Fundamentul biblic al speranţei, conform enciclicei Spe salvicaiete.ftcub.ro/2011/Caiete 2011...

Fundamentul biblic al speranţei,

conform enciclicei Spe salvi

Dr. Ion DOGARU

ABSTRACT

This article strengthens the fact that above all the Encyclical Spe Salvi

is a theological encyclical. The Holy Father, Pope Bendict XVI begins to assemble his arguments from the sacred text of Holy Scripture. This article exposes the virtue of hope in the sacred text of the Old Testament, starting from an individual hope to a collective one - the hope of the chosen people.

Keywords: God, the Old Testament, hope, people, prophets.

Titlul celei de-a doua Enciclice a lui Benedict al XVI-lea reia o

expresie a sfântului Paul din Scrisoarea către Romani: am fost mântuiŃi întru speranŃă (Rom 8,24). Înainte de a răspunde la întrebările despre „speranŃă” – ce sperăm? - şi - care este speranŃa noastră? – Papa îşi propune să asculte cu atenŃie mărturia Bibliei despre speranŃă. Acesta afirmă că „speranŃa” este un termen central al credinŃei biblice „până într-atât încât, în unele pasaje, cuvintele credinŃă şi speranŃă par a fi neschimbătoare”(cf. Evr 10,22-23; 1Pt 3,15). ExistenŃa creştină, fondată pe credinŃa în Isus Cristos, este așa de mult caracterizată de speranŃă, încât aceia care, înainte de a fi botezaŃi, practicau o altă religie, erau consideraŃi fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume (Ef 2,12). Această expresie din Scrisoarea către Efeseni va fi mereu evocată în continuarea Enciclicei. Papa Benedict al XVI-lea face referire la un al doilea text al sfântului Paul, pentru a atrage atenŃia asupra caracterului nou al speranŃei creştine. În prima scrisoare, trimisă creştinilor din Tesalonic, pentru a-i alina după moartea rudelor sau prietenilor, sfântul Paul prezintă conŃinutul esenŃial al crezului creştin: ca să nu vă întristaŃi ca ceilalŃi care nu au speranŃă (1Tes 4,13). Pentru apostol, cei ce nu au credinŃă în Isus Cristos, înviat din morŃi – evrei sau greci – sunt fără speranŃă1.

În paragrafele 4 şi 5 ale Enciclicei, Papa cercetează conceptul de speranŃă, bazată pe credinŃa în Noul Testament. Mai întâi de toate, precizează că Isus nu poartă un mesaj social-revoluŃionar precum capii mişcărilor de

1 Cf. R. Fabris, Salvati Nella Speranza, Ed. Paoline, Milano, 2008, p. 12.

Caietele Institutului Catolic X (2011) 193-214

ION DOGARU

194

eliberare din vremurile sale. El însă, murind pe cruce, face posibilă „întâlnirea cu Dumnezeu cel viu” şi întemeiază „o speranŃă” ce transformă din interior viaŃa şi lumea. Un exemplu al acestei transformări radicale a relaŃiilor inter-umane, pe baza credinŃei în Isus Cristos, este acela al sclavului Onisim, pe care sfântul Paul îl trimite înapoi la stăpânul său, Filimon, ca să-l primească nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate iubit (Fil 16). Creştinii schimbă societatea din interior, începând cu stilul lor de viaŃă, plasat într-un nou orizont. Aceştia, de fapt, se consideră cetăŃeni ai cetăŃii viitoare şi membri ai unei noi societăŃi, spre care se îndreaptă (cf. Evr 11,13-16; Fil 3, 20). Dar, în drumul şi pelerinajul lor pământesc, aceştia anticipă şi pregătesc realitatea aşteptată şi sperată2.

Comentând reprezentarea lui Cristos ca păstor pe sarcofagele primilor creştini, Benedict al XVI-lea face trimitere la expresiile şi imaginile Psalmului 23, unde psalmistul spune: Domnul e păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic... Dacă ar trebui să merg printr-o vale întunecată, nu m-aş teme de niciun rău, pentru că tu eşti cu mine (Ps 23,1.4).

„Adevăratul păstor – comentează Papa – este Acela care cunoaşte şi drumul ce trece prin valea morŃii; Acela care, şi pe drumul singurătăŃii celei din urmă, pe care nimeni nu mă poate însoŃi, merge alături de mine, conducându-mă, pentru a-l străbate: El însuşi a străbătut acest drum, a coborât în împărăŃia morŃilor, a înfrânt-o şi s-a reîntors acum, pentru a ne însoŃi pe noi şi pentru a ne da siguranŃa că, împreună cu El, se va găsi o cale” 3.

Pentru a aprofunda conceptul speranŃei creştine, Papa se întoarce la Noul Testament şi, mai precis, la capitolul unsprezece al Scrisorii către Evrei, unde se găseşte un fel de definiŃie a credinŃei, strâns împletită cu speranŃa: CredinŃa este fundamentul celor sperate, dovada celor nevăzute (Evr 11,1). El reaminteşte dezbaterea care, în istoria exegezei, s-a dezvoltat în jurul semnificaŃiei atribuite celor doi termeni greceşti hypóstasis şi élenchos, traduşi în latină, primul ca substantia, iar al doilea ca argumentum. În această frază, unii subliniază aspectul obiectiv al speranŃei creştine, motiv pentru care realitatea viitoare este anticipată deja în viaŃa prezentă; alŃii remarcă dimensiunea subiectivă, ca atitudine a celui ce se proiectează în viitor.

Papa preferă interpretarea obiectivă, prin care „credinŃa nu este doar o aspiraŃie personală către lucrurile ce vor urma... Ne dă deja de acum ceva din însăşi realitatea aşteptată, şi această realitate prezentă constituie pentru noi o dovadă a lucrurilor care încă nu se văd... Faptul că acest viitor există, schimbă

2 Cf. R. Fabris, op. cit., p.13 3 SS, nr. 10.


Fundamentul biblic al speranŃei, conform enciclicei Spe salvi

195

prezentul”4. El găseşte o confirmare a acestei interpretări a Scrisorii către Evrei în continuarea capitolului unsprezece, unde creştinilor încercaŃi de persecuŃii autorul le spune: AŃi luat parte la suferinŃele înlănŃuiŃilor şi aŃi acceptat cu bucurie să fiŃi despuiaŃi de bunurile voastre (hyparchóntōn – Vg: bonorum), ştiind că deŃineŃi bunuri mai preŃioase (hýparxin – Vg: substantiam) şi mai durabile (Evr 11,34). Benedict al XVI-lea comentează aceste afirmaŃii, spunând că „credinŃa conferă vieŃii o nouă bază, un nou fundament pe care omul poate să se sprijine şi, prin asta, fundamentul obişnuit, adică încrederea şi siguranŃa pe care Ńi-o conferă venitul material, se relativizează” 5. Martirii creştini, femeile şi bărbaŃii din toate timpurile care, „din dragoste pentru Cristos au abandonat totul” demonstrează că speranŃa creştină e o „substanŃă”, o realitate, prin care ești dispus să-Ńi dai propria viaŃă, pentru ca şi ceilalŃi să o poată obŃine pe cea deplină şi definitivă.

Pentru a aprofunda tema speranŃei, Papa examinează termenul grec hypomonē, care apare în Scrisoarea către Evrei (cf. Evr 10,36). Acest termen, tradus în italiană cu „răbdare”, dar în sensul de „perseverenŃă” şi „constanŃă”, indică atitudinea celui care ştie să aştepte, suportând răbdător încercările, pentru că ştie că va putea „obŃine cele făgăduite”6. În traducerea biblică, perseverenŃa credinciosului se bazează pe fidelitatea lui Dumnezeu. În Noul Testament, fidelitatea lui Dumnezeu poartă chipul lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care ne comunică „substanŃa celor ce vor urma”7.

Benedict al XVI-lea citează din nou Scrisoarea către Evrei, unde pune în evidenŃă dimensiunea comunitară a speranŃei creştine, faŃă de riscul propriei sale reduceri individualiste: „Autorul Scrisorii către Evrei a trasat un fel de istorie a celor ce trăiesc în speranŃă şi a drumului pe care l-au străbătut, istorie care, pornind de la Abel, ajunge până în epoca sa”8. Același papă trimite din nou la textele biblice, în special la cele din Noul Testament, când Ńine să precizeze sensul limbajului creştin, de exemplu, despre „viaŃa veșnică”. „Veșnicia, spune Papa, coincide cu plenitudinea şi totalitatea vieŃii şi a iubirii”. Despre plenitudinea bucuriei, care este Ńinta speranŃei creştine, le vorbeşte Isus discipolilor în cuvântarea de rămas bun: Vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră (In 16,22).

După excursus-ul asupra diferitelor tentative ale epocii moderne de a limita speranŃa în interiorul graniŃelor istoriei şi a lumii umane, Papa face trimitere din nou la rădăcinile biblice ale speranŃei. Pentru a defini „adevărata

4 J.P. Vernant, Originile gândirii greceşti, Editura Symposion, Bucureşti, 2000, p. 45. 5 SS, p.12. 6 S. Palumbieri, L’uomo e il futuro, I. Dehoniane, Roma 1991, p. 87. 7 SS, p.14. 8 Ibid., p. 19.


ION DOGARU

196

fizionomie a speranŃei creştine”, Benedict al XVI-lea o pune în relaŃie cu iubirea, singura care îl poate mântui pe om. Însă, este vorba de acea iubire infinită şi necondiŃionată, care învinge răul şi moartea. Pe această iubire se întemeiează certitudinea, căreia îi dă glas sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: Nici moartea, nici viaŃa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălŃimile, nici adâncimile, nici o altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru (Rom 8,38-39). În termeni mai personali, apostolul şi-a exprimat aceeaşi convingere cu câŃiva ani mai devreme, în Scrisoarea către Galateni: trăiesc prin credinŃa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dăruit pe Sine Însuşi pentru mine (Gal 2,20).

Din această perspectivă, Papa poate spune că numai experienŃa Dumnezeu-iubire naşte adevărata şi marea speranŃă, aceea care rezistă, în ciuda tuturor dezamăgirilor. Aceasta coincide cu Dumnezeu, cu acel Dumnezeu care ne-a iubit şi care încă ne iubeşte până la sfârşit, până la deplina împlinire (cf. In 13,1; 19,30). Prin expresii frumoase şi sugestive, Pontiful spune: „Cel ce este atins de iubire începe să intuiască ce înseamnă cu adevărat viaŃa... viaŃa adevărată care, în întregime şi fără ameninŃări, în toată deplinătatea sa, este pur şi simplu viaŃă”9. În acest context, el trimite la cuvintele lui Isus în Evanghelia după Ioan, unde vorbeşte de adevăratul păstor, care a venit pentru ca noi să avem viaŃă şi s-o avem din belşug (In 10,10). Citează, de asemenea, fraza rugăciunii finale a lui Isus unde, cu o formulă specifică pentru Ioan, se spune ce este viaŃa veşnică: ca să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu (In 17,3). Papa conchide, spunând că „viaŃa, în totalitatea sa, este relaŃia cu Cel ce e izvorul vieŃii”10. Şi, împotriva riscului unei limitări inividualiste a speranŃei, Papa precizează că „relaŃia cu Dumnezeu se stabileşte prin comuniunea cu Isus, o relaŃie cu Cel care s-a dăruit pe Sine Însuşi pentru noi toŃi”(cf. 1Tim 2,6). Această comuniune cu Isus Cristos ne implică în existenŃa sa, „închinată tuturor”. Cu alte cuvinte, el „ne angajează pentru ceilalŃi. Însă, doar în comuniunea cu El devine posibilă, cu adevărat, existenŃa dedicată celorlalŃi...”11.

Alte trimiteri la texte biblice, pe parcursul Enciclicii, sunt mai sporadice şi aluzive; Benedict al XVI-lea prezintă unele figuri exemplare ale speranŃei, mai ales când citează textele autorului său preferat, sfântul Augustin. Un rol special îi este atribuit lecturii celui de-al treilea capitol al Primei Scrisori către Corinteni, în contextul expunerii despre judecata de apoi şi despre deznodământul existenŃei umane în faŃa lui Dumnezeu. Papa presupune

9 SS, nr. 14. 10 Ibid. 11 Ibid., p. 33.



197

posibilitatea existenŃei unor persoane „în care totul a devenit minciună; persoane care au trăit pentru ură şi au înăbuşit în sine iubirea”12. Pe de altă parte – adaugă Benedict al XVI-lea – „pot exista persoane foarte pure, care s-au lăsat pătrunse în întregime de Dumnezeu şi, în consecinŃă, sunt complet deschise către aproapele lor”13. Totuși, pe baza experienŃelor noastre, nici unul, nici celălalt nu reprezintă cazul normal al existenŃei umane. În mulți oameni este mereu prezentă, în esenŃa sa cea mai adâncă, o ultimă deschidere interioară către adevăr, către iubire, către Dumnezeu. Totuși, în cazul concret al alegerilor făcute în viaŃă, această deschidere rămâne acoperită de noi compromisuri cu răul. Papa se întreabă: „Ce se întâmplă cu astfel de indivizi, atunci când apar în faŃa Judecătorului? Toate lucrurile murdare pe care le-au acumulat de-a lungul vieŃii vor deveni, oare, deodată irelevante? Sau, ce altceva se va întâmpla?”14. Benedict al XVI-lea citează textul sfântului Paul din Prima Scrisoare către Corinteni, unde vorbeşte despre judecata lui Dumnezeu şi despre „foc”. În expresiile sfântului Paul, Papa vede o aluzie la purgatoriul tradiŃiei catolice15.

Apostolul vorbeşte despre opera predicatorilor şi pastorilor, numiŃi chiar „colaboratori ai lui Dumnezeu” pe terenul său, în edificiul care îi aparŃine lui Dumnezeu. Recurgând la limbajul metaforic edilitar, sfântul Paul spune că singura temelie pusă de Dumnezeu, pe care trebuie construit edificiul comunităŃii, este Isus Cristos. Astfel, adaugă: „Dacă cineva clădeşte pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faŃă: ziua aceea, care se va arăta cu foc, o va face cunoscută, şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelie va rămâne, el va primi o răsplată; dar dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata: cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc”(cf. 1Cor 3,12-15).

Şi în alte texte ale Noului Testament, prin imaginea focului, care testează credinŃa indivizilor sau a comunităŃii, se vorbeşte despre încercările vieŃii, mai ales despre „persecuŃiile” ce riscă să pună în criză perseverenŃa credincioşilor (cf. 1Pt 1, 7; 4, 12). Chiar dacă unele exprimări ale sfântului Paul, din textul citat mai sus, se pot referi la judecata lui Dumnezeu – „ acea zi se va descoperi prin foc” – în contextul expunerii sale, acestea privesc perseverenŃa şi atitudinea comunităŃii, trecută prin încercarea „focului” persecuŃiei. În cazul distrugerii comunităŃii, cel ce a construit-o greşit va trebui să plătească preŃul,

12 SS, nr. 16. 13 Ibid. 14 SS, nr. 19. 15 M.G. Mascierelli, La grande speranza: commento organico all’Enciclica Spe Salvi di Benedetto XVI, Tau Editrice, Vaticana, 2008, p. 56.


ION DOGARU

198

chiar dacă acesta va fi mântuit, dar ca un supravieŃuitor al unui incendiu16. Dacă „purgatoriul” înseamnă feluritele încercări ale vieŃii şi, în special, aceea finală, a morŃii, care ne face să-l întâlnim pe Domnul Isus – cum pare să sugereze Benedict al XVI-lea – atunci şi textul sfântului Paul ar putea fi înŃeles ca o referire la focul care purifică. Această interpretare a textului sfântului Paul, pe de-o parte se sudează cu tradiŃia catolică, iar pe cealaltă se deschide către o nouă viziune a judecăŃii lui Dumnezeu, care mântuieşte. Întâlnirea cu Dumnezeu, Judecător şi Mântuitor – spune Papa – „este actul decisiv al JudecăŃii. Înaintea privirii Sale se topeşte orice falsitate. Întâlnirea cu El, arzându-ne, ne transformă şi ne eliberează, pentru a ne face să devenim cu adevărat noi înşine. În durerea acestei întâlniri, unde tot ce e impur şi nesănătos în fiinŃa noastră ne apare evident, se află mântuirea”17.

1. SperanŃa în Vechiul Testament: istoria poporului ales

Dacă examinăm istoria omenirii, desigur nu în totalitate, pentru că e

imposibil, ci limitându-ne la experienŃa poporului care, într-un fel, este reprezentantul ei, întrucât este mijlocul prin care Dumnezeu vrea s-o împlinească - poporul ales - vedem că această istorie este toată străbătută de un fior de speranŃă: şi este, de fapt, tocmai fiorul speranŃei, născut în noi prin RevelaŃie.

RevelaŃie înseamnă legătură cu Dumnezeu, înseamnă Dumnezeu care vorbeste omenirii18, poporului ales. Iar conŃinutul acestui dialog este un conŃinut fundamental de speranŃă. Există în el şi pedeapsă, există şi reproş dar, în fond, are totdeauna un caracter de speranŃă. Am putea spune că istoria omenirii începe cu un episod de disperare, căruia îi urmează, ca reacŃie imediată, un episod de speranŃă.

Proto-evanghelia vorbeste de păcatul originar, de condamnarea din partea lui Dumnezeu şi de acea stare de disperare interioară, în care ne putem imagina că au căzut strămoşii noştri, ca urmare a păcatului şi a condamnării. Ei au simŃit povara ei şi remuşcarea păcatului, îndată ce au încălcat legea lui Dumnezeu şi, mai ales atunci când li s-a arătat desluşit condamnarea Domnului:

Iar femeii i-a zis: "Voi înmulŃi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (Gen 3,16).

16 Cf. J.Y. Lacoste, ExperienŃă şi absolut, Editura Deisis, Bucureşti, 2000, p. 57. 17 SS, nr. 47. 18 Cf. I. Mărtincă, Scheme de Teologie Fundamentală, Ed. Gramar, Bucureşti, p.133.



199

Şi lui Adam i s-a adresat Domnul: Iar lui Adam i-a zis: "Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care Ńi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieŃii tale! Spini şi pălămidă îŃi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feŃei tale îŃi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (cf. Gen 3,17-19).

De aici se naşte un sentiment de spaimă, de disperare, la strămoşii noştri, dat fiind şi contrastul faŃă de starea iniŃială în care-i crease Dumnezeu. Putem spune că pagina iniŃială a istoriei omenirii este marcată, pe de o parte, de umbra păcatului, de suferinŃă, de disperare, iar pe de alta, de lumina şi speranŃa care însoŃesc condamnarea19:

Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânŃa ta şi sămânŃa ei; aceasta îŃi va zdrobi capul, iar tu îi vei înŃepa călcâiul" (Gen 3,15).

Alături de condamnarea grea, fără apel, a lui Adam şi a Evei, se află, însă, şi imaginea unui viitor, a unei victorii a Semen mulieris, a Fiului Femeii, despre care nu se ştie nici cum, nici când, dar se intuiește o stare de luptă între Femeie şi Satana, precum şi victoria, deşi dificilă, din partea Fiului acestei Femei împotriva Satanei20.

Istoria omenirii începe cu o pagină de durere, dar şi de speranŃă. Aceasta este de fapt speranŃa revelată de Dumnezeu, care coboară în sufletul omenesc, care e păstrată de-a lungul veacurilor. Am putea spune că, într-un fel, aşa cum omul a moștenit de la Adam şi Eva păcatul originar, tot de la ei a moştenit şi speranŃa. În străfundul omului se află realitatea răului, dar se află şi aşteptarea binelui, o speranŃă.

Ne vom referi la speranŃă individuală, care devine treptat colectivă, pe măsură ce planul lui Dumnezeu apare mai clar, şi dialogul Celui Preaînalt cu fiinŃa umană devine mai specific; atunci Domnul alege un popor, tocmai ca să poată fi purtătorul vizibil al acestei speranŃe. În fond, dacă reflectăm bine, alegerea poporului lui Israel are această semnificație: este alegerea unui popor purtător de speranŃă, purtător de făgăduință, de mântuire. Istoria mântuirii, care începe cu Adam şi Eva în momentul vinovăŃiei, capătă o relevanŃă deosebită, o concreteŃe, din momentul în care nu mai e o făgăduință generală şi, într-un anume sens, aproape anonimă, ci îi este încredinŃată unui popor care are misiunea şi vocaŃia specifică de a o păstra neştirbită de-a lungul veacurilor, până la momentul în care va fi înfăptuită printr-un plan tainic, pe

19 Cf. G. Giaquinta, La speranza, Ed. ,,Pro Sanctitate”, Roma, 1998, p. 22. 20 Ibid.


ION DOGARU

200

care Dumnezeu îl Ńinuse ascuns veacuri întregi. Poporul lui Israel este, prin vocaŃie, prin misiune, purtătorul făgăduinŃei21.

ÎnŃelegem faptul că toată istoria lui se articulează în jurul acestui filon de speranŃă, al acestui fior de speranŃă, care traversează întreg Vechiul Testament. Şi vedem această speranŃă pe când abia se înfiripa, făcea primii săi paşi nesiguri în formularea ei de către Dumnezeu, în revelarea ei acelor oameni excepŃionali, care se pierd în istoria vremurilor: Avraam, Isaac, Iacob, Iosif, Moise.

Textele biblice care urmează arată, am spune într-un mod aproape fizic, acest proces de formare a speranŃei în inima poporului lui Israel, a acestui popor, care are misiunea de a o păstra mereu vie şi vibrândă pentru întreaga omenire. Cum s-a mai spus, poporul lui Israel nu e un popor oarecare, ci este expresia cea mai înaltă a raportului lui Dumnezeu cu umanitatea, este mijlocul prin care Dumnezeu se revelează pe sine însuşi şi-şi îndeplineşte făgăduința faŃă de umanitate. Şi i-a spus Dumnezeu lui Avraam: pleacă din pământul tău, din neamul tău, din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care Eu Ńi-l voi arăta. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta ... (Gen 12, 1-2).

Evident, Domnul nu avea nevoie de un popor mare (erau destule pe lume), de un popor care să domine (ce-i păsa de asta unui Dumnezeu atotputernic?), ci avea nevoie de un popor, care să fie purtătorul binecuvântării, al făgăduinței.

Şi Domnul i-a spus lui Avraam, după ce Lot s-a despărŃit de el: Ridică-Ńi ochii şi din locul în care eşti acum , caută spre miazănoapte, spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus. Că tot pămâmtul, cât îl vezi, Ńi-l voi da Ńie şi urmaşilor tăi pentru vecie. Voi face pe urmaşii tăi mulŃi ca pulberea pământului;... (Gen 13, 14-16). Este vorba de neamul oamenilor noi, de oamenii care se nasc din credinŃă, din iubire, de oamenii în care trăieşte speranŃa, născută tocmai din această legătură cu Dumnezeu.

Şi dacă unul va putea număra pulberea pământului, va număra şi pe urmaşii tăi. Scoală şi cutreieră pământul în lung şi în lat, că Ńi-l voi da Ńie şi urmaşilor tăi pentru vecie (Gen 13, 16-17).

Este clar că e o formulare concretă, materializată, fizică, de dominare, dar, în fond noi, care acum putem vedea de la distanŃă toată istoria minunată în desfăşurarea ei, de-a lungul secolelor, găsim în ea un lăcaș de speranŃă.

Avraam este păstrătorul şi purtătorul de speranŃă! Noi suntem obişnuiŃi să-l considerăm omul credinŃei, dar el este şi purtătorul speranŃei, pentru că este acela care are misiunea de a transmite în viitor acest tezaur, pe care Dumnezeu i-l încredinŃează22.

21 Cf. G. Giaquinta, op. cit., p. 23. 22Cf. A. Heschel, Dumnezeu în căutarea omului, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 24.



201

Altădată, Domnul îi vorbea lui Avraam de această speranŃă. După acestea, fost-a cuvântul Domnului către Avraam, în vis, şi i-a spus: Nu te teme Avraame, că Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare.”(Gen 15, 1). Domnul, care în repetate rânduri îi promite asta, îi pregăteşte un viitor minunat.

Se poate spune, că dimensiunea speranŃei lui Avraam e măsurată de dimensiunea credinŃei sale: cu cât e mai mare misiunea pe care o are, privitor la speranŃă – datoria de a transmite altora o nemăsurată speranŃă – cu atât mai mare trebuie să fie credinŃa sa23. Şi iată dovada care amplifică această credinŃă, asigurând speranŃa.

Şi Avraam spunea în gândul său: Doamne Dumnezeule, ce ai să-mi dai? Că iată eu am să mor fără copii şi cârmuitor în casa mea este Eliezer din Damasc. Apoi Avraam a adăugat: de vreme ce nu mi-ai dat fii, iată sluga mea va fi moştenitor după mine! Şi îndată s-a făcut cuvântul Domnului către el şi a zis: Nu te va moşteni acela, ci cel ce va răsări din coapsele tale, acela te va moşteni! Apoi l-a scos afară şi i-a zis: Priveşte la cer şi numără stelele, de le poŃi număra! . Mergi cu mine şi fii desăvârşit [iată deci încă de atunci acest concept de desăvârşire!]. Şi a adăugat: atât de mulŃi vor fi urmaşii tăi! Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate (Gen 15, 2-6).

Avraam avea 99 de ani când Domnul i s-a arătat încă o dată şi i-a spus: Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea mea şi fii fără prihană; şi voi încheia legământ cu tine şi te voi înmulŃi foarte, foarte tare. Atunci a căzut Avraam cu faŃa la pământ, iar Dumnezeu a mai grăit şi a zis: Eu sunt şi iată care-i legământul meu cu tine: vei fi tată a mulŃime de popoare. Am să te înmulŃesc foarte, foarte tare, şi am să ridic din tine popoare, şi regi se vor ridica din tine. Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine. Şi-Ńi voi da Ńie şi urmaşilor tăi pământul în care pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moştenire veşnică, şi vă voi fi Dumnezeu (Gen 17, 1-8).

Este uşor de observat felul în care această speranŃă începe să se concretizeze, pentru că nu mai este doar Semen mulieris, cel care va trebui să zdrobească capul şarpelui, al Satanei, nu mai este doar acea duşmănie, care va fi la baza raportului dintre Satana şi Femeie, ci se prevestește o legătură de iubire: Dumnezeu începe să dezvăluie taina lui ascunsă de veacuri, planul său: El vrea să devină Dumnezeul unui popor, vrea să stabilească o legătură de iubire cu el24. Fii fără prihană: eu voi fi Dumnezeul acestui popor (Gen 18,5).

23 Ibid., p. 90. 24 Cf. C.F.H. Henry, Dumnezeu, revelaŃie şi autoritate, III, Cartea Creştină, Oradea, 2000, p. 78.


ION DOGARU

202

Avraam moare. Dumnezeu reînnoieşte făgăduința prin Isaac: Şi în acea noapte i-a apărut Domnul şi i-a zis: Eu sunt Dumnezeul lui

Avraam, tatăl tău! Nu te teme, că eu sunt cu tine şi te voi binecuvânta şi voi înmulŃi pe urmaşii tăi, pentru Avraam, sluga mea. Acolo a făcut Isaac jertfelnic şi a chemat numele Domnului şi îşi întinse acolo cortul său. Şi au săpat acolo slugile lui Isaac o fântână, în valea Gherarei.” (Gen 26,24-25).

Iată o altă apariŃie, în faŃa lui Iacob. Şi a plecat deci Iacob de la Beer-Şeba, s-a dus în Haran. Ajungând însă la un

loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinŃise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea. Apoi s-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi Ńi-l voi da Ńie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulŃi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământului. Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte Ńi-am spus (Gen 28,10-15).

Această inițiativă a Celui Atotputernic, care vrea să fie Dumnezeul poporului său, devine tot mai clară. „Fii desăvârşit, fii fără prihană”: scara coborâtă din cer pe pământ, îngerii care coboară şi urcă, sunt expresia omenirii care se îndreaptă spre Dumnezeu, şi a lui Dumnezeu care coboară între oameni. Iată istoria mântuirii, care începe să se desfăşoare tot mai limpede în faŃa acestui popor, devenind numeros, ca stelele cerului, ca nisipul mării, aducând întregii lumi mesajul mântuirii.

Iacob moare şi-şi binecuvântează fiii. El ştie că prin Iuda va trebui să se realizeze planul lui Dumnezeu. Astfel, asupra lui Iuda se pogoară binecuvântarea lui specială: Iuda, pe tine te vor lăuda fraŃii tăi. Mâinile tale să fie în ceafa vrăjmaşilor tăi. Închinase-vor Ńie feciorii tatălui tău. Pui de leu eşti, Iudo, fiul meu! De la jaf te-ai întors... El a îndoit genunchii şi s-a culcat ca un leu, ca o leoaică... Cine-l va deştepta? Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale. Spăla-va în vin haina sa şi în sânge de strugure veşmântul său! Ochii Lui vor scânteia ca vinul şi dinŃii săi vor fi albi ca laptele (Gen 49,8-12).

Iar noi ne oprim uimiŃi în faŃa acestei profeŃii pe care o găsim în Geneză şi nu putem să nu amintim că este o anticipare caracteristică a Noului Testament25. Iacob, în pragul morŃii, îl vede pe fiul lui puternic, în termeni umani, în termeni dinastici, monarhici, aşa cum putea el să-i conceapă, fiul din care se va naşte acel Semen mulieris, prin care se va împlini făgăduința că este

25 Cf. J. Guillet, Thèmes bibliques, Théologie, Aubier, Paris, 1955, p. 89.



203

speranŃa sa şi a tuturor ce vor veni după el. Sceptrul nu va fi luat din mâna lui Iuda, până ce nu va veni cel căruia sceptrul îi aparŃine, care va trebui să stăpânească toate popoarele. Această misterioasă metaforă, această aluzie la vin, la viŃa-de-vie care, evident, pe vremea aceea era doar un simbol de abundenŃă, de bogăŃie – să se spele în vin, să-şi lege asinul de un curmei de viŃă – pentru noi are un înŃeles complet diferit. De când Isaia ne-a introdus în taina vinului obŃinut cu durere, care nu mai e simbol al abundenŃei, ci al suferinŃei, şi care se integrează, treptat, în taina şi mai mare a vinului Euharistiei care Ńâşneşte din trupul lui Cristos, nu putem să nu înŃelegem valoarea extraordinară a profeŃiei lui Iacob, tocmai în speranŃa că va fi realizată în viitor26.

Iar istoria îşi continuă cursul. Aflăm despre înmulŃirea poporului ales în Egipt, povestea suferinŃei acestui popor care trebuie să emigreze; îl cunoaștem pe omul providenŃial, Moise, căruia Dumnezeu îi dă sarcina specială de a conduce acea imensă mulŃime. Când Dumnezeu îl cheamă să conducă poporul Moise se sustrage, îi e frică, nu se simte capabil; el era autoritatea „dictatorială” a lui Dumnezeu. Iată drumul lui Moise spre împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu, drumul spre pământul făgăduinŃei, unde curg râuri de lapte şi miere (expresii aproape mitologice, pentru a indica belşugul pământului).

Planul lui Dumnezeu începe să se îndeplinească. Nu mai vorbim de oameni solitari – Abraham, Isaac, Iacob –, ci de un popor, poporul lui Iuda, care se pune în mişcare, pentru a cuceri pământul făgăduinŃei, tocmai pentru a putea fi, realmente, un popor cu un altar, un sanctuar, astfel încât Dumnezeu să poată fi în mijocul lui, iar acesta să poată face cunoscut întregii umanităŃi făgăduința pe care Dumnezeu i-a încredinŃat-o.

Drumul lui Moise prin deşert, ce a durat patruzeci de ani, este, într-un fel, drumul omenirii spre dobândirea speranŃei: un drum făcut din suferinŃă, din vinovăŃie, din păcat, din dezamăgire. Moise însuşi e victima acestui drum: el nu va atinge pământul făgăduinŃei. Din înaltul muntelui Nebo Dumnezeu îi arată acest pământ minunat, înainte de a se stinge.

Cea care va trebui să intre în Ńinutul făgăduinŃei este o generaŃie nouă, nu aceea a păcatului; pentru a purta speranŃa e nevoie de suflete generoase. Se poate spune că toată istoria omenirii este o istorie a suferinŃei, a necredinŃei, a pedepsei, dar şi a speranŃei, până când se va îndeplini pe deplin planul lui Dumnezeu, adică speranŃa pe care El a încredinŃat-o strămoșilor. Poporul se va lasă ademenit de alte civilizaŃii, de alte religii, de alte ispite, de îndemnurile răului; Dumnezeu îl va pedepsi aspru, dar şi în pedeapsă există întotdeauna

26 Cf. J. Guillet, op. cit., p. 45.


ION DOGARU

204

curcubeul speranŃei. Iată gestul misterios al lui Noe, care vede la orizont, spre răsărit, curcubeul printre nori: arcul speranŃei, arcul păcii, care este repetat de Dumnezeu după fiecare pedepsire aspră a poporului.

În aceste trei cuvinte – vină, pedeapsă, speranŃă – vedem conturate toate episoadele istoriei poporului lui Israel. Şi de fiecare dată, când Dumnezeu o reînnoieşte după o pedeapsă, această făgăduință de speranŃă este tot mai clară, mai explicită, cu trăsături care, adăugate la cele precedente, formează un cadru tot mai clar; ne este uşor să recunoaştem în această istorie a speranței chipul lui Cristos27. Este revelaŃia Noului Testament, care îl cuprinde pe cel Vechi: Semen mulieris, care va zdrobi capul Satanei, este Cristos, termenul ultim al întregii aşteptări din Vechiul Testament şi, în acelaşi timp, începutul speranŃei din cel Nou.

Evident, această speranŃă, care a fost „păstrată” în inima poporului lui Israel, este o speranŃă care are nişte componente umane. Acestea sunt suportul, condiŃia, învelişul, în care ea e închisă. Poporul trebuie să rămână popor, nu trebuie să se împrăştie, trebuie să fie unit, să aibă un altar, o religie, să păstreze făgăduința pe care Dumnezeu i-a făcut-o, adică teritoriul său. Popoarele care sunt în jurul lui, canaanenii şi toŃi ceilalŃi, îl presează, îi declară război pentru a-l distruge, determinând astfel o luptă continuă pentru păstrarea pământului. Urmează invaziile celor mai tari şi aceşti bieŃi fii ai lui Israel sunt măturaŃi de armate venite de departe, sunt deportaŃi în Mesopotamia, în Babilon. MulŃi psalmi ne descriu plânsetele Israelului, amărăciunea profundă, disperarea. Dar, în adâncul inimii există, totuşi, aşteptarea, există speranŃa: speranŃa de a fi din nou un popor. Şi, într-adevăr, se reîntorc, se adună şi redevin un popor, îşi reconstruiesc sanctuarul, altarul, celebrează din nou sacrificiile cu preoŃii lor. Apoi, are loc un nou val de păcate, urmat de disperare şi de plânsete şi de o altă reîntoarcere.

Este minunat să vedem cum Dumnezeu intervine prin profeŃi, acești oameni providenŃiali pe care El îi trimite, ca purtători de speranŃă care vestesc: BăgaŃi de seamă că dacă nu vă pocăiŃi, Dumnezeu vă pedepseşte (Is 9,14). Şi, atunci când poporul nu ascultă iar pedeapsa vine (alungarea, risipirea, deportarea), plânsul profetului devine un strigăt de speranŃă: łară a Iudeii, Israele, nu te teme, mai e speranŃă: Dumnezeu nu te uită (Ier 34,7).

E valabil acest lucru pentru Isaia, pentru Ieremia, pentru Ezechiel, pentru toŃi, până la Daniel.

Acest strigăt de speranŃă e evident în psalmi care, în bună parte îi aparŃin lui David. În minunatul Psalm 22: Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă

27 Cf . P. Grelot, Pages Bibliques, Librairie Classique Belin, Paris, 1951, p. 89.



205

de nimic, este prezent cântul poporului care se lasă în voia lui Dumnezeu, păstorul său. Psalmul 11 spune: Lui Dumnezeu m-am încredintat... Drept este Domnul şi iubeste dreptatea, iar drepŃii vor vedea chipul său.

Am putea cita multe fragmente foarte frumoase din psalmi. În cartea profetului Isaia (cap. 11, 1-4.10) sunt texte mesianice cunoscute dar, încadrate în această viziune de speranŃă, au o nouă valoare:

O mlădiŃă va răsări din tulpina lui Iese şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, duhul înŃelepciunii şi al înŃelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinŃei şi al bunei-credinŃe. Şi-l va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu. Şi va judeca nu după înfăŃişarea cea din afară şi nici nu va da hotărârea sa după cele ce se zvonesc, ci va judeca pe cei slabi cu dreptate şi va da sentinŃă dreaptă sărmanilor pământului. În acea zi mlădiŃa lui Iese va fi ca un semn pentru oameni, îl vor căuta popoarele şi locul sălăşuirii ei va fi plin de glorie.

Ieremia este predicatorul suferinŃei, omul care plânge, omul „sfâşiat”: Cuvânt adresat lui Ieremia de Domnul Dumnezeul lui Israel: „Iată ce zice

Domnul Dumnezeul Israelului: scrie într-o carte toate cuvintele pe care Ńi le-am grăit eu. Că iată vin zile, zice Domnul, când voi întoarce din robie pe poporul meu, pe Israel şi pe Iuda şi-i voi aduce iarăşi în pământul acela, pe care l-am dat părinŃilor lor, şi-l vor stăpâni. Iată cuvintele acelea pe care le-a spus Domnul despre Israel şi despre Iuda: Aşa a zis Domnul: glas de tulburare, glas de groază auzim, şi nu glas de pace. ÎntrebaŃi şi vedeŃi dacă naşte vreun bărbat? De ce văd eu pe toŃi bărbaŃii cu mâinile pe şolduri, ca o femeie care naşte, şi feŃele tuturor palide? O, vai! Mare este ziua aceea! Asemenea ei n-a mai fost alta! Acela este timp de mare strâmtorare pentru Iacob, dar el va fi izbăvit de ea. Şi în ziua aceea, zice Domnul Sabaot, voi sfărâma jugul de pe grumazul lor şi lanŃurile lor le voi rupe. Şi nu vor mai sluji străinilor, ci vor sluji Domnului Dumnezeului lor şi lui David, regele lor, pe care îl voi pune iarăşi pe tron. Şi tu robul meu Iacob, nu te teme, zice Domnul, nici nu te înspăimânta, Israele, că iată Eu te voi scăpa din Ńara cea depărtată şi din neamul tău îl voi aduce din Ńara robiei tale. Şi se va întoarce Iacob şi va trăi în pace şi în linişte şi nimeni nu-l va mai îngrozi. Căci eu sunt cu tine, zice Domnul, ca să te izbăvesc; voi pierde de tot toate popoarele, printre care te-am risipit pe tine, iar pe tine nu te voi pierde; te voi pedepsi după dreptate şi nepedepsit nu te voi lăsa (Ier 30,1-11).

Este evidentă tensiunea de speranŃă dintre Dumnezeu şi popor. Domnul i-a încredinŃat marea făgăduință, marea speranŃă. Dar, poporul ales este incapabil să o cuprindă, fiind atras de idolatrie; însă, este vegheat de iubirea purificatoare a lui Dumnezeu, pentru a putea să păstreze intactă această speranŃă.


ION DOGARU

206

Referitor la vocabular, limba ebraică are patru verbe care desemnează speranŃa28:

- Qiwwah (corelat cu qaw = coarda zidarilor) = a fi orientat spre, a aştepta cu ardoare; referitor la Dumnezeu, apare de 26 de ori.

- Khikkah - a aştepta cu încredere şi dorinŃă (referitor la Dumnezeu, apare de 7 ori).

- Jikhel = a aştepta, a spera (referitor la Dumnezeu, apare de 27 de ori).

- Sibber = a spera, a dori (referitor la Dumnezeu, apare de 4 ori). Substantivele relative acestor verbe sunt puŃine (în 9 locuri se face

referinŃă la speranŃa în Dumnezeu). SperanŃa, ca act, este atestată în contextele făgăduinței şi ale mângâierii: în cea mai mare parte a cazurilor, este o „declaraŃie de încredere”, mai ales în psalmi. Verbele ebraice, care exprimă speranŃa, sunt în raport strâns cu cele care indică încrederea.

a. Din cele 146 de locuri în care verbele şi substantivele indică a spera sau speranŃa, cel puŃin jumătate reflectă o speranŃă în sens profan29. Este o aşteptare plină de încredere şi de tensiune, îndreptată spre un bine sau spre un eveniment concret şi de dorit, dar încă viitor. Nu are importanŃă dacă această aşteptare este întemeiată în mod obiectiv pe adevărata încredere sau bazată pe o evaluare greşită a subiectului30. Caracteristic pentru speranŃa profană este recunoaşterea zădărniciei proprii, chiar dacă este urmată de o intensă participare personală. Îndeosebi Cartea Proverbelor subliniză netemeinicia speranŃei celor proşti, nebuni (cf. Prov 11‚7).

b. SperanŃa în Dumnezeu, conform Vechiului Testament: contextul este prezent de foarte multe ori, chiar dacă nu întotdeauna sunt atestate cuvintele mai sus amintite31. În structura sa psihologică, este vorba de o speranŃă asemănătoare celei profane, dar se deosebeşte de ea fundamental prin conŃinut, prin motivaŃii şi prin efectele pe care le produce. În 73 de locuri unde - în formă nominală sau verbală - speranŃa credinciosului este orientată spre Iahwe, „speranŃa în Iahwe”, „nazuinŃa după Iahwe” sunt neologisme ale Vechiului Testament32. Niciodată piosul din Babilon nu-i invocă pe zei cu apelativul „speranŃa mea”. Cu totul altfel stau lucrurile în Israel: Tu, Doamne, eşti speranŃa mea, zice psalmistul (Ps 71‚5). Tu, speranŃa lui Israel! (Ier 14,8; 17,3). Aşadar, Iahwe este scopul, esenŃa, garanŃia speranŃei poporului său. Sunt 28 Cf. R. Bultmann, Elpíz, în Grande lessico del Nuovo Testamento, vol. III, coll. pp. 507-536. 29 Cf. S. Harent, Espérance, în Dictionaire de Spiritualité, fasc. XXVII-XXIX, p. 613. 30 Cf. P. Palazzini, Speranza, în Enciclopedia cattolica, vol. XI, p. 1110. 31 Ibid. 32 Cf. C. Spicq, Elpízō, în Note di lessicografia Neotestamentaria, vol. I, p. 556.



207

dorite „numele” (Ps 52,11), “iertarea” (Ps 130,5), „braŃul” (Is 51,5), „mântuirea lui Iahwe” (Gen 49,18). În textele escatologice, conŃinutul speranŃei nu este exprimat în mod abstract, ci formulat în viziune; de aceea cuvintele tipice ale speranŃei sunt destul de rare (cf. Is 25,9; 42,4; 51‚5; Hab 2,3). Orizontul speranŃei veterotestamentare depăşeşte întotdeauna limitele înguste ale vieŃii individuale33, atestată, în cea mai mare parte a locurilor, cu privire la speranŃa personală. Într-adevăr, textele anunŃă venirea lui Iahwe în slavă, domnia sa într-un pământ nou, convertirea lui Israel şi a naŃiunilor, noua AlianŃă ce se va întemeia pe iertarea păcatelor34. Determinantă pentru păstrarea speranŃei genuine este lupta marilor profeŃi împotriva falselor amăgiri ale speranŃei şi ale mântuirii35.

O privire atentă a scrierilor profetice şi a psalmilor arată că Israel - în istoria sa marcată de atâtea nedreptăŃi - şi-a pus întotdeauna speranŃa în bunăvoinŃa lui Iahwe, în harul său (cf. Os 12,7; Ier 3 1,17; Is 40,31; Ps 40,2). Această speranŃa este, aşadar, un dar al lui Dumnezeu (Ps 62,6: de la El vine speranŃa mea; Ier 29,11: să vă dea un viitor de speranŃă). Când viitorul apărea închis, Osea, Ieremia, Ezechiel anunŃau perspectiva divină a unui nou început (cf. Os 2; Ier 29,1; 31,31-34; Ez 36,37). În psalmii de lamentaŃie, rugăciunii pline de nelinişte îi urmează afirmaŃiile unei speranŃe: acestea sunt explicate ca „oracole sacerdotale de mântuire”36, adică este vorba de o promisiune divină de mântuire, transmisă de preot orantului.

a) Ca atitudine subiectivă, speranŃa credinŃei (de altfel şi cea profană) este o aşteptare personală, concretă, care priveşte înainte, cu încredere neobosită şi neabătută, spre acel „nu încă” al viitorului în care se va realiza mântuirea37. Deoarece Iahwe (spre care Ńinteşte speranŃa), spre deosebire de noi, oamenii, cunoaşte, promite, provoacă viitorul poporului său, speranŃa dobândeşte certitudine incomparabilă. Chiar dacă în prezent totul contrazice făgăduința, cel ce speră se încrede în Dumnezeu, dată fiind fidelitatea lui Iahwe; omul nu va fi niciodată dezamăgit în aşteptarea născută şi hrănită de cuvântul Domnului (cf. Is 8,17; Mih 7,7; Ps 42,6).

b) Încrederii temeinice în aşteptarea mântuirii divine i se alătură supunerea faŃă de suveranitatea guvernării Domnului atotputemic: Lui îi sunt încredinŃate timpul şi modalitatea realizării38. În foarte mulŃi psalmi, speranŃa şi 33 Cf. S. Harent, op. cit., p. 613. 34 Cf. R. Koch,La speranza nel VT, în Vita e pensiero, 55 (1972), p.24. 35 Cf. A. Gelin, L’espérance dans l’AT, in Lumière et Vie, 41 (1953), p. 7. 36 Ibid. 37 Cf. E. Haulotte, Les paradoxes de l’espérance dans l’AT et le NT, în Christus, 16 (1969), p.78. 38 Cf. E. Schillebeeckx, Dio, il futuro dell’uomo, Paoline, Roma 1972, p. 34.


ION DOGARU

208

frica de Dumnezeu merg împreună (Ps 33,18; 147,11; cf. Prov 23,18: inima ta... să rămână mereu în frica de Domnul, deoarece astfel tu vei avea un viitor şi speranŃa ta nu va fi zadarnică).

c) Cu încredere temeinică şi smerenie, speranŃa devine o aşteptare plină de răbdare, înflăcărată39 (plină de ardoare) doar în ceea ce priveşte tensiunea, dar nu nechibzuită.

d) SperanŃa în Dumnezeu este „senină”, bineînŃeles, nu inactivă; dimpotrivă, dovedeşte o „nouă forŃă” dobândită (Is 40,31), întru a depăşi pragul care-l separă pe om de timpul viitor pe care-l speră40. În timpul asediului Ierusalimului, Ieremia cumpără un câmp, pentru a mărturisi cuvântul Domnului, conform căruia încă se vor cumpăra case, câmpuri şi vii în această Ńară (Ier 32,6).

Septuaginta (LXX) şi iudaismul târziu

a. LXX foloseşte verbul elpízō pentru locuŃiunile verbale cu

sensul de a avea încredere41. - de 46 de ori pentru batakh = a se simŃi sigur, a se încrede; - de 20 de ori pentru khasal = a avea apărare, protecŃie; Ca traducere a verbelor cu sens de speranŃă, elpízō este: - de 16 ori pentru jikhel = a aştepta; - de 2 ori pentru qiwwah = a aştepta cu ardoare. Acest ultim verb deseori este tradus cu hypomeno (răbdare), care

semnifică atât a aştepta, cât şi a persevera. Legătura strânsă cu verbele care indică încredere arată cum LXX se deosebeşte de uzul terminologic al elinei profane şi pregăteşte concepŃia neotestamentară a lui elpízō42.

b. Iudaismul târziu este marcat de nenumăratele aşteptări escatologice, care privesc în primul rând venirea lui Mesia şi reconstruirea regatului43. Deseori aceste speranŃe sfârşesc în deziluzii.

Diferite personaje se prezintă cu pretenŃii mesianice şi aprind entuziasmul poporului. Dar, toate aceste mişcări de eliberare, mai devreme sau mai târziu, ajung la faliment (cf. Fap 5,34-39); astfel se explică pesimismul care caracterizează aşteptările escatologice ale rabinilor. ÎmpărăŃia lui Dumnezeu poate veni numai dacă Israel urmează cu fidelitate Legea44. Dar rămâne un 39 Cf. S. Harent, op. cit., col. p. 627. 40 Cf. J. Piper, Speranza e storia, Morcelliana, Brescia 1969, p. 73. 41 Cf. C. Spicq, op. cit., pp. 553-560. 42 Ibid. 43 Cf. E. Haulotte, op. cit. p. 87. 44 Cf. L. Moraldi, Legge/Diritto, în NDTB, p.793.



209

punct de nesiguranŃă: cine poate spune exact care este deplina supunere faŃă de Lege? Chiar şi speranŃa individuală rămâne nesigură: cine poate spune dacă Dumnezeu este favorabil sau nu, sau, poate mai puŃin favorabil? Doar Psalmii lui David mai prezintă, cu vigoare, speranŃa mesianică şi în CărŃile Macabeilor este atestată speranŃa în învierea trupului.

c. Împotriva oricărei viziuni pesimiste, comunitatea de la Qumran crede că pentru om există o speranŃă întemeiată pe acŃiunea salvifică a lui Dumnezeu45.

BineînŃeles, această speranŃă este valabilă numai pentru aleşii lui Dumnezeu.

d. În iudaismul elenistic speranŃa orientată spre Mesia regresează faŃă de ideea sufletului veșnic (cf. îndeosebi Filon din Alexandria, care speră numai în perfecŃiunea morală a sufletului individual).

2. BărbaŃi ai speranŃei în Vechiul Testament Vocabularul biblic al speranŃei se concentrează în jurul termenului

ebraic tiqwâh, al cuvântului grec elpís şi al verbului elpízein, „a spera”. În Biblie, speranŃa este împletită cu făgăduința lui Dumnezeu în contextul legământului, în care El promite binecuvântarea celor ce respectă înŃelegerile. SperanŃa se clădeşte pe fidelitatea lui Dumnezeu sau pe iubirea sa (cfr. Ps 33,18; 130,8; 147,11). În consecinŃă, speranŃa nu poate fi separată de credinŃa fermă şi de iubirea activă (1Tes 1,3; 1Cor 13,13). În contextul încercărilor sau tribulaŃiilor, speranŃa devine hypomonē, „perseverenŃă” (Rom 5,3-5; 8, 24-25; Iac 1,2-4).

În istoria Israelului, obiectul speranŃei, clădită pe făgăduinŃa lui Dumnezeu, ia diferite forme. De la pământul făgăduinŃei la Avraam şi la urmaşii săi se trece la apărarea sau izbăvirea de către Dumnezeu de rele – boli, invazii, distrugeri, sclavie, exil – până la a ajunge la împărăŃia lui Dumnezeu, realizată prin intermediul unui rege urmaş al lui David: „Mesia”, cel sfânt, ales de Dumnezeu. În textele profeŃilor Ieremia şi Ezechiel conŃinutul făgăduinŃei lui Dumnezeu este noul şi veşnicul legământ. În altele se vorbeşte de „ziua Domnului”, în care au loc triumful dreptăŃii şi instaurarea păcii. Doar către ultimele secole care precedă era creştină se cercetează un viitor dincolo de moarte, în termenii reînvierii şi ai vieŃii veşnice (cărŃile lui Daniel şi ale Macabeilor).

Numeroase şi diferite sunt imaginile biblice ale speranŃei. Se vorbeşte despre poartă a speranŃei (Os 2,17), ancoră a speranŃei (Evr 6,19), coif al speranŃei

45 Cf. 4Q 554 şi 4Q 547.


ION DOGARU

210

(1Tes 5,8). SperanŃa e trăită ca relaŃie personală46 şi profundă cu Dumnezeu, care garantează viitorul mântuirii. Ieremia şi intonatorii Psalmilor îl numesc pe Dumnezeu speranŃa mea (Ier 17,7; Ps 61,4; 71,5). Paul, în Scrisoarea către Romani îl invocă pe Dumnezeul speranŃei (Rom 15,13).

SperanŃa lui Avraam În meditaŃia biblică despre Avraam „îndreptăŃit prin credinŃă”, sfântul

Paul afirmă că acesta a avut credinŃă nădăjduind împotriva oricărei nădejdi (Rom 4, 18). Pentru evrei, patriarhul este „cel drept”, pentru islamici, „prietenul lui Dumnezeu”. În orice caz, Avraam este modelul speranŃei clădite pe credinŃa în Dumnezeu. Aceasta se regăseşte în povestea biblică a patriarhului (Gen 12,1-7.8-9). Dumnezeu îi spune să-şi lase trecutul – pământul şi casa părintească – în baza cuvântului său, care îi promite un nou viitor: pământul, o descendenŃă şi binecuvântarea extinsă la toate popoarele pământului. La chemarea lui Dumnezeu Avraam răspunde cu credinŃă: Şi a crezut – în ebraică he’emin - Avraam pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate (Gen 15,6). Verbul ebraic 'āmàn înseamnă „a se încrede în...”, „a se baza pe...”, „a-şi pune propria încredere”, „a-şi găsi propria stabilitate în cineva”.

CredinŃa lui Avraam e pusă la „încercare”, când Dumnezeu îi cere să i-l ofere ca jertfă pe fiul său, Isaac, de care este legată făgăduinŃa viitorului (Gen 21,1-19). În Biblie, sacrificarea primului născut este condamnată ca păcat al celui ce nu-l cunoaşte pe Dumnezeu cel viu (cf. Mih 6,7; 2Rg 3,26; Lev 18,21; 2Rg 17,17; 21,6; Ier 7,31; 19,5; Ez 23,37). Astfel, „încercarea” lui Avraam devine o „ispită” pentru credinŃa şi speranŃa sa. Dar Avraam depăşeşte „încercarea”, pentru că se încrede în Dumnezeu şi atunci când acesta îi cere fiul, garanŃia viitorului său47.

Paul reia povestea lui Avraam, pentru a lămuri că Evanghelia lui Dumnezeu este puterea pentru mântuirea fiecăruia care crede, deoarece în ea este descoperită dreptatea lui Dumnezeu, prin credinŃă şi care duce la credinŃă (Rom 1, 16-17; 4,1-25; cf. Gal 3,6-29; 4,21-31). Făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam se împlineşte prin Isus Cristos, fiul lui Avraam (Mt 1,1; Lc 1,55; In 8,31-58). Chipul ideal al lui Avraam le este repropus creştinilor, ca exemplu al credinŃei şi al perseverenŃei (Evr 11,8-10.17-19; Iac 2,21-26)48.

46Cf. R. Fabris, op. cit., p. 22. 47 Cf. R. Fabris, op. cit., p. 22. 48 Ibid., p. 23.



211

SperanŃa lui Ieremia Ieremia, fiul preotului Chelkia, din tribul lui Beniamin, născut în jurul

anului 650 î.C. în Ńinutul Anatot, la şase kilometri nord de Ierusalim, îşi desfăşoară activitatea în regatul lui Iuda, a cărui istorie se încheie în mod tragic cu căderea Ierusalimului şi deportarea căpeteniilor, intelectualilor şi conducătorilor în Babilon, în anul 586 î.C. Profetul denunŃă idolatria şi sincretismul religios al Israelului, regatul din nord – căzut în mâinile asirienilor în 721 î.C. – unde se face simŃit farmecul cultelor din Canaan şi influenŃa dominatorilor străini. Profetul evocă experienŃa chemării sale într-o formulă autobiografică şi dialogală, după modelul literar al „chemării” lui Moise, a lui Samuel, Isaia şi Ezechiel. Chemarea profetică include o alegere din partea lui Dumnezeu, o sfinŃire şi un decret de numire (Ier 1,1-10).

Profetul din Anatot, chemat de Dumnezeu pentru a reînvia conştiinŃa poporului faŃă de ameninŃarea care se arăta la orizont – invaziile asiriene şi babiloniene – îşi dă seama că vorbele sale nu schimbă situaŃia; el are şi conştiinŃa inevitabilităŃii acesteia. Pe de altă parte, el nu se poate sustrage sarcinii sale profetice, pentru că mâna lui Dumnezeu apasă asupra sa. Acesta este destinul său: născut pentru a fi profet şi profeŃind pentru a agrava neșansa poporului său. Ieremia suferă din cauza climatului ostil ce se creează în jurul său. În Anatot se organizează un complot pentru a-l elimina (Ier 11,18-23; 18,18-23). El rămâne doar pentru că rudele şi prietenii săi s-au risipit. Este de înŃeles izbucnirea profetului în faŃa lui Dumnezeu, care îi răspunde confirmându-i sarcina şi, totodată, protecŃia sa.

Cu menirea profetică din partea lui Dumnezeu, Ieremia primeşte sarcina de a risipi iluziile poporului şi ale conducătorilor săi – să dezrădăcinezi şi să dărâmi, să distrugi şi să culci la pământ – dar, în acelaşi timp el trebuie să zidească şi să sădească (Ier 1,10; 31,38). În ultima parte a cărŃii lui Ieremia sunt adunate cuvintele lui de speranŃă. Aceste oracole, iniŃial adresate regatului din nord, Israel-Efraim în 627-622 î.C., au fost adaptate regatului lui Iuda, după căderea Ierusalimului. Ieremia vesteşte un „nou exod”, după reîntoarcerea din exil şi din rătăcirea neamurilor împrăştiate (Ier 31,2-6.8-9). La obiecŃiile poporului, profetul răspunde apelând la credinŃa-iubirea de Dumnezeu (Ier 31,15-17.18-2). În numele Său, el vesteşte o triplă făgăduință: belşugul (Ier 31,23-26), responsabilitatea (Ier 31,27-28) şi un „nou legământ”. Trăsăturile specifice ale noului legământ sunt: interioritatea legii, înscrisă în inimă; cunoaşterea spontană şi universală a Domnului, iertarea păcatelor şi împăcarea (Ier 31,31-34). Tema „cunoaşterii” lui Dumnezeu, de care se vorbeşte în Ier 31, 34,


ION DOGARU

212

reapare şi în alte texte (Ier 2,8; 4,22; 9,2; 22,16; 24,). Cunoaşterea Domnului coincide cu experienŃa iertării, ca manifestare a iubirii sale veşnice49.

SperanŃa lui Iob În cartea lui Iob tema speranŃei evoluează într-o dramă în trei acte. În

primul, Iob îşi practică credinŃa în Dumnezeu, în ciuda necazurilor care îl copleşesc (Iob 1,20-22; 2,10). Dar această figură a lui Iob nu-i impresionează şi nu-i implică pe toŃi cei ce sesizează ponderea fragilităŃii umane şi ambiguitatea durerii şi a suferinŃei. În schimb, autorul dialogului poetic îi conferă lui Iob un chip uman şi îi coboară credinŃa în crezul unei existenŃe umane. El caută un răspuns la criza credinŃei în Israel, pentru că învăŃătura tradiŃională nu explică suferinŃa care se abate asupra celor drepŃi şi nedrepŃi.

În cel de-al doilea act explodează „protestul” lui Iob (Iob 3,1-26). Iob se descarcă în faŃa lui Dumnezeu printr-o serie de „de ce”, care cercetează contradicŃiile vieŃii marcate de suferinŃă absurdă: Iob blestemă ziua în care s-a născut (Iob 3,3-10); cheamă moartea (Iob 3,11-19) şi la urmă i se adresează lui Dumnezeu (Iob 3,20-26). El pleacă de la experienŃa suferinŃei sale, care se încadrează în cumulul suferinŃelor care pun în criză imaginea tradiŃională a lui Dumnezeu: catastrofele şi nedreptăŃile care se abat asupra nevinovaŃilor, iar Dumnezeu nu face nimic (Iob 9,22-24); săracii sunt asupriŃi şi exploataŃi în sate şi oraşe, iar Dumnezeu nu răspunde la rugile lor (Iob 24,1-12).

Pentru a apăra dreptatea, înŃelepciunea şi sfințenia lui Dumnezeu, cei trei prieteni ai lui Iob – Elifaz, Bildad şi Zofar – sunt dispuşi să-și sacrifice solidaritatea faŃă de Iob, care suferă. Însă tocmai acest refuz de a se îngriji de fiinŃa umană concretă îi face să fie orbi, chiar şi în faŃa planului lui Dumnezeu. Iob recunoaşte că este o creatură fragilă în faŃa lui Dumnezeu. Dar acesta este un motiv în plus pentru a-şi reînnoi încrederea în Dumnezeu şi pentru a-i celebra mila şi actul mântuitor. Iob îşi poate permite aventura speranŃei, pentru că riscă totul în relaŃia sa cu Dumnezeu.

În cel de-al treilea act, Iob îl înfruntă direct pe Dumnezeu, pentru că, deşi este convins, ca şi cei trei prieteni, de josnicia radicală a fiinŃei umane, totuşi îi cere socoteală lui Dumnezeu pentru acŃiunile sale (Iob 7,7-21; 10,1-22; 13,20-14,22). El ştie că drumul său către moarte este fără întoarcere. Dar speranŃa sa este legată de o relaŃie cu Dumnezeu atât de vie şi tenace, încât nici moartea nu o poate rupe. El îşi imaginează că Dumnezeu, după dispariŃia lui, va merge să-l caute. Pentru a menŃine deschisă această relaŃie cu Dumnezeu,

49Cf. R. Fabris, op. cit., p. 25.



213

Iob este dispus chiar să se ascundă în sheôl – moarte – până când va trece mânia lui Dumnezeu şi îşi va putea relua dialogul cu El (Iob 14,13-17).

„SperanŃa” lui Iob se clădeşte pe credinŃa lui în Dumnezeul cel viu şi fidel. El afirmă că Dumnezeu este „martorul” său (Iob 16, 18-22), „chezăşia” lui (Iob 17, 3), „răscumpărătorul” său (go’èl, Iob 19, 25-27). La finalul confruntării directe cu Dumnezeu, Iob recunoaşte şi primeşte libertatea suverană şi absolută, dar, în acelaşi timp, îşi recunoaşte propriile limite de fiinŃă creată. Înăuntrul orizontului libertăŃii originare şi întemeietoare a lui Dumnezeu şi fiinŃa umană îşi găseşte libertatea de intra în relaŃie cu El50.

50 Cf. J. Piper, Speranza e storia, Morcelliana, Brescia 1969, p. 56.


Fundamentul biblic al speranţei, conform enciclicei Spe salvicaiete.ftcub.ro/2011/Caiete 2011...

Documents

Transcript of Fundamentul biblic al speranţei, conform enciclicei Spe salvicaiete.ftcub.ro/2011/Caiete 2011...