Florenta Popa
Transcript of Florenta Popa
Între succesul profesional şi performanţa culminală
Abstract
Pendulăm, de ceva vreme, între afirmaţii dureroase la adresa şcolii româneşti şi
poveşti despre medaliaţi olimpici sau elevi ce epatează prin cultura lor generală în şcoli
americane şi europene. În mod firesc, fiind principalii actori pe aceasta scenă, ne punem
întrebări în speranţa că ecoul întrebărilor noastre învită atât pe actori, cât şi pe
spectatori la reflecţie. Aşadar, am învăţat bine rolul de a mima performanţa? Ce se
învaţă în şcoală se dovedeste a fi, în viaţa reală, livresc, lipsit de creativitate şi
inutilizabil? Sau chiar exista în spaţiul educaţional românesc o binecunoscută apetenţă
pentru instruire, cunoaştere şi performanţă?
Suportăm cu dificultate opiniile acuzatoare şi evenimentele ce vin să intărească
ideea că şcoala românescă ar fi devenit o parodie şi obstinenţi ne înrolam în marşul spre
performanţă şi excelenţă. Adevărul este că nici una din cele două imagini nu corespunde,
în întregime, realităţii. Dacă vrem să renunţăm la spiritul mioriric şi să aplicam spiritul
judecăţii de valoare, atunci se cuvine să nu ne lamentăm inutil şi nici să exagerăm cu
aprecierile la superlativul absolut. Prin urmare, utilizarea, uneori, a instrumentelor
didactice bazate pe coerciţie, lipsite de liantul creativităţii in acumularea cantitativă, nu
pot incuraja performanţa nici pe verticală, nici pe orizontală. Performanţa pe verticală
este apanajul celor puţini, al elitelor. Întotdeauna am avut elevi cu o inteligenţă peste
medie care au repurtat victorii la concursuri şi olimpiade şcolare. Plăcerea de a lucra cu
astfel de elevi şi satisfacţia primită sunt elemente ce ne ajută să nu rămânem cantonaţi in
decepţie şi dezertare. Totuşi, nu e oare periculos să trăim doar bucuria performanţei adusă
de elevii români la concursuri prestigioase şi să ne autosugestionăm ca elevii noştri ştiu
mai multe decât elevii din alte ţări, că vorbesc limbi straine cu acurateţe şi mai fluent
decât alţii?
Se cuvine, astfel, să admitem că, într-adevăr, învăţământul românesc trece printr-o
criză de identitate, cum, de altfel, trece întreaga naţiune, iar contextul cauzal e complex.
1
Avem olimpici, e adevărat, dar numărul lor nu justifică o definiţie a performanţei aplicată
întregului sistem. În cazul de faţă, optimismul exacerbat poate fi la fel de nociv ca şi
pesimismul celor care susţin că nu putem vorbi de performanţă deoarece avem un sistem
ce mimează performanţa. O inclinaţie spre generalizări de tipul ,,sistemul educaţional
românesc păstrează un cult al calităţii învăţării şi performanţei” nu poate aduce decât
deservicii procesului de ameliorare a acestora. În ce ne priveşte, trebuie să analizăm cu
obiectivitate nivelul de performanţă atins pe orizontală şi să acceptăm adevărul aşa cum
este el. Numai in astfel de condiţii e posibilă şi performanţa.
Dacă e adevărat că performanţa nu se măsoară doar la vârf ( a se vedea rezultatele
elevilor români la testul PISA!), atunci este evident că masele largi de elevi sunt la fel de
importanţi ca şi elevii olimpici şi cei care studiază în străinătate şi primesc Magna Cum
Laude. Aceasta înseamnă că există o stringentă nevoie de o reconsiderare a echilibrului
dintre acumularea cantitativă şi calitativă. Din pacate, vorbim despre acest lucru de ceva
vreme şi ar fi timpul să recunoaştem că lipsa de legătură dintre predare şi finalităţile
învăţării, precum şi rutina în actul educaţional pot fi devastatoare. Actul de învăţăre
devine ineficient dacă nu e introdus în realitate. Sunt performanţi acei elevi care reuşesc
să valorifice noţiunile sesizate în realitatea înconjuratoare, dar şi captate în procesul
instructiv la şcoală. În cazul nostru, al profesorilor de limbi străine, lucrurile s-au aşezat
în albie: avem acum posibilitatea de a pune în faţa elevilor sarcini de învăţare autentice,
reuşim să ne centrăm pe elevi, încurajăm creativitatea pentru a motiva participarea
activă, traim satisfacţia ,,schimbării la faţă “ a actului didactic, ne-am recâştigat cumva
funcţia de magnet pedagogic, orele nu sunt abstracte, au pierdut din elementul artificial,
seamănă mai mult cu viaţa. Nu intenţionăm să afirmăm că era imposibil să atingem
măcar câteva din aceste cerinţe ale performanţei înainte de 1989. Era însă mult mai
difícil. Lucrurile erau făcute tot cu sufletul şi mintea, ne lipseau însă oportunitatea de a
alege manualele, experienţa directă, legătura cu lumea autentică şi cultura vorbitorilor
nativi.
E adevărat că standardele obligatorii ale performanţei, fie ea la vârf sau a maselor
de elevi, impun anumite rigori. Revin în acest context, într-un mod prea imperativ pentru
a putea fi trecute cu vederea, regulile triunghiului de aur: învăţare, practică, creativitate.
În acest sens, expunerea e inlocuită de conversaţie şi prin solicitarea elevilor se ajunge la
2
afirmarea personalităţii lor. Oferirea informaţiei devine un act important adresat gândirii
şi înţelegerii partenerilor noştri, elevii, act ce se bazează pe implicare, cooperare,
emulaţie. Scopul activităţii didactice e centrat pe sensul şi finalitatea învăţării.Cantitatea
trebuie să piardă in faţa calităţii. Schimbarea filosofiei educaţionale aduce în prim plan
ideea dobândirii respectului de sine şi lait-motivul actului didactic ar trebui să fie
împrumutat de la americani, de aceasta dată cu rezultat pozitiv: ,,No child left
behind!”(Nici un copil lăsat deoparte!)
Schimbarea este un element esenţial în atingerea performanţei. Pledăm, în
consecinţă, pentru schimbare, dar nicidecum pentru aruncarea copilului odată cu apa din
scăldătoare. Am observat că schimbarea produce, de regulă, incertitudine, dar fiecare
generaţie a fost nevoită să înveţe să surmonteze teama de nou. De asemenea, în susţinerea
performanţei, un rol hotărâtor îl are încurajarea reflecţiei personale privind impactul
cunoaşterii asupra individului. Nu susţinem că e lesne să te împarţi, ca dascăl, în mod
egal între elevii ce participă merituos la diverse concursuri şcolare, repurtând succese
culminale, şi ceilalţi, care sunt capabili de succes profesional, faţă de care ai datoria să îi
încurajezi, prin diversificarea metodelor, la o participare activă, să le dezvolţi capacitatea
de răspuns la solicitările reale. Învăţătura se poate chiar dilua, iar uneori există teama
lucrului neîntregit. Lucrul cu grupe sau clase eterogene distribuie atenţia, diminuează
gradul de concentrare a profesorului. În ciuda acestor impedimente, adaugăm aici şi
nemotivarea pecuniară, satisfacţia apare atunci când elevii ies din şcoala cu o pregătire
solidă, cu noţiuni clare, cu o imagine logică a unor procese şi realităţi, fiind gata să aplice
în practică ceea ce au învăţat cu noi şi de la noi. Se produce astfel şi măsurarea
performanţei ce este egală cu modul cum folosesc elevii informaţia pe care au asimilat-o
în lecţiile noastre.
Predarea poartă amprenta personalităţii celui care o practică. Cu riscul de a fi
patetici, dacă tot aceasta e o latura pregnantă a naţiei noastre, noi suntem actorii ce
ţnsufleţim sau, dimpotrivă, blazăm pe tinerii noştri spectatori. Putem influenţa învăţarea
şi performanţele ei, atitudinile şi interesele, aspiraţiile şi orientările profesionale ale
elevilor prin comportamentul, empatia şi relaţiile noastre cu aceştia. Chiar dacă suntem
nevoiţi să jucăm şi rolul Cenuşăresei, ar trebui să avem forţa de a ne câştiga funcţia de
model cultural şi de a-i stimula pe tineri, în drumul încercat spre performanţă, să se
3
întoarcă spre lectura cărţilor. Căci, aşa cum spunea Andre Maurois, ,,Cartea este calea
regală a cunoaşterii”, universul nostru, al dascălilor, se învârte în jurul ideii de
responsabilizare asupra învăţării şi a performanţei elevilor de a folosi pertinent, în
practică, informaţiile acumulate în şcoală. Avem voie oare să încalcăm regulile
universului?
La urma urmei, şcoala este o anticameră a vieţii. Acum şi aici tinerii au voie să
încerce, să testeze, să greşească, să se entuziasmeze, să viseze la succese culminale şi
profesionale. Dupa aceea, atât succesele cât şi greselile vor fi înregistrate în catalogul
vieţii. Dacă succesul culminal este rezervat unei elite, succesul profesional este accesibil
tuturor. Să nu ne aşteptăm, totuşi, ca sucesul profesional să fie un rezultat spontan,
dimpotrivă, să ne gândim că este rezultatul unui adevărat proces de fabricaţie, care poate
fi inţeles prin observare, învăţând din greşelile noastre şi ale altora. Mai mult decât atât,
să le reamintim elevilor noştri de vorbele lui Francis Bacon: ,,Ştiinţa e putere.”
Profesor Florenţa POPA
4
5