Ig nicreflect pe margini-01

igNicReflect:pe margini la discursul

“Incertitudinea: o provocare permanentă pentru cultura şi ştiinţa modernităţii” – de Prof. dr. Emil Constantinescu

Ionel Gabriel Niculescu ~ Bucuresti 2010 ~ www.g.e11.ro ~ [email protected] ~ www.gS.e11.ro ~~~~~~^^=

Nota importanta! Daca intalniti in text legaturi web nefunctionale rog semnalati la [email protected] pentru verificari. Cu sincere multumiri!

„igNicReflect:pe margini”

Inaugurez cu aceasta ocazie o sectiune de reflectii, comentarii, precizari, gandiri pe marginea unor scrieri de nivel inalt, „mai grele”, care necesita un efort in plus pentru o intelegere corecta si un raspuns ce se doreste complementar intru cunoastere si intelegere si reprezentand firesc si o pozitie personala atunci cand nu putem vorbi transant „ca stim” anuntand stiinta in cauza.

Prima scriere ne-a fost semnalata de la Cabinetul domnului Presedinte Emil Constantinescu cu urmatorul text:„Recent ne-a parvenit volumul Proceedings The 33rd Annual Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences

apărut în ediţie bilingvă română- engleză la editura Polytechnic International Press Montreal Quebec la finele anului 2009. În acest volum sunt publicate lucrările prezentate la cel de-al 33-lea congres ARA care a avut loc la Universitatea Alma Mater din

Sibiu în iunie 2009. Editori ştiinţifici: prof.dr.ing.ec. Nicolaie Georgescu şi prof.dr. Mircea Cosma; mesajul preşedintelui ARA, Ion Paraschivoiu, profesor la Universitatea Politehnică din Montreal, Canada.

Volumul este deschis de lucrarea „Incertitudinea: o provocare permanentă pentru cultura şi ştiinţa modernităţii” prezentată de prof.dr. Emil Constantinescu în deschiderea sesiunii plenare. Ataşat puteţi găsi acest articol.” - corespondenta din august 2010.

Cum spuneam, rolul declarat al acestui demers – igNicReflect:pe margini, desi critic (in primul rand cu chiar demersul in cauza), este relevat de la constatarea enuntata si de noi in mai multe randuri referitoare la partialitatea, relativitatea, secventialitatea si conventionalitatea cunoasterii si comunicarii. Adevar care induce aceea ca este suficient sa rotesti cu doar 1 grad unghiul de vedere pentru a observa elemnente de adevar noi referitor la aceeasi realitate.

De aceea efortul propus incearca sa se constituie complementar si/sau relevator sau propunator de detalii intru completarea cunoasterii, eventualele observatii antitetice firesti fiind, in intentia noastra, subliniate ca atare. Ionel Gabriel Niculescu, Bucuresti – 7 august 2010

Daca consideri important nu ezita sa trimiti adresa scurta a acestui comentariu la alte persoane – reflect.e11.ro/1

pagina 1 din 30 ~ 10.08.2010

mailto:[email protected]

http://www.gS.e11.ro/


http://www.g.e11.ro/

http://reflect.e11.ro/1





igNicReflect:pe marginiigNicReflect:pe margini

la la scrierea::

Discurs suţinut în deschiderea lucrărilor celui de-al XXXIII-lea Congres al Academiei Româno-Americane desfăşurat la Universitatea "Alma Mater", 3 iunie 2009

textul original este anexat

Incertitudinea: o provocare permanentă pentru cultura şi ştiinţa modernităţii

igNicReflect:pe margini

Primul deceniu al unui nou secol şi mileniu stă să se încheie şi nimic nu ne face să vedem în mult invocata barieră a anului 2000 altceva decât un simplu reper calendaristic. Nici o deschidere sau închidere cu rezonanţă în câmpul culturii, artei sau ştiinţei nu s-a petrecut şi nici nu pare a se anunţa în curând, atât timp cât societatea cunoaşterii rămâne doar un construct teoretic pentru uzul birocraţiei Uniunii Europene.

Nu am verificat si nu stiu daca sintagma „societatea cunoasterii” este marca inregistrata a UE. In cadrul sistemului cunoasterii personale, ca neconventional, am integrat aceasta expresie, atunci cand am intalnit-o prima data (nu stiu cand), intr-o maniera „personala”, proprie de fapt foarte multor altor persoane – intuitiv la inceput, dupa care operand mental cu expresia am inceput sa generez cunoastere personala utilizand elemente din intregul bagaj de cunostinte detinut. Astfel am generat o teorie personala, nu neaparat unica, prima sau originala, desi destul de probabil uneori. Cam TOTI facem asemenea in multe situatii de viata intelectuala.

Tipicul, sa-i spunem „universitar” sau chiar „academic”, inregimentat sau „inregimentat”, de la caz la caz, in rigoare (practica excelenta de altfel atata timp cat ramane in sfera rezonabilului pragmatic, coerent si logic), cerea ca la prima identificare a sintagmei ca uzanta necunoscuta sa mergem la carte (cursuri, teorii, definitii, istorie,...), in presa, ... pentru a vedea statutul si statusul realitatii referita de ea. Eu nu prea fac asa din varii cauze si motive. Si nu intotdeauna este bine.

Semnalarea acestei realitati proprie uzantelor multora dintre noi are importanta ei deosebita. Este la fel ca atunci cand vorbim de globalizarea naturala, fireasca versus

pagina 2 din 30 ~ 10.08.2010









globalizarea fortata (devenita standard comunicational si praxiologic in defavoarea celei dintai desi este adesea imorala si criminala), cand vorbim de morala crestina versus morala normala (de parca morala asa zis crestina a fost inventata de crestinism in totalitatea ei, de vreme ce nu este promovata ca reteta - sistem batut in cuie), cand vorbim de materialism, socialism, capitalism, comunism, liberalism, s.a.m.d. Adica exista teorii ale unor savanti consacrati si teorii ale celorlalti. Si nu intotdeauna primele, care au avut sansa sa vada lumina tiparului, putine ce-i drept si care si mai putine au ajuns sa capete si cunoastere larga si notorietate, sunt si cele mai valoroase sau singurele valoroase. Cunoasterea populara nu este neaparat populara doar pentru ca nu intra in tipare consacrate. Ea pote fi mai culta si mai valoroasa decat ceea ce produce piata intereselor si afacerilor universitare si academice. Mai ales astazi, fara sa credem insa ca fenomenul nu a existat in intreaga istorie a cunoasterii si educatiei.

Randurile acestea releva o problema de intelegere si comunicare in special sub aspectul protocolului in comunicare – set minim de axiome, cunostinte si reguli care ar trebui sa reglementeze dialogul atunci cand acesta iese din cercul strict al comunitatilor de specialisti cunoscuti intre ei si obisnuiti unii cu altii, utilizand chiar un argou mai mult sau mai putin cult, prea putin important de vreme ce este argou (important este eficienta lui intru scurtarea comunicarii si facilitarea fenomenului sinergetic).

Am spus toate acestea pentru a semnala ca in ceea ce ma priveste si am convingerea ca nu sunt de loc un caz european singular, „societatea cunoasterii” este un mod de viata pragmatica, nu doar un construct teoretic. Este ceva in care cred, simt, practic si dezvolt. Este ceva care imi compune activitatea psiho-intelectuala si spirituala.

Cat despre deschideri cu rezonanta in campul culturii, artei si stiintei este de ajuns sa inventariez propriul portofoliu de programe si proiecte (cel mai vechi si valoros in acelasi timp avand originile prin anii ’80 – www.global-K.e11.ro ) la care se adauga in mod firesc alte sute sau mii de demersuri ale cetatenilor UE vizand obiective comune.

Cat despre inchideri ..........!!!???? , zambesc trist

pagina 3 din 30 ~ 10.08.2010





http://www.global-K.e11.ro/






. Poate in 2100siCEVA.

În istoria “ideii de modernitate”, cel mai important eveniment pare a fi - cum prevedea Matei Călinescu - desinonimizarea termenilor modern şi contemporan. Modernitatea şi postmodernitatea, indiferent dacă sunt văzute în opoziţie sau în continuitate, capătă însă acum o încărcătură fenomenologică definitorie pentru secolul XX şi începutul secolului XXI. Iată de ce alegerea tematicii Congresului ARIA mi se pare inspirată.

Aici nu doresc sa ma retin sa nu semnalez marea „criza a dictionarelor” si „criza lexicului”. Ca sa nu spun ca imi umbla prin minte si posibilitatea constatarii unei „crize gramaticale”. Si nu neaparat la nivelul limbii romane exclusiv. Undeva in cadrul acestora intra si „sindromul sinonimiei cronic acutizate” care a invadat cunoasterea ajunsa la cheremul practicilor beletristice in detrimentul bunului simt elementar, al rigorii chiar si de inaltime academica sau tocmai asa. Si in detrimentul logicii devenita adesea ilogica si promovand mecanisme de gandire defecte, adesea bolnavicioase si mentalitati pe masura. Cu tot nefastul pe care practica psiho-intelectuala astfel defectuoasa il induce emotionalului si chiar spiritualului.

Asa ca avem probleme sa percepem corect un fapt de desinonimizare cand nu mai avem referential valabil pentru evaluari si pentru ... gandire.

Si tot datorita lenei academice (implica lenea universitara) sau poate datorita afacizarii acestor activitati ce pe vremuri erau SFERE CULTURALE INALTE ale vietii unei natiuni, bajbaim in confuzia creata de lipsa termenilor sau lipsa instantierii acestora – unde , cand si cum incepe contemporanul, modernul, postmodernul, ...... Sau dorim sa limitam acesti termeni la nivelul secolelor XX, XXI si sa-i frustram de calitatea de concept?

Mentalitatea modernă s-a dorit mereu indiferentă faţă de istorie, dar istoria nu se arată indiferentă faţă de ea.

Sfârşitul secolului XX a fost zguduit de o nouă relaţie tehnologie – economie

Poate ca nu de o lipsa de logica este vorba. Sau nu numai. Poate ca, si eu cred in asta, modul cum am cunoscut atunci, de mult, se relva astazi a fi desuet si devenit ineficient. Atunci a fost doar cat a putut sa fie in vreme ce astazi constatam ca poate fi altfel: mai mult, mai putin,

pagina 4 din 30 ~ 10.08.2010









care a creat două şocuri: globalizarea şi explozia cunoaşterii. Ambele au amplificat cu brutalitate incertitudinea. Cei care am trăit timp de o jumătate de secol „în logica războiului rece” percepem poate mai clar lipsa de logică a ameninţărilor contemporane: proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internaţional, criza energetică sau criza economică globală, fenomene greu de controlat care sporesc incertitudinea care planează asupra secolului XXI. Robert Cooper1 avertizează că “lumea riscă să fie deturnată din nou de anarhie şi tehnologie în secolul în care tocmai am intrat. Cei doi mari distrugători ai istoriei s-ar putea susţine reciproc. Şi există suficient potenţial rămas din secolele precedente sub formă naţională, ideologică sau religioasă, în aşa fel încât să apară iar contextul necesar distrugerii”.

mixt ?! sau simplu: ALTFEL.

Poate nu am inteles corect, globalSIdetaliat razboiul rece. Poate subiectele tabu (gen infractionalitatea religiilor, masoneria, sionismul, vinovatia statelor in raport cu natiunile si popoarele lor, violenta nelegitima a administratiilor statale in interior si exterior, „sanctificarea” persoanelor pe de-a intregul cand sfinte au fost doar unele din demersurile si realizarile lor, „santificarea” unor concepte si chiar moduri de viata nationala sau regionala cum ar fi capitalismul si demonizarea injusta si nelegitima in global a altora – comunism, socialism, „sanctificarea religiilor” niciodata sfinte, .....,), practica pe care nici astazi nu suntem in .... masura sa o lepadam, ne-au pervertit perceptia, intelegerea si deci cunoasterea. Simtirea, trairea, spiritualitatea.

1 Destrămarea naţiunilor. Ordine şi Haos în secolul XXI, Londra, 2003

pagina 5 din 30 ~ 10.08.2010









Traversarea barierei convenţionale a unui nou mileniu sub semnul unei acutizări a incertitudinii ne aminteşte că incertitudinea a fost semnul sub care mentalitatea modernă a renunţat, la începutul secolului XX, sub impactul dezvoltării tehnico-ştiinţifice şi al primului război mondial, la fundamentele creatoare de certitudini pe care se clădise timp de două milenii cultura şi civilizaţia europeană.

Logica aristotelică, geometria euclidiană, estetica antropocentrică şi simetria în plastică şi arhitectură, drama, metafizica, dreptul roman, morala creştină au creat reprezentări ale ordinei care organizează haosul, asigurând un spaţiu al argumentării şi al dialogului raţional.

Renaşterea italiană, raţionalismul cartezian, filozofia germană, fizica newtoniană, iluminismul şi evoluţionismul darwinist, muzica barocă, arhitectura neoclasică au dat noi dimensiuni valorilor civilizaţiei europene. Este la fel de adevărat că, timp de 2000 de ani, modelul de civilizaţie europeană nu a stăvilit războaiele şi revoluţiile, injustiţia şi crimele, dar a permis construcţia unor sisteme politico-sociale care au asigurat progresul omenirii pentru o perioadă îndelungată a istoriei sale.

Constatarea este de remarcat desi de ceva vreme, in ciuda unui „principiu al cunoasterii” propriu (cred) care spune ca „daca ceva s-a intamplat cum s-a intamplat este pentru ca nu s-a putut intampla altfel”, iau in calcul valoarea pentru cunoastere ale unor „simulari de istorie” corect reglementate sub aspectul desfasurarii si inregistrarii si comunicarii rezultatelor.

Am din ce in ce mai des si mai trist gandul ca foarte multe din ororile istoriei trecute si chiar prezente nu ar fi avut loc daca am fi privit si abordat situatiile si problemele vietii cu doar „1° ALTFEL”. Oare care ar fi fost astazi progresul omenirii de atunci si cate razboaie mai putine am fi avut?!

Aceste ganduri sunt cele care m-au ajutat sa inteleg o grava anormalitate istorica, anume aceea ca ne contrazicem propria conditie umana de fiinte rationaleSIspirituale superioare atunci cand stabilim ca sens primordial al vietii munca (dincolo de stricta necesitate) in locul culturii si exprimarii spirituale individuale si de grup. Aici munca se refera strict la partea de nevoie nu si la cea de placere si chiar de hooby.

Aceasta constatare este a sta drept fundament la elaborarea si construirea noii infrastructuri cognitive socio-culturale si politice, dezvoltata prin filozofie, stiinta si ezoteric, a lumii de maine inceputa ieri, chiar daca nu neaparat constient!!???

Binomul certitudine - incertitudine a traversat istoria exprimând natura contradictorie a omului şi frământările sale. Sistemele totalitare au exagerat valoarea certitudinii. Dictatorii au obţinut puterea promiţând siguranţa şi s-au menţinut la putere în numele ordinii iar revoluţiile au izbucnit acolo unde imobilismul devenea insuportabil pentru nevoia omului de schimbare.

In ceea ce priveste natura contradictorie a omului am unele rezerve in a accepta afirmatia fara amendamente. Scriam pe undeva ca unicaSIsingura cauza pentru toate relele din lume imputabile omului este deficienta in cunoastere cu ceea ce induce aceasta – deficienta in educatie care la randul ei induce deficienta in disciplina. Asta contrazice intr-o oarecare masura teoria raului si a binelui care poate avea relevanta in opinia mea doar in tipul de cultura religios. Altfel spus raul nu este de fapt, esentialmente, decat expresia necunoasterii cu tot ce induce si determina aceasta.

Daca vom face o „tomografie dinamica sau

pagina 6 din 30 ~ 10.08.2010









evolutiva” pe procesul, fenomenul trairii psiho-intelectuale si spirituale umane, acolo unde plasam framantarea si unde sunt generate contradictiile (nu neaparat statuate prin conditia umana), vom constata cum pe de o parte tipul psiho-intelectual (sangvin, coleric,....., pe partea de psiho) si spiritual si pe de alta parte capabilitatile cognitive si de introspectie precum si cele tinand de abilitati, „indemanari mentale” si autocontrol si stapanire de sine precum si depozitul de cunoastere detinut sunt cele implicate majoritar in generarea conflictului intern si a contradictiei. La care se adauga probabil influente atavice, cele tinand de cultura umana stramoseasca memorata la nivelul subconstientului dupa cum se spune si influenta spirituala externa neintrupata (divinitate, entitati spirituale cosmice,...). Introducand in ecuatie influenta mentalului colectiv putem conchide ca avem o reprezentare fidela asupra procesului contradictiei umane. Nu este deloc usor sa administrezi si sa operezi intelectual cu atat de multe concepte (adesea abstracte) si atat de multi parametri. De aici si frecventa contradictiei deopotriva in sinele fiecaruia si cu atat mai mult in cadrul grupurilor unde numarul acestora poate creste semnificativ. In plus capacitatile intelectuale – rezolutia si profunzimea demersului cognitiv ca si sensibilitatea aparatului cognitiv la evolutiile dinamice influenteaza covarsitor procesul si explica de ce de foarte multe ori, probabil la toti, se poate constata cum anumite contradictii nu sunt rezolvate intr-o viata intreaga, chiar dedicata cunoasterii si am putea chiar vorbi in anumite cercuri initiate de nerezolvarea lor in vietii intrupate succesiv. Cat despre perpetuarea contradictiilor la nivelul societatii, de la o generatie la alta si de la o epoca la alta este sugestiva in intelegerea celor spuse mai inainte.

Incertitudinea nu poate fi eliminată, nici stăpânită, după cum nu trebuie nici demonizată. De dorit este să fie acceptabil administrată dar pentru asta trebuie mai întâi

Desigur. Dar nici cunoasterea stiintifica nu este stapanita 100% in foarte multe situatii. Ce este campul – electric, gravitational, magnetic, mental altceva

pagina 7 din 30 ~ 10.08.2010









bine înţeleasă. decat „un camp”??!!! Ce anume il genereaza si determina primar, fundamental, esential?!!! S.a.m.d.

Ce s-a întâmplat cu incertitudinea de-a lungul istoriei umane? Cum ne va influenţa ea viaţa în viitor? Iată întrebări cu care ştiinta, economia, politica şi educaţia au fost obligate să se confrunte şi sunt presate să răspundă cât mai repede.

Aceasta m-a făcut să mă aplec asupra relaţiei dintre “modernitate- postmodernitate” şi incertitudine.

Ce este incertitudinea? Incertitudinea este înainte de toate idee. Ea se naşte din mirare şi din curiozitatea în faţa a ceea ce nu putem cunoaşte şi experimenta în mod mai mult sau mai puţin direct. Este sinonimă cu îndoiala sau este mai mult decât atât? Indică nesiguranţa în faţa unei probleme sau imposibilitatea depăşirii acesteia? Este atitudinea generatoare a scepticismului sau doar o manifestare firească a minţii umane? Sunt doar câteva întrebări printre multe altele, prin care se încearcă definirea unui fapt în esenţă indefinibil pentru simplul motiv că manifestă o acută lipsă a genului proxim şi o dezvoltare uimitor de rapidă a diferenţelor specifice.

pagina 8 din 30 ~ 10.08.2010









paranteza

Parasind logica eseului cred ca este util sa aruncam o privire globala asupra abordarii in rigoare a problematicii termenilor centrali din aceasta scriere: incertitudine, modernitate, postmodernitate. Acesti termeni fac parte din categoria entitatilor abstracte (numind entitate orice existenta din Univers careia ii asociem manifestarea – istoria totala intre momentul aparitiei si al disparitiei considerata ca un tot continuu intre cele 2 momente) specifice cel putin cunoasterii umane si care sunt entitati inventate in cadrul acesteia cu rol de instrumente cu diferite functii administrative, de operare si de prelucrare a continutului ei.

Este momentul unei observatii importante in legatura cu continutul cunoasterii si materializarea ei. Aceasta se face prima oara prin memorare, proces ce genereaza formatiuni noi la nivelul creierului (sau configuratii noi a unor elemente existente – de studiat in stiinta cunoasterii si gandirii), poate si intr-o memorie externa acestuia, universala, cosmica,... Initial memorarea se face intr-o memorie de serviciu, curenta, etc., probabil volatila. Pentru ca apoi sa fie transferata intr-o memorie „permanenta”, de masa. De asemenea se materializeaza continutul cunoasterii in procesorul gandirii cand, dupa memorarea primara, are loc o prelucrare a datelor memorate, prelucrare in cadrul careia se intampla materializarea prin aparitia unor modificari in structura intima a creierului (poate si a altor entitati nefiziologice ???!!!) la nivelul aparatului cunoasterii (centrul de veghe, memoria de serviciu (curenta, scurta,...), procesorul central, poate alte procesoare, centri formarii senzatiilor, trairilor, sentimentelor, emotiilor, centrul formarii intuitiei – perceptiei ezoterice, mistice, ......).

Urmeaza materializarea prin vorbire – utilizarea instrumentului lingvistic – lexic + gramatica + figuri de stil + ....??!!, proces in cadrul caruia pot apare (de fapt cred ca apar intotdeauna) elemente noi de cunoastere care se adauga celor vechi materializandu-se doar in memoria creierului sau si in vorbirea in curs (atunci cand vorbesti au loc procese paralele, ganduri ascunse, pe care le constientizezi mai mult, mai putin sau deloc ???!!! dar nu le materializezi si in vorbire – in comunicare, inclusiv cea cu tine insuti care poate avea loc fara grai – articularea cuvintelor in gand). O alta instanta de materializare este vorbirea graita care moduleaza un flux de aer generand sunetele asociate comunicarii. Probabil ultima instanta o reprezinta materializarea prin inregistrare externa pe suport material sau in mod electronic analogic sau digital. Lista tipurilor de inregistrari ar cuprinde textul, lista, tabelul 2d si 3d, schita, fotografia, imaginea, filmul, obiecte 3d digitale,....

O descriere sumara a procesului cunoasterii am publicat la https://docs.google.com/Doc?id=dtprvs8_5fcg8z6hc .

Acum putem incerca sa abordam problematica termenilor in atentie. Cu o paranteza in care vom observa ca intreaga cunoastere se constituie din consemnarea unor adevaruri, definite ca aproximari de grad X a unor realitati – parti delimitate natural sau artificial in continuul Universului, inventarierea lor, tratarea problematicii entitatii si inregistraraea rezultatelor si consemnarea si inregistrarea manifestarii, istoriei intre momentele aparitiei si disparitiei. Problematica entitatii este sau trebuie sa devina principalul instrument standardizat care fundamenteaza cunoasterea inregistrata – sistematizata. Astfel problematica unei entitati incepe cu definirea corecta si completa a acesteia utilizand o paradigma elaborata dupa modelul celei de mai jos. Impartirea entitatilor Universului in concrete, independente de influenta umana (in planul cunoasterii, excluzand praxiologicul) in existenta lor si abstracte (generate mental de om) observam ca problematica celor 2 tipuri de entitati difera semnificativ.

Voi incerca in premiera sa constat unele elemente ce constituie problematica entitatilor abstracte si voi folosi ca ghid problematica celor concrete (lucrare de asemenea in curs). Ma voi limita la a evidentia elementele necesare pentru o prima intelegere reglementata a termenilor in studiu – incertitudine, modernitate, postmodernitate.

Esenta compozita ar putea fi sintagma care sa refere primordial si esential diferentele dintre cele 2 entitati de baza, sintagma ce poate lua valorile „concret” (material) sau „abstract” („imaterial?!”).

Apoi natura care in cazul entitatilor abstracte este corect a primi ca valoare primordiala expresia „stare interna individului uman localizata la nivelul psiho-intelectului!?” In privinta starilor spirituale, a trairilor, sentimentelor, emotiilor, chiar si a emotiilor reci (intelectuale, localizate la nivelul perceptiei „in creier”) cred ca nu sunt probleme in a accepta valoarea primordiala propusa. In cazul incertitudinii, ca si a

pagina 9 din 30 ~ 10.08.2010





https://docs.google.com/Doc?id=dtprvs8_5fcg8z6hc





ideii, este valabila aceasta. Ramane de stabilit daca starea in cauza este statica sau dinamica, static insemnand o anumita configuratie la nivelul segmentelor structurale pe cand dinamic implicand manifestari (probabil, sau sigur, ciclice) care odata incetate fac sa dispara starea in discutie. De exemplu incertitudinea pare a putea fi doar rezultatul unei stari interne dinamice ciclice pe cand ideea poate deopotriva fi materializare statica si/sau dinamica. Probabil putem gasi o sintagma mai potrivita pentru stare interna dinamica ciclica : rutina ciclica generatoare de stare ... !!!???, ..... Incertitudinea am putea-o defini ca fiind o rutina ciclica generatoare de stare evolutiva avand in vedere ca in timp, chiar si pe parcursul perioadelor foarte scurte – secunde, zeci de secunde, incertitudinea evolueaza trecand prin diferite stari uneori alternative de „bine” si „rau” , „securitate/insecuritate”, „confort/disconfort” , neliniste, confuzie, nehotarare, blocaj mental si/sau psihic, ....

Ipostaza este un element foarte important care trebuie sa devina un marcator utilizat in cadrul definitiilor pentru a separa pentru acelasi cuvant sensurile tinand de rigoare fata de cele tinand de stil, emotional, proza,.... Acest element poate face curatenie si in ceea ce priveste sinonimizarea excesiva, abuziva, mergand uneori pana la aberatie cum este cazul „cauza vs motiv”. Se foloseste aberant termenul de motiv (care tine, in mod natural, strict de starea si demersul volitional, lucid al unui subiect rational, chiar animal ?!) in loc de cauza. Daca iti dau o palma pentru ca vreau este motiv pe cand daca iti dau o palma ca o reactie spontana, pentru ca m-am enervat si nu am fost capabil sa ma stapanesc (nici nu am apucat sa gandesc la stapanire) este cauza. Sunt zgariat din motiv ca am calcat (involuntar) pisica pe coada si m-a muscat (reactionand spontan) ????? Sau „care sunt motivele pentru criza financiara?” !!!??? Ca sunt si motive la bazele declansarii ei este clar dar considerata ca fenomen global, criza, asa-zis, financiara a fost declansata de cauze, una fiind ticalosia si caracterul criminal al celor care au complotat la declansarea ei cu aportul iresponsabil, incompetent si inconstient al multor altora.

Instanta este un caz particular, de regula bine precizat, determinat in care putem gasi o entitate. De ex. Pot avea incertitudine „evolutiva” sau „clasata” – ciclu periodic identic. Cea evolutiva poate avea atribute ca „cu dinamica pe termen foarte scurt (secunde, zeci de secunde, minute) sau lung (zile) si foarte lung (saptamani, luni, perioade). De exemplu in dragoste in legatura cu fidelitatea partenerului. Gelozia este un caz ideal pentru studiul incertitudinii. La fel situatiile la limita. De exemplu marea problema care tine Romania in noroi, imediat dupa intersul extern criminal (acolo unde este asa), este incertitudinea celor care au participat la jefuirea Romaniei in legatura cu perspectiva intrarii la inchisoare. Apoi vine iresponsabilitatea, incompetenta si lasitatea populatiei, precum si ticalosia complice in multe situatii (interese nelegitime sau interese legitime rezolvate imoral, afectand solidaritatea si coeziunea) cu efecte nefaste directe asupra coeziunii si solidaritatii.

Aspectul pe care il putem referii la un moment dat al unei entitati aflate intr-o anumita instanta. De exemplu incertitudinii „clasata” ii pot identifica aspecte diverse un exemplu fiind „incertitudine clasata optimista” (care spera sa scada in incertitudine tinzand asimptotic catre certitudine pe care oricum nu o poti atinge niciodata in consideratie absoluta) sau pesimista. Aspectul poate fi, intr-o alta instanta (a aspectului) rezultatul privirii dintr-un anumit unghi (cazul cel mai frecvent in cunoastere si comunicare – nu poti cunoaste sau comunica instantaneu sferic pe 360°) sau limitarii demersului la o parte restransa din problematica, la restrangerea rezolutiei si profunzimii abordarii din considerente, motive sau cauze, diverse.

Daca pentru incertitudine lucrurile par mai clare sa vedem cum stam in privinta grupului arhaic-istoric- traditional-conservator-contemporan-modern-postmodern-avantgardist? Acesti termeni au in mod evident un atribut temporal care la primii 2 este evident si destul de clar, termenul 3 fiind o particularizare a istoricului – „istoricul recent” indeobste. In schimb incepand cu „contemporan” incepem sa avem unele probleme. Este corect spus „contemporan” (si subanteles - cu mine, cu noi) ca si „contemporan cu Dimitrie Cantemir” – bivalenta temporala. Faptul insa ca pot prin adugire „... cu D.C.” sa clarific contextul, cand ajung la modern ma blochez rau de tot, cel putin eu, unul. De exemplu anumite abordari personale nu le pot numi nici moderne pentru ca sunt mai rare decat altele moderne dar nici avangardiste care ma proiecteaza mai mult sau mai putin in zona „SF” sau a „vremurilor care nu stim daca vor mai veni” – „sa traim pana atunci”, „mai apucam noi democaratie si stat de drept in RO?”, „mai apucam sa sa traim bine!?” sau „programul 2100siCEVA”. Sunt demersuri relativ noi sau chiar noi, „moderne” in sens de „inovative” fara sa fie neaparat inovatii actuale si totusi posibile imediat, sau chiar probabile. De exemplu politica curata este posibila, chiar daca foarte greu si cu costuri pentru practicant si chiar probabila, pentru unii politicieni activi fiind (sper) o realitate infaptuita consecvent.

pagina 10 din 30 ~ 10.08.2010









Cat despre postmodern, nu stiu la ce sa ma gandesc! In mod natural modernismul este contemporan fara a fi sinonim cu contemporanul, nu toata epoca contemporana este moderna. Dar sigur este logic sa identificam modernul in contemporanul anilor pasoptisti sau interbelici. Probabil am putea sa folosim unele constructii gen „modernul actual” (desi actual poate fi „pacalicios” cum spun eu, adica „actualizat” nu neaparat „in curs”). Ca o paranteza atrag atentia asupra termenilor „pacaliciosi” printre cei mai activi fiind „crezi” in utilizarea „crezi in Dumnezeu?” care poate sa insemne si „crezi in existenta lui Dumnezeu” – uzual dar si „ai incredere in Dumnezeu?” ceea ce presupune acceptarea „existentei lui Dumnezeu”. Este valabil si pentru „crezi in mine?” care uneori se refera la incredere alteori la crez ceea ce nu este identic desi este sinonim uneori. Termenii pacaliciosi au darul (poate chiar menirea !!??) sa ne perverteasca si sa ne VIRUSEZE rutinele, instrumentele, mecanismele gandirii. Ca si utilizarea eronata a termenilor, vezi motiv vs cauza, care ne pot „suci logica” ce devine ilogica si de foarte multe ori chiar o face plasandu-ne pe un fagas din care nu reusim sa percepem ca trebuie sa iesim.

Intorcandu-ne la „ce este incertitudinea?” si intrebarile adiacente din textul comentat, un raspuns corect ar porni da la considerarea celor comentate mai sus si observatia ca o „stare interna la nivel psiho-intelectual” atingand mai mult sau mai putin si sufletescul si spiritualul (poate si alte entitati), atunci cand este dinamica, admite raspunsuri multiple. Astfel incertitudinea pote fi si sinonima cu indoiala (mai ales ca sinonimia este prost reglementata sau nereglementata) dar poate fi si mai mult de atat - de la caz la caz; indica si nesiguranta (prin excelenta chiar si in mod firesc); la fel fata de perceptia „ca fiind imposibil” chiar daca nu este asa; sigur in multe situatii devine o atitudine si poate genera scepticism mai mult sau mai putin justificat si categoric este un proces localizat la nivelul psiho-intelectului, la randul lui localizat si in mintea omului, daca o consideram pe aceasta salasuind si in creier daca nu numai acolo.

In ceea ce priveste constatarea „indefinibilitatii” problema este mai degraba aparenta sau chiar falsa. Urmatoarea afirmatie este absoluta, printre putinele: totul sau orice este indefinibil in esenta si este egal cu aceea ca totul sau orice este definibil in esenta. Atata timp cat cunoasterea si comunicarea sunt partiale, secventiale, relative si conventionale lucrurile asa stau si nu pot sta altfel. Depinde doar de noi cum definim, construim, administram si operam astfel incat sa ramanaem cat mai aproape de realitate prin cunoasterea de adevaruri de nivel inalt al preciziei (aproximarii realitatii) si mai ales de cum stim sa convenim, lucru iata, ASTAZI IMPOSIBIL datorita solidaritatii si coeziunii profund afectate la nivel mondial. Este de rasul universului cosmic cum lucruri de o banalitate consacrata nu devin comune prin consens (conventie) la nivel mondial desi sunt atat de evidente precum „truismele adevarate”. NU???!

Cat despre genul proxim si diferentele specifice, nu am studiat, dar „o vaga si profunda senzatie”, plecand de la tratarea expresiilor mot-a-mot, imi spune ca tin tot de cum definim, redefinim, validam, determinam, administram, operam si CONVENIM – in rigoare inalta. Si o idee de ultima ora referitoare la acest subiect: am convingerea ca modelarea matematica a inceretitudinii poate clarifica total (sau aproape) problema in discutie. Pe de alta parte nu am sa ma abtin sa pun sub semnul „invechirii si deprecierii” a chiar instrumentului matematic actual.

Definitiile sunt cele mai importante elemente ale cunoasterii mai ales in ceea ce priveste infrastructura acesteia. Iar aici am ramas de caruta rau de tot. De aceea sper ca mi se permite sa completez constructorul definitional cu unele adaugiri. Pentru asta voi folosi o schema asemanatoare celei publicate pe Filozofie si Cunoastere – http://filozof7.wordpress.com/sistemul-filozofic-exponent-3000-ex3m/ dar pentru obiecte concrete. Astfel o paradigma a definitiei pentru genul acesta de termeni ar putea fi urmatoarea:

pagina 11 din 30 ~ 10.08.2010





http://filozof7.wordpress.com/sistemul-filozofic-exponent-3000-ex3m/





Schema pentru concret Schema pentru abstract

termen termen incertitudine

• Esenta compozita: concret / abstract • Esenta compozita: concret / abstract • abstract

• natura – factor ce caracterizeaza sintetic esenta compozita a entitatii si continutului ei

• factor sintetic ce indica materialele continute – viu, neviu, organic, anorganic, lichid,…..

• natura – factor sintetic ce indica elemente morfologice constructori in plan abstract

• Stare interna individului uman, localizata la nivelul centului de veghe in cadrul procesului cunoasterii si actiunii si avand influente la nivel psiho-intelectual, sufletesc si spiritual de la caz la caz

• instante • instante ?????

• aspecte • aspecte ?????

• factorul de continut, compozitie si structura – descriere sintetica cu ajutorul unui cod care indica nivelul de organizare interna – elemente primare, subansambluri simple, volume compozite, ….

????? ?????

• factorul de stabilitate structurala si compozita ????? ?????

• factorul de complexitate – nr. total al componentelor / nr. palierelor structurale organizate ierarhic / nr. total de interrelatii

• factorul de forma• factorul cromatic extern, eventual intern• factor de rezistenta mecanica si elasticitate la nivelul invelisului

exterior• factorul de manifestare – capacitatea si sensul interactiunii

posibile cu exteriorul• factorul dimensional spatial• factorul de masa• momentul initial avut in vedere• momentul final avut in vedere

pagina 12 din 30 ~ 10.08.2010









Referitor la toate acestea se impune o observatie deosebit de importanta care nu stiu daca a mai fost facuta. Uitandu-ma in viata noastra intelectuala (a oricarui individ, fara exceptie) am constatat cu surpriza ca instrumentul lingvistic curent, uzual, s-a specializat pe comunicarea preponderent emotionala specifica comunicarilor si scrierilor beletristice, de proza si chiar de poezie in detrimentul comunicarii in rigoare, chiar stiinta cazand adesea in aceasta practica ce cred ca se va dovedii nefasta la un studiu in rigoare inalta. Aceasta realitate a fost si este favorizata foarte probabil de aceea ca in filozofie avem 2 abordari distincte, normale, in derularea demersului – cea in rigoare inalta (ducand rationalul in extreme fara a parasii logica si rezonabilul) si cea de tip eseisitic care se apropie mai mult de traire si emotional, de generare sinergetica a continutului filozofic, de aspectul „uman” al omului, care adesea intra sub incidenta intuitiei si chiar a ezotericului, misticului. Aceasta fiind favorizata si de tendinta sau trairea fireasca a libertatii benefice (pana la limita trecerii in libertinism sau rebeliune, eventual negativa – de tip anarhic).

Aceste observatii mi-au devenit mai clare cand, in urma cateva luni am descoperit un proiect http://www.undl.org/ asemanator si totusi foarte diferit cu proiectul nostru SSC-CUG. – www.global-K.e11.ro Asemanator prin obiective (partea de suport pentru traducere digitala fiind doar un obiectiv din sistemul de obiective SSC-CUG) si oarecum prin mecanismul, arhitectura generala a tehnologiei de traducere. Diferenta fundamentala rezulta din aceea ca in timp ce UNDL este un proiect prin excelenta lingvistic, SSC-CUG este un proiect de cunoastere, lingvistica fiind un instrument utilizat in cunoastere mai putin implicat in SSC... Proiectele sunt complementare si este posibil ca UNDL sa foloseasca intr-o masura proiectului nostru in zona codificarii beletristicii si a textelor, inclusiv jurnalistice, unde stilistica (metafora, epitet,...) este folosita preponderent exprimarii in rigoare, exprimarea rece, de tip exact.

Ceea ce ma nedumireste la proiectul UNDL este alegerea limbii engleze ca „referinta” aceasta fiind o limba care nu favorizeaza reprezentarea detaliata a cunoasterii, nuantat si precis cum o face limba franceza (sau limba romana, avand forme flexionare „exhaustive”), de exemplu. In vreme ce limba engleza ar putea fi ideala pentru comunicarea verbala (exceptand dificultatile si problemele de pronuntie nereglementate strict ca la alte limbi: franceza, germana,...) limbile „precise” (bogate in forme flexionare riguros reglementate) sunt cele mai potrivite pentru aplicatii digitale. Observatia este valabila la limbile de circulatie internationala altfel limba chineza, analitica, putand reprezenta poate cea mai buna solutie!? - http://www.engleza-online.ro/gramatica-engleza.html

paranteza

pagina 13 din 30 ~ 10.08.2010





http://www.engleza-online.ro/gramatica-engleza.html


http://www.undl.org/






continuare

igNicReflect:pe margini

Din această dilemă a luat naştere o aplicare pe cât de surprinzătoare, pe atât de expansivă: valorificarea morală a incertitudinii2. Prima dilemă o reprezintă propria fiinţă şi existenţă. Cine sunt eu, de unde am venit? Nedumerirea este atât de mare pentru că de-a lungul vremii omul nu a putut descifra decât bucăţi ale unui mare puzzle, însă nu a reuşit niciodată să obţină o realizare completă a acestuia. Întrebările fireşti sunt: cine sunt eu ca persoană? Ce mă defineşte cu adevărat? Un medic va oferi o descriere anatomică a omului, fizicianul îl va analiza din perspectiva acţiunilor sale şi al relaţionării cu celelalte realităţi, biologul va miza pe locul privilegiat pe care omul îl ocupă în lumea animală, însă toţi la un loc vor oferi un răspuns parţial la ceea ce este omul, nu la cine este el. Incertitudinea creşte odată cu constatarea locului pe care persoana umană îl ocupă în lume. Dacă omul nu poate fi definit în structura sa intimă, pot oare defini lumea care îl cuprinde? Întrebarea este firească, dat fiind faptul că lumea care cuprinde în sine taina umană devine prin aceasta ea însăşi părtaşă la această taină. O taină nu se defineşte, ci se simte, se trăieşte, se asumă. Pot cunoaşte doar o parte a acestei taine, aspectele care mă includ în mod direct, însă nu pot cunoaşte totul despre această relaţie. „Deschid cartea: cartea geme./ Caut vremea: nu e vreme./ Aş cânta: nu cânt şi sunt/ Parc-aş fi şi nu mai sunt. / Gândul meu al cui gând este?/ În ce gând, în ce poveste,/ Îmi aduc aminte, poate,/ Că făcui parte din toate?” mărturiseşte Tudor Arghezi într-o poezie numită chiar „Incertitudine”.

Scriam pe undeva ca am clasat oarecum activitatea de a intelege in absolut „de ce?” si ce este dincolo de infinit sau de marginea lumii inca de pe la 18 ani. Asa se face ca astazi condamn anumite programe stiintifice care cheltuie iresponsabil si vinovat, chiar criminal, resurse exorbitante cand in lume mor oameni de foame si tot felul de boli – oameni de la cateva ore si zile pana la orice alta varsta. Adica in loc sa folosesc resursele primordial pentru rezolvarea problemelor rusinoase ale omenirii, probleme usor si imediat rezolvabile daca se vrea, cheltui resursele pe probleme greu rezolvabile si de durata cu este aflarea a ceea ce este dincolo de infinit sau gasirea particulei lui Dumnezeu – curata stupizenie Nene Iancule.

Iata inca o afirmatie – ADEVAR ABSOLUT. Cca. 90% din problemele omenirii isi au solutionarea langa chiar problemele respective, atunci cand, prin practici criminale nu am taiat accesul la aceste solutii. Se moare la nivel planetar inainte de vreme doar pentru ca unii, care au confiscat administratia popoarelor, NU VOR NORMALUL, ei fiind anormali, profund marcati de dizabilitati dintre cele mai grave, iar ceilalti suntem cum spuneam mai sus, inclusiv lasi si atentie! Nu doar lasi ci lasi in solidar. Temeritatea in solidar a fost si ea „confiscata” de infractori. Ca pe urma isi scot ochii intre ei si se ucid reciproc,.... prea putin imi pasa de vreme ce eu oricum ma trezesc in fiecare dimineata pentru a muri de mai multe ori in timpul zilei.

Pana nu rezolvam problema NORMALIZARII vietii, utilizand din plin responsabil si competent, inteligent si intelept resursele existente este profund IMORAL sa ne lasam prada metafizicii la nivel profesional sau public. In propria intimitate, dupa ce am rezolvat problemele „obiective” curente, individuale, familiale, sociale, ... pot

2 Putem găsi într-una din cugetările lui Blaise Pascal o anumită gradaţie ce trebuie atent urmărită pentru a înţelege nu atât dezvoltarea filosofică a ideii de incertitudine, ci mai ales a felului în care mintea umană înţelege să se raporteze la această realitate. Pascal nu se sfia să manifeste un scepticism radical cu o posibilă rezolvare doar spaţiul realităţii morţii inevitabile: Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. (…) Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

pagina 14 din 30 ~ 10.08.2010









migra printre astri, visand la ziua cand voi fi primit la Sanul lui Dumnezeu, despre care oricum nu stiu mare lucru, dar suficient pentru a intelege ca primordial trebuie sa imi fac doar treaba si sa nu intru in nelegitim din pricina educatiei defectuoase, fie chiar facuta de profesionisti la vremea cand s-a facut, dar daca lucrurile, vremurile s-au schimbat???!!!. Sau din ridicarera atavicului pe care nu mi-l recunosc, ca deh, pe mine m-a creat Dumnezeu si n-am legatura cu maimuta, la rang de inalta moralitate si principiu activ de viata – ca NU, pana si Dumnezeu este orgolios, cum sa indraznim sa nu-l urmam.....

Sunt fiul parintilor mei, urmasi ai unor, bulgari, sarbi si nu mai stiu ce, nascut pe aceste meleaguri de unde am supt cultura si civilizatie, dragoste fara ura, obiceiuri bune si proaste, veselie, bucurie, rasfat, spiritualitate la MAX. Ma mandresc cu asta si imi sunt suficiente pentru a munci dedicat si eficient, creind pentru intreaga planeta si chiar pentru Univers !!!??? solutii. DA. Imi este suficient pentru a invata sa folosesc imensul bagaj de cunostinte detinut de omenire pentru a „aduce raiul pe Pamant” in limite omenesti si suficient pentru a traii cu totii viata pe care o meritam cinstit, in bunastare si confort, fiecare dupa cat merita prin ceea ce face intr-o lume unde libera exprimare a oricui este garantata prin PUTEREA si AUTORITATEA MORALE a pleiadei inteleptilor planetari, puternici prin ei insisi si prin mandatul incredintat de societate. Adica asa ar trebui sa fie. Fara presedinti, prim-ministri, regi si alte asemenea institutii din vremea basmelor copilariei si a istoriei nefaste.

O data stabilita NORMALITATEA putem sa visam la orice, ne putem apropia de orice taina, putem sa-l cautam pe Dumnezeu toata ziua si toata noaptea, sau orice alta entitate spirituala superioara, putem sa lansam cele mai nastrusnice proiecte legitime, putem sa facem orice este de bun simt.

In ceea ce priveste „o taina” ... ea se poate si definii daca exista un indemn pentru asta ceea ce desigur nu afecteaza cu nimic simtirea, trairea si asumarea. Este o simpla problema de optiune. Eu nu strivesc corala de minuni a lumii dar daca altcineva doreste sa stie TOTUL sau poate ORICE este desigur treaba lui atata timp cat nu paraseste legitimul, tot asa cum este treaba mea daca ascult ce

pagina 15 din 30 ~ 10.08.2010









striveste el sau aleg sa folosesc telecomanda. NU AM NICIUN DREPT SA-I IMPIEDIC LEGITIMUL DOAR PENTRU CA IMI CONTARZICE MIE „STIINTA” DE O VIATA (SAU POATE DE UN SECOL, ORI MILENIU ) sau imi generaza pitici pe creier, situatie evident inconfortabila. NU?! Caci doar eu am dreptul la confort, nu si copilul tau.

Parasind emotonalul voi constata ca stiinta si rationalul nu se vor impiedica sau opri sa inventarieze, sa clasifice, sa disece, sa vare in clase si ierarhii cunoasterea ezoterica, mistica, „paranormala”, intuitiva, inspirata si nici nu este rau cat ramane in limite juste, corecte. ORICUM, singura, fara ezoteric si chiar mistic nu va sti niciodata MAI MULT.

Impulsul de a plasa incertitudinea la baza modernismului şi postmodernismului a venit paradoxal nu din sfera filosofiei sau metafizicii, ci din lumea ştiinţei. Acest fapt a determinat abordarea problemei în cheia metodologiei utilizate de către cercetarea ştiinţifică. Noul mod de a filozofa asupra omului s-a născut în strânsă legătură cu studiul ştiinţelor exacte, mai ales cu cel al matematicii şi fizicii. Ca urmare, atitudinea fundamentală severă şi responsabilă a cercetătorului ştiinţific a devenit idealul şi pentru cercetătorul în filosofie, în timp ce atitudinea filosofului de odinioară se aseamănă cu cea a poetului. Această nouă atitudine transformă nu numai stilul de gândire, ci şi stabilirea obiectivelor; nu se mai caută la nivel individual, ridicarea unui întreg edificiu filosofic, într-o tentativă temerară, ci fiecare examinează un aspect al fenomenului în cadrul unui domeniu specific. Dilema incertitudinii devine astfel o problemă matematică, o ecuaţie determinată de relaţia dintre condiţiile constatate şi posibilităţile de rezolvare. Stabilirea unei constante anume nu implică neapărat obţinerea unei soluţii corecte, ci aflarea unei variante valide de aplicabilitate. Foarte multă vreme demersul ştiinţific a fost unul preponderent cumulativ, orientat pe adunarea de informaţii şi date ale realităţii, structurate pe anumite clase, în funcţie de domeniile de cercetare. Omul de ştiinţă a colecţionat toate aceste informaţii, structurându-le aproape exclusiv din perspectiva toleranţei lor de demonstrabilitate. Un astfel de demers s-a orientat în două direcţii independente şi, din nefericire, incompatibile: realitatea unui fapt, a unei mişcări, a unei reacţii, a unui fenomen este validată de demonstraţiile aplicate acesteia; orice fenomen incompatibil cu demonstraţia este exclus din sfera ştiinţei şi, implicit, din sfera adevărului. Sistemul argumentativ fundamentat pe demonstraţia esenţialmente ştiinţifică s-a bucurat de o lungă perioadă de glorie.

Referitor la un „intreg edificiu filozofic” sunt provocat sa comentez din perspectiva unei prejudecati. Eu sunt o persoana care se pricepe nu la TOATE dar sigur la ORICE. Pentru ca pe orice pun mana generez pricepere. Si sunt chiar foarte bun la asta, o spun ca o informare si fara falsa modestie. Nu cred in modestie cand este important sa spui decent ceea ce gandesti, inclusiv despre sine. In fata multora si de multe ori am pozat involuntar ca arogant, profund fals in ceea ce ma priveste.

De ce ma pricep la orice? Simplu – pentru ca IMI PASA, sunt construit cu potential in acest sens si imi fac treaba cu seriozitate. Pentru cei la fel de seriosi voi oferi si o explicatie. Pentru a se intelege corect calitatea omului universal priceput la toate. Iar faptul ca m-am nascut in RO a potentat calitatile subtile ce fac posibila asta. Spun toate astea pentru a explica minimal necesitatea unui intreg edificiu filozofic, pe care il si detin fara insa sa il fi pus in document la aceasta data.

pagina 16 din 30 ~ 10.08.2010









pagina 17 din 30 ~ 10.08.2010









pagina 18 din 30 ~ 10.08.2010









In cazul universalului Puterea vine din abordarea globalaSIsistemica, inclusiv in ceea ce priveste perspectiva istorica si viziunea pe termen lung si foarte lung. Astfel este usor de inteles posibilitatea si valentele pozitionarii de centru – centru mentionata la http://liberal7.wordpress.com/liberal-independent/

In paragraful anterior Discursul susrprinde excelent diferenta dintre conceptul vechi de adevar (musai demonstrabil) vs cel modern - ADEVARUL CONSEMNABIL COMPLET SI CORECT, rece, lucid, obiectiv, responsabil chiar daca adevarul in cauza este total necunoscut in interior precum o cutie neagra (conceptul black box) si cu atat mai putin demonstrabil intr-o anumita epoca – demonstreaza-l pe Dumnezeu Adevarat! Sau demonstreaza magnetismul! Ori ideea!

La începutul secolului XX, monumentala Principia Mathematica a lui Bertrand Russel şi Alfred North Whitehead propunea ca singură metodă de decriptare a adevărului demonstraţia şi definiţia. După puţin timp însă, Kurt Gödel, unul dintre membrii marcanţi ai Cercului de la Viena, avea să utilizeze acest principiu „universal” tocmai pentru a arăta că „demonstrabilitatea este o noţiune mai slabă decât adevărul, indiferent de care sistem axiomatic este vorba” sau, altfel spus, „nu tot ceea ce este adevărat poate fi demostrat”. Încă o dată, incertitudinea îşi arăta capacitatea extraordinară de supravieţuire în faţa unei lumi ştiinţifice decisă să o elimine întru totul. Este surprinzător însă faptul că tocmai această bătălie câştigată a transformat realitatea incertitudinii în mijloc de investigaţie asupra realităţii. Este suficient să amintim doar teoria incertitudinii, dezvoltată de Werner Heisenberg, Erwin Schrodinger şi Paul Dirac. Principiul de incertitudine a însemnat sfârşitul teoriei determinismului şi a visului oamenilor de a găsi un model al universului complet determinist, deoarece nu putem prezice exact evenimentele viitoare dacă nu putem măsura precis starea actuală a Universului. Noua teorie s-a bucurat de un succes nebănuit, devenind fundamentul mecanicii cuantice. În acelaşi timp, a generat şi o serie de critici, mai ales datorită modului de a gestiona, ştiinţific vorbind, realitatea incertitudinii. Nu întâmplător, Albert Einstein a respins ideea unui univers guvernat de întâmplare, afirmând că

Ma simt obligat sa precizez ca ceea ce s-a spus in trecut, in mod corect, onest si responsabil, in teorii, ..... nu poate fi considerat nevalabil pentru ca au aparut alte teorii care contrazic in adevar sau doar in aparenta teoria veche. Deoarece teoria veche trebuie intotdeauna raportata la vremea ei istorica si la ce era omenirea la acea data. Teoria veche este valabila in majoritatea situatiilor in raport cu ce referea. Conflictul aparent vine din generalitatea mai mare sau mai mica a exprimarilor sau adesea din deficienta acestora. Un obiect verde, atunci cand este luminat, este negru atunci cand nu este luminat. Pe intuneric vei spune – „obiectul este negru” iar pe lumina „obiectul este verde”. Cand ai mintit? Niciodata, principial vorbind si raportat la generalitatea exprimarii. Trucul asta se foloseste tare mult in politica murdara in special si in comunicarea comerciala capitalista, occidentala. Acum sa nu va ganditi ca spunand asta sustin socialismul sau alt model existent caci gresiti profund.

pagina 19 din 30 ~ 10.08.2010





http://liberal7.wordpress.com/liberal-independent/





„Dumnezeu nu joacă zaruri”.

În câmpul literaturii, artei, muzicii, arhitecturii, deschiderea a fost pe cât de violentă şi provocatoare pe atât de fecundă. Avangarda, cu toate carenţele ei, a generat o explozie de creativitate care a arătat o altă faţă a omului.

Este momentul ca să amintim că în construirea modernităţii occidentale, reprezentanţii spiritualităţii româneşti au jucat un rol decisiv prin Tristan Tzara şi Marcel Iancu, iniţiatorii mişcării Dada, Eugen Ionescu pentru teatrul absurd, Brâncuşi pentru sculptura modernă, Mircea Eliade în filosofia religiilor, George Enescu cu monumentalul Oedip în muzica modernă, în ştiinţă: Odobleja, autorul Psihologiei consonantiste cu rol important în apariţia ştiinţei cibernetice, Gogu Constantinescu, inventatorul sonicităţii, Nicolae Paulescu, descoperitorul hormonului antidiabetic elaborat de pancreas, numit mai târziu insulină, Georgescu Roengen, părintele teoriei bioeconomice, autorul operei fundamentale „Legea entropiei şi progresul economic”, laureatul premiului Nobel, George Palade, pentru biologia micromoleculară, ca să nu amintesc decât câteva nume care se regăsesc în toate lucrările de sinteză dedicate culturii şi ştiinţei secolului XX.

Disputele din sfera matematicii, fizicii, logicii, literaturii şi artei nu au rămas fără ecouri în etica societăţii moderne şi postmoderne. Noua viziune asupra lumii, scindarea radicală dintre imanent şi transcendent, mergând chiar până la excluderea totală a acestuia din urmă au impus o serie de atitudini provocatoare prin chiar natura lor. Legea întâmplării a devenit pentru foarte mulţi principiul propriei existenţe, transformând o realitate matematică într-un relativism existenţial. În spatele incertitudinii conceptualizate şi-a făcut simţită din ce în ce mai mult prezenţa, depersonalizarea, transformarea omului într-un simplu individ din cadrul unei specii, asupra lui putându-se efectua orice experiment ştiinţific, fără implicaţii morale. Descifrarea codului genetic uman a dus la dezvoltarea fără precedent a ingineriei genetice, cu implicaţii greu de intuit. Idei precum cea a controlului social asistat, a selecţiei genetice şi a eugeníei sunt pe cale să-şi descopere aplicabilitatea concretă, însă scăparea lor de sub control poate avea efecte devastatoare. Omul a devenit tot mai nesigur, în ciuda evoluţiei sale, locul său fiind luat de către maşină, ea însăşi dominată de incertitudine. Mai mult decât atât, societatea umană a luat forma maşinii, devenind, în fapt, o mega maşină în care tehnocraţia ocupă poziţia conducătoare. Această maşinărie universală produce omului un profund sentiment de inferioritate, de „ruşine prometeică”. Dacă

Excelenta tomografia. Caracterizeaza precis „momentul” istoric al inceputului de mileniu III subliniind ideea indusa a revolutiei in cunoastere si gandire in plina desfasurare.

pagina 20 din 30 ~ 10.08.2010









existenţa umană nu este perfect alcătuită, nu este calculabilă până în cel mai mic detaliu; omul decade la stadiul de simplu servitor al lumii maşinii. Potrivit lui Günter Anders, unul dintre filosofii proemineţi ai secolului XX, „de când Dumnezeu este mort, de când nu mai există nimeni în afara lumii care să ştie ceva despre această lume, lumea însăşi a devenit anonimă. Astfel, ea seamănă cu o insulă în ocean, niciodată descoperită, nemenţionată de nimeni niciodată. Nu ne ajută la nimic faptul că insula noastră este înţesată de băştinaşi, deoarece noi, băştinaşii, care cunoaştem insula, suntem cu toţii anonimi unii cu alţii”3. Imaginea oferită de filosoful german seamănă foarte mult cu aceea pe care Hollywoodul a prezentat-o în filmul Apocalypse Now. Paradoxal, păstrarea incertitudinii devine principala responsabilitate a omului contemporan, tocmai pentru a evita soluţionarea apocaliptică a unei astfel de stări. Incertitudinea devine necesitate, constatarea unei realităţi se transformă într-un veritabil modus vivendi, care lasă cale deschisă şi pentru noi interpretări.

Postmodernitatea pare să reflecteze intens asupra acestei probleme. Structura ei este una esenţial incertă prin simplul fapt că criteriul generator îl reprezintă tocmai lipsa oricărui criteriu. Critica modernităţii, afişată cu obstinaţie, nu face decât să confirme extraordinara capacitate generativă a nesiguranţei ontologice. Principiul incertitudinii a devenit fundament nu doar pentru mecanica cuantică, ci pentru întreaga structură a societăţii umane. Pentru prima dată în istoria umanităţii, omul postmodern poate să plieze acest principiu asupra propriilor sale orizonturi sau, altfel spus, a ales să pună sub semnul întrebării şi al îndoielii propriile-i perspective. Un astfel de demers a dus, implicit, la crearea unei profunde crize de identitate prin simplul fapt că omul nu conştientizează decât propria-i existenţă autistă. Totul se desfăşoară în planul unei orizontalităţi terne, lipsită de moştenirea trecutului şi de perspectiva viitorului, singura realitate reprezentând-o prezentul dominat de un autism aproape funciar. Societatea mizează întru totul pe presupusa eficienţă a noii ordini a incertitudinii însă scapă din vedere că această abordare nu face distincţia între ceea ce este şi ceea ce nu este cu adevărat valabil şi viabil.

Trist de adevarat.

Practic suntem in plin proces ce genereaza mutatii noi, noi devenind fara sa bagam de seama adevarati mutanti.

Apropo de asta si in masura in care consideram valabil evenimentul biblic al nasterii lui Isus si observand in plus ca Dumnezeu este mult mai putin implicat in viata noastra decat scrierile ne-au invatat eronat (si interesat) sa credem si „ne ofera” (de fapt ne recunoaste) o mult mai mare libertate decat se pare (inclusiv libertatea de a ucide si chiar cea de a ramane nepedepsiti pentru asta) judecandu-ne nu atat de mult dupa propriile criterii cat dupa criteriul nostru, as zice ilustrativ „al gloatelor”, putem specula si poate fi adevarat ca acea Nastere a introdus o noua lege in partea de Univers in care vietuim. Ca si cum ar fi aparut o gravitatie de tip nou care nu „te atrage in picioare ci in cap”.

Dacă incertitudinea şi-a primit conceptualizarea în ştiinţă şi filosofie, arta a fost cea care i-a conturat chipul sau, mai bine zis, chipurile cu care se înfăţişează în faţa umanităţii. Fie că vorbim despre literatură, pictură, muzică, sculptură, arhitectură, dans sau cinematografie, incertitudinea pare să fie subiectul preferat al artiştilor acestui secol. Un rol

Da, de-a dreptul sinistru!

3 Günter Anders, Die Antiquierheit des Menschen, vol. 1, München, 1983, pp. 102 sq.

pagina 21 din 30 ~ 10.08.2010









fundamental în alegerea unei teme atât de inedite îl reprezintă transformarea percepţiei modernităţii şi postmodernităţii în ceea ce priveşte ideea de artă şi de frumos. Dacă pentru antichitate frumosul avea în primul rând conotaţii etice, pentru modernitate el a devenit concept fundamental al esteticii pentru ca, în cele din urmă să fie înlocuit chiar cu negarea lui. În esenţă, negarea frumosului poate produce arta, înţeleasă ca manifestare plastică a unei anumite realităţi. Muzica şi pictura trec prin acelaşi con de incertitudine. Canoanele artistice au fost eliminate, lăsând locul inovaţiei. Uneori aceasta este însă dusă spre o extremă în care lipsa talentului este ascunsă în spatele unei uimitoare tehnici de sonorizare şi a unei pretinse libertăţi de exprimare artistică. Codoban merge mai departe, acuzând generaţia post modernă că practică coruperea răului, nu refuzul lui, ca în cazul folosirii kitsch-ului împotriva kitsch-ului.

Un aspect mai puţin abordat al relaţiei dintre artă şi incertitudine îl reprezintă depăşirea graniţelor strict estetice şi fuzionarea cu domenii în aparenţă incompatibile cum este ştiinţa. În excelentul film „Pi”, regizat de către Darren Aronofsky şi Sean Gullette, în 1998, personajul principal Max Cohen, un matematician talentat încearcă să-şi rezolve problemele cotidiene, inclusiv migrenele crunte de care suferă, prin intermediul numerelor. Într-o atmosferă obscură este pus în scenă un veritabil carusel matematic a cărui relevanţă ultimă nu este certitudinea, ci incertitudinea. Filmul nu are un happy end în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă oferă un posibil răspuns la marea dilemă a umanităţii: cine sunt şi ce este lumea în care trăiesc? Răspunsul celor doi regizori îl reprezintă neforţarea limitelor cunoaşterii. Te poţi bucura de existenţă, fără a răspunde la migrenele raţiunii, ci doar bucurându-te de realitatea imediată ce te înconjoară. Incertitudinea poate fi benefică câtă vreme aceasta nu este decât o constatare a relaţiilor din lumea ce te înconjoară. Acceptarea ei însă ca unică stare de fapt implică riscul alienării.

Din perspectiva atât a ştiinţei cât şi a artei, incertitudinea poate căpăta o dublă valenţă: ea este fie catalizator al cercetării ştiinţifice şi al manifestării artistice, fie un real pericol în promovarea valorilor autentice. Dificultatea disocierii între aceste două perspective reprezintă marea provocare pentru societatea contemporană. Avem nevoie de incertitudine, ca răspuns la un prezent mult prea planificat, dar care sunt perspectivele acestei incertitudini ? Morţii anunţate a lui Dumnezeu îi va urma moartea Omului, captiv în

Lucru posibil doar prin sistematizarea standardizata inalt a cunoasterii ceea ce permite aducerea la acelasi numitor comun, operatie obligatorie pentru comparatii si evaluarii fara de care nu putem construi proiectul AXIOLOGIC3000 – sistemul de valori actualizat, modernizat, consolidat sistemic, unitar al Omenirii.

pagina 22 din 30 ~ 10.08.2010









cuşca contradicţiilor fără de sfârşit? Putem ieşi din criza identitară pe care condiţia postmodernă a amplificat-o ? Marcel Malanca descrie trei categorii ale modului în care omul trăieşte trecutul şi priveşte viitorul : „cei care privesc trecutul cu spatele spre viitor- fundamentaliştii, cei care privesc viitorul cu spatele spre trecut- postmoderniştii şi cei care au o vedere bidimensională a trecutului şi a viitorului, din care fac parte omul „valorificator”, cel care nu se neagă pe sine şi nu se aruncă în hazard”. O cale de a ieşi din această capcană este armonizarea gândirii cu propria experienţă de viaţă. Basarab Niculescu numeşte acţiunea bazată pe dreptul inalienabil al fiecărei fiinţe umane la o interacţiune armonioasă dintre viaţa sa intimă şi viaţa sa socială transpolitică.

În plan social, condiţia postmodernă aduce, după Gustav Le Bon, dizolvarea statului- naţiune în locul căruia apar „mulţimile psihologice” axate pe o singură problemă. Condiţia postmodernă la începutul secolului XXI este caracterizată de lipsa unităţii, identificarea diferenţelor şi proclamarea lor prin autonomie şi independenţa care au exacerbat dorinţa de putere. Pentru a ne regăsi propriul loc în lumea modernă este necesar să fie găsite noi legături sociale durabile. Ele vor putea fi descoperite prin căutarea punţilor dintre diferitele domenii ale cunoaşterii cât şi dintre diferitele fiinţe ce compun o colectivitate.

Diferenţa esenţială între sistemele politice este dată de modul în care acestea gestionează incertitudinea. Îşi asumă ele incertitudinea încercând să găsească soluţii prin dialog? Sau încearcă să elimine incertitudinea prin dictatul religiilor sau al ideologiilor?

Cultura democratică nu neagă incertitudinea. Ea ne ajută să punem întrebări şi să folosim dialogul pentru a susţine progresul uman. Instituţiile democratice sunt întemeiate pe ideea că nu există un adevăr absolut şi nici un unic răspuns la fiecare problemă.

Raspunsul este unic intotdeauna dar relevat adesea partial ceea ce induce iluzia mai multor raspunsuri, adevaruri, realitati. ADEVARUL este UNIC dar relevat in masuri diferite de la caz la caz si de la subiect la subiect.

Gestiunea incertitudinii ţine de însăşi esenţa vieţii într-o societate deschisă. Spre deosebire de comunism, care a demonizat-o, democraţia o poate transforma într-un factor de progres. Acest progres este definit de aspiraţia fiinţei umane către libertate, solidaritate, respect şi toleranţă. Ca să gestionăm incertitudini, doar dialogul, şi în nici un caz forţa, ne poate ajuta. Confruntaţi cu incertitudinile, vom observa că diversitatea reduce riscul mai degrabă decât omogenitatea. Apelul la puritate etnică sau religioasă creează riscuri majore, nu le reduce. Restabilirea unui relativ echilibru între incertitudine şi certitudine nu poate veni decât de la o educaţie deschisă, bazată pe valorile fundamentale ale umanităţii.

Ahhhh. Iar toleranta???!!! Acest termen este profund gresit folosit, adesea pervers. Si nu ma refer la paragraful anterior ci la practica profund nefasta a asa-zisei tolerante care nu are nici o legatura cu toleranta. Toleranta nu poate face obiectul aplicarii decat in situatii foarte clare, bine definite si mult mai putine decat se afirma sau se practica astazi. In inginerie toleranta este DOAR toleranta adica doar ATÂT. Nu mai mare pentru ca creste uzura si nu mai mica pentru ca apare riscul spargerii. Nu se tolereaza si cu atat mai putin nu se iarta minciuna, hotia, escrocheria,

pagina 23 din 30 ~ 10.08.2010









inselaciunea, santajul, intriga, crima, intr-un cuvant actiunile antisociale voluntare de orice fel. Toleranta este valida, valabila si benefica strict in situatia in care lipsa de intelegere dintre doua persoane nu gaseste oricat ar cauta in epoca cunoasterea necesara admiterii bilaterale a unui enunt propus de o parte sau alta ca adevar. De exemplu in discutiile despre Dumnezeu, nu neaparat religioase.

O mare revoluţie în secolul XXI nu poate fi, crede Basarab Niculescu, decât o revoluţie a inteligenţei care să ne transforme viaţa individuală şi socială într-un act atât estetic cât şi etic. Postmodernismul a fragmentat cunoaşterea generând o criză identitară. Calea spre înţelegerea lumii actuale impune refacerea unităţii cunoaşterii. Oamenii de ştiinţă au avut înţelepciunea de a atrage atenţia că mecanica cuantică şi cea newtoniană se aplică la realităţi diferite şi nu se elimină reciproc. În domeniul artei, în ciuda manifestelor fulminante, operele de avangardă coexistă în muzee cu capodoperele clasice, punându-se reciproc în valoare. În ciuda aparenţei haotice, modernitatea poate conduce la apropierea culturilor. În plan social, postmodernismul a dus la progrese incontestabile în promovarea drepturilor minorităţilor rasiale, naţionale, etnice, sexuale. Am învăţat să respectăm diferenţa. Criza identitară cheamă la nevoia de unitate a fiinţei şi a lumii. Pentru a construi o strategie a speranţei, înainte de a ne întreba în ce lume dorim să trăim, să ne întrebăm cine suntem NOI? Cu cât mai mulţi vom împărtăşi valori comune şi vom accepta dezacorduri rezonabile cu atât şansele păcii şi progresului vor fi mai mari.

Putem astfel spune: Secolul XXI va fi un secol al sintezei şi solidarităţii sau nu va mai fi deloc!

O concluzie finala profunda, valoroasa si generoasa in care Domnul Profesor aprinde LUMINA VIITORULUI cu maiestria pe care o intalnim in intreg discursul, un excelent eseu de investigare a framantarilor intelectului singular care cauta sa regaseasca drumul catre normalitatea, confortul si siguranta tandemului indisolubil individ-societate atat de afectat astazi. O excelenta si subtila pledoarie, pana la ultimul paragraf clarificator, pentru solidaritate, autoreevaluare, recuperarea identitatii si chiar a conditiei umane.

Comentariile de de mai sus vin sa completeze cunoasterea subiectului tratat, relaţia dintre „modernitate – postmodernitate” şi incertitudine, cu accent pe partea de rigoare avansata in tratarea definitiei, determinismului si problematicii subiectului privind morfologia si determinismul fara a intra prea mult in abordarea eseistica cu continut important axiologic tratata magistral de dl. Prof. Dr. Emil Constantinescu.

pagina 24 din 30 ~ 10.08.2010





textul original

Discurs suţinut în deschiderea lucrărilor celui de-al XXXIII-lea Congres al Academiei Româno-Americane desfăşurat la Universitatea "Alma Mater", 3 iunie 2009


Primul deceniu al unui nou secol şi mileniu stă să se încheie şi nimic nu ne face să vedem în mult invocata barieră a anului 2000 altceva decât un simplu reper calendaristic. Nici o deschidere sau închidere cu rezonanţă în câmpul culturii, artei sau ştiinţei nu s-a petrecut şi nici nu pare a se anunţa în curând, atât timp cât societatea cunoaşterii rămâne doar un construct teoretic pentru uzul birocraţiei Uniunii Europene.

În istoria “ideii de modernitate”, cel mai important eveniment pare a fi - cum prevedea Matei Călinescu - desinonimizarea termenilor modern şi contemporan. Modernitatea şi postmodernitatea, indiferent dacă sunt văzute în opoziţie sau în continuitate, capătă însă acum o încărcătură fenomenologică definitorie pentru secolul XX şi începutul secolului XXI. Iată de ce alegerea tematicii Congresului ARIA mi se pare inspirată.

Mentalitatea modernă s-a dorit mereu indiferentă faţă de istorie, dar istoria nu se arată indiferentă faţă de ea.

Sfârşitul secolului XX a fost zguduit de o nouă relaţie tehnologie – economie care a creat două şocuri: globalizarea şi explozia cunoaşterii. Ambele au amplificat cu brutalitate incertitudinea. Cei care am trăit timp de o jumătate de secol „în logica războiului rece” percepem poate mai clar lipsa de logică a ameninţărilor contemporane: proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internaţional, criza energetică sau criza economică globală, fenomene greu de controlat care sporesc incertitudinea care planează asupra secolului XXI. Robert Cooper4 avertizează că “lumea riscă să fie deturnată din nou de anarhie şi tehnologie în secolul în care tocmai am intrat. Cei doi mari distrugători ai istoriei s-ar putea susţine reciproc. Şi există suficient potenţial rămas din secolele precedente sub formă naţională, ideologică sau religioasă, în aşa fel încât să apară iar contextul necesar distrugerii”.

Traversarea barierei convenţionale a unui nou mileniu sub semnul unei acutizări a incertitudinii ne aminteşte că incertitudinea a fost semnul sub care mentalitatea modernă a renunţat, la începutul secolului XX, sub impactul dezvoltării tehnico-ştiinţifice şi al primului război mondial, la fundamentele creatoare de certitudini pe care se clădise timp de două milenii cultura şi civilizaţia europeană.

Logica aristotelică, geometria euclidiană, estetica antropocentrică şi simetria în plastică şi arhitectură, drama, metafizica, dreptul roman, morala creştină au creat reprezentări ale ordinei care organizează haosul, asigurând un spaţiu al argumentării şi al dialogului raţional.

Renaşterea italiană, raţionalismul cartezian, filozofia germană, fizica newtoniană, iluminismul şi evoluţionismul darwinist, muzica barocă, arhitectura neoclasică au dat noi dimensiuni valorilor civilizaţiei europene. Este la fel de adevărat că, timp de 2000 de ani, modelul de civilizaţie europeană nu a stăvilit războaiele şi revoluţiile, injustiţia şi crimele, dar 4 Destrămarea naţiunilor. Ordine şi Haos în secolul XXI, Londra, 2003

pagina 25 din 30 ~ 10.08.2010

a permis construcţia unor sisteme politico-sociale care au asigurat progresul omenirii pentru o perioadă îndelungată a istoriei sale.

Binomul certitudine - incertitudine a traversat istoria exprimând natura contradictorie a omului şi frământările sale. Sistemele totalitare au exagerat valoarea certitudinii. Dictatorii au obţinut puterea promiţând siguranţa şi s-au menţinut la putere în numele ordinii iar revoluţiile au izbucnit acolo unde imobilismul devenea insuportabil pentru nevoia omului de schimbare.

Incertitudinea nu poate fi eliminată, nici stăpânită, după cum nu trebuie nici demonizată. De dorit este să fie acceptabil administrată dar pentru asta trebuie mai întâi bine înţeleasă.

Ce s-a întâmplat cu incertitudinea de-a lungul istoriei umane? Cum ne va influenţa ea viaţa în viitor? Iată întrebări cu care ştiinta, economia, politica şi educaţia au fost obligate să se confrunte şi sunt presate să răspundă cât mai repede.

Aceasta m-a făcut să mă aplec asupra relaţiei dintre “modernitate- postmodernitate” şi incertitudine.

Ce este incertitudinea? Incertitudinea este înainte de toate idee. Ea se naşte din mirare şi din curiozitatea în faţa a ceea ce nu putem cunoaşte şi experimenta în mod mai mult sau mai puţin direct. Este sinonimă cu îndoiala sau este mai mult decât atât? Indică nesiguranţa în faţa unei probleme sau imposibilitatea depăşirii acesteia? Este atitudinea generatoare a scepticismului sau doar o manifestare firească a minţii umane? Sunt doar câteva întrebări printre multe altele, prin care se încearcă definirea unui fapt în esenţă indefinibil pentru simplul motiv că manifestă o acută lipsă a genului proxim şi o dezvoltare uimitor de rapidă a diferenţelor specifice.

Din această dilemă a luat naştere o aplicare pe cât de surprinzătoare, pe atât de expansivă: valorificarea morală a incertitudinii5. Prima dilemă o reprezintă propria fiinţă şi existenţă. Cine sunt eu, de unde am venit? Nedumerirea este atât de mare pentru că de-a lungul vremii omul nu a putut descifra decât bucăţi ale unui mare puzzle, însă nu a reuşit niciodată să obţină o realizare completă a acestuia. Întrebările fireşti sunt: cine sunt eu ca persoană? Ce mă defineşte cu adevărat? Un medic va oferi o descriere anatomică a omului, fizicianul îl va analiza din perspectiva acţiunilor sale şi al relaţionării cu celelalte realităţi, biologul va miza pe locul privilegiat pe care omul îl ocupă în lumea animală, însă toţi la un loc vor oferi un răspuns parţial la ceea ce este omul, nu la cine este el. Incertitudinea creşte odată cu constatarea locului pe care persoana umană îl ocupă în lume. Dacă omul nu poate fi definit în structura sa intimă, pot oare defini lumea care îl cuprinde? Întrebarea este firească, dat fiind faptul că lumea care cuprinde în sine taina umană devine prin aceasta ea însăşi părtaşă la această taină. O taină nu se defineşte, ci se simte, se trăieşte, se asumă. Pot cunoaşte doar o parte a acestei taine, aspectele care mă includ în mod direct, însă nu pot cunoaşte totul despre această relaţie. „Deschid cartea: cartea geme./ Caut vremea: nu e vreme./ Aş cânta: nu cânt şi sunt/ Parc-aş fi şi nu mai sunt. / Gândul meu al cui gând este?/ În ce gând, în ce poveste,/ Îmi aduc aminte, poate,/ Că făcui parte din toate?” mărturiseşte Tudor Arghezi într-o poezie numită chiar „Incertitudine”. 5 Putem găsi într-una din cugetările lui Blaise Pascal o anumită gradaţie ce trebuie atent urmărită pentru a înţelege nu atât dezvoltarea filosofică a ideii de incertitudine, ci mai ales a felului în care mintea umană înţelege să se raporteze la această realitate. Pascal nu se sfia să manifeste un scepticism radical cu o posibilă rezolvare doar spaţiul realităţii morţii inevitabile: Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. (…) Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

pagina 26 din 30 ~ 10.08.2010

Impulsul de a plasa incertitudinea la baza modernismului şi postmodernismului a venit paradoxal nu din sfera filosofiei sau metafizicii, ci din lumea ştiinţei. Acest fapt a determinat abordarea problemei în cheia metodologiei utilizate de către cercetarea ştiinţifică. Noul mod de a filozofa asupra omului s-a născut în strânsă legătură cu studiul ştiinţelor exacte, mai ales cu cel al matematicii şi fizicii. Ca urmare, atitudinea fundamentală severă şi responsabilă a cercetătorului ştiinţific a devenit idealul şi pentru cercetătorul în filosofie, în timp ce atitudinea filosofului de odinioară se aseamănă cu cea a poetului. Această nouă atitudine transformă nu numai stilul de gândire, ci şi stabilirea obiectivelor; nu se mai caută la nivel individual, ridicarea unui întreg edificiu filosofic, într-o tentativă temerară, ci fiecare examinează un aspect al fenomenului în cadrul unui domeniu specific. Dilema incertitudinii devine astfel o problemă matematică, o ecuaţie determinată de relaţia dintre condiţiile constatate şi posibilităţile de rezolvare. Stabilirea unei constante anume nu implică neapărat obţinerea unei soluţii corecte, ci aflarea unei variante valide de aplicabilitate. Foarte multă vreme demersul ştiinţific a fost unul preponderent cumulativ, orientat pe adunarea de informaţii şi date ale realităţii, structurate pe anumite clase, în funcţie de domeniile de cercetare. Omul de ştiinţă a colecţionat toate aceste informaţii, structurându-le aproape exclusiv din perspectiva toleranţei lor de demonstrabilitate. Un astfel de demers s-a orientat în două direcţii independente şi, din nefericire, incompatibile: realitatea unui fapt, a unei mişcări, a unei reacţii, a unui fenomen este validată de demonstraţiile aplicate acesteia; orice fenomen incompatibil cu demonstraţia este exclus din sfera ştiinţei şi, implicit, din sfera adevărului. Sistemul argumentativ fundamentat pe demonstraţia esenţialmente ştiinţifică s-a bucurat de o lungă perioadă de glorie.

La începutul secolului XX, monumentala Principia Mathematica a lui Bertrand Russel şi Alfred North Whitehead propunea ca singură metodă de decriptare a adevărului demonstraţia şi definiţia. După puţin timp însă, Kurt Gödel, unul dintre membrii marcanţi ai Cercului de la Viena, avea să utilizeze acest principiu „universal” tocmai pentru a arăta că „demonstrabilitatea este o noţiune mai slabă decât adevărul, indiferent de care sistem axiomatic este vorba” sau, altfel spus, „nu tot ceea ce este adevărat poate fi demostrat”. Încă o dată, incertitudinea îşi arăta capacitatea extraordinară de supravieţuire în faţa unei lumi ştiinţifice decisă să o elimine întru totul. Este surprinzător însă faptul că tocmai această bătălie câştigată a transformat realitatea incertitudinii în mijloc de investigaţie asupra realităţii. Este suficient să amintim doar teoria incertitudinii, dezvoltată de Werner Heisenberg, Erwin Schrodinger şi Paul Dirac. Principiul de incertitudine a însemnat sfârşitul teoriei determinismului şi a visului oamenilor de a găsi un model al universului complet determinist, deoarece nu putem prezice exact evenimentele viitoare dacă nu putem măsura precis starea actuală a Universului. Noua teorie s-a bucurat de un succes nebănuit, devenind fundamentul mecanicii cuantice. În acelaşi timp, a generat şi o serie de critici, mai ales datorită modului de a gestiona, ştiinţific vorbind, realitatea incertitudinii. Nu întâmplător, Albert Einstein a respins ideea unui univers guvernat de întâmplare, afirmând că „Dumnezeu nu joacă zaruri”.

În câmpul literaturii, artei, muzicii, arhitecturii, deschiderea a fost pe cât de violentă şi provocatoare pe atât de fecundă. Avangarda, cu toate carenţele ei, a generat o explozie de creativitate care a arătat o altă faţă a omului.

Este momentul ca să amintim că în construirea modernităţii occidentale, reprezentanţii spiritualităţii româneşti au jucat un rol decisiv prin Tristan Tzara şi Marcel Iancu, iniţiatorii mişcării Dada, Eugen Ionescu pentru teatrul absurd, Brâncuşi pentru sculptura modernă, Mircea Eliade în filosofia religiilor, George Enescu cu monumentalul Oedip în muzica modernă, în ştiinţă: Odobleja, autorul Psihologiei consonantiste cu rol important în apariţia ştiinţei cibernetice, Gogu Constantinescu, inventatorul sonicităţii, Nicolae Paulescu,

pagina 27 din 30 ~ 10.08.2010

descoperitorul hormonului antidiabetic elaborat de pancreas, numit mai târziu insulină, Georgescu Roengen, părintele teoriei bioeconomice, autorul operei fundamentale „Legea entropiei şi progresul economic”, laureatul premiului Nobel, George Palade, pentru biologia micromoleculară, ca să nu amintesc decât câteva nume care se regăsesc în toate lucrările de sinteză dedicate culturii şi ştiinţei secolului XX.

Disputele din sfera matematicii, fizicii, logicii, literaturii şi artei nu au rămas fără ecouri în etica societăţii moderne şi postmoderne. Noua viziune asupra lumii, scindarea radicală dintre imanent şi transcendent, mergând chiar până la excluderea totală a acestuia din urmă au impus o serie de atitudini provocatoare prin chiar natura lor. Legea întâmplării a devenit pentru foarte mulţi principiul propriei existenţe, transformând o realitate matematică într-un relativism existenţial. În spatele incertitudinii conceptualizate şi-a făcut simţită din ce în ce mai mult prezenţa, depersonalizarea, transformarea omului într-un simplu individ din cadrul unei specii, asupra lui putându-se efectua orice experiment ştiinţific, fără implicaţii morale. Descifrarea codului genetic uman a dus la dezvoltarea fără precedent a ingineriei genetice, cu implicaţii greu de intuit. Idei precum cea a controlului social asistat, a selecţiei genetice şi a eugeníei sunt pe cale să-şi descopere aplicabilitatea concretă, însă scăparea lor de sub control poate avea efecte devastatoare. Omul a devenit tot mai nesigur, în ciuda evoluţiei sale, locul său fiind luat de către maşină, ea însăşi dominată de incertitudine. Mai mult decât atât, societatea umană a luat forma maşinii, devenind, în fapt, o mega maşină în care tehnocraţia ocupă poziţia conducătoare. Această maşinărie universală produce omului un profund sentiment de inferioritate, de „ruşine prometeică”. Dacă existenţa umană nu este perfect alcătuită, nu este calculabilă până în cel mai mic detaliu; omul decade la stadiul de simplu servitor al lumii maşinii. Potrivit lui Günter Anders, unul dintre filosofii proemineţi ai secolului XX, „de când Dumnezeu este mort, de când nu mai există nimeni în afara lumii care să ştie ceva despre această lume, lumea însăşi a devenit anonimă. Astfel, ea seamănă cu o insulă în ocean, niciodată descoperită, nemenţionată de nimeni niciodată. Nu ne ajută la nimic faptul că insula noastră este înţesată de băştinaşi, deoarece noi, băştinaşii, care cunoaştem insula, suntem cu toţii anonimi unii cu alţii”6. Imaginea oferită de filosoful german seamănă foarte mult cu aceea pe care Hollywoodul a prezentat-o în filmul Apocalypse Now. Paradoxal, păstrarea incertitudinii devine principala responsabilitate a omului contemporan, tocmai pentru a evita soluţionarea apocaliptică a unei astfel de stări. Incertitudinea devine necesitate, constatarea unei realităţi se transformă într-un veritabil modus vivendi, care lasă cale deschisă şi pentru noi interpretări.

Postmodernitatea pare să reflecteze intens asupra acestei probleme. Structura ei este una esenţial incertă prin simplul fapt că criteriul generator îl reprezintă tocmai lipsa oricărui criteriu. Critica modernităţii, afişată cu obstinaţie, nu face decât să confirme extraordinara capacitate generativă a nesiguranţei ontologice. Principiul incertitudinii a devenit fundament nu doar pentru mecanica cuantică, ci pentru întreaga structură a societăţii umane. Pentru prima dată în istoria umanităţii, omul postmodern poate să plieze acest principiu asupra propriilor sale orizonturi sau, altfel spus, a ales să pună sub semnul întrebării şi al îndoielii propriile-i perspective. Un astfel de demers a dus, implicit, la crearea unei profunde crize de identitate prin simplul fapt că omul nu conştientizează decât propria-i existenţă autistă. Totul se desfăşoară în planul unei orizontalităţi terne, lipsită de moştenirea trecutului şi de perspectiva viitorului, singura realitate reprezentând-o prezentul dominat de un autism aproape funciar. Societatea mizează întru totul pe presupusa eficienţă a noii ordini a incertitudinii însă scapă

6 Günter Anders, Die Antiquierheit des Menschen, vol. 1, München, 1983, pp. 102 sq.

pagina 28 din 30 ~ 10.08.2010

din vedere că această abordare nu face distincţia între ceea ce este şi ceea ce nu este cu adevărat valabil şi viabil.

Dacă incertitudinea şi-a primit conceptualizarea în ştiinţă şi filosofie, arta a fost cea care i-a conturat chipul sau, mai bine zis, chipurile cu care se înfăţişează în faţa umanităţii. Fie că vorbim despre literatură, pictură, muzică, sculptură, arhitectură, dans sau cinematografie, incertitudinea pare să fie subiectul preferat al artiştilor acestui secol. Un rol fundamental în alegerea unei teme atât de inedite îl reprezintă transformarea percepţiei modernităţii şi postmodernităţii în ceea ce priveşte ideea de artă şi de frumos. Dacă pentru antichitate frumosul avea în primul rând conotaţii etice, pentru modernitate el a devenit concept fundamental al esteticii pentru ca, în cele din urmă să fie înlocuit chiar cu negarea lui. În esenţă, negarea frumosului poate produce arta, înţeleasă ca manifestare plastică a unei anumite realităţi. Muzica şi pictura trec prin acelaşi con de incertitudine. Canoanele artistice au fost eliminate, lăsând locul inovaţiei. Uneori aceasta este însă dusă spre o extremă în care lipsa talentului este ascunsă în spatele unei uimitoare tehnici de sonorizare şi a unei pretinse libertăţi de exprimare artistică. Codoban merge mai departe, acuzând generaţia post modernă că practică coruperea răului, nu refuzul lui, ca în cazul folosirii kitsch-ului împotriva kitsch-ului.

Un aspect mai puţin abordat al relaţiei dintre artă şi incertitudine îl reprezintă depăşirea graniţelor strict estetice şi fuzionarea cu domenii în aparenţă incompatibile cum este ştiinţa. În excelentul film „Pi”, regizat de către Darren Aronofsky şi Sean Gullette, în 1998, personajul principal Max Cohen, un matematician talentat încearcă să-şi rezolve problemele cotidiene, inclusiv migrenele crunte de care suferă, prin intermediul numerelor. Într-o atmosferă obscură este pus în scenă un veritabil carusel matematic a cărui relevanţă ultimă nu este certitudinea, ci incertitudinea. Filmul nu are un happy end în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă oferă un posibil răspuns la marea dilemă a umanităţii: cine sunt şi ce este lumea în care trăiesc? Răspunsul celor doi regizori îl reprezintă neforţarea limitelor cunoaşterii. Te poţi bucura de existenţă, fără a răspunde la migrenele raţiunii, ci doar bucurându-te de realitatea imediată ce te înconjoară. Incertitudinea poate fi benefică câtă vreme aceasta nu este decât o constatare a relaţiilor din lumea ce te înconjoară. Acceptarea ei însă ca unică stare de fapt implică riscul alienării.

Din perspectiva atât a ştiinţei cât şi a artei, incertitudinea poate căpăta o dublă valenţă: ea este fie catalizator al cercetării ştiinţifice şi al manifestării artistice, fie un real pericol în promovarea valorilor autentice. Dificultatea disocierii între aceste două perspective reprezintă marea provocare pentru societatea contemporană. Avem nevoie de incertitudine, ca răspuns la un prezent mult prea planificat, dar care sunt perspectivele acestei incertitudini ? Morţii anunţate a lui Dumnezeu îi va urma moartea Omului, captiv în cuşca contradicţiilor fără de sfârşit? Putem ieşi din criza identitară pe care condiţia postmodernă a amplificat-o ? Marcel Malanca descrie trei categorii ale modului în care omul trăieşte trecutul şi priveşte viitorul : „cei care privesc trecutul cu spatele spre viitor- fundamentaliştii, cei care privesc viitorul cu spatele spre trecut- postmoderniştii şi cei care au o vedere bidimensională a trecutului şi a viitorului, din care fac parte omul „valorificator”, cel care nu se neagă pe sine şi nu se aruncă în hazard”. O cale de a ieşi din această capcană este armonizarea gândirii cu propria experienţă de viaţă. Basarab Niculescu numeşte acţiunea bazată pe dreptul inalienabil al fiecărei fiinţe umane la o interacţiune armonioasă dintre viaţa sa intimă şi viaţa sa socială transpolitică.

În plan social, condiţia postmodernă aduce, după Gustav Le Bon, dizolvarea statului- naţiune în locul căruia apar „mulţimile psihologice” axate pe o singură problemă. Condiţia postmodernă la începutul secolului XXI este caracterizată de lipsa unităţii,

pagina 29 din 30 ~ 10.08.2010

identificarea diferenţelor şi proclamarea lor prin autonomie şi independenţa care au exacerbat dorinţa de putere. Pentru a ne regăsi propriul loc în lumea modernă este necesar să fie găsite noi legături sociale durabile. Ele vor putea fi descoperite prin căutarea punţilor dintre diferitele domenii ale cunoaşterii cât şi dintre diferitele fiinţe ce compun o colectivitate.

Diferenţa esenţială între sistemele politice este dată de modul în care acestea gestionează incertitudinea. Îşi asumă ele incertitudinea încercând să găsească soluţii prin dialog? Sau încearcă să elimine incertitudinea prin dictatul religiilor sau al ideologiilor?Cultura democratică nu neagă incertitudinea. Ea ne ajută să punem întrebări şi să folosim dialogul pentru a susţine progresul uman. Instituţiile democratice sunt întemeiate pe ideea că nu există un adevăr absolut şi nici un unic răspuns la fiecare problemă.

Gestiunea incertitudinii ţine de însăşi esenţa vieţii într-o societate deschisă. Spre deosebire de comunism, care a demonizat-o, democraţia o poate transforma într-un factor de progres. Acest progres este definit de aspiraţia fiinţei umane către libertate, solidaritate, respect şi toleranţă. Ca să gestionăm incertitudini, doar dialogul, şi în nici un caz forţa, ne poate ajuta. Confruntaţi cu incertitudinile, vom observa că diversitatea reduce riscul mai degrabă decât omogenitatea. Apelul la puritate etnică sau religioasă creează riscuri majore, nu le reduce. Restabilirea unui relativ echilibru între incertitudine şi certitudine nu poate veni decât de la o educaţie deschisă, bazată pe valorile fundamentale ale umanităţii.

O mare revoluţie în secolul XXI nu poate fi, crede Basarab Niculescu, decât o revoluţie a inteligenţei care să ne transforme viaţa individuală şi socială într-un act atât estetic cât şi etic. Postmodernismul a fragmentat cunoaşterea generând o criză identitară. Calea spre înţelegerea lumii actuale impune refacerea unităţii cunoaşterii. Oamenii de ştiinţă au avut înţelepciunea de a atrage atenţia că mecanica cuantică şi cea newtoniană se aplică la realităţi diferite şi nu se elimină reciproc. În domeniul artei, în ciuda manifestelor fulminante, operele de avangardă coexistă în muzee cu capodoperele clasice, punându-se reciproc în valoare. În ciuda aparenţei haotice, modernitatea poate conduce la apropierea culturilor. În plan social, postmodernismul a dus la progrese incontestabile în promovarea drepturilor minorităţilor rasiale, naţionale, etnice, sexuale. Am învăţat să respectăm diferenţa. Criza identitară cheamă la nevoia de unitate a fiinţei şi a lumii. Pentru a construi o strategie a speranţei, înainte de a ne întreba în ce lume dorim să trăim, să ne întrebăm cine suntem NOI? Cu cât mai mulţi vom împărtăşi valori comune şi vom accepta dezacorduri rezonabile cu atât şansele păcii şi progresului vor fi mai mari.

Putem astfel spune: Secolul XXI va fi un secol al sintezei şi solidarităţii sau nu va mai fi deloc!

pagina 30 din 30 ~ 10.08.2010

Ig nicreflect pe margini-01

Spiritual

Transcript of Ig nicreflect pe margini-01