FRONTIERA ŞI SISTEMUL TERITORIAL FRONTALIER arhiva- · PDF fileBulgaria ... Contextul...

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ŞI SPORT

GRAMA VASILE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

FRONTIERA ŞI SISTEMUL TERITORIAL FRONTALIER ORIENTAL AL UE.

STUDIU DE GEOGRAFIE POLITICĂ

Conducător ştiinţific: Prof. univ.dr. ILIEŞ ALEXANDRU

ORADEA 2011

Frontiera şi sistemul teritorial frontalier oriental al UE. Studiu de Geografie Politică

3

CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................................................................. 6

1. DELIMITAREA AREALULUI DE STUDIU ŞI PARTICULARITĂȚI MORFOMETRICE, ISTORICE ŞI STATISTICE .. 8

1.1. Particularitățile geografice ale spațiului analizat .............................................................................. 8 1.2. Contextul istoric determinant pentru arealul de studiu ................................................................. 14

2. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR ...................................................................................................... 22

2.1. Contribuțiile şcolii franceze ............................................................................................................. 22 2.2. Contribuțiile şcolii anglo‐saxone ..................................................................................................... 25 2.3. Alte contribuții ................................................................................................................................. 28

3. CADRUL CONCEPTUAL. METODE ŞI INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ........................................................... 33

3.1. Cadrul conceptual ............................................................................................................................ 33 3.1.1. Geografia Politică. Statul. .................................................................................................... 33 3.1.2. Teritoriul ca spațiu............................................................................................................... 34 3.1.3. Poziția .................................................................................................................................. 36 3.1.4. Frontiera. Granița. ............................................................................................................... 37 3.1.5. Sisteme teritoriale. Sisteme teritoriale transfrontaliere ..................................................... 37

3.2. Metodologia de cercetare ............................................................................................................... 39 3.3. Sisteme administrativ‐teritoriale frontaliere şi compatibilități transfrontaliere ............................ 42

3.3.1. Regionarea politico‐administrativă. Abordări teoretice ..................................................... 42 3.3.2. Modelul autonomist‐etnocratic .......................................................................................... 42 3.3.3. Modelul liberal‐democratic ................................................................................................. 43 3.3.4. Modelul autonomiilor regionale ......................................................................................... 44

3.4. Structuri administrative la frontiera externă orientală a spațiului UE. Spațiul UE ......................... 44 3.4.1. Finlanda ............................................................................................................................... 45 3.4.2. Estonia ................................................................................................................................. 47 3.4.3. Letonia ................................................................................................................................. 49 3.4.4. Lituania ................................................................................................................................ 51 3.4.5. Polonia ................................................................................................................................. 55 3.4.6. Slovacia ................................................................................................................................ 60 3.4.7. Ungaria ................................................................................................................................ 62 3.4.8. România............................................................................................................................... 64 3.4.9. Bulgaria ................................................................................................................................ 66 3.4.10. Grecia ................................................................................................................................ 68

3.5. Structuri administrative la frontiera externă orientală a spațiului UE. Spațiul nonUE ................... 70 3.5.1. Federația Rusă ..................................................................................................................... 70 3.5.2. Belarus ................................................................................................................................. 73 3.5.3. Ucraina ................................................................................................................................ 74 3.5.4. Republica Moldova .............................................................................................................. 75 3.5.5. Turcia ................................................................................................................................... 76

3.6. Indicatori ......................................................................................................................................... 79 4. TIPOLOGIA FRONTIERELOR POLITICE EUROPENE .................................................................................. 87

4.1. Frontierele în Europa ....................................................................................................................... 87


4

4.2. Cooperarea transfrontalieră ............................................................................................................ 89 4.3. Granițele ca bariere, punți, resurse şi simboluri ............................................................................. 90

4.3.1. Granițele ca bariere ............................................................................................................. 90 4.3.2. Granițele ca punți ................................................................................................................ 91 4.3.3. Granițele ca resurse ............................................................................................................ 93 4.3.4. Granițele ca simboluri ale identității ................................................................................... 94

4.4. Tipologia frontierelor politice europene în funcție de particularitățile cadrului natural ............... 95 5. ELEMENTE ŞI MECANISME DETERMINANTE ÎN CONSTITUIREA UNOR SISTEME TRANSFRONTALIERE

FUNCȚIONALE ........................................................................................................................................... 104

5.1. Programe de cooperare transfrontalieră şi inter‐regională axate pe frontierele externe ale Uniunii Europene .............................................................................................................................................. 106

6. PARTICULARITĂȚILE FRONTIEREI EXTERNE ORIENTALE A UNIUNII EUROPENE ................................... 116

6.1. Dinamica sistemului de frontiere în ansamblul teritorial‐politic al UE (CEE, CE) în perioada 1952‐2006 ...................................................................................................................................................... 116

6.1.1. Particularități politico‐geografice şi dinamica frontierelor inter‐statale de la constituirea ECCS (CECO) la EU ....................................................................................................................... 117 6.1.2. De la constituirea CECO la CE (1952‐1972) ....................................................................... 118 6.1.3. Extinderea CE pe axa nord‐sud (1973‐1986) ..................................................................... 120 6.1.4. Anul 1990 şi ajustarea germană a CE ................................................................................ 123 6.1.5. UE la cumpăna dintre milenii ............................................................................................ 124

6.2. Particularități morfo‐structurale ale noii frontiere orientale a UE după integrarea Bulgariei şi României (2007) ................................................................................................................................... 128

6.2.1. Ieşirea la Marea Neagră .................................................................................................... 128 6.2.2. Particularități morfo‐structurale ale noii frontiere externe a UE ..................................... 130

7. PARTICULARITĂȚILE SECTOARELOR STATALE ....................................................................................... 134

7.1. Arealul transfrontalier ruso‐finlandez ........................................................................................... 134 7.1.1. Aspecte istorice si geopolitice ........................................................................................... 134 7.1.2. Aspecte administrative ...................................................................................................... 135 7.1.3. Frontiera şi cooperarea transfrontalieră ........................................................................... 136 7.1.4. Aspecte economice ........................................................................................................... 139 7.1.5. Concluzii ............................................................................................................................ 142

7.2. Arealul transfrontalier ruso‐eston ................................................................................................. 143 7.2.1. Aspecte geografice ............................................................................................................ 143 7.2.2. Poarta Rusiei către Europa ................................................................................................ 144 7.2.3. Percepția frontierei ........................................................................................................... 147 7.2.4. Cooperarea transfrontalieră ............................................................................................. 150

7.3. Arealul transfrontalier ruso‐letono‐eston ..................................................................................... 152 7.3.1. Contextul istoric ................................................................................................................ 152 7.3.2. Suprafața şi populația ....................................................................................................... 152 7.3.3. Infrastructura .................................................................................................................... 155 7.3.4. Potentialul economic ........................................................................................................ 157 7.3.5. Aspecte culturale ............................................................................................................... 158

7.4. Arealul transfrontalier letono – lituano – belarus ......................................................................... 159 7.4.1. Componenta geografică .................................................................................................... 159 7.4.2. Componenta demografică ................................................................................................. 160 7.4.3. Componenta economică ................................................................................................... 161 7.4.4. Infrastructura .................................................................................................................... 162

7.5. Arealul transfrontalier polono‐ucrainean ..................................................................................... 162 7.5.1. Caracteristici generale ....................................................................................................... 162 7.5.2. Contextul istorico‐geopolitic ............................................................................................. 163 7.5.3. Aspecte administrative ...................................................................................................... 163 7.5.4. Aspecte economice ........................................................................................................... 164


5

7.5.5. Percepția frontierei ........................................................................................................... 166 7.5.6. Concluzii ............................................................................................................................ 167

7.6. Arealul transfrontalier slovaco‐ucrainean ..................................................................................... 168 7.7. Arealul transfrontalier ungaro‐ucrainean ..................................................................................... 170

7.7.1. Contextul istoric ................................................................................................................ 170 7.7.2. Aspecte economice ........................................................................................................... 172 7.7.3. Aspecte sociale .................................................................................................................. 172

7.8. Arealul transfrontalier româno‐ucrainean .................................................................................... 173 7.8.1. Cadrul geografic ................................................................................................................ 174 7.8.2. Aspecte metodologice ....................................................................................................... 175 7.8.3. Discuții ............................................................................................................................... 176 7.8.4. Concluzii ............................................................................................................................ 181

7.9. Arealul transfrontalier româno‐moldovean .................................................................................. 181 7.9.1. Contextul istorico‐geopolitic ............................................................................................. 181 7.9.2. Aspecte administrative ...................................................................................................... 183 7.9.3. Aspecte economice ........................................................................................................... 184

7.10. Arealul transfrontalier bulgaro‐turc ............................................................................................ 185 7.10.1. Delimitare ........................................................................................................................ 185 7.10.2. Elemente geografice ........................................................................................................ 186 7.10.3. Demografie ...................................................................................................................... 186 7.10.4. Potențialul economic ...................................................................................................... 187 7.10.5. Infrastructura .................................................................................................................. 188 7.10.6. Actori implicati ................................................................................................................ 189

7.11. Arealul transfrontalier greco‐turc ............................................................................................... 190 7.11.1. Istoric ............................................................................................................................... 190 7.11.2. Elemente etnografice ...................................................................................................... 192 7.11.3. Aspecte administrative .................................................................................................... 192

8. SISTEMUL EUROREGIONAL: ISTORIC, OBIECTIVE, DINAMICĂ ŞI STRUCTURĂ ...................................... 195

8.1. Euroregiunile ca subiect ................................................................................................................ 195 8.1.1. Definiri ............................................................................................................................... 195 8.1.2. Caracteristici structurale ale euroregiunilor ..................................................................... 196 8.1.3. Varietate structurală euroregională .................................................................................. 197

8.2. Euroregiunile de la frontiera externă orientală a UE .................................................................... 199 8.2.1. Sectorul polono‐slovaco‐ungar ......................................................................................... 199 8.2.2. Sectorul românesc ............................................................................................................. 205

CONCLUZII ................................................................................................................................................ 212

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ....................................................................................................................... 219


Începând cu formarea Uniunii Europene, continuată cu procesul de extindere a acesteia, căderea comunismului, apariţia fenomenului de globalizare, extinderea serviciilor de comunicaţii şi transport, la cumpăna dintre milenii şi mai ales începând cu mileniul III, importanţa graniţelor, în ceea ce priveşte funcţiile şi rolul acestora, pare a avea o tendinţă de estompare în spaţiul european. Cu toate acestea, nu putem vorbi de o dispariţie a graniţelor în totalitate, dimpotrivă, relaţiile internaţionale care se stabilesc la nivelul continentului european readuc în actualitate conceptele de graniţă, frontieră, hotar, regiuni transfrontaliere, euroregiuni etc.

Delimitarea spaţiului politic prin frontiere recunoscute şi legiferate la nivel internaţional reprezintă o condiţie esenţială în definirea unui stat, indiferent de forma sa de organizare. Dacă la nivelul debutului secolului trecut mai existau la nivel mondial delimitări între state prin “frontieră de tip areal”, în prezent contactul între state a devenit unul direct, prin “frontiere liniare”, respectiv prin graniţe, cu un traseu exact şi bine delimitat pe baza unor principii adoptate, însuşite şi aplicate de cea mai mare parte a statelor lumii (Ilieş Al., 2006). Printre interpretările cu privire la rolul şi functiile frontierei, se evidenţiază capacitatea acestora de a se converti în obstacole şi/sau promotoare ale cooperării, dezvoltării, stabilităţii şi păcii. Dintr-o analiză sumară, putem spune că, la nivel European, frontierele pot avea atât caracter unicator cât şi de barieră, respectiv obstacol. Frontierele cu potenţial generator de conflicte aparţin, în mare, statelor cu frontiere deschise, fără limite naturale de demarcaţie, celor care prezintă dispute teritoriale la graniţele lor, cu graniţe dictate arbitrar sau trasate prin forţă. De cealaltă parte pot fi incluse frontierele care generează cooperarea, dezvoltarea şi stabilitatea. În această categorie intră în special, pentru Europa Centrală şi de Est, frontierele care sunt incluse în programele de cooperare transfrontalieră, prin emergenţa euroregiunilor. Dinamica spaţiului politic al UE, de la un nucleu preexistent (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului) generat de tratatul de la Roma (1957) şi până în prezent, incluzând mai mult de jumătate din Europa geografică, are ca scop principal crearea unui sistem teritorial-politic cu grad ridicat de funcţionalitate, bazat pe subsisteme de diferite nivele grefate pe structurile regionale şi locale preexistente. Dacă includerea spaţiului politic al unui sistem teritorial de tip statal în “corpul” UE, implică eforturi conjugate din partea UE şi a noului stat inclus sub aspectul compatibilizării elementelor ce determină funcţionalitatea acestora, situaţia devine mai complexă în cazul arealelor de frontieră şi în special a celor ce constituie arealul frontalier al UE. Complexitatea derivă din gradul de compatibilizare şi numărul elementelor (sisteme de comunicaţii, puncte de trecere a frontierei, proiecte comune, trecut istoric comun, compatibilităţi de natură etnică şi confesională etc) ce susţin mecanismele de cooperare transfrontalieră între spaţiul UE şi cel nonUE contiguu.


Stabilirea frontierei unui stat este de regulă rezultatul unui proces complex, generat de o stare conjuctural-politică, cu scopul de a legifera legătura intrinsecă dintre o comunitate şi un teritoriu prin stabilirea concretă a limitelor sale de competenţe. În multe cazuri, aceste limite sunt fructul unor conflicte sau în alte cazuri au fost trasate pe un suport a cărui coordonate geografice au fost acceptate de ambele părţi implicate. Cele două sisteme teritoriale frontaliere contigui, au cunoscut evoluţii diferenţiate din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare şi implicare în structuri teritoriale de cooperare transfrontalieră. Dacă barierele în calea cooperării s-au succedat sub diferite forme în funcţie de situaţia politică regională şi europeană, din punct de vedere al cadrului natural, ca suport al activităţii antropice, oportunităţile sunt numeroase şi diversificate.

Întrebarea cu privire la frontierele finale ale Uniunii Europene a fost şi rămâne de actualitate. Unde se va opri sau ar trebui să se oprească Uniunea Europeană? Într-o primă etapă, geografia este cea care impune anumite limite fizice între care se încadrează continentul european. Însă graniţele naturale există doar în măsura în care vrem noi să existe. De-a lungul istoriei, munţii şi râurile au divizat dar mai ales au unit oamenii şi naţiunile. Aşadar, graniţele sunt mult mai mult decât simple linii de delimitare fizică, devenind construcţii sociale care interconectează oameni şi civilizaţii. Mai mult decât atât, graniţele au fost şi sunt dintotdeauna în continuă mişcare, sunt dinamice, schimbându-se neîncetat. În ceea ce priveşte limitele construcţiei europene, geografia stabileşte doar cadrul natural, însă fundamentale rămân valorile (printre care libertatea, solidaritatea, toleranţa, drepturile omului, democraţia şi domnia legii), acestea determinând graniţele adevăratei Europe. Harta Europei este, aşadar, o reprezentare a minţii fiecăruia dintre noi (Ungureanu, 2006).

Subiectul frontierelor externe a fost intens dezbătut, mai ales odată cu extinderea spre est a U.E. Frontierele externe ale U.E. au un dublu rol: din perspectivă naţională acestea reprezintă linii de demarcaţie bazate pe structura etnică, identitatea de limbă şi cultură; din perspectivă supranaţională pot fi interpretate ca şi frontiere care despart două civilizaţii. Subiectul care trebuie dezbatut este în ce fel se poate evita transformarea frontierei externe orientale a U.E. într-o nouă Cortină de Fier psihologică. În contextul noilor valuri de integrare, pentru a facilita dezvoltarea economică durabilă şi stabilitatea viitoarei graniţe europene, U.E. a lansat în 2004 Politica Europeană de Vecinătate (European Neighborhood Policy-E.N.P.). Prin intermediul E.N.P., U.E. îşi redefineşte interesele geopolitice şi relaţiile cu noii vecini prin crearea aşa-numitului inel de prieteni la graniţele sale externe. O componentă importantă a politicii de vecinătate este cooperarea transfrontalieră de la graniţele U.E. Uniunea celor 27 a dobândit noi vecini în estul Europei: Belarus, Ucraina, Moldova, iar în lungime, graniţa cu Rusia aproape s-a dublat.

Capitolul 1 - DELIMITAREA AREALULUI DE STUDIU ŞI PARTICULARITĂŢI MORFOMETRICE, ISTORICE ŞI STATISTICE - tratează ultimele etape ale integrării europene în ceea ce priveşte


particularităţile morfometrice ale frontierei externe ale spaţiului comunitar, în special numărul statelor care străjuiau/străjuiesc această frontieră, lungimea frontierei externe orientale şi caracteristicile statelor care o gestionează. De asemenea, capitolul cuprinde un scurt istoric al spaţiului central şi est european, punând accentul pe destrămarea marilor imperii europene în urma primului război mondial şi proliferarea statelor naţionale şi implicit proliferarea graniţelor.

Tabelul 3. Frontiera externă a Uniunii Europene. Sectorul oriental

Frontiera dintre Lungimea în km Finlanda Rusia 1340 Estonia Rusia 455 Letonia Rusia 276 Letonia Belarus 161 Lituania Belarus 651 Lituania Rusia (Kaliningrad) 272 Polonia Rusia (Kaliningrad) 232 Polonia Belarus 418 Polonia Ucraina 535 Slovacia Ucraina 98 Ungaria Ucraina 136 România Ucraina 649 România Moldova 681 Bulgaria Turcia 259 Grecia Turcia 215

Total 6.378 Sursa: Frontex şi statisticile naţionale

Studiul de faţă se axează pe 15 dyade inter-statale trasate între 15

organisme politice de tip statal: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Grecia pentru spaţiul Uniunii Europene şi Federaţia Rusă, Belarus, Ucraina, Republica Moldova şi Turcia pentru spaţiul nonUE. Vecinătatea directă între aceste organisme politice crează dyadele corespunzătoare: Finlanda-Rusia, Estonia-Rusia, Letonia-Rusia, Letonia-Belarus, Lituania-Belarus, Lituania-Rusia, Polonia-Rusia, Polonia-Belarus, Polonia-Ucraina, Slovacia-Ucraina, Ungaria-Ucraina, România-Ucraina (două compartimente), România-Republica Moldova, Bulgaria-Turcia şi Grecia-Turcia.

La nivelul structurilor administrative de nivel NUTS 3 pentru spaţiul Uniunii Europene şi echivalent pentru spaţiul nonUE, arealul de studiu este format din 54 de unităţi, cu dimensiuni, denumiri şi grad de autonomie faţă de puterea centrală dintre cele mai variate.


Pentru analiza noastră, suprafaţa luată în calcul este formată din 622 de unităţi administrativ-teritoriale, începând cu nivelul NUTS 3 până la nivel NUTS 4 şi 5.

Fig.2. Frontiera externă orientală a Uniunii Europene. Entităţi statale

Capitolul 2 - STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR – oferă o

imagine asupra contribuţiilor ştiinţifice de ultimă oră în domeniul studiului frontierelor şi arealelor transfrontaliere, atât cele aparţinând şcolii franceze şi engleze în special dar şi cele intreprinse în ţările central şi est-europene. Printre numele de rezonanţă care îşi găsesc locul în acest capitol amintim pe: Jacques


Ancel, Emmanuel Brunet Jailly, Michel Foucher, Jacques Lévy, Etienne Balibar, Paul Claval, André-Louis Sanguin, Stéphane Rosière, Richard Yann, John Agnew, John O’Loughlin, James Anderson, Malcolm Anderson, Liam O'Dowd, David Newman, Klaus Dodds, Alexander Murphy, Anssi Paasi, Milan Bufon, Anton Gosar, Marek Koter, Marek Sobczynski, Jan Wendt, Voicu Bodocan, Ilieş Alexandru, Gabriel Popescu şi Virginie Mamadouh.

Capitolul 3 - CADRUL CONCEPTUAL. METODE ŞI INSTRUMENTE DE ANALIZĂ – tratează conceptele specifice geografiei politice precum statul, teritoriul ca spaţiu, poziţia absolută şi relativă a statului, frontiera, graniţa şi sistemele teritoriale transfrontaliere. Pentru o mai bună înţelegere a acestui cadru conceptual, este folosită o bibliografie specifică pentru analiza spaţială – Pompei Cocean, Ioan Ianoş, Voicu Bodocan, Ilieş Alexandru, Dănuţ Petrea etc.

Pentru evidenţierea elementelor de favorabilitate-restrictivitate în calea cooperării transfrontaliere, în ceea ce priveste compatibilitatea-incompatibilitatea structurilor teritorial-administrative, având în vedere eterogenitatea acestora, am încercat o prezentare a sistemelor de organizare administrativă a statelor tangente la frontiera externă orientală a UE, atât cele care fac parte din Uniunea Europeană (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Grecia) cât si cele contigue acesteia (Rusia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Turcia). Dacă pentru spaţiul UE am recurs la organizarea administrativ-teritorială mulată pe structurile de tip NUTS, pentru spaţiul nonUE, cu excepţia Turciei, am încercat “aruncarea” sistemului NUTS european, “dincolo” de frontiera externă orientală a UE. Motivaţia acestui demers constă în gradul mare de asimetrie întâlnit între structurile administrative de nivel NUTS III din spaţiul comunitar şi cele considerate echivalente din spaţiul nonUE. În special regiunile ucrainene, oblasturile ruseşti şi voblasturile belaruse au dimensiuni şi o populaţie cu mult mai mari faţă de structurile administrative “corespondente” din spaţiul Uniunii Europene. Dacă luăm în calcul şi sistemul centralizat de administrare al teritoriului naţional şi libertatea scăzută lăsată de guvernul central autorităţilor locale, situaţia se complică şi mai mult.

Astfel, pentru o mai bună imagine asupra realităţilor teritoriale din spaţiul de analiză, am recurs la fragmentarea (decuparea) acestor structuri administrative mari (regiuni, oblasturi, voblasturi) în unităţi teritoriale mai mici, de rang raional, care, dacă politica promovată de către centrul coordonator de nivel superior i-ar permite, ar deveni cel mai eficient element în dezvoltarea cooperării transfrontaliere. Cazul Poloniei şi nu numai, unde euroregiunile axate pe frontiera orientală externă a UE, cuprinzând între limitele lor teritorii din spaţiul UE şi non-UE au suprafeţe mult mai mari decât euroregiunile edificate pe celelate frontiere, este cel mai bun exemplu. Însă, o dată cu câştigarea unei experienţe în ceea ce priveşte cooperarea transfrontalieră în cadrul euroregiunilor, Polonia a făcut un pas important spre creşterea funcţionalităţii


euroregiunilor la care participă, prin diminuarea suprafeţei acestora şi axarea pe cooperare transfrontalieră la nivel comunal (gminas) şi departamental (powiats), aplicând modelul euroregiunilor create în vest şi sud.

În capitolul 4 - TIPOLOGIA FRONTIERELOR POLITICE EUROPENE – am încercat să ofer o imagine de ansamblu asupra semnificaţiei generale a frontierelor în ceea ce priveşte cooperarea transfrontalieră într-o perioadă în care există mai mult o dezbatere superficială cu privire la apariţia unei „lumi fără frontiere” sau „a unei Europe fără frontiere”. Frontierele depind de comportamentul uman – acestea sunt rezultatul nevoii de ordine, control şi protecţie în viaţa umană şi reflectă dezideratele noastre de a lupta pentru identitate şi diferenţiere, pentru un demarcaj între „noi” şi „ei”.

Delimitarea spaţiului european prin decizie politică a determinat cele mai prounde schimbări şi cea mai accentuată dinamică a ceea ce înseamnă sistemul de frontiere interstatale la cumpăna dintre mileniile II şi III. În toate situaţiile rezultate în urma unor astfel de schimbări, cadrul fizico-geografic prin particularităţile sale joacă un rol important, în funcţie de natura suportului traseului frontierei, cu implicaţii majore asupra sistemelor frontaliere contigui din punct de vedere al premiselor favorabile/nefavorabile pentru interconectarea acestora sub forma unor sisteme transfrontaliere funcţionale. Majoritatea unităţilor montane din spaţiul european sunt secţionate de frontiere interstatale mai mult sau mai puţin penetrabile din punct de vedere al morfologiei suportului asigurat de acestea. În acelaşi context, arterele hidrografice şi suprafeţele lacustre, prin rangul şi dimensiunea lor pot avantaja/dezavantaja crearea unor conexiuni între sisteme frontaliere contigui. Dunărea, Rhinul, Oder, Drava, Sava, Bug, Prut, Nistru etc sunt cele mai importante artere hidrografice ale spaţiului european care pe anumite sectoare ale profilului lor longitudinal includ suportul unor frontiere ce delimitează structuri teritorial-politice aflate în faze diferite de cooperare transfrontalieră. Prin determinarea tipologică a frontierelor spaţiului continental european, a particularităţilor şi a mecanismelor ce pot determina funcţionalitatea transfrontalieră ne-am propus identificarea unor modele adaptabile spaţiului central şi est european aflat în prezent, într-o etapă cu profunde şi frecvente modificări de natură structurală.

Realizarea unei tipologii a frontierelor spaţiului european este de a remarca similitudini între sectoare cu aceleaşi caracteristici şi de a crea modele care generează în mare parte acelaşi gen de probleme în arealele frontaliere contigui şi implicit pentru identificarea mecanismelor ce pot determina funcţionalitatea sistemelor transfrontaliere astfel rezultate.

Capitolul 5 - ELEMENTE ŞI MECANISME DETERMINANTE ÎN CONSTITUIREA UNOR SISTEME TRANSFRONTALIERE FUNCŢIONALE – dezbate cooperarea transfrontalieră la nivelul Europei din prisma obiectivelor propuse şi a rezultatelor obţinute.

Cooperarea în sine comportă două aspect care, deşi diferite sub aspectul obiectivelor, activităţilor intreprinse şi a rezultatelor obţinute, s-au născut din


aceeaşi raţiune. Astfel, cooperarea transfrontalieră reprezintă un instrument de vecinătate prin care se încurajează antrenarea regiunilor situate de o parte şi de alta a frontierelor naţionale, prin implicarea autorităţilor locale şi regionale din regiunile adiacente frontierei. Cooperarea inter-regională presupune cam acelaşi lucru, însă beneficiarii pot fi localizaţi oriunde în arealul statului participant la această formă de cooperare, aria de eligibilitate extinzându-se la întreg teritoriul naţional.

Cooperarea transfrontalieră are ca principal obiectiv eliminarea barierelor fizice, a restricţiilor de orice fel şi a tuturor factorilor care contribuie la separarea comunităţilor din regiunile de frontieră. In termeni socio-economici, cooperarea transfrontalieră este privită ca soluţia pentru atenuarea problemelor-cheie ale regiunilor periferice în raport cu centrul: lipsa sau precaritatea infrastructurii, a serviciilor publice, nivelul redus al investiţiilor, somajul mai accentuat cu efect imediat în producerea dezechilibrelor demografice cum ar fi migraţia populaţiei tinere şi îmbătrânirea populaţiei. Intensitatea problemelor transfrontaliere la frontierele externe ale UE variază în funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi de contextul istoric şi politic al ţărilor în cauză.

În capitolul 6 - PARTICULARITĂŢILE FRONTIEREI EXTERNE ORIENTALE A UNIUNII EUROPENE – am recurs la o prezentare a evoluţiei teritoriale a Uniunii Europene în spaţiul european şi implicaţiile sale asupra rolului şi funcţiilor frontierelor europene. Retrospectiva istorico-geografică s-a realizat pe două mari etape: evoluţia teritorial-politică a UE până în 2007 şi transformările de după 2007 cu efect direct şi asupra României.

Dinamica spaţiului politic al UE în intervalul 1952-2004 în scopul constituirii unui sistem teritorial funcţional european a determinat în cazul studiului de faţă schimbări continui în ceea ce priveşte rolul şi funcţiile frontierelor statelor asociate. Pe parcursul a unei jumătăţi de secol frontierele statelor integrate au dobândit funcţii complexe de la controlul fluxului uman până la cel militar, translatând dintr-o poziţie iniţială externă specifică fiecărui stat la una asociativă internă sau externă. Fiecare repoziţionare a sub-sistemelor integrate genera noi relaţii şi necesitatea interconectării a noi subsisteme cu implicaţii majore în viaţa economică, socială şi politică a acestora. De asemenea, extinderea supra-sistemului teritorial al UE s-a derulat după un scenariu coerent cu axe de translatare a frontierei externe spre nord şi sud, pentru a continua spre est într-un areal de neimaginat în timpul Europei bi-polare. Complexitatea sistemului de frontiere inter-statale generată de procesul continuu de extindere şi al consolidării conceptelor de frontieră internă şi frontieră externă UE este amplificată de suprapunerea unor noi frontiere externe în interiorul UE cum este sistemul Schengen ce facilitează libera circulaţie a persoanelor între statele membre. Sistemul se complică şi prin faptul că marginile lui nu se suprapun în totalitate cu cele externe UE. Extinderea UE în spaţiul ex-socialist reprezintă o victorie a sistemului economiei de piaţă în


dualitatea cu cel centralizat-socialist iar perspectiva suprapunerii teritoriale a Europei fizico-geografice peste cea teritorial-politică a UE pare a fi un obiectiv finalizabil într-o perspectivă apropiată.

Prin includerea României şi Bulgariei în sistemul teritorial politic al UE, exceptând statele caucaziene (pe care le considerăm aparţinând spaţiului european), aproape în totalitate, celelalte state europene se află în raport de vecinătate cu UE. Excepţiile sunt Bosnia şi Herţegovina şi Muntenegru care pot fi considerate din acest punct de vedere „enclave” non-UE fără a fi în contact direct cu spaţiul UE. Astfel, din cele 48 de state europene continentale doar 5 nu se afla în contact direct cu spaţiul UE. Lipsa contiguităţii, respectiv a contactului direct reduce mult eficienţa unor programe europene pre-aderare şi de cooperare transfrontalieră.

În noul context teritorial-politic de după 2007 a crescut contactul direct dintre UE şi Ucraina (de la 770,38 km la 1.419,8 km), Turcia (225,2 km la 506,4 km), Serbia (174,4 km la 1.061,8 km) şi FYRO Macedonia (de la 256 km la 421 km) şi pentru prima dată Republica Moldova se află în raport de contiguitate cu UE (681,3 km de frontieră cu România). În paralel, şi-a redus sectorul de frontieră externă a UE în mod considerabil Ungaria (de la 1097,4 km la 655,7 km), însă l-a fragmentat în două segmente: unul nordic ucrainean (136,7 km) şi unul sudic sârbo-croat (519 km). În situaţia Ungariei se află şi Grecia (de la 1345,4 km la 852,4 km) prin trecerea frontierei greco-bulgare (493 km) din categoria celei extren UE în cea de tip intern UE. În aceste condiţii, o mare parte dintre sarcinile Ungariei şi Greciei derivate din poziţia periferică în sistemul teritorial-politic al UE şi suprapunerea unor sectoare de frontieră de stat cu cea externă a UE, au fost preluate de România şi Bulgaria.

În cazul României, care de la un sector de 441 km româno-maghiar de frontieră externă a UE a ajuns ca cea mai mare parte a frontierei sale de stat (2.115 km; 66,3 %) să se transforme în frontieră externă UE şi NATO cu Ucraina (649,4 km; 20,3 %), Republica Moldova (681,3 km; 21,4 %) şi Serbia (546,4 km; 17,1 %); sectorul româno-maghiar (441,7 km) să devină frontieră internă UE, iar sectorul româno-bulgar (631,3 + 22,2 km în sectorul maritim) să treacă direct dintru-un sector inter-statal situat în afara UE în categoria celei interne UE (similar cu sectoarele maghiaro-slovak, slovako-polonez si ceho-slovak si ceho-polonez, sloveno/maghiar.

Bulgaria are o situaţie similară, în care, de la 2.311,7 km de frontieră de stat, unde sectorul bulgaro/grec (493 km) reprezenta frontiera externă a UE, a ajuns din 2007 la o puternică structurare a rolului şi funcţiilor frontierei statale. Astfel, pe 1.165,2 km (50,4 %) frontiera de stat coincide cu cea externă balcanică a UE: Serbia-341 km (29,3 %), Macedonia – 165 km (14,1 %) şi orientală externă UE cu Turcia -259+22,2 km (24,1 %), în timp ce sectorul bulgaro-grec (493 km) prin intermediul căruia UE intră în contact direct cu corpul balcanic a cunoscut o evoluţie similară celui româno-maghiar. Astfel, cele două state au preluat o parte însemnată dintre sarcinile unui stat periferic al


UE îndeosebi în ceea ce priveşte controlul şi securitatea frontierelor extrene ale UE şi NATO

Datorită poziţiei geografice absolute a Bulgariei şi României în cadrul spaţiului geografic european şi poziţiei relative în cadrul UE, această structură suprastatală europeană a devenit pentru prima dată de la constituirea sa riverană Mării Negre şi în acelaşi timp Dunărea navigabilă a devenit în proporţie de 95 % o problemă internă a sa (exceptând sectorul sârbesc).

Fig.65. Frontierele Europei în 2007 (Ilieş, Grama, 2006)

Integrarea Bulgariei şi României în UE la data de 1 ianuarie 2007 a

determinat schimbări profunde de natură morfo-structurală la nivelul spaţiului politic al UE cu toate că din punct de vedere cantitativ acest ultim val de extindere este mult sub cel din 2004, considerat cel mai amplu din istoria UE (integrarea a 10 state). Astfel, din punct de vedere geografico-politic teritoriul UE s-a mărit cu 349.843 km2 translatând spre sud-estul spaţiului geografic european (România cu 238.391 km2 şi Bulgaria cu 110.912 km2) ajungând la 4.624.895 km2 şi un aport de peste 30 mil. locuitori.

În capitolul 7 – PARTICULARITĂŢILE SECTOARELOR STATALE - am realizat o prezentare a arealelor transfrontaliere grefate pe frontiera externă orientală a spaţiului UE, printre care amintim: Finlanda-Rusia, Estonia-Rusia, Letonia-Rusia, Lituania-Belarus, Polonia-Ucraina, Slovacia-Ucraina, Ungaria-Ucraina, România-Ucraina, România-Moldova, Bulgaria-


Turcia şi Grecia-Turcia, urmărind aspectele de natură demografică, economică, istorică, administrativă şi culturală.

Plecând de la ideea că „un sistem teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare teritorială, care are în vedere atingerea unor finalităţi de ordin socio-economic şi cultural” (Cunha, 1988, p.181-198, Ianoş, 2000, p.21), prin demersul nostru, ne-am propunem ca obiectiv principal identificarea gradului de condiţionare al componentei naturale asupra celei antropice în regim de sistem teritorial transfrontalier. În aceste condiţii, studiul analizează elementele, instrumentele şi mecanismele specifice cadrului natural, ce pot contribui la dezvoltarea unor sisteme integrate şi generarea unui spaţiu funcţional continuu suprapus sistemului teritorial transfrontalier româno-ucrainean.

Fig.81. Sectorul nordic al frontierei dintre Romania şi Ucraina (sursa: Ilieş, Grama,

2010)

Pot rezulta astfel, modele aplicabile în areale cu particularităţi similare. Analiza se focalizează pe implicaţiile pe care le poate avea traseul unei frontiere în determinarea funcţionalităţii unor sisteme frontaliere pe de o parte şi a celor transfrontaliere generate, pe de altă parte. Modelele sunt rezultatul suprapunerii sistemelor naturale şi a celor teritoriale determinate antropic, având ca rezultat evidenţierea gradului de funcţionalitate în regim transfrontalier.


Analiza acestor elemente reprezintă baza elaborării strategiilor de planificare şi amenajare teritorială în regim transfrontalier. Fiecare parte componentă ce compune un sistem teritorial poate fi analizată, interpretată şi aplicată la nivel de structuri teritoriale existente cu amendamentul că o aplicare a criteriilor generale de regionare a spaţiului (Cocean, 2005) şi identificare a mecanismelor ce asigură determinarea şi funcţionalitatea unor sisteme teritoriale (Ianoş, 2000) ar putea grupa structurile identificate pe unităţi teritoriale cu grad ridicat de funcţionalitate, generatoare de dezvoltare economică.

Capitolul 8 - SISTEMUL EUROREGIONAL: ISTORIC, OBIECTIVE, DINAMICĂ ŞI STRUCTURĂ – tratează euroregiunile grefate pe frontiera externă orientală a UE, cu exemple şi studii de caz din sectorul polono-slovaco-maghiar şi cel românesc.

În ceea ce priveşte crearea Euroregiunilor în Polonia, pe lângă aspectele care privesc realităţile cotidiene de după căderea sistemului comunist şi liberalizarea europeană, m-am oprit asupra motivaţiilor istorice. Cea mai mare parte a graniţelor care conturează statul polonez de astăzi au fost stabilite în cursul secolului XX. La cumpana dintre secolul XIX şi XX, doar 700 de km din actuala frontieră a statului polonez constituia o frontieră politică (frontiera cu Germania şi Austro-Ungaria). Aproximativ 1700 de km din frontiera actuală a fost demarcată şi legiferată abia după cel de-al doilea război mondial (întreaga frontieră cu Germania, Rusia, Belarus şi Ucraina). Adică frontiere subsecvente. Traseul acestei frontiere traversează structuri spaţiale individualizate în timp istoric, reţele de transport, bazine hidrografice, separând oameni, comunităţi, oraşe şi economii. Din această cauză, mai ales în cazul frontierei orientale a Poloniei, dincolo de graniţele statului există aşezari umane cu populaţie majoritar poloneză, la fel cum, în interiorul statului polonez, în aceste regiuni de graniţă, există importante minorităţi ale statelor vecine. Luând în considerare traseul, funcţia şi rolul frontierei de stat în cadrul regimului politic instituit de sistemul comunist, ne dăm seama de izolarea şi lipsa de atenţie de care s-au „bucurat” aceste regiuni, lucru ce a dus la scăderea nivelului de trai, creşterea ratei somajului, slaba dezvoltare a infrastructurii şi serviciilor, balanţa migratorie negativă, percepţia lor ca areale moarte şi incapabile de a oferi condiţii adecvate dezvoltării armonioase etc. Date fiind aceste condiţii, o dată cu creşterea permeabilităţii frontierelor, implicarea şi stimularea apariţiei euroregiunilor în aceste areale a devenit unul dintre cei mai importanţi factori de revitalizare economică şi dezvoltare.

Încă de la început, euroregiunile create la graniţa de est a Poloniei erau diferite de cele apărute la graniţele vestice sau sudice. Structurile administrative implicate în cooperarea transfrontalieră in cadrul euroregiunilor de la frontierele vestice şi sudice erau în principal oraşele şi gminas (comunele), singurele structuri care aveau dreptul la autoguvernare până în 1998. În cazul frontierei orientale a Poloniei, părţile implicate în cooperarea de tip euroregional sunt


autorităţile structurilor administrative de tip voievodal. De asemenea, reţeaua de aşezări urbane din estul Poloniei este destul de rară, cu puţine oraşe mari situate în imediata apropiere a frontierei. Tocmai de aceea, cooperarea transfrontalieră s-a stabilit la nivel regional (voievodal). Au rezultat, astfel, la frontiera orientală a Poloniei, euroregiuni cu o suprafaţă mai mare decât în cazul celor axate pe celelalte frontiere. În anul 1999 are loc reforma administrativă în Polonia. În locul celor 49 de voievodate mici existente până atunci, sunt create 16 voievodate, împărţite la rândul lor în peste 300 de judeţe (powiats) şi câteva oraşe desprinse din judeţe, la rândul lor structurile de tip powiat fiind divizate în gminas. Noua structură teritorial administrativă a influenţat şi euroregiunile deja create, autorităţile implicate în cooperarea transfrontalieră fiind şi ele restructurate şi re-ierarhizate.

Pentru România, am recurs la prezentarea celor trei euroregiuni individualizate la frontiera de est a României, înainte ca aceasta să devină frontieră externă orientală a spaţiului UE: Euroregiunea Prutul Superior, Euroregiunea Siret-Prut-Nistru şi Euroregiunea Dunărea de jos.

Fig.101. Euroregiunea „Dunărea de Jos”. Potenţialul demografic şi reţeaua de localităţi

cu statut de reşedinţă (Ilieş, Grama, 2009)


CONCLUZII

Frontiera şi arealele frontaliere au devenit în ultimele decenii printre cele mai căutate abordări teoretice în literatura de geografie politică de pe toate continentele. Atât în ceea ce priveşte studiile de caz dar şi abordările de ordin general cu privire la frontiere, de la nivel local până la cel mondial, frontiera în sine oferă cercetătorului o gamă largă de abordări, pornind de la cele geografice, istorice, culturale şi mergând până la cele etnice, antropologice, sociale, economice, multiculturale etc, fiecare încercând să răspundă prin teorii anumitor întrebări pe care le lansează ca subiect de abordat. Se poate spune aşadar că, deşi tânără şi efervescentă în literatura geografică (socotind de la Strabon până la Karl Ritter), frontiera a oferit încă de la început cercetătorului sentimentul deplin al interdisciplinarităţii, dăruindu-i totodată un teren fertil pentru analiză, sinteză, ierarhizare, modelare etc.

Dintr-o perspectivă conservatoare, frontiera de stat este rezultatul unei nevoi de protecţie şi delimitare, ea marcând sfârşitul suveranităţii statale. În perioada de demembrare a marilor imperii europene şi apariţie a statelor naţionale, chiar dacă Conferinţa de Pace de la Paris trasează noi frontiere între diferitele regiuni ale Marilor Imperii, delimitând astfel noile state naţionale, datorită neîncrederii sau nepriceperii, apar vaste areale cu rol de tampon între diferite suveranităţi. Aceste areale, viitoare regiuni de frontieră şi areale frontaliere, au cel mai adesea un statut periferic în raport cu centrul de putere, devenind cu timpul tot mai deficitare din punct de vedere demografic, economic, infrastructural şi cultural. De multe ori, politica promovată de către centru viza slăbirea din punct de vedere structural a acestor regiuni, prin lipsa investiţiilor în sectorul căilor de comunicaţii şi transport.

Cu toate că evoluţia istorică specifică fiecărei frontiere influenţează perspectivele pentru cooperarea transfrontalieră, frontierele de stat specifice fac şi ele parte dintr-un tipar mai extins. Locaţia geografică exactă a frontierelor de stat este rezultatul tipic al mişcării istorice specifice, ale puterii şi constrângerii, legitimităţii ulterioare a sistemului politic înconjurat de frontieră, dar şi cum cel din urmă se referă la diviziuni economice, lingvistice sau religioase şi tipologii ale aşezării umane. Este necesar totuşi să se meargă dincolo de cazurile particulare pentru a identifica tendinţele istorice şi contemporane în formarea şi transformarea frontierei. Dezvoltarea UE ca un mediator instituţionalizat între piaţa mondială şi statele naţionale prevede un cadru mult mai larg în care frontierele europene se transformă.

Graniţele de stat moderne nu sunt o excepţie de la această axiomă. Inventate în Europa de Vest şi exportate în cea mai mare parte a lumii, sunt acum cel mai mult dezbatute în însăşi Europa. Din punct de vedere istoric, aceste dezbateri nu sunt noi căci Europa a fost dintotdeauna un continent al graniţelor politice inconsecvente odată ce principalele centre ale puterii


economice şi politice s-au mutat din zona mediteraneană spre nord-vestul Europei. Când şi când, Europa a fost fragmentată în sute de entităţi politice, alteori, aceasta a fost subiectul marilor proiecte de unificare. Ambele procese au inclus războaie, violenţă, constrângere şi graniţe politice noi (Tilly, 1990).

Procesul de fragmentare politică al secolului al XX-lea, începând cu Tratatul de la Versailles, marchează, cu toate acestea, o răsturnare istorică. De secole întregi, Europa fusese caracterizată de un proces de consolidare al statelor europene mici în unele mai extinse – un proces care a atins apogeul la sfârşitul secolului al XIX-lea (Caplow, 1998, p.174). În contrast, secolul al XX-lea a cunoscut destrămarea succesivă a imperiilor multinaţionale imense incluzând pe cel otoman, rus, austro-ungar, german, francez, britanic şi cel mai recent pe cel sovietic, dar a cunoscut şi proliferarea şi nestatornicia geografică a graniţelor de stat. Începând cu 1989 s-a estimat că au fost trasaţi peste 11.000 de kilometri de graniţe de stat noi în Europa Centrală şi de Est (Foucher, 1998). Nici graniţele statelor stabile precum Franţa, Marea Britanie, Italia şi Germania nu au rămas constante. Într-o anumită privinţă, doar zece state europene (printre care de departe cea mai intinsă este Spania) au avut aceleaşi margini în 1989 şi cu 100 de ani înainte (Wallace, 1992). Ar fi nesăbuit să susţinem că procesul formării sau eroziunii statale se află la final, în oricare dintre părţile Europei. Modificarea locaţiei teritoriale a graniţelor nu a fost un proces democratic, ci mai degrabă un rezultat al războaielor, invaziilor, colonizării dinastiilor şi balanţei puterii şi constrângerii. Traseele graniţelor noi de după 1945 nu constituiau excepţii şi erau întemeiate în baza masacrului şi dislocării a milioane de oameni din timpul războiului şi în baza dispoziţiilor statelor învingătoare de după război. Germania a fost compartimentată, graniţele acesteia radical retrasate alături de cei 8 milioane de cetăţeni expulzaţi din ariile coloniilor germane din Polonia, la est de linia Oder-Neisse şi din zona Sudeţilor. Germania de Est a devenit un membru al blocului sovietic în timp ce zonele de ocupaţie franceză, britanică şi americană erau unite într-o republică federală în vestul Germaniei. Polonia a fost deplasată 500 km spre vest şi toate statele înfrânte erau obligate să cedeze teritorii (Davies, 1996, p.1058-1059). O serie de acorduri sub egida puterilor vestice a stabilit de asemenea graniţele Italiei cu Franţa, Austria şi Iugoslavia. Consecinţele Războiului Rece au întărit noul tipar al graniţelor de stat în cadrul unei compartimentări totale a continentului de la est la vest. Perioada de după 1945 până la sfârşitul Războiului Rece, a fost o perioadă a frontierelor exceptional de stabile după standardele generale ale Europei secolului al XX-lea. Pe de altă parte, tot în această perioadă, importanţa practică a graniţelor de stat a atins apogeul. Refacerea economică remarcabilă postbelică a inclus o vastă expansiune definită de Michael Mann (1993) drept puterea infrastructurală a statului în cadrul limitelor teritoriale stabilite. Această putere, facilitată de mobilizarea din timpul războiului, a implicat capacitatea statului de a monopoliza mijloacele legale ale constrângerii, supravegherii,


impozitelor şi distribuţiei prospere. În Europa de Vest noile frontiere au uşurat reconstruirea regimurilor democratice. Densitatea remarcabilă a instituţiilor statale şi complexitatea fără precedent a relaţiilor acestora cu cetăţenii au exagerat importanţa practică de a aparţine mai degrabă unui stat decât celuilalt. În ciuda diferenţelor ideologice, statele comuniste din est, la fel ca şi statele prospere din vest, au subliniat semnificaţia practică a frontierelor de stat.

Dinamica spaţiului politic al UE în intervalul 1952-2007 în scopul constituirii unui sistem teritorial funcţional european a determinat în cazul studiului de faţă schimbări continui în ceea ce priveşte rolul şi funcţiile frontierelor statelor asociate. Pe parcursul unei jumătăţi de secol frontierele statelor integrate au dobândit funcţii complexe de la controlul fluxului uman până la cel militar, translatând dintr-o poziţie iniţială, externă, specifică fiecărui stat la una asociativă internă sau externă. Fiecare repoziţionare a sub-sistemelor integrate genera noi relaţii şi necesitatea interconectării de noi subsisteme cu implicaţii majore în viaţa economică, socială şi politică a acestora. De asemenea, extinderea supra-sistemului teritorial al UE s-a derulat după un scenariu coerent cu axe de translatare a frontierei externe spre nord şi sud, pentru a continua spre est într-un areal de neimaginat în timpul Europei bi-polare. Complexitatea sistemului de frontiere inter-statale generată de procesul continuu de extindere şi a consolidării conceptelor de frontieră internă şi frontieră externă UE este amplificată de suprapunerea unor noi frontiere externe în interiorul UE cum este sistemul Schengen ce facilitează libera circulaţie a persoanelor între statele membre. Sistemul se complică şi prin faptul că marginile lui nu se suprapun în totalitate cu cele externe UE. Extinderea UE în spaţiul ex-socialist reprezintă o victorie a sistemului economiei de piaţă în dualitatea cu cel centralizat-socialist iar perspectiva suprapunerii teritoriale a Europei fizico-geografice peste cea teritorial-politică a UE pare a fi un obiectiv finalizabil într-o perspectivă apropiată.

Dinamica structurală a spaţiului politic european, accentuată la cumpăna dintre milenii, a determinat mutaţii profunde de natură politică, socială, demografică şi economică în cazul statelor contigui şi îndeosebi în subsistemele teritoriale frontaliere ale acestora. Schimbarea continuă a traseului, funcţiilor şi rolului frontierelor celei mai mari părţi a statelor europene, cu precădere în centrul şi estul Europei, a generat la rândul său, pe noul traseu, noi bariere politice, economice şi mentale între structurile socio-economice contigui. În acest nou context, integrarea României şi Bulgariei în UE în anul 2007 a schimbat profund traseul frontierei externe a acesteia şi a impus reconsiderarea relaţiilor şi a sistemelor de cooperare transfrontalieră. De asemenea, studiul nostru a surprins impactul aderării României şi Bulgariei la UE asupra morfologiei spaţiului UE şi a particularităţilor morfo-structurale şi cantitative ale frontierei externe orientale a acestui sistem teritorial-politic suprastatal.

Prin includerea României şi Bulgariei în sistemul teritorial politic al UE, exceptând statele caucaziene (pe care le considerăm aparţinând spaţiului


european), aproape în totalitate, celelalte state europene se află în raport de vecinătate cu UE. Excepţiile sunt Bosnia şi Herţegovina şi Muntenegru care pot fi considerate din acest punct de vedere „enclave” non-UE fără a fi în contact direct cu spaţiul UE. Astfel, din cele 48 de state europene continentale doar 5 nu se află în contact direct cu spaţiul UE. Lipsa contiguităţii, respectiv a contactului direct reduce mult eficienţa unor programe europene pre-aderare şi de cooperare transfrontalieră.

În noul context teritorial-politic de după 2007, a crescut contactul direct dintre UE şi Ucraina (de la 770,38 km la 1.419,8 km), Turcia (225,2 km la 506,4 km), Serbia (174,4 km la 1.061,8 km) şi Macedonia (de la 256 km la 421 km) şi pentru prima dată Republica Moldova se află în raport de contiguitate cu UE (681,3 km de frontieră cu România). În paralel, şi-a redus sectorul de frontieră externă a UE în mod considerabil Ungaria (de la 1097,4 km la 655,7 km), însă l-a fragmentat în două segmente: unul nordic, ucrainean (136,7 km) şi unul sudic sârbo-croat (519 km). În situaţia Ungariei se află şi Grecia (reducerea sectorului de frontieră externă de la 1345,4 km la 852,4 km) prin trecerea frontierei greco-bulgare (493 km) din categoria celei extrene UE în cea de tip intern UE. În aceste condiţii, o mare parte dintre sarcinile Ungariei şi Greciei derivate din poziţia periferică în sistemul teritorial-politic al UE şi suprapunerea unor sectoare de frontieră de stat cu cea externă a UE, au fost preluate de România şi Bulgaria.

În cazul României, care de la un sector de 441 km româno-maghiar de frontieră externă a UE a ajuns ca cea mai mare parte a frontierei sale de stat (2.115 km; 66,3 %) să se transforme în frontieră externă UE şi NATO cu Ucraina (649,4 km; 20,3 %), Republica Moldova (681,3 km; 21,4 %) şi Serbia (546,4 km; 17,1 %); sectorul româno-maghiar (441,7 km) să devină frontieră internă UE, iar sectorul româno-bulgar (631,3 + 22,2 km în sectorul maritim) să treacă direct dintr-un sector inter-statal situat în afara UE în categoria celei interne UE (similar cu sectoarele maghiaro-slovac, slovaco-polonez, ceho-slovac, ceho-polonez şi sloveno-maghiar.

Bulgaria are o situaţie similară, în care, de la 2.311,7 km de frontieră de stat, unde sectorul bulgaro-grec (493 km) reprezenta frontiera externă a UE, a ajuns din 2007 la o puternică structurare a rolului şi funcţiilor frontierei statale. Astfel, pe 1.165,2 km (50,4 %), frontiera de stat coincide cu cea externă balcanică a UE: Serbia - 341 km (29,3 %), Macedonia – 165 km (14,1 %) şi orientală externă UE cu Turcia – 259 + 22,2 km (24,1 %), în timp ce sectorul bulgaro-grec (493 km) prin intermediul căruia UE intră în contact direct cu corpul balcanic a cunoscut o evoluţie similară celui româno-maghiar. Astfel, cele două state au preluat o parte însemnată dintre sarcinile unui stat periferic al UE îndeosebi în ceea ce priveşte controlul şi securitatea frontierelor extrene ale UE şi NATO

Datorită poziţiei geografice absolute a Bulgariei şi României în cadrul spaţiului geografic european şi poziţiei relative în cadrul UE, această structură


suprastatală europeană a devenit pentru prima dată de la constituirea sa riverană Mării Negre şi în acelaşi timp, Dunărea navigabilă a devenit în proporţie de 95 % o problemă internă a sa (exceptând sectorul sârbesc).

Studierea frontierelor europene din punct de vedere al elementelor determinante de natură fizico-geografică reprezintă un demers ştiinţific necesar pentru a identifica mecanismele ce pot interconecta sisteme frontaliere contigui sub forma unor sisteme transfrontaliere funcţionale. Identificarea barierelor naturale, cunoaşterea parametrilor cantitativi şi calitativi ai suportului traseului frontierei de stat, cu precădere în spaţiul central şi est european se înscriu între priorităţile strategiilor de cooperare transfrontalieră, de susţinere a dezvoltării infrastructurii tehnice care să creeze un cadru tehnic favorabil interconectării subsistemelor antropice şi generarea de mecanisme funcţionale. În spaţiul ex-socialist, acolo unde rolul şi funcţiile frontierei de stat erau dominant militare, de supraveghere şi control a fluxului uman, interesul pentru a dezvolta o infrastructură tehnică transfrontalieră era mult mai redus comparativ cu spaţiul vest-european. Cazul situaţiei de pe Dunăre, cu implicaţii majore asupra vieţii economice din România şi ţările învecinate riverane acestei importante artere hidrografice este extrem de relevant: pe o lungime de peste 1000 km nu există decât două poduri transfrontaliere (Porţile de fier I – de fapt, drumul utilizează barajul lacului de acumulare şi Giurgiu - Ruse dintre care doar unul feroviar) generând în sectorul dunărean un sistem de comunicaţii româno-bulgar şi româno-sârb de tip „clepsidră” dificil de gestionat prin concentrarea fluxurilor dominant în sectorul podului Giurgiu-Ruse. Astfel de neajunsuri ar putea fi soluţionate prin identificarea unor modele viabile, rezultate din experienţele altor state europene, şi dintr-o studiere atentă şi riguroasă a elementelor surprinse şi în studiul de faţă în special în privinţa elementelor de favorabilitate/nefavorabilitate determinate de cadrul natural, ca o primă etapă a unui demers mai complex ce include şi elemente de natură politică, economică, culturală, socială etc

În cazul arealului transfrontalier româno-ucrainean, analiza acestor elemente reprezintă baza elaborării strategiilor de planificare şi amenajare teritorială în regim transfrontalier. Fiecare parte componentă ce compune un sistem teritorial poate fi analizată, interpretată şi aplicată la nivel de structuri teritoriale existente cu amendamentul că o aplicare a criteriilor generale de regionare a spaţiului (Cocean, 2005) şi identificare a mecanismelor ce asigură determinarea şi funcţionalitatea unor sisteme teritoriale (Ianoş, 2000) ar putea grupa structurile identificate pe unităţi teritoriale cu grad ridicat de funcţionalitate, generatoare de dezvoltare economică. Astfel, modelele de sisteme teritoriale transfrontaliere determinate de particularităţile morfologice ale reliefului, exemplificate la nivelul sistemului teritorial transfrontalier româno-ucrainian, coroborate cu rolul şi funcţiile frontierei, pot constitui repere importante în definirea strategiilor de cooperare transfrontalieră, în special la frontiera externă a UE. De aceea, propunem ca în demersurile privind


planificarea şi amenajarea teritoriului sub forma unor sisteme teritoriale transfrontaliere, ca parte integrantă a unei amenajări de tip integrat, o atenţie sporită să fie acordată particularităţilor morfologice ale reliefului. În acest context, se pune întrebarea care este lăţimea optimă a unui subsistem frontalier, care este distanţa de la frontieră spre interior până unde efectele acesteia se resimt în plan social şi economic pe de o parte şi până la ce depărtare de frontieră implicarea actorilor decizionali poate avea efecte directe în modelarea sistemelor teritoriale transfrontaliere?

Un alt avantaj imens, generat de poziţia de frontieră a periferiilor naţionale a celor două state, specifice arealelor montane, este localizarea celor două areale frontaliere contigui în areale naturale virgine (Timothy, 2001, 2), premisă favorabilă pentru dezvoltarea unor parcuri naturale în regim transfrontalier (D. Ilieş, 2008). Sistemele frontaliere determinate putem aprecia că joacă un rol important sub aspectul integrării sociale şi economice şi a eliminării funcţiilor tradiţionale ale frontierei politice generatoare de structuri teritoriale juxtapuse.

Cooperarea transfrontalieră are ca principal obiectiv eliminarea barierele fizice, a restricţiilor de orice fel şi a tuturor factorilor care contribuie la separarea comunităţilor din regiunile de frontieră. In termeni socio-economici, cooperarea transfrontalieră este privită ca soluţia pentru atenuarea problemelor-cheie ale regiunilor periferice în raport cu centrul: lipsa sau precaritatea infrastructurii, a serviciilor publice, nivelul redus al investiţiilor, somajul mai accentuat cu efect imediat în producerea dezechilibrelor demografice cum ar fi migraţia populaţiei tinere şi îmbătrânirea populaţiei.

Dinamica spaţiului UE a generat sisteme şi subsisteme teritoriale eterogene sub aspect structural, funcţional şi morfologic. Între acestea, sistemele frontaliere cu poziţie periferică la nivelul ansamblui UE, contigui cu cele din spaţiul nonUE, au fost puse cu fiecare etapă de extindere în faţa unor provocări, între care de mare importanţă rămâne identificarea elementelor şi mecanismelor ce compun aceste sisteme frontaliere şi generarea de noi strategii pe baza acestora pentru a (re)modela sisteme transfrontaliere cu un grad cât mai ridicat de compatibilitate şi funcţionalitate. Şi în cazul sistemului teritorial frontalier oriental, eterogenitatea structurală rămâne o barieră în calea acestui gen de demers practic şi absolut necesar. Delimitarea arealelor frontaliere şi definirea principalelor elemente cuantificabile în definirea acestora ca: extensiune, divizare administrativ-teritorială, lungimea sectoarelor de frontieră, suportul traseului frontierei de stat, numărul centrilor decizionali/polarizatori, eterogenitatea/omogenitatea etnică şi confesională, potenţialul demografic, permeabilitatea frontierei prin densitatea numărului de puncte de trecere şi regimul de vize, nivelul de dezvoltare economică, diversitatea monetară etc sunt trăsăturile definitorii ale acestui demers ştiinţific centrat pe sectorul oriental al frontierei externe a UE. Cuantificarea unor elemente, ca raportul dintre sectorul de frontieră şi arealul frontalier adiacent determinat administrativ; determinarea


statutului de stat-frontieră; gradul de implicare a fiecărui stat în managementul arealelor transfrontaliere determinate, sunt indicatori necesari în crearea unor strategii privind funcţionalitatea sistemică a unor sisteme teritoriale transfrontaliere.

La începutul anilor 1990, cooperarea transfrontalieră a devenit unul dintre domeniile cele mai dinamice ale politicii regionale a UE (Christiansen şi Jorgenson, 2000). Până la sfârşitul anilor 1990, fiecare frontieră din cadrul UE a fost implicată într-un anumit proiect de cooperare transfrontalieră (Jonsson, Tagil şiTornqvist, 2000). În acest context, euroregiunile au apărut ca cea mai comună formă de instituţionalizare a cooperării transfrontaliere. Euroregiunile au apărut pentru prima dată în 1960, în zonele de frontieră olandezo-germană şi au fost în principal rezultatul unei acţiuni sociale de jos în sus ce viza abordarea problemelor de periferizare generate de frontierele statului-naţiune. La mijlocul anilor 1990, UE, împreună cu guvernele naţionale, s-a implicat activ în promovarea şi îndrumarea alcătuirii euroregiunilor, imaginându-le ca parte a unei strategii mai largi de abordare a subiectului creării unui spaţiu european fără frontiere.

Europa trece în prezent printr-un proces fără precedent de re-teritorializare a statului, în contextul integrării în Uniunea Europeană. Frontierele sunt identificate ca locul geometric al teritorialităţii de stat iar UE, împreună cu guvernele europene şi autorităţile locale, încearcă să-şi redefinească rolul lor de punere în aplicare a diverselor proiecte de cooperare transfrontalieră. Regiunile transfrontaliere, cunoscute în contextul european ca şi Euroregiuni sau Euregio, au fost create în afara frontierelor de stat cu scopul de a reduce rolul frontierelor ca bariere şi în încercarea de a redefini teritorialitatea de stat fixă, indusă de frontiere. Euroregiunile sunt unităţi teritoriale care acoperă două sau mai multe frontiere de stat, iar în cadrul lor pot fi organizate tipare spaţiale ale vieţii sociale în beneficiul societăţii civile, indiferent de frontierele de stat (Murphy, 1993 şi Perkmann şi Sum, 2002). De obicei, aceste regiuni au propriile instituţii de administrare, cum ar fi consilii, secretariate şi grupuri de lucru, iar unele au chiar şi propriile simboluri, cum ar fi logo-uri şi steaguri. UE sprijină euroregiunile, considerându-le un model şi un motor de integrare europeană care ajută la reducerea tensiunilor între state şi la atenuarea disparităţilor economice regionale.

Conceptul de regiuni transfrontaliere încorporează atât teoria regionalismului cât şi cea a frontierelor. Relevant este faptul că procesele care duc la formarea regiunilor pot avea loc atât în ciuda cât şi datorită existenţei frontierelor de stat. La rândul lor, frontierele de stat influenţează şi sunt influenţate de zonele din jurul lor. Acest proces este cunoscut în prezent ca regionalism transfrontalier iar regiunile rezultate în urma acestui proces sunt numite regiuni transfrontaliere. În esenţă, regionalismul transfrontalier se bazează pe o reţea de interacţiuni transfrontaliere desfăşurate pe mai multe niveluri care vizează construirea unor instituţii de guvernare în măsură să


organizeze viaţa socială într-un context regional transfrontalier (Perkmann, 2003). Acest proces de construire a instituţiilor transnaţionale este încorporat în diverse regimuri de cooperare transfrontalieră care oferă cadrul general de reglementare pentru construirea regiunii transfrontaliere (Blatter, 2001). Totuşi, în ciuda demersurilor teoretice de a îmbina teoria regionalismului şi cea a frontierelor, experienţa regiunilor transfrontaliere sugerează că relaţia dintre formarea regiunilor şi frontierele de stat rămâne la stadiul de tensiune nerezolvată, deoarece frontierele constituie o influenţă considerabilă asupra modelelor de interacţiune spaţială.

La baza apariţiei euroregiunilor a stat problema de abordare a limitelor teritorialităţii westfaliene în condiţiile globalizării accelerate. Relaţiile dintre teritorialitatea politică şi spaţialitatea relaţiilor sociale sunt renegociate printr-un proces de integrare teritorială a statelor europene care are loc la mai multe diveluri. La o scară regională, asistăm la procese de rearanjare a organizaţiei teritoriale a statelor-naţiune care includ apariţia unor teritorii transfrontaliere (Anderson, 1996). Aceste evoluţii indică faptul că asistăm la o re-teritorializare a spaţiului european care poate duce la diversificarea relaţiilor sociale şi politico-teritoriale în afara statului-naţiune tradiţional (Brenner, 1999a).

În timpul anilor 1990, apariţia euroregiunilor de-a lungul zonelor de frontieră româno-moldo-ucrainene a semnalat faptul că procesul de re-teritorializare transfrontalieră a fost în curs de desfăşurare în aceste regiuni. Cu toate acestea, procesul de construire a spaţiilor transfrontaliere este complex şi problematic, iar rezultatele sale sunt ambigue şi contingente (Sidaway, 2001). Logicile teritoriale contradictorii între statul-naţiune şi euroregiuni, precum şi între UE şi euroregiuni modelează aceste euroregiuni ca spaţii transfrontaliere. Un conflict al euroregiunilor s-a născut din suprapunerea obiectivelor UE de a construi un spaţiu european unificat şi nevoii sesizabile de a consolida frontierele sale externe pe de o parte şi a intereselor statelor-naţiune de a păstra suveranitatea lor teritorială şi a nevoii lor de instituţionalizare a cooperării transfrontaliere pe de altă parte.

Euroregiunea „Siret-Prut-Nistru” se încadrează în categoria celor cu potenţial funcţional ridicat şi la nivelul căreia se impune identificarea unor soluţii pentru interconectarea a două sisteme cu tradiţii comune însă diferenţiate de statutul statelor asociate prin prisma poziţiei faţă de integrarea în Uniunea Europeană. Chiar dacă Republica Moldova face parte din Comunitatea Statelor Independente, parteneriatul cu UE, programele finanţate de către aceasta cu precădere pentru arealele frontaliere, sunt doar câteva argumente în favoarea evidenţierii dorinţei familiei europene unite de a include în arealul său şi cel de-al doilea stat românesc. Această structură de cooperare transfrontalieră poate fi o soluţie pentru elaborarea unor strategii de dezvoltare echilibrată a celor doi „versanţi frontalieri” diferiţi din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică şi îndeosebi în privinţa libertăţii de deplasare a persoanelor, în condiţiile în care comunităţile română şi moldoveană se regăsesc dispersate pe


întreg arealul euroregional. Euroregiunea „Prutul Superior” se încadrează în categoria celor cu

potenţial funcţional ridicat şi la nivelul căreia se impune identificarea unor soluţii pentru interconectarea a două sisteme cu tradiţii comune însă diferenţiate de statutul statelor asociate prin prisma poziţiei faţă de integrarea în Uniunea Europeană. Această structură de cooperare transfrontalieră poate fi o soluţie pentru elaborarea unor strategii de dezvoltare echilibrată a celor trei „versanţi frontalieri” diferiţi din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică şi îndeosebi în privinţa libertăţii de deplasare a persoanelor, în condiţiile în care comunităţile română şi ucraineană se regăsesc dispersate pe întreg arealul euroregional.

Euroregiunile au apărut ca o soluţie teritorială de moment pentru a îndeplini nevoile teritoriale ale statului şi ale UE. Guvernele naţionale au abordat stabilirea euroregiunilor în acelaşi mod în care ar aborda orice alte subiecte inter-guvernamentale de politică externă. Stabilirea euroregiunilor a devenit un proces geopolitic în care argumentele pro şi contra au fost atent analizate de către guvernele naţionale şi în care teritoriile ce urmau să devină parte a euroregiunilor au fost delimitate potrivit priorităţilor naţionale. După 2003, politica UE în cadrul PEV a perceput aceste euroregiuni ca rampe de lansare spre fostul spaţiu sovietic, sporind astfel gradul de complexitate al contextului re-teritorializării transfrontaliere din regiune. Aceste circumstanţe au condus la un proces de construire al euroregiunii de sus în jos, în care autorităţile locale au avut un aport redus iar interesele locale au fost adesea sacrificate. Cu toate acestea, reacţiile actorilor locali la politicile de reglementare ale euroregiuni reuşesc uneori să modifice geopoliticile pentru ca acestea să se potrivească mai bine interesele lor.

Euroregiunile situate de-a lungul celor mai recente frontiere UE constituie spaţii politice transnaţionale situate dincolo de logica teritorială a statului-naţiune sau a organizaţiilor supranaţionale, dar ele sunt departe de a fi unităţi politico-teritoriale autonome în sistemul politic mondial. Deşi funcţionarea acestor euroregiuni semnalează reducerea puterii pe care principiul teritorialităţii Westfaliene îl are, re-teritorializarea transfrontalieră implică, în esenţă teritorialitatea ca şi concept, de vreme ce euroregiunile sunt modelate într-o mare măsură după considerente teritoriale. Cel puţin pentru moment, re-teritorializarea transfrontalieră poartă mai degrabă cu ea contradicţiile inerente ale teritorialităţii Westphaliane decât rezolvarea acestora.


Bibliografie Anderson, J., O' Dowd L., Wilson, T.M. (eds), (2003), New borders for a changing

Europe: Cross-border cooperation and governance, Frank Cass, London Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca Bufon, M. (2007), Border Regions in a Re-Integrated Europe, în Moravian

Geographical Reports, Vol. 15, 1/2007, p. 2-13 Cocean, P. (2002), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca Foucher, M. (1988), Fronts et Frontières, un tour du monde géopolitique, Fayard, Paris Foucher, M. (2007), L'Obsession des frontières, Librairie Académique Perrin Grama, V. (2009), Morphological and Structural Particularities of the New

Eastern Border after Bulgaria and Romania EU Integration, în Acta Iuventutis Geographica 1, p. 201-210, Debrecen

Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Ed. Tehnică, Bucureşti Ilieş, A. (2003), România între milenii. Frontiere, areale frontaliere şi cooperare

transfrontaliera, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea Ilieş, A. (2004), România. Euroregiuni, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea Ilieş, A., Grama V. (2006), The Dynamics of the Frontier System Within the Political

Territorial EU Space (EEC, EC), 1952-2006, în Revista Română de Geografie Politică, no.2, Year VIII, p.11-40, Oradea

Ilieş, A., Grama V. (2010), The external western Balkan border of the European Union and its borderland: Premises for building functional transborder territorial systems, în Annales. Annals for Istrian and Mediteranian Studies, Series Historia et Sociologia, 20, 2010, 2, Zalozba Annales, Koper, Slovenia, p. 457-468

Ilieş, A., Grama V. (2010), The functionality of the borderland territorial system according with the relief and the Romanian-Ukrainian border-line support în Revista Română de Geografie Politică, Year XII, no.1 / 2010, p. 140-150

Ilieş, A., Grama V. (2010), The typology and the particularities of the Romanian border state with hydrographical support în Revista Română de Geografie Politică, Year XII, no.2 / 2010, p. 341-350

Ilieş, A., Grama V., Wendt J., Bodocan V. (2009), Geographical Management of a Borderless Area at the Internal/External Border of NATO and EU – Romanian Case (I) în Revista Română de Geografie Politică, no. 2, Year XI, p.166-175, Oradea

Ilieş, A., Ilieş Dorina, Grama V. (2007), European Political Borders Typology According to the Natural Background Particularities, în Revista Română de Geografie Politică, no.2, Year IX, p. 57-72, Oradea

Ilieş, A., Wendt J., Grama V. (2008), The Romano/Romanian Euroregional Transfrontier Cooperation at the EU External Frontier (2008). The Euroregion Siret-Prut-Nistru – Elements of Political Geography, in Revista Română de Geografie Politică, no. 2, Year X, p.100-107, Oradea

Kleinschmager, R. (1993), Elements de Geographie politique, Presses Universitaires de Strasbourg, Strasbourg

Kramsch, O., Hooper, B. (eds), (2004), Cross-border governance in the


European Union, Routledge, London Newman, D. (ed.), (1999), Boundaries, territory and post-modernity, Frank

Cass, London O' Dowd, L., Wilson, T. (eds), (1996), Borders, nations and states, Aldershot,

Avebury Paasi, A. (2005), Border studies on the move, în Geopolitics, vol. 10, nr. 4, p.

816-823 Perkmann, M. (2003), Cross-border regions in Europe. Significance and drivers

of regional cross-border cooperation, în European Regional Studies 10, p. 153–171

Popa, N. (2006), Frontiere, regiuni transfrontaliere si dezvoltare regionala în Europa Mediana, Ed. Universitatii de Vest, Timisoara

Popescu, G. (2008), The conflicting logics of cross-border reterritorialization: Geopolitics of Euroregions in Eastern Europe, in Political Geography, Nr. 27, 418-438

Taylor, P. (1994), The state as container: territoriality in the modern world-system, în Progress in Human Geography 18, p. 151–162

Ungureanu, M. (2006), Eastern European Borders în Eurolimes, vol. 1, p.150-153, Oradea University Press, Oradea

Wendt, J. (2003), Difussion of Euroregions in Poland and Romania, în Ilieş, A., Wendt, J (eds.) Europe between millenniums, Oradea

Wendt, J. (2007), Romanian Euroregions in the process of european integration – case study of the serbian border, în Region and Regionalism, Nr. 8, vol.2, p. 17-26, Silesian Institute in Opole, Lodz-Opole

Wendt, J., Ilieş, A. (2004), Kaliningrad: region de menace ou de cooperation, în Yann, R., Sanguin, A.-L. (eds.), L`Èurope de L`èst quinze ans apres la chute de mur, p.35-40, L`Harmattan, Paris

FRONTIERA ŞI SISTEMUL TERITORIAL FRONTALIER arhiva- · PDF fileBulgaria ... Contextul...

Documents

Transcript of FRONTIERA ŞI SISTEMUL TERITORIAL FRONTALIER arhiva- · PDF fileBulgaria ... Contextul...