1

Gheorghe Andrei Neagu

AŞEZĂMÂNTUL

Editura StudIS

2

Tehnoredactare: Adrian Mirodone Consilier: Florin Florea Culegere: Ionica Dobre Editura StudIS adicenter@yahoo.com Iaşi, Şos. Ştefan cel Mare, nr. 5 Tel./Fax: 0232-217.754

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NEAGU, GHEORGHE ANDREI Așezământul / Gheorghe Andrei Neagu. – Iaşi: StudIS, 2018

ISBN 978-606-48-0004-6

364

Pre-press, tipar digital şi finisare S.C. ADI CENTER SRL Iaşi, Şos. Ştefan cel Mare, nr. 5

Tel./Fax: 0232-217.754

Copyright © 2018. Toate drepturile acestei ediţii sunt rezervate

autorului

3

O lume în care sfoara vieţii este

mai întunecată ca noaptea

Nu cu multă vreme în urmă primisem de la Gheorghe Neagu

un roman, Tabăra damnaţilor, în care autorul pătrundea într-un

univers al unul anume tip de „marginalizaţi”, cel al foştilor deţinuţi

nevoiţi să îşi găsească un loc, din nou, în societate, priviţi fiind,

eufemistic vorbind, doar cu suspiciune. Acum, în Aşezământul,

pătrundem într-o altă lume, deloc mai puţin complicată, cea a

suferinzilor de diverse handicapuri într-o lume prea puţin dispusă

să-i înţeleagă.

Pe scurt spunând, „călătorim” într-un oraş care, după unii,

„cu câteva sute de ani în urmă […] ar fi trebuit să se numească

cetate”, într-o „zonă de sub poalele muntelui” pe care alţii o vedeau

„drept un fost regat al cumanilor”. „Locuitorii spuneau că dacă s-

ar fi pavat cu aur drumul străbătut de butoaiele sau de cisternele

cu vin, s-ar fi ajuns până la Bucureşti.” Dar, pe lângă o întreprin-

dere agricolă de stat şi o staţiune de cercetări, vizavi de care,

„înconjurat de o mulţime de molizi”, era spitalul orăşenesc, în

spatele căruia era un „aşezământ”, „în care-şi duceau existenţa

peste patru sute de handicapaţi”, Petre (se culcase de mic cu maică-

sa, Marghioala, până ce ea îl dusese la o şcoală specială, mărturis-

indu-i directorului motivul, drept pentru care şi acesta s-a culcat

cu ea, iar copilul i-a urât cumplit pe amândoi; de altfel, femeia

făcea ce făcea şi trăgea la sex pe oricine, până şi pe preotul la care

a mers să se spovedească!), care „n-avea practic mai nimic”, doar

„ochii exoftalmici trădau o uşoară hidrocefalie”, este cel care ne

„deschide” „poarta”, la început, spre această lume. Era „unul dintre

cei rătăciţi printre ei” printre cei ale căror handicapuri erau de tot

felul. De fapt, „practic, toţi cei care nu-şi găseau loc în societate, se

internau în acest aşezământ”. „Lumea” îi considera pe toţi un fel de

4

nebuni. Erau, cum spune, „ducându-şi mâna la frunte cu degetele

fâlfâind în aer, în semn de nebunie”, un călător din trenul în care

Petre călătorise fără bilet, „din ăia”

Cum era acest „aşezământ”?: „Cazarea se făcea într-un bloc

de patru niveluri, în camere cu câte zece paturi. La capătul fiecărui

coridor erau zece toalete, lângă zece duşuri. De aceea mirosul de

urină şi de fecale persista. Masa se servea într-o incintă legată

printr-un un hol de dormitoarele de la parter, cu aproximativ

cincizeci de mese. Se mânca în două serii.”…

„Aşezământul” este populat de o galerie întreagă de per-

sonaje, unele cu nume „sugestive”, ca Ştefan Mădularu’, Tanţa Pre-

peleag (în căruţ cu rotile fiind, „părăsită de mică, nu cunoscuse altă

casă decât instituţiile de ocrotire”), Titi Şliţ, alţii ca Ileana, care ştia

şi toaca-n cer, Costică, contabilul şef, căruia, ştiau femeile, dacă-i

spuneai „director, ar fi fost ca şi cum ar fi scărpinat un porc pe

burtă”, care făcea tot felul de „aliş-verişuri” pe spatele bieţilor in-

ternaţi, de pildă cu administratorul Dorin ori Mielu, magazionerul

(„Era o minune cum de reuşea să-şi tragă partea din alimentele

aduse pentru meniul asistaţilor. Era adevărat că la cei peste patru

sute de internaţi, mergea cu mai puţin de douăzeci – treizeci grame

de salam, numai pentru micul dejun. Faptul că luau salamul direct

de la Industria cărnii, la preţ de fabricaţie, le permiteau să mai

pună pe listă, alte zeci de kilograme pentru cină. Şi de aici, îşi luau

tainul”), când nu erau „ocupaţi” cel puţin să ciupească de fund vreo

damă ori făceau, care mai puteau, şi… mai multe.

Fiecare îşi avea, cumva, un loc al lui în această „lume. „Ziua,

internaţii erau mai uşor de controlat”. Fiecare era cu „ale lui”,

depinde ce-i „ieşea”, ori vreo „partidă” scurtă, în felul fiecăruia, cu

vreo femeie (dacă nu-i prindea pedagogul sau vreun supraveghe-

tor) ori cine mai ştie ce. „Băieţii”, de pildă, ieşeau pe terasă la „bam-

bilici”, un „secret” al lor. „Se juca pe bani, pe ţigări, pe haine sau

pături, pe orice ar fi avut valoare.” „Jocul era simplu şi sălbatic.

5

„Sub o pătură veche, jegoasă, se aşeza un taburet cu o gaură în

mijloc. Băieţii, pentru că era un joc numai al lor, se aşezau roată,

în genunchi, cu şliţurile deschise. Din fiecare şliţ ieşea o sfoară

groasă care trecea prin gaura taburetului. Toate capetele de sfoară

erau la fel. Erau din acelaşi ghem şi de aceeaşi mărime. Începeau

să tragă, la nimereală, de una din sfori. Dacă nu era a lui, trăgea cât

mai tare, până când cel pe care căzuse beleaua, dădea ce i se cerea.

Negocierea avea şi puţin farmec primitiv. Dacă se nimerea ca

sfoara să fie a lui, putea să mai dea ceva şi să se mai tragă odată.

Terasa era locul ştiut numai de ei.”

Noaptea rămânea doar un supraveghetor pentru toate etaj-

ele” şi „atunci se slobozeau orgiile. Etajele fetelor viermuiau de vi-

zitatori şi de gemete care mai de care mai sugestive”.

Peste toată această „lume” (cu ai cărei „internaţi” toată lu-

mea îşi făcea tot felul de interese), fără un conducător adevărat,

dinspre care veneau la „partid”, la „şefa” Nicoleta Ciuraru tot felul

de reclamaţii, este numit director Daniel Ştefan, care, spre spaima

unui politruc, Sorin Sticlaru, şef la direcţia de „ocrotiri sociale” ( !

) mai şi scria şi publica.

Şi… lucrurile merg mai departe în naraţiune cu felul în care

tânărul Daniel vrea să facă lucrurile mai bine, dar se ciocneşte de

ostilitatea celor care făcuseră ce voiau până atunci („era o cârdăşie

colectivă mult prea mare, începând cu nea Costică, contabilul şef,

fost director în lipsa altuia dispus să preia postul”), se întâlneşte cu

securistul „delegat” „aşezământului” („mic, bondoc şi roşcat”), apoi

începe să găsească nişte foi scrise în cutia sa poştală despre lumea

în care intrase şi oamenii din ea…

Este o lume plină de cotloane şi unghere în care pare că „lu-

mina” nu pătrunde mai deloc sau când ajunge e murdărită de un

fel de gri, pe care personajele îl acceptă fiecare în felul lui, descrisă

într-un vocabular crud, direct. Aici cei din afară profită de cei in-

ternaţi, care profită şi ei, cei care pot, unii de alţii. Dramatismul şi

6

nefirescul sunt „normalul” în „Aşezământ”, descris în culori pe care

le-am putea asemui unui tip de naturalism în tonuri crude. Per-

sonajele, deşi nu au toate „parte” de „portrete” detaliate, majorita-

tea fiind abia schiţate, definite mai curând prin atitudinile/ faptele

lor sau felul în care sunt sau nu la mâna altora, îşi găsesc un loc al

lor în „tabloul” aceste lumi în care culoarea maladivului, a pesti-

lenţialului sunt dominante. Arareori se iveşte câte o scurtă, abia

clipind rază de culoare dinspre lumea „normală”.

Factorul politic (deşi se subînţelege faptul că în acel regim a

fost posibilă existenţa „aşezământului” aşa cum era el, apar tot fe-

lul de personaje din „aparat”) pare a fi, în final, doar un alt aspect

folosit în construcţia naraţiunii, nu este determinant, deşi ne

întâlnim cu politruci, securişti ş.a. ori cu Daniel, numit politic.

Ceea ce se vede în prim plan ţine mai curând de „Aşezământ” ca

atare, cu oamenii din jurul acestuia, felul lor de a fi şi de a se com-

porta, de a vorbi şi de a se raporta unii la alţii şi la lume.

De notat şi felul în care autorul foloseşte jargonul acelui loc

imaginat de el, cum dăruie prin tot felul de conotaţii/ aluzii, figuri

de stil diverse, prin chiar felul în care asociază personajele o cu-

loare proprie, vie, lumii pe care o descrie, una în care „sfoara” vieţii

curge mai neagră ca noaptea, şi atât de întortocheat pentru cei de

acolo.

La final, mi s-a părut că şi foaia de hârtie pe care scriam nu

mai era albă, ci gri spre negru, şi că cerneala tindea să fie cea

deschisă la culoare, ceea ce se datorează şi felului în care scrie

Gheorghe Neagu.

Iaşi, 2 iunie 2018

Marius Chelaru

7

* * *

Trenul încetini la intrarea în gară. Din vagonul de un verde

spălăcit, sări Petre.

– Ciuguli-mi-ai bărzoiul! îi zise el conductorului ieşit după el

în uniforma-i decolorată. Iar îl prinsese fără bilet. Cu ochii ieşiţi

din orbite, sări și el din tren, mai înainte ca acesta să se oprească

definitiv.

– Lasă-l bă, că-i de la „ăia”, îi zise un călător ducându-şi

mâna la frunte cu degetele fâlfâind în aer, în semn de nebunie.

Petre străbătu gara în fugă, spre un capăt al peronului, evi-

tând traversarea bulevardului spre poarta bine păzită a aşezămân-

tului, pe care trebuia s-o ocolească, dacă nu vroia să aibă necazuri.

Sărea gardul, și la ducere, şi la întoarcere. Paznicii erau de cele mai

multe ori angajați din rândul locuitorilor mai leneşi, fără chef să

alerge după ei să-i prindă.

De sus, de la mansarda gării cu ziduri de cărămidă aparentă,

se auziră paşii şefului de gară coborând scările în mare viteză. Ui-

tase să-şi tragă fermoarul la pantaloni, semn că fusese luat pe ne-

pregătite de sosirea trenului.

– Piei drace! îi zise el lui Petre. Era cât pe ce să se ciocnească

de el.

Băiatul se feri în ultima clipă, evitând să-l răstoarne.

– Încheie-te la pantaloni don’ şef, se auzi glasul mucalit al

conductorului de tren, coborât pe trotuarul dintre liniile peronului,

unde obişnuia să aştepte schimbare locomotivei pentru întoarcerea

garniturii.

Petre rânji. Nu era pentru prima oară când vedea cum o silu-

etă feminină se strecura direct spre poarta de care se temea el. Pe

ea, o lăsa portarul să iasă ori de câte ori vroia. Şi nu era pe degeaba.

Doar era bucătăreasă, şi văduvă pe deasupra. Numai că, de data

8

asta, avu ghinion. După ce trecu de portar ca de obicei, dădu nas în

nas cu nea Costică, contabilul şef.

– Unde ai fost duduie, fără bilet de voie?

– Până la poartă, dom’ director! îi răspunse ea. Ştia că dacă-i

spune lui nea Costică director, ar fi fost ca şi cum ar fi scărpinat un

porc pe burtă. Şi într-adevăr, nea Costică o lăsă în voia ei. Şi-l luă

la rost pe administratorul Dorin care se apropia agale de birouri.

– Bă, ce fel de administrator eşti tu, dacă-ţi umblă bucătarii

brambura prin unitate?

– Parcă n-ai şti şi mata’ că vine de la şeful de gară!

– Şi-ţi dă şi ţie ce-i dă ăluia? îi puse contabilul şef întrebarea

ca un pişicher ce era.

– S-a dus vremea aia, nea Costică! îşi permitea să-l tutuiască

administratorul. Aveau în comun tot felul de alişverişuri. Tocmai

veneam la dumneata să te întreb dacă n-ai nevoie de ceva. Pleacă

nea Mielu la aprovizionare şi-n el putem avea încredere.

– Bă, nişte carne, nişte unt şi nişte portocale aş cam vrea. Nu

m-ar deranja şi ceva cafea. Și niște ciocolată ar prinde bine…

– Adică ce vrei să spui? îl întărâtă administratorul.

– Lasă, că ai să vezi şi tu când o să ai anii mei, la ce folosește…

– De, nea Costică, am întrebat şi eu. Vorba aia: dacă întrebi,

ţi-e ruşine un minut, dar dacă nu ştii, ţi-e ruşine toată viaţa. Con-

tabilul şef rânji, urcând treptele ce duceau spre biroul său. Un spate

lat ca de hamal, trăda plugarul ce robotise mai toată tinereţea pe

ogor. Întors din drumul său, Dorin trecu prin bucătărie şi-o ciupi

de fund pe cea care venise pe poarta unităţii.

– Ţi-a priit? o întrebă el porceşte.

– Haideţi, domnule ! Şi dumneavoastră?...

– Nu drăguţă, eu nu servesc la locul de muncă. Celelalte bu-

cătărese izbucniră în râs. Ştiau ele unde şi cum serveşte domnul.

Marmitele pufneau sub presiunea aburilor veniţi din centrală.

– De ce scapă aburi în aşa hal?

9

– Au ruginit ţevile! Unele marmide au pereţii subţiaţi, de ne

e frică să nu explodeze. Administratorul dădu din mână a lehamite

şi coborî în magazia de alimente a bucătăriei. Magazionerul, un ar-

mean burtos de vreo două sute de kile, tocmai se înfrupta dintr-un

salam de vară. Aproape în fiecare zi, consuma câte un baton întreg.

Asta îi plăcea lui cel mai mult. Asta-i plăcea şi lui nea’ Costică. Era

o minune cum de reuşea să-şi tragă partea din alimentele aduse

pentru meniul asistaţilor. Era adevărat că la cei peste patru sute de

internaţi, mergea cu mai puţin de douăzeci – treizeci grame de sa-

lam de la fiecare, numai pentru micul dejun. Faptul că luau salamul

direct de la Industria cărnii, la preţ de fabricaţie, le permiteau să

mai pună pe listă, alte zeci de kilograme pentru cină. Şi de aici, îşi

luau tainul.

– Să trăiţi, domnule! zise nea Mielu magazionerului, scocio-

rând în servieta de vinilin de care nu se despărţea vreo dată.

– Hai, bă nea Mielule, n-ai plecat?

– Păi, v-am aşteptat și pe dumneavoastră, să-mi spuneţi ce

doriţi!

– Ca de obicei, nea Mielule!

– Şi dom’director?

– Care director, nea Mielule? Nea Costică?

– Păi, cine altul?

– Da băi, nea Costică, băga l-aş în mă-sa că nu se mai satură!

– Atunci rămâne ca de obicei?

– Bineînţeles. Hai dă-i drumul că se face de prânz şi tu n-ai

venit încă! îi zise el. Aşa, doar ca să zică ceva. N-avea nicio grabă.

* * *

Cu câteva sute de ani în urmă, orașul ar fi trebuit să se nu-

mească cetate. Așa afirmau unii. Mai mult, alţii înclinau să defi-

10

nească zona de sub poalele muntelui, drept un fost regat al cuma-

nilor. Locuitorii spuneau că dacă s-ar fi pavat cu aur drumul stră-

bătut de butoaiele sau de cisternele cu vin, s-ar fi ajuns până la Bu-

cureşti. Petre nu se sinchisea prea tare de trecutul sau de prezentul

orăşelului. Odată gardul sărit înăuntru, îşi întâlni confraţii.

– Ce avem de crăpelniţă? se interesă el la unul dintre cei de

se bălăbăneau ca un metronom pe o bordură din faţa centralei.

– Ca de obicei, fasole şi salată de varză sărată.

– Ca să bem apă cât mai multă? îşi zise el cu năduf.

– N-ai decât să nu bei, îi replică acesta, continuând să se

bâţâie.

La vremea când se petrec cele arătate acum, orașul se mân-

drea cu o întreprindere agricolă de stat şi cu o staţiune de cercetări

viticole. Petre era de multe ori văzut prin curtea lor. Ajuta la spălat

butoaie şi, din când în când, mai făcea pe plac vreunei femei oprită

în ascunzişul dintre budane. Vizavi de această staţiune, înconjurat

de o mulţime de molizi, se afla spitalul orăşenesc. În spatele acestui

spital se construise un aşezământ, în care-şi duceau existenţa peste

patru sute de handicapaţi.

Petre era unul dintre cei rătăciţi printre ei. N-avea practic

mai nimic. Ochii exoftalmici trădau o ușoară hidrocefalie. La cei-

lalţi, handicapurile erau diverse. Practic, toți cei care nu-şi găseau

loc în societate, se internau în acest aşezământ. Cazarea se făcea

într-un bloc de patru niveluri, în camere cu câte zece paturi. La ca-

pătul fiecărui coridor erau zece toalete, lângă zece duşuri. De aceea

mirosul de urină şi de fecale persista. Masa se servea într-o incintă

legată printr-un un hol de dormitoarele de la parter, cu aproxima-

tiv cincizeci de mese. Se mânca în două serii.

Internații începuseră să se aşeze la coadă pe holul de legă-

tură. Aşa fuseseră învăţaţi, dacă vroiau să mănânce.

– Unde sunt băieţii? o întrebă Petre pe Ileana, care ştia şi

toaca-n cer.

11

– La bambilici pe terasă, îi spuse ea pe şoptite. Era secretul

lor. Se juca pe bani, pe ţigări, pe haine sau pături, pe orice ar fi avut

valoare. Jocul era simplu şi sălbatic.

– Mă duc şi eu! îi spuse el.

Practic, sub o pătură veche, jegoasă, se aşeza un taburet cu o

gaură în mijloc. Băieţii, pentru că era un joc numai al lor, se aşezau

roată, în genunchi, cu şliţurile deschise. Din fiecare şliţ ieşea o

sfoară groasă care trecea prin gaura taburetului. Toate capetele de

sfoară erau la fel. Erau din acelaşi ghem și de aceeași mărime. În-

cepeau să tragă, la nimereală, de una din sfori. Dacă nu era a lui,

trăgea cât mai tare, până când cel pe care căzuse beleaua, dădea ce

i se cerea. Negocierea avea şi puţin farmec primitiv. Dacă se nime-

rea ca sfoara să fie a lui, putea să mai dea ceva și să se mai tragă

odată. Terasa era locul ştiut numai de ei.

Un urlet de durere străbătu acoperişul blocului de dormi-

toare.

– Taci bă-n p…a mea. Ne dai de gol, se răţoi unul la Petre, în

timp ce acesta își dezlega sfoara. Coborî în grabă scările ce-l duse-

seră pe acoperiş. La etajul al doilea, ocupat de femei, dădu peste

Mariana, într-un capăt de coridor.

– Ce faci fă?

– Mă duc la masă.

– Lasă masa şi dă-ţi chiloţii jos ! zise el precipitat, desche-

indu-şi fermoarul. Slobozit din strânsoarea sforii, sângele năvălise

cu putere în penis, aducându-l într-o stare de erecţie de nestăpânit.

– Dar mi-e foame. Nu se poate după?

– Taci dracului, târâtură! Te iubesc, îi zise răsucind-o de

umeri. Îi trase un şut în spate şi-o izbi de uşa întredeschisă de la

dormitor.

– Când îţi spun că te iubesc, te iubesc şi gata!

Ea începu să plângă. Chiloţii îl împiedicau. Trase de ei în va-

ietul femeii. Pe uşă intră supraveghetorul.

12

– Ce faci aici Petruș ? încercă el să-l întrerupă. Îţi faci poftă

de mâncare? îl ironiză pedagogul.

– O iubesc şi nu vrea să mă iubească, răspunse el lăsându-i

chiloţii în plata Domnului.

Mariana se retrase cu ochii în lacrimi.

– Mergi la masă, îi spuse pedagogul făcându-i loc să se stre-

coare prin spatele lui. Petre îşi trase fermoarul, bombănind. Nu

avea curaj să se împotrivească.

– Dar o iubesc domnule, mai rosti încă odată, ca pentru sine,

Petre.

– Mai bine mergi la masă, nu se lăsă supraveghetorul. Ziua,

internații erau mai ușor de controlat.

Noaptea era un singur supraveghetor pentru toate etajele.

Atunci se slobozeau orgiile. Etajele fetelor viermuiau de vizi-

tatori şi de gemete care mai de care mai sugestive.

* * *

Preotul rămase interzis. Creştina de sub patrafir bâiguia ceva

ce semăna a spovedanie.

– Am păcătuit părinte. Ori de câte ori vine Petruș mă culc cu

el. De multă vreme n-am mai cunoscut alt bărbat. Am încercat să

mă abţin. Dar n-am reuşit. De cum intră pe uşă, dar mai ales când

îl iau în braţe, îmi aduc aminte cum îi dam să sugă. Preotul începu

să bănuiască ce va urma. Un fior nedesluşit îi străbătu trupul.

– Era năzdrăvan de mic! îşi continua spovedania Marghioala.

Preotul ar fi vrut să ridice patrafirul s-o privească mai bine.

Amână pentru mai târziu.

– L-am iubit ca o nebună. Nu m-am alarmat nici când fura

pe stradă şi nici când spărgea casele oamenilor. Am tot sperat să

mă mărit, să găsesc un bărbat care să-l pună și pe el la punct. Dar

m-a pus el pe mine. După ce a terminat cu greu şase clase, l-am luat

13

în braţe cu gândul să-l îmblânzesc, să-l fac să-şi mute gândurile

spre lucruri mai bune. Dar el a început să mă sărute. Mai întâi pe

obraji, apoi pe gură. Surprinsă, i-am cedat.

– Şi cum a fost? se trezi preotul, ispitind-o.

– Nu mai ştiu părinte, nu-mi mai aduc aminte, pentru că a

fost de atâtea ori încât, atunci când pleca undeva îi duceam dorul.

– Mare păcat femeie, mare păcat!

– Aşa-i părinte, dar n-am reuşit să-l îndepărtez. Mi se părea

că trebuie să-i dau ţâţă copilului meu, care ajunsese băiat mare.

Părea atât de neajutorat încât trebuia să-l alăptez.

– Păi, tu nu-l alăptai! Preacurveai cu fiul tău, femeie!

– Aşa-i părinte, dar n-aveam puterea să gândesc!

– Şi?...

– Şi am reuşit să-l internez într-o şcoală specială! Numai eu

ştiu cum! Când i-am spus directorului şcolii de ce nu-l mai vreau

lângă mine, mi-a cerut și acesta să mă culc cu el.

– Şi ce-ai făcut?

– Păi, ce era să fac părinte, m-am culcat în camera oficială a

şcolii! Credeam că băiatul n-o să se prindă! Dar n-a fost aşa. Petruș

al meu a simţit că l-am trădat.

– Şi?

– Şi-a început să mă urască şi pe mine şi pe director!

– Adică, ce să-ţi facă? Cum te ura? se trezi preotul interesat.

– Păi, nu se mai culca cu mine, aşa cum o făcuse altădată.

Acum o făcea cu ură, în ciudă, întrebându-mă cu furie dacă l-am

trădat sau o să-l mai trădez vreodată.

– Asta-i bună!

– De aceea am venit părinte să mărturisesc aici, în faţa Dom-

nului. N-a reuşit să termine şcoala, şi am fost nevoită să-l internez

într-un aşezământ mai departe de casă.

– Şi? întrebă preotul sperând într-un epilog fericit.

14

– Acum e şi mai rău! A început să mă lovească ori de câte ori

vine acasă.

– Păi, nu poţi să vorbești la conducerea aşezământului să

nu-i mai dea voie?

– Şi cum să spun părinte? Aş face o cerere să semnalez de ce

nu mai vreau să-i dea voie acasă lui Petruș. Dar cum să spun?

– Aşa cum mi-ai spus mie!

– La matale m-am spovedit părinte, la aşezământ n-au nici

măcar o conducere! Iar eu nu mai ştiu ce să fac, mai ales acum că

am găsit și eu un bărbat. De când a plecat Petruș, am fost mai li-

beră. Iar unul dintre colegii mei de la fabrică a rămas văduv. Şi

m-aş mărita cu el, dar mi-e frică să nu afle de toată tărăşenia.

– Şi atunci de ce-ai venit la mine?

– Să-mi daţi iertarea păcatelor! îi spuse Marghioala scoţând

capul de sub patrafir şi aţintind privirile spre barbişonul preotului.

De jos, de unde era ea, preotul i se păru un bărbat înalt şi

voinic, ce o privea la rându-i cu ochi miraţi şi pofticioşi.

– Femeie, ar fi fost bine dacă te-ai fi gândit să te duci la un

schit de maici!

– Unde, părinte? Toate s-au desfiinţat! Aşa că, mai bine mă

mărit!

– Şi ce o să-i spui viitorului bărbat?

– O să născocesc eu ceva! rosti Marghioala.

– Adică, o să mai faci un păcat!

– Ehee, părinte, de-ar şti Dumnezeu câte păcate facem! Ce,

matale nu păcătuieşti? îl întrebă Marghioala cu şiretenie, scu-

lându-se în picioare.

Preotul rămase mut de îndrăzneala femeii.

– Ai venit să te spovedeşti, sau ai venit să faci alte păcate? îi

spuse el luând-o de mână. Femeia ardea. Ochii îi sclipeau vicleni,

în căutarea unui loc mai ascuns.

15

– Unde? se trezi preotul întrebând aproape fără voie. Pofta

femeii, nedisimulată, trezise ispita în bărbatul din el, orbindu-i ca-

lea dreaptă.

– În casa mortuară sau în altar! îi şopti ea și mai ispititor,

continuând să-şi lase mâna în palma lui.

Cuvintele îi şuierau în urechi preotului, de parcă ar fi fost ros-

tite de şarpele biblic.

– Atunci în casa mortuară să fie! consimţi, cu glas scăzut, în-

dreptându-se după ieşirea din biserică, spre clădirea unde avea un

birou pentru pregătirea celor cuvenite slujirii morţilor. Dascălul şi

paracliserul priviră cum iese pe uşa bisericii urmat de o femeie tru-

peşă ce părea să aibă treabă numai şi numai cu el. Nu după multă

vreme, femeia ieşi îmbujorată şi zâmbitoare. Preotul nu o urmă.

Probabil că îşi refăcea puterile după cele întâmplate. Sau se ruga

pentru iertarea păcatului abia săvârșit. Întoarcerea acasă, urma să

fie o nouă încercare pentru Margioala. În ziua aceea circulau numai

maşinile cu număr impar. Cu greu găsi una care s-o ducă până în

faţa intrării. Dar nu era supărată de întârziere. Prea îi mersese bine

la spovedanie. Nu se așteptase să fie iertată așa de ușor. Și ce ușu-

rată se șimțea acum...

* * *

Ziua, ocrotiții mergeau la ateliere, unde trebuiau să des-

făşoare activități menite să le consume energia. Dar făceau și lu-

cruri așa zise în folosul comunităţii. Făceau lumânări, fără aproba-

rea legală a mai marilor bisericii, interesată să-şi agonisească ea

însăşi şi din bruma de bani realizată de aceşti handicapaţi.

– Dacă nu mă duc la episcop nu fac nimic, zicea șeful de pro-

ducţie la un pahar de băutură, sorbită la bufetul de la colţul spita-

lului orășenesc.

– Păi de ce? se mirau ascultătorii.

16

– Îi dau lumânarea cu 30 de bani şi el o dă la proști cu un leu.

– E chiar așa de lacom?

– Mie-mi convine. Statul mă scutește de impozit, iar parafina

o iau prin repartiţie direct de la rafinărie. Popii îi spun că-s de

ceară. Pe dracu, sunt din parafină în amestec cu nu știu ce, de sea-

mănă cu ceara. Chelnerul se apropie cu încă un rând de sticle pline.

– Bă, dar pe astea goale nu le iei, că nu mai avem loc!

Mic şi spătos, cu un nas gros şi plin de coşuri, chelnerul vor-

bea strivind frazele. Cei care beau din sticlă păreau a fi mai avan-

tajaţi decât cei care beau din pahar. Era un risc numai cât îţi ima-

ginai labele păroase ale chelnerului spălând paharele și nu-ţi mai

trebuiau.De asta, toți consumatorii preferau să bea direct din sti-

clă.

– Hai că pierdem timpul! zise secretarul de partid.

Era dintre cei pretențioși, care cereau la sticlă. Nici nu apucă

să-şi termine fraza când, pe uşa birtului intră Petre.

– Bună ziua domnilor! rosti el cu o siguranţă de sine de invi-

diat. Ceilalţi înlemniră. Nu se aşteptau să-l vadă acolo, la ora aceea,

când toată lumea trebuia să fie la lucru.

Din capul mesei, administratorul Dorin îl interpelă:

– Ce cauţi tu aici?

– O bere, ca şi dumneavoastră!

– Dar ce bă, tu te tragi de şireturi cu noi? zise secretarul de

partid, ridicându-se brusc în faţa asistatului. Acesta îşi ridică

braţele, de parcă ar fi dorit să se ferească. Numai că secretarul îl

lovi cu putere în plexul descoperit, secerându-l.

– Ce ai măi Dungule? Ai înnebunit? Dacă te reclamă! îşi ros-

togoli cuvintele şeful de producţie. Petre rămase o vreme încovoiat

după care îi dădu o lovitură de cap în faţă atât de puternică, încât

îi strivi nasul. Apoi, ieşi pe fugă din birt, trântind uşa în urma lui

așa de repede, încât dacă s-ar fi luat cineva să-l urmărească, ar fi

17

fost lovit brusc. Dar nu-l urmări nimeni. Fuseseră luaţi prin sur-

prindere.

– Cine scoate sabia, de sabie va pieri! se auzi glasul chelne-

rului, care se îndrepta spre masa lor cu nişte cuburi de gheaţă. Con-

sumatorii îl priviră în silă.

– Te găsi filozofia, boule, zise cu năduf merceologul Coope-

rației de Consum, scoțând banii să plătească. Întâmplarea le stri-

case cheful. Pofta de bere dispăru. Nota de plată nu era prea mare.

– Îţi rămân dator! bâigui şeful de producţie.

– Se poate dom’şef? Mi-ai dat atâta mobilă şi atâta plasă de

sârmă… Eu mă simt obligat! mai zise, înainte de a părăsi birtul.

Cel mai adesea produceau mobilă pentru magazinele Coope-

raţiei de Consum.

Dar produceau și plasă din sârmă zincată pentru drumari şi

minerit. Produceau lenjerie pentru consum propriu şi marile hote-

luri. Produceau încălţăminte şi lavete. Toate activităţile erau pen-

tru terapie ocupaţională dar și profitabilă în același timp, pentru că

n-aveau adaos comercial. Petre căută să-şi piardă urma în atelierul

de tâmplărie. Aici erau mai multe locuri unde putea să se ferească

de pericole. Putea apuca oricând o stinghie de lemn ca să se apere

dacă l-ar fi atacat cineva. Trecu pe lângă Geta care tocmai şlefuia

nişte piese de mobilier şi o ciupi puternic de fund. Femeia ţipă,

atrăgând atenţia supraveghetorului.

– Ce s-ar întâmpla dacă şi noi am face la fel? îndrăzni să-i

amintească supraveghetorul, de cum îl zări căutând să se ascundă,

ca de obicei.

– Poţi să mă slăbeşti? La cum v-ați încuscrit voi, angajaţii

aşezământului, nici să vă regulaţi între voi nu puteţi.

Supraveghetorul înghiţi în sec. Acesta era adevărul. Familii

întregi se aciuaseră în unitate, cu acte așa zise în regulă. Norocul

lor era că încă nu aveau director. De când se pensionase fostul di-

rector, locul i-l ţinea contabilul şef care avea mai mereu aceeaşi

18

vorbă despre felul în care se conducea aşezământul.

– Ei, cum este acum că ești șef? se întreba.Şi tot el răspundea,

hohotind porceşte: Greu, tare greu! Mă duc la cap să pup, mă duc

la cur să f..t.

Cu alte cuvinte era supus și faţă de şefi şi faţă de salariaţi,

mimând nervozitatea până aceștia veneau cu ploconul.

* * *

În faţa unităţii se afla un bulevard lung de câţiva zeci de

metri, ce purta numele unui caporal. Pe margini erau tot felul de

buruieni, de castani, la umbra cărora se tolăneau după încheierea

programului cei care se puteau deplasa. Cei în cărucior, îşi tocmi-

seră împingători din rândul oligofrenilor. De cealaltă parte a bule-

vardului se afla gara micuţă de unde plecau cisternele cu vin şi

unde veneau vagoanele cu zahăr, semn că vinul nu era numai din

struguri. La un capăt al bulevardului, se afla un depozit de cheres-

tea, iar la celălalt capăt o cârciumă, un depozit fals, destinat mai

mult jucătorilor de poker şi iubitorilor de orgii sexuale. Tanţa Pre-

peleag, privea strada de la un capăt la altul stând pe trotuar, în sca-

unul ei cu rotile. Era în pauză și voia să mai vadă și ea oameni nor-

mali mergând pe stradă. Se gândea la câte umilințe trebuie să în-

dure, doar pentru că nu putea merge. Judecata îi era întreagă iar

asta îi făcea suferința mai mare. Nu avea ce face. Părăsită de mică,

nu cunoscuse altă casă decât instituțiile de ocrotire. Când era mai

mică, parcă era mai ușor. Printre adulți cu diverse handicapuri,

umilințele erau de-a dreptul înjositoare. Trebuia să le accepte. Îna-

inte de a se duce la atelierul unde lucra, trebuia să se ducă la toa-

letă. Îl chemă pe Titi Şliţ să-i împingă căruciorul până în faţa cabi-

nelor. Apoi se lăsă luată în braţe, dusă şi aşezată în singura cabină

care avea un tron de porţelan, al cărui capac lipsea de multă vreme.

Răceala porţelanului o făcea să i se blocheze muşchii fesieri şi să

19

stea pe veceu, până se încălzea porţelanul de sub ea. Picioarele îi

atârnau fără vlagă.

– Gata, fă? o chestionă Titi mârlăneşte. Pe cât era plin de

muşchi, pe atâta era lipsit de creier. De aceea Tanţa nu se miră când

îl auzi spunând că ea miroase ca o floare care doarme. Probabil că

aşa i se părea nătărăului aşteptarea lângă veceurile turceşti.

– Mai aşteaptă! zise ea.

– Stau, stau, nu te grăbi! o asigură el, de dincolo de uşa scurtă

din PAL melaminat, retezată în aşa fel încât să se vadă dacă este

cineva înăuntru. Tanţa rămase liniştită până când îi veni vremea să

tragă apa. N-avea cum. Nu se putea întoarce din poziţia şezând cu

mâna în spatele ei.

– Gata! zise ea, aşteptând să vină s-o ridice. Nu-şi mai pusese

chiloţii. De fapt, aproape renunţase la ei. Titi o luă în braţe şi o

aşeză în cărucior, apoi se întoarse şi trase apa. O împinse din spate

spre ateliere. Strigăte de tot felul se auzeau de peste gardul ce des-

părţea aşezământul de bulevard. Acolo era depozitul de cherestea

al unei întreprinderi forestiere.

Practic, dacă te aflai în depozitul de cherestea şi strigai mai

tare, te putea auzi cârciumarul şi-ţi putea aduce o bere rece vara,

sau o ţuică fiartă iarna. Universul handicapaţilor se limita la acest

perimetru, înconjurat de un gard de beton foarte înalt. Intrarea se

făcea pe latura dinspre bulevard printr-o poartă îngustă de metal

ce semăna mai mult cu o spărtură prin gard. Deasupra porţii, aşe-

zată pe două ţevi zgrunţuroase din cauza vopselei verzui scorojite,

atârna o firmă. Scrisă cu litere albe pe aceiaşi culoare prăzulie,

firma era greu lizibilă. De cum intrai în incintă trebuia să păşeşti

vreo două trepte late de peste un metru fiecare, ca să te trezeşti

până la urmă într-un platou asfaltat. Un fel de curte. În dreapta era

intrarea către corpul funcţionăresc administrativ, cocoţată şi ea pe

câteva trepte de beton mărginite de o balustradă metalică vopsită

într-un galben căcăniu dezgustător. Curtea se termina în faţa unui

20

corp de clădiri din beton. Tanţa era mai mult târâtă pe treptele ce

urcau la atelierele de croitorie.

– Acum se vine? o întrebă maistrul mai mult pentru a-şi arăta

interesul și autoritatea.

– Am dus-o la căcare! o scuză Titi Şliţ stârnind hohote de râs.

– Atâta îi poate mintea! murmură ea mai mult ca o scuză

pentru sine. Nu era prima dată când se întâmpla aşa ceva. De fapt

trebuia să îndure de fiecare dată prezenţa vlăjganului fără minte,

pentru că nu avea altă soluţie. Ba, mai mult, trebuia să-i ofere din

când în când şi prilejul de a-și ostoi poftele carnale.

* * *

În stânga era corpul atelierelor, în dreapta corpul dormitoa-

relor. Între ele un hol mare acoperit ce era folosit în fel şi chip de

toată lumea. Unii stăteau la coadă pentru a intra în sala de mese.

Alții căscau gura, iar printre ei se strecurau salariaţii indiferenţi, cu

gândul la treburile lor personale. Două banchete, ca două prispe

din beton, fusese acoperite cu un fel de lambriu din placaj lăcuit,

unde asistaţii mai prăpădiţi şedeau ca rândunelele pe sârma de te-

legraf, legănându-şi bustul în faţă şi-n spate, fără oprire. Un miros

de urină şi de trupuri nespălate te izbea la intare, pentru ca, mai

apoi, să se amestece cu mirosul venit din bucătărie și din sala de

mese. Bucătăria avea patru marmite din inox cu pereţii dubli, de

aproape cinci sute de kg. Se încălzeau până la fierbere cu aburul de

la o centrală veche, din curtea interioară. Conductele ce făceau le-

gătura între bucătărie şi centrală lăsau să răbufnească şi în curte

aburi, semn că ţevile erau sparte. Prima serie ieşea de la masă. Se

strecura pe lângă cei ce urmau să intre în a doua serie. Adamache

se aşeză la rând din nou.

– Bă, tu ai mai fost odată! îi zise cel de lângă care se aşezase.

21

– Taci dracului din gură! Mi-e foame şi nu-ţi mănânc mân-

carea ta. Iar dacă nu taci, te dau cu capul de pereţi! îşi ameninţă el

vecinul. Apoi întrară în sala de mese. Aveau macaroane cu untură

şi brânză de vaci, ambele sleite, semn că bucătăresele s-au grăbit

să plece mai devreme acasă. Şi aşa nu mai era nimeni ca să le veri-

fice. Portarii erau mituiţi pentru că mâncau şi ei tot de acolo, dar

numai pe alese.

– Dar tu ai mai fost, Adamache, îl găbji ospătăriţa. El nu-i

răspunse. Băgă capul în piept.

– Eşti surd? se răţoi mai tare ospătăriţa.

– Mi-e foame! scânci Adamache.

– Păi, n-ai mâncat două porţii? Ce mai vrei?

– Mi-e foame! scânci el înduioşător.

– Dă farfuria să-ţi mai aduc! zise ea apucând farfuria din alu-

miniu. Îi puse cât pentru două porţii.

– Na, mănâncă! Satură-te! El nu-i răspunse. Înfulecă în mare

grabă muntele de macaroane din faţa lui. „Ce bune ar fi fost calde”,

îşi zise el în gând. Ceilalţi începură să plece de la mese. Într-un colţ,

la masa unui nevăzător, izbucni scandalul. Un scaun de lemn zbură

aiurea, spărgându-se de perete.

– Castronul meu, unde e castronul meu!? răcni orbul plim-

bându-şi mâinile peste tăblia mesei. Nu-l găsi. Îl luaseră alţii, go-

lindu-l pe ascuns. Supraveghetorul se apropie de locul scandalului.

Ştia cum nevăzătorii sunt păcăliţi de unii dintre ei. Dar furia prea

mare de data aceasta, îl făcu să intervină.

– Stai bă, că vine doamna să-ţi aducă altă porţie!

– Nu vreau altă porţie, eu vreau doar porţia mea! Ospătăriţa

chiar venea cu o farfurie de aluminiu mai turtită, plină cu maca-

roane.

– Uite, ia de aici! îi zise ea, luându-i mâna cu furculiţa. I-o

înfipse în macaroane. Orbul simţi că i s-a făcut dreptate. În sala de

22

mese mai rămăsese doar el şi Adamache, care-şi terminase farfu-

ria.

– Ce mai aştepţi? îl întrebă ospătăriţa în mersul ei spre bucă-

tărie.

– Mai vreau!

– Dă-i bă, să vedem cât poate duce! o îndemnă şi suprave-

ghetorul îmboldit de curiozitate. Femeia îi mai aduse două cas-

troane pline cu vârf. În scurt timp Adamache le goli. Nevăzătorul

se ridică şi el de la masă, lăsând ceaiul cu bromură nebăut. Cei care

aveau vedere bună, îl ajutau adesea să-şi găsească ce trebuia la

masă. Uneori, foamea îl împingea pe câte unul să-l văduvească de

farfuria plină. După ce orbul împingea furculiţa în tăblia mesei de

câteva ori ducând-o goală la gură, începea scandalul. De aceea, unii

se înghesuiau să stea la masă cu el. Ştiau că dacă luau mâncarea

păgubitului, acestuia i se aducea altă porţie. Adamache înfulecase

tot. Se ridică de la masă cu greu. Apoi căzu pe mozaicul unsuros al

sălii de mese, ţinându-se de burtă.

În câteva clipe nu mai mişcă. Un firicel de sânge i se prelinse

din colţul gurii, iar în jurul lui începu să pută a fecale.

– A crăpat! zise supraveghetorul, încercând să-i ia pulsul.

Cred că i-a pleznit stomacul.

– Să-l ducem afară! zise bucătăreasa, poate-și revine.

– Mişcaţi-l încet, că iese tot rahatul din el. Și chemați pe ci-

neva de la cabinetul medical. Și să nu dea dracul să spuneți că știm

ceva, sau că i-am dat intenționat să bage în el! Treaba lui ce-a făcut

sau de la cine a furat mâncarea. Martori suntem doar noi. Așa că

mucles, altfel dăm de belea. Se știa bine că era lacom. Nu se sătura

niciodată. Noi nu știm nimic. L-am văzut căzând și gata. Să se spele

cu el pe cap ăia de la dispensar.

Adamache a fost dus la spital și operat. Dar bine nu s-a mai

făcut. La câteva zile, a murit de peritonită.

23

* * *

– Ce faci măi Diana? o întrebă Ion Cotârlan pe fata care stă-

tea crăcănată deasupra unui şuvoi de aburi ce ţâşnea din pământ.

– Mă încălzesc dobitocule, nu vezi? îi zise ea cu ţâfnă.

– Vezi că te uzi la cur! îi replică Ion, întorcându-i spatele. Şi

fata îi dădu dreptate. Simţi cum pe măsură ce aburul îi pătrundea

sub fustă, frigul părea să se înteţească. Condensul de la aburi se

răcea mai repede, decât reuşeau aburii să aducă un pic de căldură.

Se lăsă păgubaşă. Ţâşni glonţ către dormitor. Dacă ar fi avut chiloţi,

poate nu i-ar fi fost așa de frig. Dar aşa... Se băgă sub pătura care

nu prea ajuta. Dârdâia, așteptând să-i vină somnul. În somn era

bine. Nu era nici foame, nici frig Doar că venea greu și nu era ni-

ciodată destul. Întunericul se lăsase uşor peste tot.

Noaptea, o beznă adâncă se lăsa în aproape toată incinta. Din

când în când, câte un strigăt lugubru sfâşia tăcerea nocturnă, semn

că cineva visa violent. În una din aceste nopţi, pe poarta aşezămân-

tului intră un tânăr înalt, brunet, cu părul bogat despărţit de-o că-

rare pe partea dreaptă. La poartă nu era nimeni. Se scutură de ză-

pada de pe ghete. Zgomotul făcut de tropăitul energic îl deşteptă

pe unul din paznici. Somnoros, îi ieşi în cale. Avea în mână o bucată

de cauciuc armat - un furtun de presiune, lung de aproape un me-

tru, pe care îl bălăbănea dintr-o mână în alta, de parcă s-ar fi pre-

gătit să lovească.

– Bună seara! zise tânărul. Sau mai bine, Bună noaptea!

– Să trăiţi! îi răspunse cu glas răguşit deţinătorul de baston.

– Vin de la direcţia muncii! Vreau să văd cum arată unitatea

aceasta.

– Acum, noaptea?

– De ce nu?

– Păi, la noi, n-a mai venit nimeni noaptea!

24

– Ei, uite că am venit eu! spuse Daniel Ștefan, întinzându-i

mâna. Lucrez la direcţia muncii, deocamdată. S-ar putea să lucrez

aici, în curând.

– Poftiţi, poftiţi ! zise paznicul îndulcind glasul, aprinzând şi

o lanternă în mersul lor spre dormitoare.

La capătul holului, tânărul se opri brusc. Ceva lucios ca o

gheaţă îl făcu să păşească cu teamă. Ar fi putut aluneca.

– Ce-i aicea?

– Pişat îngheţat, să trăiţi!

– Îndreaptă lumina mai bine! N-ai un întrerupător?

– Degeaba tovarăşe, becurile sunt arse!

– Ce sunt bucăţile alea care se zăresc mai întunecat, întrebă

tânărul bănuind ce avea să audă.

– Căcat, să trăiţi!

– Cum?

– S-au înfundat WC-urile de la parter. Dacă veneaţi mâine că

nu le mai găseaţi aici. Făceam curat la prima oră. Acum, noaptea,

cu cine? E și foarte frig, tovarăşe!

– De unde vine căldura?

– De la o centrală veche ruginită şi cu pereţii sparţi.

– Poţi să mă duci acolo?

– Vă duc, dar vă duc degeaba! Nu avem combustibil de o

lună. Şi nea Costică, contabilul şef care ţine locul directorului de

doi ani de zile, n-are bani de aşa ceva.

Năpădit de duhoarea fecalelor, tânărul se retrase spre ieşirea

din instituţie.

* * *

Fără un director adevărat la unitatea pe care o avea în subor-

dine directorul Sticlaru, reclamaţiile curgeau. Mereu găsea în mapa

sa pagini ce denunțau tot felul de nereguli. Fusese chemat la ju-

deţeana de partid de mai multe ori şi tot de atâtea ori fusese

25

muştruluit, ba chiar acuzat că nu fusese în stare să găsească „un

cadru de nădejde”, capabil să ocupe postul de director al aşeză-

mântului.

– Dumneata nu eşti în stare de nimic ! Te-am pus director la

Direcţia Muncii bazându-mă pe recomandările partidului nostru.

Şi n-ai fost în stare, în trei ani, să găseşti un director la aşezământ.

Îţi mai dau trei luni de zile ca să rezolvi problema. Dacă nu eşti în

stare, îmi pui demisia ! se răţoi prima secretară la Sorin Sticlaru,

dându-i de înţeles că întrevederea s-a terminat.

Temutul „S.S.” – cum era era renumit directorul Direcţiei Ju-

deţene pentru Muncă și Ocrotiri Sociale – ieşi de-a-deratelea din

cabinetul Nicoletei Ciuraru. Toată lumea îi ştia de frică Nicoletei,

mai ales după o Conferinţă Judeţeană cu specialiştii din agricul-

tură. S-a răţoit atunci la zootehniştii care nu realizau cantitatea de

lapte planificată. Susțineau aceștia că, fără un nutreț substanțial,

vacile nu prea dădeau lapte

– „Şi ce vreţi tovarăşi, să mă mulg eu ?” a rostit ea fraza care

a circulat pe șoptite, ani de zile.

Şi l-a şi dat afară pe omul care o stârnise. De atunci, teama

faţă de prim-secretara judeţului crescuse. Faptul că „S.S.” a ieşit

de-a-ndăratelea din cabinetul imens, era explicabil. Ajuns la Di-

recţia Muncii, secretara îi comunică înainte de a intra în cabinetul

său:

– Domnule director, mâine trebuie să daţi zece salariaţi la

cules de struguri.

– Bine ! mormăi el. Spune secretarului de partid să aleagă el

nouă inşi care au să meargă împreună cu mine. Capul stătea să-i

explodeze de gânduri, până ajunse acasă.

Noaptea nu avea să-i fie un sfetnic bun, mai ales că soţia nu

reuşi să-l încurajeze.

– Lasă Sorine, că trece şi asta ! obişnuia ea să-i zică.

26

Era un laitmotiv care nu rezolva problema. Parcă ziceai că ai

pe unul căpos care te deranjează. De ce nu-l pui pe ăla ?

– Pentru că, ăla a avut curajul să-l amendeze pe deputatul

din Marea Adunare Naţională pentru angajări ilegale. De ne-a fre-

cat ridichia secretarul economic al judeţului, luni în șir.

– Nu-i tot ăla despre care mi-ai zis că ţi-a găsit maşina la re-

parat, în garajul I.A.S.ului şi a refuzat să-i dea amendă directoru-

lui ?

– Da, tot ăla ! recunoscu Sorin.

– Şi atunci ce mai aştepţi ? îl întărâta ea înainte s-o cuprindă

somnul. Era obosită şi sătulă de problemele lui. Abia se întorsese,

cică, de pe teren. Avea şi ea secretele ei şi nu voia să scape din gură

ceva ce nu trebuia auzit.

– Păi, nu-i membru de partid ! rosti ca un fel de scâncet So-

rin.

– Fă-l !

Sforăitul soției, căci sforăia, se auzi imediat după îndemn.

A doua zi, cei nouă salariaţi se adunaseră în curtea unităţii.

Printre ei şi candidatul. Trebuia să vină autobuzul să-l ia. Bărbaţii

aveau în servietele de tip diplomat pacheţelul cu mâncare, sticla de

băutură şi termosul plin de nechezol fierbinte. Nu se ştia când o să

vină autobuzul şi nici când avea să se întoarcă. Când în sfârşit au-

tobuzul veni, se urcară cu toţii în tăcere. Nu înddrăzneau să sporo-

văiască aşa cum făceau de obicei. Acum era directorul printre ei.

Ajuns la tarla, directorul se prefăcu a fi unul de-al lor. După ce-şi

primiră partea pe care o aveau de cules de la tehnicianul agronom,

Sorin îi îndemnă la o cafea.

– Eu nu ştiu care aţi băut o cafea acasă, dar dacă vreţi, vă pot

oferi o cafea adevărată, fierbinte, din termosul meu.

Salariaţii nu-şi crezură urechilor. Cei mai curajoşi îşi scoa-

seră capacele de la termosurile lor prin cu nechezol şi se îndreptară

27

spre termosul lui Sticlaru. Era păcat să rateze o cafea adevărată,

care nu se găsea nici măcar în cafenele.

– Tovarăşul Ștefan, nu vrea şi el o cafea ? zise Sticlaru provo-

cator, văzându-l retras.

– Nu, mulţumesc, îi zise el, bănuind că nu-i a bună atâta dră-

gălășenie, care, nu-l caracteriza pe director

– Hai, domnule, vino încoace, că nu te mănânc, insistă Sorin,

văzând că se făcuse locul gol în jurul lui.

Ștefan se apropie, fără să scoată capacul termosului. El nici

nu avea aşa ceva. Işi luase doar o sticlă cu apă.

– N-ai un pahar ?

– N-am. Mi-am luat doar o sticlă cu apă.

– Îţi dau eu un pahar, îi zise un coleg de birou, desfăcându-şi

diplomatul. Numai că după ce bei cafeaua, să mi-l speli, ca să pot

beau şi un spriţ după ce mâncăm de prânz, că tot ai luat apă la tine,

mai zise întinzându-i paharul.

Ștefan acceptă în tăcere. Îl întinse directorului. Acesta i-l um-

plu cu o dărnicie suspectă.

– Uite stai lângă mine, îşi continuă directorul amabilităţile.

Se aşezară pe-o brazdă de pământ mai înaltă, fără teama că-şi vor

distruge hainele. Erau de lucru.

– Tu ce faci în timpul liber ? îl întrebă nefiresc de cald direc-

torul Sticlaru.

– Mai citesc, mai scriu…

– Mai scrii ?

– Da, recunoscu Daniel.

– Şi ce scrii ?

– Mai mult literatură.

– Şi ce faci după ce scrii ?

– Mai public.

Carnea se înfioră pe directorul surprins. Habar n-avea ce fă-

ceau proprii salariaţi. Și chestia asta cu scrisul, parcă nu-i pica prea

28

bine. Pot fi periculoși acești oameni cu penița….

– Şi unde publici, că n-am văzut semnătura ta pe undeva...

– Mai mult prin reviste literare. Am publicat şi într-un volum

colectiv, cu mai mulți scriitori adică, dar nu mi-au dat prea multe

exemplare ca să mai am de dat.

– Înţeleg, înţeleg.

O tăcere scurtă se aşternu între ei.

– N-ai vrea să fii director la un aşezământ pentru handica-

pați ?

Întrebarea îl luă pe Daniel pe nepregătite.

– De ce nu ? Dar trebuie să mă gândesc, să mă consult cu

familia.

– Fă-o repede. Va trebui să facem toate demersurile, îi spuse

directorul luându-şi termosul.

– Care mai vrea cafea, că mai am câteva porţii, zise apoi, în-

dreptându-se către ceilalţi. În sinea sa, răsufla ușurat. Trecuse de

partea cea mai grea.

Daniel rămăsese cu paharul în mână. Apoi îl clăti aşa cum îl

rugase colegul. Ar fi vrut să-şi dea cu apă pe faţă ca să-şi revină.

Propunerea îl luase pe nepregătite. După un timp îl făcură la repe-

zeală membru de partid, apoi un dosar bun, adică bun să fie apro-

bat de conducerea judeţenei de partid şi a Ministerului Muncii.

Apoi, se pregătiră formele de instalare.

Parcă a fost ieri, îşi aducea aminte Daniel, despre discursul

de numire şi prezentare la post rostit de directorul Direcţiei mun-

cii:

– „Ne-am adunat aici, stimaţi tovarăşi, pentru a vă aduce la

cunoştinţă faptul că unitatea dumneavoastră urmează să-şi des-

făşoare activitatea sub conducerea unui nou director. Este vorba

despre domnul Daniel Ștefan, prezent aici de faţă, lângă mine. Este

un cadru tânăr, care are multă putere de muncă şi pe care va trebui

să-l ascultaţi şi să-l ajutaţi de câte ori va fi nevoie. Ministerul nostru

29

s-a orientat şi l-a numit în această funcţie, pentru a da un suflu nou,

cu noi metode de muncă, întregului colectiv de oameni ai muncii.

Aşa că, îl felicit atât din partea conducerii ministerului cât și a

noastră, şi îi urez succes.”

Aplauze sporadice. Înalt și subțire, cu ochelari de vedere, di-

rectorul Ștefan se ridică în picioare, să-și rostească discursul obli-

gatoriu de mulțumire și de angajamente ferme. Erau discursuri șa-

blon, de la care nu se acceptau abateri.

– „Ţin să mulţumesc conducerii Ministerului pentru încre-

derea acordată şi să vă asigur totodată că nu voi precupeţi niciun

efort pentru a nu înşela speranţele tuturor celor care mi-au încre-

dinţat această misiune. Ştiu că probleme sunt multe şi deosebite,

din spusele dumneavoastră şi din alte surse de informare. Dar tre-

buie să facem totul, chiar şi imposibilul pentru ca aceşti handica-

paţi, încredinţaţi nouă spre ocrotire, să se simtă cât mai aproape

de condiţiile unui om normal. De aceea, va trebui să fim mai mult

şi mai bine integraţi în mijlocul activităţii de ocrotire propriu-zisă

şi mai puţin în alte genuri de activitate. Cer tuturor dăruire şi pasi-

une în munca pe care o au, pentru ca rezultatele să fie la înălţimea

misiunii noastre, pline de umanism şi de încredere în eficienţa

muncii noastre”, rosti Daniel Ștefan dintr-o răsuflare.

Unii dintre ascultători zâmbeau ironic. „O să vezi tu ce-o să

te mai ajutăm”.

– Ce frumos vorbeşte! zise o funcţionară de la contabilitate.

Spuse, şi se pierdu, în masa ascultătoare. Sticlaru îl lăsă în birou

fără alte precizări. Plecă repede, de parcă ar fi vrut să se spele pe

mâini. Avea și un motiv de bucurie. Aștepta să-l vadă cum își „rupe

gâtul”, așa căpos cum era. Cunoștea bine unitatea și personalul

care lucra acolo. N-avea să-i fie ușor domnului acesta care habar

nu avea în ce s-a băgat.

30

* * *

Directorul se uită cu dezamăgire la biroul plin de hârtii. Ar fi

vrut să le dea foc. Prefera să citească o carte.

„Dar aşa ceva nu se cuvine” își spuse. Ieși din cabinet în

mare grabă.

De obicei îşi avertiza secretara când se ducea prin unitate, ca

să se știe unde se află în orice moment. Îi era neplăcut s-o găsească

rânjind de vreo nefăcută. De regulă, Miluşa, cum îi spuneau sala-

riaţii, era o persoană foarte cochetă, deşi avea o vârstă ce prevestea

pensionarea.

– S-a întâmplat ceva domn’ director? îl întrebă Miluşa cu vo-

cea ei tonifiantă.

– Nimic, stimată doamnă! Dacă mă caută cineva sunt la can-

tină. Vreau să văd şi eu cât de bună e mâncarea.

– Bine faceţi, că mi-a şoptit mie o păsărică mai zilele trecute

ceva nu prea lăudabil despre felul în care îşi fac treaba bucătăre-

sele!

– Şi acum îmi spui?

– N-am vrut să vă mai supăr şi eu. Aveţi atâtea pe cap! mai

rosti ea în urma lui. Directorul a ajuns în sala de mese mai încrun-

tat decât de obicei.

Bucătăresele trebuiau să aducă probe de hrană în borcane

speciale, care să stea timp de 24 de ore în frigiderul directorului, la

dispoziţia organelor de control. Tocmai lipeau etichetele cu data şi

ora recoltării probelor alimentare.

– Daţi-mi să gust! ceru el.

De când se zvonise că în probele alimentare cineva scuipa

doar ca să se răzbune, devenise mai prudent, gustând doar atunci

când era sigur că fapta nu se întâmplase încă.

– Este cam sărat!

31

– Este bine aşa domn’ director! îi zise o bucătăreasă cu ton

aşezat.

– De ce? întrebă directorul, surprins de răspuns.

– Pentru că beau mai multă apă şi le mai trece de foame,

domnule director! Că cu reţetarul de la minister, îi omorâm cu zile.

– Nu se poate aşa ceva! zise el, neluând în seamă cacofonia

bucătăresei. De acum încolo să vii la mine împreună cu adminis-

tratorul, să facem împreună meniul! adăugă el îndreptându-se spre

cutia poştală pe care o pusese în curtea așezământului. Era o nou-

tate pentru toți. Puteau să-și pună acolo dorințele, reclamațiile.

Doar directorul avea cheie. Scoase mai multe hârtii împăturite şi le

puse în buzunarul sacoului.

Apoi a mers şi în sala de mese, stârnind rumoare atât printre

salariaţi cât şi printre asistaţi. Îşi adusese şi o linguriţă curăţată de

el.

- Ce mama dracului mai vrea mucosul acesta? se întrebă

plină de nedumerire altă bucătăreasă, urmărind cum se aşeză la

una din mesele unde ospătăresele umpleau cu polonicul farfuriile

din tablă de aluminiu.

– Îmi dai voie să gust din mâncarea ta? îi ceru Ștefan unui

asistat.

– Păi nu aţi luat direct din cazanul de la bucătărie? se auzi

din spate vocea supraveghetorului.

– Ca să spuneţi voi că mănânc din mâncarea lor, îi răspunse

Daniel Ștefan, ironic.

– Dar aţi luat și din borcanele cu probe, nu se lăsă femeia din

spatele halatului pătat.

În vreme ce lua cu linguriţa câteva boabe din pilaful care mai

scotea aburi în castronul de tablă emailată, în sala de masă veni în

mare grabă administratorul Dorin. Semn că zvonul despre contro-

lul directorului îi ajunsese la urechi cu mare viteză. Supravegheto-

rul ce veghease la introducerea asistaţilor în sala de mese nu se

32

dezlipea de director.

– Ia cheam-o pe bucătăreasa şefă! îi spuse el supravegheto-

rului ce-i respira în ceafă.

Bondoacă şi transpirată, Aneta îşi târşi papucii de plastic cu

teamă, până când ajunse în faţa lui.

– Ce-aţi turnat atâta sare şi unde-i uleiul? Iar legume nu văd

de niciun fel! rosti directorul cu o fermitate tăioasă în glas.

– Sare şi-o fi pus el, iar ceapă şi morcovi am pus cât ne-a dat

de la magazie! îşi rostogoli ea cuvintele pe nerăsuflate. Aşa fusese

învăţată să iasă din încurcătură de atâtea ori.

– Păi şi probele erau sărate! nu se lăsă el.

Daniel simţea ostilitatea din spatele răspunsurilor. Nu prea

avea ce face. Era o cârdăşie colectivă mult prea mare, începând cu

nea Costică, contabilul şef, fost director în lipsa altuia dispus să

preia postul, care, de multe ori îi spunea:

– Asta nu-i treabă de director, domnule Ștefan.

„Nu-i treaba mea să mă duc la bucătărie, nu-i treaba mea

să mă duc în dormitoare, nici la atelierele de producţie, nici la

Centrala Termică. Eu trebuie să semnez doar facturile aranjate

de ei cu furnizorii de la cooperaţie sau de la cine ştie ce aranja-

mente făcute fără ştirea lui”.

Nu-i răspunse. Îi părăsi scârbit.

Telefonul sună strident:

– Nu ştiu cum te simţi tu, dar eu m-am săturat de stat la cozi,

ba după lapte şi iaurt, ba după un pui pricăjit, se auzi vocea soţiei

în receptorul de ebonită, lustruit de atâta întrebuinţare.

Aşa era. Aproape că nu se mai vedea cu ea în apartamentul

de două camere, primit de la autorităţi spre folosinţă, după ce se

prezentase la post.

– O să mă duc, o să mă duc, o asigură el cu un glas neconvin-

gător.

33

– Aşa să faci, că m-am săturat să fiu doar eu slujnica familiei,

îi mai zise ea, închizând brusc telefonul, semn că nu avea chef de

alte discuții.

Trezit la starea de „împlinire a datoriei”, cum i se spunea ade-

sea, Daniel îşi luă servieta de vinilin şi se îndreptă spre ieşire. Se-

cretara plecase deja, semn că programul se terminase. Ieşi pe

poarta de tablă ruginită, pășind absent, cu privirile îndreptate spre

gara mică de dincolo de bulevardul plin de gunoaie adunate de vânt

printre tulpinile groase ale castanilor bătrâni. Bordurile văruite ca

la ţară, păreau un fel de aducere aminte cetăţenilor din localitate,

că erau în fond nişte ţărani, cărora vinul şi strugurii nu le mai fu-

seseră de folos după ce fuseseră confiscate, naţionalizate sau naiba

mai ştie ce. În capătul bulevardului era o staţie de autobuz, unde

puteai să aştepţi, uneori şi câte o oră, venirea mijlocului de trans-

port.

– Mergeţi la oraș domnule director? îl întrebă un necunoscut

oprindu-şi Lada în staţia fără călători la ora aceea târzie.

– Da! răspunse el uşor nedumerit. Habar n-avea cine era la

volan.

– Urcaţi! îl îndemnă omul.

Ștefan trase de clanţa portierei cu teamă. Avea un respect de-

osebit pentru lucrurile altuia. Era obişnuit cu mânerele uşilor de

Dacia. Lada nu era de nasul lui.

– Vă uitaţi la mine şi nu ştiţi de unde să mă luaţi? Întrebă

şoferul.

– Sincer să fiu, nu prea ştiu cine sunteţi.

– Sunt omul care răspunde de unitatea dumneavoastră din

partea securităţii, se destăinui necunoscutul.

Directorul îngăimă:

– În ce fel?

– Simplu, mă informez de tot ce ar putea interesa organele

superioare, despre unitatea dumneavoastră

34

– Adică şi de oligofreni?

– De ce nu? Și apoi nu sunt toţi oligofreni. Unii sunt interna

ţi la astfel de unități la indicaţia noastră. Nu v-am vizitat până

acum, pentru că am avut alte priorităţi. Avem din ce în ce mai

multe probleme.

– Ce fel de probleme?

– Doar nu sperați să vi le comunic dumneavoastră! Este su-

ficient că v-am spus cine sunt.

– Şi atunci, de ce m-ați luat azi în drum?

Mic, bondoc şi roşcat, individul îşi mijea ochii pe deasupra

volanului, spre asfaltul din faţa maşinii.

– O să vă fac un instructaj peste câteva zile. Acuma este des-

tul că ne-am cunoscut oficial. Directorul era stânjenit. Vroia să

scape de compania ivită pe neaşteptate. Nici nu și-a dat seama că

se apropia de casă, unde mașina opri ca într-un loc deja cunoscut.

Coborî, îngăimând ceva ce părea a fi mulţumire. Nu se cuvenea să-l

plătească.

Pe curând ! îi spuse individul în loc de rămas bun.

Piaţa se afla doar la câțiva pași, iar la ora aceasta era aproape

goală. Ţăranii plecaseră. Trebuiau să prindă măcar ultima maşină,

dacă nu aveau căruţă. La Alimentara, mai găsi câteva resturi de pui,

tacâmuri, cum le ziceau oamenii. Luă patru pachete. Dacă le punea

în ceaun cu puțin ulei, încropea de o cină. Şi îi era foame. O băbuţă

rătăcită, mai avea câteva ouă. I le luă, fără să se tocmească la preț.

Cât a cerut, atâta i-a plătit.

– A dat norocul peste mine, zise ea cu gura ştirbă şi tulpanul

legat strâns sub bărbie.

– Ce noroc maică, ce noroc…Cum mai ajungi acasă?

– Nu mă mai duc. Dorm la o femeie din sat. Acuşi iese din

tură. A ajuns croitoreasă la oraș! rosti ea pe nerăsuflate.

O lăsă în bucuria ei, întrebându-se dacă nu cumva era el mai

bucuros pentru faptul căcă găsise ouă.

35

Ajuns pe holul blocului, găsi iarăși liftul defect. De fapt,

acesta funcționa rar și pentru puțin timp. Semn că reparațiile se

făceau de mântuială. Și atunci când mergea, puțini se încumetau

să meargă cu el. Mai ales copiii erau sfătuiți să urce pe jos. Cabina

tremura, scrâșnea atingând pereții de beton, uneori se oprea între

etaje. După ce urcă la etajul opt, căzu frânt. Trebuia să locuiască

cineva și la ultimul etaj: „Iar dumneata, abia venit în oraș, mai faci

mofturi?” i s-a spus, când a primit repartiția. Acum, nu-i mai tre-

buia nimic. Apa caldă nu era de folosit. Greu urca până sus chiar și

apa rece. Încălzi nişte apă într-o oală cât să se spele pe picioare.

Căldura apei îl toropi şi-l adormi în poziţia şezând, o vreme. Apoi

când era gata să se prăbuşească se trezi brusc stropind parchetul

cu apa rece. „Avea dreptate tata când spunea că a adormit pe front

când era în coloană de marş”, îşi zise el cu amărăciune. „Dar atunci

era război, nu se construia socialismul”, mai adăugă el cu amără-

ciune, întinzându-se pe canapea. În somn visă că făcuse rost de

portocale, de banane, de lapte praf. Se zvârcoli fără să se trezească.

* * *

Dimineaţa, cu noaptea-n cap, se aşeză în staţia de autobuz

printre alți navetiști în aşteptare. Găsi un loc pe scaun. După cinci-

sprezece kilometri coborî. Aceeaşi staţie de autobuz, sub un cer po-

somorât. Bulevardul era pustiu. Paşii îi răsunau şters, înfundat, pe

asfaltul crăpat al trotuarului. Intră pe poartă fără a-şi întâlni por-

tarul. Ajuns în cabinetul său şi-a aprins o ţigară, şi a scos hârtia ce

o găsise în cutia de tablă cu o zi înainte. A început să citească:

Zilele trecute, abia mă întorsesem de la o plimbare nocturnă

prin parc. Auzisem că iubita mea ar fi fost cu nişte „fustangii” de

prin oraș. Dar nu era. M-am culcat liniştit. A doua zi am văzut-o

ieşind de la spălător. Cămăşuţa i se zbuciuma pe trupul tânăr, în-

cercând să-i acopere sfârcurile tari. Nu m-am putut stăpâni.

36

– Stai nițel, să vorbim!

Ea s-a oprit mirată, pe hol, surprinsă de apariţia mea.

I-am oprit mirarea în ochii mei şi m-am apropiat. Cu pro-

sopul ud, stătea nemişcată.

– Te-am visat! am zis minţind.

– Nu te cred! mi-a răspuns.

Săpunul îl ţinea sugrumat în prosopul ros de atâta spălat la

maşina comună. Numai iniţialele numelui ei se zăreau cusute cu

fir roşu pe ţesătura pleoştită. N-am zis nimic. Ştiam că avea drep-

tate. Numai dreptate. Dar ce era să facă ea cu atâta dreptate? Am

prins-o de mână. Nu s-a zbătut. Ş-a tras mai aproape de mine. Să

aibă loc cei ce treceau pe lână noi. O rază de lumină se chinuia să

spargă întunericul dimineţii. Semăna cu un cap de miel ce urma

să fie tăiat de Paşti.

– Azi vii la mine?

Nu mi-a răspuns. Ochii doar s-au lăsat cuprinşi de panică.

N-am înţeles-o sau m-am făcut a nu înţelege.

– Ei, ce zici, vii?

– Dacă vrei tu! reuşi ea să strivească în fluturarea buzelor

răspunsul dorit.

N-am mai zis nimic. Am mângâiat-o uşor pe umăr şi m-am

uitat lung în despicătura bluzei. Aveam de ce. Sânii, ca doi mo-

tani, dormitau.

Am plecat spre spălător. Mirarea mă însoţise până aici şi

nu mă mai părăsise. Cum de nimerisem tocmai aici? Era greu de

spus, aveam în suflet atâtea porniri iar niciodată un drum. Să-mi

simt braţul sprijinit pe un drum sigur, să port la subţioară calea

mea… Nu. Necazurile năvăliseră în mine, aşa cum se înstăpânea

întunericul prin ferestrele coridorului dintre dormitoare. Eram

copil care încă nu ştia ce-i necazul, când m-a ars nedreptatea.

Adevărul fusese pus de părintele meu şi însemnat pe piele c-o nuia

37

de alun, „ca să nu uit”. Şi nu uitasem niciodată. Pielea se refăcuse,

dar sufletul meu rămăsese marcat de nedreptate.

Mai târziu, am încăput pe mâna unor dascăli, nedeprinşi cu

truda cuvântului. Pentru că, era trudă adevărată cuvântul. Nici

ei, atunci, și nici eu acum, n-am putut lămuri drumurile cuvinte-

lor.

Şi atunci şi acum, vălmăşagul lor mă surprinde pe neaştep-

tate, ca un stol de grauri în iureş nestăvilit. Uneori mă sufocă po-

vara lor şi atunci o slobod ca pe un dor în palma hârtiei calde, ca

o mângâiere.

Apa rece din spălător îmi spală amintirile. Mă frec cu pro-

sopul, până când năduşesc. Aşa se freca tata lângă fântâna că-

zută-n pântecul pământului. El şi cu vecinii o aruncaseră acolo,

hrănindu-se cu apa răcoroasă a pietrelor înţepenite. De câte ori

mă spăl îmi aduc aminte de tata. Era voinic, tare voinic, tatăl

meu. El puţin aşa a crezut o vreme. Mai târziu, n-a mai crezut aşa.

Îi spusese mama altceva, plecând.

Şi el m-a lăsat atunci de capul meu. Nu-mi mai era teamă.

Nici nu mi-a fost greu să-l lovesc după aceea. Am dat cu dis-

perare. Dar m-am oprit în pumnii lui, ca apa unui izvor limpede.

Şi ochii mi s-au tulburat de lacrimi şi de durere. Nu câştigasem

nimic dar pierdusem tatăl. Mai târziu mă luară şi pe mine. Lui îi

spusesem tată, prima oară. Al doilea tată era nenea şi nenea a

rămas până a murit din cauza beţiei. Că mult l-a mai iubit mama.

Şi aşa am ajuns să trec prin şcoală fără să desenez măcar

odată un morcov. Abia de am învăţat să număr, în trei ani de

trudă, în clasa întâi. Mai târziu era prea târziu. M-au dat la

şcoala specială. Eu şi alţii ca mine. Ca nişte lăstari izvorâţi din

cioturi putregăite. Niciun copil nu se juca cu noi. Noi eram asis-

taţi, ceilalţi copii aveau părinţi.

Mama venea pe la mine mai mult ca să plângă. Eu nu pu-

team plânge. O priveam în tăcere cum plângea, dorind să-i usuc

38

lacrimile cu privirea-mi posomorâtă. Nu reuşeam şi mă-ntris-

tam. Limba mi se cimenta în gura încleştată. După ce pleca ea,

gura mi-era acră de atâta muţenie. Când am pierdut-o şi pe ea,

eram băiat mare. Nicio povaţă nu mai venea să-mi tulbure visele.

Iar visele se prefăcuseră-n porniri. De aceea am ajuns mai

târziu, aici, în locul acesta unde nu-mi trebuia tabla înmulţirii. Şi

nici a împărţiri. Aici nu trebuia să împart cu nimeni, pentru că nu

aveam ce împărţi. Doar să ne înmulţim. Ha, ha, ha!

La asta nimeni nu se opunea. Doar comisia ne mai scădea

din realizări. Când se întrunea, dacă se întrunea, hotăra invaria-

bil că nu trebuie să avem urmaşi. De parcă noi nu am fi fost buni

să ne înmulţim. Oho, câţi oameni am văzut mai răi decât noi. În

rest, era bine.

Aveam mâncare, aveam femei, aveam şi dans şi film şi mu-

zică. Dar ce n-aveam!? Unii aveau cârje, alţii cărucioare, alţii pi-

cioare de lemn, alţii nici atât. De mine-i mai bine. Eu am cap de

lemn. Cap pătrat. Când mi-au spus asta pentru prima dată,

m-am uitat în oglindă şi nu mi-a venit a crede că ei mă minţiseră.

Ştiam ce este un pătrat şi ceea ce vedeam în oglindă nu semăna

nici pe departe cu aşa ceva. Dar cum n-aveam pe cine contrazice,

m-am bucurat că-l mai am. Putea să fie mai rău. Prima dată când

am ajuns aici, mă lovisem de umbra paznicului ce moţăia la gea-

mul murdar al gheretei. Apoi m-a dat în ghearele supravegheto-

rului de serviciu. De acolo, am ajuns direct în cabinetul medical.

Împunsături, sânge şi celelalte. Doctorul nu era. Doctorii sunt de

obicei la ceilalţi, nu la noi. Noi nu aveam ce da. Eram săraci cu

duhul dar şi cu punga. Aveam numai boli. Eu nu mă pot stăpâni.

Sar iute la bătaie. Așa am văzut de mic. Totul se rezolva cu bătaia

în jurul meu. Şi ei cred că m-ar bate, dacă ar fi bolnavi. Dar ei nu

sunt şi ne bat cu altele. Pe mine m-au pus la muncă. Cândva, în-

văţasem să împletesc coşuri de nuiele. Acum am învăţat altceva.

39

Fac lumânări care put ca la mort. Aşa cum put morţii noştri,

mai ales că nu mai are cine să-i spele. Abia de-i mai pot îngropa.

Sicriele prea mici le lasă genunchii uneori pe afară.

Dar destul cu prostiile. Totul e bine.

Directorul rămase pe gânduri: „Cine să fie autorul? Pare să

aibă talent. Cred că o fi din ăia care lucrează la lumânări și a crezut

că-i o cutie de poștă adevărată”, îşi zise el nedumerit.

Fumul ţigării îi intră în ochi. Puse biletul de o parte, mulţu-

mit de ideea de a fi instalat cutia cu sugestii. Decise că cel care scri-

sese nu era chiar un oarecare. Spera că nu-i va fi greu să-l găsească.

* * *

– Poţi să pleci la ateliere, îl sfătui Miluşa pe asistatul care stă-

tea cam de mult în aşteptarea revenirii directorului. Abătut, bolna-

vul îşi plecă privirile spre parchetul subțiat și înnegrit. Ieşi din se-

cretariat, se îndreptă spre atelierul de croitorie. În drum îşi aprinse

o ţigară Carpaţi. Agrease această marcă de ţigări pentru că se zicea:

„Vreţi să deveniţi bărbaţi, fumaţi doar ţigări Carpaţi”. Şi-ntr-ade-

văr, de prea multă bărbăţie se alese şi cu SIDA. La el, la Constanţa,

adusă de vaporeni. De fapt şi alte boli veniseră de pe mare, de se

spunea că „sifilisul de Constanţa, face tenul ca faianţa”. Când intră

în atelier cu ţigara în colţul gurii, maistrul îl dădu afară:

– Ieşi afară sifiliticule! Nu-i destul că te suport şi aşa? îi zise

maistrul Mircea la ureche, cu glasul scăzut cât să nu-l audă ceilalţi.

Ieşi strivindu-și capătul de ţigară rămas, cu călcâiul, pe ci-

mentul gol, deşi nu avea voie să facă aşa ceva.

– Hei, caut tratament pentru SIDA! îi zise moașei care tra-

versa curtea, alături de asistenta șefă, în drum spre cabinetul di-

rectorului.

– Nici eu n-am tratamentul, zise asistenta şefă ridicând din

umeri. Moaşa la fel.

40

– I-am spus lui tov. director şi aşteptăm să vedem ce-o să

facă. Presupun că va avea succes şi pile ca să-ţi aducă ce-ți trebuie.

Moaşa adăugă:

– Şi eu i-am spus să aducă anticoncepţionale şi prezervative!

Am reduce numărul de avorturi și alte boli! zise şi ea omului înfu-

riat că fusese depistat cu SIDA.

– Cu domnul director aș vrea, îi zise ea Milușei.

– Este la judeţ! îi răspunse secretara. S-a dus să facă rost de-o

repartiţie de geamuri, pentru a le înlocui pe cele sparte de voi.

Într-adevăr, pentru orice îţi trebuia repartiţie, ori de la direc-

torul general Măcăroiu ce-şi ducea veacul la Ministerul Aprovizio-

nării și Gospodăririi Fondurilor la București, ori de la Consiliul Ju-

deţean.

Pentru iarna ce sta să vină, Daniel făcuse rost de cartofi de la

o gospodărie agricolă colectivă decorată cu Meritul Agricol, din ju-

deţul Neamţ. Era acolo un preşedinte prieten cu bătrânul Ștefan,

care, în virtutea acestei relaţii, îi dădu câteva zeci de tone de ce-

reale, legume ba chiar şi câţiva purcei ca să-şi poată începe o cres-

cătorie proprie a aşezământului. Să nu mai depindă de abatoarele

judeţene de partid de la U.C.A.

– Dar o piele de miel nu vrei? îl întrebă preşedintele C.A.P.-

ului nemţean.

Daniel nu-i răspunse imediat. Ii era frică. Dacă era o cap-

cană? Pielea brumărie, cârlionţată, îi făcea cu ochiul.

– De ce nu? îi răspunse. Cât costă?

– Ei, și tu, parcă ai crescut în lună! zâmbi președintele. Tu o

să mai ai nevoie de produse, noi de piață de desfacere sigură. Asta-i

așa, ca să parafăm prietenia, cum s-ar zice.

Vremea trecuse. Căciula o purtase câtăva vreme cu neplă-

cere. I se părea că-l frige. Se uita la ea cum stătea ţeapănă pe birou.

Parcă îl acuza.

41

Biroul funcţionarului de la judeţ, părea destul de vechi, fur-

niruit cu nuc şi lustruit de atâtea ştersături de praf. Puse cererea

ștampilată pe birou, luă căciula şi îndesându-și-o pe cap cu furie,

porni spre stația de autobuz. Era începutul colaborării cu judeţenii

mioritici.

Nici nu-şi dădu seama când autobuzul îl lăsă în staţia din ca-

pătul bulevardului liliputan. Intră pe poarta cu firma ruginită îm-

povărat de gânduri. Mormăi ceva ca un fel de salut când trecu prin

biroul secretarei. Se aşeză derutat pe scaunul masiv şi incomod, în-

trebându-se cu ce să înceapă.

Pe uşa cabinetului, pătrunse un domn micuţ cu părul rar, dat

peste cap, lăsând să se întrevadă o frunte îngustă deasupra unor

sprâncene stufoase.

– Să trăiţi tovarăşe director! Sunt maiorul Costăchel şi răs-

pund de unitatea dumneavoastră.

–Adică? întrebă directorul surprins de maniera directă a in-

dividului, ce-l făcuse să se ridice în picioare şi să-i întindă mâna.

– Tovarăşe director, securitatea judeţului a repartizat tuturor

ofiţerilor şi cadrelor câte o unitate economică sau de alt profil de

care să răspundă în permanenţă.

– În ce fel? întrebă el, amintindu-şi brusc de omul care-l lu-

ase în Lada. Probabil că venise să-l instruiască.

– Păi, dacă aveţi un eveniment, nişte oameni nemulţumiţi de

actuala putere, nişte complotişti sau şi mai grav vreo revoltă, mie

trebuie să-mi telefonaţi mai întâi!

– Am înţeles! răspunse scurt directorul privind cu vădită ne-

mulţumire la fiinţa din faţa lui.

În birou, securistul se tolăni pe unul din fotoliile demodate

din capătul mesei de consiliu. Directorul era în capătul celălalt al

încăperii, sub portretul tovarăşului Ceauşescu. Ăla cu o singură

ureche. Încă nu venise și aici cel rectificat, cu ambele urechi la ve-

dere, după ce apăruseră glume despre Tovarășul, că ar fi „într-o

42

ureche”. În faţa lui, era biroul vechi, imens, din pal furniruit cu nuc

exotic. Perpendicular era aşezată o masa de peste doi metri, stră-

juită de nişte scaune tapiţate, pe care se aşezau de regulă membrii

Consiliului Oamenilor Muncii. În colţul dinspre fereastră era o mă-

suţă joasă pe care se afla un aparat de radio cu difuzoarele acope-

rite de o ţesătură aurie. În acelaşi colţ erau aşezate două fotolii.

Acolo se aşezase omul securităţii.

– V-aş da o cafea, dar n-am, se scuză el, fără să se simtă jenat

de faptul că nu-l primește cum s-ar cuveni.

– Nu-i nevoie tovarăşe director. Eu am venit să vă instruiesc,

nu să beau cafele

Uşa biroului se deschise brusc, fără ca cineva să fi ciocănit

înainte, cum cereau uzanțele.

– Să trăiţi dom’director, îl salută ca altădată, şeful de gară.

Când îl zări pe securist, rămase cu vorba în gură. Îl cunoştea.

– Vin altădată, dădu el să zică, gata s-o zbughească.

– Ia loc tovarăşe ! îi tăie din intenţie vizitatorul.

– Lăsaţi tovarăşu ! zise oaspetele nepoftit ieşind pe uşă.

Daniel îl urmă. Simţea că omul nu venise degeaba.

– Sper că îmi permiteţi să-mi conduc vecinul zise el către se-

curist.

– Da, cum să nu, se învoi acesta.

– Ce-i vecine?

– Nimic. Vroiam să vă povestesc ce-am pățit la trecerea de

cale ferată de la Oraș. Știind că eu n-am dat drumul la nici un tren

din gară, am uitat că putea veni unul din partea cealaltă, şi am tre-

cut fără grijă. La nici măcar un metru de spatele maşinii, a trecut o

locomotivă. Am scăpat nici eu nu știu cum, dar tremur și acum.

Voiam să beau un coniac cu dumneavoastră, să mă mai liniștesc.

– Dar n-am…

– Am eu, dar cu ăsta pe capul dumneavoastră, mă lipsesc,

zise el.Dădu cu lehamite din mână, ieşind pe poartă.

43

De parcă ar fi simţit că este nedorit, Costăchel făcu stânga-

mprejur, ieşind la rându-i pe uşă. Directorul nu-i mai întinse

mâna, dar îl însoţi, ca să fie sigur că părăseşte unitatea. La întoar-

cere, Miluşa îl opri:

– Ştiţi cine-i ăsta?

– Maiorul Costăchel de la Securitate!

– Da domnule director, dar este şi naşul administratorului!

Aşa că aveţi grijă cu cine vă puneţi!

– Iote-te cu cine avem de-a face! mormăi el mai mult pentru

sine. Acum îşi explica tupeul acestuia.

* * *

În ochi îi flutura năframa nebuniei, împrăştiindu-le limpezi-

mea, tulburând totul în jur. Pe marginea aleii, c-o urmă de bagaj

sub braţ, femeia aluneca șchiopătând spre internat. Ochii cu-

rioşilor o bucăţeau şi o scoteau în lumină. Avea un picior mai scurt,

care-i dădea o slăbiciune aparte. De parcă aşa i-ar fi stat ei bine.

Din fiecare pas furişat, umbra se prelingea în pietrele caldarâmu-

lui, ca o durere înlăcrimată a neputinţei de a zbura. Nu venise cu

nimeni şi nimeni n-o aştepta. Avea o năframă transparentă sub

care îşi ascundea nasul cârn. Mai fusese şi prin alte părţi, dar nu i

se întâmplase nimic rău. Încrederea o făcea să păşească senin prin

umbra spartă de poarta deschisă. Cei vechi se bucurau în felul lor.

Aveau să afle lucruri noi despre lumea de dincolo de porți.

Deodată, ea s-a oprit. Se speriase de umbra sălciilor pletoase,

ce se așterneau în faţa ei, înnegrind şi mai mult caldarâmul.

Poate că a vrut să ţipe. Poate nu. Oricum, ţipătul ar fi fost mic

şi trist. Parcă luându-şi seama, salcia şi-a strâns pletele-ntr-o mână

de vânt şi a lăsat soarele să-şi primească nestingherit oaspetele.

Faţa ei s-a luminat. „Hai, ce-a fost greu, a trecut” părea să spună.

Abia atunci şi-a ridicat ochii spre ceilalți. Erau întunecați şi trişti.

44

Atât de întunecați, încât soarele se topea în ei. Din colţul lor ei o

priveau tăcuţi, aşteptând. Aveau s-o primească cu braţele deschise.

– Cum te cheamă?

– Teodora! le spuse repede, de parcă ar fi aşteptat întrebarea

ca prilej de bună ziua.

Asistenta medicală de serviciu preluase de la secretariat fişa

medicală. Nu era prevăzut niciun fel de tratament. Delegata ce-o

însoţise se retrase către salvarea care o adusese de la Vaslui.

– Să vină infirmiera, s-o ducă la cabinetul medical să-i facă

formalităţile! zise Daniel. Aflase cum stăteau lucrurile. O consul-

taţie sumară, o fişă medicală, o baie de multe ori cu apă călâie, şi

repartizarea pe dormitoare.

Din capătul holului, administratorul îşi croi drum spre noua

venită. O luă de braţ şi-o trase spre magazia plină de îmbrăcăminte.

Aşa cerea noul director. Să fie îmbrăcaţi, încălţaţi de cum intrau pe

poarta instituţiei. Practic, Dorin nu le dădea mare lucru. Încălţă-

mintea produsă în atelierul propriu era ea din piele naturală, dar

de proastă calitate. Doar hainele erau aproape noi. Proveneau din

stocurile nevândute ale sistemului cooperatist de stat. Cu braţele

pline, Teodora se lăsă purtată de una dintre infirmiere spre dormi-

torul care avea să-i fie casă de aici înainte.

– Pune-le pe patul acesta! îi zise infirmiera arătând un pat ca

de spital lângă uşa de la intrare.

Întotdeauna cei nou veniţi erau aşezaţi la intrare, în bătaia

curentului.

La cabinetul medical, asistenta se uita la Teodora cu îngrijo-

rare. Avea păduchi. Dacă o tundea zero avea să fie acuzată de mu-

tilare de persoană. Dacă o ungea cu alifiile obişnuite, nu era prea

sigură că va obţine efectul scontat. Aşa că o luă spre frizerie. Că de

aia aveau frizer! Şi ca să se coafeze bucătăresele şi infirmierele, ba

chiar şi femeile de serviciu şi să se tundă şi asistaţii dacă mai era

vreme şi pentru ei.

45

* * *

Salariații s-au trezit convocați la prima ședință, de după in-

stalarea noului director.

– „Stimaţi tovarăşi, v-am convocat pentru a ne cunoaşte şi

mai ales, pentru a vă aduce la cunoştinţă o seamă de lucruri care

mă nemulţumesc. În primul rând, constat că avem persoane cu de-

gerături pronunţate. Grupurile sociale nu funcţionează. Centrala

termică este la pământ. Fisurile sunt mari. Spărturile şi mai mari.

Niciun cazan întreg. Vesela este distrusă. Chiar în biroul meu, cad

pereţii. În saloane, mizerie. Iar dumneavoastră, stimaţi tovarăşi vă

complaceţi în situaţia aceasta. Vă înecaţi amarul în sticlele de bău-

tură şi în comportament imoral. Asistaţii vă acuză. Neîmplinirile

vă acuză. Starea unităţii vă acuză. Ce aveţi de gând?” întrebă hotă-

rât directorul.

Ceilalţi se foiră neliniştiţi. Din datele culese de ei, băiatul

acesta nu trebuie să le creeze probleme. Era cunoscut ca vesel şi

săritor dar mai ales „băiat de gaşcă”. „Pesemne că am fost minţiţi!”,

îşi spuseră ei cu nelinişte crescândă. Neliniştea era cu atât mai

mare cu cât trebuiau să dea un răspuns. Într-adevăr „ce-aveau de

gând?” Nu-şi puseseră niciodată întrebarea.

– Ca primul angajat în această unitate, ca om care a fost încă

de la proiectarea instituţiei, începu contabilul şef, pot să vă spun că

s-a muncit mult…

– Care mult tovarăşe contabil şef, care mult? Au muncit cei

de la şantiere, ne-au dat o clădire nouă şi noi mai avem puţin şi o

dărâmăm.

– Apoi nu-i chiar aşa! Dumneavoastră care abia aţi venit, cre-

deţi că numai cât bateţi din palme, se rezolvă totul?

– Fără asemenea afirmaţii calomnioase sau mai precis inju-

rioase! îl întrerupse directorul.

46

Mic şi pătrat, cu gâtul scurt şi ceafa groasă, cu fruntea mare

şi pătrată, cu fața dură, dar în acelaşi timp mieroasă, nea Costică,

contabilul şef nu lăsă prilejul ivit pentru a-şi mai drege din presti-

giul la care „ţâncul acesta de director” atenta fără nicio jenă. De

fapt el nu vedra astfel lucrurile. Pentru el, lucrurile erau mai sim-

ple. Ori el ori altul. Cale de mijloc nu era.

– Ce ştiţi dumneavoastră tovărăşele. Nu-i mai zicea director.

Noi am fost aici, aşa cum ne vedeţi şi nu ne-a criticat nimeni până

acum, nu se lăsă nea Costică.

– Nu vă critic! Eu vă relatez fapte. Ce-aveţi de gând? Este

adevărat sau nu? Sunt degeraţi oamenii, sau nu? Vă place aşa? Asta

vreau să ştiu! Ce zice secretarul de partid, nu se lăsă directorul.

– Tovarăşe director, eu sunt prea mic, zise el dând să se ridice

în picioare.

– Stai jos tovarăşe secretar. Dumneata ca factor politic ştii

să…

– A fost tovarăşe director! se grăbi să pună lucrurile la punct

contabilul şef. Apoi văzând mirarea pe faţa lui, veni cu lămuriri. A

trbuit să-l excludem din partid, este condamnat şi graţiat. Și el şi

supraveghetorul Tavian, rosti sec nea Costică, plătindu-i în acest

fel şi supraveghetorului cutezanţa de a-i fi suflat contabila din es-

capadele amoroase, la care se dedulcise de atâtea ori.

Vestea îl luă pe neașteptate pe director. Nu se aşteptase la aşa

ceva. Nu-l informase nimeni. Avea să afle după aceea că lucrurile

stăteau chiar aşa. O bună parte din vină o avea tot şeful contabil.

Numai că, vechiul director fusese mai slab şi nu făcuse nimic pen-

tru a-şi justifica salariul…

Un bubuit puternic îi întrerupse gândurile. Explodase cen-

trala. Toţi îşi îndreptaseră privirile spre uşa deschisă cu putere de

un asistat cu părul vâlvoi. Din creştet îi curgea sânge. Urla. Şedinţa

era compromisă.

47

– Să-l ducem la cabinet, zise Daniel ridicându-se brusc, semn

că se încheiase şedinţa.

– Şi cine semnează procesul verbal de ședință? zise secretara

în urma lui.

– Ce să semnez? Asta se poate numi ședință? îi aruncă el spu-

sele, de pe treptele ce duceau spre cabinetul din clădirea dormitoa-

relor.

La cabinet nu era nimeni. Cele patru asistente erau la cor. Se

pregăteau pentru concurs. Cântarea României se apropia cu paşi

repezi şi repetiţiile nu mai conteneau.

– Ne-am tâmpit? Ce mama dracului se vrea de la nişte amă-

răşteni ca noi? rosti Daniel cu amărăciune.

– Dar ce, noi salariaţii nu avem voie să participăm la Cânta-

rea României? ricană supraveghetorul ce-l urma prin clădire. Îi

plăceau repetiţiile. Se lăsau întotdeauna cu o bere golită în numele

culturii, practicată în timpul programului. Directorul nu-i răs-

punse. Fruntea rănită a asistatului şiroia îngrijorător. Salvare nu

era.

– Să-l ducem la spital, la Oraș! rosti apoi, îndreptându-se

spre camionul așezământului, parcat în spatele centralei cu gea-

murile sparte de suflul exploziei. Șoferul dormea în cabină. Îi bătu

în portieră cu putere.

– Scoală și du-l la spitalul județean. N-avem alt mijloc de sal-

vare și nici un cadru medical.

– Dar n-am benzină, spuse şoferul somnoros

– Şi moare pentru că n-ai benzină? tună el.

Şoferul îşi înghiţi vorbele de teama unei pedepse.

– Și nici nu știu cum îl cheamă…

– Îl cunosc eu. O să se ducă până la urmă o infirmieră cu ac-

tele de la secretariat.

L-au urcat până la urmă în camionul unităţii şi l-au dus la

48

urgenţă, cu ultimii litri de benzină. Camionul nu s-a mai putut în-

toarce.

Nici şedinţa n-a mai putut continua. În fiecare clipă apăreau

probleme. Rănirea asistatului acela, vederea sângelui, carnea

zdrenţuită, fecalele îngheţate pe holul murdar, îl descurajară pe

noul director. „Trebuie acţionat, trebuie făcut ceva. Aşa nu se mai

poate” îşi spuse el, indignat.

* * *

Femeia intră brusc în cabinet. „Secretara asta nu ştie să

anunţe?” se întrebă în sinea lui directorul. O privi. De statură mij-

locie, tunsă scurt, cu sânii încă tari sub decolteul suficient de răs-

croit, femeia intrase zâmbind degajat.

– Am înţeles că m-aţi chemat? începu ea cu glasul uşor tre-

murat.

– Nu. Cine sunteţi?

– Mă numesc Mariana. Meri, îmi zic prietenii. Aşa îmi spu-

nea şi fostul director. Sper că şi dumneavoastră îmi veţi spune la

fel.

– Bine, bine! mormăi încurcat directorul, fără să-și ridice

ochii de pe hârtii, de parcă tocmai atunci îl apucase subit interesul

pentru treburi urgente.

– Şi dacă aveţi nevoie de ceva, vă stau la dispoziţie. Oricând

şi cu orice, adăugă ea lăsându-şi trupul să se sprijine într-o mână

de partea opusă a biroului, la care şedea Daniel, oferind noi per-

spective anatomice.

– Bine, bine, spuse iar, directorul, uşor amuzat. Acum poți să

pleci. Imediat, secretara veni fără a fi chemată.

– Păi gata? îi zise ea râzând cu gura până la urechi.

– Adică ce gata? îşi arătă el nedumerirea.

– Aţi expediat-o?

49

– Păi ce era să-i fac? zise el uşor iritat.

– Asta era metresa predecesorului dumneavoastră! A fost tri-

misă în mod special. Şi dumneavoastră…

– Uite ce e, tovarăşă secretară, la mine nu se vine cu astfel de

lucruri. Şi nici pe dumneata nu te sfătuiesc! spuse el cu fermitate.

Femeia se schimbă la faţă. Nici prin cap nu-i trecuse că va fi

bănuită vreo dată de aşa ceva. Mică, bondoacă, cu părul albit în cea

mai mare parte, poate din cauza văduviei prelungite, poate din alte

pricini, nu concepea să fie redusă la tăcere astfel. Îl privi pe director

cu un aer nemulţumit, vrând să-l atenţioneze parcă, asupra faptu-

lui că putea pierde un posibil aliat, continuând să se comporte tot

așa.

Rămas singur, puse mâna pe telefonul negru, crăpat şi demo-

dat cu gând să dea un telefon. Se răzgândi. Din cabinetul mic şi

igrasios, lambriurile crăpate îl făcură să-şi simtă elanul inutil, tine-

reţea o povară iar lipsa de experienţă, o pedeapsă.

Oftă şi-şi aprinse o ţigară. Prima de când fusese numit. A tot

sperat să nu-i revină pofta de fumat. S-a înşelat. Frecuşurile îi to-

ciseră voinţa. De dimineaţă stătuse la coadă pentru o sticlă de

lapte, mai bine de o jumătate de oră. Aşa se ajunsese în ultima

vreme în România Socialistă. Coadă la orice. Nu-i plăcea să stea la

coadă. Îi aducea aminte de copilăria în care fusese nevoit să stea la

coadă pentru pâine pe cartelă, zahăr şi alte alimente cartelate. Câ-

teodată nu apucai cu cartelă cu tot. Uşa se deschise şi intră admi-

nistratorul.

– Domnule director, am fost informat că trebuie să mă port

cu dumneavoastră mai altfel!

– Adică?

– Adică atunci când ne ducem să luăm produse pentru uni-

tate să vă luăm şi dumneavoastră! Nişte carne, nişte unt, nişte ulei

şi altele.

50

– Şi eu, să nu mai îndrăznesc să vă iau la întrebări pentru

furtişaguri, nu?

– Nu domnule director. Puteţi să îndrăzniţi, pentru că o să le

plătiţi. Că dumneavoastră n-aveţi nici timp şi nici relaţiile noastre.

Să nu mai staţi la coadă să vă cumpărați de-ale gurii.

– Îţi mulţumesc pentru amabilitate, domnule Dorin. Dar nu!

îl expedie directorul amintindu-şi de naşul administratorului.

„Poate a fost trimis de securistul acela, de Costăchel”, gândi el cu

indignare.

* * *

Astăzi soarele mi-a bătut în geam cu atâta putere, încât m-a

trezit.

Am văzut cu uimire mugurii de primăvară, zbătându-se sub

mângâierea vântului, de parcă vroiau ocrotirea, înainte de a se

sparge în flori.

E primăvară? Nu ştiu încă. Dar o aștept.

Iar acum mă bucur că nu m-a uitat. E primăvară, par să

spună mugurii. E primăvară! stă să rostească salcia din colţul bi-

roului directorului. Numai eu nu ştiu încă de unde vine atâta

spaimă de trecut. Atâtea viscole mi-au troienit paşii, încât mă

tem. Primăvara a fost pentru mine un vis şi nu vreau să visez me-

reu. Toată iarna m-am străduit să visez căldură.

Degeaba. Am picioarele degerate. La fiecare baie cad bu-

căţele mici din carnea buretoasă. Nici în cărucior nu mă mai pot

urca fără ajutor. Orice mişcare îmi provoacă dureri de nesupor-

tat. Încă n-am început să sângerez. M-aş duce la director. Dar el

ce să facă? Se spune că nu-i combustibil. Cu câteva găleţi pe zi

nimeni nu se poate încălzi. Asta-i cota şi n-ai ce-i face. Nici măcar

el. M-am dus acum câteva zile, aşa ca să-l cunosc. L-am întrebat:

„Asta-i viaţă ?”

51

Când m-a văzut în cărucior i-a venit greu să-mi spună ceva.

Îl cred. E prea tânăr pentru a le veni de hac celor mari. Ăia, habar

n-au de noi! Ne târâm zilele de la o perioadă la alta. Împreună.

Ea e în cărucior, eu la fel. Când ne întâlnim parcă am fi orbi. Ne

descurcăm cum putem.

Ea are dreptul la chiuretaj, eu la viaţă.

Şi totuşi, primăvara e frumoasă. Avem dreptul la ea. Înflo-

rim odată cu ea. Şi ne întristăm odată cu florile care se aştern pe

mica noastră alee. Dar gata. Trebuie să chem balamutul meu să

mă care în spinare până la closet. Am şi asemenea probleme de

rezolvat.

Baia în comun, atelierul la etaj, closetele la comun. Noroc de

balamuţii care ne cară docili şi zeloşi. Doar noi le scriem scriso-

rile. Şi tot noi le citim. Ei nu ştiu, şi nu vor şti niciodată.

– Doamnă, oare cine să aibă asemenea talent? Întrebă direc-

torul pe secretară, după ce le citise biletul găsit şi astăzi în cutia de

sugestii.

– Nu ştiu domnule director, habar n-am! Dacă dumneavoas-

tră nu ştiţi, atunci cine să ştie? Îi răspunse Miluşa, reţinută. Era

clar că nu-i uitase afrontul, când o pusese la punct vizavi de Mari-

ana. De fapt nu o pusese la punct, îşi exprimase doar un punct de

vedere. De aceea directorul nu agrea răspunsul secretarei despre

care, până atunci, avusese numai cuvinte de laudă. Trebuia să se

aştepte şi la asemenea reacţii. Puse mâna pe telefon chiar în mo-

mentul în care acesta ţârâia. Era convocat la o şedinţă cu toate ca-

drele de conducere din oraș. Îşi pipăi cravata, îşi luă un pix şi câteva

coli de hârtie şi se îndreptă spre sediul primăriei. Sala de şedinţe

se afla la etaj. Un secretar şchiop dar cu o minte limpede, frunzărea

nişte hârtii în aşteptarea primarului. Acesta n-a venit. A venit în

locul lui, viceprimarul. Un electrician scos din câmpul muncii de

prea multă vreme ca să mai ştie ceva meserie, dar fără o cultură cât

de cât necesară exercitării funcţiei de vice. De fapt pe frontispiciul

52

primăriei era scris şi Consiliul Orăşenesc. Viceprimarul înalt şi

ciolănos intră direct în subiect:

– „Tovarăşi, n-a trecut iarna, vă rog să pregătiţi toate utilajele

pentru a interveni la eventuale acţiuni de deszăpezire. De fapt nu

vă rog, este în sarcina dumneavoastră de serviciu. Partidul ne cere

să fim vigilenţi şi mereu pregătiți de acţiune.” Ședințele erau de-

geaba, vorbele erau degeaba, dar trebuiau ținute conform progra-

mului trasat de partid. Știau cu toții asta, dar nu aveau ce face. Par-

ticipau de nevoie, cel mai adesea prin rotație așa cum se întâmpla

și azi. Daniel Ștefan se uită în sală, iscoditor. Preşedintele Coope-

raţiei Meşteşugăreşti se prefăcea că-şi notează ceva pe o hârtie. Era

un tâmplar sârguincios care repara budanele de stejar la Întreprin-

derea Agricolă de Stat ori de câte ori era solicitat. Avea şi nişte do-

gari de la munte care mai mult se băteau de muşte, pentru că

n-aveau lemn de stejar. Şeful Miliţiei stătea în primele rânduri, mi-

mând un plus de atenţie faţă de spusele electricianului.

Directorul de la I.A.S nu venise. Le cărase destule bidoane

atunci când fusese solicitat, pentru ca să-şi poată permite acum să

refuze o astfel de solicitare. Directorul Staţiunii de Cercetări Viti-

cole, un doctor în ştiinţe cu păr cârlionţat şi faţa negricioasă, chiar

îşi nota lucruri numai de el ştiute. Vorbele bolovănoase ale vice-

preşedintelui îi zgâriau auzul. Nici preşedintele Cooperaţiei de

Consum nu se arătase. Cărase prea multe bunătăţi conducerii ora-

șului pentru a nu mai fi deranjat. Doar directorul de la Unitatea de

transport forestier îşi nota cu adevărat ceva. Avea utilaje pe care

era nevoit să le pună la dispoziţia autorităţilor în fiecare iarnă. De

la ei venea şi o vorbă bună pentru a primi carburanţii acordaţi cu

pipeta de la centrală.

Daniel se aşeză lângă şeful sectorului de la transporturi fo-

restiere. Era cam de aceeaşi vârstă cu el. Zări la mâna lui un ceas

ciudat.

– Ce fel de ceas este? îl întrebă şoptit.

53

– Electronic, cu şapte melodii!

– Adică?

– Dai un leu, îţi pun o melodie! Şugui el.

– Ia de ici ! acceptă Ștefan întinzându-i bancnota. Se aştepta

să fie refuzat, să i se spună că a fost o glumă. Dar nu. Bancnota îi fu

luată la repezeală, în timp ce o melodie începu să se reverse în sala

de şedinţe.

Participanţii întoarseră capul căutând să dezlege misterul.

Proprietarul ceasului apăsă cu disperare butoanele destinate

curmării melodiei, izbutind în cele de urmă s-o amuţească.

– Păi n-ai dat decât de 50 de bani, îl ironiză Daniel.

– Şi ce, vrei rest?

– Nu, dar mai vreau melodii, nu se lăsă directorul.

– S-a închis prăvălia. Dacă vrei îţi dau banii înapoi zise Ţiri-

pei cu un râs colorat. Aşa era el. Fusese mereu în umbra unui frate

autoritar ce mânărea veniturile gospodăriei de partid de pe aceste

meleaguri. Şi nu erau puţine. Heleşteie fără inventar, grajduri de

porci fără număr, vaci care demult nu mai erau în evidenţe, livezi

întinse, hectare cu viţă de vie aleasă, de la soiul Galbenă – iubită de

Ceauşescu – la Şarba. Preferată de judeţeana de partid. Daniel

aflase câte ceva despre felul lui de a fi, dar nu se putuse abţine de

la a-l şicana pentru câteva clipe. Îşi îndreptă atenţia asupra celor

ce se petreceau la şedinţă. Dar nu mai avu timp. Cineva intră în sală

cu ochii rostogoliți de spaimă:

– Unde-i domnul Ștefan? Întrebă omul cu o voce răgușită.

– Aici! Zise directorul ridicând mâna ca să se vadă mai bine.

– Mergeţi repede la unitate! Este nevoie de dumneavoastră.

– Dar ce s-a întâmplat?

– Nu ştiu! Am primit un telefon de la contabilul şef. A zis că

are nevoie urgent de dumneavoastră. A zis să vă scot din şedinţă.

Daniel coborî în fugă scările şi spre uşa din spatele primăriei. Ştia

54

o scurtătură de drum prin grădinile unor amploaiaţi locali spre aşe-

zământ, care scurta cu câteva sute de metri distanţa până la bule-

vardul din faţa unităţii. Intră valvârtej în biroul contabilului şef.

– M-aţi căutat! Ce s-a întâmplat?

– L-a călcat maşina pe Cârnăcior!

– Cine mai e şi acesta?

– Unul de la lumânări!

– Şi-i grav? Întrebă înspăimântat directorul.

– E deja la morgă!

Daniel rămase fără grai. La aşa ceva nu se aşteptase. Nici nu

ştia ce trebuie făcut. Se întoarse abătut în biroul său. Secretara îi

citi amărăciunea pe faţă şi-l urmă.

– Ce s-a întâmplat?

Credea că păţise altceva în afară de moartea lui Cârnăcior. De

când lucra ca secretară, mai fuseseră destule decese. De aceea,

acum nu mai era impresionată.

– A murit Cârnăcior! Îngăimă directorul cu tristeţe.

– Şi ce-i cu asta? Vă era neam? Dacă vă lăsaţi copleşit de tris-

teţe, se duce dracului totul de râpă.

– Păi, cum să procedez?

– Simplu! Îi chemaţi pe şeful de producţie și pe administra-

tor . Unul face sicriul şi celălalt îl pregăteşte de înmormântare.

Avem locuri rezervate, în cimitirul lui popa Popa.

– Îţi arde de glume? Ce, acesta e popă la pătrat?

– Aşa îl cheamă pe popă, Popa ! îl linişti Miluşa.

– Şi atâta?

– Da! Eu îi fac formele, îi anunţ familia dacă are, dar de re-

gulă nu vine nimeni la înmormântare. Ăia de la morgă ne dau cer-

tificatul de deces, şi mai avem un loc vacant.

– Bine, dar Miliţia?

– Miliţia şi-a făcut treaba până acum. Dacă nu, o să și-o facă

în următoarele zile. Că doar mortul nu a ajuns nu a ajuns la morgă

55

de capul lui! Și nu-l ține nimeni neînmormîntat pe un handicapat

pentru o anchetă. Nu e treaba noastă. Păcat de amărâtul de la volan

care l-a omorât! Că din câte îmi amintesc eu, acest Cârnăcior era

cam surd şi umbla lela prin târg. Dacă o mai fi fost şi pe trecere de

pietoni, vai de şofer!

– Atunci, cheamă-i pe administrator și șeful de producție la

mine. Să facă fiecare ce-i de făcut.

* * *

Vacarmul cuprinse în câteva minute întreaga colectivitate.

Tancău se bătea cu Helciug. Fiecare cu o scândură în mână. Fiecare

cu vânătăi şi răni sângerânde. În jurul lor, numai îndemnuri beli-

coase. Asistaţii năvăleau de peste tot. Holurile deveniseră neîncă-

pătoare. Urletele prietenilor şi neprietenilor umpleau clădirea pe

cele patru etaje, cu tot ce putea fi mai animalic.

Supraveghetorul privea impasibil, deznodământul. Fă-

cându-şi loc prin mulţimea dezlănţuită, veni directorul. Toţi răma-

seră pentru o clipă descumpăniţi.

– Dumneata stai şi te uiţi? Strigă Daniel de-a dreptul, la su-

praveghetor.

– Păi ce să le fac?

„Intr-adevăr, ce să le facă? Ce să le fac eu?”, se trezi directo-

rul, pus în faţa problemei. Helciug îl lovi din nou pe Tancău peste

mâna înarmată cu bucata de scândură.

De durere, acesta urlă, repezindu-se cu mâinile goale spre ce-

lălalt.

Directorul se băgă, orbeşte. Cu orice risc. Opri avântul unuia

cu o palmă, răcni la celălalt. Înjurându-l pe supraveghetor, îl de-

termină să-i împrăştie. Curând, calmul se restabili. Bătăuşii au fost

duşi la cabinetul medical. Supraveghetorul era vinovat. Dar în nota

explicativă, luată după tipicul legii, nu recunoscu nimic. Şi totuşi,

56

directorul emise decizia de sancţionare. Îl chemă pe secretarul de

partid. Tovarăşul Siminică, cu ochii sticlind de băutură, se apropie

jovial, încercând cu familiaritate să-l convingă că totul e normal.

– Ce mai faceţi tovarăşe director?

– Ascultă măi tovarăşe, eu nu ştiu cine te-a pus pe dumneata

secretar, dar află de la mine, că eu nu sunt pus aici pentru a tolera

violenţa. Iar dacă dumneata nu vrei să mă sprijini, treaba dumitale!

Eu sunt în acelaşi partid, n-am alt partid şi am înţeles că nu trebuie

să tolerez o mulţime de lucruri de pe aici.

– Treaba dumneavoastră, tovarăşe director! Dar eu vă dau

un sfat. Nu începeţi aşa un război. Sunteţi prea mic. Eu cu ce m-am

ales? C-o condamnare. Vreţi să vă sprijin? Nu. Mă voi gândi doar

la mine. Şi pe celălalt director dinaintea dumneavoastră, l-am spri-

jinit şi, când am fost la înghesuială, m-a lăsat singur în faţa tuturor:

„Fă, dragul meu, te rog, fă un scaun pentru măcelar, ca să ne dea

ceva carne pentru cantină, fă-i un fotoliu directorului de la PECO

pentru benzină, du copiii la miliţie să taie lemne, dă-i şi la consiliu

pentru deszăpezire, iar când au început cercetările tot eu am căzut

vinovat. Când am făcut unuia şi altuia din ştăbime lucruri mai ief-

tine, am fost acuzat de furt. Acum încearcă toţi să mă schimbe”,

zise Siminică dintr-o răsuflare.

– Eu n-o să fac aşa ceva!

– Sunteţi prea mic, tovarăşe director! Şi vă rog să mă scuzaţi

că vă spun, nu aveţi nici proptele. Ăştia au de toate. Carnea o fură

de la cazan şi o duc unde trebuie şi cui trebuie. O scândură la fel şi

multe altele. Dacă nu curge, pică. Iar dumneavoastră cu ce vreţi să

le staţi în faţă? Cu dreptatea? Mă faceţi să râd!

– Bine. Te las să te duci şi să râzi. Mulţumesc pentru sprijin,

adăugă directorul ironic.

– N-aveţi pentru ce, îşi continuă sarcasmul secretarul de par-

tid! Părăsind cabinetul.

57

Rămas singur, directorul îşi petrecu degetele prin hălăciuga

de păr, vrând să-i dea oarecare rânduială.

„Nu. Nu era de loc un început vesel ”.

Cineva bătea la uşă.

– Da! Strigă directorul. Nu intră nimeni. Intrigat deschise

uşa spre secretară. Două salariate izbucniră în hohote de râs.

– V-aţi supărat dom’ director? Îi spuse secretara râzând.

Nu le răspunse. Ieşi furios. Naiba ştie ce-aveau astea-n

cap?Ce-ar fi să mă duc pe la ateliere?

Pe cei de la împletit sârmă îi găsi tolăniţi pe valurile plasei ce

trebuia să fie livrată. Îl primiră cu un bună ziua rostit slab, anemic,

de oameni frânţi de oboseală.

– Ce aveţi măi de zăceți așa? Sunteți bolnavi?

– Păi au pregătit deja un vagon, răspunse în numele lor mais-

trul Durlănescu. Era poate cel mai conştiincios salariat. Era inven-

tiv şi plin de bune intenţii. Ținea la amărâții ăștia care lucrau, și era

sincer când le lua apărarea. Simțea acum că directorul era nemul-

țumit. Dar nu știa de ce anume.

– Cine v-a supărat? Îl întrebă el pe director.

– Nimeni!

– Aţi venit că vă era dor de mine?

Directorul zâmbi cu amărăciune.

– Ascultă poveste, dragă Durlănescule, am chemat secretarul

de partid să mă ajute în instaurarea disciplinei din acest colectiv şi

acesta-mi spune că nu-i dispus să-mi facă această favoare, că vezi

Doamne în trecut ar fi fost condamnat pentru aşa ceva.

– Astea-s poveşti, domnule director! A furat mobilă, a mân-

cat şi a băut până când l-au prins. Şi ce mare condamnare i-a dat?

Şase luni cu suspendare.

– El zice că a primit pentru că a vrut să fie bine pentru bunul

mers al unităţii, că s-a luptat cu unii şi cu alţii şi că a fost trădat.

58

– Minte cu neruşinare, nu trebuie să contaţi pe el. O să se dea

pe brazdă. Vă zic una bună, să vă mai descrețiți fruntea:Cică un tată

îi zice fiului său „Nu mi-ai dat nicio satisfacţie de când te-ai născut

fiule!

– Da, tată…, dar înainte???”

Directorul zâmbi, mai mult din amabilitate. N-avea nicio le-

gătură gluma cu necazurile din așezământ. Îşi dădu seama doar de

faptul că că Durlănescu era stăpân pe situaţie şi-şi făcea treaba așa

cum se cuvenea. Era măcar un lucru bun. Se întoarse în birou,

unde-l aştepta o mapă doldora de hârtii. Cele mai multe semnături

trebuia să le dea pe bilanţul la care lucrase nea Costică şi oamenii

lui mai toată luna. Semnă, ca omul care trebuia să fie de acord cu

oportunitatea unui bilanţ. I se spusese de la minister că directorul

semnează doar pentru oportunitate, nu şi pentru exactitate. Asta

era treaba contabilului şef. El dădea viza de control financiar pre-

ventiv. După care, îi apăru în faţă o scrisoare bizară şi comică în

egală măsură:

„Domnule director, eu vă aduc la cunoştinţă, aşa ca să ştiţi

că la mine în dormitor există una care face sex în fiecare noapte

şi strigă în gura mare lozinci patriotice, ca: Trăiască Partidul Co-

munist Român, Trăiască România. Eu n-aş avea nimic împotrivă

să strige ce vrea, dar să mă lase să dorm. Mă chinuie domnule

director, mă trezeşte şi are şi neobrăzarea să scoată tot felul de

strigături care mai de care mai urâte. Cică a fost bătută de nişte

muncitori undeva pe un șantier, care erau sătui de lozincile ei.

Domnule Director, dacă nu faceţi nimic o s-o batem şi noi”. Ștefan

strigă prin uşa între-deschisă la secretară:

– Miluşa, vino să-ţi arăt ceva!

Femeia veni aşteptându-se la cine ştie ce trăsnaie. Directorul

îi întinse hârtia iar ea pe măsură ce citea, râdea din ce în ce mai

pronunţat.

59

– Am auzit eu câte ceva, dar nu mă aşteptam chiar să se su-

pere ceilalţi!

– Şi mie de ce nu mi-ai spus?

– Haideţi domnule director, chiar vreţi să ştiţi toate prosti-

ile?

– Şi ce, nu trebuie?

– Dar dumneavoastră chiar vreţi să le știți? zise ea, serios de

astă dată, părăsind încăperea.

* * *

„Luntrea ne poartă pe toţi între aceleaşi maluri, şi tu crezi

că locul îţi aparţine în întregime şi nu-i aşa, pentru că mâine nu

vei mai fi, nici tu şi nici malurile în acelaşi loc, iar această plim-

bare ţi-e hărăzită acum pentru a te mulţumi, cu dorinţa ta de

mişcare, iar mirarea te apropie tot mai mult de locul unde toate

curgerile se revarsă într-un loc unde toate par să fie o adâncă ne-

mişcare. Și abia atunci vei avea răspunsul să vezi cum a fost

curgerea ta, şi ce a însemnat plimbarea ta între malurile dinainte

hărăzite… Şi-am mai putea continua, îşi notă directorul închizând

între coperţi gândul ce-l mistuia la sfârşitul zilei.” Ieşi din cabinet

voind să treacă prin dormitoare să vadă cu ochii lui starea de fapt.

Portarul tocmai îi dădea voie să plece bucătăresei după ce părea că

a controlat-o în bagaje.

– Ce-ai în găleata aia? întrebă directorul din senin. Întrebase

pur și simplu, fără un motiv anume, doar ca să nu treacă pe lângă

ei, fără o vorbă. Habar nu avea ce urmare vor avea aceste vorbe,

spuse la întâmplare. Femeia se opri, trase aer în piept şi rosti cu

greutate:

– Nişte coji de cartofi! Am un purcel acasă…

– Şi ce, noi nu avem purcei? o întrerupse directorul cu o

uşoară iritare în glas. Bucătăreasa lăsă găleata jos, nemaiştiind ce

60

să facă. Se aşteptă să i se spună să treacă mai departe, ca de atâtea

ori.

– Te-ai uitat vreodată să vezi dacă sunt numai cartofi? îl în-

trebă el pe portar. Îi venise brusc în minte un scheci văzut de cu-

rând la televizor, cu un muncitor care scotea pe poarta fabricii unde

lucra, o roabă cu talaș. Portarul a verificat, și i-a dat drumul să iasă.

Figura s-a repetat de mai multe ori, dialogul fiind mereu același:

„Tot talaș? Tot talaș!” Până când, intrigat, paznicul întreabă: „Bine

domnule, dar ce tot faci cu atâta talaș?. Răspunsul muncitorului a

fost miezul poveștii: „Domnule, eu nu de talaș am nevoie, ci de

roabe”!

De aici, i-a venit în gând întrebarea aderată paznicului. Poate

femeia avea nevoie de găleți. Într-o zonă viticolă, niciodată nu-s

destule.

– Nu m-am uitat, domnule director!

– Ia fă bine şi te uită!

Portarul îşi băgă cu silă palma cu degetele desfăcute, şi şi-o

retrase brusc afară.

– Ce-i tovărăşele? Ce-ai descoperit?

– Nu ştiu domnule director, e ceva umed şi moale!

– Ia dă cojile afară!

Femeia înţepenise. În spatele cojilor de cartofi, carne de porc

tocată.

– Cheamă miliţia, mai zise, pentru că nu se aștepta la așa

ceva și nu știa cum altfel să procedeze.

– Domnule director, nu mă nenorociţi! îngăimă Mioara cu-

prinsă brusc de-o spaimă inexplicabilă.

– Dar când luai din farfuria amărâţilor nu te gândeai că-i ne-

noroceşti? o întrebă el răstit. Portarul dispăruse în cabina lui. Te-

lefona la miliţie.

– Vin acum de la miliție, domnule director! zise el, vizibil

speriat. N-avea să-i fie nici lui bine. Dacă nu ieşea directorul, el

61

n-ar fi prins-o. Iar miliţia avea să-i facă raport. Putea să-şi piardă

serviciul.

Bucătăreasa începu să plângă. Lacrimile îi şiroiau peste obra-

zul dolofan, căzând pe aleea cimentată de la intrarea unităţii.

Câţiva handicapaţi, asistaţi cum li se spunea în limbaj oficial, se

adunaseră deja, urmărind scena de la distanţă. Râdeau. Erau bu-

curoşi că directorul pusese piciorul în prag. Iar când văzură şi echi-

pajul miliţiei sosind în grabă, bucuria le fu şi mai mare: „aşa dom’

director, că pe noi ne fură, şi nimeni nu ne apără”, mormăiau ei

solidari cu gestul directorului.

– Să trăiţi tovarăşe director! Ce s-a întâmplat? Sunt plutoni-

erul de serviciu şi am venit la chemarea pazei dumneavoastră! zise

miliţianul imediat ce coborî din maşină.

– Păi, uită-te şi dumneata, sub un strat de coji de cartofi, bu-

cătăreasa noastră ieşea pe poartă cu o grămadă de carne tocată !

Bucătăreasa şedea spăsită, sprijinindu-se de unul din stâlpii

porţii de la intrare.

– Aşa-i tovarăşa? o întrebă miliţianul.

– Am greşit! zise femeia cu glas şoptit, înlăcrimat.

– Păi să trecem atunci să notăm totul într-un proces verbal!

– Haideţi în biroul secretarei! îi îndemnă directorul

– Şi la poartă, cine rămâne? încercă să scape portarul.

– Măi băieţi, dacă vine cineva, dacă iese cineva, le spuneţi să

treacă pe la mine mai întâi, rosti el spre asistaţii strânşi într-un

grup din ce în ce mai numeros în faţa intrării.

– Lăsaţi pe noi! răspunseră ei cu entuziasm.

În secretariat, plutonierul îi puse pe fiecare să declare şi să

spună „tot adevărul”, după care să semneze. Găleata de carne to-

cată a fost luată la postul de miliţie ca probă.

– Pare să fie conservă de carne, îşi dădu cu părerea plutoni-

erul.

62

– Păi sigur, au avut la meniu fasole cu carne din conservă,

confirmă directorul.

Cred că ar fi bine să fac o şedinţă, s-o fac de râs pe hoaţa asta

de la bucătărie.

Tocmai atunci secretara, care aștepta și ea să plece, îi spuse:

– Domnule director, avem o problemă. A venit să se inter-

neze fata Andei Călugăreanu. N-are niciun handicap, e sănătoasă

tun!

– Din moment ce-au trimis-o la noi cu acte în regulă, în-

seamnă că are un handicap social! Nu înţeleg cum fata unei mame

atât de faimoase, a ajuns aici!

– Păi, ştiţi că Anda a murit de mult, ţinu Miluşa să menţio-

neze.

– Ştiu că a murit, dar nu s-a găsit nimeni să aibă grijă de ea?

Bănuiesc că vine de la o şcoală specială!

– Aşa este domnule director!

– Vedeţi, totul se explică. Ce educaţie puteau să-i ofere unei

fetiţe orfane, într-o şcoală specială?

– Să v-o aduc să o vedeţi?

– Te rog s-o aduci acum! Să văd ce doreşte! Poate a lucrat

ceva asemănător cu activităţile din atelierele noastre!

După câteva clipe, fata intră sfioasă pe uşă. Părea să fie bine

educată,

– Ia spune-mi, ce-ai făcut la şcoala specială de unde vii? o

întrebă Ștefan după ce îi află numele.

–Păi, n-am făcut mare lucru! îi spuse fata cu sinceritate.

– Ţi-ar plăcea să lucrezi la croitorie? o iscodi el cu blândeţe.

– A, nu, am mai încercat treaba asta şi nu mi-a ieşit!

– Ai vrea la bucătărie? o întrebă el văzându-i trupul durduliu.

– N-ar strica, îmi place să mănânc, recunoscu ea cu aceeaşi

sinceritate.

63

– Atunci, aşa să fie! consimţi directorul, bucuros că i-a găsit

ceva pe plac. Zi-mi şi mie, cum de ai ajuns în situaţia asta? Erai

fiica unei mame celebre…

– Internatul mi-a purtat de grijă până am ajuns la dumnea-

voastră.

– Şi aici ai să rămâi?

– Nici vorbă. O să mă mărit şi o să fac copii pe care n-o să-i

las pe drumuri, îi mai spuse ea urmând-o pe infirmieră spre blocul

de cazare.

* * *

– Alo, tov. Secretar? M-ați căutat? întrebă secretarului orga-

nizatoric al judeţului la telefon. I se mai spunea şi câinele roşu. Şi

chiar avea un păr roşu care-i stătea vâlvoi, ca o coamă pe scăfârlia

rotundă ca o bilă.

–Da, să trăiți! îi răspunse secretarul Academiei Ștefan Ghe-

orghiu. Măi, ce se întâmplă acolo pe la voi?

– Toate-s bune şi la locul lor! Dar la dumneavoastră, la Ştefan

Gheorghiu? întrebă câinele roşu pe secretarul fabricii de activişti

din capitală. Că într-adevăr, era chiar el la telefon, secretarul Aca-

demiei.

– Şi la noi ar fi fost bune şi frumoase dacă nu s-ar fi găsit un

directoraș de la voi din așezământ s-o supere pe soră-mea!

– Vai de mine! cum se poate asta? Spuneţi-mi despre ce este

vorba şi rezolvăm imediat!

– Păi, uite cum stă treaba, directorașul acesta al vostru, că

doar voi l-aţi pus, a găsit de cuviinţă s-o acuze pe soră-mea că ar fi

furat nişte carne!

– Vai de mine tovarăşu’ Baciu, cum se poate asta? O rezolvăm

imediat!

64

– Păi aşa să faceţi! Că la câte am făcut eu pentru judeţul vos-

tru, meritam parcă mai multă atenţie!

– Aşa este tovarăşu’ Baciu, aşa este! Vă rog să aveţi toată nă-

dejdea că voi rezolva problema cu celeritate, zise câinele roşu.

– Cu ce bă?

– Cu prioritate tovarășu’ Baciu!

– Lasă-te măi de goange, mie să vii şi să-mi raportezi cât mai

repede posibil, dar nu mai mult de două trei zile, ce-ai rezolvat!

– Îl dau afară tovarăşu!

– Bă, nu asta mă interesează! Dobitocul acela a declanşat un

dosar soră-mii! Îl laşi pe funcţie şi-i ordoni să retragă dosarul, ai

înţeles?

– Am înţeles să trăiţi!

Telefonul se întrerupse brusc, semn că secretarul Academiei

era tare necăjit. Rămas singur, câinele roşu îşi petrecu mâna prin

părul roşcat şi sârmos, sub care pielea se umezise de năduşeală.

Apăsă pe butonul de apel către secretara lui de cabinet.

– Fă-mi legătura cu directorul Așezământului ! strigă el oţă-

rât în telefonul de ebonită neagră, cu o mulţime de butoane în faţa

lui, aşteptând. Curând secretara îi spuse:

– Aveţi legătura!

– Ascultă măi directorule, de când mă-ta pe gheaţă faci tu

dosare la membrii de partid, fără să fiu eu informat?

Directorul Ștefan înmărmurise. Fusese prevenit că era căutat

de câinele roşu. Aproape se sufoca de spaimă. Nu știa despre ce-i

vorba.

– Dar n-am… nu ştiu … să trăiţi! Se bâlbâi el ca un novice.

– Ce tot mormăi acolo directore? Nu i-ai făcut reclamaţie to-

varăşei Mioara? Care-i sora tovarășului Baciu, de la Academia Ște-

fan Gheorghiu ?

– Habar n-aveam că-i sora tovarăşului Baciu.

– Păi vezi, aşa colaborezi dumneata cu organizaţia de partid?

65

– Tovarăşul secretar, preşedintele organizaţiei de la mine din

unitate este un condamnat.Și n-am cu cine colabora!

– Atunci trebuia să te interesezi în p…mă-ii!

– N-am avut timp tovarăşe secretar, abia am fost numit!

– Dobitocule, nici nu ţi s-a uscat bine cerneala de pe semnă-

tura de numire, şi deja ai început să faci lucrurile de capul tău!

– Dar am prins-o ieșind pe poartă cu o găleată de carne, to-

varăşe secretar, mai rosti el cu glasul stins.

– Trebuia să o discutaţi mai întâi în organizaţia de partid,

după aceea să anunţaţi organele, şi abia la urmă miliţia!

– Mă scuzaţi tovarăşe secretar, pe viitor n-o să mai fac!

– Ce viitor directore, ce viitor, dumneata, ca nou venit, tre-

buia să te informezi mai întâi cum stau treburile pe acolo, cum și

cu cine lucrezi! La celălalt capăt al telefonului se lăsă tăcerea. Di-

rectorul habar n-avea cum să iasă din încurcătură.

– Te duci la Miliţie şi-ţi retragi reclamaţia. Ai înţeles?

– Am înţeles să trăiţi! Telefonul se întrerupse brusc. „Cum

mama dracului să mă duc la tablagiul ăla şi să-i spun că-mi re-

trag cuvintele. Mă fac de tot rahatul.”

Îl chemă pe administrator.

– Bă, ce ştii tu despre hoţia depistată de mine?

– Habar n-am tov director, se prefăcu acesta, deși vuia toată

unitatea despre ispravă. Până acum, nu s-a mai întâmplat la noi

aşa ceva.

– Nu s-a întâmplat pe dracu! Să i-o spui lui Mutu. Ia să faci

tu nişte cercetări și să rezolvi corect cazul. Eu plec la județ să anunț

personal că s-a rezolvat și că a fost doar o neînțelegere.

* * *

Directorul găsi în cutia de sugestii un bilet cu un alt fel de

conţinut:

66

Se pare că vom fi radioficaţi şi asta pe gratis. S-aud zvonuri

cum că directorul ăsta nou se luptă pentru aşa ceva. Ce bine ar fi.

Am mai asculta şi noi puţină muzică. De multă, de foarte multă

vreme n-am mai ascultat muzică. Contabilul şef cântă după ce

se-mbată. Dar nu ne place cum cântă. Un aparat de radio e cu

totul altceva. Unii dintre noi au aşa ceva, dar puţini. Noi cei mulţi

ne mulţumim cu vocile noastre. Şi chiar că avem. Cântăm câte o

melodie uitată de lume, dar nu şi de noi. E bine că suntem din

toate colţurile ţării. Aşa şi cântecele noastre sunt mai felurite.

Dar dacă directorul va pune radioficarea, atunci va fi mai

bine. O să ascultăm şi muzică uşoară. Eu una, mor după ea. Şi

fetele din salon abia aşteaptă. Dar vom vedea. Am mai auzit noi

tot felul de promisiuni, de la alții. Şi după ce au venit, le-au şi ui-

tat.

După cum era scris biletul, părea fi de la o femeie. Era un

punct de vedere nou, pe care directorul putea să-l ia în seamă. Nu

descoperise încă cine punea astfel de scrieri in cutia de metal A

chemat pe câte unul care știa să scrie, ba de la atelierul de lumâ-

nări, ba de la tâmplărie, ba de la sârmă, și i-a pus să scrie câteva

rânduri pe o hârtie. Le cerea părerea despre cum credeau ei că tre-

buie făcut ca lucrurile să se îmbunătățească. Fie la locul de muncă,

fie la cantină, sau în dormitoare. Doar ca să le afle scrisul. Nu se

potrivea nici un scris cu ce primea el. Alții declarau că nu știu să

scrie. Era limpede că autorul era și suficient de viclean, ca să se

acopere.

Un urlet sfâşie liniştea.Nu era o noutate Aproape zilnic se în-

tâmpla ceva. De data asta, dinspre ateliere, venea un asistat ţi-

nându-se strâns de o de mână cu cealaltă, urlând în gura mare:

– Vreau la director, vreau la director! repeta el în neştire.

Daniel ieşi din birou în fugă. Suferinţa asistatului nu-l lăsa

indiferent. După el venea alergând unul dintre tâmplari, cu in-

tenţia de-al întoarce din drum.

67

– Staţi aşa, ce s-a întâmplat?

– Uitaţi domnu’ directoru’ ! zise asistatul deschizând palma

mâinii drepte. În podul palmei o rană, având forma unei dălţi părea

să fi ajuns până la os.

– Cine ţi-a făcut asta? întrebă directorul cutremurat de ce ve-

dea.

– El şi-a făcut-o domnule director. A luat dalta pe care numai

ce o ascuţise la polizor! zise tâmplarul cu o grabă suspectă.

– Nu adevărat, directoru’! rosti cu greutate asistatul.

– Să vină asistenta de la cabinetul medical! spuse răstit către

pâlcul de oameni ce se formase în jurul lor.

– Am anunţat deja! se auzi o voce din mulţime.

Într-adevăr, dinspre holul de intrare venea în fugă o fată în

halat alb.

– Fă totul, să-l ajuţi! îi zise Daniel Ștefan femeii ce se arătase

oripilată la rândul ei, de grozăvia rănii. Iar dumneata, îi spuse tâm-

plarului, îl iei pe şeful de producţie şi veniţi la mine în birou!.

Când şeful de producţie a intrat pe uşă, directorul a simţit că

era „montat” deja împotriva adevărului. Nu scoase de la el nicio

mărturisire plauzibilă. Era clar, îşi apăra muncitorul vinovat de

toate păcatele. Avea să afle mai târziu că, muncitorul îi pusese in-

tenţionat în palmă dalta înroşită, după ascuţirea la polizor, pentru

că, asistatul era ungur, abia se descurca în limba română şi nu în-

țelegea ce anume i se spune să facă. Muncitorul îl bănuia din acest

motiv că, ar fi grav retardat. În scurt timp, pe uşă intră administra-

torul, rânjind ironic, de parcă nu se întâmplase nimic doar câteva

minute mai înainte. Semn că pentru ei, lucrurile acestea erau nor-

male.

– Am rezolvat problema tov. Director! Am cercetat cazul cu

furtul, schimbă el vorba.

– Şi?

68

Nu s-a furat mare lucru, erau nişte resturi. Am găsit cu mi-

liţia împreună, toate cutiile de conserve. Erau în remorca de gunoi.

„Ce scuză idioată, voia directorul să spună. În găleată era carnea,

nu conservele întregi. Dar, cu cine mă lupt eu?”

– Dacă şi miliţia a spus aşa ceva, atunci asta e, consimţi scâr-

bit. Simţea că administratorul aranjase soluţia convenabilă ju-

deţenei de partid, găsită probabil de naşul de la securitate Era sin-

gur. N-avea ce să mai facă. Măcar îi speriase. Miliţia era bună doar

ca să-şi rezolve cazurile de spargeri din localitate, dând vina pe

handicapaţi. Nu conta că nu găseau la locul spargerii câte un mor-

man de fecale, aşa cum lăsau în urmă, de regulă, handicapaţii. Era

oraşul cu cele mai puţine cazuri nerezolvate. Aveau pe cine da vina.

Iar miliţienii erau premiaţi mai întotdeauna.

* * *

Mă numesc Ionel. „Ionel şi mai cum?”, mă întreabă câteo-

dată unii. „Ionel şi atât”, le spun eu, nedumerit de întrebarea lor

ciudată. De parcă atâta lucru nu le-ar fi de ajuns.

M-am născut undeva. Unde, n-are nicio importanţă, pentru

că amintirile mele nu merg până la naştere. Dar este sigur că

m-am născut.

Altfel n-aş avea ce să vă spun şi mai ales cum să vă spun.

Deci e clar că m-am născut. Probabil că am avut şi părinţi. Asta

n-am de unde şti. Au ştiut alţii mai ceva decât mine dacă am avut.

Şi-apoi, dacă nu aveam părinţi, nu mă năşteam. Iar dacă m-am

născut, înseamnă că i-am avut. Singura amintire legată de acest

lucru este situată undeva departe de tinereţea mea.

Despre femeia căreia-i spuneam „mamaie”, am aflat mai

târziu că era infirmieră la leagănul de copii şi că de fapt era ma-

maia la mai multe zeci de copii, ca mine. Şi, tot de acolo, îmi amin-

tesc că-i spuneam „tataie” căruţaşului ce ne aducea pâinea în

69

cearşaful aflat pe loitra căruţei. Cât am supt şi ce am supt nu ştiu.

Am aflat mai târziu, că erau unele „mamaie” care ne dădeau al-

cool ca să dormim, şi să nu le supărăm cu ţipetele noastre. Era şi

normal. Ce s-ar fi făcut săraca infirmieră în faţa a cincizeci, şai-

zeci de ţipete de sugari? Şi aşa, mai cu alcool, mai cu lapte praf,

am ajuns la Casa de copii preşcolari. Aici amintirile îmi sunt mai

vii, mai clare. Când am intrat pe poarta instituţiei, ne-a luat în

primire altă mamaie.

Pe mine m-au luat mai greu. N-aveam acte. A trebuit să se

ducă cei de la leagăn pe la Oficiul de asistenţă socială să-i roage,

apoi pe la regiune şi numai cu mari insistenţe mi-au făcut alte

acte. Altfel, pentru cei de la miliţie, eram nenăscut.

Degeaba orăcăiam eu în braţele mamaiei, în faţa ofiţerului

de miliţie. Nu. Pentru el nu eram născut.

Şi-apoi el n-avea nicio vină. Vinovaţi erau cei care mă găsi-

seră în parcul orașului. Dacă mă lăsau acolo, n-ar mai fi fost ne-

voie de acte.

Cel puţin aşa lăsau ei să se înţeleagă. Şi asta pe bună drep-

tate. Vă daţi seama câte cheltuieli trebuia să suporte regiunea sau

cei care mă găsiseră? Ce mai, eram o adevărată belea pe capul

lor. Cu fondurile aruncate pe mine, puteau face un chioşc alimen-

tar, sau mai ştiu eu ce altă chestie utilă oamenilor de prin părţile

locului. Aşa că eu i-am văduvit de cele necesare.

Fapt pentru care, m-au primit la preşcolari fără acte şi

m-au botezat Ionel. Ionel am rămas până când am împlinit şase

ani. Aici l-am văzut pentru prima dată pe moş Gerilă. Tot aici am

mâncat într-un an două portocale. În ceilalţi ani am mâncat bom-

boane. Moş Gerilă ăsta al nostru era din ce în ce mai sărac. Nu

mi-a adus niciodată o sanie. Eram câte zece copii la una şi mai

mult ne băteam pe ea decât o foloseam. Eu, eram printre cei care

trăgeam cel mai mult la sfoară. Deh, eram şi mai pirpiriu şi nu

prea încăpea sania între picioarele mele. Dar la tras, eram bun.

70

Din când în când mă urca „tovarăşa”, dar nu mergeam prea mult.

Cum nu ne mai vedea ea, ceilalţi mă dădeau jos şi mă puneau la

sfoară. Mă obişnuisem şi eram aproape convins că locul cel mai

nimerit pentru mine era sfoara.

Tot aici am mâncat şi mere. Asta de mai multe ori. Ne adu-

ceau şi cireşe. Dar mai mult ne aduceau ghiveci şi tocană de le-

gume. La început aveam şi carne, dar mai târziu, aveam numai

porci. Ne uitam la ei cum se mişcau în cocină şi ne întrebam unde

dispăreau ei în fiecare lună. Pentru că îi vedeam mereu, mai ales

când le dădeam din tocana noastră. Erau graşi şi frumoşi ca „to-

varăşa”. Şi ea era grasă, pentru că ne iubea. Eram ca în familie.

Am plâns, când a prins-o un nene cu o sacoşă cu salam.

Pentru asta au schimbat-o. De fapt la noi toţi erau graşi şi

frumoşi. Eu de exemplu eram atât de dolofan că nu-mi încăpeau

niciodată hainele pe mine.

Pantalonii îmi erau veşnic scurţi. Mai ales după ce-i dă-

deam la spălat. De încălţări nu-mi mai amintesc decât că erau

veşnic rupte. Trebuiau şi degetele să respire. Vara cel puţin respi-

rau cel mai bine.

Umblam desculţ. Asta ne călea. Am ajuns aşa de viguros,

încât niciodată pe frig nu-mi trebuia palton. De asta nici nu ne

dădeau. Era prea costisitor pentru fonduri. Îmi mai amintesc cum

am învăţat prima poezie.

O ştiu şi azi:

„Tractoarele pe câmpuri ară

De cu zori şi până seară.

După care am învăţat alte versuri: „Du, du tractorul ară /

du, du, du p… la moară”.

Era ultima scrisoare pe care o luă directorul la plecare, din

cutia așa zis poștală, și pe care o citi în autobuz, din ce în ce mai

intrigat.

71

* * *

Intră în curtea unităţii aşa cum se cuvenea. La prima oră.

„Dacă vrei să pretinzi ceva cuiva, trebuie să fii tu însuţi un

exemplu”, obişnuia adeseori să spună. Paznicul nu era. Doar câţiva

asistaţi, somnoroşi, trândăveau pe holul de la intrare.

– Unde-i paznicul?

– Doarme, i se răspunse, de parcă acest lucru era firesc.

– Unde? nu se putu stăpâni el, bulbucându-şi ochii.

– La salonul cinci.

Furios, directorul se năpusti acolo. Îmbrăcat, dar lungit pe

un pat nedesfăcut, în uniforma pazei militarizate, paznicul sforăia.

– Scoală măgarule! Ieşi afară! Acolo e locul tău, tună direc-

torul fără a se mai putea abţine.

Buimăcit, paznicul se ridică alene.

– Sunt obosit şi bolnav. Am avut mult de furcă cu balamuţii

ăştia!

– Ce balamuţi, care balamuţi? Scoală-te mai repede, până nu

te scol eu cu forța, zise el luându-l de mâneca vestonului.

Văzând că nu-i de glumit, paznicul plecă la postul lui, bodo-

gănind. Supraveghetorul nu era de găsit. Dormea şi el în patul din

camera supraveghetorilor. Disperat, directorul bătea cu picioarele

în uşă. Când i se deschise, se năpusti înăuntru:

– Dormi ca un nesimţit, da?

– Nu dormeam tovarăşe director. Degeaba mă insultaţi!

– Dar ce făceai înăuntru? Şi cu uşa încuiată?

– Îmi scriam raportul!

– Ce raport? Mai şi minţi? Ieşi afară şi supraveghează asis-

taţii!

– Vă rog să nu ţipaţi la mine! Vă rog să fiţi politicos, nu se

lăsă supraveghetorul, ieşind pe uşa deschisă.

72

– Aha! S-a zis cu odihna domnilor… Aşa mai zicem şi noi, se

auzeau vocile asistaților, distincte din murmurul comun.

Furios, directorul îşi croi drum spre biroul lui. Secretara nu

venise încă. Doar contabilul şef era prezent. Aprinzându-şi o ţigară,

să se liniştească, intră în biroul lui.

– Bună dimineaţa! îl întâmpină contabilul zâmbind strâmb.

– Paznicii dorm în saloane? îi răspunse în loc de salut, acesta.

– Nu ştiu tovarăşe director. Dumneavoastră sunteţi în mă-

sură…

– Îmi cunosc atribuţiile. Dar mă întreb cum puteţi dumnea-

voastră trece peste asemenea lucruri? Doar aţi fost doi ani în locul

directorului. Aşa i-aţi învăţat să procedeze?

– Uite ce e, tovarăşe director! Eu sunt cel mai vechi în această

unitate şi…

– Tocmai de aceea te întreb! îl întrerupse el nervos.

– La mine nu dormea nimeni!

– Şi acum, dacă tot aţi venit în unitate, de ce-i lăsaţi?

– Eu am treburile mele! Dacă aţi venit nervos, faceţi rău că

nu mă respectaţi! Sunt om bătrân şi pretind acest lucru…

– Eu sunt om şi director! Şi, ca om şi ca director, pretind co-

rectitudine. Dacă şi pe viitor doriți să manifestaţi același dezinte-

res, prefer să mi-o spuneţi acum! Nu voi putea lucra cu dumnea-

voastră de pe aceleaşi poziţii. Voi cere forului superior să vă

schimbe!

– N-aveţi decât.

Directorul ieşi abătut. Cu cine trebuia să se lupte? Ce trebuie

să facă? Nimeni nu-l ajuta cu nimic. Cui să-i spună?

La minister ştia că nu se poate adresa. La miliţie nici atât.

Primarul era un lasă-mă să te las. Amărât, îşi mai aprinse o ţigară.

Avea gura amară şi sufletul cătrănit. O bătaie în uşă îl intrigă. Des-

chise greoi, fără chef. În faţa lui era un asistat.

– Dom’director, nu mai suport!

73

– Ce ai păţit? Ce nu mai suporţi?

– Nu mai pot dormi cu mortu-n pat…

– Care mort, care pat? nu-şi putu stăpâni enervarea directo-

rul.

– Veniţi. De două nopţi stau cu el în cameră…

– Parcă ziceai că în pat.

– Nu-i tot aia? Are patul lângă al meu, nu se lăsă asistatul.

Directorul se ridică plin de oroare. Nu-i venea să-şi creadă

urechilor.

– Hai să vedem!

În semiîntunericul dormitorului o lumânare aprinsă deasu-

pra tăbliei unui pat, indica locul mortului. În spatele lor se iţi infir-

miera.

– I-am aprins o lumânare. A murit sâmbătă seara, zise ea,

tremurând.

– Şi? întrebă directorul.

– Şi nimic, aşteptăm cabinetul medical să vină să-l ia, când o

fi gata sicriul.

– Păi nu-l duceți la morgă, la oraș?

– Nu ne mai primeşte la oraș. Au zis că nu-şi mai pierd tim-

pul cu noi. Îl punem în sicriu şi-l ducem în deal în cimitir, rosti

femeia pe nerăsuflate.

– Și nu cercetează nimeni cazul? Dacă l-a omorât careva?

Cum adică, mor așa noaptea, nu se știe de ce, după care îi ducem

pur și simplu la groapă? Dar frică nu vă este de nimic? Măcar de

răspunderea legii…

Era halucinant. Revenit în birou, sună la morgă. I-a răspuns

prompt un bărbat.

– Mi-a murit peste noapte un asistat. Ce fac, îl aducem noi

acolo?

Deși nu era cazul, un gând indecent îi trecu prin minte: „Ia te

uită frate, la morgă nu se doarme, acolo se lucrează mereu”.

74

– Dacă ţineţi neapărat, îl puteţi aduce. Dacă nu, nicio pro-

blemă. Noi îi dăm oricum certificatul de deces, îi confirmă vocea de

la capătul firului. Ce autopsie să mai facem? La ce folosește?

Directorul amuţi. Nu se aşteptase la aşa ceva. Îl chemă pe se-

cretarul de partid, pe cel de la sindicat şi pe şeful de producţie. Si-

criul era aproape gata. O asistentă medicală se întorsese deja cu

actul necesar înhumării.

– Am vorbit cu popa, îl asigură ea în timp ce aşeză documen-

tul pe masă. Ceilalţi o priveau liniştiţi. Pentru ei era normal. Poate

că ar fi trebuit să se obișnuiască şi directorul, îşi ziseră ei privindu-i

frământările.

– Într-o oră sicriul e gata, adăugă şeful de producţie înainte

de a părăsi cabinetul.

– Mai avem un caz, adăugă asistenta. Directorul o urmă ame-

țit. La infirmerie, bătrânul se uită la el cu ochi de fiară hăituită.

Respira cu greutate, iar faţa îi fusese cuprinsă de o paloare cadave-

rică.

Aşezat la căpătâiul lui, Daniel se simţi năpădit de tristeţe. Ce

minciuni ar fi trebuit să-i spună pentru a-i îndulci ultimele clipe?

Nu ştia cum să procedeze. Era primul muribund pe care-l vedea

din funcția lui, de director. O chemă pe asistenta şefă:

– Mă, tu ai mai avut asemenea situaţii? îi zise după ce ieşi din

salonul suferindului.

– Dom’ director eu îi duceam la spital când aveam cazuri de

astea. Ăia îl internau, îl îngrijeau, până ajungea la morgă. După aia

ne dădea telefon să-l ridicăm! îi răspunse aceasta dintr-o răsuflare.

Putem și acum să facem la fel….

– Păi şi cu ce îl ridicăm, cu maşina de pâine?

– Dom’director, pâinea n-o aducem învelită în prelata cami-

onului! Şi e legal? Nu! Dar închidem ochii şi noi şi Sanepidul. Că

de când a casat nea Costică maşinile, am rămas doar cu hârbul

75

acesta de camion, cu care cărăm şi pâinea şi morţii, îl lămuri ea pe

nerăsuflate.

– Păi, atunci, te ocupi tu?

– Dar cine altcineva? Dacă aveam doctor se ocupa el. Dar nu

avem de atâţia ani, mai zise ea îndreptându-se ea spre clădirea ce

juca rolul unui cabinet medical. Mai avea trei colaboratori, pe băr-

batu-său şi doi felceri făcuţi la apelul de seară, care nu-şi găsiră lo-

curi de muncă în nicio unitate spitalicească.

* * *

Dumnezeu nu există. Dacă ar fi existat m-ar fi făcut după

chipul şi asemănarea lui. Ori, eu sunt paralizat de la naştere. Ba

mai am şi convulsii. Unii spun că-s balamut.

Dumnezeu e balamut? Ha, ha, ha, un Dumnezeu balamut.

Cred că El e doar părerea noastră de rău, că nu vedem şi

ceea ce dorim să vedem. Nevăzutul a căpătat botezuri sacre, Bud-

dha, Allah, Dumnezeu şi cine ştie ce alt nume. Ferice de cei care se

închină unei pietre, unui ciot de lemn trăsnit sau spicului de grâu.

Eu m-aş închina în fiecare zi pâinii. Şi aşa e prea mică. Poate s-ar

mări. Măcar în imaginaţia mea, dacă nu altfel. Dar nu cred să am

vreo izbândă. Pâinea rămâne tot mică. E conformă cu raţia sta-

bilită. Nimic nu creşte, nimic nu se risipeşte. Mă uit la tabloul cu

cele trei grații atârnat pe peretele de vizavi. Din când în când am

senzaţia că coboară la mine. Ceva nefiresc se strecoară în trupul

meu. Mi se întăreşte mădularul mai presus de voinţa mea şi o fre-

nezie de nestăpânit îmi cuprinde mintea şi trupul. Atâta minte cât

mi-a mai rămas. Rareori au venit toate trei către mine şi atunci

mă leagănă între ele până mă ameţesc. Sunt sigur că o să mă las

cuprins de fiecare pe rând. Numai că din toată tărăşenia eu sunt

tot mai epuizat. Unii îmi spun că sunt labagiu, domnule director.

76

Alţii îmi spun că sunt onanist. De aceea mă adresez dumneavoas-

tră pentru ca să mă lămuriţi. Cred că nu pot să fiu vreodată în

ambele feluri. Şi de altfel, nici nu ştiu ce sunt cu adevărat, citi di-

rectorul, din ce în ce mai nedumerit. Uşa se deschise brusc. În ca-

binet năvăli Dan Melinte, singurul asistent bărbat, dintre cei care

slujeau la starea sănătăţii stabilimentului.

– Domnule director, veniţi repede că s-a întâmplat ceva!

Era clar, în așezământul acesta, grozăviile se țineau lanț. Nu

aveai timp nici să respiri.

Daniel Ștefan îşi lăsă baltă lectura şi se îndreptă în urma lui

Melinte, spre locul întâmplării. Ajunse la sala dormitoarelor de la

parter. O asistată şedea întinsă pe un pat cu privirea îndreptată

spre tavan şi dinţii încleştaţi.

– N-am înţeles, pentru ce m- ai chemat? îşi arătă directorul

nedumerirea.

– Ia pipăiţi aici, îl îndemnă Melinte, ridicând poalele rochiei

femeii înțepenite, de parcă ar fi fost într-o altă lume.

Jenat de părul pubian apărut brusc în faţa lui, Daniel apăsă

cu degetul abdomenul aşa cum îl îndemnase asistentul. Era rigid

ca o scândură.

– Păi, cheamă salvarea, s-o ducem la spital, îngăimă directo-

rul cuprins de jenă.

Melinte începu să râdă.

– De ce râzi? întrebă Daniel Ștefan cu iritare în glas.

– Păi, n-aţi vrut dumneavoastră să ştiţi tot ceea ce se întâm-

plă în această instituţie? îl incită asistentul.

– Şi asta e de râs?

– Nu! Dar să ştiţi că avem câteva cazuri din acestea pe lună.

– Şi ce-i de făcut? îşi arătă directorul nedumerirea.

– Salvarea femeii vine de la Milică, zis Câinele! Acesta şi-a

regulat şi mama!

– Şi?

77

– Îl chemăm s-o rezolve şi pe asta, zise asistentul.

– Dar ce bă, el este ciocănarul de serviciu? nu se putu abţine

directorul.

– Nu domnule director, el este pe jumătate priapic şi rezol-

văm problema aşa cum trebuie şi pentru unul şi pentru altul.

– Aşa faceţi voi tratamentul la aceşti oameni bătuţi de Dum-

nezeu?

– Păi altfel cum? Poate sta aşa până când nu-și mai revine de

loc. Nu vedeţi că acum este ca şi moartă?

– Dar are ochii deschişi!

– Îi are domnule director, că toţi istericii îi au, mai ales ăştia

marcaţi de abstinenţă sexuală. Iar Milică este tratamentul potrivit.

Alţii se pierd cu firea prea repede. Milică e ca un câine, ca o maşină

de făcut sex, nu se opreşte decât atunci când fata e rezolvată.

– Măi, dar este legal? nu se putu abţine directorul.

– Ce mai contează?

– Eu nu sunt de acord. Mai bine o duci la spital.

– Şi ăia de la spital ce să facă dom’director? Lăsaţi că o rezolv

pe răspunderea mea. Fac asta de ani de zile, că tot ei m-au învăţat

cum să fac. Doctorii spun că aveau la facultate cazuri din astea, cu

alea care erau mironosiţe, conchise asistentul în urma directorului

ce se depărta năucit, decis să cheme un psihiatru s-o consulte și

eventual să-i dea tratament. Nu avea încredere in asistent, deși

acesta, poate avea măcar mai multă experiență. Dar tot i se părea

inuman. Parcă-i leac „băbăsc”, își spunea mergând. Asistentul

mustăcea în sinea lui, simţind deruta în care se afla directorul. Pro-

fită de moment ca să-i amintească:

– Şi cu vata ce-aţi mai făcut domnule director? Fetele astea

iau cârpe de la ţesut lavete şi le folosesc la ciclu de ne înfundă me-

reu canalizarea.

– I-am spus administratorului şi zice că nu găseşte!

78

– Mă duc eu la Buftea, daţi-mi o maşină şi vă aduc un tran-

sport baban! Mă duc şi după spirt la Ghidigeni şi rezolvăm pro-

blema.

– Şi cu administratorul ce fac, sau cu merceologul?

– Mi-i daţi şi îi învăţ drumul! Iar dacă îmi mai daţi şi un bi-

don de vin, treaba merge ca unsă!

– Păi, de unde să-ţi dau eu vin?

– Simplu, domnule director, daţi dispoziţie să se confişte tot

vinul care intră pe poartă! Şi o să vedeţi cât vin se adună. Iar atunci

când ăia de la Vinicola cer ajutorul nostru la descărcat zahărul din

vagoane, cereţi-le şi dumneavoastră vin, că doar nu ne plătesc.

– Vrei să mă bagi în belele?

– Nici gând, dar aşa se rezolvă treaba! Că doar nu-l luaţi pen-

tru dumneavoastră.

– Am să-l întreb pe preşedintele de sindicat!

– Pe cine, pe securistul ăla care vă toarnă mai tot timpul?

– Hai, mă, că nu-i chiar aşa!

– Eu zic să vă mai gândiţi! V-am avertizat şi cu problema

chiuretajelor, vă avertizez şi cu turnătorii din sindicate şi din orga-

nizaţia de partid. Eu sunt vechi aici. Eu şi cu nea Costică am fost

primii salariaţi din unitate.

– Păi, la chiuretaje n-ai avut dreptate! Ai văzut că doctorii

sunt obligaţi să le facă?

– Obligaţi pe dracu! Fără cafea, Kent şi vin, nici nu ne bagă

în seamă. Numai noi ştim cum facem rost de aşa ceva. Iar dacă vreo

tâmpită nu vrea să facă, rămâne plodul să se nască. Nu contează

dacă mai iese un cretin.

Directorul se cutremură. Ajuns în cabinet, îşi lăsă trupul să

cadă pe scaunul aproape descleiat. Scârţâitul îndelung, îl indis-

puse. Lambriurile putrezite, parchetul rupt, mobilierul degradat

nu semănau de loc a lucru bine făcut. Îl chemă pe contabilul şef, cu

îndoială în suflet. Nu se simţea bine atunci când îl chema. Ar fi vrut

79

să meargă la el. Aşa şi făcuse de câteva ori. Dar în biroul aceluia,

garnisit cu femei, nu se putea plănui nimic. Toate femeile din birou

căscau gura la ceea ce aveau ei de lămurit. Era o situaţie neplăcută.

Fusese nevoit odată să-i atragă atenţia asupra utilizării abuzive a

formulei: „Legea nu dă voie”. Așa crea Ceaușescu: fără reparații,

fără investiții, fără…

El era pus să rezolve, nu să se acopere cu paragrafe din lege.

După ce-l contrazise de câteva ori, îşi dădu seama că îi strivise din

prestigiu. De aceea îl chema la el.

Contabilul şef intră trântind uşa în urma lui, vădit indispus

de chemare.

– Îmi cer scuze, începu directorul, dar nu am nicio soluţie.

V-am chemat să vă rog să găsiţi dumneavoastră o portiţă legală

pentru o serie de reparaţii pe care trebuie să le facem urgent.

– Regret, dar n-am prevăzut fonduri pentru aşa ceva!

– Şi-atunci? Stăm?

– Lăsaţi că nu e chiar aşa de urgentă…

– Domnule tovarăş, doi ani ai fost mata şi director! Cum poţi

să susţii că nu e grav? Uită-te la centrala termică, e distrusă com-

plet!

– Păi tot n-avem combustibil! încercă să se scuze contabilul

șef.

– O să avem! Trebuie să avem! Stăm înghesuiţi ca animalele

în cuşti. Din dormitoare s-au făcut magazii. Inventarul este distrus.

Lambriurile cad…

– Este un lux să dorim aşa ceva!

– Este o necesitate. Va trebui să dăm socoteală o dată şi o

dată, pentru toată delăsarea noastră!

– Adică, eu am fost delăsător?

– Noi, noi, tovarăşe contabil şef!

– Ba eu, că dumneavoastră abia aţi venit!

80

– Ce mai tura-vura, haideţi să găsim o soluţie pentru a reme-

dia cele ce nu s-au făcut!

– Nu ştiu. N-am nicio soluţie. Pentru reparaţii curente, mi-

nisterul nu dă fonduri, iar pentru obiecte de inventar, ne trebuie

prevederi la investiţii.

– E ultimul cuvânt? întrebă directorul cu iritare în glas.

– Da! nu ne lăsă nici contabilul şef.

– Atunci vă mulţumesc pentru colaborare!

După ce ieşi, pe faţa contabilului şef se aşternu mulţumirea.

Îi arătase el, directorului, că nu avea ce să facă.

Abătut, directorul puse mâna pe telefon. Cu greutate reuşi să

prindă pe cineva de la ministerul muncii dispus să-l asculte. Spuse

tot ce avea pe suflet

– Se prăbușesc instalațiile și se ruinează clădirile, le spuse el,

în concluzie

– Chiar așa, directore?

Exclamaţii de mirare se auzeau de la capătul celălalt al recep-

torului. Forul tutelar îşi arăta surprinderea, de parcă atunci ar fi

auzit pentru întâia oară de existenţa unor asemenea lucruri. Poate

era doar un alt truc. O formă de a scăpa pentru moment de pro-

bleme.

Reuşi totuși să le smulgă promisiunea că-l vor sprijini.

Le mulţumi şi pentru atât.

Ajuns în biroul său, nea Costică îşi cuprinse capul în mâini.

Se săturase de mofturile acestui directoraș. Îşi trase o coală de hâr-

tie şi se aşternu pe scris. Apoi îl chemă pe mutul de la tâmplărie,

şi-i întinse coala de hârtie. Mai făcuse asta. Mutul ştia să copie de

minune slovele aşternute de pe o hârtie pe altă hârtie, fără a înţe-

lege ce anume conţineau. Aşa îşi zămislea contabilul anonimele.

Tehnica asta a turnătoriei o ştie de pe vremea când lucrase la co-

lectivizarea comunei. Până când fusese dat în vileag de un primar

81

din comuna natală. Şi cum viaţa îi devenise imposibilă printre să-

tenii locului unde trăise Duiliu Zamfirescu, se îndreptă spre centrul

de colectare al legumelor şi fructelor din localitate. O luă de jos.

Zile întregi sortă cartofi şi pătlăgele încercând să afle mersul lucru-

rilor până când, află de nişte matrapazlâcuri ale contabilului de

acolo. O anonimă, dar de data asta scrisă de altcineva pentru că se

învăţase minte, ajunsese pe masa judeţenei PCR. Şi-i luă aceluia

locul. Apoi se înscrise la liceu, la fără frecvenţă. Câteva lăzi de mere

sau de roşii pentru examene şi termină liceul. Apoi, când începu

construcţia aşezământului pe un teren cu viţă de vie, se prezentă ca

persoană interesată de mersul construcţiei Aşa a fost şi un fel de

director, până când i l-au adus pe Anghelescu. Făcuse toate anga-

jările, luase tot caimacul şi în bani şi în natură. Se zvonea că avea

şi vreo doi copii din flori cu beneficiarele acestor angajări.

Mutul îi întinse hârtia. Literele caligrafiate stângaci, îl făcură

să zâmbească. O luă, o îndoi şi o îndesă în buzunarul hainei.

„O să vadă el directoraşul acesta cu cine se pune” îşi zise nea

Costică ieşind din birou. Mutul rămase o clipă descumpănit în

urma lui, apoi se îndreptă spre tâmplărie.

În celălalt birou, Daniel nu bănuia ce se punea la cale. Se de-

lecta cu alte foi trimise de un anonim sau mai mulţi, cu un conţinut

extrem de nepotrivit aşezământului.:

Gândul mi-a pornit desculţ peste zăplazuri. Uneori se

furişează hoţeşte la geamul fetelor frumoase, alteori îşi ia la subţi-

oară câte-o supărare şi se duce s-o înece la gârlă. Eu sunt trează

cât e şi el. Din curtea casei un hămăit se repede printre lanţuri,

să-mi zgârie auzul. Nu mă tem. E glasul dulăului cel rău. E rău

pentru că e ţinut în lanţ şi că e flămând. Stăpânul e la câmp, iar

stăpâna a alergat iute la dânsul. De frică să n-alerge alta să-i

ducă merinde. Că atâta i-ar mai trebui. Merinde ştie şi ea să facă,

dar nu pentru dulăul din curte. Pentru cel de la câmp. Urletul lui,

82

venit ca o răzbunare a gândului meu speriat, mă izgoneşte. Mă-

resc pasul spre mirişti. Aici pot să-mi aşez braţul sub cap şi să-mi

întind trupul peste tuleiele grâului. Ca un fachir al ogoarelor.

Trupul mă doare o vreme, apoi ia forma bulgărilor zdrun-

cinaţi de vânturi şi ploi. Doar gândul îmi rămâne neschimbat. A

bătut în poarta ei şi s-a prefăcut parşivul în seară. Fata râde şi-şi

mângâie cu o mână cosiţa. Sânul îi tremură sub cotul îndoit.

Iar mie mi-a amorţit cotul sub cap. Mă ridic. Mi-e cald şi

plec cu gândul la gârlă. Am să-l înec în răcoarea apei. Mă zbat în

vâltoarea cu braţe de femeie. Primesc sărutul apei pe faţa arsă de

soare. Şi gura mi-o umplu cu răcoare. Ce bine este!…

Sar pe mal şi gândul e tot cu mine. N-a pierit. Îl las să mă ia

de braţe şi plec râzând către ea. Acolo mă cheamă.

Îl văd cum îşi râde hoţeşte şi mă îndeamnă uşor să-l urmez.

Zâmbesc şi-l urmez şi e bine. Nu ştiu de unde a venit, dar mă

bucur că-i cu mine.

„Formidabil, parcă ar fi un poem de iubire, cu toate imper-

fecțiunile textului”, își zise directorul aprinzându-şi o ţigară. Era

linişte. Luă altă coală de hârtie.

Copiii s-au oprit din joacă pe antena casei. Îi văd coborând

pe cablu în camera mea. Noi suntem copii? Da. noi suntem copii.

Copiii văzduhului. Şi e atât de bine. Cerul se joacă în ochii noştri.

Din când în când, lacrimi. Ne dor amintirile? Nu. Doar neputinţa

noastră de a nu avea amintiri neplăcute, doare.

Fraţii mei stau închişi în cutioare de lemn şi-mi cântă la ure-

che tot felul de melodii. Am să le cer fluierul. Le-am mai cerut şi

mi l-au dat. În ziua aceea am fluierat tot timpul. Nici doctorul nu

m-a putut opri şi nici bucătăreasa. E aşa de bine, să ai fluierul

tău. Noaptea a venit Lăceanu pe cablu şi mi l-a luat. De atunci îl

tot pândesc. Dacă mai apare în cutie, i-l fur. Nu i-l mai cer, el are

mai multe. L-am văzut eu, când mi-a dat pe cel pe care am fluierat

83

toată ziua. Şi dacă i-l fur, nu i-l mai dau. Doar să vină. Deocam-

dată mă uit la păpuşi. Spun ce trebuie. Când nu-mi place ce aud,

le strâng de gât. Am un buton la cutiuţă, care-i amuţeşte. Ei sunt

atât de simpatici când dau din gură pe muteşte. Una dintre pă-

puşi era de lut. O făcuse în aşa fel încât să semene cu nea Costică,

contabilul şef. O scuipam din când în când ca să mai înmoi lutul

şi ca să mă răzbun pe ţărănoiul hoţ şi ordinar. Dar gata, de mâine

nu-l mai scuip, am să-i trec o sârmă prin urechi şi am să-l spânzur

la latrina de la etajul trei. Să-i sperii pe secăturile de acolo sau

să-i fac să se scape pe el. Cred că asta o să facă. O să-l dezlege pe

deasupra uşii şi o să-l umple cu urină şi rahat, de n-o să se mai

vadă nimic din ce-am sculptat eu.

„Probabil că-i bolnavul de SIDA pe care l-am mutat de la cro-

itorie la zidărie, la nea Vasile”. Săracul nea Vasile, la el se opreau

mai toate edecurile pe care trebuia să le suporte cu tot cu lumea lor

atât de bizară. În chemase de mai multe ori la el. Îl interogase și

mai pe ocolite, și mai de-a dreptul. Nu recunoștea nimic. Nici scri-

sul nu era al lui. Va mai cerceta. Trebuia cumva să se dea de gol cel

care se juca astfel.

Tocmai se telefonase de la primărie că aveau nevoie de oa-

meni, să vopsească bordurile. Tot pe nea Vasile căzu sarcina.

– Tovarăşe director, m-am săturat să-mi tot daţi toţi nepri-

cepuţii pe mână, se revoltă acesta. Şi după ce-i instruiesc, vor să

plece! Eu i-am spus şi tovarăşului Dorin, că-mi dau demisia!

– Măi nea Vasile, pe cine vrei să-ţi dau la zugrăveli? Eşti sin-

gurul om priceput, încercă să-i mângâie orgoliul directorul.

Nu înţelegi că la văruit de borduri este bun orice asistat? mai

adăugase apoi.

Nea Vasile îşi trânti căciula pe vârful capului. Îşi luă găleţile

cu pastă de var din groapa din fundul curţii, var stins de ei şi plecă

însoțit de echipă spre centru orașului. Ajuns în faţa primăriei, se

84

trezi faţă-n faţă cu viceprimarul, un electrician înalt, sfertodoct şi

pregătit să sară la beregata unuia mai slab ca el.

– Ce faceţi băi aici? îi luă el la întrebări pe cei din echipa lui

Nea Vasile,.

– Să trăiţi, tovarăşe vice! Am venit să văruim bordurili.

– Var aveţi?

– Avem, nu ştiţi? Că vă dăm şi dumneavoastră, îi răspunse

cu naivitate Vasile.

Răspunsul îl deranjă pe vicepreşedinte. Noroc că nu era ci-

neva prin preajmă. Mormăi ceva şi le făcu un gest cu mâna, de ac-

ceptare.

Asistaţii îşi scoaseră cioturile de pensule uzate de la văruitul

pereţilor, puseră apă peste pasta de var şi începură mai mult să

stropească bordurile, decât să le vopsească rând pe rând. În urma

lor, un şarpe alb şi lăbărţat despărţea asfaltul străzii de cel al tro-

tuarului ca o delimitare stranie, bolnavă.

* * *

– Domnule director, domnule director, vă caută cineva! îl

anunță portarul de serviciu.

Îşi întoarse capul. Pe uşa de la intrare, o doamnă brunetă,

trecută de mult de prima tinereţe îl aştepta. Avea o ţinută elegantă,

chiar surprinzător de elegantă, într-o vreme când nu se mai găsea

mai nimic prin galantare. Era însoţită de o altă femeie, mult mai

tânără, cu o vestimentaţie intens colorată.

– Domnule director, mă numesc Dupan. Copilul meu se află

internat la dumneavoastră, iar aceasta este fiica mea şi sora copi-

lului internat!

– Şi aţi venit să-l luaţi?

– Nu, domnule director, vrem să discutăm ceva cu dumnea-

voastră între patru ochi! zise femeia mai tânără.

85

– Să mergem atunci la mine în birou!

– Mai bine să mergem în oraș, la vreun restaurant. Cred că

aveţi aşa ceva în acest oraș?

– Stimată doamnă, tot la mine în birou putem discuta în

taină. Orașul este mic şi toată lumea se cunoaşte cu toată lumea!

rosti Daniel, deschizând uşa secretarei, apoi uşa cabinetului său.

– Să nu fiu deranjat de nimeni, vă rog, îi zise secretarei cu

voce scăzută.

Apoi, după ce doamnele se aşezară cât mai comod le în-

demnă:

– Ei, care-i problema?

– Domnule director, am venit să vă rugăm să nu-l mai învoiţi

pe fratele meu acasă, rosti tânăra doamnă cu fermitate.

Daniel o privi cu ochii dilataţi. Mama nu-şi ridică privirile din

pământ.

– De câte ori a venit acasă în ultima vreme a vrut s-o violeze

pe mama. Pulsiunile sexuale ale fratelui mei pun în primejdie atât

moralitatea cât şi viaţa mamei. Directorului nu-i venea să creadă

ce-i auzeau urechile. Îşi explică acum tăcerea doamnei Dupan. Pă-

rea de necrezut.

– Am venit cu mama pentru că ea este reprezentantul legal

în faţa dumneavoastră! Eu nu pot să vin mai des pentru că sunt

căsătorită în Olanda şi n-am cum să mă deplasez prea des în Ro-

mânia. Socialiştii dumneavoastră nu-mi acordă vize prea des, rosti

ea dintr-o suflare. „Ba sunt chiar comunişti. Am şi eu carnetul de

partid”, gândi directorul în tăcerea-i vinovată.

– Doamnă, dacă aşa stau lucrurile, nu-l mai învoiesc, dar

dacă fuge?

– Nu fuge domnule director, n-are apucături din acestea. Vă

asigur că îi este teamă să facă ceva ce nu i se permite.

Directorul se ridică în picioare, dând semn că discuţia s-a ter-

minat. Tânăra se scotoci în poşeta imensă, din care scoase o sticlă

86

de whisky, un cartuş de Kent şi un pachet de cafea boabe, rostind:

– Sunt pentru dumneavoastră, vă rog să nu mă refuzaţi! zise

ea, în timp ce ieșea pe ușă. Practic, nu i-a dat nicio șanșă de refuz.

Aveau probabil experiență în domeniu. Iar el, nu avea cum să

alerge după ele prin curte cu pachetele în mână. Ar fi râs toți cei

care l-ar fi văzut. Rămase blocat locului, privind cadoul pe care toc-

mai îl primise.

* * *

Iată soarele dogorind câmpiile. Din totdeauna m-am bucu-

rat că sunt omul sărutat de soare. Şi-n fiecare sărutare am simţit

fiorul fierbinte al razelor aurii. Ele mi-au picurat în suflet bucuria

de a trăi şi mândria că sunt om. Din toate cele câte sunt pe pă-

mânt, numai eu şi soarele suntem fiii universului.

Pentru că eu aduc bucurie plantelor prin apa vieţii dăruite

prin canalele trudei, iar din lupta mea cu fratele meu soarele în-

vinge viaţa. Atunci când lupta încetează, unul dintre noi este de

prisos. Niciodată nu pot crede în bucuria vieţii fără lupta noastră.

Din contrariile noastre s-au născut speranţele. De aceea uneori

eu sunt soare….

– Deşteptarea! se auzi glasul uşor răgușit al supraveghetoru-

lui.

Buimăcită, Otilia se ridică în capul oaselor, îşi trecu degetele

prin părul negru cu luciri metalice. Visase frumos. Se privi în

oglindă, se rujă cu un roşu intens şi se îndreptă spre masa de mese.

Avea să se spele mai târziu. Acum era prea mare înghesuiala. O sută

de asistaţi la zece chiuvete, într-un sfert de oră… Ajunse printre

primi pe holul de la intrarea în sala de mese. Pe uşă era un afiş. Nea

Durlănescu adusese filmul „Enigma Otiliei”.

– Asta sunt eu! zise ea cu glasul uşor surescitat.

87

– Eşti pe dracu, tuta naibii! o apostrofă Angela din căruciorul

postat chiar lângă ea.

– Sunt eu, sunt eu! M-am visat soare, sunt eu.

– Bine că nu te-ai visat rahat. L-ai fi luat în gură şi ai fi fost

un c… foarte reuşit, nu se lăsă Angela.

Otilia se bosumflă şi nu mai zise nimic. Se uită furioasă spre

căruciorul ce-i purta trupul Angelei peste tot. Îi privi unghiile lăcu-

ite, buzele rujate şi sprâncenele pensate. Ştia că în nopţile când su-

praveghetorul ei preferat era de serviciu, dormea cu ea în pat, dez-

mierdându-se cu nesaţ. După ce a intrat în sala de mese, s-a aşezat

la o masă cât mai îndepărtată de limba veninoasă a femeii din că-

rucior, apoi s-a dus la atelierul de împletit sârmă unde Durlănescu

se străduia să ofere fiecăruia câte ceva de făcut după priceperea sa.

Era un mecanic iscusit, plin de iniţiativă şi cu idei care dădeau

roade.

– Aţi adus mai multe afişe cu Enigma Otiliei?

– Da dragă, dar ce-ţi trebuie ţie?

– Eu sunt Otilia, domnule Durlănescu!

– Fugi de aici! De unde şi până unde eşti tu Otilia? îşi ex-

primă acesta neîncrederea.

– Zău că aşa este! Mă cheamă Otilia, jur pe mormântul ma-

mei că mă cheamă Otilia, îngăimă ea cu tristeţe.

– Uite, ia un afiş şi astâmpără-te!

Fata luă hârtia lucioasă pe care se pictase chipul actriţei în

rolul principal, o împături, şi-o puse la piept, sub bluză. Apoi plecă

la croitorie, unde se obişnuise să calce cu fierul, tot ceea ce coseau

ceilalţi.

– A venit şi Otilia, actriţa noastră preferată, pe care o s-o ve-

dem diseară, zise cu răutate Angela de cum o văzu pe uşă.

Otilia nu spuse nimic. Îşi apucă fierul de călcat, îl puse în

priză şi aşteptă să se încălzească.

88

– Şi nu te apuci să ne interpretezi rolul tău? nu-şi lăsă răuta-

tea femeia din cărucior. Ai putea să ne dai o avanpremieră. Am fi

nişte privilegiaţi ai sorţii, să te avem lângă noi, îşi continuă Angela

ironia. Otilia apucă fierul de călcat cu mâna dreaptă şi-l zvârli cu

furie către guraliva din cărucior. Ceilalţi asistaţi scoaseră un ţipăt

de groază. Noroc că firul de alimentare opri zborul fierului de călcat

către destinaţie. Din toată tărăşenia, Angela amuţi. Maistrul ce-i

supraveghea, îşi opri pentru o clipă croitul şi o dădu afară pe Otilia.

Ajunsă pe holul atelierelor, Otilia nu-şi putu opri plânsul. Baticul

îi era la îndemână şi oricât de mult s-ar fi străduit, lacrimile îi ajun-

geau până sub bărbie: „Sunt Otilia, fata din film!”, îşi spuse ea în

gând, urcându-se pe pervazul clădirii unde se afla atelierul lor. Paz-

nicul o zări cocoţată pe tocul ferestrei şi o apostrofă:

– Ce cauţi acolo, dă-te jos imediat! Ea nu păru să fi auzit

apostrofarea.

– Sunt Otilia, fata din film! mai zise odată cu voce tare, arun-

cându-se din înaltul ferestrei.

Trupul sumar îmbrăcat se repezi lacom către betonul aspru.

Ţeasta i se crăpă brusc cu un pocnet sec atunci când se izbi de be-

ton. Sângele se întinse uşor, părăsind trupul frânt, cu picioarele

desfăcute nefiresc. De la geamul atelierului de croitorie, asistaţii

priveau înmărmuriţi la trupul inert al celei ce fusese Otilia. Sângele

se întinsese pe caldarâm închegându-se.

– Nici cu furtunul nu iese prea uşor, mormăi un maistru pri-

vind de la fereastra atelierului său la ce se întâmplase în curte.

Dar nu se putea face nimic, până când nu veneau organele.

Iar atunci când veniră, veni și întunericul. Muncitorii care asista-

seră la toată tragedia, plecaseră acasă, iar internații n-aveau voie

să dea declarații. Nu erau valabile. Sângele se închegase pe asfalt,

iar cadavrul se rigidizase. Scenă devenise atât de sinistră, că nu se

putea descrie. Milițianul le dădu voie să o acopere cu o pătură, pro-

mițând să revină pentru continuarea cercetărilor.

89

Portarul îndepărtă curioșii spre dormitoare.

Venise ora cinei. Filmul n-a mai rulat. Otilia își jucase rolul.

* * *

Astăzi directorul plecă la Bucureşti. Trebuia să plece. Supă-

rat, plin de obidă, se urcă în tren. Nici nu ştie încă ce trebuie să

facă, la cine să se ducă. Teama întâlnirii de început o poartă în su-

flet, ascunsă, cât mai ascunsă. De parcă i-ar fi fost teamă să nu-i

descopere cineva taina, nici nu participă la discuţia celorlalţi călă-

tori. Ajuns în Gara de Nord, se urcă cu greutate în autobuzul ce

ducea spre Minister. „Nu s-a schimbat nimic” își zise Ștefan revă-

zând locurile din tinerețe. Bagajele îl încurcau. Le lăsă la portar.

Mai întâi se gândi să intre la directorul care-l mai cunoscuse doar

prin telefoane, ca să-l consulte din când în când, să nu dea de vreun

necaz.

– Bună ziua, tovarăşe director! zise el directorului direcţiei

de plan, aprovizionare şi încă multe alte servicii ce-i compuneau

direcţia pe care o conducea.

De statură potrivită, cu faţa roşie, directorul se ridică politi-

cos în întâmpinare, aşteptându-se la explicaţii. Nu ştia cu cine avea

de a face în realitate.

I se citeşte bunătatea în privirile calde, prieteneşti, izvorâte

de sub sprâncenele stufoase şi agitate. Are vârsta pensionării, dar

mişcările, felul de a vorbi şi mai ales de a privi lucrurile, degaja pri-

etenie. Niciun fel de reţinere, niciun fel de ocolişuri.

– Ai dat de greu, nu-i aşa? îl încurajă ministeriabilul, după ce

află cu cine stă de vorbă.

– Da tovarăşe director, e jale, e jale mare.

– Spune dragă, să vedem cu ce putem ajuta!

– N-am combustibil, centrala termică e distrusă, faianţa

puţină cât a mai fost, e furată, geamurile sparte, prin dormitoare

90

s-a făcut mucegai, singurul camion e stricat, cazarmamentul e rupt

şi distrus şi colac peste pupăză, mi-a murit şi un asistat. I-au dat

şapte porţii cu macaroane cu untură. Untură rece. N-a putut digera

şi i-au crăpat muşchii stomacului. Am râioşi, T.B.C.-işti la fel, iar

cei în cărucioare au degetele picioarelor degerate.

Directorul îl privea atent, dar nu părea surprins. Ştia toate

astea mai bine decât îşi închipuise celălalt. Era peste tot la fel.

– Bani nu sunt, contabilul şef nu vrea să facă nimic. Legile

interzic să cumperi un preş, o perdea, un serviciu de masă, un bi-

rou, darămite să construieşti o magazie.

– Ei, hai nu te plânge! E iarnă, acum nu poţi construi nimic.

Fă tot ce poţi să ieşi din ea. Au rămas puţine zile şi o să poţi lucra.

Deocamdată cere nişte bani…

– Eu am făcut hârtiile, dar nu semnează contabilul şef. Le am

chiar la mine !

– Dă-le încoace, le aprob chiar acum. Cât despre combustibil,

te recomand cuiva la PECO. Poate că vei avea succes. Tânăr eşti,

energic eşti, bătăios te văd, aşa că, hai, mai mult curaj…

Directorul zâmbi la rândul lui stânjenit. Odată aprobate hâr-

tiile, avea bani. Şi dacă avea bani, putea să acţioneze.

Plecă mulţumit. Îşi luă bagajele de la portar îndreptându-se

spre mai vechii colegi de muncă, de pe vremea când lucrase în ca-

pitală. Nu-l uitaseră? Nu, nu-l uitaseră. Iar golirea câtorva sticle de

vin din bagaje, făcu şi mai lesnicioase aducerile aminte. Un telefon

la o centrală, altul la un minister şi avea faianţă, combustibil, ben-

zină şi motorină. Tot era ceva. A doua zi luă aprobări de la fiecare

în parte. În sinea sa, putea să se declare mulțumit. „Norocul înce-

pătorului” își zise, urcându-se iar în trenul de întoarcere din Gara

de Nord. Ningea din belșug.

Trenul îl aduse în Oraş cu o mare întârziere. Viscolul năpă-

dise acele, iar garniturile rămăseseră împotmolite. Scuzele minis-

trului nipon, pentru un minut întârziere în domeniul transportului

91

feroviar, i se părură o glumă. „Probabil că la ei nu ninge”, se amăgi

când coborî pe peronul gării. A doua zi, de cum intră pe poartă, zări

o agitaţie nefirească. Portarul, în uniforma cărămizie, îl salută vizi-

bil speriat:

– Să trăiţi, tovarăşe director! Petrică l-a omorât pe Corcodel!

– Iar? Nu vă mai potoliți de loc în așezământul acesta? Cum

s-a întâmplat?

– Azi noapte, de la o fată. Ştie mai bine supraveghetorul de

noapte.

– Cheamă-l la mine!

– Pe cine?

– Pe supraveghetor. Doar nu pe criminal!

– Am înţeles! Criminalul, oricum nu-l găsiți. A fugit!

– Şi tu ce-ai păzit?

– Am alergat o vreme după el, dar nu puteam să las poarta

nesupravegheată. A luat-o prin gară, pe la depozitul de lemne şi a

dispărut printre vii.

– Aţi anunţat miliţia?

– A venit un plutonier, care vă aşteaptă!

În secretariat, plutonierul scria ceva într-un carneţel, un fel

de agendă, din acelea care se dăruiau de sărbători. Se ridică regu-

lamentar, îşi spuse numele şi preciză că a venit pentru că i s-a tele-

fonat că se comisese o crimă.

– Am văzut cadavrul, am chemat un asistent de la cabinet

care a cerut o salvare de la spitalul judeţean să-l ducă la urgenţe.

Numai că, atunci când au constatat că-i mort, nu l-au mai luat, au

zis că ei nu cară cadavre.

– Şi ce trebuie făcut acum?

– Să-l ducem la medicul legist, ca să-i facă formele pentru

înmormântare.

Pe uşă intră supraveghetorul de noapte.

– Ce-ai păzit? îl luă directorul din scurt.

92

– Eram la etajul patru când Petre a băgat cuţitul în Corcodel.

Ştiţi şi dumneavoastră că suntem doar câte unul la patru sute de

internaţi. N-avem cum să-i supraveghem.

– Şi de ce l-a înjunghiat așa, în miez de noapte?

– A intrat în dormitorul lu’ aia care striga lozinci în timp ce

se regula cu unu’.

– Vorbeşte mă, frumos!

– De vorbit frumos îmi arde mie? E o grozăvie în dormitor!

Era s-o taie şi pe aia, pentru că se săturase de lozincile ei.

– Văd că ai ironia la purtător. Să vedem ce-o să mai ziceţi

când vă voi lua din salariu!

– Adică, tot noi suntem vinovaţi pentru că dumneavoastră nu

angajaţi mai mult personal, îi zise supraveghetorul nervos

– Ieşi afară! Şi nu uita să aduci un raport amănunţit despre

cele întâmplate.

Rămas cu plutonierul, directorul îl întrebă:

– Şi care sunt consecinţele?

– Păi nu sunt! Ăştia nu răspund pentru faptele lor. O să vă

amendez pe dumneavoastră. Puteţi face contestaţie la tribunal.

– Şi cât e amenda?

– Pentru dumneavoastră este mică – cinci sute de lei – care

scade la jumătate dacă o plătiţi în douăzeci şi patru de ore.

– Şi contestaţia?

– O puteţi face şi după ce plătiţi amenda!

* * *

„Sunt o legumă. Din mine se revarsă vitaminele vegetale. În

pântec port sămânţa devenirii. Nu am niciodată sentimentul inti-

mităţii. Şi tot ceea ce ar fi putut să mă distrugă, a devenit o um-

bră, pentru că eu, bătrâna legumă port în mine soarele zilelor

93

adunate cu neostenită trudă. N-am râvnit niciodată la faima su-

ratelor mele. Avem locul nostru bine definit. Nu, nu pot fi nicio-

dată copac şi nici el legumă. Sunt atâtea lucruri în care numai eu

pot fi prezentă. Niciodată altfel”.

– Cine să tot trimită asemenea mesaje, tovarăşa secretară?

– Apoi dom’director, eu nu pot să ştiu! O fi vreunul din ăia

politici, că ăștia-s vicleni, școliți să umble cu tot felul de capcane,

încercă să-l lămurească Miluşa.

– Dar ce, avem din ăştia?, se prefăcu directorul neștiutor

– Avem dom’director! Numai că pe fişa lor de internare scrie

altceva.

– Şi-i ştii?

– E un aviator mai bătrân care a vrut să fure un avion şi să

plece peste hotare, mai e un fost ziarist, cam dus cu pluta, un scri-

itor nebun anticomunist, cam atâta.

– Şi-i pot vedea şi eu?

– Şi dacă-i vedeţi, ce? Credeți că-s proști să se dea pe față?

Ori vreți să faceți din ei scriitori! Vă sfătuiesc să nu vă băgaţi nasul.

Prea pute.

Directorul luă aminte, propunându-şi să-şi lămurească per-

sonal situaţia.

A doua zi dimineața aproape pe întuneric, se îndreptă spre

staţia de autobuz. Se obişnuise cu naveta, ca ţiganul cu scânteia.

Ajungea seara în capitala de judeţ cât să tragă un pui de somn, după

care o lua de la capăt. Nici viața de familie nu era așa cum trebuia

să fie.

Şi de data asta, în autobuzul ticsit, navetiştii se lasă legănaţi,

în voia maşinii şi a drumului cu asfaltul crăpat şi găurit. Din toate

colţurile caroseriei răsar nori de praf, năclăind totul. Barele de

susţinere din metal oxidat, înnegresc palmele transpirate. Mirosuri

plutesc de la un capăt la celălalt al spaţiului. Încruntat şi fără niciun

chef, directorul îşi strângea diplomatul din vinilin maroniu la

94

subţioară. Frânele scrâşneau din când în când, bălăbănind călătorii

într-o parte şi alta. Părul i se umplea puţin câte puţin cu praful ce

plutea nestingherit prin autobuzul arhiplin. După mai bine de ju-

mătate de oră, coborî. În staţia aceea toată lumea cobora. Mulţimea

se revărsa grăbită spre direcţii diferite, împânzind orașul. Fiecare

se îndrepta spre locul de muncă, mai mult din obligaţie, decât din

tragere de inimă. El mergea hotărât să sc transforme starea de lu-

cruri, pe care încă o suporta cu greu. Încă mai credea că poate să

schimbe lucrurile, cât de cât. Ajuns la poartă, văzu că portarul lip-

sea. Îl căută şi-l găsi pe coridorul central, pălăvrăgind liniştit cu

câţiva muncitori aflaţi la o ţigară. Le strică tihna. Nu se mai putu

stăpâni:

– Până când credeţi că mai pot suporta nepăsarea voastră?

Mergeţi la lucru! Doar pentru asta aţi venit aici…

– Păi, încercă portarul.

– Niciun păi! Treci în poartă, mai zise el răstit îndrep-

tându-se cătrănit spre birou.

Telefonul sună. Cineva îl cerea pe supraveghetor. Secretara

încă nu venise, ca de obicei. Nu-i făcea vină din asta. Autobuzul lui

venea în localitate mai devreme de începerea programului Direc-

torul ieşi personal să-l aducă. Îl găsi cu greutate la etajul patru al

dormitoarelor. Până când veni acesta la telefon, tonul deja se între-

rupsese. Iritat îşi aprinse o ţigară. Proasta organizare îl silise ade-

seori să alerge, ori el, ori secretara, după unul sau altul din cei che-

maţi la telefon. Timpul pierdut, efortul făcut fără nicio noimă, îl

indispuneau. Mai mult, din camera vecină, contabilul şef, înghesuit

cu cei de la contabilitatea curentă a producţiei şi administraţiei, se

călcau pur şi simplu pe picioare. Telefonul vechi era la dispoziţia și

a lui, şi a secretarei. Cei ce voiau să telefoneze îi ocupau mai tot

timpul linia. Adeseori se întâmpla să primească reproşuri din par-

tea unor colaboratori externi, că-l găseau greu din cauza telefonu-

lui veşnic ocupat. Producţia realizată de invalizi, era doar aşa, ca să

95

facă şi ei ceva. Era, conform programului de activitate, terapie ocu-

pațională. Majoritatea se ocupa cu ţesut lavete din deşeuri textile,

recuperate din gunoaiele fabricilor. Un atelier de tâmplărie, cu

maşini uzate, abia-şi trăgea sufletul. Făceau doar piese dispersate

pentru ţăranii din zona necooperativizată a muntelui.

Cizmăria se ocupa doar cu repararea încălţărilor celor inter-

naţi, iar din când în când mai făcea şi încălţăminte simplă pentru

invalizi, care se distrugea mai repede decât cea din comerţ. Croito-

ria se rezuma mai mult la cearşafuri şi tapiţeria la saltele. Alte ac-

tivităţi nu mai se făceau. Într-o sală se muncea sporadic la con-

fecţionat plasă din sârmă zincată. Valoarea tuturor produselor era

destul de mică.

Şef de producţie era un muncitor mai descurcăreţ, pentru

care lucrul propriu-zis era un adevărat calvar. Alte cadre tehnice

nu mai erau. Îl chemă la el.

– Ce probleme urgente sunt?

– Niciuna tovarăşe director!

– Şi producţia?

– Merge…

– Adică?

– Nu trebuie să facem prea mult. Tovarăşul contabil şef…

– Uite ce e dragă! Eu n-am venit aici să lâncezesc. Bani în

cont nu-s. Asistaţii îşi dau în cap pentru că n-au ce face. Eu nu mai

accept aşa ceva. Nu e uman, înţelegi dumneata? Mergi acum şi gân-

deşte-te la propuneri concrete.

Rămas singur, directorul căzu pe gânduri. Nu ştia cu ce să

pornească mai repede.

* * *

Delirul lui Fane a început fără veste. „Astăzi plec. Autobuzul

a intrat în W.C. şi m-a luat fără să vreau spre holurile pustii. În

96

atelier nişte muşte imense. Scot piatra şi „bang” am omorât o

muscă în ţăndări de geam. „Cine a dat?”

Dar ce, eu-s prost să recunosc? Las’că pun ei alt geam. A

arunca mucurile de ţigară pe geam este o dovadă de proastă edu-

caţie. Acestea pot nimeri în oameni nevinovaţi care urinează sub

fereastră.

Din culcuşul meu am auzit totul. Întâi cum mă căutau apoi

cum mă înjurau. Dacă i-ar fi auzit directorul ar fi dat cu ei de pă-

mânt. Dar nu-i. Eu sunt şi-s degeaba. Îmi vine să fac pe mine.

Sunt ud. N-are rost să-mi dau jos pantalonii. Oricum sub stiva de

scânduri nu e loc. Numai că mă ustură pielea. Dracu ştie ce-o fi

ieşit din mine aşa de pipărat. A venit şi câinele. E ăl cu coada tă-

iată de don’contabil şef. Cu securea, să se facă rău. Nu mai are

puroi la coadă. O să fac eu. Mă ustură pielea şi mă mănâncă.

Dacă am râie? Câinele mă linge. Cred că n-am râie. Îl iau în

braţe. Pute şi el. Mi-e cald.

Am dormit? Da. E noapte. Câinele nu-i. În jur pute şi mai

tare. Muştele nu dorm? Nu. Pentru că atunci când m-am mişcat,

au bâzâit. Iar sunt din alea negre.

Nu le văd, dar le simt picioruşele lipicioase pe faţă. Şi n-am

mâncat nimic. Mi-e foame. Îmi curge nasul. Oi fi răcit în udeala

asta. Plec. Autobuzul mă aşteaptă.

Îl iau cât mai am timp. Uite-l că pleacă. Lua-l-ar dracu! A

plecat. Ba nu. Mă aşteaptă. Repede. Repede. Trebuie să-l prind cu

muşte cu tot. Încă puţin. Să-mi fac loc între scânduri. Şi mai re-

pede”, îşi zise Fane aruncându-se în sicriul proaspăt geluit de la

tâmplărie.

Nu se mişcă nici când Costică Mutul îl acoperi cu un capac de

brad, începând să-i bată cuiele. Era un aer proaspăt cu miros de

brad în interior, încât putea să fie un sălaş de veci binevenit. Numai

atunci când ceilalţi asistaţi îl ridicară cu greu să-l ducă la camion,

97

maistrul s-a prins că ceva nu era în regulă cu greutatea coşciugului.

Desfăcu capacul şi dădu peste el.

– Ce faci, bă Fane aici? Ţi-a venit dor de ducă?

Ceilalţi izbucniră într-un râs plin de bale, care le curgeau pe

bărbii. Unii râdeau pentru că şi ceilalţi râdeau.

– Păi acolo-i fără durere şi-ntristare! filozofă brusc Fane, din

sicriu

– Da asta te doare? îi zise maistrul întinzându-i o nuia de sal-

câm.

Fane o luă în palmă și o strânse bine, fără să clipească. Nici

un muşchi de pe faţa lui nu tresări. Maistrul îşi retrase ramura cu

spini din palma lui Fane şi-o aruncă într-un colţ. Acesta îşi privea

palma, impasibil. I se umpluse de sânge.

– Nu era mai bine să mă fi lăsat acolo unde era miros de

brad? rosti el cu încetineală în glas.

– Du-l la cabinetul medical să-l panseze, zise maistrul unuia

ce părea a înţelege mai bine situaţia. Să nu se infecteze naibilor și

ăsta, că numai de belele avem parte în ultima vreme.

Asistenta era tolănită neglijent pe patul de metal pregătit

pentru administrarea de tratamente medicale. Scria. Dar nu con-

dica de tratamente. Auzise că era bine să filozofeze. Toți începuseră

să facă așa ceva. Se zvonea că directorul este impresionat de scri-

sorile găsite în ultima vreme în cutia poștală. Zvonul plecase de la

Milușa, prima care aflase nedumerirea șefului. Acuma, pe mulți îi

apucase frenezia scrisului. Unii chiar, se lăudau cum caută frag-

mente de prin cărți, le modifică să nu fie identice, le dădeau altora

să le scrie, în general celor care abia învățau literele, și le puneau

acolo, să vadă dacă directorul se prinde.

Timpul s-a despletit peste noi, molatec şi fără de veste, cui-

bărindu-se în sufletele noastre, îmbătrânindu-le. Avem din ce în

ce mai multe zile de cărat pe umerii copleşiţi de griji. De unde să

ne vină ajutor? Din ramurile noastre? Nu. Pentru că noi, copacii

98

bătrâni, nu mai avem puterea de a ne hrăni ramurile. Iar dacă

seminţele ni le-am risipit în vânt, purtăm şi vina neputinţei noas-

tre. Numai încolţirea seminţei ajută trunchiul nostru să mai existe

în timp.

I se păru prea complicat. Bazaconii. Nu cred că merge cu de-

astea. Trebuia ceva mai de suflet așa, mai de suferință. Biletul,

smuls de curentul ușii ce se deschise brusc, alunecă din din condica

de prezență, pe betonul pardoselii mozaicate. Însoţitorul lui Fane

îl ridică.

– De ce spui astea? o întrebă mirat, după ce a citit-o. Ea a ră-

mas descumpănită. Când însoțitorul se duse cu biletul la director,

acesta se prefăcu neinteresat. Cunoștea scrisul asistentei. Și ce dacă

scrie, spuse, privindu-l pe turnător fără să înțeleagă de ce o turna.

Nici celălalt nu se arătă dispus să-i spună mai mult. Nu avea chef să

răspundă unui interogatoriu, mai ales că, afară de zvonuri, nici el nu

avea dovezi concrete. Poți să pleci, îi mai spuse directorul, gândind

că va vorbi cu asistenta, dar nu imediat, să n-o sperie. O va interoga

aducând vorba mai pe departe, într-un moment oportun.

* * *

Nu-şi mai vedea capul de probleme. Tulburase prea mult

liniştea conspirativă ce se cuibărise nefast între asistaţi şi salariaţi.

Se uită la documente, încercând să le dea de rost. Aproape obosise,

și nu voia să se vadă.

Referat: Subsemnatul Ștefan Vasilache, fiind supraveghetor

de serviciu în ziua de 15 iunie, am constatat absenţa din salon a

asistatului Potârniche Constantin. Rog conducerea să ia măsuri.

Semnat S.V.

Îşi puse apostila, dând şi o rezoluţie: Tovarăşe administrator,

de ce nu vă instruiţi personalul? Ce măsuri aţi luat dumneavoastră?

99

Vă mulţumiţi numai cu simple constatări? Rog căutaţi dumnea-

voastră personal, asistatul. Dar se opri brusc, după ce-i căzu sub

ochi altă hârtie.

Referat: Subsemnatul Malacu Gheorghe, paznic de serviciu,

în ziua de 18, miercuri noaptea am constatat că sub stiva de che-

restea se găsea asistatul Potârniche Constantin nemişcat. În rea-

litate, era decedat. L-am transportat la cabinetul medical. Urma

semnătura. Directorul se uită la hârtie, înmărmurit. Continuă să

citească şi să recitească. Dădu apoi, peste un document ce părea să

închidă cazul:

Certificat de deces

Emis pentru asistatul Potârniche Constantin, domiciliat în

căminul..., de pe str… din orașul … , fiul lui Ion şi al Mariei, ambii

decedaţi. Cauza: Deces prin strivire, survenit în urmă cu aproxima-

tiv 3 zile, etc. etc. Cum adică, a zăcut trei zile pentru ca ăştia să-şi

dea seama că lipseşte? S-o creadă ei că las problema aşa!

Decizie: … Se sancţionează tovarăşul administrator Dorin cu

10 % din salariu, pe trei luni, pentru neglijenţă în timpul serviciu-

lui. Ceilalți, din subordinea lui, scăpară.

Peste câteva zile se trezi cu un înalt funcţionar ministerial ve-

nit în control.

– Citeşte! îi spuse acesta directorului, întinzându-i o hârtie

cu un scris ciudat.

Anonimă: Tovarăşe Ministru, vă rog să faceţi dreptate. Că

de când ne-aţi pus un nou director, lucrurile s-au înrăutăţit. Bate

asistaţii până când aceştia de frică se sinucid.Este și cazul asista-

tului Potârniche Constantin recent decedat, pentru care directo-

rul a sancţionat mai mulţi salariaţi pentru ca să le închidă gura

şi să nu mai zică nimic de vinovăţia lui. Nu se mai poate trăi aşa.

Unde este dreptatea, dacă nu la dumneavoastră?

Un grup de salariaţi.

100

De aceea nu se miră când ministeriabilul întocmi un referat

de anchetă din care rezulta că:directorul se face vinovat că nu a

desfăcut contractul de muncă supraveghetorului de serviciu Ște-

fan Vasilache, care nu a supravegheat unitatea şi a lăsat 400 de

asistaţi fără îndrumare. Asistatul Potârniche a decedat ca ur-

mare a strivirii de stiva de cherestea sub care se afla.

Corpul de control al ministerului.

* * *

– Nu, aşa nu se mai poate, tovarărășa primar, conchise cu

fermitate directorul aşezământului. Cu un secretar de partid care

apără neglijenţa, un contabil şef care răstălmăceşte legea, un ad-

ministrator leneș, un preşedinte de sindicat care doarme, fără şef

de producţie…

– Cum fără şef de producţie?

– Da. Nu ştiaţi? La mine un tâmplar de categorie mare este

şef de producţie iar altul este merceolog. Iar cu ei, eu trebuie să fac

şi plan de producţie şi beneficii şi instruirea oligofrenilor.

– Dar ce-ai fi vrut să faci? Eu nu pot să te ajut. Să mă duc la

ministru şi să-i spun că nu poţi să-ţi alegi secretarul care trebuie?

– Dar ce, eu îl aleg?

– Te rog, nu mă întrerupe. Dacă n-ai învăţat să acţionezi, cel

puţin învaţă să asculţi!

– Tovarăşa primar, nu ştiu cât o să mai rezist, dacă nici dum-

neavoastră nu sunteţi alături de mine, o să cred că-mi vreţi demi-

sia. Şi dacă plec, toţi golanii vor triumfa şi o să rămâneţi iarăşi

câţiva ani fără director.

– Adică vrei să mă şantajezi!

– Nu! Dar nici aşa nu mai pot continua!

– Uite care-i treaba, mergi la unitate şi ne mai gândim! Dar

învaţă-te să mai asculţi şi ce-ţi spun oamenii! îi zise aceasta în loc

101

de rămas bun, în vreme ce directorul părăsea încăperea

„Să ascult gogomănii” gândi directorul supărat.

Discuţia alunecase pe un făgaş nedorit. Nu aşa trebuiau să fie

lucrurile. Ancheta stabilise nişte sancţiuni. Vechile tovărăşii la rele

fuseseră mai tari. Cu toţii se făcuseră părtaşi la fărădelege. Ostili-

tatea colectivului nedisciplinat fusese atât de făţişă şi atât de cate-

gorică, încât nu mai era nimic de făcut. Cel puţin de la minister se

aşteptase la altceva. Dar nici de acolo, nimic. Se mulţumiseră doar

cu îndemnuri şi-l lăsaseră în bătaia vântului. Gustul amar al nepu-

tinței îl înverșună mai tare: „Nu mă las. Ori eu, ori ei. Urma alege,

iar dacă tot va trebui să plec, măcar să nu-mi pară rău”, îşi zise,

mergând încet, de parcă n-ar fi vrut să ajungă.

Întors în unitate, se trezi în birou cu securistul ce încercase

să-l lămurească de importanţa unei colaborări între instituţii. Era

însoţit de un tânăr blond, care se arăta stânjenit că se afla acolo.

– Tovarăşul este de la arhivele statului. L-am întâlnit aici. Vă

aştepta, îi spuse securistul, ca unul de-al casei.

– Bine aţi venit, se adresă el impersonal, strângând mâinile

musafirilor. O cafea? zise, doar ca să nu fie nevoit să tacă iar, aș-

teptând.

Cei doi îl refuzară. Cafeaua nu putea fi decât un nechezol. Nu

beau ei din ăsta.

– Tovarăşul a venit în control, zise ofiţerul de securitate Cos-

tăchel.

– Foarte bine, este binevenit. Cum vă numiţi? Aveţi o legiti-

maţie?

– Garantez eu pentru tovarăşul Mirel Puțaru! zise repede se-

curistul.

– Aveţi arhivă? întrebă Puțaru la fel de repede, ca să evite

parcă, alte întrebări.

– Avem. Este la contabilul şef, la nea Costică.

– Aşa-i zici dumneata unui contabil şef? îl interpelă Puțaru.

102

– Tovarăşul arhivar…

– Arhivist, îl întrerupse cu acelaşi tupeu organul de control.

– Păi nu-i tot aia? Pentru noi, nea Costică-i tot una cu

tov.contabil şef.

Securistul se uită la arhivist cu admiraţie. Il bănuia capabil

de tupeu, dar asta era deja obrăznicie.

Arhivistul acceptă să fie condus la contabilului şef, care era

obligat să ţină evidenţa documentelor din unitate.

Rămas singur cu securistul, Daniel îşi arătă nedumerirea.

– Tovule îi spuse ofiţerul, sunt informat că dumneata ai nişte

relaţii în străinătate.

– N-am. A fost aici înt-o zi, sora unui asistat, care trăiește în

afara țării… Dar n-a venit să-l ia, doar m-a rugat să nu-i mai dau

drumul acasă niciodată, că o chinuie pe maică-sa. Va fi greu să-l

țin, ăla fuge mereu… Ce să fac doar cu un supraveghetor pe noapte?

Și nu fuge pe poartă, că nu-i prost. Sare gardul. Cum fac mulți al-

ții….

– Nu la asta mă refer eu. Dumneata ai totuși nişte neamuri

în străinătate.

– N-am tovarăşe! Am fost verificat înainte de a fi numit.

– Lasă tovule, că ştim noi. Am verificat şi noi.

– Şi?

– Deci recunoşti…

– Ce să recunosc? N-am habar de existenţa vreuneia. Dar vă

văd că insistaţi, şi nu pricep de ce.

– E simplu. Am văzut că ai început să faci un fel de dreptate,

în felul dumitale. Nu-ţi place secretarul de partid, administratorul,

contabilul, bucătarii şi în general salariaţii, de parcă ai fi vreun or-

gan de anchetă, nu un individ pus să conducă un colectiv de oameni

ai muncii.

Directorul rămase fără replică. Violenţa limbajului, stupidi-

tatea ideilor securistului îl năuciră. Ce să-i spună unui asemenea

103

individ. Tăcu. Celălalt se revărsă într-un potop de ameninţări.

– Ai înţeles? concluzionă securistul Costăchel într-un final.

– Am înţeles, îi răspunse directorul maşinal, lăsându-l să

plece.

Ieşit din unitate, ofiţerul jubila la gândul că-l pusese la punct

pe directorul rebel. Apoi, Puțaru avea şi el cum să-l fezandeze că

doar fusese instruit de mai multe ori şi la facultatea „securiștilor”

şi după absolvirea facultăţii.

* * *

Din cazanele centralei, ca o ceață, răbufnea căldura în afară.

Ţevăria spartă umpluse canalele termice din curtea așezământului

cu apă fierbinte. Asistaţii tremurau de frig şi de frică. Nu ştiau să

ceară şi nici să reclame. Şi nici n-ar fi avut cui cere. Iarna aspră

năvălise prin geamurile sparte. Instalatorul umbla din loc în loc

fără niciun rost, aşteptând scurgerea timpului de la o chenzină la

alta. Fochiştii dormeau în căldura centralei, pe bănci aşezate în faţa

focurilor, bucurându-se când nu venea nimeni să-i deranjeze. Cel

care ţinea loc de administrator se întreţinea amabil cu personalul

feminin din subordine. O infirmieră îi făcea actele, o bucătăreasă

se îngrijea de cele trebuincioase burţii, iar ceilalţi subalterni se în-

grijeau la rândul lor să se chivernisească în fel şi chip. Din fiecare

sector de activitate se căutau foloasele. Până şi invalizii mobilizaţi

în cărucioare, erau folosiţi pentru croşetat şi tricotat lucrări parti-

culare. Nu mai existau opreliști între compartimente, în a-şi face

servicii reciproce. Cabinetul medical nu avea niciun medic, deși

erau vacante două posturi. Producţia în regim de ergoterapie era

condusă de un tâmplar, care scăpase cu chiu cu vai de condamnare,

rămânând în continuare doar secretar de partid şi coordonator al

producţiei.

104

Organele de stat nu se alarmau. Era o scuză: se lucra cu inva-

lizi, iar aceştia nu trebuiau exploataţi, chipurile. Era socotită drept

exploatare munca organizată în cadrul cifrelor de plan, dar nu și

munca depusă la particulari, care de fapt trebuiau să aibă grijă de

munca invalizilor. Laitmotivul „nu avem materii prime” nu era în

realitate decât un paravan pentru a ascunde incapacitatea colecti-

vului şi a conducerii în realizările unui program de muncă adecvat.

Specialiştii din minister nu se deplasau în teren, nici măcar de cu-

riozitate, nicidecum să mai realizeze ceva. În magaziile de materi-

ale existau tot felul de materii prime ce nu-şi găseau întrebuinţare.

Magaziile înseşi, fuseseră instalate în spaţiile destinate dormitoa-

relor, reducând cu o treime numărul locurilor de cazare. De aceea,

dormitoarele erau suprapopulate. În loc de zece asistaţi erau chiar

şi douăzeci. Obiceiul dăunător, crease intimităţi penibile şi perver-

siuni sexuale, de care se amuzau cu toții. Cabinetul, cu cele câteva

cadre medii se complăcea în comentarii vulgare, fără jenă pentru

tot ceea ce se întâmpla. Viaţa semi-matrimonială, acceptată pentru

asistaţi, devenise pretext de imoralitate şi pentru salariaţi. Mai

mult, existau cazuri când fetele handicapate erau silite să-şi vândă

trupul pe un pachet de ţigări, celor care trebuiau să aibă grijă de

soarta lor.

Secretarul de partid, graţiat prin decret, nu era de niciun fo-

los conducerii.

Venise pus pe harţă, nemulţumit de judecată, golea fără nicio

sfială paharele subalternilor şi ale colaboratorilor, ori de câte ori

era invitat. Și era invitat des, fiindcă astfel le era bine la toți. Despre

colaborări cu parteneri serioşi, nici nu putea fi vorba. Cine şi-ar fi

asumat răspunderea pentru asta?

De aceea, lucrările se limitau la reparaţii încălţăminte în pri-

mul rând, pentru că aici se reparau toate perechile de pantofi ai

personalului şi rudelor personalului. De asemenea, se mai făceau

împletituri din sârmă zincată şi lucrări de tâmplărie, care constau

105

mai mult din lucrări ocazionale, în campania agricolă de toamnă,

când fermele vegetale aveau nevoie de mese şi scaune pentru mun-

citorii sezonieri. În rest, nimic. Iar nimicul se numea, ergoterapie.

Din resturi textile se împleteau lavete pentru strungari, iar la croi-

torie se lucra câte ceva lenjerie tot pentru fermele I.A.S. sub titula-

tura generică de inventar moale.

Despre sindicat, se putea afirma orice. N-ar fi supărat şi nici

n-ar fi bucurat pe nimeni. Nu exista, cum nu exista nici consiliul de

conducere. Era mai bine aşa, pentru ei.

Fără director, fără şef de producţie, unitatea îşi dusese exis-

tenţa târâş-grăpiş, de unde şi concluzia ministerului că nici nu era

nevoie de aşa ceva. În aceste condiţii, numirea unui director, era

clar că nu convenea nimănui

Instaurarea unui nou climat, deranja starea lucrurilor care

deveniseră obișnuință, iar asta se înţelege că nu era de preferat.

Calmul nu trebuia înlocuit cu agitaţia. „Timpul trece, leafa merge,

noi cu drag muncim” devenise şlagărul preferat al tuturor, indife-

rent de nivel. Bunul simţ era dezagreabil, iar conştiinţa nici nu tre-

buie să fie prezentă în vreun fel în aceste locuri.

* * *

E frig. E cenuşiu. E umezeală multă. La noi în dormitor a

pătruns nesuferita moleşeală. Unii se culcă îmbrăcaţi, alţii nu. Ca

alţii sunt şi eu. Stau în pijama şi citesc Poveşti nemuritoare.

Prinţesele coboară din pagini lângă mine. Le simt răsuflarea. Au

ochi mari, cu pleoape ca aripa libelulei. Le simt fluturarea. Nu-mi

vine să-mi dezlipesc ochii din slovele cărţii. Aş fugi printre ele!

M-aş lăsa pradă disperării…Titi Şliţ răsfoia o carte cu poze. Fusese

cu Tanța Prepeleag de câteva ori la baie şi nu se întâmplase nimic.

De fiecare dată îi povestea prietenului Dinu despre păţaniile lui.

Ajunsese de râsul tuturor. După ce termină cu poveştile, Şliţ era

106

ferm încredinţat că o va face totuși fericită pe madam Prepeleag,

cum îi plăcea lui să-i zică. Numai că ea, se lăsa greu. Timpul nu era

în favoarea lui. Şliţ îşi continua lecturile, impasibil, fără a înţelege

mare lucru. Îi plăceau însă cuvintele scrise de alții.

- „Am aflat dintr-o carte, că fiecare om trăieşte o singură

viaţă. Şi mai spunea acela că trebuie avut grijă de ea, că e singura

… De asta vreau eu să vorbesc, să spun că nu-i adevărat. Pentru că

eu trăiesc odată trei vieţi şi nu-i uşor de loc. De asta mă gândesc ce

simplu trebuie să-i fie lui, omul care trăieşte o singură viaţă. Eu

port în mine mereu povara celor trei vieţi, ale mele toate şi toate la

fel de prezente.

Prima e cea în care tremur de frig şi sufăr de foame, în casa

aceea în care nimănui nu-i pasă de nimic şi unde primeam uneori

bomboane, rar câte o mână mă mângâia absent pe cap şi de cele

mai multe ori înjurături şi bătăi şi nopţile trecute pe-afară când

somnul potolea agitaţia celor cărora le spusesem mamă şi tată. Şi

viaţa asta mă arde de ură. Şi ceva mă trage mereu spre ea ca şi cum

acolo ar mai fi ceva de făcut.”

Tanța se uita la el aiurită. Nu înțelegea de ce-i tot spunea tot

ce auzea el, pe unde putea. Nu înțelegea ce-o fi în capul lui de oli-

gofren. Nu avea nicio legătură cu el, avea doar nevoi, la pe care

acesta se învoise. E drept, uneori acceptase și ea să se umilească la

nevoile lui. Dar atât. „Păi, să facă bine să nu și-o ia prea tare în cap”,

își zise în gând. „Trebuie pus un pic la punct, să priceapă prostul

diferența ”…

– Și ce-mi trebuie mie toate astea? îl apostrofa ea plictisită.

Am viaţa de aici, unde totul e bine rostuit. Și masa la timp şi patul

curat şi ziua mai lucrăm câte ceva, iar după amiezile – muzică şi

televizor şi film, aparent nimic nu lipseşte, încercă ea să-l lămu-

rească. Dar ce pricepi tu?

107

– „Viaţa aia a mea, numai a mea, în care pot orice, în care

sunt pe rând cine vreau eu, şi îngrijitoarea care ţipă la noi şi direc-

torul de care ne temem şi actorul acela puternic, din pădure, liber,

prieten cu animalele, care urlă sărind din copac în copac și pe care-l

mângâie cu gingăşie o fată…încerca el să revină la tema ce-l inte-

resa”, crezând că o va face să se uite la el ca la un om, nu ca la sca-

unul cu rotile. Fără folos.

De aceea, când se duse peste câteva zile la ea, îl găsi pe Ion

Cotârlan, pitit sub pătura maronie ce tresălta frenetic. O dădu la o

parte. Tanța, se agăţase de trupul lui Cotârlan, gemând de plăcere.

Ieşi năucit. Ce dracu să caute ăsta aici? N-o avea pe Mimoza lui

când voia? Și Tanța….Eu o car în spinare și ea stă sub altu’. De aia

nu mai vrea cu mine. I s-a întunecat mintea puțină, pe care o avea.

Mai mult instinctul animalic decît drgostea îl mâna să fugă undeva,

oriunde, numai să fie singur. Se urcă pe acoperişul dormitoarelor,

unde o vedea pe Otilia aievea, ca și cum ar fi privit la un film. Ea

era fata aceea gingașă, pe care el avea s-o prindă acum zburând din

copac în copac urlând ca o fiară, să o prindă în brațe, și să nu mai

moară. Căderea de la etajul al treilea îi fuse fatală. Când a venit

Salvarea, oamenii de la infirmerie i-au dat trupul zdrobit, să-l ducă

la morgă.

– Eu nu duc cadavre! rosti sentenţios nenea Puiu Ciofârcă

şoferul de pe salvare, uitându-se la asistenta ce-l însoţea mai întot-

deauna când venea la această unitate. În disperare de cauză, asis-

tentul de serviciu de la cabinet îi spuse:

– Şi atunci, cine-i dă certificat de deces?

Înduplecat, nea Puiu şi asistenta se hotărâră din priviri să ac-

cepte să-l ia. Cotârlan rămăsese stăpân pe salonul din care se mai

eliberase un pat. Putea să se mute lângă femeia lui, de sub pătura

buclucaşă. Mimoza de abia îl aştepta, oricând ar fi venit Nu știa de

Țanța. Doar că, în ușă se ivi capul butucănos al lui Petre.

– Ce faci madam? o întrebă el mieros.

108

– Nu te priveşte, am treabă!

– Ce treabă? insistă el îndreptându-se spre patul ei. Mimoza

se ghemui sub pătură. Îi ştia felul. Cu un tupeu ieşit din comun,

Petre trase de pătură, descoperindu-i trupul învelit într-o rochiţă

de stambă subţire.

– Pleacă de aici că ţip! rosti ea, înspăimântată. El nu o luă în

seamă. Se băga îmbrăcat aşa cum era sub pătura aspră, ce mirosea

a dezinfectant.

– Ajutooor! Săriiiţi!... mai apucă ea să rostească, înainte ca

palma grea a lui Petre să-i astupe gura.

– Dacă nu taci, te spintec! îi zise acesta șoptit, scoţând la

iveală un briceag mai mare decât cele obişnuite. Numai că strigătul

ei fusese auzit de Cotârlan, care tocmai atunci găsise de cuviinţă

s-o viziteze și el, să uite necazul prin care tocmai trecuse. Pe nebun

l-au apucat din senin pandaliile. Nici ceilalți care l-au văzut furi-

șându-se, n-ar fi spus nimic, de frică. Oricum n-ar fi contat la o an-

chetă. Nu se luau în seamă declarațiile handicapaților. Cotârlan e

repezi ca un apucat în spatele celui ce stătea peste Mimoza lui, fără

să ştie cine-i. În obscuritatea încăperii era mai greu de desluşit. În-

tărâtat, Petre se ridică cu briceagul desfăcut în mână, dând să-l lo-

vească. Cotârlan se feri. Era la rândul lui destul de bine clădit. Nu

se aştepta să vadă fluturând prin faţa ochilor o lamă de cuţit. Se

dădu doi paşi înapoi, punând mâna pe un taburet. Mimoza îşi trase

la iuţeală pătura la loc, peste ea.

– Te sparg, fu-tu-ţi morţii mă-tii! urlă Petre ca un apucat.

Cotârlan se apăra cu taburetul ţinut de picioare în faţă. Pe uşă intră

directorul.

– Ce faceţi, măi golanilor? Nici ziua nu vă potoliți? tună gla-

sul lui pe deasupra capetelor. Venise să vadă dacă află de la cineva,

oricine, de ce s-a aruncat nebunul de la etaj. Prea se întâmplau des

astfel de lucruri. Cotârlan lăsă scaunul jos, retrăgându-se în spatele

directorului. Lama briceagului îi şterse antebraţul. Iar atunci când

109

acesta se feri pentru câteva clipe, Petre ţâşni pe uşă ca un fulger,

depărtându-se spre ieşirea din unitate. Ștefan îşi prinse cu celălalt

braţ mâna rănită, privind înfuriat la sângele care şiroia.

– Mergeţi la cabinet, domnule director. Vă duc eu, se oferi

Cotârlan. Ștefan nu-i răspunse. Încă nu avea replică după toate cele

întâmplate. Făcu vreo câţiva paşi în tăcere, apoi îi spuse lui Cotâr-

lan:

– Fugi la paznic şi spune-i să-l reţină!

Rana nu era periculoasă. Un pansament peste nişte pulbere

dezinfectantă, și gata.

– Las’că aşa-i trebuie! auzi salariații râzând după aceea, în

spatele lui.

Nea Costică jubila: „eu i-am spus să nu se bage”, îşi zise el cu

satisfacţie, rânjind mulţumit la auzul veştii.

* * *

Maxim Berghianu nu era un ministru ca toţi ceilalţi. Căsăto-

rit cu actriţa Silvia Popovici, ministrul iubea mai mult tenisul de

câmp decât ministerul unde fusese exilat din C.C. al P.C.R. Bărbat

inteligent, Berghianu impusese o stare de teamă în aparatul său,

care dusese la curăţarea măruntaielor instituţiei ministeriale. Se

zicea despre el că mai stă „maximum” un an, de parcă ar fi vrut să

contrazică zicala aceea, cum că, după fiecare an petrecut la Minis-

terul Muncii urma altul şi altul preţ de vreo două cincinale. Când

Daniel Ștefan vru să se înscrie în audienţă în probleme de investiţii,

fu repartizat la directorul general Popescu. Acesta, proaspăt venit

de la Ministerul Sănătăţii părea să aibă o altă structură mentală

decât vechii funcţionari ai muncii. Din cabinetul secretarei direc-

torului general, Daniel îşi recapitulă discursul pipăindu-şi din când

în când hârtiile din mapa adusă cu el.

– Intraţi! îi spuse secretara, la un moment dat.

110

Intră într-un birou impunător.

– Să trăiţi! zise Ștefan, protocolar, din ușa întredeschisă.

– Intră, hai, mai mult curaj, că nu mănânc pe nimeni, îl în-

demnă directorul general.

Fuma un fel de ţigări de foi mai puţin întâlnite prin tutunge-

riile capitalei. Îi plăcea să-şi arate nivelul de trai cu ostentaţie. Îi

îndemnă cu un gest larg să ia loc pe un scaun din faţa biroului. Da-

niel se aşeză, aşteptând să fie întrebat. Şi întrebarea veni.

– Dumneata n-ai treabă pe acolo?

– Da domnule director general, am! Dar nu pot s-o fac dacă

n-am şi banii necesari, nu se lăsă intimidat Daniel.

– Serios? Pentru ce-ţi trebuie dumneata bani?

– Vreau să fac o sală de şedinţe!

– Ce sală de şedinţe? Dumneata nu şti că investiţiile sunt

aprobate direct de către tovarăşul secretar general Nicolae

Ceauşescu?

– Ştiu, tovarăşe director general. Dar dacă vă mai amintiţi,

dumneavoastră m-aţi mai ajutat cu bani de combustibil, cu bani

pentru reparaţii şi cu multe altele. De aceea am vrut să mă duc di-

rect la tovarăşul ministru, să nu mai vin tot la dumneavoastră să vă

deranjez.

– Ştiu! Dar tovarăşul ministru n-are timp de aşa ceva. De

aceea, uite ce-ţi spun eu: ai nişte bani la producţie, fă din ăia tot

felul de lucruri despre care să nu şti decât dumneata şi banca. Eu

nu-ţi dau niciun fel de aprobare.

Daniel ştia ce înseamnă asta: încălcarea legii. Se ridică să

plece.

– Şi încă ceva. Eu nu ştiu nimic, îi spuse Popescu la plecare.

A doua zi, Daniel se prezentă la directorul băncii, Cheresteș, unde

așezământul își ținea banii. I-a spus clar, cum stau lucrurile și ce

vrea să facă.

111

– Directore, dacă zici că așa ai fost sfătuit de „sus”, eu mă fac

că nu ştiu. Banii ce-i realizezi la producţie sunt oricum ai tăi. Am

doar o singură rugăminte: să-ţi acoperi bine oala. N-am chef de

vreo reclamaţie! „Nici ăsta nu știe nimic” își zise Daniel cu obidă.

Se opri la Cooperativa Constructorul, unde era preşedinte un

fost colonel, doritor de lucrări de orice fel, numai de lucru să fie.

– Tovarăşe preşedinte Coman, ce-ai zice de o lucrare mai am-

plă?

– Cât de amplă?îl întrebă el cu un glas răguşit.

– Păi, vreau să fac un club de vreo sută de locuri!

– Ai aprobare de la minster?

– Nu, dar am bani!

Ochii preşedintelui Coman sticliră. Aşa ceva, mai rar.

– Şi nu-ţi refuză banca dispoziţiile de plată? ceru preşedin-

tele cooperaţiei lămuriri suplimentare.

– Am discutat cu Cheresteş şi mi-a promis că se poate. Și mai

pot, dacă ai nevoie, să-ţi fac la nişte preţuri avantajoase mobilier,

tâmplărie, tapiţerie, plasă de sârmă, croitorie şi multe alte lucruri

de care ai nevoie! îi propuse Daniel dintr-o suflare.

– Atunci e perfect! conchise preşedintele, întinzându-i mâna.

A doua zi, o ingineră stagiară se prezentă la aşezământ pen-

tru a face măsurători şi a întocmi actele primare.

– Aş vrea să ştiu cât se poate de precis, ce anume vreţi să fa-

ceţi! preciză ea.

– În primul rând, vreau să fie o sală pentru proiecţii de film!

Apoi, vreau să fie şi sală de şedinţe. Şi dacă se poate, să fie bună şi

pentru a face repetiţii cu formaţiile pe care le avem, spuse directo-

rul, aproape pe nerăsuflate.

– Şi unde vreţi să construiţi?

– Pe acoperişul sălii de mese şi al bucătăriei. Iar dacă se poate

să fac şi nişte birouri administrative deasupra celor pe care le avem

la parter, ar fi minunat.

112

Ea îl privi lung. Nu se aştepta la o asemenea complexitate.

– Şi care va fi calea de acces?

– Dar nu mai bine mergem direct pe teren? propuse Ştefan

ridicându-se în picioare.

Inginera se ridică la rându-i şi-l aşteptă să iasă:

– Mergeţi mai întâi dumneavoastră, pentru că ştiţi mai bine

drumul

El se conformă. Ieşi din biroul secretarei, coborî câteva trepte

şi ajunse la coridorul care lega dormitoarele de ateliere. O luă spre

dormitoare.

– Uitaţi, aici la dreapta, este intrarea la sala de mese şi bucă-

tăria. Iar pe trepte, la etajul unu, o să dăm de un zid din BCA, care

se poate sparge, ca să ieşim deasupra.

Ea nu zise nimic. Îşi scoase un carneţel pe care începu să no-

teze. Geamul care lumina casa scărilor dinspre acoperişul bucătă-

riei, era deschis.

– Va trebui să uşurăm acoperişul, ca să suporte greutatea

construcţiei, spuse inginera.

– Sigur că da! Am de gând să construiesc totul din lemn, căp-

tuşit cu BCA poros şi cu acoperiş din tablă. Un tavan din placaj

subţire, şi gata!

– Chiar şi cu jumătăţile din trunchi de brad, tot va fi greu.

Acoperişurile astea cu terase de tip sovietic, au şi smoală, au şi

pietriş şi tot felul de umpluturi grele, care cresc mult greutatea to-

tală. Cine face decopertarea?

– Păi dumneavoastră, se înţelege. Eu nu am decât un camion

hârbuit care abia de se mai târăşte dintr-un loc în altul. Cu el car şi

pâinea şi chiar morţii.

– Care morţi? întrebă inginera.

– Păi, la noi se mai şi moare, spuse directorul, luând-o înapoi

spre biroul din care plecase.

113

– Apoi, eu ştiu ce am de făcut. Nu mai merg în birou. Vreau

ca săptămâna viitoare să ne apucăm de lucru, mai spuse îndrep-

tându-se spre poarta de intrare.

Directorului nu-i venea să creadă că puteau începe lucrul.

– Cinei-i persoana? Întrebă curios nea Costică, ivit pe

neaşteptate în capul scărilor de la birou.

– Inginera de la constructor!

– Şi ce vrea?

– Păi, nu vrea nimic. Şi-a notat ce-am spus, şi de săptămâna

viitoare începe lucrul.

– Păi, şi eu nu trebuie să ştiu pe ce dau banii?

– Haide, nea Costică, vino la mine în birou şi o să-ţi spun tot

ce vrei să ştii, îi zise directorul luându-l cu diplomaţie, așa cum

avea de gând să se poarte de acum încolo, ca să nu aibă reclamații.

După mai multe runde de întâlniri, Daniel se trezi cu nişte

lucrători de la munte, pricepuţi în acoperişuri. Aduceau cu ei şi o

mulţime de căpriori, grinzi şi scânduri, pe care să le monteze peste

terasele crăpate şi sfârtecate, prin care pătrundea ploaia în dormi-

toare sau în halele de producţie. Relaţiile de bună vecinătate cu

platforma de prelucrarea lemnului, de peste linia de cale ferată,

i-au adus cam tot ce le trebuia construirii acoperişului. Daniel se

duse la Combinatul Siderurgic de la Galaţi pentru tablă zincată.

– Ai repartiţie? îl întrebă directorul combinatului.

– Am! E-n portbagaj! zise directorul aşezământului. Avea cu-

raj. Era ca între directori.

– Cheamă-l pe Vasile la mine! zise directorul combinatului

prin interfon către secretara sa, ascultând ce-i turuia Daniel despre

handicapaţii lui. Era impresionat. Îşi imagina cum e să dormi cu

apa picurând din tavan. Iar faptul că directoraşul din faţa lui venise

şi cu „argumente” care să suplinească absenţa repartiţiilor, îl hotărî

să-l ajute. Îi oferi vreo treizeci de tone de tablă mai groasă. O avea

114

pe stoc de la un export refuzat. O cără cu maşini închiriate. Conta-

bilul şef spumega de furie. Iscălea pentru control preventiv cu

teamă. Pe el ar fi căzut „măgăreaţa”, în caz că ar fi venit vreun con-

trol. Şi nici nu putea să reclame, să facă vreo anonimă, aşa cum

obişnuia cu alte ocazii. S-ar fi dat de gol. Iar dacă nu semna, îl obli-

gau cei de la Minister. „Cum dracu i-o fi convins şi pe ăştia?” îşi

zicea nea Costică de multe ori, punându-şi semnătura. Când s-a

ajuns la bătut scândura, Daniel s-a adresat celor de la tâmplărie:

– Măi băieţi, dau un şpriţ, dacă mă ajutaţi să bat astea. Să

dau o mână de ajutor mocanilor.

– Dar ceva, haleală?

– Asta nu pot, intrăm la belea!

– Lăsaţi domnule director, că ne descurcăm noi, ca şi până

acum, zise unul mai mucalit, stârnind râsul celorlalţi. Daniel primi

astfel confirmarea legăturii ce exista între bucătărie şi salariaţi. „De

aia nu ajunge mâncarea la asistaţi”, gândi el. În plus, fusese

anunţat de directorul băncii că-i ajunseseră la ureche nişte zvonuri

despre nişte turnătorii despre lucrări, când se ştia că erau interzise

până şi văruielile de igienizare obligatorie a clădirilor. Dar el se

baza pe faptul că știa și ministerul, iar pentru nişte handicapaţi

n-avea să fie un scandal prea mare. De aceea găsi de cuviinţă că era

bine să-l impulsioneze pe Daniel să termine mai repede.

– Până la urma urmei, dacă vine vreun control, poţi spune

adevărul, zise Cheresteş ca un bancher în pragul pensionării. De

aceea Daniel îşi îndemnase salariaţii să lucreze şi noaptea. Iar

atunci când muncitorii auziră: „Trăiască Partidul Comunist Ro-

mân” sau „Trăiască iubitul nostru conducător”, izbucniră în râs.

Ştiau că era o asistată, în plin amor. Zvonul se dusese repede. Aşa

făcea ea, când ajungea la final. Nu mai era o taină, ci doar o curio-

zitate bizară. Unii râdeau: o s-o pun pe nevastă-mea să strige şi

ea.”Şi naiba ştie dacă nu s-o fi întâmplând şi aşa ceva?”, îşi zise di-

rectorul zâmbind în sinea lui. Nu-l mai mira nimic.

115

* * *

Pițu Coclenci era bucuros că nu se transferase la căminul spi-

tal.

– Băi, tu nici nu şti ce bine e acolo! încercă Ștefan să-l con-

vingă. Staţi câte doi în cameră, aveţi baie modernă şi nu munciţi.

– Da. Şi murim. De acolo se iese numai cu picioarele înainte,

nu se lăsase convins Piţu Coclenci. Era slăbit, aproape străveziu şi

nimeni nu ştia de ce i se întâmpla aşa ceva. La ateliere nu mai mer-

gea. Zăcea în dormitor, pe un pat acoperit cu o muşama ca să nu

putrezească salteaua. Avea enurezis.

– Pe ăsta trebuie să-l ducem la spital. Are sfincterele prăpă-

dite! zise asistentul şef cu îngrijorare.

Asistatul fusese adus de la un cămin din nordul ţării, din or-

dinul lui Ilie Ceauşescu. Generalul avea nevoie de clădirile fostei

garnizoane militare zidite de Maria Tereza la Bistriţa şi în care tră-

iau peste o mie de copii şi adulţi într-o devălmăşie scabroasă. Când

Daniel Ștefan i-a urcat în cele patru autocare puse la dispoziţie de

judeţeana de partid, nu şi-a închipuit că va fi nevoit să ia şi adulți

pe pături în loc de tărgi. Mulţi aveau numele înscris pe o brăţară de

leucoplast lipită pe pielea antebraţului: Viorel, Petre, Elena

ş.a.m.d. Şi în duhoarea ce se instalase în autocarele cu aceşti nefe-

riciţi chiriaşi de la Siret, din când în când se auzea câte un urlet

sinistru delirant ce-l speria pe şofer.

– Faceţi-l să tacă domnule director, că altfel vă bag în şanţ!

rosti şoferul.

Daniel se uită la asistentul şef îngrijorat.

– Fiţi pe pace, îi tuflesc eu, deocamdată le-am dat nişte cal-

mante uşoare. Dar sunt pregătit să le dau şi din cele mai puternice!

îi zise, arătându-i directorului geanta albă cu o cruce roşie. Când

au ajuns la sediul așezământului, majoritatea dormeau. O duhoare

116

pestilenţială ţâşni pe uşile deschise. După ce i-a coborât pe toţii

Ștefan le spuse şoferilor ce ieşiseră din autocare la o ţigară:

– Dacă vreţi, pun pe câţiva să vă spele maşinile!

– Nu, mulţumim, suntem obişnuiţi. Câţi beţivi n-am cărat

noi prin tot felul de excursii, unde se îmbătau ca porcii şi borau ca

nesimţiţii. Avem spălătoria noastră auto, trebuie să golim şi căcăs-

torile din interiorul autocarelor, să scoatem covoarele, husele, etc.

– Atunci cum să vă răsplătesc pentru suferinţa îndurată?

– Poate ne daţi nişte conserve de carne, căci nici de astea nu

se mai găsesc!

După ce le promise că le rezolvă dorinţele, directorul îl

chemă pe administrator şi-i spuse:

– Fă un proces verbal de scădere la niște conserve de carne

de vită şi dă câteva bucăţi fiecărui şofer!

Apoi după ce aprobă documentul, îşi luă rămas bun de la cei

ce suportaseră cu stoicism deplasarea.

– Dar nouă nu ne daţi? îl întrebă asistentul medical în nu-

mele personalului ce-i fusese alături în această încercare.

– Voi vă luaţi singuri! Ce credeţi că nu ştiu? le răspunse el,

râzând.

* * *

„Directorul e terminat. Râde lumea de el. L-a pus la punct

şeful contabil. L-am văzut sărbătorind evenimentul în magazie cu

secretarul de partid. Tare dom’le, şeful contabil. Se vede că e uns

cu toate alifiile. Iar noi o să-l susţinem. Ce-a crezut el, că ne învaţă

ce-i omenia? Dar e omenesc să mănânce numai asistaţii? Nu. Că

unde mănâncă 400, mai mănâncă şi alţi patruzeci. De aia suntem

o familie. Nu ca să ne punem la punct unul pe altul. El, de sifilitic

ce e, vine cu mâncarea în traistă. N-are decât. Noi tot aşa vom trăi.

E mai frăţeşte şi mai bine. Acolo unde trăim, acolo și mâncăm. Nu-i

117

aşa? Ha, ha, ha!” Bucuria lui Mache Trandafir i se opri în gât, când

pe uşa bucătăriei intră un miliţian cu chipiul tras pe frunte, ca să

arate cât mai fioros.

– Sunt plutonierul Ghiţă Durloi şi am venit să verific o recla-

maţie la adresa dumneavoastră.

– A mea? se miră Trandafir.

– Nu sunteţi dumneavoastră bucătarul Mache Trandafir?

– Eu sunt, să trăiţi!

– Păi, atunci să mergem la vestiar. Aveţi aşa ceva? E prevăzut

în lege, îl lămuri plutonierul Durloi.

– Avem, cum să nu, tovarăşe locotenent, îl linguşi Mache pe

plutonier.

– Eu v-am vorbit frumos, nu v-am jignit. V-am spus că sunt

plutonier.

– Mă scuzaţi! bătu în retragere Mache, îndreptându-se spre

încăperea unde-şi ţineau halatele şi hainele de schimb. Fişetele

erau descuiate şi ruginite. Era un risc să-ţi laşi ceva în ele. Şi cu

toate astea, bucătarii îşi ţineau acolo şi teurile pentru cârpele de

şters pe jos şi hainele de oraș lepădate pe nişte umeraşe soioase.

Plutonierul de îngrozi. N-ar fi crezut că bucătăresele alea elegante

şi fardate întâlnite pe străzile din localitate să se complacă la aşa

situaţie mizerabilă.

– Care-s hainele tale?

– Astea! zise Mache Trandafir luând un umeraş în mâna

stângă.

– Deşartă tot ce ai prin buzunare! îi ceru Ghiţă Durloi, cu un

ton rece, tăios.

Un pachet de ţigări Kent, o brichetă de lux, un sul de bani cu

bancnote albastre de-o sută de lei, legate cu elastic, un buletin de

identitate şi multe alte mărunţişuri fură înşiruite pe masa din apro-

piere.

– Câţi bani ai aicea?

118

– Păi, să tot fie douăzeci, treizeci de mii…

– Şi de unde-i ai?

– Din economiile mele, tovarăşe plutonier!

– Şi-i ţii la tine, în jegul şi mizeria asta? îşi continuă Durloi

întrebările.

– Dar ce scrie în reclamaţia aia, tovarăşe plutonier? Că doar

nu se poate spune că am furat bani din această instituţie.

– Nu drăgălaşule, ai primit bani de la tovarăşul administra-

tor. Tu treceai în fals la consum o grămadă de alimente iar el le

făcea bani, din care-ţi dădea şi ţie, îl desluşi plutonierul.

– Să-mi sară ochii! I-am economisit din salariu şi urma să

mă duc la târg să-mi iau un porc, încropi Mache Trandafir un răs-

puns cât de cât plauzibil.

– Dar ce bă, un porc costă treizeci de mii de lei? Ia, hai cu

mine la secţie să ne lămurim!

Au ieşit împreună pe poartă, fără ca portarul să-i întrebe

ceva. Abia când directorul intră pe poarta instituţiei, portarul

îngăimă ceva despre bucătarul luat de miliţie. Aşezat în spatele bi-

roului, directorul căuta să-şi limpezească gândurile. Tocmai i se re-

proşase la şedinţă că nu ţine în mână situaţia unităţii. Că există fu-

răciuni, acte de indisciplină şi prea multe avorturi, iar acei inter-

naţi mişună prin tot judeţul fără de căpătâi. Hotărî să-l aştepte pe

Mache Trandafir să se întoarcă şi, într-adevăr, după câteva ore,

Mache se întoarse destul de relaxat. Îi spuse directorului că a fost

la Miliţie să-şi rezolve nişte probleme personale. Îşi ceru scuze şi

se duse glonţ la bucătărie să pregătească cele patru sute de porţii

pentru cină. Banii îi fuseseră luaţi. Şi nimeni nu-i interzisese să mai

facă alţii. De acum avea şi sprijinul miliţiei, dacă mai cotiza. „Tre-

buia să mănânce şi gura lor ceva”.

119

* * *

– Şi broscoiul se avântă pe coridor. Urcă o treaptă, încă

una, până ajunse în salon. Aici se apropie şi mă priveşte. Şi eu îl

privesc. Să vedem care-i mai tare în priviri. Oac, oac, strig eu la

el. Şi el nimic. Atunci mă duc spre el în vârful picioarelor. El se

uită cu aceiaşi ochi. Eu îi pun mâna în gât. El stă nemişcat. Îl

strâng mereu. Mai tare şi mai tare. Degeaba. Ochii lui mă privesc.

Îl strâng şi-l zgudui în acelaşi timp. Simt cum cedează. O plesni-

tură şi mâinile mi se umplu de sânge. M-am tăiat într-un ciob al

gâtului. Restul se preface în ţăndări.

– Ioane, iar ai spart o sticlă?

Este glasul mamei broscoiului. Auzi, ce prostie spune! Ha,

ha, ha. trebuie să fug să nu mă prindă. Ha, ha, ha.

Visul asistatului fu întrerupt de asistentul medical, care

aproape striga din ușa dormitorului comun:

– Băi Cotârlan, vezi că ți s-a născut un copil! Ai un băiat cu

trei picioare, mai zise, îndepărtându-se cu un rânjet de satisfacție

pe fața-i lătăreață.

Într-adevăr, la maternitatea judeţeană, asistata adusă de la

așezământ, îşi etala progenitura cu un aer de copil speriat. În jurul

ei o mulţime de curioşi din spital şi din afara lui, se adunase să vadă

ciudăţenia. Copilul avea trei picioare. Ea era liniştită. Ştia că n-o să

aibă parte de el. Declarase că tatăl copilului era unul Ion Cotârlan.

De fapt, putea să fie oricine. Mintea ei puțină, nu uitase însă de câte

ori acesta o silea și pe ea și pe altele să-i satisfacă poftele. Așa că a

spus primul nume care i-a venit în minte, după durerile indurate.

Copiii lor, după o scurtă perioadă de alăptare, erau duși la leagăn,

să li se piardă urma. Nici măcar nu-i botezau. Acolo le dădeau un

nume secret, pentru ca nimeni să nu le mai găsească urma. În

prima seară după naștere, nu dormi. Îşi alăpta progenitura ori de

120

câte ori scâncea. Cum avea trei picioare, se tot întreba cum să-l în-

făşeze. Văzuse pruncii celorlalte mame din salon. Privi spre nopti-

era de lângă patul ei. Lângă o sticlă de lapte şi un covrig strălucea

o foarfecă de inox strălucitor, pentru tăiat pansamente. Apucă foar-

feca cu hotărâre şi-i reteză piciorul din spate. Copilul începu să urle

în vreme ce sângele ţâşni cu putere, inundând patul. Îi luă piciorul

tăiat şi-l aruncă pe linoleumul salonului. Îl văzu cum mai tremură

puţin, din ce în ce mai puţin până înţepeni cu totul. Apoi încercă să

înfăşoare copilul, care avea și el acum două picioare ca toți ceilalți,

în cearceaful năclăit de sânge.

– Ce-ai făcut, nebuno? îi zise vecina de pat trezită din somn

de strigătele copilului.

Ea nu-i răspunse. Zâmbea tâmp, încercând să-i bage sfârcul

sânului în gura larg deschisă de atâta suferinţă.

– Opreşte-te nebuno! zise una din lehuzele din salon. Alta

alergă spre camera de gardă, de unde veni o moaşă cu faţa boţită

de somn, care se cruci la vederea grozăviei.

Apoi ieşi in fugă, să aducă un doctor. Acesta veni, privi uimit

și pentru câteva clipe nu avu nicio reacție. Nu mai văzuse aşa ceva.

– N-avem ce face! Nu cred că mai apucă dimineaţa, zise el,

luând în brațe copilul din care curgeau șiroaie de sânge, să-l ducă

in sala de operații. Spera să oprească sângerarea prin coaserea ră-

nii. În urmă, moașa, luă cu o pensetă picioruşul de pe linoleum. Îl

puse într-o casoletă metalică rămânând la căpătâiul mamei.

Mama se uita cu priviri tâmpe împrejur, și țipa disperată:

– Dați-mi copilul, dați-mi copilul, copialașul meu vrea să

sugă…

Copilul a fost dus la morgă. În acte avea să se menţioneze că

decedase la naştere. În așezământ, Ion Cotârlan, trezit brusc de vo-

cea asistentului medical, era încă năucit de vise. O grămadă de

broaşte îi inundaseră noaptea tulburându-i somnul. Visele încă îl

tulburau, mai tare decât spusele asistentului, pe care nu dădea nici

121

doi bani. Nu credea că-i adevărat. Doar se făceau glume pe seama

lui, fiindcă îl știau cu toții mai umblăreț pe sub alte pături. Și de-ar

fi fost, tot n-avea grijă. Aici, alții aveau grijă de astfel de treburi.

N-a văzut niciodată copil crescut în așezământ. Cu două, cu trei, cu

patru picioare, tot aia era. Rânjea degeaba asistentul. De s-ar fi fă-

cut anchetă, vina era a cabinetului medical, care n-a avut grijă de

amărâtă. Se îndreptă spre locul unde Mache Trandafir aşezase cele

patru sute de porţii de ceai cu bromură, lângă tot atâtea felii de

pâine şi salam, trecând în acte câte un sfert de pâine şi o sută de

grame de salam. Nu risca nimic. Directorul avea prea multe pe cap,

iar dacă era să fie prins, avea de acum relaţii la miliţie. Într-adevăr,

directorul nu venise încă. Fusese convocat la o şedinţă la primărie,

la prima oră. Şi cum venise mai devreme, Daniel se opri la terasa

cu boltă din viţă sălbatică a restaurantului, din centrul oraşului.

Avea timp să bea un nechezol până la începerea şedinţei. O femeie

în şorţ alb, pătat cu grăsime, se înfăţişă la masa lui.

– Ce doreşte domnul?

– O cafea mare cu lapte separat!

– N-avem!

– Ce n-ai?

– Nici, nici! îi zise ea cu glas amorţit. Era prea dimineaţă.

– Atunci, ce ai?

– Am nechezol. Dar trebuie să aşteptați până e gata! Butelia

e pe sfârşite şi flacăra slabă.

– Aştept, zise Daniel uitându-se la ceas.

Mai avea timp. Prin spatele femeii, ieşi una dintre fetele in-

ternate. O recunoscu. Era Vasilica.

– Ia vino încoace, o chemă directorul, surprins de prezenţa

ei.

– Ce faci aici la ora asta?

– Am fost la produs! domnu’ directoru’.

– Unde produci?

122

– Sus la cameră! Ne aduce supraveghetorul şi noi îi ducem

banii acu de dimineaţă, la schimbarea turei.

– Care noi?

– Păi, mai sunt câteva în cameră, n-au terminat încă…

Daniel încremeni. Nu se aşteptase la aşa ceva.

– Şi cât ai câştigat?

– Păi, e un pol partida! În noaptea asta am câştigat puţin,

numai patruzeci de lei, zise Vasilica, arătându-i banii mototoliţi în

pungă.

Daniel nu mai spuse nimic. Abia când fata dădu să plece, o

întrebă:

– Dar administratorul ştie?

– Ştie şi Miliţia! Dar lor nu le luăm bani, zise ea depăr-

tându-se.

Directorul nu mai întrebă nimic. Ştia că erau folosite, pentru

că puteau avorta legal, dar să fie folosite şi pentru hăndrălăii din

afara aşezământului era prea mult. Nu-i mai ardea nici de cafea şi

nici de şedinţă. Plăti nechezolul.

– Pot să fumez? o întrebă pe chelneriţă.

– Nu e voie!

– Dar dânşii de ce fumează?

– Au comandat şi băutură, îi răspunse ea depărtându-se.

Enervat, Daniel a plecat spre primărie, aprinzându-şi o ţigară

din mers. După câteva fumuri, a aruncat-o pe trotuar. Din spatele

lui, o femeie s-a aplecat şi a ridicat-o cu repeziciune, începând să

tragă din ea. „De aia nu sunt chiştoace prin oraş”, îşi zise el salu-

tând gardianul ce străjuia intrarea. Ajunse la timp în sala de

şedinţe a primăriei orăşeneşti. Tema era de tot râsul. Pierdere de

vreme și un alt obiectiv bifat in programul primăriei. Trebuiau să

se ocupe de curăţenia oraşului. Iar pentru asta, era musai nevoie

de ședință. În drum spre aşezământ a dat peste coada de la alimen-

tara. Încă nu sosise laptele şi iaurtul. Lumea se obişnuise cu statul

123

la coadă. Ajuns la poartă, ceru să-l vadă pe administrator.

– Dar urgent! îi zise el gardianului, surprins de asemenea în-

trebare.

Intră în birou împietrit de cele aflate. Din cadrul uşii, Dorin

se trezi în faţa unei întrebări la care nu se aşteptase.

– Tu ştiai că fetele noastre sunt duse la restaurantul din cen-

tru de către salariaţii din subordinea ta?

– Desigur, răspunse el cu mult calm.

– Şi?

– Oricum o făceau, cu sau fără voia mea!

– Acum nu numai că ai habar, dar le iei şi din banii câştigaţi

de pe urma curvăsăriei!

– Eu nu ştiu de niciun ban, dar dacă vreţi, facem o adresă

către miliţie.

– Ce adresă, mă? Am înţeles că şi miliţienii sunt clienţii lor.

– Atunci ce să fac?

– Să le facem educaţie! Am angajat oameni care să-i înveţe

tabla înmulţirii, valoarea banului şi nu suntem în stare să le spu-

nem nimic despre urâţenia sexului făcut în acest fel?

– Dom’director, dar sexul făcut între ei e mai moral?

– Cel puţin, nu e pe bani!

– Şi banii din statele de producţie de la asistaţi, unde sunt?

nu se lăsă administratorul.

– Cum unde-s? La ei!

– Pe naiba! Le iau banii salariaţii pe câte un pachet de ţigări.

– Nu pot să cred! Chiar aşa?

– Interesaţi-vă şi o să vedeţi!

– Şi atunci ca mai vechi în această unitate, n-ai nicio propu-

nere?

– Am încercat să las banii la casierie, dar au venit în control

şi ne-au interzis acest lucru.

124

– Du-te la treburile tale şi mai gândeşte-te la o soluţie. Este

prea multă mizerie. Am sentimentul că suntem cu toţii nişte gu-

noaie.

Dorin ieşi de-a-ndărătelea. Nu se aşteptase ca directorul să

descopere şi această situaţie. Rămas singur, Ştefan îşi chemă secre-

tara.

– Doamnă, ştiaţi că fetele noastre sunt duse la produs?

– Ştiam, dar nu aveam date.

– Ştiaţi că salariaţii îi jecmănesc pe cei internaţi?

– Am auzit ceva!

– Atunci, ar trebui să înfiinţăm carnete de CEC! Ce salariat

este mai cinstit şi are timp să se ocupe de aşa ceva?

– Frizeriţa, îi spuse Miluşa.

* * *

La educaţia sanitară, Mimoza căsca de-i trosnea fălcile. Era

vorba de frumuseţea iubirii.

Doamna Durlănescu îşi continuă lecţia:

– „De aceea, fericirea este aparentă. Fericirea deplină nu mai

este o stare normală a spiritului. Anormalitatea, creată ca atare,

scoate din sfera firescului noţiunea de existenţă în raport armo-

nios, echilibrat, iar aceasta creează starea patologică. Cei „fericiţi

cu duhul” după cum însăşi înţelepciunea populară spune, sunt deja

reprezentanţii tipicii ai stării de anormalitate, pentru că, indiferent

de condiţiile materiale, ei aparent şi numai aparent, rămân tot fe-

riciţi. De aceea pragul de trecere a fericirii din sfera normalului în

altă sferă este foarte greu de stabilit. Criterii precise nu sunt, iar

stabilirea criteriilor depinde de gradul de apreciere, deseori subi-

ectiv, al celor ce emit sentinţe. Iar într-un asemenea noian de pro-

babilităţi, fericirea nu poate fi decât relativă”, lămuri ea cu un dis-

curs savant plin de preţiozităţi lingvistice. Venise din învăţământul

125

normal pentru că n-avea studii. Soţul ei intervenise pe lângă direc-

tor şi-o angajase pe un post pentru educarea celor internaţi. Ştia că

era conştiincioasă dar nu reuşise s-o dezbare de stilul firoscos al

prelegerilor sale. De fapt era convins şi de inutilitatea educării ce-

lor care în majoritate fuseseră rejectaţi tocmai din cauza indicelui

scăzut de percepţie al realităţii.

Asistații o ascultau indiferenți. N-o înțelegeau. De fapt, ea

nici nu vorbea pentru ei. Spera ca discursul scris să ajungă la direc-

tor, iar acesta să a-i aprecieze cunoștințele și să nu regrete că a an-

gajat-o. Nu conta ce înțelegeau acei necăjiți. Oricum, pentru ei, nu

conta. Putea să le vorbească și despre „razele de lună și influența

lor asupra galoșilor de gumă”. Era o parafrază care îi plăcuse, după

un titlu celebru.

– Acum că v-aţi dumirit cum stăm cu educaţia, putem merge

la lucru, încercă să curme atmosfera apăsătoare ce se instalase. La

secretară ajunse o nouă scrisoare:

Am încercat să muncim altfel. Până acum, noi cei de la

sârmă, dădeam la manivelă până ne venea rău. Gata. Avem

viaţă. O să am cu ce-i cumpăra gagicuţei mele, săpun d’ăla par-

fumat. Şi de ţigări o să-mi ajungă. Ce mai la deal la vale, o să fie

minunat. O să-mi iau şi eu o cutie de păpuşi care vin pe fir. O să

mă joc la butoane. O să fie minunat. Directorul să ne dea sârmă,

că noi o să facem de toate. Acasă, în sat la mine, unii foloseau

sârma la prins câini cu juvăţul. Am să fac un juvăţ s-o prind pe

Victoriţa. Sau mai bine pe Dora. Asta e mai bună. Dacă-i prind

gâtul în laţ nu-mi mai scapă. Pot să fac ce vreau cu ea. De mâini

n-am s-o leg. N-o să fie nevoie. Am s-o iubesc până când s-o răci

de-a binelea. Cât e caldă, e bună. E neagră ca noaptea şi fură de

stinge. Cu ce fură ea şi cu câştigul meu, o s-o duc ca-n Pampas.

Sunt şef de salon. Tot o găselniţă de-a directorului. A făcut

cică, un comitet. I-a pus șefi pe cei cu cap. Dar degeaba, ăia cu cap

n-au picioare. Eu am. E de ajuns să le dau drumul pe scări şi le

126

zboară capul din cărucioare, ca tărtăcuţa. Aseară am băut. M-am

dus la ea. Dormea. Toţi dormeau. Când am năvălit peste ea, a dat

să se împotrivească. Dar n-a ţinut. Era dezbrăcată, eu la fel. Din

dormitorul meu până-ntr-al ei, nimeni nu m-a văzut. Pedagogul

dormea sau dracu ştie ce făcea. I-am făcut felul şi ea s-a bucurat.

Nu mă mai lăsa să plec. Dar degeaba. Zgomotele ei, mai ales ge-

metele ei, au sculat pe tăntăloaicele din dormitor. Ne-au surprins

în pielea goală. Unele au început să se uite curioase şi mai ales

pofticioase, iar altele au început să plângă. Nici n-aveam ochi

pentru ele. Dar m-a trezit pedagogul, cu plesnituri de baston peste

spinare. Dacă aş fi avut pantaloni pe mine m-aş fi împiedicat în

ei, dar aşa, am tulit-o mai uşor, chiar dacă spinarea îmi ardea.

Mai rău avea să-i fie ei. Dacă a văzut-o aşa desfăcută, pedagogul

avea s-o ia și el. Nu-i prima dată când procedează astfel. Mai ales

ăsta, care fusese înainte asistent medical şi fusese dat afară toc-

mai pentru astfel de lucruri. Deocamdată, bine că am scăpat eu.

– Lipsesc câţiva asistaţi i întrerupse lectura secretara Miluşa.

– Asta-i bună! La apelul de noapte erau toţi.

– Domnule director, şi la puşcărie se mai greşeşte la numă-

rătoare.

– Atunci de ce-l mai facem?

– Ca să avem şi noi habar. Oricum este orientativ.

– Îi ştim?

– Doar pe Bangău. Ăsta cam fuge de la noi. Vine mai mult ca

să aibă de unde pleca, preciză secretara, retrăgându-se în antica-

mera ei.

* * *

Dimineaţa, directorul îşi adună salariații într-o şedinţă ope-

rativă în sala de mese. La ordinea de zi avea un singur punct. Sta-

diul realizării sarcinilor de ocrotire socială.

127

– „Din documentele prezentate de contabilul şef rezultă că

nu sunt prevăzute sume suficiente la echiparea asistenţilor, la pro-

curarea medicamentelor, a materialelor de întreţinere şi a multor

altor capitole”, îşi începu Daniel discursul. Nu era niciun leu pentru

protecţia muncii, niciun bănuţ pentru prevenirea şi stingerea in-

cendiilor. Cărucioare pentru invalizii nu se puteau procura decât

cu investiţii, la fel şi roabele pentru gunoi. La porci nu mai aveau

ce da mâncare. Geamurile nu puteau fi înlocuite din lipsă de fon-

duri şi de materiale propriu-zise.

– Scoateţi dumneavoastră fonduri, dacă sunteţi mai deştept

ca mine, ridică tonul nea Costică.

Salariaţii rămaseră înmărmuriţi. Nu se aşteptaseră la aseme-

nea confruntare. Se aşteptau ca directorul să-şi iasă din fire. În rea-

litate, Ștefan îşi introduse o mână în buzunarul hainei, de unde

scoase o lumânare. O avea după ce trecuse pe la dormitoare, unde

avusese de gând s-o aprindă la căpătâiul bătrânului ce se dusese la

ceruri. Aşa aflase că era obiceiul. O aşeză pe masa prezidiului, îşi

scoase bricheta cu gaz, şi o aprinse tacticos.

– Aceasta va fi soarta unităţii noastre! rosti el în tăcerea ce se

lăsase în urma conflictului, părăsind şedinţa.

După şedinţă, un telefon de la comitetul orăşenesc de partid

îl înştiinţă că trebuie să se convoace adunarea generală extraordi-

nară de excludere a secretarului de partid. Abia acum se aflase că

secretarul de partid era un condamnat. Noul primar îşi arătă sur-

prinderea faţă de situaţia existentă. Un secretar de partid condam-

nat şi graţiat, nu mai avea ce căuta în rândul membrilor de partid.

Aşa gândise şi directorul, dar nu putuse face mare lucru. Toţi mem-

brii de partid trebuiau să fie prezenţi. În realitate, se adunară puţin

peste majoritate. Unii nu se prezentaseră. Conducerea lucrărilor fu

preluată de un secretar de la biroul orăşenesc.Se trecu la descrierea

faptelor, a condamnării. Dar din mulţime se ridicară voci care nu

128

erau de acord cu actele acuzatorii, susţinând că secretarul era pur

şi simplu o victimă a sforăriilor contabilului şef.

Acesta se ghemuia ca un melc în cochilie. Nu luase cuvântul.

Singur, directorul susţinu propunerea secretarului comitetului

orăşenesc, vorbind tăios, neînduplecat, la adresa celor întâmplate.

Când se trecu la vot, majoritatea votară împotriva excluderii.

Secretarul orăşenesc se înfurie. Începu, la rându-i, să pună din ofi-

ciu persoanele care votară împotriva excluderii să ia cuvântul, să

se explice.

– Eu ştiu că tovarăşul secretar n-a furat, zise şeful atelierului

de tapiţerie.

– Ca şef de producţie trebuia să ungă osiile, să primească re-

partiţii de lemn, de piele naturală, zise şi şeful de la tâmplărie. Abia

atunci ieşiră la iveală o sumă de lucruri pe care, nici procuratura

nu le lămurise înainte de a se încheia cercetările. Dar nu se mai

putuse face nimic.

Lucrurile fuseseră judecate, iar recursul fusese respins şi

sentinţa pronunţată a rămas definitivă. Practic, nu făcuseră nimic

pentru a se descoperi adevărul, iar acum era prea târziu. Trebuiră

să voteze iar. Și votară.

Cu un gust amar, directorul ridică la rându-i mâna, privind

în silă la cei care trebuiau să ducă activitatea mai departe.

Înţelesese că nu avea pe cine să se sprijine. Numai văzând şi

făcând, ar mai fi putut rezolva câte ceva. Era din ce în ce mai con-

vins că oamenii trebuiau să afle şi din alte surse, fie de la de la con-

ducători, fie din unități similare din țară, ceea ce era necesar să se

aplice în viaţa de zi cu zi, în aşezământ. Trebuia așadar, să organi-

zeze un simpozion, la care să participe cei ce aveau responsabilităţi

în acest domeniu. Să se afle cu ce probleme se confruntau, și cum

se descurca fiecare.

129

* * *

Uşa se deschise pe neaşteptate. În birou pătrunse arhivistul

Mirel Puțaru.

– Am încheiat controlul! spuse el cu emfază.

– Luaţi loc tovarăşe inspector! îi zise Daniel, arătându-i un

fotoliu din faţa biroului.

– Nu, mulţumesc!

– Şi atunci?

– Atunci semnaţi-mi procesul verbal, spuse arhivistul, mă-

gulit că directorul i se adresase cu apelativul de inspector. Îi plăcea

să fie considerat inspector, cu toate că în facultate profesorii îl în-

văţaseră altceva.

– Păi, nu citesc şi eu textul…

– A citit tovarăşul contabil şef, sau nea Costică, cum îi spui

dumneata! răspunse Puțaru, stropşit.

– Şi totuşi, chiar crezi că nu trebuie să-l citesc? insistă direc-

torul.

– Nu ştiu, n-am timp de aşa ceva! Sunt grăbit. Am pierdut

prea mult timp în unitatea asta. Ar fi vrut să spună că-i o unitate

de trei parale. Dar îl informase Costăchel că directorul avea ceva

relaţii, şi se abţinu să rişte.

– Lăsaţi-l aici şi vi-l aduc gata semnat la arhive, nu se lăsa

Daniel convins. Poate am vreo obiecţie de făcut.

– V-aş sfătui să nu aveţi vreo obiecţie, îl preveni arhivistul,

ieşind pe uşa întredeschisă. Aşa învăţase el de la securişti, să lase

uşa deschisă, ca să audă şi alţii discuţia. În caz de nevoie putea să

apeleze la martori.

– Vă mulţumesc tovarăşe inspector!

Arhivistul nu-i răspunse. Ieşi pufnind pe nări. Nu se aştep-

tase la atâta încăpățânare.

130

Rămas singur directorul se apucă de citit cele trei pagini cu

atenţie. Din concluzia finală, rezulta că au fost găsite mai multe

abateri în ceea ce priveşte arhivarea documentelor. Noroc că nu

erau sancţionabile cu amendă. Semnă, apoi o chemă pe secretară

şi-i spuse să înregistreze procesul verbal și să-l trimită urgent la

destinație. Copia la indigo, urma să fie pusă în mapa lui de lucru

Abia ce termină, când pe uşă intră un bărbat cu început de

chelie şi obraji îmbujoraţi, de om bine hrănit.

– Bună ziua! Dinu Olteanu sunt, zise acesta, întinzându-i

mâna. Sunt trimis de Institutul de Expertiză medicală, să fac un

studiu și la dumneavoastră, așa cum am făcut și în alte unități de

profil. Se pare că ministerul nu este tocmai mulțumit de cum de-

curg lucrurile în aceste unități de ocrotire socială. Vin tot mai des

sesizări din toate părțile.

– Dacă-i așa, chiar sunteți mai mult decât binevenit! Dacă

doriţi cazare, să ştiţi că avem ceva improvizat, iar mâncarea o să vă

fie adusă de bucătăresele noastre, atunci când doriți. Administra-

torul se va îngriji ca prezenţa dumneavoastră să fie nestingherită.

Din discuţia lor, Miluşa înţelese ce are de făcut. Îl chemă pe Dorin,

fără să-i mai spună directorul. Acesta veni într-un târziu, speriat,

ce de o mare nenorocire. Zvonul circulase repede și nu știa cine este

acest domn. Dar mai ales, nu știa cam din partea cui vine, și cam

ce hram poartă. Nu se simțea în largul lui când nu era prea sigur pe

situație. În plus, ca un făcut, iar se petrecuse ceva groaznic în uni-

tate.De când a venit directorul ăsta nou, parcă nenorocirile se ți-

neau lanț. Nu că n-ar fi fost și înainte, dar acum le era mai frică.

Erau mai greu de mușamalizat sub diverse minciuni. Intră în biroul

directorului, tremurând.

– Ce-i? îl întrebă acesta scurt, mai ales știind că nu-l che-

mase.

– Aşa ceva n-am mai pomenit!

– Spune omule, ce-i? îl îndemnă Daniel din nou.

131

– L-a mâncat porcii! Să fiu al dracului, l-a mâncat porcii!

Directorului i se tăie picioarele. Se aşeză pe un scaun. Ol-

teanu asista mut la conversaţie. Vroia să vadă cum va reacţiona di-

rectorul în asemenea situaţii. Mai întâlnise asemenea cazuri şi la

alte unităţi.

– Cum s-a întâmplat? îngăimă directorul vădit marcat de în-

tâmplare.

– Îl mai ştiţi pe Frăsinel?

– Ăla care era în cărucior?

– Da, ăla! Îi purta Ionel de grijă. Şi se pare că Frăsinel îl plă-

tea pentru asta, din banii câştigaţi la maşina de cusut. Iar când nu

i-a mai dat banii cuveniţi, Ionel l-a aruncat în padocul porcilor. Cel

puțin, așa spun asistații.

– Doamne, iartă-mă, cum se poate aşa ceva? întrebă directo-

rul cu glas sugrumat.

–Păi ce să facem, doar nu ne putem ține după fiecare. Știți

bine că suntem doar câțiva, iar ei patru sute. De unde să știm că

nu-l ducea să-și facă nevoile? Dorin sublinia puținătatea persona-

lului, mai ales în fața celui venit în control. Că directorul, doar știa

bine cum stau lucrurile.

– Lasă tovarăşe director, nu te muia în halul acesta, încercă

Olteanu să-l îmbărbăteze. S-au mai întâmplat din astea, rosti apoi

cu mult calm.

– Şi n-a mai rămas nimic din el?

– A rămas doar căruciorul şi nişte zdrențe, pe care le plimbau

scroafele prin bălegar, cu râtul.

– Să mergem acolo! spuse Olteanu aşteptând ca directorul

să-şi revină şi să se ridice de pe scaunul pe care se prăbuşise.

Se îndreptară toţi trei spre padocul din spatele aşezământu-

lui. Era cu gardul lipit de Spitalul orăşenesc. Făcuseră padocul

acolo pentru că tot acolo, spitalul îşi făcuse mai întâi groapa de gu-

noi. Un cărucior de invalizi mânjit cu bălegar era postat în faţa

132

uneia din boxele scroafelor.

– Unde l-ai găsit? îl întrebă Olteanu pe asistatul cel mai apro-

piat.

– Aici, zise, arătând cu mâna spre una din boxele din apropi-

ere.

– Cum zici că-l chema? îşi continuă Olteanu întrebările.

– Frăsineanu! zise el.

– Frăsineanu! Frăsineanule! Frăsineanule! strigă mai tare

Olteanu. Scroafa grohăia impasibilă, de parcă ar fi vrut să le arate

că ea este stăpâna locului.

– Frăsineanu! strigă şi directorul cu vocea lui puternică, deși

nu înțelegea rostul întrebării.

– Da! se auzi din interiorul cotețului făcut din cărămidă pen-

tru timp de iarnă.

Directorul sări peste gărduleţul de beton. Era înalt. Dar pe

cât de uşor i-a fost să sară gardul, pe atât de greu îi venea să intre

prin golul lăsat pentru scroafă în interiorul adăpostului. Se lăsă în

genunchi, îşi scoase bricheta şi-o aprinse spere a vedea ceva din

întunericul dinăuntru. Aşezat pe beton, Frăsineanu şedea liniştit

aşteptându-şi salvarea. Adormise. Îl treziră strigătele.

– Vino încoace măi băiete, îi zise directorul cu genunchiul

cufundat într-o balegă zemoasă. Frăsineanu se târî cu ajutorul

mâinilor şi se lăsă luat în braţe de director.

– Bine că nu s-a întâmplat nimic, bine că nu s-a întâmplat

nimic, murmură Daniel cu el în braţe. Vru să-l dea asistatului, să-l

ajute, să-l pună în scaun.

– Nu-l iau în braţe, pute rău!

– Te bag în p… mă-tii de bou! răbufni directorul privindu-l

fioros, uitând că alături se afla organul de control. Unul din asistaţii

ce se adunaseră între timp la padoc se repezi şi-l luă din braţele

directorului.

133

– Du-l la spălătorie! îi zise el, încercând să se scuture de bă-

legar.

– Eşti un om puternic, tovarăşe director. Mai rar aşa ceva.

Poate că, totuși, salariații ar putea fi mai atenți.

– Aşa i-am găsit tovarăşe inspector. Nu i-a instruit nimeni.

Ar fi fost bine dacă am fi avut din când în când nişte cursuri.

– Dar cine vă opreşte tovarăşe director? Uite, eu mă gândesc

să facem la dumneavoastră un simpozion care să aducă şi puţină

ştiinţă printre salariaţii dumneavoastră. Pot să mă ocup de aşa

ceva.

– N-o să mă credeți când o să vă spun, că tocmai la asta mă

gândeam și eu mai devreme. V-aș fi recunoscător, mai zise, îndrep-

tându-se și el spre spălătorie.

* * *

– „Tovarăşi, pentru a avea rezultate, nu uitaţi de principiile

lui I.C. Petrescu, şi Pestalozzi, care au susţinut valorificarea spiri-

tului cultural românesc. Nu uitaţi că şi C.Motru şi Simion Mehe-

dinţi şi Dimitrie Gusti au încurajat să ne valorificăm cultura să-

tească, pentru a forma un român curat, integrat şi raţional”, turuia

de zor reprezentantul Ministerului Muncii la consfătuirea ce se or-

ganizase în sala de festivităţi a Staţiunii de cercetări viticole. Părea

să se simtă în apele lui, de parcă s-ar fi aflat în aula academiei. Da-

niel Ștefan se uita la specialiştii în psihiatrie invitaţi de la Bucu-

reşti, Timişoara şi Iaşi încercând să desluşească pe chipul lor, gra-

dul de interes faţă de discursurile rostite în aula viticultorilor. Se-

cretara judeţeană cu probleme de asistenţă socială se uita cu ochi

rătăciți de la un participant la altul, neînţelegând nimic din expu-

nerile lor. Fusese o confecţioneră frumoasă şi bine făcută. Încă mai

era curtată la vremea ei, după care se trezise promovată într-un loc

134

unde nu se cerea mare lucru de făcut. Și nici nu înțelegea ce legă-

tură este între cele spuse, și tema simpozionului. Nu știa că unii

dintre cei care vin la astfel de întâlniri, vin doar ca să se dea mari

în fața altora, cu nivelul lor înalt de cunoștințe. Ba chiar se cereau

niște fraze așa, mai docte, asistența trebuia impresionată, era doar

simpozion, nu ședință de C.A.P., să treci direct la arătură.

–„Nu ştiu cât de pregătit sunt eu într-ale teoriilor, dar ştiu

că m-am străduit să fac în aşa fel încât să mă simt în această uni-

tate, ca într-o familie. Adeseori, chiar m-am exprimat că eu, am în

subordine patru sute de copii. Iar pentru ei, am considerat că ten-

siunile de tot felul trebuie controlate, în aşa fel încât să nu producă

pagube şi nici să rănească pe cineva. Vă daţi seama că energiile ne-

consumate se transformă uşor în acte de violenţă. Dar, dacă ener-

gia este utilizată în ateliere, realizăm două lucruri: venituri pentru

unitate şi venituri pentru fiecare din cei internaţi aici. Iată de ce vă

pot garanta un lucru: violenţa scade dacă preocupările individuale

devin prioritare în existenţa fiecăruia”, îşi rosti Daniel Ștefan dis-

cursul de introducere. Contabilul şef avea faţa imobilă şi gura uşor

întredeschisă. Habar n-avea că directorul complotase cu unii din

minister pentru acest simpozion, unde se vor vedea şi auzi lucruri

care, nu-i vor fi chiar pe plac fostului așa zis director.

– Îţi place nea Costică? îi şopti directorul cu glas scăzut,

spre a nu fi auzit.

– Da, tovarăşe director, dar e multă teorie. Dacă i-aş pune

eu pe ăştia să conducă o unitate ca a noastră, ar fi vai de capul lor!

Sunt tare în clanţă atunci când nu ţin cont de legislaţie. Directorul

îşi întoarse capul spre cei de la tribună. Nici nu spera să-l audă pe

contabilul şef că este dornic de instruire, că-i place să afle lucruri

noi, că este gata să le aplice. Când lucrările s-au oprit Daniel Ștefan

s-a îndreptat către reprezentanta judeţului.

– Sărut mâna! Sper că v-a plăcut, i se adresă el impersonal.

135

Evita să-i spună tovarăşă sau doamnă pentru că nu-i cunoştea toa-

nele. Apoi, se îndreptă spre cantina staţiunii viticole. Acolo era

aranjată masa. Vinul era adus pentru un experiment ce avea să-i

surprindă pe cei care nu mai văzuseră cum se face o degustare. In-

ginerul oenolog îi aştepta. După ce s-au aşezat pe scaune în fața

unor cupe de sticlă mari, a zis:

– Aveţi în faţă un vin care se găseşte numai la noi! Este ce-

lebra Galbenă... Sunt convins că aţi auzit că este unul din vinurile

preferate de conducătorul statului. Sorbiţi puţin, plimbaţi-l în

gură, apoi îl scuipaţi în bolul din faţa dumneavoastră. Unii au iz-

bucnit în râs. Din felul cum le vorbise oenologul, rezulta că-l scuipă

pe conducătorul statului, gravat pe peretele de sticlă. Dar oenolo-

gul n-avea asemenea intenţie. Continuă imperturbabil, stăpâ-

nindu-și cu greu umorul:

– Acum muşcaţi dintr-o felie de măr ce se află în faţa dum-

neavoastră. Aşa puteţi să vă recăpătaţi acurateţea gustului.

– Şi de băut, când putem bea? a întrebat directorul spitalu-

lui din Iaşi. Ceilalţi au râs cu subînţeles.

– Şi acum puteţi să luaţi o înghiţitură, dar nu mai mult,

pentru că veţi degusta un alt fel de vin, Şarba. Este produs de noi

şi credem că va fi bine primit pe piaţă. Participanţii s-au conformat

şi au trecut la degustarea celuilalt sortiment.

– Este un vin alb, licoros, care are în carnea lui muzica dea-

lurilor însorite, rosti cu pasiune inginerul oenolog. Era un prezen-

tator desăvârşit, avea umor fin, inteligent, ce se baza pe ample cu-

noştinţe. După ce-au mai degustat câteva soiuri, participanţii au

început să se simtă bine, replicile au început să curgă, iar duritatea

lor a început să se înăbuşe, de parcă vinul îi apropia cum nu se mai

întâmplase până atunci. Directorul se retrase discret ajungând la

intrarea aşezământului. Un grup de asistaţi se bălăngănea într-o

parte şi alta în jurul unui bărbat rotofei. Era inspectorul de la in-

spectoratul judeţean de ocrotire socială. Ratase în mod intenţionat

136

prima parte a simpozionului, de teamă de a nu da nas în nas cu

secretara de asistență socială al judeţenei de partid. O ştia plină de

hachiţe şi mai ales pornită să-l pună la punct. Nu aflase că femeia

părăsise lucrările.

– Să trăiţi, tovarăşe inspector, îi zise Daniel bine dispus.

– Bună ziua, tovarăşe director! Cum merge treaba?

– Bine, invitații sunt la masă. Poate mergeţi şi dumnea-

voastră.

– Nu doresc aşa ceva! Nu vreau să-mi iasă vorbe.

– Atunci?

– O să mă întorc la Inspectorat. Bine că lucrurile sunt în

regulă, zise el retrăgându-se spre Trabantul proprietate personală,

de care făcuse rost cu o repartiţie specială, dată de Ministerul Mun-

cii. Avea platfus şi pile. Asistaţii se retraseră spre ateliere. Luaseră

deja masa.

Până la urmă, simpozionul a fost un fel de sărbătoare. Sa-

lariații așezământului s-au prezentat onorabil, amabili cu invitații,

căutând să dea impresia că așa se lucrează aici, într-o ambianță de

mare înțelegere. Invitații au fost și ei mulțumiți. Au fost primiți

mult mai bine decât în alte părți. Ș-iau susținut teoriile sofisticate

între ei, adică, la rândul lor, și-au jucat rolul și au plecat.

Când a început o nouă săptămână de lucru, Daniel și-a dat

seama că nimic nu s-a schimbat. Trebuia să se descurce tot singur,

cu același personal, în aceleași condiții. Singurul avantaj era faptul

ca a fost cunoscut și apreciat de persoane care lucrau în același do-

meniu și, la care, credea că putea apela în situații care-l depășeau.

* * *

Frusinica îşi întinse părul năclăit de sudoare şi ieşi din vago-

nul de marfă ce staţiona în gara. De pulpe i se lipiseră cristale de

137

zahăr, curs din sacii care abia fuseseră descărcaţi. Ţiganul Basan-

geac îşi încheie nasturii la pantaloni, rânjind. Uşa vagonului se des-

chise pe neaşteptate.

– Ieşi în p…mă-tii afară! striga Mihai furios.

Lângă el mai erau câţiva asistaţi. Ţiganul se trase într-un ca-

păt al vagonului, departe de fata care începuse deja să plângă

– Ce ţi-a făcut fă? o întrebă Mihai urcându-se în vagon.

Ghemuită de silă şi de spaimă, aceasta nu răspunse.

– Marş la cămin, putoare! zise Mihai.

Ţiganul se ridică, gata să se furişeze odată cu femeia pe care

o tăvălise în pulberea de zahăr. O lovitură năucitoare îl trimise în

locul de unde plecase. Iar când Frusinica a dispărut fugind peste

liniile de cale ferată, cei patru începură măcelul. O ploaie de lovi-

turi îl ţintuiră pe Basangeac de peretele vagonului. Urla de durere.

Începu să se apare, fără folos. Îl doborâră din lovituri până când

trupul ţiganului rămase nemişcat. Chiar şi aşa asistaţii îl mai loviră

cu picioarele de câteva ori.

– Bă, l-am omorât! zise Mihai.

– Dă-l dracului de borât! mai adăugă altul. Frusinica e fata

noastră şi cine se atinge de ea asta păţeşte, se convingeau ei cu voce

tare, coborând din vagon. Au închis uşa aşa cum au văzut că făcea

şeful gării.

Când poliţia a fost chemată să constate decesul ţiganului, s-a

ştiut că făptaşii erau cei de la cămin. Directorul habar n-avea de

crima făptuită. Tocmai fusese chemat la judeţeana de partid. Se-

cretara cu probleme sociale primise o sesizare de la morga ju-

deţeană. Cadavrul unui asistat zăcea în frigider de mai multă vreme

şi cei de acolo nu aveau vreo soluţie de înhumare. Copilul cu trei

picioare l-au incinerat, iar pe mamă au dus-o la la spitalul Săpoca.

– Dumneata, tovarăşe director crezi că judeţeana de partid

trebuie să se ocupe de cadavrele dumneavoastră?

– Nu ştiu nimic, tovarăşea secretar!

138

Şi chiar nu ştia, nu primise nicio adresă, nici măcar un tele-

fon.

– Te duci acum la morgă, iei cadavrul în maşina dumitale şi-l

duci la cimitir!

– N-am maşină tovarăşa secretară. Folosesc autobuzul.

– Te rog să nu fii obraznic. Ieşi! Dacă nu rezolvi situaţia, vii

cu demisia pe masă, îi mai spuse ea ferm, aşteptându-l să iasă.

Ajuns la unitate, chemă şoferul cu care aducea pâine.

– Măi omule, te duci la tâmplărie să-ţi facă repede un sicriu

din PFL, din ce-o fi, apoi iei camionul şi te duci la morga de la județ.

Cică este acolo un mort de-ai noştri!

– Un salariat? Întrebă şoferul.

– Nu mă, un asistat. Ce, ăştia nu sunt de-ai noştri?

– Am înţeles, zise şoferul nemulțumit, aproape trântind uşa

ce ducea spre secretariat.

– Cheamă-l pe administrator! îi spuse apoi directorul secre-

tarei.

– Auzi, tu în ce relaţii te afli cu popa? îl întrebă de cum acesta

îşi vârî capul pe uşă.

– Bune domnule director! zise administratorul cu rânjet. Noi

îi dăm oameni la fiecare înmormântare să sape groapa, să ducă

prapurii, să ducă masa cu pomeni și colaci…

– Atunci mergeţi să mai săpaţi o groapă! Cică avem un asistat

mort. A trebuit să mă cheme judeţeana de partid. Noi habar n-am

avut, mi-a crăpat obrazul de rușine. Cum naiba de n-a știut ni-

meni? N-ai știut nici tu, nu-i așa? Cel puțin, asta vreau să cred.

– Nu, domnule director!

– Păi atunci, ce fel de prezenţă fac supraveghetorii tăi?

Administratorul îşi plecă privirile. Era una dintre hibele celor

din subordinea sa.

– Să ştiţi că trebuie să săpăm două gropi!

– De ce?

139

– Asistaţii noştri au omorât un ţigan care o violase pe Frusi-

nica într-un vagon din gară !

– Doamne, în ce m-am băgat? îşi rosti directorul năduful în

gând.

– Şi poliţia ştie?

– Ştie dom’director! A chemat-o impiegatul de mişcare, când

a vrut să închidă uşile vagoanelor din care tot noi descărcasem za-

hărul, pentru cramele de la Vinalcool!

– Şi mie de ce nu mi s-a spus?

– Păi, numai ce s-a descoperit cadavrul! Cred că o să vină

poliţia să încheie cercetarea.

– Şi supraveghetorul unde era?

– Păi, el îi dusese deja pe asistați la ateliere. Nu mai era răs-

punderea lui! Și oricum, nu suflase niciunul o vorbă….

– Să vină portarul la mine! Iar tu vezi că i-am spus şoferului

să aducă mortul în camionul nostru cel bun la toate.

Când portarul deschise uşa directorul îi întinse o hârtie şi un

pix.

– Ia loc şi scrie: Declaraţie: subsemnatul – pune-ţi numele –

declar că în tura mea asistaţii – trece-le numele – au părăsit unita-

tea…

– Domnule director, dar nu în tura mea! Despre ăia care au

fost în vagon spuneţi? Au fost aseară.

Atunci pune-i pe ăia de aseară să scrie. Și aduci tu personal

la mine hârtia semnată. Deocamdată, nu mai pot să văd pe nimeni

din cei vinovați cum se disculpă, dând vina unul pe altul. Era sigur

de acum, că lucrurile vor continua la fel. Și nu avea cum să le

oprească. Iar viața în așezământ, își urma cursul.

* * *

Îmbrăcat în salopeta unsuroasă, Matei o apucă de mână pe

140

Frusinica şi o trase în magazie. Dacă era bună pentru un țigan din

afară, era bună și pentru el. A avut grijă să nu-l vadă nimeni. Ea

începu să scâncească.

– Ce plângi?o întrebă răstit.

De frică, fata curmă plânsul, punându-și baticul la gură.În

semiîntunericul încăperii, nu-i deslușea chipul. Umbra trupului în

mişcare o făcu să-l privească cu mai multă atenţie. Simţi, şi mai

apoi văzu cum, de pe tejgheaua de metal, Matei desface o coală

mare de hârtie pentru ambalaj.

– Ia hârtia asta şi întinde-o jos!

Frusinica se supuse. O luă şi-o despături şi mai mult, încer-

când să-i netezească muchiile. Nu reuşi. O aşternu pe cimentul

rece, încercând cu palmele să-i facă cutele mai puţin pronunţate.

În spatele ei, nea Matei cum i se spunea, o privea cu ochi pofticioși.

Pulpele albe, neatinse de soare, străluceau în penumbra încăperii.

Mâinile lui lacome se întinseră de-a lungul lor. Aşa, aplecată dea-

supra hârtiei, se prăbuşi sub greutatea bărbatului nepotolit. Îi

simţise căldura palmelor alunecându-i de la genunchi în sus. Mâi-

nile lui erau fierbinţi şi puternice. Surprins, Matei îşi opri palmele

dincolo de şolduri, răsucindu-i trupul spre sine. Era răcoros şi fra-

ged, mirosind uşor a transpiraţie. Degetele atinseră în treacăt pilo-

zităţile, furnicându-l şi mai mult. Ea se lăsă întoarsă, primind din

plin răsuflarea lui Matei, duhnind a alcool şi a benzină. Nerăbdarea

lui îi făcu bine. Asta însemna că va scăpa repede de chin. Era la fel

ca în salon. Sub ei hârtia foşnea. Spatele i se răcise, iar durerea deja

nu o mai simțea. Abia când el se ridicase clătinat, trăgându-şi pan-

talonii, îşi simţi spatele amorţit şi îngheţat. Se ridică la rându-i, în-

cercând să strângă, hârtia.

– Las-o! se auzi glasul lui uşor răgușit Şi poate te-aud spu-

nând cuiva, că te omor, mai adăugă Matei, întinzându-i o monedă

de 5 lei şi un creion.

141

– Să-ţi cumperi bomboane, o îndemnă el, crăpând uşor uşa.

Prin deschizătură nu zări nimic suspect. O deschise de-a binelea,

îndemânând-o:

– Hai! Du-te la masă. Trebuie să se facă rândul pentru seria

a doua.

Frusinica ieşi, netezindu-şi fusta. Lacrimile ii curgeau pe

obraji. Deodată, o rupse la fugă, de teamă ca nea Matei să nu se

răzgândească şi să-i ia banii înapoi. Din celălalt capăt al magaziei,

Mihai privise întreaga tărăşenie. Nea Matei era maistrul lor şi avea

drepturi mai multe chiar şi de cât ei, asupra doamnei profesoare.

Căci asta fusese Frusinica înainte de a se interna.

– Dom’director, dom’director! îl opri Mihai din drumul lui

către ateliere. Am să vă spui ceva!

– Ce-i mă, Mihai?

– Nea Matei a f….o pe Frusinica! Chiar adineauri, în maga-

zie…

– Fugi mă de aici! Nea Matei e om serios! încercă directorul

să se distanţeze.

– Ce om serios? Dumneavoastră ştiţi că duce femei în oraș?

– Pentru ce să le ducă? întrebă directorul, care simțea deja

cum îi cade cerul în cap.

Le duce la produs dom’ director! Pe bani!

– Mă, tu ești sigur de ce spui?

Sunt sigur, știe toată lumea. Și domnu’ administrator. Ia în-

trebați-l, să vedeți ce spune…

Avea încă o confirmare că lucrurile se petrec întocmai cum

aflase în acea dimineață, când sosise mai devreme în localitate.

Dar, nea Matei? Omul în care avea încredere? Și, mai putea avea

încredere în cineva? Bănuia că secretara știa de toate, dar nu-i spu-

nea nimic până nu afla de la alții. Nu avea rost să se supere pe ea.

Poate îi era teamă să nu fie izolată de colectiv. Știa bine cum sunt

tratați „turnătorii”. Putea fi lucrată în așa fel de cei vinovați, încât

142

să-și piardă locul de muncă. Și nu-i dorea asta. Până la urmă, era

omul cel mai apropiat cu care lucra. Dacă voia, o alta i-ar fi putut

face cu ușurință rău, mai demult.

* * *

Gata, restul nu-l mai ştiu. Şi pe asta am învăţat-o cu greu-

tate. Eram puşi să repetăm cu glas tare şi cum eu nu prea aveam

glas… Eram în schimb încântat de jucării. Îmi făcusem tobogan

din balustrada directoarei, care mă drăcuia cu drăgălăşenie, ori

de câte ori mă prindea. Mă jucam şi cu scăunelele, de-a caii. Eu

eram cel mai sprinten. Calul meu alerga cel mai repede pe porţiu-

nile întregi de linoleum. Când ne-a scos linoleumul şi au lăsat ci-

mentul gol, a fost mai bine. Nu mă mai împiedicam de resturile

dezlipite. Abia când au apărut găuri în ciment a trebuit să călă-

resc mai cu atenţie. Şi apoi eram şi cel mai uşor dintre călăreţii

grupei mele. Din cauza asta eram s-o păţesc urât de tot. Fiind cel

mai mic şi mai subţirel, am făcut odată o piramidă ca să ajung la

geamul unde tovarăşa făcea de serviciu. Mă puseseră cei mari să

mă uit şi să le spun şi lor. M-am uitat eu ce m-am uitat dar n-am

înţeles mare lucru. Tovarăşa era despletită pe un pat, din ăla

unde ne făcea nouă injecţii. Lângă ea era nenea fochist. Ăsta me-

reu o tot ajuta să-şi strângă bluza la piept. Ea nu voia şi el o să-

ruta ca să vrea. Ce-a mai fost n-am mai apucat să văd. S-a pră-

buşit piramida şi eu m-am ales cu un cucui. Mă aşteptam ca to-

varăşa să mă pârască la director, dar nu ştiu de ce n-a făcut-o.

Ea, odată, nu mult după aceea mi-a dat şi o bomboană şi mă mân-

gâia, pe creştetul tuns chilug. Cred că a usturat-o palma, că şi-a

retras-o repede. Aveam cioturi ţepoase ca la arici. Degeaba ne

tundeau zero, cum ziceam noi. Păduchii nu se pluteau cuibări în-

tre firele mele ţepoase, numai râia ne mai dădea de furcă. Dar şi

143

atunci, ce bine era. Făceam baie singuri. Nu ne mai băga la gră-

madă. Şi ne frecau cu mănuşi de cauciuc. Era aşa plăcut. Mai ales

când scârţâia pielea pe noi, ca polistirenul de geam. Multe alte

amintiri de acolo nu mi-au rămas. Şi-apoi chiar dacă am avut şi

alte evenimente nu le-am ţinut minte pe toate. Unii spun că aş fi

putut fi un băiat mai bun, dar că suptul alcoolului m-ar fi făcut

mai uituc. Ce mai la deal la vale, timpul a trecut cu sau fără bu-

curii, iar eu m-am trezit la Casa de copii şcolari. De aici am mai

multe de spus. Îmi vine în minte chiar şi prima zi. Mai întâi n-am

fost primiţi la școală pentru că era închisă pe timpul vacanţei. M-

au primit mai târziu după ce începuse şcoala. Nu mai eram câţi

fusesem. Unii mai norocoşi îşi găsiseră mama. Chiar şi mie, era

cât pe ce să-mi surâdă norocul. Dar doamnei care a venit nu i-a

plăcut părul meu cârlionţat. Făcuseră prostia să nu mă mai

tundă zero, sau aşa îi ceruseră cei ce au vrut să mă-nfieze. N-am

aflat niciodată.

Când au văzut părul meu cârlionţat, doamna şi domnul au

renunţat. Domnul, mai mult, mă voia şi dolofan. Nu-i plăceau nici

cârlionţii. Aşa se face că, aproape jumătate din noi, am ajuns în

clasa întâi a Casei de copii şcolari din oraș. Mi-au dat cărţi şi uni-

formă. Cărţile vechi și murdare m-au întristat, dar m-am bucurat

că şi la ceilalţi erau la fel. Uniforma în schimb era nouă. Mi-au

dat şi pantofi, şi de toate. N-am prea avut parte eu de ele. Seara,

unii din clasele mai mari au venit peste noi, ăştia mici. Dacă am

avut nenorocul să fiu mai mic şi uniforma mea să se potrivească

unuia din clasa a treia, mi-au schimbat-o urgent cu una veche. Pe

cea nouă, am aflat mai târziu, că au vândut-o la copiii unui vecin,

cu doi poli. Pantofii la fel. Era mult mai bine. Aici aveam şi în-

văţător. Ce-i drept nu ştia el prea multe, pentru că nu se prea în-

ghesuiau învăţătorii să vină la noi, chiar dacă primeau la salariu

câte o sută de lei mai mult. La noi veneau cei ce nu-şi aflaseră loc

în altă parte. În prima zi de şcoală nimeni nu putea să mă treacă

144

în catalog. Degeaba le spuneam eu că mă cheamă Ionel, „Ionel şi

mai cum?”, n-aveam ce să le spun. Până la urmă mi-au spus

Afloarei. Şi aşa am rămas Ion Afloarei. Mi-au făcut certificat de

naştere şi la locul de naştere au fost nevoiţi să mă treacă în judeţ.

S-au judecat pentru asta. Habar n-aveam c-o să fiu un personaj

aşa de important. Când am intrat în clasă, viitorii mei colegi

m-au primit cu priviri întrebătoare. Asta la început. Pentru că

mai târziu, au început cercetările. Întâi am făcut cunoştinţă cu

unul mai înalt ca mine, care mi-a luat şapca şi mi-a călcat-o niţel

cu tocul plin de noroiul toamnei. Pentru că în ziua aceea plouase.

Îmi amintesc chiar foarte bine. Apoi am fost împins mereu de unul

şi de altul, până când am ajuns în ultima bancă. Am rămas sin-

gur. Şi mai erau bănci goale. Se pare că pe vremea aceea, nu prea

eram mulţi pentru casa de copii. Azi văd că sunt prea mulţi. Deh,

a crescut natalitatea ce să-i faci! Dar astea sunt lucruri care nu

mă privesc pe mine. Nu sunt dator să-mi aduc aminte, nici să mă

ţin de reflecţii. De fapt cine să ia în consideraţie părerile unui ne-

bun? Pentru că eu asta sunt acum. Cum am ajuns aşa, este o altă

poveste. Dar toate la timpul lor. Acum vreau să vă istorisesc alte

amintiri legate de începuturile mele. Seara am fost oaspetele in-

tervalului dintre paturi. În patul meu au venit unii de la clasele

mai mari să joace şeptic. Treaba asta a durat mai multe seri,

până când nenea supraveghetorul a fost nevoit să intre şi în dor-

mitorul nostru. Venise directorul în control general nocturn. Îmi

amintesc că s-a râs mult pe chestia asta. Auzi, control general

nocturn.!

Directorul m-a trezit din somn. Deşi parchetul pe care dor-

meam era cam tare, dormeam buştean. Nici nu era pericol să cad

din pat. N-aveam unde. Ce a făcut el după aceea nu ştiu, dar eu

am început să intru în drepturile mele. Am început să am un pat,

al meu şi numai al meu. După aceea una câte una, problemele se

145

rezolvau de la sine. Eram din ce în ce mai mulţumit. Toate veneau

de-a gata. Şi cărţile şi caietele şi celelalte.

Nu exista zi să nu văd cum deveneam tot mai cunoscut, tot

mai de-ai casei. Ceaiurile de dimineaţă îşi recăpătaseră gustul fi-

resc, mai puţin dulce, pentru a nu face vreun diabet, Doamne fe-

reşte!

Untul nu prea era el mare lucru, nici margarina, dar asta

mai mult din cauza apei, care se evapora între timp, aproape o

treime din greutate. Pe vremea aceea, de fapt, n-aveam de unde

să ştiu eu despre aşa ceva. Mai târziu am aflat. De data asta şi

cadrele erau mai multe şi trebuiau şi ele hrănite. Chiar şi la rechi-

zite trebuia să fim înţelegători. Cadrele aveau doar copii, iar cre-

ioanele costau şi ele.

Dar astea sunt fleacuri. Important era să nu mă ocup de

asemenea fleacuri şi mai important era să mă apuc de buchiseală.

Cu zestrea dăruită până acum, nu puteam face mare lucru, nici

măcar să-mi scriu amintirile. De aceea lucrurile pe care vi le mai

spun abia de acum încolo vor căpăta greutatea şi importanţa cu-

venită.

– Ce faci dom’profesor, scrii? îl întrerupse supraveghetorul

de serviciu.

Asistatul nu-i răspunse. Se ridică într-un cot şi se chiondorî

la supraveghetor, afişând un plictis dispreţuitor fără de margini.

– Ce vrei?

– Uite bă, nea Costică are nevoie să te duci cu el la cules!

– Unde, bă?

– La porumb!

– Adică acolo unde l-am prins regulându-şi casiera între pă-

puşoi?

– Dom’profesor, nu vorbi cu păcat. Noi ştiam că le face felul

în camera de oaspeţi.

– Da, dar acum n-o mai are. A desfiinţat-o directorul.

146

– Nu mă duc!

– Şi eu ce-i spui?

– Ia-l pe mutu. Acesta dacă vede nu spune, că de scris abia

ştie a scrie.

– Dom’profesor, eşti dat naibii! îi zise supraveghetorul de-

părtându-se.

* * *

În curte, delegata se străduia să-şi stăpânească lacrimile.

Cele cinci fetiţe, tunse chilug, nu îndrăzneau să plece de lângă ea.

Călătoriseră împreună aproape douăzeci de ore. Îşi împărţise

hrana cu fiecare din ele. Iar acum, odată ajunse aici, nu erau pri-

mite. Ce dacă nu erau dosare? De la domiciliul lor fuseseră trimise,

dar la judeţ, nu. Ei erau vinovaţi.

Directorul era impasibil. Nimic nu-l îndupleca. Nici lacrimile

ei, nici ale fetiţelor. N-aveau analize medicale, n-aveau buletine,

n-aveau aprobare de internare. Nimic. Toropită de oboseală şi de

soarele torid, delegata privea cu tristeţe asfaltul. Deodată simţi pri-

virile directorului asupra ei. Ieşise din clădirea birourilor şi o pri-

vea cu insistenţă.

– Totuşi, nu puteţi să le primiţi? îndrăzni ea să murmure ri-

dicându-se de pe banca fierbinte.

– Am să dau un telefon la Bucureşti, consimţi el, întorcându-

se încruntat în biroul pe care abia încercase să-l lpărăsească.

După câtva timp reapăru, spunând:

– Este pentru ultima oară. V-aş ruga mult să ţineţi cont de

asta. Avem destule necazuri din cauza neglijenţelor dumneavoas-

tră.

– Dar eu n-am nicio vină, îngăimă ea.

– Ba aveţi. Nu trebuia să porniţi la drum fără actele necesare

oricărei internări.

147

– Ne-au spus că actele trebuiau să vină de la minister. Noi

le-am trimis de trei luni.

– Aşa-i ! Mi-au recunoscut la telefon !

Îşi aprinse o ţigară, oftând. Nu-i plăcea să vadă suferinţa ce-

lor nevinovaţi. De aceea încălcase încă o dată regulamentul. Ce

vină aveau aceşti orfani? Iar pe birocraţi nu-i putea pedepsi. De

aceea, încălca cu bună ştiinţă ordinele superiorilor.

Delegata îi mulţumi şi plecă răsuflând uşurată. Scăpase.

De-acum putea să se ducă să-şi facă şi ceva cumpărături, până la

sosirea trenului.

– N-aveţi o toaletă? se adresă ea cu o voce s, căzută secreta-

rei. Îi era jenă.

– Mergeţi vizavi, este toaleta noastră, îi spuse Miluşa, cu o

vădită indispoziţie.

Toaleta nu era făcută pentru delegaţi. Era doar o firidă în care

se găsea o chiuvetă, după care, o uşă dădea înspre closet

Când femeia deschise uşa din prima cameră, nea Costică era

cu pantalonii daţi în jos şi se spăla în zona anală cu apă de la chiu-

vetă. Surprinsă, scoase un strigăt, închizând uşa cu zgomot. Se în-

toarse în biroul secretarei cu obrajii în flăcări:

– Ce-ai păţit? o întrebă secretara.

– Era, este, este cineva…, se bâlbâi delegata.

– Cine este, măi femeie?

– Un domn, un bărbat, un bărbat fără pantaloni! zise ea cu

glas scăzut, luându-şi sacoşa de plastic lăsată lângă biroul secreta-

rei.

– Şi ce faci, pleci? N-ai mai văzut bărbaţi în c…. gol?

– Da, dar acesta pare fi cineva şi mi-e ruşine, zise ea părăsind

încăperea.

– Lasă uşa deschisă! îi spuse secretara vrând să se convingă,

sau mai degrabă să vadă cine era cel care va ieși din ea în closetul

birourilor. Şi câte nu văzuse…

148

În cadrul uşii toaletelor se ivi contabilul şef. Părea mulţumit.

* * *

Doamna Durlănescu era mai obosită decât atunci când se an-

gajase ca învăţătoare la această instituţie. Adaptările de tot felul la

care fusese nevoită să apeleze, o aduceau din ce în ce mai mult în

lumea disperării. De aceea începu să vorbească fără convingere

despre familie, părinţi, nepoţi.

– „Ne cinstim părinţii mai mult dacă nu-i avem, decât atunci

când îi simţim prezenţi printre noi. Pentru că atunci le realizăm

lipsa...” Brusc, intrând pe ușă, Ștefan Mădularu lătră, scoţând

limba de câteva ori pentru ca să fie cât mai sugestiv. Asistații izbuc-

niră în hohote.

Apoi când se mai liniştiră puţin, domna Durlănescu îşi con-

tinuă delirul educativ:

– „Şi cu cât părinţii au mai multe posibilităţi de îndestulare,

cu atât nu suportă să-i împartă cu alţii. Pentru că suntem conştienţi

de faptul că, nouă şi numai nouă, trebuie să ne fie de ajutor”.

Ştefan se puse în patru labe pe cimentul rece şi jilav. Puiu

Ciofârcă îi slobozi un şut între coaste. Ştefan icni, schelălăind. Lo-

vitura nu-i opri gândul bolnav să zburde.

– „Iar atunci când apusul vieţii ne cere să venim în sprijinul

lor, dorim tot mai mult, ca ei să nu ne complice viața… De aceea,

întotdeauna, părinţii noştri” …

Ştefan schelălăi, ca să-i treacă durerea din coaste. Îl ştiau cu

toţii. O făcea pe cizmarul, deşi era un risc să i se dea un cuţit în

mână. Lătratul lui putea să se transforme în turbare. Dacă-i venea

chef să muşte…

– Taci dracului din gură! se oţărî maistrul cizmar în fața fe-

meii.

149

De multe ori le înţelegea delirurile. Dar acum, Ştefan deve-

nise de nesuportat. Uşa atelierului se deschise şi-n pragul ei apăru

asistentul şef.

– Cum stăm, cum stăm?

– Domnule asistent, am unul aici care latră, urlă, scuipă şi

rosteşte cuvinte la nesfârşit. Ne oboseşte şi ne termină pe toţi. Dacă

îl mai lăsaţi la mine, daţi-i ceva să doarmă, îl rugă maistrul cu tris-

teţe în glas.

– Îl iau numaidecât. Hai, Ştefane! zise asistentul şef luându-l

de-o mână.

Ştefan, cu limba scoasă, se arătă dispus să-l urmeze. Din când

în când mai lătra în drum spre cabinetul medical. Aşa, ca să nu se

uite de ce fusese internat aici. Tot aşa lătrase şi atunci când fuse-

seră scoşi în curtea şcolii speciale din orașul Roman ca să-l pri-

mească pe unul din şefii politici.

– Mai bine, du-l la director, strigă maistrul în urma lor.

– De ce? se miră asistentul.

– Să-l latre şi pe el cum l-a lătrat pe secretarul de partid.

Poate aşa îl trimite la spital şi ne lasă-n pace, rosti veninos mais-

trul.

Autorităţile nu erau interesate de sănătatea lor, ci doar să în-

veţe câte ceva cât să se descurce în viaţă. Iar asistaţii care nu erau

de tot duși cu capul, încercau să fure câte ceva din meserie Maistrul

era mai ocupat cu realizarea unor ciubucuri personale din piele na-

turală, adusă cu greu prin repartiţie guvernamentală. Se dusese bu-

hul aşezământului despre calitatea materiilor prime care se puteau

găsi acolo. De aceea directorul n-a fost deloc surprins când s-a tre-

zit în cabinet cu tovarăşa secretară Prăjişteanu, care se ocupa cu

urbanizarea judeţului. Provenea dintr-o familie înstărită. Era una

dintre arhitectele mai destupate la minte.

– Bună ziua tovarăşe director!

150

– Sărut mâna doamnă! Se precipită directorul, ridicându-se

în picioare.

Vru să-i ofere loc la masa ce se afla în prelungirea biroului.

– De când sunteţi dumneavoastră aici?se adresă ea cu poli-

teţe rece.

– De câţiva ani doamnă secretară!

– Dar ia loc, tovarăşe director, îi spuse ea, în timp ce se aşeza

pe unul din scaune.

Directorul se aşeză strâmb aşteptând cu nerăbdare să afle

scopul acestei vizite.

– Am auzit că dumneata ai făcut o sală de protocol la Între-

prinderea Agricolă de Stat dintr-o comună din județ, cum nu prea

sunt altele!

– Da doamnă secretară ! îi confirmă directorul uşurat. Dacă-l

lăuda, însemna că nu era de rău.

– Şi am mai auzit că ai nişte materii prime de mare calitate!

– Aşa este doamnă secretară. Avem intrare de Ministerul

Aprovizionării.

– Aşa se numeşte acum? Intrare? îl tachină ea cu lejeritate.

Daniel nu-i răspunse. Nu voia să rişte.

– Dar lucrătorii cum sunt, buni?

– Bunicei!

– Atunci, ce te rog, vino până la Consiliul Judeţean să ne faci

şi nouă o sală de şedinţe acceptabilă şi să ne lambrisezi holurile din

toată clădirea.

Comanda era mare. O adevărată lucrare, la care nici nu gân-

dea.

– Vă trimit şeful producţiei să facă nişte măsurători, să vadă

despre ce-i vorba, şi să vă prezentăm nişte soluţii.

– Aşa să faceţi! zise doamna Prăjişteanu, ridicându-se brusc,

părăsind încăperea.

151

Daniel o însoţi până la poarta instituţiei. Gestul părea să fie

de politeţe. În realitate, voia să se convingă de faptul că părăseşte

cu adevărat instituţia.

* * *

– Măi tovarăşe Dorin, dacă tot cânţi pe la nunţi, de ce nu faci

un pustiu de bine să iei câţiva internaţi şi să faci o formaţie de mu-

zică uşoară?

– Cu instrumentele mele?

– Dar ce mă, ţi le mănâncă?

– Şi dacă-l apucă o criză pe vreunul, şi-mi fărâmă instrumen-

tele?

– Păi, alege şi tu, din cei mai puţin crizaţi.

– Şi ce să facem cu ei?

– Mergem la Cântarea României! Ce crezi, că ăilalţi sunt în-

tregi la minte? Ne-a cuprins pe toţi febra cântatului, a recitatului şi

a multor alte chestii, la care nici nu te-ai fi aşteptat.

– Dacă îmi aduceţi şi nişte instrumente, încerc! zise Dorin.

În plus, văd că mereu faceţi angajări. Hai să-mi angajaţi şi mie un

organist, un saxofonist şi-un toboşar ca să construim miezul for-

maţiei. Punem pe lângă ei şi câţiva asistaţi şi vă promit că luăm

locul întâi.

Așa s-a trecut la treabă. Era nevoie de un pompier. A fost an-

gajat Sorin, un excelent saxofonist ce trăia într-un sat de ţigani.

– Sorine, eu nu-ţi cer să dai probă la saxofon. Acolo pune ga-

ranţie Dorin. Eu te întreb dacă ai mai fost angajat şi dacă şti cu ce

se mănâncă un post de pompier.

– Ştiu domnule director, nu-i mare lucru. Am mai fost anga-

jat la o filatură, dar m-a omorât naveta.

Şi pentru că n-avea nici un om la Protecţia Muncii, directorul

a desemnat pe unul din angajați să facă și activitate, oferindu-i o

152

încăpere în care să- și desfășoare activitatea funcționărească . Pe

toboşar l-a angajat la porci.

Era nevoie de un om întreg la minte şi acolo, iar pe clăpar l-a

făcut portar. Apoi, s-a dus la Ministerul Muncii cu o listă de instru-

mente muzicale, hotărât să se facă înţeles. N-a fost greu. Un polo-

nez isteţ ce conducea destinele Departamentului de Investiţii, a gă-

sit o metodă prin care să se poată cumpăra diverse instrumente. În

listă, chitara a devenit instrument cu coarde pentru meloterapie,

tobele – aparat de ritmicitate psihomotorie, staţia şi boxele – sis-

tem audio pentru prevenirea surzeniei şi tot aşa. Părea că oamenii

doreau să devină slujitori adevărați ai terapiei, aşa cum nu se mai

întâmplase până atunci. Cei de la magazinul Muzica s-au distrat

copios când au văzut cum sunt botezate instrumentele muzicale.

Dar dacă aveau bani, ce mai conta? Dar, când directorul a venit cu

factura la nea Costică, lucrurile s-au împotmolit.

– Tovarăşe director, eu nu semnez aşa ceva! Nu m-aţi con-

sultat, eu n-am bani pentru aşa ceva.

Directorul ştia că era inutil ca să mai insiste, dar mai ştia că

Dorin avea nişte relaţii speciale de afaceri cu acest contabil şef.

– Să vină Dorin la mine! îi spuse el secretarei.

– Măi frumosule, ţi-am făcut pe plac, ţi-am angajat aproape

toţi lăutarii din trupa care te îmbogăţeşte. Puteai să te duci la nunţi

şi fără să-i angajezi. Uite, ai lista aici. Am făcut-o cu ăia de la Mi-

nister. Eu am obosit să mă tot lupt cu prietenarul tău. Ştiu că eşti

prieten cu securistul care ţi-e naş şi răspunde de unitatea noastră.

Ştiu ce mânăreli faci cu nea Costică, aşa că, ia factura şi vino cu ea

aprobată.

Dorin rămase surprins. Nu se aşteptase la atâta curaj din par-

tea directorului, mai ales că acesta aflase ce relații puternice are. O

luă fără să rostească un cuvânt. După câteva zile veni cu ea sem-

153

nată. Sfârşitul primăverii i-a găsit cu instrumentele în incinta uni-

tăţii. Le trebuia un club sau un spaţiu unde să facă repetiţii. Direc-

torul se prezentă iar la uşa directorului Băncii Cheresteş.

– Tovarăşe director, știu m-aţi mai ajutat, şi nu v-am mulţu-

mit aşa cum se cuvine. Vreau să fac o formație de muzică pentru

cei patru sute de asistaţi care să participe la Cântartea României, şi

am iar nevoie de aprobarea băncii dumneavoastră.

– Măi, eu mă fac iar fac că n-am auzit! Şi te asigur că n-o să

trec pe acolo. Îţi înţeleg entuziasmul, am auzit câte ceva despre

strădaniile tale, am văzut şi o factură hazoasă. Ca și data trecută,

eu personal, te asigur că nu te voi deranja. Fă-o pe răspunderea

dumitale.

Daniel plecă mulţumit. Rămânea să-l strângă cu uşa pe nea

Costică şi nu mai putea să-l folosească pe Dorin. S-ar fi putut trezi

prea îndatorat faţă de lăutar. Numai cei de la Minister puteau să-l

mai ajute. O mai făcuseră.

* * *

Soarele devenise torid. Mirosurile se înălţau nemiloase de

prin haznalele de canal risipite în curtea nepietruită a unităţii.

Cerul zincat strălucea răutăcios, arzând aerul, piatra şi asfal-

tul străzilor ce delimitau perimetrul instituţiei. În toată curtea nici

un pic de umbră. Nici măcar praf. Totul fusese luat, lustruit de tăl-

pile picioarelor veşnic în mişcare. Asistaţii în cărucioare se descur-

cau care cum puteau prin gropile rămase după iarnă.

Cioburi de sticlă strălucesc pieziş, dezghiocând în mănunchi-

uri lumina aprigă a zilei. Cârpe şi tampoane de vată uitate prin cele

mai neașteptate locuri, uscate de soare, şi resturi de coji răsucite

de vânt se încolăceau din senin sub mâna unei pale rătăcite prin

curte. Iar tomberonul, cu tabla roasă de rugină, lăsa să se vadă res-

turi vegetale şi oase aruncate de bucătărie. Jur împrejur, ca un roi

154

de albine, muştele bâzâiau în zeama borhotului menajer.

– Du-te dracului! s-auzi dindărătul tomberonului ticsit.

O mână uscată se zărea până la umăr, scormonind în partea

ascunsă privirilor, prin gunoaie. Din când în când scotea câte un os

sau o ceapă aruncată şi o ascundea sub salopeta murdară. O altă

mână, aparţinând altcuiva, se întâlnise-n măruntaiele tomberonu-

lui, stârnind disputa.

– Ce-ţi trebuie?

– Mâncare. Mi-e foame, scânci stăpânul celeilalte mâini,

cerşind îndurare. Celălalt, îl bătu protector pe umăr, cu mâna şiro-

ind de duhori mustitoare. Un câine străbătu curtea, depărtându-se

dezgustat de obiectul disputei celor doi stăpâni ai mâinilor iscodi-

toare.

Supraveghetorul îi zări şi trecu mai departe. Infirmierele sco-

toceau de zor prin vestiarele de lemn ce nu mai reuşeau să cuprindă

mormanele de echipament distrus, de care asistaţii nu se îndurau

să se despartă. Făceau curat.

Zeci de încălţări, laolaltă cu resturi de pâine se amestecau cu

frânturi de veselă, adunate din casările anterioare și care nu fuse-

seră predate la punctele de colectare. Muşte mari, greoaie, se nă-

pusteau bezmetic asupra lor. Femeia de serviciu pe etaj se străduia

să mai dosească ceva din harababura unor noptiere de tablă fără

uşi, întoarse cu faţa la perete. Şi-n ele, erau cutii de carton, şi tuburi

de spray-uri sau ghivece de flori, goale. Infirmiera mai trăgea de

colţul unui cearşaf năclăit de nespălare, ascunzându-l sub păturile

tocite. Parchetul înnegrit, scârţâia sub paşii lor.

– Şi asta ce-i? întrebă directorul, arătând cu mâna spre por-

tretul unui sfânt agăţat într-o ramă cu geamul crăpat, pe peretele

cu urme de luptă.

– Sunt credincioşi tovarăşe director, zise administratorul

rânjind satisfăcut că nu întrebase de altceva.

– Şi cine-i păstoreşte?

155

Ceilalţi nu-i răspunseră, neînţelegând ce vruse să spună cu

păstorirea asta.

– Spuneţi, cine le este popă? îi întrebă el răbdător.

Nimeni nu spuse nimic.

– Vouă vă place ce vedeți aici? zise directorul nemulţumit. Și

parcă n-ar fi destul, asistaţii scormonesc la lada de gunoi sub ochii

noştri, mizeriile colcăie prin toată curtea, iar dormitorul seamănă

a cocină de porci. Şi noi ne primim salariul întreg. Bani nemunciţi

şi care nu put. Pute doar rezultatul muncii noastre. Dar vă promit

eu că aşa ceva nu va mai fi. Ori munciţi, ori vă căraţi la mama dra-

cului, mai adăugă el, trântind furios uşa în urma sa. Fierbea de mâ-

nie. Atâta delăsare îl exaspera. Răbufnise, iar cuvintele nu şi le mai

găsea. Pe coridorul cufundat veşnic în beznă, se ciocni de doi asis-

taţi, ce se păruiau straşnic între ei.

– Ce-aveţi mă! interveni el cu glasu-i puternic, apucându-i de

părul crescut în neorânduială.

Asistaţii tăcură. Directorul îi târî la capătul luminat al cori-

dorului. Mărul discordiei era chiar un măr, jumătate putrezit. Unul

dintre ei îl revendică prin semne, de la celălalt. Surzi şi muţi, fără

alt mijloc de comunicare decât pumnul, se încăieraseră. Mărul le

scăpă pe jos. Directorul îl luă şi-l aruncă pe fereastră.

– Să vă mai bateți și altădată!

Asistaţii fugiră pe scări. Directorul mimă că se duce după ei,

fără gând să-i prindă.

Ajuns în birou îşi cuprinse capul în mâini. “Ce-i cu mine.

Unde o să ajung. De unde pornirile astea la mine?”, se frământă

el, fără a găsi răspuns.

Tulburat, luă stiloul şi începu să redacteze o decizie de

sancţionare pentru supraveghetor. Nu se mai putea tolera nici pe

sine, dar pe alții, nici atât.

156

* * *

„Nu se mai bat cuie în mâini şi în picioare, ci direct în dosar”,

Așa îşi spunea directorul în gând, citind încă odată anonima ce se

întorsese pe numele lui. Cel care o trimisese la şeful securităţii Pos-

telnicu, pusese la expeditor numele şi adresa așezământului. Poşta

română, din exces de zel o returnase, pentru că adresa destinata-

rului nu fusese corectă. Daniel citea uşor amuzat, apoi din ce în ce

mai trist şi mai intrigat. Nici nu-i vedea a crede cât de multe răutăţi

fusese capabil a făptui, în viziunea turnătorului. Delaţiunea către

şeful securităţii nu era semnată. Scrisul îi era necunoscut, dar câ-

teva date financiar-contabile duceau către nea Costică, contabilul

şef. Probabil că-l deranjase peste poate. Hotărî să-l cheme.

– Iată uite domnule ce anonimă mi-au copt colegii mei de

muncă, zise Ștefan întinzându-i plicul.

Îi urmări reacţia feţei. De cum văzu plicul, pupilele contabi-

lului şef se dilatară, dar niciun muşchi nu-i tresări pe faţă.

– Citeşte şi dumneata să vezi de ce sunt în stare. Nici mie

nu-mi vine a crede să văd cât de periculos am devenit.

Contabilul îşi scoase ochelarii din buzunarul de la piept, suflă

peste lentile şi le frecă cu mâneca hainei, ca să le cureţe mai bine.

Daniel îi urmărea în tăcere trăsăturile feţei. Pe măsură ce parcur-

gea textul, lui nea Costică i se înroşea pe ceafa groasă şi unsuroasă.

Chiar transpira.

– Nu ştiu ce să zic domnule director! Eu v-am zis să nu faceţi

una, să nu faceţi alta, dar nu m-aţi ascultat, zise el ca un fel de

scuză.

– Şi dacă nu fac una şi nu fac alta, cum îi mai ajutăm pe aceşti

oameni bătuţi de soartă?

– Treaba noastră este să respectăm legea, răspunse impasibil

contabilul şef.

157

– Păi, dacă respectăm legea, se dărâmă coşmelia pe noi! Iar

foamea ne va face să trecem mai repede în lumea de dincolo.

– Şi dacă încălcăm legea, o să ne fie mai bine în lumea asta?

nu se lăsă contabilul şef.

– Văd că n-o scoatem la capăt. Poţi să-mi spui şi mie, cum

de-au ajuns unele date din evidenţa contabilă să fie utilizate în

această scrisoare?

– Habar n-am!

– Domnule contabil şef, totuşi, cum este posibil ca în scri-

soare să apară asemenea date?

– O să mă interesez, vă promit că o să mă interesez! mai zise

acesta, ieşind grăbit pe uşă.

Presupunerea că el era autorul turnătoriei se confirma de la

sine. „Ce să se intereseze jigodia asta”, gândea Daniel cu amără-

ciune.

* * *

Din cabinetul directorului, pereţii coşcoviţi, lambriurile

sparte, s-au înlocuit cu mare scandal. Contabilul şef nu aproba ieşi-

rea materialelor din magazie decât dacă-i făceau şi lui câteva sca-

une pentru sporirea confortului personal. Aşa că, directorul a fost

nevoit să cedeze. Scaunele s-au făcut la repezeală, iar reparaţiile

din birouri, abia în două luni. Cabinetul medical, veni la rându-i,

cu cereri de completare a personalului. Atât conducerea Spitalului

Orăşenesc, cât şi cea a Direcţiei Sanitare au promis, dar nu s-au

ţinut de cuvânt. În disperare de cauză, directorul se adresă ju-

deţenei de partid. Secretara cu probleme sociale l-a ascultat atentă,

apoi a pus mâna pe telefon. A doua zi avea un medic stagiar şi încă

două cadre medii. Directorul răsuflă uşurat. Înţelese că se putea.

Trebuia doar ca cineva să se zbată puțin, ca să înceapă lucrurile să

se mişte.

158

Daniel îşi aprinse o ţigară. Prin fumul albăstrui, zări paznicul

unității, îndreptându-se precipitat spre el.

– Tovarăşe director, pe Milu Costică l-a călcat maşina!

– Cum? se albi la faţă directorul.

– L-a luat bucătăreasa la ea acasă şi l-a lăsat singur să se în-

toarcă la unitate. Era neatent.

– Dar dumneata ce-ai păzit?

– Eu i-am spus: „Nu pleca bă, că te vede directorul!” Dar el

nu şi nu. Că are treabă. C-o fi, c-o păţi. Acum degeaba îi mai amin-

tesc. Mă uit la el şi nu-mi vine a crede. Să-l lovească maşina salvării

pe trecerea de pietoni? Aşa-i trebuie dacă a plecat fără bilet de voie.

Că doar i-am spus: las-o dracului pe bucătăreasă, nu-i mai căra sa-

coşele peste gard. Nu vezi că te fură? Mâncarea voastră o fură măi

Costică. Dar el nu m-a auzit. Acum zace ca un neputincios în salon.

Nimeni nu va veni la el. A venit bucătăreasa şi l-a sfătuit să vă

spună, tovarăşe director, c-a fost la ţigări. Iar dumneavoastră ce-o

să faceţi? Îl credeţi sau nu. Va trebui să tăceți. Asistatul nu are ni-

ciodată dreptate. Toţi au dreptate, dar asistaţii nu. Ei sunt oligo-

freni. Ei nu ştiu ce spun. Cunosc lecţia. De atâtea ori au spus asta,

zise portarul înspăimântat.

– Dacă nu l-ar fi lovit maşina, n-ai fi venit să-mi spui! zise

Daniel Ștefan cu furie.

Paznicul îl privi încurcat.

– Dar cu bucătăreasa cum e? întrebă directorul.

– Nu știu nimic.

– Cum nimic? Nu mi-a dat ea mie telefon, crezând că eşti

dumneata şi m-a rugat să-i pun deoparte nişte scânduri?

– Şi le-am pus? zise el sumeţindu-se.

– Nu, pentru că am uitat să-ţi transmit rugămintea, îl ironiză

directorul, dându-i a înţelege că-i ştie şi celelalte matrapazlâcuri.

– Habar n-am despre ce vorbiţi! Eu am fost bun numai atunci

când aţi avut nevoie de mine, adăugă el cu spaimă. Aţi uitat când

159

mi-aţi spus să nu-l primesc pe asistatul Biro în unitate?

– Ieşi afară! Ieşi afară nemernicule! îşi ieşi din fire directorul.

La toate se aşteptase, dar la atâta tupeu, nu.

Îşi reaminti despre nenorocirea celui ce fusese izgonit în

plină iarnă, pe un ger cumplit, de acelaşi portar ce-i răstălmăcise

intenţiile cu bună ştiinţă. Pe scurt, Biro părăsise unitatea de câteva

luni. Conform regulamentului, fusese externat şi redat familiei.

După câteva luni se întoarse noaptea, iar portarul ştiind că exter-

naţii nu se pot primi decât cu o nouă apropare, nu-l adăposti în

camera de primire. N-l primi nici măcar la poartă. Izgonit, Biro se

culcă într-o fundaţie a unei case vecine aflată în construcţie. A fost

găsit dimineaţa înfrigurat şi adus la unitate. Avea picioarele dege-

rate, era desculţ, numai în cămaşă şi salopetă. Directorul l-a trimis

la spital iar medicii au procedat la amputarea labelor. Din situaţia

aceasta a reieşit că directorul a fost inuman şi că nu a asigurat toate

mijloacele de ocrotire a asistaţilor. S-a trecut cu vederea că, tocmai

din considerente umanitare s-a creat o cameră de primire, şi s-a

interzis să intre oricine în unitate.

– Cum mama dracului să te prefaci că nu ai unde-l primi pe

fugar? îşi arătase indignarea Daniel. Pentru ce am făcut camera de

primire? Fiindcă mereu am găsit persoane străine, mai ales dedate

hoţiei, care lăsau dormitoarele golite de bunuri şi pe asistaţi dez-

brăcaţi, se justifică el către anchetatorul venit de la Procuratura ju-

deţului pentru a stabili vinovatul mutilării. Procurorul nu rostise

atunci nici măcar un cuvânt. Din experienţă, ştia că trebuie să tacă.

La ancheta care avusese loc, portarul declarase că Biro venise cu

picioarele degerate deja şi că directorul nu avea nicio vină. Se

aştepta să fie răsplătit şi când acolo… De aceea se gândise că e bine

să-i reamintească directorului acest lucru. Iar asta, chiar îl înfuri-

ase. Convocă adunarea generală a oamenilor muncii, hotărât să

ceară desfacerea contractului de muncă a portarului.

160

* * *

Iarna îi găsi cu rezervoarele pline. O maşină nouă, achiziţio-

nată direct de la uzina braşoveană, se dovedi a fi exact ce le trebuia

în transportarea alimentelor, materialelor şi a tot ce era de tran-

sportat. Un tractor nou, luat tot de la uzinele din Braşov era pregă-

tit să adune zăpada de pe străzile orașului. Pentru că, asta fusese şi

rugămintea primăriţei numită de nu se știe cine, în orașul de sub

măgură. Din când în când asistaţii se arătau printre nămeţi cu bo-

cancii primiţi la începutul viscolului. De fapt, asistaţii îşi aveau ros-

turile lor bine cunoscute, mai ales când orăşenii nici nu îndrăzneau

să-şi arate nasul prin orașul troienit. Aveau o sumă de lopeţi, fiind

pregătiţi să treacă la deszăpezirea manuală. Privind pe geam, Da-

niel îşi zări administratorul hârjonindu-se cu una dintre infirmie-

rele ce fusese sancţionată cu câtva timp înainte. Se trezi mormăind:

„eu o sancţionez şi acesta nu mai poate de bine”. O trimise pe se-

cretară să-l cheme pe Dorin. Acesta se ivi în cadrul ușii, rânjind.

– Bine, mă, eu o sancţionez şi tu te hlizeşti cu ea de parcă asta

ţi-ar fi lipsit?

– E, tovarăşe director, dumneavoastră mai sancţionaţi oame-

nii şi degeaba! îl apostrofă el cu răutate.

Lui Daniel nu-i venea să-şi creadă urechilor.

– Asta-i una. Iar alta ar fi atitudinea ta de şef. Chiar trebuie

să te hârjoneşti neapărat cu subalternele sau, o să am în curând

reclamaţii de la femei că nu le laşi în pace.

– Lăsaţi, dom’le director că şi pe dumneavoastră vă pot re-

clama!

– Adică ce vrei să spui mă, m-ai văzut pe mine vreodată în

astfel de situaţii ?

– Oricum, foarte rău faceţi. Ar trebui să fiţi şi dumneavoastră

mai omenos, mai plin de îngăduinţă!

161

– Cum spuneam, asta-i una, şi ceea ce faci tu e altceva! După

ce-o ciupeşti pe femeia de serviciu de fund, nu mai poţi să-i faci

observaţie, mă iubitorule de amabilităţi de doi lei.

Citi pe faţa lui dezacordul. Se lăsă păgubaş. Era clar, n-avea

cu cine vorbi.

După ce citi o reclamaţie semnată de Frusinica, prin care

aceasta îşi relata păţaniile „amoroase” din ultima vreme, directorul

explodă în sinea lui: „Ce dracu-i în unitatea asta ? Toţi se regulează

cu toţi ?”

Ieşi furios din birou. Îi vuia capul.

– L-am prins la Bujavercă! L-am prins la Bujavercă! L-am

prins la Bujavercă! răcnea ca un smintit Sorin Găozaru, oprindu-se

în faţa directorului.

Daniel îl opri, din scurt, curmându-i rostirea:

– Nu mai vreau să aud prostiile voastre! Mergi de-l cheamă

la mine pe supraveghetor. Se aude? Acum, imediat, veniţi împre-

ună! Că nu pot eu să vă ţin palma la toţi pe sub pături...

Găozaru era de departe unul dintre cei mai răsăriţi din aşe-

zământ. El le punea porecle, el îi punea la punct pe unii sau îi lua

cu binişorul pe cei agitaţi. Avea mai mult succes decât personalul

angajat, fiind considerat unul de-ai lor. Gestul directorului îl des-

cumpăni. Toţi ştiau cine este Bujavercă. O asistată firavă, plă-

pândă, venită în unitate cu acest nume şi cu un cărucior cu rotile.

Găozaru o proteja ca pe cineva foarte apropiat. Ca o ironie, numele

ei nu era poreclă. 0 fi fost poate porecla vreunui părinte sau stră-

moş. Prenumele, nici nu mai conta. Pentru toţi, era Bujavercă

şi-atât. Câţiva ştiau că, în unele locuri, numele acesta însemna alt-

ceva. Veveriţă, fofoloancă, ceva cam pe acolo. Destul cât să se răs-

pândească zvonul şi să fie de batjocură. Ea tăcea şi roşea. în pre-

zenţa lui Găozaru, nu avea nimeni curaj să râdă de ea. Era aşa tă-

cută tot timpul, că nici n-ar fi avut de ce. Dar celor slabi de minte

162

nu le trebuiau motive. Şi el, ce nume avea... Poate că asta i-a apro-

piat la început, ruşinea numelor pe care le purtau. Nu era destul că

erau handicapaţi. Erau? Câtă vreme se aflau aici, însemna că da.

De asta Găozaru la punea porecle celorlalţi. Să nu se mai deose-

bească unii de alţii. Să nu se mai simtă doar ei umiliţi.

N-a mai apucat să-i spună directorului pe cine a prins la Bu-

javercă. Nici nu ştia că, de fapt, i se pregătise o farsă. Se dorea o

nouă răzmeriţă printre asistaţi. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.

Să se sature directorul de condus... De la etajul blocului adminis-

trativ, Dorin privea întreaga scenă cu gând ascuns de răzbunare.

Lovea în două părţi. Nici pe Găozaru nu-l avea la suflet. în sinea

lui, se temea de el. îl simţea mult mai normal decât pe ceilalţi in-

ternaţi. De asta trimesese pe unul mai slab de minte la Bujavercă,

să încerce s-o dezbrace, în timp ce altul îl chema pe Găozaru, să

vadă ce se întâmplă. Ar fi vrut să iasă urât de tot, să scape de el din

aşezământ. îl simţea puternic şi, uneori avea impresia că ştie mult

mai mult decât spune. Şi asta, nu prea îi mirosea a bine.

Găozaru plecă nedumerit în căutarea supraveghetorului. Pe

poartă, intra agale Andrei Buga.

– De unde vii?

– De la Consiliul Judeţean! Nu m-aţi trimis dumneavoastră!?

– Când?

– Acum câteva zile!

– Şi abia acum te-ai dus?

– Abia acum mi-au spus că mă primesc! preciză Andrei Buga.

– Hai în birou! Altădată să-mi spui unde te duci! Dacă aveam

nevoie de tine? murmură directorul, deschizând. Secretara îl

aştepta cu o cafea. „De unde o fi având secretara cafea naturală ?”

Ajuns în birou, află de la şeful de producţie că luaseră măsu-

rile pentru sala de la Consiliu Judeţean.

– Şi să ştiţi că-i fac şi o pereche de cizme tovarăşei secretar.

163

– Ai înnebunit, de unde şi până unde îi faci tu cizme unei

personalităţi ca madam Prăjişteanu?

– Păi, mi-a dat şi banii domnule director!

– Cum?

– Dacă vă spun!

Daniel nu mai spuse nimic.

* * *

“Domnule Director. Vă scriu eu, cel care am vrut să vin la

matale dar n-am putut. Azi am vrut iar dar nu m-a lăsat mamaia,

dar am să fug şi am să vin. Rog scrie urgent dacă primeşti la mine.

Gigel Untaru”

Cartea poştală, acoperită cu slove trudite, se afla pe masa di-

rectorului, peste un maldăr de referate şi multe alte documente.

Directorul o privea cu surprindere. Nu mai primise aşa ceva.

Cum să acţioneze? Cine să-l înveţe?

Se hotărî să nu-i răspundă. Nu avea dreptul legal să-i răs-

pundă. Doar familia putea hotărî soarta lui. Dar ar fi vrut să-i dea

un semn cel puţin. Dar cum? adresa de pe plic nu indica nimic. O

semnătură indescifrabilă şi atât. Scrisul greoi, poticnit, trăda inte-

lectul destul de rudimentar. Faptul că nu-şi scrisese adresa, putea

să însemne tot atât de bine că se ascundea şi că nu dorea neapărat

un răspuns. Sau că nu se pricepea la mai mult. Putea să fie doar un

strigăt de ajutor. Privi la ştampila poştei. Era o localitate din Galaţi.

Hotărî să se adreseze Consiliului Popular din localitate. O

chemă pe secretară.

– Vă rog, faceți o adresă la Direcţia Muncii Galaţi, să ne dea

datele necesare pentru a lămurii situaţia din această scrisoare, îi

spuse directorul, indispus.

– Am înţeles domnule director, zise ea, disciplinat. Prin ușa

164

deschisă, văzu o persoană aşezată pe unul din scaunele din secre-

tariat, cu nonşalanţa celui ce cunoştea suficient de multe din tai-

nele unităţii.

– Bună ziua! zise necunoscutul, întinzându-i mâna. Sunt fos-

tul director al așezământului ! Era scund, bine legat, cu părul coli-

liu şi un început de chelie. Ochii radiau o tristeţe adâncă, pe care,

zadarnic încerca s-o ascundă sub un zâmbet silit. Mâna îi era caldă

şi umedă.

Se priviră deschis. Fiecare cu gândurile lui.

– Ei, cum merge? îl întrebă fostul director pe tânărul Ștefan.

– Este bine, răspunse el politicos.

Ar fi avut multe să-i reproşeze multe, dar, ce rost mai avea?

Îi oferi o cafea din curtoazie, vorbind despre unele şi altele.

– De când vă caut…încropi directorul un început de dialog.

Aș fi avut nevoie de sprijinul dumneavoastră. Nu cunoșteam uni-

tatea, colectivul şi multe alte probleme specifice unor astfel de in-

stituții.

– Şi crezi că eu le cunosc? Nu colega. Nici măcar nu m-am

străduit să le cunosc. Aici conduce contabilul şef!

– Conducea…

– Ba nu, conduce! Atâta vreme cât se joacă de-a legea şi o

aplică în felul lui, nu poate fi vorba de conducerea directorului. Eu

cel puţin, am abandonat ideea înainte de pensionare, și te sfătuiesc

să procedezi la fel. Daniel tăcea. Trecutul unuia în faţa celui ce voia

să devină altceva.

– Eu unul nu accept aşa ceva, murmură noul director.

– Treaba dumitale, dar eu unul am abandonat. Se pare că am

făcut-o prea târziu. Acum sunt pensionat medical, iar după pleca-

rea mea, doi ani de zile, el a fost şi director şi contabil şef… Tusea

îl întrerupse. Îşi aprinse o ţigară ieftină, sorbind hulpav fumul îne-

căcios.

– Un coniac, n-ai? întrebă el deodată.

165

Pe noul director întrebarea îl surprinse. N-avea şi nici nu in-

tenţiona să aibă vreodată. Nu vroia să audă de băutură. Nu-i plă-

cea. De asta, mulți îl considerau dezagreabil sau viclean. Se știe

doar, la băutură se leagă prietenii și se dezleagă limbile. Dezamăgit,

pensionarul se grăbi să plece. Câteva banalităţi, rostite fals, îi tră-

dau dezamăgirea. Ar fi vrut ca totul să se lase cu un chefuleţ, aşa

cum se obişnuia pe vremea lui. La plecare, vechiul director îşi uită

o mănuşă pe colţul biroului. Când Daniel o zări, era prea târziu. O

luă şi îşi introduse mâna în ea. Avea degetele prea scurte. Avea pi-

elea acoperită cu un strat mâzgos ce se te ducea la gândul că bătrâ-

nul îşi ştergea nasul cu ea.

Telefonul sună prelung. Ezită să-l ridice câteva clipe, apoi:

– Da, vă rog!

– Ascultă directore, dar de când îţi permiţi dumneata să faci

ce vrei, în orașul pe care-l conduc? Se auzi glasul oțărât al primări-

ței:

– ?!

– Îţi spun ca să ştii! În orașul acesta, eu conduc! Ai înţeles?

– Am înţeles, dar…

– Ce, dar? Fără niciun dar. Am dat dispoziţie, să fie toţi oa-

menii la câmp, apoi să fie!

– Dar n-am…

– Ce n-ai tovarăşe?! N-ai simţul măsurii. N-ai educaţie poli-

tică. Bănuiam eu că nu eşti corespunzător, dar nici chiar aşa. Inva-

lizii dumitale au împânzit orașul…

– N-am nicio vină tovarăşe! …

– Ba ai! Dacă nu ştii să-ţi organizezi munca, ce cauţi în

funcţia de director?

Şi telefonul se închise brusc. Directorul turba. Cui să-i ex-

plice? Unui primar obtuz şi inuman? Ar fi fost doar o altă greșeal

Ce să-i explice? Invalizii nu puteau înlocui muncitoii la culesul viei.

Erau fiinţe bolnave, indiferent de ce ar fi crezutl primăria. Furios,

166

îşi aprinse o ţigară. Se strădui să-şi reţină cuvintele. Înjură șoptit,

să se răcorească. Deocamdată, voia să uite de tupeul și de tonul ce-

rerii. „Să vedem unde reclamă dumneaei că eu, nu trimit bolnavii

la cules de vie. Și ce-o fi atunci, vom vedea atunci. Ia să văd eu mai

bine, de ale noastre, de aici”.

– Vino până la mine! spuse apoi în telefonul de ebonită, ce-i

făcea legătura cu secretara.

– Ai ceva vești despre…

– Ştiu despre ce este vorba! Degeaba m-aţi pus să fac adresă

la Galaţi. Vechiul director a spus că l-a dat afară cu mare greutate

când a mai fost internat aici Ne-a creat numai probleme.

– Și de ce nu mi-ai spus?

– Eraţi prea supărat. Şi a mai venit o reclamaţie. Şi o convo-

care.

– Tu, care le ştii pe toate, despre ce-i vorba?

– Cineva v-a reclamat că faceţi cizme din piele aparatului de

partid.

– Eu? Ştiu doar că cizmele tovarăşei Prăjişteanu! Le-a făcut

Buga, care spunea că a luat şi banii. Am cunoscut-o doar cu prilejul

prezentării pentru măsurători la contractul de de lambrisare a

Consiliului Judeţean

– Nu ştiu domnule director, reclamaţia este făcută la adresa

dumneavoastră în nume propriu şi personal!

– Şi convocarea ?

– Convocarea este de la Ministerul Muncii! Aţi vrut să aveţi

o şcoală primară, specială? O aveţi, dar trebuie să vă prezentaţi la

perfecţionare, la Abrud.

– Şi când asta?

– Într-o săptămână! Contabilul şef o să vă ţină locul timp de

o săptămână.

– Asta-mi mai lipsea! Adu-mi mapa la semnat!

167

* * *

Rufele stau ca un stol de grauri înşiraţi pe sârmă, la soare.

Spălătoresele stau la umbră. În subsol, întotdeauna este umbră.

Rochiile lor colorate stau buchet pe lemn, lustruit de mişcarea lor.

Chiar şi atunci când par nemişcate, ele au un neastâmpăr aparte.

Pe Ileana o au sub ochi. Mâinile ei sunt mereu dornice de muncă.

E transpirată, după atâta trudă, se spală cu cel puţin o găleată de

apă. Din cauza asta, se ceartă cu cei de la boiler. Parcă ai fi cât un

elefant, îi zice Nelu. Dacă fiecare ar lua câte o găleată, ar trebui

să fie 400 de găleţi în boiler. Pentru că boilerul are într-adevăr

numai 200 de litri. Şi din patru nu funcţionează decât cel de la

bucătărie. Iar fetele vor apă. Apă caldă mai ales. Să nu răcească.

Dar Ileana nu ascultă. Se roşeşte brusc la faţă, bombăne şi

aşteaptă să i se umple găleata. Ştie ea ce ştie. Nelu face asta mai

mult de ochii lumii. Doar şi lui îi mai spăl câte ceva. Şi atunci nu

zic nimic. Trebuie să ne descurcăm. E nevoie de apă. Spălătoresele

ştiu mai bine ca oricine. De aceea au nevoie de Ileana.Tot ea

strânge și „graurii” de pe sârmă.

– Mă cam dor şalele, spune Zamfirica cea bătrână, înfo-

indu-şi cutele fustei.

– Dacă ai reumatism, rosteşte ca o sentinţă Maria.

– Ba, de la cei doişpe născuţi, răspunde Zamfirica, mândră.

Buchetul de fuste se rupe, se destramă. Maria se dă jos de pe

banca lustruită. Îşi pune mâinile-n şolduri şi se-ntoarce cu faţa la

restul rămas pe bancă.

– Auzi fă, tu cum oi mai fi ca femeie, după atâtea naşteri, că

eu…

– Mulţumesc de întrebare! îşi mişcă Zamfirica provocator

coapsele lăbărţate, crezând că stârneşte invidia.

Una din asistentele medicale trecu însoţită de învăţătoarea

ce-şi căuta cursanţii absenţi.

168

– Oare ce trebuie să fac eu ca să fiu puternică, şi mamă, şi

iubită, şi gospodină şi… hai să-i spun artistă, deşi sună cam pre-

tenţios? întrebă învățătoarea.

– Cred că singura condiţie este aceia de iubită. Pentru tine,

pentru mine şi pentru oricare alta. Dar asta faci şi tu probabil. Nu

trebuie să vin cu alte argumente. Uite, eu mă simt mai puternică.

De ce? E drept, uneori am revărsări din străfunduri pe care încerc

să le stăvilesc, îi răspunse asistenta.

– Dar nu uita, te rog, câtă încredere am în tine când îţi ofer

slăbiciunea acestor trăiri, continuă învăţătoarea, vizibil emoțio-

nată. Se priviră cu subînţeles. În aşezământ circula deja un zvon

păcătos. Unii spuneau că se iubesc, că-s lesbiene, alţii mai cu frica

lui Dumnezeu nu credeau acest lucru. Câtă vreme nu exista vreo

probă, totul se reducea doar la bârfele unei colectivităţi în care to-

tul se afla la limita dintre normal și anormal .

Daniel le auzi, când trecea pe sub geamul cabinetului. „Nu-

mai de lesbiene n-am avut parte”, îşi spuse el cu amărăciune. Nu

avu timp de mai multe reflexii, că în ușa biroului se ivi chipul arhi-

vistului, însoţit de securist.

– Bine aţi venit domnilor! îi întâmpină el cu o falsă bucurie.

– Bună ziua tovarăşe director! Aveţi noutăţi? îl luă din scurt

securistul.

Arhivistul rânji. Era evident că-i pus pe rele. Îi primi în birou.

– Vă rog să-mi asiguraţi accesul la arhiva unităţii, îi ceru sec

Puțaru.

– Dar v-am spus de data trecută că se află la tovarăşul conta-

bil şef.

– Da, dar tot de data trecută am trasat nişte sarcini. Le-aţi

pus în aplicare? întrebă tendențios arhivistul.

– O să vedeţi şi singur la fața locului, i-o reteză directorul.

– Am impresia tovarăşe director că nu prea sunteţi interesat

de păstrarea documentelor din acest aşezământ! interveni maiorul

169

Costăchel, înainte să mai verifice arhiva. Părea că știe deja despre

ce-i vorba. Era pre sigur pe el.

Directorul păli. Începu să întrevadă ce va urma. Avea să se

lase cu sancţiune sau, chiar cu dosar penal. Luat de grija altor pro-

bleme, uitase să ceară contabilului şef să rezolve, şi mai ales să-i

raporteze ce anume făcuse în problema arhivării documentelor.

– Uitaţi, ce vă propun! Îl chem pe tovarăşul contabil şef şi vă

las biroul la dispoziţie. Eu mă duc să rezolv problemele curente,

urgente, pentru care m-a numit partidul aici, în această funcţie,

rosti el fariseic, îndreptându-se spre ieşire. Știa deja că va urma

altă sancțiune. Nu avea nicio îndoială că aceștia erau înțeleși. O altă

șicană dintr-un lung șir, pe care nu avea cum să-l oprească. Se gân-

dea la vechiul director. Acela, săracul, își găsise alinarea în băutură.

Până l-a învins și băutura. Eu, ce-o să fac oare….

– Nu-i nevoie să-l mai chemați, auzi în urmă, glasul răstit al

lui Putaru. Mergem noi la dumnealui!

* * *

Întors în birou, Daniel încerca să-și abată gândurile de la ne-

dreptățile care i se făceau cu tot dinadinsul. Nu avea prieteni aici.

Nu avea cu cine să împartă necazurile. Era prea multă tensiune aici

în birou. Se ridică şi se îndreptă spre ateliere. Prin faţa lui, trecu

mătăhăind secretarul de partid.

– Ce-ai păţit? îl întrebă Daniel cu îngrijorare.

– Am băut o bere!

– Câte sticle?

– Astăzi numai opt, de regulă beau zece!

– Eu, nici apă n-aş putea bea atâta!

– Apă, nici eu n-aş putea!

– Şi de ce nu te duci acasă!

– Şi acasă ce să fac domnule director?

170

– Să-ţi revii!

– Aveţi dreptate, recunoscu el îndreptându-se spre ieşirea

din curtea aşezământului. Dar să ştiţi că nu garantez că-mi revin

curând, mai zise, clătinându-se.

„Ce dracu să-i mai fac? L-am sancţionat destul. Măcar să nu-l

vadă toţi în ce hal a ajuns”, îşi spuse el îndreptându-se spre incinta

aşezământului.

Un miros specific, de murdărie, îl învălui. Nu reuşise să scape

de el. Poate că venea de la crescătoria de porci, din fundul curţii

sau de la canalizarea învechită. Vrând să se dumirească intră în clă-

direa centralei termice. Într-o salopetă pătată de păcură, fochistul

îl întâmpină cuprins de mirare.

– De mult n-aţi mai fost pe la noi!.

– Mai întâi, bună ziua, dragul meu!

Folosise tonul acesta derutant spre a-i potoli incisivitatea gu-

rii spurcate de oltean, pripăşit pe meleaguri vrâncene.

– Adineauri a fost şi nea Costică pe la mine!

– Da? Ce-a vrut?

– Nişte motorină din aia adusă de dumneavoastră, ca să mai

subţiem combustibilul!

– Păi nu trebuia să-ţi aprob eu?

– Aşa-i ! Numai că domn’ Costică are pâinea şi cuţitul. Fără

supărare domnule director, dacă dumnealui doreşte, face ce vrea.

Ştiţi şi dumneavoastră!

– Atunci să-mi dai şi tu o notă explicativă!

– Vreţi să mă sancţionaţi?

– Da’ ce, nu meriţi? îi zise directorul ieşind din centrală.

Din ce putuse constata, nu erau probleme tehnice. La crescă-

toria de porci Tilidon îi ieşi în faţă într-o salopetă curată, de credeai

că lucra la birou.

– Bună ziua tovarăşe director! îl întâmpină voios ţiganul, cu

tenul bărbierit şi mâinile îngrijite.

171

Era lăutarul angajat la insistenţa administratorului, pentru

formaţia artistică ce urma să participe la „Cântarea României”.

– De unde vine mirosul acesta greu de suportat?

– De la porcii de la spital! Au făcut şi un crematoriu, unde

ard toate pansamentele şi resturile de la operaţii. A fost prins în

oraș un câine cu o labă de picior de om în gură. Îi tăiase chirurgul

piciorul unui beţiv de la Vinexport. Primarul i-a zis directorului că-

l dă afară dacă se mai întâmplă, iar el a început să ardă sub cerul

liber toate rămăşiţele, ca să fie sigur, îi spuse Tilidon dintr-o răsu-

flare.

Daniel se cutremură. Îi mulţumi cerului că nu fusese martor

la aşa ceva.

– Mai doarme ăla cu porcii? De ne-a păcălit că l-a aruncat

altul din cărucior, tocmai când aveam control?

– Când îl prind îl dau afară. Dar vine iar. Probabil îi place

aici. Între porci e mai cald, doar se știe. Mai și mănâncă de prin

resturi.

– Câţi porcari te mai ajută acum?

– Şapte, domnule director!

– Şi câţi porci mai ai?

– Aproape două sute, dar dacă mai tăiem câte doi, trei, pe

săptămână, s-ar putea să nu mai crească numărul. Nici nu mai

avem unde să-i adăpostim.

Lămurit cumva, Daniel se întoarse la birouri. Secretara îi în-

tinse o hârtie:

Domnul Puțaru a lăsat un proces-verbal de amendă, să-l în-

registrez și să vi-l pun la mapă.

– Cum de amendă? mormăi el, hotărât să facă o contestaţie.

Numai că, spre norocul lui, amendat fusese contabilul şef.

În scurt timp, pe uşă intră un bătrân cu o fetiţă ce şchiopăta

din greu, având şi o cocoaşă dizgraţioasă.

– Pentru ce-ai venit tataie?

172

– Habar n-am! M-au trimis ăia de la Harghita cu nepoata.

– Ai vreun document?

– Habar n-am ce-i aia!

– Şi atunci cum o să ne înţelegem noi?

– Ştiţi, eu azi dimineaţă am avut scaun la ora opt, rosti într-o

rătăcire totală bătrânul.

– Foarte bine!

– Dar m-am trezit la nouă!

Directorului nu-i venea să creadă ce aude. Ce să facă? Bătrâ-

nul era dus rău cu mintea. Nu înțelegea ce om cu oarecare judecată

a lăsat un bătrân, care, avea el însușii nevoie de îngrijire, să înso-

țească un copil, atâta drum. Şontâcăind, fata îi întinse un bilet de

internare.

– Bunicul nu mai ştie ce zice, dar se descurcă.

Strigă la secretara prin uşa întredeschisă. Nu-i răspunse. Nu

era acolo. Ieşi pe treptele de la intrare şi-i ceru portarului s-o gă-

sească. Ea trebuia să-i vadă actele și să-i facă formele de internare.

* * *

Secretara îşi băgă capul pe uşă spunând, înainte să fie luată

la întrebări pentru că plecase fără să anunțe:

– A venit tatăl dumneavoastră !

Daniel se ridică în picioare şi-i ieşi în întâmpinare. Pe uşă in-

tră un bărbat spătos, cu fruntea înaltă.

– Bine ai venit tăticule! Așa îi spunea în copilărie.

– Bine te-am găsit fecioraș, îi spuse tatăl, în timp ce se lăsă

îmbrăţişat cu stângăcie.

Daniel simţi că nu era cazul să se aştepte la efuziuni din par-

tea tatălui. Dar, mai simţi în egală măsură, că, venirea lui putea să-i

fie cumva de ajutor. Avea măcar cu cine vorbi. Bătrânul avea expe-

riența vieții.

173

– Ce făceai?

– Tocmai îţi scriam o scrisoare!

– Era şi timpul, nu mi-ai mai dat de veste aproape jumătate

de an !

Directorul înghiţi în sec. Aşa era. Furat de muncă, îşi dădu

seama că-şi uitase părinţii.

– De aia ai venit, că n-am trimis vești?

– Nu, măi fecior! Am venit să văd ce mai faci!

– Păi, să mergem în oraș, este pe aici un restaurant la Haină

Roşie, unde putem să stăm la masă!

– De acord, dacă-ţi poţi permite!

– Ce naiba tăticule, doar sunt director, se dădu mare, Daniel.

– Ia-o ușor feciorule, că am mai văzut din ăştia voinicoşi ru-

pându-şi gâtul, îi spuse bătrânul Ștefan. Daniel zâmbi. Avea drep-

tate bătrânul, mai mult decât își închipuia. Cu toți împotriva lui, nu

era mare lucru să se întâmple. Au plecat spre centrul localității,

unde se afla restaurantul.

* * *

Mă uit la ea. Are ochii mari. Buclele sunt aidoma ochilor.

Părul auriu, înspicat cu urme castanii.

– Te-a plăcut supraveghetorul ? o întreb.

Ea mă priveşte cu dispreţ. Are de ce.

– De mine nu-ţi place?, o întreb apropiindu-mă în acelaşi

timp de ea.

O văd cum se chirceşte în cărucior. „Aha, îi este frică deci”,

îmi zic şi mai fac un pas.

– Nu te apropia!, strigă ea cuprinsă brusc de nervozitate.

Mâinile albe se agită febril în poala picioarelor imobile,

sprijinite pe roțile căruciorului pliant. Cât contrast între albeaţa

mâinilor şi negrul roţilor de cauciuc. O clipă am impresia că vrea

174

să fugă. Dar nu. Cum să fugă? Nu poate. Stă nemişcată. Întind

mâna. M-aştept să se ferească. Dar nu. Ea închide ochii tremu-

rând. O mângâi pe buclele mari. Îi simt răsuflarea adiind. O mân-

gâi pe obraz şi-i simt muşchii vibrând. E roşie toată. Puţin îmi

pasă că a avut-o supraveghetorul. E atât de frumoasă. Îmi plec

fruntea şi o privesc pe furiş. Apoi direct. Din ce în ce mai direct. Şi

mai aproape. Feţele noastre aproape că s-au stins. Şi-i sorb acum

răsuflarea. Şi o sărut. Are buzele moi şi fragede. O sărut, o sărut

la nesfârşit. Am mâinile reci de fierul căruciorului de care mă

sprijin. Abia îl mai ţin. Nu vreau să-l scap, să fugă de mine.

– Vino, îmi spuse ea, printre sărutări, trăgând piedica de la

roata căruciorului.

Am urmat-o zâmbindu-i. Ea mă privea pe furiş, în timp ce

cu mâinile îşi manevra roţile căruciorului. Am apucat de spătarul

căruciorului şi am împins-o în salonul pustiu. Tot eu am ajutat-o

să se întindă pe pat. I-am ridicat rochiţa şi am făcut-o să uite de

toate necazurile. Peste noi a năvălit supraveghetorul. Avea în

mână un furtun de cauciuc armat cu plasă de sârmă. Când m-a

lovit peste buci, am sărit zbierând de durere. Dar el nu s-a mulţu-

mit numai cu asta. Era gelos. O ploaie de lovituri s-a abătut asu-

pra trupului meu. Aceasta este declaraţia pe care o dau şi care

aştept dreptate.

Daniel citea şi nu-i venea a crede. Numai cât lipsise din uni-

tate şi se întâmplase tragedia. Trupul asistatului era plin de vână-

tăi. Pe alocuri pielea crăpase şi sângera uşor. În jurul lui s-au strâns

ca la circ o mulţime de salariaţi. „Vedeţi dacă n-a fost prezent în

unitate”? păreau să zică unii dintre ei. Nea Costică jubila. Orice ar

fi făcut directorul, n-avea să iasă bine. Dacă ar fi fost pedepsit sa-

lariatul, ar fi stârnit revolta celorlalţi salariați. Dacă n-ar fi fost pe-

depsit, ar fi stârnit revolta asistaţilor.

175

– Duceţi-l la cabinetul medical. Dacă trebuie internat, che-

maţi salvarea. Iar mata tovarăşe supraveghetor să dai o notă expli-

cativă tovarăşului Dorin, iar el să-mi vină cu o propunere de

sancţionare! zise Daniel, îndreptându-se spre cabinet.

Iată că bătrânul avusese dreptate. Cât a lipsit, s-a și întâmplat

ceva, ca un făcut. Și plecarea din unitate fusese degeaba. Nici nu

avuseseră ce mânca la restaurant. Carnea lipsea, iar ciorba de pui

era făcută din gheare şi câteva măruntaie. Înainte de a intra la se-

cretară, se duse la toaletă. Nu era hârtie igienică. Nici măcar de cea

amărâtă ce se găsea din când în când prin magazinele socialismului

multilateral dezvoltat. Se spălă pe mâini şi se şterse de un prosop

vânăt. Aşa ieşeau rufele după ce se spălau cu detergent adus de la

Chimica cu mari insistenţe şi relaţii. Într-o ţară cu peste un milion

de handicapaţi, nu te puteai aştepta la mai mult. În faţa uşii îl

aştepta deja administratorul.

– Măi, nici hârtie igienică nu mai avem?

– Eu v-am mai spus că nu-i. N-avem nici vată, de aia se în-

fundă şi canalizarea. Fetele folosesc cârpe de la atelierul de ţesut

cozi. Le aruncă în canal şi după aceea ne chinuim cu desfundatul.

– Şi referate nu şti să faci? se oţărî Daniel.

– Păi, tocmai despre asta-i vorba! Ce referat să-i fac eu su-

praveghetorului care a curmat un act sexual între doi asistaţi fugiţi

de la ateliere?

– Cred că eşti bătut în cap. Aşa se face, aşa se procedează, cu

bătaia?

– Vă rog să nu mă jigniți!

– Iată, am ajuns să mi se pretindă scuze. În loc să-ți instru-

iești personalul, dumneata te simţi ofuscat? ridică tonul directorul.

Administratorul nu mai zise nimic.

– Te duci şi-mi vii cu propunere de desfacere a contractului

de muncă!

176

– Treaba dumneavoastră! Este membru de partid şi nu cred

că organizaţia îl va lăsa fără pâine, îşi exprimă îndoiala Dorin. În

timp ce ieșea din birou.

Prin uşa deschisă, Daniel o chemă pe Miluşa.:

– Tovarăşa secretară, convoacă peste o oră Consiliul Oame-

nilor Muncii!

Femeia făcu semn că a înţeles, închizând uşa în urma lui. „In-

teresantă mişcare”, îşi zise aceasta îndreptându-se glonţ spre se-

cretarul de partid.

– Auzi, vezi că directorul a convocat C.O.M-ul. Vrea să-i des-

facă contractul de muncă unui supraveghetor care a bătut cu fur-

tunul pe un asistat ce făcea amor cu una nou venită!

– Dă-l măi dracului! N-are curaj, spuse calm, secretarul de

partid.

Şi într-adevăr, după o oră, şeful de producţie, administrato-

rul secretarul de partid, preşedintele de sindicat şi contabilul nea

Costică, se aşezară în jurul mesei aşezată perpendicular de biroul

directorului. Acesta era întreg consiliul. Secretara se aşezase şi ea

într-un colţ al încăperii, pregătită să scrie procesul verbal.

– Am vrut să fiu operativ. Este mai mult o şedinţă informală.

Nu mai avem hârtie igienică, detergentul este de proastă calitate.

Carburanţii şi combustibilul pentru centrală sunt pe sfârşite. De la

Ministerul Muncii repartiţiile pentru lac, cherestea şi furnir sunt

din ce în ce mai mici. Şi colac peste pupăză s-au blocat şi posturile.

Ce-i drept, noi nici nu prea am avut posturi libere. În plus, v-am

chemat ca să mă consult într-un caz de violenţă, comisă de supra-

veghetorul Banciu asupra unui asistat indisciplinat.

– Ce indisciplinat tovarăşe director? se trezi nea Costică ros-

tind: o regula pe aia în toată regula. Ce vroiaţi să-i lase pe toţi să

stea ca la spectacol şi să bată din palme? îşi arătă el, brusc, punctul

de vedere.

177

– Şi apoi dacă se blochează şi postul, ce facem? Îl mai dăm

afară? Şi aşa avem un supraveghetor la patru sute de asistaţi, îi ţinu

isonul Dorin.

– Şi dacă asistatul ne face o reclamaţie? Că uite, ştie să scrie!

nu se lăsă Daniel.

– Pun pariu că nu face! zise şi şeful de producţie. Dacă ăia de

la cabinetul medical nu-l ajută, nu-l duce capul! Cine știe cine a

scris în locul lui reclamația? I-ați luat o probă de scris? Că am înțe-

les că așa faceți în cazul altor scrisori pe care le primiți…

Daniel, continuă, ca și cum n-ar fi auzit: cabinetul medical se

plânge că noaptea abia asigură tura de gardă, cu toată suplimenta-

rea de personal. În plus, cred că ar trebui să mai mergem la nişte

cursuri de perfecţionare, Am cam uitat legislaţia, normele de apli-

care…!

– Aşa este! îl întrerupse nea Costică. Uite, noi am făcut deja

anul acesta o lună de zile nişte cursuri de perfecţionare în contabi-

litate.

– Deci, ce facem cu supraveghetorul ? îşi urmă directorul

gândul.

„Mă miram eu să aibă curajul până la capăt”, îşi zise Dorin

jubilând.

– Tovarăşul administrator n-a binevoit să aducă măcar un

referat!

– Când, domnule director, când? îl încontră Dorin.

– Faptele s-au petrecut în urmă cu ceva timp iar tu fugi de

referate ca dracul de tămâie! Parcă ți-e frică de hârtie și de pix.

Parcă nu știi să scrii. Te doare mâna? Tu doar ceri ce este nevoie.

Nu ești cel care aprobă. Sau poate, nu te lasă contabilul șef? De aia

nu mai avem combustibil, hârtie igienică, iar parcul auto pus în

conservare prin ordinul tovarăşului Nicolae Ceauşescu rugineşte.

Şeful de producţie s-a luat după dumneata. Nu mai face nici un de-

mers pentru suplimentarea repartiţiilor de materii prime. Unde

178

vreţi să ajungem.?

O tăcere grea se aşternu în încăpere.

– Vreau ca în cel puțin o lună să facem tot ce e necesar ca să

avem toate condiţiile pentru a ne desfăşura activitatea cum se cu-

vine, rupse Daniel tăcerea. Şi vă mai rog să aprobaţi diminuarea

salariului supraveghetorului violent cu zece procente pe trei luni.

Cine este de acord? zise el ridicând mâna.

Votară în unanimitate. Miluşa consemna de zor în registrul

de procese verbale.

– Şi vă mai rog să iscăliţi cu toții procesul verbal, înainte de

plecare! încheie directorul.

Rămase obosit după tot tărăboiul din ultima vreme. Începu

să-l cuprindă teama. Credea că, în acest fel continuând lucrurile, ar

fi putut să se molipsească. Mediul să-şi pună amprenta asupra lui.

Aşa îi spusese Mircea Herivan când îl vizitase. Fostul ministru se-

cretar de stat la învăţământ, încercase să-l prevină asupra primej-

diei de a nu ajunge un prostănac sau chiar un tarat psihic lucrând

într-un asemenea mediu. Întâlnirea cu fostul director îl marcase.

Nici venirea tatălui nu-l lăsase indiferent. După plecarea lui, a ră-

mas cu un sentiment nedeslușit. Parcă acesta presimțise ceva și ve-

nise să-l avertizeze. Sau, să se asigure măcar că lucrurile sunt oare-

cum în ordine.

– Bună ziua tovarăşe director! zise primăriţa orașului in-

trând fără veste în cabinetul lui.

Surprins, Daniel îşi întrerupse gândurile, se ridică în picioa-

re, aşteptând ca aceasta să-şi aleagă scaunul şi să-i permită și lui să

ia loc. Era puternică. Avea soţul la Securitatea Judeţeană. Pentru o

clipă se aşternu o linişte apăsătoare.

– Am auzit că dumneata eşti scriitor, începu ea dialogul.

– Am mai publicat şi eu pe ici pe colo, am avut un cenaclu în

Bucureşti…

179

– Bine, bine, să lăsăm asta, vreau să văd cum arată Gazeta de

Perete din unitate. Are aspect educativ? Cum staţi cu abonamen-

tele la presa locală şi naţională? Cum staţi cu paza contra incendi-

ilor şi mai ales cu situaţia părţilor sociale? înşiră ea la repezeală

doleanţele, urmărind cum directorul îşi nota cu iuţeală toate da-

tele.

– Şi când doriţi să vă dau răspunsurile?

– Gazeta de perete o putem vedea chiar acum, preciză ea ri-

dicându-se în picioare.

Directorul o urmă. În faţa cabinei portarului, sub o streaşină

protectoare, se puteau citi prin geamul de sticlă două articole scrise

la maşină. Unul era despre sărbătorirea a 35 de ani de la naţionali-

zare iar celălalt, despre preocuparea biroului organizaţiei de bază

pentru conducerea maselor.

– Păi, unde e avântul revoluţionar în articolele din această

gazetă? îşi arătă ea nemulţumirea.

– La cât sunt de turbulenţi asistații noștri, tovarăşa primar,

îmi mai trebuie şi o revoluţie! Încercă el să glumească.

– Lasă tovarăşe director că ăştia nici nu citesc. Şi nici munci-

torii dumitale nu se omoară cu cititul.

„Și atunci, gândi directorul, pentru cine să scriem? Și despre

ce?” Cu voce tare, spuse însă altceva, drept scuză:

– Aţi uitat că am mulți internaţi inadaptaţi social?

– Nu ştiu şi nici nu mă interesează! Uite, ai nişte borduri care

nu sunt văruite!

– Dar ce, în oraș, se văruiesc bordurile?

– Nu-i treaba dumitale! Şi nu uita de celelalte teme, mai zise

ea, ieşind pe poarta verde şi scorojită a aşezământului.

O maşină Dacia o aştepta răbdătoare.

După plecarea ei, îl chemă secretarul de partid:

– Eu te înţeleg din multe puncte de vedere, dar uite că şefa ta

de la oraș, primăriţa, nu-i dispusă să te înţeleagă. Ne-a atras atenţia

180

asupra gazetei de perete. Măcar atâta să faci şi tu.

– Tovarăşe director, de gazetă răspunde tovarăşul Mălin, ciz-

marul şi cu nea Vasile, zidarul…

– Și tu crezi că primăriţa o să-l cheme pe Mălin să-l întrebe

de gazetă? Abia de-i termină cizmuliţele din piele naturală adusă

de mine! Că ştii că nu se găseşte! îl întrerupse Daniel.

– Şi atunci ce să fac?

– Să scrii ceva cu rolul partidului în ocrotirea handicapaţilor,

să vopseşti gazeta în roşu. Vezi că e unul la centrală care scrie poezii

naive, bune pentru grădinițe. Pune-l să facă ceva şi pentru gazetă.

Poate găseşti şi pe vreunul de la cabinetul medical, care să scrie

ceva despre sănătate.

Secretarul de partid ieşi fără să comenteze. Părea să fie treaz.

Daniel îşi părăsi biroul şi se îndreptă spre bucătărie. Zidarul mai

avea de faianţat doar câţiva metri.

– Ai vreo instalaţie electrică, vreo ţeavă sub faianţa pe care ai

pus-o? îl întrebă directorul.

Stropit de var din cap până în picioare, nea Vasile zise:

– Habar n-am! Nu-i treaba mea!

– Dar a cui este domnule?

– A instalatorului, a electricianului!

– Şi i-ai întrebat?

– Când să-i mai întreb domnule director, dacă dumneavoas-

tră staţi pe capul meu?

Cei câţiva asistaţi care ajutau să care faianţa, mortarul şi

toate cele de trebuinţă, rânjiră satisfăcuţi. Se distrau și ei cum pu-

teau, după priceperea lor.

– Roagă-te la Dumnezeu să nu fie vreo ţeavă putredă sau

vreun cablu electric defect care să te facă să dai faianţa jos, că ţi-o

imput! Se îndreptă apoi furios, spre padocul de porci.

Aşezat lângă gardul Spitalului, padocul așezământului se în-

vecina cu porcii acestuia. De fapt, spitalul înfiinţase coteţele mai

181

înaintea celor de la aşezământ. Daniel găsi de cuviinţă să facă şi el

o crescătorie de câteva zeci de porci. Alături de padoc, un măr săl-

batic arunca umbră spre colţul mai apropiat de centrală. În ramu-

rile lui se aciuase un roi imens de albine.

– Dă-mi un sac de iută repede! îi spuse el unui asistat ce stă-

tea tolănit într-una din boxele padocului.

Acesta se sculă alene şi-i întinse sacul din care deşertase mă-

laiul porcilor.

– Scutură-l măi, puţin!

– Nu pot, că mă umplu de făină!

Nu avea ce să-i facă. Îl luă el şi-l scutură lovindu-l de zidul

padocului. Apoi se ridică pe o scară până când reuși să bage în sac

roiul adunat în jurul ramurii, după care o scutură cu putere. Doar

câteva albine au părăsit sacul înainte ca directorul să-l strângă la

gură. Ţinându-l strâns în mână, Daniel alergă spre atelierul de

tâmplărie.

– Care din voi ştie să facă un stup? strigă el din capătul halei

de producţie.

Zgomotul maşinilor se opri. Directorul îşi repetă întrebarea,

cu sacul în mână. Zumzetul albinelor începu să se audă tot mai clar.

– Eu ştiu domnule director! zise un bătrân tâmplar de la cir-

cularul unde sculpta câteva scânduri.

– Şi în cât timp mi-l faci?

– Ei, durează câteva ore, răspunse nea Crivăţ.

– Te rog să nu pleci acasă până nu-l termini. Fă şi câteva

rame! Am să-l pun în faţă printre cele câteva flori de toamnă şi am

să le hrănesc pentru început, cu zahăr!

– Îl fac, dar nu ştiu dacă va fi bine!

Directorul ieşi cu sacul în mână de parcă ar fi ţinut cine ştie

ce comoară. Când ajunse în secretariat, Miluşa se sperie de-a bine-

lea.

– Aoleu, ce doriţi să faceţi?

182

– Toţi trântorii vor să facă miere, eu de ce n-aş face? zise di-

rectorul.

– O să mâncaţi dumneavoastră miere din sacul acela când

mă voi face fată mare! îl făcu ea să zâmbească.

– Ai vrea tu, dar te rog să ai răbdare să pun stupul la locul lui

şi ai să vezi că o să facă şi miere.

Uşa se deschise brusc şi se arătă nea Costică.

– Am auzit că v-aţi apucat să faceţi miere, îl luă el de-a drep-

tul pe director.

– Aşa de repede ai auzit?

– Ba nu-i deloc repede, eu ştiu tot ce se mişcă în unitatea

noastră!

– Şi ce zici, e de bine sau de rău?

– Treaba dumneavoastră, dar eu vă spun că trebuie să-l înre-

gistraţi! Aşa scrie la lege! zise contabilul şef trântind uşa după el.

Câteva clipe după plecarea lui, directorul rămase tăcut, între-

bându-se ce căuta el aici. Îi era clar că șicanele vor continua, cu sau

fără motiv. Contabilul, cu siguranță nu-l va slăbi nici un pic. Dar,

dar de data asta, prea sărise calul. Simțea batjocura din spusele lui.

Cum să înregistreze un roi de albine prins dintr-un copac? De ce

nu și păsările care stau pe gard? De ce nu și pisicile și câinii care

trec prin curte? Și cui oare avea să raporteze fapta? „Ei, o să-ți arăt

eu dumneata înregistrare”, îi veni gândul cel bun. O să-l duc în

curtea stațiunii viticole. Sau găsesc vreun gospodar care mai are

stupi și știe să-l îngrijească. Iar eu, o să mă duc din când în când,

să văd cum merge. Se simțea legat de roiul acesta de albine ca de

un prieten. Era al lui. Numai al lui. El l-a prins singur. Până la

urmă, fără să-și dea seama, contabilul chiar i-a făcut un bine. Nu

era locul stupului în curtea așezământului. Un asistat mai violent

putea să-l spargă. Abia atunci ar fi fost o adevărată belea. Un motiv

real de sancțiune.

183

* * *

„Ninge. Se spune că e a mieilor. De parcă mieii s-ar bucura

de ea. Cade fără nicio noimă peste flori de cais, împrumutând al-

bul petalelor. De fapt cred că mâine petalele vor muri. Şi apoi va

ninge în petale de cais, de vişin şi zarzăr. De caise-mi pare rău.

Nu vom avea. Cireşele poate că vor rezista. Şi vântul care bate ca

un turbat. Adineauri era soare. Acum nu.

Şi totuşi acum e mai alb pământul ca atunci, în soare. E frig

şi ne jucăm cu ochii mijiţi de frig, nu de lumină. Rup o nuia de

salcie, subţire, plină cu mâţişori şi o dezbrac de coajă. Seva gâl-

gâie sonor spre mugurii pufoşi ca pisica. Pun coaja pe limbă şi

strănut. M-a gâdilat puful unui mâţişor. Strănutul îl zburleşte ca

pe un arici. Arunc în grabă priviri îngrijorate spre toată grădina.

Ceapa abia a încolţit. Pătrunjelul se joacă, iar leuşteanul e verde

bine. Brazdele negre acum o oră, sunt albe şi prinse-n ninsoarea

mieilor. Ce zână s-o fi supărat pe brazdele mele cu ceapă? Cum nu

ştiu, mă fac a trece indiferent prin rafalele tăioase de vânt, dar

numai eu ştiu cât sunt de îngrijorat. Simt pământul zgribulindu-

se. Poate că tremură. M-aplec, iau în pumni o fărâmă din el şi-o

încălzesc. O simt topindu-se de bucurie. Poate şi de durere. Mie

când îmi îngheţau mâinile mă dureau la căldură. Plec totuşi du-

când cu mine povara ninsorii mieilor cu parfum de caise-n florile

ucise de frig. Şi port în mine arome ivite brusc la gândul că nu voi

gusta caisele oprite din drumul lor”.

Totuși, cineva din așezământ scrie aceste scrisori. Prea răz-

bate din ele o suferință îndurată în tăcere. Unele erau scrise mai cu

talent, altele erau mai naive. Posibil să fie vreunul sau, de ce nu,

doi sau trei mai normali, care vorbesc între ei despre aceste lucruri,

dar nu au curajul să vorbească și cu alții, ca să nu râdă de ei. I-a

mai trecut prin gând chiar faptul că, doi internați, mai puțin afec-

184

tați psihic s-au îndrăgostit și vor să facă orice să atragă atenția di-

rectorului, poate îi ajută să scape din acest infern, unde nu era locul

lor. Închise mapa cu scrisori și își spuse că se va ocupa de acest

lucru mai târziu, după ce rezolvă problemele urgente.

Apăsă unul din butoanele interfonului procurat cu greutate,

pentru a scuti alergarea dintr-un punct într-altul al așezământului.

– Să vină la mine şeful de producţie! rosti el prin cutia ce-i

înlesnea legătura cu principalele structuri din unitate.

– Imediat domnule director! se auzi glasul lui Andrei, noul

şef de producţie.

Până la sosirea lui, directorul îşi scosese agenda unde-şi no-

tase că trebuie să fie gata mesele şi scaunele comandate de Între-

prinderea Agricolă de Stat Coteşti, că trebuie livrată plasa de sârmă

zincată la minele din Petroşani, că trebuie livrate la Baza de Apro-

vizionare a judeţului mai multe navete făcute din deşeurile textile

de la Confecţia şi Tricotaje, că trebuie aduse repartiţii de la Minis-

terul Aprovizionării al lui Văcăroiu. Mic şi rotofei, mereu roșu la

față ca după un efort, Andrei îşi exprima autoritatea executând de

multe ori personal operaţiuni pe care alţii le considerau aproape

imposibil de realizat.

– M-aţi chemat?

– Da domnule. Ai pe ce să-ţi notezi?

– Am domnule director, zise scoţând din buzunarul salopetei

un carneţel flendurit pe la colţuri şi un pix.

– Ia loc şi notează! Vreau un plan de producţie pe trimestrul

II, vreau necesarul de materiale alături de stocurile din magazie şi,

mai ales instructajul de protecţia muncii. Nu-mi trebuie surprize.

Când poţi să mi le dai?

– În vreo două săptămâni domnule director!

– Bine, mergi atunci la lucru!

Avea încredere în el. Până acum se dovedise destul de serios

și nu părea să se adune cu gașca veche.

185

– Tovarăşe director sunteţi convocat la şedinţă la primărie!

îi strigă secretara.

– Pe ce temă?

– Vine 1 Mai şi trebuie să ne pregătim…

– Adică ce să facă internaţii mei?

– Lăsaţi că vă lămuriţi dumneavoastră mâine!

– La ce oră?

– La ora 14!

Directorul îşi aminti de recomandările doamnei primar de la

ultima vizită din toamna trecută. Se duse la gazeta de perete. Era

scorojită, cu vreo două articole banale şi fără nicio noimă. Se în-

dreptă la atelierul de reparaţii electrice. Acolo îşi ducea veacul se-

cretarul de partid. Prin uşa întredeschisă, se auzeau chicoteli. Când

deschise uşa, dădu peste o bucătăreasă îmbujorată de vorbele se-

cretarului, care, între două îmbucături, o aţâţa pe femeie cu apro-

pouri mai mult sau mai puţin voalate. În faţa directorului, electri-

cianul rămase fără grai. Numai la asta nu se aştepta. De când se

instalase interfonul, crezuse că deplasările inopinate prin unitate

aveau să se rărească.

– Ce faceţi aici? întrebă el cu o voce neutră, rece.

– Tocmai am luat şi eu masa! îngăimă secretarul de partid.

Bucătăreasa amuţise. Stătea în picioare, frământându-şi de-

getele cu nervozitate.

– Şi dumneata? se adresă el bucătăresei.

– Aştept să iau castronul! bălmăji ea, gata să se îndrepte spre

uşă.

Secretarul mai şterse odată grăsimea de pe fundul castronu-

lui cu o bucată de pâine, apoi i-l întinse fără cuvinte. Femeia îl luă

şi o zbughi prin spatele directorului spre uşa deschisă spre bucătă-

rie.

– Ştiam că tu doar bei, nu şi că mănânci din porţia asistaţilor!

– Resturi domnule director, resturi!

186

– Păi eu am spus că resturile se dau la porci. Și nu cred că tu

te numeri printre aceştia. Iar dacă tot te hrăneşti din bucatele uni-

tăţii, de ce mama dracului n-ai făcut gazeta de perete? O să vină iar

primăriţa şi o să-mi facă mie observaţie!

Electricianul tăcu o vreme, căutând o scuză. Zise apoi, în

grabă:

– Acu’ mă duc s-o fac! Arăta de parcă înghițise o gură de oțet.

Directorul ieşi fără să mai spună nimic. „Dacă şi secretarul

de partid face din astea, ce să mai fac?”.

Avea de gând să meargă spre ateliere. Când a intrat în hala

maşinilor de tâmplărie, a văzut câţiva muncitori care stăteau în ju-

rul unui asistat ce ţinea în mână o daltă încinsă până la roşu, fără

să spună nimic. Carnea îi sfârâia, îi fumega, fără a-i lăsa pe chip

vreo urmă de durere.

– Opriţi! Aţi înnebunit? Nu vă pasă de durerea lui?

– Dom’director, a pus pariu cu noi pe o sută de lei că poate

ţine o bucată de fier înroşit timp de un minut. Tocmai a trecut mi-

nutul şi el nu-i dă drumul la daltă. Aşa că trebuie să-i dăm o sută

de lei! rosti cu un rânjet, tapiţerul.

Directorul înmărmuri.

– Adică în loc să faceţi ceea ce trebuie, voi vă ţineţi de pari-

uri? Şi ce pariuri. Pline de oroare!

Asistenţa se uita absentă, semn că n-a înţeles mare lucru din

ce le-a spus.

– Duceţi-l la infirmerie! rosti cu amărăciune Daniel.

Din fundul halei veni şeful de producţie în fugă. Fusese in-

format că directorul era la tâmplărie. Îl luase prin surprindere.

– Bine aţi venit! îl întâmpină el respirând sacadat.

– Nu cred că am venit prea bine!

– Păi tocmai de asta am venit, că am făcut rost de o comandă

nouă!

187

– Ai făcut pe dracu! Oamenii tăi se ţin de pariuri sinistre. Sfâ-

râie carnea pe asistaţi! Aşa ceva n-am mai văzut. Asistentul medi-

cal de serviciu îşi făcu apariţia. Luă mâna asistatului, se uită la ea,

întorcând-o pe toate părțile.

– Poţi să faci ceva? îl întrebă directorul, cutremurat de ce ve-

dea.

– Îl pot trata la cabinet. Nu-i nevoie să-l ducem la Oraș, rosti

calm, luându-l cu el în direcția cabinetului.Văzuse multe orori la

viața lui, ca să-l mai impresioneze o arsură.

– Aştept de la tine un referat despre cele întâmplate, cu pro-

puneri concrete, îi spuse şefului de producţie, înainte de a părăsi

încăperea.

În urma lui spiritele încinse căutau să se disculpe în faţa şe-

fului de producţie.

* * *

– Domnule director! îi opri secretara, înainte să intre în ca-

binet. Mi-ați spus să vă anunţ când trebuie să plecaţi la şedinţă la

primărie. A venit timpul.

– Săru’ mâna, am plecat!

Ajunse fără niciun chef în sala de la etaj a primăriei, plină de

scaune incomode învelite într-o catifea roşie aspră şi ţepoasă. Se

aşeză lângă şeful unităţii de transport forestier.

Pe uşa sălii de şedinţă intră tovarăşa primar cu vicepreşedin-

tele şi secretarul primăriei. Femeia se aşeză ţâfnoasă la o tribună

din lemn de mahon lustruită în atelierele aşezământului. De fapt şi

lambriurile fuseseră făcute tot de asistaţii din așezământ.

– Stimaţi tovarăşi, vine ziua de 1 Mai. Am constatat că unii

dintre dumneavoastră nu aţi văruit bordurile din faţa instituţiilor.

De gunoaie, nu mai vorbesc. După ce s-a topit zăpada, au rămas tot

felul de resturi…

188

Ședința își urma cursul plictisitor. Erau aceleași probleme,

mereu. Daniel se întoarse spre șeful de la transport forestier, să-l

întrebe de una, de alta.

– Alo, tovarăşul Ștefan, dacă nu te interesează discuţia, poți

să pleci, rosti oţărâtă, primăreasa.

Daniel se ridică în picioare şi părăsi adunarea de parcă asta

ar fi aşteptat. „Fie ce-o fi”, își zise, sătul. Să văd ce-o să-mi facă. Eu

am probleme cumplite în așezământ, iar lor le arde de curățenia

orașului, tot pe spinarea acestor amărâți pe care nu trebuie să-i

plătească.

Părăsind primăria, o luă la pas către aşezământ pe trotuarul

străzii principale. Când trecu prin faţa hotelului, dădu nas în nas

cu doi asistaţi care descărcau de zor o maşină de pâine.

– Ce faceţi voi aicea?

– Ne-a trimis domnul pedagog să descărcăm pâinea venită

de la brutărie…

Gestionarul magazinului ieşi în pragul uşii cu mâinile în şol-

duri.

– Da’ ce aveţi cu ei domnule director?

– N-am nimic, numai că trebuia să ştiu şi eu de plecarea lor

din aşezământ. Aşa este legal.

– Lăsaţi domnule director, că le dau pâine şi ei sunt bucuroşi

că mereu le e foame. O ştiţi şi dumneavoastră!

Directorul nu mai zise nimic, se îndreptă tulburat spre uni-

tate. Trecu prin faţa Spitalului Orăşenesc cu oarecare oboseală. Se

uită la borduri. Erau văruite. „Ştiam că se văruiesc doar uliţele sa-

tului nu şi străzile unui oraș! zise el cu obidă”. Portarul moţăia în

post. Era obosit după nuntă. Făcea parte din formație. Nu-şi reve-

nise încă.

– Drăguțule, ştii că asistaţii n-au voie să iasă decât cu apro-

barea mea?

– Habar n-am, mă doare-n cot…!

189

Directorul rămase în loc, fără glas.

– Da ce vreţi domnule? mai zise portarul. C-o fi prima dată!

continuă apoi, cam în zeflemea.

Daniel se dezmetici brusc. După ce păţise la primărie, ce i se

întâmplase pe stradă, asta îi mai trebuia. Se retrase în birou, mai

supărat ca oricând, dorindu-şi să se facă mic, să dispară.

* * *

„Vor trece milenii şi nu vom mai fi decât o mare şi nesperată

unitate umană. Abia atunci existența va avea rost și va fi pe măsura

omului universal”, scrise Daniel cu amărăciune, închizând caietul

plin cu însemnări. Nu mai primise de multă vreme bileţele necu-

noscute. Și încă nu descoperise autorul. Sau autorii. O bătaie în uşă

îl făcu să-şi îndrepte privirile spre intrare. Era Dorin:

– Au venit ăia de la Distribuţia de Filme, spun că au vorbit cu

dumneavoastră să ne abonăm!

– Aşa-i! Ţi-au lăsat vreun contract?

Administratorul îi întinse nişte hârtii.

– Măi frumosule, ai decupat în partea de jos uşile de la toate

cabinele de veceu, așa cum ți-am spus? Poate aşa nu se mai as-

cunde nimeni acolo, şi nici nu mai moare nimeni! Cum stăm cu

combustibilul? Ai adus balast, ai făcut groapa cu var şi mi-ai pre-

gătit maşina să mă duc după porumb la Neamţ, după cum am vor-

bit cu tata ?

Administratorul dădu în bâlbâială. Avalanşa de întrebări îi

blocă răspunsurile. Şi pentru a-i arăta că n-a uitat şi de alte pro-

bleme, directorul continuă:

– Nu uita nici de Avalanche, formaţia de muzică uşoară! Vine

acuşi Cântarea României, iar Avalanche trebuie să câştige. Altfel,

tot ce am făcut până acum este degeaba, și chiar e păcat. Ai făcut

rost de vată şi hârtie igienică, că iar se şterg ăştia cu cârpe…

190

– Domnule director, m-aţi blocat! Vedeţi şi dumneavoastră

câte probleme sunt. Pot eu să le fac de unul singur?, se tângui el.

– Şi ce propui, să nu le mai facem?

* * *

– „Nu mă simt bine. Mă doare sufletul. Pentru ce trăiesc? Ce

am eu din viaţa adevărată? Mila publică mă umileşte. Ştiu banii pe

care-i câştig, nu-mi ajung nici măcar de ţigări. Căruciorul mi s-a

stricat. Îmi trebuie cauciucuri şi nu se găsesc decât la virament.

Iar acolo nu-s fonduri. Cu bani numerar este interzis de

bancă. Iar eu, oricum n-am.

Cui să spun? Nimeni nu mă poate ajuta. Există legi. Legi des-

pre cum trebuie să-mi cumperi roţi la cărucior. Legi despre pro-

teze. Legi despre cum şi cât trebuie să mâncăm. Pe de o parte e

bine. Dar când birocraţii năvălesc şi le aplică întocmai…

Când am fost la director şi l-am întrebat: „Pentru ce trăiesc?”,

a roşit. Nu ştia cum să mă ajute. Ce putea el să-mi spună? Că sunt

un vierme? Nu. Mi-a spus: „Tu trebuie să te bucuri că exişti. În

lume sunt mii de oameni care ar dori să se poată târî cel puţin, nu-

mai să existe.” Îi dau dreptate. El nu are nicio vină pentru ceea ce

mi se întâmplă. Şi nici eu. Aceasta-mi este soarta. Infirmitatea mea

a devenit un scop, un ţel al vieţii mele. Trebuie să o duc acolo unde

îi este locul! se mărturisi Mimoza secretarei.

Miluşa o privea în tăcere. Ce ar fi putut să-i spună? Îi cu-

noştea sensibilităţile. De la o vreme nu mai dormea în pat. „Moar-

tea vine totdeauna când eşti în pat”, spunea Mimoza ori de câte

ori supraveghetorul de noapte o găsea culcată pe duşumea. Nu se

urca decât pentru a face sex, ca să se simtă şi ea vie. Şi aproape că

nu exista supraveghetor care să nu o urce în pat. Celelalte din salon

ajunsese la disperare. De multe ori o băteau pentru că le tulbura

191

somnul. Şi acum venise plină de vânătăi la director. Tremura de

furie şi abia aştepta să-şi descarce sufletul în faţa lui Daniel.

– Şi acu ce vrei să faci, ce să-ţi facă directorul ? o întrebă Mi-

luşa, nedumerită.

Îi cunoştea povestea. Ştia că directorul n-avea nicio soluţie.

Promiscuitatea hăndrălăilor ce supravegheau noaptea somnul

asistaţilor era trecută sub tăcere de toată lumea. Până acum, nici

Miluşa nu îndrăznise să-i spună tot ce știa. Era de prea multă

vreme aici și nu se schimba nimic, oricine ar fi venit.

– Uite, du-te tu la atelier şi o să vorbesc eu cu domnul direc-

tor despre ce ţi se întâmplă, încercă ea s-o amăgească.

Mimoza o privi neconvingător. Secretara apăsă pe un buton

al interfonului.

– Alo, cabinetul medical? Să vină cineva la domnul director!

– Am chemat pe cineva de la cabinet să-ţi trateze vânătăile,

o linişti secretara, fiind convinsă că nici Mimoza n-ar fi îndrăznit

să-i descrie scenele nocturne, la care se dădeau salariaţii când o ur-

cau în pat.

Dincolo de uşa secretarei, directorul îşi rostea la rându-i la

telefon nevoia de materiale. Avea nevoie de zegras de la Blejoi pen-

tru dormeze.

– Domnule director, vinul de la noi… şi nu o să vă pară rău!

ţinu să-l asigure el pe directorul de la Blejoi.

De fapt ori de câte ori se ducea undeva pentru materiale lua

din vinul podgoriilor, mai mult sau mai puțin, după necesități Aşa

deschideau uşile. Iar pledoaria că intervine în favoarea unor fiinţe

cu handicap, ajuta și ea oarecum. Era o scuză pentru toată lumea

Sute de tone de porumb din Cooperativele Agricole de Producţie

moldovene, zecile de metri cubi cherestea, tonele de combustibil şi

de benzină, sutele de metri pătraţi de ţesături, numai aşa erau

obţinute.

192

* * *

„În iureş în roată, de-o roată te-nvârte pământul.

Valsează ca visul în jurul a tot ce mai poartă în braţe iubi-

rea. Valsează a vânt. Femeia îţi râde în ochi cu lacrimi care nu

dor. Copiii aleargă în cercuri şi râsul le seamănă cu glasul unui

izvor.

În roată de-o roată, ca vulturii ce vor s-ajungă la soare, ri-

dică-te omule, ridică-te!!

Şi poartă pe braţe femeia care poartă în trup ispita. Şi

poartă în braţe femeia ce-ţi dăruieşte întreg universul, din inima

ei.

Aruncă-te-n norii pe care văzduhul îi poartă hai-hui şi

poartă-ţi pe umeri gândul ce urcă pe vânt”. Urmau câteva rânduri

fără înțeles. Apoi, finalul:

„Scriind, vreau să aflu de ce m-am născut”.

Gata, nu se mai putea. Trebuia făcut ceva în așa fel, încât au-

torul să se descopere de bună voie. Se gândea să pună la gazeta de

perete, și așa inutilă, un afiș mare pe care să scrie:

„Autorul „scrisorilor” din cutia poștală, dovedește talent și

sensibilitate. Este așteptat cu toate însemnările, la cabinetul direc-

torului. Va fi ajutat să fie publicat în presa locală, sau chiar în re-

viste de profil ale așistaților. Se va face cunoscut astfel și, poate va

primi un ajutor pentru…” Pentru ce? Aici se blocă. Ce putea să pro-

mită ca să nu stârnească furia celorlalți? Poate nu-i cea mai bună

metodă. Dar nici nu știa ce altceva să facă. Doar când se va mai

duce la minister, să ia scrisorile cu el și să întrebe acolo, dacă au

mai avut astfel de cazuri și cum au procedat. Nu putea promite ceva

de care nu era sigur.

193

* * *

– Domnule director, veniţi repede la salonul 14, striga în in-

terfon cineva de la cabinetul medical.

Din fundul salonului o lumânare aprinsă, aşezată pe o nopti-

eră de lemn, veghea la căpătâiul uneia dintre asistate ce avea faţă

palidă și ochii înfundaţi în orbite. Era Bujavercă. La căpătâiul ei,

Sorin Găozaru veghea, suspinând. Nu ştia să plângă.

– Păi, să-i facem cele cuvenite, dar mai ales legale, ca de obi-

cei. Ne trebuie totuși un certificat de deces în care să se specifice

cauza morții. Or fi ei handicapați, dar nu-i de neglijat din ce cauze

au murit. Mai ales că, parcă prea se întâmplă des în ultima vreme.

Să nu se poată spune că se omoară între ei și noi nu luăm nicio

măsură. Sau că mor de foame sau de lipsă de îngrijire. Și să meargă

administratorul la popa Costică, să se pregătească pentru îngropă-

ciune. Vasile Zidaru să-i facă groapa iar şeful de producţie sicriul şi

crucea.

– Şi ce scriem pe cruce, Bujavercă? zise unul dintre cei adu-

naţi acolo.

– Păi n-o cheamă aşa? se arătă surprins Daniel.

– Ba da, dar prea e de râs, şi e păcat, zise asistentul medical.

Era bolnavă de inimă, domnule director. O tratam şi noi cu ce

aveam. Dar să ştiţi că nu avea nimic la minte. Era doar singură pe

lume, părăsită la naştere. Aşa i s-a dat şi numele, „a lu’ Bujavercă”,

presupunându-se a fi fost a unui curvar dintr-un sat. Medicul care

a consultat-o mai demult a zis că a prins reumatism la inimă din

răcelile trase prin leagănele de copii şi internate. Ştiau că o proteja

Găozaru, nu ne era teamă că o să păţească ceva. Şi era cuminte, nu

supăra pe nimeni…

Ceilalţi mimau un râs tălâmb, ca la o glumă pe care n-o înțe-

legeau.

194

– Tu mai bine te-ai duce la medicul legist să-ţi dea act de de-

ces. Că în rest, aţi tratat-o de v-aţi făcut praf !

Ajuns în birou îşi aminti că avea o cunoştinţă de pe vremea

când i se publicase „Magistrala Albastră” în revista Contempora-

nul. Avusese mare succes cu găselniţa asta. El doar găsise o meta-

foră pentru Canalul Siret-Bărăgan. Alţii o găsiră atât de bine venită,

încât o păstrară în poezie şi chiar într-o melodie cântată de Mira-

bela Dauer şi Dan Spătaru.

– Toată stima dragă Mircea! Sunt Daniel Ștefan. Nu ştiu

dacă-ţi mai aduci aminte de mine. Tăcerea domnea la capătul firu-

lui. Mi-ai publicat minireportajul „Magistrala Albastră” acum vreo

doi ani de zile…

– A, îmi amintesc acum ! Ştiam că eşti director pe undeva…

– Da, sunt director la un aşezământ de ocrotire socială.

– Adică ce vrea să însemne asta? îşi arătă nedumerirea cel

sunat.

– Este un loc unde cei care au eşuat în viață, sunt adunaţi şi

puşi să lucreze ceva. Numai că nu am acces la materii prime. Ştiu

că ai relaţii. Am nevoie de combustibil…

– Ce fel de combustibil? îl întrerupse cunoștința, vrând să se

dumirească.

– Combustibil lichid uşor, pentru încălzire şi fabricare de

abur industrial!

– Dar ce industrie ai tu acolo, prietene?

– Am tâmplărie, plasă de sârmă, ţesătorie, fabrică de lumâ-

nări, cizmărie, zidărie, croitorie…!

– Ohoo! Şi cu ce oameni faci toate astea?

– Cu peste patru sute de oameni, bărbaţi şi femei, între şais-

prezece şi şaizeci de ani care sunt bolnavi de retard mintal!

– Adică sunt tâmpiți şi lucrează?

– Sunt în permanenţă sub îndrumarea unor muncitori, că-

rora le spunem maiştri! Le pregătesc zilnic peste o mie două sute

195

de porţii de mâncare la nişte cazane încălzite cu aburi. Şi mai am

nevoie de abur şi la o spălătorie gigantică, plus o presă de furniruit

la tâmplărie. Iar dacă mi se sfârşeşte combustibilul sunt în aer.

– Bine, vino la Bucureşti şi mergem împreună la doamna To-

torcea de la Centrala PECO! a convenit el închizând telefonul.

Daniel se bucură. Era pe cale să rezolve o problemă extrem

de importantă.

* * *

Cât era ziua de lungă alergau peste castelele mele. Putea să

frigă soarele, putea să te topească de căldură, ei nu se opreau din

goana după sfera colorată. Pe atunci încă nu prinsesem gustul şi

nu-i înţelegeam. Mai târziu însă…

Oricum, vara aceea a fost pentru mine, unică şi unica. Alta

n-am mai prins. Poate de aceea, îmi este atât de viu întipărită în

memorie. Chiar dacă nu făceam castelele după tipicul celor înde-

obşte cunoscute, totuşi puţin respect pentru truda mea, puteau

avea şi ceilalţi. Măcar atât. Eu cum aveam respectul cuvenit faţă

de mare. Niciodată nu mă băgam în ea cu totul. Cel mult până la

brâu. Şi brâul meu era cam jos. Era atât de jos încât vedeam prin

apă toate scoicile, dar mai ales bucăţile de lemn şi metal, sticlă şi

beton pe care cei ca mine le făcuseră cadou mării. În sfârşit, ce

mai tura-vura, vara aceea a fost minunată. Minunate-mi sunt şi

amintirile. Parcă a fost ieri. Nimic n-am uitat. Dar destul despre

asta. Nu vreau să plictisesc pe nimeni şi mai ales să mă plictisesc.

Ar fi şi păcat. Faptul că marea a fost prezentă în viaţa mea numai

o dată, nu trebuie să justifice lungimea amintirii. Trebuie să mer-

gem mai departe.

196

* * *

Astăzi am stat de vorbă cu directorul. E la noi de puţină

vreme. Ar trebui să-l ajut, dar n-am chef deocamdată. Băiețașul

acesta să se descurce singur. Văd că el are alți gărgăuni în cap. Și

de căpos, ce să mai zic, nu-l întrece nimeni Am eu altele în gând

acum, că nu se mai știe cât mă mai țin „balamalele” și mai pot pro-

fita de ce am în mână. Adică Puterea. Fără ea, nu faci doi bani. Bă-

trân cum sunt, am fost şi eu la una, la Ileana. Am pus ochii pe ea

mai demult, de când s-a internat la noi. Mai are o soră, pe Ioana.

Aia e mai mototoală, dar Ileana, ce mai, are pe dracu în ea. Ce drac,

are tot iadul în măruntaiele ei. A venit de la o şcoală specială. Tru-

fanda nu alta. Ardeleancă de spiţă veche, din Oaş sau Maramureş…

cu nimeni nu se putea împăca şi pe nimeni nu agrea. Dar cu mine

nu i-a mers. M-am dus la ea cu blândeţe. Ceilalţi o primiseră cu huo

şi tuo. Că se și dădea mare… Nu, nu, eu cu mângâieri, d-ale mele.

Ce naiba, doar am experienţă, se flată singur, în gând, nea Costică.

– Cum te cheamă? i-am zis.

– Du-te dracului, mi-a răspuns ea oarecum nesigură.

– Te cheamă Ileana, nu-i aşa, am vrut s-o iau la derută.

– Îhî. Dar de unde ştii matale?

– Eu ştiu tot, draga mea.

– Da de ce-mi zici aşa. Ce io-s drăguţa matale?

– Nu, dar ai să-mi fii!

– Niciodată! zise ea hotărâtă.

În seara aceea am lăsat-o în pace. Atunci am avut la masă

bomboane. Mie nu-mi plăceau. I le-am dat.

– Nu-mi trebuie, a zis ea şi le-a aruncat.

I-am dat o palmă din toată puterile.

I-am crăpat buza. S-a uitat mirată la mine, apoi a fugit fără

un cuvânt. Am rămas în urma ei, fără să încerc s-o ajung. Ar fi fost

inutil. Eu nu fac așa, ca alţii. Ce-ar fi însemnat dacă aş fi alergat

197

după ea ? N-aş fi ajuns-o. E mai tânără. Şi-apoi zvârlugă cum e,

n-aş fi putut s-o prind. Aveam eu alte metode. Noaptea, după ce

supraveghetorul a făcut prezenţa m-am dus la ea în dormitor. Erau

zece paturi.

Toate dormeau. Eram obişnuit cu celelalte. Cu unele din ele

mă încurcasem cândva.

Le vedeam acum dormind, dezgolite, fără nicio jenă, dar o

căutam pe ea. Am găsit-o ghemuită, cu pătura bine înfăşurată pe

ea.

M-am aşezat pe pat. Ea a simţit ceva. Am văzut cum s-a

mişcat. I-am pus mâna pe obraz. A deschis ochii dând să ţipe. I-am

astupat gura cu mâna şi am scos la iveală lama de fier pe care o

luasem de la tomberonul de gunoi. Era destul de ruginită.

– Dacă ţipi, te omor, am zis eu şoptit fără să-i dau drumul la

gură. Când am văzut că s-a mai liniştit, am tras de pătură. A dat s-o

ţină cu mâinile, dar i-am arătat din nou lama.

Îi vedeam albul ochilor pe întuneric. Respira mai repede şi

mai uşor. După ce-am dezvelit-o, m-am lipit de ea. Era fierbinte şi

tremura. Chiloţi n-avea. A început să tremure şi mai tare.

– Dacă stai cuminte, nu-ţi fac nimic, i-am zis eu grăbit. Ea nu

mi-a răspuns, dar nici nu se mai împotrivea. Trupul ei încordat era

şi mai plăcut, mai pietros…

Când am terminat, am văzut că nu mai era supărată.

– Mâine să mai vin? am întrebat.

– Îhî, mi-a spus…

M-am încheiat la prohab şi am plecat mulţumit spre camera

oficială. Am adormit imediat. Nu m-am trezit nici măcar când în

difuzoare, supraveghetorul răcnea deşteptarea.

* * *

„Îmi amintesc apoi că am fost târâş-grăpiş să învăţ primele

198

semne. A fost mai greu, dar a trecut.

Când am putut scrie „mama” mi-au dat lacrimile.

Atunci n-am ştiut de ce. Acum ştiu. Am aflat cu timpul. Am

aflat în fiecare vacanţă care a venit şi pe care am petrecut-o cu

alţii din clasa mea.

După noi nu venea nimeni să ne ia. Chiar şi cei despre a că-

ror mamă se spuneau vorbe urâte, erau mai fericiţi ca mine.

Curve, curvăe dar aveau suflet.

Îşi îndopau fiecare odrasla cu bunătăţi, toată vacanţa.

Unele veneau aduse de maşinile amanţilor. Asta pe vremea cât

mai era benzină. Pe urmă n-a mai fost chip. În sinea mea mă bu-

curam că nu mai au benzină. Să mai vadă şi ei cum e viaţa cu

restricţii la destrăbălare.

Pentru că a avea maşină este totuşi un dezmăţ. Eu n-am nici

azi şi slavă Domnului…

Dar nu asta are importanţă. Importante sunt amintirile.

Deci, îmi amintesc apoi – aproape de prima vacanţă – că în iarna

aceea am fost duşi într-un fel de tabără. Directorul casei de copii

aranjase chestia asta. Pentru economii. Mai târziu, de fapt a fost

prins cu porţiile noastre din vacanţă le lua el. Noi aveam ce hali

în tabără. A fost frumos. Rău era numai că ceilalţi copii ne pri-

veau cu milă. Dar am mâncat la ciocolată…

Toţi ne dădeau. M-am îngrăşat în două săptămâni şase ki-

lograme. La noi mi-ar fi trebuit şase luni şi tot nu sunt sigur că aş

fi luat un kilogram pe lună.

Şi moş Gerilă a fost altfel. Mai bun şi mai bogat. Atâta doar

că nu trebuia să-i mai spunem Crăciun. Dar şi Gerilă era frumos.

De fapt putea să-l cheme oricum, numai să vină. Din cauza circu-

larei venite de sus, cum ziceau instructorii din tabără, am învăţat

şi poezia:

Moş Gerilă toţi îmi spun

Că eşti darnic şi eşti bun

199

Parcă era altceva dacă-i spuneam Moş Crăciun. Tot aia.

A fost singura poezie pe care am învăţat-o cu plăcere. O ştiu

şi astăzi. Dar astăzi, gata, nu mai vine nimeni. Câteodată o mai

recit, așa, pentru mine. Dar nimeni nu-mi mai dă nimic. Şi nu-mi

pare rău. Mă bucur că o mai ţin minte. Cred că atunci când mă

bucur mi se aşterne pe faţă un zâmbet. De aceea unii îmi zic, în

surdină: „săracul”. Ei cred că nu-i aud. Ba-i aud dar nu le spun

nimic. Le dau pace. Să aibă şi ei ce face. Şi-aşa nu prea au parte

de bucurii.

Dar gata cu divagaţiile. Trebuie să-mi amintesc, nu? Deci la

treabă. Aşa că anul acela a trecut destul de greu. A fost anul cel

mai lung. Până la urmă am reuşit să-mi aflu locul meu printre

ceilalţi. Aveam şi prosopul meu şi periuţa mea. Eram cineva. Iar

când a venit vacanţa mare, am devenit şi mai important. Am

mers iar în tabără. Tot la munte.

La mare eram prea mic. Mă puteam îneca.

Aveam să mă duc mai târziu, când tot mic eram. Dar a zis

tovarăşa că chiar dacă mor nu-i nicio pagubă. Şi mai ales nu vor

răspunde ei. Aşa că în vacanţa următoare m-au trimis. Doamne

ce m-am mai bucurat.

Marea. Ştiţi ce înseamnă să vezi marea?

Nu. Habar nu aveţi. Să vezi cerul pe pământ. Să vezi pă-

mântul – de fapt marea – pe cer. E ca un întreg. E ca un măr din

care n-a muşcat nimeni. Şi mie-mi plac merele. Întotdeauna

mi-au plăcut.

Şi-apoi nisipul, nisipul acela fierbinte şi pufos, în care trupul

meu se cufunda ca într-o saltea. Şi câte castele şi cetăţi înconju-

rate de tranşee… Treceau mămici dezbrăcate şi tătici păroşi, se

opreau şi se minunau.

„Cum dracu o fi o asemenea bâzdâganie? Nu seamănă a ni-

mic…“ ziceau ei, privindu-mi strădaniile. „Aş fi vrut să le explic,

200

dar nu puteam. Doar nu văzusem în viaţa mea o cetate. Nici mă-

car la televizor, de când ni s-a desfiinţat 1001 de seri. Doar prin

reviste mai zăream câte ceva, dar prea puţin pentru a fi la rândul

meu constructor. Apoi eu aveam o părere proprie despre astfel de

lucruri şi ţineam neapărat ca ceea ce făceam să-mi facă plăcere.

Nu căutam părerea celorlalţi. Important să-mi placă mie.

Şi mie-mi plăcea. Fiecare val care mătura plaja, distrugând lu-

crările celorlalţi, mă întrista dar mă şi bucura totodată. Mă bu-

cura pentru că la cetăţile mele nu ajungea. Când nu era furtună

le găseam şi dimineaţa. Mă întrista că distrugea castelele celor-

lalţi. Aş fi vrut să se umple plaja de castele”, rostea în gând Sorin

Găozaru, înainte să adoarmă. Nu mai vedea rostul așternerii cuvin-

telor pe hârtie. Nu mai avea pentru cine, și nu mai avea pentru ce.

Fără singura ființă care îl înțelesese, nu mai avea rost pe lume. Nu

mai spera nimic. Lumânarea se blegi dinspre colţul noptierei spre

patul unde fusese Bujavercă. Legătura lor a fost atât de puternică

încât şi după ce o îngropase, el rămase lângă patul ei, aprinzând

lumânare după lumânare zile în şir, chiar dacă i se spusese de mai

multe ori că ar fi cazul să se ducă la atelier, că ajunge cu jelitul.Nici

de mâncat nu-i mai ardea. Se mulţumea doar cu câte o bucată de

pâine, pe care i-o aducea vreo una dintre fetele din dormitor. Se

obişnuiseră fetele cu el. Le era milă, așa, în felul în care înțelegeau

ele lucrurile. Se dezbrăcau pregătindu-se pentru somnul de noapte

fără sfială. Ba chiar i-au eliberat şi patul de lângă patul moartei, să

fie mai aproape de ea. Lumânarea se încovoie de tot până se pră-

buşi pe salteaua unde fusese trupul moartei. Mai întâi luă foc len-

jeria, apoi salteaua, apoi perdelele de la geam, apoi flăcările cuprin-

seră tot dormitorul. Găozaru zăcea nemişcat. Nici fierbinţeala şi

nici fumul gros nu-l clintiră.

– Foc! Foc! Foc!, strigau unii şi alţii holbându-se la vederea

fumului şi mai apoi a flăcărilor ce ieşeau prin geamul de unde ples-

nise sticla de atâta căldură.

201

– Du-te, băi, la hidrant ! strigă cizmarul, care era atunci de

serviciu, portarului ce se bâţâia în faţa flăcării, de parcă era o găină

fără cap.

– Hai bă, mai repede, ce staţi ca proştii zise şeful de pro-

ducţie. Până când au deschis hidrantul, au înşurubat furtunul şi l-

au aţintit asupra incendiului, flăcările se prelinseră pe zid ca o ie-

deră luminoasă, fumegândă până la etajul al treilea. Debitul mare

al hidrantului potoli în cele din urmă focul intens.

În băltoaca ce se acumulase în dormitor trupul lui Sorin Gă-

ozaru abia de se mai cunoştea. Doar el n-a ieșit din camera cu-

prinsă de flăcări. Dacă n-a putut, sau n-a vrut, nimeni nu avea să

știe. Un lucru a fost sigur. Nici o scrisoare n-a mai fost găsită în

cutia poștală.

* * *

Întors de la București, unde lumea era ușor tensionata, se

șopteau tot felul de zvonuri, că s-ar întâmpla ceva grav prin țară,

un fel de revoltă, cam așa cum fusese mai demult la Brașov, dar

nimeni nu știa exact ce, Daniel găsi pe birou un proces verbal de

amendă din partea Direcţiei Arhivelor Statului ale Judeţului. Pu-

țaru nu-l uitase. Şi colac peste pupăză şi maiorul Costăchel îl chemă

printr-un telefon să vină urgent la primăria din localitate. Nu voia

să-i spună pentru ce. Îi simțea vocea agitată, semn că totuși se în-

tâmpla ceva neobișnuit. Se ridică de pe scaun, să-și ia paltonul din

cuier, când a văzut pe geam, mulțimea salariaților bulucindu-se

spre intrarea în secretariat. Nu avea cum să mai iasă, aceștia îl îm-

pingeau înapoi, vorbind uni peste alții:

– A fugit, a fugit, dați repede drumul la televizor, a fugit

Ceaușescu…

202

203

Repere critice

Gheorghe Andrei Neagu – un mare

scriitor solitar

Stelian Baboi

Puţine literaturi din lume au o aşa de mare diversitate crea-

tivă datorită temperamentelor orfice, moştenite de către mesagerii

logosului iniţial de la strămoşii întâi mergători prin cosmosul ne-

diferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că fără o existenţă

adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri arborele genea-

logic şi nu-şi pot exterioriza firea elanului vital în Ideea Pură, în

Frumosul Absolut şi în Dumnezeu.

Şi prin Gheorghe Neagu proza românească iese din tranşeele

modelelor extazice străine, din încarcerarea arhetipală occidentală

şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni, căci ghinda nu

poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind sub umbra stejarilor

seculari.

MATURITATEA PROZATORULUI

Theodor CODREANU

În rândul generaţiei ’80, din care ar fi trebuit să fie inclus,

Gheorghe Andrei Neagu face figură aparte, căci a ieşit din cuminţe-

nia parodicului textualist, cu precădere în Aesopice, unde parodi-

cul nu este joc gratuit, ci unul knic, cum am mai remarcat, încât, cu

204

o formulă potrivită, Ion Rotaru1 l-a calificat drept transtextualist,

ceea ce ar putea fi un indiciu că autorul ar putea fi revendicat de

noua paradigmă a transmodernităţii.in grotele primordiale.

Imaginarul lui Gheorghe Andrei Neagu, dacă ne raportăm la

poetica elementelor lui G. Bachelard, ţine de materialitatea pă-

mântului, izomorf în piatră, sub „complexul lui Sisif”, ca în farao-

nica străbatere a Făgăraşului de către ostaşii care şi-au pierdut ros-

turile originare de apărători ai patriei. Asemenea, în materiile de-

gradate, ca în Moartea şobolanului sau în Orificii, proze semnalate

cu acuitate critică de către un Marian Popa2.

Scriitura lui Gheorghe Neagu, fie obiectivă, fie subiectivă,

traversează nu doar diverse tehnici diegetice, ci e atentă la proble-

matica maeştrilor săi care pot fi I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu,

Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Borges ş.a. Impresionează.

Chiar şi valorile literare se afundă într-o postumitate sinistră.

Cimitirul Bellu devine imaginea stranie a zvârcolirii în moarte.

Noului locatar, Călinescu, i se refuză dreptul de a mai vorbi

despre Eminescu, Sadoveanu sau Caragiale. Se ceartă cu Beniuc „în

sectorul aleşilor de tranziţie ai poporului”. Bellu e un teritoriu al

conflictelor pentru locuri privilegiate prin intermediul ordo-

nanţelor de urgenţă (cum, de altfel, s-a şi petrecut atât în comu-

nism, cât şi în postcomunism); e plin de „devoratori” de scriitori,

urmaşi ai lui A. Toma şi Ovid S. Crohmălniceanu, Eminescu fiind

unul dintre atacaţi, asupra lui tranzacţionându-se şi un cavou de

20 000 de „euroi”.

Neputând anticipa ce surprize ne va furniza creaţia viitoare a

lui Gheorghe Neagu, cred că imaginarul său plămădit pe ceea ce

am numit categoria postumităţii, a dat cea mai concentrată şi mai

originală contribuţie la diversitatea peisajului prozei româneşti

contemporane.

205

____________________ 1 Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini până

în prezent, Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2006, pp. 1160-

1161. 2 Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, II,

Editura Semne, Bucureşti, 2009, pp. 859-860.

CEI TREI NEAGU

Adrian Dinu Rachieru

Prozatorul Neagu are antecedente, nu este nicidecum „de ul-

tim moment” (cum credea I. Rotaru, semnalându-i transtextualis-

mul). Avem de-a face cu un prozator viguros, de paletă largă, culti-

vând cu predilecţie genul scurt, aparent naturist, atras de utopia

neagră (cronotopul postumităţii), nota un cititor atent-penetrant

precum Theodor Codreanu. Şi vădind, în imaginarul său narativ,

chiar „ostentaţie simbolică” (cf. Marian Popa). Purtătorul de cruce

(2009), o antologie de autor, probează convingător această degra-

dare a simbolurilor într-o vreme haotică, confuză, dezvrăjită. Să ne

amintim apoi de odiseea unui manuscris hăcuit (Arme şi lopeţi, un

roman de tinereţe), trecut prin furcile caudine ale cenzorilor, tipă-

rit abia în 1997; şi din care un fragment fusese găzduit în volumul

colectiv Zece prozatori, apărut la Albatros (1987). Hărţuitul autor

propunea acolo, într-o frazare scurtă, de mare francheţe, într-o to-

nalitate sumbră, portretul unei epoci, fructificând experienţa unor

luni de armată.

……………………………..

206

NATURALISMUL ANIMALIER

în proza lui Gh. A. NEAGU

Constantin MIU

Dintre criticii şi istoricii literari care s-au aplecat asupra pro-

zei lui Gh. A. Neagu (Ion Rotaru, Fl. Popescu, N. Manolescu, Fl.

Paraschiv, Ad. Dinu Rachieru), singurul care a sesizat nota defini-

torie a prozei lui Gh. A. Neagu – naturalismul – este Marian Popa.

Însă, această noţiune estetică şi literară se cuvine a fi nuanţată.

Atât în proza scurtă, cât şi în romane, naturalismul uzitat de scrii-

torul vrâncean diferă de cel din proza lui Rebreanu sau Zola ori, pe

alocuri, în cazul celei a lui Marin Preda – schiţa Calul şi unele scene

din Moromeţii. Exemple concludente apar în volumele Moartea

şobolanului şi Războiul muştelor, unde aşa-zisul naturalism are ca

repere straniul, paradoxul şi absurdul, „condimentate”, pe alocuri,

cu umor negru.

În proza scurtă a lui Gh. A. Neagu, putem sesiza un fantastic

animalier, cu inserţii de absurd, cele două categorii estetice fiind

subsumate naturalismului.

Gheorghe Neagu sau bucuria autorului de

proză scurtă

Florentin Popescu

Despre meritele mentorului şi „constructorului de revistă” (e

vorba se înţelege, de „Oglinda Literară”, publicaţie prin care domnia

sa oferă prilejuri de bucurie multor autori ce, probabil, şi-ar găsi cu

207

greu loc în paginile altor periodice de profil) nu vom face vorbire în-

trucât le-am subliniat şi noi şi alţii de mai multe ori şi în mai multe

locuri. Ne vom opri, însă, asupra scriitorului Gheorghe Andrei

Neagu, prozator şi poet ce ni se pare a fi din ce în ce mai interesant

de urmărit şi de comentat de la o apariţie editorială la alta.

Gheorghe Andrei Neagu ştie să fie „sarcastic”, cum zice pre-

faţatorul lui, dar şi înţelegător cu mersul vremii şi schimbările so-

ciale, dincolo de paginile textului propriu-zis, lăsând să se bănu-

iască un zâmbet de compătimire („Pricopsiţii decoraţiei”). În faţa

unui „fanatic” al spiritului de dreptate („Comoara”), un director ge-

neral dintr-o întreprindere socialistă, obişnuit să raporteze cifre de

plan false, se simte nevoit să cedeze şi să accepte un adevăr cu totul

neconvenabil pentru acela…….

Într-o vreme în care schiţa, textul literar de mici dimensiuni

păreau a fi ieşit din sfera de interes a scriitorilor noştri, iată că

domnul Gheorghe Andrei Neagu vine să răstoarne acest punct de

vedere şi să demonstreze cât se poate de limpede şi de convingător

că acest gen de scriere este încă departe de a-şi fi încheiat cariera

literară şi că atunci când inspiraţia şi aplecarea asupra unor teme

şi idei interesante sunt şi ele inepuizabile.

Fără teama de a exagera ori a face silă conştiinţei, putem

spune că domnul Gheorghe Andrei Neagu tinde prin această carte

să dea o nouă dimensiune, modernă şi percutantă, prozei scurte de

la noi.

208

Războiul muştelor - între fantasticul

metaphoric şi realitatea politică

Patricia LIDIA

Un lux şi un festin, în adevăratul sens al cuvintelor. Iar ulti-

mul volum răsfoit cu nesaţ nu s-a dezis de la acest crez: „Războiul

muştelor”, de Gheorghe Andrei Neagu. Volumul, apărut la Editura

Pro Plumb în 2011, cuprinde nuvele şi povestiri care îmbină reali-

tatea cu ficţiunea, amintind, după părerea unora, de „Aventurile

unui cacanez în Pokerania", dar şi de proza din volumele anterioare

de povestiri, „Armoniile pietrei" (2005), „Moartea şobolanului"

(1996) sau „Jurnalul American" (2004). Chiar dacă volumul

aştepta să vadă lumina tiparului încă din 2007, aşteptarea i-a priit,

l-a copt, ca pe un fruct uitat de vreme pe o mlădiţă, iar lansarea sa

a adus în faţa noastra, a cititorilor, proze excepţionale, plonjând în

fantasticul miraculos.

Fiecare poveste în parte este o succesiune de întrebări fără

raspuns, un cumul de idei care la final răbufnesc şi îşi dezvăluie o

faţetă la care în nici un caz nu te-ai fi gândit, astfel determinându-

te să reciteşti textul, pentru a-l privi şi din această nouă perspec-

tivă.

Pe scurt, în notaţii telegrafice, cu deviaţii epice, demetafori-

zate, şi finaluri şocant-imprevizibile, volumul este un amalgam de

gânduri, idei şi întâmplari. „Un pahar cu lapte” creionează un pei-

saj apocaliptic, coşmaresc, într-un oraş panicat şi coloane de fugari

„populând” creierul unui ins ulceros, ieşind din somnie.

În „Moartea peniţarului”, Cristian, poet rebel, uitat de prie-

teni, se spânzură, iar autorul, coborând în imediatitate, foloseşte şi

nume reale din mediul scriitoricesc; în „Lumină şi întuneric”,

Gheorghe Latoi, „nevorbitor” după un accident, sancţionat că nu

participa entuziast la măreţul spectacol de la aeroport, îşi recapătă

209

vorbirea, dar devine surd, disparând după o pneumonie galopantă;

„Galovinele” narează un experiment bizar, iar în „Comoara” direc-

torul Tiubeteica, comunist adevărat, chemat la BOB, nu vrea să

„umfle” realizările. Unele texte cad în melodramă (a se vedea

„Ochii” sau „De la stânga la dreapta”), altele ne transportă în alte

epoci („Insula damnaţilor”, în vremea lui Napoleon sau „Pământ

violet”, la Roma, în compania sclavei Geea, devenită statuie). În

fine, în „Calculatorul” ne întâlnim cu o Nataşa Bush, într-un căru-

cior nichelat, devalizând conturile; Tache Mindir (din nuvela cu

acelaşi nume) călătoreşte în Brazilia şi, muşcat de o insectă, are ac-

cese de furie; în „Manolică”, un locotenent vigilent suspectează un

transport de apă (scăldătoarea mortului, de fapt). „Pepita” evocă

suferinţa bătrânului Constantinidis, inert, spitalizat după moartea

„cucoanei” (tânără, asaltată de curtezani) şi, mai ales, reacţiile co-

ckerului, acompaniindu-i durerea. „Maria”, admirabil construita,

culege întâmplari neverosimile, proiectate într-o lumină crepuscu-

lară, întreţinând – cu o abila regie – atmosfera unui fantastic mi-

raculos.

Daca Mitiță („În gazdă”) voia sa cucerească târgul Romanu-

lui, tot acolo nimereste Adrian, un fel de spiţer cu studii berlineze,

scapat de front si gazduit de un popa; si care provoaca în târgul

populat de refugiaţi, prin prafurile şi soluţiile aruncate, un veritabil

„sfârşit de lume” prin invazia uriaşelor muşte, adevăraţi monştri.

Pe de altă parte, „Războiul muştelor” poate fi citit şi în altă

cheie, aceea a unui prezent invadat de politicienii care s-au instalat,

asemenea muştelor din nuvela, pe corpul muribund al statului.

Invazia muştelor, descrisă atât de amănunţit, poate fi şi

oglinda în care se reflectă imaginea politicienilor care au format un

nor monstruos, alcătuit din muşte uriaşe în căutare de pradă.

„Un volum, asadar, care se îmbie lecturii, explorând medii

felurite, mixând frazarea alertă, imprecaţia romantică cu rafalele

sarcastice ori retorica nihilistă, cochetând cu fantasticul. Şi care

210

probează, indubitabil, că avem în Gheorghe Neagu un prozator vi-

guros, cu acumulări lente, urcând acum impetuos în topul celor hă-

răziţi a lăsa urme”.

Note de lectură: Gheorghe Andrei Neagu –

Războiul muştelor

Mioara Bahna

Hrănindu-se preponderent din realul imediat, cartea are, în

multe dintre părţile sale şi un semnificativ aport fantastic (Războ-

iul muştelor, Pepita), intruziunea acestuia făcându-se firesc, sem-

nele lui fiind, la început, insesizabile, într-un univers care debu-

tează ca realist, amintind într-o oarecare măsură de proza lui Mir-

cea Eliade şi de teoriile acestuia privitoare la camuflarea sacrului

în profan, ocultarea sacrului de către profan, imanenţa sacrului

etc.

Multe dintre scrierile volumului, pe de altă parte, par ilustra-

tive pentru rubrica de fapte diverse a unui ziar, personajele fiind

activişti de partid (comunist), specialişti cu sau fără conştiinţă –

din perspectiva epocii, ţărani în diverse ipostaze de viaţă etc. pen-

tru care impactul cu altceva decât arealul în care au trăit este ade-

sea devastator, atât din cauza unor factori imanenţi, cât şi a unor

aspecte independente de fiinţa lor, care devin însă, în anumite cir-

cumstanţe favorizante, stimuli ai unor metamorfoze neaşteptate.

………………………….

Lumea prozei lui Gh. A. Neagu este alcătuită, ca şi cea reală

care-i serveşte de model, din victime şi călăi, statut pe care îl are

într-un fel sau altul fiecare ins, ca în Mijoarca, text care aminteşte

de Mendebilul lui M. Cărtărescu, prin unele aspecte ale problema-

211

ticii abordate – universul copilăriei, cu ingenuitatea, dar şi cruzi-

mea ei inconştientă – care prezintă tragedia unui copil determinată

de nepăsarea părinţilor, pentru reliefarea căreia se apelează la

flash-back.

Nici rolul destinului – sau mai ales rolul destinului – nu e de

neglijat, după cum avertizează indirect cartea lui Gh. A. Neagu, în

De la stânga la dreapta.

………………………….

Pe lângă latura fantastică a vieţii, scriitorul, observator lucid

şi, pe cât se poate, imparţial al realităţii surprinse în două epoci

istorice, îşi urmăreşte personajele pe care le recrutează ca actanţi

ai cărţii sale, prin diverse medii, remarcând, pe lângă coloratura

specifică perioadei, elementele de permanenţă, înregistrate, la ni-

velul omenescului. Spre exemplu, în Pricopsiţii decoraţiei, pre-

zintă efectul de bumerang al gesturilor de bunăvoinţă din partea

puterii asupra aleşilor ei: personajul principal este un ţăran – de-

corat în comunism pentru hărnicie, pedepsit de pseudorevoluţia

din sat, la dărâmarea regimului – care are prilejul, mutându-se la

oraş la fata sa şi călătorind apoi la Bucureşti unde îşi vinde pe do-

lari decoraţia cu care cumpără un porc pe care, cam neverosimil, îl

taie şi îl oferă celor care au făcut „revoluţia” la el în curte, dându-i

foc gospodăriei, să remarce că lumea are mereu aceleaşi păcate.

………………………….

Din volumul Recensa Rediviva,

autor Dumitru Anghel

Arta portretului la Gheorghe Andrei Neagu evită procedeul

bătătorit al descrierii fizice sau al narării unor fapte, atitudini şi

comportamente iar nota definitorie fiind, cum spuneam mai sus,

212

aluzia subtilă, ironia şi vorba în doi peri, muşcătura perversă, ire-

verenţioasă; o tehnică literară specific moromeţiană, de câmpie te-

leormăneană, un fel de arta disimulării logodită cu sarcasmul, sa-

tira şi zgândăreala moldoveanului pus pe şagă: De când îşi cunos-

cuse femeia şi de când se însoţise cu ea, o ştia fără rod şi-şi mai

risipise şi sămânţa şi pe alte ogoare. Iar ea ştia lucrul acesta şi-l

ierta în tăcere (pag.100), cu referire la escapadele amoroase şi în

afara legilor scripturii propovăduite de sfinţia sa, părintele Tache

Teofănescu.

Există în cartea lui Gheorghe Andrei Neagu şi scurte sec-

venţe, poveşti nostalgice cu iz de eroism şi jertfe inutile, ale bătrâ-

nilor, care ajunseseră până la Cotu’Donului, Sevastopol şi Stalin-

grad, întorşi din prizonierat şi lagăre în Siberia prin anii ’50, elibe-

raţi târziu, când familiile le făcuseră toate pomenile, şi când prie-

teni de la Răsărit făceau legea tătucului Stalin în România, care

plătea grele datorii de război, deşi, după actul de la 23 august 1944,

ar fi trebuit să aibă statutul de învingător, nu de învins?!

Pagini însemnate sunt rezervate episoadelor Transfăgă-

răşanului, o altă epopee-simbol a construirii socialismului, şantie-

rele de muncă patriotică, de fapt de muncă forţată mascată de lo-

zinci şi hei-rup-uri demagogice, la care fuseseră înhămaţi tinerii,

elevii, studenţii şi militarii la ordin, la Salva-Vişeu sau Bumbeşti-

Livezeni.

Spuneam la început că secvenţa Transfăgărăşanului din pe-

rioada cazonă a personajului principal Mitiţă fusese publicată, ca o

nuvelă, cu titlul Spinarea de piatră a Făgăraşului, într-un volum

colectiv de proză, când scriitorul Gheorghe Andrei Neagu bătea la

porţile consacrării literare şi era încurajat să se alinieze la idealu-

rile şi dezideratele unui proletcultism întârziat, din perioada de

tristă amintire gestionată de Al. Toma, pe un diapazon autorizat şi

213

cel puţin surprinzător al lui Nicolae Manolescu: credeam că repor-

tajul literar a dispărut de la Geo Bogza, când iată-l apărut după

un sfert de secol (pag. VII).

În realitate, ca şi în scenariul narativ al scriitorului, experi-

enţa muncii brutale de pe şantierul militar al Transfăgărăşanului

este năucitoare pentru Mitiţă şi camarazii săi, pe fondul Jocului de-

a armata, cu valenţe rococo de Operetă, în care bravii sergenţi şi

caporali sunt protagoniştii desenaţi caricatural. Esenţial şi semni-

ficativ este relevant doar mitul folcloric al jertfei pentru creaţie, iar

locul şi rolul soldatului mort în urma detonărilor făcute de artifici-

eri în lupta cu stâncile şi de sinuciderea soldatului, care află că iu-

bita lui s-a căsătorit cu un alt flăcău din sat.

Arme şi Lopeţi este romanul unei generaţii în derivă senti-

mentală, socială, de destin programat cenuşiu, fără curcubeie de

speranţe, ca pe un peron din Gara de Nord cu pasageri, care nu ştiu

nici de unde vin şi nici încotro se îndreaptă.

………………………….

Gheorghe Andrei Neagu: Aesopicae,

supliment Oglinda Literară, 2011, Focşani, 178 pagini.

Lucian Strochi*

Un autor mai mult decât talentat, histrionic, şotios, pendu-

lând între un naturalism bine temperat şi un fantastic cu origini

livreşti, dar cu deschideri fertile, insolite şi insolente în imaginar

este Gheorghe Andrei Neagu, revendicat, ca orice autor ce se res-

pectă, de mai multe zone culturale şi revendicându-şi la rându-i,

îngândurat ca o lebădă şi intransigent ca un condotier, teritorii

* Cronică Literară, Lucian Strochi: Gheorghe Andrei Neagu – Aeso-picae, preluată din Revista de Cultură Asachi, Piatra-Neamţ, 2012.

214

doar ale sale, pe care, odată botezate, le restituie cu generozitate

semenilor.

Trei nuvele (le-am numi „exemplare” – în spiritul lui Cervan-

tes) reunite sub acelaşi titlu Aesopicae (Povestirile lui Axie, Noile

legende ale Olimpului şi Aventurile unui Kakanez în Pokerania)

sunt bântuite de ludic, autorul sugerând indirect că jocul poate fi,

ca şi râsul, expresia unui spirit superior, gata să pună în paranteză

stereotipiile noastre culturale.

Se pot face destule trimiteri culturale, unele fertile, altele

inutile, posibile toate, pentru că autorul crede că originalitatea este

expresia ultimă a unei scrieri şi nu un punct de plecare.

În Povestirile lui Axie, protagonistul este Esop, un fel de So-

crate pentru Platonul nostru. Parabolele sunt epure din Anton

Pann sau Cilibi Moise, sentinţele grave, solemne, aforistice – se

strecoară printre paradoxuri, calambururi, vorbe de duh, toate ex-

trase dintr-un metalimbaj mimând spiritul elen, atenian, dar şi

spartan, cu destule plonjări ce par prolepse în realitatea imediat

contemporană nouă: miedul are 5 stele şi poartă nume devenite

branduri, Tomis sau Milcov, agora e traversată de tramvaie şi

poartă numele de Universitas, iar xenodochionul pe cel de Troca-

dero; înţelegem până la urmă că Esop e doar un pretext sau, după

cum însuşi mărturiseşte: „Eu sunt fiecare dintre voi, cei ce nu aţi

părăsit speranţa în Libertate, cei ce aţi rostit sau aţi murmurat în

fiecare clipă de restrişte pildele pline de umor şi sarcasm împotriva

celor ce încearcă să înăbuşe libertatea OMULUI”.

Din când în când, textul e străfulgerat de metafore-sentinţe

precum: „Noi suntem mereu desculţi, ca Libertatea”, sau „Calul

voia să se răzbune pe răufăcător, dar nu alerga cu iuţeala cerbului”.

Andrei Neagu redescoperă naraţiunea de tip parabolic, fa-

bula şi fabulaţia, interesându-l nu atât morala (prezentă întot-

215

deauna, dar implicită), cât înţelepciunea senină, arhetipul de gân-

dire, întâmplările nefiind decât engrame ale acestui arhetip, o

probă a labirintului, până la urmă.

Pildele sunt uneori crude, alteori hilare, alteori un aliaj între

cele două extreme (v. Cântul VI – povestea femeii şi a bărbatului

care şi-au pierdut jumătatea şi care se consolează reciproc, pentru

un nou proiect androginic).

A doua „nuvelă” Noile legende ale Olimpului – Zeii – are ca

punct de plecare Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, dar

realitatea este, şi de această dată, cea contemporană, lămuritor fi-

ind chiar Pseudodicţionarul cu care se deschide opul: Geea-Eco-

nomie, Uranus-Plan, Cronos-Timpul, Okeanos-Comerţul exterior,

Rhea-Economia planificată, Zeus-Realizarea planului economic de

stat (Rapes-acesta poate fi citit şi în oglindă-Separ!), Hermes –

preşedintele cooperaţiei meşteşugăreşti, ministrul P.T.T.R., Ha-

des-şeful Dizgraţiei etc.

Textul e clar, nu necesită comentarii suplimentare: „Se spune

că în trecut lumea ar fi fost aşa cum ni se înfăţişează astăzi. Peste

tot era haos şi nu un haos oarecare, ci unul cumplit şi nebănuit

minţilor noastre. Haosul economic. Şi din acest haos s-ar fi întru-

chipat aşa, deodată, zeiţa Economiei, Geea. Apoi, cum se spune în

istorii, cică tot din Haos, din una din variantele lui, haosul social,

s-ar fi născut cel dintâi bărbat: Planul”.

Gheorghe Andrei Neagu este un maestru al limbajelor argo-

tice, dar şi al jargonului, al trimiterilor aluzive, al conotativelor, fi-

gurile de stil predilecte fiind sinecdoca şi oximoronul, prima – prin

tehnica de suveică, abstract-concret, singular-plural, a doua – prin

alipirea la nivel de sintagmă a termenelor antinomici sau imposibil

de absolut în registru normal.

Bunul simţ e dinamitat sau contaminat, cunoştinţele noastre

serios scuturare şi verificate, năpârlirile limbajului obligatorii.

216

Realitatea astfel obţinută e nouă, proaspătă, cu culori vii, ca

o piele de şarpe, sarcasmul necruţător, întâlnit aşa doar la Haşdeu

şi la unii maeştrii ruşi şi sovietici (Bulgakov e primul nume care îmi

trece prin minte).

A treia nuvelă (autorul ne avertizează: pseudonuvelă) Aven-

turile unui Kakanez în Pokerania e o replică la Alice în Ţara Mi-

nunilor, v. lumea cărţilor de joc), dar şi la scrierile austriecilor des-

pre sfârşitul Kakaniei (Kakania însemnând la aceştia Imperiul ka-

esaro-krăiesc), cu intruziuni din Alecsandri sau I.L. Caragiale (la

nume: Jurăstrâmb (avocat), Beliviu (şeful justiţiei popeşti), Ion Fă-

răcarte, Vera Buzecreţi, Ziţa Muscărea, dar şi Borges (cel din lote-

ria din Babilonia). Cuţite în noapte e o aluzie la Noaptea cuţitelor

lungi – o răfuială între nazişti, când este lichidat S.A.-ul, Judecata

trimite la Procesul lui Kafka, întreaga societate e contaminată de

realitatea jocurilor de „noroc”, de lumea interlopilor (avem astfel

Pokereşti, Hanul Paharul cu oase, Barbutania, C(ace)almar,

amintind atât de cacealma, cât şi de calmar, barbutanii (amintind

de barbut, dar şi de babuini şi urangutani, camera 21-21 e un joc

de cărţi celebru, unu-unu e numele unui nou hotel, pokerinii sunt

monede, avem ţinutul Rişcaniei şi cel Tablarania, peştii nu sunt

vertebrate inferioare, ci „întreprinzători vigilenţi” care pot construi

chiar un hotel, La trei chitici, Guvidam e şeful lacurilor şi bunuri-

lor lor etc…

Gheroghe Andrei Neagu are un auz perfect, absolut, cuvin-

tele(i) se desfac precum o coadă de cometă, cinicul devine liric (aşa

era şi Caragiale!), gustul e amărui şi tonul capătă şi accente de ele-

gie, poanta devine pont, pontul devine pot, potul devine putirinţă…

Neagu scrie scrisori româneşti pentru realităţi eline, persane, aus-

triece, nemţeşti şi universale.

Aventura limbajului lui Andrei Neagu devine o iniţiere pen-

tru toţi, iar cuvântul zideşte şi (se) reabilitează prin… abilităţi ce ţin

uneori de magie.

217

Lumea ca un detaliu

Liviu Comşia

Pe la începutul toamnei lui 2009, am primit o carte în format

electronic semnată de scriitorul Gheorghe Andrei Neagu de nu-

mele căruia se leagă existenţa excelentei Reviste „Oglinda literară”

din Focşani, precum şi mişcarea culturală pe care a impus-o în

viaţa naţională. Mi-a mărturisit scriitorul că vrea să-şi facă un dar

la împlinirea a 60 de ani de viaţă şi a căutat în sertare (iată,

Doamne, că nu întotdeauna a fost o poveste) unde a găsit aşteptând

câteva povestiri. Le-am citit, deşi mărturisesc că lectura pe monitor

nu mă atrage, dimpotrivă îmi dă senzaţia de artificialitate, de deja

vu sau, mai corect, pierd toată intimitatea cu cuvântul scris.

După o vreme am primit şi cartea sub titlul „Purtătorul de

cruce”. Am recitit-o după canoanele „conservatoare”, ca şi cum ar

fi fost pentru prima dată chiar dacă cu literatura lui Gheorghe An-

drei Neagu mă mai întâlnisem în ultima vreme şi, să zicem, eram

oarecum familiarizat.

Din nou trebuie să-mi revizuiesc părerile. Niciodată un mo-

ment al lecturii nu seamănă cu altul. Textul îşi schimbă strălucirile

şi oamenii, deveniţi personaje, înfăţişarea. Mai ales când vine

vorba despre proza scurtă, singura în măsură că cuantifice ceea ce

din obişnuinţă numim talent. Nici un scriitor adevărat nu poate

trece peste această probă a scrisului fără să trezească suspiciuni.

Or, aveam în faţă o carte care depăşea condiţia unei simple probe.

Era vorba despre dezvăluirea unei arte a scrisului bine stăpânită cu

toate scăderile de tensiune din unele piese din cuprins.

Scrisul lui Gheorghe Andrei Neagu începe invariabil prin

evocarea unui detaliu aparent nesemnificativ care, condus uneori

218

cu încordare, alteori chiar cu lentoare, se dovedeşte declanşatorul

exploziei epice.

………………………….

Dar ar fi o eroare de neiertat să credem că proza scurtă a lui

Gheorghe Andrei Neagu se opreşte pe aceste versante epice, edul-

corând realitatea în care ne e datul să trăim sau să fi trăit până la

graniţa istorică din 1989. Prozatorul are, e drept, rezerve de duioşie

şi un bun cuvânt liric pe care le strecoară ori de câte ori are ocazia,

dar tăria scrisului său, după părerea mea, se desfăşoară în parabolă

când a fost nevoit de împrejurările sociale şi politice sau în terme-

nii unui realităţi cehoviene în care detaliul nesemnificativ este pro-

ducătorul tragediei ulterioare.

………………………….

În acest cadru, schiţează scriitorul psihologiile care sunt în-

totdeauna determinate (definite) de împrejurările existenţiale.

Alexandra sau Georgescu sunt legaţi intim de climatul în care le-a

fost datul să trăiască. Destinele lor sunt hotărâte în altă parte şi de

altcineva. Ei doar le duc la capăt fără a putea interveni în vreun fel.

Într-un cuvânt, împlinirea vorbei cronicarului: omul român e sub

vremuri şi când încearcă să se ridice deasupra lor devine fiinţă tra-

gică. Astfel, printr-o artă desăvârşită, actul critic la adresa societăţii

comuniste se insinuează temeinic în conştiinţa cititorului, lăsând

în urmă dimensiunea reală a unui capitol de istorie când timpul n-

a mai avut răbdare cu oamenii. Or, acestea sunt performanţele

unui prozator stăpân pe sine şi pe arta prozei.

219

Gheorghe Andrei Neagu un scriitor valoros

Ion Rotaru

Fireşte, cu Aesopia lui Gheorghe Neagu, punem capăt, acum

când libertatea de a ne exprima cum dorim este totală, „esopismu-

lui“ din anii dictaturii comuniste. Căci frumuseţea „fabulei“, fie

ieşită din gura lui Esop, din condeiele unor La Fontaine sau Gr.

Alexandrescu nu rezidă în scrierea... criptică, destinată să fenteze

cenzura inexistentă azi, ci într-un stil cu totul şi cu totul specific.

Ceea ce se vede clar şi în scriitura lui Gheorghe Neagu.

Mai sunt şi alte scrieri în proză ieşite mai demult din conde-

iul celui care conduce acum revista focşeneană Oglinda literară.

Aşa este „romanul“ – o... „ficţiune“, totodată o utopie dar şi o ucro-

nie, totodată un fel de... „basm“ cu un „prinţ“, pe numele criptic

Omedeu, fiul „marelui Omedan“, domnitor peste Omedania (de

unde să deducem toponimul, de la „Omenie“?), îndrăgostit absolut

platonic şi ideal „naiv“, „moştenitorul sigur al bogăţiilor sufleteşti

necesare Omedaniei“ (lumea ţărănească, îneţelegem, la originarul

din satul Trifeşti „între Hanu’ Ancuţei şi Roman, în Moldova, care

iubea, odată ajuns în casta intelectualilor, „simplismul erotic al

omului“, o fată frumoasă Imeea, căreia voia să-i fie „bărbatul şi gră-

dinarul edenului său“, dat fiind că femeia nu poate fi „grădină-

reasă“, ea fiind numai „floarea pământului, ce ocroteşte puterea

bărbatului grijind de fructele roadelor sale“ şi alte elemente biblice

adunate într-un fel de poem al iubirii suave, simplu exerciţiu şi to-

todată scriitură esopică, spre a înşela vigilenţa cenzurii comuniste,

opusculul neapărând decât în 1990 (la Ed. Porto-Franco) cu îngri-

jirea regretatului poet Ion Chiric. Un exerciţiu de prozator-poet şi

atât. Mult mai pertinent ne apare fragmentul Spinarea de piatră a

Făgăraşului, din antologia Zece prozatori (Ed. Albatros, 1987), re-

220

luat în Arme şi lopeţi (Ed. Zedax, 1997), extrem de valoroasă docu-

mentar, piesă memorialistică, unică în contextul prozei noastre ac-

tuale, a traiului ca de puşcăriaşi al militarilor în termen din o anu-

mită perioadă a dictaturii ceauşiste, destul de lungă, când tinerii,

în loc să se antreneze în mânuirea armelor pentru apărrea patriei,

munceau ca sclavii din antichitate la spargerea pietrei muntelui

spre a construi o colosală arteră de legătură între Ţara Românească

şi Ardeal, muncă absolut gratuită, pe care nici miliardele de dolari

de astăzi n-o va putea duce până la capăt. Ceauşescu însă se încu-

meta să o facă, riscând orice... Vai de capul nostru! Rămâneam im-

presionaţi de fragranţa narativă a tânărului, foarte tânărului scrii-

tor de pe atunci. Cu drept cuvânt Gh. N. ţine foarte mult la această

carte, unică în felul ei. O alta, intitulată, enigmatic, Tarantula (Pă-

ianjen fabulos, cu înţepături veninoase care nu există pe la noi),

reeditată, după nu ştim care ediţie princeps, la Rafet, R. Sărat,

2005, nu se ridică la ştacheta prozatorului de azi. Este numai o

greu de înţeles evocare a tulburei epoci a luptelor fratricide dintre

fiii lui Alexandru cel Bun, mulţi din ei râvnind tronul (cronicarul

zice că tatăl lor, care semănase copii din flori pe la toate scaunele

de judecată pe unde poposea, în Moldova, „mai cu cale ar fi fost a

se râncăci“, decât să lase după moartea sa atâta vrajbă) ucigându-

se între dânşii, rând pe rând, scoţându-şi unul altuia chiar şi ochii

(de unde zicala: „cine ţi-a scos ochii?// fratemi-o!/ Aha, de aceea ţi

i-a scos atât de adânc!“). E vorba de moartea lui Petru şi de înscă-

unarea lui Roman-vodă, cu sprijin leşesc. De ar fi aplicat maniera

sadoveniană a evocării romantice, bine axată pe un fir narativ iute,

alimentat de un conflict clar, ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Pro-

zatorul nostru însă se pierde în nesfârşite dialoguri, absolut ininte-

ligibile între închipuiţi actanţi, nu deloc epici, cu vreo oarecare su-

prafaţă cât de cât documentară. Citim şi uităm de îndată aceste pa-

gini, ne întoarcem mai cu plăcere la simplicitatea cronicilor sla-

vone sau la aceea a lui Ureche, excelentă ca exemplu de laconism,

221

putând rivaliza cu un foarte expresiv pomelnic. Probabil intenţia

prozatorului va fi fost sugerarea începutului infiltrării în ţările ro-

mâne a otomanilor conduşi de Baiazid, cel de la Cosovo şi de la Ro-

vine, până spre hotarele Poloniei... acesta fiind paianjenul, „taran-

tula“ veninoasă care a împiedicat dezvoltarea economică şi politică

a ţărilor române, îndeajuns de prospere pe timpul lui Alexandru al

Moldovei şi Mircea al Ţării Româneşti... Nu este deloc exclus însă

ca, pe urmele lui Gh. N., un nou romancier istoric, gen, să zicem,

Maurice Druon, cu ai săi Les Rois maudits, să edifice evocări isto-

rice din adâncul evului mediu, practicând un realism crud, pe po-

triva epocii crâncenelor lupte dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun.

………………………….

UN SECURIST DE TRANZIŢIE

Lucia PĂTRAŞCU

Volumul „Un securist de tranziţie” (volumul 1), semnat de

Gheorghe Andrei Neagu, 280 de pagini, tipărit la Editura StudiS,

Iaşi, 2016, este o proză cu care autorul ne surprinde din nou, des-

criind întâmplări şi fapte din timpul, de după şi chiar dinaintea

evenimentelor din decembrie 1989.

Însoţind întâmplările cu reproducerea unor stenograme ale

şedinţelor CEPEX din 13 noiembrie 1989, 17 decembrie 1989, dis-

cuţia televizată, din 28 ianuarie 1990, dintre Ion Iliescu şi repre-

zentanţii celor trei partide istorice, aflate în opoziţie; sesiunea

CPUN din 9, 10, 13, 14 martie 1990, precum şi alte citări din luările

de cuvânt ale aleşilor din Senat şi Adunarea Deputaţilor, de-a lun-

gul anului 1990, texte pe care cei înteresaţi le-au cunoscut în direct

din emisiunile televizate la momentul acela, autorul a dorit, de

222

fapt, să aşeze înţelegerea cititorului într-un anumit moment isto-

ric. Pentru că altfel volumul întâi al acestui roman ar putea părea

rupt în două: o parte o reprezintă citarea stenogramelor şi cealaltă,

modul în care acele evenimente au influenţat diferitele straturi so-

ciale.

………………………….

Acest prim volum al noii cărţi semnate de Gheorghe Andrei

Neagu cuprinde şi frânturi din ecoul pe care evenimentele de la Bu-

cureşti l-a avut în provincie, locul unde, de obicei, nu se întâmplă

nimic şi anume printre trăitorii din Focşani, Panciu, Odobeşti sau

prin comunele din împrejurimi, zone ştiute de autor, cu oameni

cunoscuţi de acesta, asupra cărora s-a îndreptat acum atenţia sa,

rememorând după atâţia ani atitudini, fraze, gesturi provocate de

haosul creat în preziua revoltei populare, când s-a declarat starea

de necesitate pe întreg teritoriul ţării. Nu au lipsit cei prudenţi şi

strângători, ca tovarăşa Emilia, din Odobeşti, care, după ce a pri-

mit ultima indicaţie preţioasă de a se confecţiona măciuci la ateli-

erele meşteşugăreşti, „îşi strânse agendele, valuta şi documentele

mai importante din seiful” propriu şi, cu acestea, păstrate pentru

orice eventualitate, pentru a se pune la adăpost, se grăbeşte să se

retragă în munţi la o cabană neştiută de ceilalţi.

………………………….

În esenţă, „Un securist de tranziţie” este o carte ce reuşeşte

să etaleze starea psiho-emoţională, atitudinea şi acţiunile unor ca-

tegorii sociale aflate într-un anumit moment al istoriei recente, în-

cepând cu panica deosebită ce s-a instalat în CPEX, în ambasade,

în sediul organelor de partid şi de stat, în redacţii, în primării, în

spitale etc. şi până la femeia de serviciu.

………………………….

Sigur că domnul Gheorghe Andrei Neagu, ca un prozator de-

finitiv ancorat în arta scrisului, foloseşte mici tertipuri care pot

capta atenţia cititorului. Nu se eschivează în a folosi câteva expresii

223

plasate în pagini cu scene decoltate. Vezi Sorin şi Trifan, cei doi

homosexuali, a căror relaţie amoroasă şantajabilă este folosită din

plin sau legătura anost de normală dintre primar şi femeia de ser-

viciu. Toate acestea sunt de fapt un fel de veşmânt, un fel de hainele

împăratului dintr-un basm cunoscut, care, în loc să acopere nudi-

tăţile indecente ale stărilor existente, apar ca o cortină zdrenţuită

ce lasă la vedere mizeria umană, în toată dezvelirea sa, ca şi mal-

versaţiunile celor care au ştiut despre ce este vorba şi au procedat

în consecinţă.

………………………….

Acest volum este o pagină de istorie recentă, un fel de frescă

a unei societăţi debusolate de ineditul situaţiei despre care cei

mulţi şi proşti nu ştiau nimic, iar ceilalţi, iniţiaţii, aveau să conşti-

entizeze ceea ce va urma în această tranziţie scăpată de sub control.

„Un securist de tranziţie” este un prim volum, aşa cum declară au-

torul Gheorghe Andrei Neagu, ce promite o continuare interesantă,

care-şi va preciza mesajul către cititor.

PROZA SAPIENŢIALĂ ŞI EFLORESCENŢA

TRADIŢIEI

Gheorghe Andrei Neagu – Tempul Iubirii,

Editura Valman, 2007

Aureliu Goci

Mai în urmă cu ceva timp, unii l-au crezut pe dl Gheorghe

Neagu doar un inimos, entuziast şi avizat editor de provincie care,

cu revista „Oglinda literară” a ajuns la o notorietate naţională, pu-

blicând pe toată lumea, indiferent de orientarea politică şi de ade-

renţa la grupuri literare, adică respectând prăfuitele principii ma-

224

ioresciene de a nu amesteca literatura cu politica. Ulterior, s-a re-

levat şi ca un prozator viguros şi (aproape) vitriolant ca un pamfle-

tar care reuşea să survoleze tentaţiile fastidioase ale literaturii de

frontieră, aproape documentară, până la limitele libertăţilor ima-

ginarului.

În fine, mai recent, când a fost să se prezinte la Târgul de

Carte de la Geneva, dl Gheorghe Neagu, editorul, s-a dus cu propria

sa carte „La mort du Grand Rat” (Ed, Zedax, Focşani, 2008) un

volum de povestiri în care experimentează o proză nonconfor-

mistă, cu subliniate valori stilistice, care îl apropie – cum exage-

rează Mircea Herivan – de proza lui Andre Gide şi Celine.

………………………….

Tempul Iubirii este o carte mai specială, greu de încadrat

într-o serie tiologică, un amestec de roman realist şi de parabolă

biblică, de poveste sapienţială, fragmentată în secvenţe esopice şi

carte de învăţătură în cheie realistă. O proză puternică, în temă

erotică, aparţinând unui autor matur, sigur de sine, fără reticenţe

şi fără prejudecăţi dar rezolutiv nu prin vulgaritate, ci, să spunem,

prin muscularitate...

În creaţia ficţională, deşi sub cupola parabolei, intră multă

viaţă, un gen de viaţă expresivă mai ales printr-un dinamism al

emoţiilor frustre. Există şi multe pagini de mare lirism şi o anumită

tonalitate oraculară, în genul Cântarea Cântărilor, dar şi o poves-

tire fastidioasă, care aminteşte, desigur simbolic, de epopeea lui

Ghilgameş.

………………………….

225

Gheorghe Neagu, Tarantula,

Editura Zedax, Focşani, 2004, 176 p.

Emilian Marcu

Apărută în anul când creştinătatea ortodoxă din România şi

nu numai comemorează 500 de ani de la trecerea la ceruri, deve-

nind, din pământean, sfânt, a lui Ştefan cel Mare, cartea Tarantula

de Gh. Neagu aduce o nouă imagine despre lumea medievală mol-

dovenească, despre epoca atât de zbuciumată, când se construia cu

migală şi jertfă contur pentru trupul Moldovei. Frământările soci-

ale, luptele pentru tron din scenă sau din culise, demersurile solilor

străini cu varii interese, sunt toate surprinse cu mare acuitate de

înzestratul şi talentatul prozator, cel care reuşeşte să realizeze o

adevărată „cronică” avant la lettre, despre vremuri pe care le cre-

deam de mult apuse.

Urmând calea magistrului său în ale scrisului, cu voie sau

fără voie, programat sau nu, Mihail Sadoveanu, Gh. Neagu reuşeşte

prin acest roman să ne introducă într-o lume fabuloasă.

Romanul Tarantula a fost conceput şi realizat ca o adevărată

lecţie de istorie de care avem atâta nevoie.

Gh. Neagu nu salvează un trecut, ci ne împrospătează me-

moria cu şi despre gloria strămoşilor noştri care şi-au pus mintea,

braţele şi viaţa întru apărarea hotarelor Moldovei adevărate şi in-

divizibile.

226

„Moartea şobolanului” reeditată

G.Jugaru

Volumul de proză „Moartea şobolanului“ a scriitorului vrân-

cean Gheorghe Andrei Neagu a fost reeditat la 13 ani după ce a vă-

zut lumina tiparului pentru prima dată. Decizia a venit în urma so-

licitărilor mai multor critici literari din ţară. „Aceasta a fost una

dintre cele mai bine primite creaţii ale mele şi mai mulţi critici m-

au îndemnat să o reeditez“ susţine Gheorghe Neagu. Cartea a avut,

de-a lungul timpului, recenzii favorabile din partea unor persona-

lităţi lite-rare precum Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru

sau Liviu Comşia, în reviste precum Convorbiri literare, Luceafărul

şi Oglinda li-terară. Cu sprijinul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi

Patrimoniu Naţional Vrancea, cartea va fi distribuită atât bibliote-

cilor din judeţ, cât şi la toate direcţiile similare din ţară.

Gheorghe Neagu – regândirea istoriei

Valeria Manta Tăicuţu

Să scrii roman istoric în plină epocă tehnicizată, superlucidă

/ computerizată şi indiferentă la valorile tradiţionale, când gustu-

rile cititorilor (câţi vor mai fi rămas!) se îndreaptă spre literatura

de consum, intens erotizată şi mediatizată, pare un gest înduioşă-

tor prin anacronism, dar şi temerar, sinucigaş, poate, dar, dincolo

de toate acestea, privindu-l strict obiectiv, cu ochii celui care nu

şi-a pervertit complet mentalitatea şi simţirea, rămâne exact ca-n

intenţia autorului, adică un act de cultură.

Gheorghe Neagu, în romanul său, „Tarantula”, nu merge pe

urmele lui Sadoveanu, cum s-ar putea crede la o frunzărire a cărţii

227

(modă păguboasă, de care n-au scăpat nici chiar criticii literari con-

temporani cei mai cultivaţi); acţiunea, plasată în Moldova anilor

1392, este o reconstituire şi o interpretare a epocii care a precedat

apariţia sfântului, figura lui Roman Muşat pregătind oarecum

apele, primenindu-le şi purificându-le pentru botezul cel de taină,

într-o epifanie care aminteşte de Ioan şi de Iisus.

Vocea auctorială se păstrează obiectivă şi senină, frazele au

cadenţa de clopot a mănăstirilor ctitorite de-a lungul veacurilor,

dar există două precuvântări care au rolul de a marca, pe de o parte,

distanţa dintre timpul naraţiunii şi reflectarea lui în conştiinţa scri-

itorului, iar, pe de altă parte, pe cel de a da acea nuanţa de istorie

sacră atât de necesară în redarea unor întâmplări exemplare. Ver-

bele folosite la imperfect asigură ideea de continuitate, de timp ar-

haic ciclic repetabil: „Voievodul se ridica în scările şeilor cu mân-

dria şi fala pe care trupul lui n-o cunoscuse până atunci” (p.26).

Urmează o neaşteptată alternanţă imperfect / prezent (evident,

prezentul etern al tuturor miturilor care narează faptele unor eroi

desprinşi din matricea noastră arhetipală) şi o deplasare a epicului

dinspre obiectiv spre subiectiv puţin obişnuită la romanele istorice.

………………………….

Gheorghe Neagu nu alege vocabularul arhaic pentru relatare

şi nici nu pare foarte preocupat de ceea ce istoricii literari mai vechi

numeau „culoarea locală”; am putea spune că ne aflăm în faţa unui

roman construit după toate regulile epicii moderne, cu personaje

aduse foarte aproape de cititor, pentru ca momentul receptării ar-

tistice să nu fie bruiat de termeni venind din sisteme de referinţă

diferite. Aducerea timpului naraţiunii cât mai aproape de timpul

real al cititorului şi de timpul lui de lectură îl îndepărtează pe Ghe-

orghe Neagu de epica sadoveniană.

228

O antologie lirică,

Editura Valmar, Rîmnicu Sărat, 2007, 570 p.

Emilian Marcu

Antologia de fată, editată la initiativa prozatorului Gheorghe

Andrei Neagu, redactorul sef al revistei focsănene „Oglinda lite-

rară”, încearcă un gest de normalitate dar si de împăcare cu scrii-

torimea din perimetrul Vrîncean.

Aranjati în ordine strict alfabetică cei 53 de scriitori vrînceni

îsi etalează realizările literare (poezie, proză, eseu, epigrame) pen-

tru o mai bună cunoastere a lor de către cititori.

În mare parte dacă nu chiar în totalitate cei cuprinsi în

această antologie sînt redactori sau colaboratori la revista „Oglinda

literară” si îsi duc veacul în Focsani sau în împrejurimi. Nume pre-

cum Ionel Brandabur, Adrian Botez, I.D. Denciu, Mircea Dinutz,

Gh.A. Neagu, Virgil Panait, D. Pricop, C. Ghinită, Liviu Ioan Stoi-

ciu, Mariana Vârtosu, Florin Paraschiv sau Stefania Oproescu stau

în bună întelegere lîngă mai tinerii lor confrati: Cătălin Boacnă,

Gh. Mocanu sau Petre Fistoc.

Demersul lui Gh.A. Neagu este cu atît mai remarcabil pentru

că a reusit să adune multe texte de reală calitate demonstrînd încă

o dată, dacă mai era nevoie, că literatura bună se scrie si în alte

părti ale planetei nu numai în Bucuresti pe o anumită stradă.

Traseul ezoteric

Valeria Manta Tăicuţu

Tânărul din romanul lui Gheorghe Neagu („Templul iubirii”,

Editura VALMAN, 2007), aparent în stare de catalepsie, are scoase

229

din funcţiune doar mecanismele inhibitorii ale eului şi supraeului,

astfel încât poate pătrunde într-o zonă abisală, acolo unde miturile

străvechi, arhetipurile, reminiscenţele memoriei colective se îm-

bină cu poezia. Fragmentele lirice alternează cu cele relatând eta-

pele unei călătorii inţiatice. Regresia temporală se opreşte într-o

etapă numită Omedania, o cetate ideală, un reper spiritual spre

care tânărul, devenit Omedeu, aspiră. Linia ontologică a persona-

jului nu include religiozitatea, ci un fel de politeism precreştin, de

tip asiatic, şi un comportament ascetic, bazat pe introvertire, lupta

cu sine, eliberarea lăuntrică, atingerea nirvanei prin meditaţie.

Dacă luăm de bună informaţia că, în ultimele momente ale

vieţii pământeşti, eul îşi recapătă în totalitate memoria şi vederea

panoramică asupra ontogenezei proprii, putem considera episoa-

dele lirice, care nu au, de altfel, niciun fel de legătură cu discursul

narativ despre călătoria iniţiatică a lui Omedeu, drept nişte flashuri

ale memoriei.

………………………….

Daca ignorăm ritualurile de tip masonic la care este supus

prinţul Omedeu, călătoria lui seamănă, în bună măsură, cu aceea a

emirului macedonskian, pornit şi el în căutarea idealului. Izgonit

fizic din Omedania, prinţul trebuie s-o recâştige spiritual. Reperele

sunt pur simbolice: apele Iazului, cotul Vâlcelei, Calea Spiritului,

Templul Carantinei, Calea Năzuinţei Supreme, Unghiul Suprem,

Colţul Peştelui etc marchează un traseu ezoteric, ce nu are nimic

de-a face cu semantica obişnuită. Obligaţia tânărului este de a se

supune, de a-şi perfecţiona capacităţile de cunoaştere, de a refuza

Calea Vieţii, îmbuibarea trupului şi adormirea spiritului şi de a

acţiona după reguli prestabilite. Limbajul pe care-l foloseşte ex-

clude inventivitatea lingvistică şi spontaneitatea, fiind o combi-

naţie strategică de formule ceremoniale şi sentenţii ambigue.

………………………….

230

Când ajunge la ultima pagină, cititorul înţelege că a fost mar-

torul unui experiment, că i se cere o schimbare de perspectivă şi că

tot ce a citit trebuie reevaluat / interpretat; acest truc narativ îl

ajută pe Gheorghe Neagu, prozator cu experienţă, să spună ceea ce

vrea (sau ceea ce trebuie) fără să se teama de consecinţe: în defini-

tiv, este vorba despre un delir al unui personaj schizoid care, în

momentul scurt de luciditate indus de medicamentaţie, neputând

pune în armonie ceea ce descoperise în zona subliminală cu ceea ce

îi oferă supraeul, se prăbuşeşte definitiv în întuneric.

Fidelitate paradoxală

între „oglindă” şi „zolism”

Ion Pachia Tatomirescu

Din Tabelul cronologic cu care se deschide recentul volum de

povestiri, Purtătorul de cruce (2009)*, de Gheorghe Andrei Neagu

(n. 14 septembrie 1949, Trifeşti-Neamţ), aflăm despre acest autor

lucruri extrem de importante pentru „condiţia scriitorului român

contemporan”, îndeosebi, din anul 2000 încoace, când, la Focşani,

«ia naştere Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu» (p.17), asociaţie

ce scoate revista Oglinda literară, căreia îi devine redactor-şef, ca-

litate în care, vizitând Parisul, «face cunoştinţă cu Sanda Stolojan,

nepoata lui Duiliu Zamfirescu şi cu Marcel Shapira, mare maestru

al Masoneriei Române» (p. 18); tot în anul 2000, Gheorghe Andrei

Neagu «primeşte titlul de Cavaler al Literaturii Române, acordat

de preşedintele României, Ion Iliescu» (ibid); în anul 2002, pri-

meşte «Diploma de Binecuvântare Apostolică a Papei Ioan Paul al

* Gheorghe Andrei Neagu, Purtătorul de cruce, povestiri, însoţite de un binevenit Tabel cronologic şi de o prefaţă, Maturitatea prozatorului, de Theodor Codreanu, Tecuci, Editura Transilvania, 2009)

231

II-lea şi Diploma de Onoare a Academiei Orient-Occident de la

Curtea de Argeş» (ibid); în anul 2005, devine membru al Uniunii

Scriitorilor – Filiala din Iaşi; etc.

Volumul Purtătorul de cruce de Gheorghe Andrei Neagu are

şi o prefaţă esenţială, Maturitatea prozatorului, datorată distinsu-

lui critic literar, Theodor Codreanu, prefaţă unde sunt scanate re-

liefurile din „teritoriul epic” al acestui prozator, cu admirabilă fide-

litate, exactitate de satelit de ultimă generaţie: «Purtătorul de

cruce […]» este o sinteză a lumii artistice a autorului, cuprinzând

texte de o evidentă diversitate naratorială, atât ca formulă, cât şi ca

întindere şi conţinut, de la instantaneul descriptiv (ca Armoniile

pietrei), la nuvela de amplă respiraţie (precum Spinarea de piatră

a Făgăraşului sau Maria). Este vorba de o antologie de autor. Ima-

ginarul lui Gheorghe Neagu, dacă ne raportăm la poetica elemen-

telor lui G.Bachelard, ţine de materialitatea pământului, izomorf în

piatră, sub „complexul lui Sisif”, ca în faraonica străbatere a Făgă-

raşului de către ostaşii care şi-au pierdut rosturile originare de apă-

rători ai Patriei […]. Scriitura lui Gheorghe Neagu, fie obiectivă, fie

subiectivă, traversează nu doar diverse tehnici diegetice, ci e atentă

la problematica maeştrilor săi care pot fi I.L. Caragiale, Mihail Sa-

doveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Borges ş.a. Impresio-

nează la el tăietura frazică în stare să sugereze „materialitatea”

grea, într-o perpetuă metamorfoză pozitivă sau negativă, cu o sigu-

ranţă senină a tonului, toate arătând un prozator bine aşezat în

profesiune, ajuns, desigur, la deplina maturitate artistică

………………………. sau cu jocuri pe care nici ironia nu le poate salva,

ca în Mântuitorii, unde sunt puşi la judecata bârfitoare a diverşilor

dumnezei şi profeţi Iisus, cu „minciuna” Învierii şi „virginitatea”

Sfintei Fecioare…» (pag.25 sq.).

Prozele lui Gheorghe Andrei Neagu din Purtătorul de cruce

(2009) aparţin unei direcţii estetice noi, care s-a impus în a doua

232

jumătate a secolului al XX-lea, graţie generaţiei antistaliniste / an-

tiproletcultiste, ori, mai exact spus, graţie generaţiei sale resu-

recţional-moderniste şi a paradoxismului, generaţie ce are în pro-

gram conjugarea paradoxurilor lumii în moduri lirice, epice, dra-

maturgice, dinamitarea şi recristalizarea miturilor fundamentale

ale umanităţii etc.

După două proze de „încălzire epică” – Oaspetele (o poves-

tire „ultrascurtă” în care se evidenţiază portret-simbolul Copilăriei:

«Era copilăria mea […] / - La mulţi ani! I-am spus sărutând-o pe

obraji ca pe cea mai scumpă împlinire. / nu mi-a răspuns. A rămas

tăcută, îmbujorată, la pieptul meu, bucurându-mi fiinţa… » - (p.

32) şi Alexandra (o povestire abil condusă, cu toponimie simbolică

– pentru o întâlnire prin „mica publicitate”, „pudica Alexandra”,

„romancieră”, „sinucigaşă”, semnând cu pseudonimul Tudor Mă-

răscu – explicat de Alexandra în „bileţelul de adio”: «Pseudonimul

meu poartă în el prenumele fratelui meu Tudor, iar Mărăscu vine

de la amărăciunea singurătăţii… » / -, şi „realul” / „redactorul” Tu-

dor Mărăscu – desigur, autorul / „antologatorul” îşi relevă „cheia

de boltă” a întregii arhitecturi epice prin povestirea ultrascurtă, ce

dă şi numele „întregului”, Purtătorul de cruce, povestire cu o rafi-

nată „acţiune” ce are în „panoul central-epic” paradoxul mesianic

(extras dintre „mitemele” rezultate în urma „dinamitării estetic-

paradoxiste” a mitului aşteptării lui Mesia), reeditat prin eroul An-

drei, „nou Iisus”, „contemporanul nostru”, „omonim auctorial” /

„voce auctorială”: «Culcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în

susul şi-n josul străzii, zgâriind asfaltul. Scâşnetul frecării îi oprea

pe trecători… » (p. 42); «Andrei se simţea tot mai sleit. Locul în-

crucişării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că tocmai

acolo îşi cuibărea grumazul, ori de câte ori începea şi se sfârşea

drumul crucii […]. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede

blândă, plăcuţă, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins […]. Duba

233

poliţiei plecă. Portierele deschise lăsau vederii braţele curcii.

Maşina salvării îl ascunse pe Andrei cu totul…» (p.45 sq.); etc.

Gheorghe Andrei Neagu, ca proprietar de admirabilă rafină-

rie epică, dovedeşte şi prin volumul de povestiri, Purtătorul de

cruce, că aparţine elitei prozatorilor valahi contemporani, cu au-

tentică, inconfundabilă ecritură de fidelitate paradoxistă, vectori-

zată între „verismul-oglindă” şi zolism”.

(text preluat din Anuarul de martie, nr. 5, 2010, Timişoara)

O carte la case mari

Șerban Tomșa

Unul dintre regretele mele este că nu l-am întâlnit niciodată

pe Gheorghe Andrei Neagu, personalitate polivalentă și fascinantă

a vieții noastre literare, prozator, poet, jurnalist, promotor cultu-

ral, editor de presă literară și fondator al admirabilei reviste

Oglinda Literară.

Ultima sa carte, Nunta neagră, Ed. Valman, 2010, este o săr-

bătoare a ochiului și a spiritului. Apărut în condiții grafice excepți-

onale, volumul este o operă de artă și prin felul în care arată: tipărit

cu alb pe hârtie neagră și cu ilustrații color, este tradus, după ver-

siunea românească, în engleză, franceză, italiană, rusă și spaniolă.

Din punctul meu de vedere, Nunta neagră este un dar princiar pe

care poetul Gheorghe Andrei Neagu ni-l face cu generozitate și dra-

goste. Să consemnăm că în cronica închinată cărții, sclipitorul Ho-

ria Gârbea îl consideră pe Gheorghe Andrei Neagu un neo-roman-

tic.

………………………….

234

Gheorghe Neagu într-o dispoziţie narativă

Ionel Necula

Mărturisesc că m-am apropiat mai greu de proza lui Gheor-

ghe Neagu. Pentru cititorul obişnuit cu maniera romanului clasic

şi modern - de la Hugo, Stendhal şi Balzac până la Dostoievski, Fa-

ulkner şi Kafka – proza autorului vrâncean e mai greu de încadrat

într-o anumită tipologie a imaginarului narativ.

Ultima sa carte, Templul iubirii [Editura Valman, Focşani,

2007] este o parabolă care reuneşte fundamente de construcţie

atât de disparate că resoarbe o întreagă zarişte problematică – de

la teoria ideilor pure a lui Platon la bogomilism şi la trinitatea pa-

ulică.Si acum rămân aceste trei. Credinţa, nădejdea şi dragostea,

proclamase Sf. Apostol Pavel în Scrisoarea către corinteni [13, 13],

ce-ar fi putut figura ca motto şi pretext pentru întreaga dispunere

narativă a plăsmuirilor narative izvodite de scriitor.

Acţiunea este criptică, prevăzută cu cotloane şi labirinturi

greu delectabile pentru un cititor obişnuit cu modalitatea clasică a

construcţiilor romaneşti. Prin fraza scurtă, tăiată şi prin tonul sum-

bru aminteşte, într-un fel de naraţiunile lui Coelho, dar, fireşte, te-

matica şi dispunerea materialului narativ sunt total diferite. De

unde personajul lui Coelho [din Alchimistul, bunăoară, căuta pia-

tra filosofală, personajele lui Gheorghe Neagu sunt angajate fiinţial

şi trudnic spre dobândirea Fericirii Supreme, urmând spinoasa

cale a Spiralei – un demers iniţiatic ce presupune trecerea prin mai

multe probe şi încercări purificatoare cu care este presărat Drumul

Devenirii.

235

SEMNAL

Recent am aflat că scriitorul Gh. Andrei Neagu a vizitat mu-

zeul liceului Roman Vodă din municipiul cu acelaşi nume în cali-

tate de fost elev al liceului şi nu mică i-a fost mirarea când a con-

statat că are un loc rezervat în memoria muzeului. „Am fost pro-

fund emoţionat. Nu mă aşteptam să fiu alături de Calistrat Ho-

gaş, Garabet Ibrăileanu, Max Bleher, Sandu Sticlaru, Brunea

Fox, Sergiu Celibidache, Mihail Jora, Octav Dessilla, Vitalie Belo-

usov, şi mulţi alţii. Îi multumesc custodelui Cornelia Jora că a

considerat că nu am trecut degeaba pe băncile acestui faimos li-

ceu şi o felicit pentru că a reuşit să deschidă un asemenea așeză-

mânt cultural de prestigiu. Cred că și în Vrancea s-ar impune un

asemenea gest, pentru că și aici au existat elevi care a devenit per-

sonalităţi ale culturii naţionale de-a lungul timpului”, a declarat

Gh. Neagu vădit emoţionat. Emoţie firească atunci când te gândeşti

la valoarea personalităţilor care au trecut pragul liceului vizitat

chiar de Eminescu în postura de revizor şcolar al acelor timpuri

memorabile.

Faptul că un scriitor vrâncean prin adopţie se află la loc de

cinste în locurile de baştină, nu poate decât să ne bucure.

Ziarul de Roman

236

FIŞĂ BIOBIBLOGRAFICĂ - 2018

1. Nume: NEAGU

2. Prenume: GHEORGHE

3. Pseudonim: Semper Purus, Ion Prepeleag, Andrei Gunea

4. Data naşterii: 14 septembrie 1949

5. Locul naşterii: comuna TRIFEŞTI, judeţ NEAMŢ

6. Părinţii: tata – Andrei, fost ofiţer – decedat; mama Verginia –

decedata.

7. Studii: elementare: Şcoala primară in satul Sofroceşti, comuna

Trifeşti judetul Neamţ, apoi Şc. Generală nr. 1 din municipiul Ro-

man, în paralel cu, Şc. Generală de Muzică – secţia violoncel din

municipiul Roman, Liceul Teoretic nr. 1 Roman, Institutul Silvic

Bucureşti, Facultatea de Studii Economice-marketing Iasi, Studii

juridice numai trei ani, Studii Postuniversitare de Organizarea

Muncii Bucureşti.

8. Locuri de muncă: Profesor comuna Pildeşti – Judeţul Neamţ,

proiectant – Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti,

inspector M.E.F.M.C., inspector Direcţia Muncii Vrancea, director

Cămin Atelier Odobeşti

9. Premii:

– Premiul de excelenţă al revistei „Porto Franco”

– Premiul revistei „Convorbiri Literare”

– „Apostolica Benedictione” al cancelariei Vaticanului de două ori,

de la Papa Ioan Paul, Papa Benedict și Papa Francisc

– Omul anului 2004 – Institutul Biografic American

– Premiul de excelenţă al Direcţiei pentru Cultură Vrancea

– Membru în conducerea Filialei Uniunii Scriitorilor din Romania,

Bacău.

– Membru al Asociaţiei Scriitorilor din Canada

– Premiul Asociaţiei Presei Literare şi Editurilor din România pen-

tru profesionalism cultural.

237

– Cetăţean de onoare al comunei Trifeşti din Judeţul Neamţ,

– Cetăţean de onoare al Oraşului Panciu, judeţul Vrancea, etc.

– Cavaler al Ordinului Meritul Cultural pentru Literatura acordat

de Preşedinţia României în anul 2004.

– Premiul Academiei Internaţionale Mihail Eminescu, Craiova,

pentru proză, în 2006

– Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Bacău pentru proză-volumul

Purtătorul de cruce.

10. Colaborări: la Ateneu, Contemporanul, Flacăra, Cronica,

Scânteia Tineretului, Luceafărul, Vatra, Plumb, Armonii culturale,

Contact-International, Porto Franco, Matrix din Germania, Des-

tine Literare din Canada, Spatii Culturale din Australia, Revista

Sud, Vitralii, etc.

11. Iniţiative culturale: director şi fondator al publicaţiilor Jur-

nalul de Vrancea, Oglinda Vrânceană, Gazeta Vrânceană, Oglinda

Moldovei şi Oglinda Literară toate în Focşani, fondator şi redactor

la Revista V între 1990-1995, fondator al revistei Silva din Bucu-

reşti 1974-1976. Mentor şi fondator al festivalului „Duiliu Zamfi-

rescu” din anul 2000 şi până în 2008 şi al „Revistei V” între 1990

– 1995, coordonator al Festivalului Salonul Literar Dragosloveni –

ediţia 2001-2004, preşedinte al Asociaţiei Culturale „Duiliu Zam-

firescu” şi al Cenaclului Literar „Duiliu Zamfirescu”, fondator al

Asociaţiei Revistelor şi Presei Literare din Europa.etc.

12. Debutul absolut: în Ateneu în 1970, cu poezie.

13. Debutul editorial: în volumul „Zece prozatori” editura Alba-

tros, Bucureşti, 1986.

14. Opera tipărită:

– Sistemul informaţional în silvicultură, ed. Tehnică București–

1974

- Raţionalizarea sistemului informaţional în silvicultură – 2 vo-

lume, ed. Tehnică, 1975.

– „Zece prozatori” – nuvelă, ed. Albatros, București, 1986

238

- „Antologie Jurnal 100” editura Zedax, Focşani, 1995

- „Templul iubirii” – roman filozofic, ed. Porto Franco, Galați, 1992

- „Arme şi lopeţi” – roman social – ed. Zedax, 1995

- „Moartea şobolanului” – nuvele – ed. Zedax, 1997

– „Al Evei trup de fum” poezie in volum colectiv ed. Zedax, Focșani,

2003

- „Jurnal american” – ed. Zedax, Focșani, 2004

- „Crucea lui Andrei”, nuvele în colecţia „Scrieri alese”, Ed. Zedax,

Focșani, 2003

- „La Bellu”, ed. Zedax Focșani, 2005

- „Proza.ro”, Ed. Paralela 45, București, 2oo5

- „Aesopicae”, Ed. Valman, Rm.Sărat, 2006

- „Trupul si aripa”antologie poezie bilingva romano-armaneasca-

ed.Fundatiei Poezia-sub egida A.R.P.E. 2009

– „Purtătorul de cruce” Ed. Transilvania, Tecuci, 2009

– „Nunta neagră” Ed. Valman, Rm.Sărat, 2010

– „Lacrima iubirii”- poezie, ed. Rawex-com, Bucureşti, 2010

- „Voix sans frontiere” – ed. Le Scribe l”Hartman, Paris – volum

poezie bilingv, 2010

– „Dialoguri socratice” - ed.Axis libri”, 2010

– „Le porteur de croix” ed. Zedax, 2010, în limba franceză

– „Antologiile revistei Singur” - proza-ed. Grinta, 2010

– „Antologiile revistei Singur” - poezie-ed.Grinta, 2010

– „Lumina cuvintelor”-ed. Sitech, antologie poezie, 2011

– „Războiul muştelor”- proză scurtă, ed. Plumb, Bacău, 2011

– „Arsiţa din ploi” antologie de poezie, ed.Tipo-Moldova, Iași- 2011

– „Marcel Schapira, francmasoneria şi securitatea”- interviu, Su-

pliment Oglinda literară, 2012

– „De la stânga la dreapta”, antologie proză, ed. Tipo-Molodova,

Iași, 2013

– „Tribulații paseiste”. eseu supliment Oglinda literară Focșani -

2014

239

– „La mort du rat”, proză în limba franceză, ed. Amazon, United

States, 2015

– „Le porteur du croix” proză în limba franceză, ed. Amazon, Uni-

ted States, 2015

– „THE RAT’S DEATH”, proză în limba engleză, ed. Amazon, Uni-

ted States, 2015

– „Un securist de tranziție” vol.1, proză, ed. Estudis, Iași, 2016

– „Tabăra damnaților”, roman, ed. ATEC Focșani, 2016

– „Dialoguri” interviuri, ed. Estudis, Iași, 2018

– „Aesopicae”, proză româno-engleză, Ed. Estudis, Iași, 2018

15. Referinţe critice din publicaţii şi volume

– România Literară 1986, Nicolae Manolescu „Debuturi”, 1987

– Luceafărul, 1987

– Cronica, 1987, Al. Pascu

– Contemporanul, 1987, Corneliu Leu, Mircea Herivan

–„Dictionarul scriitorilor vrânceni” - Fl. Muscalu, 1992

–„100 de personalitati vrancene” - Al. Deşliu, 1993

– Oglinda Literară, 2001-2016

- Monitorul de Vrancea – 2000 – 2001 - 2002

– Milcovul Liber – 1995, 1996, 1997

– Gazeta Vrânceană – M. Vârtosu 2002 - 2003

– Realitatea culturală

– Viaţa Buzăului – M. Ifrim, 2001

–„Prozatori la frontiera mileniului”, Aureliu Goci, ed. Betta, 2009

– „Istoria literaturii române” de Marian Popa

– Dictionar biobibliografic al Academiei Române

–„Noi portrete in penita”, Florentin Popescu, ed. Rawex Coms,

2010

–„Spiritul vrâncean în lecturi elective”, Ionel Necula, ed. Rafet,

2010

– O Istorie a Literaturii Române de la origini şi până în prezent,

editată de Ion Rotaru, în 2007

240

– Radu Comănescu şi Liviu Grăsoiu – Radio Cultural, Stelian Ba-

boi, Constantin Miu, Magda Ursache, Fl. Paraschiv, Mioara Bahna,

N. Georgescu, Aureliu Goci, Valeria Manta Tăicuțu, M.Vârtosu,

Theodor Codreanu, Nicolaie Vasile

– Dicţionar Biografic al Literaturii Române, de Al. Sasu etc.

241

Autorul mulțumește

DOMNULUI IORDACHE ZANFIR

Romconsil

pentru sprijinul acordat

în apariția acestui volum

242