Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

of 138 /138
UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Departamentul ID FINANŢE PUBLICE ŞI BUGET PROF. UNIV. DR. SANDU GHEORGHE LECT. DR. APETRI ANIŞOARA NICULINA SUCEAVA, 2012

description

bcb

Transcript of Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

Page 1: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Departamentul ID

FINANŢE PUBLICE ŞI BUGET

PROF. UNIV. DR. SANDU GHEORGHE

LECT. DR. APETRI ANIŞOARA NICULINA

SUCEAVA, 2012

Page 2: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

2

MOTTO: Impozitele sunt ceea ce plătim pentru o societate civilizată.

OBIECTIVELE CURSULUI

Disciplina Finanţe publice tratează o serie de aspecte legate de teoria şi practica financiară

privind procesul de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice ale statului (impozitele directe şi impozitele indirecte) şi a chletuielilor publice. De asemenea cursul abordează şi problemeatica referitoare la organizarea bugetară în România.

Conţinutul cursului vizează:

� studierea funcţiilor şi rolului finanţelor; � studierea componentelor mecanismului financiar; � explicarea mecanismului de formare a surselor de finanţare a cheltuielilor publice; � cunoaşterea structurii şi destinaţiilor chletuielilor publice; � cunoaşterea structurii şi surselor de formare a veniturilor publice; � studierea tipologiei impozitelor directe; � studierea tipologiei impozitelor indirecte; � cunoaşterea elementelor principale a prelevărilor fiscale; � însuşirea modului de aşezare şi percepere a veniturilor bugetului public; � cunoaşterea modului de organizare şi geastionare a bugetelor în economie; � studierea principiilor bugetare; � întelegerea procedurii de derulare a procesului bugetar.

Acest curs asigură, în egală măsură, fondul de cunoştinţe necesar tuturor studenţilor

economişti, fiind un îndreptar util şi specialiştilor care desfăşoară activitate în domeniul economic şi financiar, şi nu în ultimul rând funcţionarilor publici, reprezentând un punct de plecare în înţelegerea importanţei fondurilor publice şi sistemului bugetar prin care se colectează şi utilizează resursele financiare publice.

Page 3: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

3

CUPRINS

MODULUL I ________________________________________________________________ 6

ORGANIZAREA FINANŢELOR PUBLICE______________________________________ 6

CAPITOLUL 1_______________________________________________________________ 6

CONŢINUTUL ECONOMIC, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE _____ 6 1.1. Conţinutul economic al finanţelor ___________________________________________ 7 1.2. Funcţiile finanţelor _______________________________________________________ 9 1.3. Rolul finanţelor publice __________________________________________________ 13

TERMENI CHEIE___________________________________________________________ 15

CAPITOLUL 2______________________________________________________________ 16

MECANISMUL FINANCIAR _________________________________________________ 16 2.1. Mecanismul financiar - parte integrantă a mecanismului de funcţionare a economiei naţionale__________________________________________________________________ 16 2.2. Sistemul financiar _______________________________________________________ 17 2.3. Sistemul fondurilor de resurse financiare_____________________________________ 18 2.4. Pârghiile economico-financiare ____________________________________________ 18 2.5. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice __________________ 19 2.6. Norme juridice privind problemele financiare _________________________________ 20

CAPITOLUL 3______________________________________________________________ 22

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE ______________________________________ 22 3.1. Conţinutul cheltuielilor publice ____________________________________________ 22 3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice ____________________________________ 23 3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice ________________________ 29 3.4. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice _____________________________ 30

CAPITOLUL 4______________________________________________________________ 39

CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE ________________ 39 4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale _____________________________ 39

4.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ ___________________________________ 41 4.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate _____________________________________ 42 4.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură _______________________________________ 43

4.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice __________________________________ 43 4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă naţională _________________________________________________________________ 46

TERMENI CHEIE___________________________________________________________ 47

CAPITOLUL 5______________________________________________________________ 48

CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ASIGURĂRILE SOCIALE ____________________ 48 5.1. Asigurările sociale de stat_________________________________________________ 48 5.2. Asigurările sociale pentru sănătate _________________________________________ 55

TESTE DE AUTOEVALUARE ________________________________________________ 56

TERMENI CHEIE___________________________________________________________ 57

CAPITOLUL 6______________________________________________________________ 58

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE ____________________________ 58 6.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora ____________________ 58

Page 4: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

4

6.2. Structura resurselor financiare publice ______________________________________ 58 6.3. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice_________________________ 61

CAPITOLUL 7______________________________________________________________ 69

IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE ________________________________________ 69 7.1. Conţinutul şi rolul impozitelor _____________________________________________ 69 7.2. Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor fiscale____________________ 69 7.3. Principiile impunerii_____________________________________________________ 71

7.3.1. Principii de echitate fiscală ____________________________________________ 72 7.3.2. Principii de politică financiară _________________________________________ 73

7.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor _________________________________________ 74 7.4.1. Stabilirea obiectului impozabil _________________________________________ 74 7.4.2. Determinarea cuantumului impozitului ___________________________________ 75 7.4.3. Perceperea impozitelor _______________________________________________ 75

7.5. Clasificarea impozitelor __________________________________________________ 76

CAPITOLUL 8______________________________________________________________ 78

IMPOZITELE DIRECTE_____________________________________________________ 78 8.1. Caracterizare generală a impozitelor directe__________________________________ 78 8.2. Impozitele reale sau obiective______________________________________________ 78 8.3. Impozitele personale sau subiective _________________________________________ 79

8.3.1. Impozitele pe venit ___________________________________________________ 79 8.3.2. Impozitele pe avere __________________________________________________ 86

TESTE DE AUTOEVALUARE ________________________________________________ 88

TERMENI CHEIE___________________________________________________________ 89

CAPITOLUL 9______________________________________________________________ 90

IMPOZITELE INDIRECTE __________________________________________________ 90 9.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte _______________________________ 90 9.2. Taxele de consumaţie ____________________________________________________ 91 9.3. Monopolurile fiscale _____________________________________________________ 96 9.4. Taxele vamale __________________________________________________________ 97 9.5. Taxele ________________________________________________________________ 98

TESTE DE AUTOEVALUARE _______________________________________________ 100

TERMENI CHEIE__________________________________________________________ 101

CAPITOLUL 10____________________________________________________________ 102

EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR__________________ 102 10.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale _________________________________ 102 10.2. Evaziunea fiscală în România____________________________________________ 103 10.3. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale _________________________________ 105 10.4. Repercusiunea impozitelor ______________________________________________ 105

CAPITOLUL 11____________________________________________________________ 107

ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ ___________________________ 107 11.1. Conţinutul economic al creditului public ___________________________________ 107 11.2. Datoria publică_______________________________________________________ 108 11.3. Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă _____________________ 110

MODULUL II ________________________________________________________________ 112

SISTEMUL BUGETAR. ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC _______________________ 112

Page 5: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

5

CAPITOLUL 12____________________________________________________________ 112

BUGETUL DE STAT _______________________________________________________ 112 12.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat_______________________________ 112 12.2. Principii bugetare _____________________________________________________ 113

12.2.1. Anualitatea bugetului_______________________________________________ 113 12.2.2. Universalitatea bugetului____________________________________________ 114 12.2.3. Unitatea bugetară _________________________________________________ 115 12.2.4. Neafectarea veniturilor bugetare______________________________________ 116 12.2.5. Specializarea bugetară _____________________________________________ 116 12.2.6. Echilibrul bugetar _________________________________________________ 116 12.2.7. Publicitatea bugetului ______________________________________________ 117 12.2.8. Principiul unităţii monetare__________________________________________ 118

CAPITOLUL 13____________________________________________________________ 119

PROCESUL BUGETAR _____________________________________________________ 119 13.1. Conţinutul, etapele şi caracteristicile procesului bugetar ______________________ 119 13.1.1. Elaborarea proiectului de buget ________________________________________ 119 13.1.2. Aprobarea bugetului _________________________________________________ 120

13.1.3. Execuţia bugetului _________________________________________________ 120 13.1.4. Încheierea execuţiei bugetare ________________________________________ 123 13.1.5. Aprobarea execuţiei bugetare ________________________________________ 124

TESTE DE AUTOEVALUARE _______________________________________________ 124

TERMENI CHEIE__________________________________________________________ 125

CAPITOLUL 14____________________________________________________________ 126

BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT______________________________ 126 14.1. Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat___________________ 126 14.2. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat ____________________________ 126

CAPITOLUL 15____________________________________________________________ 128

BUGETELE LOCALE ______________________________________________________ 128 15.1. Autonomia finanţelor publice locale_______________________________________ 128 15.2. Organizarea finanţelor publice locale _____________________________________ 128

TESTE DE VERIFICARE ______________________________________________________ 133

BIBLIOGRAFIE______________________________________________________________ 138

Page 6: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

6

MODULUL I ORGANIZAREA FINANŢELOR PUBLICE

CAPITOLUL 1

CONŢINUTUL ECONOMIC, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE

În cadrul acestei secţiuni sunt reliefate o serie de concepte generale privind conţinutul,

necesitatea şi funcţiile finanţelor în cadrul mecanismului economiei de piaţă. Impactul finanţelor asupra economiei este determinat nu numai de proporţiile redistribuirii produsului intern brut pe care o generează, dar şi de modul cum se realizează acest proces.

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii făcând parte din familia cuvântului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe socialiste.

Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea - al XIV-lea se foloseau expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de “termen de plată1.

Urmărind etimologia cuvântului şi determinările sale semantice se pot desprinde două concluzii preliminare:

a) cuvântul finanţe este strâns legat de acela de bani (în vorbirea curentă adesea substituindu-se) dar mai ales de expresia - plată în bani -, deci nu bani pur şi simplu, ci bani angajaţi în efectuarea unei plăţi;

b) cuvântul finanţe are însă, încă de la începuturile sale, o strânsă legătură cu statul, mai exact spus, cu veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia2.

În sensul său cel mai general, spune un autor francez, acest termen desemnează tot ceea ce are legătură cu banii. O precizare se impune din nou: finanţele îşi leagă apariţia şi evoluţia lor de aceea a banilor, dar nu înseamnă pur şi simplu bani şi nici măcar nu se referă la toate plăţile efectuate cu ajutorul acestora.

Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţii economice. Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întreaga economie naţională şi pe toţi membrii societăţii. De aici, concluzia, pe care o împărtăşim, că finanţele exprimă relaţii sociale, de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat.

Alături de finanţele statului, devenite cu timpul finanţe publice, funcţionează finanţele private. Ele se deosebesc mai întâi prin obiectivele urmărite. Primele asigură suportul financiar pentru susţinerea acţiunilor publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private. Primele vizează satisfacerea interesului general, iar celelalte obţinerea şi maximizarea profitului.

Dintr-o altă perspectivă privite, finanţele reprezintă, în opinia noastră, operaţiile băneşti ce intervin între participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti destinate susţinerii acţiunilor publice şi afacerilor private.

1 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000 2 Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 7

Page 7: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

7

1.1. Conţinutul economic al finanţelor

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante

fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional, cât şi local.

Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi beneficiari - persoane fizice şi juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti în dublu sens - către şi de la fondurile publice - ceea ce generează anumite relaţii (raporturi) sociale între participanţii la acest proces.

Este vorba de: • relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse

financiare, şi anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care desfăşoară activitate cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni ai statului care realizează venituri -, pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată prin stat, pe de altă parte;

• relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii fondurilor băneşti ce se constituie în economie: întreprinderi, instituţii publice, membri ai societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte. Relaţiile sociale la care ne referim, apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de

resurse băneşti din economie sunt, prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia produsului intern brut.

În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei mai mari părţi a produsului creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar relaţiile economice analizate mai sus îmbracă formă bănească.

Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera finanţelor, mai îngustă decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.

Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare, se impun câteva

precizări3:

3 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii

Relaţii financiare

Marfă → bani Bani → marfă

Transfer de valoare: persoane fizice şi juridice

Fonduri băneşti ale statului

Page 8: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

8

În primul rând, apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul, în formă bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, cooperative, instituţii) sau persoane fizice (salariaţi, ţărani, liber-profesionişti, cooperatori etc.) la fondurile ce se constituie în economie sau de la aceste fonduri la dispoziţia persoanelor juridice sau fizice beneficiare. Transferul de valoare are de la bun început caracterul unui transfer de putere de cumpărare, în cazul în care transferul se face în natură, acesta exprimă relaţii de repartiţie, dar nu dă naştere la relaţii financiare. Numai după valorificarea produselor respective, contra bani, poate avea loc transferul de valoare la fondul de resurse financiare.

În al doilea rând, transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se efectuează, de regulă, fără contraprestaţie directă. Astfel, societatea comercială care a vărsat la bugetul de stat o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit nu are dreptul să solicite statului nici rambursarea acestuia şi nici o altă prestaţie de egală valoare; un liber-profesionist care a vărsat la buget o sumă de bani cu titlu de impozit pe venit, nu dobândeşte prin aceasta un drept de creanţă asupra statului.

Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport ori impozitul pe veniturile din chirii, vărsat la buget de o persoană fizică, este, de asemenea, fără contraprestaţie directă. Sumele primite de la buget de persoana în cauză, cu titlu de alocaţie de stat pentru copii, pensie de asigurări sociale etc., nu are o legătură directă cu impozitul plătit de aceasta.

Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri, reflectă o schimbare a formelor valorii din forma marfă în forma bani sau invers, iar nu o cedare definitivă şi fără contraprestaţie de putere de cumpărare. Retribuirea muncii presupune, de asemenea, un schimb de echivalente, iar nu un transfer de putere de cumpărare fără contraprestaţie, în asemenea cazuri, transferul de produs social dă naştere la relaţii băneşti, dar acestea nu constituie relaţii financiare.

Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor valorii există o legătură strânsă, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă. Astfel, plata salariului constituie o premisă a prelevării la buget a unei părţi din venitul unui muncitor ori funcţionar sub formă de impozit pe venit.

De la fondurile bugetare se efectuează plăti cu titlu nerambursabil către unele regii autonome (subvenţii), sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru populaţie. Acelaşi caracter nerambursabil poartă şi transferurile efectuate către populaţie sub formă de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii etc.

În al treilea rând, transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter, rambursabil, poartă, spre exemplu, sumele de bani vărsate de persoane fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă; garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de persoanele care gestionează bani sau alte valori publice.

De la fondurile publice se fac transferuri, în condiţii de rambursabilitate, către unele întreprinderi şi către populaţie. Transferurile către unităţile economice se efectuează cu ajutorul mecanismului bugetar sau al celui de credit, după caz.

Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la fondurile ce se constituie în economie sau de la acestea către diverşi beneficiari, efectuat prin intermediul banilor, fără echivalent şi cu titlu nerambursabil ori în condiţii de rambursabilitate, după caz, în scopul satisfacerii nevoilor obşteşti.

Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în funcţie de provenienţa sau de destinaţia resurselor. Acest lucru face ca relaţiile financiare să se diferenţieze datorită condiţiilor specifice în care apar. Astfel, în cadrul relaţiilor financiare, la care ne-am referit mai sus, se particularizează:

• relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc reflectarea în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare;

Page 9: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

9

• relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relaţii de credit, mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;

• relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în schimbul unei constraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen (eveniment) aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la constituire, fondului, în altele numai unii dintre aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, a fondului pentru pensia suplimentară, a fondului pentru ajutor de şomaj etc. Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin intermediari

de asigurări (comisionari, brokeri), prin organizaţii mutuale de asigurări sau prin cluburi de protecţie şi indemnizare. Unele operaţiuni legate de asigurările sociale se realizează prin intermediul caselor de pensii.

• relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a dezvoltării acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni (părţi sociale), a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi, sunt denumite finanţe ale întreprinderilor.

1.2. Funcţiile finanţelor

A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice În privinţa modului de manifestare a funcţiei de repartiţie, de cele mai multe ori, aceasta este

prezentată, şi pe bună dreptate, ca o funcţie unitară. Această unitate decurge din interacţiunea celor două laturi ale sale şi anume: latura de mobilizare a resurselor băneşti în vederea alimentării fondurilor de natură financiară şi latura repartizării acestor fonduri în vederea cheltuirii lor pentru realizarea acţiunilor publice şi a afacerilor private.

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic legate între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora4. Prima fază constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea acestora participă:

• întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma juridică, de organizare a acestora;

• instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora; • populaţia; • persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.

Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite şi anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân; împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări ale împrumuturilor de stat acordate; dobânzi aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.

Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul în produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.

Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea şi

4 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 10: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

10

importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice competente să trieze cererile formulare de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.

Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b) asigurări sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.

Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi joacă un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.

Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc în cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile publice şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu schimbarea formei de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi economice private) ori mixte şi de la populaţie la fondurile publice, şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri către beneficiari din alte sectoare sociale şi populaţie.

Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului intern brut pe plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor financiare pe plan internaţional. Este vorba de:

• primirea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completează resursele financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;

• acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antrenează plăţi din resursele financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, generează încasări de resurse la rambursarea de către debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;

• achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat sau de alte entităţi de drept public;

• primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc. Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor

acorduri şi convenţii bi şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de rambursabilitate sau cu titlu definitiv cu sau fără contraprestaţie directă.

Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului, în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică, de structura de ramură, de orânduirea socială sau de alţi factori, ceea ce demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.

În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe, are un caracter subiectiv el depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect nevoile sociale la un moment dat; de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; de politica promovată de partidele politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor sociale. În funcţie de aceşti factori, organele de decizie politică stabilesc sursele de alimentare a fondurilor financiare, metodele de mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a acestora către diverşi beneficiari.

Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere la multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare către cele în care se constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste din urmă fonduri către beneficiarii resurselor respective.

Page 11: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

11

Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune, provenienţă şi destinaţie. Astfel, mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata acumulării şi, respectiv, a consumului, de raportul dintre consumul individual şi cel social, de regimul amortizării capitalului fix, ca şi de alţi factori.

Provenienţa fondurilor de resurse financiare publice se modifică în funcţie de gradul de dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica de stat faţă de acestea, de raportul dintre resursele interne şi atrase din afară, de raportul dintre creditele externe primite şi cele acordate etc.

În concluzie, constituirea fondurilor publice şi private de natură financiară nu reprezintă un scop în sine, ci ea se face în vederea repartizării şi cheltuirii acestora pentru susţinerea acţiunilor publice şi a afacerilor private. Tocmai de aceea prima latură a funcţiei de repartiţie este însoţită, în mod obligatoriu, de cea de a doua, care asigură repartizarea fondurilor constituite. Această latură se manifestă însă diferit la cele două grupe de fonduri şi chiar de la un fond la altul în cadrul aceleiaşi grupe.

B. Funcţia de control a finanţelor publice Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse

financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate; utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate socială şi de altă natură; armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii5.

Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează bună parte din produsul intern brut constituie un argument în plus ce pledează pentru organizarea unui control riguros asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice, asupra păstrării integrităţii şi a bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, asupra încasării integrale şi la timp a creanţelor statului şi a onorării plăţilor datorate de acesta terţilor.

În ţara noastră organelor specializate de control le revine sarcina de a verifica integritatea avutului public, eficienţa folosirii fondurilor de producţie şi de circulaţie aflate la dispoziţia unităţilor economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor efectuate de instituţiile publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a obligaţiilor faţă de buget, de creditori, de furnizori etc.

Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice. Această din urmă funcţie se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa (eficacitatea) cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea sunt proprii sau împrumutate.

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său, generează uneori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.

În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curţii de Conturi, ale Ministerului Finanţelor, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat şi instituţiilor publice; direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi parlamentul şi guvernul ţării, precum şi alte organe. 5Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995.

Page 12: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

12

În raport cu apartenenţa organelor şi instituţiilor care exercită controlul distingem6: 1) controlul din exterior, exercitat de către organele şi instituţiile statului, inclusiv cele

specializate, iar în cadrul lui avem: a) controlul financiar al parlamentului efectuat, în principal, asupra bugetului de stat de către

comisiile specializate ale camerelor şi de către parlament în ansamblul lui cu prilejul analizei, dezbaterii şi aprobării solicitărilor prealabile şi a proiectului bugetului de stat, a verificărilor pe parcursul execuţiei, a analizei şi aprobării contului de încheiere a exerciţiului bugetar.

Parlamentul exercită controlul său bugetar şi prin organul său specializat: Curtea de Conturi şi unităţile sale teritoriale, care verifică gestiunile la toate persoanele publice şi desfăşoară activitate jurisdicţională. b) controlul financiar al executivului exercitat mai ales de către Ministerul Finanţelor (Direcţia

generală a controlului financiar de stat, Garda Financiară militarizată) şi unităţile sale teritoriale (Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat la nivelul judeţelor, administraţiile financiare de la nivelul municipiilor şi circumscripţiilor financiare la nivelul oraşelor).

c) controlul financiar exercitat de către ministere, instituţii centrale şi consiliile locale asupra unităţilor din subordine;

d) controlul exercitat de către bănci la clienţii lor. 2) controlul din interiorul unităţii (controlul propriu sau autocontrolul) care cuprinde la

rândul lui: a) controlul financiar preventiv exercitat de către şeful compartimentului financiar-contabil,

contabilul şef sau o altă persoană împuternicită. El este un control prealabil, având ca obiectiv principal prevenirea unor neajunsuri prin verificarea legalităţii, oportunităţii şi economicităţii tuturor operaţiunilor din care derivă drepturi sau obligaţii patrimoniale. Viza de control financiar preventiv se dă numai după verificarea documentelor prezentate cu avizarea prealabilă sau consultarea, atunci când se consideră necesar, a juristului unităţii.

b) controlul financiar (auditul) intern al gestiunilor proprii şi cel exercitat de către organele CFI din unitatea ierarhic superioară, fiind un control gestionar de fond, cu caracter ulterior, urmărind respectarea legilor şi normelor legale privind gospodărirea patrimoniului public.

Din punct de vedere al momentului în care se efectuează controlul financiar poate fi: 1) control financiar preventiv; 2) control financiar concomitent; 3) control financiar ulterior sau postoperativ.

Din punct de vedere al gradului de cuprindere: 1) control prin sondaj sau complet; 2) control tematic sau complex; 3) control parţial sau total.

După baza de referinţă: 1) controlul conceperii strategiilor şi programelor firmei; 2) controlul execuţiei strategiilor şi programelor firmei.

După obiectivele finale urmărite: 1) analiza diagnostic; 2) controlul de gestiune.

După modul de execuţie: 1) control direct; 2) control indirect; 3) încrucişat.

Metodele de control sunt de asemenea diferite: 1) cercetări prin anchete şi discuţii; 2) verificări documentare;

6 Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 23

Page 13: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

13

3) controlul faptic; 4) analizele complexe economico-financiare.

Indiferent de organul care îl exercită, forma pe care o îmbracă şi metodele care se folosesc

importantă este eficacitatea controlului, contribuţia sa la respectarea legalităţii şi a disciplinei financiare, la buna gospodărire a banului public.

Gravele disfuncţionalităţi din economie, blocajul financiar înlănţuit şi de durată, volumul îngrijorător al arieratelor, amploarea actelor de evaziune fiscală sunt tot atâtea dovezi ale slabei eficacităţi a controlului în general şi a celui financiar în special, cu toate că există nenumărate organe şi instituţii specializate dar şi grave şi deranjante paralelisme în activitatea acestora7.

1.3. Rolul finanţelor publice

Extensia intervenţiei statului şi a rolului finanţelor publice în viaţa economică şi socială s-a

concretizat, pe plan analitic, prin dezvoltarea studiilor relative la principalele aspecte economice şi sociale ale cheltuielilor şi încasărilor administraţiilor publice. Prin aceste studii, care constituie economia finanţelor publice, unii autori încearcă să justifice, să explice sau să constate acelaşi principiu sau amploarea acestor intervenţii.

Indiferent de concepţiile care s-au exprimat, de locul şi timpul în care ele s-au manifestat, putem spune că rolul finanţelor publice se manifestă, în principal, în două direcţii şi anume8:

• în redistribuirea produsului intern brut (P.I.B.); • în intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale. Redistribuirea P.I.B. se concretizează în faptul că statul, pe seama veniturilor sale băneşti,

sprijină unii agenţi economici, creează o piaţă de stat pentru desfacerea produselor agenţilor economici, dezvoltă forme noi de cooperare cum ar fi societăţile mixte cu capital de stat şi privat etc. Destinaţiile primite de fondurile băneşti ale statului facilitează influenţarea procesului reproducţiei sociale.

În ceea ce priveşte intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale cu ajutorul unor măsuri de natură financiară menţionăm că baza de pornire în susţinerea acestei concepţii a constituit-o teoria keynesistă. Dintre instrumentele financiare care pot fi folosite de către stat în intervenţia sa în viaţa social-economică fac parte: cheltuielile publice, impozitele, împrumuturile ş.a.

Rolul finanţelor publice derivă din funcţiile acestora şi se manifestă în plan financiar, economic şi psiho-social9.

a) Rolul financiar derivă din faptul că mecanismul finanţelor publice constituie modalitatea principală de atragere a resurselor financiare ale statului, necesare realizării unor obiective de interes general (acoperirea cheltuielilor ocazionate de funcţionarea sectorului public), dar şi mijloc prin care se redistribuie veniturile şi averile între membrii societăţii.

Aplicarea unui tratament fiscal diferenţiat de la un contribuabil la altul, şi acordarea unor transferuri financiare, contribuie la transpunerea în practică a principiilor de echitate fiscală şi de justiţie socială.

Ca urmare a tendinţei mondiale de expansiune economică, când resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice cunosc o creştere permanentă, acest rol al finanţelor publice dobândeşte o importanţă din ce în ce mai mare.

b) Rolul economic se evidenţiază în condiţiile în care finanţele publice, prin cele două etape ale funcţiei fiscale, reprezintă un important instrument de politică economică folosit de către autorităţile publice în vederea influenţării fenomenelor şi proceselor economice, corectării ciclurilor economice şi înlăturării dezechilibrelor economice.

Autorităţile publice apelează frecvent pentru atingerea acestor deziderate: 7 Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 24 8 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 19 9 Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 83

Page 14: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

14

• pe de o parte, la diferite procedee de impunere (folosirea unor cote de impozitare proporţionale, progresive, regresive sau degresive), la practicarea sau retragerea unor facilităţi fiscale, precum şi la extinderea sau restrângerea bazei de impozitare,

• iar pe de altă parte, la acordarea de transferuri financiare unor categorii socio-economice bine definite. Toate aceste aranjamente ale statului aplicate în corelaţie cu politicile monetare, valutare şi

de credit ale băncii centrale, permit realizarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate. c) Rolul psiho-social rezidă, pe de o parte, din orientarea şi modelarea comportamentelor

indivizilor în prezenţa prelevărilor fiscale şi a transferurilor financiare, iar pe de altă parte, din necesitatea asigurării de către autorităţile publice a unor programe de protecţie socială, în vederea sprijinirii categoriilor sociale defavorizate (pensionari, şomeri, persoane cu handicap, etc).

Manifestarea rolului financiar, economic şi psiho-social al finanţelor publice, aşa cum bine aprecia academicianul român Iulian Văcărel, determină o „modificare a raporturilor sociale, care influenţează procesul reproducţiei sociale, potenţialul economic al întreprinderilor, veniturile şi averile cetăţenilor, nivelul de trai al populaţiei, calitatea vieţii în general”10.

TESTE EVALUARE

1. Funcţiile finanţelor sunt următoarele: a) funcţia de constituire a fondurilor de resurse financiare publice b) funcţia de constituire şi control; c) funcţia de repartiţie; d) funcţia de control. e) funcţia de constituire si repartizare a fondurilor financiare de resurse publice. Argumentaţi răspunsul corect. Răspuns: c, d

2. Funcţia de control are o sferă de cuprindere:

a) mai restrânsă decât funcţia de repartiţie; b) mai largă decât funcţia de repartiţie: c) are aceeaşi sferă de cuprindere cu funcţia de repartiţie. Să se argumenteze varianta adevărată.

Răspuns: b

3. Finanţele publice există pentru a servi la realizarea anumitor obiective precis determinate, la îndeplinirea anumitor sarcini, care nu ar putea fi înfăptuite pe o altă cale sau cu alte mijloace. De aici rezultă că funcţia de repartiţie are un caracter : a) subiectiv; b) obiectiv; c) specializat. Să se argumenteze răspunsul corect.

Răspuns:b

4. Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se realizează: a) numai cu schimbarea formei de proprietate; b) în cadrul aceleiaşi forme de proprietate sau cu schimbarea formei de proprietate; c) strict pe plan naţional; d) pe plan naţional şi pe plan internaţional pe baza unor convenţii şi acorduri bi/şi sau

multilaterale sau a unor decizii unilaterale. Răspuns:b, d

10 Văcărel I., Anghelache, G., Bistriceanu G., Moşteanu T., Bercea F., Bodnar M, Georgescu F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag.75

Page 15: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

15

5. Redistribuirea resurselor financiare pe plan internaţional se referă la: a) acordarea de împrumuturi externe; b) achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat sau

de alte entităţi de drept public; c) primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea

consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc. d) Efectuarea unor cheltuieli privind ordinea publică, siguranţa naţională. e) primirea de împrumuturi externe; Răspuns:a, b, c, e

6. Deosebirile dintre mecanismele economice sunt determinate de: a) nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională,

condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului; b) relaţiile financiare – valutare; c) structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a suprastructurii şi

a democratismului economic; d) gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a

necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din surse interne;

e) obiectivele de politică comercială urmărite pe termen lung Răspuns:a, c, d

7. Printre fazele funcţiei de repartiţie se numără următoarele:

a) constituirea şi controlul fondurilor resurselor publice; b) distribuirea si controlul fondurilor de resurse financiare publice; c) constituirea si repartizarea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari.

Răspuns: c

TERMENI CHEIE Finanţe publice, funcţia de repartiţie, funcţia de control, mecanismul financiar, sistemul

financiar, bugetul de stat.

Page 16: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

16

CAPITOLUL 2

MECANISMUL FINANCIAR 2.1. Mecanismul financiar - parte integrantă a mecanismului de funcţionare a economiei

naţionale

Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există condiţionări

istorice comune sau ţeluri politico-ideologice, sociale, economice sau de altă natură asemănătoare sau foarte apropiate. Printre acestea, se numără:

• forma (formele) de proprietate predominantă (privată, cooperatistă sau de stat) asupra mijloacelor de producţie;

• sistemul de conducere a economiei (pe baza legilor şi principiilor specifice economiei de piaţă sau a planului de stat cu caracter imperativ);

• sistemul de repartizare a rezultatelor muncii (în funcţie de gradul de participare la capitalul social, de munca depusă sau o formă mixtă);

• regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic); acceptarea unei singure ideologii sau tolerarea multor ideologii;

• participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic, constituite după criterii regionale, comunitate de interese etc.

Între mecanismele economice, există şi deosebiri determinate de: • nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională,

condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului; • structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a suprastructurii

şi a democratismului economic; • gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a

necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din surse interne, precum şi în desfacerea produselor (raportul dintre producţia internă a tării care se consumă pe plan naţional şi cea care se exportă); ,

• obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung. “Mecanismul economic construit reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de

conducere şi/sau reglare, de către factorii de conducere ai societăţii a funcţionării economiei naţionale, împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează”11.

Mecanismul economic construit este chemat să îndeplinească mai multe funcţii, între care un loc deosebit ocupă funcţia de conducere şi reglare a proceselor economice în concordanţă cu interesele naţionale. Această funcţie constă în repartizarea resurselor economice, pe baza soluţiilor alternative, pe destinaţiile apreciate ca fiind în concordantă cu cerinţele perioadei şi cu interesele naţionale.

Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde: a) sistemul financiar; b) pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice; c) metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor; d) cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor; e) cadrul juridic, format din legi, hotărâri, ordonanţe şi alte reglementări cu caracter normativ în domeniul finanţelor.

Funcţionalitatea mecanismului financiar se sprijină pe un sistem ordonat şi corelat de conturi în care se acumulează resursele financiare şi din care se fac plăţi, iar legătura internă a acestui sistem de conturi este dată de faptul că orice operaţie efectuată prin ele are un dublu caracter, de venit şi de cheltuială (de intrare, respectiv ieşire) în funcţie de poziţia titularilor ce participă la acea operaţie. În principiu, mecanismul financiar, bine conceput şi aplicat corect, dispune, în anumite

11Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 17: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

17

condiţii şi limite, de capacitatea de adaptare la situaţiile noi ce apar în execuţie, dispune de capacitatea de autoreglare. Dacă la nivelul întregului sistem de fonduri se menţine în execuţie echilibrul între totalul resurselor şi totalitatea nevoilor de acoperit pe seama lor, atunci prin mişcări compensatorii deficitele parţiale pot fi acoperite pe seama excedentelor parţiale, iar funcţionalitatea mecanismului se poate asigura prin autoreglare12.

Tocmai de aceea autoreglarea este strâns legată de aceste două proprietăţi principale ale mecanismului financiar şi anume: de a funcţiona după principiul vaselor comunicante şi de a fi pretabil la anumite preluări şi substituiri funcţionale temporare. Ea asigură astfel deblocarea unor circuite valorice până la înlăturarea cauzelor care au generat o serie de abateri în execuţie.

Mecanismul financiar al României este constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor, principiilor şi pârghiilor economico-financiare prin intermediul cărora se constituie, se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti ale statului necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale în condiţiile economiei de piaţă şi a acţiunii libere a agenţilor economici. Putem afirma că mecanismul financiar al ţării noastre este alcătuit din următoarele componente13:

• Sistemul de structuri şi forme de funcţionare a repartiţiei financiare şi de credit; • Sistemul de principii, metode şi instrumente de conducere a activităţii financiare; • Sistemul de modele şi tehnici de măsurare, urmărire şi stimulare a eficienţei economico-

sociale.

2.2. Sistemul financiar

Termenul de finanţe, în sens larg, include: a) relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu

nerambursabil (finanţele publice); b) relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată

şi care este purtător de dobândă (creditul); c) relaţiile care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în schimbul

unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu (asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă);

d) relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor de resurse băneşti la dispoziţia întreprinderilor (finanţele întreprinderilor)14.

Fiecare componentă a finanţelor privite în sens larg, pe de o parte, are o existenţă de sine stătătoare, iar pe de alta, reprezintă o parte dintr-un întreg. Între aceste părţi există raporturi strânse, se influenţează reciproc, formând un sistem coerent.

Finanţele ca sistem pot fi privite dintr-un împătrit punct de vedere, şi anume: a) ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, ce exprimă un transfer de resurse

financiare, ce se produc în anumite condiţii; b) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite

eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate; c) ca un sistem de planuri financiare, care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în

economie, în cursul unei perioade de timp determinate; d) ca un sistem de instituţii şi organe, care participă la organizarea relaţiilor, la constituirea

şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare. În literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, se utilizează expresia de sistem

financiar în cele patru sensuri menţionate mai sus. Astfel, sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din: a) relaţiile care se

reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale; b) relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul

12 Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 37 13 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.26 14 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 18: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

18

asigurărilor sociale; c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare; d) relaţiile de credit bancar; e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă; f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.

Sistemul financiar este privit deci ca relaţii reflectate prin15: • bugetul de stat; • bugetele locale; • bugetul asigurărilor sociale de stat şi asigurărilor pentru şomaj; • bugetul fondurilor speciale; • bugetul mijloacelor extrabugetare; • bugetele de venituri şi cheltuieli ale agenţilor economici; • bugetul Trezoreriei Statului; • bugetul societăţilor de asigurări, reasigurări; • bugetele constituite pe seama fondurilor externe nerambursabile sau a împrumuturilor

interne şi externe contractate sau garantate de stat care se rambursează din resurse financiare publice.

2.3. Sistemul fondurilor de resurse financiare

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, de regulă, mai multe fonduri de

resurse financiare. Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire şi de distribuire, legăturile specifice cu celelalte fonduri şi o anumită raţiune de a fiinţa.

Pentru mai buna înţelegere a structurii acestor fonduri şi a mecanismelor lor de funcţionare, în cele ce urmează vom grupa aceste fonduri după diferite criterii, şi anume:

a) după nivelul (eşalonul) la care se constituie; b) după destinaţie; c) după forma de proprietate; d) după titlul cu care se fac prelevări la fonduri şi plăti de la acestea. După nivelul (eşalonul) la care se constituie, distingem fonduri constituite: a) la nivel central

sau macroeconomic; b) la nivel mediu sau intermediar (la dispoziţia unităţilor administrativ-teritoriale) şi c) la nivel microeconomic (la dispoziţia agenţilor economici, a instituţiilor şi a gospodăriilor populaţiei).

La nivel central, se constituie: a) fondul bugetar de stat; b) fondurile asigurărilor sociale, c) fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă; d) fondurile de creditare. La nivel mediu, se constituie fondurile bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor, iar la nivel microeconomic - fondurile proprii ale întreprinderilor, instituţiilor şi persoanelor fizice.

După destinaţia pe care o capătă, distingem: a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare; b) fonduri de consum; c) fonduri de rezervă şi d) fonduri de asigurare.

De la fondurile de resurse publice se efectuează plăti: a) cu titlu definitiv şi nerambursabil (alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor

curente ale instituţiilor publice, investiţii, acordarea de burse, pensii, ajutoare etc.); b) cu titlu rambursabil (credite etc.).

2.4. Pârghiile economico-financiare

Fondurile de resurse financiare publice, care se constituie în economia naţională, sunt

alimentate pe seama unor prelevări obligatorii ori facultative, de la diverse persoane juridice şi fizice şi sunt dirijate către diverşi beneficiari aparţinând sectorului public, celui privat sau populaţiei, cu titlu definitiv şi nerambursabil, sau în condiţii de rambursabilitate, după caz, în funcţie de forma de proprietate şi de natura fondurilor de resurse financiare.

15 Anghelache, G., Belean, P., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 45

Page 19: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

19

În practica financiară internaţională se întâlnesc metode (pârghii) multiple şi variate de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice cum ar fi: fiscale, bugetare, monetare, valutare etc16.

Unele dintre aceste pârghii au un caracter17: • fiscal şi sunt legate în special de procesul de constituire a resurselor financiare publice şi

se manifestă de obicei sub forma cotelor de impozite mai avantajoase sau mai puţin avantajoase, a unor înlesniri fiscale, reduceri, scutiri, amânări sau eşalonări de impozite şi taxe;

• bugetar şi sunt legate de subfuncţia de utilizare a finanţelor publice prin politica de preţuri, tarife, curs de schimb, subvenţii, prime de export sau producţie, acoperirea diferenţelor de preţ etc.

Aşadar, pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare a economiei şi se comportă ca metode economice de conducere. Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare, a unor metode administrative. Este vorba de:

a) întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a şti în ce direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia, ramurile economice, sectoarele şi întreprinderile;

b) ţinerea evidenţei contabile de către agenţii economici şi sociali şi întocmirea de bilanţuri contabile, conturi de profit şi pierderi şi bugete de venituri şi cheltuieli după normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente;

c) exercitarea controlului financiar de către organe specializate asupra modului de conservare şi gestionare a mijloacelor materiale şi băneşti ale statului;

d) stabilirea de către autorităţilor publice, pentru unele bunuri şi prestări de servicii, de preţuri sau tarife;

e) reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice; f) reglementarea regimului valutar; g) supravegherea derulării exportului şi a importului; h) sancţionarea speculei ilicite, a evaziunii fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale. Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea

anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc.

2.5. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice

La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe, care fac parte din

sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă sau constituie organe specializate ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi şi instituţii, după caz. Din categoria organelor democraţiei reprezentative fac parte organele puterii centrale şi locale de stat: Parlamentul şi consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Sub directa îndrumare a acestor organe funcţionează organele administraţiei de stat, centrale şi locale: Guvernul, ministerele, alte organe centrale ale administratei de stat, prefecturile şi primăriile.

Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finanţelor, băncile, societăţile de asigurări şi reasigurări etc. Compartimente financiare funcţionează în ministere şi alte organe centrale ale administraţiei de stat, în prefecturi şi primării, precum şi în întreprinderi şi instituţii.

Ministerul Finanţelor are, în principal, următoarele atribuţii18:

16 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000 17 Anghelache, G., Belean, P., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 49 18Antoniu, N., Adochiţei, M., Cristea, H., Neagoe, I., Dumitrescu D., Ilie V., Finanţele întreprinderilor, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti; 1993.

Page 20: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

20

• elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat;

• stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat şi a rectificării acestuia;

• stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a proiectelor bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor bugetelor locale;

• urmăreşte execuţia operativă a bugetului de stat; stabileşte măsurile necesare pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat;

• elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice; • elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, al legii bugetului asigurărilor

sociale de stat anuale, precum şi proiectul legii de rectificare a acestuia; • stabileşte măsuri pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar; • colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe, a

balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor din domeniul monetar şi valutar şi informează semestrial Guvernul asupra modului de realizare a acestora, cu propuneri de soluţii în acoperirea deficitului sau utilizării excedentului din contul curent al balanţei de plăti externe;

• elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe şi indirecte şi urmăreşte perfecţionarea aşezării acestora;

• elaborează proiecte de acte normative cu privire la colectarea veniturilor bugetare, procedurile de control fiscal, licitaţiile de achiziţii publice, combaterea şi sancţionarea evaziunii fiscale, atribuirea codului fiscal şi la relaţiile dintre contribuabili şi administraţia fiscală;

• exercită, prin organele sale de specialitate, controlul utilizării creditelor bugetare de către instituţiile publice; controlează activitatea financiară a agenţilor economici, urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;

• exercită, prin organele sale de specialitate, controlul operativ şi inopinat în legătură cu aplicarea şi cu respectarea legislaţiei fiscale şi vamale;

• acţionează, prin mijloace specifice, pentru combaterea evaziunii fiscale şi a corupţiei; • înfăptuieşte politica vamală; • asigură administrarea monopolului de stat; • coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale, în numele statului, în domeniul

relaţiilor financiare şi valutare.

2.6. Norme juridice privind problemele financiare

Întrucât relaţiile financiare reflectă fluxuri băneşti, transferuri de putere de cumpărare,

mutaţii de natură patrimonială şi schimbări ale condiţiilor de viaţă ale populaţiei, este necesar ca toate actele generatoare de asemenea modificări să fie riguros reglementate. Este vorba de reglementări care să emane de la organele puterii legislative sau ale celei executive de stat, după caz, să aibă caracter obligatoriu de sus şi până jos, sa fie unitare pe întreg cuprinsul ţării să stabilească condiţiile în care se produc asemenea acte şi sancţiunile ce se aplică în cazul nerespectării prevederilor legale.

Printre cele mai importante probleme financiare care trebuie să capete o reglementare juridică, se numără:

• veniturile şi cheltuielile autorităţilor publice centrale, ale unităţilor administrativ-teritoriale, ale asigurărilor sociale de stat, precum şi cele ale fondurilor speciale;

• procesul de întocmire, adoptare, executare şi încheiere a bugetului de stat, a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a altor bugete;

Page 21: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

21

• sistemul de impozite şi taxe; modul de evaluare a materiei impozabile, de aşezare şi percepere a impozitelor; obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi juridice; limitele suveranităţii fiscale a României;

• sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi juridice care nu-şi îndeplinesc integral şi la termen obligaţiile financiare faţă de stat, nu respectă angajamentele asumate prin contracte sau încalcă disciplina financiară;

• regimul de constituire a fondurilor în unităţile economice de stat; • regimul de amortizare a mijloacelor fixe; • modul de finanţare a diferitelor categorii de cheltuieli publice din fonduri bugetare sau

extrabugetare. În afară de acestea, mai fac obiectul reglementărilor juridice o serie de probleme economice

cu importante implicaţii de ordin financiar. Este vorba de: • intervenţiile statului în formarea sau controlul anumitor categorii de preţuri şi tarife:

când preţurile nu se pot forma liber, pe baza acţiunii conjugate a cererii şi ofertei, din lipsa condiţiilor concurenţiale; în cazul unor produse şi servicii deficitare, de importanţă strategică pentru economia naţională sau având o influenţă hotărâtoare asupra nivelului de trai al populaţiei; pentru combaterea speculei ilicite şi concurenţei neloiale; pentru protejarea intereselor producătorilor autohtoni împotriva politicii de dumping promovate de unii agenţi economici din străinătate;

• intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, prin: stabilirea salariului minim şi a modului de indexare a salariilor; acordarea ajutorului de şomaj etc.;

• intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut, prin: acordarea de credite de la fondurile publice pentru finanţarea unor investiţii de interes naţional; acordarea unor facilităţi agenţilor economici care creează noi locuri de muncă; garantarea unor credite externe contractate de întreprinderi private.

Reglementările de natură financiară sau cu efecte financiare, la care ne referim, capătă formă de legi, hotărâri, ordonanţe, regulamente etc., emise de Parlament, Guvern, miniştri sau alte organe de stat.

Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă aplicabilitate, adică în lipsa unor prevederi exprese într-o problemă sau alta, nu se pot adopta soluţii bazate pe analogie.

Între reglementările care emană de la diferite organe de stat trebuie să existe o concordanţă deplină. Astfel, legile adoptate de Parlament trebuie să corespundă cu litera şi spiritul Constituţiei; hotărârile, ordonanţele şi normele metodologice emise de guvern trebuie să se circumscrie riguros în limitele şi condiţiile stabilite de lege; normele tehnice, instrucţiunile de lucru şi ordinele, emise de miniştri şi alte organe de stat împuternicite, trebuie să se refere exclusiv la problemele ce le-au fost date spre soluţionare; să precizeze, bunăoară, modul în care urmează a fi aduse la îndeplinire prevederile cuprinse în legi, regulamente sau hotărâri, fără să adauge nimic la acestea sau să le modifice sensul ori sfera de aplicare.

În mod normal, legile, hotărârile şi alte reglementări care emană de la Parlament sau de la Guvern trebuie astfel redactate încât să nu mai necesite, pe cât posibil, norme tehnice ori instrucţiuni de aplicare.

Page 22: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

22

CAPITOLUL 3

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor

publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe destinaţii. Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale privind activitatea socială, economică şi de altă natură, desfăşurată de acestea, se reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţi publice de bunuri şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.

3.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuiala publică apare în literatură drept „etapa următoare constituirii fondurilor publice şi

se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau economice”19 şi exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia20.

Cheltuielile publice reprezintă consumurile de resurse financiare efectuate de autorităţile publice, potrivit opţiunilor politice ale forţelor aflate la putere, în vederea furnizării de bunuri publice, acordării de transferuri financiare unor categorii socio-economice definite şi asigurării stabilităţii macroeconomice21.

Din definiţia prezentată se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale cheltuielilor publice22: • reprezintă un consum final sau un avans de PIB; • aparţin sectorului public; • asigură funcţionarea autorităţilor publice în vederea exercitării de către acestea a

funcţiilor de alocare, de distribuţie şi de stabilizare; • volumul şi finalitatea consumului de resurse financiare publice sunt statuate prin lege; • exprimă optica şi doctrina politică a forţelor politice aflate la putere; • nivelul şi structura acestora depind de o multitudine de factori. Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe

diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice etc.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera nematerială.

În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale.

19 Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p. 291 20Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 200, p. 147 21 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 86 22 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 86

Page 23: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

23

Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare. La statele cu structură federală se iau în considerare şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor, ale provinciilor şi regiunilor membre ale federaţiei; cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale); cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; cheltuielile organismelor (administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.

Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse financiare între administraţiile publice.

Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare. Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii de armată, ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare ş.a.), care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fonduri extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor sau din veniturile obţinute de acestea.

Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete, aprobate de organul legislativ sub forma creditelor bugetare.

Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva principii: • efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea

nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz, în conformitate cu legile în vigoare;

• nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au aprobat aceste sume;

• efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai de constituirea (existenţa) resurselor băneşti;

• finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau activităţilor cu caracter bugetar din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;

• exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare publice.

3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice

Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de grupare. În

literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale, se folosesc următoarele tipuri de clasificaţii: a) administrativă; b) economică; c) funcţională; d) financiară; e) în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale; f) gruparea folosită de organismele O.N.U. şi clasificaţii mixte sau combinate23.

a) Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc. Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere şi alte instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune etc. Ea însă suferă prin faptul că un minister, departament, agenţie guvernamentală, judeţ, municipiu sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi, în plus,

23 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 24: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

24

structura ministerelor şi, respectiv, subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile în timp.

Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.

b) Clasificaţia economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare: primul, conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare), şi cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii); al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).

Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice, finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, lipsite de remuneraţie or având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor angajamente speciale ale statului (împrumuturi). Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.

Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, aşezăminte de cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile de transfer, după cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care acestea se efectuează de către stat. Cheltuielile privind serviciile publice cuprind, în general, remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi echipamente.

Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive), unor persoane fizice (pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.), sau a unor bugete ale administraţiilor locale. Ele pot avea, deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie, stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice etc.) sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor acţiuni de importantă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.

Transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi de legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar.

Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii) şi cheltuieli curente (de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind serviciile publice şi cheltuieli de transfer permite definirea unei alte grupări: a) cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind cheltuieli curente şi cheltuieli de capital; b) cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli privind crearea de venituri în bani (alocaţii, asistenţă socială) şi subvenţii acordate întreprinderilor productive sau instituţiilor pentru activităţile autofinanţate în vederea acoperirii cheltuielilor care devansează veniturile obţinute pe seama preturilor sau tarifelor.

c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele reflectă obiectivele politicii financiare a statului.

Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament. Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt ordonatori de credite bugetare.

În România, aceste domenii sunt definite în Legea privind finanţele publice astfel: “La determinarea cheltuielilor publice se vor avea în vedere politica financiară a statului, numărul de salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă eficacitate, precum şi următoarele: a) în domeniul social - utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învăţământ, sănătate, ocrotiri

Page 25: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

25

sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacere şi ocrotire a mediului înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic şi altele, în condiţiile stabilite de lege; b) susţinerea unor programe prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentală; c) în domeniul economic - realizarea unor investiţii şi a altor acţiuni economice de interes public, acordarea de subvenţii, facilităţi şi alte mijloace stabilite potrivit legii; d) asigurarea cerinţelor de apărare a jării, ordinii publice şi siguranţa naţională; e) finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege; f) dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor de stat în condiţiile legii”.

d) Clasificaţia financiară. În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care afectează resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli definitive; cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile.

Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât cheltuieli curente, cât şi cheltuieli de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au caracter definitiv, finalizându-se cu plăţi la scadenţe certe şi atestă lichidarea completă a angajării statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget. Cheltuielile definitive sunt cuprinse, deci, ca posturi distincte în bugetele publice.

Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe. Majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor anterior consimţite). Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează separat prin trezoreria publică.

Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii. De exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea lor din resursele special constituite sau de către debitorii giraţi nu poate fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau obiective neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară anuală.

După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi: cu sau fără contraprestaţie; definitive şi provizorii; speciale şi globale.

Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivităţi beneficiare de resurse publice (alocaţii familiale, indemnizaţii de şomaj, burse ş.a.).

Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către stat, conform condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli: dobânzi la împrumuturi acordate, comisioane la garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor şi altele.

Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat, în timp ce cheltuielile provizorii (împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligaţiei de furnizare de produse sau servicii instituţiilor statului.

e) Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. În cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice (pozitive).

În categoria cheltuielilor reale intră cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata anuităţilor, dobânzilor şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu armament şi tehnică militară etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs intern brut.

În categoria cheltuielilor economice se cuprind investiţiile efectuate de stat pentru înfiinţarea de unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o avansare de produs intern brut.

f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. Aceasta are la baza două criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.

Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru: servicii publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii comunale; recreaţie, cultură şi religie; acţiuni economice; alte scopuri.

Page 26: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

26

Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care reprezintă consum final: dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente; formarea brută de capital (investirii brute şi creşterea stocurilor materiale); achiziţii de terenuri şi active necorporale; transferuri de capital

Autorul Mutaşcu Mihai Ioan prezintă în lucrarea sa Finanţe publice, clasificarea Fondului

Monetar Internaţional (F.M.I.) a cheltuielilor publice care este foarte asemănătoare cu cea a O.N.U.

Potrivit „Manualului de Statistică Financiară Guvernamentală” (Government Finance Statistics Manual), din anul 2001, cheltuielile publice sunt structurate şi în acest caz după criteriul funcţional şi cel economic.

După criteriul economic cheltuielile publice pot fi24: • cheltuieli de personal (retribuţiile salariaţilor din sectorul public şi contribuţiile sociale

aferente); • cheltuieli cu producerea de bunuri şi servicii adresate pieţei şi non-pieţei (excepţie cele

pentru formarea brută de capital); • cheltuieli pentru capitalul fix (ieşiri aferente formării şi acumulării de capital fix); • cheltuieli cu dobânzile (plăţi efectuate către creditorii nerezidenţi şi rezidenţi); • cheltuieli de transfer (ieşiri efectuate către entităţile publice de rang inferior, organizaţiile

internaţionale sau guvernele altor state); • cheltuieli pentru beneficii sociale (transferuri pentru securitate şi asistenţă socială); • alte cheltuieli (dividende plătite în contul firmelor cu capital de stat sau mixte, ieşiri

ocazionate de crearea rezervelor tehnice în cazul firmelor de asigurări de stat, diverse rente).

• cheltuieli pentru protecţie socială (pensii, ajutore pentru şomeri şi persoane cu disabilităţi, indemnizaţii pentru copii, etc).

Importanţa ultimelor două variante de grupare a cheltuielilor publice - clasificarea O.N.U. şi taxonomia F.M.I. - rezidă din standardizarea internaţională a categoriilor de cheltuieli publice. Acest fapt permite uşurarea derulării unor acorduri financiare internaţionale, dar şi realizarea de analize sau comparaţii între state diferit poziţionate geografic şi cu economii inegale ca nivel de dezvoltare.

Pe plan naţional, gruparea cheltuielilor publice din punct de vedere funcţional şi economic este reglementată prin clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice25, elaborată de Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, din punct de vedere funcţional, cheltuielile publice ale bugetului de stat se clasifică în:

Partea I. Servicii publice generale a) Autorităţi publice şi acţiuni externe; b) Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare; c) Alte servicii publice generale (programe de informare şi prezentare a imaginii României;

fond de intervenţie la dispoziţia Guvernului etc); d) Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi; e) Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei.

Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a) Apărare; b) Ordinea publică şi siguranţa naţională.

Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale a) învăţământ; b) Sănătate; c) Cultură, recreere şi religie; d) Asigurări şi asistenţă socială.

24 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 90 25 OMFP nr. 1954/2005 publicat în M. Of. Nr. 1176/decembrie 2005

Page 27: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

27

Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică; b) Protecţia mediului.

Partea a V-a. Acţiuni economice a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă; b) Combustibili şi energie; c) Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii; d) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare; e) Transporturi f) Comunicaţii; g) Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic; h) Alte acţiuni economice

Partea a VI-a. – Alte acţiuni Partea a VII-a. – Rezerve, Excedent/ deficit

a) Rezerve b) Excedent c) Deficit

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice finanţate prin bugetul de stat se prezintă astfel:

I. CHELTUIELI CURENTE Titlul I Cheltuieli de personal Titlul II Bunuri şi servicii Titlul III Dobânzi Titlul IV Subvenţii: pentru instituţii publice, subvenţiile pe produse şi activităţi; subvenţii pentru

acoperirea diferenţelor de preţ. Titlul V Fonduri de rezervă Titlul VI Transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la bugetul de stat către bugetele

locale şi fondurile speciale; contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii sănătăţii);

Titlul VII Alte transferuri Titlul VIII Asistenţă socială Titlul IX Alte cheltuieli

II. CHELTUIELI DE CAPITAL Titlul X Active nefinanciare Titlul XI Active financiare

III. OPERAŢIUNI FINANCIARE Titlul XII Împrumuturi Titlul XIII Rambursări de credite Titlul XIV Rezerve, excedent/deficit

În România, în Legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, cheltuielile publice

se grupează astfel:

CHELTUIELI – TOTALE din care: 1. Cheltuieli curente din acestea: a) Cheltuieli de personal b) Bunuri şi servicii c) Dobânzi d) Subvenţii e) Fonduri de rezervă f) Transferuri între unităţi ale administraţiei publice

Page 28: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

28

g) Alte transferuri h) Asistenţă socială i) Alte cheltuieli 2. Cheltuieli de capital 3. Împrumuturi 4. Rambursări de credite

Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare publice. În acest fel se poate stabili: ce ponderi deţin cheltuielile curente, incluzând şi subvenţiile, transferurile, dobânzile la datoria publică şi rezervele, în totalul cheltuielilor publice; ce ponderi deţin cheltuielile de capital; care este ponderea împrumuturilor acordate; cât reprezintă rambursările de credite, dobânzile şi comisioanele aferente: Parlamentul poate interpreta raţionalitatea deciziilor guvernamentale privind repartizarea resurselor financiare publice pe destinaţiile economice.

Clasificaţia economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor publice. Ea este folosită apoi în structura specifică a clasificării funcţionale, pe care o detaliază, cu scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere funcţional. Astfel, fiecare parte a cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora pe criterii economice (cheltuieli curente, cu subdiviziunile lor, cheltuieli de capital, cu subdiviziunile lor, rambursări de credite externe, cu dobânzile şi comisioanele aferente). De asemenea, clasificaţia economică serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole, subcapitole, articole de cheltuieli şi aliniate. Pe structura clasificaţiei economice se definesc şi conturile în contabilitatea publică, care reflectă rezultatele execuţiei bugetare.

În cadrul clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice se grupează astfel: PARTEA I: SERVICII PUBLICE GENERALE: Autorităţi publice: Preşedinţia României; Autorităţi legislative; Autorităţi judecătoreşti; Alte

organe ale autorităţilor publice; Autorităţi executive PARTEA A-II-A: APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ Şl SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ: Apărare naţională: Administraţie. centrală; Apărare naţională şi operaţiuni de menţinere a

păcii; Acţiuni de integrare euroatlantică; Plăţi efectuate în cadrul programului de redistribuire a forţei de muncă;

Ordine publică: Administraţie centrală; Politie; Protecţie şi pază contra incendiilor; Jandarmerie; Siguranţă naţională; Alte instituţii şi acţiuni;

PARTEA A-III-A: CHELTUIELI SOCIAL - CULTURALE: Învăţământ: Administraţie centrală; Învăţământ preşcolar; Învăţământ primar şi gimnazial;

Învăţământ liceal; Învăţământ profesional; Învăţământ postliceal. Învăţământ special; Învăţământ superior; Biblioteci centrale universitare; Internate, cămine, cantine; Servicii publice descentralizate; Alte instituţii şi acţiuni de învăţământ .

Sănătate: Administraţie centrală; Dispensare medicale; Spitale; Sanatorii şi preventorii; Creşe; Centre de transfuzii sanguine; Servicii de ambulanţă; Centre de sănătate, diagnostic şi tratament; Alte instituţii şi acţiuni; Cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret.

Asistenţă socială: Alocaţii; Pensii; Ajutoare şi indemnizaţii. PARTEA A-IV-A: SERVICII Şl DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU Şl

APE: Servicii şi dezvoltare publică; Mediu şi ape. PARTEA A-V-A: ACŢIUNI ECONOMICE: Industrie; Agricultură şi silvicultură;

Transporturi şi comunicaţii; Alte acţiuni economice. PARTEA A-VI-A: ALTE ACŢIUNI: Cercetare ştiinţifică; Alte acţiuni. PARTEA A-VII-A: TRANSFERURI: Transferuri din bugetul de stat. PARTEA A-VIII-A: ÎMPRUMUTURI ACORDATE PARTEA A-IX-A: PLĂŢI DE DOBÂNZI Şl ALTE CHELTUIELI AFERENTE

DATORIEI PUBLICE

Page 29: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

29

PARTEA A-X-A: FONDURI DE REZERVĂ: Fonduri de rezervă; Fond de rezervă bugetară la dispoziţia guvernului; Fond de intervenţie la dispoziţia guvernului; Fond la dispoziţia Guvernului României pentru relaţiile cu Republica Moldova; Fond la dispoziţia Guvernului constituit din vărsăminte din privatizare.

EXCEDENT / DEFICIT

3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice impune o

delimitare a acestora în următoarele categorii: a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii

acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică etc., precum şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;

b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri materiale şi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea unor acţiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rol de filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficientă;

c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită asistenţă socială;

d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice, antrenând resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;

e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile ale acestora pe plan economic şi social;

f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului inflaţionist sau preluarea, de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor contractate în vechiul regim;

g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor statului contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.

Factorii prezentaţi nu acţionează în mod separat asupra cheltuielilor publice, ci într-o manieră concertată, intensitatea de acţiune a acestora fiind diferită de la o perioadă la alta , dar şi de la un stat la altul.

Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului, poate avea loc numai dacă sunt respectate anumite principii, cum ar fi26:

• orice cheltuială publică poate fi realizată numai dacă este prevăzută într-un act normativ. În acest sens trebuie respectate prevederile legii finanţelor publice care reglementează, în principiu, regimul cheltuielilor publice şi a legii privind adoptarea bugetului de stat prin care se stabileşte pentru un an financiar mărimea creditelor bugetare alocate pentru fiecare destinaţie. Este de menţionat faptul că fără o autorizare expresă nicio cheltuială nu poate fi realizată chiar dacă a fost prevăzută într-un act normativ;

• cheltuielile publice pot fi efectuate numai în condiţiile exercitării unui control financiar riguros privind oportunitatea şi necesitatea cheltuielilor. Fiind vorba de cheltuirea unor

26 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.112

Page 30: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

30

resurse publice, trebuie respectat şi un regim sever de economii în procesul angajării banilor publici;

• cheltuielile publice nu se pot efectua în mod automat, chiar dacă au fost prevăzute, în mod expres, într-un act normativ, ci pe măsura justificării sumelor acordate anterior în condiţiile realizării indicatorilor specifici;

• orice cheltuială publică se poate realiza, în principiu, numai din bugetul administraţiei centrale de stat sau din bugetele locale în funcţie de subordonarea instituţiei publice sau a beneficiarului de alocaţie bugetară;

• sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin nerambursabilitate.

3.4. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice este importantă datorită faptului că este esenţială pentru

politica fiscală, iar dezideratele demersului măsurării acestora au determinat identificarea unei multitudini de modalităţi de cuantificare a nivelului, structurii şi dinamicii cheltuielilor.

1. Nivelul cheltuielilor publice constituie mărimea absolută a acestora (volumul în expresie valorică la un moment dat), calculul efectuându-se prin multiplicarea cantităţii totale de utilităţi publice oferite de autorităţile publice cu preţul unitar aferent.

Volumul cheltuielilor publice reflectă astfel mărimea absolută a cheltuielilor publice la un moment dat, fie în expresie nominală (preţuri curente), fie în expresie reală (preţuri constante)27.

Nivelul cheltuielilor se poate modifica şi fără acţiunea voluntară a statului, de exemplu în funcţie de modificarea preferinţelor indivizilor, schimbări în contextul geopolitic intern şi/sau internaţional sau în funcţie de nivelul inflaţie. În concluzie, valoarea absolută permite exprimarea unor aprecieri numai de ordin cantitativ şi mai puţin de ordin calitativ.

Cheltuielile publice pot fi exprimate în valoare nominală şi valoare reală. care reprezintă volumul cheltuielilor publice în:

� Preţuri curente, în cazul valorilor nominale; � Preţuri constante, în cazul valorilor reale.

Calculul cheltuielilor publice exprimate în valoare reală se realizează prin împărţirea cheltuielilor în valoare nominală la indicele preţurilor din anul respectiv exprimat în preţuri constante.

În practica financiară, pentru exprimarea nivelului cheltuielilor publice, sunt des folosiţi şi indicatorii specifici, precum: ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (P.I.B.) sau cheltuiala publică medie pe locuitor.

Ponderea cheltuielilor publice în P.I.B. se calculează după relaţia:

100/ ×=PIB

CPTPIBCPT

unde: CPT/PIB – ponderea cheltuielilor publice totale în produsul, intern brut în anul n CPT – cheltuielile publice totale din anul n PIB – produsul intern brut din anul n

Cheltuiala publică medie pe un locuitor are forma:

populatieiNr

CPTlocCPT

./ =

unde: CPT/loc reprezintă volumul cheltuielilor publice pe locuitor CPT cheltuielile publice totale din anul n 27 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 90

Page 31: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

31

2. Structura cheltuielilor publice constă în abordarea alcătuirii interne a cheltuielilor publice, cu intenţia relevării raporturilor de intercorelare în care se află diferitele categorii de cheltuieli, prin raportare la volumul total al acestora la un moment dat. Exprimarea cantitativă a structurii cheltuielilor publice se face cu ajutorul indicatorului sintetic numit greutatea specifică a cheltuielii „g”.

Greutatea specifică a cheltuielii se calculează potrivit relaţiei de mai jos:

g(%)= 100×CPT

CPi

unde: g – ponderea cheltuielii publice “i” în total cheltuieli publice Cpi – volumul cheltuielii publice “i”; CPT – cheltuielile publice totale.

Ponderile exprimă dimensiunea în procente a fiecărei cheltuieli în total şi arată importanţa fiecărei categorii de cheltuieli în politica de alocare a resurselor.

Cunoaşterea structurii cheltuielilor publice permite analizarea comparată a diferitelor tipuri de cheltuieli, evidenţierea obiectivelor economico-sociale prioritare ce stau în atenţia autorităţilor publice în fiecare etapă, precum şi efectuarea de comparaţii între state cu diferite nivele de dezvoltare.

3. Dinamica cheltuielilor publice rezidă din faptul că analiza temporală a cheltuielilor publice reprezintă punctul de plecare în elaborarea politicilor publice în acest domeniu. Surprinderea comportamentului cheltuielilor publice în timp oferă decidenţilor publici informaţii ample despre: forma dinamicii, factorii de influenţă, precum şi raportul în care se află evoluţia acestora cu dinamica produsului naţional.

Dinamica cheltuielilor publice poate fi exprimată cantitativ atât în mărime absolută (variaţia cheltuielilor publice de la o perioadă la alta), cât şi în mărime relativă (raportul dintre nivelurile cheltuielilor publice la două date diferite).

Relaţiile de calcul pentru modificarea absolută şi relativă sunt următoarele: Modificarea sau creşterea nominală absolută şi în mărime reală :

� în expresie nominală

1−−=∆ nnnnn CPTCPTCPT

� în expresie reală

1

11

−− −=−=∆

Pn

nn

pn

nnrnrnr I

CPT

I

CPTCPTCPTCPT

unde: ∆ CPTn, ∆CPTr reprezintă creşterea absolută în expresie nominală şi respectiv în expresie reală; CPTn, CPTn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n şi n-1; CPTr, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi n-1 Ipn, Ipn-1 reprezintă indicele de preţ în anul n şi n-1.

Modificarea sau creşterea relativă în expresie nominală şi reală:

� în expresie nominală ( ) 100%1

1 ×−

=∆−

nn

nnnn CPT

CPTCPTCPT

� în expresie reală ( ) 100%1

1 ×−

=∆−

rn

rnrnr CPT

CPTCPTCPT

Page 32: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

32

unde: ∆ CPTn (%), ∆CPTr (%) reprezintă creşterea relativă în expresie nominală şi respectiv în expresie reală; CPTn, CPTnn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n şi n-1; CPTr, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi n-1

Pentru a analiza modificarea sau variaţia cheltuielilor publice la modificarea (creşterea sau reducerea) produsului intern brut se calculează indicatorul elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB care se determină cu relaţia următoare:

Coeficientul de elasticitate: e=

1

1

1

1

n

nn

n

nn

PIB

PIBPIBCPT

CPTCPT

unde: CPTn, CPTn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n şi n-1;

PIBn, PIBn-1 reprezintă nivelul produsul intern brut în anul n şi n-1 Se observă că în momentul în care valoarea coeficientului de elasticitate este:

� e > 1, tendinţa de utilizare a P.I.B. pentru finanţarea cheltuielilor publice este ridicată (autoritatea publică se implică în viaţa economico-socială cu precădere pe seama cheltuielilor publice).

� e = 1 atunci amplitudinea creşterii cheltuielilor publice este aceeaşi cu cea a P.I.B. (efect neutral),

� e < 1, are loc o restrângere a cheltuielilor publice în P.I.B. (autoritatea publică uzitează mai puţin pârghia cheltuielilor publice în dirijarea mediului economico-social).

Aplicaţia 1: Să se calculeze nivelul, dinamica şi structura cheltuielilor bugetului de stat al

României ţinând cont de structura funcţională a acestora.

- milioane lei - Indicatorul Valoarea în 2008 g(%) Valoarea în 2009 g(%)

1. Servicii publice generale

8.064,6 10,23 10.537,2 11,12

2. Cercetare fundamentală 2.521,9 3,2 1.433,4 1,51 3. Alte servicii publice 1.098,4 1,52 3.013,5 3,18 4. Tranzacţii privind datoria publică

2.686,6 3,41 7.410,4 7,82

5.Transferuri între diferite nivele ale administraţiei

1.366,3 1,73 - -

6. Apărare 5.737,6 7,27 4.695,9 4,95 7.Ordine publică şi siguranţă naţională

9.259,8 11,74 11.106,6 11,72

8. Învăţământ 9.688,9 12,28 6.346,7 6,7 9. Sănătate 2.909,5 3,69 2.403,3 2,54 10. Cultură, recreere şi religie

1.766,8 2,24 2.313,9 2,44

11. Asigurări şi asistenţă socială

15.625,4 19,81 20.383,9 21,51

12. Locuinţe şi dezvoltarea publică

1.683,1 2,13 3.225,5 3,4

13. Protecţia mediului 457,8 0,58 632,3 0,67

Page 33: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

33

14. Acţiuni generale economice

1.429,3 1,81 1.931,9 2,04

15. Combustibili şi energie 806,4 1,02 1.057,6 1,12 16. Industrie 475 0,6 360 0,38 17. Agricultură 6.331,9 8,03 8.392,7 8,86 18. Transporturi 7.011,2 8,89 8.712,4 9,19 19. Comunicaţii 27,3 0,03 310,4 0,33 20. Cercetare-dezvoltare în domeniul economic

117,6 0,14 104 0,11

21. Alte acţiuni economice 52,5 0,07 396,1 0,42 Cheltuieli totale 78.867,9 ~100% 94.767,5 ~100% Sursa: Ministerul Finanţelor Publice www.mfinante.ro

• Structura cheltuielilor publice (g) g(%)= 100×CPT

CPi

• Volumul cheltuielilor publice totale:

CPT2008 =∑=

21

1iiCP = 78.867,9 mil lei

CPT2009=∑=

21

1iiCP = 94.767,5 mil lei

• Creşterea (modificarea) absolută:

- cheltuieli pentru învăţământ: 20082009 nnn CPTCPTCPT −=∆ =6.346,7-9.688,9= -3.342,2 mil lei

- cheltuieli pentru agricultură:

20082009 nnn CPTCPTCPT −=∆ =8.392,7-6.331,9=2.060,8 mil lei

- cheltuieli pentru cercetare în domeniul economic:

20082009 nnn CPTCPTCPT −=∆ =104-117,6= -13,6 mil lei

- cheltuieli pentru sănătate

20082009 nnn CPTCPTCPT −=∆ =2.403,3-2.909,5= -506,2 mil lei

- cheltuieli totale

20082009 CPTCPTCPT −=∆ =94.767,5-78.867,9=15.899,6 mil lei

• Creşterea (modificarea) relativă:

( ) 100%2008

20082009 ×−

=∆n

nnn CPT

CPTCPTCPT

- cheltuieli pentru învăţământ:

( ) 1009,688.9

9,688.97,346.6% ×

−=∆ nCPT = -34,5%

- cheltuieli pentru agricultură:

( ) 1009,331.6

9,331.67,392.8% ×

−=∆ nCPT =32,55%

- cheltuieli pentru cercetare :

Page 34: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

34

( ) 1006,117

6,117104% ×

−=∆ nCPT = -11,56%

- cheltuieli pentru sănătate:

( ) 1005,909.2

5,909.23,403.2% ×

−=∆ nCPT = -17,4%

- cheltuieli totale:

( ) 1009,867.78

9,867.785,767.94% ×

−=∆ nCPT =20,16%

Interpretarea rezultatelor obţinute: în perioada curentă se constată o creştere a cheltuielilor

publice totale cu valoarea de 15.899,6 mil lei, respectiv o creştere de 20,16%; cheltuielile pentru învăţământ s-au diminuat faţă de perioada de bază cu 3.342,2 mil lei, adică cu un procent de 34,5%; cheltuielile pentru agricultură au crescut cu valoarea de 2.060,8 mil lei, adică cu un procent de 32,55%.

Pentru cercetarea în domeniul economic se observă o diminuare a cheltuielilor cu 13,6 mil lei, adică cu un procent de 11,56% faţă de perioada de bază, iar pentru sănătate se constată, de asemenea, o diminuare a cheltuielilor cu valoarea de 506,2 mil lei, adică cu un procent de 17,4%.

Aplicaţia 2: Se cunosc următoarele date referitoare la situaţia cheltuielilor publice ale

României:

Indicatorul Valoarea în anul 2007

Valoarea în anul 2008

Cheltuieli pentru învăţământ (mil lei) 8.220,5 9.688,9 Cheltuieli pentru sănătate (mil lei) 2.124,3 2.909,5 Cheltuieli pentru apărare (mil lei) 5.388,4 5.737,6 Cheltuieli pentru agricultură (mil lei) 3.729,8 6.331,9 Cheltuieli totale (mil lei) 64.630,37 78.867,95 PIB (mil lei) 404.700 503.900 Indicele preţurilor (%) 103,6 105,2 Numărul populaţiei (mil loc) 21,53 21,5

Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinante.ro şi Institutul Naţional de Statistică www.insse.ro Să se determine:

a) indicatorii de nivel; b) ponderea cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate, apărare, agricultură în cheltuieli

totale şi în PIB; c) elasticitatea principalelor cheltuieli publice în raport cu PIB.

a)

• Volumul cheltuielilor publice totale:

- în expresie nominală CPTn2007=64.630,37 mil lei CPTn2008=78.867,95 mil lei - în expresie reală

CPTr2007=6,103

37,630.642007 =p

n

I

CPT=62.384,5 mil lei

Page 35: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

35

CPTr2008=2,105

95,867.782008 =p

n

I

CPT=74.969,5 mil lei

• Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB:

100/ ×=PIB

CPTPIBCPT

100700.404

37,630.64/ 2007 ×=PIBCPT =15,97%

100900.503

95,867.78/ 2008 ×=PIBCPT =15,65%

Interpretarea rezultatelor: cheltuielile publice înregistrează un procent de 15,97% în PIB, în anul 2007, respectiv 15,65% în anul 2008.

• Cheltuielile publice medii pe locuitor

populatieiNr

CPTlocCPT

./ =

53,21

37,630.642007/ =locCPT =3.001,88 lei/loc

5,21

95,867.782008/ =locCPT =3.668,3 lei/loc

b) Ponderea cheltuielilor pentru învăţământ în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007:

10037,630.64

5,220.8100

.

.×=×

totaleChelt

invatamantChelt=12,72%

100700.404

5,220.8100

.×=×

PIB

invatamantChelt=2,03%

- anul 2008: 10095,867.78

9,688.9100

.

.×=×

totaleChelt

invatamantChelt=12,28%

100900.503

9,668.9100

.×=×

PIB

invatamantChelt=1,92%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru învăţământ înregistrează un procent de 12,72% în total cheltuieli şi un procent de 2,03% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează un procent de 12,28% în total cheltuieli şi un procent de 1,92% în PIB.

Ponderea cheltuielilor pentru sănătate în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007:

10037,630.64

3,124.2100

.

..×=×

totaleChelt

sanatateptChelt=3,29%

100700.404

3,124.2100

..×=×

PIB

sanatateptChelt=0,5%

Page 36: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

36

- anul 2008:

10095,867.78

5,909.2100

.

..×=×

totaleChelt

sanatateptChelt=3,69%

100900.503

5,909.2100

..×=×

PIB

sanatateptChelt=0,58%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru sănătate înregistrează un procent

de 3,29% în total cheltuieli şi un procent de 0,5% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează un procent de 3,69% în total cheltuieli şi un procent de 0,58% în PIB.

Ponderea cheltuielilor pentru apărare în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007: 10037,630.64

4,388.5100

.

..×=×

totaleChelt

aparareptChelt=8,26%

100700.404

4,388.5100

..×=×

PIB

aparareptChelt=1,32%

- anul 2008: 10095,867.78

6,737.5100

.

..×=×

totaleChelt

aparareptChelt=7,27%

100900.503

6,737.5100

..×=×

PIB

aparareptChelt=1,14%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru apărare înregistrează un procent de 8,26% în total cheltuieli şi un procent de 1,32% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează un procent de 7,27% în total cheltuieli şi un procent de 1,14% în PIB.

Ponderea cheltuielilor pentru agricultură în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007: 10037,630.64

8,729.3100

.

..×=×

totaleChelt

aagriculturptChelt=5,77%

100700.404

8,729.3100

..×=×

PIB

aagriculturptChelt=0,92%

- anul 2008: 10095,867.78

9,331.6100

.

..×=×

totaleChelt

aagriculturptChelt=8,03%

100900.503

9,331.6100

..×=×

PIB

aagriculturptChelt=1,26%

Page 37: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

37

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru agricultură înregistrează un procent de 5,77% în total cheltuieli şi un procent de 0,92% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează un procent de 8,03% în total cheltuieli şi un procent de 1,26% în PIB.

c) Coeficientul de elasticitate: e=100

100

2007

20072008

2007

20072008

×−

×−

PIB

PIBPIBCPT

CPTCPT

Cheltuieli pentru învăţământ:

e=51,24

62,17

100700.404

700.404900.503

1005,220.8

5,220.89,668.9

=

×−

×−

=0,72

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară de 0,72 a coeficientului de elasticitate ne

indică faptul că o parte mai mică din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ, cheltuielile pentru învăţământ fiind inelastice faţă de produsul intern brut.

Cheltuieli pentru sănătate:

e=51,24

96,36

100700.404

700.404900.503

1003,124.2

3,124.25,909.2

=

×−

×−

=1,51

Interpretarea rezultatului: valoarea supraunitară de 1,51 a coeficientului de elasticitate ne

indică faptul că o parte mai mare din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea cheltuielilor pentru sănătate, cheltuielile pentru sănătate fiind elastice faţă de produsul intern brut.

Cheltuieli pentru apărare:

e=51,24

54,6

100700.404

700.404900.503

1004,338.5

4,388.56,737.5

=

×−

×−

=0,27

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară de 0,27 a coeficientului elasticitate ne indică faptul că o parte mai mică din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea cheltuielilor pentru apărare, cheltuielile pentru apărare fiind inelastice faţă de produsul intern brut.

Cheltuieli pentru agricultură:

e=51,24

77,69

100700.404

700.404900.503

1008,729.3

8,729.39,331.6

=

×−

×−

=2,85

Page 38: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

38

Interpretarea rezultatului: valoarea supraunitară de 2,85 a coeficientului de elasticitate ne indică faptul că o parte mai mare din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea cheltuielilor pentru agricultură, cheltuielile pentru agricultură fiind elastice faţă de produsul intern brut.

Page 39: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

39

CAPITOLUL 4

CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice (generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică)28.

4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia

“statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt: • garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate; • creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni,

handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.); • asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii sociale

predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a.

Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii gratuite sau parţial gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei ce caracterizează societatea / statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie la dezvoltarea economică a statului respectiv.

În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni vizând protecţia socială.

Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin lege.

Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.

De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt incluse în protecţia socială deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării: copil - pentru că este sau va fi elev, tânăr - pentru că ar putea deveni student, adult - pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi sau chiar pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ pentru burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei care îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi / studenţi, au anumite rezultate în pregătire, au un anumit statut social etc.

Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt: • fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în România,

includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi unele fonduri speciale;

• cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.

• fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme;

• venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;

28 Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995.

Page 40: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

40

• veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preţuri etc., costul unor servicii / bunuri de factură social - culturală;

• fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice, organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a)

• surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială, Organizaţia mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeană) sau state.

Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie / instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativa a populaţiei şi prin aceasta perpetuează dezvoltarea economică.

În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe Solomon, Milton Friedman s.a) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării economice29. În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi ca agenţi producători actuali şi/sau viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale: investiţia intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.

Ulterior deschiderii acestui domeniu nou al cercetării economice, a fost introdus un concept care îl circumscrie şi îl defineşte ca dezvoltare umană, pentru care PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a introdus un indicator complex de evaluare: indicatorul dezvoltării umane (IDU):

IDU =3

R3

1jj∑

=

unde Rj este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane. PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi: 1. longevitatea; 2. nivelul de educaţie, exprimat prin:

2.1. gradul de alfabetizare; 2.2. gradul de cuprindere în învăţământ;

3. standardul (nivelul) de viaţă. Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte cuvinte durata medie

de viaţă la care poate spera un nou-născut. Determinarea acesteia se face pe baza statisticii demografice, dar şi a unor estimări privind evoluţia mediului economico social.

Nivelul de educaţie este exprimat prin gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor de carte în total populaţie) şi prin gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce urmează cursuri de educaţie / instruire / formare profesională în total populaţie, într-un interval de timp dat (de regulă un an). Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus pe baza celor doi menţionaţi.

Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor, exprimat în USD şi corectat anual cu puterea de cumpărare (rata inflaţiei pe care o suportă USD).

Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care permite exprimarea mărimii respectivului indicator într-o scară cuprinsă între zero şi unu.

29 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 41: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

41

4.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori: a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de factori se

include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al numărului populaţiei; pe de altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit “al formării continue” care atenuează impactul invers al acelor structuri demografice în care predomina contingentele “în vârsta”;

b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea învăţământului;

c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ (durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de vârstă şcolară, crearea resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.

Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ: preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi alte tipuri. Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât sectorul public (învăţământul public) cât şi sectorul privat (învăţământul privat)30.

Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de beneficiari, respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii, sponsorizări, contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).

Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal din bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai mică măsură, din surse alternative de gradul celor menţionate mai sus.

Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc. Diversitatea finanţării este determinată în principal de caracterul opţional (în toate ţările) pe care îl are pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură şi numai prin bugetul central, nu şi prin cele locale.

În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact inclusiv asupra finanţării:

• egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial etc.;

• echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din alocaţiile bugetare.

Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi pentru materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital (investiţii).

Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum sunt: contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de învăţământ etc., precum şi indicatori comuni cum sunt: normele de întreţinere şi funcţionare, cheltuielile anilor precedenţi etc. În ţările dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de circa 1500 USD / an student (la nivelul anului 1996).

Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum sunt: gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori, durata medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt: costul formării

30 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 42: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

42

profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare), sporul de PIB sau venit naţional la o unitate monetară de cost ş.a.

4.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune directă

între care cei mai importanţi sunt: a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa

creşterii numerice este quasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de vârsta a III - a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice pentru sănătate;

b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele de sănătate;

c) creşterea preocupărilor privind prevenirea; d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită perfecţionării şi

modernizării asistenţei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.

Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar în cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare, pentru cel de-al doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din donaţii sau subvenţii.

Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice), resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)

Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme, dintre care trei sunt mai frecvente31:

a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care finanţarea publică este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă. Cotizaţiile sunt plătite şi de salariaţi şi de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală. Acestea suportă toate cheltuielile de îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urmă. Exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror pondere în finanţare este redusă.

b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar gestionarea banilor este în sarcina Ministerului Sănătăţii. Finanţarea din sursele bugetare este puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi în special pentru o cotă din contravaloarea medicamentelor.

c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de sănătate. Statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei (în principiu, sub 9000 USD/an).

+În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cu anul 1998, într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător celui german). Cotizaţiile sunt suportate, de către salariaţi (printr-o cotă din venitul salarial lunar brut) şi de către persoanele juridice (printr-o cotă calculată la fondul lunar de salarii plătit angajaţilor săi). Din acestea se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi cheltuielile administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi unităţilor similare judeţene şi a municipiului Bucureşti. Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare publice, a instituţiilor administrative de sănătate, 31 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 43: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

43

a unităţilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în sectorul sanitar public.

Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.

Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe care acestea le generează:

• efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi pentru familiile lor;

• efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt: speranţa medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de asistenţă medicală a populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondaţi unei unităţi sanitare etc.);

• efecte economice, care reflectă în general “neproducţia” datorată stării nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.

4.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea

instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă - operetă, patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului.

Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări.

Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii32: • în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.), acestea

presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preturile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest caz finanţarea este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul sau când doreşte să subvenţioneze astfel de bunuri pentru a încuraja consumul lor.

• în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare.

Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala destinaţie a lor o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă.

În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare / divertisment.

Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate beneficia de reducerea bazei impozabile a impozitului pe profit, în funcţie de tipul de activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.

4.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice

În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.

32 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 44: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

44

1. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea / consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).

Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public.

Teoria economică, în marea ei măsură, consideră, în general, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget este o capcană în care guvernanţii cad adesea încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini neintervenţioniste din partea guvernului. J. K. Galbrith atrăgea atenţia asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul “mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public, atâta timp cât apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.

În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depăşeşte 25% din producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-est (inclusiv Japonia) este până la 10 - 15 %. În toate aceste ţări nu există practic sector economic public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pământului, este de foarte mică întindere. În timp, în toate aceste ţări, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferări privind etatizarea sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care, parlamentele sau guvernele, au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri / diminuări a respectivului sector.

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).

Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.

Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea informării / publicităţii.

Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii. A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în

dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii: a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul de

vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul de vânzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;

b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul primei este stabilit astfel:

PE = pimax – pemin

unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă; pemin = preţul cel mai mic pe piaţa externă.

Subvenţiile pentru export pot apare şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite de

exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică această taxa de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.

Page 45: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

45

c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.

B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări, restructurai, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).

C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni.

D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii, târguri, saloane etc. de prezentare.

E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în ramuri de interes major sau în zone considerate defavorizate ş.a.

F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.

Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul României, aceste cheltuieli se regăsesc în partea V-a “Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri şi în partea IV-a pentru servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe.

2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie, apărută la începutul anilor ‘70 şi menţionată în lucrarea “Limitele dezvoltării” (Clubul de la Roma 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.

Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere / păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează principiul “poluatorul plăteşte”.

Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului / combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării, credite / ajutoare de la organisme internaţionale.

Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.

3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.

Page 46: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

46

Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o îmbracă cercetarea:

• cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor cunoaşterii şi care este finanţată în mare măsură de către stat;

• cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse / servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici;

• cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.

Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare ale agenţilor economici, sursele externe.

O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.

Finanţarea bugetară (si nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al competitivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza programului de cercetare propus finanţatorului.

4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă

naţională

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate

rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt: a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:

• instituţia prezidenţială; • organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consilii

locale); • organele puterii judecătoreşti. În ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi

structura sa de tribunale, judecătorii şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;

• organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în ţara noastră, aici se include Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale.

b) organele şi organismele militare de apărare; c) organele de ordine publică, în care se includ:

• poliţia; • jandarmeria; • siguranţa; • servicii de informaţii; • servicii speciale de pază şi protecţie; • în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor,

penitenciarele, arhivele statului ş.a. Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în care

un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), înzestrarea tehnică ş.a.

Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară),

Page 47: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

47

incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică, efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a.

În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între: • cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de

personal, hrana şi echipament / cazarmament, cercetarea ştiinţifică militară şi / sau pentru apărare. Cheltuielile acestea se prevăd pentru şi sunt gestionate de Ministerul Apărării;

• cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea urmărilor acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau din fonduri speciale, gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale.

TESTE EVALUARE

1. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt: a) mărimea şi structura aparatului de stat (regimul politic existent); b) factori economici; c) nivelul salarizării funcţiilor publice; d) factorii demografici şi urbanizarea; e) factori monetari. Argumentaţi răspunsurile corecte. Răspuns: b, d

2. Principalele surse de finanţare a cheltuielilor publice pentru cultură sunt:

a) încasările proprii ale instituţiilor respective; b) credite externe; c) fonduri extrabugetare; d) donaţii, sponsorizări; e) fonduri bugetare. Răspuns:a, d, e

3. În categoria cheltuielilor publice pentru acţiuni economice se includ şi:

a) cheltuielile pentru protecţia mediului; b) cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane; c) cheltuieli pentru cercetare dezvoltare; d) cheltuieli pentru protecţia socială. Răspuns: a, c

4. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte:

a) Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare apare ca un proces unitar şi neîntrerupt;

b) Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice nu poate fi apreciată prin prisma dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;

c) Mărimea fondurilor publice nu este influenţată de regimul amortizării mijloacelor fixe; d) Mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata

formării brute de capital şi respectiv de rata consumului, de raportul dintre consumul individual şi cel social.

Răspuns: a, d TERMENI CHEIE Cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, sistemul asigurărilor sociale de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat, fondurile de asigurări sociale de sănătate.

Page 48: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

48

CAPITOLUL 5

CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ASIGURĂRILE SOCIALE

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru cazul

în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştigă prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor33.

În noţiunea de “societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru fondurile de asigurări sociale.

Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii, slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de locatari ş.a., unii dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi / sau sunt contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.

Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă cum sunt: accidentările, bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa susţinătorilor legali, alte situaţii deosebite.

Mulţimea şi diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanţare conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem. În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele componente:

1) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;

2) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.

5.1. Asigurările sociale de stat

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată pe baza unor

principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora: a) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este unic,

expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private sau facultative sau delimitate, pe care totuşi nu le respinge;

b) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;

c) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi realizatorii de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie activă a ţării, inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile şi situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;

d) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor de asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;

e) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să contribuie şi sunt beneficiari toate persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă unul de riscurile menţionate de lege;

33 Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995.

Page 49: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

49

f) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionarii pentru dobândirea drepturilor de asigurări sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite în acest context (pensii, ajutoare, unele indemnizaţii);

g) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin lege;

h) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem sunt considerate drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie sau cedare, nici măcar parţial;

i) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale se realizează de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.

Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din venituri dedicate (afectate) şi anume:

CONTRIBUŢII I) contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice şi fizice care au

salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de munca, numărul angajaţilor ş.a. Contribuţia se calculează după relaţia:

CAS = TFSB×c

unde: CAS = contribuţia pentru asigurări sociale; TFSB = total fond de salarii brut; c = cota de asigurări sociale. În TFSB se includ: fond salarii brut, drepturi de concedii, sporuri de salarii (vechime, ore

suplimentare, munca de noapte, periculozitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere, participarea salariaţilor la profit, prime.

Cotele de contribuţie de asigurări sociale sunt stabilite prin Legea nr. 19/2000 cu modificările ulterioare după cum urmează:

Contribuţia pentru asigurări sociale pe grupe de muncă este: • grupa I – condiţii speciale de muncă – 41,3%; • grupa II – condiţii deosebite de muncă de muncă – 36,3 %; • grupa III – condiţii normale de muncă – 31,3%.

Cota contribuţiei individuale de asigurări sociale este de 10,5% indiferent de condiţiile de muncă, diferenţa fiind contribuţia datorată de către angajator. Legea 294/2011 mai stabileste ca, în cota de contribuţie individuală de asigurări sociale, este inclusă şi cota de 3,5% aferentă fondurilor de pensii administrate privat, prevazută de Legea nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat.

Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, îmbolnăviri etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică, vechimea în muncă minimă necesară pensionarii mai redusa, cota pensiei din salariu mai mare).

Sumele aferente cotei pentru asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, datorate de angajatori şi de persoanele fizice care încheie contracte individuale de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se adaugă la contribuţiile de asigurări sociale şi se virează la bugetul asigurărilor sociale de stat în condiţiile şi termenele stabilite de Legea nr.19/2000. Cotele care se aplică se stabilesc în funcţie de codul CAEN, adică de obiectul principal de activitate.

II) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale. Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului, categoria de confort, mărimea salariului tarifar / pensie, costul trimiterii. III) contribuţia pentru şomaj se plăteşte de orice persoana fizică sau juridică având sediul în România şi care angajează cetăţeni români, în cotă de 0,5% din TFSB. Această contribuţie este destinată plăţii ajutorului de şomaj, ajutorului de integrare profesională şi alocaţiei de sprijin pentru

Page 50: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

50

persoanele ce nu s-au putut angaja până la expirarea ajutorului de şomaj. De asemenea, angajatorii mai datorează o contribuţie de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, diferenţiată în funcţie de clasa de risc, cuprinsă între 0,15% - 0,85%, precum şi o contribuţie de 0,25% la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale.

Cota de contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj datorată de persoanele asigurate în baza contractului de asigurare pentru şomaj, este potrivit Legii nr.76/2002 cu modificările şi completările ulterioare de 1%.

IV) alte venituri în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuabil, excedentul anului bugetar anterior, transferuri din bugetul de stat.

Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri34. 1. Pensii se plătesc, pe toată durata vieţii de după pensionare, persoanelor care îşi încetează

activitatea datorită atingerii limitei de vârstă, persoanelor invalide şi soţului supravieţuitor al pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt venit), precum şi, până la o anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.

1.1. Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care, salariate fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime minimă în muncă. Derogări de vârsta şi vechimea în muncă sunt prevăzute pentru grupele de muncă I şi II, personal didactic universitar şi de cercetare, maternitate (mame ce au cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta de 10 ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigant din aviaţia civilă, dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.). Pensionarea se face la cerere sau din oficiu.Pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

• împlinirea vârstei-standard de pensionare; • realizarea stagiului minim de cotizare. Vârsta standard de pensionare, stagiul minim

de cotizare şi stagiul complet de cotizare pentru anul 2011 sunt prezentate în tabvelul de mai jos:

Sursa: http://www.mmuncii.ro/ro/articole/0000-00-00/pensia-pentru-limita-de-varsta-984-articol.html

Vechimea în muncă, minimă pentru pensionare, este de 33 de ani pentru bărbaţi şi 28 de ani pentru femei (cu variaţiile date de derogări) şi urmează să crească treptat în următorii ani. stagiul complet de cotizare va ajunge la 35 de ani atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se va realiza printr-o creştere graduală. Cu alte cuvinte, în intervalul ianuarie 2011 – decembrie 2014, stagiul complet de cotizare pentru femei va creşte de la 28 ani la 30 de ani, iar

34 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 51: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

51

pentru bărbaţi de la 33 de ani la 35 de ani. La finele acestei perioade, se continuă creşterea graduală a stagiului complet de cotizare numai pentru femei, de la 30 de ani la 35 de ani, până în anul 2030.

În cazul în care nu este îndeplinită condiţia de vechime minimă în muncă, dar nu mai puţin de 10 ani vechime, pensia se calculează proporţional cu durata vechimii în muncă. Pentru cei cu vechime sub 10 ani se acordă un ajutor social.

Potrivit prevederilor art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, vârsta standard de pensionare este 63 de ani pentru femei şi de 65 de ani pentru bărbaţi. Atingerea acestor vârste se va realiza printr-o creştere graduală, conform eşalonării prevăzute în anexa la lege.Cu alte cuvinte, în intervalul ianuarie 2011 – decembrie 2014, vârsta de pensionare a femeilor va creşte de la 59 de ani la 60 de ani, iar cea a bărbaţilor va creşte de la 64 de ani la 65 de ani. La finele acestei perioade, se continuă creşterea graduală a vârstei de pensionare numai pentru femei, de la 60 de ani la 63 de ani, până în anul 2030. Totodată, este reglementată creşterea stagiului minim de cotizare la 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu minim se va realiza prin creşterea graduală conform eşalonării prevăzute. Cu alte cuvinte, în intervalul ianuarie 2011 – decembrie 2014, stagiul minim de cotizare va creşte de la 13 ani la 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.

1.2. Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza de accident de muncă sau de boală profesională, precum şi celor ce şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli / accidente nelegate de muncă, însă condiţionat de faptul că au o anumită vechime în muncă şi o anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu salariul, dar şi cu gradul de invaliditate, care poate fi:

• I când capacitatea de muncă este pierdută în totalitate şi este necesară îngrijirea şi supravegherea invalidului de către o altă persoană;

• II când capacitatea de muncă este total sau în cea mai mare măsură pierdută, dar invalidul nu necesită îngrijirea din partea altei persoane;

• III când capacitatea de muncă este pierdută cel puţin 50%, dar invalidul poate presta aceiaşi muncă sau o muncă mai uşoară.

Gradul de invaliditate se stabileşte şi se confirmă periodic, până la împlinirea vârstei legale de pensionare, de către o comisie de expertiză de pe lângă serviciul judeţean de expertiză medicală. Beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile menţionate anterior, şi următoarele categorii

de persoane35

: • a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal

stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat; • a fost elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau student al unei instituţii de

învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar;

• elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, ca urmare a accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale;

• persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 ori în legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această cauză, au dreptul la pensie de invaliditate în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.

35 http://www.mmuncii.ro/ro/articole/0000-00-00/pensia-de-invaliditate-988-articol.html

Page 52: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

52

Pensia de invaliditate dobândită din riscuri nelegate de muncă se acordă ca şi precedenta, numai că pentru gradul I de invaliditate cota de pensie este, între 27 şi 70% din salariul luat de bază la pensionare.

Pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul în afara pensiei, la o indemnizaţie pentru însoţitor în cuantum fix. Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor reprezintă 80% din valoarea unui punct de pensie, stabilită în condiţiile legii. Pensia de invaliditate se acordă de la data încetării plăţii indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă sau, după caz, de la data încetării calităţii de asigurat, dacă cererea a fost înregistrată în termen de 30 de zile de la data emiterii deciziei medicale de încadrare într-un grad de invaliditate, în situaţia pensiei de invaliditate.

1.3. Pensia de urmaş se acordă copiilor şi şotului supravieţuitor. Copiii au dreptul la pensie de urmaşi până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la

terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 26 de ani (dacă durata studiilor superioare este de peste 5 ani).

Soţia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş, începând de la 55 de ani şi dacă a convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia se calculează proporţional cu numărul de ani de convieţuire).

Cuantumul pensiei de urmaş se calculează la pensia de care ar fi beneficiat decedatul, în cotă de 50% în cazul unui singur urmaş, 75% în cazul a doi urmaşi şi 100% în cazul a trei sau mai mulţi urmaşi.

În Uniunea Europeană cât şi în România se aplică un sistem de asigurare a pensiilor bazat pe trei piloni respectiv36:

Pilonul I: Sistemul public de asigurări de pensii, în care sunt cuprinşi toţi angajaţii inclusiv, rezidenţi, pe baza contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor, devenit sistemul bazat pe principiul “Pay as you go” respectiv, „generaţia activă suportă pensiile pentru generaţia inactivă”.

Pilonul II: sistem de pensii private, finanţate de angajatori şi angajaţi, până la producerea evenimentului de ieşire la pensie a angajaţilor, fondurile sunt folosite pentru investiţii, respectându-se regulile şi tendinţa care funcţionează pe piaţa de capital. Pe baza acestui sistem de ieşire la pensie, cel în cauză beneficiază de o pensie aflată în corelaţie directă cu mărimea contribuţiilor sale la acest fond.

Pilonul III: sistem individual de pensii bazat pe contracte bilaterale, încheiate de angajaţi cu societăţi private de asigurări de viaţă.

1.4. Pensia anticipată se acordă cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, cu condiţia ca asiguratul să depăşească stagiul complet de cotizare cu cel puţin 8 ani. La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia anticipată se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de suspendare a plăţii pensiei anticipate. Transformarea pensiei anticipate în pensie pentru limită de vârstă se face din oficiu.

1.5. Pensia anticipată parţial. Persoanele asigurate care au realizat stagiile complete de cotizare prevăzute de lege, precum şi cele care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 8 ani pot solicita pensie anticipată parţială, cu reducerea vârstelor-standard de pensionare cu cel mult 5 ani. Cuantumul (valoarea) pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă care s-ar fi cuvenit, prin diminuarea acestuia cu 0,75% pentru fiecare lună de anticipare, până la îndeplinirea condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă. La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia anticipată parţială se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin eliminarea diminuării şi prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de suspendare a plăţii pensiei anticipate parţiale. Transformarea pensiei anticipateparţiale în pensie pentru limită de vârstă se face din oficiu.

36 Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 210

Page 53: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

53

2. Trimiterile la tratament balnear şi odihnă sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii sub forma unor servicii de tratament balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt suportate în proporţie de 70% (în medie) de către asigurările sociale, restul fiind suportat de beneficiar. La aceste costuri se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii beneficiari. Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate pentru cei încadraţi în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii, familiile cu mulţi copii.

3. Indemnizaţii şi ajutoare sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru mai multe tipuri de împrejurări / riscuri care le afectează într-un fel sau altul capacitatea de muncă, punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea pe care o desfăşoară în mod obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel:

• privind sănătatea; • privind maternitatea; • privind locul de muncă; • altele. 3.1. Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în scopul prevenirii, fie

în scopul refacerii sănătăţii. a) indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi refacerea / întărirea sănătăţii sunt

acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi sunt suportate parţial de către cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către asigurările sociale de stat. Sunt utilizate astfel următoarele forme: trecerea temporară în altă muncă (mai uşoară) sau reducerea programului de lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor materiale ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).

Pentru prima formă menţionată, indemnizaţia o constituie diferenţa între salariul anterior trimiterii / reducerii şi cel ce ar trebui plătit după aceasta. Indemnizaţia nu poate fi acordată mai mult de 90 de zile, iar mărimea ei nu poate depăşi 25% din salariul anterior.

Pentru a doua formă menţionată, indemnizaţia o constituie plata zilelor de tratament ce depăşesc durata concediului de odihnă şi a celor 2-3 zile necesare pentru transport ulterior tratamentului şi readaptare. Trimiterea la tratament se poate face şi în cazul în care angajatul este deja în incapacitate de muncă (boala, urmarea unui accident). În acest caz indemnizaţia o constituie o cotă de 50-85% din salariul tarifar şi sporurile legale de care a beneficiat angajatul anterior îmbolnăvirii / accidentului şi se acordă pe toată durata tratamentului balnear.

Pentru a treia formă menţionată, indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv celor temporari) pentru care organele medicale autorizate instituie carantina. Indemnizaţia este de 90% din salariul tarifar şi se acorda pe toată durata carantinei.

Pentru a patra formă menţionată, se acordă ca indemnizaţie costul sau o parte din costul materialului recomandat de organul medical competent. În cazul materialelor necesare ulterior unei boli profesionale sau accident de muncă indemnizaţia este de 100% din costul respectivului material. În cazul celor necesare ulterior unei boli neprofesionale sau accident în afara muncii, indemnizaţia se acordă în funcţie de mărimea salariului în cotă de 50-100% din costul respectivului material.

În toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivată prin stimulentul pe care aceasta îl creează privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi asigurarea protecţiei muncii.

b) indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un concediu medical în vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării. Durata acordării este de 180 de zile, eventual majorată cu avizul Ministerului Sănătăţii cu încă 90 de zile. La trecerea intervalului de 180 / 270 de zile şi în caz că nu a fost refăcută capacitatea de muncă se recomandă şi se avizează pensionarea de invaliditate.

Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari) şi cu condiţia (pentru cei cu contract pe durată nedeterminată) să fi contribuit la asigurările sociale cel puţin 4 luni în ultimele 12 anterioare îmbolnăvirii / accidentării sau cel puţin 10 luni în ultimele 24 anterioare îmbolnăvirii / accidentării.

Page 54: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

54

Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajat salariatul şi numai pentru unele excepţii ea revine asigurărilor sociale.

Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus sporurile legale ale beneficiarului (avute anterior îmbolnăvirii / accidentării) şi diferenţiat după vechimea în muncă: 50% pentru o vechime până la inclusiv 2 ani; 65% între 2 şi inclusiv 5 ani; 75% între 5 şi inclusiv 8 ani şi 85% peste 8 ani. Pentru primele 3 zile de concediu medical acordat pentru îmbolnăviri / accidentări nelegate de muncă, indemnizaţia este de 50% din cea cuvenită conform diferenţierilor menţionate mai sus. Pentru toate cazurile de îmbolnăviri / accidente legate de muncă şi pentru bolile infectocontagioase indemnizaţia este de 100% din chiar prima zi a concediului medical şi pentru toate categoriile de salariaţi.

3.2. Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă mamelor sau viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate, indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului, indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţiei de naştere.

a) indemnizaţia de maternitate se acorda femeilor însărcinate salariate. Cele care beneficiază prin lege de un concediu de maternitate de 126 zile, în principiu 63 de zile prenatal şi 63 de zile postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame de a scurta prenatalul în favoarea postnatalului. De asemenea, se poate acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului, un program de muncă redus cu 2 ore şi fără diminuarea salariului. În acest din urmă caz, indemnizaţia este egală cu suma cu care s-ar diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate salariatei.

În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus sporurile legale ale angajatei sau în sumă fixă.

b) indemnizaţie pentru îngrijirea copilului se acordă mamelor al cărui copil în vârstă de până la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama beneficiază de un concediu medical pe durata bolii copilului şi de o indemnizaţie de 50-85% din salariul ei tarifar plus sporurile legale. Această indemnizaţie se acordă mamelor ce nu mai beneficiază de indemnizaţia de maternitate (conform a) de mai sus) şi nu au optat pentru indemnizaţia de creştere a copilului (conform c) de mai jos). Plata cade în sarcina celui ce a angajat.

c) indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani se acordă la cerere, după expirarea postnatalului. În acest context, o formă de sprijin este şi posibilitatea mamelor de a lucra în scopul creşterii şi îngrijirii copilului.

3.3. Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă. Sunt uzuale următoarele forme de ajutor:

Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă, dar nu din iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-si pot găsi loc de muncă. De la prima condiţie fac excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din proprie iniţiativă este cauzată de un motiv care nu întrerupe vechimea în muncă la momentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7 ani etc.). Alături de aceste condiţii de cauzalitate a lipsei locului de muncă se mai adaugă condiţii de evidenţă (înregistrarea la oficiile forţei de muncă şi protecţiei sociale din raza judeţului de domiciliu, confirmarea medicală a unei stări de sănătate care să-i permită să muncească), condiţii de inexistenţă a unor surse alternative de venit şi condiţia de refuz nejustificat a unor propuneri de loc de muncă sau recalificare făcute de oficiul de muncă.

Ajutorul de şomaj se acordă la cerere, după caz, de la data: • încetării contractului individual de muncă; • încetării contractului de asigurare pentru şomaj; • încetării concediului pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani,

respectiv trei ani; • absolvirii, în cazul absolvenţilor unei instituţii de învăţământ. Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat în funcţie de

stagiul de cotizare. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj, este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii acestuia.

Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele obligaţii:

Page 55: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

55

• să se prezinte lunar la agenţia pentru ocupare a forţei de muncă la care sunt înregistrate pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;

• să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă;

• să caute activ un loc de muncă. Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care, la data solicitării dreptului, refuză

un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor sau refuză participarea la servicii pentru stimularea ocupării si de formare profesională oferite de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă. De asemenea, nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj absolvenţii care, la data solicitării dreptului, urmează o formă de invăţământ.

3.4. Ajutor de deces se acordă în caz de deces al salariatului, pensionarului sau membrului cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din membrii familiei sale. Legea stabileşte o varietate de cazuri de acordare a acestui ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu faptul că beneficiarii acestui ajutor erau sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul acestuia sau al beneficiarilor de ajutor, cu existenţa sau nu a unor descendenţi copii în întreţinerea dispărutului, cu vechimea în muncă ş.a.

Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat. Ajutorul de deces se acordă la cerere pe baza certificatului de deces. Ajutorul de deces se acordă în cuantumul prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi făcut public de CNPAS, valabil la data decesului.

o pentru anul 2005 cuantumul ajutorului de deces a fost de 9.400.000 ROL, respectiv 940 RON.

o pentru anul 2006 cuantumul ajutorului de deces a fost 1.077 lei. o pentru anul 2007 cuantumul ajutorului de deces a fost 1.270 lei. o pentru anul 2008 cuantumul ajutorului de deces a fost 1.550 lei o pentru anul 2009 cuantumul ajutorului de deces a fost 1.702 lei o pentru anul 2010 cuantumul ajutorului de deces a fost 1.836 lei.

În cazul decesului unui membru de familie, cuantumul ajutorului de deces reprezintă jumatate din cuantumul ajutorului de deces cuvenit unui asigurat sau pensionar. Ajutorul de deces se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat. Legea asigurarilor sociale de stat pe anul 2012 (Legea 294/2012) stabileşte cuantumul ajutorului de deces astfel:

• în cazul asiguratului sau pensionarului,cuantumului acestui ajutor este de 2.117 lei; • în cazul unui membru de familie al asiguratului sau al pensionarului, ajutorul de

deces este de 1.059 lei. Calculul şi plata indemnizaţiilor de asigurări sociale se fac lunar, pe baza certificatului

medical eliberat în condiţiile legii de către: • angajator, cel mai târziu odată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă; • instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj; • casa teritorială de pensii după depuneriea certificatului medical sau a cererii pentru

acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului.

5.2. Asigurările sociale pentru sănătate

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter obligatoriu şi

funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări facultative de sănătate şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii.

Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza următoarelor principii37: • cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;

37 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 56: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

56

• solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform salariului / venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de asistenţă / îngrijire / tratament în caz de îmbolnăvire / accident; contribuie, totodată, toate persoanele juridice;

• subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia cetăţenilor sunt în completarea celor pe care le alocă statul pentru sănătate şi a celor pe care cetăţenii asiguraţi înşişi le cheltuiesc pentru sănătate din propria lor voinţă;

• definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului atunci când se produce riscul îmbolnăvirii / accidentării; aceste servicii sunt angajate cu furnizori din sectorul public sau privat;

• finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice sunt folosite quasiexclusiv pentru finanţarea serviciilor medico-sanitare; sunt posibile alocaţii bugetare sub formă de subvenţii din partea statului, al căror obiect îl formează realizarea unor programe guvernamentale pentru protecţia sănătăţii, cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergura;

• conducere autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de conducere a activităţii şi de gestionare a fondurilor, care au caracter nonprofit, sunt independente, au surse proprii de finanţare, au contabilitate proprie şi cont la bancă. Aceste organe pot colabora cu organe ale statului şi aplică masurile stabilite de Ministerul Sănătăţii.

Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară, din momentul în care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor membrilor familiei sale, care nu au venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot beneficia de această calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu plătesc contribuţia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative de libertate, beneficiarii de ajutor social ş.a.).

Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 5,5% din salariul / venitul brut lunar, se deduce din venitul brut în vederea determinării venitului impozabil şi se varsă la casa de asigurări pentru sănătate.

Contribuţia persoanelor juridice sau a celor ce angajează se stabileşte la 5,2% asupra fondului lunar de salarii.

Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege: • plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul asiguraţilor; • cheltuieli de administrare şi funcţionare; • fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări. Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională de

Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre de Guvern.

Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu în care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita competenţei teritoriale, organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar - contabilă, administrativă etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune controlului de gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din România, controlul activităţii medicale şi a calităţii acesteia.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt: f) mărimea şi structura aparatului de stat (regimul politic existent); g) factori economici; h) nivelul salarizării funcţiilor publice; i) factorii demografici şi urbanizarea; j) factori monetari. Argumentaţi răspunsurile corecte.

Page 57: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

57

Răspuns: b, d 2.Principalele surse de finanţare a cheltuielilor publice pentru cultură sunt:

f) încasările proprii ale instituţiilor respective; g) credite externe; h) fonduri extrabugetare; i) donaţii, sponsorizări; j) fonduri bugetare. Răspuns:a, d, e

3. Principiile care stau la baza organizării asigurărilor sociale de stat ca o componentă a sistemului asigurărilor sociale sunt:

a) principiul obligativităţii; b) principiul diversităţii; c) principiul generalităţii; d) principiul unicităţii. Justificaţi variantele corecte de răspuns. Răspuns: a, c, d

4. În categoria cheltuielilor publice pentru acţiuni economice se includ şi:

e) cheltuielile pentru protecţia mediului; f) cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane; g) cheltuieli pentru cercetare dezvoltare; h) cheltuieli pentru protecţia socială. Răspuns: a, c

5. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte:

e) Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare apare ca un proces unitar şi neîntrerupt;

f) Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice nu poate fi apreciată prin prisma dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;

g) Mărimea fondurilor publice nu este influenţată de regimul amortizării mijloacelor fixe; h) Mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata formării brute

de capital şi respectiv de rata consumului, de raportul dintre consumul individual şi cel social. Răspuns: a, d

6. Metoda evaluării indirecte, în cazul stabilirii obiectului impozabil, cunoaşte următoarele variante de

realizare: a) evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil; b) evaluarea forfetară; c) evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului; d) evaluarea administrativă;

Să se argumenteze variantele corecte de răspuns. Răspuns: a, c

7. În totalul veniturilor bugetului de stat al României ponderea cea mai mare o au:

a) veniturile din impozite şi taxe; b) transferurile primite din străinătate; c) veniturile din dividende, chirii, redevenţe de la regiile autonome şi societăţile comerciale; d) împrumuturile de stat interne; e) veniturile de la instituţiile publice. Răspuns: a

TERMENI CHEIE Cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, sistemul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, fondurile de asigurări sociale de sănătate.

Page 58: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

58

CAPITOLUL 6

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.

Impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, alocaţiile, subvenţiile şi transferurile bugetare constituie nu numai metode de prelevare şi de repartizare a resurselor financiare publice, dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie caută să orienteze dezvoltarea economică şi socială a ţării în direcţia dorită de acestea.

6.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora

Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale

autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării la resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.

Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar, resursele financiare ale societăţii.

Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de bunuri publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia privind alocarea resurselor între sectorul public şi cel privat.

În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim, prin intermediul sectorului privat şi a celui public.

6.2. Structura resurselor financiare publice

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor

publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:

• factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce poate să determine sporirea veniturilor impozabile;

• factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ. Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea resurselor din impozite şi taxe;

• factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;

• factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi sporirea numărului contribuabililor;

• factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor, creşterea contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare publice;

Page 59: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

59

• factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.

Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse sunt38:

Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din veniturile cu caracter fiscal (impozite şi taxe de la agenţii economici cu capital privat şi de la populaţie).

Resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt, de regulă până la un an, contractate de stat prin punerea în circulaţie a unor bonuri de tezaur. Resursele astfel mobilizate constituie un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat pentru acoperirea golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei centrale de stat, fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale care nu reuşesc să-şi asigure echilibrul financiar pe seama resurselor proprii. Resursele de trezorerie sunt mobilizate numai temporar, iar după o anumită perioadă de timp, prin retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de către stat, de la tezaurul public, pe termen scurt.

Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor publice sunt reprezentate de datoria publica a unui stat pe termen mediu şi lung. Recurgerea la împrumuturi nu poate depăşi anumite limite, datorită efectelor pe termen lung pe care acestea le au asupra statului debitor.

În perioada contemporană este posibilă şi finanţarea pe calea emisiunilor monetare fără acoperire, ca un mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului.

Structura organizatorică a statelor39 reprezintă un alt criteriu de grupare a resurselor publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se împart în:

• resurse ale bugetului federal; • resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre; • resurse ale bugetelor locale.

În statele de tip unitar, resursele publice se împart în: • resurse publice ale bugetului central; • resurse ale bugetelor locale. Resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale (contribuţii pentru asigurări sociale)

figurează în bugetul general (central) care se întocmeşte ca un buget consolidat prin cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar (cu eliminarea transferurilor). În statele de tip federal, aceste resurse se regăsesc ca venit atât în bugetul general consolidat, cât şi în bugetele statelor, regiunilor sau provinciilor.

Luând în considerare regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional, avem40:

Resurse ordinare (curente) care sunt considerate normale constituite din acele venituri la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În categoria resurselor ordinare (curente) se cuprind: veniturile fiscale, contribuţia pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile nefiscale.

Veniturile fiscale provin din impozite directe aşezate asupra veniturilor şi averii persoanelor fizice şi juridice particulare şi din impozite indirecte (taxe de consumaţie sau accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de înregistrare şi de timbru).

Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii, amenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat şi de la instituţiile publice.

Resursele extraordinare (incidentale) sunt constituite din acele venituri la care statul recurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare se cuprind: emisiunea de bani de hârtie

38 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.176 39 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.176 40 Idem.

Page 60: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

60

peste necesităţile reale ale circulaţiei monetare, împrumuturile contractate pe plan intern şi în exterior, ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, ş.a.

Privite din punct de vedere al provenienţei lor resursele financiare publice se grupează în41: Resurse interne, alcătuite din: impozite, taxe, veniturile de la întreprinderile şi proprietăţile

de stat, donaţiile interne, emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile contractate pe piaţă internă. Resurse externe, ce cuprind: împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite sub

formă de ajutoare nerambursabile etc. Împrumuturile de stat externe pot fi contractate de la guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare internaţionale, de la bănci private sau la alţi deţinători de capitaluri băneşti.

Autorul Mutaşcu Mihai prezintă în lucrarea sa şi alte criterii de clasificare a veniturilor publice sau a resurselor publice pe lângă cele menţionate şi anume42:

După natura juridică se identifică: • veniturile de drept privat, procurate de pe piaţă prin concurenţă cu subiecţii economici

privaţi şi reglementate de dreptul comercial (ansamblul veniturilor patrimoniale); • veniturile de drept public, atrase în mod legiferat din sectorul privat pe calea prelevărilor

fiscale şi statuate de normele dreptului public. Clasificarea Fondului Monetar Internaţional. În viziunea acestui organism internaţional

veniturile publice sunt compuse din: • veniturile din impozite şi taxe (toate prelevările fiscale mai puţin contribuţiile sociale); • contribuţiile sociale (contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, precum şi alte contribuţii

cu caracter social); • veniturile din transferuri financiare (transferuri financiare primite de la guverne străine,

organizaţii internaţionale sau autorităţi publice de rang inferior); • alte venituri (venituri din închiriere de proprietăţi ale statului, dividende şi alte rente,

amenzi şi penalităţi, transferuri altele decât cele anterioare, împrumuturi de stat, alte venituri).

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.

Principalele categorii de resurse publice sunt43: I. Resursele bugetului de stat: * Venituri curente A. Venituri fiscale A.1. Impozite directe A.2. Impozite indirecte B. Venituri nefiscale * Venituri din capital II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat: A. Venituri fiscale A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale A.2. Alte contribuţii. B. Venituri nefiscale III. Resursele bugetelor locale. 1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale) 2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat

41 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.176 42 Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 101 43 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.

Page 61: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

61

3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale 4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat IV. Resursele fondurilor speciale Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi

impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din comisionul vamal) precum şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de exemplu, venituri din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special pentru protejarea asiguraţilor).

Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de guvernare şi, de aceea, ele diferă ca număr şi destinaţie, de la o perioadă la alta.

În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu caracter de venituri curente.

6.3. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice

Pentru cuantificarea resurselor financiare publice, precum şi pentru a realiza analiza şi

previzionarea acestora se folosesc trei categorii de indicatori: - indicatori privind nivelul resurselor financiare; - indicatori privind structura resurselor financiare; - indicatori privind dinamica resurselor financiare

1. Indicatorii privind nivelul veniturilor publice a) Un prim indicator privind nivelul veniturilor încasate este valoarea totală a veniturilor

publice (VT) care reprezintă o însumare a veniturilor publice şi se poate exprima atât în mărime nominală, cât şi în mărime reală.

∑=

=n

iivVT

1

VT reprezintă veniturile publice totale; Vi reprezintă valoarea veniturilor fiecărui buget component al bugetului general consolidat; i reprezintă numărul bugetelor componente ale bugetului general consolidat.

b) în comparaţii internaţionale se foloseşte, ca indicator privind nivelul veniturilor publice, ponderea veniturilor publice în produsul intern brut.

100/ ×=PIB

VTPIBVT

VT reprezintă veniturile publice totale; PIB reprezintă nivelul produsului intern brut într-o anumită perioadă de timp.

În perioada actuală, la nivelul majorităţii statelor, se remarcă o accentuare a procesului de

redistribuire a veniturilor prin intermediul instrumentelor financiare, ceea ce înseamnă o creştere a ponderii veniturilor publice în PIB .

c) Un alt indicator folosit în comparaţii internaţionale îl reprezintă veniturile publice medii pe locuitor exprimate în EURO

EuroleiCurs

locVTlocEuroVT

lei

/

// =

2. Indicatorii privind structura veniturilor publice

Page 62: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

62

Aceşti indicatori exprimă ponderea fiecărei categorii de venituri publice în total venituri sau într-o anumită grupă de venituri. Indicatorii privind structura veniturilor publice se calculează pe baza clasificării veniturilor publice.

gi(%)= 100×VTV i

unde: gi(%) reprezintă ponderea venitului i în total venituri sau într-o anumită grupă de venituri; Vi reprezintă venitul a cărui pondere se calculează; VT reprezintă venitul total sau volumul veniturilor unei anumite grupe de venituri. 3. Indicatorii privind dinamica veniturilor publice Pentru a cuantifica modificările survenite în timp se folosesc o serie de indicatori: • modificarea nominală şi reală, în mărime absolută şi relativă a veniturilor publice; • modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut; • modificarea veniturilor publice medii pe locuitor, exprimate în USD/EUR; • modificarea ponderii veniturilor publice; • coeficientul de concordanţă a veniturilor publice în raport cu produsul intern brut; • elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.

a) Modificarea nominală şi reală a veniturilor publice, exprimată în mărime absolută şi

relativă, permite comparaţii între veniturile publice ale mai multor ani. Pentru a determina modificarea nominală a veniturilor publice vom folosi mărimea

veniturilor publice exprimate în preţuri curente. Această modificare poate fi determinată atât în mărime absolută, cât şi relativă.

171/ −− −=∆ nnnn VTVTVT

unde VTn, VTn-1 reprezintă veniturile publice exprimate în preţuri curente pentru anul O şi

anul 1.

( ) 1001

%1

1/ ×−−

=∆−

nnn VT

VTnVTnVT

VTr reprezintă veniturile publice în expresie reală.

Pentru obţinerea unor informaţii cât mai aproape de realitate cu privire la modificarea

veniturilor publice, vom folosi veniturile publice exprimate în preţuri constante. Modificarea în mărime reală a volumului veniturilor publice se determină prin următoarele

formule: • modificarea în mărime absolută:

1

1

−−=∆pn

nn

n

nnr I

V

Ip

VTVT

• modificarea relativă în expresie reală:

100(%)1

1 ×−

=∆−

rn

rnrnr V

VVTVT

b) Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB se determină astfel:

Page 63: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

63

100100(%)/1

1 ×−×=∆−

n

n

n

n

PIB

VT

PIB

VTPIBVT

c) Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în EURO/DOLAR se determină astfel:

1/// −−=∆ nEuronEuroEuro locVTlocVTlocVT

d) Coeficientul de corelare dintre veniturilor publice şi produsul intern brut se determină

după următoarea formulă:

k=100

100

1

1

×

×

n

n

n

n

PIB

PIBVT

VT

e) Elasticitatea veniturilor în raport cu PIB

e=100

100

1

1

1

1

×−

×−

n

nn

n

nn

PIB

PIBPIBVT

VTVT

O elasticitate supraunitară ne indică o creştere a ponderii veniturilor publice în PIB. Dacă

elasticitatea este subunitară se reflectă o tendinţă de restrângere a ponderii veniturilor publice în PIB. Dacă elasticitatea este unitară are loc o menţinere în timp a ponderii veniturilor publice în PIB.

Aplicaţia 1: Se dau următoarele date referitoare la veniturile bugetului de stat al României.:

Indicatorul Valoarea (milioane lei)

1) Impozitul pe profit 39.396.000 2) Impozitul pe venit datorat de persoanele fizice 59.154.000 3) Cote şi sume defalcate din impozitul pe venit -56.552.200 4) Contribuţii 2.300.000 5) Alte impozite directe 5.942.000 6) TVA 124.574.000 7) Sume defalcate din TVA pentru bugetele locale -34.348.400 8) Accize 45.880.000 9) Taxe vamale 8.163.000 10) Alte impozite indirecte 28.816.000 11) Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome 2.000.000 12) Vărsăminte de la alte instituţii publice 6.777.200 13) Venituri diverse 8.100.000 14) Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului 551.000 15) Încasări din rambursările împrumuturilor acordate 238.000

Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro Să se determine:

a) veniturile curente şi veniturile din capital; b) structura veniturilor curente (fiscale şi nefiscale);

Page 64: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

64

c) veniturile totale şi structura lor pe principalele categorii ale acestora.

a) Veniturile curente=Veniturile fiscale+Venituri nefiscale Veniturile fiscale=Impozite directe+Impozite indirecte Impozite directe = 39.396.000 + 59.154.000 - 56.552.200 + 2.300.000 + 5.942.000 = 50.239.800

Impozite indirecte = 124.574.000 - 34.348.400 + 45.880.000 + 8.163.000 + 28.816.000 Impozite indirecte=173.084.600

Veniturile fiscale=50.239.800+173.084.600=223.324.400 mil lei

Veniturile nefiscale=2.000.000+6.777.200+8.100.000=16.877.200 mil lei Veniturile curente=223.324.400+16.877.200=240.201.600 mil lei Veniturile din capital=551.000

• g(%)= 100600.201.240

800.239.50100

curenteVenituri

directepoziteIm×=× =20,92%

• g(%)= 100600.201.240

600.084.173100

curenteVenituri

indirectepoziteIm×=× =72,06%

• g(%)= 100600.201.240

200.877.16100

curenteVenituri

nefiscaleVenituri×=× =7,03%

� g(%)= 100600.201.240

000.396.39100

curenteVenituri

profitpepozitulIm×=× =16,4%

� g(%)= 100600.201.240

000.154.59100

curenteVenituri

venitpepozitulIm×=× =24,63%

Interpretarea rezultatelor: ponderea cea mai mare în veniturile curente o au impozitele

indirecte, având un procent de 72,06%, urmate de impozitele directe cu un procent de 20,92% şi de veniturile nefiscale cu un procent de 7,03%.

c)Veniturile totale=Venituri curente+Venituri din capital+Încasări din rambursare Veniturile totale=240.201.600+551.000+238.000=240.990.600 mil lei

g1(%)= 100600.990.240

600.201.240100

totaleVenituri

curenteVenituri×=× =99,67%

g2(%)= 100600.990.240

000.551100

totaleVenituri

capitaldinVenituri×=× =0,23%

g3(%)= 100600.990.240

000.238100

totaleVenituri

incasaridinVenituri×=× =0,1%

Interpretarea rezultatelor: ponderea cea mai mare în veniturile totale o au veniturile curente

care deţin un procent de 99,67%, urmate de veniturile din capital cu un procent de 0,23% şi de veniturile din încasări cu un procent de 0,1%.

Page 65: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

65

Aplicaţia 2: Se dau următoarele informaţii referitoare la veniturile publice ale României:

Indicatorul Valoarea în

2007 Valoarea în

2008 Veniturile curente (mil lei) 55.496,3 66.888,5 Veniturile din capital (mil lei) 74,3 112 Încasări din rambursările împrumuturilor acordate (mil lei)

4,9 4,2

Cheltuieli totale (mil lei) 64.630,37 78.867,95 PIB (mil lei) 404.700 503.900

Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro şi a Institutului Naţional de Statistică www.insse.ro Să se calculeze: a) valoarea veniturilor totale şi ponderea acestora în PIB; b) creşterea nominală absolută şi relativă a cheltuielilor totale şi a veniturilor totale; c) elasticitatea veniturilor totale în raport cu PIB; d) coeficientul de concordanţă dintre venituri şi PIB.

a) Veniturile totale=Venituri curente+Venituri din capital+Încasări din rambursare Anul 2007: Veniturile totale=55.496,3+74,3+4,9=55.575,5 mil lei Anul 2008: Veniturile totale=66.888,5+112+4,2=67.004,7 mil lei Ponderea veniturilor totale în produsul intern brut:

100700.404

5,575.55100/ 2007 ×=×=

PIB

VTPIBVT =13,73%

100900.503

7,004.67100/ 2008 ×=×=

PIB

VTPIBVT =13,3%

Interpretare: veniturile totale deţin în PIB în anul 2007 un procent de 13,73%, respectiv13,3% în anul 2008. b) Creşterea absolută şi relativă a cheltuielilor publice totale:

200720082007/2008 CPTCPTCPT −=∆ =78.867,95-64.630,37=14.237,58 mil lei

( ) 100%2007

200720082007/2008 ×

−=∆

CPT

CPTCPTCPT = 100

37,630.64

37,630.6495,867.78×

−=22,03%

Creşterea absolută şi relativă a veniturilor totale:

200720082007/2008 VTVTVT −=∆ =67.004,7-55.575,5=11.429,2 mil lei

( ) 100%2007

200720082007/2008 ×

−=∆

VT

VTVTVT = 100

5,575.55

5,575.557,004.67×

−=20,57%

Interpretarea rezultatelor: în perioada curentă se constată o creştere a cheltuielilor publice

totale cu valoarea de 14.237,58 mil lei, respectiv o creştere de 22,03%, iar veniturile totale au crescut cu suma de 11.429,2 mil lei, adică cu un procent de 20,57%.

Page 66: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

66

c) Coeficientul de elasticitate:

e=100

700.404

700.404900.503

1005,575.55

5,575.557,004.67

100

100

2007

20072008

2007

20072008

×−

×−

=

×−

×−

PIB

PIBPIBVT

VTVT

=0,84

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară a coeficientului ne indică faptul că veniturile

totale sunt inelastice în raport cu produsul intern brut, respectiv modificarea veniturilor totale este mai lentă decât modificarea produsului intern brut.

d) Coeficientul de concordanţă:

k=51,124

57,120

100700.404

900.503

1005,575.55

7,004.67

100

100

2007

2008

2007

2008

=

×

×

=

×

×

PIB

PIBVT

VT

=0,97

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară a coeficientului ne arată că ritmul de creştere

al produsului intern brut devansează ritmul de creştere al veniturilor totale.

Aplicaţia 3: Se dau următoarele date privind execuţia bugetară pentru doi ani în România: -mil lei-

Indicatorul Valoarea în 2002 Valoarea în 2003 Veniturile bugetului de stat 178.422,03 241.268,57 Veniturile bugetelor locale 52.364 94.534,2 Veniturile bugetelor asigurărilor sociale de stat

89.211,1 125.822,88

Produsul intern brut 1.267.561 1.430.428 Populaţia (mii loc) 22.324 22.315 Cursul de schimb lei/dolar 23.405,8 24.567,2

Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro

Să se calculeze: a) modificarea nominală relativă a veniturile bugetare; b) modificarea ponderii în PIB a veniturilor totale; c) veniturile bugetare publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională şi în

dolari; d) modificarea reală absolută şi relativă, cunoscând indicele preţurilor din 2002

IP=105 %, respectiv IP=108% în 2003.

a) 10003,422.178

03,422.17857,268.241100(%)

2002

20022003 ×−

=×−

=∆BS

BSBSBS V

VVV =35,22%

100364.52

364.522,534.94100(%)

2002

20022003 ×−

=×−

=∆BL

BLBLBL V

VVV =80,53%

1001,211.89

1,211.8988,822.125100(%)

2002

20022003×

−=×

−=∆

BASS

BASSBASS

BASS V

VVV =41,04%

Page 67: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

67

Interpretarea rezultatelor: în anul 2003, faţă de anul 2002, se constată o creştere (în expresie nominală) a veniturilor bugetului de stat cu un procent de 35,22%, a veniturilor bugetelor locale cu un procent de 80,53% şi a veniturilor bugetelor asigurărilor sociale de stat cu un procent de 41,04%.

b)

%2,2100561.267.1

13,997.319

100428.430.1

65,625.461100

PIB

VT100

PIB

VT(%)PIB/VT

2002

2002

2003

2003

=×−

×=×−×=∆

VTP2002=319.997,13 milioane lei VTP2003=461.625,65 milioane lei

c) 20022003 /// locVTlocVTlocVT −=∆ =2.068,68-1.433,42=635,26 mil lei

324,22

130.997.319/ 2002

2002 ==Populatia

VTlocVT =1.433,42 mil lei/loc

315,22

650.625.461/ 3.200

2003 ==Populatia

VTlocVT =2.068,68 mil lei/loc

2002$2003$$ /// locVTlocVTlocVT −=∆ =0,08-0,06=0,02 $

8,405.23

42,433.1

$/

// 2002

2002$ ==leiCurs

locVTlocVT

lei=0,06 $

2,567.24

68,068.2

$/

// 2003

2003$ ==leiCurs

locVTlocVT

lei=0,08 $

d) Modificarea absolută în expresie reală:

%105

03,422.178

%108

57,268.241

2002

2002

2003

2003 −=−=∆p

BSBSBS I

V

Ip

VV =223.396,82-169.925,74=53.471,08 mld lei

%105

364.52

%108

2,534.94

2002

2002

2003

2003 −=−=∆p

BLBLBL I

V

Ip

VV =87.531,67-49.870,48=37.661,19 mld lei

%105

1,211.89

%108

88,822.125

2002

2002

2003

2003−=−=∆

p

BASSBASS

BASS I

V

Ip

VV =116.502,67-84.962,95=31.539,72 mld lei

Modificarea relativă în expresie reală:

10074,925.169

74,925.16982,396.223100(%)

2002

20022003 ×−

=×−

=∆BS

BSBSBS V

VVV = 31,47%

Page 68: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

68

10048,870.49

48,870.4967,531.87100(%)

2002

20022003×

−=×

−=∆

BL

BLBL

BL V

VVV =71,51%

10095,962.84

95,962.8467,502.116100(%)

2002

20022003 ×−

=×−

=∆BASS

BASSBASSBASS V

VVV =37,12%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2003, faţă de anul 2002, se constată o creştere, în expresie

reală, a veniturilor bugetului de stat cu valoarea de 53.471,08 mld lei, respectiv o creştere de 31,47%, a veniturilor bugetelor locale cu suma de 37.661,19 mld lei, adică cu un procent de 71,51% şi a veniturilor bugetelor asigurărilor sociale de stat cu suma de 31.539,72 mld lei, adică cu un procent de 37,12%.

Page 69: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

69

CAPITOLUL 7

IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE

7.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor

fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului44.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori, prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite condiţii, prin organele de stat locale

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru muncitori şi funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii funciari - renta, pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) - venitul produs de acestea (dividende, dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.

Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

7.2. Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor fiscale

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.

Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele de plată după cum se poate observa în figura următoare45.

44 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000 45 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 70: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

70

Figura nr. 7.1. Elementele impozitului

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.

Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul (moştenitorii) etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este denumit contribuabil.

Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este reţinut de către persoana care îl plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă la buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului de autor sau ai colaborării, iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat statului şi i-a vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament. Mutaşcu Mihai Ioan, autorul lucrării Finanţe publice face distincţie între subiectul activ46 (beneficiarul) şi subiectul pasiv47 (contribuabilul).

Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate, sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de personal, la impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă, impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta diminuează substanţa averii propriu-zise.

46 Subiectul activ reprezintă subiectul îndreptăţit prin lege să încaseze cuantumul impozitului, acesta fiind autoritatea statului 47 Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul prelevării fiscale, transferul de valoare efectuându-se în relaţia directă cu statul.

ELEMENTELE IMPOZITULUI

Sursa Termenul de plată

Asieta Obiectul impunerii

Cota impozitului Suportătorul

Unitatea de impunere Subiectul

Page 71: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

71

Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe de consumaţie.

Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau regresive).

Cotele procentuale pot fi, de asemenea48: 1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne constant

(nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Această metodă de impunere respectă principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de început a capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale lumii printre care şi ţara noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc).

2. progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile). Aceste cote progresive au două variante:

a) cresc într-un ritm constant - cote progresive simple; b) cresc într-un ritm variabil - cote progresive compuse. a) Cote/e progresive simple, sau globale, sunt acelea în care procentul de impunere aferent

unei tranşe a venitului impozabil se aplică întregului venit realizat de contribuabil şi care se încadrează în aceea tranşă. Această metodă dezavantajează pe cei care au veniturile impozabile situate la limita imediat superioară celei până la care acţionează o anumită cotă de impozit mai mică, deoarece în această situaţie un contribuabil cu un câştig impozabil mai mic, care se încadrează într-o tranşă cu o cotă de impozit mai mică, poate să obţină o sumă mai mare după plata impozitului decât un contribuabil cu un câştig impozabil mai mare, dar care se situează cu acesta în tranşa imediat următoare în care funcţionează o cotă de impozit mai mare. Din acest punct de vedere ele sunt deci inechitabile.

b) Cotele progresive compuse (pe tranşe de venituri) presupun diferenţierea acestora pe tranşe de venit impozabil, impozitul rezultând prin calcularea impozitului aferent fiecărei tranşe, prin însumare obţinându-se impozitul total de plată. Această tehnică de impunere este mai echitabilă din punct de vedere al egalizării veniturilor şi se aplică, de obicei, la impunerea persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activităţi independente, a veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor etc.) deci şi la calculul impozitului anual global.

3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte, deoarece impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu este rezultatul aplicării aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorilor sau beneficiarilor de servicii.

4. degresive, în această situaţie cotele de impozite cresc până la un nivel al bazei de impozitare, de la care descresc (pe măsura creşterii bazei de impozitare).

Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.

7.3. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au

drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.

48 Anghelache, G., Finanţele publice ale Românie, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 102i

Page 72: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

72

Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului).

Principiile impunerii reprezintă toate acele norme sau proceduri tehnico-administrative care trebuie urmate de administraţiile financiare privind instituirea şi acceptarea prelevărilor fiscale semnificând în fapt „dreptate” socială în materie de impunere49.

După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe principii sau maxime, după cum urmează50:

1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin promovarea acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi clerul în ceea ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea cheltuielilor publice pe măsura veniturilor obţinute;

2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie stabilite fără echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea acestui principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de nedreptate.

3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.

4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată, acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici să-i îndepărteze de la ocupaţiile lor.

Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la capitalism şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.

Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate, de politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de pe poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu interesele acestora.

7.3.1. Principii de echitate fiscală Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite. Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare: impunerea diferenţiată a veniturilor şi

a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului şi scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil.

Când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societăţii, trebuie să se facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitate prin impozit51.

Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod, pentru toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, adică să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării.

Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, printre care pot fi menţionate: mărimea absolută a

49 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 113 50 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000 51 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.198

Page 73: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

73

materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi provenienţa veniturilor etc.

Respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi anume:

1. Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil însă poate fi stabilit ca atare numai în cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit), neavând aplicabilitate în materie de impozite indirecte;

2. Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa etc.);

3. La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socială;

4. Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).

7.3.2. Principii de politică financiară La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi cerinţe de ordin financiar.

Astfel, acesta trebuie să aibă un randament ridicat, să fie stabil şi elastic. Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe

condiţii52: 1. Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de persoanele (fizice sau juridice)

care obţin venituri din aceeaşi sursă posedă acelaşi gen de avere sau îşi apropie (prin cumpărare, etc.) aceeaşi categorie de bunuri. Universalitatea impozitului în aceeaşi măsură, presupune ca întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;

2. Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părţi din materia impozabilă;

3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil.

Un impozit este considerat stabil daca nu este influenţat într-un sens sau altul, de mutaţiile de ordin conjunctural ale ciclului economic. Un impozit este stabil dacă randamentul său fiscal nu se modifică în funcţie de evoluţiile conjuncturale din economie, adică volumul său nu creşte în faza de prosperitate şi nu scade în faza de recesiune. Impozitele asupra averii sunt, de pildă, mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.

Elasticitatea impozitului presupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanenţă necesităţilor de venituri ale statului. Practica fiscală a demonstrat că elasticitatea impozitului acţionează în special în sensul majorării încasărilor din impozite. Elasticitatea poate fi legală sau economică53.

Un impozit este elastic din punct de vedere legal atunci când modificarea cotei sale duce la modificarea volumului încasărilor.

Un impozit este elastic în raport cu conjunctura din economie atunci când încasările cresc în faza de prosperitate şi se reduc în faza de recesiune.

52 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.198 53 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 133

Page 74: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

74

7.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în

stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea (încasarea) impozitului54.

7.4.1. Stabilirea obiectului impozabil Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca

veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.

Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea ce se poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la metoda evaluării directe, bazată pe probe.

Metoda evaluării indirecte55 cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor semne

exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă. Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor de tip

real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.

Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.

Evaluarea forfetară nu-şi propune să stabilească cu exactitate nivelul materiei impozabile ci se mulţumeşte cu o valoare medie a acesteia. Tehnica forfetară de evaluare poate fi una legală sau una convenţională56.

1) În cazul forfetarii legale, se pleacă de la datele fixate cu anticipaţie de către legiuitor şi strâns legate de materia impozabilă. El stabileşte o prezumţie legală cu privire la unele elemente indispensabile pentru existenţa materiei impozabile.

2) Evaluarea forfetară convenţională presupune existenţa unui acord între contribuabil şi reprezentantul fiscului, aceştia convenind în privinţa volumului materiei impozabile pentru o perioadă de timp determinată.

Evaluarea forfetară prezintă avantajul că este extrem de simplă, ea fiind preferată în cazurile în care materia impozabilă nu poate fi stabilită cu exactitate. Ea nu deranjează contribuabilul, iar pentru fisc metoda este puţin costisitoare.

Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o conteste, prezentând argumentele de rigoare.

Metoda evaluării directe57, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe

baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit. Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului

impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.

Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea directă a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie care să rezulte veniturile pe care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea acestora, respectiv averea pe care o

54 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004. 55 Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 40 56 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 158 57 Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 40

Page 75: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

75

posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile.

7.4.2. Determinarea cuantumului impozitului După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În funcţie

de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate. Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de

dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg teritoriul ţării. Această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.

În cazul impozitului de repartiţie legiuitorul nu stabileşte mai întâi cotele legale ale impozitului, ci volumul lui total la nivelul întregii ţări. Acesta se determină pornind de la contingentul impozitului, stabilit de lege la nivel naţional, repartizat apoi pe zone ale ţării şi pe unităţi administrativ - teritoriale, până la nivelul fiecărei comune.

Impozitul de repartiţie prezintă cel puţin două avantaje58: • primul avantaj pentru stat este acela că el are siguranţa că impozitul de care are nevoie va fi

încasat, deoarece fiecare comună va stabili o astfel de cotă încât contingentul comunal să fie atins;

• al doilea avantaj este acela că impozitul de repartiţie elimină tentativele de fraudă deoarece disimularea unei părţi a materiei impozabile de către un plătitor este rapid desconspirată de către vecinii săi care altfel vor plăti ei un impozit mai ridicat. Impozitul de repartiţie prezintă însă şi două neajunsuri59:

• primul inconvenient este acela că soluţia face ca impozitul să fie lipsit de elasticitate deoarece tentativa de creştere a contingentului naţional se izbeşte de opoziţia consiliilor locale;

• al doilea inconvenient este cel legat de inegalitatea cotei pe care o antrenează contigentarea impozitului astfel că povara fiscală va fi foarte diferită de la o localitate la alta deoarece diferită este şi capacitatea contributivă a acestora. Datorită neajunsurilor sale, impozitul de repartiţie a fost înlocuit cu cel de cotitate.

Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului impozabil şi ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului impozitului.

7.4.3. Perceperea impozitelor Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent. În condiţiile existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează prin următoarele metode60:

a) metoda plăţii directe care presupune încasarea impozitelor direct de către organele fiscale de la plătitori;

58 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 160 59 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 160 60 Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 105

Page 76: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

76

b) metoda impunerii de către organele fiscale, după care se emite înştiinţarea de plată pentru încasare, contribuabilul fiind obligat apoi ca într-un anumit termen să-şi achite obligaţiile menţionate în acea înştiinţare de plată

c) prin stopaj la sursă ; d) aplicarea de timbre fiscale. Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două variante de

realizare: • când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita impozitul

datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil); • când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita

să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil). Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă

persoană (Ex. Impozitul pe salarii, impozitul pe dividende etc). Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului pentru

acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi diferitele documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.

7.5. Clasificarea impozitelor

După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi

indirecte. Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane

fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.

Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului impozitului.

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite subiective.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii (transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportătorului acestora.

După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în: • taxe de consumaţie; • venituri de la monopolurile fiscale; • taxe vamale; • taxe de timbru şi de înregistrare.

Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).

În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite financiare şi impozite de ordine.

Page 77: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

77

Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de consumaţie ş.a.

Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.

De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra sănătăţii persoanelor care le consumă.

După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi impozite incidentale.

Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile excepţionale de război).

Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează. Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,

impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor administraţiei de sfat locale.

Conform Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) impozitele pot fi clasificate astfel61: 1) Impozitul pe venit, beneficii, câştiguri din capital - pentru persoanele fizice îmbracă

forma impozitului pe venit net, iar pentru persoanele juridice, impozitul pe venitul persoanelor juridice. Alte impozite pentru beneficii şi câştiguri: impozitul pe chirii, impozitul pe dobândă, dividende.

2) Impozitul pe salarii şi mâna de lucru - impozitul pe salariu, pe venitul asociaţilor unici sau liber-profesioniştilor.

3) Impozitul asupra patrimoniului - impozitul asupra patrimoniului net, pe tranzacţii mobiliare şi imobiliare, pe proprietatea imobiliară, pe succesiuni, alte impozite periodice de patrimoniu.

4) Impozite interioare pe bunuri şi servicii - se referă la impunerea bunurilor şi serviciilor în stadiul producţiei sau comercializării, impozitele cumulative în cascadă, aferente vânzării cu ridicata sau cu amănuntul, TVA, accize, taxe pentru utilizarea vehiculelor cu motor, pentru exercitarea anumitor activităţi, impozitele asupra extracţiei sau a prelucrării produselor extractive.

5) Impozitul pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale:

■ taxe de export; ■ taxe de import; ■ beneficii din schimb; ■ beneficii din monopolul de import-export; ■ taxe pe operaţiuni de schimb; ■ alte impozite pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale. 6) Alte încasări fiscale: ■ taxe de timbru; ■ alte impozite.

61 Moraru, D., Nedelescu, M., Stănescu, C., Preda, O., Finanţe publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, p. 121

Page 78: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

78

CAPITOLUL 8

IMPOZITELE DIRECTE

8.1. Caracterizare generală a impozitelor directe

Impozitele directe constituie forma cea mai veche şi mai simplă de impunere. Impozitele

directe reprezintă prelevări fiscale care au incidenţă imediată asupra capacităţii contributive şi se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice şi juridice în funcţie de veniturile sau averea acestora.

Impozitele directe prezintă următoarele trăsături distinctive62: • sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice; • se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de impozit

prevăzute de lege; • au un cuantum şi termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la cunoştinţa

plătitorilor; • subiectul şi suportatorul sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană; • tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului „nominativ”. • sunt transparente deoarece elementele care privesc asieta fiscală pot fi uşor identificate de

contribuabili; • sunt pretabile la dublă impunere; • sunt pasibile de reacţii psihologice.

Impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plată precis stabilite, fiind aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, sunt considerate mai echitabile şi deci mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului, sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte63.

Istoria ;i practica fiscală relevă existenţa a două categorii de impozite directe: impozitele reale fundamentate fără a se ţine cont de situaţia personală a contribuabilului şi impozitele personale stabilite în strânsă legătură cu situaţia economico-socială a subiectului impozabil.

8.2. Impozitele reale sau obiective

Impozitele reale s-au întâlnit în perioada descompunerii feudalismului şi în primele stadii

de dezvoltare a capitalismului şi s-au prezentat, în principal, sub următoarele forme: � impozitul funciar; � impozitul pe clădiri; � impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere; � impozitul pe capitaluri băneşti. Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în curs de

dezvoltare, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul animalelor, de cantitatea de îngrăşăminte folosite, de valoarea materialelor procurate pentru lucrările de irigaţii sau de alţi factori.

62 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.2230 63 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 79: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

79

Rezultă că, în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul net (venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu prezumat, ceea ce îi dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii producători care au condiţii pentru a realiza un venit mai mare decât cel mediu.

Actualmente, în practica fiscală internaţională există foarte puţine impozite reale, majoritatea statelor lumii efectuând de-a lungul timpului operaţiuni de „cosmetizare” a impozitelor reale prin „personalizarea acestora.”64

8.3. Impozitele personale sau subiective

Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat, începând cu a

doua jumătate a secolului al XIX-lea. Creşterea cheltuielilor publice, impozitele indirecte apăsătoare pentru cei cu venituri mici, introducerea si stabilirea minimului neimpozabil, precum şi acordarea de înlesniri familiilor care se confruntau cu dificultăţi financiare reprezintă câteva dintre cauzele care au condus la înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală. Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi, respectiv, a impozitelor pe avere.

8.3.1. Impozitele pe venit

Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse atunci când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite categorii sociale. Impozitele pe venit sunt prelevări fiscale directe aplicate asupra tuturor categoriilor de venituri obţinute atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Plătitorii acestui impozit sunt persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un

anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.

De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri. Astfel, în mod frecvent sunt scutiţi de plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în tara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.

Obiectul impunerii îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ, agricultură, bănci, asigurări, profesii libere etc., de către capitaliştii întreprinzători, proprietari, mici meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti şi care pot îmbrăca următoarele forme: salariul pentru angajaţi, profitul agenţilor economici, dividendele repartizate acţionarilor, venituir din închirieri

Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut, după ce se fac anumite scăzăminte, cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi la casele de pensii, pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.

În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat venituri, fiind deci o impunere individuală.

În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice. Este vorba mai întâi de sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit dintr-o anumită sursă şi apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de provenienţă.

Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit, care permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de natura

64 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 129

Page 80: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

80

acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o anumită sursă.

Acest sistem prezintă avantajul simplicităţii, preciziei şi lejerităţii constrângerii în cazul progresivităţii fiscale, însă comportă şi o serie de impedimente, cauzate în special de faptul că are un randament fiscal scăzut, generează costuri ridicate de aplicare şi dezavantajează persoanele care au o singură sursă de venit65.

Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit. Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai frecvent întâlnită, ea practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie, Ungaria etc.

Avantajul sistemului de impunere globală oferă posibilitatea aplicării progresivităţii impozitării, asigură individualizarea fiscală a persoanelor fizice, reduce numărul tentativelor de sustragere de la plată şi conferă un randament fiscal ridicat, iar impedimentele acestuia se referă la imposibilitatea diferenţierii sarcinii fiscale pe surse de venit, volumul mare de muncă şi inechitatea pricinuită persoanelor care obţin venituri din mai multe surse66.

Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de provenienţă a veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).

Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate deoarece nu mai sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea veniturilor practicată în sistemul impunerii globale.

În România, în perioada 2000-2004 s-a trecut de la impunerea separată la impunerea

globală, după care începând cu anul 2005 se practică impunerea cu cotă unuică de impozitare. Pentru calcularea impo-zitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote

proporţionale sau progresive. În unele ţări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii în cote proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent utilizată este impunerea în cote progresive pe tranşe de venit.

Principalele categorii de venituri impozabile sunt: – venituri din salarii; – venituri din activităţi independente; – venituri din cedarea folosinţei bunurilor; – venituri din investiţii; – venituri din pensii; – venituri din activităţi agricole; – venituri din premii şi din jocuri de noroc; – venituri din transferul proprietăţilor imobiliare; – venituri din alte surse.

De menţionat că nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel şi ajutoarele primite în cadrul sistemului asigurărilor sociale (dacă nu depăşesc cuantumul legal), alocaţiile de stat pentru copii, pensiile de întreţinere, bursele acordate elevilor, studenţilor şi doctoranzilor, dobânzile acordate pentru titlurile de stat, precum şi cele aferente depunerilor la vedere în conturi la societăţi bancare, sumele sau bunurile primite ca ajutor, donaţie, moştenire sau sponsorizare, potrivit legii, sumele primite de asiguraţi în baza contractelor de asigurare de bunuri sau persoane, veniturile obţinute din tranzacţionarea valorilor mobiliare etc.

65 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 130 66 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 131

Page 81: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

81

În România, în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cel mai important impozit perceput de la persoanele fizice îl reprezintă, în continuare, impozitul pe salariile individuale, care de la 1 ianuarie 1991 a înlocuit impozitul pe fondul total de salarii.

Impozitul lunar se determină la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul determinată ca diferenţă între venitul net din salarii, aferent unei luni, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii şi a cheltuielilor profesionale şi deduceri personale.

Venitul net anual din salarii al unui contribuabil se stabileşte prin deducerea din venitul salarial brut a următoarelor cheltuieli:

a) contribuţiile obligatorii datorate de contribuabil (contribuţia pentru asigurările sociale ,5%; contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate 5,5%; contribuţia la fondul de 10,5 şomaj 1%);

b) deducerea personală de bază. Deducerea personală de bază se acordă pentru persoanele fizice care au un venit brut de

până la 1.000 lei astfel:

- pentru contribuabilii care nu au nici o persoană în întreţinere – 250 lei; - pentru contribuabilii care au o persoană în întreţinere - 350 lei, - pentru contribuabilii care au două persoane în întreţinere– 450 lei; - pentru contribuabilii care au trei persoane în întreţinere– 550 lei; - care au patru sau mai multe persoane în întreţinere 650 lei.

Pentru contribuabilii care realizează venituri brute din salarii între 1.000 şi 3.000 lei deducerile sunt degresive faţă de cele de mai sus şi se stabilesc prin ordin al Ministrului Finanţelor, iar contribuabilii care realizează venituri lunare brute de peste 3.000 lei nu beneficiază de deducere personală.

În general, impunerea are ca obiect venitul efectiv realizat, determinat ca diferenţă între

totalul veniturilor încasate din activitatea desfăşurată şi cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor. În vederea determinării venitului impozabil, contribuabilii trebuie să depună, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an, declaraţia de impunere pentru veniturile realizate în anul fiscal precedent.

Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi alte surse este de 16% potrivit Codului fiscal, cu excepţiile prevăzute de lege.

Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.

Veniturile sub formă de dividende se impun cu o cotă de 16% din suma acestora, obligaţia calculării şi reţinerii acestora revenind persoanei juridice care plăteşte dividendele.

Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea unei sume neimpozabile lunare care este de 1.000 lei din venitul din pensii.

Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se impune prin reţinere la sursă cu o cotă de 16%, iar veniturile din jocuri de noroc se impun cu o cotă de 20% aplicată asupra venitului net care nu depăşeşte cuantumul de 100 milioane lei şi cu o cotă de 25% aplicată asupra venitului net care depăşeşte acest nivel. Valoarea sumei neimpozabile stabilită pentru fiecare concurs sau joc de noroc realizate de acelaşi plătitor într-o zi este de 600 lei.

Conform Legii nr. 163 din 01.06.2005 începând cu data de 01.01.2006 pentru calculul impozitului pe veniturile realizate de persoanele fizice din investiţii şi din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal cota de impozit este de 16% cu excepţia câştigurilor realizate din transferul titlurilor de valoare înstrăinate într-o perioadă mai mare de 365 de zile de la data dobândirii pentru care se menţine cota de 1%.

Page 82: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

82

Sunt supuse de asemenea impozitării veniturile din transferul drepturilor de proprietate asupra construcţiilor de orice fel şi terenul aferent acestora care se înstrăinează în termen de până la 3 ani inclusiv de la data dobândirii precum şi pentru veniturile din tranzacţionarea terenurilor fără construcţii dobândite după 01.01.1990.

Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regulă, pe baza declaraţiei de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale. Impozitul astfel determinat se înscrie în debitul contribuabilului, în registrul de rol.

Perceperea impozitelor se realizează fie prin stopajul la sursă, fie direct de la contribuabili.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice

Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile de

capital) în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în altele se practică un sistem distinct.

În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita capitalului pe care îl deţin.

Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de dividende - proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii pentru constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de profitul rămas la dispoziţia societăţii67.

În România, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor juridice care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu schimbările intervenite în derularea reformei economice şi sociale.

Contribuabilii impozitului pe profit. Desfăşurarea unei activităţi economice îndreptată spre obţinerea de profit duce la impunerea profitului obţinut cu impozitul pe profit. În cadrul contribuabililor privind impozitul pe profit se cuprind entităţile (persoane juridice sau persoanele fizice asociate lor) care prin activitatea desfăşurată obţin profit, atât pe teritoriul României, cât şi din străinătate.

Cotele de impozitare

Conform OUG nr. 138/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal cota de impozit pe profit se aplică asupra profitului impozabil şi este de 16%.

Cota generală

16%

5% în cazul contribuabililor care obţin venituri din activităţile desfăşurate de natura barurilor de noapte; C

otel

e d

e im

poz

itar

e

Cote specifice

Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte,

discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit datorat pentru aceste activităţi este mai mic de 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate.

În acest caz avem două moduri de calcul a impozitului pe profit:

67 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995.

Page 83: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

83

Impozit = profit impozabil × 16%, dacă impozitul > 5% din veniturile aferente barurilor de noapte, a cluburilor de noapte, a discotecilor, a cazinourilor

Impozit = 5% × veniturile aferente barurilor de noapte, a cluburilor de noapte, a discotecilor, a cazinourilor, dacă profitul impozabil × 16% < 5% × veniturile aferente barurilor de' noapte, a cluburilor de noapte, a discotecilor, a cazinourilor

Determinarea profitului impozabil Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi

cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.

profit impozabil = venituri realizate – cheltuieli efectuate – venituri neimpozabile + cheltuieli

nedeductibile

Pentru calculul profitului impozabil trebuie să ţinem cont de toate veniturile şi toate cheltuielile care sunt aferente unui an fiscal. Sunt considerate venituri neimpozabile pentru calculul impozitului pe profit:

a) dividendele primite de la o persoană juridică română; b) diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a

încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care se deţin titluri de participare, precum şi diferenţele de valoare a investiţiilor financiare pe termen lung, reprezentând acţiuni deţinute la societăţi afiliate, titluri de participare şi investiţii deţinute ca imobilizări, înregistrate astfel potrivit reglementărilor contabile. Acestea sunt impozabile la data transmiterii cu titlu gratuit a cesionării, a retragerii, lichidării investiţiilor financiare, precum şi la data retragerii capitalului social la persoana juridică la care se deţin titlurile de participare;

c) veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, precum şi veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile;

d) veniturile neimpozabile, prevăzute expres în acorduri şi memorandumuri aprobate prin acte normative.

La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt considerate deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor impozabile.

Normele metodologice de aplicare a legii privind impozitul pe profit menţionează că se acordă deductibilitate la cheltuieli dacă acestea sunt efectuate în scopul realizării veniturilor. Ca exemplificare, nu sunt considerate cheltuieli efectuate pentru realizarea veniturilor cele cu amortizarea caselor de odihnă proprii sau a imobilizărilor care nu sunt utilizate pentru realizarea veniturilor, de tipul navelor, aeronavelor, vaselor de croazieră şi alte asemenea, precum şi cheltuielile aferente acestora. De asemenea, nu se acordă deducere pentru cheltuielile efectuate pentru asigurarea serviciilor de cazare, masă şi transport pentru persoanele care nu sunt salariaţi ai contribuabilului. Tot nedeductibile sunt şi cheltuielile de transport, cu cazarea şi masa, efectuate pentru salariaţii proprii în afara perioadei. de pregătire, în cadrul centrelor de pregătire proprii.

Următoarele cheltuieli au deductibilitate limitată: a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre

totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit;

b) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în România şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice;

c) cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului, potrivit Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi

Page 84: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

84

completările ulterioare. Intră sub incidenţa acestei limite, cu prioritate, ajutoarele pentru naştere, ajutoarele pentru înmormântare, ajutoarele pentru boli grave sau incurabile şi protezele, precum şi cheltuielile pentru funcţionarea corespunzătoare a unor activităţi sau unităţi aflate în administrarea contribuabililor; grădiniţe, creşe, servicii de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă până la internarea într-o unitate sanitară, muzee, biblioteci, cantine, baze sportive, cluburi, cămine de nefamilişti, precum şi pentru şcolile pe care le au sub patronaj. În cadrul acestei limite, pot fi deduse şi cheltuielile reprezentând: tichete de creşă acordate de angajator în conformitate cu legislaţia în vigoare, cadouri în bani sau în natură oferite copiilor minori şi salariaţilor, cadouri în bani sau în natură acordate salariatelor, costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv transportul, pentru salariaţii proprii şi pentru membrii de familie ai acestora, ajutoare pentru salariaţii care au suferit pierderi în gospodărie şi contribuţia la fondurile de intervenţie ale asociaţiei profesionale a minerilor, ajutorarea copiilor din şcoli şi centre de plasament;

d) perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei centrale, împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice;

e) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii; f) cheltuielile cu provizioane şi rezerve, în limita prevăzută de lege g) cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar; h) cheltuielile efectuate, în numele unui angajat, la schemele de pensii facultative, în limita

unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;

i) cheltuielile cu primele de asigurare voluntară de sănătate, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro într-un an fiscal pentru fiecare participant;

j) cheltuielile pentru funcţionarea, întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu situate în localitatea unde se află sediul social sau unde societatea are sedii secundare, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor construite prevăzute de legea locuinţei, care se majorează din punct de vedere fiscal cu 10%. Diferenţa nedeductibilă trebuie recuperată de la beneficiari, respectiv chiriaşi/locatari;

k) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente unui sediu aflat în locuinţa proprietate personală a unei persoane fizice, folosită şi în scop personal, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor puse la dispoziţia societăţii în baza contractelor încheiate între părţi, în acest scop;

l) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare ai persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii. Pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale.

Impozitul pe profit datorat se determină prin aplicarea cotei de impozit corespunzătoare asupra profitului impozabil.

IMPOZIT PE PROFIT = PROFIT IMPOZABIL× COTA DE IMPOZITARE

Plata impozitului pe profit se realizează în lei la termenele de plată stabilite diferenţiat pe

categorii de contribuabili. Pentru neplata la termen a impozitului pe profit se datorează majorări şi penalităţi de

întârziere, potrivit reglementărilor legale în vigoare. Agenţii economici calculează şi evidenţiază trimestrial, cumulat de la începutul anului

impozitul pe profit. Ei au obligaţia să plătească în contul impozitului pe profit pentru trimestrul IV, până la data de 25 ianuarie inclusiv a anului următor, o sumă egală cu impozitul calculat şi evidenţiat pe trimestrul III, urmând ca regularizarea pe baza datelor din bilanţul contabil să se efectueze până la termenul prevăzut pentru depunerea situaţiilor financiare.

Page 85: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

85

Pierderea anuală înregistrată şi declarată de contribuabili se recuperează din profitul impozabil obţinut în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea se va efectua în ordinea înregistrării profitului, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit potrivit prevederilor legale.

Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi

În scopul asigurării unor venituri mai ridicate la bugetul de stat şi pentru simplificarea

evidenţei asupra operaţiunilor efectuate de unii agenţi economici care au o activitatea redusă din punct de vedere valoric, a fost instituit de către Ministerul Finanţelor impozitul asupra veniturilor realizate de microîntreprinderi.

Pentru a intra sub incidenţa acestui impozit, persoanele juridice trebuie să îndeplinească o serie de condiţii.

a) sunt producătoare de bunuri materiale, prestează servicii sau/şi desfăşoară activitate de comerţ; b) au până la 9 salariaţi; c) au realizat venituri reprezentând echivalentul în lei de până la 100.000 euro inclusiv;

Microîntreprinderile

d) au capital integral privat. Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor nu mai aplică

acest sistem de impunere începând cu anul fiscal următor anului în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile prevăzute pentru a fi inclusă în categoria microîntreprinderilor. Nu pot opta pentru acest sistem de impunere persoanele juridice române care68:

• desfăşoară activităţi în domeniul bancar; • desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital, cu

excepţia persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de intermediere în aceste domenii; • desfăşoară activităţi în domeniile jocurilor de noroc, pariurilor sportive, cazinourilor. • au capital deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu peste 250 angajaţi.

Cota de impozit pentru veniturile unei microîntreprinderi, conform Codului fiscal este de 3 % .

Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad: • veniturile din variaţia stocurilor; • veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale; • veniturile din provizioane; • veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru pagubele produse la

activele corporale proprii; • veniturile din exploatare, reprezentând cota parte a subvenţiilor guvernamentale şi a altor

resurse pentru finanţarea investiţiilor.

IMPOZIT = BAZA IMPOZABILĂ × COTA DE IMPOZITARE

În cazul în care o microîntreprindere achiziţionează case de marcat, valoarea de achiziţie a

acestora se deduce din baza impozabilă, în conformitate cu documentul justificativ, în trimestrul în care au fost puse în funcţiune, potrivit legii.

Persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit comunică opţiunea organelor fiscale teritoriale la începutul anului fiscal, prin depunerea declaraţiei de menţiuni până la data de 31 ianuarie inclusiv.

În cazul în care, în cursul anului fiscal, una dintre condiţiile impuse nu mai este îndeplinită, microîntreprinderea are obligaţia de a păstra pentru anul fiscal respectiv regimul de impozitare 68 Legea 571/2003 privind Codul fiscal

Page 86: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

86

pentru care a optat, fără posibilitatea de a beneficia pentru perioada următoare de aceste prevederi, chiar dacă ulterior se îndeplinesc condiţiile necesare.

Pot opta pentru plata acestui tip de impozit şi microîntreprinderile care desfăşoară activităţi în zonele libere şi/sau în zonele defavorizate.

Calculul şi plata impozitului se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul. În cazul neplăţii la termen se percep majorări de întârziere, stabilite conform dispoziţiilor legale.

8.3.2. Impozitele pe avere

Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite persoane fizice şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.

În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme: � impozite asupra averii propriu-zise, � impozite pe circulaţia averii şi � impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii69. În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, menţionăm că ele se întâlnesc atât sub

forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii. Impozite asupra averii propriu-zise

Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri şi terenuri.

Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de clădiri (cu unele excepţii). În cazul persoanelor fizice impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii clădirilor. Pentru persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale, care poate fi cuprinsă intre 0,5% şi 1% asupra valorii de inventar a clădirilor, actualizate conform prevederilor legale.

Valoarea clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza criteriilor şi a valorilor impozabile - lei/m2 - prevăzute de lege. Conform legii, valoarea impozabilă pe metru pătrat este diferenţiată în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, precum şi în funcţie de dotările acestora (cu sau fără instalaţii de apă, canalizare. electrice, încălzire).

Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt închiriate altei persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează70:

a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de

domiciliu. În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se aplică următoarele

reguli: • impozitul pe clădire se datorează de proprietar; • valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea clădirii

înregistrată în contractul de leasing financiar. Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate anumite

suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor oraşelor şi comunelor. Acest impozit este stabilit în sumă fixă pe metru pătrat de teren, însă nivelul său este diferenţiat pe categorii de localităţi (municipii, oraşe şi comune), iar în cadrul localităţilor, pe zone.

69 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995. 70 Legea 571/2003 privind Codul fiscal

Page 87: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

87

Atât în cazul impozitului pe teren cât şi a celui pe clădiri se acordă anumite scutiri. Impozitul pe clădiri şi pe teren se plăteşte anual, în patru rate egale, până la datele de 15

martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv. Pentru plata cu anticipaţie a acestor impozite datorate pentru un an de zile de către

persoanele fizice până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

Impozitele pe circulaţia averii Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii trecerea dreptului de proprietate

asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În raport cu modalitatea în care are loc transmiterea dreptului de proprietate, întâlnim71:

• impozite asupra transferului cu titlu gratuit a dreptului de proprietate (impozitul pe succesiuni; impozitul pe donaţii);

• impozite asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate. În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impozitului îl constituie averea primită drept

moştenire de o persoană fizică. Sarcina fiscală se stabileşte fie asupra întregului activ succesoral (de exemplu, în Marea Britanic, SUA, Australia etc), independent de modul de împărţire între moştenitori, fie asupra fiecărei părţi succesorale (de exemplu în Franţa, Belgia, Germania etc.) în condiţiile progresivităţii impozitului.

Subiectul impunerii îl constituie moştenitorii şi legatarii lor, iar materia impozabilă este reprezentată de averea lăsată ca moştenire, din care au fost deduse în prealabil datoriile care grevează succesiunea.

Determinarea impozitului se face pe baza cotelor progresive, al căror nivel este diferenţiat în funcţie de valoarea succesiunii şi de gradul de rudenie între decujus (decedat) şi moştenitorii acestuia. La aceeaşi valoare a averii lăsată moştenire, impozitul este cu atât mai mare cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat.

Impozitul pe donaţii s-a instituit pentru a preveni eludarea impozitului pe succesiuni pe calea efectuării de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe donaţii îl constituie averea primită drept donaţie de o persoană fizică. La determinarea valorii impozabile, adesea nu operează reducerile care se fac în cazul succesiunilor. Subiectul impozabil este persoana care a primit donaţia şi este numită donatar.

Impozitul se calculează în cote progresive, al căror nivel este influenţat de valoarea averii donate, de gradul de rudenie între donator şi donatar şi, uneori, şi de momentul şi scopul donaţiei respective.

Impozitele asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate se percep cu ocazia tranzacţiilor privind bunurile imobiliare sau mobiliare şi sunt reprezentate de72:

• impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobiliare; • impozitul pe hârtii de valoare; • impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc.

Aceste impozite se stabilesc în cote proporţionale sau progresive şi se numesc taxe de înregistrare deoarece se percep la înregistrarea actului de vânzare-cumpărare la instituţia publică de profil.

În România, pentru circulaţia capitalurilor sub forma câştigurilor din transferul titlurilor de valoare, precum şi veniturile din operaţiuni de vânzare - cumpărare de valută la termen între persoane fizice a fost instituit un impozit de 1% sau 16% asupra câştigului obţinut din actele de vânzare-cumpărare.

Totodată, în România s-a instituit şi un impozit pe donaţii pentru a descuraja eludarea impozitelor prin actele de vânzare cumpărare sau a celor de succesiune.

71 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.239 72 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.240

Page 88: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

88

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. După părerea lui Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe principii şi

anume: a) principiul comodităţii perceperii impozitelor; b) principiul randamentului impozitelor c) principiul certitudinii impunerii; d) principiul justeţii impunerii; e) principiul sustragerii impunerii

Justificaţi răspunsurile adevărate Răspuns:a, b, c, d

2. În cazul impozitelor directe, fazele execuţiei bugetare sunt următoarele: a) aşezarea impozitului; b) lichidarea; c) ordonanţarea; d) emiterea titlului de percepere a impozitului.

Justificaţi variantele corecte de răspuns Răspuns: a, b, d

3. Potrivit clasificaţiei veniturilor bugetare, contribuţiile pentru asigurările sociale reprezintă:

a) venituri curente; b) venituri din capital; c) impozite directe; d) venituri nefiscale; e) impozite indirecte; f) venituri fiscale; g) subvenţii primite de la unităţile cotizante. Răspuns: a, c, f

4. Care din afirmaţiile de mai jos nu este corectă:

a) Elasticitatea impozitului presupune ca cesta să poată fi adaptat continuu necesităţilor de venituri ale statului;

b) Echitatea fiscală cere ca impunerea să fie generală; c) Impunerea în cote proporţionale se utilizează numai în cazul impozitelor indirecte; d) Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul repartizării

produsului intern brut, cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice. Răspuns: c

5. Cota de impunere reprezintă:

a) impozitul aferent unei unităţi de impunere; b) impozitul plătit de un singur contribuabil, c) raportul dintre impozitul plătit şi venitul impozabil Răspuns: a

6. În funcţie de modul de stabilire a impozitelor se disting: a. impozite directe şi indirecte; b. impozite portabile şi cherabile; c. impozite reale şi personale; d. impozite de cotitate şi de repartiţie. Alegeţi varianta corectă şi argumentaţi. Răspuns: d

7. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?

a) Taxele vamale; b) Accizele;

Page 89: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

89

c) Impozitul pe clădiri şi terenuri; d) Impozitul pe veniturile agricole; e) Monopolurile fiscale f) Impozitul pe venitul liber profesioniştilor şi meseriaşilor; g) Taxa pe valoare adăugată. Răspuns: c, d, f

TERMENI CHEIE Impozit, impozit direct, subiectul impozitului, asietă, aşezarea impozitului, materia

impozabilă, obiectul impozitului, termen de plată.

Page 90: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

90

CAPITOLUL 9

IMPOZITELE INDIRECTE

9.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot avea

un randament fiscal ridicat. În schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când producţia şi consumul înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează aceeaşi evoluţie, periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea deficitului bugetar73.

Astfel, de exemplu, în România, în bugetul de stat pe anul 1998 era prevăzut ca impozitele indirecte să devină predominante şi să deţină o pondere de 68,7% în totalul veniturilor fiscale. În procesul de execuţie, deoarece P.I.B., în loc de o creştere zero, cum se preconizase, a înregistrat, după primele 6 luni, o scădere de aproape 6%, a fost necesară rectificarea bugetului de stat, prilej cu care veniturile ce urmau a se realiza din impozitele indirecte au fost diminuate cu 8,3 mii miliarde lei, adică cu 18,6%.Rezultă că impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită fată de conjunctura economică.

Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin câteva caracteristici esenţiale74: • îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vânzarea

anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii; • nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din

categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora; • în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilităţile fiscale cunoscute la aşezarea

impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc);

• perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce justifică preferinţa unor ţări pentru impozitele indirecte;

• cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor indirecte;

• subiectul şi suportătorul nu sunt una şi aceeaşi persoană, în calitatea de plătitori ai impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii (agenţii economici), iar în calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenţa acestor impozite;

• tehnica de percepere este diferită de cea a impozitelor directe, în cazul lor nefiind posibilă deschiderea „rolului nominativ”.

Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare: • taxe de consumaţie, • monopoluri fiscale, • taxe vamale şi • diferite taxe.

Dintre avantajele care justifică preferinţa unor state pentru practicarea impozitelor indirecte cele mai importante sunt75:

• productivitatea lor destul de ridicată şi operativitatea cu care procură resurse financiare pentru stat;

• prin modul de aşezare şi percepere, impozitele indirecte limitează considerabil evaziunea fiscală;

73 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995. 74 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.240 75 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.249

Page 91: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

91

• fiind cuprinse în preţul mărfurilor, impozitele indirecte sunt suportate în mod treptat de către contribuabili, care, cel mai adesea, le ignoră, confundându-le cu preţul (fenomenul de “anestezie fiscală”);

• uneori se afirmă că, întrucât actul cumpărări unui bun este conştient şi voluntar, şi plata impozitelor indirecte are caracter voluntar, facultativ. Această idee este valabilă, cel mult, în ceea ce priveşte procurarea unor obiecte de lux însă nu şi în ceea ce priveşte bunurile de consum de strictă necesitate.

Alături de aceste avantaje impozitele indirecte prezintă şi o serie de deficienţe, şi anume76: • principala critică adusă fiscalităţii indirecte este legată de lipsa de echitate a acesteia.

Impozitele indirecte au un caracter regresiv (progresivitate inversă) şi exercită o presiune fiscală mai mare asupra categoriilor sociale cu venituri mici;

• un al doilea reproş adus impozitelor indirecte vizează randamentul instabil al acestora generat de sensibilitatea lor în raport de conjunctura economică;

• cel puţin unele dintre impozitele indirecte (taxele vamale, de exemplu) sunt criticabile şi din punct de vedere al costului de percepere al lor.

9.2. Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie relevă prelevările fiscale care „răspund cel mai bine definiţiei

impozitelor indirecte, în măsura în care se aplică în momentul schimburilor de bunuri şi/sau servicii sau derulării unor operaţiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu”77 fiind cuprinse în preţul de vânzare al mărfurilor şi serviciilor care circulă în interiorul statului cere impune respectivele prelevări obligatorii.

Altfel spus, taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta. De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea etc.

Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi sub denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie forma unor taxe generale pe vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de producţie.

Taxele speciale de consumaţie sau accize Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se

consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept urmare, accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, cidrul, berea, apele minerale etc.

În România se practică accize pe produse, cum sunt: băuturile alcoolice, vinurile şi produsele pe bază de vin, berea, produsele din tutun, produsele petroliere (benzina premium, regular şi normală, benzina fără plumb şi motorină), cafeaua, apele minerale şi apele gazoase, cu conţinut de zahăr sau de alte produse de îndulcit şi substanţe aromatizate, confecţiile din blănuri naturale, articolele din cristal, bijuteriile din aur şi/sau platină, autoturismele şi autoturismele de teren (inclusiv din import, rulate), parfumurile, apele de colonie şi apele de toaletă, aparatele video de înregistrat sau de reprodus, camere video, cuptoarele cu microunde, telefoanele mobile, aparatele pentru condiţionat aer.

Taxele de consumaţie pe produs se calculează: � fie în sumă fixă pe unitatea de măsură,

76 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.241 77 Inceu, A., M., Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare; Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p.191

Page 92: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

92

� fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare, în mod normal, produsele provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului, de regulă, nu sunt impozitate. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul. De exemplu, pentru produsele din tutun nivelul acestor cote depăşeşte frecvent 50 şi chiar 60 de procente.

În ţara noastră, în perioada de după Revoluţia din decembrie 1989, regimul accizelor a fost instituit prin Legea nr. 42/1993. În conformitate cu această lege, accizele se calculau, în principal, în baza sistemului ad-valorem prin aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de impozitare. La ţigarete, acciza era stabilită în sumă fixă pe unitatea de măsură. Sistemul ad-valorem practicat la noi a generat o serie de aspecte negative, cum sunt: fenomene de evaziune fiscală în cazul băuturilor alcoolice prin subevaluarea bazei de impozitare şi comercializarea ilicită a produselor de acest gen provenite din import; concurenţă neloială în rândul producătorilor de alcool şi băuturi alcoolice.

Pentru înlăturarea acestor carenţe, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/1997 s-a trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea accizelor în baza unei sume fixe stabilite pe unitate de măsură şi exprimată în ECU. Acest din urmă sistem viza produse şi grupe de produse ca: alcool, băuturi alcoolice, ţigarete, cafea şi produse petroliere şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998.

Drept urmare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/1998 s-a prevăzut ca începânbd de la 1 ianuarie 1999 să se treacă la:

• stabilirea de accize în lei/U.M. pentru alcool, băuturi alcoolice, vinuri şi produse pe bază de vin, bere, produse din tutun şi cafea;

• actualizarea trimestrială (prin ordin al ministrului finanţelor) a nivelului accizelor stabilite în lei, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei şi a cursului de schimb valutar pentru produsele: alcool, băuturi alcoolice, produse din tutun şi cafea;

• pentru a se limita aria evaziunii fiscale şi pentru a uşura misiunea organelor fiscale cu atribuţii de control privind determinarea corectă a cuantumului accizelor datorate bugetului de stat, în cazul alcoolului etilic alimentar, al băuturilor alcoolice şi al oricăror altor produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conţin alcool etilic alimentar, accizele se datorează şi se calculează o singură dată de către agentul economic producător sau importator.

Urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile referitoare la accize incluse în Codul Fiscal78 sunt în cea mai mare parte armonizate cu prevederile directivei a XII-a a Uniunii Europene.

Produsele supuse accizelor sunt grupate în două categorii79: • produse la care se practică accize armonizate cu cele din Uniunea Europeană (bere,

vinuri, băuturi fermentate, alcool etilic, produse din tutun, uleiuri minerale, electricitate); • alte produse accizabile (cafea, unele confecţii din blănuri naturale, articole din cristal,

bijuterii din aur şi platină, produse de parfumerie, etc). Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru

următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: bere; vinuri; băuturi fermentate altele decât bere şi vinuri; produse intermediare; alcool etilic; produse din tutun; uleiuri minerale.

Nivelul accizelor armonizate a fost majorat anual începând cu data de 01.07.2004 , prin hotărâre a guvernului, în conformitate cu angajamentele asumate de România în procesul de negociere cu uniunea Europeană.

Conform OG 27/2000, majoritatea accizelor se exprimă în lei echivalent euro/U.M. Accizele pentru alcool etilic, distilate de origine agricolă, băuturi alcoolice distilate, se determină pe baza unor accize unitare stabilite sub forma unor sume fixe (în euro) pe hectolitru de alcool pur, pentru vinuri prin folosirea unor accize unitare exprimate în euro pe hectolitru grad alcoolic, iar pentru bere prin folosirea unor sume fixe pe hl/1 grad Plato. Băuturile fermentate, altele

78 Legea 571/2003publoicată în M.Of. al României nr. 927/23.12.2003 79 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.252

Page 93: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

93

decât berea şi vinul, precum şi produsele intermediare au acciza unitară stabilită în sume fixe (exprimată în euro) pe hectolitru de alcool pur.

- alcool etilic, distilate de origine agricolă şi băuturi alcoolice distilate; - băuturi fermentate altele decât berea şi vinul;

euro/hectolitru alcool pur

- produse intermediare. euro/hectolitru grad alcoolic - vinuri.

Acciza unitară la băuturi alcoolice

euro/hectolitru grad Plato - bere. Pentru calculul accizelor la bere, legiuitorul a stabilit accize unitare diferenţiate, în funcţie de capacitatea nominală de producţie a contribuabilului, cu scopul de a favoriza micii producători independenţi care deţin instalaţii de fabricaţie cu o capacitate nominală anuală care nu depăşeşte 200.000 hl. Capacitatea nominală de producţie pe care o deţine un agent economic trebuie declarată la organul fiscal teritorial la care este înregistrat ca plătitor de impozite şi taxe, până la data de 15 ianuarie a fiecărui an. Pentru a fi consideraţi mici producători şi, implicit, a beneficia de accize reduse, agenţii economici trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii.

- sunt agenţi economici producători de bere care din punct de vedere juridic şi economic sunt independenţi faţă de orice alt agent economic producător de bere; - utilizează instalaţii fizice distincte de cele ale altor fabrici de bere; - folosesc spaţii de producţie diferite de cele ale oricărui alt agent economic producător de bere;

Mic

ii p

rodu

căto

ri

inde

pend

enţi

- nu funcţionează sub licenţa de produs a altui agent economic producător de bere.

Accizele pentru produsele din tutun sunt exprimate în sumă fixă (pentru ţigarete, ţigări de foi şi tutun destinat fumatului), precum şi mixt, atât în sumă fixă, cât şi sub formă de cotă procentuală (pentru ţigarete). Pentru ţigarete acciza datorată este egală cu suma dintre acciza specifică şi acciza ad valorem. Acciza specifică se calculează în echivalent euro pe 1000 de ţigarete, iar acciza ad valorem se calculează prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra preţului maxim de vânzare cu amănuntul. Preţul maxim de vânzare cu amănuntul este preţul la care produsul este vândut altor persoane decât comercianţi şi care include toate taxele şi impozitele. Pentru uleiuri minerale şi cafea, accizele sunt stabilite unitar, în euro pe unitatea de măsură. Impozitul la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă se datorează pentru cantităţile livrate, exclusiv cantităţile livrate cu titlu de redevenţă. Taxele generale pe vânzări

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Din punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma

• impozitului cumulativ (multifazic) şi forma • impozitului unic sau monofazic.

În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la consumator.

Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie

Page 94: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

94

în momentul vânzării mărfii către producător, când se numeşte taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare.

Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare.

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Referitor la obiectul taxei pe valoarea adăugată este de menţionat că sub incidenţa acestui impozit intră: livrările de mărfuri către terţi şi pentru consumul propriu, achiziţiile de bunuri, prestaţiile de servicii, bunurile importate. Totodată, sunt impozabile şi unele operaţiuni care pot fi asimilate vânzării sau cumpărării, ca de exemplu: creditul pentru consum, cesiunea de mărfuri şi, pe un plan mai general, orice tranzacţie privind transferul proprietăţii unui bun material.

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit: a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la

consumator; b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului

de vânzare, din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferente mărfurilor respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe valoarea adăugată să fie evidenţiată distinct în fiecare factură.

La baza aplicării taxei pe valoarea adăugată poate sta, în general, fie principiul originii mărfurilor, fie principiul destinaţiei acestora.

Conform principiului originii, se impozitează valoarea care este adăugată tuturor bunurilor autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior exportate, fără însă să fie impozitată valoarea adăugată în străinătate şi care se află încorporată în bunurile supuse impozitării. Înseamnă, deci, că este impozitată numai valoarea adăugată în interiorul ţării, exporturile fiind impozitate, iar importurile fiind scutite.

În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga valoare adăugată realizată atât în tară, cât şi în străinătate, pentru toate bunurile destinate consumului ţării respective. Prin urmare, exporturile sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, iar importurile vor fi impozitate.

Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere (care apare în calitate de vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o dată cu cumpărarea lor.

Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată în România, sub incidenţa acesteia cad toate operaţiunile vizând livrările de bunuri mobile şi prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale; transferul proprietăţii bunurilor imobiliare între agenţi economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane fizice; importul de bunuri şi servicii. De menţionat că toate aceste operaţiuni trebuie efectuate de o manieră independentă de către persoane fizice sau juridice.

Pentru ca operaţiunile de mai sus să poată fi supuse taxei pe valoarea adăugată trebuie ca transferul dreptului de proprietate să se refere la bunuri aflate pe teritoriul României, iar în cazul prestărilor de servicii acestea trebuie utilizate în România, indiferent de locul unde este situat sediul sau domiciliul prestatorului. Bunurile din import sunt supuse impozitării în România, la intrarea acestora în tară şi la înregistrarea declaraţiei vamale.

Page 95: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

95

Obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată ia naştere în mod automat la data efectuării livrării de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor imobiliare şi prestării serviciilor.

Dacă este vorba de livrări de bunuri şi prestări de servicii cu plata în rate sau de cele care dau naştere la decontări sau încasări succesive, obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată intervine la expirarea perioadei pentru care se face decontarea sau, după caz, la data stabilită pentru plata ratelor.

Baza de impozitare o reprezintă valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, din care s-a dedus taxa pe valoarea adăugată. Această bază se determină în funcţie de: preţurile negociate între vânzător şi cumpărător, care cuprind şi accizele stabilite potrivit legii; tarifele negociate pentru prestările de servicii; suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma convenită între parteneri, pentru operaţiunile de intermediere; valoarea în vamă, stabilită potrivit legii, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile şi serviciile din import; preţurile cu care sunt vândute bunuri din depozitele vămii sau cele stabilite prin licitaţie etc.

Referitor la cotele de impozitare este de subliniat mai întâi faptul că, iniţial, s-a utilizat o cotă de 18% pentru bunurile şi serviciile din ţară şi din import şi cota zero pentru exporturi. De la 1 ianuarie 1995, s-au aplicat următoarele cote: cotă normală de 18%, cota redusă de 9% şi cota zero. Cota redusă s-a aplicat la majoritatea produselor alimentare, la bunurile destinate utilizării în exclusivitate în scopul apărării sănătăţii, precum şi la aparatura tehnică medicală.

Începând cu 1 ianuarie 1998, ca urmare a noii politici fiscale promovate de Guvern, prin care se pune accent pe creşterea contribuţiei impozitelor indirecte la formarea veniturilor bugetului de stat, concomitent cu o anumită reducere a ponderii impozitelor directe, a avut loc majorarea cotelor aplicate pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată. Astfel, cota normală (standard) s-a majorat de la 18% la 22%, iar cota redusă s-a majorat de la 9% la 11%. Totodată, a avut loc restrângerea numărului de scutiri de la plata taxei pe valoarea adăugată, apreciindu-se că unele din scutirile care se acordau până la această dată nu se înscriau pe linia cerinţelor privind armonizarea legislaţiei române cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene referitoare la taxa pe valoarea adăugată.

Din anul 1999 şi până în iunie 2010 cota normală (standard) a fost de 19% şi se aplica pentru operaţiunile privind livrările de bunuri, transferurile imobiliare şi prestările de servicii din ţară şi din import. Cota zero s-a aplicat la exportul de bunuri şi prestările de servicii care privesc direct exportul, efectuate de agenţi economici cu sediul în România.

În prezent, în conformitate cu Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cota standard a taxei pe valoare adăugată este de 24% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de taxa pe valoare adăugată sau care nu este supusă cotei reduse a taxei pe valoare adăugată.

Cota redusă a taxei pe valoare adăugată este de 9% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri80:

• dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologie, grădini zoologice şi botanice, târguri expoziţii;

• livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv publicităţii;

• livrările de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare; • livrările de produse ortopedice; • medicamente de uz uman şi veterinar; • cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv

închirierea terenurilor amenajate pentru camping. Pe lângă cota redusă de 9% se practică şi o cota foarte redusă de 5%. La sfârşitul lunii

decembrie 2008, autorităţile au decis aplicarea unei cote reduse de TVA de 5% în cazul locuinţelor noi, pentru a ajuta sectorul imobiliar. TVA de 5% se aplică la livrarea de locuinţe cu o suprafaţă

80 Legea 571/2003 privind Codul fiscal

Page 96: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

96

utilă de maximum 120 mp, exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeste suma de 380.000 de lei, exclusiv TVA.

Taxa pe valoare adăugată este practicată, în prezent în ţările membre ale U.E. şi în alte ţări cum sunt: Japonia, Canada.

Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată, din care se pot desprinde o serie de avantaje, sunt următoarele81:

• este un impozit indirect, suportat de către consumatorii finali ai bunurilor şi serviciilor; • este un impozit general întrucât se aplică, în principiu, la toate tranzacţiile privind bunurile

şi serviciile; • este un impozit unic cu plata fracţionată, corespunzătoare valorii adăugate în fiecare stadiu; • este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece produsul şi nu

influenţează consumatorul în a reduce consumul; • este un impozit transparent ceea ce permite exercitarea dreptului de deducere şi de taxare a

investiţiilor şi exporturilor; • asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea decontărilor.

Taxa pe valoarea adăugată are însă şi o serie de neajunsuri, dintre care, cel mai important este regresivitatea acesteia, mai ales atunci când se aplică într-o cotă unică.

9.3. Monopolurile fiscale

După cum am văzut, în cadrul impozitelor indirecte apar şi monopolurile fiscale. Astfel,

statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun, sare, alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice.

Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile parţiale sunt instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem menţiona: Italia (asupra tutunului şi chibriturilor), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor alcoolizate), Spania (asupra tutunului şi petrolului) şi Tunisia.

Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri - pe care statul îl realizează ca orice întreprinzător -, iar pe de alta, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau numai statul vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie indus şi un asemenea impozit indirect.

Algoritmul de calcul al impozitului indirect monopolul fiscal este82:

Mf=Pv-(Cp+P)

unde: Mf reprezintă monopolul fiscal; Pv ilustrează preţul de vânzare stabilit de către stat la bunul produs; Cp relevă costul ocazionat de producerea bunului; P semnifică profitul statului ca întreprinzător.

În România, s-a instituit un monopol fiscal parţial în anul 200083 asupra comercializării alcoolului etilic rafinat şi a alcoolului tehnic. Prin această reglementare s-a interzis circulaţia şi

81 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.254 82 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 144 83 Prin O.G. nr. 181/26.10.2000

Page 97: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

97

comercializarea alcoolului brut, etilic rafinat şi tehnic între agenţii economici, în special, pentru înlăturarea fenomenului evazionist, în anul 2001 s-a renunţat însă la acest monopol.

Aria de acţiune a monopolurilor fiscale precum şi importanţa acestora a scăzut, actualmente statele având la dispoziţie alte instrumente de procurare a veniturilor.

9.4. Taxele vamale

9.4.1. Caracterizare generală a taxelor vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce efectuează

operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei operaţiuni şi al căror suportator este, în principal, consumatorul final84.

Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de mărfuri. În practica fiscală internaţională, taxele vamale care se utilizează cel mai frecvent sunt cele asupra importului de mărfuri.

Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt interesate în încurajarea exportului de mărfuri, deoarece acesta constituie, în majoritatea cazurilor, mijlocul cel mai important de realizare a resurselor valutare. Atunci când, totuşi, se percep astfel de taxe, ele au fie un scop pur fiscal, fie unul economic. În unele ţări se întâlnesc situaţii când statul instituie taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor în ţară, iar în altele când acestea se instituie asupra unor semifabricate sau produse finite care deţin o pondere importantă în exportul lor. Printre ţările în care se poate vorbi de practica unor taxe vamale de export menţionăm: Indonezia (asupra produselor nepetroliere), Thailanda (la exportul de zahăr şi orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxită şi alte minereuri, cherestea, uleiuri de palmier şi piper).

Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În condiţiile actuale, taxe vamale de tranzit nu se practică decât cu titlu de excepţie, deoarece statele sunt interesate în încurajarea tranzitului de mărfuri, fiindcă de pe urma acestuia realizează încasări în valută, cum sunt: tarife pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.

Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra valorii acestora, în momentul în care ele trec frontiera tării importatoare. Importatorul, o dată cu depunerea documentelor prin care intră în posesia mărfii importate, achită şi taxa vamală de import.

Prin urmare, natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor de consumaţie percepute asupra mărfurilor din producţia autohtonă.

După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: ad-valorem, specifice şi compuse.

Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate. Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată (de

exemplu, pe tonă, pe bucată etc.). Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două. Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de felul lor, sunt trecute într-un tabel

care poartă denumirea de tarif vamal. În tariful vamal sunt specificate, pentru fiecare categorie de produse sau produse individualizate, taxele vamale exprimate în procente, precum şi cele rezultate din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale.

În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale autonome şi taxe vamale preferenţiale.

Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din ţările

84 http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap3

Page 98: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

98

membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri bilaterale, pe baza cărora îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.

În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate, care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă. În cazul ţărilor cu care România întreţine relaţii comerciale pe baza unor convenţii sau înţelegeri internaţionale, aplicarea taxelor vamale se face în conformitate cu prevederile acestora.

Pentru evitarea unor discriminări, taxele vamale înscrise în tariful vamal se aplică tuturor agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi, de regulă, la toate produsele care fac obiectul importurilor.

Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al României, care se aprobă prin lege. În tariful vamal este menţionată taxa vamală în procente, care se aplică la valoarea în vamă a mărfurilor, exprimată în lei. Transformarea în lei se face la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României.

Conform acestei proceduri, valoarea în vamă se stabileşte (ori de câte ori este posibil) pe baza valorii de tranzacţie la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost induse în preţ, şi următoarele elemente:

• cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română; • cheltuielile de încărcare, de descărcare şi de manipulare conexe transportului mărfurilor

importate, pe parcurs extern; • costul asigurării pe parcursul extern.

Pentru a se putea determina valoarea în vamă, importatorul este obligat să depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.

În afara taxelor vamale obişnuite, pe plan internaţional se mai practică şi alte tipuri de taxe, cum sunt85:

• taxe de retorsiune, care sunt taxe sancţionale aplicate faţă de ţările care au luat măsuri de politică comercială unilaterală şi neloială;

• taxe compensatorii, instituite ca taxe speciale în scopul neutralizării oricărei subvenţii acordate, direct sau indirect, în ţara de origine sau în ţara exportatoare;

• taxe anti-dumping ce sunt percepute suplimentar, peste taxa vamală obişnuită pentru a contracara politica de dumping prin care unele state încearcă să cucerească noi pieţe. În ţara noastră se practică doar taxe vamale de import care se determină prin aplicarea

cotelor proporţionale la valoarea în vamă. Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România a renunţat la propriul Cod vamal şi a trecut la utilizarea Codului Vamal Unic al Uniunii Europene în relaţiile comerciale pe care le are cu ţările extracomunitare.

9.5. Taxele

Taxa derivă din latinescul „taxis” şi reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la

dispoziţia statului, cu echivalent, titlu definitiv şi destinaţie specială, datorat conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în schimbul unui serviciu public instituţional.

Potrivit definiţiei se poate aprecia că taxa este o prelevare86: • bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către instituţiile de stat

transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice speciale; • obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de stat în măsura în care beneficiarul

acestuia, prin solicitarea unui serviciu instituţional, doreşte să-şi exercite în fond un drept legal;

• la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii necesităţilor de resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice

85 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.259 86 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 106

Page 99: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

99

speciale de natură instituţională; • cu echivalent, deoarece există un raport direct şi imediat între transferul de valoare efectuat

şi serviciul public furnizat de către instituţiile statului (de obicei valoarea serviciului este inferioară cuantumului taxei plătite, fapt care apropie foarte mult din punct de vedere conceptual taxa de preţul politic);

• definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către stat;

• cu destinaţie precizată, întrucât este colectată de instituţiile statului în vederea furnizării unor servicii publice speciale de natură juridică, administrativă, industrială sau ecologică;

• datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare cad în sarcina persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice;

• cu plată neregulată, deoarece încasarea acestora nu se face de către stat cu o anumită frecvenţă. Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane

fizice şi/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o contraprestaţie din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu.

După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel: • taxe judecătoreşti; • taxe de notariat; • taxe consulare şi • taxe de administraţie. Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu acţiunile

introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice. Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte,

copii etc., fiind încasate de către notariate. Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de origine,

acordarea de vize etc. Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în

legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane. După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două

feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare. Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum

sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.

Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare şi, respectiv, cumpărare la bursă etc.

Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate în bani şi când taxa se calculează prin aplicarea unor cote la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri. Încasarea taxelor se poate face în numerar sau - aşa cum am văzut - prin aplicarea de timbre fiscale.

În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o categorie intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.

Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază. Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat pentru oferirea avantajului respectiv.

Page 100: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

100

Contribuţia provine etimologic din latinescul „contributio” şi reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi cu destinaţie strict precizată, datorată conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură socială.

Din definiţie se desprinde faptul că aceasta este o prelevare87: • bănească, întrucât persoanele fizice şi juridice efectuează către stat transferuri de putere de

cumpărare în schimbul unor servicii publice de interes comunitar sau social; • obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor

persoanelor fizice şi juridice; • la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor

servicii publice comunitare sau sociale; • fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct şi imediat între transferul

de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de către stat, iar pe de altă parte, este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul serviciu;

• definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către stat;

• cu destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea furnizării unor servicii publice de natură comunitară sau socială;

• datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad în sarcina persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice cu caracter socio-comunitar;

• cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită frecvenţă stabilită reglementat.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt cotele de TVA aplicabile ?

a) 19 %; b) 5 % şi 9%; c) 22%; 11%; 0%; d) 24%

Răspuns: b, d 2. Vânzarea cu plata în rate sau închirierea unor bunuri intră în sfera de aplicare a TVA?

a) nu; b) da; c) da, dacă se realizează pe baza unui contract cu clauza trecerii proprietăţii asupra bunurilor

respective după plata ultimei rate sau la o anumită dată; Răspuns. c

3. Ce sunt accizele: a) taxe pe venit; b) taxe speciale de consumaţie pe anumite produse; c) taxe pe vânzări;

Argumentaţi răspunsul. Răspuns: b

4. La baza aplicării taxei pe valoare adăugată poate sta: a) principiul destinaţiei; b) principiul comodităţii; c) principiul originii. Să se argumenteze variantele corecte de răspuns. Răspuns: a, c

87 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 107

Page 101: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

101

5. Cota redusă de TVA respectiv 9% se aplică conform Codului fiscal în următoarele situaţii:

a) livrarea de bunuri cu plata în rate; b) livrării de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv publicităţii; c) livrarea de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare; d) medicamentelor de uz uman şi veterinar; e) serviciile de cazare în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv

închirierea terenurilor amenajate pentru camping. f) Livrarea de produse pentru care urmează să se întocmească factură. Răspuns: b, c, d, e

6. Care din afirmaţiile de mai jos nu este corectă:

a) Elasticitatea impozitului presupune ca cesta să poată fi adaptat continuu necesităţilor de venituri ale statului;

b) Echitatea fiscală cere ca impunerea să fie generală; c) Impunerea în cote proporţionale se utilizează numai în cazul impozitelor indirecte; d) Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul repartizării

produsului intern brut, cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice. Răspuns: c

7. În funcţie de modul de stabilire a impozitelor se disting:

a) impozite directe şi indirecte; b) impozite portabile şi cherabile; c) impozite reale şi personale; d) impozite de cotitate şi de repartiţie.

Alegeţi varianta corectă şi argumentaţi Răspuns: d

8. Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) impozitul să aibă un caracter universal; b) impunerea să fie generală; c) să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părţi din materia

impozabilă; d) cheltuielile privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai

ici. Răspuns: a, c, d

9. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?

a) Taxele vamale; b) Accizele; c) Impozitul pe clădiri şi terenuri; d) Impozitul pe veniturile agricole; e) Monopolurile fiscale f) Impozitul pe venitul liber profesioniştilor şi meseriaşilor; g) Taxa pe valoare adăugată. Răspuns: c, d, f

10. Când se produce o sustragere de la impunere a materiei impozabile (evaziune fiscală) cu caracter ilicit?

a) În cazul în care statul permite amortizarea accelerată a unor active fixe; b) În cazul în care legea permite deducerea din venitul impozabil a unor sume pentru sponsorizări; c) Înscrierea în declaraţiile de impunere numai a unei părţi din veniturile realizate; d) În cazul în care impunerea unor venituri se face pe baza unor norme de venit. Răspuns: c

TERMENI CHEIE Taxe de consumaţie, taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, monopoluri fiscale,

taxe de timbru şi de înregistrare.

Page 102: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

102

CAPITOLUL 10

EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR

10.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai mari sau mai mici

din materia impozabilă. Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Într-o definiţie mai completă, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind “sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor sociale extrabugetare, de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine...”88.

În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de manifestare89:

• evaziune care poate fi realizată la adăpostul legii (evaziune legală) şi • evaziune care se realizează cu încălcarea legii, fiind, deci, ilicită sau frauduloasă.

Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din materia impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. Evaziunea legală este posibilă deoarece legislaţia din diferite ţări permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor venituri, părţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condiţiile respectării riguroase a cerinţelor principiilor generalităţii şi echităţii impunerii, nu ar trebui să scape de la impozitare. Prezentăm în continuare câteva exemple de evaziune fiscală la adăpostul legii.

Impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme medii de venit, creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari decât media, să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă.

Se întâlnesc, de asemenea, situaţii când, în vederea impunerii, venitul total al soţilor să fie împărţit în mod egal între aceştia, indiferent de aportul concret al fiecăruia la realizarea lui. În acest fel se creează condiţii pentru ca impozitul datorat statului să fie diminuat.

Evaziunea legală poate fi evitată prin corectarea, perfecţionarea şi îmbunătăţirea conţinutului legilor care au făcut-o posibilă.

Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară mult mai largă decât evaziunea licită şi se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se, deci, pe fraudă şi pe rea credinţă. Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul statului un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau economic.

Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului privind livrările de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau plătite etc.; întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; practicarea unor preţuri de livrare ori a unor cote de adaos comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor afişate, declarate sau înregistrate în contabilitate; întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de mărfuri; întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate etc.

88 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000 89 Bistriceanu, G., Bugetul de stat al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p.242

Page 103: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

103

10.2. Evaziunea fiscală în România

Faptul că răul câştigă mai uşor teren decât binele este dovedit şi de dimensiunile evaziunii

fiscale în România zilelor noastre. Astfel, după unele aprecieri ale Curţii de Conturi, evaziunea fiscală înregistrată în anul 1997 reprezenta un volum de cel puţin 24.000 miliarde de lei, iar cea din anul 1998 unul de aproximativ 40.000 de miliarde de lei. Faţă de produsul intern brut, evaziunea fiscală reprezenta, în anul 1997, aproximativ 10%, în anul 1998 se menţine aproximativ la acelaşi nivel, iar faţă de bugetul general consolidat al statului, reprezenta aproximativ 30% în anul 1997 şi circa 32% în anul 1998.

Dimensiunea deosebită a evaziunii fiscale în România este recunoscută şi de unii membri ai Guvernului. Astfel, “... din punct de vedere economic, este în floare evaziunea fiscală. A devenit pur şi simplu un fenomen de masă”.

Prezentăm în continuare exemple mai semnificative de manifestare a evaziunii fiscale în ţara noastră.

Conform prevederilor unor acte normative fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile non-profit, cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv etc. sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru unele bunuri provenite din ajutoare şi donaţii. Printre aceste bunuri figurează şi autovehiculele. Drept urmare, în cursul perioadei 1995.1996 au fost introduse în ţară de către numeroase asociaţii şi fundaţii non-profit, în regim de scutire de taxe vamale, circa 13.500 autoturisme. În urma controalelor efectuate, în anul 1997, de către organele Ministerului Finanţelor la 689 de organizaţii non-profit din toată ţara, a rezultat că la peste 80% din acestea au fost încălcate prevederile legale în vigoare, după cum urmează: bunurile primite sub formă de ajutoare şi donaţii au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în obiectul de activitate; bunurile respective nu au fost înregistrate în patrimoniu ori au fost utilizate în interes personal sau pentru obţinerea de profit. Deci, în loc ca pentru autoturismele importate să se fi plătit taxe vamale, care echivalau cu 128 miliarde de lei, s-a ajuns ca în cazul majorităţii fundaţiilor constituite din persoane fizice, câţi membri sunt, atâtea maşini primite ca donaţii să existe. Apare foarte limpede cum o lege strâmb croită, creează condiţii pentru ca evaziunea fiscală să se practice în linişte...”

Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor produselor livrate şi, implicit, calculează accizele în raport de preţurile respective şi nu de costurile efective ale produselor, aşa cum este legal. Concret, evaziunea fiscală se realiza prin: utilizarea ca bază de calcul a accizelor datorate pentru băuturile alcoolice, a preţurilor de livrare negociate cu cumpărătorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost realizate produsele; stabilirea preţului materiei prime (porumbul), din care s-a obţinut alcoolul folosit la fabricarea băuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.

În urma unui control efectuat de Curtea de Conturi, în cadrul atribuţiilor sale de verificare a formării resurselor financiare ale statului, privind calcularea, evidenţierea şi vărsarea la bugetul de stat a accizelor pentru alcool şi băuturi alcoolice, a rezultat că 43% dintre agenţii economici verificaţi s-au sustras de la plata accizelor. Valoarea sustragerilor, constând în accize şi T.V.A., care nu au fost vărsate la bugetul de stat reprezenta peste 80 miliarde de lei, la care se adaugă majorările de întârziere, în sumă de aproape 40 miliarde lei.

Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor către bugetul de stat se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altă modalitate de evaziune, la care apelează de cele mai multe ori cetăţeni străini, rezidenţi în România, este aceea a folosirii de facturi externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici decât cele reale. Nu lipsesc din România nici firmele fantomă al căror singur scop îl reprezintă înşelăciunea şi evaziunea fiscală.

De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele unor cetăţeni care nu au fost niciodată în România sau care au plecat din ţară la scurt timp după înfiinţarea lor. Numai într-o singură lună a anului 1997, poliţiştii au descoperit şi anihilat 37 astfel de firme. În numele unor astfel de firme se emit şi se folosesc ordine de plată fictive prin care se sustrag sume importante cuvenite bugetului de

Page 104: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

104

stat sau sunt înşelate de o serie de firme din alte localităţi. Prin apelarea la astfel de căi de realizare a evaziunii fiscale se sustrag de la bugetul de stat zeci de miliarde de lei.

Evaziunea fiscală se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială. Astfel, de exemplu, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, nu de puţine ori, părţile se înţeleg ca preţul vânzării înscris în actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie inferior celui practicat în realitate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la un preţ mai mic.

În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adăugată în România, s-au conturat multiple forme ale evaziunii fiscale şi în acest domeniu. Printre formele cele mai des întâlnite pot fi menţionate90:

• vânzările nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu de descoperit. Practic, vânzările de bunuri sau prestările de servicii se fac fără întocmirea documentelor corespunzătoare şi, evident, fără înregistrări în contabilitate;

• omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj care nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi comercianţi concurenţi, care vor solicita clienţilor taxa pe valoarea adăugată;

• înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată (gen barter), cu plată redusă, fără factură sau eventual cu o factură de valoare redusă. Într-o asemenea situaţie, sigur că va avea loc deducerea unei taxe mai mici, însă pe total circuit (este vorba de circuitul mărfii de la producător la consumator), valoarea masei impozabile se va diminua şi la bugetul de stat se va încasa o sumă mai mică;

• deducerile false, care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de facturi false, prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin folosirea de facturi care se referă la cumpărări inexistente;

• erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au, totuşi, o influenţă destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă valoarea lor este mare;

• aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea serioasă a sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacă este asociată cu facturi false, fiindcă altfel plătitorul de T.V.A, nu are cum să profite de această practică;

• cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă dreptul la deducere, fără însă ca în realitate aceste operaţiuni să fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnită este aceea a solicitării deducerii taxei pe valoarea adăugată, pentru acelaşi bun exportat, de către doi agenţi economici, pe considerentul că documentele privind bunul respectiv au circulat prin mai multe societăţi comerciale.

Cu toată diversitatea metodelor la care contribuabilii recurg pentru a se sustrage ilegal de la plata obligaţiilor fiscale care le revin, este posibilă realizarea unei clasificări a fenomenelor de evaziune fiscală astfel:91

a. frauda tradiţională care constă în sustragerea parţială sau totală de la plata obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte sau prin neîntocmirii documentelor cerute de legislaţia în vigoare.

b. frauda juridică care presupune ascunderea adevăratei naturi a unui organism sau a unui contract pentru a putea scăpa de anumite consecinţe fiscale.

c. frauda contabilă care rezidă în crearea unei aparente contabilităţi regulate, prin utilizarea de documente false, precum facturi false şi a unor documente pentru cheltuieli contrafăcute, în scopul majorării tuturor cheltuielilor efectuate, diminuând veniturile, ţinerea unei evidenţe duble (reale şi fictive), falsificarea bilanţurilor. Scopul final al acestei practici îl reprezintă reducerea profitului impozabil şi stabilirea unei valori a TVA dedusă redusă.

90 Bistriceanu, G., Sistemul fiscal al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, p.283 91 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.277

Page 105: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

105

d. evaziunea frauduloasă prin evaluare care reprezintă un procedeu de diminuare a valorii stocurilor, de supraestimare a amortismentelor şi provizioanelor, având drept obiectiv şi efect deplasarea profitului în timp.

Toate aceste abateri se sancţionează atât prin măsuri pecuniare, cât şi privative de libertate.

10.3. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale

În România, printre măsurile care pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale,

menţionăm92: • unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu ansamblul

cadrului legislativ din economie; • eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală şi o mai

bună corelare a facilităţilor fiscale; • în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească; pe lângă prevederile punitive, şi cele care pot

determina un comportament economic normal, care să conducă la limitarea ariei evaziunii fiscale;

• reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanţelor, astfel încât să se elimine paralelismele şi suprapunerile din activitatea organelor de control financiar şi fiscal, în ceea ce priveşte supravegherea fiscală, controlul fiscal şi combaterea evaziunii fiscale, şi asigurarea coordonării unitare în profil teritorial şi la nivel central a tuturor activităţilor de control;

• trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe un plan secundar a controlului permanent şi excesiv;

• editarea unei publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor, care să faciliteze interpretarea unitară a cadrului normativ privind identificarea şi combaterea evaziunii fiscale;

• stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru cointeresarea aparatului fiscal;

• implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist;

• instituirea unui sistem intern de pregătire permanentă a personalului din aparatul Ministerului Finanţelor cu atribuţii în identificarea şi combaterea evaziunii fiscale. Ca o concluzie finală, se poate afirma că fără o analiză profundă şi sistematică a

mecanismelor interne ale fenomenului evazionist este greu să se pună în mişcare instrumente şi măsuri care să conducă la combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.

10.4. Repercusiunea impozitelor

Echitatea fiscală cere ca persoana care plăteşte impozitul statului să-l şi suporte efectiv, în

realitate, nu de puţine ori lucrurile stau altfel. Atunci când persoana care plăteşte impozitul îl şi suportă efectiv, avem de-a face cu ceea ce se numeşte incidenţă directă. De exemplu, muncitorul sau funcţionarul este plătitorul şi, totodată, suportatorul impozitului pe veniturile din salarii.

În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul reuşeşte să recupereze, parţial sau total, suma achitată statului de la alte persoane cu care intră în raporturi economice. Atunci când persoana care plăteşte impozitul statului nu este una şi aceeaşi cu persoana care îl şi suportă efectiv, avem de-a face cu incidenţă indirectă sau repercusiune.

Impozitele care se pot repercuta mai uşor sunt cele indirecte, deoarece ele se varsă statului de către întreprinderile industriale, prestatoare de servicii, comerciale etc., iar acestea le adaugă la preţul mărfii şi le transferă, asupra cumpărătorilor, în anumite limite, pot fi repercutată şi unele impozite directe, cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit

92 Bistriceanu, G., Sistemul fiscal al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, p.280

Page 106: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

106

Am considerat necesară prezentarea clasificării repercursiunii datorită importanţei fenomenului evazionist şi a faptului că aceasta reprezintă una dintre cauzele fenomenului de evaziune, astfel:

Din punct de vedere juridic, repercusiunea poate fi de două feluri93: • repercusiune oficială (repercusiune în intenţia legiuitorului), caz în care însăşi legea face

distincţie între plătitorul impozitului (contribuabilul legal) şi suportatorul acestuia (contribuabilul de fapt). Cel mai adesea este cazul impozitelor indirecte (T.V.A., de exemplu), dar şi al unor impozite directe, percepute prin stopaj la sursă;

• repercusiune neoficială, care se produce atunci când contribuabilul de drept transmite sarcina fiscală asupra altui subiect economic, devenit contribuabil real, împotriva voinţei legiuitorului, care nu prevede, nu doreşte şi nici nu cunoaşte acest lucru în momentul instituirii impozitului.

În funcţie de modul în care se realizează transpunerea sarcinii fiscale, putem distinge: • repercusiune progresivă, când transpunerea se realizează de la producător la consumator; • repercusiune regresivă, când transpunerea se realizează de la consumator la producător; • repercusiune oblică, când transferarea impozitelor are loc asupra altor operaţiuni economice

decât asupra celei care i-a dat naştere iniţial (cum ar fi, de pildă, creşterea salariilor motivată de creşterea impozitelor pe consum). Din punct de vedere al condiţiilor concrete, locul şi momentul când fenomenul se manifestă,

repercusiunea impozitelor poate fi parţială sau integrală, în funcţie de o serie de factori, cum sunt: • gradul de concentrare a activităţilor producătoare de venituri impozabile; • raportul, existent pe piaţă, între cererea şi oferta aferentă unor bunuri sau servicii impozabile

(dacă cererea este mai mare decât oferta, repercusiunea se poate realiza mai uşor); • gradul de ocupare a forţei de muncă şi evoluţia consumului de bunuri şi servicii în legătură

cu acesta; • felul mărfurilor şi/sau serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării (transpunerea este

posibilă, într-o măsură mai mare, în cazul mărfurilor şi/sau serviciilor cu cerere neelastică).

93 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.281

Page 107: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

107

CAPITOLUL 11

ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ

11.1. Conţinutul economic al creditului public

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şl cele de la

întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În asemenea situaţii, autorităţile publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de mijloace băneşti temporar libere, cerându-le să le încredinţeze o parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare.

Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea creditului public.

Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deţinătoare de mijloace băneşti libere, fie prin intermediul unor instituţii specializate - bănci, case de economii, case de asigurări sociale şi de pensii, societăţi de asigurări şi reasigurări etc. - care colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp determinat94.

În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, ca şi unele categorii sociale, pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale populaţiei (credite de consum).

Cererea de credit - public şi privat - vine din partea autorităţilor publice, a agenţilor economici şl a populaţiei, şi oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile băneşti temporar disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale băncilor şi altor instituţii financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti ale micilor producători de mărfuri, liber-profesioniştilor şi celorlalte categorii sociale. Având aceleaşi surse de formare, creditul public intră în competiţie cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea de credite din partea agenţilor economici limitează accesul la credite al autorităţilor publice şi invers.

Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziţia acelor solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a dobânzii, precum şi eventuale alte avantaje. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în mod neproductiv nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata dobânzii şi restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în principal pe seama impozitelor şi a taxelor.

În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menţionat că sunt şi cazuri când sumele împrumutate de stat capătă o destinaţie productivă. În asemenea situaţii, dobânda se suportă din valoarea adăugată în urma utilizării productive a împrumuturilor respective.

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri cuvenite. Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:

1. Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor.

2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul fixat, 94 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 108: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

108

persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.

3. Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deţinătorilor de înscrisuri publice, “preţul” acestei folosinţe. “Preţul” la care ne referim îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte avantaje materiale. Aşa cum s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între altele, prin contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi.

Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul considerat acoperă integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat, totuşi pe parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu existe o concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plăţile devansează încasările, ceea ce provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele se înregistrează un plus de resurse faţă de ritmul normal al plăţilor.

Organul însărcinat cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască din timp perioadele în care se profilează goluri de casă pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului de stat. În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor instituţii publice nu acoperă golul de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe termen scurt la alţi deţinători de resurse băneşti de pe piaţă. În ultimă instanţă se face apel la banca centrală a ţării, sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.

Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca centrală, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur95. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin lege, în timp ce în altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de tezaur ca instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).

În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) şi contractarea de împrumuturi. De cele mai multe ari, guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie.

11.2. Datoria publică

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de

unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat. Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut, indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică. În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin Ministerul Finanţelor, împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri96:

• finanţarea deficitului bugetului de stat; • refinanţarea datoriei publice; • susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului; • finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor

prioritare ale economiei; • finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar românesc;

95 Bonurile de tezaur sunt titluri de credit purtătoare de dobândă, ce se pot emite de către Ministerul Finanţelor pe baza legii anuale privind adoptarea bugetului de stat în scopul execuţiei bugetului, pentru a face faţă cheltuielilor statului până la încasarea veniturilor şi a căror scadenţă nu poate depăşi sfârşitul anului financiar. 96 Bistriceanu, G., Bugetul de stat al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p.269

Page 109: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

109

• finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi resurse energetice;

• îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi; • amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei

neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri; • finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat; • finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale altor

calamităţi; • menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei

statului; • alte necesităţi aprobate prin legi speciale. Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru: • crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate sau de stat, pe

baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern; • finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv producţia

de bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru export; • finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru servicii sociale; • finanţarea achiziţiilor publice.

Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, după caz, din împrumuturi special contractate pentru refinanţarea datoriei publice, din resurse ale Contului General al Trezoreriei statului, precum şi din alte resurse stabilite prin dispoziţii legale. Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzilor şi a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale statului.

Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ97: • titlurile de stat eliberate în monedă naţională; • împrumuturile de stat acordate de Banca Naţională a României în condiţiile stabilite prin

Legea privind statutul Băncii Naţionale a României; • împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România; • împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi de la agenţii

guvernamentale. Instrumentele datoriei publice externe a României includ: • titlurile de stat eliberate în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe; • împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii guvernamentale, instituţii

financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale; • împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung; • împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu sau lung. Contractarea împrumuturilor publice prezintă o serie de avantaje98: • ca şi opţiune la împrumuturi, majorarea impozitelor ar afecta standardul de viaţă al

populaţiei, măsura fiind în acelaşi timp nepopulară, dăunătoare imaginii puterii politice care a promovat-o şi sancţionabilă electoral prin vot;

• oferă alternative de fructificare a unor capitaluri băneşti temporar libere în economie; • constituie mijloace mai rapide de procurare a resurselor financiare decât impozitele (mai

ales cele directe), deoarece perioada aferentă construirii asietei fiscale este superioară celei necesare subscrierii împrumutului şi efectuării vărsămintelor în contul acestuia;

• consolidează patrimoniul statului doar în măsura în care destinaţiile împrumuturilor vizează acoperirea unor cheltuieli cu caracter productiv.

Dezavantajele împrumuturilor publice se rezumă la faptul că99:

97 Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 286 98 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 149 99 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 149

Page 110: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

110

• transferă temporal sarcina datoriei, angajând generaţiile viitoare să suporte cheltuielile de rambursare, numai însă în măsura în care acestea la rândul lor nu „consimt să-l refinanţeze prin contractarea altor împrumuturi”

• reduc masa creditului privat, descurajând în acest fel iniţiativa privată; • descurajează plasarea capitalurilor, în vederea fructificării acestora, în instituţii

financiar-bancare private; • în perioadele de depresiune economică statul poate să preschimbe înscrisurile unui

împrumut vechi cu o dobânda ridicată, cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o dobândă mai mică;

• pe fondul eventualei deprecieri accelerate a monedei naţionale, statul poate diminua anumite avantaje materiale oferite iniţial creditorilor.

11.3. Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă

Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În funcţie de durata

pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1 - 2 ani), mijlocii (3 - 5 ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.

În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele modalităţi: a) în cote egale; b) în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv şi c) într-o singură tranşă, la scadenţă.

La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau una morală. În primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de dispoziţie asupra mărfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri ale domeniului public ş.a), rezervele de aur şi devize ale statului etc.

Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către : a) întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă); b) bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare); c) guverne (credite guvernamentale); d) organisme financiare internaţionale (credite financiare); e) rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat). Printre organismele financiare internaţionale, care acordă asistenţă publică multilaterală, se

numără: a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), denumită şi Banca

Mondială; b) organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare (înfiinţată în

1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică de Dezvoltare (1966); Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (1991);

c) organismele financiare ale Comunităţii Economice Europene: Fondul European de Dezvoltare (creat în 1957) şi Banca Europeană de Investiţii (înfiinţată în 1958);

d) organismele financiare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc: Banca Internaţională de Cooperare Economică (înfiinţată în 1963) şi Banca Internaţională de Investiţii (înfiinţată în 1970).

Instituţiile de la litera d) şi-au încetat activitatea în urma desfiinţării CAER. Noţiunea de datorie externă prezintă o arie de manifestare mai largă şi are mai multe

sensuri100:

100 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, pp. 306-307

Page 111: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

111

a) datoria externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat.

b) datoria externă brută în sens restrâns, cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, cu următoarele excepţii:

• credite pe termen scurt (sub 1 an), considerate operaţii financiare curente; • investiţiile străine directe care nu au termen de rambursare sau de lichidare; • ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă publică

bi- şi multilaterală; • împrumuturi externe cu perioadă de graţie de peste 10-15 ani; • credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile competente. c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul

său, cuprinde sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută străină, bunuri şi servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică.

Datoria externă nu cuprinde, deci următoarele: • datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice; • datoria din tranzacţii cu Fondul Monetar Internaţional; • datoria ce poate fi achitată la opţiunea debitorului în moneda ţării sale; • sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite

termene de plată. d) datoria externă netă, cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor

unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată. În România, Guvernul poate angaja, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe. Aceste

împrumuturi externe pot fi contractate fie direct de autorităţile centrale, fie de către societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia statului.

Page 112: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

112

MODULUL II

SISTEMUL BUGETAR. ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC

Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut.

CAPITOLUL 12

BUGETUL DE STAT

12.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia concură

o abordare juridică şi alta economică101. Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile

şi cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă legislativă, cheltuielile şi resursele statului”. Această definiţie pune în evidenţă necesitatea aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari.

Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul de stat are caracter obligatoriu. Totodată, se subliniază faptul că bugetul este un act de previziune a resurselor publice şi a modului de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează pentru o perioadă de un an. Între prevederile înscrise în legea bugetului de stat şi execuţia veniturilor şi cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care impun anumite corective şi aprobarea de către puterea legislativă a unor rectificări ale bugetului în cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.

Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică.

Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului, ca şi durata de timp pentru care se elaborează bugetul.

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică modernă, bugetul este considerat ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut şi a nivelului folosirii resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase dispute, iar efectele acesteia sunt, cel mai adesea, contradictorii.

Un anumit nivel al produsului intern brut şi măsura în care acesta este repartizat pentru formarea brută de capital şi consum determină nivelul indicatorilor bugetari şi constituie baza evoluţiei favorabile a resurselor în viitor.

Bugetul de stat, ca o componentă de bază a bugetului general consolidat şi a finanţelor publice în general, înainte de toate, reflectă relaţii sociale de natură economică sub formă bănească, ce se statornicesc între stat, pe de-o parte, şi membrii săi, persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, în procesul repartiţiei produsului intern brut, potrivit obiectivelor de politică economică şi socială a claselor politice aflate la putere la un moment dat, în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii.

101 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Page 113: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

113

12.2. Principii bugetare

De-a lungul vremii, în construcţia şi executarea bugetelor publice s-au impus o serie de

reguli şi condiţii, transformate ulterior în adevărate principii, respectate într-o măsură mai mare sau mai mică de toate guvernele în ceea ce priveşte administrarea şi gestionarea banului public. Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai mult sau mai puţin rigide.

Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă este un tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă102. Astfel, bugetul trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să permită compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.

În toate fazele procesului bugetar, referitor la elaborarea, execuţia şi raportarea execuţiei bugetului, s-au impus o serie de reguli şi principii de a căror respectare depinde în mare măsură buna sau proasta administrare şi gestionare a fondurilor publice ale unei naţiuni.

Ultimele reglementări româneşti în materie103 stipulează următoarele principii şi reguli de bază cu privire la elaborarea, aprobarea, executarea şi raportarea bugetului de stat.

A) Principii a) principiul anualităţii; b) principiul universalităţii; c) principiul unităţii; d) principiul specializării bugetare; e) principiul publicităţii; f) principiul unităţii monetare. B) Reguli a) cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările

conţinute în legi specifice şi legile bugetare anuale; b) în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative ale căror

prevederi atrag micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii au obligaţia să prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de resurse sau plusului de cheltuieli.

Faţă de principiile şi regulile din cadrul procesului bugetar românesc, de-a lungul timpului s-au impus, cristalizat şi aplicat şi altele, adiacente sau complementare lor, cum ar fi:

g) principiul neafectării veniturilor care nu se substituie principiului universalităţii bugetare şi este complementar acestuia;

h) principiul realităţii; i) principiul echilibrului aplicat în execuţia bugetară a Uniunii Europene.

12.2.1. Anualitatea bugetului

Principiul anualităţii presupune ca „veniturile şi cheltuielile bugetare să fie aprobate pe o perioadă de un an, perioadă care corespunde şi exerciţiului bugetar”. În România s-a adoptat regula ca exerciţiul bugetar să coincidă cu anul calendaristic104.

Nu în toate ţările lumii anul bugetar coincide cu cel calendaristic (cum se întâmplă în România), aceasta atât din cauze de tradiţie, cât şi din cauze care ţin, mai degrabă, de situaţia economico-financiară a statului respectiv (anul agricol etc).De exemplu:

• în ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, etc, anul bugetar coincide cu anul calendaristic (1 ianuarie - 31 decembrie);

102 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008. 103 Legea finanţelor publice nr. 500/2002 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 597/13.08.2002 secţiunea I. 104 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, p. 48

Page 114: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

114

• în alte ţări, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, etc, anul bugetar începe la 1 aprilie şi se încheie la 31 martie;

• în Australia, intervalul este cuprins între 1 iulie - 30 iunie; • în SUA, anul bugetar este cuprins în perioada 1 octombrie – 30 septembrie;

În practica bugetară, referitor la respectarea principiului anualităţii, s-au identificat două sisteme de execuţie bugetară, respectiv: sistemul de exerciţiu bugetar şi sistemul de gestiune bugetară105.

„Sistemul de gestiune”, obligă ca creditele bugetare care nu au fost folosite până la încheierea exerciţiului să-şi piardă valabilitatea, iar veniturile prognozate neîncasate până la finele acelui exerciţiu să se contabilizeze în anul în care se încasează efectiv, deci în perioadele viitoare.

„Sistemul de exerciţiu”, presupune existenţa unei perioade de închidere de câteva luni, timp în care creditele bugetare nefolosite până la sfârşitul anului se pot folosi în acea perioadă, iar veniturile anului de plan şi încasate după 31 decembrie a anului respectiv se vor contabiliza pentru exerciţiul căruia le aparţin dacă acestea se încasează în perioada de închidere.

Fiecare sistem prezintă inconveniente în felul său, astfel: „sistemul de gestiune” nu permite efectuarea şi evidenţierea în contabilitate a tuturor veniturilor şi cheltuielilor aprobate pe acel exerciţiu dacă se înregistrează rămâneri în urmă, iar „sistemul de execuţie” determină o perioadă de închidere care obligă la o contabilitate dublă, una care să evidenţieze închiderea operaţiunilor financiare pentru exerciţiul precedent şi una care să înregistreze veniturile şi cheltuielile exerciţiului care a început.

Stabilirea exerciţiului bugetar, într-un fel anume, depinde de multe ori de caracterul acelei economii, preponderent agricolă sau industrială, şi chiar de regimul de lucru al parlamentului acelei ţări, precum şi de mulţi alţi factori, printre care tradiţia poate juca un rol important.

În România anul bugetar coincide cu anul calendaristic. Execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în contul bugetului anului următor (metoda de gestiune).

12.2.2. Universalitatea bugetului

Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar, interzicând compensarea intre cheltuieli şi venituri proprii.

Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce constituie excepţii de la principiul universalităţii, ca de exemplu:

• resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o afectaţie specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;

• fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii determinate;

• reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite sau acordate cu titlu provizoriu.

Avantajele respectării principiului universalităţii sunt106: • permite cunoaşterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor

publice, precum şi a corelaţiei existente între anumite venituri şi cheltuieli care se află în conexiune strânsă;

• conferă Parlamentului dreptul de control asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice.

105 Idem 106 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008.

Page 115: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

115

12.2.3. Unitatea bugetară

În conformitate cu accepţiunea lui clasică, principiul unităţii bugetare presupune înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur document. Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale, în cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului, cât şi pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.

Derogările de la principiul unităţii bugetare, acceptate în prezent în practica internaţională, se referă la elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe şi conturi speciale de trezorerie.

Bugetele anexă sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că soldul lor figurează la partea de venituri a bugetului de stat, dacă nivelul veniturilor este mai mare decât cel al cheltuielilor, sau la partea de cheltuieli a bugetului de stat, dacă primesc subvenţii de la acesta.

Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un venit propriu-zis pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv.

Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în contul bugetului de stat se realizează în multe ţări prin intermediul sistemului trezoreriei.

Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu largă autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de serviciile publice care dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial, cum ar fi: serviciile sociale, financiare, culturale şi de educaţie.

O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităţilor locale, care sunt votate de reprezentanţii aleşi ai unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt supuse reglementărilor în materie de control bugetar.

În România, există o multitudine de bugete elaborate şi aprobate la nivel central şi local, determinate de specificul economiei noastre în tranziţie, ceea ce face ca unitatea bugetară să nu fie respectată în forma ei clasică.

Excepţiile de la principiul unităţii bugetare sunt reprezentate de bugetul asigurărilor sociale, de bugetele fondurilor speciale, de bugetele anexă şi de bugetele autonome întocmite de instituţii şi regii publice, care trebuie să-şi acopere cheltuielile din venituri proprii.

Bugetul general consolidat este corelat, din punctul de vedere al asigurării echilibrului, cu bugetul asigurărilor sociale de stat şi cu bugetele locale care funcţionează ca bugete autonome şi care sunt supuse aprobării Parlamentului. Anual, se prevăd prin lege fondurile speciale care funcţionează pe principiul bugetelor anexă şi care diferă de la un an la altul ca număr şi dimensiune în raport de scopurile pentru care se constituie. În execuţie, intervin rectificări ale bugetului datorită influenţei unor factori nou apăruţi sau imposibilităţii colectării veniturilor la nivelul prevăzut prin legea de adoptare a bugetului. Rectificările sunt propuse de Guvern şi aprobate de Parlament.

Deşi unitatea bugetară prezintă o serie de avantaje, în tot mai multe state contemporane s-a renunţat la respectarea deplină a acestui principiu, preferându-se procedeul pluralităţii bugetare. Astfel, pe lângă bugetul statului care este considerat un buget ordinar sau general, se întocmesc şi alte bugete publice: conturi speciale, bugete extraordinare, bugete anexe, bugete autonome, bugete ale fondurilor speciale etc.

Derogările principiului unităţii bugetare sunt107: conturile speciale ale tezaurului public; bugetele extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; rectificarea legilor bugetare anuale; bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.

Restrângerea aplicării acestui principiu al unităţii bugetare este influenţată şi de autonomia financiară a unor instituţii publice şi care îşi întocmesc bugete autonome, iar altele bugete anexe. Astfel, din punct de vedere financiar, aceste instituţii sau regii publice funcţionează ca întreprinderi private, care utilizează resursele proprii pe seama cărora, de regulă, îşi acoperă cheltuielile exclusiv.

107 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008

Page 116: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

116

12.2.4. Neafectarea veniturilor bugetare

Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor.

Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat. În practică se înregistrează frecvente abateri şi de la acest principiu. Astfel, pentru finanţarea unor servicii ale statului sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din anumite surse.

În România, Legea privind finanţele publice prevede expres destinaţia resurselor publice înţelese ca resurse totale, şi care vizează: domeniul social, asigurarea cerinţelor de apărare a ţării şi a ordinii publice, susţinerea unor programe de cercetare fundamentală, domeniul economic şi finanţarea administraţiei de stat centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege. Fondurile speciale, aprobate anual prin legea bugetară, evidenţiază venituri cu afectaţie specială reprezentând o excepţie de la principiul neafectării veniturilor bugetare.

12.2.5. Specializarea bugetară

Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.

Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.

O altă cerinţă a clasificaţiei bugetare se referă la faptul că schema respectivă trebuie să fie simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze bugetul. Astfel, clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine clară în legătură cu sursele de provenienţă a veniturilor şi să permită identificarea impozitelor directe, iar în cadrul acestora, a impozitului pe veniturile persoanelor fizice şi a impozitului pe profit, să evidenţieze nivelul impozitelor indirecte percepute la vânzarea bunurilor de larg consum în mod distinct faţă de celelalte categorii de bunuri şi să reflecte veniturile cu caracter extraordinar.

Legea finanţelor publice nr. 500/2002 precizează că gruparea resurselor financiare publice şi a cheltuielilor publice potrivit principiului specializării bugetare se face pe fiecare buget în parte, în funcţie de specificul resurselor care se gestionează prin acel buget şi de categoriile de acţiuni şi obiective care se finanţează prin el. Clasificarea cheltuielilor după criteriul economic este comună pentru toate acţiunile şi domeniile de activitate, din care cauză fiecare capitol şi subcapitol din cadrul clasificaţiei funcţionale se grupează şi după criteriul economic. Potrivit clasificaţiei bugetare veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole şi aliniate.

12.2.6. Echilibrul bugetar Acest principiu reprezenta odată o cerinţă de bază în teoria finanţelor publice clasice. El

funcţiona în majoritatea ţărilor lumii, aceasta până aproximativ în perioada crizei economice din 1929-1933, când, pentru a-i înlătura consecinţele şi pentru a preîntâmpina şi altele, majoritatea ţărilor lumii au încercat practica „bugetelor ciclice”, elaborate pe un număr mai mare de ani. În prezent, majoritatea ţărilor lumii îşi construiesc bugetele cu deficit, care variază ca pondere în produsul intern brut, în funcţie de politicile bugetare pe care le adoptă partidele politice aflate la guvernare în acea perioadă.

Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.

Page 117: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

117

Asigurarea echilibrului ar fi posibilă prin folosirea uneia dintre următoarele tehnici: • constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite obţinute în

perioadele de prosperitate ale ciclului economic; • tehnica fondului de egalizare are drept punct de pornire perioada de depresiune a ciclului

economic şi vizează restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui interval de timp îndelungat;

• tehnica amortizării alternative se bazează pe gestionarea datoriei publice în condiţii de ciclicitate a activităţii economice.

Fondul de rezervă108 se constituie în perioada de prosperitate pe seama impozitelor încasate în plus, datorită sporirii materiei impozabile, şi pe seama reducerii cheltuielilor cu subvenţiile, investiţiile publice şi protecţia socială, în condiţiile în care afacerile private prosperă, iar şomajul este asanat.

Acest fond alimentat în anii buni ai ciclului poate fi tezaurizat sau, pentru a-l feri de pericolul inflaţiei, el ar putea fi plasat în aur sau devize. La el urmează să se apeleze în perioadele nefavorabile ale ciclului economic când datorită stagnării afacerilor şi reducerii masei impozabile veniturile bugetului scad, iar cheltuielile de intervenţie a statului prin investiţii publice şi prin protecţia socială sunt în creştere.

În cazul Fondului de egalizare procedura se declanşează în perioada de recesiune a ciclului când veniturile statului scad, iar cheltuielile sale cresc. Pentru acoperirea deficitului care apare statul apelează la venituri extraordinare. Ele se înregistrează într-un cont distinct pentru a putea fi identificate cu uşurinţă. Urmează ca apoi, în perioada de prosperitate, pe măsură ce cheltuielile statului se reduc, iar veniturile sale cresc, să se constituie un fond de egalizare care să poată fi angajat în lichidarea datoriilor contractate pentru asanarea crizei anterioare109.

Amortizarea alternativă a datoriei publice constă în accelerarea ritmului rambursării împrumuturilor de stat în faza de prosperitate când statul dispune de venituri suficiente, şi în încetinirea acestui ritm sau chiar sistarea plăţilor în contul datoriei publice în faza de recesiune. La incertitudinile semnalate la soluţiile precedente se adaugă aici şi reacţia creditorilor statului care nu agreează soluţia sistării plăţilor deoarece şi ei se confruntă, la fel ca şi statul debitor, în faza de recesiune, cu dificultăţi financiare110.

Principiul echilibrului bugetar nu este respectat în practica bugetară întrucât bugetele publice se întocmesc cu deficit. În aceste condiţii, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului public se interzice recurgerea la emisiunea monetară sau la finanţarea directă de către bănci.

Când apar goluri temporare de casă, acestea pot fi acoperite, pe intervalul de timp până la încasarea veniturilor, pe seama resurselor aflate în conturile trezoreriei generale a statului stabilite de Ministerul Finanţelor Publice şi în completarea acestora se apelează la emiterea de titluri de stat.

12.2.7. Publicitatea bugetului

Principiul publicităţii stabileşte că „sistemul bugetar este deschis şi transparent”, acest lucru realizându-se prin111:

• dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora; • publicarea actelor normative prin care au fost aprobate bugetele, precum şi a conturilor

anuale de execuţie a acestora; • mijloacele de informare în masă au acces la difuzarea tuturor informaţiilor cu privire la

conţinutul bugetului de stat, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.

108 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 81 109 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 81 110 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 81 111 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, 48

Page 118: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

118

Principiul publicităţii presupune ca bugetul public să fie adus la cunoştinţa opiniei publice prin mijloacele de informare mass-media, atât în faza de proiect, cât şi în timpul dezbaterilor parlamentare, urmând ca după adoptarea de către Parlament, legea bugetară să fie publicată în Monitorul Oficial şi în culegeri legislative.

12.2.8. Principiul unităţii monetare

Principiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare să fie exprimate în monedă naţională.

Page 119: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

119

CAPITOLUL 13

PROCESUL BUGETAR

13.1. Conţinutul, etapele şi caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor

întreprinse de instituţiile competente ale statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală. Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.

Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi cheltuielile publice îl constituie bugetul general consolidat.

Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la112: • elaborarea proiectului de buget; • aprobarea bugetului; • execuţia bugetului; • încheierea execuţiei bugetului; • controlul execuţiei bugetului; • aprobarea conturilor generale privind execuţia bugetului.

13.1.1. Elaborarea proiectului de buget

Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin subsistemul instituţiilor publice aflate în

structura acestuia. Elaborarea proiectului de buget se bazează pe113: • prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali din anul bugetar pentru care se

întocmeşte bugetul şi ale celor pentru următorii trei ani; • politicile fiscale şi bugetare; • prevederile memorandumurilor de finanţare, de înţelegere sau ale altor acorduri

internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;

• politicile şi strategiile sectoriale, priorităţile stabilite în formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;

• propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite; • programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor

acţiuni de ansamblu, programe ce sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program;

• propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;

• posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar. Odată finalizat, proiectul de buget se concretizează într-un pachet de documente care constă

în: • expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat. • anexele la proiectul de lege bugetară, în care sunt reflectate structura veniturilor pe

diferite categorii de impozite, taxe şi surse de natură nefiscală, precum şi cea a cheltuielilor, pe agenţii guvernamentale, iar în cadrul acestora în raport cu conţinutul economic al cheltuielilor (curente, din care de personal şi materiale, respectiv de capital).

112 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008 113 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008

Page 120: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

120

• informaţii documentare privind modul de fundamentare a bugetului, care sunt utile forului legislativ cu ocazia analizei şi dezbaterilor în vederea aprobării proiectului de lege privind bugetul de stat.

Proiectul de buget, conţinând setul de documente enumerate mai sus, se transmite Parlamentului pentru aprobare. El reprezintă concretizarea uneia dintre cele mai importante decizii ale puterii executive şi este asumat de Guvern în ansamblul său, precum şi de către fiecare membru component al Cabinetului. Ca urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii Executivului au obligaţia ca, alături de ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma însuşită de Guvern.

De asemenea, odată cu elaborarea şi aprobarea Legii bugetului de stat cu sprijinul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, are loc elaborarea şi aprobarea bugetului Fondului naţional unic al asigurărilor sociale de sănătate ca parte integrantă în anexă, la Legea bugetului de stat.

Paralel cu demersurile organelor de specialitate ale statului pentru elaborarea Legii bugetului de stat şi a proiectului bugetului de stat, aceleaşi organe (în cadrul aceluiaşi calendar bugetar), dintre care un rol important îl deţine Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, elaborează proiectul Legii bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj, precum şi proiectele bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj.

În acelaşi cadru, elaborarea proiectelor bugetelor locale se face pe baza proiectelor bugetelor proprii ale administraţiilor publice locale şi ale instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea lor.

13.1.2. Aprobarea bugetului

Instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe proiectul de buget este Parlamentul.

În Parlament proiectul de buget parcurge următoarele etape114: • prezentarea de către primul ministru (sau ministrul finanţelor) a raportului pe marginea

proiectului de buget în plenul Parlamentului; • examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului

(structurate, de obicei, pe domenii, cum ar fi: educaţia, cultura, ocrotirea sănătăţii, amenajarea teritoriului şi protecţia mediului, apărare şi siguranţă naţională, agricultură, industrie şi transporturi etc.);

• concilierea amendamentelor (modificărilor) propuse la proiectul de buget; • analiza şi aprobarea acestuia în comisia de specialitate a legislativului, adică cea de

buget, finanţe şi bănci. Dezbaterea şi aprobarea proiectelor de buget în Parlament este influenţată de modul de

organizare al acestuia - unicameral sau bicameral - şi de competenţele în ceea ce priveşte formularea de amendamente la proiectul de buget.

13.1.3. Execuţia bugetului

După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în Monitorul oficial al ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează pe durata anului bugetar.

Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de forul legislativ.

Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu excepţia veniturilor din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins. La rândul lor, cheltuielile

114 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.78

Page 121: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

121

bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi depăşite, instituţiile publice care execută bugetul fiind obligate să respecte întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare alocaţie bugetară.

Încasarea veniturilor cuvenite bugetului şi, respectiv, efectuarea plăţilor de la buget se efectuează fie printr-o instituţie specializată aflată în subordinea Ministerului Finanţelor (trezoreria statului), fie prin sistemul băncilor comerciale, pe bază de convenţii privind prestarea de servicii, încheiate între acestea şi Ministerul Finanţelor.

Execuţia veniturilor bugetului de stat este activitatea de încasare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri cuvenite acestui buget. Principiile ce stau la baza execuţiei veniturilor bugetare sunt115:

• nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi înscrise în buget şi încasate, dacă acestea nu au fost stabilite prin lege;

• legea bugetară anuală aprobă, pentru fiecare an, lista impozitelor, taxelor şi a cotelor acestora, precum şi a celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă;

• este interzisă perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire de contribuţii directe sau indirecte în afara celor stabilite prin lege.

Execuţia bugetară se încadrează strict în anul financiar, care are aceeaşi durată ca şi exerciţiul bugetar, atât pentru stat, cât şi pentru agenţii economici.

Execuţia veniturilor bugetare se realizează prin - aparatul fiscal al Ministerului Finanţelor şi constă în derularea mai multor faze procedurale succesive. În cazul impozitelor directe fazele execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de perceperea efectivă a impozitului.

Aşezarea impozitului reprezintă identificarea şi dimensionarea materiei impozabile a unei persoane fizice sau juridice, care, potrivit legilor fiscale, intră sub incidenţa impozitării.

Lichidarea constituie determinarea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile în raport cu cotele de impozit şi alte condiţii prevăzute de lege. Pe baza acestor date se procedează la deschiderea rolului fiscal al persoanei fizice sau juridice respective, în care se înscrie suma datorată (debitul) de persoana în cauză.

Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului respectiv într-un document (dispoziţie), în baza căruia se autorizează perceperea unui anumit venit bugetar. În practică, asemenea documente sunt reprezentate fie de titlul de încasare (emis atunci când contribuabilul îşi achită din proprie iniţiativă datoria), fie de ordinul de încasare (utilizat pentru anunţarea debitorului asupra obligaţiei de plată, precum şi în cazul executării silite a debitorilor care nu-şi achită datoriile către buget în termenul legal).

Perceperea impozitului constă în încasarea efectivă a sumei datorate de către debitor. În procedurile specifice acestei faze, este inclusă şi urmărirea, la care se recurge, inclusiv prin metoda executării silite, atunci când contribuabilii nu-şi achită obligaţiile bugetare în termenele stabilite de lege. În unele cazuri, procedura urmăririi se poate concretiza şi în ipotecarea bunurilor aflate în proprietatea debitorilor, Ministerul Finanţelor fiind reprezentantul statului în litigii de această natură.

Pentru impozitele indirecte ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri specifice de execuţie.

În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrativă (aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului) sunt delimitate instituţional de operaţiunea de percepere (încasare efectivă) a impozitelor.

Primele trei faze sunt executate de organele cu atribuţii fiscale, iar operaţiunea de încasare de către organele trezoreriei statului.

Execuţia cheltuielilor bugetului de stat reprezintă activitatea de efectuare a cheltuielilor prevăzute şi aprobate prin acest buget. În legile bugetare anuale sunt stabilite şi aprobate creditele

115 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008

Page 122: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

122

bugetare116 pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, după clasificarea economică, funcţională şi pe surse de finanţare.

Execuţia cheltuielilor bugetare se bazează pe următoarele principii117: • creditele bugetare sunt nerambursabile şi nepurtătoare de dobândă, ele vizând

finanţarea bugetară definitivă şi gratuită; • creditele bugetare aprobate sunt autorizate pentru tot anul bugetar; • creditele bugetare aprobate nu pot fi majorate fără a se preciza sursele de finanţare,

excepţie fac alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite şi, în cadrul acestora, pe capitole, ce nu pot fi majorate; de asemenea, aceste alocaţii nu pot fi virate şi utilizate la alte articole de cheltuieli;

• creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite;

• creditele bugetare aprobate pentru un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol;

• creditele bugetare aprobate şi care nu au fost utilizate până la sfârşitul exerciţiului bugetar sunt anulate.

Respectarea destinaţiei şi a cuantumului aprobat pentru fiecare categorie de cheltuieli bugetare impune, în execuţie, parcurgerea unor faze procedurale succesive pentru fiecare alocaţie bugetară, după cum urmează: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.

Angajarea reprezintă decizia care generează obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti a anumită sumă de bani către furnizorii diferitelor bunuri şi servicii publice.

Instrumentul juridic în care sunt materializate asemenea obligaţii poate fi: contractul, decizia ministerială, hotărârea judecătorească, prevederile unor legi nou apărute. Aşadar, angajarea cheltuielilor bugetare este un efect al deciziilor instituţiilor componente ale Guvernului sau al unor decizii ale forului legislativ (Parlamentul), cum este cazul unor legi adoptate pe parcursul exerciţiului bugetar, prin care se majorează diferite cheltuieli bugetare (salariile funcţionarilor publici, pensiile, alocaţiile pentru agricultură etc.).

Atribuţii în ceea ce priveşte angajarea cheltuielilor bugetare au conducătorii diferitelor structuri ale instituţiilor publice (miniştri, secretari de stat, directori generali, directori etc.), care pot delega integral sau parţial competentele unor persoane din subordine, cărora li se stabileşte în mod precis cadrul acţiunilor asupra cărora pot decide. Prin conţinutul şi consecinţele sale, angajarea reprezintă faza cea mai importantă a execuţiei cheltuielilor bugetare, de care depinde încadrarea în limitele aprobate prin buget.

Lichidarea reprezintă faza în care instituţia publică constată şi recepţionează furnizarea bunurilor şi/sau serviciilor contractate (angajate anterior), fază în care are loc, în funcţie de cantitatea şi calitatea livrărilor, stabilirea sumei datorate furnizorilor.

Ordonanţarea constituie actul de emitere, din partea unei instituţii publice, a unei dispoziţii sau ordin de plată a unei sume din alocaţia bugetară în favoarea unui terţ.

Plata reprezintă achitarea efectivă de către instituţia publică a sumei datorate către furnizori sau creditori.

Operaţiunile specifice primelor trei faze (angajarea, lichidarea şi ordonanţarea) sunt efectuate, pe baza avizelor serviciilor operaţionale (spre exemplu, la spitale: secţiile medicale, serviciul aprovizionare, etc.), de către conducătorii instituţiilor publice (sau mandataţii acestora), denumiţi şi ordonatori de credite bugetare. Aceştia, la rândul lor, sunt clasificaţi în ordonatori de gradul I (conducătorii ministerelor şi agenţiilor guvernamentale din subordinea Executivului), de gradul II (structurile de conducere şi coordonare din teritoriu ale ministerelor, cum ar fi: direcţiile sanitare judeţene, inspectoratele şcolare judeţene etc.) şi de gradul III (instituţiile publice operaţionale: spitale, şcoli, teatre, muzee etc.). 116 Creditul bugetar este suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamente contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale. 117 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008

Page 123: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

123

Operaţiunile vizând a patra fază, cea de plată, le efectuează angajaţii serviciului financiar al instituţiei publice. Toţi funcţionarii publici participanţi la fazele execuţiei cheltuielilor unei instituţii bugetare răspund solidar pentru calitatea şi legalitatea gestionării banilor publici.

13.1.4. Încheierea execuţiei bugetare

Potrivit reglementărilor româneşti, execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie, aplicându-se deci „sistemul de gestiune”, care presupune118:

• orice venit încasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată în cadrul prevederilor bugetare, dar neplătită până la 31 decembrie, se va încasa sau se va plăti, după caz, în contul bugetului pe anul viitor. În acest context, creditele bugetare neutilizate pentru exerciţiul curent îşi pierd valabilitatea;

• disponibilităţile din mijloacele extrabugetare existente în conturi la 31 decembrie se vor regulariza cu bugetul din care este finanţată acea instituţie, în limita subvenţiilor primite din acel buget, iar disponibilităţile rămase se vor reporta pentru anul următor, dacă legea specială care le reglementează nu prevede altfel;

• eventualele excedente ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor fondurilor speciale, care au fost echilibrate în cursul anului prin transferuri consolidate de la bugetul de stat, se vor regulariza de asemenea cu bugetul statului în limita transferurilor acordate.

Concretizarea modului de gestionare a bugetului se efectuează prin întocmirea, la finele anului bugetar, a contului de execuţie bugetară. Acesta reflectă finalitatea operaţiunilor de executare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi conduce la determinarea modului cum Executivul, prin instituţiile publice din structura şi subordinea sa, a respectat încadrarea în veniturile, cheltuielile şi soldul bugetar aprobat de Parlament (echilibru, deficit sau excedent).

Conţinutul contului de execuţie bugetară este diferit în raport cu metoda de evidentă bugetară adoptată de autorităţile guvernamentale privind durata exerciţiului bugetar. În acest sens, se poate utiliza sistemul de exerciţiu sau sistemul de gestiune.

În sistemul de exerciţiu, contul de execuţie bugetară cuprinde totalitatea operaţiunilor care privesc anul bugetar respectiv, chiar dacă unele dintre acestea - încasarea unor venituri şi/sau efectuarea unor cheltuieli - se realizează după încheierea anului bugetar. În sistemul de gestiune, contul de execuţie bugetară cuprinde numai operaţiunile de încasări ale veniturilor şi plăti în contul cheltuielilor realizate efectiv în anul bugetar respectiv, indiferent de exerciţiul bugetar la care se referă.

Întocmirea contului de execuţie bugetară se face de către Ministerul Finanţelor, pe baza dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului, elaborate de fiecare instituţie publică. Aceste documente de raportare contabilă se centralizează, pe verticală, la nivelul fiecărei agenţii guvernamentale (ordonator principal de credite), care depune apoi, la Ministerul Finanţelor, situaţia execuţiei bugetare din domeniul său de activitate.

Contul (general) de execuţie bugetară, întocmit de Ministerul Finanţelor, se prezintă Guvernului, care, după discutare, hotărăşte supunerea acestuia Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare.

Înainte ca parlamentul să-şi exprime opinia în legătură cu aceste conturi, proiectele lor sunt înaintate Curţii de Conturi, care procedează la analizarea datelor evidenţiate în acestea, în special pe baza controalelor pe care le efectuează la majoritatea instituţiilor publice centrale şi locale care realizează şi folosesc fonduri publice. Verificarea efectuată de Curtea de Conturi asupra conturilor generale privind execuţia componentelor bugetului general consolidat are în vedere respectarea legalităţii, a oportunităţii şi a necesităţii acestor cheltuieli. Totodată, acestea verifică dacă aceste cheltuieli s-au efectuat în condiţii corespunzătoare de eficienţă socială, în fapt, cu prilejul verificării

118 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, 61

Page 124: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

124

execuţiei bugetare, Curtea de Conturi urmăreşte calitatea gestionării banilor publici din multe puncte de vedere la nivelul fiecărei instituţii publice, precum şi pe ansamblul bugetelor119.

Pe baza raportului Curţii de Conturi cu privire la conturile generale de execuţie a bugetelor şi pe baza sintezei guvernului cu privire la evoluţia economico-financiară a economiei, cu luarea în considerare a opiniei comisiilor permanente parlamentare reunite, de buget-finanţe, conturile generale privind execuţia bugetelor se supun dezbaterii parlamentului, pentru a fi adoptate.

13.1.5. Aprobarea execuţiei bugetare

Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia specializată de control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget-finanţe ale forului legislativ, iar apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară.

Cu această ocazie se prezintă de către Executiv sinteza evoluţiilor economico-financiare din anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acesteia. Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Pentru fiecare categorie de cheltuieli bugetare se impune parcurgerea unor faze procedurale dintre care

cele mai reprezentative ar fi: a) angajarea; b) aşezarea; c) lichidarea; d) ordonanţarea; e) plata;

Justificaţi variantele corecte de răspuns Răspuns: a, c, d, e

2. Care din afirmaţiile de mai jos este corectă: a) Taxa pe valoare adăugată are în bună măsură atributele unui impozit direct; b) Dacă persoana care plăteşte impozitul îl şi suportă efectiv, întâlnim ceea ce se numeşte incidenţă

directă; c) Fenomenul de repercusiune apare mai mult la impozitele directe şi mai puţin la cele indirecte. d) Bugetul de stat este un plan financiar cu caracter orientativ, care reflectă parţial veniturile şi

cheltuielile publice. Răspuns: b

3. Când se produce o sustragere de la impunere a materiei impozabile (evaziune fiscală) cu caracter ilicit?

a) În cazul în care statul permite amortizarea accelerată a unor active fixe; b) În cazul în care legea permite deducerea din venitul impozabil a unor sume pentru sponsorizări; c) Înscrierea în declaraţiile de impunere numai a unei părţi din veniturile realizate; d) În cazul în care impunerea unor venituri se face pe baza unor norme de venit.

Răspuns: c

4. Ce este (reprezintă, exprimă) bugetul de stat? a) un act juridic cu caracter obligatoriu prin care se aprobă veniturile şi cheltuielile statului; b) o balanţă de încasări şi plăţi în valută; c) principalul plan financiar al statului la nivel macroeconomic; d) exprimă relaţii care apar în procesul de constituire şi distribuire a fondului bugetar;

119 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, 62

Page 125: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

125

e) un plan de creditare a economiei naţionale pe termen de un an. Răspuns:a, c, d

5. Printre principiile bugetare pot fi enunţate şi următoarele:

a) echilibrul bugetar; b) necompensarea veniturilor bugetare; c) universalitatea bugetului; d) specializarea bugetară. Justificaţi răspunsurile corecte. Răspuns:a, c, d

6. Organizarea executării de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat are la bază următoarele principii: a) principiul unităţii de casă; b) principiul prudenţei; c) principiul compensării fluxurilor financiare; d) principiul delimitării atribuţiilor organelor cu competenţe în domeniu. Să se justifice răspunsurile corecte. Răspuns: a, d

7. Execuţia bugetului ca etapă a procesului bugetar constă în execuţia veniturilor şi a cheltuielilor. Pentru

fiecare dintre acestea se parcurg mai multe faze procedurale succesive. Astfel execuţia veniturilor presupune efectuarea următoarelor faze: a) angajarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere şi perceperea; b) ordonanţarea, aşezarea, lichidarea şi perceperea (încasarea); c) aşezarea, ordonanţarea, lichidarea şi emiterea titlului de percepere; d) aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere efectivă a impozitului şi perceperea. Alegeţi varianta corectă de răspuns şi argumentaţi. Răspuns: d

TERMENI CHEIE Proces bugetar, aşezarea veniturilor, ordonanţarea cheltuielilor, execuţia bugetară, încheiere

bugetară, control bugetar.

Page 126: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

126

CAPITOLUL 14

BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

14.1. Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care reflectă constituirea,

repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi membrilor de familie.

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde la venituri: contribuţia pentru asigurările sociale de stat; contribuţia parţială a personalului salariat pentru obţinerea biletelor de tratament balnear şi odihnă; contribuţia parţială şi diferenţiată a pensionarilor pentru trimiterile la tratament balnear; alte venituri (sumele ce se obţin din lichidarea debitelor din anii anteriori, restituirea subvenţiilor acordate în anii precedenţi şi nefolosite, majorările şi amenzile aplicate pentru neplata la timp şi integrală a contribuţiilor de asigurări sociale, restituirea sumelor plătite din eroare, pensii neachitate şi prescrise etc.), contribuţiile pentru fondul de ajutor de şomaj, a alocaţiei de sprijin şi a ajutorului de integrare profesională; dobânzi pentru disponibilităţile din conturi120. De asemenea, bugetul asigurărilor sociale de stat este alimentat şi cu excedentul bugetului anului precedent, care se reportează pe anul următor.

La partea de cheltuieli, bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde: • pensiile de asigurări sociale de stat; • cheltuielile materiale şi serviciile (mai ales pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor

în cauză); • acordarea biletelor de tratament balnear şi odihnă; • dobânzile pentru împrumuturile contractate; • indemnizaţiile pentru concedii de maternitate şi îngrijire a copiilor; • cheltuielile de capital; • ajutoarele acordate asiguraţilor pentru decese şi proteze etc. De asemenea, poziţii distincte în prevederile bugetului asigurărilor sociale de stat le ocupă

veniturile formate din contribuţiile de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorate de angajatori, iar la partea de cheltuieli cu indemnizaţiile, ajutoarele şi alte prestaţii sociale pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Aceste resurse financiare, deşi se constituie şi se administrează după reglementări distincte (Legea nr. 346/2002), ele sunt încorporate în bugetul asigurărilor sociale de stat şi tratate după regulile şi principiile acestui buget.

14.2. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Elaborarea şi aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat se fac în cadrul calendarului

stabilit prin Legea finanţelor publice şi prezentat detaliat la capitolul precedent, iar Legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi Legea bugetului de stat devin aplicabile numai după promulgarea lor de către preşedintele ţării.

Executarea prin sistemul de trezorerie constă în aceea că organele financiare de asigurări sociale, Trezoreria statului şi alte organe financiare se ocupă cu încasarea, păstrarea şi eliberarea resurselor bugetare.

Executarea prin sistemul bancar constă în efectuarea operaţiunilor de mai sus de către organele bancare.

Organizarea executării de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat are la bază următoarele principii:

120Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995.

Page 127: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

127

a) principiul delimitării atribuţiilor organelor care dispun de mijloacele bugetare de atribuţiile organelor care se ocupă efectiv cu încasarea, păstrarea şi eliberarea resurselor bugetare. Acest principiu înlesneşte exercitarea controlului asupra respectării disciplinei financiare în domeniul veniturilor şi cheltuielilor.

b) principiul unităţii de casă, conform căruia veniturile fiecărui buget pentru asigurările sociale sunt concentrate integral la organul de casă respectiv, într-un singur cont, din care se eliberează resursele necesare acoperirii cheltuielilor, ceea ce conduce la efectuarea cheltuielilor potrivit prevederilor bugetare în cuantumul şi la termenele stabilite.

Executarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat se desfăşoară pe subcapitole, conform clasificaţiei bugetare, în conturile deschise la unităţile Trezoreriei Statului sau la alte instituţii de credit.

Creditele bugetare de asigurări sociale sunt administrate de către ordonatorii de credite bugetare121.

Creditul bugetar este suma anuală prevăzută la partea de cheltuieli a bugetului aprobată pentru efectuarea diferitelor cheltuieli cuprinse în subdiviziunile clasificaţiei bugetare, în limitele căreia, în cursul anului, se eliberează mijloace băneşti pentru efectuarea plăţilor (pensii, indemnizaţii etc.) prevăzute. Creditele bugetare se prevăd în buget cu destinaţii precise, sunt repartizate pe titulari şi nu pot fi depăşite.

După sfera drepturilor ce le sunt acordate, ordonatorii de credite sunt de trei feluri: ordonatori principali (de gradul I); ordonatori secundari (de gradul II) şi ordonatori terţiari (de gradul III).

În cadrul bugetului asigurărilor sociale de stat calitatea de ordonator principal o are ministrul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.. Se asimilează cu ordonatorul principal de credite secretarii de stat care exercită unele atribuţii ale ministrului. În aceste cazuri, secretarii de stat au calitatea de ordonatori de gradul I delegaţi.

Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat se derulează după aceleaşi tehnici de încasări şi plăţi menţionate la execuţia bugetului de stat, cu precizarea că, deşi bugetul asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale este încorporat în cadrul bugetului asigurărilor sociale de stat, el se execută în mod distinct, cum de altfel se şi întocmeşte.

121 Ordonatorul de credite bugetare este persoana împuternicită să îndeplinească o funcţie de conducere într-un organ de stat, instituţie etc., căreia i s-a conferit dreptul de a dispune de credite bugetare.

Page 128: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

128

CAPITOLUL 15

BUGETELE LOCALE

15.1. Autonomia finanţelor publice locale

Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de vedere

politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării. În statele democratice, administraţia locală se bazează pe principiile descentralizării şi autonomiei locale.

În România, după Revoluţia din decembrie 1989, bazele organizării unitare a finanţelor publice locale au fost puse prin Legea administraţiei publice locale, capitolul “Administrarea finanţelor publice”, ale cărei prevederi s-au bazat pe cele din Constituţie. De asemenea, reglementări referitoare la finanţele locale au fost adoptate succesiv prin Legea privind finanţele publice, din 1991 şi prin cea din 1996, prin Legea privind finanţele publice locale, şi, anual, prin Legile de adoptare a bugetului de stat.

15.2. Organizarea finanţelor publice locale

Indiferent de gradul de autonomie a comunităţilor locale, se consideră că la descentralizarea

financiară trebuie avute în vedere anumite principii, ca fiind cerinţe ale stabilităţii finanţelor publice ale ţării, astfel:

• principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii diferite a solicitărilor de bunuri şi servicii publice;

• principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;

• principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferenţele fiscale regionale, care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor economice;

• principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice necesare pentru înfăptuirea unor obiective de importantă naţională;

• principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice, şi care prejudiciază înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea. Prevenirea unor astfel de situaţii implică intervenţia guvernamentală cu măsuri corective;

• principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină cade în seama autorităţilor centrale. Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice esenţiale (sănătate, educaţie, siguranţă socială) tuturor cetăţenilor tării;

• principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;

• principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăreia. Aceasta înseamnă ca resursele financiare publice să fie deopotrivă redistribuite pentru acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public în administrarea statului şi în aceea a colectivităţii locale.

În România, organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea ţării în unităţi administrativ-teritoriale. Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt

Page 129: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

129

instituţii ale administraţiei publice, cu administraţie şi gestiune proprie de instituţie. Sfera lor de acţiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:

• Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, la nivel de judeţ şi municipiul Bucureşti;

• Administraţiile financiare, la nivelul municipiilor şi al sectoarelor municipiului Bucureşti;

• Circumscripţiile financiare la oraşe; • Percepţiile rurale şi agenţiile fiscale, la nivelul comunelor. Toate aceste organe sunt îndrumate şi controlate de către Direcţia Generală a Finanţelor

Publice din Ministerul Finanţelor. Actuala organizare teritorială a finanţelor publice datează din 1992.

Structura veniturilor bugetelor locale este următoarea122: I. Venituri curente A) Venituri fiscale A1 Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital A11 Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane fizice • Impozit pe profit A12 Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice • Cote şi sume defalcate din impozite

A2 Impozit pe salarii – restanţe A3 Impozite şi taxe pe proprietate

• Impozite pe clădiri • Impozite pe terenuri • Taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de

timbru • Alte impozite şi taxe pe proprietate A4 Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii • Sume defalcate din TVA A5 Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii • Taxe hoteliere A6 Taxe pe servicii specifice • Impozit pe spectacole • Alte taxe şi servicii specifice A7 Taxe pentru utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau desfăşurarea de

activităţi • Taxe asupra mijloacelor de transport • Alte taxe şi tarife A8 Alte impozite şi taxe fiscale B) Venituri nefiscale B1 Venituri din proprietate B2 Vânzări de bunuri şi servicii

II. Venituri de capital III. Operaţiuni financiare IV. Subvenţii

a) Subvenţii de la bugetul de stat123

122 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, 64 123 subvenţiile de la bugetul de stat sunt nominalizate pe destinaţii (centrale termice şi electrice de termoficare, investiţii, dezvoltarea sistemului energetic, pietruirea drumurilor comunale şi alimentarea cu apă a satelor, străzi, regulamente de urbanism, aeroporturi de interes local, reducerea riscului seismic la construcţiile existente cu destinaţie de locuinţă etc.)

Page 130: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

130

b) Subvenţii de la alte administraţii124 Din cele prezentate rezultă că veniturile proprii ale bugetelor locale sunt formate în principal

din impozite şi taxe locale, datorate de locuitorii acelor localităţi, precum şi de contribuabilii, persoane juridice.

Prelevările din bugetul de stat către bugetele locale sunt constituite din cote defalcate din impozitul pe venit şi sumele defalcate din TVA.

Alte venituri posibile ale bugetelor locale sunt: • Donaţiile şi sponsorizările reprezintă alte venituri posibile ale bugetelor locale care au

un regim special, în sensul că trebuie respectată destinaţia pentru care acestea au fost primite.

• Împrumuturile din contul curent general al Trezoreriei statului utilizate pentru acoperirea golurilor temporare de casă, dar care nu poate depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului fiscal respectiv, în care se contractează împrumutul.

• Împrumuturi publice pe bază de obligaţiuni de la bănci sau alte instituţii de credit pentru finanţarea cheltuielilor specifice bugetelor locale, care pot fi aprobate numai cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor consiliului local, fără a se depăşi limita de 20% din totalul veniturilor curente ale bugetelor locale, plus cotele defalcate din impozitul pe venit.

Cheltuielile care se finanţează prin bugete locale sunt diferenţiate în funcţie de structura bugetelor la care se referă, respectiv: unele sunt cheltuielile care se efectuează prin bugetul propriu al judeţului, şi altele, prin bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi cel al Consiliului general al municipiului Bucureşti.

O sinteză a cheltuielilor care se pot finanţa prin intermediul bugetelor locale arată astfel125: 1. Servicii publice generale

1. Autorităţi publice şi acţiuni externe 2. Alte servicii publice generale 3. Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi 4. Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei

2. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională Ordine publică şi siguranţă naţională

3. Cheltuieli social-culturale a) Învăţământ b) Sănătate c) Cultură, recreare şi religie d) Asigurări şi asistenţă socială

4. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică b) Protecţia mediului

5. Acţiuni economice a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă b) Combustibil şi energie

124 subvenţiile de la alte administraţii sunt primite pentru ocuparea temporară a forţei de muncă, pentru instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap. 125 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed. Economică, Bucureşti, 2007, 67

Page 131: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

131

c) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare d) Transporturi e) Alte acţiuni economice

6. Rezerve, excedent/deficit Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale au la bază în general, aceleaşi principii şi

reguli care funcţionează şi în cazul bugetului de stat, cu unele excepţii precizate de legea specială care le reglementează126 şi anume principiul autonomiei locale (între comune, oraşe, municipii şi consiliul judeţean nu există relaţii de subordonare) şi principiul echilibrului şi cel al realităţii.

Principiul autonomiei locale este mai dificil de asigurat şi se realizează în majoritatea cazurilor numai la nivel declarativ, deoarece, până când nu se va găsi o formulă matematică corectă pentru repartizarea mijloacelor de echilibrare pe localităţi, alocarea acestora prin intermediul consiliilor judeţene sau a consiliului general al municipiului Bucureşti va fi afectată de mulţi factori de natură subiectivă, care vor împiedica dezvoltarea normală şi echilibrată a tuturor localităţilor ţării.

Bugetele locale prevăd două secţini: 1. o secţiune de funcţionare – partea de bază, obligatorie, a bugetelor, cu excepţia

bugetelor fondurilor externe nerambursabile şi a bugetelor împrumuturilor externe şi interne, 2. o secţiune de dezvoltare – partea complementară a bugetelor, cu excepţia bugetelor

fondurilor externe nerambursabile, care cuprinde veniturile şi cheltuielile de capital aferente implementării politicilor de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local.

Veniturile secţiunii de funcţionare sunt următoarele: a) venituri proprii, cu excepţia veniturilor din valorificarea unor bunuri; b) venituri proprii ale instituţiilor publice locale finanţate integral sau parţial din venituri proprii; c) subvenţii pentru finanţarea cheltuielilor curente;d) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea cheltuielilor curente; e) venituri din împrumuturi acordate instituţiilor şi serviciilor publice locale sau activităţilor finanţate integral din venituri proprii; f) vărsăminte din secţiunea de funcţionare pentru finanţarea secţiunii de dezvoltare, care se reflectă cu valoare negativă.

Cheltuielile secţiunii de funcţionare, sunt următoarele: • cheltuieli de personal; • bunuri şi servicii; • dobânzi; • subvenţii; • transferuri curente între unităţile administraţiei publice; • alte transferuri pentru cheltuieli curente; • asistenţă socială; • rambursări de credite; • alte cheltuieli; • împrumuturi pentru instituţii şi servicii publice locale sau activităţi finanţate

integral din venituri proprii. Veniturile secţiunii de dezvoltare sunt următoarele: a) vărsăminte din secţiunea de

funcţionare; b) sume rezultate din valorificarea unor bunuri; c) subvenţii pentru cheltuieli de capital; d) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea cheltuielilor de capital; e) sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în contul plăţilor efectuate şi prefinanţări.

Cheltuielile secţiunii de dezvoltare sunt următoarele: a) cheltuieli de capital; b) proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile de postaderare;

c) transferuri pentru cheltuieli de capital; d) alte transferuri interne pentru cheltuieli de capital.

126 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 45/05.06.2003 privind finanţele locale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 431/19.06.2003

Page 132: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

132

În elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale trebuie avute în vedere următoarele particularităţi127:

• în bugetele locale se prevede un „fond de rezervă bugetară”, în limita a 5% din totalul cheltuielilor, acesta putând fi folosit pentru finanţarea unor acţiuni sau sarcini noi, survenite în cursul anului, precum şi pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale. Acesta poate fi majorat în cursul anului din disponibilităţile de credite bugetare care nu mai sunt necesare până la sfârşitul anului;

• consiliile locale, judeţene şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba şi utiliza în întregime sumele încasate din venituri proprii, peste cele aprobate prin bugetele locale, pentru suplimentarea cheltuielilor prevăzute în aceste bugete, cu condiţia ca aceste depăşiri să fie menţinute până la sfârşitul anului, iar unitatea administrativ-teritorială respectivă să nu aibă împrumuturi restante sau dobânzi şi comisioane neachitate;

• pentru cheltuielile privind investiţiile este necesar ca, la nivelul prevederilor cu această destinaţie, să existe documentaţii şi programe (ca anexe la acele bugete), care să se aprobe odată cu ele. Programele respective de investiţii trebuie să aibă la bază documentaţii tehnico-economice şi note de fundamentare privind necesitatea şi oportunitatea efectuării acestor lucrări sau dotări;

• aprobarea repartizării pe trimestre a sumelor defalcate din TVA, a cotelor defalcate din impozitul pe venit pentru bugetele locale, precum şi a subvenţiilor bugetare, resurse financiare cedate sau acordate din bugetul de stat, se aprobă de Ministerul Finanţelor Publice;

• pentru lucrări de interes interjudeţean sau de interes local, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale din cadrul unui judeţ, se pot efectua colaborări sau asocieri pentru realizarea unor asemenea obiective. La baza acestor asocieri şi colaborări trebuie să stea convenţiile sau contractele de asociere, în care sunt stipulate resursele financiare totale alocate acelor obiective, precum şi contribuţia fiecărei unităţi administrativ-teritoriale la aceste proiecte;

• finanţarea cheltuielilor din bugetele locale se asigură prin deschiderea de credite bugetare (în limita creditelor bugetare anuale), acţiune ce reprezintă o primă condiţie;

• a doua şi, totodată, cea mai importantă cerinţă o reprezintă însă constituirea propriu-zisă a resurselor financiare sub forma veniturilor;

• consiliile locale, judeţene şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, după caz, pot participa cu capital social sau cu bunuri la înfiinţarea unor societăţi comerciale, pentru realizarea de lucrări şi servicii de interes public local sau judeţean, după caz;

• după efectuarea regularizărilor în limita transferurilor din bugetul de stat, excedentele bugetare anuale se reportează în exerciţiul financiar următor şi se utilizează, iîn baza hotărârilor autorităţilor deliberative, astfel:

� ca sursă de finanţare a cheltuielilor secţiunii de dezvoltare; � pentru acoperirea temporară a golurilor de casă provenite din decalajele între

veniturile şi cheltuielile secţiunilor de funcţionare şi dezvoltare în anul curent; � pentru acoperirea definitivă a eventualelor deficite ale secţiunilor de

funcţionare şi dezvoltare, după caz, la sfârşitul exerciţiului bugetar.

127 Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 257

Page 133: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

133

TESTE DE VERIFICARE 1. Funcţia de control a finanţelor publice: a) are o sferă de manifestare mai restrânsă decât cea de repartiţie; b) necesitatea acesteia decurge din faptul că fondurile de resurse financiare publice

aparţin întregii societăţi; c) controlul se limitează numai la faza repartiţiei; d) controlul financiar nu urmăreşte modul de realizare a echilibrului între necesarul de resurse

financiare şi posibilităţile de procurare a acestora.

2. Clasificarea financiară împarte cheltuielile în: 1) cheltuieli de perosnal; 2) cheltuieli definitive; 3) cheltuieli cu investiţiile; 4) cheltuieli virtuale; 5) cheltuieli temporare; 6) cheltuieli de la bugetul statului;

a) 1, 2, 3; b) 3, 4, 6; c) 2, 4, 5; d) 1, 5, 6; e) 2, 4, 6.

3. Cheltuielile de transfer cu caracter economic sunt: a) subvenţiile; b) bursele; c) alocaţiile de sprijin; d) ajutoarele sociale; e) pensiile.

4. Despre investiţia intelectuală se fac următoarele afirmaţii, dintre care una este falsă: a) este o cheltuială pentru învăţământ şi pregătire profesională efectuată cu scopul

educaţiei, instruirii şi calificării forţei de muncă; b) are caracterul unei investiţii pe termen scurt; c) are caracterul unei investiţii pe termen lung; d) reprezintă o avansare de venit naţional.

5. Conform clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor publice în conformitate cu prevederile legii bugetare, în categoria cheltuielilor social-culturale se includ:

a) învăţământ; b) asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii; c) cercetare ştiinţifică; d) sănătate; e) cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret. Una dintre aceste cheltuieli nu face parte din categoria mai sus menţionată. Care este aceasta?

6. Resursele ordinare cuprind: 1) venituri fiscale; 2) venituri nefiscale; 3) emisiunea de bani de hârtie; 4) împrumuturile de stat pe termen lung; 5) împrumuturile de trezorerie.

a) 1, 2, 5; b) 3, 4, 5; c) 1, 2; d) 3, 5; e) 1, 2, 3, 4, 5.

Page 134: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

134

7. Care dintre următoarele modalităţi de constituire a resurselor financiare publice au ca efect imediat apariţia inflaţiei:

a) prelevările fiscale; b) împrumuturile pe termen scurt; c) împrumuturile pe termen mediu; d) împrumuturile pe termen lung; e) finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

8. Stopajul la sursă presupune: a) reţinerea de către stat a venitului brut, urmând ca după calculul impozitului să se restituie

contribuabilului venitul net; b) deplasarea organului fiscal la domiciliul contribuabilului pentru încasarea impozitului; c) deplasarea contribuabilului la sediul organului fiscal pentru plata impozitului; d) reţinerea şi vărsarea impozitului la stat de către o terţă persoană; e) o încasare de către organele fiscale a impozitului direct de la plătitori.

9. . Metodele de evaluare a materie impozabile se împart în: a) metoda evaluării directe şi metoda evaluării forfetare; b) evaluarea pe baza semnelor exterioare şi evaluarea forfetară; c) evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului; d) metoda evaluării bazate pe prezumţie şi metoda evaluării bazate pe probe; e) metoda evaluării indirecte şi metoda evaluării bazate pe prezumţie

10. Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar deoarece: a) prin intermediul lor se încurajează dezvoltarea economiei; b) prin intermediul lor are loc redistribuirea unei părţi importante din PIB; c) ele sunt folosite ca pârghii economice; d) constituie mijlocul principal de procurare a resurselor statului; e) ele frânează dezvoltarea economiei datorită nivelului mare al lor.

11. Aşezarea impozitelor presupune: 1. determinarea contribuabilului; 2. stabilirea mărimii materiei impozabile; 3. determinarea cuantumului impozitului; 4. încadrarea impozitului în categoria impozitelor directe sau indirecte; 5. încasarea impozitului; 6. alocarea impozitului pentru o cheltuială publică.

a) 1, 3, 5; b) 2, 3, 5; c) 1, 3, 4; d) 3, 4, 5; e) 1 3 6

12. Impozitele: a) sunt datorate în valoare absolută în cuantum egal de către toţi contribuabilii; b) reprezintă cheltuieli pentru stat; c) au un caracter facultativ pentru toţi contribuabilii; d) sunt achitate numai de către persoanele juridice; e) au un caracter nerambursabil.

13. Care dintre următoarele impozite şi taxe reprezintă venit nefiscal pentru stat? a) taxa asupra mijloacelor de transport; b) taxele consulare; c) taxele vamale; d) impozitul pe spectacole;

Page 135: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

135

e) taxa pentru folosirea terenurilor în alte scopuri decât pentru producţia vegetală, agricolă sau silvică.

14. Care dintre următoarele afirmaţii, cu privire la impozitele personale este falsă: a) se întâlnesc sub forma impozitului pe venit; b) se ţine cont de minimul de venit neimpozabil; c) se referă la impozitul pe capitalul bănesc; d) se întâlnesc sub forma impozitului pe avere; e) ţin cont de situaţia personală a fiecărui plătitor.

15. Nu se regăseşte printre metodele de evitare a dublei impuneri procedeul: a) imputării progresive; b) exonerării totale; c) scutirii progresive; d) imputării ordinare; e) creditării totale.

16. Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii caracterizează impozitele

reale: a) sunt impozite nominative; b) la impunere se ia în calcul venitul net; c) capătă de cele mai multe ori un caracter regresiv; d) principalii dezavantajaţi sunt marii producători; e) principalii dezavantajaţi sunt micii producători. A) a+b+e; B) a+b+d; C) a+c+e; D) b+c+d; E) b+c+e.

17. Care din următoarele afirmaţii nu caracterizează impozitele directe a) sunt nominative; b) sunt regresive; c) au termene de plată precis stabilite; d) sunt mai echitabile decât impozitele indirecte; e) reprezintă forma cea mai veche de impunere.

18. Supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp de către două autorităţi fiscale din ţări diferit poartă denumirea de:

a) impunere juridică internaţională bilaterală b) impunere economică internaţională bilaterală c) dublă impunere juridică internaţională d) dublă impunere economică internaţională e) dublă impunere administrativă internaţională.

19. Care din următoarele afirmaţii nu este adevărată: a) impozitele şi taxele reprezintă venituri bugetare; b) impozitele şi taxele constituie prelevări cu titlu definitiv nerambursabil; c) pe baza impozitelor şi taxelor statul poate efectua cheltuielile sal d) impozitele şi taxele pot fi introduse numai de organele de st centrale; e) impozitele şi taxele sunt reglementate prin lege.

20. Printre elementele impozitului nu se numără: a) plătitorul; b) suportatorul; c) încasatorul; d) unitatea de impunere; e) asieta.

Page 136: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

136

21. Referitor la cotele procentuale progresive, putem afirmaurmătoarele: a) se modifică pe măsură ce suferă schimbări baza de calcul; b) pot fi cote progresive simple; c) pot fi cote regresive; d)pot fi cote progresive compuse (pe tranşe); e) progresivitatea simplă este mai costisitoare pentru contribuabil

progresivitatea pe tranşe. Care din afirmaţiile de mai sus este falsă?

22. Caracterul obligatoriu al impozitelor reprezintă: a) obligaţia fiecărui stat de a institui impozite; b) obligaţia contribuabililor de a datora şi plăţi impozite, în condiţiile legii; c) dreptul statului de a colecta veniturile bugetare numai impozitelor; d) plata către stat a unei sume fixe de bani, stabilită indi venitul sau averea contribuabilului; e) nici unul din răspunsurile de mai sus.

23. Evaluarea pe baza semnelor exterioare: a) este specifică impozitelor de tip real; b) se realizează pe baza declaraţiei unei terţe persoane; c) permite stabilirea cu exactitate a materie impozabile; d) este o metodă de evaluare a materiei impozabile foarte răspândită; e) este complicată şi foarte costisitoare.

24. Impozitul portabil presupune: a) calculul impozitului pe baza unor cote procentuale; b) deplasarea contribuabilului la sediul organului fiscal pentru plata impozitului; c) stopajul la sursă; d) perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale; e) obligaţia organului fiscal de a se deplasa la sediul plătitorului pentru a solicita acestuia plata impozitului.

25. Veniturile din capital: 1. cuprind venituri din valorificarea bunurilor statului; 2. constituie principalul canal de procurare a veniturilor publice; 3. cuprind contribuţiile la asigurările sociale pentru sănătate; 4. cuprind venituri din plasamente ale statului; a) 1, 3, b) 1, 4, c) 1, 2, d) 2, 4,

26. Conform clasificaţiei funcţionale, subvenţiile pentru export fac parte din categoria: a) acţiuni economice; b) alte cheltuieli; c) servicii publice generale şi ordine publică; d) locuinţe şi servicii comunale; e) securitate socială şi bunăstare.

27. Cheltuielile publice înglobează: 1) cheltuielile colectivităţilor locale; 2) cheltuielile efectuate de administraţia centrală de stat; 3) cheltuielile finanţate din fondul asigurărilor sociale de stat 4) cheltuielile populaţiei; 5) impozite şi taxele plătite de agenţii economici; 6) cheltuielile organismelor internaţionale din resursele publice prelevate de la membrii acestora.

Page 137: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

137

a) 1,2,3,4; b) 2,4,5,6; c) 1,3,4,5; d) 1,2,3,6; e) 1,2,4,6.

28. O avansare de produs intern brut reprezintă: a) împrumuturile primite de la organisme internaţionale; b) totalitatea cheltuielilor cu sănătatea; c) cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor; d) cheltuielile cu investiţiile; e) totalitatea cheltuielilor cu apărarea.

29. Care dintre următoarele categorii de cheltuieli nu sunt delimitate după clasificarea

economică: a) cheltuielile temporare; b) cheltuielile materiale; c) cheltuielile cu salariile; d) cheltuielile de transfer; e) cheltuielile de investiţii.

30. Care dintre următoarele afirmaţii privind clasificaţia funţională a cheltuielilor publice este falsă:

a) foloseşte drept criteriu domeniile spre care sunt dirijate resursele publice; b) nu reflectă obiectivele politicii bugetare a statului; c) foloseşte drept criteriu ramurile spre care sunt dirijate resursele publice; d) foloseşte drept criteriu sectoarele spre care sunt dirijate reusrsele publice;

Page 138: Finante Publice 2011-2012 Apetri Anisoara FB, CIG, APcu Teste

138

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache, G., Belean, P., Finanţele publice ale României, Editura Economică,

Bucureşti, 2003 2. Apetri, A., N., Buget şi trezorerie publică – Curs pentru învăţământ la distanţă, Editura

Universităţii Suceava, 2011 3. Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gînguţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică

în România, Editura Economică, Bucureşti, 2007 4. Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2008 5. Bistriceanu, Gh., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară,

Bucureşti, 2007 6. Chirleşan, Dan, Metodele acţiunii bancare şi gestiunea finanţelor publice, vol I-II,

Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2008 7. Dascălu, E.D., Datoria publică-reglementare şi administrare în România,Editura

Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008 8. Georgescu, M.A, Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, Pro-Universitaria,

2007 9. Gheorghe D. Bistriceanu,G., Popescu. H., Bugetul de stat al României, Editura

Universitară, Bucureşti, 2007 10. Matei, G., Dracea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Editura Sitech, Craiova,

2007 11. Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice, Editura Universităţii din Bucureşti,

Bucureşti, 2003 12. Moşteanu, T. (coordonator), Politici şi tehnici bugetare, Editura Universitară,

Bucureşti, 2005 13. Moşteanu, T., Vuţă, M., Câmpeanu, E.M., Gyorgy,A., Cataramă, D., Buget şi

trezorerie publică, Editura Universitară Bucureşti, 2008 14. Moşteanu, N.R., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004 15. Moraru, D., coordonator, Nedelescu, M., Plăiaşu, N., Stănescu, C., Şindril, R.,

Finanţe publice şi evaziunea fiscală, Editura Economică, 2008 16. Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Editura Mirton, Timişoara, 2008 17. Popescu, N., Finanţe publice, Editura Economică Bucureşti, 2002 18. Sandu, Gheorghe, Finanţe publice, Editura Universităţii, Suceava, 2000 19. Sandu, Gh., Ciubotariu, I., Ş., Apetri, A., N., Finanţe. Abordări teoretice şi practice.

Manual universitar, Editura Didactică şi pedagocică, R.A., Bucureşti, 2008 20. Stancu, Ion (coordonator), Finanţe, vol.I-III, Editura Economică, Bucureşti, 2003 21. Ştefura, G., A., Procesul bugetar public, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,

Iaşi, 2009, Ediţia a II-a 22. Tulai, C., Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2003 23. Văcărel, I., Bistriceanu, G.D., Florian Bercea, Tatiana Moşteanu, G., Bodnar M.,

Georgescu F., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A-Bucureşti, 2006 24. Voinea, Gh., Finanţe, lucrare apărută sub coordonarea prof. dr. Gh. Filip, Editura

Junimea, Iaşi, 2002 25. *** Ordonanţa Guvernului 92/2003 privind Codul de procedură fiscală 26. ***Legea nr. 571 privind Codul Fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 927/23.12.2003

Site-uri internet: http://www.kmarket.ro http://www.mfinante.ro http://www.wikipedia.com