HANNO HOFER - "Dacă oamenii înseamnă ţara, România e ţara mea"

 Unde vă simţiţi cu adevărat acasă?

Casa pe roţi de fier

- Timişorean crescut în Bucureşti, emigrat şi "studenţit" în Germania, muzician, regizor, actor, producător tv, Hanno, unde este casa ta?

- În tren! (râde) Acum, mai în glumă, mai în serios, chiar petrec atât de mult timp în vagonul de dormit al trenului, încât chiar mă simt acasă în el. Când mai pui la socoteală că de la Bucureşti la Cluj se fac douăsprezece ore, când petreci o jumătate de zi într-un singur spaţiu, de ce să nu fie el casa ta?! Oricum, fie ţara asta se măreşte miraculos, fie avem cele mai lente trenuri din lume, pentru că e inadmisibil să străbaţi 450 km în atât de mult timp. În caz că nu pot dormi, noroc de o carte bună, care să însoţească o bere bună şi zgomotul egal al roţilor de tren. Cred că am citit o mulţime de cărţi în tren. Mă rog, acum serios vorbind, acasă mă simt unde sunt acum. Adică în Bucureşti, unde locuiesc. Dar să ştii că am un sentiment asemănător şi la Cluj, unde merg foarte des, şi la Timişoara, unde am petrecut o parte din copilărie, poate şi puţin în Germania. Ba nu, dacă mă gândesc mai bine, Germania nu intră în ecuaţia asta. Acolo am stat numai trei ani, timp în care am schimbat trei oraşe. Îmi place Germania, dar, totuşi, nu pot numi nimic de acolo "acasă". Până la urmă, românii care lucrează în străinătate au stat mult mai mult timp în Spania, bunăoară, decât am stat eu în Germania, şi tot "acasă" spun când vin în România.

Oameni, nu peisaje

Elev la liceul german (ultimul rând, al doilea din stânga)

 

- Ce-au modelat în tine, în personalitatea ta, toate aceste locuri pe unde te-ai preumblat, toate casele în care ai stat?

- Locurile acestea mi-au adus în primul rând o mare experienţă de viaţă. Nu le-am analizat niciodată după frumuseţe, ci, conştient sau nu, le-am primit în mine ca pe nişte experienţe acumulate. Aceste experienţe m-au clădit pe mine ca om, nu peisajele, nu cartierele. Am copilărit în Bucureşti, în Berceni, în plin comunism. Îmi place să păstrez mai degrabă amintirea cazematelor din şantiere, a goanelor cu copiii de la bloc, decât înfiorătoarele cozi la tacâmuri de pui. Le detestam pur şi simplu, chiar şi azi, dacă sunt mai mult de trei oameni în faţa mea - fie şi la bancă - plec. Prefer să mă amuz de cum ascundeam telefonul din casă, plin de microfoane ale Securităţii, în dulap, sub perne, decât să mă plâng de cât de urmăriţi eram. Între timp, am văzut dosarul părinţilor mei de la CNSAS: are şase sute de pagini! Eram elev la Liceul German, asta prelungea pânda Securităţii şi la şcoală, dar eu mă încăpăţânam să consider totul o aventură. Până la urmă, s-a îngroşat "gluma" şi a trebuit să emigrăm în Germania. Aşadar, toate acestea m-au transformat foarte mult. La fel au făcut-o şi vacanţele de la ţară. Mergeam în judeţul Timiş, la Sânpetru Mic. E foarte ciudat, că pe vremea aceea nu-mi plăcea deloc, ba chiar uram acel loc. Mic, pustiu, fără gară, cu două străzi în mijlocul unui deşert. Creşteau numai tutun şi pepeni pe câmpurile acelea, asemănătoare cu peisajul din Oltenia. Atunci aveam impresia că mă plictisesc de moarte, acum realizez că au fost benefice pentru mine acele veri. Aveam o cămăruţă în pod, ceea ce era frumos, găseam tot felul de cărţi pe care le citeam, mergeam cu căruţa, trăiam primar şi intens. Atunci credeam că mă plictisesc, ce m-aş mai plictisi şi acum, aşa cum "mă plictiseam" în verile acelea. Avea un farmec ariditatea de acolo... nu era nimic, doar o căldură sufocantă. Ca un film...

- Dar "haiducul" din Berceni sau "exilatul" din Sânpetru a ajuns apoi student la Berlin... La ce reputaţie extraordinară are acest oraş, mă miră să zici că nu te simţi cât de puţin acasă acolo...

Ciobănaş la oi am fost

 - Da, Berlinul a fost întotdeauna altfel. Aşa cum se spune că New York-ul nu are legătură cu Statele Unite, la fel e şi Berlinul, raportat la stricteţea Germaniei. E un oraş cosmopolit, extraordinar de artistic, cu o atmosferă aparte. Pe vremea studenţiei mele, acolo mai era şi zidul,

ceea ce-l făcea cu atât mai interesant. Chiar am prins căderea lui, dar nu pot spune că am participat activ. Am preferat să fiu spectatorul acelui moment istoric, să-l privesc aşa, detaşat, precum un student la Istorie ce eram. Nici nu aveam ce să simt mai mult eu, român fiind; nemţii şi numai ei puteau conştientiza în profunzime acel moment. Euforia era cu adevărat impresionantă, mai ales din partea esticilor germani. Nu au trecut însă mulţi ani şi vieţile tuturor aveau să se schimbe atât de mult, încât zidul începea să fie regretat. Dar asta este o altă poveste... Revenind, sunt multe lucruri care m-au legat de Berlin, dar nu suficiente încât să simt că-i aparţin. Am stat prea puţin, am locuit prin cămine studenţeşti, am cunoscut oameni cu totul aparte, din toate colţurile pământului, dar nu sunt acasă acolo. Nu vreau să folosesc lozinci golite de sens şi să declar cât de mult îmi iubesc eu ţara, că numai aici mă simt acasă, pentru că nu este aşa. Eu am un fix al meu: mă ataşez de oameni. Or, e adevărat, în România sunt cel mai ataşat de oameni. Dacă oamenii înseamnă ţara, România e ţara mea.

Căminul e la cine te întorci

- Hanno, eşti de aproape douăzeci de ani sufletul formaţiei Nightlosers, dar în acelaşi timp un foarte apreciat şi premiat regizor de scurtmetraje. Unde te simţi "mai acasă", pe scenă sau în spatele camerei de filmat?

- Aş vrea să nu simt nicio diferenţă între aceste două pasiuni. În interiorul meu, chiar nu o simt, dar sunt mai activ pe scenă. Chiar dacă am mai făcut câte ceva, nu am mai filmat atât de mult în ultima vreme, aşa că scena este mai prezentă în viaţa mea. Şi, slavă Domnului, avem concerte, cel puţin în lunile acestea de toamnă-iarnă sunt şi câte trei pe săptămână. Iar mă mut în tren (râde).

- Pe când un lungmetraj?

- Bună întrebare. Tot zic şi zic că voi face unul, dar iată că încă nu. Motivul este mai simplu decât ţi-ai imagina: nu am scris scenariul pentru el. În continuare mă simt mai bine în conciziu-nea unui scurtmetraj, decât în amploarea unuia lung. Se pare că am rămas un autor de nuvele, nu unul de romane. Dar sper, totuşi, să realizez un lungmetraj, într-o bună zi. Până la urmă, am mai văzut scurtmetraje expandate, ca să zic aşa.

Împreună cu colegii lui din trupa Nightlosers

 - Revenind la tema interviului nostru, Hanno, ce crezi că transformă o casă într-un cămin?

- Căminul implică persoana dintre mobile şi pereţi, obiecte care nu înseamnă nimic. Am schim-bat atâtea saltele, atâtea şifoniere, atâtea chirii, încât lucrurile acestea sunt complet golite de sens

pentru mine. La cine te întorci, acela e căminul! Doar atât. Nu vreau să îndulcesc prea mult (râde).

- Atunci te ademenesc eu către "miere": spuneai la un moment dat că nu eşti căsătorit, dar eşti arvunit sentimental...

- Te întrerup. Între timp sunt căsătorit.

- Felicitări!

- Mulţumesc foarte mult.

- Ţi-a luat ceva timp...

- Mi-a luat ceva timp, dacă socoteşti anii pe care-i am.

- Eşti, aşadar, aşezat la casa ta?!

- Absolut. Cea mai mare aşezare. Deşi nu-mi place, trebuie să o spun.

- Cu atât mai aşezat cu cât mai eşti şi tatăl unui băiat mare, dintr-o dragoste mai veche. Ce mai face Thomas?

- Thomas este în clasa a noua la "Tonitza", cântă la chitară de ani buni. E la vârsta aceea nebună, fără disciplină, fără structură, când totul e trăire intensă. E obositor pentru părinţi, dar nu se poate altfel, pentru că, până la urmă, un copil trebuie să fie aşa. Chiar dacă e la "vârsta aceea", sunt foarte mulţumit că preocupările lui sunt artistice. Asta e marea mea mulţumire... Mai departe... om vedea.

Blues la drâmbă

 

- Hai să terminăm pe note muzicale, pe ritm de blues: ce se mai aude cu Nightlosers?

- Ne este bine. Avem concerte, chiar multe. Am scos al patrulea album, care se numeşte "Cinste lor". E compus din standarduri de blues şi de rock transformate în stilul Nightlosers. Nu pot spune că s-a produs vreo schimbare majoră în stilul obişnuit al formaţiei noastre. E din nou un disc foarte folcloric, cu drâmbă, ţambal, viori.

- Se pare că şi artistic eşti profund şi "ancestral" ataşat de ţara ta...

- Se pare că da. M-ai prins! (râde)