GEORGE BĂLĂIȚĂ S NOVEL- BETWEEN MAGICAL AND NEO- … 04 83.pdfale sale, Lumea în două zile și...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

747

GEORGE BĂLĂIȚĂ S NOVEL- BETWEEN MAGICAL AND NEO-REALISM

Roxana Cotruș

PhD Student, Petru Maior University of Tîrgu Mureș

Abstract: In Bălăiță’s novels the political hints are present, and of course I am referring to the

communist ones; in this way there can be observed different professional relationships between

superiors and employees, peculiar habits, the period in which the action is placed ( in the 50’s), etc. On

the other side, as Anton Cosma had also noticed, World in two days and The disobedient apprentice are

also representative through their ludic characteristics and the insertion of the fantastic in the reality.

Therefore, in Bălăiță’s novels there is a mixture of magical realistic and neorealistic characteristics;

despite this fact, as the literary critic Ion Pop noticed, Bălăiță manages to disconnect from the historical

harshness, choosing instead the magical time and space.

Keywords: magical realism, neorealism, hybrid, metamorphosis, quotidian.

Termenul de „realism magic”, folosit întâia oară în anul 1925 de către criticul de artă

Franz Roh, desemna stilul postexpresionist în pictură. În literatură, naşterea acestuia s-a produs

odată cu apariţia operelor scriitorilor sud-americani precum Jorge Luis Borges, Gabriel Garcia

Marquez, Isabel Allende, Alejandro Carpentier (care a frecventat şi cercurile suprarealiste).

Literatura realist-magică este reprezentată de apariţia unor elemente magice, aproape de

domeniul fantasticului, evenimente de neexplicat în condiţii normale, prin care se produce o

ruptură de firul logic al derulării evenimentelor. În cazul realismului magic, de menţionat este

faptul că elementele reale se îmbină cu cele magice, planurile alternează, cititorul

experimentând două ţinuturi, două dimensiuni. Realismul magic există la graniţa dintre două

lumi: una reală, iar cealaltă imaginară. Important a se reţine este faptul că imaginarul

realismului magic se reazămă tot pe realitate, este un produs al acesteia, pe când suprarealismul,

de pildă, este produsul purului imaginar, al visului.

O trăsătură importantă a acestui stil este prezenţa metamorfozărilor, de asemenea este

simţită o reacţie antibirocratică, dată fiind perioada de apariţie a romanelor marilor scriitori sud-

americani, o perioada încărcată mai ales la nivel social şi politic. Acest tip de literatură nu se

lasă relevată în totalitate, are un caracter hibrid (viaţă şi moarte, urban-rural, magic-real, trecut-

prezent). De asemenea, în cele mai multe dintre cazuri, perspectiva ironică a autorului este

nelipsită, precum şi reticenţa acestuia de a da explicaţii, informaţii suplimentare cu privire la

veridicul sau fantasmagoricul evenimentelor.

Neorealismul este o altă faţă a realismului, „o tendinţă” apărută în Italia de după cel de-

Al Doilea Război Mondial. Apariţia acestuia s-a datorat dorinţei de a trata într-un mod realist


748

factorii care au dus la izbucnirea războiului. Cei mai importanţi scriitori neorealişti sunt Italo

Calvino, Alberto Moravia şi Caesare Pavese. Un mai mare impact l-a avut în industria

cinematografică, unde s-a caracterizat printr-o puternică obiectivitate, asemenea

documentarelor, şi de foarte multe ori, în locul actorilor profesionişti se foloseau amatori; cel

mai cunoscut din regizorii neorealişti fiind Roberto Rossellini, cu a lui Roma, oraş deschis (

Roma, cita aperta), 1945. Neorealiştii şi-au îndreptat mult atenţia asupra conflictelor sociale

dintre clasele muncitoreşti, precum şi asupra discrepanţei dintre viaţa sătească şi cea de la oraş.

Romanele lui Bălăiță nu sunt lipsite de aluzii la adresa regimului politic, observându-se

predilecția pentru evidențierea „relațiilor dintre șefi și subalterni (Visarion Adam – Pascu,

Ștefan Dabija – Duțu), dintre subalterni și șefi ( Finți – Tulipa și Negroiu, Filip Adam – șefii

săi ierarhici etc.), ale subalternilor între ei ( Filip Adam – Ioșca Mușat)”1 (în Ucenicul

neascultător). Nici lui Anton Cosma nu i-au scăpat aceste detalii, el venind cu o remarcă

plauzibilă: „Lumea în două zile ( 1975) și Ucenicul neascultător (1977) sunt expresia unui duh

caragialesc-gogolian, europeano-balcano-asiat, combinație insolită de tradiție și modernitate,

de frustețe și livresc. Critica a relevat ca dominante ale scrislui acestui autor ludismul și inserția

fantasticului în cotidian. Mai puțin s-a aobservat că acestea sunt armonizate atent cu o concepție

realist-activistă, și puse în serviciul unor teze social-morale pozitive”2. Așadar, nici Lumea în

două zile, apărut în anul 1975 încadrat în categoria romanelor „obsedantului deceniu”3 nu este

scutit de astfel de aluzii, însă nu realismul întunecat îl caracterizează, ci acela magic. Acţiunea

se petrece în jurul anilor ’50- ’60, perioadă aflată sub ocârmuirea regimului comunist; Bălăiţă

reuşeşte, totuşi, să se detaşeze de rigiditatea timpului istoric, pledând pentru un timp şi un spaţiu

magice.

Universul lui George Bălăiță se fundamentează continuu pe interdependența dintre cele

două spații antagonice: Domestica și Infernalia. Acest aspect este dovedit de cele două romane

ale sale, Lumea în două zile și primul volum din ceea ce se dorește a fi o trilogie, Ucenicul

neascultător. Astfel, „Lumea în două zile îşi fixează, întâi, un teritoriu epic: Albala ( în prima

zi), Dealu Ocna (în cea de-a doua), cu mici deosebiri între ele. O lume sensibil asemănătoare,

în plină dizlocare şi în plină constituire”4. Nu altfel stau lucrurile în cazul Ucenicului

neascultător unde, chiar dacă delimitarea nu e atât de pronunțată, se face resimțită prin

antinomia Modrei cu toate celelalte spații cotropite.

Primul roman își plasează acțiunea în Alabala, universul casnic sau Domestica, asupra

căruia acționează în mod protectiv o forță divină ce-i împiedică pe eroi s-apuce drumul

pierzaniei, iar cel de-al doilea, reprezentantul Infernaliei, este Dealu Ocna, un oraș în care

Antipa, personajul principal, se preschimbă în „funcționarul neantului”; acesta constituie locul

intrigant, în care firescul se precipită, guvernarea revenindu-i forței demonice. Evident că

repartizarea nu este aleatoare, ci acesteia îi revine rolul de a contura decisiv profilul eroului,

1 Marian Odangiu, Romanul politic, Ed. Facla, Timișoara, 1984, p. 83. 2 Anton Cosma, Romanul românesc contemporan, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 293. 3 Pop, Ion (coord.), Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. I, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca,

2007, p. 528. 4Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, Ed. David & Litera, 1998 , p.34


749

întrucât ipostazele acestuia diferă în funcție de toposul în care îl găsim. Așadar, fără a exagera

prea mult, se poate face o analogie între eroul nostru și cel al Straniului caz al doctorului Jekyll

şi al domnului Hyde, al lui Robert Louis Stevenson, întrucât, așa cum acela simbolizează lupta

dintre două entități atât de diferite și, totuși, omogene, la fel poate fi privit și „cazul” lui Antipa:

un individ în ființa căruia se zbat ambele ipostaze. Astfel, cel dintâi topos îl prezintă pe

protagonist ca protejat al soției sale, Felicia, nume de o sugestivitate puternică, întrucât

acționează asupra lui ca entitate pozitivă. Apartamentul din Albala devine, așadar, punctul de

convergență, simbol al maternității. Situația se preschimbă radical în Dealu Ocna, loc în care

docilității din prima parte începe să i se opună un strașnic teribilism, eroul devenind parcă un

trimis al lui Hades, învestit cu „arta” profeției morților. Și nu este singurul individ al acestui

univers posedat de forța malefică. După cum sugerează și numele, acest spațiu este o „ocnă” în

interiorul căreia toate personajele par să fi semnat un pact cu diavolul, acestea fiind împinse

mereu înspre păcat, batjocură și glumă. Un singur personaj pare să-și păstreze identitatea

integră: judecătorul Viziru, care, însă, nu scapă, sfârșind lovit de mașină. . Remarcabil e darul

lui George Bălăiţă de a crea topografia oraşului de provincie, printr-un limbaj de-a dreptul

poetic: „ Peronul este îngust, mozaicul vechi (romburi verzui în cercuri plumburii) s-a crăpat în

multe locuri. Globurile sunt umplute cu ciment. Cimentul crapă și el. Altfel decât vechiul

mozaic. Într-o zi, un fir de iarbă s-a ivit într-o astfel de crăpătură. Lucrurile nu s-au oprit aici,

fiindcă nu era chiar un fir de iarbă, era o plantă ciudată care creștea repede și făcea un fel de

fructe închise în păstăi, mai mai ca fasolea /.../ trunchiul subțire contorsionat, un soi de vrej

lemnos”5. Talentul său n-a rămas neremarcat, iar Cornel Ungureanu îi recunoaște acest merit în

volumul său Proza românească de azi: „Adevărul este că Bălăiţă a citit foarte multă poezie şi

că îl reciteşte oridecâteori se iveşte ocazia pe Bacovia. De străbate nu numai spaţiul, ci şi timpul

lui.”6.

În încercarea de a sfida limitele cotidianului, autorul alege ca indici temporali 21

decembrie și 21 iunie, plasându-și și mai hotărât lumea în zona de tranzit dintre cele două lumi.

„Romanul se bazează pe această parabolă a sufletului uman, dublu şi contradictoriu: banal şi

extraordinar, supus şi revoltat, lumesc şi diavolesc.Eroul principal fiind Antipa, existenţa lui -

aceea domestică şi deopotrivă aceea infernală – este surprinsă în două zile de sărbătoare.

Sărbătoarea reprezintă un element capital pentru înţelegerea romanului. Cea dintâi, petrecută în

familie, îşi are ritualul neschimbat de câţiva ani. în ziua respectivă,Antipa stă acasă, ca şi cum

ar fi bolnav, şi se complace în a fi îngrijit, tratat, răsfăţat de Felicia. E total inactiv, dormitând

în fotoliu şi aşteptând să se facă seară.”7. După cum a remarcat și Manolescu, simbolistica celor

două momente îi vine ca o mănușă eroului, întrucât, în 21 iunie întâlnim un Antipa retras,

defensiv, exact în ziua în care soarele renaște, manifestând cea mai puternică influență asupra

desfășurării vieții pe Pământ, o zi de care sunt legate diverse tradiții în multe civilizații, având

rolul de a alunga spiritele rele. 21 decembrie este ziua în care familia Antipa sărbătorește în

5 George Bălăiță, , Lumea în două zile, Ed, Cartea Românească, Bucureşti, 2002, pp. 221-222. 6 Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 553 7 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. Gramar, Bucureşti, 2006, p. 659.


750

mare taină Ajunul, o zi în care în casa acestora se cocea gluma. Se pune întrebarea: al cui ajun?

nu este exclus să fie chiar cel al Crăciunului, deoarece cultul acestuia este legat de cel al

solarității, cult care a primit diverse valențe pe parcurs, fie laice, fie religioase. În ceea ce

privește religiozitatea solară, ziua de 21 decembrie este aceea în care Zeul Solar moare și renaște

prin obiecte și alimente simbolice: porcul jertfit, butucul ars, colacii copți și mâncați. Revenind

la Antipa, alegerea celor două zile îi trădează caracterul hibrid. Întâlnim, pe de-o parte, un

Antipa reprimat, protejat al Feliciei, într-un cadru în care „dreptul la replică” nu îi este acordat,

cuprins fiind de teamă, de stări halucinatorii, o faţă contrară celei din a doua zi, când această

reprimare se transformă în teribilism, relevându-i-se forţa profetică. Antipa din prima zi oferă

imaginea unui personaj banal, nesugerând nicio trăsătură extraordinară, însă care pare, totuşi,

să ascundă ceva, să se ascundă de cineva, este individul care pune ceva la cale. Antipa, un

individ aparţinând în primă fază lumii ordinare, este intordus în acţiunea romanului în dimineaţa

zilei de 21 decembrie, o zi neobişnuit de călduroasă. Imaginea relevată de erou în cea dintâi zi

este cea a unui soţ care îşi pune nădejdea în soţia sa, Felicia, fiinţă indispensabilă acestuia. După

îndelungatele insistențe ale Feliciei, Antipa iese din casă, însă își alege o vestimentație

neadecvată, remarcată, spune el, de cățelușa lor, Eromanga, pe care o auzise spunând: „domnul

Antipa a ieşit pe uşă îmbrăcat ca pentru o expediţie la Nordupol, ţinutul acela înfiorător despre

care mi-a vorbit Argus şi unde fraţii noştri inteligenţi, câinii care trag săniile fac dovada înaltei

lor superiorităţi morale.”8. Astfel, la o privire mai atentă, apare și primul element care trădează

un aspect extra-ordinar al lui Antipa, plasându-l dincolo de limitele normalităţii- convingerea

că îşi auzise pechineza monologând pe seama lui şi a soţiei sale. În ciuda stării de halucinaţie,

de teamă, dar şi a vestimentaţiei neadecvate pe care acesta o alege, poziţionându-l într-o zonă

stranie, dar nu periculoasă, ceva din ceea ce urmează îi conferă eroului o alură misterioasă,

conspirativă.

Un element-cheie în acest sens este constituit de visul pe care Antipa îl are în cea dintâi

zi, s-ar putea spune, unul profetic: „Antipa visează un zid alb orbitor, soare, auzea deasupra lui

ceva ca bătaia aripilor unei păsări, dar nu vedea pasărea, acum este în casa lui Anghel la Dealu-

Ocna, vede cactuşii pe fereastră şi îl vede pe Anghel mort cu gura strânsă şi nasul vânăt în patul

lui îngust de lângă perete, măgarul lui Muedin jumătate în casă, jumătate afară cu capul băgat

în traista de ovăz, face o baligă aurie pe care se năpusteşte un roi de albine /.../ Antipa sare

sprinten din fotoliul Baroni.”9. Acestui moment îi urmează un stadiu de tranziţie, dacă se poate

spune aşa, între Antipa retrasul şi exuberantul.

În a doua zi, 21 iunie, reprimarea lui Antipa devine teribilism; dacă în cea dintâi zi

Antipa apărea drept un răsfăţat al soţiei sale: „lângă Felicia eu mă simt în siguranţă. Ea mă

apără. Mie îmi ajunge, dar ea vrea mai mult. Cât? Nu ştiu.”10, în cea de-a doua, devine tipul

bărbatului feroce, dispus să îşi satisfacă amanta. Gluma care în prima zi este doar menţionată:

„ Fleacuri, spune Antipa, ascultă Druicule, doar n-o să iei în serios glumele mele. Glume? Spune

8 George Bălăiţă, Lumea în două zile, Ed. Cartea Românească, 2002. p. 52. 9 Ibid., p. 31 10 Ibid., p. 74


751

inginerul Druică, glume zâci, Antipa?”11, pe celălalt tărâm aceasta este relevată, omul domestic

din apartamentul din Albala preschimbându-se în profetul demonic ce se îngrijeşte de morţile

celor pe care îi însemnează.

De asemenea, spre deosebire de imaginea marginalizatului, în 21 decembrie acesta

apare drept un personaj indispensabil mediului social din cârciuma lui Moiselini, unde

întâlnirile hedonice la care participau personaje ca doctorul Puşlenghea, profesorul Lăduncă,

inginerul Druică, preotul care nu se-ncrede în existenţa divinităţii, popa Zota, procurorul Viziru,

Agop „artistul” şi, bineînţeles, ocârmuitorul acestei cârciumi, Moiselini, erau la ordinea zilei.

Călătoriile frecvente pe care Antipa le făcea la Dealu-Ocna se datorau profesiei sale,

acesta lucrând ca funcţionar la primăria de acolo, la starea civilă, însă nu în departamentul care

aducea bucuria pe feţele oamenilor, ci în cel din care aceştia ieşeau îndureraţi, în cel unde se

emiteau certificatele de deces: „În ultima vreme, Antipa lucra la starea civilă. Erau două birouri.

Într-unul se oficiau căsătoriile, în celălalt se înregistrau decesele. Antipa nu era chiar ofiţerul,

omul acela important care întreabă dacă o iei de nevastă sau te ia de bărbat, dar ceva învârtea

pe acolo /.../ el era omul care-ţi elibera dovada că celălalt nu mai există. Antipa era funcţionarul

neantului.”12

Ceea ce îl transformă pe erou în mod radical este forţa de a prezice morţile celor din

jurul său, începând cu Biducă, paznicul de la baia comunală, continuând cu doctorul Gaiu, cu

şeful gării-Onu, cu preotul Zota, acest lung şir de decese finalizându-se cu propria-i moarte.

Astfel, Antipa devine profetul în jurul căruia se perindă toate celelalte „scursuri” ale spaţiului

demonic, este precum o divinitate care-şi guvernează propriul univers, începându-l şi sfârşindu-

l. Personajul principal este ceea ce numeşte Northrop Frye în Anatomia criticii „varianta tragică

a viciului”, fiindcă prezicerea morţilor se transformă într-un joc de noroc ce îi provoacă eroului

dependenţă, ajungând, în cele din urmă, să fie strivit de propria-i roată. Forţa profetică a

acestuia, imposiblitatea sa de a evada din „cuşca” glumei, îi oferă lui Antipa un caracter tragic;

el se află atât aici, cât şi dincolo, există ceva foarte uman în natura sa, dar şi ceva care depăşeşte

condiţia omenească, ceva ce îl apropie pe actant de lumea de dincolo, creându-se între el şi acea

„lume” nepermisă nouă, oamenilor de rând, o comuniune tainică. Tragismul personajului constă

în faptul că joaca de-a moartea aduce după sine o răzbunare a sorţii şi, când acesta pare că se

află în punctul culminant al gloriei sale, se produce catastrofa: „Principiul de bază al ironiei

tragice presupune faptul că oricât de extraordinară ar fi situaţia în care se află eroul, ea nu

trebuie să fie o consecinţă a caracterului acestuia./.../ Tragedia dobândeşte înţeles datorită

faptului că nenorocirea înfăţişată rezultă în mod plauzibil din situaţia care o creează. Ironia

extrage din situaţia tragică sentimentul arbitrarului, conform căruia victima, aleasă la

întâmplare, a fost lovită de nenoroc sau de destin, nemeritându-şi soarta mai mult ca oricare

muritor.”13

11 Ibid., p. 197 12 Idem, p. 349. 13 Northrop Frye, Anatomia criticii, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, trad. Dupa Domnica Sterian şi Mihai Spăriosu,

p. 49


752

Cel de-al doilea roman, romanul în roman14, Ucenicul neascultător, își împarte

acțiunea între ţinutul sacru, Modra și Muntele-Ou, şi celelalte spaţii, toate cotropite. Modra este

tărâmul originar, al începutului, fiindcă toate iau naştere aici, din Adamul Pater şi din lut,

materia primordială: „Pământurile la Modra erau lutoase. Erau şiruri înalte de dealuri şi între

ele văi adânci. Crestele era numite aici: zări. Acolo sus era: pe Zare.”15. Modra, însă, este şi un

loc al sfârşitului spaţiul care cunoaște profanarea odată cu moartea Marelui Adam: „Răul veni

în ziua a şaptea, când se făcu lumină. Unul dintre băieţii lui Irimia, fiul lui Ion, intră tiptil în

tindă ( bătrânul Toma nu încuia niciodată uşa, nici noaptea când lipsea de acasă) /.../ Lui David,

bătrânul îi spuse: gata, s-a isprăvit. Nu vorbi, nu mă întreba. Pune mâna şi ridică-mă. Du-mă în

grădină”16. Grădina este plasată în mod strategic în discursul narativ, aceasta fiind unul dintre

elementele constitutive imagisticii apocaliptice, alături de oraş şi de stână, conform mitologiei

biblice.

Albala şi Dealu-Ocna sunt nişte spaţii comune ambelor romane, însă diferenţa redării

acestora constă în faptul că în Ucenicul neascultător Albala nu mai apare ca fiind un spaţiu

necotropit, ci ca un loc în schimbare, în care s-a instalat „praful”, presupunându-se că

provenienţa acestuia s-ar trage de la ceţurile de deasupra Lacului Întins. Albala este oraşul

situat între Muntele-Ou şi Lacul Întins, este acel spaţiu infam, situat între Oceanul Primordial

(teologii egipteni considerau Lacul Întins din depresiunea Fayum ca fiind o reflecţie a

Oceanului Primordial) şi Muntele-Ou – Muntele Începutului, al originii : „dintr-un ou ce

pluteşte în apele oceanului primordial se naşte întregul univers: din partea superioară a cojii

apare cerul, din cea inferioară se naşte pământul, iar gălbenuşul se transformă în soare”17;

Albala ilustrează valea din lumea paradisiacă, un loc ce s-a afundat în universul orânduirilor

nefericite.

Este evidentă, așadar, antinomia dintre zona rurală, necotropită și cea urbană, cu toate

că Marian Odangiu susținea în lucrarea sa Romanul politic că cele două spații nu se află în

oponență, ci sunt „la limită, in-diferente”, ba mai mult, afirma că „Orașul ocupă în romanul lui

George Bălăiță locul de principium movens al schimbării. Dar nu ca agent malefic,

destructurator, ci ca un perimetru de convergență a energiilor. El nu e o cauză a transformărilor,

ci un efect al lor /.../ Nu există nici nostalgie, nici revoltă, nici resemnare în această viziune.

Doar un foarte puternic – și, prin vigoare, deconcentrat – sentiment al firescului, al necesarului”,

or atitudinea paterului, a Bătrânului Toma, intensitatea trăirilor acestuia, fricile însămânțate

odată cu estomparea sacralității tind să contrazică spusele lui Odangiu. Desigur, luând în vedere

contextul publicării studiului acestuia ( anul 1984, societatea românească aflându-se în plin

proces de industralizare sub oblăduirea sistemului comunist ), remarcele sale sunt pardonabile.

În sprijinul susținerii antinomiei dintre cele două spații vine și raportul care se stabilește

între personaje: dacă Toma Adam este personajul-mediator, care face legătura dintre societatea

14 Marcel Pop-Corniș, Ucenicul neascultător ca povestitor: metaromanul românesc contemporan, în revista

Orizont,anul XXXII, nr.24, 1980, p.3. 15 George Bălăiţă, Ucenicul neascultător, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977, p. 273 16 Ibid., p. 292 17 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetiupuri culturale, Ed. „Amarcord „, Timişoara, 1994, p.124


753

umană şi cea „divină”, celelalte personaje, Visarion Adam, Alexandru Veştea, Palaloga, Pascu

etc. sunt exclusiv reprezentanţi ai societăţii umane, ai industrializării.

Unul dintre personajele Ucenicului îşi face apariţia în toate spaţiile (Modra, Dealu-

Ocna, Albala, Casa Zidită etc.) de desfăşurare a acţiunii, iar acesta este Chirică Samca,

personajul omniprezent, omniscient, care se îngrijeşte de mersul nefast al lucrurilor, acţionând

sub multiple înfăţişări, umane sau animalice.

Singurul spaţiu din Ucenic ce rămâne intact pe tot parcursul acţiunii este Muntele-Ou,

spaţiul primordial: „Loc de întâlnire dintre cerşi pământ, muntele este un canal de comunicare

dintre cele două stihii sau nivele ale cosmosului. În vechile credinţe, el este lăcaşul zeilor sau

spaţiul predilect unde se oficiază diverse rituri, menite să atragă asupra gliei şi asupra

locuitorilor ei influenţele benefice ale cerului. Fiecare popor îşi avea muntele său sacru:

Olimpul- la vechii greci, Sinai- la evrei, Meru- la indieni”18. Casa Zidită este locul de întâlnire

dintre scribi (Al. Veştea, Filip Adam, Naum Capdeaur, Chirică Samca), este locul din care

pornesc iţele povestirii, un spaţiu în care nimic nu pătrunde, dar din care porneşte totul: „O

harababură ca aici la Casa Zidită nu găseşti nicăieri. /.../ O casă de lemn şi de piatră, seamănă

cu un han şi cu o mănăstire şi cu un hotel dintr-astea cum se fac acum cu multă piatră, lemn şi

sticlă. Balcoane, scări, acoperişuri oblice ca o foaie de cort umflată de vânt. Văzută dintr-o

parte, pare trainică, masivă. O cetate? Văzută din cealaltă parte spui că îndată o dă vântul jos”19.

Imaginea asupra acestui loc, oferită în capitolul „Zodiac”, evidenţiază o lume paradoxală,

generatoare de candid, de sublim, dar şi de malefic, relevând caracterul hibrid, trăsătură realist-

magică.

Romanul poate fi citit pe două paliere: unul fantastic, magic, de „cronică, poveste, romanţ

sentimental cu aventuri şi filozofie, baladă, farsă, epopee, ehei, frescă, mozaic /.../ carte de

învăţătură, de joc, de visare, sigur, sigur, bildungsroman”20 şi unul (neo)realist sau pe „un

registru înalt, serios /.../ altul jos, burlesc”21. Totuşi, atemporalitatea caracteristică operei lui

George Bălăiţă, talentul său de a se juca şi de a glumi cu destinele personajelor, dar şi cu firescul

evenimentelor, înstrăinează creaţia lui Bălăiţă de limitele (neo)realismului. Cu toate că

personajele lui Bălăiţă poartă o încărcătură psihologică puternică, aceasta se deduce din

raportarea lor la condiţiile oferite de circumstanţele în care sunt plasate personajele, nepunându-

se accentul pe delimitarea directă a profilului fizic şi moral; ba mai mult, mai că nu se află nimic

despre ele, sunt o enigmă pe tot parcursul romanului. Există, de asemenea, personaje episodice,

precum mătuşa Melpomena, care par a fi nesemnificative, prezenţa „întâmplătoare” a lor

neanunţând vreo schimbare la nivelul firului epic, pentru ca în cele din urmă, revenind la

primele paragrafe, nimicul să prindă sens. Pentru Bălăiţă, personajul este: „o sumă de

aproximaţii, o fugă- vorba filozofului- înaintea gândirii”22.

18 Ibid., p.109 19 George Bălăiţă, Ucenicul neascultător, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977, p. 183 20 Ibidem, p. 7 21 Nicolae Manolescu, Istorica Critică a Literaturii Române, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2007, p. 1149 22 Eugen Simion, Scriitorii de azi, vol IV, Ed. David & Litera, 1998, p.34


754

Finalul deschis, refuzul autorului de a „rezolva” destinele personajelor, este specific

romanului realist-magic. Chiar dacă, aparent, Lumea în două zile se prezintă ca un roman cu

final închis, din perspectiva morţii lui Antipa, Bălăiţă nu face nicio lămurire vis-a-vis de

problema esenţială a romanului- provenienţa glumei,gluma profetului mincinos sau nu? Antipa

rămâne la stadiul de mit, de „bârfă”, de bănuială, însă nu trece nicio clipă în sfera certitudinii.

Situaţia este similară şi în cazul Ucenicului neascultător, însă aici trebuie să se ţină cont de

natura operei la momentul conceperii, şi anume de faptul că a fost considerată ca fiind prima

parte dintr-o trilogie. Chiar şi-aşa, demersul lucrurilor nu pare a se elibera de profilul ambiguu,

astfel că nu este relevat nimic cert despre bătrânul Toma, nici chiar după moartea acestuia.

„Pentru Bălăiţă, literatura este o pedagogie fără canoane, o ucenicie neascultătoare. Amănuntul

în proza aceasta este o fantă îngustă printre fapte, sensuri, simboluri prin care ochiul treaz al

conştiinţei creatoare poate întrevedea adâncuri către care nu par să existe căi de acces”23.

Prezenţa personajelor banale, accentul pus pe discrepanţa dintre lumea satului şi cea a

oraşului, abordarea unor probleme de ordin social şi politic, precum colectivizarea şi

preschimbarea ţăranului într-un individ perseverent ce încearcă să urce în iererhia urbană, îl

face pe George Bălăiţă „părtaş” la romanul neorealist; însă transcenderea banalului, prefacerea

acestuia în magic, producerea numeroaselor fenomene inexplicabile, precum sunt glumele lui

Antipa şi ale lui Chirică Samca, apariţiile demonilor, metamorfozarea personajelor, în speţă

cele ale personajului Chirică, prezenţa animalelor cuvântătoare, înzestrate cu toate aptitudinile

umane: Eromanga şi Argus din Lumea în două zile, dar şi vierme le care „vorbeşte” cu bătrânul

Toma din Ucenicul neascultător, senzaţiile de halucinaţie, de boală, ale lui Antipa şi ale lui

Filip Adam, alternanţa dintre spaţiul şi timpul real: Bucureşti, Albala şi cel fantastic: Casa

Zidită, Casa de Apă, Modra, îl plasează pe autor în cadrul romanului realismului magic.

În concluzie, revelatorie pentru ceea ce am vrut să demonstrez în conţinutul acestei

lucrări este observaţia criticului literar Ion Pop: „O serie de inserţii, numite <<Fişe de lucru

(din Jurnalul romanului)>>, inventate în stilul ziarelor epocii, fixează naraţiunea pe fundalul

discursului paranoic al regimului stanilist. Şi, totuşi, nu realismul cenuşiu şi esopic specific

cărţilor lui Buzura, Preda sau Ivasiuc caracterizează scriitura lui George Bălăiţă. Împreună cu

alte câteva (puţine) romane, cum ar fi Galeria cu viţă sălbatică a lui Constantin Ţoiu, Lumea

în două zile transcende neorealismul spre un realism magic.”24

BIBLIOGRAPHY: A. BIBLIOGRAFIA OPEREI:

Bălăiță, George, Lumea în două zile, Ed. Eminescu, București, 1975.

Ibidem (vol. I și II), Ed. Prietenii Cărții, București, 1993.

Ibidem , Ed. Minerva, București, 1993.

23 Mircea Zaciu, Marian Papahaghi, Aurel Sasu (coord.), Dicţionar esenţial al scriitorilor români, Ed. Albatros,

Bucureşti- 2000, p.71 24 Pop, Ion, Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. I, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007,

p.529.


755

Ibidem , Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1998.

Ibidem , Ed, Cartea Românească, Bucureşti, 2002.

Idem , Ucenicul neascultător, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977.

B. BIBLIOGRAFIE CRITICĂ

B1. Critică literară în volume:

Cosma, Anton, Romanul românesc contemporan, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca, 1998.

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Ed. Gramar, Bucureşti, 2006.

Idem, Istorica Critică a Literaturii Române, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2007.

Simion, Eugen, Scriitorii de azi, vol IV, Ed. David Litera, București, 1998.

Ungureanu, Cornel, Proza românească de azi, Ed. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1985.

Odangiu, Marian, Romanul politic, Ed. Facla, Timișoara, 1984.

B2. Critică literară în publicații:

Pop-Corniș, Marcel, Ucenicul neascultător ca povestitor: metaromanul românesc

contemporan, în revista Orizont,anul XXXII, nr.24, 1980, p.3.

B3. Dicționare, enciclopedii: ***Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol.I şi II, coordonator: Ion Pop, Ed. Casa

Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2007.

***Dicţionar esenţial al scriitorilor români, Zaciu, Mircea. Papahaghi, Marian. Sasu, Aurel

(coord), Ed. Albatros, Bucureşti- 2000.

*** Dicţionar general al literaturii române, coordonator: Eugen Simion, Ed. Universul

Enciclopedic, Bucureşti, 2004.

C. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994.

Frye, Northrop, Anatomia criticii, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, trad. Dupa Domnica Sterian şi

Mihai Spăriosu.

Gogol, N.V., Opere, vol. III, trad. Eusebiu Camilar, Ed. Cartea Rusă, Bucureşti, 1956.

***Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Versiune diortosită după

Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului,

sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001.

GEORGE BĂLĂIȚĂ S NOVEL- BETWEEN MAGICAL AND NEO- … 04 83.pdfale sale, Lumea în două zile și...

Documents

Transcript of GEORGE BĂLĂIȚĂ S NOVEL- BETWEEN MAGICAL AND NEO- … 04 83.pdfale sale, Lumea în două zile și...