Gyula Fabian

UNIVERSITATEA „BABEŞ - BOLYAI“ CLUJ - NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Lector dr. Gyula Fábián DREPT COMUNITAR INSTITUŢIONAL

Syllabus Anul II de studiu

Semestrul I Anul universitar 2005-2006

Învăţământ la distanţă

Cluj-Napoca

2004

2

Cuprins Prezentarea generală a cursului 1. Obiectul disciplinei

2. Obiectivele principale ale cursului 3. Structura „Îndrumarului de studiu individual“ 4. Bibliografie generală

5. Abrevieri Modulul 1: Organizaţia internaţională

Unitatea 1: Definiţia, caracteristicile şi clasificarea organizaţiilor internaţionale Unitatea 2: Cele mai importante organizaţii internaţionale din punctul de vedere al

studierii dreptului comunitar Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE

Unitatea 1: Perioada anterioară celui de al II-lea război mondial Unitatea 2: Etapele creării şi dezvoltării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

Modulul 3: Aderarea de noi state la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană

şi ieşirea statelor din aceste structuri Unitatea 1. Aderarea la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană Unitatea 2: Statutul României faţă de CE Unitatea 3: Ieşirea din Comunităţile şi Uniunea Europeană Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului comunitar Unitatea 1: Definiţia şi principiile fundamentale ale dreptului comunitar Unitatea 2: Izvoarele dreptului comunitar

Unitatea 3: Aplicarea dreptului comunitar în timp, spaţiu şi persoanelor Modulul 5: Instituţiile comunitare

Unitatea 1: Consiliul European Unitatea 2: Consiliul Uniunii Europene Unitatea 3: Comisia Europeană Unitatea 4: Parlamentul European Unitatea 5: Procesul legislativ comunitar Unitatea 6: Curtea de conturi

Modulul 6: Justiţia comunitară Unitatea 1: Curtea de Justiţie Europeană şi Tribunalul de primă instanţă Unitatea 2: Drept procesual comunitar Unitatea 3: Principalele acţiuni exercitate în faţa instanţelor comunitare

Modulul 7: Realizarea obiectivelor fixate de tratatele de înfiinţare ale CE şi UE Unitatea 1: Cele patru libertăţi fundamentale

Unitatea 2: Pilonii II şi III al Uniunii Europene

PREZENTAREA GENERALĂ A CURSULUI

3

1. Obiectul disciplinei Dreptul instituţional comunitar este o disciplină de învăţământ universitar care studiază

ansamblul normelor juridice care reglementează înfiinţarea Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene, structura instituţiilor, organelor comunitare şi funcţionarea acestora.

Este o disciplină fundamentală în raport cu celelalte discipline de drept comunitar (drept comunitar al afacerilor, drept comunitar agrar etc.), iar în perspectiva aderării la Comunitatea Europeană, şi pentru disciplinele clasice care studiază dreptul intern în vederea delimitării concrete a competenţelor statale de cele comunitare.

2. Obiectivele principale ale cursului Ca disciplină de învăţământ, concentrată la maximum în acest „Îndrumar pentru studiu

individual“, cursul de „Drept instituţional comunitar“ are ca principale obiective introducerea studenţilor în studiul şi cunoaşterea noţiunilor de bază ale dreptului comunitar (care fiind un drept supranaţional nu se confundă cu dreptul intern sau dreptul internaţional public), în familiarizarea cu terminologia de specialitate şi cu modul de funcţionare a Comunităţilor Europene, Uniunii Europene şi a instituţiilor comunitare.

„Îndrumarul de studiu individual“ oferă studenţilor reperele principale de învăţare şi autoverificare pe baza structurii rezumative a informaţiei cuprinse în fiecare modul, respectiv unităţi de studiu cuprinse în Programa analitică a disciplinei şi a cursurilor tipărite menţionate în bibliografie. Aprofundarea „Dreptului instituţional comunitar“ însă trebuie făcută prin studierea reală a bibliografiei recomandate şi nu se limitează la lectura acestui „Îndrumar“.

3. Structura „Îndrumarului de studiu individual“ „Îndrumarul“ disciplinei „Drept instituţional comunitar“ este realizat pe 7 module: Modulul 1: Organizaţia internaţională Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE Modulul 3: Aderarea de noi state la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană şi

ieşirea statelor din aceste structuri Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului comunitar Modulul 5: Instituţiile comunitare Modulul 6: Justiţia comunitară Modulul 7: Realizarea obiectivelor fixate de tratatele de înfiinţare ale CE şi UE Fiecare modul cuprinde un număr de capitole sub forma unor „unităţi de studiu“ în care

sunt prezentate în mod rezumativ temele cele mai importante, care constituie fondul de idei ce trebuiesc studiate, însuşite, aprofundate şi explicate pe baza studiului individual. La fiecare „unitate de studiu“ sunt formulate obiectivele, noţiunile cheie, temele, iar la finalul fiecărui modul este recomandată bibliografia şi sunt formulate întrebări (simple sau gen chestionar).

4. Bibliografie generală Dintre titlurile menţionate poate fi studiat oricare, cu condiţia acoperirii tematicii indicate

şi cu atenţie la noutăţile legislative (modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatele de aderare din 2004), pentru a se putea răspunde la întrebările formulate.

Sursa bibliografică principală este: Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004.

4

Celelalte titluri sunt următoarele: n Gyula FÁBIÁN, Curtea de Justiţie Europeană, instanţă de judecată supranaţională,

Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002; n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001; n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar. Justiţia comunitară. Ed. All Beck,

Bucureşti, 1999; n Roxana MUNTEANU, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996; n Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2002. n Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. n Un concept românesc privind vitorul UE, Ed. Polirom, Iaşi, 2001. n Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura

ACTAMI, Bucureşti, 1999, 2002. n Marţian I. NICIU, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea“

Iaşi, 1994. De asemenea este binevenită studierea oricărui curs universitar din ţările membre ale CE,

cu condiţia să fie editată în perioada 2001-2004. Adrese de internet importante: http://europa.eu.int http://curia.eu.int www.mie.ro www.infoeuropa.ro

5. Abrevieri AELS - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb AUE - Actul Unic European BCE - Banca Centrală Europeană BEI - Banca Europeană de Investiţii CE - Comunitatea Europeană CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului CEDO - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale CEE - Comunitatea Economică Europeană CJE - Curtea de Justiţie Europeană Culegere - Culegerea jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene ECOSOC - Economic and Social Comittee EFTA - European Free Trade Association EURATOM - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice FAO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură GATS - Tratatul multilateral pentru comerţ şi servicii GATT - Acordul General pentru Tarife şi Comerţ JOCE - Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene JOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene lb. proc. - limba procesuală NATO - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord OECE - Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

http://europa.eu.int

http://curia.eu.int

http://www.mie.ro

http://www.infoeuropa.ro

5

ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite SEE - Spaţiul Economic European SN - Societatea Naţiunilor TA - Tratatul de la Amsterdam Trat. CE - Tratatul instituind Comunitatea Europeană Trat. CECO - Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului Trat. EURATOM- Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice Trat. CEE - Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană Trib. - Tribunalul sau Curtea de primă instanţă, ori Tribunalul de primă

instanţă UE - Uniunea Europeană UEO- Uniunea Europei Occidentale WTO - World Trade Organization (Organizaţia Mondială a Comerţului) Modulul 1: Organizaţia internaţională

6

Obiective: 1. Prezentarea definiţiei şi elementelor definitorii ale organizaţiilor internaţionale 2. Clasificarea organizaţiilor internaţionale 3. Prezentarea organizaţiilor internaţionale cele mai importante din punctul de vedere al

studiului dreptului comunitar Ghid de studiu Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 3 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în

ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc..

După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1. Definiţia, caracteristicile şi clasificarea organizaţiilor internaţionale Obiective: 1. Înţelegerea entităţii de organizaţie internaţională ca subiect al dreptului internaţional

public. 2. Cunoaşterea elementelor definitorii şi ale caracteristicilor organizaţiilor internaţionale. 3. Efectuarea distincţiei între organizaţiile internaţionale guvernamentale, singurele care

au personalitate juridică internaţională, de cele neguvernamentale. 4. Cunoaşterea criteriilor de clasificare ale organizaţiilor internaţionale şi încadrarea

Comunităţilor Europene pe baza acestora în diferite categorii de o.i.. Organizaţia internaţională (în continuare o.i.) este o asociaţie de state suverane care

urmăresc realizarea unui scop comun, constituită printr-un tratat, dotată cu o constituţie (statut), cu organe proprii, care are o personalitate juridică distinctă de ceea a statelor membre.

Elementele definitorii ale organizaţiei internaţionale sunt: 1. Este o asociaţie liberă de state. 2. Are un tratat de constituire, care reprezintă de cele mai multe ori statutul organizaţiei. 3. Are organe proprii permanente şi organe cu întruniri periodice. 4. Are personalitate juridică (specializată şi limitată) ceea ce îi asigură o autonomie

funcţională. 5. Este instrument de cooperare internaţională. Clasificarea organizaţiilor internaţionale: 1. După deschiderea lor: cu vocaţie de universalitate (ONU) şi regionale (Liga Arabă). 2. După competenţa lor: cu c. generală (ONU) şi cu c. specială (OPEC). 3. După calitatea membrilor: guvernamentale (NATO) şi neguvernamentale

(Greenpeace)1.

1 În prezent se estimează existenţa a mai mult de 12.500 ONG - uri, care pot fi clasificate după obiectul lor

de activitate în ştiinţifice (Institutul de Drept Internaţional), profesionale (World Jurist Association, Asociaţia Internaţională a Avocaţilor, Asociaţia Mondială Sindicală), politice (Internaţionala Socialistă), religioase (Consiliul Mondial al Bisericilor), culturale (Clubul Pen Internaţional), sportive (FIFA, Comitetul Olimpic Mondial), umanitare (Amnesty International, Greenpeace, Medici Fără Frontiere, Crucea Roşie).

O astfel de organizaţie teoretic ia naştere la iniţiativă privată, are caracter internaţional, deoarece membrii acesteia, persoane fizice şi juridice, provin din mai multe ţări, şi are caracter non-profit. Dreptul internaţional public nu se ocupă direct de aceste o.i., activitatea lor fiind reglementată de dreptul statului pe al cărui teritoriu

7

4. După posibilitatea de aderare: deschise (ONU) şi închise (în general cele militare, într-un fel şi Commonwealth).

5. După obiect: economice (CEFTA), politice (Consiliul Europei), militare (NATO), comerciale (WTO).

6. După modul de transfer ale unor atribuţii de suveranitate: de cooperare clasică (în care se respectă depina egalitate suverană a statelor - drept de veto) şi supranaţionale (cedarea unor drepturi suverane în favoarea organizaţiei).

Comunităţile Europene sunt organizaţii internaţionale regionale, cu competenţă specială, guvernamentale, deschise, preponderent economice, ale căror supranaţionalitate se defineşte prin următoarele caracteristici: n independenţa organelor şi funcţionarea lor permanentă n principiul luării deciziilor pe baza votului majoritar n împuterniciri materiale relativ cuprinzătoare n exercitarea competenţelor şi de către un organ, care nu este compus din reprezentanţii

organelor de stat şi care se bucură de independenţă faţă de ordinele date de statele membre

n normele juridice comunitare sunt obligatorii pentru indivizi şi au aplicabilitate directă, imediată

n există o protecţie juridică efectivă (competenţă obligatorie a instanţelor judecătoreşti) n au o finalitate politică, care este integrarea sau unificarea politică Termeni cheie: organizaţia internaţională, constituţie, cartă, organe, subiect de drept

internaţional public, organizaţie guvernamentală, organizaţie neguvernamentală, supranaţionalitate.

Întrebări de autoverificare: 1. Ce este o organizaţie internaţională ? 2. Cum pot fi clasificate organizaţiile internaţionale ? 3. Ce fel de organizaţii internaţionale sunt CE ? Dar UE ? Unitatea 2: Cele mai importante organizaţii internaţionale din punctul de vedere al

studierii dreptului comunitar Obiective: 1. Cunoaşterea organizaţiilor internaţionale cele mai importante. 2. Învâţarea denumirii organelor acestor organizaţii. 3. Înţelegerea rolului acestor o.i. şi a scopurilor pentru care au fost înfiinţate. Organizaţia Naţiunilor Unite În timpul celui de al II-lea război mondial miniştrii de externe ale SUA, URSS şi Angliei

la Conferinţa de la Moscova din noiembrie 1943 respectiv la Conferinţa de la Teheran (decembrie 1942) au decis înfiinţarea unei o.i. bazată pe egalitatea suverană a statelor, care să asigure menţinerea păcii după încheierea războiului. La o altă întâlnire care a avut loc la Dumbortan Oaks în 1944 şi la care au participat şi reprezentanţii Chinei, a fost elaborată Carta, iar la Conferinţa de la Ialta din februarie 1945 au fost soluţionate problemele privind luarea deciziilor în cadrul o.i..

îşi au sediul, dar în acelaşi timp ele nu sunt total irelevante pentru acesta (de ex. Organizaţia Crucea Roşie Mondială).

8

Carta ONU a fost semnată de 51 de state în 26.06.1945 la San Francisco şi a intrat în vigoare la 24.10.1945. În prezent are 190 de membrii (ultima care a aderat este Elveţiei). România a aderat la această o.i.

ONU este succesoarea Societăţii Naţiunilor, o o.i. cu vocaţie de universalitate, atât în ceea ce priveşte aria sa de interese, cât şi competenţa creată cu scopul să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni; să realizeze cooperarea între state pentru rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar2.

Sediile ONU se află la New-York, Geneva şi Viena. Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, în timp ce limbile oficiale sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi araba.

Organele ONU sunt următoarele: Adunarea Generală, care este formată din 5 membrii şi 5 supleanţi din partea fiecărui

stat membru. Consiliul de Securitate are 15 membrii (reprezentare de 12:1) dintre care 5 permanenţi

(SUA, Rusia, China, Anglia şi Franţa) şi 10 nepermanenţi ( 5 Afro-Asia, 2 America de Sud, 1+2 Europa + Canada, Australia şi Noua Zelandă). În probleme procedurale decide cu 9 voturi, iar în celelalte probleme cu 9 voturi care trebuie să conţină şi votul celor 5 membrii permanenţi.

Consiliul Economic şi Social are 54 de membrii aleşi de AG (câte 18 pentru 3 ani). Africa are 14 locuri, Asia 11, America Latină 10, Europa de Est 6, iar Europa Occidentală şi alte state 13.

Consiliul de Tutelă care se ocupa de administrarea problemelor coloniale. Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga. Secretariatul format din 15.000 de funcţionari, este condus de un secretar general

desemnat de AG la propunerea Consiliului de Securitate. ONU pe baza unor „acorduri de afiliere“ are o legătură specială cu anumite o.i. care sunt

cunoscute ca instituţiile specializate ale ONU3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa În anii ’70 pentru a dezamorsa tensiunile „războiului rece“ ţările din spaţiul despărţit de

„cortina de fier“ s-au adunat de mai multe ori în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), iar ca rezultat al acestor întâlniri în 1975 au adoptat Actul Final de la Helsinki în care au fixat cele 10 principii fundamentale care trebuia să guverneze relaţia dintre ele.

Scopurile CSCE au fost următoarele: 1. Promovarea unor legături reciproce mai bune, respectiv asigurarea condiţiilor în care

popoarele pot trăi într-o pace veritabilă şi de durată. 2. Eforturi pentru un proces de detensionare viabil. 3. Recunoaşterea indivizibilităţii securităţii în Europa respectiv a interesului comun în

dezvoltarea cooperării între statele membre. 4. Recunoaşterea legăturilor strânse între pace şi securitate în Europa şi în lume. 5. Acordarea unei contribuţii pentru promovarea drepturilor fundamentale, a progresului

economic şi social şi a prosperităţii popoarelor. În 1990 CSCE a adoptat „Carta de la Paris pentru o nouă Europă“ prin care au anunţat

începutul unei noi epoci, ceea a democraţiei în Europa.

2 Romulus Neagu: ONU. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane, Bucureşti, 1983, p. 46, citat în Marţian

I. Niciu: Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea“ Iaşi, 1994, p. 30-31. 3 FAO, AIEA, UNESCO, OMPI, FMI, BIRD, UPU, UIT, OACI, OMI, OMM, OIM, OMS, OMT.

9

La întâlnirea din 06.12.1994 a CSCE care a avut loc la Budapesta statele participante au decis transformarea conferinţei în OSCE (53 de state membre).

Organele OSCE sunt: Întâlnirea la vârf a şefilor de state sau guverne (din 2 în 2 ani, precedat de o

Conferinţă de examinare) Consiliul OSCE (se reuneşte odată pe an la nivelul miniştrilor afacerilor externe) Comitetul Înalţilor Funcţionar (reunit din 3 în 3 luni) Consiliul Permanent format din reprezentanţii statelor membre, cu sediul la Viena. Preşedintele în exerciţiu este desemnat prin rotaţie dintre miniştrii de externe ai statelor

membre. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale Secretariat (cu sediul la Viena şi cu birou la Praga) Adunarea Parlamentară a OSCE Centrul pentru prevenirea conflictelor Biroul pentru alegeri libere (Varşovia) Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (Varşovia) N.A.T.O. Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat în 04.04.1949 la Washington de 12 state:

BENELUX, DK, ISL, I, N, P, CAN, SUA, GB, F şi a intrat în vigoare la 24.08.1949. În 31.03.1954 URSS a cerut aderarea la NATO.

Aderări: GR, TK (1952), D (1955), E (1982), H, P, CK (1997). Franţa în 1966 s-a retras din partea militară a organizaţiei. La 26.03.2003 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România4, Slovacia şi Slovenia au

semnat tratatele de aderare la NATO, iar după ratificarea acestora, la 02. aprilie 2004 a avut loc aderarea oficială a acestor state.

NATO este o organizaţie militară şi are ca scop acţionarea individuală şi colectivă a statelor membre împotriva unui atac armat, în exercitarea dreptului la autoapărare. Art. 1 din Tratat (care are 14 articole) prevede că: „Statele membre se obligă ca în concordanţă cu Statutul Naţiunilor Unite să reglementeze orice conflict la care participă în aşa fel încât pacea, securitatea şi dreptatea internaţională să nu fie periclitate şi să se abţină în relaţiile internaţionale de la ameninţările cu forţa sau de la aplicarea forţei în formele care ar contraveni Cartei ONU“.

Potrivit art. 5 din Tratat „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor; pentru acesta ele stabilesc că în cazul unui atac armat fiecare dintre ele exercitând drepturile din art. 51 din Statutul N.U. la apărare individuală şi colectivă, vor acorda sprijin părţii atacate, pentru a menţine şi a restabili securitatea teritoriului nord-atlantic“.

Organele civile ale NATO sunt: Consiliul Atlanticului de Nord (se reuneşte de 2 ori la nivel de miniştrii de externe sau

de şefii de stat şi de guvern) la care participă şi Secretarul general. Aderarea are loc la invitaţia unanimă a Consiliului şi după ratificarea acordului de aderare de către statele membre şi candidat.

Reuniunea Parlamentară (parlamentari naţionali delegaţi) Secretariatul Organele militare sunt: Comitetul Militar (concepţie şi coordonare)

4 Lege nr. 22/01.martie 2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, M. Of. nr.

185/03.03.2004.

10

Stat-major integrat (şefii de stat major) Comitetul pentru planurile de apărare Comandamente militare multinaţionale: Comandamentul Aliat pentru Europa,

Comandantul Aliat al Atlanticului, Comandamentul Zonei Mării Mânecii, Grupul de planificare regională SUA-Canada

Colegiul de apărare NATO (formare profesională) Biroul de standardizare militară Parteneriatul pentru pace iniţiat de NATO în 1994 urmăreşte consolidarea legăturilor

militare dintre NATO şi ţările Europei de est prin participarea acestora la misiuni de menţinere a păcii, la exerciţii comune şi asigurarea unui drept de consultanţă acestora.

Consiliul Europei5 Statutul CE a fost semnat la 5 mai 1949 la Londra de 10 state (BENELUX, F, DK, IRL, I,

GB, N, S), şi a intrat în vigoare la 3 august 1949. Consiliul Europei este o o.i. interguvernamentală, regională care grupează statele

democratice ale Europei. Scopul acestei o.i. este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.

Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg şi în 1999 avea 41 de state membre. România a aderat la această organizaţie la 07.10.1993 (ultima ţară care a aderat fiind

Georgia - 27.04.1999). Pot adera doar statele care acceptă moştenirea comună europeană privind „domnia legii“, „respectarea drepturilor omului“ şi „democraţia pluralistă“.

Organe: Comitetul Miniştrilor, care este organul competent să acţioneze în numele organizaţiei.

Este format din miniştrii de externe din fiecare stat membru şi are ca atribuţii principale: încheierea de convenţii; emiterea de recomandări către guvernele statelor membre; decide cu efect obligatoriu în problemele interne şi de organizare şi contribuie la executarea hotărârilor judecătoreşti ale CJEDO.

Adunarea Parlamentară este organul deliberativ (denumit până în 1974 Adunare Consultativă) şi este format din reprezentanţii parlamentelor naţionale ale statelor membre, mărimea delegaţiei fiecărui parlament variind în funcţie de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei bugetare ale statului respectiv.

Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa există din 14.01.1994, funcţionează cu 2 camere în sesiune anuală de 1 săptămână la Strasbourg, ca organism consultativ, reprezentativ pentru colectivităţile locale şi regionale.

Secretariatul în frunte cu un Secretar general şi un Secretar general adjunct, numiţi de Adunarea Parlamentară, funcţionează ca organ de asistenţă,esenţialmente de natură tehnică şi administrativă.

Conferinţele ministeriale de specialitate Curtea de Justiţie Europeană a Drepturilor Omului este un organ înfiinţat de

CEDOLF şi a dobândit statutul de organ jurisdicţional independent prin Protocolul nr. 11 din 1994 la CEDOLF. Protocolul a intrat în vigoare la 01.11.1998, iar instanţa şi-a început activitatea din 01.11.1999.

Din 10.05.1990 a fost creată la Veneţia Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, organism consultativ alcătuit din experţi în drept internaţional şi constituţional, menit să contribuie la dezvoltarea instituţiilor democratice prin recomandări de îmbunătăţire a constituţiilor naţionale şi a legilor de bază.

5 Nicolae Ecobescu ş.a.: Manualul Consiliului Europei; Editat de Centrul de Informare şi Documentare al

CE la Bucureşti, Bucureşti 1999.

11

Termeni cheie: 1. Organizaţia Naţiunilor Unite, NATO, OSCE, Consiliul Europei, Consiliul de

securitate, Adunarea Generală ONU, principiile care guvernează relaţiile dintre state. Întrebări de autoverificare: 1. Care sunt organele ONU ? 2. Cum se adoptă deciziile în Consiliul de Securitate ? 3. Care este scopul NATO şi ce înseamnă doctrina „out of area“ ? 4. Care sunt principiile fundamentale definite de CSCE ? Bibliografie: Marţian I. NICIU, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea“

Iaşi, 1994. Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,

2004. Modulul 2: Scurt istoric al înfiinţării şi activităţii UE

12

Obiective: 1. Prezentarea străduinţelor, iniţiativelor de unificare a Europei anterior celui de al doilea

război mondial. 2. Prezentarea perioadelor de înfiinţare şi de dezvoltare ale Comunităţilor Europene şi a

Uniunii Europene. Ghid de studiu Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 4 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în

ordinea prezentării lor, care reprezintă şi ordinea cronologică ale datelor cele mai semnificative pentru procesul de integrare. Este indicat să memoraţi datele şi evenimentele cele mai semnificative din anumite perioade, pentru ca acestea să constituie un reper la care se raportează celelalte evenimente, respectiv datele despre care veţi învăţa pe parcurs.


În perioada pregătirii examenului de drept comunitar încercaţi să fiţi la curent cu evenimentele procesului de aderare al României la CE şi UE.

Unitatea 1: Perioada anterioară celui de al II-lea război mondial

Obiective: 1. Cunoaşterea modelelor şi iniţiativelor de unificare a continentului european înainte de

primul război mondial. 2. Cunoaşterea încercărilor de creare a unei Europe unite în vederea menţinerii păcii

înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial. De la răpirea Europei legendare de către Zeus6 şi până la înfiinţarea Uniunii Europene

ca putere economică şi politică mondială a trecut multă vreme, dar nu fără ca ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene să nu fi fost descoperită, tratată şi dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de ştiinţă de pe bătrînul continent.

Modele de unificare europeană şi concepţii privind o astfel de unificare: n Primul exemplu ar fi Imperiul Roman coeziunea căruia a fost asigurată de dreptul

roman şi de administraţia unitară. n Imperiul Caroling (Romano-German) sub conducerea lui Carol cel Mare între 768-

814 poate fi amintită ca o uniune creată cu sabia şi crucea în Europa de Vest, care însă odată cu moartea împăratului s-a desfiinţat.

6 Potrivit legendei, Europa a fost unica fiică a regelui Agenors şi reginei Telephossa din Canaan (Fenicia).

Ea a avut cinci fraţi: Kadenos, Kilix, Phineus, Phoinix şi Thosos. Frumuseţea lui Europa a atras atenţia lui Zeus, care într-o zi când Europa se plimba împreună cu prietenele sale pe coasta din Tyros, a luat forma unui taur alb care era blând ca un miel şi avea pietre preţioase în loc de coarne.

Europa văzând animalul blând a pus girlande de flori în jurul gâtului acestuia şi i-a venit ideea de a se urca pe spatele lui. Taurul însă a intrat brusc în mare şi a înotat cu Europa în spate până pe insula Creta. Aici Zeus s-a transformat într-o pasăre (aşa cum a procedat şi în cazul lui Hera) şi a violat-o pe Europa. Din această relaţie s-au născut trei gemeni: Minos, Radhamantys şi Sarpedon. Potrivit legendei tatăl Europei, Agenors era fiul lui Poseidon şi Lybia. Ultima a fost fiica lui Epophos al cărei tată era tot Zeus. Astfel Zeus în acelaşi timp era străbunicul lui Europa şi tatăl copiilor acestuia. Fraţii lui Europa au plecat în căutarea acesteia, dar fără rezultat. Minos a devenit regele Cretei şi l-a alungat pe Sarpedon care s-a stabilit în Kikilia, iar Rhadamantys a fost cunoscut ca legiuitor foarte înţelept (se spune că el este cel care a inventat starea de necesitate în drept). A se vedea în acest sens: Ernst Strouhal: „Europa, eine exzentrische Familie“, VISA-Magazin, nr. 2/1998, Wien, p. 8-10.

13

n În 1306 Dante Alighieri în opera sa „De Monarchia“ solicită crearea unei monarhii europene universale sub un împărat romano-german, sub legi unitare, dar cu păstrarea independenţei domnitorilor din fiecare ţară.

n În 1307 juristul francez Pierre Dubois în opera sa „De recuperatione Terrae Sanctae“ propune crearea unei Europe unite din punct de vedere politic.

n 1461 - Georg Podiebrad regele Cehiei (Boemiei) propune crearea unei alianţe federale a monarhilor din Europa în care hotărârile să fie luate pe baza votului majoritar („Planul unei alianţe şi tratat federal între regele Ludovic al XI-lea, regele Georg al Boemiei şi Înaltul Consiliu din Veneţia, de rezistenţă împotriva turcilor“).

n În 1605 Tomasso Campanella vorbeşte despre avantajele unei uniuni economice în opera sa „Monarchia Messiae“.

n Tot în secolul XVII abatele francez Emeric Crucé (în „Le Nouveau Cynee“) a pus la baza unificării Europei împăcarea dintre religii, considerând necesară inclusiv participarea Turciei.

n În 1693 William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) în opera sa „An Essay Towards the Present and Future Peace of Europe By the Establishment of an European Dyet, Parliament, or Estates“ a elaborat un proiect al Uniunii Europene.

n Un alt exemplu de unitate europeană a arătat biserica catolică, mai puţin prin cruciade şi inchiziţie, ci prin exemplul conducerii sale centrale şi supranaţionale, ierarhizarea strictă a administraţiei, dogma sa unitară, angajamentul ei cultural şi social (şcoli, mănăstiri, spitale) prin identitatea sa proprie manifestată prin obiceiurile religioase şi până în stilul de arhitectură a bisericilor şi domurilor europene edificând un veritabil „Sacrum imperium“7.

n În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa „Le projet de paix perpetuelle“ (1713) despre crearea uniunii europene, iar economistul englez Jeremy Bentham în planul său despre „Pacea eternă“ vede în Europa Unită o confederaţie de state care ar dispune de un sistem de apărare comun. În această linie s-a înscris şi filosoful Immanuel Kant în opera sa „Zum Ewigen Frieden“ (1794), care însă în asociaţia de state propusă a inclus şi membrii din afara continentului european.

n Au existat modele şi în domeniul uniunii economico-comerciale, cum a fost „uniunea vamală prusacă“ între 1834-1867, despre care marele economist Friedrich List spunea că „uniunea comercială şi cea politică sunt gemene, una nu se poate naşte fără a nu fi urmată de cealaltă“, precizare care în cazul UE a fost împlinită, cele trei comunităţi economice fiind urmate de o uniune politică.

n În secolul al XIX-lea, la Congresul de pace de la Paris din 1849 celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că „Va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria“. În acelaşi secol contele Saint-Simon ca socialist utopist în opera sa „Planul de organizare a societăţii europene“ vorbeşte despre necesitatea creării unui Parlament European.

În intervalul dintre cele două războaie mondiale cele mai semnificative iniţiative pentru crearea unei Europe unite au fost următoarele : n În 1919 contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalergi a pus bazele Uniunii

Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la aceea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, „Statele

7 Papa Ioan Paul al II-lea în legătură cu procesul de integrare a arătat că: „Sfântul protector al Europei nu

este numai Sfântul Benedict, dar şi Sfinţii Ciril şi Metod“, iar în legătură cu ecumenism spunea: „Europa are nevoie de aer pentru a respira, Europa are nevoie de uşi şi ferestre deschise, deschizătorii de uşi sunt creştinii“.

14

Unite ale Europei“ urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia). Coudenhove-Kalergi în cartea sa din 1923 intitulată „Paneuropa“ a tratat pe larg ideea unei uniuni vamale, a organelor comune şi a economiei unite. O carte asemănătoare este opera „Revolta maselor“ scrisă în 1930 de omul de ştiinţă spaniol Ortega y Gasset, care aduce diferite concepţii despre Europa Unită8.

n În 05.09.1929 ministrul de externe francez Aristide Briand, la vremea aceea preşedintele Societăţii Naţiunilor, în faţa Adunării a X-a a S.N. într-o prelegere celebră a atras atenţia guvernelor europene asupra necesităţii înfiinţării unei uniuni. Această iniţiativă ulterior a fost aprobată şi de ministrul de externe german Gustav Stresemann, iar Aristide Briand a fost însărcinat până la urmă de reprezentanţii a 27 de state europene membre ale S.N. să elaboreze şi să aducă la cunoştinţa guvernelor un memorandum în acest domeniu care a fost realizat în mai 1930 şi purta titlul „Memorandum sur l’organisation d’un regiune d’union federale européene“. Planul însă s-a lovit mai ales de opoziţia lui Mussolini care solicita împărţirea coloniilor britanice între satele europene.

Termeni cheie: 1. Supranaţionalitate, Pierre Dubois, Georg Podiebrad, Paneuropa, Aristide Briand,

unificarea Europei. Întrebări de control: 1. La ce vă gândiţi când auziţi termenul Paneuropa ? 2. Ce iniţiativă a avut William Penn privind integrarea europeană ? 3. Cine a fost Aristide Briand ?

Unitatea 2: Etapele creării şi dezvoltării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

Obiective: 1. Cunoaşterea etapelor de unificare a continentului european după cel de al doilea

război mondial. 2. Prezentarea progreselor obţinute în procesul de aderare. 3. Prezentarea încercărilor de contracarare a iniţiativelor de unificare europeană. De la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi până în prezent s-a desfăşurat şi este în

curs de desfăşurare adevărata istorie a integrării europene care poate fi împărţită din punct de vedere cronologic în următoarele subperioade:

1945-1949 de pregătire a înfiinţării comunităţilor europene 1950-1960 de înfiinţare 1961-1969 de criză şi de consolidare 1970-1989 de avânt al procesului de integrare 1990-2002 de adâncire şi de pregătire pentru extinderea spre Est 2003-2007 de extindere a UE spre Est Termeni cheie:

8 A se vedea în: Kende Tamás, Szűcs Tamás: Európai Közjog és Politika, Editura OSIRIS, Budapest, 2002,

p. 11-12.

15

1. Conferinţa de la Ialta, Altiero Spinelli, Winston Churchill, „cortina de fier, BENELUX, Uniunea de Vest, „planul-Marshall“, Comitetul European de Cooperare Economică (CECE), Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, COMECON), Robert Schuman, Jean Monnet, Comunitatea Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), 23.07.1952, Uniunea Europei Occidentale (UEO), Pactul de la Varşovia, 25.03.1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunitea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), 01.01.1958, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), „Tratatul de fuziune“, „politică a scaunului gol“, „Compromisul de la Luxemburg“, „Tratatul de la Arusha“, „Şarpele valutar“, Consiliul European, Convenţia Lomé, ECU (European Currency Unit), Tratatul de la Schengen, Actul Unic European (AUE), Programul PHARE, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), tratat de asociere sau acord european, Tratatul de la Maastricht, CEFTA, Conferinţa de la Copenhaga, Spaţiul Economic European, Banca Centrală Europeană, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Convenţia pentru viitorul Europei.

Întrebări de autoverificare: 1. Ce rol a avut Jean Monnet şi Robert Schuman în constituirea Comunităţilor ? 2. Ce sunt tratatele de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa ? 3. Ce este Tratatul de fuziune ? Dar, Actul Unic European ? 4. Ce este Compromisul de la Luxemburg ? 5. Care este diferenţa între zonă de liber schimb, piaţă comună, uniune vamală, piaţa

internă şi uniunea economic şi financiară ? Bibliografie n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,

2004. n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001; n Viorel MARCU, Drept comunitar instituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. n Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar, Editura

ACTAMI, Bucureşti, 1999, 2002.

Modulul 3: Aderarea de noi state la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană şi ieşirea statelor din aceste structuri

16

Obiective 1. Criteriile de aderare 2. Procedura aderării 3. Posibilităţile de ieşire din CE şi UE 4. Statutul României faţă de CE şi UE Ghid de studiu Acest modul cuprinde trei lecţii. Este foarte important să aflaţi chiar la începutul studierii

materiei, care sunt criteriile de aderare şi care sunt treptele ce trebuie parcurse de ţările candidate. Totodată este imprtantă studierea modului de ieşire din CE şi UE. Unitatea 2 cuprinde date cronologice privind evoluţia relaţiilor dintre România şi CE.

Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor şi scheme pentru ilustrarea enumerărilor, respectiv în vederea memorării datelor de cotitură pentru aderarea ţării noastre.După citirea modulului să consultaţi bibliografia indicată pentru a aprofunda şi detalia informaţiile obţinute. După încheierea lecturării şi memorării acestora, încercaţi să răspundeţi la întrebările de autoverificare fără să vă uitaţi în materie.

Unitatea 1. Aderarea la Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană Potrivit art 49 din Trat. UE orice stat european care respectă principiile enunţate în

articolul 6 § 1 poate solicita să devină membru al Uniunii. Adică acele state care respectă principiul libertăţii, al democraţiei, al respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, al statului de drept care sunt comune statelor membre.

Aderarea înseamnă că statul în cauză devine membru în cele trei comunităţi europene cu personalitate juridică respectiv va avea o participare interguvernamentală la politica externă şi de securitate comună şi cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală.

Criteriile de aderare stabilite la Consiliul European la întâlnirea de vârf de la Copenhaga din 21-22. iunie 1993, sunt următoarele:

1) Criteriul geografic, 2) Criteriul politic, 3) Criteriul economic, 4) Capacitatea de a îndeplini obligaţiile ce decurg din calitatea de stat membru. Procedura de aderare descrisă în mod generic în art. 49 din TUE, în concret presupune

parcurgerea a 15 etape. În privinţa aderării statelor est-europene, având în vedere contribuţia, rolul şi puterea organelor comunitare în procesul de negociere, putem afirma că este vorba mai degrabă de un proces de admitere, decât de unul de aderare.

Unitatea 2: Statutul României faţă de CE România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu

Comunităţile Europene în anul 1974 sub forma unui Acord cu privire la sistemul generalizat de preferinţe. Aceste relaţii s-au dezvoltat odată cu semnarea Acordului comercial pentru produsele industriale în 1980.

Relaţiile diplomatice cu CE datează din anul 1990 după schimbările din 1989, România încheind în anul 1991 un Acord privind comerţul şi cooperarea comercială cu aceasta.

În 1993 Parlamentul a adoptat Legea nr. 20/06.04.19939 pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între România şi Comunitatea Europeană şi statele membre ale

9 M.Of. nr. 73/13.04.1993.

17

acestora semnat la Bruxelles. Acordul european a intrat în vigoare la data de 01 februarie 1995, dar deja din 1993 era în vigoare un Acord interimar privind problemele de comerţ. Tot în 1993 s-a adoptat Legea nr. 64/04.10.199310 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei.

România a depus cererea de aderare la data de 22 iunie 1995. Consiliul UE a decis ca startul negocierilor cu România să fie la data de 15 februarie

2000. La data de 13.11.2002 Comisia a elaborat un „Road map“ pentru România şi Bulgaria

care arată paşii mai importanţi care trebuie parcurşi de cele două state pentru a fi pregătite de aderare, acoperind întreaga perioadă până la aderare.

Unitatea 3: Ieşirea din Comunităţile şi Uniunea Europeană Scopul suprem al Comunităţilor şi Uniunii Europene este integrarea, adică refacerea unui

întreg, aderarea însemnând atingerea unui „point of no return“. Prin urmare realizarea acestui scop nu permitea din punct de vedere moral, prevederea modalităţii de ieşire din această organizaţie internaţională. Astfel deşi teoretic putem vorbi despre aplicarea clauzei „rebus sic stantibus“, tratatele nu prevăd clauze de dezicere, de ieşire din aceste forme de organizare supranaţionale.

Lipsa acestor prevederi nu înseamnă că oricărui stat i se iartă orice fel de comportament neconcordant cu tratate sub egida realizării integrării.

Astfel potrivit art. 228 din Trat. CE în cazul în care un stat membru nu şi-a îndeplinit vreuna dintre obligaţiile care îi incumbă în virtutea tratatului, şi nu duce la îndeplinire nici hotărârea CJE prin care este obligat să înceteze încălcarea şi să ia măsuri pentru înlăturarea efectelor acesteia, la propunerea Comisiei, CJE îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi.

Prin Tratatul de la Amsterdam, în urma comportamentului neadecvat al unor state membre cum ar fi Grecia sau Austria, s-a introdus un procedeu de avertizare a statelor în cazul în care acestea nu respectă obligaţiile ce le revin. Acest procedeu a fost modificat de Tratatul de la Nisa.

Proiectul Constituţiei UE în art. I-59 prevede că: „Orice stat poate hotărâ potrivit prevederilor sale constituţionale ieşirea din Uniunea Europeană“. Intenţia de ieşire trebuie comunicată Consiliului European şi despre modul de ieşire şi relaţiile viitoare va fi încheiat un tratat de ieşire votat de Parlament şi Consiliul UE fără participarea reprezentanţilor statului în cauză. Din momentul semnării tratatului de ieşire sau în 2 ani de la comunicarea intenţiei de ieşire, Constituţia încetează să mai fie aplicabilă statului în cauză. Ieşirea nu exclude o nouă aderare a statului, cu condiţia parcurgerii procedurii de negociere şi de aderare.

Termeni cheie pentru modulul 3: stat de drept, ordine democratică, economie de piaţă

funcţională, etapele de aderare, Acord european, Întrebări de control: 1. Care sunt criteriile de aderare ? 2. Ce etape trebuie parcurse în cursul procesului de aderare ? 3. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare „Acordul European“ încheiat între

România şi Comunitatea Europeană ? 4. Când a depus România cererea de aderare şi când a început negocierile de aderare ? 5. Care sunt organele comune România-CE pe baza Acordului de asociere ?

10 M.Of. nr. 238/04.10.1993.

18

6. Care sunt posibilităţile de ieşire din CE ? Bibliografie n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,



Modulul 4: Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului comunitar Obiective:

19

1. Delimitarea dreptului comunitar, de dreptul european, dreptul unional, dreptul naţional şi dreptul internaţional public.

2. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului comunitar. 3. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar. Ghid de studiu Atenţie la termenii cheie şi cazurile jurisprudenţiale prezentate. Acest modul cuprinde 3

lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea prezentării lor în mod separat. Este indicat să faceţi schiţe pe marginea lecţiilor parcurse cu ilustrarea legăturilor dintre noţiunile învăţate respectiv să faceţi scheme pentru ilustrarea enumerărilor, criteriilor de clasificare, etc.. Se va insista pe definiţii, deosebirile dintre principii şi pe fiecare categorie de izvoare de drept în parte.


Unitatea 1: Definiţia şi principiile fundamentale ale dreptului comunitar Obiective Anterior căutării definiţiei trebuie să clarificăm termenii drept european şi drept

comunitar. Teoretic prin drept european înţelegem ansamblul normelor juridice existente în Europa,

de drept naţional şi de drept internaţional. În urmă cu două decenii se făcea distincţia şi între dreptul vest-european şi cel est-european. Însă la disciplina drept comunitar instituţional ne ocupăm doar de normele juridice care depăşesc cadrul naţional, de celelalte ocupându-se disciplinele de drept comparat.

În sens larg: dreptul european este totalitatea normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale în Europa.

În sens restrâns: dreptul european reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea comunităţilor europene respectiv raporturile juridice ce se nasc între acestea şi statele membre, respectiv celelalte subiecte de drept internaţional11.

Dreptul european în sens restrâns este de fapt dreptul comunitar. Dreptul comunitar însă nu este identic cu dreptul Uniunii Europene sau dreptul unional. Uniunea Europeană este o formă de cooperare interguvernamentală care a fost înfiinţată

prin Tratatul de la Maastricht şi a fost dezvoltată prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, care asigură un cadru comun pentru cele trei comunităţi pe de o parte, respectiv pentru politica comună externă şi de securitate şi pentru cooperarea judiciară şi de poliţie în materie penală pe de altă parte.

Pe lângă dreptul european şi comunitar trebuie să ne referim şi la categoria drept unional.

În sens restrâns prin dreptul unional înţelegem acele norme juridice care reglementează noile domenii de cooperare interguvernamentală de tip clasic, care au fost introduse prin Tratatul de la Maastricht.

11 La o examinare sumară am putea spune că dreptul comunitar nu se aplică statelor care nu au participat la

înfiinţarea acestora sau care nu au aderat la acestea, dar nu trebuie să uităm că şi tratatele încheiate cu statele AELS sau tratatele încheiate cu ţările candidate din Europa de Est fac parte din dreptul comunitar. Totodată există şi o extindere voluntară a dreptului european de către statele care nu sunt membru în Comunitate, dar care pentru a pătrunde pe piaţa internă doresc să producă după „standarde europene“ creând în dreptul lor naţional o legislaţie oglindă (mirror legislation) care se adaptează la prevederile dreptului comunitar.

20

În sens larg însă dreptul unional cuprinde şi dreptul comunitar, deoarece nu trebuie să uităm că Tratatul de la Maastricht a adus modificări şi pilonului comunitar, spunând în articolul 1 alin. 3 (ex art. A.) că: „Uniunea are la bază Comunităţile Europene, precum şi politicile şi formele de cooperare prevăzute în prezentul tratat. Ea are sarcina de a organiza, într-un mod coerent şi solidar, relaţiile dintre statele membre şi dintre popoarele lor“.

În concluzie prin dreptul unional în sens restrâns înţelegem dreptul specific pilonilor II şi III şi acoperişului creat de Uniune dacă folosim exemplul templului grecesc la ilustrarea construcţiei create prin Tratatul de la Maastricht, iar în sens larg înţelegem dreptul unional în sens restrâns la care se adaugă şi normele din primul şi cel mai important pilon. Această distincţie este foarte importantă (fundamentală) deoarece numai dreptul primului pilon este supranaţional, în timp ce restul dreptului unional se bazează pe principiile dreptului internaţional clasic, tradiţional. Dacă luăm volumul normelor juridice dreptul unional luat în sens larg este mai restrâns decât cel european, dar mai extins decât dreptul comunitar care face parte din el.

Cu toate acestea dreptul comunitar este un centru de gravitaţie a dreptului unional atât din punct de vedere al volumului cât şi al conţinutului12.

Dreptul comunitar este o ramură de drept autonomă care nu se identifică nici cu dreptul internaţional public, dar nici nu face parte din dreptul intern ci apare ca un drept sine stătător „sui generis“. Acesta şi-a câştigat independenţa, autonomia, evadarea din dreptul european clasic naţional sau internaţional datorită noii calităţi a cooperării care se numeşte integrare şi faptului că se bazează pe ideea supranaţionalităţii. Termenul de integrare se regăseşte în preambulul Tratatelor de la Roma şi Maastricht13 şi de obicei însemnă crearea sau refacerea unui întreg, un proces de contopire, unificare. Integrarea însemnă şi atragerea cuiva sau a ceva într-o structură mai mare şi este un proces, o stare care reprezintă un grad mai înalt de unitate decât cel existent. Integrarea poate fi politică având ca scop realizarea unei contopiri politice între state, într-un nou stat organizat în mod federal sau economică având ca ţel crearea unei pieţe unice prin demolarea barierelor vamale, comerciale, financiare şi adoptarea unei monede unice. Cunoaştem însă şi integrarea militară, când mai multe state creează o alianţă militară prin crearea unor structuri de comandă şi de înarmare unice. În ultimii 50 de ani a apărut şi integrarea juridică. Aceasta înseamnă că mai multe state doresc să reglementeze mai multe domenii ale vieţii sociale în mod uniform fie pe calea uniformizării fie pe calea armonizării legislative.

Comunităţile sunt caracterizate ca fiind supranaţionale deoarece sunt înzestrate cu competenţe care nu sunt specifice, nu sunt specifice în această măsură sau nu sunt specifice în această combinaţie organizaţiilor internaţionale tradiţionale14.

O definiţie a dreptului comunitar de accentuare a acestei autonomii ar fi următoarea: Dreptul comunitar este totalitatea normelor juridice care formează o ramură de

drept autonomă şi supranaţională, care au o valabilitate unitară în şi între toate statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului naţional, faţă de care au prioritate şi care în marea lor majoritate sunt de aplicabilitate directă.

Dreptul comunitar se deosebeşte de dreptul internaţional public prin următoarele: n are aplicabilitate directă, aplicându-se nu numai statelor sau organizaţiilor

internaţionale, dar şi resortisanţilor statelor membre, adică persoanelor fizice şi juridice care nu au calitatea de subiect de drept internaţional;

12 A se vedea Peter Fischer, Heribert Franz Köck: Europarecht: einschliesslich des Rechtes supranationaler

Organisationen; Wien, Linde Verlag, 1997, p. 40. 13 Preambulul Tratatului privind UE, alin. 13: „În perspectiva etapelor următoare care vor trebui întreprinse

pentru a progresa în direcţia integrării europene“. 14 A se vedea Peter Fischer, Heribert Franz Köck: Europarecht: einschliesslich des Rechtes supranationaler

Organisationen; Wien, Linde Verlag, 1997, p. 320.

21

n dispune de un sistem coercitiv-execuţional mixt internaţional şi naţional; n dispune de un sistem jurisdicţional permanent şi cu competenţă obligatorie; n normele juridice comunitare devin aplicabile de cele mai multe ori, fără să fie

ratificate; n normele juridice comunitare sunt preponderent de drept derivat şi nu convenţionale,

majoritatea fiind adoptate de instituţiile comunitare; n are funcţie de integrare şi nu doar de cooperare.

Faţă de dreptul naţional, dreptul comunitar se deosebeşte prin următoarele: n se aplică şi relaţiilor interstatale; n nu reglementează toate domeniile vieţii sociale.

Dreptul comunitar după obiectul de reglementare poate fi clasificat în: 1) Drept comunitar formal sau instituţional cuprinzând ansamblul normelor juridice care

reglementează structura organelor comunitare şi funcţionarea acestora. 2) Drept comunitar material înseamnând totalitatea normelor juridice care stabilesc

scopurile concrete, materiale ale comunităţilor europene şi măsurile ce trebuie luate în vederea realizării acestora.

După provenienţa normelor juridice avem: 1) Drept comunitar originar : tratatele de înfiinţare şi de modificare ale acestora (create de

state). 2) Drept comunitar secundar: normele juridice create de organele comunitare. 3) Drept comunitar nescris: normele cutumiare, principiile generale, jurisprudenţă. 4) Drept comunitar complementar: tratatele internaţionale care nu fac parte din dreptul

comunitar propriu-zis. Principiul este o prescripţie normativă cu caracter general, ce se caracterizează printr-un

înalt nivel de abstractizare, la care se raportează toate normele dreptului comunitar în procesul adoptării şi aplicării lor. Aceste principii nu trebuie confundate cu principiiile generale ale dreptului preluate din dreptul intern şi comune tuturor statelor membre la care pot apela instanţele comunitare la soluţionarea unor litigii.

Principiile fundamentale ale dreptului comunitar sunt următoarele: 1) Principiul împuternicirii speciale limitate Principiul împuternicirii speciale limitate apare la două nivele: n La nivelul Comunităţilor potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 din Trat. CE:

„Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care i-au fost conferite şi ale obiectivelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat“.

n La nivelul organelor comunitare art. 7 alin. 2 din Trat. CE arată că: „Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin prezentul tratat“.

REGULA rămâne deci competenţa statală, iar EXCEPŢIA este competenţa comunitară, sau cu alte cuvinte, competenţa comunitară începe acolo unde se termină competenţele statelor membre. Competenţele comunitare apar în mod dispersat în textul tratatelor, în mod funcţional, adică legate de câte un obiectiv comunitar.

2) Principiul împuternicirii implicite (implied powers) Principiul împuternicirii speciale limitate, deşi obligă Comunitatea să acţioneze numai în

măsura competenţelor acordate de tratate, statele membre chiar la semnarea acestor tratate şi-au dat seama că dezvoltarea economică şi complexitatea problematicii reglementate fac imposibilă reglementarea tuturor domeniilor şi situaţiilor ce se pot ivi, motiv pentru care nu au închis în mod rigid posibilităţile de acţionare ale Comunităţilor. Intenţia lor în acest sens s-a concretizat în art. 308 din Trat. CE : „Dacă realizarea - în cadrul funcţionării pieţei

22

comune - a unui obiectiv al Comunităţii impune o acţiune a Comunităţii, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut puterile de acţiune cerute în acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European“.

3) Principiul subsidiarităţii Acest principiu a fost introdus ca o noutate absolută de Tratatul de la Maastricht şi a fost

perfecţionat prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam care a consacrat un întreg protocol acestei probleme intitulat: Protocol privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii (Art.1-13).

Principiul subsidiarităţii în mod originar este ancorat în Trat. CE în art. 5 alin. 2 care prevede următoarele: „În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă, şi în măsura în care, obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate“.

4) Principiul proporţionalităţii Potrivit art. 5 alin. 3 din Trat. CE : „Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce

este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat“. 5) Principiul echilibrului instituţional („checks and balances“) Deşi în cazul organelor comunitare nu este valabilă principiul separaţiei puterilor în stat

în sens clasic (legislativ, executiv, jurisdicţional), totuşi acestea se controlează în mod reciproc.

„Checks and balances“ = control reciproc + echilibru de putere Potrivit acestui principiu: organele şi instituţiile comunitare pot acţiona numai pe baza

competenţelor asigurate de tratate, cu respectarea competenţei celorlalte instituţii ce alcătuiesc ansamblul instituţional comunitar şi sunt interzise transferurile de competenţă în mod orizontal (între organe) şi în principiu şi pe plan vertical (între Comunităţi şi state).

6) Principiul rangului prioritar al dreptului comunitar faţă de dreptul naţional În cazul în care o anumită stare de fapt este reglementată atât de dreptul comunitar cât şi

de cel naţional se pune problema, care dintre acestea se va aplica (coliziune). Pentru asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a dreptului comunitar pe întreg teritoriul CE este de importanţă vitală aplicarea dreptului comunitar cu prioritate faţă de dreptul naţional.

Esenţa principiului primordialităţii dreptului comunitar faţă de cel naţional, este că în cazul în care există o coliziune între cele două, instanţa naţională este obligată să pună la o parte (set aside) dreptul naţional contrar dreptului comunitar, deci să nu-l mai aplice (inaplicabil de plin drept). În acest caz instanţa nu trebuie să aştepte nici o hotărâre preliminară şi nici măsuri interne de abrogare ale actelor normative potrivnice dreptului comunitar. Principiul include şi interdicţia ca statele membre să creeze un drept contrar dreptului comunitar sau să adopte acte normative în domenii care sunt rezervate strict dreptului comunitar pe baza principiului preemţiunii.

Constituţia României în alin. 2 al art. 148 consacră în mod expres primordialitatea dreptului comunitar faţă de cel naţional, prevăzând următoarele: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare“.

7) Principiul aplicării directe a dreptului comunitar Potrivit acestui principiu elaborat tot pe cale jurisdicţională cetăţenii statelor membre au

posibilitatea de a invoca normele juridice de drept comunitar chiar dacă nu sunt destinatarii direcţi ai acestora, fără ca aceste norme să fi fost preluate de legislativul naţional, în dreptul

23

intern. Astfel particularii dobândesc în mod direct drepturi şi obligaţii, ceea ce însemnă că dreptul comunitar are „efect direct“.

Noţiunea de efect direct înseamnă deci că textele comunitare care sunt dotate cu un asemenea efect creează imediat, pentru particulari, drepturi de care aceştia pot să se prevaleze direct în faţa organelor de jurisdicţie naţionale. La rândul lor, acestea din urmă sunt ţinute să asigure protecţia juridică decurgând, pentru justiţiabili, din efectul direct al dreptului comunitar15.

8) Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului Drepturile fundamentale sunt acele drepturi prin care cetăţeanul se apără faţă de puterea

de stat, asigurându-şi sfera privată. Comunitatea Europeană adoptă acte normative care creează drepturi şi obligaţii direct cetăţeanului comunitar, prin urmare cetăţeanul unional trebuie să aibă mijloace de apărare faţă de Comunitate ca autoritate.

Protecţia drepturilor fundamentale ale omului, chiar dacă nu şi-a găsit o ancorare în dreptul pozitiv timp îndelungat, a fost asigurată de CJE pe baza principiilor generale existente în dreptul naţional, în patrimoniul juridic european comun.

Odată cu negocierea Tratatului de la Nisa a fost elaborată „Carta UE a drepturilor fundamentale“ care a fost dată publicităţii în decembrie 2000 la Nisa şi va constitui parte integrantă a Constituţiei UE.)

Termeni cheie: drept comunitar, drept european, drept unional, drept naţional şi drept

internaţional public, Costa/ENEL - 1964, condiţiile de aplicare ale principiilor subsidiarităţii şi împuternicirii implicite, proporţionalitate, echilibru instituţional, „Internationale Handelsgesellschaft“-1970, Simmenthal-1978, Factortame-1990, Solange I, II, art. 148 din Constituţia României, Van Gend en Loos-1962, Marleasing-1990.

Întrebări de control 1. Ce este dreptul comunitar ? Dar cel european sau unional ? 2. Ce înţelegeţi prin împuternicire implicită şi împuternicire specială limitată ? 3. Care sunt condiţiile de aplicare ale principiului subsidiarităţii ? 4. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului

Costa/ENEL. 5. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului

Internationale Handelsgesellschaft. 6. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar în lumina cazului

Simmenthal. 7. Ce este Carta UE a drepturilor fundamentale ? Unitatea 2: Izvoarele dreptului comunitar Obiective Izvoarele dreptului comunitar în sens material sunt acele fapte, evenimente care

generează apariţia unor norme juridice (apariţia dreptului); condiţiile materiale de existenţă ale societăţii (în dr. civil). Acestea sunt anumite elemente nejuridice: opinia publică europeană, interdependenţele sociale, convingerile juridice europene, cu un singur cuvânt factorii care determină apariţia normelor juridice.

15 R. Kovar: Ordre juridique communautaire. Constitutionnalité des Communautés européennes. Autonomie

de l`ordre juridique communautaire, în Juris-Classeurs Europe, 1991, nr. 70; citat din Roxana Munteanu: Drept european, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 346.

24

Izvoarele dreptului comunitar în sens formal sunt formele de exteriorizare ale normelor comunitare, forma în care se prezintă acestea, mijlocul juridic în care se îmbracă acestea, forma sub care se manifestă (modul de apariţie al dreptului).

În continuare vom trata problematica izvoarelor formale de drept comunitar, care sunt următoarele:

1. Izvoarele originare Izvoarele originare ale dreptului comunitar sunt tratatele de înfiinţare ale comunităţilor

europene care au pus bazele actului legislativ comunitar viitor şi au stabilit scopurile acestuia, respectiv normele de modificare şi revizuire ale acestora, adică acele norme juridice care provin direct de la statele membre. În această categorie intră următoarele acte normative:

1. Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului din 1951 (1952 - 2002)16

2. Tratatul privind înfiinţarea CEE din 1957(1958) şi a restricţiilor cantitative la importuri şi exporturi de bunuri, ca şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent acestor restricţii

3. Tratatul privind înfiinţarea EURATOM din 1957 (1958) 4. Convenţia privind organele comune ale CE din 25.03.1957 5. Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 17.04.1957 6. Tratatul de fuziune din 08.04.1965 7. Protocolul privind privilegiile şi imunităţile acordate CE din 08.04.1965 8. Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale Tratatului privind înfiinţarea

CE şi ale Tratatului de fuziune din 22.04.1970 9. Actul Unic European din 1986 (1987) 10. Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 07.02.1992

(01.11.1993) 11. Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului privind UE din 17.07.1997

(01.05.1999)17 12. Tratatul de la Nisa18. 13. Tratatele prin care noi state au aderat la CE Din 1973 notăm tratatele de aderare încheiate cu Anglia, Danemarca şi Irlanda, din 1981

cel încheiat cu Grecia, din 1986 cele încheiate cu Spania şi Portugalia, din 1995 tratatele de aderare încheiate cu Austria, Finlanda şi Suedia, iar din 01. mai 2004 tratatele de aderare încheiate cu Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

În perspectivă aceste izvoare originare vor fi modificate sau chiar înlocuite de „Constituţia Uniunii Europene“19.

La studierea acestor izvoare ale dreptului comunitar se va pune un accent deosebit pe noutăţile aduse de fiecare tratat în parte la nivelul obiectivelor, instituţiilor şi procesului decizional.

2. Izvoarele secundare sau derivate

16 Deşi Tratatul CECO a ieşit din vigoare la 23.07.2002, prezentarea lui este în continuare necesară,

deoarece „acquisul CECO“ a fost preluat de Comunitatea Europeană. 17 A se vedea în acest sens şi Gyula Fábián: „Principalele noutăţi aduse dreptului comunitar originar prin

Tratatul de la Amsterdam“, articol publicat în revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Iurisprudentia, anul XLIV, nr. 1/1999, p. 147-156.

18 Titlul complet fiind: Tratatul de la Nisa privind modificarea Tratatului Uniunii Europene, a tratatelor de înfiinţare a Comunităţilor Europene, respectiv ale unor acte normative conexe celor susarătate.

19 Textul Proiectului Constituţiei UE este accesibil în toate limbile oficiale ale UE pe adresa de internet: http://www.europa.eu.int/futurum/constitution/index_fr.htm

http://www.europa.eu.int/futurum/constitution/index_fr.htm

25

Izvoarele secundare ale dreptului comunitar reprezintă ansamblul actelor normative adoptate de instituţiile abilitate ale comunităţilor în vederea realizării obiectivelor comunitare fixate în izvoarele originare de drept comunitar.

Sediul principal al materiei este art. 249 din Trat. CE care prevede următoarele: „Pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile prevăzute de prezentul tratat,

Parlamentul European împreună cu Consiliul, Consiliul şi Comisia adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize“.

Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele membre.

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor pentru atingerea rezultatului.

Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru cei cărora li se adresează. Recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie“. Actele normative comunitare sunt următoarele: 1. Regulamentele CEE şi EURATOM/ în trecut deciziile generale CECO 2. Directivele CEE şi EURATOM/ în trecut recomandările CECO 3. Deciziile CEE şi EURATOM/ în trecut deciziile fără caracter general CECO 4. Recomandările CEE şi EURATOM 5. Avizele (la toate trei) 6. Regulamentele, deciziile, recomandările, avizele emise de Banca Centrală Europeană.

Caracteristici20

REGULAMENT DIRECTIVĂ DECIZIE RECOMANDARE AVIZ/ OPINII

Obligatoriu X X X Facultativ X X General X X Individual X Dest. statelor X X X X X Dest. partic. X X X X Norm. compl. X X Norm. incom. X Direct aplic. X X Indir. Aplic. X

Printre normele de drept secundar ale căror caracter încă nu s-a cristalizat îndeajuns

pentru calificare neechivocă a acestora, trebuie să amintim: 1. Instrucţiunile, orientările adoptate de BCE în relaţiile acesteia cu băncile naţionale. 2. Regulamentele interioare şi statutele de funcţionare ale organelor comunitare. Acestea

la prima vedere nu doresc crearea de drepturi şi obligaţii pentru terţi, dar în cazul în care procedurile prevăzute de ele nu sunt respectate, acest lucru poate constitui motiv de anulare a actelor normative astfel adoptate21.

Aceste norme sunt norme de drept derivat nenumite. 3. Actele formale adoptate în cadrul pilonului II (art. 13 din Trat. UE): principiile şi

orientările generale, strategii comune, deciziile, acţiuni comune, poziţii comune

20 Tabelul este preluat din Roxana Munteanu: Drept European. Evoluţie - Instituţii. Ordine juridică; Editura OSCAR PRINT, Bucureşti, 1996, p. 279.

21 Cazul nr. C-68/1986, United Kingdom/Council, ECR 855.

26

4. Potrivit art. 34 alin. 2 din Trat. UE în cadrul pilonului III se adoptă: poziţii comune, decizii cadru, decizii .

3. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar a) Cutuma. Dreptul cutumiar comunitar se bazează pe un obicei (o acţiune sau o

inacţiune) constant şi general al subiecţilor de drept (consuetudo) care acţionează în acest fel din convingerea că la acest comportament sunt obligaţi pe baza unei norme juridice (opinio juris sive necesitatis).

b) Principiile generale de drept sunt extrase din normele juridice ale statelor membre, dar nu sunt preluate din dreptul naţional în mod direct, ci CJE ţinând cont de ordinea juridică internă a tuturor statelor membre, extrage acele principii care sunt comune tuturor şi care corespund structurii şi scopurilor comunitare, deci sunt compatibile cu dreptul comunitar. c) Jurisprudenţa. Hotărârile judecătoreşti în general au efecte numai „inter partes“, dar hotărârile de interpretare ale normelor juridice comunitare sunt obligatorii în general.

4. Izvoarele complementare În această categorie intră convenţiile internaţionale încheiate de statele membre ale

comunităţilor respectiv de comunităţi cu state terţe. Întrebarea este dacă dreptul internaţional public poate fi aplicat sau nu în relaţiile dintre

statele membre şi CE respectiv între statele membre ? Răspunsul este că în afara sferei de competenţă a comunităţilor în aceste relaţii poate fi aplicat dreptul internaţional public în mod nestingherit, iar în domeniile comunitare nu se aplică, dar se poate apela la el ca „ultima ratio“.

În caz de coliziune dreptul primar comunitar în calitate de reglementare specială se impune în faţa dreptului internaţional public general în măsura în care nu este vorba despre norme de drept internaţional public tip „ius cogens“22 care nu pot fi încălcate prin norme contractuale. În raport cu dreptul secundar însă dreptul internaţional public beneficiază de un rang prioritar.

În concret aceste izvoare complementare sunt următoarele: a) Acordurile încheiate de statele membre cu state terţe anterior creării Comunităţilor sau

anterior aderării la aceasta b) Acordurile complementare tratatelor de înfiinţare c) Acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale Unitatea 3: Aplicarea dreptului comunitar în timp, spaţiu şi persoanelor Tratatele comunitare au o durată nedeterminată, cu excepţia Trat. CECO, care a fost

încheiat pentru o perioadă de 50 de ani şi a expirat în data de 23.07.2002, dată la care „acquis“- ul CECO a fost preluat de CE, pe baza unor documente emise de Consiliu şi statele membre23.

În ceea ce priveşte aplicarea în spaţiu a dreptului comunitar trebuie să distingem între teritoriile europene ale statelor membre şi teritoriile neeuropene sau teritoriile dependente de peste mare.

În ceea ce priveşte asocierile cu alte state sau teritorii neeuropene (art. 131-132 din Trat. CEE) trebuie specificat faptul că există trei feluri de asocieri:

22 Conform Convenţiei de la Viena din 1969 „normele ius cogens sunt acele norme care au fost recunoscute

ca atare de către colectivitatea internaţională a statelor luată ca întreg, şi de la care nu se admite nici o abatere şi care pot fi modificate doar prin norme posterioare de acelaşi gen“ (art. 53). A se vedea în acest sens Marţian I. Niciu: Drept internaţional public, Editura Servo-Sat, Arad, 2001, p. 57.

23 JOCE nr. C 247/1998; JOCE nr. C 80/2001.

27

1. Asocierea teritoriilor neeuropene care întreţin relaţii speciale cu Danemarca, Franţa, Olanda şi Marea Britanie. Aceste teritorii beneficiază de relaţii economice privilegizate cu CE, fiind vorba de o aşa-numită „asociere constituţională“, având în vedere că aceste teritorii se află sub suveranitatea statelor membre.

2. Asocierea cu state care au fost în relaţii politice de dependenţă cu statele membre (fostele colonii). În prezent prin ultimul Tratat Lome (IV) CE are legături cu 71 de state din spaţiul Africa, Caribic, Pacific, dar există o serie de tratate de asociere şi cu ţările din zona Mării-Mediterane.

3. Asocierea cu statele est-europene, care are ca scop final aderarea acestora la CE. 4. Asocierea în cadrul Spaţiului Economic European cu statele care au mai rămas în

AELS (EFTA). Tratatele comunitare se aplică statelor membre ca subiecte de drept internaţional public,

prin urmare se aplică regula graniţelor de valabilitate variabile pierderea de teritoriu sau obţinerea de teritorii atrăgând după sine restrângere sau extinderea sferei de valabilitate a dreptului comunitar.

Exemple de dobândire de teritorii: 1976 - St. Pierre-et-Miquelon devine departament francez de peste mări; 03.10.1990 intrarea spaţiului RDG prin reunificarea Germaniei (perioadă de tranziţie până în 1995).

Exemple de pierdere de teritorii: 01.07.1962 secesiunea Algeriei din Franţa; referendumul de ieşire a populaţiei Groenlandei ca teritoriu autonom din 23.02.1982; 13.11.1962 Antilele Olandeze ies din componenţa Olandei devenind un simplu teritoriu de peste mare.

Tratatele comunitare nu se aplică următoarelor teritorii (art. 299 din Trat. CE): Insulele Feroe, zonelor de suveranitate al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în Cipru; Insulelor Anglo-Normande, Insulei Man, Insulelor Aland.

Persoanele cărora se aplică dreptul comunitar sunt: statele membre, organele comunitare, persoanele fizice şi juridice de pe teritoriul statelor membre şi organele jurisdicţionale.

Dintre aceste persoane însă de un statut deosebit beneficiază cetăţeanul european sau comunitar. Se poate aplica şi persoanelor aflate în afara teritoriului comunitar, dacă acţiunile comise de acestea îşi produc efectele pe teritoriul comunitar.

Actele normative comunitare din 1952 au fost publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE), care din 01.02.2003, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, şi-a schimbat denumirea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) (art. 254 din Trat. CE). JOUE apare în limbile oficiale ale statelor membre ca o culegere de documente, având o ediţie „L“ (Law-Acte normative) şi o ediţie „C“ (Communication-Comunicări). Ca anexă la JOCE apar şi relatările de la şedinţele Parlamentului European.

JOUE apare în variantă tipărită, iar lunar şi trimestrial apare şi în formă electronică CR-ROM. Serviciul EUR-Lex accesibil prin internet aduce exemplarele JOUE din ultimele 3 luni. JOUE are şi un registru lunar care în primul volum conţine indexul materiei, iar în volumul II indexul documentelor24. Semestrial CE editează registrul actelor normative în vigoare, care conţin şi tratatele încheiate de Comunităţi.

Cetăţenia unională şi-a găsit materializarea numai prin Tratatul de la Maastricht, fiind

reglementată în art. 17-22 din Trat. CEE şi nu în Trat. UE, deoarece altfel CJE nu ar putea asigura pe cale jurisdicţională statutul juridic al cetăţeanului unional.

Definiţie: Este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Această cetăţenie nu desfiinţează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte, cetăţenia naţională fiind o condiţie a dobândirii cetăţeniei europene.

24 Szalayné Sándor Erzsébet: Az Európai Unió közjogi alapjai, Editura Dialóg Campus, Budapesta-Pécs,

2003, p. 54-55.

28

Cetăţenia unională nu este o cetăţenie în sens clasic, deoarece nu putem vorbi deocamdată de un popor european care să stea la baza înfiinţării unui stat european. Statele membre nu sunt dispuse să renunţe la dreptul suveran de a acorda şi de a retrage cetăţenia. Prin urmare cetăţenia unională este o cetăţenie dedusă din cetăţenia naţională a statelor membre, care apare ca un catalog de drepturi pentru cetăţenii statelor membre. Deocamdată nu sunt prevăzute obligaţii specifice ce să îi incumbă cetăţeanului comunitar.

Cetăţenia unională nu înlocuieşte ci numai o completează pe cetăţenia clasică preexistentă.

Drepturile ce decurg din statutul de cetăţean unional: I. Dreptul la liberă circulaţie şi şedere II. Dreptul de vot în alegerile locale III. Dreptul de vot în alegerile pentru Parlamentul European IV. Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară V. Dreptul de petiţionare VI. Dreptul la informaţie Termeni cheie pentru unităţile 2, 3: obiectivele fixate de izvoarele de drept originar,

piaţă comună, uniune vamală, privilegii şi imunităţi, fuziune, pilonii I, II, III, acquis communautaire, cooperare judiciară şi poliţienească în materie penală, flexibilitate, cooperare intensificată, Constituţia UE, armonizare, uniformizare, Francovich-1991, Faccini Dori-1994, Defrenne-1976, regulament, directivă, decizie, recomandare, aviz, Demirel-1987, Burgoa-1980, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, teritorii extraeuropene, Cowan-1989, cetăţenie unională, drepturile ce decurg din cetăţenia unională.

Întrebări de control pentru unităţile 2, 3: 1. Care sunt noutăţile aduse de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa acquisului

communautaire ? 2. Care sunt caracteristicile regulamentului ? 3. Prin ce se deosebeşte decizia de recomandare şi aviz ? 4. Care este excepţia de la aplicabilitatea indirectă a directivei, în lumina cazurilor

jurisprudenţiale ? 5. Indicaţi căteva reguli comunitare cutumiare ? 6. Care sunt izvoarele complementare ale dreptului comunitar ? 7. Cine are calitatea de cetăţean unional ? 8. Ce drepturi are cetăţeanul unional ? Bibliografie n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,


ACTAMI, Bucureşti, 1999, 2002. Modulul 5 : Instituţiile comunitare Obiective

29

1. Delimitarea Consiliului European de instituţiile comunitare 2. Prezentarea instituţiilor comunitare 3. Studiere modului de funcţionare al instituţiilor comunitare Ghid de studiu Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în


Atenţie la diferenţele esenţiale la terminologie asemănătoare. Se va insista pe memorarea atribuţiilor ce revin fiecărei instituţii, pe componenţa şi modul de desemnare a membrilor instituţiilor, respectiv pe modul de luare a deciziilor.


Important de reţinut În momentul înfiinţării lor cele trei comunităţi aveau următoarele instituţii sau organe: CECO: Consiliul Ministerial Special; Înalta Autoritate; Adunarea Comună, Curtea de

Justiţie CEE şi EURATOM: Consiliul Ministerial; Curtea de Justiţie; Adunarea Parlamentară;

Comisia. În prezent cele două comunităţi dispun de organe comune, dintre care cele principale sunt

următoarele: Consiliul, Comisia, CJE, Parlamentul European, Curtea de Conturi (art. 7 din Trat. CE).

În afară de aceste organe principale comunităţile dispun de câteva organe secundare şi de asistenţă: Comitetul Economic şi Social (Comitetul Consultativ de la CECO); Comitetul Regiunilor; Banca Centrală Europeană (această entitate practic nu se încadrează nici între instituţii şi nici între organele auxiliare, deoarece are o structură instituţională proprie cu competenţă legislativă şi sancţionatoare proprie); Banca Europeană de Investiţii.

Activitatea organelor suamintite este sprijinită de o serie de instituţii, comitete, oficii specializate mai puţin importante din punct de vedere al dreptului comunitar.

Organele comunitare acţionează pe baza principiului împuternicirii speciale limitate, nefiind permise imixtiuni în atribuţiile celorlaltor organe şi prin fuziunea lor din 1965 nu a fost afectată independenţa celor trei Comunităţi Europene, deoarece organele exercită atribuţii specifice fiecăreia dintre cele trei Comunităţi.

Paleta acestor organe este completată de Consiliul European, care nu este nici organ comunitar, nu este nici o instituţie a Uniunii Europene, ci funcţionează ca o conferinţă interguvernamentală de drept internaţional public.

În momentul înfiinţării Uniunii Europene nu au fost create instituţii proprii pentru aceasta, intenţia fiind folosirea celor existente şi în acest domeniu de cooperare. Având în vedere natura interguvernamentală a cooperării din pilonii II şi III, rolul cel mai important revine Consiliului UE. Serviciile administrative ale Comisiei sunt folosite şi în acest domeniu, dar funcţia acesteia de a iniţia acte normative nu este activată. Însă Parlamentul este exclus din procesul decizional, şi nici CJE nu are competenţele specifice obişnuite.

Unitatea 1: Consiliul European

30

Obiective Potrivit art. 4 alin. 1 din Trat. UE „Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii

şi stabileşte orientările politice generale necesare acestei dezvoltări“. Consiliul European nu poate fi considerat un organ al entităţii denumită UE, deoarece

însăşi ultima este doar „o construcţie cadru clădită pe 3 piloni, fără personalitate juridică“. Prin urmare Consiliul European poate fi calificat o conferinţă interguvernamentală de drept internaţional public.

Consiliul European fără să aibă calitatea de organ comunitar acţionează ca un for suprem de guvernare extracomunitar pentru UE. Acesta îşi desfăşoară activităţile specifice în numele şi folosul statelor membre şi nu în folosul şi pe seama UE.

Acest lucru rezultă şi din componenţa acestuia: n şefii de stat sau de guvern ai statelor membre n preşedintele Comisiei care sunt asistaţi de: n miniştrii afacerilor externe ai statelor membre n de un membru al Comisiei Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori pe an. Deciziile se iau cu unanimitate, regulă specifică dreptului internaţional public. Consiliul

European emite recomandări către organele comunitare exercitându-şi o funcţie de conducere şi de iniţiativă.

Termeni cheie: Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii Europene,

Consiliul Miniştrilor, reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu, conferinţă interguvernamentală, recomandare.

Întrebări de control: 1. Care este statutul Consiliului European în cadrul construcţiei europene ? 2. Cine intră în componenţa Consiliului European ? 3. Cum se derulează întrunirile Consiliului European ? 4. Care sunt actele adoptate de Consiliul European şi ce forţă au acestea ? Unitatea 2: Consiliul Uniunii Europene Obiective: Componenţa Consiliului Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,

abilitat să angajeze guvernul acelui stat. Consiliul reunit la nivelul miniştrilor de externe (sau la nivelul miniştrilor pentru

integrare eurpeană) poartă denumirea de Consiliu General. Vorbim de Consiliu Special când se reunesc miniştrii de resort.

Preşedinţia este exercitată pe rând de fiecare stat membru pe o durată de 6 luni în ordinea fixată de Consiliu.

Sediul Consiliului UE se află la Bruxelles, dar în lunile Aprilie, Iulie şi Octombrie şedinţele Consiliului au loc la Luxemburg.

Consiliul este asistat de un Secretariat General (2648 funcţionari), aflat sub conducerea unui secretar general. Secretarul General este numit de Consiliu în unanimitate (la 18.10.1999 a fost numit pentru 5 ani, Javier Solana Madariaga). Potrivit modificărilor aduse de Tratatul de la Amsterdam secretarul general îndeplineşte şi funcţia de Înalt Reprezentant

31

pentru Politica Externă şi de Securitate, atribuţia principală a acestei funcţii fiind asistarea preşedinţiei.

În cadrul Consiliului funcţionează un Comitet compus din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre care poartă denumirea prescurtată de COREPER.

Atribuţiile sau competenţele Consiliului 1) Consiliul este principalul organ legislativ al CE adoptând acte normative de drept

comunitar secundar şi conferă Comisiei atribuţiile de executare a normelor stabilite de Consiliu.

2) Asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. 3) Are posibilitatea de a solicita Comisiei să iniţieze anumite acte normative (art. 290,

208, 115 din Trat. CE) 4) Are atribuţii de control putând exercita acţiuni în anulare şi în constatarea abţinerii

nejustificate (recursul în carenţă). 5) În domeniul relaţiilor externe încheie în numele CE convenţii, tratate internaţionale cu

state terţe sau organizaţii internaţionale. 6) Consiliul numeşte membrii Comisiei (art. 214, alin. 2 Trat. CE, modificat prin

Tratatul de la Nisa), Comitetului Economic şi Social (art. 259 Trat. CE), Curţii de Conturi (art. 247 alin. 3 Trat. CE), Comitetului Regiunilor (art. 263 Trat. CE) şi responsabilul pentru protecţia datelor personale (art. 286 alin. 2 Trat. CE).

7) Are atribuţii în domeniul personalului, în sensul că adoptă Statutul Funcţionarilor Comunitari şi stabileşte remuneraţiile membrilor Comisiei şi CJE.

8) Elaborează proiectul de buget şi adoptă bugetul împreună cu Parlamentul European. 9) Funcţii de execuţie în temeiul art. 13, 14, 15, 18, 34 din Trat. UE. Deciziile în Consiliu pot fi luate cu majoritate simplă, cu unanimitate, prin vot

majoritar calificat. În cazul Consiliului însă, nu se mai aplică regula clasică „one man one vot“, ci aceea a votului ponderat (art. 205 alin. 2 Trat. CE) potrivit căreia fiecare stat membru deţine un anumit număr de voturi în funcţie de importanţă politică, economică, teritorială şi demografică.

Termeni cheie: Consiliu General, Consiliu Special, ECOFIN, Euro-X, Înaltul

Reprezentant pentru Politica Externă, COREPER I, II, atribuţiile Consiliului, vot ponderat, majoritate calificată, majoritate dublu calificată, majoritate triplu calificată, Compromisul de la Luxemburg, Compromisul de la Ioanina.

Întrebări de control: 1. Care este diferenţa între Consiliul European, Consiliul Europei, Consiliul Uniunii

Europene şi reprezentanţii statelor membre reuniţi în Consiliu ? 2. Care este componenţa Consiliului Uniunii Europene ? 3. Ce este COREPER I şi COREPER II ? 4. Ce este votul ponderat ? 5. Care sunt atribuţiile Consiliului UE ? 6. Cum se iau deciziile în Consiliul UE ? Unitatea 3: Comisia Europeană Obiective Comisia Comunităţilor Europene, care de la Maastricht poartă denumirea de Comisia

Europeană, este „guvernul comunitar“. Însă calificările aduse acestui organ până în prezent au fost diverse.

Sediul Comisiei se află la Bruxelles şi Luxemburg.

32

Componenţa Comisia până la 01.05.2004 a fost compusă din 20 de membri, în prezent sunt 25 de membri.

Numirea membrilor Comisiei parcurge 4 trepte: 1) Consiliul, reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern şi hotărând cu majoritate

calificată, cu aprobarea Parlamentului European, desemnează persoana pe care intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei.

2) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată şi de comun acord cu preşedintele desemnat, adoptă lista celorlalte persoane pe care intenţionează să le numească drept membri ai Comisiei. Lista este stabilită conform propunerilor prezentate de fiecare stat membru.

3) Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi ca organ colegial, unui vot de aprobare (de încredere) din partea Parlamentului European.

4) După aprobarea Parlamentului European membrii Comisiei (inclusiv preşedintele) sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată.

Mandatul comisarilor este de 5 ani, şi sunt aleşi pentru fiecare perioadă legislativă a Parlamentului European, respectându-se astfel într-un fel relaţia dintre parlament şi guvern în sens clasic. Realegerea comisarilor este permisă.

Obligaţiile comisarilor sunt următoarele: n să-şi exercite funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii n să nu solicite şi să nu accepte instrucţiuni de la vreun guvern sau alt organism n să nu exercite pe durata exercitării funcţiei, nici o altă activitate profesională

remunerată sau neremunerată n să se abţină de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor n să dea dovadă de onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau

avantaje după încetarea funcţiei lor n să depună jurământul de serviciu în faţa CJE Nerespectarea acestor obligaţii duce la demitere şi decădere din dreptul la pensie. Încetarea funcţiei de comisar intervine la expirarea mandatului, prin demisie colectivă25

sau individuală26, în caz de deces, prin destituire de către CJE, respectiv prin acordarea unui vot de neîncredere de către Parlamentul European. Garanţia fundamentală a independenţei comisarilor este faptul că nu pot fi demişi de autoritatea de numire, mai precis ei pot fi demişi doar de CJE ca indivizi şi de către Parlament ca şi colectiv.

Preşedintele Comisiei iniţial nu era un veritabil şef, ci doar „primus inter pares“, însă prin modificările aduse art. 219 din Trat. CE : „Comisia îşi îndeplineşte misiunea cu respectarea orientărilor politice stabilite de preşedintele său“. După Tratatul de la Nisa, preşedintele este pe cale să devină un veritabil prim-ministru european, după ce a primit atribuţii de conducere sporite prin art. 217 din Trat. CE.

Structura Comisiei se prezintă în felul următor: I. Colegiul este format din cei 20 + 10 comisari. II. Cabinetele sunt formate în jurul fiecărui comisar din 6-8 oameni politici, specialişti de

încredere. Direcţiile (sau directorate) generale conduse de membrii Comisiei sunt asemănătoare

ministerelor din guvernele clasice, în prezent fiind 23. Din structura Comisiei pe lângă direcţiile generale mai fac parte 13 directorate simple.

Atribuţiile Comisiei

25 La 16.03.1999 Comisia condusă de Jacques Santer şi-a dat demisia în mod colectiv pentru a evita votul de neîncredere iminent al Parlamentului, pentru faptul că aveau probleme privind descărcarea exerciţiului bugetar pe anul 1997.

26 În luna martie 2004 comisarul grec, Anna Diamantopulu a demisionat, deşi mandatul ei era până în 31 octombrie 2004, şi a fost înlocuită de Stavros Dimas care a primit un mandat pentru perioada rămasă.

33

1. Comisia deţine monopol de iniţiativă legislativă. 2. Are şi competenţe legislative în materia executării actelor normative adoptate de

Consiliu (art. 202, alin. 3 Trat. CE). 3. Comisia îndeplineşte şi funcţii administrative. 4. Funcţii de control 5. Funcţii de reprezentare 6. Comisia elaborează în fiecare an un program de acţiune din care face parte şi

programul legislativ. 7. Comisia editează de 10 ori pe an în limbile oficiale ale Comunităţilor „Buletinul UE“,

care include informaţii privind activitatea instituţiilor comunitare. Modul de luare a deciziilor Comisia se întruneşte cel puţin odată pe săptămână la convocarea preşedintelui

Regulamentului propriu adoptat27. Comisia poate decide doar în prezenţa a cel puţin jumătate + 1 din membrii săi, cu

ajoritatea simplă a voturilor tuturor comisarilor. Adică cvorumul de prezenţă este egal cu cvorumul de consens28.

Termeni cheie: guvern comunitar, modul de numire, obligaţiile comisarilor, încetarea

funcţiei, structura Comisiei, direcţii generale, atribuţiile Comisiei, modul de luare a deciziilor, procedurile de vot.

Întrebări de control: 1. Care este procedura de numire a comisarilor ? 2. Care sunt drepturile şi obligaţiile comisarilor ? Dar ale preşedintelui Comisiei ? 3. Cum încetează funcţia de comisar ? 4. Care sunt direcţiile generale ale Comsiei ? 5. Care sunt atribuţiile Comisiei ? 6. Cum se iau deciziile în cadrul Comisiei ? Unitatea 4: Parlamentul European Adunarea Comună din cadrul CECO şi Parlamentele celor două Comunităţi, începând din

21 martie 1958 poartă denumirea de Parlament European. Parlamentul European denumit şi „vocea popoarelor“, reprezintă popoarele UE şi exprimă voinţa europenilor în cadrul Uniunii şi în lume.

Componenţă : Membrii parlamentului sunt aleşi în mod direct pentru un mandat de 5 ani. Numărul total al deputaţilor până în 01.05.2004 a fost 626. După Amsterdam s-a preconizat ca acest număr să nu crească peste 700 având în vedere capacitatea sălii Parlamentului, dar potrivit Trat. de la Nisa acest număr în viitor va fi 732. Fiecare stat membru are un anumit număr de deputaţi.

Deputaţii europeni în funcţie de „familia politică“ din care provin, se grupează în fracţiuni.

Sediul Parlamentului se află în trei oraşe (Strassbourg, Bruxelles şi Luxembourg. Parlamentul are următoarea structură: preşedintele, prezidiu, prezidiu lărgit, secretarul

general şi comisiile. Atribuţiile Parlamentului European sunt următoarele: 1. Competenţe normative:

27 Regulamentul intern al Comisiei din 17.02.1993 (JOCE nr. L 230/1993). 28 Peter Fischer, Heribert Franz Köck, op. cit., p. 366.

34

2. Atribuţii în numirea Comisiei, ombudsmanului, organului însărcinat cu protecţia datelor personale (art. 286, alin. 2 Trat. CE), membrilor directoratului BCE şi membrilor Curţii de Conturi. 3. Atribuţii de control.

4. Atribuţii în soluţionarea petiţiilor depuse de cetăţenii unionali. 5. Dezbate în mod public Raportul Comisiei privind activitatea Uniunii, Raportul BCE

privind politica monetară, Raportul Curţii de Conturi, şi Raportul Ombudsmanului. 6. Atribuţii în pilonul II şi III al Uniunii Europene. Modul de luare a deciziilor în PE Regula generală este că Parlamentul hotărăşte cu majoritatea absolută a voturilor

exprimate. În ceea ce priveşte cvorumul de prezenţă, regulamentul de ordine interioară prevede că este nevoie de 1/3 din membrii Parlamentului. În acelaşi timp însă orice votare este valabilă până când 23 de deputaţi nu solicită preşedintelui constatarea faptului că nu este întrunit cvorumul de prezenţă. Excepţiile sunt votul a 3/4 sau a 2/3 dintre membrii Parlamentului. Fiecare parlamentar are un singur vot şi trebuie să voteze personal, fără să ţină cont de ordinele date de cineva.

Termeni cheie: deficit democratic, alegeri directe, deputaţi europeni, numărul deputaţilor,

fracţiunile parlamentare, sediul, competenţe, modul de luare a deciziilor, cooperarea interparlamentară, ombudsmanul european.

Întrebări de control: 1. Cum sunt desemnaţi deputaţii Parlamentului European ? 2. Cum se manifestă deficitul democratic la nivelul Parlamentului European ? 3. Care sunt fracţiunile Parlamentului European ? 4. Unde se află sediile Parlamentului European ? 5. Care sunt atribuţiile legislative ale Parlamentului European ? 6. Care este modul de luare a deciziilor ? 7. Ce înţelegem prin cooperare interparlamentară ? Unitatea 5: Procesul legislativ comunitar Obiective Specific pentru procesul legislativ comunitar este cooperarea mai multor organe

comunitare. Cu toate acestea Consiliul este organul legislativ principal, iar Parlamentul European este organul legislativ secundar.

Celelalte organe cum ar fi Comisia, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor au statutul de participanţi la procesul legislativ comunitar. Totuşi Comisia în calitate de deţinător al monopolului de iniţiativă şi de executant al actelor normative, are un rol mai însemnat decât organele de asistenţă, participând cu Parlamentul şi Consiliul la un veritabil triumvirat legislativ.

În dreptul comunitar există peste 52 de feluri de proceduri legislative29, dintre care cele mai importante sunt: n Procedura ascultării sau consultării n Procedura cooperării n Procedura codeciziei n Procedura avizării n Procedura informării

29 Ernő Várnay, Papp Mónika, op. cit. p. 190.

35

n Procedura delegării Folosirea acestor proceduri depinde de fiecare dată de normele juridice care

reglementează elaborarea şi adoptarea diferitelor acte normative comunitare. Termeni cheie: iniţiativa, consultarea, decizia, domeniile în care se folosesc procedurile, prima citire, poziţie comună, a doua citire, prima trimitere, comitet de conciliere, calendarul adoptării bugetului comunitar.

Întrebări de control: 1. Cum se adoptă bugetul comunitar ? 2. Prin ce se deosebeşte procedura avizării de cea a informării ? 3. Care sunt etapele procedurii codeciziei ? 4. Care este diferenţa între procedura ascultării şi cea a cooperării ? Unitatea 6: Curtea de conturi Obiective Potrivit definiţiei din dreptul primar comunitar „Curtea de Conturi asigură controlul

conturilor“30. Curtea de Conturi asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control privind executarea bugetului comunitar, urmărind cheltuirea legală, regulamentară şi economicoasă a surselor bugetare.

Are sediul la Luxemburg şi este format din 25 de membrii, fiecare stat membru trimiţând un singur reprezentant. Ei sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani de Consiliu.

Curtea de conturi are următoarele atribuţii: 1. Examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii şi ale oricărui

organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. 2. Prezintă Parlamentului şi Consiliului o declaraţie care atestă fiabilitatea conturilor,

precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor subiacente, care este publicată în JOUE. 3. Examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna

gestiune financiară, semnalând orice iregularitate. 4. Întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar. Acest raport

este transmis celorlalte instituţii ale Comunităţii şi este publicat în JOUE, alături de răspunsurile formulate de aceste instituţii la observaţiile Curţii.

5. Poate prezenta în orice moment observaţiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii ale Comunităţii.

6. Avizează regulamentele financiare legate de executarea bugetului comunitar, care sunt adoptate de Consiliul UE (art. 279, lit. a,b,c Trat. CE).

Termeni cheie: control financiar extern, statutul membrilor Curţii de conturi, controlul

veniturilor şi cheltuielilor. Întrebări de control: 1. Care sunt atribuţiile Curţii de Conturi ? 2. Cine poate fi numit în funcţia de membru la Curtea de Conturi ? Unitatea 7: Instituţiile secundare ale Comunităţii Europene

30 Art. 246 (ex-art. 188 a) din Trat. CE.

36

Obiective În activitatea lor instituţiile comunitare sunt sprijinite de următoarele organe: 1. Comitetul Economic şi Social 2. Comitetul Regiunilor 3. Banca Europeană de Investiţii 4. Banca Centrală Europeană 5. Europol Activitatea instituţiilor, organelor comunitare prezentate mai sus este sprijinită şi de alte

organe înfiinţate pe baza dreptului primar, pe baza unor acte normative comunitare de drept secundar sau pe baza convenţiilor internaţionale.

Termeni cheie: „reprezentant instituţional al societăţii civile organizate europene“,

numirea membrilor, durata mandatului, atribuţiile organelor, funcţionarea organelor, NUTS, organele de conducere ale BEI şi BCE, Insititutul Monetar European, euro, Convenţia Europol.

Întrebări de control: 1. Din cine este compus ECOSOC ? 2. Care sunt secţiile specializate ale ECOSOC ? 3. Care este componenţa Comitetului Regiunilor ? 4. Care sunt atribuţiile Comitetului Regiunilor ? 5. Care sunt organele BEI ? 6. Care sunt atribuţiile BCE ? Bibliografie n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,



Modulul 6: Justiţia comunitară Obiective: 1. Prezentarea Curţii de Justiţie Europene şi a Tribunalului de primă instanţă. 2. Cunoaşterea competenţei instanţelor comunitare. 3. Prezentarea regulilor procesuale cele mai importante. 4. Prezentarea celor mai importante acţiuni, ce pot fi exercitate în faţa instanţelor

comunitare. Ghid de studiu Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în ordinea

prezentării lor, deoarece fără cunoaşterea componenţei şi competenţei organelor jurisdicţionale comunitare nu veţi putea înţelege informaţiile despre acţiunile comunitare. De

37

asemenea este important să vă familiarizaţi cu regulile elementare ale procedurii în faţa instanţelor comunitare, inclusiv cu căile de atac ordinare şi extraordinare, pentru a putea înţelege problematica acţiunilor exercitate în faţa instanţelor comunitare.


Unitatea 1. Curtea de Justiţie Europeană şi Tribunalul de primă instanţă Obiective Curtea de Justiţie Europeană este un organ comunitar sau o instituţie comunitară comună

celor trei comunităţi europene care are ca atribuţie principală asigurarea respectării dreptului comunitar în aplicarea şi interpretarea actelor normative comunitare. În ceea ce priveşte pilonul doi şi trei precum şi cu privire la Consiliul European Curtea nu deţine competenţe în afara misiunii de a se pronunţa în problemele de delimitare ale competenţelor comunitare de cele ale competenţelor conferinţelor interguvernamentale.

Datorită paletei largi a competenţelor cu care este înzestrată, CJE apare în ipostaza mai multor feluri de instanţe judecătoreşti întrunind caracteristicile acestora.

Astfel CJE poate fi numită instanţă internaţională în sens clasic, dacă o privim din prisma acţiunilor înaintate de Comisie sau de statele membre împotriva unui alt stat membru (art. 226-228 fostele art.169-171 din Trat. CE).

În situaţiile în care CJE este sesizată printr-o acţiune preliminară privind interpretarea şi stabilirea valabilităţii unor norme juridice (art. 234 fostul art. 177 din Trat. CE) apare în ipostaza unei curţi constituţionale.

Dacă avem în vedere acţiunile îndreptate împotriva acţiunilor sau inacţiunilor organelor comunitare (art. 230-233 fostele art.173-176 din Trat. CE) putem constata că avem de a face cu o instanţă de contencios administrativ.

Pentru funcţionarii comunitari sau instituţiile de angajare care aduc situaţiile lor conflictuale, litigiile lor izvorâte din raporturile juridice de muncă în faţa CJE, aceasta apare ca o instanţă de muncă specifică sistemului de drept de tip occidental, iar de cel care solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate de funcţionarii comunitari în lipsa unor obligaţii contractuale, este percepută ca o instanţă civilă.

Pe baza clauzelor compromisorii dintr-un contract sau pe baza unor convenţii de arbitraj, Curtea devine comisie sau instanţă de arbitraj.

Totodată dacă privim întregul sistem jurisdicţional comunitar, trebuie să constatăm că această curte de justiţie europeană apare şi ca instanţă de recurs şi instanţă supremă calitate care nu este specifică instanţelor internaţionale care de regulă sunt concepute cu un singur grad de jurisdicţie asigurând numai posibilitatea exercitării unor căi de atac extraordinare.

Principiile fundamentale de funcţionare ale Curţii: n Principiul împuternicirii speciale limitate n Principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului comunitar în toate statele

membre. n Principiul efectului util (effet utile). n Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar. n Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar. n Principiul dreptului comparat. Componenţa Curţii de Justiţie Europene

38

Curtea este compusă din 25 judecători (art.221 fostul art. 165 din Trat. CE). Judecătorii sunt numiţi pe baza acordului reciproc al statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc o reîmprospătare a corpului de judecători, fiind înlocuiţi 12 sau 13 dintre judecători.

Judecătorii pot fi aleşi de fiecare guvern din rândul personalităţilor care oferă garanţia unei independenţe şi obiectivităţi în luarea deciziilor şi în statele lor de provenienţă îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru ocuparea celei mai înalte funcţii de judecător ori sunt jurişti de o capacitate excepţională recunoscută (art. 223 alin.1 fostul art. 167 din Trat. CE).

Judecătorii aleg Preşedintele Curţii din mijlocul lor (art.223 fostul art.167 din Trat. CE) pentru o perioadă de 3 ani. Astfel din trei în trei ani are loc nu numai înlocuirea unei părţi dintre judecători dar şi a preşedintelui, care la fel ca şi restul judecătorilor poate fi reales.

În componenţa Curţii de Justiţie Europene pe lângă judecători intră şi 8 avocaţi generali. Toate condiţiile, modalităţile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile şi în cazul avocaţilor generali care au un mandat de 6 ani. Potrivit art. 222 (166) alin.2 din Trat. CEE : „Avocatul general are datoria să prezinte în mod public, cu deplină imparţialitate şi independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor aduse în faţa Curţii de Justiţie, în scopul de a o asista în îndeplinirea misiunii sale astfel cum este definită în art. 220 (164)“. Astfel avocaţii generali asistă CJE în activitatea sa de asigurare a respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar.

Activitatea judecătorilor şi avocaţilor generali este sprijinită de o administraţie în fruntea căreia se află grefierul şef.

Competenţa Competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti de a judeca o

anumită pricină, de a soluţiona un anumit litigiu. Competenţa materială jurisdicţională a celor două instanţe comunitare se extinde asupra

următoarelor tipuri de acţiuni sau proceduri: I. Procedura de drept constituţional (acele acţiuni în care este vorba de litigii între statele

membre şi organele comunitare sau între organele comunitare) A. Litigii între statele membre: B. Litigii între statele membre şi organele comunitare: II. Procedura de drept administrativ (acele acţiuni în care diferite persoane fizice sau

juridice intră în conflict cu organele comunitare) III. Alte proceduri (această categorie cuprinde totalitatea acţiunilor care rezultă din

mixajul celor susamintite, respectiv totalitatea acţiunilor „sui-generis“ care nu pot fi atribuite nici uneia dintre cele două categorii de competenţe susamintite):

n acţiunile preliminare sau recursurile în interpretare n controlul incidental de norme n proceduri „sui generis“.

IV. Recursurile declarate împotriva hotărârilor V. Căile de atac extraordinare Tribunalul de primă instanţă Curtea de Primă Instanţă sau Tribunalul este o instanţă cu un grad de jurisdicţie inferior

CJE şi este formată din 25 judecători. Caracteristicile specifice ale acestui organ jurisdicţional prin care se deosebeşte de CJE ar

fi următoarele: n în cadrul lui nu sunt avocaţi generali anume numiţi pentru această funcţie, dar

atribuţiile care ar reveni acestora pot fi îndeplinite de către judecători. După Nisa însă s-a deschis posibilitatea introducerii instituţiei avocatului general şi în cazul Tribunalului

39

n are competenţa de a judeca acţiuni preliminare, dar hotărârile adoptate pot fi atacate în faţa CJE

n hotărârile sale pot fi atacate cu recurs în faţa CJE n are 5 camere formate din 3 şi 5 judecători n recursul formulat împotriva hotărârilor Tribunalului priveşte numai problemele de

drept fără reanalizarea problemelor privind starea de fapt n va judeca recursurile formulate împotriva hotărârilor ce se vor adopta de Camerele

jurisdicţionale Tribunalul este competent să judece: n acţiunile exercitate de funcţionarii comunitari împotriva angajatorilor în legătură cu

serviciul n acţiunile în anulare introduse de persoane fizice sau juridice n recursurile în carenţă promovate de persoane fizice sau juridice n acţiunile promovate de persoane juridice sau fizice pentru repararea daunelor în

răspunderea extracontractuală a Comunităţilor n acţiunile introduse de persoane fizice sau juridice pe baza unor clauze compromisorii

înserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunitate sau în numele Comunităţii)

n acţiunile preliminare în anumite domenii specifice determinate de statut, unde coerenţa şi unitatea dreptului comunitar nu sunt periclitate

n recursurile formulate împotriva deciziilor Camerelor jurisdicţionale. Prin Tratatul de la Nisa, Tribunalul a primit consacrarea statutului său de organ

jurisdicţional şi prin dreptul originar, deoarece art. 220 Trat. CE prevede că: „CJE şi Tribunalul de primă instanţă asigură, în cadrul competenţelor lor, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat“.

Camerele jurisdicţionale Înfiinţarea unor Camere jurisdicţionale se înscrie în aceaşi strădanie de degrevare a

instanţelor deja exitente, care a determinat crearea Tribunalului. Potrivit art. 225 A Trat. CE, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi

după consultarea Parlamentului European şi a Curţii de Justiţie, sau la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Parlamentului şi a Comisiei, poate institui Camere jurisdicţionale competente să soluţioneze în primă instanţă anumite categorii de recursuri formulate în domenii specifice. Domeniile vehiculate în literatura de specialitate sunt: acţiunile introduse de funcţionari şi acţiunile în domeniul proprietăţii intelectuale31.

Termeni cheie: instanţă supranaţională, integrare, ipostazele în care apare CJE,

principiile fundamentale de funcţionare, caracteristicile semnificative, sedes materiae, judecătorii, avocaţii generali, drepturile şi obligaţiile judecătorilor, cabinet, completele de judecată, grefierul-şef, administraţia CJE, competenţa, camerele jurisdicţionale, conflictele de competenţă.

Întrebări de control: 1. Prin ce se deosebeşte CJE de Tribunalul de primă instanţă ? 2. Care sunt acţiunile care intră în competenţa Tribunalului de primă instanţă ? 3. Cine este grefierul-şef ? 4. Cum se formează completele de judecată ? 5. Cine sunt avocaţii genarli ? 6. Cum sunt desemnaţi judecătorii CJE ?

31 Hans-Wolfgang Arndt, Europarecht, Editura C.F. Müller, Heidelberg, 2003, p. 56.

40

7. Care sunt drepturile şi obligaţiile judecătorilor ? 8. Care sunt principiile de funcţionare ale CJE ? Unitatea 4: Drept procesual comunitar Obiective: Procedura în faţa Curţii poate fi compusă din următoarele faze: o fază scrisă şi o fază

orală, potrivit art 18 din Statutul CE al CJE. 1. Procedura prealabilă În cazul unor acţiuni înainte de introducerea cererii de chemare în

judecată reclamantul este obligat să sesizeze direct sau indirect pe viitorul pârât în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă şi numai refuzul acestuia îl îndreptăţeşte pe reclamant să declanşeze acţiunea propriu-zisă.

2. Procedura scrisă este prima fază a procesului comunitar. Cu privire la problematica acesteia trebuie studiate următoarele teme: n părţile în procesul comunitar n reprezentarea procesuală şi avocatul obligatoriu n intervenienţii în procesul comunitar n cererea de chemare în judecată n întâmpinarea n numirea judecătorului raportor şi al avocatului general n limba procesuală 3. Procedura orală n discuţiile contradictorii ale părţilor şi administrarea probelor n administrarea probelor n concluziile avocatului general n redeschiderea procedurii orale 4. Adoptarea hotărârii n deliberarea şi pronunţarea n forma hotărârii şi tehnica eliberării ei n hotărârile provizorii n tranşarea litigiilor prin alte căi decât obţinerea unei hotărâri sau scoaterea de pe rol a

cauzei n cererea pentru interpretare şi cererea pentru obţinerea unei formule executorii privind

executarea bunurilor aparţinând Comunităţilor n cheltuielile judiciare n asistenţa juridică gratuită 6. Executarea hotărârilor

5. Căile de atac n procedura căii de atac exercitată faţă de hotărârile Tribunalului de Primă Instanţă

(recursul comunitar) n hotărârile atacabile n recurenţii posibili n termenele de recurs n motivele de recurs n cererea de recurs n întâmpinarea intimatului n soluţiile ce pot fi adoptate în urma judecării recursului

41

n procedura în faţa Tribunalului după retrimitere n căile de atac extraordinare: terţa opoziţie, revizuirea n căile de atac de tip sui-generis: plângerea în cazul omisiunii de a hotărî, opoziţia Termeni cheie: procedura prealabilă, cererea de chemare în judecată, reclamanţii

privilegiaţi, celelalte părţi, împuternicit, agent, intervenienţi, somaţii, obiectul cerererii de chemare în judecată, motivele acţiunii, întâmpinare, replică, contrareplică, raport de şedinţă, raport prealabil, raportori adjuncţi, limba oficială, limba procesuală, probe, concluzii finale, proiect de hotărâre, limbă de lucru, îndreptarea erorii materiale, tranzacţia, retragerea acţiunii, retragerea cererii de chemare în judecată, declararea fondului ca rezolvat, titlu executoriu.

Întrebări de control: 1. Care sunt căile extarordinare de atac ? 2. Ce sunt plângerea în cazul omisiunii de a hotărî şi opoziţia ? 3. Care sunt finalităţile posibile ale judecării recursului ? 4. Cine suportă cheltuielile judiciare în procesul comunitar ? 5. Cum sunt duse la executare hotărârile adoptate de instanţele comunitare ? 6. Care sunt căile de tranşare a litigiilor în afara adoptării unei hotărâri judecătoreşti ? 7. Cine participă la adoptarea deciziei în cadrul CJE ? 8. Ce cuprinde o hotărâre judecătorească adoptată de instanţele comunitare ? 9. Care este limba folosită în procesele comunitare ? 10. Ce sunt cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea ?

Unitatea 3 : Principalele acţiuni exercitate în faţa instanţelor comunitare Obiective Acţiunile comunitare sunt acele pârghii, posibilităţi, mijloace sau prerogative virtuale şi

legale acordate subiecţilor dreptului comunitar prin care aceştia pot solicita concursul organelor jurisdicţionale comunitare în vederea apărării prerogativelor sau drepturilor lor sau în vederea supravegherii obiective a respectării legalităţii de către instituţiile comunitare.

Acţiunile cu care poate fi sesizată CJE sau Tribunalul, pot fi următoarele: 1. Acţiunile în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către statele membre 2. Acţiunea în anulare 3. Excepţia de ilegalitate 4. Acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă 5. Acţiunea în despăgubire 6. Acţiunea preliminară 7. Acţiunile pentru obţinerea aprobării sau avizării 8. Acţiunea de arbitraj 9. Acţiunile în legătură cu serviciul introduse de funcţionarii comunitari 10. Acţiunile în domeniul mărcilor şi standardelor 11. Acţiunile preliminare privind interpretarea „Pactului de la Bruxelles“ 12. Acţiunea contra sancţiunilor pecuniare În literatura juridică de specialitate aceste acţiuni au fost clasificate în funcţie de diverse

criterii în următoarele categorii: I. După caracterul contencios sau necontencios al procedurii ce se declanşează prin

acţiune avem: 1. Acţiuni directe: n acţiunile în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către statele membre n acţiunile în anulare

42

n acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă n acţiunea în despăgubire n acţiunile introduse de funcţionarii comunitari în legătură cu serviciul 2. Acţiuni indirecte: n acţiunile preliminare (acţiunile preliminare la rândul lor se clasifică în acţiuni care au

ca obiect interpretarea dreptului comunitar; stabilirea aplicabilităţii directe a dreptului comunitar; valabilitatea dreptului comunitar secundar)

n acţiunile de solicitare a unor avize, aprobări II. În funcţie de necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile ca o condiţie de

admisibilitate distingem între: n acţiuni care nu necesită parcurgerea unei astfel de etape: acţiunea în despăgubire,

acţiunea în anulare n acţiuni care necesită parcurgerea unei proceduri prealabile: acţiunile în constatarea

încălcării tratatelor comunitare de către statele membre, acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă, acţiunile introduse de funcţionarii comunitari în legătură cu serviciul

III. În funcţie de temeiul juridic pe ce se bazează, acţiunile pot fi: n acţiuni reglementate de tratatele comunitare: majoritatea acţiunilor comunitare n acţiuni care îşi au temeiul într-un contract de compromis sau într-o clauză

compromisorie: acţiunile de arbitraj IV. În funcţie de calitatea părţilor angrenate în proces distingem între: n acţiuni de drept constituţional: când se confruntă state membre, instituţii comunitare

sau state membre cu instituţii comunitare n acţiuni de drept administrativ: când apar indivizii (persoane fizice sau juridice) în

calitate de reclamanţi în faţa organelor comunitare V. Totodată în funcţie de calitatea reclamantului aproape fiecare acţiune poate fi

clasificată în: - acţiunea introdusă de un reclamant privilegiat (state membre, organe) - acţiunea intentată de un reclamant neprivilegiat (persoane fizice sau juridice) VI. Acţiunile în funcţie de prerogativele jurisdicţionale recunoscute instanţei se divid în: n acţiuni de procedură normală (acţiuni în anulare, acţiuni în constatarea omisiunii

nejustificate) n acţiuni de plină jurisdicţie (acţiunile în despăgubire extracontractuală; acţiuni contra

sancţiunilor pecuniare; acţiunile introduse de funcţionarii comunitari) I. Acţiunea în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către statele membre 1.Temeiul juridic Art. 226 - 227 din Trat. CE (art. 169 - 171 din Trat. CE anterior renumerotării) Art. 298 alin. 2 (225), art. 95 alin. 9 (90), art. 237 din Trat. CE (art. 180 a) şi d) din

Trat. CE anterior renumerotării) 2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate Art. 141 - 142 din Trat. EURATOM 3.Instanţa competentă Curtea de Justiţie Europeană 4.Reclamantul posibil

Comisia, statele membre, Consiliul Băncii Centrale Europene, Consiliul de Administraţie a Băncii Europene de Investiţii

5.Pârâtul posibil Statele membre şi Băncile Naţionale 6.Intervenienţii posibili

43

Alte organe comunitare sau alte state membre 7.Caracterul procedurii contencioasă sau contradictorie 8.Obiectul procesului

Constatarea încălcării obligaţiilor rezultate din tratatele comunitare, din dreptul comunitar secundar şi din deciziile CJE, de către statele membre sau băncile naţionale.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile Comisia trimite o somaţie cu termen limitat după ce a luat poziţie argumentată faţă de obiectul viitorului proces.

10.Termenele nu există 11.Alte condiţii prealabile demarării procesului nu sunt 12.Desfăşurarea procesului

Depunerea cererilor scrise : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, contrareplică (duplică), manifestările intervenienţilor în scris. Procedura orală, în afara cazurilor în care se renunţă la acest lucru. Concluziile finale ale avocatului general.

13.Finalizarea procesului Decizie : constatarea încălcării obligaţiilor sau respingerea cererii. 14.Efectul hotărârii

Are caracter obligatoriu mai mult din punct de vedere moral inter partes şi are efect de precedent judiciar pentru celelalte procese.

15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii n amendă sau despăgubire pauşală potrivit art. 228 (171) alin. 2 din Trat. CE n reînnoirea acţiunii pentru stabilirea încălcării obligaţiilor stabilite prin decizie

16.Căi de atac Nu există. 17.Cheltuielile judiciare

Partea care cade în pretenţii va suporta cheltuielile iar intervenienţii suportă propriile cheltuieli. Nu se percep cheltuieli în favoarea instanţei.

18.Executarea silită În principiu nu există, dar pot fi stabilite amenzi sau alte sancţiuni pecuniare. II. Acţiunea în anulare 1.Temeiul juridic Art. 230, 231, 237 (173, 174, 180) din Trat. CE 2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate Art. 146 din Trat. EURATOM 3.Instanţa competentă În cazul acţiunilor introduse de persoane de drept privat : Curtea de primă instanţă În celelalte cazuri : CJE 4.Reclamantul posibil

Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Consiliul de Administraţie a Băncii Europene de Investiţii, statele membre, persoanele fizice sau juridice care sunt afectate „individual şi direct“ de un act normativ sau administrativ comunitar

5.Pârâtul posibil Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană 6.Intervenienţii posibili

44

Alte organe, alte state membre sau persoanele care au un interes just (dar numai la acţiunile private

7.Caracterul procedurii Acţiune contradictorie sau contencioasă. 8.Obiectul procesului

Controlul legalităţii activităţii legislative sau ale acţiunilor administrative comunitare. Motive : incompetenţă, încălcarea unor prevederi de formă importante, încălcarea tratatelor comunitare sau ale actelor normative de executare sau de aplicare ale acestora, abuzul de putere.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile Nu.

10.Termenele În 2 luni care curg de la publicare ( după 15 zile de la apariţie în JOCE ) sau de la data

comunicării actului contestat către reclamant (în lipsă de la data luării la cunoştinţă ) 11.Alte condiţii prealabile demarării procesului Nu. 12.Desfăşurarea procesului

Faza scrisă : Depunerea cererii de chemare în judecată în scris, depunerea întâmpinării, replica, duplica, în anumite situaţii depunerea unor declaraţii scrise ale intervenienţilor. Faza orală : în faţa CJE se poate renunţa la această fază, în schimb ce la Curtea de primă instanţă este obligatorie. Cele două faze sunt urmate de fiecare dată de concluziile Avocatului General.

13.Finalizarea procesului Hotărâre: Constatarea nulităţii sau respingerea acţiunii. 14.Efectul hotărârii

Obligatorie inter omnes, ex tunc. 15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii Obligaţia de a înlătura starea care contravine tratatelor potrivit art. 233 (176) din Trat.

CE, mai târziu eventual introducerea unei acţiuni pentru sancţionarea abţinerii la executare. 16.Căi de atac În cazul hotărârii primei instanţe recurs la CJE. 17.Cheltuielile judiciare

Partea care cade în pretenţii suportă costurile procesuale, intervenienţii suportă cheltuielile proprii, instanţa nu va calcula cheltuieli proprii în sarcina justiţiabililor.

18.Executarea silită Nu există. III. Acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate sau recursul în carenţă 1.Temeiul juridic Art. 232 (175) din Trat. CE 2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate Art. 148 din Trat. EURATOM 3.Instanţa competentă Pentru reclamanţii privaţi Tribunalul de primă instanţă (Tribunalul), iar pentru ceilalţi

CJE. 4.Reclamantul posibil

Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Curtea Europeană de Conturi, statele membre, persoanele fizice sau juridice care sunt

45

îndreptăţite a pretinde o anumită acţiune de la un organ comunitar care refuză să-şi îndeplinească obligaţiile sale

5.Pârâtul posibil Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană 6.Intervenienţii posibili Alte organe sau state membre ori persoane care pot dovedi un just interes în cazul

acţiunilor private. 7.Caracterul procedurii Procedură contradictorie sau contencioasă. 8.Obiectul procesului

Completarea controlului legalităţii exercitată prin acţiunea în anulare prin extinderea acestuia de la acţiunile organelor comunitare şi la inacţiunile culpabile ale acestora.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile Da. Organul în cauză trebuie somat să acţioneze. Când în 2 luni acesta nu ia o poziţie faţă de cerere se poate introduce acţiunea ( când există o luare de poziţie aceasta poate fi atacată eventual printr-o acţiune în anulare )

10.Termenele Da. În 2 luni de la expirarea termenului de 2 luni prevăzut în procedura prealabilă. 11.Alte condiţii prealabile demarării procesului Anexarea unei copii a somaţiei adresate organului care trebuie să acţioneze. 12.Desfăşurarea procesului

Ca la acţiunea în anulare. 13.Finalizarea procesului Hotărâre: Constatarea ilegalităţii abţinerii, a faptului că aceasta contravine tratatelor. 14.Efectul hotărârii Are putere obligatorie inter partes şi ex tunc. 15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii Obligarea organului să ia măsurile necesare potrivit art. 233 (176) din Trat. CE,

eventual începerea unei noi acţiuni în constatarea abţinerii. 16.Căi de atac În cazul hotărârilor date de Curtea de primă instanţă apel la CJE. 17.Cheltuielile judiciare

Partea care cade în pretenţii suportă costurile procesuale, intervenienţii suportă cheltuielile proprii, instanţa nu va calcula cheltuieli proprii în sarcina justiţiabililor.

18.Executarea silită Nu există. IV. Acţiunea în despăgubire 1.Temeiul juridic Art. 235 (178), 288 (215 alin.2 şi 3) din Trat. CE 2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate Art. 151,188 din Trat. Euratom 3.Instanţa competentă n în cazul reclamanţilor privaţi : Tribunalul n în celelalte cazuri :CJE

4.Reclamantul posibil n mai ales persoane juridice şi fizice de drept privat ( inclusiv din state terţe),

sindicate, asociaţii profesionale n statele membre

46

n subiecte de drept public n state terţe

5.Pârâtul posibil n Comunitatea, reprezentată prin organul sau organele culpabile pentru

comportamentul care a cauzat prejudiciul ( în cazul actelor normative Consiliul şi Comisia de cele mai multe ori împreună )

n Banca Europeană de Investiţii 6.Intervenienţii posibili -alte state membre sau alte organe comunitare - persoane care pot justifica un interes just în cazul acţiunilor private 7.Caracterul procedurii Procedură contradictorie sau contencioasă. 8.Obiectul procesului

Despăgubirea solicitată pentru repararea prejudiciului cauzat de instituţiile comunitare sau de funcţionarii comunitari în activităţile lor oficiale dar în absenţa unor relaţii contractuale. Temeiul răspunderii, respectiv cuantumul despăgubirilor.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile Nu este necesară, dar se recomandă concilierea extraprocesuală.

10.Termenele În general nu există. Excepţii: n când există pericolul intervenirii prescripţiei extinctive a dreptului subiectiv la

despăgubire în sens material - 5 ani de la trecerea evenimentului care a declanşat răspunderea ( art. 43 din Statutul Curţii )

n în cazul în care pretenţiile la despăgubire au fost formulate în faţa organului competent, acţiune prin care prescripţia a fost întreruptă, acţiunea în despăgubire trebuie formulată în termen de 2 luni de la luarea de poziţie a organului respectiv sau în lipsa acesteia în 4 luni de la formularea pretenţiilor.

11.Alte condiţii prealabile demarării procesului - 12.Desfăşurarea procesului

Procedura scriptică : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, duplică, declaraţii scrise ale intervenienţilor. Procedura orală : dezbateri orale întotdeauna în faţa Tribunalului, iar în faţa Curţii când nu s-a renunţat la acest lucru, concluziile finale ale avocatului general în faţa Curţii.

13.Finalizarea procesului Hotărâre : Obligarea la plata unor despăgubiri sau respingerea acţiunii. Este posibil

adoptarea unor hotărâri interlocutorii sau încheieri privind temeiul răspunderii extracontractuale sau privind mărimea prejudiciului.

14.Efectul hotărârii Inter partes şi ex tunc. 15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii Executarea silită şi calcularea unor dobânzi de 8% la nivelul despăgubirilor stabilite

începând din data pronunţării. 16.Căi de atac În cazul deciziilor Tribunalului recurs la CJE. 7.Cheltuielile judiciare

Se stabilesc prin hotărârea judecătorească, cel care cade în pretenţii suportă cheltuielile, intervenientul suportă cheltuielile proprii iar instanţa nu percepe taxe.

18.Executarea silită

47

Potrivit art. 244 (187), 256 (192) din Trat. CE şi pe baza dreptului procesual civil aplicabil pe teritoriul statului unde îşi are sediul pârâtul ( de obicei Belgia, deoarece atât Consiliul cât şi Comisia au sediul în acest stat ).

19.Alte probleme Acţiunile în despăgubire nu sunt acţiuni subsidiare ale acţiunilor în anulare sau în

carenţă. V. Acţiunea preliminară 1.Temeiul juridic

Art. 234 (177) din Trat. CEE Art. 103, 104 din C.proc. al CJE 2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate Art. 150 din Trat. EURATOM 3.Instanţa competentă CJE 4.Reclamantul posibil

Procedura este declanşată de instanţa naţională; părţile din procesul iniţial sunt numai participanţi în faţa CJE.

5.Pârâtul posibil Nu există. 6.Intervenienţii posibili Comisia, Consiliul, Parlamentul European, statele membre. 7.Caracterul procedurii Procedură necontencioasă ( din punctul de vedere al judecătorului naţional este o

chestiune prealabilă ) 8.Obiectul procesului

Întrebări privind interpretarea dreptului comunitar şi stabilirea valabilităţii actelor normative de drept comunitar secundar.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile Nu. În faţa instanţei naţionale trebuie să existe un proces pendinte.

10.Termenele Nu există, dar de preferinţă formularea întrebării ar trebui să intervină numai după

lămurirea suficientă a stării de fapt. 11.Alte condiţii prealabile demarării procesului n descrierea îndestulătoare a litigiului iniţial şi a motivelor care au condus la

formularea întrebării n judecătorul naţional trebuie să aibă dubii în legătură cu aplicarea dreptului

comunitar n instanţele care judecă în ultimă instanţă sunt obligate să sesizeze CJE în caz de

dubii în timp ce celelalte instanţe au dreptul să sesizeze CJE ori de câte ori au probleme de această natură

12.Desfăşurarea procesului După ce participanţii şi-au exprimat în scris părerile, se trece la procedura orală când unul dintre ei solicită acest lucru, ca în final să se procedeze la ascultarea concluziilor finale ale avocatului general.

13.Finalizarea procesului Sentinţa include răspunsul la întrebarea formulată de judecătorul naţional ( în anumite

cazuri se constată nulitatea unui act normativ de drept comunitar secundar ) . 14.Efectul hotărârii

48

n la interpretare : are efect obligatoriu pentru instanţa care a introdus acţiunea şi pentru toate instanţele în continuare; inter partes; ex tunc.

n la stabilirea valabilităţii : are efect obligatoriu; inter omnes; ex tunc 15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii Nu sunt. 16.Căi de atac Nu sunt. 17.Cheltuielile judiciare

CJE nu va calcula cheltuieli judiciare, iar în privinţa acestora în rest va decide instanţa naţională.

18.Executarea silită Nu este. 19.Alte probleme Instanţa naţională va trimite un exemplar din propria hotărâre CJE. VI. Acţiunile în legătură cu serviciul introduse de funcţionarii comunitari 1.Temeiul juridic Art. 236 (179) din Trat. CE Art. 91 din Statutul funcţionarului CE 2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate Art. 152 din Trat. EURATOM 3.Instanţa competentă Tribunalul. 4.Reclamantul posibil

Funcţionarul comunitar: funcţionari, angajaţi pentru durată determinată, alţi salariaţi, candidaţii la un loc de muncă, foştii funcţionari. Institutul de angajare ( în mod teoretic ).

5.Pârâtul posibil Institutul de angajare : organele comunitare, BEI, BCE, alte instituţii comunitare. Funcţionarul comunitar ( în mod teoretic ). 6.Intervenienţii posibili Alte organe, state membre şi persoane care pot justifica un interes legitim. 7.Caracterul procedurii Procedură contencioasă. 8.Obiectul procesului

Suspendarea, anularea unor măsuri ( acţiuni sau inacţiuni ) care lezează drepturile funcţionarilor comunitar sau ale celorlalţi salariaţi.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile Da (art. 91 alin.2 din Statutul funcţionarilor comunitari), se va introduce recurs graţios sau ierarhic la administraţie.

10.Termenele 3 luni de la data luării la cunoştinţă despre respingerea recursului administrativ, sau de la data la care au trecut 4 luni de la data introducerii recursului administrativ la care nu s-a primit răspuns.

11.Alte condiţii prealabile demarării procesului Drepturile reclamantului trebuie să fie lezate direct şi individual. 12.Desfăşurarea procesului

Procedura scriptică : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, duplică, declaraţii scrise ale intervenientului principal.

49

Procedura orală : în toate cazurile. 13.Finalizarea procesului Sentinţă: înlăturarea măsurilor reclamate sau respingerea acţiunii. 14.Efectul hotărârii Are efecte obligatorii, inter partes, ex tunc. 15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii Nu sunt. 16.Căi de atac Da, recurs la CJE. 17.Cheltuielile judiciare

Se stabilesc prin sentinţă : Dacă instituţia de angajare cade în pretenţii va suporta integral cheltuielile de judecată, iar dacă pierde funcţionarul el va suporta numai propriile cheltuieli (art. 88 din C. proc. al Trib.)

18.Executarea silită Nu este. 19.Alte probleme Sentinţele adoptate de Tribunal privind acţiunile introduse de funcţionarii comunitari

din 01.01.1994 sunt publicate într-o „Culegere de jurisprudenţă a Funcţiei Publice“. VII. Acţiunile introduse în faţa instanţelor comunitare pe baza unei convenţii de

arbitraj 1.Temeiul juridic Art. 238 (181), 239 (182) din Trat. CE Convenţia de arbitraj şi normele procedurale generale 2.Temei juridic corespunzător din celelalte Tratate Art. 153 din Trat. EURATOM 3.Instanţa competentă CJE şi Tribunalul 4.Reclamantul posibil

Organele comunitare, state membre, persoane private sau state terţe care au încheiat convenţii de arbitraj cu organele comunitare.

5.Pârâtul posibil Organele comunitare, state membre, persoane private sau state terţe care au încheiat convenţii de arbitraj cu organele comunitare.

6.Intervenienţii posibili Alte organe sau state membre. 7.Caracterul procedurii

Procedură contencioasă ( compunerea instanţei şi regulile de procedură nu pot constitui obiectul conv. de arbitraj )

8.Obiectul procesului Nerespectarea obligaţiilor rezultate din contractele de drept public sau de drept privat încheiate între organele comunitare şi persoanele private sau litigiile existente între statele membre.

9.Necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile Nu se cere.

10.Termenele Nu există, dar pot fi prevăzute de conv. de arbitraj. 11.Alte condiţii prealabile demarării procesului

50

O convenţie de arbitraj valabilă, care stabileşte instanţa competentă ( şi implicit exclude competenţa instanţelor naţionale ).

12.Desfăşurarea procesului Procedura scriptică : cerere de chemare în judecată, întâmpinare, replică, duplică, declaraţii scrise ale intervenientului principal. Procedura orală : dezbateri orale când nu s-a renunţat la acest lucru, concluziile finale ale avocatului general competent în faţa Curţii.

13.Finalizarea procesului Hotărâre de arbitraj. 14.Efectul hotărârii Are efect obligatoriu, inter partes, ex nunc potrivit conv. de arbitraj. 15.Sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii Nu există. 16.Căi de atac Nu sunt. 17.Cheltuielile judiciare

Se stabilesc prin hotărârea judecătorească, cel care cade în pretenţii suportă cheltuielile, intervenientul suportă cheltuielile proprii iar instanţa nu percepe taxe.

18.Executarea silită Da (conform art. 244 (187), art. 256 (192) din Trat. CE); când se îndreaptă împotriva Comunităţii se va cere aprobarea CJE.

19.Alte probleme În cazul în care dreptul comunitar nu este implicat CJE va judeca pe baza dreptului

naţional care guvernează contractul de bază; în anumite cazuri va aplica chiar normele dreptului internaţional privat.

Termeni cheie: temeiul juridic, instanţa competentă, reclamantul posibil, pârâtul posibil,

intervenienţii posibili, caracterul procedurii, obiectul procesului, procedură prealabilă, termene, condiţii prealabile demarării procesului, desfăşurarea procesului, finalizarea procesului, efectul hotărârii, sancţiunile în cazul nerespectării hotărârii, căi de atac, cheltuielile judiciare, executarea silită.

Întrebări de control 1. Care este funcţia acţiunii în constatarea încălcării tratatelor comunitare de către statele

membre ? 2. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea încălcării

tratatelor comunitare de către statele membre, în funcţie de reclamant ? 3. Care sunt efectele deciziei CJE obţinute în urma exercitării acţiunii în constatarea

încălcării tratatelor comunitare de către statele membre ? 4. Ce trebuie să dovedească privaţii pentru a putea exercita acţiunea în anulare ? 5. Care sunt motivele de anulare ? 6. Cum se derulează procedura prealabilă în cazul acţiunii în constatarea abţinerii

nejustificate ? 7. Arătaţi câteva exemple de acţiuni ilegale care pot constitui temeiul unei acţiuni în

despăgubire ? 8. Care este funcţia acţiunii preliminare ? 9. Care este obiectul şi cauza acţiunii preliminare ? 10. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de un organ naţional pentru a putea fi

calificată instanţă naţională ? 11. Ce este îndreptăţirea sau obligaţia de a sesiza CJE cu o acţiune preliminară ?

51

12. Care sunt efectele hotărârii preliminare ? 13. În ce cazuri nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile cu ocazia exercitării

acţiunii în legătură cu serviciul de către funcţionarii comunitari ? 14. Care sunt normele procedurale folosite la judecarea acţiunii exercitate pe baza

convenţiilor de arbitraj ? Bibliografie n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,

2004. n Octavian MANOLACHE, Drept comunitar. Justiţia comunitară. Ed. All Beck,

Bucureşti, 1999; n Gyula FÁBIÁN, Curtea de Justiţie Europeană, instanţă de judecată supranaţională,

Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002; Modulul 7 : Realizarea obiectivelor fixate de tratatel de înfiinţare ale CE şi UE Obiective

1. Libera circulaţie a mărfurilor. 2. Libera circulaţie a forţei de muncă. 3. Libera circulaţie a capitalurilor 4. Libera circulaţie a serviciilor

Ghid de studiu Atenţie la termenii cheie. Acest modul cuprinde 2 lecţii. Lecţiile trebuie învăţate în



Unitatea 1: Cele patru libertăţi fundamentale Obiective A. Libera circulaţie a mărfurilor poate fi realizată printr-o Uniune Vamală şi prin

înlăturarea tuturor restricţiilor cantitative la import şi la export. În mod subsidiar se cere şi reformarea, transormarea monopolurilor comerciale statale.

Marfa nu este definită în tratate, dar reprezintă un bun corporal care are o valoare comercială şi care poate constitui obiectul unor tranzacţii comerciale. Ex. medicamente, ochelari, deşeuri refolosibile, energia electrică (cu toate că nu este un bun corporal). Această marfă poate fi: n marfă care provine din statele membre: măcar ultima prelucrare importantă şi cerută

din punct de vedere economic, trebuie să fie făcută în comunitate

52

n marfă din state terţe: circulă liber în spaţiul comunitar după ce s-au îndeplinit toate formele de introducere într-un stat membru şi s-au plătit toate taxele vamal legale aferente.

Uniunea vamală este un spaţiu vamal unic cu graniţe exterioare comune realizată prin: 1. Interzicerea tuturor taxelor vamale şi taxelor cu efect echivalent între statele membre 2. Introducerea unui tarif vamal comun împotriva statelor terţe. Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau intrarea în ţară a

unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producţia internă. Taxă cu efect echivalent este orice obligaţie pecuniară indiferent de mărimea, destinaţia şi

modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului şi care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv că traversează o frontieră şi care are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone.

Chiar şi o taxă care se percepe şi în cazul produselor autohtone poate avea valoarea de taxă cu efect echivalent dacă din banii percepuţi statul sprijină producătorii sau comercianţii autohtoni (prime, subvenţii).

Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent: n taxele ce fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat membru în

condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele indigene sau străine (TVA, cu condiţia să nu se plătească în două ţări diferite)

n taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei este proporţionată cu serviciul respectiv (trebuie să existe o contraprestaţie)

n taxele stabilite de actele normative comunitare Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului general sunt taxe cu efect

echivalent (de ex. taxele pentru analizele efectuate de poliţia sanitară). Taxele vamale externe sunt stabilite de consiliul UE şi acestea pot diferi de la stat la stat

în funcţie de convenţiile de asociere încheiate cu aceste state terţe. Pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, sunt interzise restricţiile cantitative la

import şi export, respectiv a măsurilor cu efect echivalent. Restricţiile cantitative sunt interdicţiile de introducere ale anumitor produse într-o

anumită ţară respectiv contingentările, adică limitările importului sau exportului după cantitate sau valoare.

Potrivit art. 31 Trat. CE: „Statele membre reglementează monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să excludă orice discriminare între cetăţenii statelor membre în ceea ce priveşte condiţiile de aprovizionare şi desfacere“.

Cauzele care justifică împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor În mod excepţional sunt permise adoptarea de către statele membre a anumitor obstacole

în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Astfel de măsuri sunt luate: n din motive de ordine şi securitate publică n din motive de moralitate publică n pentru protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor n pentru protecţia plantelor şi animalelor n pentru protecţia patrimoniului naţional de valoare istorică, artistică sau arheologică n pentru protecţia proprietăţii industriale şi comerciale. Aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie nici mijloc de discriminare

arbitrară, nici restricţie deghizată în comerţul interstatal. În viitor însă pentru protejarea interesului public nu este exclus nici admiterea unor măsuri discriminatorii, dacă în caz contrar nu ar putea fi păstrate tradiţiile dintr-o anumită ţară.

Pe baza jurisprudenţei CJE putem conchide, că restricţionarea importului sau exportului sunt permise în situaţia în care:

1. în domeniu lipsesc reglementările comunitare

53

2. restricţiile sunt necesare pentru asigurarea supravegherii fiscale, pentru asigurarea corectitudinii în relaţiile comerciale, pentru asigurarea protecţiei consumatorilor, pentru protecţia valorilor sociale-culturale naţionale, locale

3. dacă reglementările sunt valabile în mod nediscriminativ pentru toate mărfurile din producţia internă sau externă.

Totodată se admite „discriminarea naţionalilor“, dacă străinilor li se aplică regulile de liberă circulaţie a mărfurilor.

B. Libera circulaţie a forţei de muncă Această libertate de fapt este compusă din: libertatea de circulaţie a forţei de muncă şi

libertatea de stabilire a micilor meseriaşi, a liber profesioniştilor şi a societăţilor comerciale. Muncitor sau lucrător : este o persoană care exercită o activitate în mod dependent în

sistem de salarizare. Orice persoană care face ceva pentru altul sub îndrumarea acestuia pentru care va fi plătit de acesta ca şi contravaloare.

Condiţii: lipsa de risc; subordonare faţă de un străin; muncitorul să provină dintr-un alt stat (muncitorului care se întoarce din străinătate nu i se poate refuza recunoaşterea calificărilor obţinute şi nu poate fi obligat la contribuţii sociale mai mari); să nu fie vorba de o angajare în administraţia publică sau în instituţii publice (nu este cazul: soră medicală, medici specialişti, profesori, instructori)

Avantajaţii : - familia muncitorului beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi acesta - au drept de şedere soţul, soţia, copii care nu au împlinit încă vârsta de 21 de ani - rudele muncitorului sau soţiei acestuia în linie directă descendentă sau ascendentă, care

sunt în întreţinerea acestuia (pot fi şi din state terţe) Condiţia este ca lucrătorul să aibă o locuinţă suficient de mare şi ca angajatorul să aibă

posibilitatea de a aduce muncitori dintr-un alt stat membru. Interzicerea discriminării Lucrătorii nu pot fi trataţi mai rău ca naţionalii (art. 39/48 din Trat. CE). Pot constitui

acţiuni de discriminare: n discriminare ascunsă: angajare condiţionată de provenienţă sau de domiciliu n impozitare mai severă n statutul unor asociaţii private n folosirea programelor de şcolarizare n beneficierea de reglementările sociale n transferarea lucrătorului numai după ce a plătit angajatorului o despăgubire n statul trebuie să intervină împotriva mişcărilor îndreptate împotriva străinilor,

xenofobe, care sunt de natură să creeze într-o anumită zonă un climat care să ţină la distanţă forţa de muncă din alte state.

Restricţiile sunt justificate dacă sunt revendicate de interesul general urgent şi dacă se respectă principiul proporţionalităţii. Ex. asigurarea coerenţei sistemului de impozite şi administrarea regulamentară a universităţilor.

Restricţiile liberei circulaţii a lucrătorilor potrivit art. 39 din Trat. CE: n din motive de securitate, ordine şi sănătate publică n când subzistă un pericol grav şi iminent: transmiterea unor boli contagioase/ pericolul

iminent de săvârşire a unei infracţiuni Dreptul sau libertatea de stabilire trebuie să asigure celor care exercită o activitate

economică independentă posibilitatea de a alege în mod liber locul de funcţionare al afacerii, pe bază de motive strict economice.

Dreptul de stabilire se referă la exercitarea faptică a unei activităţi comerciale prin intermediul unei unităţi stabile într-un alt stat membru pe timp nelimitat. Aici intră:

54

exercitarea de profesiuni liberale/ înfiinţarea unor societăţi comerciale/ înfiinţarea unor sucursale sau filiale ale societăţilor comerciale din alte state membre.

Caracteristicile dreptului de stabilire: 1. Asigură posibilitatea participării în mod continuu la viaţa economică a unui alt stat şi

la tragerea de foloase din această activitate. 2. Este admisă exercitarea acestui drept în mod simultan în mai multe state membre. 3. Se deosebeşte de libera circulaţie a forţei de muncă, prin independenţă şi asumarea

riscului. 4. Se deosebeşte de libera circulaţie a serviciilor prin permanenţă sau durată îndelungată

în timp. 5. Se completează cu libera circulaţie a capitalurilor. 6. Nu se aplică în activităţi care au o legătură permanentă sau temporară cu exercitarea

autorităţii de stat. Ex. notar, executor judecătoresc. Beneficiarii libertăţii de stabilire: 1. Persoanele fizice care provin dintr-un alt stat membru. 2. Soţia/soţul, copii sub 21 de ani şi membrii de familie aflate în întreţinere. 3. Persoane juridice: societăţi deschise, societăţi în comandită, societăţi de drept civil Condiţii: n să fie înfiinţată potrivit normelor juridice dintr-un stat membru şi să aibă sediul în

spaţiul comunitar. n nu se aplică organizaţiilor de caritate, care nu au orientare de profit. n se aplică şi persoanelor juridice străine care şi-au înfiinţat un sediu pe teritoriul unui

stat membru după care doresc să înfiinţeze filiale sau sucursale pe teritoriul altor state membre.

Sunt interzise discriminările: n deschise, pe motiv de locul sediului principal în domeniile: impozitarea mai severă/

închirierea de spaţii comerciale/ cumpărarea de imobile/ înmatricularea unor nave sau aeronave

n ascunse, nerecunoaşterea diplomelor universitare (exercitarea unor activităţi poate fi condiţionată de dovedirea unei calificări, dar documentele de atestare trebuie recunoscute).

Restricţii permise: n Din motive urgente ale interesului public n Potrivit art. 46 Trat. CEE - motive de ordine, securitate şi sănătate publică - un pericol

iminent şi real. Pentru uşurarea exercitării dreptului la liberă circulaţie CE au adoptat o serie de directive

privind: recunoaşterea reciprocă a studiilor universitare/ şcolilor profesionale/ calificărilor. C. Libera circulaţie a capitalurilor Potrivit dreptului la liberă circulaţie a capitalurilor sunt interzise toate restricţiile privind

circulaţia de capitaluri între statele membre şi statele terţe ca şi condiţie majoră pentru realizarea uniunii economice şi monetare.

Circulaţia capitalului: transferarea unilaterală de valori în formă de capital material (participare la o societate comercială străină) sau în formă de capital bănesc (mijloace de plată legale; titluri de valoare; credite) dintr-un stat membru într-un alt stat care de obicei reprezintă o investiţie de capital. Nu constituie circulaţie de capital simplul transfer de bani pentru plata unor mărfuri.

Circulaţia plăţilor: transferul peste hotare de mijloace de plată (bancnote, cambii, cecuri, acreditive, bilete la ordin) care sunt necesare în legătură cu o contraprestaţie (cumpărare de mărfuri sau servicii) este o libertate anexă liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor.

55

Interzicerea discriminării Pe lângă măsurile care constituie discriminare deschisă aici intră orice reglementare

internă care este capabilă direct/indirect sau potenţial/faptic să împiedice circulaţia liberă de capital şi de plăţi.

Orice măsură care temporar sau pe durată lungă împiedică, limitează sau refuză în totalitate intrarea, ieşirea şi transitul de capital în funcţie de cantitate sau valoare.

Restricţii permise 1. Din motive de apărare a interesului general. CJE apreciază de obicei de la caz la caz

dacă restricţia este sau nu justificată. 2. Din motive de impozitare a. Statele membre au dreptul de a aplica dispoziţiile pertinente ale legislaţiei lor fiscale

care stabilesc o distincţie între contribuabili în funcţie de reşedinţa lor sau locurile unde le sunt investite capitalurile în acele domenii care nu intră sub incidenţa reglementărilor comunitare

b. Statele membre au dreptul de a lua toate măsurile indispensabile pentru: n a împiedica încălcarea legilor, a normelor lor de reglementare şi administrative în

special în materie fiscală sau în materie de supraveghere a instituţiilor financiare n de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopuri de informare

administrativă sau statistică n de a lua măsurile justificate de motive de ordine sau de securitate publică. Scopul

acestor măsuri este descoperirea, înfrângerea şi pedepsirea cazurilor de evaziune fiscală, de spălare a banilor, de trafic de droguri şi terorism.

Nu se admit însă restricţionări în domeniul scoaterii de devize din stat. Din 01.01.1994 a fost liberalizată şi circulaţia capitalurilor având ca destinaţie statele

terţe sau provenind din state terţe, fără să putem vorbi însă de libera circulaţie a capitalurilor, deoarece Consiliul UE poate lua măsuri protecţioniste împotriva transferurilor de capital cu state terţe dacă acestea pun în pericol uniunea monetară şi economică. Se pot lua chiar şi măsuri de embargo faţă de un stat terţ, mai mult statele membre pot lua măsuri chiar înainte să acţioneze Consiliul în acest domeniu.

D. Libera circulaţie a serviciilor Dreptul de a presta servicii dincolo de graniţele statului de provenienţă fără a se stabili

acolo în mod durabil. Servicii: sunt prestaţiile furnizate în mod obişnuit contra unei remuneraţii în măsura în

care nu sunt guvernate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor. Serviciile pot fi cu caracter industrial, comercial, activităţi artizanale şi cele ţinând de profesiunile liberale.

Trebuie să aibă caracter temporar, dar acest caracter nu exclude posibilitatea de a avea infrastructură şi de a transfera peste frontieră anumite bunuri necesare desfăşurării prestaţiei (bilete de loterie, material publicitar).

Nu intră în această categoria transportul, dar intră băncile şi firmele de asigurare. Alte exemple: prestaţiile medicilor, inginerilor, constructorilor, turismul, activitatea ghizilor, emisiunile de radio şi de televiziune, activităţile hoteliere şi de brokeraj. Apar discuţii cu privire la unele servicii: prostituţie; în Irlanda sunt interzise avorturile dar CJE permite libera circulaţie a serviciilor de acest gen.

Clasificarea serviciilor în funcţie de criteriul trecerii graniţelor: 1. Servicii active: când prestatorul vine în statul beneficiar. 2. Servicii pasive: când se deplasează beneficiarul la prestatorul aflat într-un alt stat

membru. 3. Servicii care se deplasează: atât prestatorul cât şi beneficiarul rămân în propria lor ţară

şi se deplasează numai prestaţia (televiziune, radio, asigurări).

56

Aceste situaţii de asemenea pot fi combinate (inclusiv cu state terţe). Libera furnizare de servicii nu se admite în domeniul public al statului. De ex.:

inspectorate sanitare, dispensare medicale-vaccinări, instituţiile educative şi de învăţământ obligatorii, poliţie.

Interzicerea discriminării Această obligaţie revine atât statului de unde vine beneficiarul cât şi statului de unde

provine furnizorul. Exemple de discriminare: n perceperea de taxe pentru turiştii străini unde nu se percep taxe pentru autohtoni n condiţionarea prestaţiei de obligaţia de prezenţă în zonă a prestatorului n nedecontarea costurilor medicale pentru asigurat pentru lucrări medicale efectuate în

străinătate n solicitarea autorizării unde autohtonii nu au nevoie de aşa ceva n condiţionarea ca ghidul să fie angajatul unui birou de turism n solicitarea de studii pentru ghidul care nu se ocupă de prezentare de monumente şi

muzee Restricţii permise n din motive de ordine, securitate şi sănătate publică n din motive de interes general (ex. asigurarea echilibrului sistemului de asigurare

socială şi medicală) Termeni cheie: marfă, taxe vamale, taxe cu efect echivalent, servicii, restricţii interzise,

restricţii permise, Bosman, Morson, Dassonville, Cassis de Dijon, Keck. Întrebări de control: 1. La ce se referă hotărârile adoptate în cazurile „Buy Irish“ şi „Blocadele agrare“ ? 2. Care sunt cauzele care justifică împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor ? 3. Ce sunt formulele Keck şi Dassonville ? 4. Care sunt restricţiile permise în cazul liberei circulaţii a lucrătorilor ? 5. La ce se referă cazul Reyners/Belgia ? 6. Ce este circulaţia capitalului şi a plăţilor ? 7. Cum pot fi clasificate serviciile ? Unitatea 2: Pilonii II şi III al Uniunii Europene Obiective A. Politica externă şi de securitate comună Ideea ca Europa Unită să aibă o voce unică pe scena internaţională este tot atât de veche

ca şi procesul de integrare însuşi. În 1954 legislativul francez a votat în ultimul moment împotriva înfiinţării Comunităţii Europene de Apărare, iar în 1970 a fost creată Cooperarea Politică Europeană (CPE), în cadrul căreia statele membre în CE au încercat să coordoneze activitatea lor în probleme de politică externă. Ulterior această iniţiativă a fost ancorată prin AUE şi în dreptul primar, dar cu toate acestea cooperarea statelor se epuizau la nivelul unor declaraţii comune neurmate de acţiuni concrete.

Schimbările geopolitice produse după prăbuşirea comunismului şi izbucnirea unor crize regionale în Balcani şi în alte zone, au îndemnat statele membre, să dubleze eforturile lor în acest domeniu şi cu ocazia semnării Tratatului de la Maastricht au prevăzut crearea pilonului „Politica externă şi de securitate comună“ (PESC) în cadrul UE pentru a creea instrumentele pentru intervenţii şi acţiuni diplomatice. Problema principală a fost împărţirea competenţelor

57

între state şi organele UE. Soluţia adoptată a fost că în problemele principale decid statele membre, iar în celelalte decid organele comunitare, care de cele mai multe ori, au nevoie de unanimitate în luarea deciziilor.

Politica externă şi de securitate comună cuprinde toate problemele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv stabilirea unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la o apărare comună, în cazul în care Consiliul European decide în acest sens. Obiectivele PESC sunt următoarele: n Salvgardarea valorilor comune, a intereselor funadmentale, a independenţei şi

integrităţii Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite n Consolidarea securităţii Uniunii sub toate formele n Menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile

Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului Final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe

n Promovarea cooperării internaţionale n Dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Statele membre susţin activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate a Uniunii, într-

un spirit de loialitate şi de solidaritate mutuală, cooperează în vederea consolidării şi dezvoltării solidarităţii lorpolitice mutuale şi se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii.

La realizarea acestor obiective îşi dau concursul următoarele organe: Preşedinţia UE reprezintă UE în PESC şi este responsabilă pentru punerea în aplicare a

deciziilor adoptate şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi conferinţelor internaţionale. Preşedinţia este asistată de Secretarul General al Consiliului, care exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC. Acesta asistă Consiliul în problemele referitoare la PESC, contribuind, în special, la formularea, elaborarea şi implementarea deciziilor politice şi, atunci când este necesar, conducând în numele Consiliului şi la cererea preşedinţiei dialogul politic cu terţii. Rolul principal revine Consiliului, care este organul decizional al PESC. Consiliul poate să numească un reprezentant special, căruia i se conferă un mandat legat de anumite probleme politice particulare. Parlamentul European este consultat de preşedinţie şi informat cu regularitate de preşedinţie şi de Comisie asupra evoluţiei PESC. Parlamentul poate interpela Consiliul şi îi poate adresa recomandări. Anual, în Parlament are loc o dezbatere privind progresele realizate în domeniul implementării PESC. Statele membre care fac parte şi din Consiliul de Securitate al ONU se pun de acord şi informează complet celelalte state membre. Misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre în statele terţe şi reprezentanţele statelor membre la organizaţii internaţionale cooperează în vederea menţinerii poziţiilor comune. Sub autoritatea Consiliului acţionează un Comitet politic şi de securitate care: n monitorizează situaţia internaţională în domeniul PESC n contribuie la definirea politicilor formulând avize adresate Consiliului n supraveghează implementarea politicilor asupra cărora s-a căzut de acord n exercită controlul politic şi coordonarea strategică a operaţiunilor de gestionare a

crizelor. Comisia şi statul membru aflat la preşedinţie acordă asistenţă pentru realizarea PESC.

Procesul decizional în cadrul PESC

58

Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale PESC şi stabileşte strategii comune care vor fi implementate de Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune importante. Strategiile comune precizează obiectivele şi durata lor, precum şi mijloacele care vor trebui furnizate de Uniune şi de statele membre.

Consiliul Uniunii Europene asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii. Acesta ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea PESC pe baza orientărilor generale stabilite de Consiliul European şi recomandă acestuia strategii comune. În vederea realizării PESC, Consiliul UE adoptă: acţiuni comune, poziţii comune şi decizii.

Acţiunile comune abordează unele situaţii specifice în care acţiunea operaţională a Uniunii este considerată necesară. Aceste acţiuni îşi fixează obiectivele, domeniul de aplicare, mijloacele care vor fi puse la dispoziţia Uniunii, condiţiile punerii lor în aplicare şi, dacă este necesar, durata.

Acţiunile comune angajează statele membre în luările lor de poziţie şi în conducerea acţiunii lor. Acţiunile comune pot fi modificate doar de Consiliu, iar statele membre au obligaţia de a informa Consiliul cu privire la acţiunile lor, luate în cadrul acţiunii comune sau în cazuri de urgenţă pentru căutarea unor soluţii comune.

Poziţiile comune definesc poziţia Uniunii în probleme particulare de natură geografică sau tematică. Statele membre veghează ca polticile lor naţionale să fie în acord cu poziţiile comune. Statele membre se informează reciproc şi se pun de acord în cadrul Consiliului asupra tuturor problemelor de PESC care przintă un interes general, pentru a garanta că influenţa Uniunii se exercită de o manieră cât mai eficace, printr-o acţiune convergentă.

Tot în domeniul PESC, Consiliul UE poate lua decizii cu unanimitate. Abţinerile nu împiedică adoptarea deciziei, iar cel care se abţine poate motiva decizia sa printr-o declaraţie formală. În acest caz, el nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea.

Consiliul poate hotărî prin excepţie cu majoritate calificată, cu aplicarea regulilor votului ponderat: atunci când, în baza strategiei comune, adoptă acţiuni comune şi poziţii comune sau ia orice altă decizie bazată pe strategia comună; atunci când adoptă decizii care pun în aplicare o acţiune comună sau o poziţie comună; atunci când este numit un reprezentant special. Atunci când, un membru al Consiliului declară că, din motive importante de politică naţională, pe care le expune, intenţionează să se opună luării unei decizii care se adoptă cu majoritate calificată, nu se va trece la vot. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate solicita sesizarea Consiliului European cu problema în cauză, pentru adoptarea unei decizii în unanimitate. În problemele procedurale, Consiliul hotărăşte cu majoritatea membrilor săi.

Consiliul, când este necesar poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, care vor fi obligatorii pentru instituţiile comunitare, dar nu şi pentru acele state membre, care în Consiliu declară, că trebuie să se conformeze propriilor norme constituţionale.

Până în prezent în cadrul PESC printre altele, a fost adoptată o strategie comună la 04.07.1999 despre Rusia32, au fost adoptate poziţii comune în legătură cu sancţiunile ONU faţă de Nigeria33, cu privire la Pactul de stabilitate din Sud-Estul Europei34, cu privire la Afganistan35, privind punctul de vedere unitar la conferinţa privind armele nucleare36. A fost adoptată decizie privind acordarea ajutorului umanitar în Bosnia-Herţegovina37 şi acţiune

32 Common Strategy of the EU 1999/414/CFSP of June 4, 1999 on Russia, JOCE nr. L 157/1999. 33 Common Position 95/515/CFSP, of November 20, JOCE nr. L 298/1995 şi Common Position

95/544/CFSP, of December 4, JOCE nr. L 309/1995. 34 Common Position 99/345/CFSP, of May 17, JOCE nr. L 133/1999. 35 Common Position 99/73/CFSP, of January 25, JOCE nr. L 23/1999. 36 Common Position 98/289/CFSP, of April 23, JOCE nr. L 129/1998. 37 Decision 93/603/CFSP of November 8, JOCE nr. L 286/1993.

59

comună cu privire la ajutorul acordat organelor palestiniene în lupta împotriva acţiunilor teroriste38.

În ceea ce priveşte politic comună de securitate, Uniunea Europei Occidentale era considerată prin Tratatul de la Amsterdam, parte integrantă a dezvoltării Uniunii, dar Tratatul de la Nisa a abrogat prevederile art. 17 Trat. UE referitoare la acest lucru, iar noile prevederi precizează că „PESC nu afectează caracterul specific al politicilor de securitate şi de apărare ale anumitor state membre şi respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord“, ceea ce nu exclude în măsura în care statele membre consideră oportun, definirea progresivă a unei politici de apărare comune.

Deocamdată în lumina modificărilor aduse de Tratatul de la Nisa, politica de apărare comună se rezumă la: n cooperare în materie de armament n cooperarea în misiunile umanitare şi de evacuare n cooperare în misiunile de menţinere a păcii n participarea cu unităţi combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de

restabilire a păcii. Acţiuni militare concrete până în prezent: 1. Din 01.01.2003, odată cu retragerea trupelor de poliţie ONU din Bosnia-Herţegovina,

au fost trimişi 500 de funcţionari de poliţie din partea UE. 2. În martie 2003 în cadrul operaţiunii „Concordia“, 350 de soldaţi UE au preluat

activitatea trupelor NATO în Macedonia, care s-au retras din zonă. Aceştia în ecembrie 2003 au fost înlocuiţi de 200 de poliţişti UE.

Pe de altă parte, faptul că în martie 2003 statele membre nu au putut ajunge la un consens privind criza din Irak, ilustrează mersul greoi al cooperării.

Statele membre pot realiza o cooperare intensificată între ele în acest domeniu, cu autorizarea Consiliului care se va pronunţa cu majoritate calificată.

B. Cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană nu poate fi închipuită fără

asigurarea unor condiţii de muncă şi de viaţă sigure pe întreg teritoriul statelor membre. Cetăţenii europeni trebuie protejaţi de infracţionalitatea transfrontalieră, trebuie să aibă acces la justiţie în mod egal şi trebuie să li se garanteze drepturile fundamentale. Din acest motiv UE lucrează la crearea unui spaţiu al dreptăţii, libertăţii şi securităţii. Prin crearea acestui spaţiu are loc o cooperare în domeniul drepturilor fundamentale, cetăţeniei unionale, mobilităţii persoanelor, azil, vize, imigraţie, protecţia graniţelor externe, respectiv se realizează o conlucrare între organele de justiţie, poliţie şi vamă. Scopul final este asigurarea unei politici unitare pe tot teritoriul UE faţă de cetăţeanul unional, vizitatori, turişti, imigranţi şi infractori.

Încă din 1975 Consiliul European a întărit întâlnirile semestriale ale miniştrilor statelor membre în legătură cu probleme legate de menţinerea ordinii publice (terorism, criminalitate). Aceste întâlniri regulate purtau denumirea de „Grupul Trevi“39 şi funcţionau în afara spaţiului juridic şi instituţional comunitar.

După 01.01.1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht „Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne“ a câştigat un cadru organizat în cadrul pilonului III.

Tratatul de la Amsterdam a redus paleta problematicilor din pilonul III la „Cooperare judiciară şi poliţienească în materie penală“, transferând problemtaicile azil, vize, imigraţie, refugiaţi, în cadrul pilonului I de cooperare supranaţională (Titlul IV din Trat. CE).

38 Joint Action 97/289/CFSP of April 29, 1997 on an assistance programme to support the Palestine Authority inits efforts to countwer terrorist activities emanating from the territories under ist control, JOCE nr. L 120/1997.

39 Prescurtarea de la „Terorism, radicalism, extremism, violenţă internaţională“.

60

Unul dintre motivele înfiinţării acestei cooperări a fost ştergerea graniţelor interne pe baza Acordurilor de la Schengen. Spaţiul Schengen sau spaţiul european fără frontiere interne, de fapt a intrat în vigoare doar din 25.03.1995 şi cuprinde teritoriul tuturor statelor membre ale UE, cu excepţia Angliei şi Irlandei, respectiv a ţărilor care au aderat din 01.05.2004 şi cu aplicarea unor prevederi speciale în cazul Danemarcei. Norvegia şi Islanda participă la acest spaţiu pe baza unor acorduri de cooperare.

Convenţia de la Schengen sau „Convenţia privind desfiinţarea treptată a controalelor la graniţele comune“ (Schengen I) a fost semnată la 14.06.1985 pe modelul Convenţiei de la Saarbrücken semnată în 1984 de Germania şi Franţa şi are ca scop principal: trecerea graniţelor interne ale statelor membre fără control de persoane. La 19.06.1990 a fost semnat „Acordul de aplicare a Convenţiei de la Schengen“ (Schengen II).

Scopurile Convenţiei sunt: călătoria tuturor persoanelor fizice fără control la graniţă; îmbunătăţirea instrumentelor de luptă împotriva criminalităţii transnaţionale; efectuarea de controale la graniţele externe şi introducerea unui sistem unic.

Mijloacele de realizare sunt: supravegherea graniţelor externe; crearea şi introducerea unei vize-Schengen; aplicarea principiului primului stat de azil; urmărirea şi supravegherea transnaţională a infractorilor; luptă întărită împotriva traficului de droguri; uşurarea procedurilor de extrădare şi de comisie rogatorie; înfiinţarea unei baze de date transnaţionale.

Pe termen lung se impune armonizarea legislaţiilor statelor membre în domeniul stupefiantelor, armelor, substanţelor explozive, înregistrarea călătorilor în hoteluri; armonizarea politicilor de vize; mutarea controalelor vamale la frontierele externe sau puncte vamale interne (aeroporturi).

Funcţionarea spaţiului fără frontiere interne este asigurată de Comitetul Executiv Schengen, în cadrul căruia fiecare stat parte are un membru, iar hotărârile sunt adoptate cu unanimitate. Cooperarea poliţienească şi asistenţa judiciară în materie penală din cadrul spaţiului Schengen este sprijinită de existenţa şi funcţionarea Sistemului de Informare Schengen (SIS). În fiecare stat există o secţie naţională şi un serviciu tehnic de asistenţă, care creează o bază de date privind persoanele, vehiculele şi anumite obiecte de valoare. Fişierul de date al fiecărei secţii naţionale serveşte la căutarea automată de date pe fiecărui stat membru. Transmiterea „on line“ a informaţiilor este asigurată de un Serviciu de Asistenţă Tehnică cu sediul la Strasbourg.

Obiectivul Uniunii este să ofere cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie, într-un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, prin elaborarea unei activităţi comune a statelor membre în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală şi prin prevenirea şi reprimarea rasismului şi a xenofobiei. Acest obiectiv se atinge prevenind şi combătând criminalitatea organizată sau de altă natură, în special terorismul, traficul de fiinţe umane şi infracţiunile împotriva minorilor, traficul de droguri şi traficul de arme, corupţia şi frauda, prin: n o cooperare mai strânsă între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi celelalte autorităţi

competente ale statelor membre, atât direct, cât şi prin Oficiul European de Poliţie (Europol)

n o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre, inclusiv prin intermediul Unităţii Europene de Cooperare Judiciară (Eurojust)

n apropierea, atât cât se impune, a normelor de drept penal ale statelor membre. Activitatea comună în domeniul cooperării poliţieneşti cuprinde: 1. Cooperarea operaţională între autorităţile competente ale statelor membre, inclusiv

serviciile de poliţie, autorităţile vamale şi alte servicii specializate însărcinate cu aplicarea legii, în domeniul prevenirii, identificării şi investigării faptelor penale;

2. Colectarea, arhivarea, procesarea, amaliza şi schimbul de informaţii pertinente, inclusiv informaţiile deţinute de serviciile specializate însărcinate cu aplicarea legii, care privesc

61

semnalarea tranzacţiilor financiare suspecte, în special prin intermediul Europol, sub rezerva dispoziţiilor pertinente referitoare la protecţia datelor cu caracter personal;

3. Cooperarea şi promovarea iniţiativelor comune în domeniul formării, al schimbului de funcţionari de legătură, al detaşărilor, al utilizării echipamentelor şi al cercetării criminalistice;

4. Evaluarea comună a tehnicilor de anchetă speciale, pentru descoperirea formelor grave ale criminalităţii organizate.

Activitatea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală vizează, printre altele:

1. Facilitarea şi accelerarea cooperării între ministerele şi autorităţile judiciare sau cele echivalente autorităţilor judiciare ale statelor membre în materie de procedură şi de executare a deciziilor, inclusiv, dacă este cazul, prin intermediul Eurojust;

2. Facilitarea extrădării între statele membre; 3. Asigurarea în măsura necesară îmbunătăţirii acestei cooperări, a compatibilităţii

normelor aplicabile în statele membre 4. Prevenirea conflictelor de competenţă între statele membre; 5. Adoptarea progresivă a unor măsuri de instituire a unor norme minimale cu privire la

elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în domeniul criminalităţii organizate, al terorismului şi al traficului de droguri.

Organele implicate în realizarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală şi modul de luare a deciziilor

Consiliul ca organ principal al pilonului III, folosind mijloacele şi procedurile adecvate, ia măsuri şi favorizează cooperarea în vederea realizării obiectivelor Uniunii. În acest scop, hotărând în unanimitate, la iniţiativa unui stat membru sau a Comisiei, Consiliul poate:

a) să adopte poziţii comune, care definesc orientarea Uniunii într-o problemă specifică b) să adopte decizii cadru, în vederea apropierii dispoziţiilor legislative şi de

reglementare din statele membre. Deciziile-cadru obligă statele membre în ceea ce priveşte rezultatele care trebuie atinse, lăsând autorităţilor naţionale competenţa determinării formelor şi metodelor care vor fi folosite. Ele nu pot produce efecte directe.

c) să adopte decizii în orice alt scop, conform obiectivelor acestui titlu, cu excepţia apropierii dispoziţiilor legislative şi de reglementare din statele membre. Aceste decizii sunt obligatorii şi nu produc efecte directe; Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, adoptă măsurile necesare pentru a pune în aplicare aceste decizii la nivelul Uniunii.

d) să încheie convenţii, recomandând statelor membre să le adopte în conformitate cu propriile norme constituţionale

Curtea de Justiţie este competentă să decidă, cu titlu prejudiciar, asupra validităţii şi interpretării deciziilor-cadru şi a deciziilor,asupra interpretării convenţiilor încheiate, precum şi asupra validităţii şi interpretării măsurilor lor de aplicare.

Comisia este pe deplin implicată în lucrările cooperării poliţieneşti şi judiciare. Parlamentul European este consultat de Consiliu înainte de adoptarea oricărei măsuri.

Parlamentul emite un aviz, într-un termen care poate fi stabilit de Consiliu, dar care nu poate fi mai scurt de trei luni. Dacă avizul nu este dat în acest termen, Consiliul poate să adopte măsura respectivă.

Preşedinţia şi Comisia informează cu regularitate Parlamentul European asupra activităţilor desfăşurate, iar Parlamentul poate interpela Consiliul şi îi poate adresa recomandări. Anual în Parlament are loc o dezbatere privind progresele obţinute.

În afară de aceste organe, se constituie un comitet de coordonare, compus din înalţi funcţionari. Pe lângă rolul său de coordonare, comitetul are sarcina să formuleze avize

62

adresate Consiliului, fie la cererea acestuia, fie din proprie iniţiativă şi să contribuie la pregătirea lucrărilor.

C. Cooperarea intensificată În condiţiile în care integrarea pătrunde pe de o parte în domeniile centrale ale

suveranităţii naţionale (legiferare, politica externă, afacerile interne, justiţie, alegeri locale, idealizarea sau spiritualizarea frontierelor), iar pe de altă parte apare o eterogenitate crescândă a statelor membre (provocată mai ales de Anglia şi Danemarca sau Polonia), a intervenit necesitatea de a asigura posibilitatea unei cooperări intensive în cadrul juridic şi instituţional asigurat de UE pentru unele grupuri de state (Europa cu mai multe viteze), care doresc să progreseze mai repede pe calea integrării europene.

Venind în întâmpinarea acestor state, Tratatul de la Amsterdam a introdus procedura „cooperării intensificate“, ale căror condiţii au fost elaborate înmod amănunţit prin Tratatul de la Nisa. În lumina acestor prevederi, statele membre care îşi propun să stabilească între ele o cooperare intensificată pot recurge la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute de Trat. UE şi Trat. CE, cu condiţia ca cooperarea avută în vedere:

1. Să aibă drept scop favorizarea realizării obiectivelor Uniunii şi ale Comunităţii, apărarea şi servirea intereselor lor, precum şi consolidarea procesului de integrare;

2. Să respecte aceste tratate şi cadrul instituţional unic al Uniunii; 3. Să respecte acquis-ul comunitar şi măsurile luate în baza altor dispoziţii ale acestor

tratate; 4. Să se menţină în limitele competenţelor Uniunii sau ale Comunităţii şi să nu se refere

la domenii care ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii; 5. Să nu aducă atingere pieţei interne şi nici coeziunii economice şi sociale; 6. Să nu constituie un obstacol sau un mijloc de discriminare în schimburile dintre statele

membre şi să nu provoace distorsiuni în concurenţa dintre ele; 7. Să implice cel puţin 8 state; 8. Să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre care nu participă la

ea; 9. Să nu aducă atingere dispoziţiilor Protocolului de integrare a acquis-ului Schengen în

cadrul UE; 10. Să fie deschisă tuturor statelor membre; 11. Să se recurgă la ea doar în ultimă instanţă, atunci când a fost stabilit în Consiliu că

obiectivele acestei cooperări nu pot fi atinse într-o perioadă de timp rezonabilă pe baza prevederilor tratatelor.

Procedura instituirii cooperării intensificate are loc în cadrul Consiliului Uniunii Europene, care va decide la propunerea Comisiei şi cu consultarea sau avizul40 Parlamentului European. Deşi toţi membrii participă la deliberări, la adoptarea deciziei iau parte numai reprezentanţii statelor membre participante la cooperarea intensificată. Un membru al Consiliului poate solicita sesizarea Consiliului European asupra problemei. În acest caz Consiliul va decide după ce problema a fost ridicată în Consiliul European.

Actele şi deciziile adoptate nu fac parte din acquis-ul Uniunii. Statele membre aplică în ceea ce le priveşte actele şi deciziile adoptate pentru punerea în aplicare a cooperării intensificate la care participă. Astfel de acte şi decizii sunt obligatorii doar pentru statele participante, şi, dacă este cazul, ele sunt direct aplicabile doar acelor state. Statele membre care nu participă la o astfel de cooperare nu iau nici o măsură de natură să împiedice în vreun fel punerea în aplicare a cooperării de către statele participante.

40 În cazul în care cooperarea intensificată priveşte un sector care implică procedura vizată de art. 251 din

Trat. CE

63

Consiliul şi Comisia asigură coerenţa activităţilor întreprinse, ca şi coerenţa acestor activităţi cu politicile Uniunii şi ale Comunităţii, şi cooperează în acest sens.

Cheltuielile care rezultă din punerea în aplicare a cooperării, cu excepţia costurilor administrate ocazionate instituţiilor, sunt suportate de statele membre participante la cooperare, în afara cazului în care Consiliul, hotărând cu unanimitatea tuturor membrilor şi după consultarea Parlamentul European, decide altfel.

Termeni cheie: obiectivele PESC, Cooperare Politică Europeană, Comitet politic şi de

securitate, principii şi orientări generale, strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, decizii, acţiuni militare, Grupul Trevi, Schengen, cooperare poliţienească, cooperarea judiciară, decizii cadru, procedura instituirii cooperării intensificate.

Întrebări de control: 1. Care sunt condiţiile cooperării intensificate ? 2. Care este procedura cooperării intensificate ? 3. Care este diferenţa între poziţii comune, decizii cadru şi decizii în cadrul pilonului III ? 4. Ce este cooperarea poliţienească şi ceea judiciară în UE ? 5. Care sunt organele comunitare implicate în derularea PESC ? Bibliografie: n Gyula FÁBIÁN: Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,



Gyula Fabian

Documents

Transcript of Gyula Fabian