ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

BUCUREŞTI

FABBV

PROIECT FINANŢE PUBLICE

Gradul de dezvoltare al unui stat sub impactul politicii fiscale promovate

Coord.: Lazăr Paula

Conf. univ. dr. Mariana Vuţă

Studenţi:

Dincă Veronica

Floria Ana-Maria Mirela

Găulea Iulia-Carla

Grupa: 1508

Seria: B

Bucureşti 2013

Cuprins

1.Aspecte generale

1.1.Conceptul de politică fiscală

1.2.Deciziile de politică fiscală și reglementarea sistemului fiscal

2.Analiza politicii fiscale

2.1.Impozitul

2.2.Taxele

2.3.Contribuțiile

3.Dimensiunea spațială a politicii fiscale

3.1.Cadrul național

3.2.Cadrul local

3.3.Cadrul internațional

4.Presiunea fiscală

5.Concluzii

5.1.Aprecieri personale

1. Aspecte generale

Rolul statului într-o economie de piaţă, deşi mult diminuat, nu poate fi negat în

societatea contemporană. În acest context, atribuţiile sale sunt îndeplinite prin redistribuirea în

societate a unei părţi din avuţia naţională, care să permită finanţarea unor domenii vitale, cum

ar fi: asistenţa medicală, apărarea naţioanlă şi ordinea publică, învăţământul, cultura,

asigurările şi protecţia socială.1

Acest obiectiv se realizează prin intermediul deciziilor ce constituie politica

economică. Fiind un arbitraj între diferite tipuri de obiective şi instrumente, politica

economică reprezintă ansamblul alegerilor economice ale consumatorului, producătorului,

investitorului etc.

Sistematizarea instrumentelor de intervenţie ale Statului în economie, în funcţie de

instituţiile ce le promovează şi din punct de vedere al obiectivelor ce pot fi atinse, a condus la

identificarea a patru categorii de politici – componente ale politicii economice: politica

financiară, politica monetară, politica veniturilor şi politici specifice.2

Politica financiară este alcătuită, la rândul său, dintr-o serie de politici subsidiare, dintre

care cele mai importante sunt politica bugetară şi politica fiscală.

1.1. Conceptul de politică fiscală

Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul

decident public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanțării nevoile publice

și a realizării unor finalități de natură economico-socială, în condițiile în care asupra

economiei acționează factori reali sau obiectivi, a căror tendință nu este exclusiv ciclică.

Indiferent de natura și amploarea macrodeciziilor fiscale, acestea se exercită prin constrângere

publică, care este organizată și legitimă sub aspect social, determinând evoluția structurală a

sistemului fiscal. Acesta cuprinde expresia deciziilor de politică fiscală și, în același timp,

instrumentul prin care aceste decizii se transpun în practică.

1 Vintilă Nicoleta, Fiscalitate, Editura Sylvi, Bucureşti, 2004, pag. 11

2 Moşteanu Tatiana(coord.), Finanţe publice, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002, pag. 36

Prin urmare, se poate aprecia că politica fiscală cuprinde ansamblul deciziilor prin care

se realizează modelarea structurală a sistemului fiscal și se asigură funcționarea acestuia, în

scopul obținerii finalităților dorite de decidentul public în economie.

1.2. Deciziile de politică fiscală și reglementarea sistemului fiscal

Indiferent de caracteristicile deciziilor de politică fiscală, acestea au o influență asupra

evoluției structurale a sistemelor fiscale, imprimându-le un caracter dinamic. În raport cu

nivelul la care deciziile se iau, se pot identifica micro și respectiv macrodecizii fiscale. În timp

ce microdeciziile fiscale se iau de către structurile administrației publice care asigură

gestionarea impozitelor și respectarea legislației fiscale aprobate, determinând intrări în

sistem, prin intermediul mecanismului de feed-back, macrodeciziile se iau de către factorul

decizional public.3

2. Analiza politicii fiscale

Fiscalitatea are ca obiect de studiu latura finanțelor publice care se ocupă cu caracterul

fiscal, și anume impozitele, taxele și contribuțiile.

2.1. Impozitul

Impozitul a însoțit dezvoltarea civilizației umane de la apariția primelor forme de

organizare statală până în zilele noastre, constituind un produs al istoriei. Impozitul este o

noțiune complexă, rezultat al posibilităților autorităților statale de a preleva o anumită parte

din veniturile create, pentru a putea susține finanțarea obligațiilor sociale și a îndeplini

funcțiile și sarcinile lor. Așadar, impozitul poate fi definit ca fiind acea formă de prelevare a

unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice, la dispoziția statului,

obligatorie și cu titlu nerambursabil, în vederea susținerii cheltuielilor publice generate de

necesitatea satisfacerii unor nevoi publice.

Statul este obligat, în schimbul în schimbul încasării impozitelor, să creeze și să

asigure un cadru general favorabil desfășurării tuturor activităților economice, sociale și

3 Corduneanu Carmen , Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucuresti, 1998, pag. 379, 380

politice pentru toți membrii săi, respectând principiul “cine achită impozitele are dreptul de a

se bucura de protective din partea statului”.4

În practica financiară se întâlnește o diversitate de impozite care se deosebesc nu

numai ca formă, ci și în ceea ce privește conținutul lor. După trasăturile de fond și formă,

impozitele pot fi grupate în impozite directe și indirecte.

Impozitele directe au characteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor

personae fizice sau juridice, în funcție de averea acestora, pe baza cotelor de impozit

prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la numite termene

dinaninte stabilite

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri și al prestării unor

servicii, al importului, ori exportului etc, ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuirea unor

venituri.5

2.2. Taxele

Taxele sunt plăți efectuate de către beneficiarii unor servicii prestate de administrația

publică, central sau locală, la solicitarea lor. Spre deosebire de impozite, taxele presupun

efectuarea unor contraprestații din partea instituțiilor statului, oferind plătitorilor dreptul de a

beneficia de anumite servicii, care sunt neechivalente cu sumele achitate în acest scop.6

În țările dezvoltate, impozitele plătite de persoanele fizice şi impozitul pe societăţile cu

capital sau de persoane deţin un loc important, deoarece sunt uşor de controlat pe baza

declaraţiei contribuabililor. De asemenea, taxele de consumaţie, precum şi impozitele pe

veniturile din valori mobiliare (impozitul pe dividende) sunt practicate pe scară largă. Spre

deosebire, în ţările în curs de dezvoltare, resursele financiare sunt scăzute, datorită volumului

redus al produsului naţional. “Impozitul pe venit nu poate ocupa decât un loc modest; pe de

altă parte, pentru că tehnicile moderne de impozitare necesită un personal experimentat care

în aceste ţări nu este pregătit”.7 Având în vedere că veniturile provin din producţia unică

4 Lazăr Cornel, Finanţe, Editura Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2007, pag. 149, 150, 151

5 Văcărel Iulian (Acad. prof. univ. Dr), Finanțe publice ediția a II-a, Editura didactică și pedagogică, București 2000, pag. 415, 416

6 Lazăr Cornel, Finanţe, Editura Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2007, pag. 179

7 Gaudemet, P. M., Précis de Finances Publiques, vol I, Editions Montchrestien, Paris, 1970, pag. 178

(monocultura), fiscalitatea este axată pe un singur produs (de exemplu, petrolul, ca în cazul

unor ţări ca Iran sau Venezuela).

În ţările puţin dezvoltate industrial, tehnica de percepere a taxelor vamale este cea care

contribuie la încasarea de venituri bugetare; pe de-o parte, procedura facilă nu necesită

personal numeros, iar controlul este simplu de efectuat; pe de altă parte, “ieşirea” producţiei

naţionale care face obiectul exportului este scutită de plata taxelor vamale.8

2.3. Contribuțiile

Contribuţiile sunt de mai multe feluri:

- contribuţii pentru asigurări de sănătate

- contribuţii pentru asigurări de pensii

- contribuţii pentru asigurări de şomaj

- contribuţii pentru asigurări de alocaţii familiale

- contribuţii pentru asigurări de alocaţii pentru văduve

- contribuţii pentru asigurări de alocaţii pentru locuinţe

- contribuţii pentru asigurări de persoane cu handicap9

Din categoria contribuțiilor, se remarcă contribuția pentru asigurări sociale, care este

cea mai importantă contribuție socială obligatorie și se plătește atât de către angajat, cât și de

către angajator. În schimbul acestei contribuții, statul se obligă la plata pensiilor publice.

Acest sistem are la bază principiul solidarității sociale, contribuțiile plătite de către persoanele

active în cursul unui exercițiu bugetar fiind sursa de plată a pensiilor către pensionari, în

cursul unui exercițiu bugetar.

Dacă există dezechilibru între puterea de contribuție a celor activi și numărul mare de

pensionari, cum se întâmplă în țara noastră, rezultă de multe ori o pensie redusă, care nu

respectă cetățeanul pentru efortul depus în timpul vieții active, ba chiar de multe ori, nu

acoperă necesarul de hrană și medicamente.10

8 Onofrei Mihaela , Impactul politicilor financiare asupra societăţii, Editura Economică, 2000, pag. 59

9 Stolojan Theodor, Integrarea si politica fiscala europeană, Editura Infomarket, Braşov 2002, pag. 247

10 Brașoveanu Iulian Viorel, Analize ale politicii fiscale în România și în statele membre ale UE, Editura ASE, București, 2009

Creşterea generală a ponderii contribuţiilor pentru asigurări sociale în PIB-ul statelor

dezvoltate este determinată, în principal, de efectul conjugat a trei factori:

-tendinţa de majorare a ponderii populaţiei în vârstă (65 de ani şi peste) în populaţia

totală a statelor

-tendinţa de sporire a cheltuielilor cu îngrijirea sănătăţii, datorită tehnologiilor

medicale şi medicamentelor noi

- politicile de asigurări sociale, în special în domeniul asigurărilor de pensii , care nu

mai corespund noilor realităţi demografice şi economice

Tendinţa demografică de creştere a ponderii populaţiei în vârstă de 65 de ani şi peste

în totalul populaţiei are două cauze: prelungirea duratei de viaţă şi reducerea natalităţii în

statele dezvoltate. Într-un sistem de pensii, în care populaţia inactivă primeşte pensii finanţate

din contribuţiile de asigurări plătite de către populaţia activă, o astfel de evoluţie demografică

nu poate conduce decât la mărirea poverii fiscale pe angajatori şi angajaţi, precum şi a

deficitului fiscal a sectorului public.

Creşterea cheltuielilor pentru sănătate este determinată atât de tehnologiile medicale şi

medicamentele noi, de proliferarea unor maladii care necesită tratamente îndelungate şi

costisitoare, cât şi de mărirea ponderii populaţiei în vârstă ale cărei cerinţe de îngrijire a

sănătăţii sunt mai ridicate decât cele ale populaţiei tinere.

Politicile de asigurări sociale în statele dezvoltate ale Uniunii Europene sunt mai

generoase decât in SUA şi Japonia, care sunt principalii competitori economici ai Uniunii

Europene. În plus, în Uniunea Europeană au fost practicate politici de încurajare a

pensionărilor înainte de împlinirea vârstei normale de pensionare, ca un mijloc de soluţionare

a problemelor sociale apărute în restructurarea unor sectoare economice. Astfel de politici au

contribuit la mărirea poverii fiscale relative pe care o reprezintă contribuţiile pentru asigurări

sociale în Uniunea Europeană, comparativ cu SUA şi Japonia.11

3. Dimensiunea spațială a politicii fiscale

11 Stolojan Theodor, Integrarea și politica fiscală europeană, Editura Infomarket, Braşov 2002, pag. 249

Macrodeciziile care au o influență asupra politicii fiscale, reflectă suveranitatea fiscală

de care dispune puterea publică din fiecare țară, în baza dreptului constituțional și juridic de a

stabili impozite, dreptul de a modifica anumite elemente constitutive și procedeele de

eliminare sau diminuare a efectelor dublei impuneri.

3.1. Cadrul național

Politica fiscală reflectă opțiunea guvernului fiecărei țări privind alegerea criteriilor de

stabilire a dreptului de a impune și a tehnicilor de impunere.

Impunerea aceleiași materii impozabile (beneficiii, venituri realizate, bunuri

economice) prin două sau mai multe impozite, în favoarea aceleiași administrații publice sau a

unor administrații publice diferite, în cadrul aceluiași exercițiu financiar, determină apariția

dublei impuneri economice. Aceasta constituie expresia suveranității fiscale manifestate în

interiorul aceleiași țări. Politica fiscală promovată de guverne poate menține, elimina sau

diminua dubla impunere economică, prin utilizarea unor procedee specifice (procedeul

imputației, reducerii, deducerii) în cadrul tehnicilor de impunere. Aceste procedee pot fi

utilizate în diverse direcții în scopul macrostabilizării economiei.

Din punct de vedere politic sau constituțional se disting state de tip unitar și respectiv

federal. În cazul statelor unitare guvernul central deleagă un anumit număr de decizii și

competențe fiscale administrațiilor publice locale. În statele federale suveranitatea fiscală este

repartizată este repartizată între guvernul federal și guvernele statelor componente și de aici în

anumite limite administrațiilor publice locale, conform prevederilor constituționale.

În consecință prin politica fiscală se stabilesc limitele autonomiei decizionale privind

instituirea impozitelor, modificarea elementelor constitutive ale acestora și a modului de

prelevare și administrare prin care să se asigure reducerea costului administrării impozitelor.

Aceasta trebuie să asigure resursele fiscale în cuantumul necesar îndeplinirii obligațiilor care

revin diferitelor nivele ale administrației publice, fără a influența autonomia financiară și

libertățile decizionale privind utilizarea acestora. Redistribuirile de impozite nu trebuie să

creeze distorsiuni între diferitele nivele ale administrației publice și, nici să afecteze

autonomia financiară a acestora. Acestea trebuie să se realizeze în condițiile eliminării

arbitrariului și asigurării echității fiscale de tip vertical.

Descentralizarea deciziilor și responsabilităților produce transferuri de competențe și

de obligații de la nivelul administrației publice centrale către administrațiile publice locale și,

de la nivelul administrației publice federale, la locale. Competenţele influenţează asupra

drepturilor de a institui, modifica şi percepe impozitele, iar obligaţiile asupra alocării pe

destinaţii a veniturilor bugetare.

În consecinţă prin politica fiscală trebuie să se promoveze două principii: principiul

permanenţei şi principiul siguranţei privind stabilirea competenţelor fiscale, în scopul

asigurării resurselor financiare şi a eliminării acţiunilor arbitrare. Aceasta trebuie să

stabilească impozitele care vor finanţa diferitele nivele ale administraţiei publice şi creiteriile

economice pe baza cărora să se realizeze redistribuirea produsului unui impozit sau a unui

ansamblu de impozite. Asigurarea libertăţii decizionale şi a autonomiei financiare trebuie

îmbinată cu asigurarea echităţii pe orizontală între contribuabili şi a echităţii pe verticală între

nivele ale administraţiei publice.12

3.2. Cadrul local

În cadrul fiecărei ţări există o dispersie a bunurilor şi serviciilor publice. Utilităţile

publice de care beneficiază numai contribuabilii unei anumite comunităţi locale sunt extrem

de reduse, întrucât rezidenţii altor comunităţi pot beneficia de utilităţile publice asigurate de

alte administraţii locale în perioadele în care aceştia se află în cadrul limitelor teritoriale de

autoritate ale acestora. Asigurarea echităţii fiscale orizontale între membrii colectivităţilor

locale este o necesitate, întrucât aceştia pot să-şi aleagă locul de rezidenţă şi de desfăşurare a

activităţii economice în funcţie de nivelul prelevărilor fiscale locale. În consecinţă zone

prospere economic pot intra în recesiune, datorită deciziei psihologice a contribuabililor de a

deplasa capitalul şi activităţile productive spre zone mai favorabile din punct de vedere fiscal.

În consecinţă, prin politica fiscală trebuie să se evite concentrarea de populaţie şi

activităţi economice în anumite zone ale unei ţări concomitent cu rarefierea în alte zone pe

motive fiscale. În acest scop se pot acorda anumite facilităţi fiscale, a căror efect depinde de

înţelegerea şi recepţionarea corectă şi la timp de către contribuabili.

Teoria fiscală modernă consideră că pentru asigurarea echităţii orizontale între

colectivităţile de contribuabili, dreptul de a institui şi de a modifica anumite impozite de către

administraţiile publice de rang inferior se poate realiza numai în cadrul unor limite legiferate

în mod unitar la nivelul unei ţări. Aceasta constituie o consecinţă a convulsiilor sociale

12 Corduneanu Carmen , Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editua Codecs, Bucuresti 1998, pag. 381

produse în decursul timpului şi pe care guvernele societăţilor moderne contemporane au grijă

să le evite.

Asigurarea autonomiei financiare şi a corelaţiei dintre eforturi (prelevări) şi avantaje

(utilităţi publice) se realizează prin intermediul redistribuirilor de impozite prelevate la un

nivel al administraţiei publice, în favoarea unui alt nivel sau a altor nivele ale administraţiei

publice. Redistribuirile de impozite contribuie la corectarea inegalităţilor de potenţial fiscal a

comunităţilor teritoriale şi a randamentului scăzut al impozitelor prelevate de administraţiile

publice locale. În plus acestea contribuie la reducerea costurilor administrării, fiind în

concordanţă cu principiul randamentului impunerii, asigurând un raport optim între valoarea

prelevărilor fiscale şi costul prelevărilor, determinat de gestionarea impozitelor.

Redistribuirile de impozite se realizează sub forma redistribuirilor parţiale sau integrale a

produsului unor impozite, sub forma unei alocaţii globale din veniturile fiscale încasate, sub

forma unor transferuri cu caracter specific (destinate finanţării unor obiective precis stabilite:

educaţie, sănătate, etc.).

În scopul evitării redistribuirilor arbitrare, prin politica fiscală trebuie să se stabilească

criteriile economice pe baza cărora acestea trebuie să se realizeze: efortul comunităţilor

teritoriale la crearea PIB, ponderea cheltuielilor unei administraţii teritoriale în PIB, gradul de

acoperire pe seama resurselor proprii a obligaţiilor de finanţat, etc.

Din cele expuse rezultă că la nivelul unei ţări politica fiscală are în vedere mai multe

nivele de referinţă.13

3.3. Cadrul internațional

Între politicile fiscale promovate de ţări există anumite interdependenţe. Uneori

suveranitatea fiscală nu e limitată la teritoriul unei ţări, întrucât ca urmare a criteriilor de

stabilire a dreptului de impunere, aceeaşi materie impozabilă, aparţinând aceluiaşi

contribuabil, în cadrul aceluiaşi interval temporal, poate să fie impusă de autorităţi fiscale din

ţări diferite. Apariţia dublei impuneri juridice (sau internaţionale) constituie o consecinţă a

macrodeciziilor de politică fiscală promovate de ţări şi a circulaţiei libere a capitalului,

persoanelor şi internaţionalizării afacerilor.

Eliminarea sau diminuarea acesteia şi opţiunea în favoarea stabilirii unor regimuri

derogatorii faţă de cel de bază sau pentru încheierea unor acorduri internaţionale, precum şi

13 Corduneanu Carmen , Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editua Codecs, Bucuresti 1998, pag. 382

alegerea metodelor tehnice (scutirea totală, scutirea progresivă, creditarea totală, creditarea

ordinară), constituie decizii de politică fiscală. Aceasta influenţează diferit schimburile

internaţionale de bunuri şi servicii, prin principiul ales pentru impunerea valorii adăugate şi,

prin opţiunea privind utilizarea mecanismului compensării la frontiere pentru anumite

impozite indirecte.

Deciziile de politică fiscală sunt influenţate de existenţa paradisurilor fiscale, care

constituie expresia suveranităţii fiscale a guvernelor din ţările respective, sau a autonomiei

decizionale de care beneficiază mici regiuni din componenţa unei ţari. Acestea constituie un

factor preponderent exogen, care determină măsuri de evitare şi descurajare a evaziunii fiscale

internaţionale.

Deciziile structurale de armonizare a politicilor fiscale sunt supuse unor restricţii,

reprezentate de diferenţele dintre structurile fiscale ale ţărilor. Eliminarea acestora implică

dispariţia diferenţelor dintre structurile economico-sociale şi de măsura în care opinia publică

acceptă anumite modificări structurale ale sistemului fiscal.

Integrarea pieţelor necesită măsuri de politică fiscală prin care să se asigure

neutralitatea impozitelor indirecte asupra schimburilor economice dintre ţările participante,

utilizarea aceloraşi tehnici de impunerea beneficiilor şi pierderilor, reglementarea unitară a

dublei impuneri internaţionale în cadrul pieţelor lărgite, asigurarea libertăţii depline a

circulaţiei capitalului şi a sumelor economiste, schimbul de informaţii pentru evitarea fraudei

fiscale.14

4. Presiunea fiscală

Presiunea fiscală, în sens strict, se referă la raportul dintre mărimea

impozitelor încasate şi produsul intern brut. Statele dezvoltate au avut o misiune grea de

indeplinit, respectiv găsirea acelei formule care să asigure şi resursele necesare operabilităţii

institutiilor publice şi atingerea obiectivelor acestora.Presiunea fiscala este definită ca raportul

dintre veniturile şi impozitele ce trebuie achitate. În absenţa impozitelor societatea nu poate

exista. Impozitele sunt statuate prin Constituţie şi totodată necesitatea lor este demonstrată de 14 Corduneanu Carmen , Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editua Codecs, Bucuresti 1998, pag. 382

realitatea istorica. Indiferent că se foloseşte termenul de impunere, povară fiscală, coeficient

fiscal, presiune fiscală, rata prelevărilor obligatorii etc., ideea generală este aceea a obligaţiei

faţă de stat cu consecinţa diminuării veniturilor particulare.15

Cu cât creşte nivelul de dezvoltare al unei ţări, cu atât materia impozabilă este mai

consistentă, iar capacitatea contributivă a plătitorilor este mai ridicată, ceea ce creează resurse

pentru creşterea veniturilor bugetare şi implicit lărgirea ariei intervenţioniste. Pe de altă parte

însă, un trend economic favorabil se reflectă imediat în termeni de bunăstare a populaţiei,

ceea ce face inutilă o intervenție crescută a statului.16

5. Concluzii

Politica fiscală cuprinde ansamblul deciziilor prin care se realizează modelarea structurală a

sistemului fiscal și se asigură funcționarea acestuia, în scopul obținerii finalităților dorite de

decidentul public în economie.

Fiscalitatea are ca obiect de studiu latura finanțelor publice care se ocupă cu caracterul fiscal,

și anume impozitele, taxele și contribuțiile.

În țările dezvoltate, impozitele plătite de persoanele fizice şi impozitul pe societăţile cu capital

sau de persoane deţin un loc important, deoarece sunt uşor de controlat pe baza declaraţiei

contribuabililor.

Taxele de consumaţie, precum şi impozitele pe veniturile din valori mobiliare (impozitul pe

dividende) sunt practicate pe scară largă.

În ţările în curs de dezvoltare, resursele financiare sunt scăzute, datorită volumului redus al

produsului naţional.

15 Cioponea Mariana-Cristina, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2007, Pag. 205

16 http://store.ectap.ro/articole/588_ro.pdf (9 aprilie 2013, 20:24)

În ţările puţin dezvoltate industrial, tehnica de percepere a taxelor vamale este cea care

contribuie la încasarea de venituri bugetare; pe de-o parte, procedura facilă nu necesită personal

numeros, iar controlul este simplu de efectuat; pe de altă parte, “ieşirea” producţiei naţionale care

face obiectul exportului este scutită de plata taxelor vamale.

Din categoria contribuțiilor, se remarcă contribuția pentru asigurări sociale, care este cea mai

importantă contribuție socială obligatorie și se plătește atât de către angajat, cât și de către

angajator. În schimbul acestei contribuții, statul se obligă la plata pensiilor publice.

Dacă există dezechilibru între puterea de contribuție a celor activi și numărul mare de

pensionari rezultă de multe ori o pensie redusă, care nu respectă cetățeanul pentru efortul depus

în timpul vieții active.

În Uniunea Europeană au fost practicate politici de încurajare a pensionărilor înainte de

împlinirea vârstei normale de pensionare, ca un mijloc de soluţionare a problemelor sociale

apărute în restructurarea unor sectoare economice.

Presiunea fiscală, în sens strict, se referă la raportul dintre mărimea impozitelor încasate şi

produsul intern brut.

În absenţa impozitelor societatea nu poate exista.

Cu cât creşte nivelul de dezvoltare al unei ţări, cu atât materia impozabilă este mai

consistentă, iar capacitatea contributivă a plătitorilor este mai ridicată.

5.1. Aprecieri personale

Considerăm, după întocmirea acestui proiect, că am reușit să ne însușim unele noțiuni

de bază în ceea ce privește fiscalitatea și am înteles importanța politicii fiscale la nivel local,

național și internațional, cât și impactul pe care aceasta îl are asupra gradului de dezvoltare al

unui stat.

Tema proiectului este una interesantă, iar materialele bibliografice nenumărate ne-au

permis să luăm la cunoștință mai multe puncte de vedere si moduri de abordare ale politicii

fiscale, fapt ce a făcut ca realizarea proiectului să fie una captivantă, iar rezultatele

mulțumitoare.

Bibliografie

Vintilă Nicoleta, Fiscalitate, Editua Sylvi

Brașoveanu Iulian Viorel, Analize ale politicii fiscale în România și în statele membre ale UE, Editura ASE, București 2009

Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editua Codecs, Bucuresti 1998

Cioponea Mariana-Cristina, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2007

Gaudemet, P. M., Précis de Finances Publiques- vol I, Editions Montchrestien, Paris,

1970

Lazăr Cornel, Finanţe, Editura Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2007

Moşteanu Tatiana, Finanţe publice, Editura Tribuna Economică

Onofrei Mihaela, Impactul politicilor financiare asupra societăţii, Editura

Economică, 2000

Stolojan Theodor, Integrarea și politica fiscală europeană, Editura Infomarket, Braşov 2002

Văcărel Iulian (Acad. prof. univ. dr.), Finanțe publice ediția a II-a, Editura didactică

și pedagogică, București 2000

http://store.ectap.ro/articole/588_ro.pdf