Gheorghe Gherghe
-
Upload
bogart1974 -
Category
Education
-
view
22 -
download
1
description
Transcript of Gheorghe Gherghe
GHEORGHE GHERGHE
BISERICA VOVIDENIA
DIN BÂRLAD
Culegere text: Costel Romete
Sponsori:
Prof. Nicu Ţicău
Procuror Nicolaie Mihai
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GHERGHE, GHEORGHE Biserica Vovidenia din Bârlad : (o poveste aproape adevărată)/
Gheorghe Gherghe. - Bârlad : Sfera, 2020
ISBN 978-606-573-883-6
726.54
GHEORGHE GHERGHE
BISERICA VOVIDENIA
DIN BÂRLAD
(O poveste aproape adevărată)
Editura Sfera
Bârlad - 2020
Această carte a apărut din iubirea faţă
de Biserica VOVIDENIA
a profesorului Ion (Nicu) ŢICĂU,
născut în Sărăţeni.
Nepoţilor mei din Bârlad,
Mălina-Ana şi Rareş-Ştefan DIACONU
SĂ SE ŞTIE, SĂ NU SE UITE…
8 OCTOMBRIE trebuie declarată Ziua Bârladului.
Alexandru cel Bun a semnat „Certificatul de Naştere”
al Târgului Bârlad.
Roman I (al Muşatei) este primul întregitor al
Moldovei.
Cei doi DOMNI, Alexandru cel Bun şi Roman al
Muşatei trebuie să aibă statui lângă Podul Pescăriei,
locul unde a început descălecatul Târgului Bârlad.
CUVÂNT ÎNAINTE
Prima biserică din Bârlad a avut hramul Vovidenia
(Intrarea în Biserică a Maicii Domnului) şi a fost ctitoria
lui Alexandru cel Bun. Reconstruită în secolul al XVIII-
lea de familia Duca a fost cunoscută şi cu numele de
Duculeanu. La începutul secolului al XIX-lea a primit şi al
doilea hram „Cuvioasa Parascheva” pentru a fi ferită de
incendii. Secolul al XIX-lea a fost unul al calamităţilor
pentru târgul Bârladului, cutremure, inundaţii, incendii,
holeră. Mai mult ca oricând târgoveţii au avut nevoie de
protecţie divină.
7
ISTORICUL CERCETĂRII
Al. I. Crăciun în „Monografia judeţului Tutova”
(manuscris aflat la Arhivele Statului Vaslui, capitolul:
Viaţa culturală, 1943) a considerat biserica Vovidenia ca
fiind cea mai veche din oraş, ctitorită cu mult înainte de
1600. După opinia sa a ţinut loc de Catedrală a oraşului,
până la construcţia „Domneascăi”. Trebuie să fi fost o
biserică din piatră şi cărămidă, acoperită cu tablă, cu o
clopotniţă din scânduri. Al. I. Crăciun a menţionat şi
reclădirea bisericii datorată familiei Duca, la 1700.
Pentru vechimea ei a pledat şi I. C. Beldie, cu
specificaţia că la mijlocul secolului al XVII-lea existau în
Bârlad două biserici din zid, Domneasca şi Vovidenia. (I.
C. Beldie, O însemnare despre Bârlad, în „Drum drept”, I,
Bârlad, 1913, pp. 30-38).
Al. V. Boldur în studiul „Biserica în timpul lui
Ştefan cel Mare (în „B.O.R.”, an LXXXII, 1964, nr. 7-8) şi
pentru mijlocul secolului al XVII-lea a menţionat trei
biserici de zid în Bârlad: biserica „Domnească” de la
1636, ctitoria lui Vasile Lupu, biserica „Sfântul Dimitrie”
şi biserica „Vovidenia”, considerată până atunci drept
catedrala oraşului. Autorul s-a bazat pe consemnarea lor
de către episcopul Marco-Bandini, în 1646 şi Paul de
Alep, în 1652.
H. Bărbuleanu a menţionat existenţa unei biserici în
Bârlad, în 1549. (H. Bărbuleanu, în „Notiţă despre
biserica Catedrală «Domnească» din Bârlad”, în
8
„Păstorul Tutovei”, an I, nr. 4, octombrie-noiembrie 1938,
pp. 81-85).
Alexandru Papadopol-Calimache a fost convins că
biserica Vovidenia este cea mai veche din Bârlad. S-a
bazat pe identificarea bisericii Vovidenia cu biserica
„Sfântul Kiriac” pomenită de Paul de Alep în 1656. (vezi:
„Notiţă istorică despre Bârlad”, Bârlad 1889).
Nu se pot studia bisericile din Bârlad fără colecţia
de documente puse la dispoziţie de preotul Ioan
Antonovici, devenit episcopul Iacov Antonovici, în
principala sa operă „Documente bârlădene” apărută în 5
volume.
Un îndrumător pentru cercetare este „Bibliografia
localităţilor şi monumentele feudale din România”, II,
Moldova, editată la Craiova în 1971 de Nicolae Stoicescu.
Voica Puşcaşu în „Actul de ctitorire ca fenomen
istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul
secolului al XVIII-lea (Editura „Vremea”, Bucureşti, 2001)
a menţionat pentru Bârlad 12 biserici. Bisericile vechi
menţionate în acest studiu sunt: biserica lui popa Toader,
ante 1444, o biserică ante 1504 pe strada Vasile Lupu, nr.
10, numită Domnească, biserica menţionată şi în 1636, tot
Domnească, biserica Sfântul Dumitru, ante 1692. Biserica
Vovidenia este menţionată ante 1768 pe strada Ştefan cel
Mare, la nr. 6, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii
Domnului sărbătorit la 21 noiembrie şi hramul Sfânta
Parascheva sărbătorit la 14 octombrie. Această biserică a
fost descrisă cu un plan necunoscut, ctitorie boierească,
cu funcţie necunoscută, cu mai multe hramuri. A fost
9
menţionată ca fiind biserică boierească, deoarece a fost
refăcută de familia Duca. Vechea biserică a fost
domnească, ctitorire, cel mai probabil, a lui Alexandru cel
Bun, cu hramul Vovidenia, biserica în care, în 1444 slujea
popa Toader.
Un studiu privind monumentele religioase
medievale din zona Bârladului a realizat Laurenţiu
Chiriac. În acest studiu a prezentat şi evoluţia bisericilor
în Târgul Bârladului pe parcursul mai multor secole.
(Laurenţiu Chiriac, „Monumente religioase medievale
din zona Bârladului”, Editura Kolos, Iaşi, 2007).
Oltea Răşcanu-Gramaticu a continuat acest studiu
într-o lucrare monumentală închinată Târgului Bârlad în
trei volume. În volumul al doilea, pe aproape 200 de
pagini sunt prezentate bisericile, începând cu mărturiile
arheologice până la noile lăcaşuri de cult din zilele
noastre (în „Istoria Bârladului”, Ediţia a III-a, Revăzută şi
adăugită, vol. II, Editura Pim, Iaşi, 2015).
Totuşi cercetarea va continua, cunoaşterea nu are
limite, fiecare biserică din Târgul Bârladului are nevoie
de un studiu special, aparte. În această idee prezentăm şi
noi un studiu privind biserica Vovidenia. Menţionăm că
cercetarea privind cunoaşterea acestei biserici va
continua şi în viitor, de noi sau de alţii. În viitor vor
apărea alte documente, necunoscute de noi în prezent.
10
ŢARA MOLDOVEI
Constituirea statului medieval românesc Moldova a
fost şi este o temă de cercetare pentru mulţi istorici
români şi străini. Noi, vom reaminti câteva teorii, cele
mai cunoscute şi acceptate de istoriografia românească.
Ştefan Sorin Gorovei a prezentat într-un studiu
„Întemeierea Moldovei” (Probleme controversate)
concepţia general acceptată a istoricilor români privind
geneza statelor medievale româneşti: „Ne obişnuisem să
socotim un bun câştigat al istoriografiei noastre chipul în
care era înfăţişată Moldova prestatală – înţelegând prin
acest ultim termen (poate nu cel mai potrivit), perioada
dinaintea statului întemeiat şi organizat de Dragoş,
Bogdan şi urmaşii lui. Se presupunea existenţa unei
multitudini de mici formaţiuni – uniuni de obşti, cnezate,
voievodate – a căror reunire într-un organism unic a fost
grăbită – şi sub anumite aspecte, favorizată chiar – de
stăpânirea cumană şi apoi de cea tătărască” (Ştefan Sorin
Gorovei, „Întemeierea Moldovei” (Probleme
controversate), Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” Iaşi, 1997, p. 33).
După acelaşi Ştefan Sorin Gorovei, obştile teritoriale
prestatale au supravieţuit până în secolele XVII-XVIII în
câmpuri şi care se întâlnesc în mai multe zone ale
Moldovei. Un asemenea câmp apare şi în documentul
din 1495 prin care Ştefan cel Mare a stabilit hotarul
ocolului Bârladului. (Documente Romaniae Historica, A,
11
mss. 151, pp.280-281). Concluzia fiind: „Peste străvechile
«câmpuri», obşti teritoriale care îşi păstrau stăpânirile şi
tradiţia unei unităţi nu în primul rând geografice, s-a
suprapus statul; unele «câmpuri» au fost înghiţite de
proprietatea domnească şi împărţite apoi celor
credincioşi domniei” (Ştefan Sorin Gorovei, op. cit. p. 37).
Cronica lui Grigore Ureche ne prezintă formarea
statului Moldova prin descălecare/descălecat. Termenul
a fost preluat de Ştefan Sorin Gorovei ca desemnând
„întemeierea”.
Descălecarea, aşa cum apare în documente
presupune o intervenţie din afară, un plus de populaţie
venit din altă parte, urmat de fenomenul colonizării.
Descălecarea, prin urmare, presupune şi o cauză externă
cu implicaţii în organizarea unei localităţi, cum este cazul
târgului Bârladului, sau al unei ţări.
Dimitrie Onciul a definit faza finală a procesului de
închegare într-un singur stat ca fiind o „confederaţie de
cnezate româneşti” (Dimitrie Onciul, Originile, p. 295).
O sinteză a unificării se găseşte la Gheorghe
Brătianu: „E uşor de presupus că ceea ce a supravieţuit în
aceste mici ţinuturi izolate de munte sau de codru vor fi
constituit în timpurile cele mai vechi o trăsătură specifică
fiecărei «ţări» în parte, hotarele ei fiind, de fapt, acele ale
«obiceiului» tradiţional superior puterii politice şi
administrative a factorilor de conducere. […] Cu timpul,
aceste mici unităţi s-au contopit în formaţiuni politice
mai mari odată cu dreptul ce le cârmuia.” (Gheorghe I.
12
Brătianu, „Sfatul domnesc”, pp. 33-34, apud: Ştefan Sorin
Gorovei, op. cit., p. 36).
Spaţiul românesc a cunoscut un mileniu de mişcări
etnice şi demografice. Neamul românesc s-a născut ca
popor latin prin limbă, stratul etnic fiind cel tracic. Şi
totuşi românii sunt un popor plurietnic, cele mai
importante adausuri fiind două elemente, cel slav şi cel
turanic.
După plecarea vizigoţilor, populaţia aflată între
Carpaţi şi Nistru a devenit extrem de rară. A apărut un
spor demografic după venirea slavilor. Românii au fost
un popor cu destin. În timp, slavii s-au asimilat,
înmulţind şi întărind poporul român. În plus, au
contribuit şi la omogenizarea limbii române, deoarece s-
au aşezat pe tot spaţiul locuit de români. Slavii din
nordul Dunării au organizat expediţii de jaf în sudul
Dunării de unde se întorceau cu robi valahi contribuind
la întărirea romanităţii în spaţiul dintre Tisa şi Nistru.
Prezenţa slavilor în tot spaţiul balcanic, teritoriu locuit de
romanici, dar şi unele deplasări de populaţii în grupuri
sau spontan au dus la apariţia Culturii Dridu, aceeaşi la
sud şi la nord de Dunăre, dar şi la omogenitatea limbii
române. Stat la nordul Dunării nu a apărut atunci şi nici
în secolele următoare.
Dar după dispariţia statului chezarilor de pe Volga,
stăpânirea vastului teritoriu din nordul Mării Negre a
revenit turanicilor (pecenegi, uzi, cumani). Turanicii au
fost stăpâni de la Volga până în Câmpia Panonică, timp
de 350 de ani. O stăpânire atât de îndelungată a lăsat
13
urme în fiinţa etnică a poporului român, dar şi a limbii.
Asemenea slavilor, turanicii şi-au adus contribuţia la
omogenitatea limbii române.
Puterea politică, în zonă, mai mult de trei secole,
exercitată de turanici a făcut imposibilă existenţa unui
stat paralel al românilor. Sigur, au existat reprezentanţi ai
românilor pe lângă turanici, un fel de intermediari.
Aceştia au adunat averi şi prestigiu, vor fi strămoşi ai
viitoarei clase boiereşti, termenul boier fiind, de fapt,
turanic. Se pot da multe exemple pentru sudul Moldovei;
în zona dintre Prut şi Siret s-a evidenţiat familia Cernat.
Numele ne sugerează chiar şi o ascendenţă turanică,
întemeietorul familiei trebuie să fi avut un ten mai
negricios. Românii au trăit în comunităţi mici, în acele
vremuri. Aşezările lor erau formate din membrii aceleaşi
familii, a urmaşilor ei, erau comunităţi de neamuri. O
comunitate nu poate supravieţui fără reguli, chiar
nescrise, de convieţuire. Toţi membrii ascultau de cei
bătrâni, de un sfat al bătrânilor. Comunităţile aveau
nevoie şi de un comandant militar. Românii acelor
timpuri au avut ocupaţii asemănătoare cu turanicii. În
plus, fiind supuşi, îi însoţeau pe aceştia în războaie.
Acestea sunt premizele apariţiei juzilor, cnezilor,
voievozilor, dar nu şi a statului, acesta exista, turanicii
fiind stăpânii, ei erau statul, chiar dacă nu în formele
regatelor apusene, turanicii au avut un stat aparte, un
stat al spaţiilor uriaşe, un stat uneori în mişcare, dar care
a avut şi centre politice, în Crimeea, în viitorul Bugeac
14
între Nistru şi Prut, teritoriu care din această cauză se va
numi Basarabia.
La venirea mongolilor, turanicii, cei care nu au
fugit, au avut aceeaşi soartă ca românii. După 1241
teritoriul extracarpatic a fost inclus în Hoarda de Aur,
imperiul apărat spre apus de lanţul Munţilor Carpaţi.
Mongolii, tătari numiţi de români, organizau dese raiduri
peste munţi în Regatul maghiar, primii afectaţi fiind
românii şi secuii din Transilvania. Regatul maghiar,
devenit apostolic după creştinare, a dus lupte de apărare
împotriva tătarilor, scopul lor de viitor fiind alungarea
lor cât mai mult spre răsărit. Se urmăreau două obiective:
extinderea graniţelor regatului, dar şi impunerea
creştinismului catolic păgânilor şi schismaticilor.
Acţiunea de creştinare la răsărit de Carpaţi a populaţiilor
păgâne începuse înainte de marea invazie mongolă, prin
creştinarea unui grup de cumani şi crearea Episcopiei
Cumanilor în zona de curbură a Carpaţilor. Maghiarii au
continuat să organizeze expediţii peste munţi cu sabia şi
crucea. Ca rezultat al luptelor Regatului maghiar cu
mongolii dar şi a lituanienilor cu mongolii a fost crearea
statului medieval Moldova. Pentru maghiari, acesta
trebuia să fie un stat tampon între ei şi tătari, dar şi un
capăt de pod de unde se puteau extinde spre răsărit.
Lituanienii, la rândul lor, prin luptele cu tătarii, şi-au
extins statul feudal până la Marea Neagră.
Cronica lui Grigore Ureche ne prezintă formarea
Moldovei prin descălecare. Termenul a fost prezentat de
Ştefan Sorin Gorovei ca desemnând „întemeiere”.
15
Descălecarea aşa cum apare în documente presupune o
intervenţie din afară, un plus de populaţie venit din altă
parte, urmat de fenomenul colonizării. Descălecarea, prin
urmare, presupune şi o cauză externă cu implicaţii în
organizarea unei localităţi sau ţări.
Populaţii din exterior au venit pe teritoriul
viitorului stat Moldova, mai întotdeauna, după plecarea
vizigoţilor. Au fost populaţii de neam străin dar şi
români. Aceştia au venit spontan, de-a lungul timpului,
din sudul Dunării sau din Câmpia Panonică, dar şi în
grupuri mari aduşi ca robi de către slavi, pecenegi,
cumani. Datorită acestor fenomene, în Moldova a avut
loc o permanentă descălecare, dar şi întemeiere. A fost
întemeiat statul dar au fost întemeiate şi multe localităţi.
Târgul Bârladului a avut şi el un moment de întemeiere,
dar şi de descălecare, ambele fenomene având loc
simultan.
Credem că statul Moldova s-a format prin unirea, în
timp, a trei zone: Ţara de sus, Moldova lui Dragoş şi
Bogdan, creaţie a Regatului maghiar, Ţara de jos sau Ţara
valahă, creaţie a lituanienilor şi Episcopia Milcoviei fostă
Episcopie a cumanilor.
16
ŢARA DE SUS A MOLDOVEI
„Statul feudal moldovenesc s-a constituit în două
etape, prin două acţiuni distincte, aparent contradictoriu
în epocă: într-o primă etapă, s-a format un stat vasal
Regatului maghiar, creat de acesta ca o marcă de apărare
a hotarelor răsăritene; în etapa următoare, această
formaţiune statală şi-a cucerit independenţa şi şi-a
consolidat poziţia pe plan extern”. (Ştefan Sorin Gorovei,
„Dragoş şi Bogdan”, Editura militară, Bucureşti, 1979,
p.53).
Un stat independent a avut însuşiri diferite de-a
lungul istoriei. În perioada medievală, multe state au
avut suveranitate, dar independente nu au fost, în
termenii cunoscuţi în prezent. Întreaga societate, şi
statele, s-au găsit într-un sistem de vasalitate formată din
vasali şi seniori. Statele erau vasale unele altora, un stat
putea fi şi vasal şi suzeran. În final toţi erau supuşi lui
Dumnezeu, singurul Domn, singurul Stăpânitor.
Prima formă de stat de la răsărit de Carpaţi s-a
constituit datorită regalităţii maghiare.
În 2 februarie 1345 a pornit din secuime o expediţie
anti-tătară. Carpaţii au fost trecuţi prin trecătoarea
Oituzului, prima ţintă fiind regiunea de curbură, zonă
controlată de regalitatea maghiară, pe timpul Episcopiei
Milcoviei. La sfârşitul anului 1346, acest teritoriu a fost
eliberat şi regele a cerut Papei să reînfiinţeze Episcopia
Milcoviei, distrusă de tătari în 1241. Alungarea tătarilor a
17
continuat din zonele cuprinse între munţi şi râul Siret.
Ultimele menţiuni despre lupte datează din 1352-1354.
Ca rezultat al acestor lupte, teritoriul de sub munte până
la râul Siret a fost scos de sub stăpânirea tătarilor. Regele
maghiar l-a numit, ca voievod al acestui teritoriu, pe
Dragoş, adus din Maramureş. Miron Costin a prezentat
acest fenomen în cuvinte sugestive: „moldovenii din
Maramureş” au venit cu Dragoş şi au ocupat mai întâi
locurile de sub munte. După Grigore Ureche a fost o ţară
ca o „căpitănie”. Noul stat ce se dorea o stavilă a
regatului maghiar împotriva tătarilor a cuprins teritoriul
dintre munţi, râul Siret, râul Trotuş în sud, în nord până
la Târgul Siret, cel puţin. Prima menţiune a numelui Ţării
Moldovei datează din 1360 (Terra moldavia) într-un
document maghiar în care se prezintă evenimentul din
1359. (Când a fost restaurată Ţara moldovenească).
Ţara s-a numit Moldova, deoarece centrul politic al
noului stat a fost pe valea acestui râu. Au fost avansate
mai multe teorii privind etimologia termenului Moldova,
termen care a dat numele unui râu şi apoi unui stat. Noi,
suntem convinşi că termenul este de origine germană. În
Moldova, în antichitate au trăit şi neamuri germane, cele
mai cunoscute fiind cele ale bastarnilor, urmaţi mai
târziu de vizigoţi. În perioada prestatală, pe valea râului
s-au aşezat mineri, meşteşugari de origine germană
veniţi din Transilvania. Termenul „molda” se găseşte şi
în prezent în spaţiul locuit de neamuri germane. În
Oltenia, prin „moldă” s-a definit o albie de mari
proporţii, din lemn, folosită la mustuit, dar şi în alte
18
scopuri, când era nevoie de un recipient mai mare.
Obiectele mai mici, de acest gen, sunt cunoscute cu
numele de: albie, covată, postavă. O covată, numită şi
albie, are forma unei văi. Râul Moldova curge printr-o
vale, mărginită de dealuri. Sufixul „ova” este de origine
slavă şi desemnează femininul – o vale, o moldă.
Termenul albie este de origine latină şi desemnează în
percepţia localnicilor culoarea albă a unei coveţi,
rezultată prin cioplirea unui buştean de plop.
Centrul politic al statului creat de maghiari, cu
trăsăturile unei mărci, unei căpitănii, s-a aflat în zona
acestei văi. Numele s-a extins asupra întregului stat care
s-a întins până la Nistru, Marea Neagră şi Dunăre.
Dragoş nu a trăit mult, în funcţia de Voievod
urmând fiul său Sas. Ambii au fost reprezentanţii
regalităţii maghiare şi ai catolicismului. Din această
cauză aceşti voievozi au fost priviţi cu suspiciune,
neîncredere de către populaţia locală care era dispusă să
accepte mai degrabă toleranţa religioasă a tătarilor.
În acelaşi timp, în Transilvania, Maramureş, în
întreg Regatul maghiar, catolicismul se întărea prin forţa
armată a Regatului Apostolic. Atunci, s-au luat măsuri
prin care starea de nobil era recunoscută de apartenenţa
la catolicism. Majoritatea nobililor de origine română au
acceptat catolicismul şi s-au maghiarizat. Au existat şi
nobili români care au refuzat, unii au sărăcit, alţii au
părăsit regatul trecând munţii în Moldova, unul din ei
fiind Bogdan, fost Voievod al Maramureşului. Când
condiţiile au permis, Bogdan a trecut munţii însoţit de
19
românii cu aceleaşi convingeri. După 1360, stăpânirea
mongolă a slăbit în zonă datorită victoriilor lituanienilor.
După bătălia de la Apele Albastre (1362/1363), tătarii au
fost alungaţi din Podolia, în consecinţă şi din spaţiul
dintre Nistru şi Siret. Ducele Lituaniei a format o feudă
din teritoriul eliberat şi a donat-o nepoţilor săi, fraţii
Koriatovici (Alexandru, Iuric, Constantin, Theodor).
Unul din ei, Iurie a luat în stăpânire teritoriul de la apus
de Nistru.
În Cronica lituaniană se găseşte informaţia: „pe
cneazul Iurie valahii l-au luat să le fie Domn şi l-au
otrăvit acolo”. Acesta nu a fost Domn în Moldova lui
Dragoş şi Bogdan, a fost totuşi Domn în ceea ce va deveni
Ţara de Jos, teritoriu care apare în documente cu numele
de „Ţara Valahă”. Din această ţară, Iurie a căutat să ia în
stăpânire teritoriul până la munţi, adică să-şi supună şi
Moldova. Acolo Domn era Laţcu, fiul lui Bogdan. Pentru
a rezista în mica lui ţară, o fâşie de pământ legată de
munţi, Laţcu a căutat să se pună sub protecţia Papei de la
Roma şi şi-a manifestat dorinţa să îmbrăţişeze ritul
catolic. A fost urmat de sora sa Muşata care s-a botezat cu
numele Margareta, poate şi de alţii, informaţiile
documentare ne lipsesc. Totuşi, Laţcu a fost înmormântat
ortodox în Biserica de la Rădăuţi. Deoarece Laţcu a murit
fără urmaşi pe linie masculină, Domn al Moldovei a fost
încoronat nepotul său, Petru al Muşatei, în 1374.
Conflictul cu lituanienii lui Iurie Koriatovici a continuat
şi în primii ani ai domniei lui Petru I. În 1377, moldovenii
au înregistrat o mare victorie împotriva lituanienilor,
20
după care, lupte de mari proporţii nu se mai cunosc.
Conflictul s-a încheiat în 1387, printr-o căsătorie
dinastică. În 1386, o solie cafeză a plecat din Crimeea la
Cetatea Albă unde urma să se întâlnească cu Constantin,
care nu putea fi decât Koriatovici, şi cu Petru Voievod
(Ştefan Sorin Gorovei, op. cit., p. 272).
În anul următor, 1387, Anastasia Koriatovici, fiica
lui Constantin – unii istorici cred că era sora lui – s-a
căsătorit cu Roman al Muşatei, văduv în acel timp şi tată
a trei fii: Ştefan, Mihai, Iuga. Roman al Muşatei a primit
ca zestre tot teritoriul până la Nistru şi Marea Neagră,
care teritoriu, numit în documente Ţara Valahă, s-a unit
cu Moldova lui Dragoş şi Bogdan, cele două zone
formând unităţi administrative ale statului unificat: Ţara
de sus şi Ţara de jos. Între urmaşii lui Bogdan, Petru şi
Roman şi neamul Koriatovici s-au încheiat şi unele
înţelegeri, două dintre ele se pot sesiza uşor. Urmaşii lui
Petru al Muşatei au fost înlăturaţi de la succesiune,
Domni în Moldova unificată urmând a fi aleşi doar dintre
urmaşii lui Roman şi Anastasia, cei doi având doi fii,
Alexandru şi Bogdan. Tot datorită acestor înţelegeri,
principalul ierarh al Bisericii Moldovei întregite trebuia
să fie din familia Koriatovici, atunci Iosif, creştinat
ortodox şi Episcop la Cetatea Albă. După multe dispute
cu Patriarhia de la Constantinopol, acesta a devenit
primul Mitropolit al Moldovei, cu scaunul la Suceava.
21
ŢARA DE JOS A MOLDOVEI
Nicolae Iorga, într-o conferinţă ţinută la 1 ianuarie
1927 la Liga culturală din Bârlad, în sala mare a Curţii cu
Juri, a făcut observaţia că: „aceste două trupuri de
pământ ale Moldovei – Ţara de sus şi Ţara de jos – nu
erau numai două realităţi administrative cu doi vornici,
ci două realităţi etnice mai profunde. Pe când Ţara de sus
e un pământ de repede cuceriri, Ţara de jos are o
fizionomie mai complexă şi mai rebelă.”
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei a
menţionat cuprinderea Moldovei în trei părţi: cea de jos,
cea de sus şi Basarabia, în care se numărau, luate la un
loc, 23 de ţinuturi mai mici. (Dimitrie Cantemir,
„Descrierea Moldovei”, Editura Tineretului, 1967, p. 16).
Prezentând locuitorii Moldovei a făcut o diferenţă între
cei din Ţara de sus şi cei din Ţara de jos. Pentru el,
„locuitorii din Ţara de sus se pricep mai puţin în ale
războiului şi nici nu sunt deprinşi cu armele; mai
degrabă îşi mănâncă pâinea în sudoarea frunţii şi în
linişte” […] „dar sunt mai religioşi şi mai vrednici în
treburile ţării”. În schimb, „locuitorii din Ţara de jos
„sunt oşteni mai buni şi de asemenea oameni mai
mărinimoşi” […] „se răzvrătesc mai lesne şi sunt mai
nestatornici”.
Învăţatul domnitor a surprins bine profilul psihic al
moldovenilor şi unele diferenţe între nord şi sud.
Locuitorii din Ţara de sus au fost mai apropiaţi de codri
22
şi munţi, contactul lor cu turanicii şi mongolii fiind mai
lejer. Pe de altă parte, relieful i-a făcut mai meditativi,
mai religioşi. Locuitorii Ţării de jos au trăit mai mult în
zone deschise, cu păşuni multe, cu terenuri pe profilul
neamurilor pastorale. În sud, s-au găsit centrele politice
ale turanicilor, mai ales în Bugeac, locuitorii de aici,
români sau nomazi au fost obligaţi să fie mai războinici.
Dimitrie Cantemir a sesizat trei zone în Moldova.
Basarabia a fost cunoscută şi cu numele de Bugeac.
Credem că aici, în sud, a existat un mare centru al
stăpânirii cumane, credinţă sugerată de etimologia
termenului „Basarabia”. Pentru noi, statul medieval
românesc al Moldovei s-a constituit din trei zone: Ţara de
sus, Ţara de jos, Episcopia Milcoviei. Întotdeauna
teritoriul dintre Prut şi Nistru a ocupat spaţiul de la
Hotin până la Dunăre şi ţărmul mării şi a fost parte
componentă a Ţării de jos, unitate administrativă în
perioada medievală, care a cuprins şi ţinutul dintre Prut
şi Siret, de la Iaşi, spre sud până la Galaţi.
Deosebiri între Ţara de sus şi Ţara de jos a sesizat şi
Mircea Coloşenco, deosebiri în planul comunicării
verbale. În Ţara de jos este caracteristic fenomenul
lingvistic al palatizării consoanelor labiale (fricativele
labio-dentale) F şi V, urmate I, fenomen care a creat două
graiuri diferite. (Mircea Coloşenco, Ţara cu cai, Elanul, nr.
116, octombrie 2011, p. 1). Aceste diferenţe noi le punem
pe seama aportului extern diferit al populaţiei
românească care s-a adăugat populaţiei locale mai vechi.
Dacă în nord au venit români din Panonia, Maramureş,
23
Transilvania, în partea de sud-est a Moldovei au venit
români din sudul Dunării.
Până la Despot-vodă, tezaurul Moldovei a păstrat şi
o coroană a Ţării de jos. „Dubla coroană din tezaurul
moldovenesc confirmă alcătuirea ţării din două entităţi
politice distincte întemeierii.” (Şerban Papacostea,
„Întemeierea statului”, nr. 18, p. 48; „Geneza statului”, p.
102). În sprijinul acestei afirmaţii Şerban Papacostea a
pus în valoare un document din 1562, semnalat de P. P.
Panaitescu în 1951. (Hurmuzaki, „Documente”, II, 1, p.
452, P. P. Panaitescu, „Tezaurul”, p. 64).
Rezumând, Şerban Papacostea a concluzionat: „dar
statul moldovenesc a apărut şi datorită schimbării
raportului de forţe dintre Regatul maghiar şi Hanatul
Hoarda de Aur, la aceasta adăugându-se interesele
economice şi strategia genoveză şi veneţiană,
expansiunea polono-lituaniană, nostalgiile bizantine,
conflictul ori tensiunile pe teren confesional”. (apud:
Ştefan Sorin Gorovei, op. cit., p. 44).
Ţara Moldovei a apărut şi s-a extins pe măsură ce
tătarii se retrăgeau spre răsărit. Noul stat a moştenit
sistemul administrativ implementat de tătari, locuitorii
şi-au perfecţionat tactica şi strategia militară, cunoscută
de ei, mai de mult, de la populaţiile turanice. Interesate
de alungarea tătarilor au fost Regatul maghiar şi Statul
lituanienilor. Pentru români, catolicismul reprezenta o
primejdie mai mare decât stăpânirea tătară. Ţara de sus a
fost o creaţie maghiară. Localnicii nu au fost prea
24
încântaţi, urmarea a fost alungarea Drăgoeştilor şi
instaurarea puterii lui Bogdan.
Tătarii din Ţara de jos au fost alungaţi de lituanieni.
După alungarea tătarilor din Podolia, ca efect al luptelor
de la Apele Albastre, stăpâni acolo au rămas fraţii
Koriatovici. Curând, lituanienii au ajuns stăpâni şi în
Moldova meridională, Cetatea Albă fiind considerată
„cheia Lituaniei”. Fraţii Koriatovici, Alexandru, Iurie,
Constantin, Theodor, nepoţi ai ducelui Lituaniei au
primit acest teritoriu ca feudă. În Podolia, hegemonia a
avut-o Alexandru, ca frate mai mare. În Moldova
meridională şi de răsărit, stăpân a ajuns Iurie Koriatovici.
Acesta a fost perceput de unii istorici ca Domn al
Moldovei după moartea lui Laţcu. A fost Domn, dar nu
în Ţara de sus ci în Ţara de jos. A încercat să-şi supună şi
Moldova Bogdăneştilor. Se pare că moldovenii au găsit
soluţia îndepărtării lui. A urmat conflictul din 1377 care a
fost un conflict local între moldoveni şi fraţii Koriatovici.
Victoria moldovenilor a schimbat strategia. După Iurie
stăpân în Moldova meridională a ajuns fratele său,
Constantin. Mulţi istorici au crezut că acest Constantin,
stăpân la Cetatea Albă, a fost Costea care apare în
Pomelnicul Mânăstirii Bistriţa şi al cărui mormânt se
găseşte la Rădăuţi. Acesta a fost Voievod dar nu Domn al
Moldovei. Acceptarea lui Iurie (Iurg) Koriatovici ca
Domn în Ţara de jos, pentru un timp scurt, la
începuturile statului, şi a lui Costea ca Voievod în
Moldova Bogdăneştilor simplifică multe probleme
controversate ale istoriei Moldovei.
25
Costea a fost Voievod, fiind soţ al doamnei Muşata,
devenită Margareta trecută la catolicism, fiică a lui
Bogdan I. În această calitate, a fost tatăl viitorilor Domni
Petru I şi Roman I. Costea a rămas Voievod, nu a fost
niciodată încoronat ca Domn. După moartea lui Laţcu şi
conflictele cu Iurie Koriatovici, Domn al Moldovei a
ajuns Petru I fiul Muşatei şi al lui Costea. Între fraţii
Koriatovici şi Moldova s-a ajuns la pace prin căsătoria
Anastasiei (fiica lui Constantin Koriatovici) cu Roman I,
căsătorie prin care Roman I a devenit moştenitor şi Domn
al întregii Ţări a Moldovei. Moştenind „Ţara Valahă”,
Moldova meridională, devenită Ţara de jos a Moldovei,
Roman I a fost în drept să urmeze la domnie după Petru
I, prin excluderea fiilor acestuia.
26
ROMAN I, ÎNTREGITORUL MOLDOVEI
În documentul din 6 mai 1387,
dat la Lemberg (Lvov sau Liov) prin
care Petru Vodă a adus omagiu lui
Vladislav, regele Poloniei, Roman nu
este menţionat şi nu apare printre
boierii care adeveresc omagiul
voievodului lor în aceeaşi zi. Peste
câteva luni, în 27 ianuarie 1388,
într-un document eliberat la Luţc,
Roman apare în calitate de cocreditor alături de Petru I,
Regelui Poloniei, Vladislav Iagello. Aceste două
documente sugerează că atunci a avut loc căsătoria lui
Roman cu Anastasia Koriatovici şi, implicit, devenit
moştenitor al tronului. Petru I a decedat în 1391 şi pe
tronul Moldovei a urcat fratele lui, Roman I, nu fii
(Roman şi Ivaşcu). A urmat un act de închinare al lui
Roman I faţă de regele Poloniei, în 3 iunie 1393. În acest
act Roman I s-a autointitulat „Voievodul moldovean şi
moştenitor al întregii Ţări Valahe” (Şerban Papacostea,
op. cit. p. 47). Calitatea lui de singur Domn al ţării
întregite a fost consemnată în documentul din 18
noiembrie 1393: „marele singur stăpânitor domn, Io,
Roman voievod al Ţării Moldovei, din munte până la
malul mării”. (Mihai Costăchescu, „Documente
moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare”, vol. II).
27
Această titulatură o confirmă pe cea din 18 noiembrie
1393: „noi Roman Voievod al Moldovei şi Domn al
întregii Ţări a Moldovei din munte până la ţărmul mării”
(ibidem, p. 608).
Moştenirea lui Roman a format, administrativ, Ţara
de jos a Moldovei. După moartea lui Roman I, domni au
urmat Ştefan şi Iuga, fii săi din prima căsătorie, deoarece
Alexandru şi Bogdan erau minori.
În 1400, domn al Moldovei a fost încoronat
Alexandru, fiul Anastasiei. Următorii domni au fost
urmaşii lui Alexandru cel Bun, până la Bogdan al II-lea,
acesta fiind fiul lui Bogdan nepot al lui Alexandru cel
Bun. Dinastia a continuat prin urmaşii lui Bogdan II, fiu
al lui Roman şi al Anastasiei Koriatovici. Ştefan cel Mare
a fost nepot al acestui Bogdan.
28
GENEZA TÂRGULUI BÂRLAD
Documentele emise de administraţia centrală a
Moldovei dar şi locală a târgului, demonstrează un
moment de început al oraşului Bârlad. Acest început a
fost o iniţiativă domnească, principalele cauze fiind cele
administrative şi comerciale. Modul de apariţie al
târgului exclude marea lui vechime, de la începutul
mileniului al doilea, după cum a crezut Constantin C.
Giurescu. Dorinţa de a-i depista o mare vechime a făcut
din Bârlad al doilea oraş al ţării, după Cetatea Albă.
Organele locale de partid şi de stat au organizat în 1974
mari festivităţi pentru a marca o vechime de 800 de ani,
considerând anul 1174, sprijinite de istoricul Constantin
C. Giurescu, ca fiind momentul naşterii documentare.
Istoricul din Bucureşti s-a bazat pe documente care nu
au legătură cu spaţiul românesc.
Istoriografia românească a avut şi are obsesia
continuităţii şi stabilităţii multimilenară!
Este adevărat că cei mai vechi strămoşi ai românilor
au fost geto-dacii, ramura nordică a tracilor, dar pe aceste
meleaguri au trăit şi alte populaţii, unele devenind parte
a neamului românesc, altele şi-au continuat drumul spre
sud şi vest, altele fiind spulberate de vremuri.
Avem strămoşi vechi, dar am avut şi momente care
ne-au dus în pragul dispariţiei. În Moldova putea să fie şi
în prezent un stat german al vizigoţilor sau poate statul
maghiar. Şanse sunt ca istoriografia să demonstreze, că
29
lângă Bârlad, la Valea Seacă a fost capitala statului
vizigot. O populaţie care a avut organizare religioasă şi
Rege trebuie să fi avut şi un centru administrativ.
Aşezarea, specifică Culturii Sântana de Mureş de la Valea
Seacă este cea mai cercetată arheologic. O aşezare unde
au fost puse în evidenţă sute de locuinţe, sute de
morminte, ateliere meşteşugăreşti trebuie să fi fost mai
mult decât una simplă, oarecare. Cum nu s-au depistat
până în prezent documente sau, arheologic, o aşezare
capitală a vizigoţilor, care au fost pe acest pământ
aproximativ 200 de ani, de ce nu ar fi fost aceasta, lângă
Bârlad, la Valea Seacă?
Putea să fie, în prezent, în această ţară, un stat slav
sau turanic. Destinul a fost al nostru, al românilor, să
stăpânim acest pământ. Dacă vrea Dumnezeu, deoarece
noi românii nu ne clătinăm, va fi şi în viitor…
O viaţă urbană pe râul Bârlad la începutul
mileniului al doilea este exclusă, mai ales în actuala vatră.
Cercetarea arheologică nu a furnizat până în prezent
nicio dovadă pentru o posibilă viaţă urbană în zonă, cel
mult, doar câteva mici aşezări rurale specifice Culturii
Dridu.
Timp de 500 de ani stăpâni au fost turanicii
(pecenegii, uzii, cumanii), mongolii. Ei au fost statul, ei
au deţinut puterea politică. Românii au fost supuşi, nu
puteau organiza un stat paralel cu cel al stăpânilor. Nu a
existat un iluzoriu stat al Bârladului, sau al berladnicilor.
Cercetarea a demonstrat că în zonă au fost numai două
populaţii: românii şi turanicii, acei berladnici sau
30
brodnici au fost grupări ai unei populaţii amestecate,
instabile, în slujba celor care plăteau.
Naşterea unui târg al Bârladului, a unei aşezări
urbane s-a produs numai când condiţiile au permis.
Acestea au fost de ordin administrativ, cadrul geografic
fiind inadecvat. Bârladul a devenit o aşezare urbană pe
un teren care nu oferea condiţiile necesare. În zonă au
fost multe bălţi, terenuri inundabile, terenuri sub nivelul
albiei râului, smârcuri, păpurişuri, o zonă cu vegetaţie
hidrofilă, cu pânza freatică foarte sus, terenuri din care
iese apă dacă sapi câţiva centimetri.
După unificarea statului, datorată lui Roman I, în
timpul domniei fratelui său, Petru al Muşatei, domnia a
avut nevoie de un punct de sprijin în partea de sud a
ţării. Locul din viitoarea vatră a târgului a fost ales
datorită unor elemente care au oferit condiţiile cerute de
Domnie. Aici, la Bârlad, se întretăiau două drumuri, cel
care venea din sud şi mergea spre nord cu cel care venea
din est spre vest. Drumul care venea din est trecea râul
pe un pod de lemn. Aici la acest pod Domnia a fixat un
Punct de vamă. Principala vamă ce trebuia taxată a fost
peştele ce venea din pescăriile de la Dunăre şi Marea
Neagră. Din această cauză podul peste Bârlad, de sute de
ani, este cunoscut cu numele de Podul Pescăriei. Primii
locuitori au fost vameşii şi diferiţi funcţionari ai Domniei.
Au descălecat apoi negustori, meşteşugari. Toţi aveau şi
preocupări agricole, moşia târgului fixată de Domnie,
pământul fiind domnesc, permitea. Foarte curând târgul
a devenit şi centrul administrativ, aici Domnia a fixat
31
Sediul Marelui Vornic al Ţării de jos. Domnia, în calitate
de dominum eminens a organizat un ocol domnesc, la
dispoziţia celui care ocupa scaunul de la Suceava, apoi de
la Iaşi.
La începuturile sale, aşezarea s-a format în
concordanţă cu regulile administrative ale timpului. De
la capătul podului spre sud, de-a lungul râului, albia
fiind diferită de cea cunoscută de noi în prezent, s-a
format „Uliţa veche”. Acolo şi-au ridicat case şi prăvălii
primii bârlădeni. De la capătul podului spre nord s-a
organizat spaţiul religios, biserica şi cimitirul. Mai
întotdeauna aceste instituţii s-au organizat la marginea
aşezării, ele formau un loc sacru, un loc al legăturii cu
Dumnezeu şi al veşniciei, un loc al liniştii, reculegerii,
meditaţiei.
Cu timpul, locuitorii au descălecat şi de-a lungul
drumului ce mergea spre apus. Aceasta a fost a doua
uliţă a Târgului Bârlad, cunoscută cu numele de „Uliţa
mare”. Mult mai târziu, pe partea dreaptă a sensului de
mers spre apus a ctitorit o nouă biserică Vasile Lupu, care
biserică, de la jumătatea secolului al XVII-lea se va numi
„Domnească”.
Până atunci trecuseră mai mult de 200 de ani de la
momentul când Alexandru cel Bun a semnat
„Certificatul de naştere” (8 octombrie 1408).
Prima biserică, „Vovidenia”, a apărut în acelaşi
timp cu primii oameni care au descălecat în apropierea
podului. Aceşti primi bârlădeni au avut nevoie de o
biserică şi un cimitir, dar erau veniţi de puţin timp, nu
32
aveau putere economică, nici permisiunea, locul fiind
domnesc. Dar, care din domnii Moldovei a fost primul
ctitor al bisericii Bârladului? Nu puteau fi decât: Petru I,
Roman I, Ştefan, Iuga, Alexandru cel Bun. Primii nu prea
au avut timpul necesar. Cel care a avut o domnie
îndelungată, stabilă, a fost Alexandru cel Bun. Sigur el a
fost ctitorul, biserica ridicată fiind domnească până la
ctitoria lui Vasile Lupu. Ca Biserică Domnească a
perceput-o Paul de Alep, menţionarea ei ca fiind Biserica
Sf. Chiriac, este o sugestie. Fiind biserică domnească a
fost ridicată din zid, aşa a găsit-o negustorul Martin
Gruneweg în 1584. În jurul ei a fost cimitirul, în spate se
întindea până la malul Bârladului (după mutarea
Bârladului spre apus, în 1932, pe vechea albie curge în
prezent Valea Seacă). Nu a fost nimeni interesat pentru o
cercetare arheologică în zonă, mai ales la fundaţia străzii
care trece, în prezent, prin spatele bisericii.
Existenţa acestei prime biserici este atestată indirect
în 1444 când este menţionat acest „adevărat popa Toader
din Bârlad”.
33
DESCĂLECAREA TÂRGULUI BÂRLAD
Istoriografia românească a fost obsedată de
vechimea neamului, a localităţilor, de stabilitate şi
continuitate. Nu putem nega vechimea milenară a
neamului românesc în spaţiul balcanic, la sud şi la nord
de Dunăre, vechimea lui etnică, dar şi a rădăcinilor sale,
dar această existenţă a neamului românesc nu a fost
statică, periodic în fiinţa etnică şi în limbă s-au produs
adausuri. Romanitatea a absorbit elementul slav, acesta
influenţând toate domeniile, apoi, după procesul abia
încheiat, a apărut aportul turanic, insuficient cercetat, în
prezent. Totuşi romanitatea nu a dispărut, nici etnică,
nici lingvistică, deoarece gramatica a adoptat toate
adausurile.
Existenţa milenară a unui popor nu este statică.
Puţine aşezări îşi continuă existenţa pe aceeaşi vatră,
oriunde în lume. Această existenţă milenară a aşezărilor
este exclusă pentru spaţiul românesc. Vremurile au făcut
din vechii români, pentru multe şi îndelungate perioade
un popor pastoral. Din această cauză, aşezările şi-au avut
vatra mobilă. Românii au trăit multă vreme în comunităţi
mici, familiale. Realitatea este surprinsă în multe
toponime, care perpetuează numele unui întemeietor, al
celui care „a bătut parul”. Chiar dacă în aceeaşi vatră se
găsesc urme arheologice din mai multe perioade, acestea
nu demonstrează o continuitate a aceleiaşi comunităţi şi a
34
urmaşilor săi. Satele şi-au schimbat vatra într-un spaţiu
apropiat sau îndepărtat. Condiţii pentru apariţia oraşelor
nu au fost, zona noastră fiind des şi îndelungat zvârcolită
de dese deplasări şi reveniri de populaţie. Au existat cel
mult locuri de târguri, schimbul de produse fiind necesar
întotdeauna, nici un grup uman nu poate produce tot ce
are nevoie.
Apariţia unui târg sau a unei aşezări de tip urban
presupune existenţa unor condiţii pe care spaţiul
românesc nu le-a oferit întotdeauna. A existat în spaţiul
românesc, un mileniu de migraţiune, un mileniu pastoral
al existenţei comune. Modul de viaţă a devenit
asemănător indiferent de etnie. Creşterea animalelor a
fost modul de viaţă predominant pentru migratori, dar şi
pentru români.
S-a făcut schimb de produse, banii erau puţini şi
proveneau din negoţul internaţional desfăşurat în oraşele
de la Marea Neagră. Sigur, au fost prin tradiţie şi locuri
cunoscute şi acceptate pentru iarmaroace. Poate a existat
un asemenea loc şi în preajma podului de peste râul
Bârlad. Acolo va fi fost un loc cunoscut de cei interesaţi,
dar nu suficient. În preajma podului s-au încrucişat două
drumuri vechi, unul pe direcţia nord-sud şi celălalt pe
direcţia est-vest. Nu se poate vorbi de o aşezare urbană în
timpul migraţiei. Cinci sute de ani stăpâni au fost
turanicii (pecenegi, uzi, cumani) şi mongolii. Ei formau
statul şi tot ei stăpânirea. În aceste condiţii nu putea
exista un stat paralel al românilor.
35
Modul de viaţă pastoral nu a creat condiţii pentru
urbanism. Aceste condiţii au apărut numai după
constituirea statului, formă de organizare bazată pe
stabilitate şi pe diversificarea ocupaţiilor economice. În
aceste condiţii, Bârladul a avut un moment iniţial, un
moment al naşterii. Toate localităţile au avut un astfel de
moment, de început, rurale sau urbane. Multe oraşe au
început ca târguri, pentru o anumită zonă. Acest moment
s-a ivit numai după unificarea completă a Moldovei, la
sfârşitul domniei lui Petru al Muşatei. Să fi fost acest
început în timpul lui Roman al Muşatei, primul
unificator al Moldovei, în timpul fiului său, Iuga, cum ne
lasă să înţelegem letopiseţul lui Grigore Ureche? Mai
degrabă, acest început a fost făcut în timpul lui
Alexandru cel Bun. A fost o domnie lungă, aşezată,
stabilă, o domnie în care s-au pus bazele administraţiei
statului şi s-au creat condiţii pentru activităţile
economice şi comerciale.
Pentru începuturi, cronicarii urmând tradiţia au
folosit termenul de descălecare. Acest fenomen a fost
abordat de Ştefan Sorin Gorovei în studiile „Dragoş şi
Bogdan” şi în „Mărturii ale unităţii poporului român” (în
„Opinia studenţească”, Iaşi, 7-8/noiembrie-decembrie
1974, p. 19). Tema a fost reluată într-un studiu mai amplu
„Întemeierea Moldovei. Probleme controversate”,
Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1997). Cercetătorul
ieşean a observat că toate textele care conţin termenul
„descălecat” sunt texte în limba română în timp ce în
textele slave au fost folosite cuvintele „întemeiere” ori
36
„aşezare” (Ibidem, p. 49). Concluzionând a specificat că
înlocuirea termenului „descălecat” cu termenul
„întemeiere” sau invers nu înseamnă decât înlocuirea
unui termen cu sinonimul său aproape identic.
Documentele emise în limba slavă de cancelaria
moldovenească conţin termeni care au fost traduşi prin
„întemeiere”, „început”.
O observaţie asemănătoare a făcut şi Nicolae
Stoicescu: […] acest termen descălecat se utilizează în
documentele moldoveneşti cu înţelesul de
înfiinţare/întemeiere a unui stat. (N. Stoicescu, Descălecat
sau întemeiere?, în „Constituirea Statelor feudale
româneşti”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p.
49, nr. 42; p. 128, nr. 157). În fine, Nicolae Stoicescu a
menţionat că „pentru cronicarii moldoveni înfiinţarea
unei ţări nu se putea face decât prin descălecat”.
Cu câteva sute de ani înainte, cronicarul Grigore
Ureche a menţionat că termenul descălecat a fost folosit şi
pentru a desemna întemeierea unor oraşe.
Pornind de la aceste premize, dar şi altele, Ştefan
Sorin Gorovei a observat că se întemeiau şi se organizau
ţări, oraşe, sate, aşezăminte monahale. (ibidem, p. 56).
Un asemenea început, întemeiere organizare
descălecare a avut şi Târgul Bârladului. Acest început, la
Bârlad, nu a fost haotic, a fost, în mod sigur, o creaţie
organizată. Descălecatul este consemnat în documente
pentru a desemna locuri de baştină, „din descălecătoare”,
adică de la întemeierea aşezării. (N. Grigoraş,
„Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor,
37
negustorilor, boierilor şi mânăstirilor din oraşele
moldoveneşti. Regimul şi rolul ei” (sec. XV-XVIII), în A.
I. I. AI, VII, 1970, p. 90).
Pentru Bârlad exemplele sunt numeroase. În 1777,
s-a vândut la Bârlad, pe Uliţa veche a târgului „un loc de
baştină, din descălecătoare”. (I. Antonovici, „Documente
bârlădene”, II, p. 51). Tot din 1777 se mai cunosc două
documente. În 3 iunie 1777, Catinca, fata Grozii, femeia
lui Dumitru Văcaru a vândut jicnicerului Mihalache
Cerchez […] „un loc di baştină den descălecătoare … pe
Uliţa cea veche” (ibidem, p. 51). Tot în 1777, Câţa şi fiul
său, Ion, au vândut un loc de casă, în târgul Bârladului,
pe Uliţa veche, biv vel jâcnicerului Mihalache Cerchez
ispravnicul ţinutului Tutova […] „din descălecătoare aici
în târgul Bârladului, pe Uliţa cea veche” (ibidem, p. 52).
Toate aceste proprietăţi amintite şi consemnate ca fiind
„den descălecătoare” se găseau pe Uliţa veche, prima
stradă a târgului.
În 1800 cumpărătorul Mihalache Cerchez, când
moşia târgului se afla în proprietatea Catrinei Sturza o
atenţionează pe aceasta că într-un schimb cu Iuraşcu […]
„el mi-au dat mie casa lui, binaoa şi protimisis, adică
discălicătura lui, iar nu moşia” (ibidem, pp. 95-97).
Documentul este deosebit de important, deoarece ne
precizează un moment al întemeierii, dar şi calitatea de
proprietate domnească a târgului. Documentul ne mai
precizează că locuitorii din momentul întemeierii au avut
dreptul de protimisis, dreptul de folosinţă, drept întărit
de Ştefan cel Mare. Atunci, în 1800, Catrina Sturza era
38
proprietară a moşiei târgului, dar pe o proprietate
primită prin danie de la fostul proprietar, Domnul
Moldovei.
În 1 aprilie 1812, Arsăni Cojocaru „o vândut o casă
cu loc cu tot căpitanului Petrache Dudescu, […] cari casă
şi loc şi eu le-am avut descălicătură veche, ca şi alţi
Bârlădeni”. (I. Antonovici, „Documente bârlădene”, vol.
II, p. 124).
39
CERTIFICATUL DE NAŞTERE A TÂRGULUI BÂRLAD
Alexandru cel Bun
Surprinzător pentru mulţi, Târgul Bârladului a jucat
de-a lungul timpului, un rol important deseori decisiv în
istoria Moldovei, a României, a întregului neam
românesc. Acest modest oraş din zilele noastre a fost în
trecut, pentru sute de ani, un centru administrativ al
Moldovei.
În Bârlad a fost Sediul Marelui Vornic al Ţării de
jos. De aici au fost administrate mai mult de jumătate din
ţinuturile Moldovei. De multă vreme, Bârladul este şi un
centru cultural de prim rang pentru Moldova şi România.
Aceste aspecte au fost şi sunt cunoscute în mediul politic
şi cultural al României.
Ceea ce nu se ştie – şi din această cauză noi vrem
să-l aducem în mentalul neamului românesc – este faptul
că Bârladul a jucat şi un rol naţional, putând fi considerat
40
un centru al unităţii, prin destinul său în zorii genezei
sale. El a fost sortit să devină simbol al unităţii naţionale.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, din Bârlad s-a acţionat
pentru întregirea Moldovei ca stat medieval
De peste o sută de ani se poartă discuţii privind
vechimea târgului Bârlad şi prima lui atestare
documentară. S-a dorit pentru Bârlad, ca şi pentru alte
localităţi, o vechime cât mai mare. Discuţiile privind
vârsta Târgului Bârlad urmăreau să scoată în evidenţă nu
numai vechimea primelor urme de locuire, dar şi
fenomenul urbanizării. S-a apelat la cercetarea
arheologică, lingvistică, documente în scris, interne şi
externe. Nu s-aţinut cont, nu s-a luat în calcul că sute de
ani, perioadă foarte îndelungată din perioada prestatală,
în zonă puterea politică au avut-o neamurile turanice, de
la care puterea a trecut la mongoli, neamuri care prin
modul lor de trai au fost refractare vieţii urbane. Acelaşi
mod de viaţă l-au avut şi românii, un mod de viaţă
pastoral, principala cultură agricolă fiind meiul.
Trebuie avut în vedere şi cadrul natural în care a
apărut şi s-a dezvoltat urbea Bârladului. Decisive pentru
apariţia unui târg în această zonă au fost cauzele politice
şi comerciale. Dacă nu s-ar fi ivit aceste două condiţii,
niciodată n-ar fi apărut o aşezare umană, cu atât mai
puţin o urbe pe un teren impropriu, inundabil, cu multe
bălţi, terenul umed fiind nepotrivit unor construcţii
serioase.
În zonă nu au existat nici berladnici, nici brodnici,
cu atât mai puţin o Ţară a Bârladului sau berladnicilor.
41
Cu multă îngăduinţă putem accepta că, în perioada
premergătoare aşezării a existat în zonă un loc de târg,
căci schimbul de produse a fost o necesitate în toate
timpurile. Nicio comunitate umană nu poate produce
toate mărfurile necesare traiului.
Un stat organizat s-a bazat întotdeauna şi pe
perceperea taxelor vamale. În partea de sud a Moldovei,
domnia a ales organizarea unui punct vamal la podul de
peste râul Bârlad, pod cunoscut cu numele de Podul
Pescăriei. În acelaşi loc, în prezent sunt două poduri care
fac trecerea peste pârâul Cacaina, numit Valea Seacă spre
izvoare, albia respectivă fiind a râului Bârlad până la
inundaţiile din 1931. Atunci albia râului a fost
regularizată, cursul, pe o anumită porţiune, fiind mutat
spre răsărit iar prin vechiul traseu abătându-se pârâul
Cacaina. La capetele vechiului pod s-a aflat un loc ideal
pentru vămuirea mărfurilor, îndeosebi a peştelui care era
adus de la Dunăre şi Marea Neagră. De aceea podul a
căpătat numele de Podul Pescăriei.
Zona a devenit proprietate domnească, a format un
ocol cu satele din jur. Importanţa punctului de vamă,
situaţia de domeniu domnesc, intersecţia drumurilor, au
făcut din tânăra urbe sediul Marelui Vornic al Ţării de
jos.
Comerţul s-a dezvoltat în noul târg şi datorită
intersecţiei de drumuri: cel care venea de la Brăila şi
Chitila şi care se bifurca în zona Prutului, şi o variantă ce
mergea spre apus, trecea prin pădurea de la Grăjdeni,
ajungea în Lunca Bârladului şi, după ce trecea peste pod,
42
continua spre munţi, întâlnindu-se în zona târgului cu cel
care venea din sud, de la Tecuci şi cu cel care mergea
spre Vaslui şi mai departe.
A fost un moment de început al târgului, un
moment care în Moldova s-a numit „descălecare”.
Documentele menţionează des acel moment. În 3 iunie
1777, Catinca, fata Grozii, femeia lui Dumitru Văcaru a
vândut un loc de baştină din descălecătoare jicnicerului
Mihalache Cerchez, pe Uliţa cea veche. Exemplele pot
continua şi nu fac decât să demonstreze că a existat un
moment al întemeierii târgului. Acest moment poate a
existat în timpul lui Iurie Koriatovici, al lui Roman I, al
fiului său Iuga; letopiseţul lui Grigore Ureche sugerează
fenomenul.
Mulţi istorici au fost preocupaţi de a clarifica prima
atestare documentară a Târgului Bârlad, interesul venind
din nevoia de cunoaştere, dar au fost şi cazuri când s-a
intervenit politic. De-a lungul timpului, au fost propuse
şi susţinute mai multe date: 1174, 1374, 1401, 1408.
În 1974 au fost organizate, sub conducerea
organelor de partid şi de stat, ample manifestări care
doreau o sărbătoare aniversară a 800 de ani de vechime a
localităţii, vechime atestată documentar. Numai că
documentele prezentate s-au dovedit a fi false. Istoricii
au fost rezervaţi, girul serbărilor fiind dat, în primul rând
de Constantin C. Giurescu.
Au fost istorici care au propus data de 3 iunie 1374,
ca primă atestare, luându-se în discuţie un document
emis de principele lituanian Iurg Koriatovici.
43
Documentul s-a dovedit a fi un fals patriotic, opera lui
Bogdan Petriceicu Hasdeu. Totuşi discuţiile în jurul
acestui document vor continua. Jurg Koriatovici a fost o
persoană reală, fratele mai mare a Koriatovicilor.
Teritoriul de la răsărit de Siret s-a aflat în stăpânirea
familiei Koriatovici, ca feudă, la sfârşitul secolului al XIV-
lea, după victoria lituanienilor în luptele cu tătarii de la
Apele Albastre, din 1362 sau 1363. Iurg Koriatovici, în
calitate de frate mai mare, putea fi „domnul acestui
teritoriu”. Lituanienii au încercat să-şi impună dominaţia
şi asupra Moldovei, au fost conflicte, lupte, Iurg a fost
perceput ca Domn, a şi fost, dar numai peste ceea ce va
deveni Ţara de jos a Moldovei. Conflictul s-a încheiat cu
o căsătorie dinastică, căsătoria lui Roman al Muşatei,
fratele lui Petru al Muşatei, Domn al Moldovei în acel
timp, cu Anastasia Koriatovici. După această căsătorie,
teritoriul dintre Siret şi Nistru a intrat în componenţa
Moldovei, ca moştenire a lui Roman.
Acesta a fost un moment important în istoria
Moldovei, căruia nu i s-a acordat importanţa pe care o
merita. Prin această căsătorie, Roman a devenit un
întregitor al Moldovei, un unificator, un simbol al unirii
statale şi de neam. Roman I al Moldovei a fost primul
unificator din istoria românilor.
Ca primă atestare a Bârladului a fost luată în
discuţie şi data de 28 iunie 1401.
Documentul din 28 iunie 1401 îl menţionează şi pe
„Negru de la Bârlad”. Acesta a fost de pe râul Bârlad şi
nu din Târgul Bârladului. Este considerat strămoşul
44
Negreştiului, actuala aşezare de pe cursul superior al
râului Bârlad. Proprietăţile lui Negru se aflau în zona
respectivă, casa lui a fost la Gâdinţi, sat din ţinutul
Neamţ
Documentul cert care atestă existenţa Târgului
Bârlad este din 8 octombrie 1408. Atunci, Alexandru cel
Bun a emis un document prin care acorda un privilegiu
negustorilor lioveni. „[…] Iar liovenii ce vor merge la Brăila,
după peşte, la vama de margine, fie la Bacău sau la Bârlad,
acolo vor da de grivnă, câte un gros şi jumătate.”
Principala marfă vămuită a fost peştele. Taxele se
percepeau la podul peste râul Bârlad, din această cauză
acest pod s-a numit Podul Pescăriei. Peştele era o marfă
deosebit de importantă pentru vremurile trecute, un
aliment care sprijinea îndelungatele zile de post ale
creştinilor ortodocşi.
În jurul acestui pod, al Punctului de vamă, pe un loc
domnesc s-a format Târgul Bârladului.
Fiind loc domnesc, Punct de vamă, devenit centru
negustoresc şi meşteşugăresc, Târgul Bârladului a
îndeplinit şi condiţiile unui centru administrativ sute de
ani, aici avându-şi sediul Marele Vornic al Ţării de jos.
Târgul Bârladului a intrat în istorie prin
documentul din 8 octombrie 1408, emis de Alexandru cel
Bun. Prin acest document, Alexandru cel Bun poate fi
considerat părintele târgului, precum şi cel care a semnat
Certificatul de naştere al Bârladului.
45
POPA TOADER, PRIMUL PREOT DIN BÂRLAD ATESTAT DOCUMENTAR
Informaţii despre creştinismul românesc, în partea
de sud a judeţului Vaslui, pentru primul mileniu după
Hristos şi prima parte a mileniului al doilea, din perioada
prestatală avem îndeosebi datorită cercetărilor
arheologice, multe de suprafaţă, datorate unor entuziaşti
locali.
Cercetările au pus în evidenţă simboluri creştine,
diferite obiecte din lut, os, piatră, cruciuliţe, tipare pentru
cruciuliţe, inscripţii. (Ghenuţă Coman, „Mărturii
arheologice privind creştinismul în Moldova secolelor
VI-XII”, în Danubius, V, 1971; „Unele consideraţii
privind evoluţia vieţii religioase din teritoriul est carpatic
în contextul etnogenezei româneşti”, în Acta Moldaviae
Meridionalis, II, 1980; „Statornicie, Continuitate.
Repertoriul arhelogic al judeţului Vaslui”, Bucureşti,
Editura Litera, 1980; Constantin Buzdugan, Marin
Rotaru, „Antichităţile Elanului”, Vaslui, Editura Odeon,
1997).
După întemeierea Moldovei, îndeosebi din secolul
al XV-lea, avem informaţii atestate documentar despre
biserici şi slujitorii lor.
Laurenţiu Chiriac a alcătuit un indice cronologic al
numelor de clerici din zona Bârladului, pentru secolele
XV-XVII (vezi „Monumente religioase medievale din
Zona Bârladului”, Editura Kolos, Iaşi, 2000).
46
Pentru secolul al XV-lea sunt menţionaţi: călugărul
Manasie de pe Valea Similei, popa Mircea din Fundeşti
pe Jeravăţ, călugărul Ciunca Stan pe Valea Bârzotei, Oană
şi Mircea din Popeni, Oană din Popeşti, sat dispărut din
apropierea Găgeştilor, popa Lungu, strămoşul actualului
sat Lungeşti, protopopul Viga de pe Valea Tutovei.
Pentru Târgul Bârladului, Laurenţiu Chiriac l-a
menţionat pe popa Toader. Acesta a avut un frate preot,
devenit apoi protopop, Draghie, cu proprietăţi pe cursul
inferior al râului Simila şi pe Lahova, fost sat în
apropierea actualelor Banca, Ghermăneşti, Fedeşti,
Micleşti, Răşcani.
Cei doi fraţi preoţi, Toader şi Draghie, sunt
cunoscuţi prin intermediul unui document din 18 iunie
1444, emis de Ştefan Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun.
Ştefan al II-lea a întărit preotului Toader stăpânirea pe
unele proprietăţi ale fratelui său: „moara fratelui său, a
popii lui Draghie, ce iaste pe Simila, unde a fost heleşteul
bistricenilor, valea până unde cade Simila în Bârlad, […]
şi, pe Lahova, unde au fost mănăstire” (DRH. I, nr. 248, p.
351). Aceasta a fost cea mai veche mânăstire atestată
documentar de pe teritoriul actualului judeţ Vaslui, a
doua fiind mânăstirea lui Ciunca Stan de pa Valea
Bârzotei, atestată în 1445.
Nu cunoaştem toate proprietăţile celor doi fraţi
preoţi Toader şi Draghie. Documentele ulterioare
demonstrează că neamul lor a avut proprietăţi şi în alte
zone ale Moldovei. Documentul din 18 iunie 1444 ne
arată numai proprietăţile avute de preotul Draghie în
47
Moldova meridională: silişti, mori, iazuri, lăcaşe de cult.
Toate acestea au intrat în proprietatea fratelui său, popa
Toader, primul preot atestat documentar din Târgul
Bârladului.
Sigur, popa Toader a avut şi alte proprietăţi în zonă,
actele de proprietate s-au pierdut sau nu le cunoaştem
noi.
Nu-i cunoaştem cu certitudine nici pe urmaşii
preotului Toader. Pe satul de la Gura Similei era
proprietar în 1765 vistiernicul Iorga. Acesta a avut un
conflict de proprietate cu vornicul Ion Palade şi la
judecată a prezentat „un ispisoc de la Ştefan Vodă”, de
fapt documentul din 18 iunie 1444 (Preotul Ioan
Antonovici, „Documente bârlădene”, vol. III, nr. XVIII, p.
28). Vistiernicul Iorga, moştenind actul de proprietate al
preotului Toader din Bârlad, demonstrează că este unul
din moştenitori şi că a aparţinut neamului.
Popa Toader a devenit proprietar în 1444 şi pe satul
Lahova, astăzi o vale între satele Ghermăneşti şi Banca.
Acolo, fratele său, popa Draghie, a avut o mânăstire. Am
încercat să depistăm pe teren urmele ei, deşi eram
convinşi că şansele sunt mici. Biserica a fost din lemn,
pădurea era aproape, materialul nu a rezistat timpului şi
incendiilor de care sigur nu a fost ocolită.
Totuşi urme arheologice sunt pe Valea Lahovei. Pe
pantele de la răsărit au fost descoperite resturile unei
aşezări geto-dace (Ghenuţă Coman, „Continuitate,
Stabilitate”). În partea superioară a văii, pe partea stângă
unde pantele sunt mai domoale, a existat un sat, pus în
48
evidenţă de resturile ceramice descoperite de noi în vara
anului 2008.
În 1444, când Toader a devenit proprietar de sat,
mânăstirea nu mai exista. Informaţia din document este
edificatoare: „unde a fost mânăstire”. Credem că
dispariţia mânăstirii s-a produs în 1440, când Moldova a
fost jefuită de tătari, fenomen menţionat în letopiseţ de
Grigore Ureche: „[…] la leatul 6946 (1440) dichemvrii 12
zile, iarişi au intrat tătarii în Ţara de jos, de au prădatu şi
au arsu Vasluiul şi Bârladul” (Grigore Ureche, Letopiseţul
Ţării Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p.30).
Mânăstirea a fost distrusă atunci, dar satul a supravieţuit.
Din 1444, proprietar al satului a fost, o perioadă, popa
Toader din Bârlad. În 1488, proprietar a ajuns Toader
Gherman, documentul de proprietate fiind întărit de
Ştefan cel Mare. Trecuseră 44 de ani, perioadă de timp în
care satul mai cunoscuse şi alţi proprietari. Toader
Gherman a cumpărat satul de la Dasco, fiul lui Goştilă
(DRH, A. Moldova, vol. III, nr. 22, p. 38). Să fi fost Daşco,
fiul lui Goştilă, un urmaş al preotului Toader? Apariţia
lui Daşco ca proprietar în Lăhoveni poate fi explicată
numai dacă mama lui, soţia lui Goştilă, a fost fiica
preotului Toader. Goştilă a fost fiul lui Puiul Ploscarul
(DRH, III, p. 624, dar şi doc. Nr. 29, 42). În 29 februarie
1488, Ştefan cel Mare a întărit lui Daşco şi Malea, sora sa,
„fiii lui Goştilă, nepoţii lui Puiul Ploscarul”, „ocina lor
dreaptă un sat, anume Goştileştii, pe Pârâul Negru”
(DRH, III, nr. 29).
49
Preotul Draghie a avut proprietăţi şi în satul
Pomârla (jud. Botoşani). Calitatea lui de proprietar acolo
este atestată de un document din 11 ianuarie 1536 (DIR,
XVI, I, nr. 346, p. 382). Atunci, partea lui Draghie din
Pomârla a fost vândută de „Nastasia, fiica Stancăi,
nepoata protopopului Draghie”. Partea vândută a fost „a
şasa parte din a cincea parte din satul Pomârla”.
Cumpărător a fost Ion Popşa, cămăraş de vistirie.
Numele Popşa demonstrează că Ion a fost urmaşul unui
popă. Sigur a făcut parte din aceeaşi familie de care au
aparţinut fraţii Draghie şi Toader, ambii preoţi. Dacă nu
erau neamuri, Ion Popşa nu putea cumpăra, nu ar fi
putut beneficia de dreptul de preemţiune. Documentele
ne sugerează că, la începutul secolului al XV-lea, la
Pomârla trăia un neam de popi stăpâni ai satului. Primul
proprietar, sigur popă, a avut cinci urmaşi, deveniţi
răzeşi ai satului, toţi proprietari în devălmăşie. Aceşti
cinci au fost bătrânii satului din moment ce urmaşii lui
Draghie vindeau „ a şasa parte din a cincea parte”. Nu-i
cunoaştem pe toţi cei cinci coproprietari; unul a fost tatăl
lui Popşa, alţi doi au fost Draghie şi Toader.
Calitatea de proprietar a lui Draghie la Pomârla, în
Ţara de sus a Moldovei, ne sugerează originea nordică a
celor doi fraţi, origine întărită şi de retragerea în satul de
baştină a lui Draghie, după ce şi-a vândut proprietăţile
din zona Bârladului.
Cei doi fraţi preoţi au ajuns în zona Bârladului în
urma unui demers domnesc. Târgul Bârladului a fost
proprietate domnească, sediul Marelui Vornic al Ţării de
50
jos, implicit un centru administrativ pentru mai mult de
jumătate din Ţara Moldovei. Din grija domnească s-a
descălecat acest târg, de organizare ocupându-se chiar
primii Domni ai Moldovei, începând cu Roman I
Întregitorul, primul unificator al ţării. Domnii au
organizat aici Aparatul administrativ, Punctul vamal, dar
au fost şi ctitori ai lăcaşelor de cult. În slujba Bisericii au
fost aduşi aici din Ţara de sus cei doi fraţi preoţi, Draghie
şi Toader. Iniţiativa a aparţinut lui Alexandru cel Bun,
Domn care merită o statuie în Bârlad, lângă tatăl lui,
Roman I. Alexandru cel Bun a organizat Ocolul domnesc
al târgului ca proprietate domnească, a organizat
Serviciul religios şi a ctitorit o Biserică, cunoscută în
prezent cu numele de Vovidenia, deoarece are hramul
„Intrarea Maici Domnului în Biserică”. Aceasta a fost
până la ctitoria lui Vasile Lupu, Biserica Domnească,
Catedrala Târgului Bârlad.
Ţara de jos fiind moştenirea lui Roman I trebuia
integrată statului Moldova, integrare care presupunea şi
unificarea instituţiilor. Înaintaşii lui Alexandru cel Bun
au mutat Scaunul episcopal de la Cetatea Albă la Suceava
şi l-au ridicat la rang de Mitropolie. Au urmat, credem
noi, şi alte detaşări eclesiastice în Moldova. Pe această
linie s-a înscris şi aducerea celor doi fraţi preoţi din Ţara
de sus în Ţara de jos.
Popa Toader din Bârlad a rămas în zonă, fratele lui,
Draghie, după ce şi-a cedat proprietăţile, s-a întors la
Pomârla. În Ţara de sus s-a căsătorit fiica sa, Stanca, cu
Ivan Mihăilaş, fiul lui Mihail de la Dorohoi, unul din cei
51
mai mari boieri ai timpului. În 1 martie 1546, Petru
Voievod, Domn al Ţării Moldovei, a întărit stăpânirea în
Pomârla a urmaşilor Stancăi şi Ivanco Mihăilaş, nepoţi şi
strănepoţi ai lui Draghie. Stanca şi Ivanco au avut doi
urmaşi, Vasilco şi Feodora. În documentul din 1546 sunt
menţionaţi şi urmaşii acestora „pe aceste adevărate slugi
ale noastre, Sima şi fraţii lui, fiii lui Vasco Mihăilaş şi
verii lor Dumşa ceainic şi Codreanu şi surorile lor
Nastasia şi Safta, copiii Feodorei, […] le-am dat şi le-am
întărit la […] dreptele lor ocini şi deadini şi din
privilegiul ce au avut străbunicul lor popa Draghie de la
străbunicul domniei mele, Alexandru Voievod, a cincea
parte din sat din Pomârla, partea din mijloc” (DIR, XVI, I,
nr. 380, p. 413).
Documentul ne confirmă pe cei cinci fraţi ai unui
popă din Pomârla, părţile lor devenind bătrânii satului şi
moşiei. Schiţa genealogică a urmaşilor lui Mihai de la
Dorohoi, dar şi a urmaşilor protopopului Draghie, a fost
alcătuită de Maria Magdalena Szekely (vezi: „Sfetnici lui
Petru Rareş”, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2002,
anexa 31, p. 519).
Urmaşii fratelui său, ai preotului Toader, trebuie
căutaţi printre viitorii proprietari de la Gura Similei şi
din satul Lahova, acestea fiind singurele proprietăţi pe
care le cunoaştem.
Înainte de 1444, dar şi după, Toader a fost preot în
Târgul Bârladului. A fost preot domnesc, Bârladul fiind
proprietate domnească, biserica în care a slujit,
Vovidenia, a fost Biserică Domnească, ctitorie a lui
52
Alexandru cel Bun. A fost o biserică din piatră, după
însemnările călătorilor străini. Localnicii, în vremea
aceea, ridicau biserici din lemn, numai marii boieri şi
Domnitorul se încumetau să ridice clădiri solide, din
piatră; Bârladul fiind loc domnesc, numai Domnul avea
dreptul de ctitorire.
Prima atestare a Târgului Bârlad este din 8
octombrie 1408, într-un privilegiu comercial acordat de
Alexandru cel Bun negustorilor lioveni (Mihai
Costăchescu, „Documente moldoveneşti înainte de Ştefan
cel Mare. Documente externe”, vol. II, Iaşi, 1934, pp. 630-
632).
Emiţând acest document, Alexandru cel Bun a
semnat „certificatul de naştere” al Bârladului. Zona din
apropierea podului de peste râul Bârlad a devenit
deosebit de importantă după unificarea Moldovei, când
la Ţara de sus s-a alipit Ţara de jos, „Ţara valahă”,
moştenirea lui Roman I, ca urmare a căsătoriei sale cu
Anastasia Koriatovici, după 1386 excluzând de la
Domnie pe urmaşii lui Petru I al Muşatei.
După unificare a urmat o perioadă de organizare
administrativă. Elementele acestei unificări şi etapele ei
se intuiesc, dar nu au fost stabilite cu exactitate. Cronica
lui Grigore Ureche face o lapidară menţiune, organizator
fiind prezentat Iuga Voievod, fratele vitreg al lui
Alexandru cel Bun. Acesta, dar şi fratele său, Ştefan I, au
ajuns domni ai Moldovei deoarece fii Anastasiei,
Alexandru şi Bogdan, erau minori în acel timp. Începutul
unificării administrative l-a făcut Petru al Muşatei. Au
continuat Roman I şi probabil, fiii lui, Ştefan şi Iuga, dar
53
adevăratul gospodar care a pus Moldova în albia ei
firească a fost Alexandru cel Bun. Acesta a fixat în Ţara
de jos un Punct vamal, la podul de peste râul Bârlad, într-
un loc unde făceau cruce două drumuri importante, cel
care venea din sud şi mergea spre nord, celălalt care
venind dinspre răsărit se continua către apus. Primii
locuitori ai Bârladului au fost vameşii, urmaţi de
funcţionarii administraţiei, de negustori şi meşteşugari.
A fost un moment al întemeierii aşezării, al descălecării,
documentele ulterioare o demonstrează.
Toţi cei care s-au stabilit aici erau creştini ortodocşi
şi aveau nevoie de o biserică şi de preoţi. Această
instituţie a fost organizată de Alexandru cel Bun, domnia
sa fiind primul ctitor al bisericii, al vechii biserici
domneşti din Bârlad, biserică pe care un călător străin,
Bandini, a numit-o Biserica Sf. Chiril. Nu greşea, chir în
greacă însemnând domn. Această biserică a fost ridicată în
maidanul central al târgului, în piaţa centrală din acel
timp, în partea de nord a podului de peste râul Bârlad;
spre sud, descălecătorii au întemeiat Uliţa Veche.
Alexandru cel Bun a adus şi preoţi din Ţara de sus a
Moldovei, pe fraţii Draghie şi Toader. Preotul Draghie
s-a întors în Ţara de sus, preotul Toader şi-a servit
Domnul şi pe Dumnezeu până la capătul zilelor lui. El a
fost primul preot atestat documentar în Bârlad, primul
preot domnesc, preot care a servit la o biserică
domnească. Documentele au mai înregistrat şi alţi preoţi
domneşti în Bârlad, preoţi care au servit biserica înainte
de domnia şi ctitorirea lui Vasile Lupu.
54
HOTARUL TÂRGULUI BÂRLAD
Moşia şi vatra
Târgul Bârladului de la „descălecătură” a fost o
proprietate domnească, a fost un domeniu domnesc şi a
cuprins trei zone diferite: ocolul, moşia, vatra. Domnii
Moldovei au avut dreptul de dominium eminens, dreptul
superior de proprietate. Ca orice domeniu medieval,
proprietatea s-a mărit în anumite momente sau s-a
micşorat. Fiind proprietate domnească, Domnii, de-a
lungul timpului, au făcut danii credincioşilor. Prima zonă
afectată a fost Ocolul, acesta fiind format din sate şi
moşiile lor. Domnii au dăruit sate credincioşilor până au
ajuns la Moşia târgului şi apoi la Vatra urbei. Pierderea
satelor din Ocol nu i-a deranjat pe târgoveţi. Drepturile
lor s-au bazat pe înţelegerile de la descălecarea târgului şi
privilegiile unor Domni, toate întărite de Ştefan cel Mare
prin documentul din 10 iunie 1495. (Documenta
Romaniae Historica, A, Moldova, vol. III, p. 281). Marele
Domn a confirmat şi întărit târgoveţilor drepturile lor
vechi: „[…] am miluit pe şoltuzii şi pârgarii şi pe toţi
oamenii săraci din târgul nostru Bârlad şi le-am întărit
legea lor veche” (ibidem).
Moşia şi Vatra târgului au fost administrate de
şoltuzi şi pârgari, apoi de Obştea Târgului, în perioada
1815-1949.
55
În 1757, Moşia Târgului, din proprietate domnească,
a ajuns în proprietate mânăstirească. Noul proprietar s-a
socotit în drept să ceară dări şi prestaţii bârlădenilor
pentru pământul folosit din moşia târgului. Locuitorii au
fost îngroziţi, îşi pierdeau vechile drepturi şi privilegii,
dar nu s-au putut apăra, deoarece îşi pierduseră
documentele. În 1711, tătarii au devastat şi jefuit cumplit
sudul Moldovei. Atunci au pierit documentele bisericilor
şi ale oraşului, atunci au dispărut vechile documente ale
bisericii Vovidenia şi tot atunci a pierit şi documentul de
la 1495 emis de Ştefan cel Mare. Totuşi o delegaţie a
târgoveţilor a plecat la Iaşi, pentru a se plânge Domnului
căruia i-au amintit că ei „se află la loc greu, în drumul cel
mare, unde nu puţine greutăţi şi supărări întâmpină în
toată vremea”.
(Documente bârlădene, vol. II; vezi Prefaţa).
Documentele Târgului fiind pierdute, cunoaştem
Moşia şi Vatra în conformitate cu documentele din 1757,
când, Domnul Moldovei de atunci, Constantin Racoviţă a
dăruit mânăstirii Sfântul Samuil din Focşani terenul din
jurul oraşului (D. B. II, p. 32).
Pentru a se delimita Moşia şi Vatra, Constantin
Mihail Cehan Racoviţă Voievod a însărcinat pe Ştefan
Popescu, Vornic de poartă şi pe mazilul Andrei Cozma să
facă măsurătorile necesare. Domnul le-a determinat şi
semnele pe unde trebuiau să meargă, (ibidem, p. 26), în
13 ianuarie 1757 (7265). Cei doi hotarnici s-au prezentat
la Bârlad în 20 februarie 1757, la hotărnicie participând şi
martori din Bârlad, cu funcţii administrative, preoţi sau
56
târgoveţi de vază: Vasile Duca, ispravnicul târgului
Bârlad, Toader Boul, căpitan de mezilat Bârlad, Vasile
Constantin, vameş, Ion şoltuzul ot Bârlad, Erei Andreiu,
protopop, Erei Manole …. Protopop, Erei Tănasă
Buciumaş ot Bârlad, Erei Timofti ot Bârlad, Erei Vasile
Pascal ot Bârlad, Erei Ion şi Toader Siva, Erei Constantin
şi mulţi târgoveţi.
Hotarnicii aveau poruncă „[…] să alegem tot locu
domnescu cât iaste împregiurul târgului şi să-l hotărâm
de cătră alte locuri şi moşii ce sânt împregiur” (ibidem, p.
27).
Pentru măsurători, hotarnicii s-au pregătit după
regulile timpului: „[…] şi făcând noi o funie de 20 de
stânjini şi stânjinul de opt palme domneşti.”
Pentru a se măsura Moşia Târgului Bârlad,
suprafaţă ce trebuia să intre în stăpânirea Sfântului
prooroc Samuil, hotarnicii trebuia să delimiteze Vatra
târgului, care, deşi proprietate domnească, rămânea în
folosul târgoveţilor. Hotarnicii primiseră semnele ce
trebuia să fie respectate încă din 1757.
S-a început din partea de nord a târgului, unde
Vatra era mărginită de Valea Seacă, în apropiere de
Biserica Domnească. Atunci, Vatra târgului cuprindea
numai terenul de la apus de râul Bârlad. S-a pornit de la
gura Văii Secii, în punctul unde se întâlnea cu râul Bârlad
şi s-a măsurat până la Drumul Mare care venea de la
Tecuci şi mergea spre Vaslui, în apropiere de Biserica
Domnească. Hotarul mergea spre sud până la Biserica
ungurească (actuala catolică ?), de unde se îndrepta spre
57
răsărit până la apa Bârladului. Vatra Târgului Bârlad, în
trecut, era mai restrânsă decât în prezent, dar se
compensa cu Moşia. Cea mai mare parte a Moşiei
cuprindea terenul din apus.
Pentru măsurarea Moşiei s-a plecat tot din partea de
nord a Târgului, din Gura Similei, adică din punctul
unde cele două râuri se uneau. Din Gura Similei, peste
şes, s-au măsurat 39 de funii până la Drumul Mare. De
aici s-a măsurat în curmeziş până la Vâlceaua
Sohodueşului, apoi s-a urcat dealul şi s-a ajuns în Valea
Seacă. Din Drumul Mare şi până în matca Văii Seci s-au
găsit 54 funii. Din Valea Seacă s-a pornit spre Crâng şi
până la drumul ce mergea la Bogeşti s-au găsit 36 de
funii. De acolo până în Valea Ţărnii s-au găsit 15 funii. S-
a plecat din Valea Ţărnii, s-a trecut peste dealul
Crângului şi s-a ajuns în Valea Crângului măsurându-se
32 funii. Din Valea Crângului s-a mers până în
Dumbrava unde Moşia târgului se învecina cu Moşia
Ciocani, pe o distanţă de 14 funii. De la Gura Similei şi
până în Dumbravă unde se atingea un colţ al Moşiei
Ciocani s-au măsurat în total de 190 de funii, adică 3800
stânjeni, mai mult de 7,5 km. Pe această distanţă, vecini ai
Moşiei Târgului Bârlad erau atunci, Ion Bogdan, vel
logofăt şi Pălădeştii.
S-a continuat măsurătoarea prin Dumbravă până la
Pietrile lui Cantemir pe o distanţă de 41 de funii, vecin
fiind Ion Bogdan. De la Pietre… până la Valea lui Ilie s-au
măsurat 51 de funii, aşa că din Dumbravă până la Valea
lui Ilie s-au adunat 92 de funii care au însemnat 1840
58
stânjeni, adică 3.680 metri. Continuând măsuratul, din
Valea lui Ilie s-a ajuns la Gura Văii parcurgându-se o
distanţă de 87 de funii. S-a mers până la râul Bârlad astfel
că din Valea lui Ilie până la malul râului Bârlad s-au
măsurat în total 131 de funii, adică 2620 stânjeni
(depăşind 5240 de metri). Aici, la malul Bârladului s-a
pus piatră şi s-a măsurat până la Biserica ungurească, din
marginea sudică a Vetrei Târgului, găsindu-se 250
stânjeni.
În partea de nord, de la Gura Similei până în
Drumul Mare „ce merge pi din deal de Biserica
Domnească s-au găsit 82 de funii, adică 1640 stânjeni.”
Aceasta era Moşia Târgului Bârlad în partea de
apus.
În partea de răsărit ea a cuprins o suprafaţă mai
mică şi se învecina cu Moşia lui Dediu Codreanu de la
Dealu Mare şi a slugerului Palade de la Trestiana. S-au
măsurat patru laturi, de 1100 stânjeni, 860 stânjeni la
răsărit, 860 stânjeni la sud şi 1360 de stânjeni pe lângă apa
Bârladului. În această măsură au intrat şi „Podenii”; pe
atunci, acest spaţiu nu făcea parte din Vatra Târgului.
După măsurătoare s-a consemnat: „[…] acestui loc,
cât s-au aflat pe din amândouă părţile de apa Bârladului
şi împregiurul târgului, l-au dat Măria Sa Vodă danie
Sfintii mânăstiri a Măriii Sale de la Focşani, unde se
priznuieşte Sfântul proroc Samoil, care loc este osăbit de
vatra târgului, care n-au intrat în măsurătoarea locului de
mai sus arătată”. („Documente bârlădene”, vol. II, pp. 26-
32).
59
În acelaşi an, după măsurătoare, Constantin Mihail
Cehan Racoviţă a emis documente prin care a dăruit
Moşia dimprejurul Târgului Bârlad mânăstirii Sfântului
proroc Samuil din Focşani (ibidem, pp. 32-37).
Dania Moşiei i-a afectat pe târgoveţii Bârladului,
care, în mare parte, pe lângă negustorie şi diferite
meşteşuguri se ocupau şi cu agricultura. În 12 martie
1757, Constantin Racoviţă Voievod a emis o carte de
apărare pentru târgoveţi prin care erau scutiţi de chirie
pentru case şi pivniţe, de zeciuielile din grădini, dar nu şi
de zeciuielile din ţarini, fâneţe, prisăci, de la câmp
(ibidem, p. 37).
Dania lui Constantin Racoviţă a fost întărită şi de
noul Domn, Scarlat Grigore Ghica, în 15 iulie 1758, apoi
şi de Ioan Teodor Voievod, în 3 februarie 1759 (ibidem,
pp. 39-42).
Peste câţiva ani, în 25 noiembrie 1789, Domnia a
donat şi Vatra târgului. Atunci, Alexandru Constantin
Mavrocordat a dăruit mica porţiune ce mai rămăsese din
Ocolul unui Târg ce îndeplinise funcţia de Sediu
administrativ al Marelui Vornic al Ţării de jos, Ocol
hotărnicit de Ştefan cel Mare în 1495. Beneficiar al daniei
a fost căminarul Iordache Balş. A fost o danie legală,
proprietatea fiind a Domniei, dar târgoveţii au avut nişte
drepturi obţinute încă de la Ştefan cel Mare. Drepturile se
cunoşteau, dar nu mai puteau fi apărate, deoarece
documentul de la Ştefan cel Mare se pierduse în timpul
invaziei tătăreşti din 1711 „care au prădat şi au ars
60
cumplit oraşul Bârlad”. (vezi Prefaţa la vol. II din
„Documente bârlădene”).
Târgoveţii nu s-au putut apăra nici în 1757 şi nici în
1784, dar au primit un impuls să-şi caute documentele.
După anumite căutări au găsit documentul de la Ştefan
cel Mare la Regep Mârza, un tătar din Bugeac. Ajungând
în posesia documentului, bârlădenii au pornit un proces
cu căminarul Iordache Balş în 11 august 1793, pentru
Vatra Târgului. Judecata a avut loc în acelaşi an în faţa
Divanului Domnesc, la Mitropolia din Iaşi. Divanul a
cercetat pricina pe baza documentelor prezentate de
împricinaţi. Căminarul Iordache Balş a prezentat
documentul din 25 noiembrie 1784, prin care Măria Sa
Alexandru Constantin Voievod „i-au dăruit vatra
târgului Bârladului cu toate locurile de prin pregiur câte
vor fi drepte Domneşti” (ibidem, p.328). Acest document
a fost însoţit de altul, din acelaşi an, aceeaşi lună, prin
care „să volniceşte pe d-lui căminaru ca să aibă-a lua şi
tot venitul locului din vatra târgului Bârladului şi de pe
tot locul de pe împregiur de obiceiu; însă numai bezmăn
de casă să iee, i di dugheni şi de orice zădiri, ….. , precum
şi oriunde a toată băutura, ….. , precum şi mortusâpie de
pe vitele ce se vor vinde, la zâle de târguri şi la
iarmaroace” (ibidem, p. 329). Căminarul Iordache Balş a
mai primit un document de întărire de la Măria Sa
Alexandru Constantin Moruz Voievod în 6 august 1792
(ibidem, p. 329).
Târgoveţii s-au apărat arătând „un hrisov vechiu
Domnesc, dela Ştefan Vodă”, adică documentul din 1495,
61
care prezintă hotărnicia lui Ştefan cel Mare. Documentul
garanta toate drepturile târgoveţilor scrise în alte
documente sau nescrise, obţinute de la Domni anteriori,
cele mai importante fiind „ca nici unii din oamenii ce
trăiesc în Bârlad, să nu aibă a plăti nici un feliu de vamă
acolo, în târgul Bârladului, nici un feliu de alişveriş”.
Unele drepturi au fost garantate şi de Domnul
Constantin Racoviţă Voievod, din 12 martie 1757, după
ce Moşia fusese dăruită mânăstirii proorocului Samoil
din Focşani. Domnul Constantin Racoviţă respectând
vechile hotărâri domneşti şi drepturile speciale ale
bârlădenilor „de vreme ce şi ei sânt lăcuitori la un loc cu
acesta, în drumul cel mare împărătesc”.
Bârlădenii „den descălicătură”, „care va fi avut mai
dinainte casă-sa pe acel loc sau şi acum de va avea, poate
să-l vândă sau să-l dee cui va vre, măcar de nu va ave nici
Carte Domnească pe acel loc, fiindcă, din întâmplările
tulburărili de multe ori pustiindu-sa târgurile şi luminaţi
Domni, vrând ca să să lăcuiască târgurile iarăşi la loc, au
dat Cărţi deşchisă, de obştie, cu hotărâre ca ori cine va
veni să lăcuiască la târguri să fie volnici a-şi face casă şi
dughene şi locul să rămâi a lor de istov” (ibidem, p. 332).
ADDENDA.
Am prezentat mai sus Vatra şi Moşia Târgului Bârlad. Pentru
Ocolul Târgului Bârlad se poate consulta: „Târgul Bârladului,
Geneza şi hotarul”, autor Gheorghe GHERGHE.
62
PREOŢII DIN BÂRLAD, ANTE VASILE LUPU
Primul preot din Bârlad, cunoscut documentar, este
popa Toader, prezentat într-un capitol anterior.
În 1444, Bârladul era un târg care avea şoltuz şi
pârgari (Iacov Antonovici, „Documente bârlădene”, vol.
IV, doc. I, p. 1) şi avea cel puţin un preot. Sigur preoţi au
fost mai mulţi, alături de popa Toader trebuie să mai fi
slujit şi fratele său popa Draghie. Biserica la care a slujit
popa Toader credem că a fost Biserica Vovidenia, prima
Biserică Domnească din Bârlad, ctitoria lui Alexandru cel
Bun.
După cei doi fraţi preoţi au urmat alţii.
Primul preot numit domnesc în documente a fost
consemnat în 1 ianuarie 1623. Numele lui nu apare în
scris deşi este menţionat: „eu Ion Carapotova şoltuzul şi
12 pârgari şi preotul domnesc, şi toţi oamenii bătrâni
târgoveţi din târgul Bârladului…” (Iacov Antonovici, op.
cit., nr. XXIX, p. 52).
Într-un document din 20 noiembrie 1632, preotul cel
domnesc din Bârlad se numea Ştefan (ibidem, nr. XXXVI,
p.66).
Un alt document din 25 decembrie 1632 este
explicit. Atunci, la o vânzare au fost martori „Ion
Carapotova, şoltuzul cu 12 pârgari din târg de Bârladu, şi
cu preutul de la Besereca domnească, şi Mafteiu Roşca, şi
cu toţi bătrânii târgului” (ibidem, nr. XXXVIII, p. 68).
63
Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului,
ctitorirea lui Vasile Lupu a fost ridicată în 1636. Până la
această ctitorire altă biserică a fost cunoscută ca
Domnească şi aceasta nu putea fi decât Biserica
Vovidenia.
Ştefan apare ca preot domnesc şi în 2 octombrie
1637 (ibidem, nr. XLVI, p. 72) şi în 17 iulie 1643 (ibidem,
nr. LI, p. 84). Consemnarea este identică în ambele
documente „popa Ştefan cel domnesc”.
Într-un document din 1 septembrie 1665, printre
martori au semnat şi „popa Gavril cel domnesc, şi popa
Chiriac (ibidem, nr. LXI, p. 99). În 4 iunie 1667, din
porunca lui Ilieş Alexandru Voievod, Bejan Gheuca a
ridicat hotarnica Fruntişenilor şi Bolumireştilor, printre
martori figurând şi: „Preutul Gavril dela Biserica
Domnească din târg din Bârlad, şi preutul Chiriac iar din
târg” (ibidem, nr. LXIV, p. 107). În 1667 trecuseră cam 30
de ani de la ctitorirea lui Vasile Lupu. Nu ştim dacă
locuitorii Bârladului, într-un timp atât de scurt
percepuseră noua biserică ca fiind cea domnească. Greu
de crezut, cei mai mulţi târgoveţi trăiau din vremea când
biserica domnească era biserica Vovidenia sau poate
ambele erau percepute ca domneşti în timpul aceleiaşi
generaţii.
Sigur, în Bârladul de atunci funcţionau cel puţin
două biserici, Vovidenia şi Adormirea Maici Domnului.
Nu întâmplător sunt documente care menţionează câte
doi preoţi în acelaşi timp.
64
BISERICILE DIN BÂRLAD VĂZUTE DE CĂLĂTORI STRĂINI
În arhivele Vaticanului s-a găsit o descriere
anonimă a Moldovei, din 1528, care prezintă o informare
pentru Ferdinand von Habsburg. Descrierea a fost
inclusă în lucrarea lui Georg Recherstorffer publicată în
1541 şi intitulată „Chorografia Moldovei”. Lucrarea ne
prezintă o descriere a moldovenilor, locuitori de origine
romană, aduşi de Traian, dar păstrători ai obiceiurilor
geto-dace, şi religia lor: „Ei recunosc pe Hristos şi pe
sfinţii apostoli şi după cum susţin, ei au urmat cu multă
evlavie şi cinstire încă de la început şi până acum
învăţătura Sfântului Pavel”. („Călători străini…”, vol. I,
pp. 196-197).
Au urmat alţi călători străini, în anii următori care
au trecut prin Moldova. Majoritatea au fost interesaţi de
bisericile catolice şi de enoriaşii lor, dar au fost şi călători
care ne-au lăsat însemnări despre bisericile ortodoxe.
Informaţii deosebit de preţioase avem de la
negustorul Martin Gruneweg (1562.1618). În 1584,
Gruneweg a trecut şi prin Bârlad şi ne-a lăsat o
informaţie importantă: „În piaţă se afla o biserică de
piatră frumos pictată în interior şi exterior cu tot felul de
vieţi de sfinţi, de la turnul clopotniţei până sub clopotele
sale erau 15 trepte” („Călători străini…” , supliment, vol.
I, p. 101).
65
Negustorul Martin Gruneweg ne prezintă o biserică
din piatră anterioară celei construite de Vasile Lupu, din
1636. Mulţi istorici români, care au studiat bisericile din
Bârlad au fost convinşi că în Bârlad, în vremea aceea,
erau numai biserici din lemn. Mai mult, s-a încercat să se
demonstreze că Vasile Lupu a construit biserica numită
Domnească pe ruinele alteia mai vechi, clădită de Ştefan
cel Mare, din lemn. Biserica văzută de Martin Gruneweg
avea picturi interioare dar şi exterioare, în felul celor mai
bine cunoscute din nordul Moldovei. Informaţia este
plauzibilă, Bârladul în acele vremuri era sediul Marelui
Vornic al Ţării de jos, o capitală administrativă pentru
mai mult de jumătate din Ţara Moldovei. Într-o localitate
de o asemenea importanţă nu putea fi o simplă biserică
din lemn, şi încă domnească. Spunem domnească,
deoarece Bârladul şi Ocolul din jur erau „loc gospod”,
adică Proprietate Domnească.
Martin Gruneweg ne prezintă şi locul unde era
amplasată această biserică, „în piaţă”. Dar unde era piaţa
în 1584?
Atunci, în acel an, Târgul Bârladului se găsea la
începuturile sale. Pe partea dreaptă a râului, de la capătul
podului spre sud se găsea Uliţa veche, axa târgului în
acea vreme. Reamintim că este vorba de cursul vechi al
râului, Piaţa, în primele secole de existenţă a târgului s-a
aflat la capul podului, pe partea dreaptă a râului.
Căruţele cu mărfuri veneau pe drumul de la răsărit, după
ce treceau podul intrau în Piaţă. Unele căruţe mergeau
mai departe spre apus, altele îşi desfăceau mărfurile în
66
piaţă, pentru tranzacţii comerciale. În partea de nord a
pieţei şi a capului podului era biserica, menţionată de
Martin Gruneweg, Biserica Domnească, ctitorită – cel mai
probabil – de Alexandru cel Bun. Greu de crezut că
Martin Gruneweg s-a înşelat în privinţa prezentării
bisericii, descrierea caselor, oamenilor şi serviciului
religios sunt reale. Gruneweg a surprins foarte bine şi
serviciul religios: „În bisericile valahe ei cântă totul în
limba slavă, deşi nu înţeleg un cuvânt din aceasta,
precum la noi călugăriţele”. Călătorul a fost surprins să
constate că se cânta în limba slavă, valahii fiind: „un
popor frumos […] care are propria limbă, aproape ca
italiana, întrucât sunt o ceată alungată din Italia”
(„Călători străini…” , supliment, vol. I, pp. 80-91). Şi
surprinzător, negustorul Martin Gruneweg îi numeşte pe
locuitorii ţării valahi şi nu moldoveni, afirmaţie care ne
dovedeşte că toată lumea ne cunoştea originea etnică.
Următoarea informaţie despre bisericile din Bârlad
o avem din 1636, an considerat ca fiind momentul
ctitoririi lui Vasile Lupu. Atunci, prin Moldova a trecut
un sol polonez, Krasinski, în drumul său spre Istanbul. În
Bârlad a găsit o biserică din zid şi şase din lemn.
(„Călători străini…”, vol. V, pp. 117-118). Această
biserică din zid nu era ctitoria lui Vasile Lupu, cum au
crezut mulţi istorici. Dacă era o construcţie recentă, ar fi
fost o noutate şi solul polonez ar fi consemnat în scris
acest lucru. Solul a consemnat biserica veche a târgului.
Acea biserică mai veche a târgului, biserică din zid, era
Vovidenia, al cărei ctitor, cu mare probabilitate, era
67
Alexandru cel Bun, Domnul care a organizat Ţara
Moldovei administrativ şi religios.
Informaţii deosebit de importante avem de la
mijlocul secolului XVII de la Marcu Bendini şi Paul de
Alep.
Activitatea lui Bendini în Moldova a fost însemnată
în lucrarea numită „Codex. Vizitarea generală a tuturor
Bisericilor catolice de rit roman din Provincia Moldova.
1646-1648”. Pentru Bârlad el a scris: „Bisericile
schismatice sunt opt <la număr>, două de piatră, celelalte
de lemn, din care două s-au prăbuşit, <iar> patru de
lemn există încă; sunt şase sute de case, cinci mii de
oameni”. („Codex”, pp. 90-106; apud: Doru Ravaru,
„Călători străini despre judeţul Vaslui”, Editura Pim, Iaşi,
2014, p. 65). Marcu Bandini a surprins realităţile
Bârladului din acele zile: oraş cu 5000 de locuitori, cu 8
biserici, ceea ce pare plauzibil, revenind cam 700 enoriaşi
pentru o parohie. Din cele opt biserici, două erau din
piatră, constată Bandini. Acestea nu puteau fi decât
biserica nouă, ctitorită de Vasile Lupu şi Vovidenii,
vechea biserică a Târgului. În felul acesta Bandini
întăreşte informaţia oferită de Krasinski, care văzuse
doar o biserică din zid în timp ce Marco Bandini, după
numai 10 ani a găsit două, a doua fiind cea clădită prin
hotărârea Domnului Vasile Lupu.
Paul de Alep a venit cu o informaţie lămuritoare:
[…] „am ajuns într-un târg mare numit Bârlad. Acolo
sunt trei biserici: Biserica Maica Domnului, clădită de
curând din piatră, de către Domn, Biserica Sfântul
68
Dumitru şi cea a Sfântului Chiriac”. („Călători străini…”,
vol. VI, p. 27).
Desigur, erau mai multe biserici, o ştim de la
călători anteriori, dar Paul de Alep le-a menţionat pe cele
mai importante, pe cele construite din piatră. El a
menţionat biserica construită din piatră pe care nu o
numeşte domnească, deoarece recentă fiind, toată lumea
cunoştea ctitorul dar şi pentru că târgoveţii o numeau
încă domnească pe aceea ctitorită de Alexandru cel Bun,
cu hramul Vovidenia. Chiar Paul de Alep o consideră
domnească din moment ce o notează ca fiind Biserica
Sfântului Chiriac. În limba greacă, cuvântul Chir
înseamnă domn. Cu acest termen lumea se adresează
pentru a desemna domni şi doamne, tot astfel este
numită şi ziua de duminică, adică Ziua Domnului.
69
BISERICA VOVIDENIA – BISERICA VECHE DIN BÂRLAD
Prima atestare documentare certă a Bârladului este
din 8 octombrie 1408. Atunci, Alexandru cel Bun Voievod
a semnat „certificatul de naştere” al Târgului Bârlad,
urbe care pentru câteva sute de ani va deveni Sediul
Marelui Vornic al Ţării de jos.
Descălecarea aşezării începuse în perioada
anterioară, credem în intervalul de timp 1374-1400, în
condiţiile retragerii stăpânirii mongole şi ale disputei
dintre Moldova lui Dragoş şi Bogdan şi fraţii Kariatovici.
Mai devreme, nu au existat condiţiile necesare deoarece,
nici turanicii şi nici mongolii nu au fost interesaţi de viaţa
urbană. Aceştia au fost stăpânii, ei au reprezentat forţa
politică, românii fiind o populaţie supusă. Este inutil să
căutăm un stat paralel al românilor din acea perioadă.
Când Vasile Lupu ctitorea biserica cu hramul
Adormirea Maici Domnului, ştiută apoi drept Biserica
Domnească, Târgul Bârladului depăşise vârsta de 200 de
ani. Comunitatea bârlădeană cunoscuse aproape zece
generaţii, toţi creştini, în majoritate ortodocşi. În acele
vremuri nu se putea trăi fără biserică, fără cimitir.
Cunoaştem că armenii şi ungurii îşi aveau propriile lor
biserici, iar românii, fiind mai mulţi trebuie să fi avut
măcar două. Dar care a fost şi unde a fost cea mai veche
biserică?
70
Informaţiile sunt puţine, cele mai multe indirecte,
tangenţiale.
În sprijinul aflării adevărului vom apela la
informaţii arheologice, consemnările călătorilor străini,
documentele emise de Domnii Moldovei, dar şi de
instituţiile Târgului. Coroborate toate, aceste surse, la
care trebuie adăugate elementele de logică, ne îndeamnă
să credem că cea mai veche biserică a Bârladului este cea
cunoscută cu numele de Vovidenia (hramul: Intrarea
Maicii Domnului în Biserică). Locul pe care a fost ctitorită
este acelaşi cu acela pe care îl ocupă edificiul şi în
prezent. Actuala biserică Vovidenia (a fost reconstruită
de mai multe ori!) mai este cunoscută şi cu numele de
Duculeasa, deoarece a fost reconstruită în secolul XVIII de
familia Duca. Au urmat şi alte reclădiri şi renovări care
au dat înfăţişarea actuală a bisericii.
O cercetare arheologică sistematică, profesionistă
nu s-a făcut până în prezent. Vasile Palade a întreprins
un sondaj arheologic la Biserica Domnească din Bârlad cu
ocazia lucrărilor de restaurare a acesteia. Rezultatele nu
au fost publicate, dar Vasile Palade a afirmat ocazional că
a descoperit o fundaţie de biserică din lemn din secolul al
XV-lea, cu un plan triconc. (vezi Oltea Răşcanu-
Grămăticu, Istoria Bârladului, ediţia I, vol. I, p. 55).
Pentru secolele XIV-XV, au fost depistate câteva
obiecte cu ocazia construirii cinematografului „Victoria”.
La lucrările de fundaţie au apărut fragmente ceramice,
vârfuri de lănci şi săgeţi. Aceste resturi arheologice
demonstrează locuirea în zona Bârladului, dar nu ne
71
oferă elemente pentru a ne sugera existenţa unei biserici
în acest sit.
În apropiere, la întretăierea străzilor Republicii şi
Mihail Kogălniceanu a fost descoperită o necropolă
creştină, mormintele având obiecte de podoabă,
ceramică, monede. (N. Zaharia, Mircea Petrescu-
Dâmboviţa, Em. Zaharia, „Aşezările din Moldova de la
paleolitic până în secolul XVIII”, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1970, pp. 312-313). Nu putem şti ce biserică a
deservit acest cimitir, dar existenţa lui demonstrează şi
existenţa bisericii.
Târgul Bârladului a fost şi atunci o comunitate mai
numeroasă decât un sat şi în sute de ani a avut mai multe
biserici şi cimitire. Una din biserici, sigur, a fost
Domnească şi desigur altele construite de enoriaşi.
Biserică Domnească a fost sigur, Târgul Bârlad fiind „loc
gospod”. Rămâne de aflat care a fost primul Domn care a
ctitorit această biserică. Cercetătorii care s-au ocupat de
studierea lăcaşelor de cult din Bârlad au avansat doi
Domni ctitori, Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu. Dacă
biserica construită de Vasile Lupu este o certitudine, o
eventuală ctitorire a marelui Domn avansată până în
prezent se bazează mai mult pe tradiţie. Nu este nimic
nou, toţi românii cred, când nu cunosc realitatea, şi
afirmă că totul este de pe vremea lui Ştefan cel Mare.
Noi credem că prima Biserică Domnească din
Bârlad a fost ctitorită de Alexandru cel Bun, Domnul care
a semnat şi Certificatul de Naştere al Târgului Bârlad.
72
Pentru a obţine câteva elemente edificatoare avem
nevoie de o cercetare arheologică serioasă în jurul
bisericii Vovidenia. În spatele acestei biserici a existat un
cimitir, în spaţiul până la vechea albie a râului Bârlad. În
jurul bisericii, de-a lungul timpului, au fost ridicate
anexe, porţi, clopotniţă, şcoală, au fost înmormântaţi
preoţi. S-au construit străzi, au fost demolate clădiri, totul
fără nici o asistenţă arheologică.
Biserica Vovidenia a fost consemnată indirect de
călători străini prin Moldova. Dar existenţa şi activitatea
ei au fost sigur consemnate în documente interne,
îndeosebi ale administraţiei locale sau centrale, dar
asemenea documente nu au ajuns până la noi. Parte din
ele au fost distruse de invazia tătarilor de la 1711, altele s-
au pierdut în cine ştie ce situaţii şi condiţii. Preotul Ioan
Antonovici devenit Episcopul Iacov Antonovici, în
„Documente bârlădene”, vol. I, a publicat „Cărţi
Domneşti de scutiri, acte de proprietate, inscripţii şi
însemnări, adunate dela bisericile din oraşul Bârlad”, dar
aceste documente sunt emise după 1700.
După ce Domnii Moldovei au cedat Moşia Târgului
în 1757 şi Vatra, în 25 noiembrie 1784 căminarului
Iordache Balş, bârlădenii au fost obligaţi „să cerceteze
acum cu o extraordinară sârguinţă, pentru a oblici pe
unde s-ar putea găsi scrisorile sau documentele
pierdute ale oraşului” (Ioan Antonovici, „Documente
bârlădene”, vol. II, Bârlad, 2012 – vezi Prefaţa).
Întâmplător au găsit o parte din documente printre care
şi Hrisovul de la Ştefan cel Mare, din 1495.
73
Chiar dacă s-au pierdut cele mai multe dintre
documente din perioada de început a Târgului Bârlad,
mulţi cercetători au intuit că Vovidenia este cea mai
veche biserică, parte din ei văzând în aceasta Biserica
Catedrală.
Al. V. Boldur a constatat existenţa a trei biserici din
zid în Bârlad, la mijlocul sec. XVII: Biserica Domnească
din 1636, Biserica Sf. Dumitru, Biserica Vovidenia,
„catedrala” oraşului pentru multă vreme şi cea mai
veche, din piatră şi cărămidă. (Al. V. Boldur, „Ţara
Bârlad. Numele şi unele momente din istoria ei”, în „R.
A.”, LI, tom. XXXV-XXXVII, nr. 3, 1974, pp.437-439).
Al. Papadopol-Calimah a identificat biserica
Vovidenia cu biserica Sf. Kiriac, pomenită de Paul de
Alep în 1656. (Al. Papadopol-Calimah, „Notiţă istorică
despre Bârlad”, 1889, Bârlad, p. 33).
Credem că cercetătorul bârlădean a sesizat bine
dacă ne gândim că în limba greacă Kir = Domn. Pavel de
Alep a perceput biserica Sf. Kiriac ceea ce localnicii încă
numeau pe atunci vechea biserică, „domnească”.
Reamintim că Pavel de Alep a văzut atunci ambele
biserici domneşti şi că trăiau încă târgoveţi care veneau
din perioada anterioară ctitoririi lui Vasile Lupu şi mulţi
din ei le numea pe amândouă biserici domneşti.
Al. Alexandrescu-Galex a înregistrat pentru anul
1646 două biserici din piatră şi şase din lemn (v. „Istoria
oraşului Bârlad …”, p. 11). Cele două biserici din piatră,
la mijlocul secolului XVII, nu puteau fi decât Vovidenia şi
Adormirea Maicii Domnului.
74
Ultimii cercetători care au studiat bisericile din
Bârlad sunt Laurenţiu Chiriac („Momente religioase
medievale din zona Bârladului”) şi Oltea Răşcanu-
Gramaticu („Istoria Bârladului”).
Ambii înclină să creadă că Vasile Lupu şi-a ctitorit
biserica pe ruinele alteia mai vechi, probabil din lemn,
construită de Ştefan cel Mare. Totuşi, Laurenţiu Chiriac
are ezitări în prezentarea bisericii domneşti ctitorită de
Vasile Lupu: „pare greu de crezut că Bârladul n-ar fi avut
vreo ctitorie religioasă, domnească sau măcar boierească,
până în veacul al XVII-lea” (op. cit., p. 259).
Sigur a existat o biserică mai veche, ea trebuie să fi
fost mai veche şi decât Ştefan cel Mare, încât mai
plauzibil este să credem că primul ctitor a fost Alexandru
cel Bun. Această primă biserică nu putea fi decât Biserică
Domnească deoarece Târgul Bârladului a fost descălecat
pe loc domnesc.
Laurenţiu Chiriac este convins că „certitudinea va fi
dată de cercetarea arheologică în vechea vatră a târgului
[…] să fie iniţiate noi cercetări arheologice exhaustive la
acest reprezentativ monument religios al târgului, cu
şanse de a ne edifica asupra evoluţiei sale” (ibidem, pp.
258-260).
Oltea Răşcanu-Gramaticu este convinsă că Vasile
Lupu a reclădit din zid vechea biserică ctitorită de Ştefan
cel Mare (op. cit., ediţia III, p. 185).
Voica Puşcaşu („Actul de ctitorire ca fenomen
istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul
sec. XVIII”, Editura Vremea, Bucureşti, 2001) a avut
75
ezitări din moment ce a înregistrat două biserici numite
„Domneasca”, ambele la nr. 10, strada Vasile Lupu, cu
apariţie ante 1504. Separat a înregistrat şi biserica lui
popa Toader (ante 1444, dar nu precizează locul unde a
funcţionat. Biserica Vovidenia este menţionată ante 1768,
pe strada Ştefan cel Mare, nr. 6. Aceasta este însă biserica
popii Toader. Menţionarea ei ante 1768 sugerează că anul
ctitoririi nu se cunoaşte. Totuşi, în secolul XVIII, biserica
a fost reconstruită de familia Duca. Ante 1768 sugerează
acest act al reconstrucţiei.
În răspunsurile la Chestionarul trimis preoţilor de
Ioan Antonovici, anul reconstrucţiei este consemnat cu
aproximaţie, „poate cam pe la 1720” (I. I. Oprea, „Ioan
Antonovici-Depozitarul”, Opere, vol. II, Editura PIM,
Iaşi, 2011, p. 41).
Informaţii ezitante sunt şi în Sinodicul bisericii
Vovidenia. Consemnarea s-a făcut în conformitate cu
amintirile unui târgoveţ, Andreiu Gheorghe, care a trăit
până la 1875 şi care se născuse în secolul anterior. După
spusele lui „această Biserică datează de pe la 1770, şi că
este făcută de o familie Duculeasa”. Tot familia Duca a
construit Bolta şi chiliile din faţa bisericii. (Iacov
Antonovici, „Documente bârlădene”, vol. V, ediţie
anastatică, Editura Sfera, Bârlad, 2012, p. 88). Toate datele
din sec. XVIII se referă la reconstrucţia datorată familiei
Duca.
Sinodicul bisericii a mai consemnat şi Notiţe
istorice. Acestea sunt mai aproape de adevăr, deoarece
cuprind evoluţia bisericii începând cu sec. XIX.
76
Biserica construită/ reconstruită de familia Duca a
slujit enoriaşilor până la marele cutremur din 1802, când
s-a dărâmat. „După care apoi au început a se rezidi din
nou prin ajutorul poporanilor şi stăruinţele preotului
Manole, făcându-se Biserica cu 5 turnuri a căreia lucrare
s-o terminat la 1812” (ibidem, p. 89).
Secolul al XIX-lea a pus la grele încercări Biserica
Vovidenia de mai multe ori. Cutremurele grozave au
alternat cu incendiile devastatoare. În 14 octombrie 1826,
la câţiva ani de la reconstrucţie, în timpul unui incendiu,
biserica a căzut cu turnuri cu tot. Preotul bisericii,
Theodor Duhovnicul, din dorinţa de a scăpa obiecte din
interiorul bisericii a fost în pericol de a fi zdrobit sub
dărâmături. Enoriaşii, pentru a feri biserica de alte
incendii au pus-o sub patronajul unui al doilea hram,
„Preacuvioasa Parascheva”. Biserica a fost refăcută cu
cheltuiala lui D. Hagi Milea, dar şi cu stăruinţa
poporenilor.
Calamităţile păreau fără sfârşit, cutremurul din 1838
a dărâmat biserica abia reconstruită. Târgoveţii au făcut
un nou efort. Evenimentul a fost consemnat pe peretele
bisericii, sub cafas. „În dzilele Prea Înălţatului Domnului
nostru Grigorie Alexandru (Ghica) s-a zugrăvit păreţii
bisericii prin osârdia epitropilor: Pavel (Filibiu), Gheţu
Mihail, Chiriac Dobrovici, Hagi Chiriac Calciu, Cruceanu
Mosca, Hagi Panainte, Hagi Dimitriu”. Anul 1849
(Deche)mvr 12. (Ioan Antonovici, op. cit., vol. I, p. 309).
Tot Sinodicul ne informează că în 1886 s-a construit
un nou grilaj în jurul bisericii, iar în 1893, prin stăruinţa
77
epitropilor Sachelarul Dimitrie Blănariu, Gheorghe S.
Răşcanu şi Grigore Costea s-a construit un imobil pe
strada Ştefan cel Mare în locul bolţei ruinate. (ibidem,
vol. V, p. 89). În 1896, Gheorghe Alexandru, comersant şi
prim cantor a reparat pereţii exteriori, acoperământul şi
pridvorul. (ibidem, p. 90).
Lucrări noi la biserică s-au făcut între anii 1913-
1914. A avut loc o restaurare completă (ridicarea
catapetesmei, pictarea interiorului, construirea
pridvorului şi a turlei cu clopote. (Oltea Răşcanu-
Gramaticu, „Istoria Bârladului” ed. a III-a, p. 313).
În 1928, la solicitarea preotului Ştefan Vasilescu,
pictorul Theodor Bălăeşu a poleit catapeteasma bisericii
cu foi de aur. (Al. Crăciun, „Monografia judeţului
Tutova”, Bârlad, 1943, p. 164).
După cutremurul din 1940, biserica a fost reparată
din nou. S-a refăcut pictura în 1942, pictor Constantin
Tăbăcaru. Cutremurele din 1977, 1986, 1990 au provocat
alte distrugeri.
Ultimele lucrări de consolidare s-au făcut în
perioada 1991-1993, cu stăruinţa preotului paroh Popa
Dumitru cu sprijinul Direcţiei Monumentelor Istorice.
Între 2001-2003, biserica a fost repictată, în timpul
preotului paroh Ştefan Beznean. În 2012, în curtea
bisericii, a fost construită o casă praznicală prin îngrijirea
preotului Florin Chereac-Pavliuc.
78
PROPRIETĂŢILE BISERICII VOVIDENIA
Nu cunoaştem primele proprietăţi cu care a fost
înzestrat acest locaş de cult. Sigur ctitorul, care după
aprecierea noastră a fost Alexandru cel Bun a făcut
primele danii şi a acordat primele privilegii, biserica fiind
domnească pe un loc domnesc. Documentele de proprietate
au fost distruse de tătari la 1711. Se ştiu câteva proprietăţi
ajunse în stăpânirea bisericii Vovidenia după 1711.
Iacov Antonovici, în vol. V al „Documentelor
bârlădene” a publicat o listă cu Ajutătorii bisericii
Vovidenia, listă în care erau cuprinse binefacerile după
1770:
1) Ştefan Duca şi Vasile Dăscălaşu au dăruit Bisericii
locurile de peste „Podul cel Mare”;
2) Paraschiva Vidră a dăruit Bisericii locul Hanului
din strada Sfântului Ilie ce se zice şi „La trei scări”;
3) Monahul Eliseu a dăruit Bisericii locul unde s-a
găsit clopotniţa „de la fundul Altarului Bisericii, pe malul
Bârladului, în 1800, pentru locuinţa preoţilor;
4) Preotul Manole a dăruit casa sa cu locul ei
Bisericii ca să fie de locuinţă preoţilor spre pomenirea sa.
Donaţia a fost făcută în 1801. Acolo a locuit profesorul
Ioan Popescu mai târziu;
5) Pavel Duca, epitrop al Bisericii la 1824 a dăruit
locul Bolţei, în Uliţa Veche şi chiliile din faţa Bisericii.
79
Această uliţă/ stradă, mai târziu se va numi: Ştefan cel
Mare;
6) Neculai Drăganu, în 1875 a dăruit Bisericii
Vovidenia casele din dosul stradei Ştefan cel Mare, spre
pomenirea sa;
7) Ilinca Scărlat Manu şi Iordache Manu, în 1858, au
dăruit locul sterp de lângă Biserică situat în strada Ştefan
cel Mare, pentru clopotniţă.
Alte proprietăţi sunt cunoscute din actele păstrate
în arhiva bisericii, toate după 9 mai 1754:
1) În 16 februarie 1775, Alisandra Ţifârdănescu a
dăruit Bisericii Vovidenia un loc de casă, în Târgul
Bârladului, lat de 3 stânjeni liniari în faţă şi de 6 stânjeni
în dos. Documentul a fost semnat de preotul Vasile Proja.
Cea mai mare parte din martori au pus degetul.
2) La 16 februarie 1799, Paraschiva, soţia
răposatului Vasile Vidră a dăruit Bisericii Vovidenia un
loc de dugheană.
3) În 9 decembrie 1800 preotul Manole de la Biserica
Ducăi a vândut un loc de 4 stânjeni Bisericii Vovidenia,
loc cumpărat de la Ilinca preoteasa preotului Constandin
Balaban.
4) În 1806, preotul Ioniţă – din călugărie
ieromonahul Elisei – a dăruit Bisericii Vovidenia două
case ale sale de pe malul Bârladului. A semnat: Eu
Ermonah Ilesei, popa Ioniţî ot târgu Bârladului. Această
danie a fost întărită de preotul Ioniţă şi în 5 martie 1809.
La sfârşit apare menţiunea: „Preotu Toderu am scris cu
zisa preotului. În acest document preotu şi-a trecut şi
80
pomelnicul şi apoi a semnat – Am scis cu mâna me,
Ermonah Elisei. Martor: Meletie monah, am fost de faţă.”
5) Zanet Zarafoul a dăruit Bisericii Vovidenia un loc
de pivniţă din vatra târgului, pe loc gospod. Locul se
găsea „alăture cu ţintirimul Sfintii biserici Vovidenii”.
Dania a avut loc în 12 martie 1815.
6) În 22 iunie 1817, biserica Vovidenia a plătit la
epitropia moşiei Târgului Bârlad suma de 31 lei ce
reprezenta analoghia celor 34 stânjeni din Uliţa veche ce
deveneau veşnica ei stăpânire, după cumpărarea în 1815
a Moşii Târgului de la Profira Dimachi, născută Miclescu.
7) În 29 martie 1821, Constandin feciorul Mitului
Profor a vândut bisericii doi stânjeni cu 250 lei.
8) Biserica Vovidenia a avut pe Uliţa veche 3,5
stânjeni. Acest loc, în 25 martie 1824 a fost arendat pe 2
ani lui Alexandru Agbasu.
9) În 16 martie 1843, Vasile Teodor a arendat locul a
trei dughene de peste Podul cel mare pentru care trebuia
să plătească 90 lei pe an.
(Preotul Ioan Antonovici, „Documente bârlădene,
vol. I, pp. 69-118).
În 14 decembrie 1838, epitropul Bisericii Vovidenia,
Dimitrachi Duca a primit un opis de hârtiile atingătoare
de locurile afierosite Sfintei Biserici din Târgul
Bârladului. (ibidem, pp. 107-108).
81
ŞCOALA BISERICII VOVIDENIA
Fiind cea mai veche biserică din Bârlad, ctitorie
domnească, gândim că în curtea sau în chiliile ei a
funcţionat prima şcoală a urbei. Aici au învăţat carte
pentru prima dată în târg, unii bârlădeni.
Târgul Bârladului fiind sute de ani Sediul Marelui
Vornic al Ţării de jos, capitala unui ţinut, centrul unui
Ocol domnesc, Punct de vamă, locul unde trăiau şi se
întâlneau cel mai des în zilele de iarmaroc meşteşugari şi
negustori, localnici sau alţii, veniţi din ţară şi de peste
hotare, a avut nevoie de oameni cu carte, care să ştie a
scrie şi a citi, să ţină catastife, să întocmească
corespondenţe, chiar în mai multe limbi, mai ales în
românească şi slavonă. Dacă nu toţi măcar o parte din cei
aflaţi în slujba Domniei sau a autorităţilor locale, sigur au
învăţat carte în Bârlad. În vremurile vechi, în Bârlad, nu
au existat şcoli particulare sau publice, carte se învăţa
numai în şcolile de pe lângă biserici sau mânăstiri. Cele
mai apropiate mânăstiri de Bârlad au fost cele de la
Bursuci, Grăjdeni, Bujoreni, dar şi cele ctitorite în sec.
XVII. Bârladul, în jurul anului 1400 exista ca târg, ca urbe,
dar şi ca sediu al administraţiei centrale şi locale. În
aceste condiţii, cu certitudine a existat o şcoală pe lângă
prima biserică din Bârlad şi aceasta nu putea fi decât
Vovidenia, biserica din centrul vechi al oraşului, biserică
în care a slujit popa Toader înainte de 1444 dar şi alţii.
82
Biserica ctitorită de Vasile Lupu şi care se va numi
Domnească, uzurpând calităţile vechii biserici Vovidenia
a devenit locaş de cult sfinţit abia în 1636.
Cunoaşterea noastră despre prima şcoală din Bârlad
este obstrucţionată de distrugerea primelor documente
ale Târgului şi ale Bisericii Vovidenia de jaful tătarilor de
la 1711 care s-au năpustit cu sabie şi foc peste Moldova
meridională după victoria de la Stănileşti a turcilor
asupra celor doi monarhi, Petru cel Mare, Ţarul Rusiei şi
Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovei. În puţinele
documente din primele secole ale Târgului şi Domniei,
păstrate în alte proprietăţi, apar mulţi ştiutori de carte,
unii din ei semnând ca martori, dar cei mai mulţi, fără
astfel de ştiinţă „semnând” cu degetul.
Cel mai vechi document păstrat emis de
oficialităţile Târgului Bârlad este din 1434-1437. A fost
păstrat în Arhiva oraşului Braşov, scris în limba slavonă,
publicat de Ion Bogdan. Documentul este o scrisoare a
lui Hârlea şoltuzul din Bârlad adresată birăului (primar)
din Braşov. Este o dovadă a cunoaşterii scrisului dar şi a
limbii slavone, în Bârlad, la câteva decenii după
descălecarea Târgului.
În 11 ianuarie 1582 a fost scris un act în Bârlad, de
către şoltuzul Jurjea pentru o vânzare din satul Greci.
Acelaşi şoltuz Jurjea/ Giurgea, a semnat, în prezenţa
celor 12 pârgari, un act de vânzare în satul Vişteleşti.
(Iacov Antonovici, „Documente bârlădene”, vol. IV, pp. 1
şi 32).
83
La 6 martie 1599 a semnat un document „Procop
Negrea uriadnic (funcţionar inferior) din Bârlad”
(ibidem, p. 37). În 6 august 1622 a semnat Pavel
uriadnicul o învoială şi plata pentru întoarcerea unei
cumpărături de ţigani. (ibidem, p. 51). În anii următori se
înmulţesc documentele în care semnează mulţi preoţi,
şoltuzi, căpitani, uriadnici, negustori şi alţi târgoveţi.
Sunt şi documente unde martorii au pus numai degetul.
Informaţie sigură despre Şcoala de la Biserica
Vovidenia avem de la jumătatea secolului al XIX-lea din
anul 1847. Atunci erau înscrişi 12 elevi, care învăţau carte
cu dascălul Gheorghe Neagu. Materia învăţăturii, după
cum consemnează documentul cuprindea: Pisaltiri, ,
Otrena, Vicernie, Buchili, Ecasuri .
Deoarece toţi elevii erau băieţi şi materiile studiate
cuprindeau învăţătură creştină ne sugerează că Şcoala
pregătea slujitori ai biserici din Târg sau pentru satele din
jur. Unul din elevi era fiul preotului Ilie. Numele de
familie ale celorlalţi elevi erau: Cojocariu, Fălcianu,
Cantaragiu, Milea, Bănceanu, Săpunariu, Brăgariu.
Numele celor mai mulţi provenea de la meseria
practicată de familia lor, numele altora părând că indică
localitatea de origine: Banca, Fălciu.
84
85
CUPRINS
SĂ SE ŞTIE, SĂ NU SE UITE… ...................................................... 5
CUVÂNT ÎNAINTE ......................................................................... 6
ISTORICUL CERCETĂRII .............................................................. 7
ŢARA MOLDOVEI ........................................................................ 10
ŢARA DE SUS A MOLDOVEI .................................................. 16
ŢARA DE JOS A MOLDOVEI ................................................... 21
ROMAN I, ÎNTREGITORUL MOLDOVEI .................................. 26
GENEZA TÂRGULUI BÂRLAD ................................................. 28
DESCĂLECAREA TÂRGULUI BÂRLAD .................................. 33
CERTIFICATUL DE NAŞTERE A TÂRGULUI BÂRLAD ..... 39
POPA TOADER, PRIMUL PREOT DIN BÂRLAD ATESTAT
DOCUMENTAR .............................................................................. 45
HOTARUL TÂRGULUI BÂRLAD ................................................ 54
PREOŢII DIN BÂRLAD, ANTE VASILE LUPU ........................ 62
BISERICILE DIN BÂRLAD VĂZUTE DE
CĂLĂTORI STRĂINI ..................................................................... 64
BISERICA VOVIDENIA – BISERICA VECHE
DIN BÂRLAD.................................................................................. 69
PROPRIETĂŢILE BISERICII VOVIDENIA ................................ 78
ŞCOALA BISERICII VOVIDENIA .............................................. 81