Globalizarea+Si+Statul+National

7/28/2019 Globalizarea+Si+Statul+National

http://slidepdf.com/reader/full/globalizareasistatulnational 1/33

Globalizarea şi statul naţional

Rolul statului naţional a fost, este şi va fi unul foarte controversat. Sub titlul

„Globalizarea şi statul naţional” acest capitol încarcă să contureze noul statut al statului

naţional în cadrul noului context global. Capitolul debutează cu prezentarea teoriilor şi ascenariilor privind globalizarea, demers absolut necesar pentru a evidenţia multitudinea

şi complexitatea abordărilor conceptuale ale acestui fenomen controversat, dar şi pentru

a reliefa diferitele puncte de vedere privind impactul globalizării asupra statului-naţiune

modern. De asemenea, am considerat deosebit de interesantă explicarea paradoxului

naţionalist, precum şi analizarea impactului globalizării, nu doar asupra statului ca şi

instituţie politică, ci şi asupra statului naţional ca şi purtător al identităţii naţionale.

În continuare, am recurs la conturarea fizionomiei statului naţional din secolulXXI, atingând treptat problematica erodării statului naţiune odată cu transformările

intense de pe scena economiei globale, cea a „decontrucţiei” şi a adaptării statului la

acest nou context mondial, cea a demitizării statului lipsit de putere, precum şi cea a

necesităţii „construirii” statelor slabe, considerate pericole la nivel global.

2.1 Teoriile globalizării

Pentru o abordare completă a relaţiei dintre globalizare şi statul naţional, este

necesară evidenţierea mai multor viziuni privind impactul proceselor globale asupra

statului modern, viziuni concentrate în jurul a trei teorii fundamentale.Trebuie precizat

încă de la început că, globalizarea, acţionând în toate sferele activităţii social-

individuale, provoaca dispute şi polemici aprinse, pe cât de numeroase, pe atât de

constructive şi interesante.

Dezbaterea asupra globalizării stârneşte multe “pasiuni” şi controverse tocmai

datorită complexităţii sale. Există, astfel, susţinători sau opozanţi „fundamentalişti” ai

globalizării - aşa cum îi numeşte Daniel Dăianu- ,care nu iniţiază dezbateri interesante şi

aprinse deoarece sunt mult prea radicali în gândirea lor pro sau contra. Există însă acei

susţinatori ai globalizării care văd şi efectele negative, neajunsurile şi costurile acestui

fenomen şi exista, de asemenea, şi acei antiglobalişti care, deşi negativişti, acceptă şi

apreciază avantajele acestui fenomen global. Aceştia din urmă, printre care se numără

Thomas Friedman, Anthony Giddens sau David Held, sunt cei care dezvoltă cele mai

controversate şi interesante teorii privind istoricul şi formele contemporane ale

globalizării.

1



Din punct de vedere analitic, trei şcoli majore de gîndire conturează peisajul

globalizării contemporane: şcoala hiperglobaliştilor, a scepticilor şi a

transformativiştilor - fiecare dintre acestea propunându-şi prin demersurile proprii să

ofere o explicaţie raţională şi o definire cât mai complexă fenomenului actual al

globalizării. Toate cele trei teorii oferă, astfel, perspective diferite asupra acestuifenomen.

2.1.1 Teoria hiperglobalistă

Teoria hiperglobalistă se fundamentează pe două premise majore: în primul rand,

globalizarea contemporană, identificată cu precădere cu dimensiunea sa economică, este

fără precedent istoric, cooperarea transfrontalieră între naţiunile lumii nefiind nicicând

atât de prielnică şi de intensă precum astăzi; iar în al doilea rând, internaţionalizareareţelelor de comerţ, producţie şi finanţe, precum şi creşterea economiei globale şi

apariţia pieţei globale comune şi a instituţiilor de guvernare globală prefigurează

subminarea rolului statului naţional în politică şi economie.

Hiperglobaliştii -asemenea lui Ohmae sau, în anumite privinţe, Susan Strange-

definesc globalizarea contemporană drept o nouă eră mondială, o etapă nemaiîntâlnită în

care popoarele lumii sunt tot mai interconectate şi interdependente în cadrul unei

economii globale tot mai integrate.

Perspectiva hiperglobalistă favorizează logica economică, susţinând apariţia unei

pieţe unice globale în care tradiţionalele economii naţionale se „denaţionalizează”,

guvernele naţionale fiind presate să adopte o nouă disciplină economică, cea

neoliberală, astfel încât politica nu mai înseamnă “arta posibilului”, ci mai curând

practicarea unui management economic eficient. Astfel, statele devin doar forme

intermediare de organizare economică.

Aceasta perspectivă asupra globalizării împlică reconsiderarea rolului statului

naţional, ca şi actor politic şi economic pe scena internaţională şi totodată

reconfigurarea conceptelor de suveranitate naţională, autonomie şi identitate naţională.

Hiperglobaliştii apreciază că statul naţional nu este capabil să reziste noului context

global, preconizând chiar “moartea” acestuia. Ei argumentează că, pe măsură ce asistăm

la o creştere a economiei globale, la apariţia organismelor de guvernare globală, la

răspândirea pe scară largă şi hibridizarea culturilor, autoritatea şi legitimitatea statului

sunt puse sub semnul întrebării, în timp ce suveranitatea şi autonomia acestuia sunt

vizibil erodate.

2



Pe fondul intensificării proceselor globale şi al înaintării spre lumea economiei

mondiale, tot mai mulţi autori au căzut de acord că forţele impersonale ale pieţelor

mondiale, integrate mai curând de întreprinderile private din domeniile finanţelor,

industriei şi comerţului decât de către deciziile guvernelor, sunt acum mai puternice

decât statele despre care se presupune că le-ar aparţine autoritatea politică fundamentalăasupra societăţii şi economiei, astfel că „acolo unde statele erau cândva stăpâne ale

pieţelor, acum sunt cele care, în multe probleme esenţiale, sunt stăpâne ale guvernelor

statelor.”1

Retragerea statului, în concepţia lui Susan Strange, constă astăzi în declinul

autorităţii statului naţional ca şi sursă a puterii în favoarea forţelor pieţelor mondiale.

Această „retragere” de pe scena internaţională a statului naţional, care până acum a

reprezentat forţa economică şi de reglementare şi coordonare decizională de prim rang,se reflectă în difuziunea crescândă -ascensională şi laterală- a autorităţii statului spre

organisme suprastatale regionale sau spre alte autorităţi paralele, non-statale, dar şi în

asimetria crescândă dintre statele puternice din punct de vedere structural şi cele sărace

sau slabe.

În cadrul „economiei politice internaţionale” -formulare utilizată de Susan Strange

pentru a circumscrie relaţiile de putere economică şi politică dintre stat şi forţele pieţei-

statul nu este singurul actor influent care trebuie analizat, ca şi deţinător al puterii

economice şi politice, ci există o paletă tot mai largă de autorităţi non-statale care deţin,

într-o formă sau alta, putere politică şi economică, putând influenţa societăţi şi

fenomene. În sprijinul acestei afirmaţii, se pune întrebarea: oare s-ar fi putut analiza

problemele de securitate ale Orientului Mijlociu fără a lua în considerare rolul deosebit

de important la unei autorităţi non-statale, cum este cazul Organizaţiei pentru Eliberarea

Palestinei (OEP)? Sau, ne putem explica oare schimbările majore din politica italiană a

anilor 1992/1993 fără a lua în calcul politicile interne şi rolurile economice ale unor

autorităţi non-statale, precum mafia sicilină, Camorra sau Vaticanul? Fireşte că nu.

Un astfel de caz este şi cel al companiilor multinaţionale, tot actori non-statali care

îşi desfăşoară activităţile neţinând cont de frontierele naţionale, şi care încetul cu încetul

au preluat de la state nu doar puteri economice, ci şi politice.

Marea provocare a secolului este aceea de a determina în mâinile cui este puterea

politică şi economică, cine exercită de fapt această autoritate şi cu ce scor, cu ce

mijloace şi cu ce consecinţe. Deplasarea de autoritate dinspre stat spre piaţă este un

scenariu aprobat de majoritatea specialiştilor, deşi diferenţe de interpretare există

1 Susan Strange, Op.cit., p.20

3



negreşit. Majoritatea statelor îşi împart autoritatea, aşa cum am mai sus, fie cu alte state

în cadrul unor organizatii internaţionale regionale, gen Uniunea Europenă, fie cu actori

nonstatali, cu valenţe pozitive, precum corporaţiile multinaţionale ori diferitele asociaţii

internaţionale, sau cu valenţe negative, cum este cazul grupărilor teroriste

internaţionale, al mafiilor şi al reţelelor internaţionale din economia subterană.Referitor la noile autorităţi non-statale spre care se difuzează puterea statelor,

acestea se pot clasifica în trei mari categorii; prima categorie cuprinde acele tipuri de

autorităţi non-statale percepute ca şi aliaţi sau parteneri legitimi ai guvernelor

(autoritatea firmelor de contabilitatea sau de asigurări- care transcend graniţele

naţionale, autoritatea birocraţiilor internaţionale, precum Banca Mondială sau Fondul

Monetar Internaţional ), autorităţi non-statale cu care statul rivalizează pentru putere şi

legitimitate, percepute ca şi inamice (organizaţiile criminale în căutare de profit, precummafia italiană, cartelurile de droguri din Columbia, etc) şi autorităţile non-statale

variabile sau ambigue care provoacă atât beneficii, cît şi probleme şi presiuni statelor,

în funcţie de context (corporaţiile multinaţionale, organizaţiile non-guvernamentale, sau

mişcările sociale transnaţionale).2 Luând drept exemplu organizaţia non-guvernamentală

Amnesty International, specializată pe problematica respectării principiilor democraţiei

şi ale drepturilor omului, aceasta poate fi o autoritate non-statală agreată de un guvern

democratic, dar are crează mari probleme statelor care nu respectă aceste principii şi

care încearcă ilicit să violeze anumite drepturi.

Această tipologie este benefică în contextul analizat mai sus, în care centrul de

greutate din politica mondială s-a deplasat de la agenţiile publice ale statului către

corpuri private de diferite tipuri şi de la state spre pieţe şi operatori de piaţă.

Conform acestei şcoli, globalizarea economică creează noi patternuri de

învingători şi învinşi în economia globală, generând o polaritate tot mai accentuată

între cele două grupuri. Acest lucru se desfăşoară pe fondul unei tot mai anacronice

diviziuni între Nord şi Sud datorate noii diviziuni globale a muncii, care înlocuieşte

structura tradiţională centru- periferie cu una mult mai complexă a puterii economice. În

acest context, statele Lumii a Treia sunt marginalizate.

De asemenea, elementele tradiţionale ale statului bunăstării sunt considerate

depăşite, statele întâmpinând tot mai multe greutăţi în dezvoltarea politicilor sociale

menite să protejeze acea parte a populaţiei care nu reuşeşte să facă faţă competiţiei.

Pe de altă parte, răspândirea globală a democraţiei liberale, ca şi formă „pozitivă”

de guvernare, generează, conform tezei hiperglobaliste, conturarea unei conştiinţe

2 Ibidem

4



globale asupra umanităţii, o conştiinţă în cadrul căreia sunt impregnate valori şi

standarde universale de organizare economică, politică, socială şi culturală.

Concluzionând, în viziunea hiperglobalistă, asistăm astăzi la o interconectarea fără

precedent a popoarelor, la o globalizarea a tuturor dimensiunilor societăţii şi deci, la o

reconfigurare fundamentală a întregii societăţi umane. Globalizarea este vestitorul primei civilizaţii cu adevărat globale, prefigurând „prima civilizaţie de piaţă globală.”3

2.1.2 Teoria sceptică

Teoria sceptică asupra globalizării contestă teza hiperglobalistă în toate aspectele

ei, pornind de la premisa că nivelurile actuale de interdependenţă economică şi de

întindere geografică a economiei mondiale au un precedent istoric, acestea fiind mult

mai mari la începutul secolului XX.În primul rand trebuie precizat faptul că scepticii folosesc termenul de

internaţionalizare, şi nu de globalizare. Paul Hirst şi Grahame Thomson sau Linda

Weiss, argumentează că nu se poate vorbi încă despre globalizare în adevăratul sens al

cuvântului, deoarece nu s-a ajuns la construirea unei economii mondiale perfect

integrate, în care legea preţului unic să primeze.

Scepticii consideră gradul de globalizare contemporană foarte exagerat, doar un

mit pe care încearcă hiperglobaliştii să îl expună lumii întregi, dar care poate fi uşor

dărâmat. Vom insista mai mult asupra acestei viziuni întrucât adepţii său au tratat foarte

interesant problematica statului naţional în noul context global. De altfel, aceştia au

încearcat să demitizeze numeroase teze hiperglobaliste, printre care numărându-se:

mitul economiei globale şi al corporaţiei globale, mitul dispariţiei statului-naţiune, mitul

omogenizării culturale şi cel al culturii globale etc.

În primul rând, deşi se acceptă astăzi ideea existenţei unei economii mondiale

mult mai interconectate decât în anii ’70 sau ’80, sunt aduse dovezi că acest fenomen al

globalizării nu este unul fără precedent, nivelul fluxurilor internaţionale fiind în multe

privinţe mult mai mare în perioada anterioară primului război mondial decât în anii ’70

sau ’80. Astfel, deschiderea mai mare a comerţului în trecut este sugerată de

descoperirea că, într-o serie de ţări industrializate, ponderile exporturilor în PIB erau

considerabil superioare în 1913 faţă de 1973; spre exemplu, în cazul Statelor Unite şi al

Europei, exporturile ca procent din PIB indicau 6, respectiv 25 % în 1913 şi 5,2

respectiv 19,3% în 1973.4

3 David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Op.cit ., p.28

5



În al doilea rând, este contestată magnitudinea globalizării actuale, aducându-se

dovezi că s-au produs distorsiuni în cifrele referitoare la creşterea globalizării

comerţului, producţiei şi investiţiilor, acestea conducând la supraestimarea valorii reale

a bunurilor tranzacţionabile. Una dintre aceste distorsiuni este cea a creşterii comerţului

intra-firmă, unde practica transferării prin intermediul preţurilor umflă valoarea reală atranzacţiilor între firma de bază şi filiale, pentru a diminua impozitele pe profit plătite

de companie. Acest tip de capital transnaţional se sustrage controlului statului, prin

practicile de evitare a impozitării şi evaziune fiscală.

În al treilea rând se ridică câteva întrebări privind „globalitatea” unor fenomene:

cât de globale sunt modelele comerţului şi investiţiilor? Cât de globale sau

transnaţionale sunt corporaţiile multinaţionale? scepticii argumentează că asistăm nu la

o globalizare, ci la un proces de regionalizare şi la unul de creştere a polarităţii Nord-Sud, căci pe de-o parte s-a observat o creştere spectaculoasă a comerţului intra-regional

şi a investiţiilor, atât în Asia şi America, cât şi în Europa (în cadrul Uniunii Europene,

comerţul intra-european reprezintă aproximativ 62% din exporturile totale ale statelor

europene), iar pe de altă parte, datorită faptului că investiţiile, producţia şi comerţul

global rămân concentrate în zonele bogate, discrepanţa dintre statele bogate şi cele

sărace nu s-a diminuat, aşa cum preconizau hiperglobaliştii.

Majoritatea scepticilor converg asupra ideii că internaţionalizarea nu a determinat

omogenizarea culturală şi nici atenuarea inegalităţiilor Nord-Sud, ci, din contră,

accentuarea acestora prin marginalizarea economică a statelor din Lumea a Treia. În

aceeaşi măsură, scepticii contestă apariţia noii diviziuni internaţionale a muncii. Această

inegalitate accentuată de procesele globaliste conduce, spun scepticii, la avântul

mişcărilor etno-naţionaliste şi fundamentaliste, iar locul civilizaţiei globale este preluat

de o lume fragmentată în blocuri civilizaţionale şi enclave etnice şi culturale. În acest

context, Samuel Huntington vorbeşte la rândul său, despre „ciocnirea civilizaţiilor” 5,

despre războiul civilizaţional între Occident (SUA, Europa), pe de-o parte, privit ca şi

promotor şi beneficiar al globalizării active şi Lumea a Treia (Islamul), pe de altă parte,

văzută ca receptor pasiv al tendinţelor globalizatoare occidentale.

Conchizând, în cadrul acestei lupte între două sisteme axiologice diferite,

managementul ordinii mondiale rămâne apanajul statelor occidentale puternice.

4 Linda Weiss, Mitul statului lipsit de putere. Guvernarea economiei în era globalizării, Editura Trei,

Bucureşti, 2002, pp.212-213

5 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1997

6



Referitor la companiile transnaţionale, în concepţia sceptică, acestea rămân

puternic ataşate de firmele mamă, deşi filialele transnaţionale ale acestora se răspândesc

în tot mai multe state, astfel că nu scapă complet controlului statului-naţiune de origine.

După Hirst şi Thompson, aceste companii, deşi au trăsături transnaţionale îşi

concentrează marea majoaritate a activităţilor cu valoare adăugată în ţata de origine,astfel că poate fi denumită mai corect: companie „naţională” care operează

internaţional, menţinând o locaţie de bază.6 Această concepţie este contra-argmentată de

către Susan Strange care afirmă existenţa unui număr foarte mare de companii

transnaţionale pentru care piaţa internă nu este cea mai importantă parte din afacere.

Spre exemplu, compania canadiană Northern Telecom are mai mulţi angajaţi în Statele

Unite şi obţine profituri mai mari acolo decât în ţara de origine.7

Nu în ultimul rând, se pune la îndoială cât de completă este integrarea financiară,mai precis cât de „globale” sunt finanţele. Întradevăr creşterea fără precedent a

fluxurilor financiare transfrontaliere şi liberalizarea cursurilor de schimb sunt fenomene

spectaculoase care „au dat mai multă viaţă ideii şi realităţii globalizării”8; cu toate astea,

în viziunea sceptică trei tendinţe majore contrazic predicţiile globaliste:1. costul banilor

nu este convergent şi astfel, neajungându-se la o uniformaizare a preţurilor nu se poate

afirma că integrarea financiară este într-un grad foarte avansat; 2. persistă mari diferenţe

între ratele economiilor şi cele ale investiţiilor; 3. mai degrabă decât să atragă liber

economiile altor ţări, majoritatea investiţiilor interne din OECD sunt încă finanţate în

principal din economiile interne.9

O altă idee profund contestată de scepticii globalizării este cea referitoare la

„dispariţia” sau „moartea” statului-naţiune. Opunându-se hiperglobaliştilor, aceştia

apreciază că statul naţional continuă să joace rolul principal pe scena internaţională, ca

şi arhitect fundamental şi esenţial al cadrului de reglementare şi promovare a

activităţilor economice, politice şi socio-culturale transfrontaliere. Statul naţional nu

dispare şi nici nu se retrage din scenă odată cu evoluţiile spectaculoase din economia

globală, ci îşi păstrează unele funcţii nealterate, în timp ce altele se adaptează noii

configuraţii internaţionale. Scepticii pun aşadar sub semnul întrebării toate abordările

care susţin o lipsă de putere a statului naţional.

2.1.3 Teoria transformativistă. Teoriile socio-istorice ale globalizării

6 Paul Hirst, Grahame Thompson, Op. cit ., p.96

7 Susan Strange, Op.cit ., p.798 Linda Weiss, Op.cit ., p.2219 Ibidem, pp.221-227

7



Premisa fundamentală a tezei transformativiste este cea conform căreia,

globalizarea în secolul XXI este forţa motrice esenţială a tuturor schimbărilor societăţii

umane, pornind de la economie şi politică şi până la sfera socio-culturală, religioasă şi

identitară, o forţă care reconfigurează ordinea mondială şi întreaga societate modernă,

precum şi instituţiile de guvernare.Asemenea hiperglobaliştilor, adepţii tezei transformativiste -Rosenau, Giddens,

Castells- privesc globalizarea ca pe un fenomen complex, fără precedent istoric, astfel

încât întrega societate globală este nevoită să se adapteze noilor condiţii istorice, în care

conceptele de intern/extern, naţional/internaţional sunt reconsiderate.

Spre deosebire de tezele hiperglobalistă şi sceptică, teoria transformativistă nu

oferă o perspectivă clară şi exactă asupra viitorului societăţii globale, nu prefigurează

nici o lume globalizată, nici una dominată de interesul naţional. În viziuneatransformativistă, globalizarea este un proces pe termen lung, dinamic, controversat şi

contingent, modelat fiind de factori de conjunctură, un fenomen cu final deschis.

Pe măsură ce schimburile economice capătă atribute supranaţionale şi globale,

asistăm, din prisma transformativiştilor, la o deteritorializare accentuată a activităţiilor

economice, astfel că domeniul de desfăşurare al economiei naţionale nu mai coincide,

ci depăşeşte, graniţele teritoriale ale statul naţional.

Teza transformativistă pledează pentru o lume în care puterea politică şi

economică, funcţiile şi autoritatea guvernelor naţionale sunt reconstruite, pentru o

adaptare propice la noua realitate globală în continuă transformare. Astfel, aceasta

teorie, respinge atât retorica hiperglobalistă privind sfărşitul suveranităţii statului, cât şi

pe cea sceptică, conform căreia statul nu şi-a schimbat poziţia internaţională iniţială.

Statul naţional nu îşi pierde dreptul privind autoritatea şi supremaţia legală asupra

teritoriului său, ci este presat de circumsanţe să accepte juxtapunerea acestui drept

jurisdicţiei organismelor de guvernare internaţională.

Globalizarea este astfel asociată cu un nou regim al suveranităţii, dar şi cu apariţia

noilor forme non-teritoriale de organizare politico-economică, cum este cazul

organismelor de guvernare globală, organizaţilor internaţionale, corporaţiilor

multinaţionale, mişcărilor sociale transnaţionale etc., societatea globală nemaifiind una

pur statocentrică.

Aceste instituţii de guvernare globală, conform transformativiştilor, au devenit

actori politici şi economici esenţiali, dobândind o importanţă covârşitoare pe arena

internaţională. Cazul Uniunii Europene este concludent pentru sublinierea noilor forme

8



de suveranitate statală, în cadrul acestei organizaţii, puterea suverană fiind împărţită

între autorităţi internaţionale, regionale, naţionale şi locale.

În contextul transformărilor globale din domeniul politic, economic, al

tehnologiilor comunicaţionale şi de transport, conceptul statului naţional care se

autoguvernează devine doar o iluzie, un element normativ; asistăm astăzi, din perspectiva transformativistă, la o „desfacere a relaţiei suveranitate, teritorialitate şi

putere statală” 10, la o reconsiderare şi redefinire a paradigmei suveranităţii, la o

înlocuire a tradiţionalelor concepţii despre statalitate, ca formă de putere publică

absolută şi exclusivă din punct de vedere teritorial.

Conform acestei teorii, transformările majore produse de globalizare determină o

restructurare amplă a întregii societăţi, noi forme ale stratificării globale făcându-şi

simţită prezenţa. Se conturează o polaritate accentuată între statele dezvoltate, angrenateîn noua ordine globală, pe de o parte şi statele Lumii a Treia, excluse din această nouă

configuraţie, pe de cealaltă parte.

De asemenea, conform transformativiştilor, odată cu trecerea de la divizarea Nord-

Sud la o diviziune internaţională a muncii, are loc în peisajul global o nouă configuraţie

a relaţiilor globale de putere. Noile ierarhii întretaie şi penetrează toate societăţile şi

regiunile globului astfel încât, „Nordul şi Sudul, Lumea Dezvoltată şi Lumea a Treia nu

mai sunt « acolo », ci sunt aglomerate în marile oraşe ale lumii.” 11 Piramida ierarhică

tradiţională, constând într-un vârf minuscul şi o bază în creştere, este înlocuită de o nouă

configurare, presupunând trei cercuri concentrice -reprezentându-i pe cei din clasa

elitelor, cei mulţumiţi şi cei marginalizaţi- care întretaie şi depăşesc graniţele naţionale.

Viziunea transformativistă presupune, în esenţă, adaptarea statelor naţionale la

noul context global, puterea acestora nefiind diminuată, precum avertizează

hiperglobaliştii, ci dimportivă este restructurată şi reconstituită pentru a putea răspunde

complexităţii tot mai mari a proceselor de guvernare într-o lume tot mai interconectată

şi interdependentă.

Nu se poate vorbi despre teoriile globalizării fără a aduce în discuţie imensele

transformări socio-istorice şi culturale care au loc în societatea actuală. Teoriile socio-

istorice, centrate pe problematica schimbării sociale, identifică era contemporană a

globalizării cu postmodernitatea, caracterizată de ample schimbări politice, economice

şi socio-culturale resimţite într-un spaţiu deschis şi global.

10 J.G. Ruggie, Territoriality and beyond , 1993, în InterantionalOrganization, 3611 David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Op.cit ., p..32

9



Abordarea conceptuală a globalizării datorează foarte mult lui Roland Roberson

care a definit globalizarea dintr-o perspectivă mult mai profundă decât cea economică

sau politică, şi anume cea sociologică, surprinzând astfel necesitatea conturării unei

conştiinţe comune asupra lumii: „Globalizarea, conceptual, se referă atât la

comprimarea lumii, cât şi la intensificarea conştientizării lumii ca un întreg…atât lainterdependenţele globale concrete, cât şi la conştiinţa asupra întregului global în

secolul al XX-lea ”12.

Aşadar, Roberson priveşte globalizarea obiectiv, din perspectiva progreselor

tehnologice şi a proceselor de adâncire a interconectării la scară mondială, însă o

abordează subiectiv din prisma conştientizării societatii globale ; astfel, realitatea

istorică obiectivă este adusă într-un plan al conştinţei societăţii, indivizii fiind cei care

trebuie să privească fenomenul globalizării din punctul de vedere al propriei mentalităţişi viziuni şi să se manifeste ca şi cetăţeni « globali », neîingrăditi de limitele statului-

naţiune şi de culoarea locală. Majoritatea sociologilor, adepţi ai teoriilor socio-istorice,

sunt de acord că globalizarea presupune, în mod cert, existenţa unei conştiinţe holistice.

Conceptul de globalizare defineşte un fenomen prin care evenimentele, acţiunile

sau deciziile desfăşurate într-o parte a lumii pot avea consecinţe majore asupra

comunităţilor din alte părţi ale globului. Se prefigurează astfel, în percepţia multor

analişti politici, conturarea unei societăţi complexe, globale, a unui sistem social unic,

în care viaţa oamenilor este influenţată din ce în ce mai mult de evenimente care se

petrec la mii de kilometrii distanţă, departe de contextul social în care aceştia îşi

desfăşoară activităţile cotidiene.

Teoriile socio-istorice încearcă să găsească răspunsuri la întrebările-cheie care

macină societatea postmodernă: care sunt forţele care conduc procesul globalizării? Este

statul naţional depăşit în noul context socio-istoric?

Teoriile sociale clasice, aparţinând unor autori renumiţi, precum Wallerstein,

Rosenau sau Gilpin, argumentează că logica procesului de globalizare este una lineară,

unicauzală, iar forţele care determină înaintarea acestui proces sunt, fie economia

capitalistă mondială, aşa cum susţine Wallerstein, fie amplele transformări tehnologice,

aşa cum argumentează Rosenau. Referitor la rolul statului naţional, James Rosenau

vorbeşte despre noua eră politică post-internaţională, în cadrul căreia statul-naţiune nu

mai joacă rolul central în cadrul problemelor globale, nemaifiind singurele centre de

putere, dar cu toate acestea rolul şi puterea guvernelor naţionale nu sunt diminuate, ci

12 Roland Robertson, Globalization: Social Theory and Global Culture, Sage Publications, London, 1992,

p.8

10



mai degrabă reconstruite şi reconstituite.13 Robert Gilpin se subscrie argumentaţiei lui

Rosenau, adăugând că globalizarea este un fenomen compus dintr-o multitudine de

legături şi conexiuni care transcend statele naţionale, care constituiau sistemul mondial

al modernităţii.14

Spre deosebire de teoriile clasice tocmai amintite, sociologi renumiţi, precumAnthony Giddens sau Roland Robertson, dau o altă abordare fenomenului globalizării,

pe care îl descriu din prisma unei logici multicauzale şi îi atribuie un caracter dialectic şi

contingent.

Principalii factori care au dus la apariţia şi extinderea procesului de globalizare

sunt, în opinia lui Anthony Giddens, în număr de patru. În primul rând este vorba de

revoluţia comunicaţională mondială, adică posibilitatea de a comunica instantaneu între

diferite părţi ale globului, fenomen facilitat de lansarea, la sfârsitul anilor '60, a primuluisatelit în jurul pamântului. A doua mare schimbare a constituit-o apariţia aşa-numitei

“economii fără greutate”, piaţa financiară reprezentând vârful de lance al acestei

economii. Un al treilea factor îl reprezintă dizolvarea fostului bloc sovietic şi dispariţia

în mare parte a comunismului, singurul mare sistem care concura capitalismul liberal.

Ultimul fenomen amintit îl reprezintă transformarile ce au loc la nivelul vieţii cotidiene,

una dintre cele mai importante prefaceri ale ultimilor treizeci de ani reprezentând-o

egalitatea tot mai marcantă dintre femei şi bărbaţi, fenomen vizibil şi pe continentul

asiatic. Giddens refuză, în acealaşi timp, să conceapă globalizarea în temenii

imperialismului occidental.15

Robertson, pe de altă parte, vorbeşte despre cele cinci faze ale evoluţiei procesului

social-istoric al globalizării: faza germinală din Europa secolelor XV- XVI, faza

incipientă până în 1870, faza de formalizare internaţională şi implementare a ideilor

despre umanitate între 1870-1920, faza luptei pentru hegemonie între 1920-1960 şi faza

actuală de incertitudine în care trebuie să facem faţă provocărilor multiculturalismului şi

polietnicităţii. Cele două concepte definesc tendinţe fragmentare, complementare

globalizării, care iau naştere în cadrul acestui proces complex. Se pare, deci, că

globalizarea este caracterizată de o dialectică internă, contingentă.16

13 David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Op.cit ., p.3314 Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, 1981, pp.212-22615 Anthony Giddens în dialog cu Will Hutton, Traind cu capitalismul global, Secolul 21. Globalizare şi

Identitate, Publicaţie periodică de sinteză, editată de Uniunea scriitorilor din România şi Fundaţia

Culturală Secolul 21, Bucureşti, Nr. 7-9 2001, p.3016 Anthony Giddens, The Consequences of Modernity, Polity Press Cambridge, 1990

11



2.2 Scenarii asupra globalizării

Se evidenţiază două scenarii diferite asupra globalizării, cel optimist al

neoliberalilor şi cel pesimist al realiştilor.

Teoria neoliberalilor consideră că securitatea naţională va fi tot mai restrânsă pemăsură ce globalizarea pieţelor şi civilizaţiilor va eroda identitatea naţională, iar

cetăţenii îşi vor asuma statutul de „cetăţeni globali”. Aceştia prefigurează că

globalizarea va conduce în mod natural la diminuarea riscurilor declanşării războaielor,

acest lucru fiind explicat prin lipsa intereselor divergente dintre statele angrenate în

sistemul global.

Teoria realistă prognozează că, dimpotrivă, statele vor escalada competiţia,

încercând prin orice mijloc să preia controlul noilor tendinţe ale globalizării. Aşadar, seva accentua polaritatea sărăcie-bogăţie, va creşte bogăţia unor state în timp ce altele vor

cunoaşte o sărăcie şi o instabilitate tot mai mare.17

Totuşi, ambele scenarii prezintă o realitate mult prea exagerată; pe de o parte,

scenariul neoliberalilor este mult prea optimist pentru a putea fi luat ca atare, cu atât mai

mult cu cât realitatea ultimelor decenii demonstrează că globalizarea nu pătrunde în

toate colţurile lumii (vezi distincţia globalizare activă- pasivă), tendinţelor globaliste l-i

se opun tendinţe fragmentare, iar conflictele interetnice şi interconfesionale persistă

(vezi „Ciocnirea civilizaţiilor”). Pe de altă parte, prognoza realiştilor este mult prea

pesimistă şi sumbră, rămânând de văzut dacă realitatea viitorilor ani o infirmă sau nu.

2.3 Problematica identitară în contextul globalizării. Paradoxul naţionalist.

Conceptul de globalizare stârneşte volens-nolens o multitudine de controverse şi

„pasiuni”. Pentru unii, fenomenul globalizării este unul ancestral care şi găseşte în

contemporaneitate manifestarea sa cea mai complexă şi care prefigurează ca şi viitor al

societăţii umane, o lume globală. Pe de altă parte, opozanţii globalizării sunt cei ce

elogiază identitatea naţională ca fiind acea enclavă în care sunt păstrate elementele

specifice ale unei naţiuni: miturile fondatoare, tradiţiile culturale, obiceiurile străvechi şi

nu în ultimul rând limba naţională- adică ceea ce numim patrimoniul valorilor naţionale.

Din această perspectivă, se disting două scenarii plauzibile pro şi contra

globalizare. În timp ce primul scenariu evidenţiază avantajele şi beneficiile unei lumi

globalizate, o lume în care identităţile naţionale se contopesc creionând identitatea

17 Eugen Străuţiu, Silviu Nate, Op.cit., p.91

12



supranaţională, globală şi totodată păstrîndu-şi specificitatea, cel de-al doilea scenariu

exalteză identitatea naţională încercând să scoată în faţă efectele negative ale

fenomenelor globalizatoare asupra naţiunilor.

Scepticii pledează pentru prezervarea valorilor naţionale ale fiecărui popor,

argumentând că globalizarea are un impact negativ asupra statului- naţiune, asuprasuveranităţii sale, dar mai ales asupra identităţii naţionale a popoarelor. Acestia

consideră, de asemenea, că naţiunile sunt ameninţate de omogenizare şi că dacă nu vor

lua măsuri de consolidare a patrimoniului naţional, îşi vor pierde din elementele

identitare atât de arzător păstrate şi apărate până în prezent.

Dar precum afirma Ştefan Augustin Doinaş „globalizarea va stimula […]

manifestări virulente ale identităţii, după cum exacerbarea conştiinţei specificului va

duce la solidarizări încă nebănuite.”

18

Aşadar, cu cât globalizarea va fi mai susţinută şimai exacerbată, cu atât vor exista naţionalişti şi mai înfocaţi care vor lupta pentru

securizarea şi conservarea identităţilor naţionale...şi pe măsură ce numărul acestora se

va înmulţi, se va trezi în ei tendinţa spre solidaritate, spre iniţierea unor acţiuni comune,

chiar globale. În mod paradoxal, cele două concepte -globalizare şi identitate naţională-

sunt antitetice şi complementare în acelaşi timp.

Această idee a „asemănării care adânceşte diferenţa” este împărtăşită şi de Alain

Dieckhoff care vorbeşte despre un adevărat „paradox naţionalist”, argumentând că

ascensiunea în forţă a globalizării are un efect retrograd, determinând o influenţă

catalizatoare asupra naţionalismului. Susan Strange recunoaşte la rândul său existenţa

acestui paradox, afirmând că, în timp ce guvernele statelor din Europa occidentală şi din

America de Nord suferă de o pierdere progresivă a autorităţii lor reale datorată

globalizării, creşte şirul societăţilor care doresc să îşi aibă propriul stat.19

Paradoxul naţionalismului la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX,

resimţit chiar şi în Occidentul promotor al globalizării, constă în faptul că naţionalismul

se exprimă virulent şi cu o forţă reînnoită tocmai în momentul în care oamenii se

aseamănă din ce în ce mai mult.20 Paradoxul naţionalist îşi găseşte explicaţia în

diferitele abordări, atât de natură psihologică, cât şi antropologică. Din punct de vedere

psihologic, acest mister al naţionalismului poate fi explicat prin concepţia lui Freud

18 Ştefan Augustin Doinaş, Globalizare şi identitate, în Secolul 21. Globalizare şi Identitate, Publicaţie

periodică de sinteză, editată de Uniunea scriitorilor din România şi Fundaţia Culturală Secolul 21,

Bucureşti, Nr. 7-9 2001, p.8

19 Susan Strange, Op.cit ., p.2120 Alain Dieckhoff, Naţiune şi raţiune de stat. Identităţile naţionale în mişcare, Editura Curtea Veche,

Bucureşti, 2003

13



privind narcisismul micilor diferenţe- conform căreia oamenii şi popoarele se vor ataşa

cu atât mai multă înflăcărare de aspectele care îi diferenţiază, cu cât acestea vor fi mai

mici.21

Totuşi, logica antropologică este mult mai complexă şi mai credibilă, adepţii săi,

printre care numărându-se Claude Levi-Strauss, insistând asupra celor două tendinţeopuse care se manifestă în interiorul societăţii umane: una spre menţinerea şi acceptarea

particularismelor, iar alta spre convergenţă şi asemănare. Parafrazându-l pe Claude

Levi-Strauss, societăţile umane se definesc în relaţiile lor mutuale printr-un optimum de

diversitate, dincolo de care acestea nu ştiu să treacă, dar sub care nu pot să coboare

decât asumându-şi riscuri imense. Peste acest prag al diversităţii, societăţile s-ar izola

periculos de mult de restul lumii, iar sub acest prag şi-ar pierde specificitatea, şi-ar

eroda identitatea, sfârşind apoi prin a se dizolva „într-o magmă socială informă”

22

.Paradoxul naţionalist este explicat şi de Alexis de Tocqueville- considerat de

Aurelian Crăiuţu drept teoreticianul globalizării democratice-, care în opera sa

grandioasă, Despre democraţie în America, prevestea că, deşi poparele par să se

îndrepte spre unitate, mai precis, spre un sistem democratic global, „odată ce ondiţiile

diferă doar puţin, cele mai mici avantaje capătă importanţă. Cum fiecare vede în jurul

său un milion de oameni care au trăsături foarte asemănătoare sau analoage cu ale sale,

orgoliul devine exigent şi gelos; se ataşează de lucrurile mici şi le apără cu

înverşunare”23

Dieckhoff contestă teza optimistă asupra globalizării a neomarxiştilor şi a

neoliberalilor, care consideră că intensificarea schimburilor economice, constituirea

reţelelor globale de comunicaţii şi transport, precum şi răspândirea unei culturi de masă

standardizate ar putea duce la o „diluare” a specificităţilor naţionale şi la o apropire

progresivă a popoarelor lumii pe măsura înlăturării barierelor culturale. Această

perspectivă optimistă este una idealistă şi mai mult teoretică, realitatea contrazicând-o în

mare măsură.

Există exemple concrete care ilustrează că, asemănarea şi similaritatea poate

conduce la un moment dat la o adâncire a diferenţelor dintre popoare. Deşi, în plină eră

a globalizării diferitele popoare ale planetei împărtăşesc unele trăsături comune,

ajungându-se chiar la o convergenţă a modurilor de viaţă, a conceptelor, reprezentărilor

21 Michael Ignatieff, Blood and Belonging. Journeys into the New Nationalism, Vintage, Londra, 1994,

p.14, citat în Alain Dieckhoff, Op.cit ., pp. 22-23

22 Claude Levi-Strauss, Rasă şi istorie, Editura Fides, Iaşi, 2001, p.15, citat în Dieckhoff, Op.cit ., p.2323 Alexis de Tocqueville , De la democratie en Amerique II , Robert Laffont, col.Bouquins, Paris, 1994,

p.582

14



şi simbolurilor, totuşi această apropiere generează ea însăşi diferenţieri puternice, în

special prin revendicări identitare, fie ele etnice sau naţionaliste.

Un exemplu edificator este cel al Quebecului, provincia canadiană francofonă,

care, raportată la restul Canadei, cea anglofonă, a cunoscut o dezvoltare târzie. După o

perioadă de profunde transformări, s-a ajuns la o ştergere a disparităţilor dintre celedouă comunităţi diferenţiate lingvistic şi chiar cultural, dar cu toate acestea, în ciuda

convergenţei remarcabile între societatea francofonă şi cea anglofonă, am asistat la un

paradox naţionalist. Acest paradox constă în faptul că, tocmai în momentul în care s-a

aliniat restului Canadei, împărtăşind aceleaşi patternuri de dezvoltare economică şi

socio-culturală, comunitatea francofonă a creat Parti Quebecois, iniţiând lupta pentru

suveranitatea Quebecului. Altfel spus, tocami când au reuşit să se apropie cel mai mult

din toate punctele de vedere, această asemănare a cauzat, contrar aşteptărilor, un puseuetnic, o adâncire a diferenţelor. Datele statistice confirmă acest lucru: dacă în 1970, 34%

dintre francofoni se declarau canadieni şi 21% quebecani, douăzeci de ani mai târziu, în

1990, procentele s-au modificat considerabil, fiind de 9%, respectiv 59%.24

Este necesară clarificarea unui lucru: apropierea socio-culturală dintre naţiuni nu

trebuie confundată cu convergenţa identitară, întrucât adoptarea unor obiceiuri,

atitudini, comportamente, idei sau valori asemănătoare nu este suficientă pentru a

determina apariţia unei identităţi comune. Similaritatea, departe de a eroda demarcaţiile

identitare, contribuie adeseori la întărirea lor.

Modalităţile de reafirmare naţională, de exaltarea a identităţilor naţionale, se

dovedesc a fi foarte sinuoase în etapa actuală a globalizării, tocmai datorită

ambivalenţei modernizării: aceasta nu înclină în mod natural spre o lume globală, fără

frontiere şi nici nu alunecă spre exacerbarea diferenţelor. Pur şi simplu se întâmplă ca

aceste două tendinţe să coexiste.

Întrucât globalizarea nu cuprinde întreaga planetă şi nici nu actionează la fel

asupra tuturor actorilor implicaţi, aceasta este incapabilă să omogenizeze spaţiul socio-

cultural global şi să diminueze sau să erodeze permanent diversele specificităţi

naţionale.

Totul se reduce la unghiul din care priveşti lucrurile. Astfel, contrar ideilor celor

mai naivi interpreţi ai globalizării, acest fenomen nu omogenizează, ci dimpotrivă,

încearcă să reunească mai multe elemente identitare cu scopul de a contura o identitate

globală, la care fiecare naţiune în parte să îşi aducă aportul personal. Identitatea globală

24 Dieckhoff, Op.cit ., pp.20-21

15



ce referă în esenţă la crearea unei conştiinte globale, la creionarea şi scoaterea la lumină

a conştiiţei comune a umanităţii, ca şi unică comunitate de destin, ameninţată de

aceleaşi riscuri, fie ele referitoare la mediu, fie la securitatea globală. Asemenea unui

mozaic, identitatea globală este constituită din elemente dispersate şi diferite-

elementele specifile ale fiecărei naţiuni în parte-, astfel încât fiecare popor să îşiregăsească elementele identitare tradiţionale în cumulul creat.

De fapt, globalizarea nu intenţionează să îi determine pe indivizi să acţioneze, să

gândească sau să trăiască într-un anume fel, comun tuturor, nu încearcă să creeze o

uniformizare, ci îi oferă fiecărui individ angrenat în societatea globală posibilitatea să

acţioneze aşa cum doreşte, păstrându-şi tradiţiile, limba şi obiceiurile proprii, indiferent

de locul în care se află. O societate globală nu este una omogenizatoare, în care toţi,

spre exemplu, trebuie să mănânce acelaşi tip de mâncare, ci din contră, este o societatedeschisă, cosmopolită şi multiculturală, care permite, spre exemplu, unui chinez să

mănânce sushi în oricare colţ al planetei, fie în New York, Paris, Sidney, Petersburg,

Bucureşti sau Sibiu.

Conchizând, difuzarea transfrontalieră a valorilor culturale tradiţionale ale unui

popor în diferite colţuri ale planetei, reprezintă unul dintre mecanismele esenţiale ale

procesului de globalizare culturală.

Plecând de la premisa că evoluţia istorică a ultimelor secole a demonstrat că în

epocile în care schimburile internaţionale s-au intensificat, revendicările naţionaliste, au

cunoscut întotdeauna avânturi incontestabile, Dieckhoff argumentează că, în

contemporaneitate, fenomenele globalizării par să marcheze tot mai mult debutul unei

noi etape în această căutare identitară, care se va exprima încă o dată prin revendicări

naţionaliste. Dieckhoff vorbeşte despre patru etape istorice în care au avut loc aceste

revendicări naţionaliste, deşi condiţiile existente împingeau spre unitate. Una dintre

aceste epoci este cea a revoluţiei industriale, care prevestea trecerea crescândă de la

localism la cosmopolitism. Deşi revoluţia industrială a condus la o intensificare a

relaţiilor dintre popoare, la o comprimare a lumii odată cu proliferarea noilor tehnologii

comunicaţionale şi de transport, a avut loc, în mod paradoxal, un puseu naţionalist

puternic, o renaştere a sentimentului naţional; statele care au luptat pentru afirmarea

identităţii lor naţionale au fost cele din componenţa marilor imperii, spre exemplu,

România, Bulgaria, Serbia sau Grecia s-au afirmat ca şi naţiuni de sine stătătoare

concomitent cu dezmembrarea Imperiului Otoman.

Acesta conchide că este posibil ca accelerarea şi intensificarea proceselor globale

să întreţină acest fenomen de particularizare, în măsura în care îi furnizează noi mijloace

16



de expresie.25 Însă, precum spunea Ştefan Augustin Doinaş, „Surprizele Istoriei poartă

întotdeauna mască.”26

2.4 Fizionomia statului naţional în secolul XXI

2.4.1 „Erodarea” bazei statului-naţiune

Analiza acestui fenomen de „erodare” a statului are la bază ideea că statul modern

- bazat pe conceptul de naţiune ca şi persoană juridică suverană care adună toţi cetăţenii

statului indiferent de etnie sau cultură- continuă încă să fie unitatea de bază a sistemului

relaţiilor internaţionale. Precum este consacrat şi în Articolul 3 al Declaraţiei

Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, din 26 august 1787, „principiul oricărei suveranităţi

rezidă esenţial din naţiune”. În varianta originală: Article3. The source of allsovereignty lies essentially in the Nation. No corporate body, no individual may

exercise any authority that does not expressly emanate from it.27

Deşi au existat de-a lungul timpului controverse aprinse privind definirea naţiunii,

sistemul internaţional actual se bazează pe concepţia contractualistă sau constituţională

despre naţiune, de inspiraţie franceză. Conform acestei concepţii, opuse celei etno-

culturale, naţiunea are o anume identitate colectivă, calificată mai ales de voinţa de

convieţuire, ca fiind comunitatea cetăţenilor. Naţiunea nu este astfel rezultatul unei

juxtapuneri de grupuri etnice şi nici un fenomen exclusiv etnicsau biologic, ci mai

degrabă rezultatul unui „contract social” (J.J.Rousseau) încheiat între stat şi cetăţeni.

Această concepţie, denumită ulterior şi constituţională, a integrat progresiv şi concepţia

etno-culturală, deşi prima, cea contractualistă, a rămas primordială la nivelul statelor

naţionale moderne.

Concepţia etno-naţionalistă, de inspraţie germană, se referă la naţiune ca la un

grup etnic omogen situat in interiorul graniţelor statului. Conform acestei definiri, statul

naţional trebuie sa se intemeieze exclusiv pe principii etnice.Au existat perioade clare în

istoria Europei când în virtutea acestei concepţii etnice asupra naţiunii, statele Europei

Centrale şi de Est au iniţiat luptele de eliberare naţională de sub dominaţia imperiilor

multinaţionale.

25 Ibidem, p.2626 Ştefan Augustin Doinaş, Op.cit , p.8

27 Informaţie preluată de pe site-ul:

http://www.elysee.fr/elysee/anglais/the_institutions/founding_texts/the_declaration_of_the_human_rights

/the_declaration_of_the_human_rights.20240.html

17



După 1990, mai precis după încheierea războiului rece şi căderea sistemului

bipolar, statul naţional a trebuit să confrunte noi provocări legate de problema naţiunii,

modelul statului suveran bazat pe ideea de naţiune devenind ţinta unor presiuni fără

precedent. A început un proces de resurecţie identitară, de reîntoarcere a

naţionalismului, proces care ameninţă însăşi baza statului naţional suveran.Tentaţia recurentă de a suprapune teritoriului statal o grupare exclusiv etnică, care

se circumscrie concepţiei etnice asupra naţiunii, a determinat creşterea fără precedent a

particularismelor etnice, culturale, regionale, căpătând chiar forme extreme care merg

până la epurarea etnică sistematică dusă de politica de stat în Ruanda, Bosnia sau

Kosovo.28

Un exemplu concret de revendicare identitară exacerbată care pune în pericol

suveranitatea statului-naţiune este cel al maghiarilor care au adoptat diferite actenormative, precum „Legea privind statutul maghiarilor din statele vecine Ungariei” din

iulie 2001, prin care este promovat conceptul etnic al naţiunii maghiare ca întreg, cu

scopul declarat de reîntregire naţională maghiară, „de reparare” a nedreptăţilor comise

la Trianon prin trasarea „greşită” a frontierelor Ungariei. Acesta este un exemplu de

rervendicare identitară care afectează grav raportul dintre cetăţenii minoritari şi statul în

interiorul căruia locuiesc şi faţă de care sunt obligaţi prin îndatorire constituţională de

fidelitate. Aşadar, statului suveran, spre exemplu României, îi este ştirbit dreptul de

control şi decizie asupra minorităţii maghiare, aceste revendicări etnice care stimulează

segregarea minoritară afectând direct autoritatea de stat şi caracterul său suveran. Are

loc o slăbire a statului naţiune, o erodare suveranităţii sale, fiindu-i atinsă carascteristica

esenţială de exclusivitate, datorită promovării unei deteritorializări a exerciţiului

suveranităţii în încercarea de „proiectare a unui condominium virtual be baze etnice.”29

Tot referitor la erodarea suveranităţii statului prin atacul asupra conceptului de

naţiune care stă la baza sa, există voci care prefigurează existenţa unei lumi post-statale

în care statele-naţiune vor fi substituite de state multi-naţiune şi în care problematica

etnică nu ar mai putea fi disputată.

De asemenea se vorbeşte despre un dublu proces care afectează statul modern în

dimensiunea sa naţională: integrarea sau agregarea supranaţională ( spre exemplu,

integrarea în Uniunea Europeană), pe de o parte şi dezagregarea infra-naţională

(revendicările identitare, etnice), pe de altă parte. Dacă despre cea de-a doua dimensiune

28 Josepha Laroche, Politique internationale, L.G.D.J., Paris, 1998, p. 82, citată în Bogdan Aurescu,

Op.cit ., pp.84-8529 Bogdan Aurescu, Op. cit., p. 86

18



am vorbit, rămâne de discutat problematica integrării europene şi a impactului acestui

proces asupra suveranităţi statului.

Cei care prevăd o deznaţionalizare a statului şi conturarea unei comunităţi de etnii

naţionale, cei care prevăd trecerea de la identitatea naţională la cea post-naţională şi

consideră statul suveran şi identitatea naţională ca fiind depăşite şi demodate, uită unlucru foarte important, acela că, această construcţie europeană nu exclude niveluri de

integrare şi identitate, astfel că, spre exemplu, identitatea supranaţională, europeană nu

implică pierderea identităţii naţionale. Poţi fi, deci, un bun european fără a înceta să fi

un bun român. În acest sens, este remarcabilă definiţia lui Jacques Santer privind

raportul dintre identitatea naţională şi cea europeană: „[...] nu există mai multă opoziţie

între identităţile naţionale şi identitatea europeană, decât este între o vioară şi orchestra

din care face parte.”

30

Erodarea statului-naţiune nu ţine doar de atacarea fundamentului său naţional, aşa

cum am prezentat mai sus, ci şi de limitarea sau transformarea funcţiilor statului în noul

cadru internaţional. Referitor la statele europene se constată o slăbire a voinţei politice,

o redirecţionare atât spre niveluri superioare (integrarea în Uniunea Europeană sau

aderarea la NATO), cât şi spre niveluri inferioare (comunităţi sau grupuri infrastatale

care pot căpăta forme interregionale sau transfrontaliere de cooperare, precum

Comitetul Regiunilor sau diversele asociaţii specializate pe domenii de activitate).

Problematica transferului de suveranitate a statului către aceste niveluri de

autoritate, fie ele superioare sai inferioare, va fi pe larg dezbătută în capitolul 3.

Un alt fenomen care afectează statul naţional modern, contestându-i fundamentul

naţional este cel al apariţiei cvasistatelor sau a statelor slabe, falite, drept consecinţă a

importului modelului statal occidental în societăţi cu un univers etic-cultural căruia nu i

se potrivesc instituţiile politico-administrative democratice; este vorba mai concret

despre aplicarea principiului „formelor fără fond” la nivelul statelor noi apărute în urma

decolonizării sau a dezintegrării URSS-ului, state slabe şi incapabile să îşi exercite

deplina lor suveranitate. Acest fenomen al intervenţiei internaţionale în sprijinul

democratizării a avut consecinţe dramatice asupra unor astfel de cvasi-state, de la

pierderea autorităţii de stat la fărâmiţarea puterii.

Această problemă va fi tratată continuarea acestui capitol, deoarece este esenţială

pentru înţelegerea problematicii suveranităţii per total.

2.4.2 „Deconstrucţia statelor” şi/sau adaptarea lor la noua ordine mondială

30 Jacques Santer, citat în Bogdan Aurescu, Op.cit., p.89

19



Parafrazându-l pe Francis Fukuyama, de peste o generaţie, tendinţa politicii

globale este aceea de a slăbi statalitatea, de a eroda anumite aspecte ale statului-naţiune,

considerate acum două secole ca fiind esenţiale. Declinul statalităţii se datorează atât

aspectelor normative, cât şi celor economice. 31

În secolul XX, existau state mult prea puternice, deseori în sens negativ, care îşitiranizau proprii cetăţeni şi comiteau acte de agresiune şi abuz asupra vecinilor sau state

care nu erau dictatoriale, dar totuşi, datorită anvergurii ridicate a sectorului de stat, nu

reuşeau să dezvolte politici economice eficiente. Datorită acestor disfuncţii, în secolul

XXI, tendinţa fundamentală este aceea de a reduce sectorul de stat şi de a trece în

sarcina pieţei şi a societăţii civile funcţiile care fuseseră însuşite neadecvat- fenomen la

care ne vom referi drept „deconstrucţia statului”.

Pentru o mai bună înţelegere a eficienţei funcţionării statului, delimitarea făcută deFukuyama între cele două dimensiuni ale statalităţii -capacitatea instituţională a statului

şi anvergura activităţilor statului- este concludentă. În timp ce capacitatea instituţională

se referă la forţa statului, la posibilitatea acestuia de a planifica şi executa politici şi de a

aplica legile cu maximă transparenţă şi corectitudine, anvergura activităţiilor statului se

referă la paleta largă a funcţiilor şi scopurilor asumate de guverne. Odată clarificată

această distincţie este mult mai uşor de conceput terminologia de „deconstrucţie a

statului”, ca referindu-se nu la reducerea forţei şi a capacităţii statului, ci la limitarea

anvergurii activităţilor guvernelor naţionale, pentru o mai bună eficientizare (vezi

Anexa 2).

Astfel, se poate realiza o distincţie mult mai clară a stadiului de dezvoltare

politico-economică a statelor, în funcţie de raportul dintre anvergura activităţilor

întreprinse şi a scopurilor statului şi capacitatea instituţională a acestuia de a le pune în

aplicare. Cea mai bună soluţie pentru state este de a se regăsi în cadranul I, unde

anvergura limitată a sectorului de stat este combinată cu o puternică eficienţă

instituţională (spre exemplu, Statele Unite). Pe de parte, cel mai defavorabil loc este cel

din cadranul IV, corespunzător situaţiei în care un stat ineficient abordează o gamă largă

de activităţi pe care nu le poate desfăşura bine (state precum Brazilia sau Turcia).

Cadranele II şi III sunt abordate diferit în funcţie de preferinţele şi convingerile

diferitelor state, precum Franţa sau Japonia.

Pornind de la premisa că, pentru o dezvoltare eficientă pe termen lung, forţa şi

capacitatea instituţională a statului este mai importantă decât anvergura activităţii sale,

31 Francis Fukuyama, Construcţia statelor. Guvernarea şi ordinea mondială în scolul XXI , Editura Antet,

2004

20



deconstrucţia statului, concretizându-se în reducerea ariei activităţilor de stat, deci

privatizarea anumitor sectoare, se desfăşoară concomitent cu o reconstrucţie a statului,

adică întărirea capacităţii de creare şi aplicare a politicilor într-un cadru legal şi

transparent.

În noul context global, deconstrucţia statelor moderne presupune reducereaanvergurii statului naţional, concomitent cu creşterea capacităţii instituţionale. Acest

lucru este necesar deoarece, experienţa unor state a dovedit că reglementarea şi

intervenţia excesivă a statului în economie nu are un efect benefic, ci dimpotrivă,

conduce spre stagnarea dezvoltării şi declanşarea unor crize de securitate socială, cum a

fost cazul Japoniei, respectiv al statelor europene de asistenţă socială.32

Capacitatea statului este un subiect amplu dezbătut şi de către Linda Weiss, care

dă termenului de capacitate o extensie nouă: dacă la Fukuyama capacitatea era tratatădin perspectiva forţei statului, Weiss vorbeşte în acelaşi context despre capacitatea

transformativă a statului-naţiune ca despre acea forţă a statului de a se adapta

contextului internaţional şi de a răspunde la noile provocări competiţionale. Ambii

autori se subscriu ideii potrivit căreia capacitatea statului nu poate fi absolută şi

integrală, existând doar capacităţi în diverse domenii, care pot determina la rândul lor

un anumit tip de comportament exterior al statului pe scena internaţională. Spre

exemplu, Statele Unite şi-au dezvoltat competenţele preponderent în sfera politicii

externe, ascunzând oarecum incapacităţile în sectorul industriei interne.

Capacitatea transformativă se defineşte drept „abilitatea statului de a se adapta

unor şocuri şi presiuni externe, generând mereu noi modalităţi de guvernare”33, mai

precis drept abilitatea autorităţii naţionale de a crea strategii interne eficiente de ajustare

care, în colaborare cu grupurile economice, îmbunătăţesc sau transformă în sens pozitiv

economia industrială.

Argumentaţia sceptică a Lindei Weiss se centrează în jurul ideii că această

competenţă a statului în domeniul strategiilor transformative interne, contrar viziunii

globaliste, devine astăzi un avantaj important în competiţia globală.34 Statul naţional nu

se retrage şi nici nu îşi pierde puterea odată cu integrarea în economia globală, ci poate

constitui cel mai eficient cadru de adaptare la noile tendinţe în vederea asigurării

dezvoltării economice şi a bunăstării sociale.

32 Ibidem 33 Linda Weiss, Op. cit ., p. 2134 Ibidem, p.22

21



Aşadar, dacă un stat deţine o capacitate transformativă suficient de mare, atunci el

poate rămâne pentru mult timp de acum înainte un actor decisiv şi esenţial -în calitate de

coordonator şi cadru de implementare şi impulsionare a politicilor economice- pe arena

internaţională „dominată” de fluxurile financiare tansfrontaliere şi de activităţile

corporaţiilor multinaţionale. Beneficiile coordonării de către stat a activităţiilor economice au fost remarcate în diverse domenii, precum: coordonarea deciziilor de

investiţie complemantare, organizarea procesului de specializare a firmelor mici,

promovarea difuzării informaţiilor, ca şi a achziţiei industriei tehnologice, precum şi a

răspândirii tehnologiei. Aşadar, oferind infrastructura, divizând riscurile şi încurajând

cooperarea, statul se află în postura de a orchestra răspunsuri la competiţia tehnologică,

mai eficiente pe plan naţional.35

Ideea funadamentală în jurul căreia Linda Weiss îşi centează argumentaţia pentrudemolarea mitului statului lipsit de putere este aceea conform căreia, într-o lume intens

internaţionalizată, dar nu globală, capacitatea statului este un produs al instituţiilor de

guvernare a legăturilor interne, mai degrabă decât al uneltelor politice, al nivelului de

deschidere şi integrare economică sau al slăbiciunilor sectorului privat. Această idee se

subscrie astfel concepţiei expuse de Fukuayma privind importanţa majoră a capacităţii

instituţionale.

Totodată, adaptabilitatea statului la procesele internaţionalizării economice

crescânde este fenomenul preferat în locul diminuării puterii statului.

Se deosebesc, excluzând perioada actuală, trei etape principale ale „adapatării”

statului naţional de-a lungul istoriei sale: etapa militarismului, cea a industrialismului şi

cea a construcţiei naţiunii (vezi Anexa 6). Acestea sunt dovezi vii ale faptului că, de la

originile sale şi până azi, statul naţional a trebuit să se adapteze treptat la necesităţile

epocii, deţinând anumite funcţii, fie ele militare, economice sau sociale, care au existat

fie separate, fie cumulative, unele dintre ele chiar opunându-se. Este clar faptul că statul

nu a încetat dintr-o dată să se mai adapteze noilor condiţii, tinzând spre propriul lui

sfârşit.

Aşadar, teza adaptării statului pentru a răspunde contextului schimbător al

competiţiei internaţionale, susţinută de Linda Weiss, este realistă şi viabilă, iar ritmul şi

amploarea diferite ale provocărilor militare, economice şi sociale au determinat

modelarea diferenţelor contemporane dintre configuraţiile statelor şi dintre capacităţile

lor adaptive; astfel, precum afirma Stephen Krasner, „ nu există nici un motiv de a

presupune a priori că structura părţilor tari şi a celor slabe ar fi aceleaşi pentru toate

35 Ibidem, p.24

22



formele de guvernare. Un stat poate fi incapabil să aschimbe structura sistemului

medical, dar poate fi capabil să contruiască o reţea de transporturi eficientă, în timp ce

un altul reuşeşte relativ uşor să devină cunoscut cetăţenilor, dar nu reuşeşte să le vindece

bolile.”36

În concluzie, capacitatea statului, departe de a deveni irelevantă, a căpătat o nouăsemnificaţie într-o economie mondială în evoluţie. Se ridică iminenta întrebare: „statul

lipsit de putere” este un mit sau nu?

2.4.3 „Statul lipsit de putere” -un mit sau o realitate?

Scepticii globalizării, în frunte cu Paul Hirst, Grahame Thompson şi Linda Weissconchid, contrar viziunii globaliştilor, că există o mare diferenţă între o economie strict

globală şi una puternic internaţionalizată „în care majoritatea companiilor

multinaţionale fac comerţ, de la bazele lor, în economii naţionale distincte”; în prima

categorie, politicile naţionale apar drept inutile datorită inflenţelor masive ale

corporaţiilor transnaţionale şi ale forţelor pieţei asupra rezultatelor economice naţionale.

În cea de-a doua, „politicile naţionale rămân viabile, fiind întradevăr esenţiale pentru

menţinerea stilurilor şi punctelor forte distincte ale bazei economice naţionale şi a

companiilor care fac comerţ prin aceasta.”37 Statul naţional, în opinia acestor autori, îşi

păstrează rolul esenţial în cadrul unei economii puternic internaţionalizate, dar totuşi nu

globale. Acesta suferă întradevăr o serie de metamorfoze necesare adaptării noului

context, însă nu duce lipsă de putere sau capacitatea transformativă.

Această capacitate transformativă a statului, despre care am vorbit anterior, este o

problematică intens aprofundată de Linda Weiss, care aduce argumente substanţiale

pentru demolarea mitului statului slab, lipsit de putere. Autoarea susţine că impactul

presiunilor economice externe asupra economiilor naţionale şi a politicilor publice

depinde într-o mare măsură de forţa sau slăbiciunea instituţiilor interne, astfel că, statele

nu resimt aceleaşi schimbări economice şi nici nu reacţionează identic la stimulii

exteriori.38

36 Stephen D. Krasner, Defending the National Interest. Raw Materials Investment and US Foreign

Policy, Princeton University Press, NY, 1978, p. 58

37 Paul Hirst şi Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, 1996, citati în Linda Weiss, Op.

cit., p.21038 Ibidem

23



Mai mult, în condiţiile în care aceste instituţii interne adoptă strategii manageriale

economice flexibile şi în continuă evoluţie, se poate vorbi de adaptabilitatea statului, şi

nu „retragerea” acestuia sau restrângerea activităţiilor sale în calitate de actor economic,

existând numeroase domenii unde implicarea statului în economie rămâne vitală pentru

prosperitatea internă, pe măsură ce economiile se dezvoltă şi se maturizează.Deşi hiperglobaliştii au dezvoltat un adevărat curent de „negare” a statului,

preconizând diverse aspecte peiorative -de la diminuarea autorităţii naţionale, slăbirea

puterii guvernamentale în faţa capitalului transnaţional, decesul politicii industriale,

atrofierea statului ca şi agent organizatoric şi coordonator la prăbuşirea statului

bunăstării, sfârşitul diversităţii naţionale şi în final, la „moartea” statului-naţiune-

aceştia nu au luat în considerare posibilitatea adaptării statului la noile circumstanţe

globale, neluând în seamă varietatea de răspunsuri oferite de state la presiunileinternaţionale, şi nici sursele şi consecinţele acestei varietăţi pentru prosperitatea

naţională.39

În literatura de specialitate se pot identifica trei ipoteze privind intensitatea

globalizării contemporane: globalizarea puternică corelată cu eroziunea puterii statului,

globalizarea puternică în contextul unei puteri statale nemodificate şi globalizarea slabă

caracterizată prin internaţionalizare intensă şi restrângerea orizontului puterii statale; la

acestea se mai adaugă una, cea a globalizării slabe caracterizată prin internaţionalizare

puternică şi accentuarea adaptabilităţii puterii statului şi a diferenţierii, teză aprig

susţinută de către Linda Weiss.40

Scepticii globalizării, pentru a susţine teza importanţei neschimbate a statului-

naţional pe arena internaţională, pun sub semnul întrebării tocmai argumentele aduse de

hiperglobalişti pentru a demonstra amploarea acestui fenomen. (vezi supra, Teoria

sceptică).

Pentru a demola mitul statului lipsit de putere nu este însă îndeajuns să se

demonstreze doar că fenomenul globalizării nu este atât de intens precum se

vehiculează, ci trebuie demonstrat prin argumente teoretice faptul că statul nu poate să

îşi secătuiască întreaga putere deţinută până în prezent. Aceasta este perspectiva sceptică

abordată de Linda Weiss care, în încercarea sa de a susţine că lipsa de putere a statului-

naţiune nu este decât un mit construit de cei mai înflăcăraţi adepţi ai globalizării, susţine

că, şi dacă integrarea economică ar fi atât de avansată precum se spune, nu ar fi

obligatoriu ca statul să îşi piardă puterea din două motive; întâi de toate, efectele

39 Linda Weiss, Op. cit , p. 1940 Ibidem, p.211

24



integrării asupra capacităţilor de guvernare nu ar fi uniforme, întrucât statele-naţiuni

prezintă o adaptabilitate şi o varietate considerabilă, atât în ceea ce priveşte reacţiile la

schimbare, cât şi capacitatea de a media şi coordona legăturile interne şi internaţionale,

în special relaţiile guvern-corporaţii. Al doilea motiv ar fi acela că aşa-numita

globalizare nu poate crea uniformitate, menţinând divergenţele dintre state; în acelaşitimp, globalizarea însăşi este produsul statelor-naţiune, este susţinută de acestea, şi, prin

urmare, „îşi extrage din acestea sensul şi existenţa.”41

Conchizând, statul-naţiune continuă să joace rolul principal pe scena

internaţională marcată de internaţionalizare şi pe care o economie mondială se

construieşte încet încet datorită creşterii în principal a fluxurilor finaciare de capital.

Nimeni nu contestă magnitudinea interdependenţelor secolului XXI, nici chiar cei mai

sceptici analişti ai globalizării, ci doar faptul că statul se retrage sau devine desuet sub presiunile interne şi internaţionale.

Dacă Linda Weiss încearcă prin demersul său analitic să demoleze mitul statului

lipsit de putere, argumentând că statul nu este pe cale de dispariţie şi nici nu îşi pierde

întreaga putere suverană, ci doar se adaptează noilor condiţii de pe piaţa economiei

globale, Susan Strange, la rândul său, pledează pentru aceeaşi teză a adaptabilităţii la

schimbările politice şi economico-sociale, încercând însă să demoleze concepţia

conform căreia autoritatea statului a rămas neschimbată şi neafectată de globalizare.

Totuşi, la nivelul prezentării argumentelor, se remarcă perspectiva hipergloblistă sau

mai curând transformativistă a lui Susan Strange, în comparaţie cu cea sceptică a Lindei

Weiss. Diferenţa de abordare se datorează premiselor de la care pornesc argumentaţiile:

dacă Strange pledează pentru teza hiperglobalistă, susţinând faptul că globalizarea este

în apogeul său, Weiss pledează pentru teza sceptică,considerând etapa actuală una de

creştere a interdependenţelor şi de internaţionalizare treptată, neputându-se însă vorbi de

globalizare.

Strange susţine că asistăm astăzi la o metamorfoză a statului, cauzată de

schimbările structurale din economia şi societatea mondială, stat ale cărui puteri şi

resurse devin limitate în anumite domenii care aparţineau până atunci exclusiv statului.

Pentru o aprofundare a acestei afirmaţii este deosebit de utilă prezentarea puterilor/

responsabilităţilor fundamentale ale statelor naţionale, precum şi a modificărilor care s-

au produs în cadrul acestora şi care au determinat un declin al autorităţii statelor în

favoarea forţelor non-statale ale pieţei globale.

41 Ibidem, p.234

25



În primul rând, referitor la responsabilitatea statului naţional de a apăra teritoriul

naţional împotriva invaziilor străine şi de a asigura securitatea cetăţenilor, se observă că

această funcţie statală sportă modificări evidente odată cu noile nevoi de securitate ale

lumii globalizate şi odată cu necesitatea acută a statelor de a coopera cu alte state în

cadrul unor organizaţii internaţionale de securitate, precum NATO sau OSCE. Aşadar,se remarcă o limitarea a funcţiei de apărare a statului în favoarea unor organizaţii

suprastatale. Mai mult, interesele de securitate, deşi persistă la nivel statal, ele sunt

treptat înlocuite ca şi importanţă de către interesele economice şi, aşa cum am precizat

anterior, competiţia pentru segmentele din pieţele mondiale a înlocuit competiţia pentru

teritoriu. O responsabilitate conexă este acea de a deţine monopolul de stat asupra

folosirii legitime a violenţei împotriva cetăţenilor; această putere a statului este

ameninţată astăzi de folosirea violenţei în căutarea profitului de către grupările non-statale ale crimei organizate, apărute tot pe fondul unei globalizări, cea a violenţei.

A treia responsabilitate importantă a statului, legată de problematica socială, mai

precis de asigurarea unei structuri de siguranţă pentru sectoarele de populaţie cu

probleme speciale de adaptare la economia de piaţă (vârstnicii şi tinerii, bolnavii şi

persoanele cu dizabilităţi, şomerii etc.), deşi nu este momentan în declin, prezintă semne

că ar putea intra în viitor. Deşi este incontestabilă intervenţia statului în problemele

cotidiene ale cetăţenilor, prin intermediul diferitelor agenţii şi organisme

guvernamentale menite să asigure standarde ridicate de viaţă şi să prevină violarea

drepturilor omului (Oficiul pentru Protecţia Consumatorului, oficii pentru protecţia

copilului, etc), se ridică întrebarea dacă statele nu au ajuns la limita dispoziţiilor

financiare şi dacă pe viitor îşi vor putea accentua rolul social.

În ceea ce priveşte cea de-a patra responsabilitate majoră a statului, cea de a

menţine valoarea monedei naţionale, se constată că aceasta rămâne formal în sarcina

statului, deşi a devenit acum şi o responsabilitate naţională, şi una colectivă, căci, spre

exemplu, dintr-o economie importantă inflaţia poate fi uşor răspândită către alte

economii, având efecte majore.

Următoarele responsabilităţi ale statului ţin tot de controlul asupra sistemului

economic. Se remarcă faptul că -atât în ceea ce priveşte puterea de a alege forma

potrivită de dezvoltare capitalistă, cât şi de a corecta tendinţele economiilor de piaţă

către boom-uri şi depresiuni şi de a deţine monopoluri asupra domeniilor-cheie, precum

şi responsabilitatea de a percepe impozite şi taxe, aceea de a controla comerţul exterior

(în special importurile) şi de a oferi infrastructura economică- statul îşi deplasează (sau

îşi împarte) autoritatea către noii actori non-statali de pe piaţa mondială: organizaţiile

26



internaţionale integrative, precum Uniunea Europeană sau ASEAN, sau corporaţiile

transnaţionale, precum IBM, General Motors sau Orange.

Spre exemplu, în ceea ce priveşte responsabilitatea guvernului naţional vis-a-vis

de deţinerea monopolurilor de stat în domenii cheie ale economiei, precum industria

cărbunelui şi oţelului, construcţiile navale şi armamentul sau industria bunurilor deconsum (cea a zahărului, alcoolului sau tutunului), odată cu intrarea pe piaţă a

corporaţiilor străine şi odată ce piaţa a devenit prea mică pentru a obţine profituri

suficiente pentru finanaţarea de noi investiţii, monopolurile naţionale nu au mai fost o

opţiune atât de atrăgătoare pentru guverne, lăsând în seama corporaţiilor străine

responsabilitatea pentru anumite domenii esenţiale.

Acest demers are menirea de a înfăţişa modalitatea de restrângere atribuţiilor

statului în ceea ce priveşte îndeplinirea efectivă a unor scopuri precise. Esteincontestabil faptul că deplasările de atribuţii şi responsabilităţi dinstre autoritatea

statală către cea non-statală atinge sfera suveranităţii statului-naţiune.

Philip Cerny este unul dintre cei care s-au pronunţat pentru teza naturii

schimbătoare a statelor şi a funcţiilor lor, afirmând că, în timp ce statul bunăstării se

confruntă cu o serie de dificultăţi, inclusiv fiscale, locul îi este luat de un nou tip de stat,

„statul concurenţial”, care acţionează ca un actor activ şi competitiv pe scena economiei

globale.42

2.4.4 Destructurare şi restructurare. „Construcţia naţiunii”43

Atentatele teroriste asupra Statelor Unite de la 11 septembrie 2001 reprezintă un

moment crucial în istoria statalităţii; începând de atunci, preocuparea fundamentală a

politicii globale nu va mai fi aceea de a găsi modalităţi de limitare şi restrângere a

statalităţii, ci de a o construi, sau mai bine spus de a o reconstrui. „Pentru societăţile

individuale şi pentru comunitatea globală, veştejirea statului nu este un preludiu al

utopiei, ci al dezastrului”44.

Într-adevăr, societatea mondială contemporană se confruntă cu o problemă majoră,

elementară pentru menţinerea stabilităţii şi securităţii la nivel global, şi anume cea a

construcţiei statelor naţionale. Precum susţinea Fukuyama, această problemă nu este

una recentă, nu este o provocare nouă, dar ea nu a fost niciodată mai necesară şi mai

puţin înţeleasă decât astăzi.

42 Philip Cerny, The Changing Architecture of Politics , citat în Susan Strange, Retragerea statului.

Difuziunea puterii în economia mondială, Editura Trei, Bucureşti, 2001, pp.110-11143 Francis Fukuyama, Op.cit.

44 Ibidem, p.126

27



Această nevoie de a construi state sau naţiuni se referă evident, la acele state

slabe sau falite, care duc o lipsă acută de politici de dezvoltare eficiente şi de instituţii

capabile să gestioneze aceste politici.

Este necesară realizarea unei dinstincţii între cele două terminologii utilizate,

acelea de „construcţia naţiunii” şi „construcţia statului”. Americanii sunt cei carefolosesc sintagma de „construcţie a naţiunii”, din raţiuni ce ţin de propria istorie şi

experienţă naţională; deoarece identitatea lor istorică şi culturală naţională a fost clădită

în jurul aspectelor politice, precum constituţionalismul şi democraţia liberală,

determinând o identitate preponderent civică şi politică, este lesne de înţeles folosirea

termenului de naţiune în locul celui de stat. Europenii, în schimb, privesc naţiunea ca pe

o comunitate culturală determinată de împărtăşirea aceloraşi valori şi a aceleiaşi istorii;

astfel, nu se poate vorbi de construirea deliberată a unei naţiuni, ci doar a unui stat,adică a unui ansamblu de instituţii de guvernare.

Motivaţiile principale care determină comunitatea internaţională să se angajeze în

procesul dificil de construire a statelor sunt diverse, de la ajutorarea statelor care au fost

măcinate de conflicte sau războaie, la eliminarea terenurilor propice dezvoltării

terorismului şi până la acordarea de şanse statelor sărace pentru a ieşi din impas şi

pentru a se dezvolta din punct de vedere economic.

Aşadar, construcţia statelor este o problemă esenţială pentru comunitatea

mondială, întrucât aceste state slabe şi sărace sunt surse reale ale multora dintre cele mai

mari probleme ale sistemului internaţional, de la sărăcie şi SIDA, până la narcotice şi

terorism internaţional, slăbiciunea statelor reprezentând aşadar o problemă atât

naţională, cât şi internaţională de prim rang.

Lumea post-Războiul Rece a fost presărată cu state falite şi slabe, care se întind

din Balcani, prin Caucaz şi până în Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi de Sud; în anii

nouăzeci colapsul şi slăbiciunea unor state precum Somalia, Haiti, Cambodgia, Bosnia,

Kosovo şi Timorul de Est, au provocat deja dezastre majore în planul umanitar şi al

drepturilor omului.

Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au demonstrat lumii întregi că statele

totalitare, slab guvernate şi dezorganizate, în care principiile democratice lipsesc cu

desăvârşire, reprezintă un pericol major pentru stabilitatea şi securitatea sistemului

internaţional, întrucât comit acte de încălcare a drepturilor omului şi sevesc drept

adăposturi pentru terorişti internaţionali. Terorismul islamist al fundamentaliştilor

Orientului Mijlociu, precum şi deţinerea armelor de distrugere în masă sunt alte două

pericole extreme, născute nu neaparat din sărăcie, ci din slaba guvernare a unor state,

28



precum Afganistan sau Irak, care au fost de-a dreptul subminate de reţele teroriste,

precum Al- Qaida.

Spre exemplu, Afganistanul, fiind un stat falit, cu o guvernare deficitară şi o

capacitate instituţională extrem de slabă, a putut fi efectiv deturnat de către un actor

nonstatal, organizaţia teroristă Al-Qaida, devenind baza unor operaţiuni teroriste.După 11 septembrie, statele lumii au început să conştientizeze pericolul

determinat de globalizarea violenţei, astfel că, dacă până atunci problematica statelor

slabe era încadrată ca ţinând de aspecte umanitare şi legate de drepturile omului, acum

ea a căpătat o dimensiune majoră legată de securitatea internaţională. Lumea a devenit

conştientă de pericolul pe care îl reprezentau aceste state pentru lumea Ocidentală.

Michael Ignatieff, subliniind incapacitatea comunităţi internaţionale de a conştientiza la

timp pericolul acestor state, precizează că „în anii nouăzeci a mai existat şi un eşecgeneral al imaginaţiei istorice, o incapacitate a Occidentului post-Războiul Rece de a

înţelege că amplificarea crizei ordinii de stat în atât de multe zone întrepătrunse ale

lumii –din Egipt până în Afganistan- acea să devină în cele din urmă o ameninţare de

securitate acasă.”45

Irakul este un alt exemplu de stat cu o slabă guvernare, care, deşi cu resurse

bogate, reprezintă un pericol internaţional, o sursă de instabilitate, deoarece este

suspectat de deţinerea armelor de distrugere în masă. De asemenea, alte state slabe şi

falite, precum Somalia, Ruanda, Liberia, Sierra Leone, Congo, Haiti, Cambodgia,

Bosnia, Kosovo şi Timorul de Est s-au aflat în centrul majorităţii crizelor internaţionale

în perioada dintre căderea Zidului Berlinului (1989) şi atentatele de la 11 septembrie din

Statele Unite (2001). Statele Unite, alături de aliaţii săi europeni, au fost cel mai adesea

iniţiatoarele proceselor de construcţie şi reconstrucţie a acestor naţiuni.

Întrucât formele clasice de luptă împotriva unor asemenea ameninţări s-au dovedit

ineficiente, soluţia pentru stabilizarea şi stimularea dezvoltării acestor naţiuni a fost

aceea de a interveni în interiorul lor pentru schimbarea regimului existent şi înlocuirea

lui cu altul mai capabil. Astfel, Statele Unite alături de aliaţii europeni au iniţiat o serie

de intervenţii umanitare şi ajutorări sub forma donaţiilor externe şi a consilierii, însă

mai târziu au trecut la un proces de construcţie efectivă a statelor, intervenind în Bosnia,

Kosovo(1999), Timorul de Est (2000), Afganistan (2001), Irak (2003) etc.

Asfel a construi state constă în a crea noi instituţii guvernamentale şi a le fortifica

pe cele deja existente, înseamnă a ajuta statele sărace şi cele în curs de dezvoltare să îşi

creeze un sistem de guvernare eficient şi capabil care să conducă ţara spre progres. Pe

45 Ibidem, p.101

29



scurt, este nevoie de o întărire a capacităţii instituţionale. Însă trebuie precizat faptul că,

ajutorul extern şi implicaţiile umanitare acordate de statele puternice şi donatorii

internaţionali nonguvernamentali nu pot soluţiona problemele acestor state slabe, ci este

nevoie de o implicare activă a populaţiei autohtone, de o adaptarea la condiţiile socio-

culturale date. Ne confruntăm cu inexistenţa unei teorii a organizaţiilor aplicabile care să permită

transferul de cunoştinţe despre crearea instituţiilor şi eficientizarea funcţionării lor; mai

mult decât atât, gradul de transferabilitate a noţiunilor despre instituţii diferă de la un

domeniu la altul, existând componente precum managementul şi proiectarea

organizatorică, care au un grad de transferabilitate ridicat sau componente precum

factorii structurali şi culturali, cu un grad redus de transferabilitate (vezi Anexa 3).

Construcţia naţiunii în cazul statelor slabe şi prăbuşite din Lumea a Treia urmeazăaproape unanim un plan trifazic.

Prima etapă constă în reconstrucţia post-conflict în cazul ţărilor ieşite de curând

dint-un război violent, cum ar fi Afganistanul sau Kosovo, unde autoritatea

guvernamentală s-a prăbuşit, în cazul Afganistanului guvernul taliban, fiind necesară

instaurarea unei noi conduceri de stat; în această etapă de reconstrucţie acţiunile

întreprinse de coaliţia internaţională vizează restaurarea ordinii şi stabilităţi prin

dispunerea de forţe de securitate, precum şi acordarea de ajutoare umanitare şi asistenţă

tehnică pentru asigurarea elementelor fundamentale, precum apa potabilă, energia

electrică, repunerea în funcţiune a sistemelor economice de bază etc.

Cea de-a două fază a construcţiei are drept obiectiv fundamental crearea de

instituţii de stat capabile să se automenţină şi după retragerea ajutorului extern. În cazul

Irakului, o ţară mult mai bogată în resurse decât Afganistanul, dar care a fost multă

vreme tiranizată de un regim autoritar, problema era cea de a reconstrui instituţiile de

stat, care fie s-au prăbuşit, fie au fost dezmembrate de către SUA. Datorită jafurilor şi

dezordinii instaurate după intervenţie, mare parte a capacităţii administrative s-a irosit,

acesta fiind unul dintre eşecurile iniţiale ale americanilor. Pericolul pe care au trebuit să

îl înfrunte americanii în procesul de reconstrucţie a Irakului- post Saddam Hussein a

fost acela de reîntoarcere a membrilor vechiului regim autoritar. De asemenea, procesul

de întărire a capacităţii instituţionale a fost stăvilit de faptul că au existat puţini oameni

din peisajul politic care au rămas înafara fostului regim, astfel că a existat un deficit de

forţă politică autohtonă, nesesară pentru adaptarea reformelor occidentale la condiţiile

locale.

30



Una dintre deficienţele sistemului american de construire a capacităţii

instituţionale constă tocmai în neadecvarea la condiţiile socio-culturale existente şi la

tradiţia istorică a statele respective, lucru care a produs în trecut probleme de

automenţinerea a instituţiilor importate din exterior, spre exemplu în Bosnia. Astfel,

crearea instituţiilor trebuie să ţină cont de constrângerile, oportunităţile, obiceiurile,normele şi condiţile locale, iar soluţiile administrative şi instituţionale trebuie să fie

puse la punct nu doar cu constribuţia oficialităţilor locale, ci de către acestea. Spre

exemplu, în trecut, statele cu dezvoltarea rapidă ale Asiei de Est au importat anumite

instituţii, dar le-au modificat substanţial pentru a putea funcţiona în societăţile lor.

Statele Unite ar trebui, aşadar, în procesul de construcţie a Irakului sau

Afganistanului, nu să importe modelele occidentale, ci, în primul rând, să ţină cont de

tradiţia islamică şi nedemocratică a acestor ţări, de obiceiurile, valorile şi practicile caredecurg din aceste tradiţii, pentru a reuşi să construiască acele instituţii capabile să se

menţină şi după retragerea ajutorului.

Experienţa anilor nouăzeci în Somali, Haiti, Cambodgia, Bosnia, Kosovo sau

Timorul de Est a demonstrat că nici Statele Unite, şi nici comunitatea internaţională nu

au reuşit să parcurgă cu succes această a doua etapă. Cu toate acestea, chiar şi

asigurarea păcii şi menţinerea stabilităţii sunt considerate succese, întradevăr minore,

dar totuşi esenţiale pentru populaţiile acestor state. Rezolvarea problemelor pe termen

scurt prin ajutor umanitar şi asistenţă tehnică şi amânarea soluţiilor instituţionale pe

termen lung reprezintă uneori tot ce poate fi făcut în cazurile grave, ale statelor ieşite

din conflicte majore.

A treia fază a construcţiei statelor se suprapune deseori celei de-a doua, referindu-

se tot la capacitatea instituţională, dar în plus la întărirea capacităţii instituţionale deja

existente. Această etapă vizează întărirea statelor slabe care prezintă deficienţe la nivelul

anumitor sectoare ale societăţii (spre exemplu, un stat nu e capabil să furnizeze servicii

de bază, precum învăţământul primar sau mediu, dreptul la proprietate), dar în care

totuşi autoritatea de stat este relativ stabilă. Astfel de state sunt cele din America Latină

sau Africa (Peru, Mexic, Kenya, Ghana etc.)

În concluzie, necesitatea construirii, sau în cazul unora a reconstruirii, acestor state

slabe este acută, datorită instabilităţii pe care o generează acestea la nivel local, regional

şi internaţional. Chestiunea încălcării suveranităţii acestor slabe este

Trecerea în revistă a teoriilor asupra globalizării ne permit să concluzionăm că se

deosebesc o multitudine de abordări conceptuale care încearcă să contureze cât mai bine

31



şi mai argumentat geometria fenomenului contemporan, fenomen care stă la baza

schimbărilor mondiale. Statul naţional este indubitabil afectat de procesele globalizării,

lucru confirmat de majoritatea specialiştilor, fie ei hiperglobalişti sau transformativişti;

chiar şi scepticii globalizării acceptă necesitatea reajustării rolului statului naţional şi

adaptării acestuia la noile provocări ale etapei contemporane, deşi aceştia nu admitexistenţa globalizării puternice, ci denumesc fenomenele actuale în termenii

internaţionalizării crescânde şi creşterii interconetărilor între majoritatea popoarelor

lumii.

Atât hiperglobaliştii, scepticii, transformativiştii, cât şi socio-istoricii au încercat

să contureze câte o viziune proprie privind statutul şi rolul statului-naţional în cadrul

noului context global. Toate aceste concepţii vorbesc despre creşterea

interdependenţelor şi intensificarea schimburilor transfrontaliere, dar diferă de cele maimulte ori premisele de la care se pleacă şi tendinţele preconizate pentru viitor. Se

deosebesc în esenţă două concepţii de bază: una care afirmă declinul sau retragerea

statului în contextul unei puternice globalizări, alta care pledează pentru un stat ne-

erodat de fenomenele globale, a căror magnitudine este la rândul său contestată.

În urma analizelor efectuate, nu se poate spune că statul naţional este pe cale de

dispariţie, dar nici că şi-a erodat semnificativ puterea. Întradevăr globalizarea

contemporană a produs transformări esenţiale ale funcţiilor şi rolului statului naţional,

acesta reconfigurându-şi treptat atribuţiile, dar nu putem afirma decât că statul a devenit

mai activ şi, chiar cu riscul de a-şi înstrăina anumite tradiţii istorice, a intrat într-un

proces de reformare şi adaptarea la noile condiţii ale ordinii globale. În

contemporaneitate, asistăm aşadar la o reconstituirea a puterilor statului naţional

modern, perceput în termenii funcţiilor, rolului, puterii, autorităţii, autonomiei şi

suveranităţii sale (vezi Anexa 4).

Impactul globalizării asupra statului naţional vizează şi chestiunea naţionalismului

şi a manifestărilor sale politice sau culturale. În acest context, tot astfel cum există o

Declaraţie universală a drepturilor omului, se pune întrebarea de ce nu ar fi posibilă şi o

„Declaraţie universală a culturilor, a diversităţii culturale, a dialogului mondial

cultural”46, mai precis crearea unui mecanism protejare la scară internaţională a

culturilor naţionale, de promovare a diversităţii şi multiculturalismului, de lupta

împotriva hegemoniei culturale americane. Astfel, identitatea culturală ar avea un

„avocat al apărării” în procesul intentat de globalizarea culturală. Privitor la impactul

globalizării asupra identităţii naţionale, acesta este pe cât de interesant de urmărit, pe

46 Vasile Stănescu, Op. cit , pp. 62-63

32



atât de dificil. Cert este însă faptul că identitatea naţională se luptă astăzi pentru a nu

cădea pradă globalizării.

Globalizarea+Si+Statul+National

Documents

Transcript of Globalizarea+Si+Statul+National