http://www.fhi360.md/docs/2012/Ghidul_Jurnalistului.pdf

https://www.scribd.com/doc/234648500/Informatia-Si-Societatea

https://blog12ctic.wordpress.com/2012/10/27/rolul-jurnalistului-in-societate/

https://www.scribd.com/doc/95316682/Rela%C8%9Bia-dintre-mass-media-%C8%99i-sfera-politic%C4%83-economic%C4%83-%C8%99i-social%C4%83

http://vkmonline.com/minusovki/minusfile/248704/Adriana_Ochisanu_Crizanteme_flori_de_dor

Florin PALOŞAN

Mass-media

şi acţiunea persuasivă

Relaţia dintre mass-media şi societate poate fi abordată în

termeni de consecinţe generale (funcţiile presei), de influen-

ţe (efectele presei) sau de misiuni globale atribuite sistemului

mediatic (rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele

lucrări de specialitate, termenul funcţie cumulează frecvent

cele trei posibilităţi enumerate mai sus. Această noţiune poate

fi folosită cu sensul de „scop, de consecinţă ori de cerinţă sau

aşteptare şi poate căpăta şi alte înţelesuri”. În general, funcţia

este definită prin „contribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea

unei cerinţe a sistemului din care face parte, ajutând

la menţinerea şi dezvoltarea acestuia” [1]. In sfera comunicării

de masă, spre exemplu, aşa cum menţionează cercetătorul Dennis

McQuail, „sintagma funcţia de informare a presei se poate

referi la trei lucruri foarte diferite: acela ca presa încearcă să

informeze oamenii (scop), acela că oamenii află ceva din presă

(consecinţă) sau acela că presa poate să informeze oamenii (rezultat

sau aşteptare)” [2].

Astfel, expresia funcţia de informare a presei poate fi interpretată

din trei perspective diferite:

a) drept urmare a activităţii presei, publicul este informat –

funcţie;

b) presa are misiunea de a informa publicul – rol;

c) prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează gîndirea

şi comportamentul publicului – efect.

În primul caz, faptul că presa informează apare ca o consecinţă

a existenţei sistemului mass-media. Această consecinţă derivă

din funcţionarea globală a mass-mediei şi nu este legată în 66

mod direct de o intenţie: informaţii pot fi găsite chiar şi în acele

mesaje care nu au ca scop principal informarea. În felul acesta,

răspunzînd nevoii indivizilor de a-şi controla mediul, mass-media

generează, ca o consecinţă a activităţii sale, faptul ca publicul

este informat. Astfel, mass-media contribuie la satisfacerea

cerinţelor sistemului social, a nevoilor indivizilor, grupurilor şi

instituţiilor şi, prin aceasta, ea este un factor important în menţinerea

echilibrului sistemului social.

În al doilea caz, este vorba despre o cerinţă imperativă: presei

i se atribuie, înainte chiar de exercitarea acţiunii sale, misiunea,

rolul de a informa. Acest lucru este considerat o obligaţie

a instituţiilor mass-media, indiferent de obstacolele sau de conjuncturile

concrete în care presa activează. În jurul concepţiilor

referitoare la rolul pe care presa trebuie să-l joace s-au construit

patru mari teorii (modele) care au organizat, într-o paradigmă

generală, numeroasele sarcini atribuite de-a lungul istoriei sistemelor

de comunicare de masă: modelul autoritarist (bazat pe

misiunea de susţinere a structurilor de putere existente), modelul

totalitarist (bazat pe misiunea de mobilizare a maselor pentru

îndeplinirea proiectelor puterii), modelul liberal (bazat pe misiunea

de a facilita accesul publicului la informaţie şi divertisment),

şi modelul serviciului public (bazat pe misiunea de a realiza educaţia

civică şi informarea corectă).

În cel de-al treilea caz, faptul că activitatea presei are drept

rezultat informarea indivizilor apare ca un produs imediat al

funcţionării unui segment al mass-mediei. În prim-plan apare,

astfel, acţiunea unui instituţiei mediatice care influenţează întrun

anumit fel o parte din cei care intră în contact cu ea. Acest

tip de acţiune concretă a mass-mediei poartă numele de efect.

Analiza efectelor a constituit, timp de peste cinci decenii, prioritatea

indiscutabilă a cercetărilor efectuate în domeniul comunicării

de masă: a fost stabilit că efectele presei pot atinge

nivelul cunoştinţelor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentului

individual. Efectele nu răspund în chip necesar unor nevoi

generale ale indivizilor şi ale colectivităţilor şi nici nu se „justi-67

fică” prin contribuţii specifice la menţinerea ori la dezvoltarea

sistemelor sociale.

În acest context, un punct nodal al dezbaterii vizează conceptul

de influenţă. In viziunea sociologică, el se referă la „o acţiune

exercitată de o entitate socială, orientată spre modificarea opţiunilor

şi manifestărilor alteia” [3]. Din acest punct de vedere,

ansamblul relaţiilor sociale este o sumă de acţiuni de influenţare:

părinţii îşi educă copiii după un anume model, şcoala încearcă să

influenţeze generaţia în creştere pentru a o face să se conformeze

unor valori şi norme sociale consacrate, prietenii vor să influenţeze

pe cei ce le sînt în preajmă în numele anumitor motive,

medicii modifică opţiunile pacienţilor pentru a evita îmbolnăvirea

lor ş. a. m. d. Respectiv, mass-media apare ca un instrument

în jocul complex al influenţelor sociale, instrument utilizat de

diferite entităţi „pentru a modifica opţiunile şi manifestările publicului”

[4].

Mijloacele prin care pot fi exercitate anumite influenţe se regăsesc

în cadrul unui triunghi terminologic extrem de complex şi

controversat: persuasiune, propagandă, manipulare.

Conceptul cu sfera cea mai largă de aplicare este cel de persuasiune:

el vizează „activitatea de influenţare a atitudinii şi comportamentului

unei persoane în vederea producerii acelor schimbări

care sunt concordante cu scopurile sau interesele agenţiei

iniţiatoare; persuasiunea se realizează în condiţiile în care se

ţine seama de caracteristicile de receptivitate şi reactivitate ale

persoanei influenţate” [5]. Este, aşadar, evident ca persuasiunea

se bazează pe evaluarea intereselor valorilor şi reprezentărilor

simbolice ale persoanei sau persoanelor asupra cărora ea se va

exercita şi pe desfăşurarea unor acţiuni sau mesaje care au ca

scop convingerea acestora de a-şi schimba ideile, sentimentele

sau comportamentele. Cu alte cuvinte, este o influenţare „de tipul

convingerii raţionale, alegînd argumentele care avantajează

evaluarea circumstanţelor” [6].

O formă aparte de acţiune persuasivă reprezintă propaganda.

În fond, propaganda se referă la o activitate sistematică de trans-68

mitere, promovare sau răspîndire a unor doctrine, teze sau idei

de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi ideologii, în scopul

influenţării, schimbării sau formării unor concepţii, atitudini,

opinii, convingeri sau comportamente.

De regulă, o propagandă eficace trebuie să convingă, în primul

rînd, printr-o argumentare raţionala, credibilă, consistentă,

sprijinită pe experienţe şi evenimente trăite de cetăţeni [8]. Totodată,

propaganda, poate folosi şi tehnici axate pe sensibilitate,

emoţii, experienţe, frică etc.

După C. Larson, propaganda se identifică prin cîteva note

specifice:

a) caracterul ideologic: ea difuzează un ansamblu concret de

idei, legate de interesele unei anumite entităţi sociale (biserica,

partidele, guvernanţii etc.);

b) asocierea cu diverse mijloace de comunicare de masă: pentru

a atinge segmente sociale cît mai ample şi pentru a avea

controlul asupra actelor de comunicare, propaganda utilizează

mijloace de comunicare variate;

c) caracterul ascuns, secret, al unor componente ale procesului

de comunicare: scopul comunicării, sursa reală a mesajelor,

tehnicile de persuasiune folosite, informaţii care ar

pune mesajul propagandistic într-o altă lumină, reacţiile publicului

la mesajele anterioare - toate acestea sînt obturate în

campaniile propagandistice;

d) tendinţa spre uniformizare: scopul propagandei este să uniformizeze

părerile, atitudinile şi comportamentele receptorilor,

să-i reducă la o masă omogenă, disponibilă pentru a fi

manevrată;

e) obstrucţionarea gîndirii: rezultatul final al propagandei ar

trebui să fie blocarea judecăţii critice şi generarea de acţiuni

sub impulsul sentimentelor necontrolate.

Pentru a fi eficientă, propaganda presupune exercitarea controlului

asupra instituţiilor sociale – sistemul de educaţie, Biserica,

mass-media. Din această cauză, ea este frecvent asociată

cu sistemele totalitariste. Ceea ce nu înseamnă că în sistemele 69

democratice nu se întîlnesc forme ale propagandei orientate spre

scopuri religioase, politice, sociale sau comerciale; dar acum nu

mai există un flux unic de mesaje propagandistice, ci o gamă

variată de surse şi de tipuri de propagande.

Termenul de manipulare se referă la acţiunea de a determina

un actor social să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil

cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea

unor tehnici de persuasiune, care distorsionează în mod

intenţionat adevărul, lăsînd însă impresia libertăţii de gîndire şi

de decizie.

Practica mediatică demonstrează că societatea este expusă

din ce în ce mai mult unor forme de violentare culturală care

provin tocmai din felul cum este abordată cultura de mass-media.

Un fapt minor devine „mare” prin felul cum este mediatizat.

O operă valoroasă poate fi degradată prin felul cum este prezentată.

Mass-media dispun de posibilitatea de a inocula ficţiuni şi

pot fabrica „valori” sau „personalităţi” peste noapte. Mediul de

difuzare a valorilor culturale a devenit el însuşi semnificativ şi

chiar „bun” cultural, în măsura în care este rezonant şi coextensiv

cu valoarea de bază. Dacă acest raport rămâne inadecvat,

atunci faptul cultural este diminuat şi chiar deturnat. S-a structurat

astfel o adevărată inginerie de dispunere, transpunere şi impunere

a culturii, o anumită autonomizare a acestei dimensiuni

asupra creării de valori, care fetişizează faptul cultural până la

desfiinţare şi anihilare.

Instanţele mediatice funcţionează în anumite circumstanţe ca

o „maşină de fabricat zei”, ca forme de violentare simbolică şi

impun anumite ierarhii, preferinţe, atitudini cu pretenţia de a fi

generalizate, însuşite de către toată audienţa. Fenomenul de masificare

şi de aliniere la aceleaşi cunoştinţe şi valori este deosebit

de periculos din punct de vedere psihologic, moral şi spiritual. În

fond, se produce un atac la adresa persoanei, se periclitează unitatea

gândirii şi simţirii, intimitatea spirituală, dreptul de a gîndi

şi a face altfel decît fac ceilalţi. Manipularea este facilitată prin

acceptarea aceloraşi simboluri culturale, fiind ameninţată speci-70

ficitatea şi particularul. Mijlocele de comunicare de masă constituie

un mediu prielnic pentru kitsch-izarea stimulilor spirituali şi

pentru vehicularea inautenticului cultural. Subcultura, transmisă

prin mass-media, conţine foarte multe clişee, formule repetitive,

comprehensibile, pe măsura omului mediu, dîndu-i acestuia senzaţia

reconfortantă de „om cult”, de „sensibil”, de „informat”.

Ea mai poate fi expresia unei difuzări inadecvate a marii culturi,

a „masificării” culturii autentice, a unei carenţe de supralicitare

şi banalizare. Cultura de masă este un cumul neuniform de stimuli

culturali ce se propagă asemenea bunurilor de larg consum,

este eterogenă, rudimentară, uniformă, avînd o funcţie accesorie

distractivă.

Manipularea implică o multitudine de acţiuni precum îndoctrinarea,

înregimentarea, propaganda, dezinformarea şi fabricarea

imaginarului social. Înregimentarea se referă la forţarea

indivizilor să execute diverse acţiuni repetitive, care le anulează

libertatea şi care marchează aservirea lor faţă de autoritatea supremă.

Îndoctrinarea este un termen cu rădăcini religioase, care

se referea iniţial la învăţarea unei doctrine religioase.

Atît în comunicarea interpersonală, cît şi în mass-media, frecvent,

manipularea se împleteşte cu dezinformarea. Aceasta presupune

livrarea de informaţii false sub aparenţele informării exacte

şi riguroase. Numeroasele studii consacrate potenţialului de manipulare,

persuasiune sau propagandă al mass-mediei, în raport

cu dimensiunea uriaşă a audienţelor acesteia şi cu mulţimea de

factori non-mediatici (familia şi prietenii, mediul social de la locul

de muncă, tradiţiile culturale, religia, experienţele personale etc.),

care exercită diferite forme de influenţă asupra indivizilor, sugerează

necesitatea acordării unei atenţii serioase capacităţii presei

de a fi un instrument de manevrare a publicului.

Referinţe

1. C. Zamfir, L. Vlăsceanu. Dicţionar de sociologie. – Bucureşti:

Babel, 1993. - p. 262.

2. Apud: Mihai Coman. Introducere în sistemul mass-media.

– Iaşi: Polirom, 2007. – p. 96.71

3. C. Zamfir, L. Vlăsceanu. Op. cit. – p. 299.

4. Mihai Coman. Op. cit. - p. 98.

5. C. Zamfir, L. Vlăsceanu. Op. cit. – p. 423.

6. Gabriel-Liviu Voicu. Potenţialul şi limitele manipulării

// Comunicarea publică: concepte şi interpretări. Chişinău:

USM, 2002. – p. 58.

7. Sergiu Tămaş. Dicţionar politic. – Bucureşti: Editura

Academiei Române, 1993. – p. 219.

8. Ch. Larson. Persuasiunea: receptare şi responsabilitate.

– Iaşi: Polirom, 2003. - p. 394.

Integrarea europeană este un subiect actual, mai ales în urma ratificării Acordului de Asociere al Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, la 13 noiembrie 2014. În contextul tendințelor contradictorii între est și vest, presa are un rol fundamental în democratizarea societății și promovarea valorilor europene în rândul cetățenilor, prin informarea corectă referitor la procesul de integrare europeană a țării noastre.Tinerii jurnaliști, prezenți la clubul de presă, au învățat cum să relateze publicului

informația ce ține de relațiile dintre UE și Republica Moldova, cum să explice cetățenilor

importanța normelor și valorilor europene și, cel mai important, cum să păstreze

echidistanța și obiectivitatea în relatarea acestor subiecte.

Procesul de integrare europeană nu poate fi privit unilateral, astfel, tinerii jurnaliști au

învățat despre importanța informării publicului. „Un jurnalist trebuie să își păstreze

echidistanța în orice situație, dar mai ales atunci, când abordează subiecte de

importanță națională. De asemenea, este necesar să ofere publicului informații atât

despre Uniunea Europeană, cât și despre Uniunea Vamală și cea Euroasiatică, pentru

a crea un flux de informație veridică. Vom reuși doar atunci, când oamenii vor

conștientiza de sine stătător alegerea pe care trebuie să o facă”, a spus Anatol Caciuc,

jurnalist la Radio Moldova.

Tinerii și-au expus opinia despre importanța presei în procesul de integrare europeană.

„Sunt dezamăgită de pesimismul cu care jurnaliștii autohtoni relatează despre

evenimentele și problemele țării noastre. Faptul că oferim exemple frumoase despre

cum este în Europa nu va schimba opinia oamenilor, ci îi va face să fugă într-acolo, mai

ales că avem regim liberalizat de vize. Cred că, problema presei în Republica Moldova

este că noi informăm, dar nu educăm”, a remarcat Alina Psizer, studentă la Școala de

Studii Avansate în Jurnalism.