FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARII PUBLICI

1.Generalităţi

În cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, îşi desfăşoară activitatea

mai multe categorii de personal, din punct de vedere al statutului juridic:

a)persoane care îndeplinesc diferite demnităţi publice în care au fost alese sau numite şi

al căror statut este reglementat prin diferite acte normative: miniştri, secretari de stat, aleşi locali 1

(primari, viceprimari, consilieri locali, consilieri judeţeni, preşedinţi şi vicepreşedinţi de consilii

judeţene).2

b) personal contractual, al cărui statut juridic este reglementat prin ceea ce este denumit

prin formula generică de „legislaţia muncii „ prin care se evocă, în primul rând Codul muncii, cu

modificările şi completările ulterioare3

c) funcţionari publici, al căror statut juridic este reglementat prin Legea nr. 188/1999, cu

modificările şi completările ulterioare, şi prin alte legi, care reglementează statute juridice

specifice aplicabile diferitelor categorii de funcţioanri publici.

În ceea ce priveşte natura juridică a funcţiei publice şi a funcţionarului public, în doctrina

de drept adminsitrativ şi de drept al muncii, s-au purtat numeroare discuţii care, în principal, s-au

concentrat pe următoarele aspecte:

a)Funcţionarul public şi salariatul sunt institiţii juridice diferite sau identice;

b) Dacă funcţionarul public şi salariatul nu sunt instituţii juridice identice, care este

raportul dintre ele din punct de vedere al dimensiunilor statutul juridic, care sunt asemănările şi

deosebirile dintre statutul juridic care li se aplică.4

Opinii cu privire la aceste probleme se regăsesc în numeroase lucrări cu caracter

monografic elaborate de-a lungul timpului, în cursuri şi tratate universitare, în studii şi articole, şi

1 Pentru o analiză a statutului aleşilor locali, se vedea Rodica Narcisa Ptrescu- Discuţii despre aleşii locali în

lumiona Lgii nr. 393/2004, articol apărut în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene,Secţiunea pentru ştiinţe juridic eşi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 7/2005, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”, pp. 261-266.

2Statutul juridic al miniştrilor şi secretarilor de stat este reglementat prin Constituţie, prin Legea nr. 90/2001

privind organizare aşi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor; prin diferite ordonanţe sau hotărâri de Guvern care reglementează organizarea şi funcţionarea diferitelor organe ale administraţiei publice centrale. Statutul autorităţilor autonome locale este reglementat prin Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

3 Cu privire la analiza acestor modificări, a se vedea Ion Traian Ştefănescu- Modificările Codului muncii -

comentate-, O.U.G. nr. 65/2005, Editura Lumina Lex , Bucureşti, 2005.4 Pentru o analiză comparativă a statutul juridic al celor două instituţii, a se vedea Verginia Vedinaş-Statutul

funcţionarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1998; Romeo Paul Postelnicu- Statutul juridic al funcţioanrului public, Teză de doctorat, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2006.

ele au fost influenţate nu numai de doctrina diferitelor epoci istorice, dar şi de legislaţia specifică

acestora.

În limbajul juridic contemporan regăsim mai multe concepte pentru a evoca acea

categorie de personal din administraţie cu statut de funcţionar public.5

Diferenţa dintre conceptele cu care se exprimă o anumită instituţie juridică nu este pur

formală, nu prezintă doar un interes lingvistic, ea are relevanţă şi pe planul realităţilor juridice

evocate, în fiecare ţară, prin aceste concepte.6

2. Fundamente constituţionale ale conceptelor de funcţie publică

şi funcţionari publici

Articolul 73 alin.(3) litera “j” enumeră, printre domeniile de reglementare rezervate

legilor organice, şi statutul funcţionarilor publici.

Acelaşi articol, la litera p), prevede că o altă lege organică urmează să reglementeze

regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia muncii.

Faptul că legiuitorul constituant a găsit de cuviinţă să prevadă două legi organice, de sine

stătătoare, prin care să se adopte statutul juridic al funcţionarului public şi statutul juridic al

salariatului,determină concluzia consacrării regimului juridic statutar pentru funcţionarii

publici, respectiv a regimului contractual pentru „restul salariaţilor”.7

Un alt text constituţional este art 16 alin (3) care prevede că funcţiile şi demnităţile

publice pot fi ocupate de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

În forma iniţială a Constituţiei, acest articol impunea, pentru ocuparea unei funcţii sau

demnităţi în stat, condiţia cetăţeniei române exclusive, însă el a fost modificat prin Legea de

revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, astfel încât, ceea ce se impune în prezent este doar cetăţenia

română şi domiciliul în România.

Din interpretarea textului, rezultă că nu pot ocupa o funcţie sau o demnitate publică

persoanele care nu au cetăţenia română sau deşi au cetăţenia română, domiciliază în

străinătate.

Un alt text este articolul 54 alin(2) care prevede, cu statut de îndatorire fundamentală a

unei categorii de cetăţeni, respectiv cei cărora le sunt încredinţate anumite funcţii publice,

5 Exemplu, fonction publique în Franţa; civil service în Regatul Unit; affentlicher dienst în Germania. Pentru

detalii a se vedea Jacques Ziller- Égalité et mérite, l’accès à la fonction publique dans les États de la Communauté Éuropéenne, Bruylant, Bruxelles, 1998, p. 13.

6 Verginia Vedinaş- Drept administrativ şi instituţii politico- administrative, editura Lumina Lex, Bucureşti,

2002, p. 402.7 Antonie Iorgovan- Tratat, op. cit., vol. I, ed. 4, p. 567.

precum şi militarii, de a răspunde de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor care le revin, în

care scop vor depune jurământul cerut de lege.

Un alt text cu o semnificaţie deosebită este articolul 105 care reglementează regimul

juridic al incompatibilităţilor membrilor Guvernului.

Textul prevede (în art. 105 alin 1 teza 1) că funcţia de membru al Guvernului este

incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de

parlamentar.

3.Definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public.

Legea la care trimite Constituţia pentru reglementarea statutului juridic al funcţioanrului

public este Legea nr. 188/1999 privind Statutul juridic al funcţionarului public, cu modificările

ulterioare,8 republicată9 în urma modificărilor care i s-au adus prin Legea nr. 161/200310, care

reprezintă astfel legea-cadru în materie. Ultima modificare adusă reglemntării privind statutul

juridic general al funcţionarului public s-a realizat prin Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi

completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.11

În analiza pe care o întreprindem statutului juridic al funcţionarului public am avut în

vedere actele normative în vigoare, inclusiv recenta Lege nr. 251/2006.

Prin art. 2 din legea cadru este definită funcţia publică ca reprezentând ansamblul

atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de

putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi

autorităţile administraţiei publice autonome.

Referirea, din definiţie, şi la autorităţile administraţiei publice autonome a fost

introdusă prin Legea nr. 251/2006 şi nu este, în opinia mea, tocmai corectă, dat fiind fpatul că ea

induce ideea că autorităţile amdinistraţiei publice autonome ar fi o altă categorie de

autorităţi faţă de cele centrale sau locale. Ori am putiut constata în capitolele consacrate

Guvernului şi administraţiei centrale de specialitate, că în sistemul constituţional actual,

administraţia publică centrală include atât administraţia publică subordonată Guvernului sau

ministerelor, cât şi administraţie publică autonomă.

8 Publicată în Monitorul Oficial nr. 600 din 8 decembrie 1999.

9 Republicarea s-a făcut în Monitorul Oficial nr. 251 din 22 03 2004.

10 Lege nr. 161/2003 privind unele măsuri epntru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,

a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003.

11 Publicată în Monitorul Oficial nr.574 din 4 iulie 2006.

Cât priveşte amdinistraţia publică locală şi aceasta include organe administrative

autonome, cum ar fi consiliul local, cel judeţean, primarul, dar şi organe subordonate, exemplu

servicii publice subordonate consiliului local sau consiliului judeţean sau servicii publice

deconcentrate, care se subordonează ministerelro şi celorlalte rogane centrale de specilitate.

De aceea, în opinia noastră, era mai corect ca textul să rămână în forma anterioară

modificării realizată prin Legea nr. 251/2006, fără să mai facă referire, în mod distinct, la

administraţia publică autonomă.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică

legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei

autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a

unui interes public.

Constatăm, din definiţiile enunţate, că unul din elementele care dau identitate funcţiei

publice este faptul că prin intermediul ei se exercită prerogative de putere publică.

Legiuitorul nu se rezumă numai să precizeze acest lucru, ci şi enumeră, în articolul 2(3), care sunt

activităţile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică,12 fiind vorba despre:

a)punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;

b) elaborare proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau

instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelro politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi

statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentelor

necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;

d) consilierea, controlul şi auditul public intern;

e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;

f) colectarea creanţelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu

persoane fizice sua juridice de drept public sau privat, din ţară sau străinătate, în limita

competenţelor stabilite d e conducătorii autorităţilor sau isntituţiilor publice, precum şi

reprezentarea în justiţie a autorităţii sai instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei

publice.

Titularul unei funcţii publice este funcţionarul public.

12 Raţiunea pentru care s-a impus enumerarea acestor activităţi a fost aceea că în practică s-a constatat o

tendinţă de a se conferi statut de funcţionari publici unor persoane care, prin activitatea pe care o desfăşurau, nu erau învestiţi cu exercitarea prerogativelro de putere publică, fapt care a dus, imediat după adoptarea legii, la mărirea nejustificată a corpului funcţioanrilor publici, ceea ce impunea intervenţia legiutorului.

Importanţa funcţionarului public pentru statul de drpet care se ediifică acum în România

rezultă şi din faptul că, în calitate de instrument prin care administraţia îşi realizează atribuţiile,

prerogativele de putere publică, funcţionarul public este şi cel care, după aderarea României la

Uniunea Europeană, va contribui esenţia la transpunerea în practică a valorilor Uniunii Europene,

la garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, între care se regăsesc şi dreptul la o bună

administrare şi dreptul la o bună guvernare.13

Funcţionarul public reprezintă persoana legal învestită prin numire într-o funcţie

publică din structura unui serviciu public administrativ, în scopul îndeplinirii competenţei

acestuia.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcţionarul public e definit ca

reprezentând persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică. Un asemenea

statut este recunoscut şi persoanei căreia i-a încetat calitatea de funcţionar public şi continuă să

facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

Totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice constituie

corpul funcţionarilor publici.

Dacă salariatul îşi desfăşoară activitatea în baza unui raport de muncă, născut dintr-un

contract negociat de cele două părţi, dreptul muncii tinzând să devină din ce în ce mai mult un

drept negociat14, de natură convenţională, activitatea funcţionarului public se desfăşoară în

temeiul unui raport de funcţie publică sau de serviciu. Acest raport este stabilit pe cale

unilaterală, prin voinţa autorităţii care învesteşte, care exclude o “negociere“ sau “punere de

acord“ a viitorului funcţionar cu autoritatea respectivă. De altfel, articolul 4 (1) din Legea nr.

188/1999 prevede în mod expres că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului

de numire, emis în condiţiile legii.

Raportul de serviciu îl definim ca fiind acel complex de relaţii sociale, legal

determinate, stabilite între persoana fizică, titulară a funcţiei publice, autoritatea publică

din structura căreia face parte funcţia publică respectivă şi subiectele de drept în legătură

cu care se realizează competenţa respectivei autorităţi publice.

13 Verginia Vedinaş- Consideraţiia supra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea legii nr.

188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în Revista de Drept Public nr. 2/2006, p. 68.14

Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea - op. cit., p. 118.

4. Clasificarea funcţionarilor publici

1) Din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil identificăm funcţionari statutari,

care sunt de două categorii: funcţionari supuşi statutului general; funcţionari supuşi unor statute

speciale.

2) Din punctul de vedere al rigurozităţii disciplinei, pot fi identificate trei categorii:

funcţionari publici civili; funcţionari publici militari;

3) Din punctul de vedere al felului activitãţii proprii în competenţa funcţiei respective, pot fi

identificate: funcţii publice generale; funcţii publice specifice.

Funcţiile publice generale reprezintă anasamblul atribuţiilor şir esponsabilităţilor cu caracter

general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilro publice, în vederea realizării competenţelor lor

generale.

Funcţiile publice specifice reprezintă anasamblul atribuţiilor şir esponsabilităţilor cu caracter

specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării competenţelor lor specifice

sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.

4) Un alt criteriu îl reprezintã natura autoritãţii publice din care face parte funcţia

publicã exercitatã de titular, rezultând: funcţionari publici care fac parte din structura unor

autoritãţi de naturã statalã; funcţionari publici din structura autorităţilor autonome locale,

funcţionari publici care fac parte din structura unor autoritãţi administrative autonome.

Această ultimă categorie a fost introdusă prin Legea nr. 251/2006. În ceea ce ne priveşte,

nu împărtăşim existenţa ei, pentru motivele pe care le-am prezentat 3 referitor la definiţia fucnţiei

publice şi a funcţioanrului public.,

5) În funcţie de nivelul studiilor, identificăm:

- funcţionari publici din clasa I - studii superioare universitare de licenţă de lungă durată,

absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă

sau echivalentă.

Sunt funcţioanri publici din clasa I

- funcţionari publici din clasa a II-a - studii superioare de scurtă durată, absolvite cu

diplomă;

- funcţionari publici din clasa a III-a - studii medii liceale sau postliceale, absolvite cu

diplomă.

Funcţioanrii publici numiţi în clasele a II-a şi a III-a nu pot ocupa decât funcţii de

execuţie.

6) După nivelul atribuţiilor, identificăm:

- înalţi funcţionari publici;

- funcţionari publici de conducere;

- funcţionari publici de execuţie.

Prin Legea nr. 251/2006 au fost aduse modificări în ceea ce priveşte sfera celor trei

categorii de duncţioanri publici identificate anterior. Astfel, din categoria înalţilor funcţioanri

publici nu mai fac parte secretarii generali ai judeţului, care au devenit funcţionari publici de

conducere, fiind reglementaţi cu acest statut şi de Legea nr. 286/2006 care a modificat Legea nr.

215/2001 a administraţiei publice locale, aspecte pe care le-am analizat deja la capitolul consacrat

acestei materii.A dispărut de asemenea din această sferă secretarul general al prefecturii, dat

fiind faptul că isntituţia însăşia fost desfiinţată prin OUG nr. 179/2006 care a modificat Legea

prefectului nr. 340/2006, aspecte pe care de asemenea le-am analizat deja.

În prezent, categoria înalţilor funcţioanri publici cuprinde persoanele care sunt numiţi

în una din următoarele funcţii publice:

-secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;

-secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale;

-prefect;

-secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale;

-subprefect;

-inspector guvernamental.

Ne raliem la opinia formulată în doctrină conform căreia se impune regândirea categoriei

înalţilor funcţionari publicipentru numirea cărora este necesdară o comisie de concurs şi de

asemenea ar trebui ca această comisie să nu fie complet dependentă de voinţa reprezentanţilor

Guvernului.15

În categoria funcţionarilor publici de conducere sunt incluşi:

-director general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor administrative

autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora;

- director şi director adjunct din aparatul autorităţilor administrative autonome, al

ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei ublice centrale precum şi

funcţiile publice specifice asimilate acestora;

15 Radu Carp-Strategii şi propuneri de reformă a admninistraţiei publice în perspectiva integrării

europene, în Revista de Drept public nr. 2/2006, p. 108.

- secretar al unităţiia dministrativ teritoriale;

-director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrale ale

ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, instituţiei

prefectului, administraţiei publice locale şi insttituţiilor subordonate acestora precum şi funcţiile

publice asimilate acestora.

-şef serviciu precum şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia;

--şef birou precum şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia.

Funcţiile publice de execuţie sunt următoarele:

-funcţii publice de execuţie din calsa I includ funcţiile publice geenrale de consilier,

consilier juridic, auditor, expert, inspector precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora.

--funcţii publice de execuţie din clasa II includ funcţiile publice generale de referent de

specialitate precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora.

--funcţii publice de execuţie din calsa III includ funcţiile publice generale de referent

precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora.

7) În funcţie de statutul lor:

- funcţionari publici debutanţi, perioada de debut fiind de 12, 8 sau 6 luni;

- funcţionari publici definitivi.

8. După natura funcţiei pe care o ocupă, identificăm:16

-funcţionari care ocupă o funcţie publică de stat.

Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în acdrul

ministerelor, organelor de specialiatte ale amdinistraţiei public centrale, preucm şi în cadrul

autorităţilor administrative autonome.

- funcţionari care ocupă o funcţie publică teritorială,.

Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publcie stabilite şi avizate, potrivit legii, în

cadrul instituţiei prefectului, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte

organe ale amdinistraţiei publice centrale din unităţile amdinistrativ teritoriale.

- funcţionari care ocupă o funcţie publică locală.

Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul

aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al insituţiilor publice

subordonate acestora.

În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim împărţirea, nou introdusă prin legea nr. 251/006,

între funcţiile publice de stat, teritoriale şi locale. Ea este inspirată din sistemul francez, unde

16 Acest ultim criteriu a fost introdus prin punctul 9 al Legii nr. 251/2006.

regăsim o diviziune tripartită a funcţiei publice, care este de tradiţia sistemului francez dar nu este

de tradiţia sistemului românesc.

Dacă este să analizăm natura organelor în structura cărora se stabileşte funcţia

publciă teritorială, ajungem la concluzia că este vorba tot despre autorităţi de natură statală,

prefectul, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale

amdinistraţiei publice centrale fiind instituţii de natură statală.

5 Regimul juridic al actului de numire într-o funcţie publică

a. Actul de numire

Acesta reprezintă un act juridic unilateral emis de o autoritate publică, la

respectarea căruia persoana fizică se obligă prin jurământ, prin care i se conferă acesteia

calitatea de funcţionar public.

Din definiţie rezultă următoarele trăsături ale actului de numire într-o funcţie publică:

a) Prima trăsătură este aceea că actul de numire este un act juridic, adică o manifestare

de voinţă făcută cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

Statutul de funcţionar public se dobândeşte din momentul numirii şi se exercită din

momentul depunerii jurământului17.

b) Cea de-a doua trăsătură este că voinţa juridică pe care o exprimă are caracter

unilateral, cu admiterea acceptării de către funcţionar, care se realizează în momentul prestării

jurământului.

c) Cea de-a treia trăsătură a actului este caracterul său formal, obligaţia formei scrise a

actului de numire.

d) Actul administrativ trebuie să conţină clauze impuse obligatoriu de către lege, şi

anume: temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice,

data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de

desfăşurare a activităţii.

17 Credem că această soluţie este susţinută şi de legea fundamentală, în unele texte din care exemplificăm.

Articolul 104 (2) prevede că “Guvernul în întregul său şi fiecare din membrii în parte îşi exercită, mandatul începând de la data depunerii jurământului”.Însă textul constituţional care fundamentează, în cea mai mare măsură teza noastră este articolul 54(2) care prevede că “Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”. Folosind interpretarea literară, relevăm semnificaţia conjuncţiei “şi” care leagă exercitarea obligaţiilor funcţionarilor civili şi militari cu bună credinţă de momentul depunerii jurământului. Orice funcţionar public trebuie să-şi îndeplinească toate obligaţiile ce-i revin cu bună credinţă. Nu poate fi conceput ca în unele cazuri să manifeste bună credinţă şi în altele rea credinţă. Cum toate obligaţiile trebuie îndeplinite astfel, rezultă că nedepunerea jurământului, care legitimează buna credinţă, atrage după sine imposibilitatea îndeplinirii oricărei obligaţii.

e) Actul de numire în funcţie fiind o manifestare de voinţă făcută în consideraţiunea unei

persoane fizice determinate, el are un caracter personal, intuitu personae18.

f) O altă trăsătură a actului de numire în funcţie vizează calitatea organului emitent,

care este o autoritate publică.

6. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

A. Drepturile funcţionarului public

Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat - articolul 25.

La acest drept se referă Constituţia în două texte, respectiv articolul 29 care

reglementează libertatea gândirii, a opiniilor, şi articolul 30 care declară caracterul inviolabil al

libertăţii de exprimare a gândurilor, a opiniilor.

În afara serviciului, funcţionarul public are îndatorirea să respecte o obligaţie de măsură,

de rezervă, să-şi impună un autocontrol în exprimarea opiniilor sale, astfel încât să nu pună în

pericol imaginea proprie şi a instituţiei în care lucrează. Legea interzice orice discriminare între

funcţionarii publici pe criterii etnice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, sex,

orientare sexuală şi orice alt criteriu.

Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului şi care

îl vizează direct este garantat prin articolul 26.

Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici prin articolul 27.

Constituţia îl consacră în articolul 40, care garantează tuturor cetăţenilor dreptul de liberă

asociere în partide politice, sindicate şi alte forme de asociere.

Dreptul de asociere sindicală “este un drept fundamental, social politic, clasificat, de

regulă, în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare

etc., cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său”19.

Dreptul pe care îl recunoaşte articolul 27 din legea cadru a funcţionarilor publici

presupune pentru funcţionarul public următoarele prerogative:

18 El vizează deci aptitudinile fizice şi psihice ale unui anumit subiect de drept privat, care, prin numire,

dobândeşte statutul de subiect de drept public. El devine instrumentul autorităţii publice, cum se exprimă constant doctrina interbelică . (Paul Negulescu), abordând problema funcţionarilor publici, afirmă că “aceste persoane fizice sunt instrumentele de a voi şi de a acţiona ale organelor sau funcţiunilor“(în Tratat … op. cit., p. 525.)

19 Ioan Muraru, în Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin

Vasilescu, Ioan Vida - op. cit., p. 92.

- dreptul de a se asocia liber în sindicate;

- dreptul de a adera la unele sindicate;

- dreptul de a exercita un anumit mandat în cadrul acestora;

- dreptul de a se asocia în alt tip de organizaţii, cu caracter profesional, sau alte

organizaţii care au ca scop protejarea intereselor profesionale. Legiuitorul este extrem de precis în

ceea ce priveşte determinarea celorlalte tipuri de forme de asociere; pentru a elimina orice dubiu,

el enumeră, cu caracter limitativ, care sunt celelalte forme de asociere, alături de sindicate, în care

se pot asocia funcţionarii publici.

Înainte de adoptarea legii nr. 25!/2006, articolul 27 excepta de la exercitarea dreptului de

asociere sindicală pe înalţii funcţionari publici, pe funcţioanrii publici de conducere şi alte

categorii de funcţionari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale. Legea nr.

251/2006 a eliminat aceste interdicţii, permiţându-le şi acestor asă se asocieze sindical. A

introdus însă anumite restrângeri ale exerciţiului de asociere sindicală ale înalţilor

funcţionari publici şi funcţionari publici de conducere.Astfel, atunci când aceştia sunt aleşi în

organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, au obligaţia c aîn termen de 15 zile de la

alegere să opteze pentru una din cele două funcţii. În aczul în care optează pentru funcţia de

conducere sindicală,, raporturile de serviciu se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului

în funcţia de conducere din organizaţia sindicală.

Dreptul la grevă este garantat, în condiţiile legii, prin articolul 28.

Anterior adoptării Legii nr. 251/2006, articolul 28 impunea, ca şi restrângeri ale

exerciţiului acestui drept, condiţia de a respecta principiile celerităţii şi al continuităţii serviciilor

publice20. Aceste restricţii au fost eliminate în prezent, însă s-a adăugat precizarea funcţionarii

publici care sea flă în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe perioada grevei.

Articolul 43 din Constituţie enumeră, printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi

dreptul la grevă, care, în formularea textului constituţional, este recunoscut numai salariaţilor.

Termenul de “salariaţi” folosit de legiuitorul constituant trebuie înţeles într-o accepţiune

largă. Într-o asemenea perspectivă, trebuie admis că s-au avut în vedere şi funcţionarii publici, nu

numai salariaţii.

20 Pentru o părere critică asupra acestei dispoziţii referitoare la celeritatea serviciului public, a se vedea

Verginia Vedinaş – „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici” – comentată, ediţia a III-a, Bucureşti, 2004, Editura Lumina Lex, pp. 87-88.

Ca şi în articolul precedent, şi acest text trimite la o lege, în baza căreia urmează a se exercita

dreptul la grevă. În condiţiile actuale, legea la care face referire textul este Legea nr.168/1998 cu

privire la soluţionarea conflictelor de muncă21.

Un autor consideră că liberatatea sindicală şi dreptul la grevă au accentuat politizarea

administraţiei şi, prin acest fapt, reticenţa acesteia în a asculta de o puterte pe care, în alte condiţii, n-ar

aproba-o.22

Dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii -

articolul 29.

Din modul în care este redactat articolul 29 rezultă că legiuitorul a avut în vedere

viziunea clasică, în care salariul reprezintă contraprestaţia unei munci. O asemenea concluzie se

desprinde prin interpretarea literară, dar şi logică a textului, respectiv “Pentru activitatea depusă,

funcţionarii publici au dreptul la salariu...”. Rezultă cel puţin câte concluzii:

- dreptul la salariu se naşte din faptul că funcţionarul public a prestat (a depus) o anumită

activitate;

- salariul reprezintă contraprestaţia activităţii depusă de salariat;

- între salariu şi activitatea depusă trebuie să existe o anumită echivalenţă, un echilibru.

Între retribuţia cuvenită funcţionarului public şi cea cuvenită salariatului există atât

elemente comune, dar şi diferenţe23. Spre deosebire de situaţia salariatului, care îşi negociază

împreună cu angajatorul salariul, în cazul funcţionarului public salariul nu este negociat. El se

stabileşte ope legis, în mod general şi impersonal prin lege24.

Promovând soluţia clasică a salariului-contrapartidă a muncii prestate, legiuitorul român

a ignorat teza cu valoare axiomatică exprimată în doctrină şi anume faptul că remuneraţia

cuvenită funcţionarului public are ca scop să-i permită acestuia să ţină rangul social

corespunzător funcţiei sale25.

21 A se vedea, pentru analiza acestor reglementări, Ion Traian Ştefănescu – „Conflictele de muncă”,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.22

Ioan Alexandru- Administraţia şi puterea politică, în Revista de drept public nr. 2/2003, p. 3.23

A se vedea Verginia Vedinaş - op. cit., 2002, pp.147-151.24

Paul Negulescu – „Tratat de drept administrativ”, Bucureşti, 1934, vol II, pp. 604-606; Erast Diti Tarangul – „Tratat de drept administrativ român”, Cernăuţi, Tipografia “Glasul Bucovinei”, 1944, pp. 327 şi urm.

25 André de Laubadère, Jean Claude Venezia, Yves Gaudemet - op. cit., p. 82.

Potrivit textului de lege în discuţie, structura salariului se compune din patru elemente, şi

anume: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul corespunzător treptei de

salarizare şi suplimentul gradului şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

Sistemul de salarizare a funcţionarilor publici se stabileşte prin lege, potrivit articolului

29 alin. (3), fiind vorba despre legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru

funcţionarii publici, lege care până în prezent nu a fost adoptată, ceea ce determină doctrina să

aprecieze că în privinţa drepturilor de care beneficiază, funcţionarii publici sunt net dezavantajaţi

faţă de alte categorii de personal din sectorul public.26

Dreptul la uniformă, legea prevăzând că funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt

obligaţi să poarte uniformă în timpul serviciului, o primesc gratuit - potrivit articolului 30.

Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de 40

de ore pe săptămână - potrivit articolului 32.

Potrivit articolului 41 alin (3) din Constituţie, “durata normală a zilei de lucru este în

medie, de cel mult 8 ore (subl. ns.).“

Interpretarea corectă presupune că nu se poate depăşi media de 8 ore pe zi, ceea ce nu

exclude posibilitatea ca durata zilei de lucru să poată fi sub această limită maximă27.

Legea reglementează şi regimul orelor lucrate peste program (în sens de program normal

pentru oricare funcţionar public, indiferent că face parte din categoria funcţionarilor de conducere

sau de execuţie).

Numai funcţionarii de execuţie sunt îndrituiţi la recuperarea timpului lucrat peste

program sau la plata majorată, cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu

acest spor de 100% este de maxim 360 de ore pe an.

Dreptul funcţioanrilor publici de a fi aleşi sau numiţi în funcţii de demnitate publică,

în condiţiile legii, este recunoscut prin articolul 33. Anteriror modificărilor aduse prin Legea nr.

251/2006, d ela exercitarea acestui drept erau excluşi funcţionarii publici civili din ministerele

privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională. În ceea ce ne priveşte, am

criticat o asemenea exceptare, care ni s-a părut discrimnatorie şi nejustificată şi ne bucurăm că

legiuitorul a găsit de cuviinţă să renunţe la ea.

26 Radu Carp-Strategii şi propuneri de reformă a admninistraţiei publice în perspectiva integrării

europene, în Revista de Drept public nr. 2/2006, p. 107.27 În dreptul comunitar al funcţiei publice, regăsim o durată mai mare a zilei de lucru a funcţionarilor, respectiv 42 de ore.

A fost introdusă însă o anumită limitare, care âi priveşte pe înalţii funcţionai publici şi pe

funcţionarii publici de conduceret fi numiţi în funcţii de demnitate publică numai după încetarea,

în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu.

În ceea ce ne priveşte, considrăm că soluţia este discutabilă, în sensul în acre ea impune

încetarea raportului de serviciu al înaltului funcţioanr public şi al celor de conducere

anterior numirii într-o demnitate publică. Apreciem că ar fi fost corectă soluţia suspendării

raportului de serviciu al acestora, şi nu cea a încetării. Este puţin probabil că un funcţionar public

de carieră care ocupă o înaltă funcţie publică sau o funcţie publică de conducere va renunţa la

aceasta pentru o demnitate publică, din acre poate să fie schimbat oricând şi care nu presupune,

neapărat şi din păcate, competenţă şi profesionalism.

Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii este recunoscut

prin articolul 34.

Constituţia califică regimul concediului de odihnă ca pe o măsură de protecţie a muncii,

alături de alte măsuri28.

Concediului de odihnă îi sunt aferente două categorii de drepturi băneşti, şi anume:

indemnizaţia de concediu; o primă al cărei cuantum este egal cu salariul de bază din luna

anterioară şi care se impozitează separat .

Prin instituirea lor se consacră o deosebire între regimul concediului de odihnă al

funcţionarilor publici şi cel al concediului salariaţilor, în sensul acordării ex lege şi a unei prime

de concediu, pe lângă indemnizaţia cuvenită şi salariaţilor. Într-adevăr, în cazul salariaţilor, prima

de concediu se poate acorda numai dacă există o clauză expresă în acest sens în contractul

colectiv sau în contractul individual de muncă.

Interdicţia ca în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a

celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să fie

modificate, în alte condiţii decât din iniţiativa funcţionarului – articolul 35.

Textul instituie un principiu proteguitor pentru funcţionarul public şi anume interdicţia ca

în perioada în care se află în concediu de boală, de maternitate sau pentru creşterea şi îngrijirea

copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să se modifice altfel decât din iniţiativa

funcţionarului public în cauză.

28 Celelalte măsuri de protecţie a muncii, potrivit articolului 41 alin. (2) teza a doua, sunt: măsurile de

securitate şi protecţie a muncii, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, prestarea muncii în condiţii grele şi alte situaţii specifice.

Dreptul funcţionarilor publici la condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le

ocrotească sănătatea şi integritatea fizică este garantat - articolul 36.

Subliniem caracterul imperativ al textului, care impune autorităţilor publice să asigure

funcţionarilor publici condiţii corespunzătoare de muncă29.

Dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente, în condiţiile legii - articolul 37.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii îşi află reglementarea în articolul 34 din Constituţia

României. El a fost receptat îndeosebi din Pactul internaţional relativ la drepturile economice,

sociale şi culturale, care, în articolul 12, prevede dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună

sănătate fizică şi mentală, drept care presupune şi obligaţia de a se asigura tuturor cetăţenilor

mijloacele necesare realizării acestui deziderat.

Dreptul la pensii şi alte drepturi de asigurări sociale - articolul 38.

Este o teză cu valoare axiomatică aceea că funcţionarii publici, la fel ca şi salariaţii,

beneficiază de două categorii de drepturi băneşti:

- drepturi cuvenite pe perioada cât sunt în activitate (salariu, sporuri, diferite

indemnizaţii);

- drepturi cuvenite la încetarea activităţii, în cazul funcţionarului public la încetarea

raportului de funcţie publică.

În această ultimă categorie se încadrează şi dreptul la pensie. Doctrina occidentală defineşte

pensia ca reprezentând un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării

funcţiei, ca urmare a retragerii sale din activitate.30

Dincolo de pensia cuvenită ca urmare a activităţii prestate, legea reglementează, prin articolul

39, şi pensia de urmaş, precum şi un drept special al urmaşilor de a primi, pe timp de 3 luni,

echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcţioanrului public.

Dreptul de a se bucura de protecţia legii - articolul 40.

29 Verginia Vedinaş – Statutul…, op. cit., 2004, p. 116.

30 Jean Marie Auby, Jean Bernard Auby- op. cit.., p. 150.

Este un drept fundamental al funcţionarilor publici, sancţionat şi de legislaţia penală prin

încriminarea unor fapte ca reprezentând infracţiuni (exemplu infracţiunea de ultraj31, de ofensă

adusă autorităţii32 etc.).

Prin legea nr. 251/2006 au fost consacrate noi şi speciale forme de protecţie, care privesc

funcţioanrii publici cu atribuţii de contorl şi inspecţie, executare silită a creanţelro bugetare,

preucm şi alte categorii de funcţionari publici care desfăşoarăa ctivităţi cu grad ridicat de risc

profesional. Astfel de msăuri urmează a se stabili la propunerea Agenţiei Naţionale a

Funcţioanrilor Publici, sau de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul Agenţiei.

Dreptul funcţionarului de a fi despăgubit în situaţia în care a suferit, din culpa autorităţii

sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor - articolul 41.

Legea consacră o asemenea formă de răspundere patrimonială ca pe un “drept” cuvenit

funcţionarului public din raţiuni care ţin de intenţia de a conferi cât mai multă deschidere

reglementării, o perspectivă cât mai generoasă şi mai aptă de a determina calificarea legii de faţă

ca o lege care să satisfacă coordonatele europene ale instituţiei funcţionarului public.

Prin articolul 40 se consacră, în egală măsură, un drept al funcţionarului public şi o

obligaţie a autorităţii sau instituţiei publice.

Dreptul se acordă în condiţiile în care funcţionarul public a suferit un prejudiciu material,

din culpa autorităţii sau instituţiei. Se impune ca prejudiciul să fi fost produs în timpul îndeplinirii

sarcinilor de serviciu.

B. Îndatoririle funcţionarilor publici

Funcţionarii publici sunt datori să-şi îndeplinească cu profesionalism, loialitate,

corectitudine şi în mod conştiincios îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care

ar putea să aducă prejudicii persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului

funcţionarilor publici - articolul 42.

31 Potrivit articolului 239 din Codul penal, insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin

mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii constituie infracţiunea de ultraj şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani. Alin. (2) al articolului prevede că lovirea sau orice acte de violenţă, precum vătămarea corporală săvârşite împotriva persoanei prevăzută în alin. (1), aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 12 ani.

32 Infracţiunea de “ofensă adusă autorităţii” este prevăzută de art. 238 din Codul penal.

Din interpretarea sistematică a multora din prevederile legii, inclusiv din interpretarea

articolului 42, putem desprinde concluzia că, în mod implicit, sunt consacrate şi anumite

îndatoriri care privesc nu numai activitatea din timpul serviciului, ci şi perioadele care exced

acesteia. Spre pildă, în articolul 42 regăsim obligaţia funcţionarului public de a se abţine de la

orice acţiune care ar aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului

funcţionarilor publici. Textul nu precizează expres, dar formularea exhaustivă “de la orice

fapte...” atrage concluzia că nu are nici o relevanţă felul faptelor, împrejurările în care ar fi

săvârşite acestea, faptul că ele ar fi săvârşite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau în afara

acestora. Singurul lucru care are importanţă este ca acea faptă să nu aducă prejudicii autorităţii

sau instituţiei publice33.

Prima dintre aceste îndatoriri prezintă un caracter complex, în sensul că ea este constituită

din două tipuri de obligaţii:

- o obligaţie de a face, obligaţie in faciendo, care îi impune funcţionarului public un

anumit comportament profesional;

- o obligaţie de a nu face, care este o obligaţie in abstinendo, prin care funcţionarul public

este ţinut să se abţină de la orice faptă care ar putea cauza un prejudiciu persoanelor fizice sau

juridice sau prestigiului corpului funcţionarilor publici.

Interdicţia funcţioanrilor publici de a ocupa funcţii de consudere în structurile sau

organele de conducere ale partidelor politice sau organizaţiilor cărora le este alicabil acelaşi

regim juridic sau ale asociaţiilor şi fundaţiilor care funcţionează pe lîngă ele, este prevăzută de

articolul 43 alin. )1), astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

Este interzis să facă parte din partide politice sau organizaţii cărora le este alicabil acelaşi

regim juridic sau din asociaţii şi fundaţii care funcţionează pe lîngă ele înalţilor funcţionari

publici şi funcţionarilor publici de conducere.

Toţi funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină

de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.

Şi prin acest text se instituie o obligaţie de a nu face, o obligaţie in abstinendo, care

vizează de această dată exprimarea sau manifestarea convingerilor politice ale funcţionarilor

publici.

33 Verginia Vedinaş – Statutul…, op. cit., 2004, p. 127.

Dreptul de a avea anumite afinităţi politice, de a împărtăşi o anumită doctrină, de a crede

în ea, este un drept inalienabil şi imanent al omului, care nu poate fi interzis de nici o Constituţie

şi de nici o lege.

Funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din

funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate, potrivit articolului

44. Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor date de superiorii ierarhici, cu

excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale. În asemenea cazuri,

funcţionarul public are obligaţia să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziţiei primite. Dacă

funcţionarul public care a dat dispoziţia stăruie în executarea ei, va trebui să o formuleze în scris.

În această situaţie dispoziţia va fi executată de cel care a primit-o, cu excepţia cazului în care e

vădit ilegală. El are obligaţia să o aducă la cunoştinţa superiorului ierarhic al persoanei care a

emis dispoziţia.

Legiuitorul reuşeşte să consacre un regim juridic complet al datoriei de supunere, ale

cărui dimensiuni pot fi identificate a fi următoarele:

1) Îndatorirea de conformare vizează dispoziţiile care sunt date de funcţionarii cu funcţii

de conducere ierarhic superiori34.

2) Obligaţia de conformare faţă de dispoziţiile şefilor direcţi nu mai subzistă în situaţia în

care funcţionarul public consideră că aceste dispoziţii sunt ilegale. Legiuitorul recunoaşte, deci,

funcţionarului public două prerogative, una implicită şi cealaltă expresă. Prerogativa implicită

este aceea că funcţionarul public face o evaluare a dispoziţiei pe care a primit-o, în scopul de a

determina dacă are sau nu un caracter legal, ceea ce atrage obligaţia - dacă este legală - de a o

pune în executare.

3) Refuzul de a executa o dispoziţie pe care o apreciază ca fiind ilegală este condiţionat

de obligaţia de a-l motiva în scris şi bineînţeles de a comunica acest refuz motivat autorului

dispoziţiei ilegale.

4) În situaţia în care funcţionarul public care a emis dispoziţia insistă în îndeplinirea ei,

este obligat ca tot în scris să formuleze susţinerea de a se executa dispoziţia respectivă.

5) În situaţia în care şeful ierarhic a precizat în scris pretenţia de a se îndeplini dispoziţia

contestată de subordonatul său, acesta din urmă are obligaţia să o execute fără ca legiuitorul să-i mai

recunoască vreo posibilitate de a se opune executării.

34 Marcel Waline - Précis de droit administratif, Éditions Montchrestien, Paris, 1970, p. 60. În mod

constant doctrina a recunoscut faptul că obligaţia de supunere este datorată numai funcţionarilor care fac parte din aceeaşi ierarhie administrativă.

6) Se instituie obligaţia funcţionarului de a informa pe şeful ierarhic al celui de la care

emană dispoziţia ilegală.

Funcţionarii publici au îndatorirea să respecte secretul de stat şi secretul de serviciu,

precum şi confidenţialitatea în legătură cu informaţiile de care ia cunoştinţă în timpul

serviciului, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii, potrivit articolului 45.

Este analizată şi sub titulatura de “discreţie profesională”, care are un caracter exhaustiv

şi include, în opinia noastră, atât obligaţia de păstrare a secretului de stat şi de serviciu, prevăzută

de articolul 44, cât şi obligaţia de confidenţialitate, reglementată de articolul 45.

Sintagma secret de serviciu evocă actele şi faptele prevăzute expres de o normă generală

sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sancţiuni penale sau disciplinare35.

Legea actuală uzitează cu două concepte şi implicit cu două categorii de secrete şi anume

secretul de stat şi secretul de serviciu.

Obligaţia de a păstra informaţiile care reprezintă unul din cele două tipuri de secrete

urmează a se respecta în condiţiile legii. Este vorba despre legea privind secretul de stat.

Totodată, funcţionarii publici trebuie să păstreze confidenţialitatea în legătură cu faptele,

informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei.

Îndatorirea de confidenţialitate presupune interdicţia de a face publice informaţii de care

funcţionarul public ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei sale.

Constatăm că în cazul funcţionarului public, îndatorirea de confidenţialitate constituie o

îndatorire ex lege, în timp ce, în cazul salariatului, poate rezulta, de regulă, dintr-o clauză

contractuală36.

Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect,

pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje. La

numirea, precum şi la eliberarea din funcţie, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în

condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, declaraţia de avere, obligaţia

fiind isntituită prin articolul 46.

Această declaraţie se actualizează anual. Ea este analizată, de regulă, sub denumirea de

obligaţie de dezinteresare şi face parte din categoria îndatoririlor care vizează, în egală măsură,

atât viaţa profesională, cât şi viaţa privată a funcţionarului public.

35 Verginia Vedinaş - op. cit., 2004, p. 160.

36 Ion Traian Ştefănescu –Tratat...op. cit., pp. 151-153.

Codul penal sancţionează infracţiunea luării de mită în articolul 25437, în care vorbeşte

despre patru moduri în care se poate manifesta aceasta şi anume: pretinderea, primirea, acceptarea

promisiunii unor astfel de foloase şi faptul de a nu respinge astfel de foloase.

Din modul în care este formulat textul, desprindem concluzia că nu are importanţă modul

lor de obiectivare, că ele reprezintă bani, daruri, alte avantaje de orice natură38, singurul lucru care

contează este ca ele să poată fi calificate un favor, un avantaj care i-ar reveni funcţionarului şi în

schimbul căruia acesta ar fi obligat să efectueze o anumită activitate, prevalându-se de statutul de

funcţionar public.

În ceea ce priveşte cea de-a doua obligaţie, prevăzută de alineatul al doilea al articolului

46, este vorba despre obligaţia de a-şi declara averea, obligaţie care revine tuturor funcţionarilor

şi demnitarilor publici şi care în prezent îşi află reglementarea în Legea nr. 115/199639.

Declaraţia de avere se formulează atât la numirea cât şi la încetarea raportului de funcţie

publică; prin intermediul ei se urmăreşte să se preîntâmpine cazurile de abuzuri, de corupţie, de

folosire a slujbei în scopul obţinerii unor avantaje materiale deosebite.

Funcţionarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de superiorii

ierarhici în termenele stabilite, în conformitate cu articolul 47. Totodată, le este interzis să

primească direct cereri a căror rezolvare intră în competenţa lor sau să discute direct cu petenţii,

cu excepţia celor cărora le sunt stabilite astfel de atribuţii, precum şi să intervină pentru

soluţionarea lor.

Primul alineat impune funcţionarilor publici obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de

superiorii ierarhici în termenele stabilite. Din modul în care este formulat textul ar trebui să

tragem concluzia că funcţionarului public îi incumbă numai obligaţia de a rezolva sarcinile de

serviciu repartizate de şefii ierarhici, şi, pe cale de consecinţă, dreptul de a refuza rezolvarea

tuturor celorlalte lucrări care nu provin de la conducătorul compartimentului. O asemenea

concluzie, în opinia noastră, nu poate fi acceptată atât din consideraţiuni teoretice, cât şi practice.

C.Perfecţionarea pregătirii profesionale

37 Articolul 254 alin (1) are următorul conţinut:”Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori

primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini sau de a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.(subli. ns.)

38 Exemplu atribuirea unui spaţiu comercial sau de locuit, înlesnirea dobândirii unui statut etc.

39 Publicată în M.Of. nr. 263 din data: 28/10/1996.

Reglementarea perfecţionarii profesionale în Statut a cunoscut mai multe faze. Mai întâti,

a fost reglementată exclusiv ca o îndatoririe, soluţie pe care noi am criticat-o, propunând ca

legiuitorul să-i confere statut şi de drpet, nu numai de îndatorire, pentru că zadarnic consacri

obligaţia funcţioanrului de a se perfecţiona, dacă nu îi recunoşti şi dreptul de a face acest lucru, şi,

corelativ, obligaţia instituţiei de a garanta acest drept.

Legea nr. 251/2001 a făcut în salt în evoluţia reglementării acestei materii, prevăzând o

secţiune separată pentru reglementarea perfecţionării profesionale, de unde importanţa

deosebită pe care el a înţeles să o acord eşi care nu poate decât să bucure. Obligaţia şi dreptul la

perfecţionarea pregătirii profesionale-art. 48.

Textul consacră, într-o formă amplă care presupune aspecte complexe, instituţia

perfecţionării pregătirii profesionale care reprezintă, în egală măsură, o obligaţie, dar şi un drept

al funcţionarului public. Spunem aceasta deoarece în articolul 32 din Constituţie se reglementează

dreptul la învăţătură, care reprezintă un drept fundamental al tuturor cetăţenilor, care este asigurat

printr-o multitudine de forme40, legiuitorul constituant vorbind şi despre alte forme de instrucţie şi

perfecţionare.

Din analiza modului în care este reglementată de lege îndatorirea de perfecţionare a

pregătirii profesionale, poate fi identificat regimul său juridic şi anume:

a) această îndatorire revine tuturor funcţionarilor publici, fără distincţie între funcţionarii

de conducere şi cei de execuţie, dar ea are şi statut de drept;

b) se instituie obligaţia autorităţii sau instituţiei publice ca să prveadă în bugetul anual

propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională organizate

la iniţiativa sua în interesul autorităţii sau instituţiei publice.

c) se recunoaşte dreptul funcţionarului de a beneficia de salariu pe perioada în care

urmează forme de perfecţionare profesională organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau

instituţiei publice sau la iniţiativa funcţioanrului, cu acordul conducătorului autorităţii sau

instituţiei publice.

d) Sunt stabilite pentru funcţionarul public în cauză atât drepturi cât şi obligaţii speciale.

În situaţia în care funcţionarul public nu-şi respectă obligaţia, el va fi ţinut să

despăgubească autoritatea sau instituţia publică. Astfel, dacă încetează raportul de serviciu din

40 Este vorba despre învăţământul general obligatoriu, liceal, profesional, superior şi alte forme de instrucţie

şi perfecţionare.

anumite cazuri, altele decât cele car enu pot fi imputabile funcţioanrului, acesta are obligaţia să

restituie contravaloarea cheltuielilor de eprfecţionare făcute de autoritatea sua instituţia publică.

Funcţionarul public care urmează forme de perfecţionare cu durata mai mare de 90 de

zile într-un an calendaristic, este obligat să se angajeze în scris că va lucra între 2 şi 5 ani, dacă

cursurile sunt finanţate de la bugetul de stat.

Anterior adoptării Legii nr. 251/2006, era prevăzut termenul de cel puţin 5 ani, pentru ca

în prezent legea să vorbească despre o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani. Considerăm că noua

reglementare va permite o libertate excesivă a autorităţii de a hotărî, între 2 şi 5 ani, de unde

riscul unor soluţii discriminatorii între diferiţi funcţioanri publici.

Funcţionarul public care urmează o formă de perfecţioanr,e dar nu o absolvă din vina sa,

este obligat să restituie instituţiei sau autorităţii publice contravaloarea chelturielilor efectuate cu

perfecţionareaşi drepturile salariale primite pe perioada perfecţionării, dacă acestea au fost

suportate de autoritatea sau instituţia publică.

Pentru a se clarifica discuţiile care au apărut în practica administrativă privind înţelesul a

ce anume se introduce în sintagma perfecţioanre profesională, articolul 493, nou introdus prin

Legea nr. 251/2006 prevede că nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi

finanţate de la bugetul de stat sau din cel local studiile universitare sau studiile de doctorat.

D. Dreptul la carieră

În lume există două mari categorii de sisteme de serviciu public:41

a) sistemul de tip post, format dintr-un ansamblu de funcţii sau meserii, în care funcţionarii

pot fi numiţi într-una din aceste funcţii. Cum se susţine în doctrina franceză, acest sistem costă în “a

viza funcţii sub aspectul sarcinilor de îndeplinit, activităţilor de exercitat, şi nu sub unghiul unei

profesiuni. Agentul este recrutat pentru a ocupa un post determinat, căruia îi rămâne afectat pe tot

cursul funcţiei; el nu face carieră. Ilustrarea tipică este S.U.A, unde e legat originar de spoils-

system”.42

b) sistemul de tip “carieră” bazat pe stabilitatea şi continuitatea în carieră, în care

“agentul recrutat devine membru al unui corp sau cadru organizat şi ierarhizat... Sistemul civil

service britanic este tipic pentru această formulă, practicată şi în Franţa”43.

41 Ioan Alexandru – „Administraţia publică, Teorii, realităţi, perspective”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1999, pp.467-468.42

A. de Laubadère, J.C. Venezia, Y. Gaudemet - op. cit., 1995, p. 55.43

A. de Laubadère, J.C. Venezia, Y. Gaudemet - op. cit., 1995, p. 55.

Un prim element care defineşte cariera funcţionarului public este stabilitatea în funcţie.

Stabilitatea, ca şi inamovibilitatea, îşi au obârşia în nevoia găsirii unui instrument, care să

stopeze amestecul mereu crescând al politicii în administraţie.44

Ele materializează deci reacţia împotriva unui asemenea amestec urmărindu-se crearea

unei independenţe, inerente bunului mers al serviciului public respectiv.

Inamovibilitatea, reprezintă, ca şi stabilitatea, o garanţie pe care statul o acordă

funcţionarului său, că nu va fi suspendat sau revocat decât pentru cauze disciplinare; ea se

deosebeşte de stabilitate prin aceea că funcţionarul inamovibil nu va putea fi mutat nici în interes

de serviciu, nici măcar prin avansare.

Un element al carierei funcţionarului public îl reprezintă avansarea acestora.

În carieră, funcţionarului public îi este recunoscut45 dreptul de a promova în funcţia

publică şi de a avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Un element de noutate adus prin

ultimrele modificări ale legii nr. 188/1999 este cuprins în teza a doua a articolului 55, conform

căreia promovarea în clasă, în grade profesionale şi avansarea în treptele de salarizare nu sunt

condiţioante de existenţa unui post vacant. Este importantă această precizare, care înlocuieşte

soluţia anterioară care condiţiona promovarea de existenţa unui post vacant. Dat fiind faptul că

posturi vacante nu erau, în ultimii ani existând numeroase restricţii la încadrarea în posturi în

autorităţile şi instituţiile publice, blocări de posturi, se ajunsese la situaţia ca dreptul de a avansa

şi de a promova să fie unul formal, lipsit de conţinut, de vreme ce nu erau posturi vacante. În

completare, articolul 56 al legii46 recunoaşte că promovarea se poate face, prin concurs sau

examen, organizat anual, prin transformarea postului deţinut de funcţionarul public ca

urmare a promovării concursului sau examenului.

7. Recrutarea funcţionarilor publici

Pentru ocuparea ueni funcţii publice, legea impune anumite condiţii, cum ar fi: persoana

să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România; să cunoască limba română scris şi vorbit; să

aibă capacitate deplină de exerciţiu; să aibă o stare de sănătate corepsunzătoare, atestată prin

document medical; să îndeplineacsă condiţiile de studii cerute de lege pentru funcţia publică; să

îndeplinească condiţiile specifice impuse pentru ocuparea funcţiei publice; să nu fi fost

condamnată pentru săvârşirea ueni infracţiuni contra umanităţii, a statului sau autorităţii, de

44 Jean Vermeulen – „Statutul funcţionarilor publici”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Vremea, 1933,

p. 309.45

Prin articolul 55 din Legea nr. 188/1999, republicată, astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

46 Astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfărtuirea justiţiei, de fals sau fapte de

corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face incompatibilă cu exerciatrea

funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea; să nu fi fost destituită dintr-

o funcţie publică în ultimii 7 ani şi să nu fi desfăşurat activităţi de poliţie politică, astfel cum este

aceasta definită prin lege.

Modalităţile de ocupare a unei funcţii publice sunt promovarea, transferul,

redistribuirea, recrutarea şi alte modalităţi prevăzute expres de Legea nr. 188/1999, cu

modificările şi completările ulterioare.

Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţioanrilor publici se face prin concurs, în

limita funcţiilor publice vacante rezervate în scopul ocupării în acest fel prin planul de ocupare a

forţei de muncă.

Principiile care guvernează concursul sunt cele ale competiţiei deschise, transparenţei,

meritelor profesionale şi competenţei şi al egalităţii de acces al funcţiile publice pentru fiecare

cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale.

Perioada de stagiu are ca şi scop verificarea aptitudinilor profesionale în vederea

îndeplinirii atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a

funcţionarilor debutanţi şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei şi exigenţelor

acesteia.

Durata perioadei de stagiu diferă pentru funcţioanrii din celel trei clase, ea fiind de 12

luni pentur funcţionarii din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a şi 6 luni pentru funcţionarii

din clase I.

8. Răspunderea funcţionarilor publici

În raport şi de tezele exprimate în doctrină dar şi de dispoziţiile Legii nr. 188/1999, cu

modificările ulterioare, apreciem47 că pot fi identificate următoarele forme de răspundere a

funcţionarului public:

1. O răspundere disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de disciplină

specifice raportului de servicii;

2. O răspundere contravenţională, pentru săvârşirea, de către funcţionarul public, a

unor fapte antisociale calificate prin lege ca şi contravenţii;

47 Abordând această problemă, profesorul A. Iorgovan exprimă teza că formele răspunderii funcţionarului

public diferă după cum ne raportăm la funcţionarul supus regimului legal sau cel supus regimului contractual. Funcţionarului statutar i se va aplica: o răspundere disciplinară; o răspundere contravenţională; o răspundere penală şi o răspundere patrimonială. Valentin Prisacaru identifică patru tipuri de răspundere aplicabile funcţionarilor publici: disciplinară; administrativă (în mod corect administrativ contravenţională); civilă şi penală. (Tratat de drept administrativ, Ed. All, Bucureşti, 1996, pp. 196-199). Mircea Preda operează o distincţie care din punctul nostru de vedere nu se susţine, între “răspunderea disciplinară” şi “răspunderea administrativă” care s-ar regăsi în statutul funcţionarului public. (Curs de drept administrativ. Editura Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1996, pp. 166-190.

3. O răspundere patrimonială, fundamentată pe dispoziţiile articolului 52 din

Constituţie şi ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

4. O răspundere civilă care intervine pentru pagubele produse cu vinovăţie

patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; pentru nerestituirea în

termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;48 pentru daunele plătite de autoritatea sau

instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri

judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Răspundere penală, care intervine atunci când funcţionarul public a comis fapte

prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale. Acest tip de răspundere, la rândul lui, poate fi

justificat de două categorii de fapte culpabile:

- fapte prin care se încalcă obligaţiile izvorâte din raportul de funcţie, şi atunci instituţia

răspunderii este o instituţie complexă, aparţinând, prin faptele care o generează, dreptului

administrativ şi penal, iar prin regimul sancţionator specific, dreptului penal;

- fapte prin care se încalcă obligaţii care nu izvorăsc din raportul de funcţie, ci care sunt

săvârşite în calitate de cetăţean, şi, în această situaţie ne plasăm în sfera exclusivă a dreptului

penal.

Prin intermediul răspunderii se realizează atât scopul represiv, sancţionator cât şi scopul

preventiv, cărora trebuie să li se adauge, în opinia noastră, şi scopul educativ, care - deşi implică

prevenţia - nu se reduce la aceasta.

Răspunderile disciplinară, contravenţională, civilă sau penală ale funcţionarilor

publici sunt atrase de încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu. Rezultă că ele

reprezintă forme de răspundere subiectivă, bazată pe culpă, absenţa elementului subiectiv

determinând imposibilitatea intervenţiei lor.

Răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare, definită

de lege ca reprezentând încălcarea cu vinovăţie de către funcţioanrii publici a îndatoririlro

corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică

prevăzute de lege.

În ceea ce ne priveşte, am definit abaterea disicplinară ca reprezentând fapta săvârşită

cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din

48 Această formulare reprezintă un cras agramatism juridic al Statutului, deoarece ea statorniceşte că

nerestituirea sumelor ce s-au acordat necuvenit constituie o cauză de răspundere civilă, deşi , în cazul dat, nu suntem în prezenţa unei răspunderi civile, ci a plăţii lucrului nedatorat (art. 1092 Codul civil) - Serban Beligrădeanu- loc cit., p. 16.

raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-

profesional şi moral49.

Prin alineatul al doilea al articolului 65 sunt enumerate faptele care reprezintă abateri

disciplinare.

Legiuitorul se opreşte la următoarele fapte, pe care le califică drept abateri disciplinare şi

a căror analiză comportă următoarele categorii.

a) fapte care privesc nerespectarea programului de activitate, în această categorie

intrând faptele prevăzute la literele a, c şi d ale alineatului al doilea;

b) fapte care privesc modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, aici intrând faptele

sancţionate la literele b, e, i;

c) fapte care sancţionează încălcarea exigenţelor privind comportamentul profesional al

funcţionarului public, deontologia specifică funcţionarului,50 aici se încadrează faptele de la

literele g.

d) fapte care sancţionează încălcarea anumitor obligaţii ale funcţionarilor publici,

cărora legiuitorul le-a rezervat un regim special, în această categorie urmând a se încadra

faptele prevăzute la literele f, h şi j.

Legea nr. 188/1999 nu epuizează sfera abaterilor disicplinare, permiţând ca ea să inludă

şi alte fapte prevăzute ca abteri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi

al funcţionarului public.51

Prin alineatul al treilea legea stabileşte un număr de cinci sancţiuni disciplinare, a căror

analiză determină gruparea lor în următoarele categorii :

a) sancţiuni disciplinare cu caracter moral, în această categorie intrând mustrarea

scrisă.

b) sancţiuni cu caracter precumpănitor material, în această categorie intrând

diminuarea drepturilor salariale cu 5-20 % pe o perioadă de 1-3 luni.

c) sancţiuni care afectează cariera funcţionarului public, având şi consecinţe de ordin

patrimonial.

În această categorie se încadrează suspendarea dreptului la avansare pe o perioadă de

1-3 ani, precum şi retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia

publică pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului . Practic,

49 Verginia Vedinaş - op. cit., p. 185.

50 Verginia Vedinaş- Deontologia funcţioanrului public potrivit Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită

a funcţionarilor publici, În Revusta de drept public nr. 1/2004, pp. 56-71.51

Prevederea e conţinută de articolul 65 alin. (2) litera k), astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

aceste sancţiuni au un caracter complex, deoarece ele afectează nu doar cariera funcţionarului

public, dar şi drepturile materiale cuvenite acestuia, dat fiind faptul că oricărei trepte, clasă,

categorie îi corespunde un alt salariu, superior celui cuvenit pentru treapta, clasa sau categoria

precedentă.

d) sancţiuni care determină încetarea raportului de funcţie publică, în această ultimă

categorie intrând destituirea din funcţie.

Deşi legiuitorul nu o califică în mod expres astfel, ea reprezintă sancţiunea disciplinară

cea mai gravă atât prin consecinţele pe care le atrage cât şi prin gradul de pericol social al faptei

care determină luarea ei precum şi prin împrejurările în care se produce.

Principiile fundamentale care guvernează regimul răspunderii disciplinare a funcţionarului

public sunt prevăzute în art. 19 din H.G. nr. 1210/200352, după cum urmează:

a) prezumţia de nevinovăţie;

b) garantarea dreptului la apărare;

c) celeritatea procedurii;

d) contradictorialitatea;

e) proporţionalitatea, legalitatea şi unicitatea sancţiunii.

Prin articolul 66 este reglementată procedura de aplicare a sancţiunii cu caracter

moral, mustrarea scrisă, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea

conducătorului compartimentului în care funcţionează cel în cauză.

Legea instituie, parţial, două proceduri deosebite pentru aplicarea sancţiunilor

disciplinare:

- o primă procedură care priveşte aplicarea sancţiunii cu caracter moral, prevăzute la

articolul 70 alin.(3) literele a şi b;

- o a doua procedură prevăzută pentru restul sancţiunilor.

Unul dintre elementele caracteristice ale răspunderii disciplinare a funcţionarului public îl

reprezintă existenţa unui organ de

disciplină, în a cărui misiune intră determinarea comiterii de către funcţionarul

public a unor abateri disciplinare, care se realizează prin activitatea de cercetare pe care o

întreprinde, precum şi prin formularea propunerilor de sancţiuni ce urmează a se aplica

funcţionarilor publici. Acesta poartă denumirea de comisie de disciplină.

Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale

reprezentative sau, după caz, un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţioanrilor

52 HG nr. 1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din

cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 757/29.10.2003.

publici pentru care este organizată comisia de disciplină, în cazul în care sindicatul nu este

reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sidicat.

Legea nr. 251/2006 a introdus o nouă dispoziţie, prin articolul 641, potrivit căreia orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se paote

adresa instanţei judecătoreşti, în condiţiile legii, împotriva autorităţii sau isntituţiei publice care

a emis actul sau a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes

legitim.

În cazul în care se admite acţiunea şi instanţa constată vinovăţia funcţionarului, acesta va

fi obligat la plata daunelor, în solidar cu autoritatea sau instituţia publică.

Introducerea acestor dispoziţii nu era, în opinia naostră necesară, atâta vreme cât ele nu

fac altceva decât să preia, într-o formă aproape identică, dispoziţii ale Legii nr. 554/2004 a

contenciosului adminsitrativ. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre prevederea cuprinsă în

alineatul (3) al articolului 641, potrivit căreia răspunderea juridică a funcţionarului public nu se

poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile

autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Constatăm că textul introduce principiul conform căruia răspunderea juridică a

funcţionarului public, ca şi a administraţiei, în ansamblul său, se poate angaja doar când

are loc comiterea unor ilegalităţi, neexistând răspundere atunci când se acţionează legal şi în

conformitate cu procedurile administrative specifice autorităţii sau instituţiei publice respective.

Cazierul administrativ este documentul prin intermediul căruia se evidenţiază situaţia

disciplinară a funcţionarilor publici, el cuprinzând sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului

public, care nu au fost radiate, şi se eliberează de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, în

conformitate cu baza de date pe care aceştia o administrează.

Există anumite situaţii în care este necesară obţinerea cazierului administrativ, respectiv:

desemnarea ueni persoane ca membru în comunisa de concurs pentru recrutarea într-o funcţie

publică, în comsisia de disciplină, cea apritară sau pentru ocuparea unei îanlte funcţii publice sau

a unei funcţii publice de conducere, precum şi în orice alte situaţii prevăzute de lege.

Răspunderea penală a funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul

serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii

penale.

Legea prevede că în cazul în care în urma sesizării parchetului sau a organului de

cercetare penală s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorităţii sau instituţiei

publice va lua măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.

În situaţia în care parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmării

penale în cazurile prevăzute la alin. (2) şi (3), precum şi în cazul în care instanţa judecătorească

dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţie încetează.

Regimul procedural al răspunderii penale a fost îmbogăţit prin Legea nr. 251/2006, cu norma

potrivit căreia de la momentul începerii urmăririi penale persoana care are competenţa numirii în

funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului în cadrul altui

compartiment sau structuri fără personalitate juridică atunci când apreciază că funcţionarul care

face obeictul cercetării poate influenţa cercetarea.

În Codul penal, infracţiunile incidente în ceea ce-i priveşte pe funcţionarii publici sunt

reglementate de titlul VI, denumit “infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public

sau altor activităţi reglementate de lege”, articolele 246- 258.53

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici este angajată în situaţia în care

aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul sau în legătură cu serviciul.Proces verbal

contravenţional paote fi contestat în faţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi are

sediul autoritatea sau instituţia publică und eîşi desfăşoară activitatea funcţioanrul sancţionat.

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici este angajată pentru pagubele produse cu

vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice; pentru nereestituirea în termen legal a

sumelor acordate necuvenit şi pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în

claitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi

irevocabile. Pentru recuperarea sumelor,a utoritatea sua isntituţia publică paote emite o dispoziţie

d eimputare sau poate să-şi asume un angajament de plată, împotriva cărora funcţionarul public

poate face contestaţie la isntanţa de contencios amdinistrativ competentă.

9. Acordurile colective, reprezintă o instituţie introdusă prin modificările aduse

Statutului funcţionarului public prin Legea nr. 161/2003 şi ele reprezintă corespondentul,

pentru funcţionarul public, a contractului colectiv de muncă încheiat în cazul salariatului.

Potrivit art. 61, pot fi încheiate anual de autorităţile sau instituţiile publice cu sindicatele

reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici şi ele pot să

cuprindă măsuri referitoare doar la următoarele domenii: constituirea şi folosirea fondurilor

destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; sănătatea şi securitatea în muncă; programul

53 Este vorba despre următoarele infracţiuni: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (articolul

246); abuzul în serviciul prin îngrădirea unor drepturi (articolul 247 Codul penal); abuzul în serviciu contra intereselor publice (articolul 248); neglijenţa în serviciu (articolul 249); purtarea abuzivă (art. 250 ); neglijenţa în păstrarea secretului de stat ( art. 252); luarea de mită (art. 254 ); darea de mită (art. 255); primirea de foloase necuvenite (art. 256); traficul de influenţă (art. 257) şi faptele săvârşite de alţi funcţionari (art. 258).

zilnic de lucru; perfecţioanrea profesională şi alte msăuri referitoare la protecţia celor aleşi în

organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.

10 Corpul de rezervă al funcţionarilor publici este format din funcţionarii publici care

au fost eliberaţi din funcţie pentru motive neimputabile lor şi este gestionat de Agenţia Naţională

a Funcţionarilor Publici. Aceasta reprezintă o autoritate centrală de specialitate din subordinea

Ministerului Administraţiei şi Internelor, a cărei menire este aceea de a crea şi de a dezvolta un

corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial54.

11. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al

funcţionarului public

11. 1. Modificarea raportului de seriviciu reprezintă modalitate aprin intermediul

căreia se realizezaă mobilitatea în cadrul corpului funcţioanrilro publici.

Prin mobilitate în corpul funcţionarilor publici se propune eficientizarea acitivităţii

autorităţilor şi insitituţiilor publice, ea realizându-se atât în interes public cât şi în interesul

funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.

Modificarea raportului de serviciu se realizează prin delegare, detaşare, transfer sau

mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau

instituţiei publice.

Potrivit articolului 14 al Legii franceze din 13 iulie 1983, mobilitatea funcţionarilor în

sânul fiecărei funcţii publice reprezintă o garanţie fundamentală a carierei. Acelaşi articol

adaugă faptul că reprezintă o garanţie fundamentală accesul funcţionarilor de stat la funcţia

publică teritorială şi al funcţionarilor colectivităţilor teritoriale la funcţia publică de stat. În

sistemul farncez, mobilitatea este asigurată prin accesul direct la un alt corp, schimbarea

corpului funcţionăresc prin concurs intern, punerea la dispoziţie, detaşarea şi mutarea.55

Interesantă ni se pare şi norma, de absolută noutate, care prevede că atunci când

mobilitatea slujeşte un interes public, funcţionarul public nu poate refuza detaşarea sau mutarea

în cadrul altui compartiment sau structură, cu excepţia situaţiilor de la articolul 77 alin. (3),

54 Pe larg asupra acestor noutăţi legislative: Verginia Vedinaş – Consideraţii referitoare la modificările şi

completările aduse statutului funcţionarilor publici prin Legea nr. 161/2003, în Revista Dreptul nr. 10/2003, pp. 80-99.55

Serge Salon, Jean- Charles Savignac- La fonction publique, Editura Sirey, 1985, p. 118.

respectiv graviditatea, creşterea unui copil minor, starea sănătăţii, imposibilitatea asigurării unor

condiţii corespunzătoare de cazare, motive familiale sau când este singurul întreţinător al familiei.

Aceasta este una din soluţiile care slujeşte principiul preemţiunii interesului public,56

care este unul din principiile de bază care guvernează dreptul public şi administraţia publică.

Delegarea se dispune în intersul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă de cel

mult 60 de zile calendaristice într-un an. Pentru ca delegarea să se poată dispune pe o perioadă

mai mare, care nu poate depăşi 90 de zile într-un an, este necesar acordul funcţionarului public

Detaşarea se dispune în intersul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să fie

detaşat, pe o perioadă de cel mult 6luni într-un an. Pentru ca delegarea să se poată dispune pe o

perioadă mai mare de 6 luni într-un an într-un an, este necesar acordul scris al funcţionarului

public.

Una din condiţiile pentru ca detaşarea să poată fi dispusă este ca funcţioanrul public să

aibă pregătiorea profesională care să corepsundă atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice

şi să se respecte categoria, clasa şi gradul profesional al funcţionarului public.

O noutate importantă adusă prin Legea nr. 251/2006 este aceea că atât detaşarea cât şi

transferul se pot face pe o funcţie publică de conducere. Este o normă care schimbă optica şi

soluţia existentă până în prezent, conform căreia ocuparea unei funcţii publice se poate face

doar prin concurs şi pe care, în ceea ce ne priveşte, nu o împărtăşim, pentru că este lesne de

intuit modul discreţionar în care norma se va aplica în practică şi ce consecinţe va produce. Nu

cred că suntem încă pregătiţi, ca sistem administrativ, pentru acest gen de mobilitate în funcţia

publică.

Transferul poate avea loc atât în interesul serviciului cât şi la cererea funcţionarului

public.

Transferul în interesul serviciului se face numai într-o funcţie publică de aceeaşi

categorie, clasă şi grad profesional. Transferul la cerere se face într-o funcţie publică de aceeaşi

categorie, clasă şi grad profesional sau într-o funcţie de nivel inferior, în urma aprobării cererii de

transfer a funcţionarului de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită

transferul.

Introducerea distincţiei între funcţia publică centrală şi cea locală determină concluzia că

transferul nu se va putea efectua de pe o funcţie publică locală pe una de aceeaşi clasă şi

grad centrală şi invers.

În cazul funcţionarilor publici de conducere, transferul se poate realiza pe funcţii ale

căror atribuţii sunt similare cu atribuţiile funcţiei de pe care se efectuează transferul.

56 Cu privire la acest concept, a se vedea. A. Iorgovan- Tratat, op. cit., vol. I, ed. 4, p. 19.

Mutarea în cadrul altui compartiment poate fi definitivă sau temporară.

Mutarea defitinivă în cadrul altui compartiment poate avea loc atunci când se ddispune de

aonducătorul unei autorităţi sau isntituţii publice, la solicitarea justificată a fucnţioanrului public,

cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice sau în alte situaţii prevăzute de lege.

Funcţioanrul public paote solicita mutarea temporară sau definitivă în cazul în care starea

sănătăţii, dovedită cu certificat medical, nu îi permite desfăşurarea activităţii în acelaşi

compartiment.

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante se

realizează prin promovarea temporară a unui funcţionar public care îndeplineşte condiţiile

specifice pentru ocuparea acestei funcţii publice şi care nu are în cazierul administrativ sancţiuni

disciplinare neradiate, potrivit legii.

11.2.Suspendarea raportului de serviciu 57

Sunt reglementate două tipuri de suspendare, de drept şi din iniţiativa persoanei

interesate.

Suspendarea de drept intervine când funcţionaril se află într-un din următoarele situaţii:

a) este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada respectivă;

b) este încadrat la cabinetul unui demnitar;

c) este desemnat pentru o misiune diplomatcă sau în cadrul unor organisme

internaţionale;

d) desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută de lege suspendarea;

e)efectuează stagiul militar, stagiul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;

f)este arestast preventiv;

g) efectuează tratament medical în străinătate sau însoţeşte soţia sau o rudă de gradul I

inclusiv;

h) este în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă mai mare de o

lună;

i) carantină, în condiţiile legii;

j) concediu de maternitate, în condiţiile legii;

k) este dispărut, iar diuspariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;

l)forţă majoră;

m) alte cazuri prevăzute de lege.

57 Pentru o abordare de ansamblu a acestei problematici, a se vedea Andreea Drăghici- Instituţia suspendării

raporturilro juridice a serviciu ale funcţionarilor publici în lumina reglementărilor Legii nr. 188/1999 republicată, articol apărut în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 6/2004, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”, pp.419-423..

Suspendarea la iniţiativa funcţionarului public are loc în următoarele situaţii:

a)concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu

handicap, până la 3 ani, în condiţiile legii;

b) concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 7 ani sau în cazul copilului cu

handicap, până la 18 ani;

c) desfăşurarea de activităţi în cadrul unor roganisme sau isntituţii internaţionale;

d) participarea la campania electorală;

e) participarea la grevă.

Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcţionarului public,

pentur un interes personal legitim, în alte situaţii decât cele prevăzute anterior. Cererea se face îns

cris, cuc el puţin 15 zile înainte de data de la care se cere suspendarea.

Pe perioada suspendării,a utorităţile şi isntituţiile publcie au obligaţia să rezerve postul

aferent funcţiei ocupată de funcţioanrul public suspendat, ocuparea postului respectiv putându-se

face numai pe perioadă determinată.

11.3. Încetarea raportului de serviciu se face prin act administrativ al autorităţii

învestită cu puterea de numire,după cum urmează: de drept, prin acordul părţilor, consemnat în

scris, prin eliberare din funcţia publică, prin destituire din funcţia publică şi prin demisie.

Încetarea de drept are loc la data decesului funcţionarului public; a rămânerii defintive a

hotărârii de declarare a morţii; când funcţioanrul nu mai îndeplineşte anumite condiţii necesare

pentru ocuparea unei funcţii publice; la împlinirea condiţiilor de pensioanre sau al comunicarea

deciziei pe pensioanre pentru limită de vârstă, aniticpată sau de invaliditate, ca urmare a

constatării nulităţii absolute a actuluia dministrativ de numore în funcţia publică; când

funcţioanrul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească pentru o infracţiune dinc ele prevăzute

de lege sau când s-a dispus o pedeapsă privativă de libertate; ca urmare a interzicerii exercitării

profesiei sau funcţiei, ca măsură de siguranţă şi la data expirării termenului pentru care a fost

ocupată, pe o perioadă determinată, o anumită funcţie.

Eliberarea din funcţie se dispune de persoana care are competenţa legală de numire în

următoarele cazuri: autoritatea şi-a încetat activitatera sau a fost mutată în altă aprte iar

funcţioanrul nu este de acord să o urmeze; reducerea personalului, în caz de reorganizare, prin

reducerea postului ocupat de funcţioanrul public; ca urmare a admiterii cererii de reintegrare a

funcţie formulată d eun funcţioanr destituit ilegal; pentru incompetenţă eprsonală, când s-a

obţinut calificativul necorespunzător la evaluarea performanţelor profesionale; starea de sănătate

a funcţioanrului, constatată prin decizie a organelor medicale competente; ca urmare a refuzului

neîntemeiat al înaltului funcţioanr public de acceptare a numirii în condiţiile mobilităţii prevăzută

de lege pentru ei. În caz de eliberare, autoritatea sau isntituţia publică este obligată să acorde un

preaviz de 30 de zile.

Destituirea dintr-o funcţie publică se dispune ca sancţiune disciplianră aplicată pentru

motive imputabile funcţioanrului public, în cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare sau

a unei abateri disicplinare care a avut consecinţe grave sau dacă s–a ivit un motiv legal de

incompatibilitate iar funcţioanrul nu acţionează pentru încetarea lui într-un termen de 10 zile

calendaristice de la data când a intervenit.

Demisia reprezintă un act juridic unilateral al funcţionarului public, prin care acesta

comunică în scris încetarea raportului de serviciu. Demisia nu trebuie motivată şi produce efecte

juridice în termen de 30 de zile calendaristice de la înregistrare.

Funcţionarul public căruia i s-a modificat, i-a fost suspendat sau a încetat raportul de

serviciu are obligaţia să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea

exercitării atribuţiilor de serviciu.

În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţioanrul

public le consideră ilegale, el poate cere anularea actului administrativ prin care i-a încetat

raportul de serviciu, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.