Filosofiile FMI
-
Upload
oana-ionescu -
Category
Documents
-
view
260 -
download
0
Transcript of Filosofiile FMI
A C A D E M I A D E S T U D I I E C O N O M I C E
D I N B U C U R EŞT I
Facu l t a tea de Economie Genera lă
Catedra de Comunicare şi Doctrine Economice
TEZĂ DE DOCTORAT
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE
LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA.
CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
Conducător de doctorat:
Prof.univ. dr. Dumitru MUREŞAN
Doctorand:
Cristina Teodora BĂLĂCEANU
B u c u r e ş t i
2 0 0 6
CUPRINS
INTRODUCERE 3
STADIUL CUNOAŞTERII 8
CAPITOLUL 1 – ABORDĂRI TEORETICE 13
1.1 Premise ale apariţiei FMI. Sistemul Bretton-Woods 13
1.2 Sfârşitul sistemului de la Bretton-Woods. Etalonul dolar de hârtie 32
1.3 FMI şi demersul monetarist. Funcţionarea programelor FMI 39
1.3.1 Regimul ratelor de schimb 39
1.3.2 Programe de macrostabilizare economică 46
CAPITOLUL 2 – FMI ŞI ORDINEA MONETARĂ
INTERNAŢIONALĂ 63
2.1 Rolul FMI în reglarea ordinii monetare 63
2.2 Modificări monetare 78
2.2.1 Structura financiară 78
2.2.2 Facilităţile de creditare 83
2.3. Condiţionarea împrumuturilor FMI şi critici asupra acesteia 92
CAPITOLUL 3 – ROLUL FMI ÎN REDRESAREA
ECONOMIILOR ŢĂRILOR EUROPENE ÎN TRANZIŢIE LA
ECONOMIA DE PIAŢĂ 120
3.1.Abordări doctrinare ale procesului de tranziţie 120
3.2.Asistenţa FMI în procesul de tranziţie la economia de piaţă
concurenţială
132
3.3.Componente ale reformelor de ajustare structurală 154
CAPITOLUL 4 – ASISTENŢA FMI ÎN ROMÂNIA 172
4.1 Starea economiei româneşti la sfârşitul anilor ’80 şi relaţiile
României cu FMI până în anul 1989 172
4.2 Evoluţia raporturilor FMI-România în perioada de tranziţie 182
CONTRIBUŢII PROPRII 224
CONCLUZII FINALE 226
ANEXA 1 232
ANEXA 2 241
BIBLIOGRAFIE 250
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
INTRODUCERE
Odată cu destrămarea comunismului, o serie de ţări se găseau în faţa
unor noi perspective, în căutarea unei noi identităţi economice, în
interdependenţă cu celelalte ţări aflate în stadii diferite de dezvoltare.
Conturarea unor priorităţi macroeconomice, stabilizarea principalilor
parametrii economico-sociali, precum şi definitivarea unei strategii de
trecere la o economie de piaţă funcţională, în care dominante sunt
proprietatea privată, în cadrul unui pluralism al formelor de proprietate,
libera iniţiativă a agenţilor economici în fundamentarea deciziilor
economice, stabilirea preţurilor în funcţie de fluctuaţia liberă a cererii şi ofertei, necesitau sprijin şi asistenţă financiară din partea organismelor
financiare internaţionale. Implicarea Fondului Monetar Internaţional în
realizarea procesului de tranziţie la economia de piaţă concurenţială a fost
deosebit de controversată, cu privire atât la efectele programelor de
macrostabilizare asupra condiţiilor sociale din ţara asistată, cât şi ale
numărului şi intensităţii condiţionărilor din cadrul programelor de reformă. Rolul organismelor financiare internaţionale este deosebit de disputat
în ultimii ani, ca urmare a gestionării defectuoase a crizelor financiare care
au marcat sfârşitul secolului trecut, dar şi a imposibilităţii anticipării declanşării crizelor şi a implementării de măsuri cu efect anti-criză. Cu toate
că sistemul de la Bretton Woods a pus bazele cooperării internaţionale a
statelor în vederea stabilităţii monetare, dezvoltării relaţiilor comerciale între
statele membre, îmbunătăţirii balanţei de plăţi externe, înlăturării rapide a
restricţiilor şi a discriminărilor din calea plăţilor şi transferurilor determinate
de tranzacţiile curente, alinierii monedelor naţionale la un anumit curs,
considerat fix în raport cu dolarul american ce reprezenta etalonul monetar
al sistemului, în prezent se cere reformarea sistemului monetar internaţional,
adaptarea acestuia la fluctuaţia rapidă a cursurilor de schimb, ca urmare a
liberalizării pieţelor de capital, ca o consecinţă a procesului de globalizare.
Această lucrare se doreşte a fi o analiză a intervenţiilor FMI în zona
central-est europeană, în special în România, ca factor important de
macrostabilizare prin programele de reformă iniţiate, soldate atât cu costuri
sociale considerabile ca şomaj, scăderea nivelului de trai pe o perioadă scurtă de timp, cât şi cu stabilizarea principalelor echilibre macroeconomice
pe termen mediu şi lung. Pentru realizarea acestei lucrări am utilizat rapoarte
şi documente ale FMI cu privire la relaţiile sale cu România, în special
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
4
acordurile stand-by încheiate în perioada de tranziţie, studii şi articole din
reviste interne şi internaţionale cu privire la mersul şi stadiul procesului de
tranziţie, lucrări de specialitate ale unor autori consacraţi din ţara noastră şi din străinătate care abordează principiile funcţionării FMI.
Lucrarea de faţă prezintă în primul capitol elementele definitorii ale
funcţionării sistemului monetar internaţional, rolul jucat de FMI în
reformarea sistemului monetar internaţional, având ca obiectiv principal
crearea unor programe de ajustare necesare pentru echilibrarea balanţelor de
plăţi ale ţărilor membre, definirea convertibilităţii monedelor ţărilor membre
în jurul parităţii, instituirea DST ca principal instrument de rezervă, etalon al
sistemului, încurajarea ocupării şi a creşterii economice, facilităţi acordate
ţărilor membre în vederea redresării economiilor lor naţionale, însoţite de
reforme structurale atent monitorizate de FMI.
Sistemul monetar internaţional actual are în vedere stabilitatea
fluctuaţiilor monetare, identificarea costurilor şi beneficiilor flotării ratelor
de schimb, impactul acestora asupra economiilor în curs de dezvoltare,
încurajarea creşterii economice globale. În acest context se încadrează şi optica FMI-ului care încurajează ţările în curs de dezvoltare la schimbarea
mentalităţii în ceea ce priveşte folosirea banilor publici, a resurselor
financiare, în virtutea economiei de piaţă, a legilor concurenţiale.
Programele FMI au contribuit la scoaterea din impas a creditorilor şi investitorilor, aceştia acţionând adesea în mod iresponsabil, ceea ce a creat
instabilitate în cadrul sistemului monetar internaţional. Aşa cum aprecia G
Soros în lucrarea sa Criza capitalismului global, există o asimetrie în
modul în care FMI îi tratează pe cei care acordă împrumuturi şi pe cei care
împrumută. FMI a impus anumite condiţii celor care cer împrumuturi dar nu
şi celor care le acordă, banii pe care FMI i-a împrumutat şi condiţiile pe care
le-a impus au creat posibilitatea ţărilor debitoare de a-şi respecta obligaţiile
mai bine decât ar fi făcut-o în alte condiţii. În acest mod indirect, FMI
acordă asistenţă băncilor internaţionale şi altor creditori.
În capitolul al doilea prezint principiile de organizare şi funcţionare
ale FMI, structura financiară, modul concret de acţiune al FMI în cadrul
ţărilor membre prin intermediul facilităţilor de creditare, aranjamentelor
stand-by, a liniilor de credit din cadrul programelor de finanţare şi analizez
cu obiectivitate criticile conturate în jurul filosofiei FMI. În finalul
capitolului am prezentat principalele propuneri de reformare a sistemului
monetar internaţional şi a Fondului Monetar Internaţional, în special,
formulate de reputaţi economişti ca J. Schumpeter şi, nu în ultimul rând, J.
Stiglitz. Teoria celei de-a treia căi, susţinută de reputaţii economişti, pe care
o împărtăşesc şi eu, are în vedere asumarea rolului autorităţilor în
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
5
influenţarea pozitivă a mecanismului pieţei, a politicilor economice, în
special a celor monetare, formularea unor politici unitare, interdependente,
bazate pe combinarea eficienţei economice, justiţiei sociale, libertăţilor
economice, reformarea sistemului de securitate socială, creşterea rolului
proceselor democratice în luarea deciziilor în ţările în curs de dezvoltare în
vederea eficientizării economiei. În acest context, FMI trebuie să acţioneze
în direcţia creşterii transparenţei în implementarea programelor de reforme
economice în ţările în curs de dezvoltare axate pe combaterea sărăciei,
corupţiei, creşterea gradului de ocupare, ridicarea standardului de viaţă a
populaţiei în ansamblul său.
În capitolul al treilea analizez modul de acţiune al programelor de
macrostabilizare de sorginte FMI, rolul jucat de acestea în realizarea
procesului de tranziţie la economia funcţională de piaţă, costurile sociale pe
care le generează implementarea lor şi succesul, respectiv insuccesul
aplicării acesteia, atât în forma pură, recomandată de FMI, cunoscută sub
denumirea de abordarea „big-bang” sau terapia de şoc, cât şi în forma
adaptată, cunoscută sub denumirea de „gradualism”.
În continuare, conturez filosofia FMI privind refacerea economică a
ţărilor afectate de dezechilibre profunde, prin implementarea unui mix de
politici de liberalizare a comerţului cu politici monetare restrictive prin care
se preconizează redirecţionarea resurselor de la sectoarele necompetitive sau
cu o productivitate redusă, către cele cu o productivitate ridicată. În practică, atunci când politicile monetare restrictive au fost implementate fără o
suficientă atenţie din partea instituţiilor financiare abilitate, a fost aproape
imposibilă crearea de noi locuri de muncă, dar şi dezvoltarea întreprinderilor
mici şi mijlocii.
Recomandarea FMI de liberalizare a economiei, de extindere a
pieţelor financiare, sprijinite prin programe de restructurare sub egida sa s-a
soldat cu creşterea operaţiunilor speculative de capital, dezastruoase pentru
economiile al căror sector financiar era slab dezvoltat. Prescrierea unor
programe de austeritate bazate atât pe politici fiscale şi monetare restrictive,
cât şi pe echilibrarea balanţei de plăţi externe, a însemnat pentru ţările în
tranziţie eforturi deosebite, însoţite de puternice recesiuni, explozii sociale,
îndatorare externă. Creşterea ratei dobânzii în vederea protejării monedei
naţionale a condus, de cele mai multe ori, la speculaţii şi intensificarea
recesiunii.
În cel de-al patrulea capitol analizez modul de acţiune al FMI în
România cu accent pe instituirea principiilor economiei de piaţă concurenţiale, pe crearea premiselor instaurării comportamentelor raţionale
ale agenţilor economici. Aplicarea măsurilor de reformă iniţiate de FMI au
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
6
ca scop oferirea de lichidităţi necesare restructurării economiei. Ca agent
economic raţional, FMI impune respectarea principiilor economice,
respectiv alocarea eficientă a resurselor. Eliberarea oricărei tranşe de
lichidităţi din acordul stand-by este condiţionată de aplicarea unor măsuri de
reformă care transmit semnale pozitive investitorilor străini, precum şi pieţei
financiare internaţionale în ansamblu. Insistenţa FMI asupra măsurilor
restrictive (reducerea inflaţiei, a masei monetare, reforme fiscale) a avut ca
obiectiv controlarea masei monetare şi comprimarea acesteia în direcţia
macrostabilizării şi a reducerii inflaţiei; totodată, aceste măsuri au dus la
mari contradicţii ale fluxurilor de lichidităţi şi de capital, între agenţii economici şi buget.
În lucrare am insistat asupra necesităţii aplicării programelor FMI,
coroborate cu elemente de reformă structurală iniţiate de guverne, pe
specificul mediului economic intern. Adoptarea programelor FMI este
obligatorie în vederea acordării de asistenţă financiară necesară implementării regulilor economiei de piaţă, îmbunătăţirii climatului de
afaceri intern şi internaţional, obţinerii de creştere economică. Aceste
programe sunt însoţite de costuri sociale substanţiale ce produc suferinţe şi privaţiuni, atât populaţiilor sărace, prin eliminarea subvenţiilor din preţuri,
eliminarea unor ajutoare sociale, reducerea creşterilor salariale, cât şi industriilor neproductive din cauza reducerii subvenţiilor bugetare, ceea ce
uneori slăbeşte coeziunea socială, predispune la compromisuri între
programul convenit cu FMI şi programul guvernamental al ţării respective.
Dar, ducerea la bun sfârşit a unui acord cu FMI, întăreşte poziţia financiară a
ţării respective pe pieţele financiare internaţionale, diminuează riscul de ţară şi creează oportunităţi substanţiale de afaceri concretizate în creştere
economică pozitivă. Prin natura sa, FMI urmăreşte reinstaurarea ordinii economice
monetare şi financiare, înlăturarea dezechilibrelor, prin respectarea unor
reguli şi uzanţe economice. De regulă, el nu impune programe economice, ci
numai accesul la resursele sale este condiţionat. Lucrarea de faţă insistă asupra abordării relaţiei ţărilor membre cu FMI nu de pe poziţii de debitor-
creditor, ci de pe poziţii de colaborare reciproc avantajoasă, partenerială, în
urma cărora ţările asistate devin competitive, iar FMI îşi întăreşte poziţia de
mediator şi supraveghetor al menţinerii echilibrelor macroeconomice în
cadrul sistemului monetar internaţional. De asemenea, pe parcursul lucrării am accentuat rolul jucat de factorul intern în implementarea programelor de
reformă FMI, în limitele şi ţintele stabilite de Fond. Acest mod de abordare,
diferit de la ţară la ţară, a avut rezultate diferite, în funcţie de gradul de
absorbţie socială a acestor reforme, rezistenţa la schimbare, resursele
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
7
financiare disponibile, gradul de înzestrare tehnică. Elementele de noutate
ale lucrării constau în modul diferit de abordare a relaţiei ţări în tranziţie-
FMI, cu accent pe analiza efectelor economico-sociale, impactul asupra
creşterii şi dezvoltării economice.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
8
STADIUL CUNOAŞTERII
FMI a constituit subiect de cercetare ştiinţifică încă de la constituirea
sa, în 1944. Necesitatea instituirii unei instituţii financiar-monetare
internaţionale a constituit-o gravele dezechilibre înregistrate de majoritatea
ţărilor lumii, în urma celui de-al doilea război mondial, instabilitatea
cursurilor de schimb, deteriorarea schimburilor comerciale. Ulterior, apariţia
şi perpetuarea crizelor financiare a făcut necesară instaurarea unei idei de
ordini monetare internaţionale care să reglementeze şi să limiteze fluctuaţia
cursurilor de schimb, paritatea monedelor, reducerea deficitului balanţei de
plăţi, liberalizarea pieţelor financiare şi a contului de capital.
Poate cea mai importantă provocare a sfârşitului de secol XX a
constituit-o trecerea economiilor foste socialiste din Sud-Estul Europei la
economia funcţională de piaţă, proces cunoscut sub denumirea de tranziţie.
FMI, în calitate de promotor al principiilor fundamentalismului de piaţă, a
participat la reconstrucţia economică şi instituţională a acestor ţări, atât de
pe poziţii de creditor internaţional, cât şi de partener în adoptarea şi implementarea programelor de reformă economică.
Odată cu declanşarea tranziţie s-au conturat şi teorii în scopul
identificării cauzelor şi diminuării efectelor acestui proces. Desprinsă din
modelul neoclasic, teoria „fundamentalistă a pieţei” este susţinută în special
de economişti ai FMI ca A. Gelb, S. Fischer, J. Sachs, D. Lipton, C. Gray
fiind urmată de cele mai multe ţări în tranziţie din Centrul şi Estul Europei.
Această teorie, cunoscută sub denumirea de abordarea „big-bang” (terapia
de şoc), cu puternice conotaţii monetariste, implică simultan iniţierea şi implementarea macrostabilizării, preţurile şi reforma pieţei, restructurarea
întreprinderilor, privatizarea şi reorganizarea instituţională. Reforma de tipul „terapie de şoc” presupune liberalizarea bruscă a
preţurilor pentru a elibera excesul de masă monetară şi a internaliza preţurile
internaţionale; liberalizarea rapidă a comerţului exterior; introducerea
convertibilităţii monedei după o devalorizare substanţială şi utilizarea sa ca
ancoră nominală antiinflaţie precum şi ca instrument de stimulare a
exportului; practicarea unei fiscalităţi severe, constând în cea mai mare parte
în eliminarea subvenţiilor.
Radicalii, adepţi ai teoriei big-bang-ului, bazându-se pe experienţa
aplicării reformelor în cadrul unor ţări în curs de dezvoltare cu un nivel
mediu al venitului/locuitor (ţări din Ameriaca Latină) pledează pentru
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
9
aplicarea rapidă şi concomitentă a unor programe de stabilizare
macroeconomică şi a unei privatizări forţate, rapide. A. Gelb sau C. Gray
arată că o abordare evolutivă a ţărilor din fosta regiune CAER este
improprie iar transformarea economiilor centralizate în economii
concurenţiale este imposibilă fără un angajament ferm: „…nu există o
modalitate de a face schimbări în mod gradual, ci numai rapid”. În opinia
acestora, aplicarea unor reforme graduale, chiar dacă ar părea mai puţin
dureroase la început, ar genera mai apoi instabilitate economică, inflaţie.
Ritmul susţinut al reformelor, definirea drepturilor de proprietate, atragerea
investiţiilor străine, corelat cu asistenţa financiară internaţională ar putea în
final să realizeze stabilitatea macroeconomică şi reforma instituţională. Adepţii abordării graduale a reformei, M. Derxatripot şi G. Roland,
consideră că interesul pentru acest tip de reformă se justifică atunci când
acceptarea politică a reformei globale fără termen implică compensaţii financiare excesive. Cu condiţia coerenţei în timp, apreciază ei,
„gradualismul poate să fie o politică optimală pentru un guvern reformator,
în prezenţa unei asimetrii a informaţiei, a lipsei unui angajament ferm asupra
liniei de conduită în viitor şi a constrângerilor de natură politică”. Acest tip
de reformă, mai degrabă paternalistă, compensează pierderea de eficienţă din cadrul unei economii.
Instituţionaliştii critică doctrina fundamentalistă a pieţei pe motiv că se subapreciază importanţa şi dificultatea creării infrastructurii instituţionale
necesare sprijinirii operaţiilor pieţei libere. În viziunea lor, crearea
instituţiilor pieţei este un proces de lungă durată care necesită o bază legală dar şi adaptarea în timp a instituţiilor existente noilor realităţi economico-
sociale, în timp ce radicalii au eliminat instituţii care puteau fi folosite în
fazele iniţiale ale procesului de tranziţie, au accentuat reformele financiare
dure, au adoptat un cadru legal nou, neţinând seama de durata şi dificultatea
procesului implementării unui sistem juridic, de amploarea reformei
organizaţiilor guvernamentale, de dezvoltarea spiritului concurenţial
vechilor întreprinderi. Cercetători, ca de exemplu J. Stiglitz arată că, în
absenţa instituţiilor pieţei, eforturile de reformă sunt adesea însoţite de
consecinţe negative. Instituţionaliştii sunt adepţii teoriei celei de-a treia cale,
în care se împletesc virtuţile pieţei libere cu intervenţia minimală a statului,
având rol de reglator al pieţei prin anumite pârghii economice.
Implementarea politicilor economice recomandate de FMI a constituit
un pas important în procesul de tranziţie la economia concurenţială de piaţă. În primii ani de tranziţie, 18 ţări au primit asistenţă financiară prin
intermediul Facilităţii de Transformare Sistemică (o nouă facilitate de
finanţare introdusă de FMI pentru o perioadă de timp limitată (1993-1995),
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
10
cu condiţii mai puţin severe şi care constituie un început pentru accesul mai
larg la facilităţile Fondului), acordurilor stand-by. Întârzierile începerii
programului de finanţare se datorau timpului necesar stabilirii unor politici
comune cu autorităţile locale şi identificării unor elemente de bază, specifice
pieţei, înainte ca programul să fie implementat. Din aceste motive, precum şi din necesitatea asumării angajamentului de respectare a condiţiilor
programului de reformă de către autorităţile locale, FMI avea un număr de
acţiuni prioritare (elemente standard ale programului de finanţare), măsuri
importante de reforme structurale sau adoptarea unei legislaţii corespunzătoare care se cereau a fi iniţiate înainte ca tranşele programului
FMI să înceapă. La începutul anilor ’90, FMI şi Banca Mondială recomandau politici
economice de inspiraţie neoliberală, rezultat al colaborării experţilor celor
două instituţii, având ca reper o lucrare a lui Arnold C. Harberger
(Economic Policy and Economic Growth), cunoscute sub genericul
„consensul de la Washington” ce vizau următoarele aspecte: introducerea
unei discipline fiscale severe; reformarea cheltuielilor publice; reformarea
sistemului de impozitare; liberalizarea ratei dobânzii, a politicii financiare şi a politicii cursului de schimb; liberalizarea investiţiilor de capital străin;
liberalizarea comerţului exterior; efectuarea reformei drepturilor de
proprietate, privatizarea rapidă, dereglementarea economiei.
Adoptarea de către majoritatea fostelor ţări comuniste a
recomandărilor FMI a făcut ca tranziţia să devină cea mai concentrată perioadă din istoria socială, după cum arăta economistul francez J. Segard: „
trecerea la capitalism se face într-un cadru social în care durata istorică pare,
dacă nu suspendată, în orice caz mult mai puţin pregnantă decât în orice alt
caz de tranziţie… Aceasta, ca şi aspectul tehnocratic şi ritmul foarte rapid al
reformelor, dau tranziţiei ţărilor est-europene un aspect cvasiexperimental:
ca şi cum planificarea a zdrobit continuitatea istorică, şi aceasta pentru a fi
reluată, cere acum să se fabrice ceva ca o economie de sinteză, artefact
social, care nu ar fi atât produsul unei evoluţii sociale complexe, cât şi produsul unui protocol ştiinţific, controlat şi reproductibil”
.
FMI şi Banca Mondială, analizează rezultatele aplicării recomandărilor privind politica economică în ţările de tranziţie în perioada
1990-1997 dar şi schimbarea de direcţie a acestor două instituţii, care începe
să recunoască limitele aplicabilităţii programelor lor de reformă. J. Stiglitz,
vorbind despre această nouă viziune a celor două mari instituţii internaţionale, denumită consensul post-Washington, arăta: „Un principiu de
bază al acestui nou Consens este acela al smereniei, recunoaşterea de către
aceste instituţii a faptului că nu au răspunsuri pentru toate problemele
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
11
tranziţiei şi că este nevoie de un larg schimb de idei între cercurile
economice pentru a afla soluţii la numeroasele probleme rămase deschise
tranziţiei”.
Reprezentanţii FMI şi ai Băncii Mondiale recunoşteau astfel că este
nevoie de a reconsidera câteva probleme, precum: raportul dintre
macrostabilizarea economică şi politicile de susţinere a creşterii economice,
dovedindu-se necesară focalizarea atenţiei, în etapa actuală, asupra celor din
urmă; referitor la această situaţie J. Stiglitz afirma: „Macrostabilizarea
economică impusă prin Consensul de la Washington nu asigură stabilitatea
producţiei şi a ocupării forţei de muncă. Costurile sociale şi economice pot
fi devastatoare şi se pot transforma în turbulenţe politice şi sociale”; rolul
statului în coordonarea întregului proces de transformare sistemică, cu
scopul unei optimizări a costurilor acestuia; realizarea unui echilibru între
sursele de finanţare din aceste ţări, ceea ce presupune, simultan,
consolidarea sistemului bancar, pe de o parte, şi crearea şi supravegherea
pieţelor financiare, pe de altă parte.
Noul Consens recunoaşte că este necesar un set mai larg de
instrumente de intervenţie a statului pentru a realiza creşterea economică şi că aceasta trebuie corelată cu o creştere a nivelului de trai. După cum
aprecia J. K. Galbraith, FMI „a văzut aproape întotdeauna în funcţiile ce
privesc bunăstarea statului nu ceva ce trebuie protejat ci, din contră, ceva ce
trebuie sacrificat pentru o stabilitate monetară”. Se pare că FMI manifestă o
dorinţă de schimbare, de înviorare a concepţiilor sale privind programele de
reformă. Astfel, direcţiile de orientare guvernamentală propuse de FMI
vizează repoziţionarea instituţiei în ecuaţia responsabilităţilor împărţite de
FMI şi guvernele ţărilor beneficiare de asistenţa sa financiară precum şi renunţarea la implementarea programelor de redresare macroeconomică unice. Societăţile care se creează, ca urmare a destrămării comunismului,
trebuie să fie democratice, să permită participarea, sub diferite forme, a
cetăţenilor la luarea deciziilor care le influenţează viaţa, „să sprijine amplele
forţe internaţionale în mijlocul cărora se află o ţară sau alta, luate în parte”.
Schimbările din ultimii ani în atitudinea FMI confirmă reforma amplă a instituţiei, impusă de noile condiţii ale economiei globale şi de experienţa
acumulată şi vizează adaptarea asistenţei financiare şi tehnice la realităţile
existente, corelată cu o nouă viziune asupra condiţionărilor impuse.
Liberalizarea prematură a unor pieţe de capital a condus la instalarea
incertitudinii şi a crizelor economice, ceea ce împiedică implementarea de
politici economice naţionale. Presiunea pieţelor financiare a impus, în
special din partea FMI, generalizarea politicilor de austeritate (bugete
echilibrate sau cu deficite din ce în ce mai mici), creatoare de situaţii sociale
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
12
discordante, însoţite de dezechilibre, cum ar fi şomajul, corupţia, apariţia şi intensificarea economiei subterane, guvernele concurând între ele în
încercarea de a convinge pieţele financiare externe de soliditatea
economiilor locale în vederea integrării în sisteme economice concurenţiale,
în speţă, Uniunea Europeană.
CAPITOLUL 1
ABORDĂRI TEORETICE
1.1 Premise ale apariţiei FMI. Sistemul Bretton-Woods
Marea depresiune economică mondială din anii 1929-1933 a afectat
puternic majoritatea ţărilor, cu repercusiuni directe asupra producţiei,
investiţiilor, preţurilor şi şomajului. Datorită dificultăţilor sistemului
monetar internaţional bazat pe etalonul aur de a furniza lichidităţi necesare
depăşirii dezechilibrului balanţei comerciale cauzat de scăderea drastică a
exporturilor, în ţările afectate, s-au intensificat politicile monetare restrictive
ca efect al scurgerilor de aur către ţări precum SUA şi Franţa, ce practicau o
politică bazată pe atragerea aurului, prin rate reale înalte ale dobânzii şi preţuri mici. În acest fel, au apărut şi s-au intensificat germenii subminării sistemelor băneşti naţionale bazate pe etalonul aur.
Adoptarea sistemului aur-devize a cunoscut serioase dificultăţi generate atât de insuficienţa aurului (acesta era concentrat în câteva ţări dezvoltate din punct de vedere economic) în condiţiile extinderii
tranzacţiilor internaţionale, cât şi de dezechilibrele cronice de pe plan
economic şi monetar. Gravele consecinţe suportate de sistemele băneşti în
urma crizei economice mondiale din anii 1929-1933, intensificarea
proceselor inflaţioniste, cât şi orientarea unor uriaşe capitaluri băneşti pentru
pregătirea şi purtarea celui de-al doilea război mondial, au forţat marile
puteri să încerce rezolvarea unei probleme acute care să contribuie la ieşirea
din impas în planul monetar. Soluţia preconizată viza organizarea şi instituţionalizarea unui sistem monetar internaţional.
Potrivit concepţiei de la care s-a pornit, sistemul monetar care urma să fie adoptat în anul 1944, avea la bază un ansamblu de norme care stabileau,
în consens cu interesele diferitelor ţări, regulile de bază privitoare la
sistemul de plăţi, la modalitatea stingerii angajamentelor exigibile, la
alegerea tehnicilor de plată, cât şi la fixarea monedei care stă la baza
schimburilor interţări pe multiple planuri.
În esenţă, este vorba de un complex de relaţii monetare care să asigure
o serie de avantaje cerute de diviziunea internaţională a muncii, de circuitul
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
14
mondial de valori materiale şi nemateriale, cât şi găsirea unor căi de
cooperare internaţională. În opinia lui D. Oprescu, sistemul monetar
internaţional nu trebuie să aibă „caracter supranaţional”, altfel s-ar încălca
principiile esenţiale ale cooperării între state, respectul independenţei şi suveranitaţii naţionale
1.
În acelaşi timp, crearea premiselor necesare stabilităţii diferitelor
monede, formării de fonduri (lichidităţi) pentru acoperirea deficitelor
temporare ale balanţelor de plăţi, cât şi crearea unui cadru propice menţinerii
unui echilibru relativ şi echitabil în schimburile interţări, constituie
principiile elaborării sistemului monetar internaţional.
Întreaga evoluţie, condiţiile economice şi social-politice, cât şi factorii
care au dus la crearea sistemului monetar din 1944, atestă existenţa unui
proces de trecere treptată, dar în acelaşi timp sinuoasă, de la sistemele
băneşti naţionale, la un sistem monetar a cărui organizare să evidenţieze, cel
puţin vremelnic, ieşirea din criză a circulaţiei monetare internaţionale.
În esenţă, elementele constitutive ale suportului sistemului monetar
internaţional din 1944 pot fi sintetizate astfel:
� instituirea unor monede cheie care urmau să îndeplinească rolul
de monedă internaţională şi de rezervă activă (dolarul american şi parţial lira sterlină); � menţinerea convertibilităţii în aur pentru moneda internaţională; � definirea monedei cheie printr-o cantitate de metal preţios;
� înfiinţarea unui organism internaţional (FMI) care să intervină pentru menţinerea stabilităţii cursurilor monetare şi să acţioneze în
cazurile în care apar perturbări în evoluţia acestora2.
Spre finele celui de-al doilea război mondial, când economia ţărilor
beligerante fusese puternic afectată de distrugeri, iar sistemele băneşti, cu
excepţia celui al SUA, zdruncinate din temelii, prin orientarea capitalurilor
cu prioritate pentru întreţinerea războiului, la Bretton Woods, reprezentanţi ai 44 de ţări s-au întrunit într-o Conferinţă monetară pentru a hotărî asupra
condiţiilor creării unui sistem monetar sau valutar internaţional. În contextul
lucrărilor desfăşurate în cadrul acestei conferinţe s-a subliniat situaţia
economico-financiară grea a ţărilor beligerante, cu rezervele de aur epuizate,
cu economii bântuite de inflaţie şi cu monede care încetaseră de a mai fi
convertibile. În schimb, SUA, care au ieşit întărite din război, concentraseră o mare cantitate de aur, fapt ce le-a permis să-şi impună poziţia, iar dolarul
1 D. Oprescu, Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei, Bucureşti 1981, p 16
2 Vezi D. Driscoll, The IMF. Its Evolution, Organization, and Activities, IMF ,Publication Services,
Washington D.C., 1990, p.2
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
15
să ocupe locul central şi supremaţia în materie monetară în cadrul sistemului
monetar internaţional. Acumularea a 75% din rezervele monetare în aur ale
lumii în SUA a dus la transformarea acestora în bancherul lumii şi, potenţial,
singura sursă de fonduri; acest fapt îi încuraja pe economiştii americani să insiste pentru stabilitatea cursurilor de schimb, libertatea comerţului şi evitarea devalorizărilor monetare.
Conferinţa de la Bretton Woods (New Hampshire) a reunit în 1944
reprezentanţi din 44 de state (inclusiv cei ai Uniunii Sovietice, care nu vor
semna acordurile, şi ai Chinei naţionaliste), între care John Maynard Keynes
pentru Marea Britanie şi Harry Dexter White pentru Statele Unite ale
Americii (ceilalţi reprezentanţi, ca Pierre Mendes France pentru guvernul
provizoriu al Republicii Franceze, nu făceau decât să asigure o prezenţă discretă). Negociatorii ţinuseră cont de criza economică din perioada 1929-
1933 şi doreau să evite întoarcerea la un război al monedelor, la cursurile de
schimb multiple şi la utilizarea devalorizărilor competitive din anii ’30.
Delegaţiile erau compuse din oameni politici şi economişti conştienţi că nu există reţete infailibile pentru scoaterea omenirii din capcanele sărăciei
şi inculturii. O singură excepţie domina de departe conferinţa. Este vorba de
J.M. Keynes, care aducea la conferinţă nu numai statura unui om de
prestigiu internaţional, ci şi proiectul unui plan de redresare economică. La începutul anilor 1940, cei doi gânditori celebri, John Maynard
Keynes de la Trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter White de la
Trezoreria Statelor Unite ale Americii, au conceput aproape simultan,
planuri pentru instaurarea unui sistem monetar complet nou, care să stabilizeze ratele de schimb şi să propulseze comerţul liber
3. În acel moment
se punea problema instituirii unei noi ordini monetare internaţionale şi a
unei instituţii internaţionale permanente, care să-şi asume răspunderea
pentru această ordine, în locul unor întâlniri haotice stabilite ad-hoc. Această instituţie internaţională a fost proiectată astfel încât să acorde asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi, împiedicându-
le astfel să folosească protecţionismul sau devalorizarea competitivă drept
metode de redresare a balanţei de plăţi. Keynes şi White au avut viziuni diferite asupra modului de acordare a
asistenţei financiare. Keynes vedea instituţia internaţională ca pe un tip de
bancă centrală, care ar putea creea masă monetară prin propria autoritate
(idee avansată încă din 1930)4 şi astfel să poată acorda suportul financiar
ţărilor cu probleme. Această instituţie ar fi avut o autonomie largă, iar
3 A.F.P. Bakker, Instituţiile financiare internaţionale, Editura Antet, Oradea, 1997, p. 24
4 Citat după P. Lenain, FMI-ul, Editura Coresi, Bucuresti, 1996, p. 8
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
16
autoritatea sa ar fi protejat-o de influenţele politice asupra luării deciziilor.
Keynes milita pentru crearea unei monede supranaţionale, „bancor”
(monedă a cărui nume aduce aminte de aur, dar care, în realitate, nu este
definită în totalitate în raport cu acest metal preţios). El recomandă ca
avuţiile exprimate în bancori să nu poată fi transformate în aur şi asta pentru
a obliga ţările cu balanţe de plăţi excedentare să-şi reducă surplusurile.
Totodată, propune înfiinţarea unei Uniuni internaţionale de
compensaţie (Clearing Union), însărcinată cu schimbul creanţelor bilaterale
ale diferitelor ţări membre şi cu acordarea în mod automat de credite
băncilor centrale debitoare.
Keynes elaborează un proiect destinat să stimuleze crearea de
lichidităţi internaţionale; prin acest proiect se conservă autonomia politicilor
macroeconomice (pe plan monetar) şi se favorizează în mod explicit ţările
debitoare. În plus, nici un plafon de credit nu este prevăzut, ceea ce poate
însemna că împrumuturile Clearing Union-ului nu sunt limitate decât de
suma de cote-părţi aduse iniţial de către ţările membre.
Anglia, susţinătoare a planului Keynes, considera că nici un stat
membru nu va trebui să-şi angajeze resursele sale pentru susţinerea
financiară a altor state, ci doar să accepte ca, atunci când va dispune de
resurse suplimentare care pentru un timp erau nefolosite, acestea să poată trece într-un fond general şi să fie utilizate în scopuri asupra cărora s-a căzut
de acord.
Conform analiştilor David Driscoll, Patrik Lenain, Moreau Defarges5,
este vorba de un mecanism care privilegiază ţările ale căror balanţe de plăţi sunt deficitare, cum ar fi Marea Britanie, şi care ar face ca efortul de ajustare
să apese asupra ţărilor a căror situaţie este excedentară, cum ar fi Statele
Unite ale Americii. Ideea aceasta prezenta dezavantajul situaţiei economice
precare a majorităţii statelor care aveau solduri pasive.
Planul american elaborat de Herry Dexter White reuneşte propunerile
avansate de diferite servicii ale administraţiei americane, care susţin
restabilirea liberului schimb, relansarea comerţului mondial, abandonarea
măsurilor protecţioniste, reducerea taxelor vamale şi eliminarea barierelor
netarifare. White doreşte restabilirea cooperării monetare internaţionale,
apreciind că marea criză a anilor ’30 a fost provocată de supraevaluarea
monedelor, ceea ce a condus la o puternică instabilitate a schimburilor şi frecvente devalorizări competitive. El susţine crearea unui „Proiect
preliminar de schiţă a unei propuneri pentru un fond internaţional de
5 Vezi P. Lenain, FMI-ul, p. 34; P. M. Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura
Institutul European, Iaşi, 1998, p. 42; D. Driscoll, Wat is the IMF?, IMF, Publication Services, Washington
D.C., 1994, p. 6
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
17
stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate”, care să împiedice revenirea la
politici de schimb necooperante şi să acorde credite ţărilor care vor să-şi apere monedele. Fondul de Stabilizare propus de White susţine cooperarea
între membri (sursa asistenţei financiare fiind contribuţia acestora ,de
aproximativ 5 miliarde de dolari, din care SUA ar participa cu 2 miliarde de
dolari) dar şi un control sever asupra politicilor economice ale ţărilor care
beneficiză de credite.
Cele două proiecte aveau o bază comună6:
� adoptarea unui sistem de schimburi fixe, care să nu se bazeze pe
devalorizare, ca înainte de 1914; restabilirea convertibilităţii libere a
monedei; încurajarea dezvoltării comerţului mondial;
� crearea unui organism internaţional însărcinat cu acordarea de
împrumuturi ţărilor ce înregistrează dezechilibre tranzitorii ale
balanţei de plăţi.
Dezacordurile erau relative la natura acestei instituţii şi la modul de
apărare a parităţii fixe. Cele două planuri se opun în două domenii
principale7:
- în cel al finanţărilor: delegaţia engleză estimează că suma
prevăzută în proiectul american este insuficientă şi că riscă să provoace „o penurie de dolari şi să blocheze expansiunea comerţului
mondial”; în mod contrar, delegaţia americană apreciază că sistemul
de finanţare imaginat de Keynes va duce la o „îndatorare nelimitată”
a ţărilor ale căror balanţe de plăţi sunt în deficit şi că această îndatorare riscă să pună în pericol stabilitatea sistemului monetar
internaţional;
- în cel al modului de ajustare: planul Keynes propune ca efortul
de ajustare să fie suportat de ţările cu balanţe de plăţi excedentare
obligându-le să-şi mărească importurile; în mod contrar, planul
White propune ca ajustarea să fie suportată de ţările deficitare
obligându-le să prevadă programe de stabilizare prin reducerea
importurilor.
În timp ce Fondul de Stabilizare prevedea existenţa unui capital la
care toate statele participante trebuiau că contribuie cu o cotă (parte aur,
parte monedă naţională), fiecare membru lucrând cu acesta în monedele
naţionale, Uniunea de Cliring prevedea dreptul pentru ţările membre de a
6 D. Oprescu, op. cit., p. 23
7 P. Lenain, op. cit., p. 35
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
18
primi o cotă parte de monedă scripturală (bancori) proporţională cu volumul
comerţului exterior în ultimii ani dinaintea războiului, cu care să poată cumpăra bunuri şi servicii. Ţările membre erau decontate direct din contul
fiecăreia, compensându-le încasările cu plăţile, astfel că soldurile debitoare
ale unor ţări membre reprezentau solduri creditoare ale altora.
Fondul de Stabilizare prevedea eliminarea restricţiilor valutare cu
excepţia celor aprobate de Fond, în timp ce Uniunea de Cliring nu cerea
astfel de măsuri (deoarece susţinea regiunea aflat[ sub influenţa Marii
Britanii), ci chiar sublinia necesitatea controlului mişcărilor de capital.
În cadrul său, Fondul de Stabilizare presupune cooperarea între
state dar, în acelaşi timp, prin sistemul dreptului de vot proporţional cu cota
şi prevederea unui procent minim de voturi pentru adoptarea hotărârilor, se
asigura Statelor Unite ale Americii un drept de veto hotărâtor8. Această
poziţie era motivată prin ideea că exista pericolul unei inflaţii, deoarece
majoritatea statelor membre solicitau dolari Fondului de Stabilizare pentru
susţinerea cererii de bunuri şi servicii, ceea ce determină sporirea cererii
globale, cu repercusiuni imediate asupra creşterii preţurilor. Un alt principiu
al Fondului de Stabilizare era accentul pus pe stabilitate, pe balanţe de plăţi echilibrate, pe cursuri de schimb fixe, ceea ce îi conferea un caracter
obiectiv. Cele două principii îmbină teoria liberei concurenţe cu existenţa
monopolurilor, care nu putea să ducă decât la contradicţii în cadrul
sistemului. Cu toate acestea, era singura formă posibilă de organizare a unui
sistem monetar internaţional la care SUA putea să adere, datorită raportului
de forţe care se contura la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Lipsa
participării SUA însemna lipsa resurselor financiare necesare funcţionării oricăror mecanisme internaţionale.
Pentru a apropia cele două planuri, în perioada septembrie-octombrie
1943, la Washington, au avut loc nouă reuniuni bilaterale între negociatorii
englezi şi cei americani. Keynes şi White încearcă să pună bazele unui
proiect comun. După câteva săptămâni de tratative, englezii, care sunt într-o
poziţie defavorabilă de negociere, depinzând de SUA în ceea ce priveşte
armamentul şi finanţarea efortului de război, abandonează planul Keynes
pentru a se apropia de planul White. În schimb americanii acceptă să mărească capitalul prevăzut pentru Fondul de Stabilizare de la 5 la 9
miliarde de dolari.
Pe această bază, 10 state aliate sunt invitate, în iunie 1944,în vederea
elaborării unui raport care să propună o „Cartă”9 pentru această nouă
8 D. Oprescu, op. cit., p. 24
9 P. Lenain, op. cit., p. 35
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
19
organizaţie, Fondul Monetar Internaţional. Această „Cartă” va fi prezentată la conferinţa de la Bretton Woods.
Acordurile de la Bretton Woods s-au născut în mod direct din
proiectul conceput de White şi prezentat de delegaţia americană. Chiar dacă Keynes dorea să impună instituţii favorabile ţărilor debitoare, în scopul de a
frâna declinul Marii Britanii, conferinţa a fost în realitate încununarea
acestui declin. Influenţa exercitată de Keynes a fost, decisivă; într-o notă preliminară scrisă chiar de el însuşi scria: „În lumea postbelică este necesară o mai mare voinţă de a accepta acordurile supranaţionale”
10. Cu toate că
Herry Morgebthau, secretarul american al finanţelor şi animatorul
dezbaterilor, a avut un triumf modest, acordurile de la Bretton Woods au
declarat supremaţia politică şi financiară americană şi locul proeminent al
dolarului în „Sistemul monetar internaţional” în defavoarea lirei sterline. În
1944, dolarul era singura monedă care putea juca rolul de prim-plan datorită puterii economice a statului emitent. În contextul sfârşitului războiului,
Statele Unite ale Americii se aflau într-o poziţie de forţă, ce le făcea să-şi poată impune punctul de vedere: deţinerea a două treimi din stocul mondial
de aur şi recuperarea unor creanţe importante asupra ţărilor cărora le-au
furnizat armament prin mecanismul contractului de închiriere (reglarea
datoriilor este reportată după război).
Punctul de vedere american fiind adoptat, dolarul devine principala
monedă în relaţiile internaţionale, iar aurul, alături de dolar, mijlocul de
rezervă şi de plată în cadrul acestor relaţii. În plan secundar, şi mai mult ca tradiţie pentru rolul pe care lira
sterlină l-a avut în cadrul relaţiilor de schimb comercial, aceasta a funcţionat
şi ea o perioadă ca valută de rezervă (1971).
De-a lungul dezbaterilor de la Bretton Woods, guvernul american a
încercat să obţină o stabilitate monetară la scară mondială, care să garanteze
şi securitatea mişcărilor de capital. Acordul monetar de la Bretton Woods
intră în vigoare la 27 decembrie 1945,cu participarea a 29 de ţări ale căror
cote totalizau 7,0795 miliarde de dolari SUA, dar nu va deveni operaţional
până la sfârşitul anului 195811
, atunci când monedele europene îşi vor regăsi
convertibilitatea externă pentru plăţile curente (mişcările de capital vor
rămâne controlate pentru a opri speculaţiile asupra cursului monedelor).
Sistemul monetar internaţional a fost conceput ca un ansamblu de
norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze comportamentul monetar al ţărilor
10
Citat după A.F.P. Bakker, op. cit., 1997, p. 26 11
F. Teulon, Sistemul monetar internaţional, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 26
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
20
în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce, generate de
schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan
internaţional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară internaţională au fost incluse în statutul FMI, organism creat în scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de către ţările membre a principiilor de funcţionare ale
sistemului nou creat.
De asemenea, sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods a
înlocuit raporturile bilaterale cu raporturi multilaterale, care necesitau o
colaborare accentuată între ţările participante. Realizarea acestei colaborări reprezenta o „inovaţie” într-un domeniu în care prevalase aderarea
individuală la anumite principii, în speţă, cele ale etalonului aur sub
diferitele lui forme. Astfel, sistemul monetar internaţional devine
responsabil pentru organizarea, conducerea, perfecţionarea şi
diversificarea activităţilor din cadrul economiei mondiale, îndeplinind
cantitativ şi calitativ cerinţele respectivei economii, aflate în stările
dinamice de tip economic12
.
Statutul FMI-ului adoptat la Bretton Woods conţine 31 de articole
care definesc obiectivele şi regulile de funcţionare13
, adoptate în Decembrie
1945, valabile şi astăzi. În prezent, FMI numără 183 de membri ale căror
cote totalizează 212,4 bilioane DST (265 bilioane USD)14
.
Scopul principal al sistemului monetar internaţional, creat în 1944, l-a
constituit asigurarea prin intermediul mecanismelor sale de funcţionare a
unei largi cooperări monetare şi pe această bază creşterea echilibrată a
comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltării economice a fiecărei ţări şi a economiei mondiale în ansamblul ei. Astfel, la baza mecanismelor de
funcţionare au fost puse o serie de principii, dintre care cele mai importante
erau următoarele:
a) Etalonul monetar. Reprezintă un principiu de bază al sistemului,
întrucât dolarul american are rol de monedă de rezervă şi de plată pe plan
internaţional. Chiar dacă este bazat pe aur, acest sistem diferă puternic de
etalonul aur care se caracterizează prin: stabilirea prin lege a unui conţinut
în aur al unităţii monetare-valoare paritară; stabilirea parităţilor monetare
ca raport între valorile paritare respective ale unităţilor monetare; baterea
liberă a monedelor de aur, fiecare cetăţean având dreptul să predea
monetăriei statului o cantitate de aur şi să obţină în schimb numărul
corespunzător de monede de aur, realizându-se astfel echivalenţa între
valoarea aurului ca ban şi valoarea lui ca marfă; convertibilitatea liberă şi
12
P. Bran, Relaţii financiare monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 32 13
Statutul Fondului Monetar Internaţional, www.imf.org 14
www.imf.org
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
21
nelimitată a bancnotelor în monede de aur, realizându-se astfel echivalenţa
între valoarea nominală a bancnotelor şi valoarea proprie a monedelor de aur
corespunzătoare; circulaţia liberă a aurului atât în interiorul ţării, cât şi în
exterior, realizându-se echivalenţa între valoarea internă şi externă a
metalului15
. Sistemul de la Bretton Woods instaurează etalonul aur-devize;
alături de aur ca instrument de rezervă şi de plată în raporturile economice
externe, se va utiliza şi o monedă naţională, respectiv dolarul SUA16
, care va
juca rolul principal, de monedă internaţională. Caracteristicile etalonului aur-devize sunt
17:
� Definirea unităţii monetare naţionale printr-o cantitate de aur sau
în funcţie de o anumită monedă mai puternică. Având la bază rezervele de 24 miliarde de dolari aflate la dispoziţia Sistemului
Federal de Rezervă al SUA, dolarul era definit prin valoarea paritară de 0,888671 gr. aur. Dolarul a devenit etalon al sistemului, între el şi aur stabilindu-se un raport valoric de 35$ uncia (1 uncie=31,105 gr.),
acesta fiind convenit şi ca preţ fix şi oficial al aurului până în
decembrie 1971, 38$ uncia din decembrie 1971 până în martie 1973,
după care se calculează uncia de aur fin la 42,222$. Începând din
1975, statistica FMI calculează aurul socotind 35 DST o uncie de aur.
Evaluarea în dolari se realizează prin convertirea DST la cursul
dolarului din ziua respectivă. � Absenţa aurului din circulaţia internă, în care apar exclusiv semne
ale valorii: bancnote, monede divizionare, bani scripturali; implicit
dispare libera batere.
� Convertibilitatea, la alegerea băncii, în aur sau în valute-aur,
adică în mijloace de plată ale unor ţări în care moneda este
convertibilă în mod legal şi practic în aur exportabil, la un curs oficial
definit în mod durabil în funcţie de parităţi fixe.
� Deţinerea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale,
compusă atât din aur, cât şi din valute de rezervă şi alte active.
� Transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a fondurilor.
În cadrul etalonului aur-devize (de fapt etalon aur-dolar), etalonul aur
avea drept corespondent în economia SUA totalitatea bunurilor şi serviciilor
produse; posesorul nerezident al dolarului, avea posibilitatea să aleagă între
cele două forme materiale ale etalonului. Valoarea paritară a dolarului
15
C.C.Kiriţescu, Moneda-mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 148 16
Cre ţoiu Ghe. , Chir i lă M, Economie Mondială , Editura Porto -Franco , Gala ţ i , 2000,
p .194 17
C.C. Kiriţescu, op cit., p. 149
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
22
funcţiona drept garanţie pentru asigurarea unui grad ridicat de încredere în
dolar pentru posesorul străin. Aurul intra în circuit numai atunci când
economia SUA nu reuşea să asigure echilibrul între conţinutul valoric al
dolarului aflat în circuitul internaţional şi valoarea bunurilor
corespunzătoare puterii sale de cumpărare. Dacă puterea de cumpărare a
dolarului era în scădere, posesorul de dolari se îndrepta spre rezerva de aur a
SUA, solicitând o cantitate de aur corespunzătoare valorii paritare a
dolarului şi a sumei de dolari de care dispunea.
b) Stabilitatea cursurilor de schimb. A reprezentat unul din
principiile fundamentale de funcţionare ale sistemului, fiind considerată însăşi raţiunea de a fi a organizaţiei menită să realizeze cooperarea
internaţională în probleme monetare, dezvoltarea comerţului internaţional,
asigurarea stabilităţii monetare şi, implicit, a celei economice.
Conform acestui principiu, se instituie practicarea cursurilor fixe dar
ajustabile în caz de dezechilibru economic fundamental. În acest scop,
fiecare ţară membră FMI era obligată să îşi definească valoarea paritară a
monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale
monedelor naţionale puteau oscila în cadrul unei marje de %1± , ţările
emitente având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie.
Ţările membre pot modifica parităţile lor oficiale din proprie
iniţiativă, cu condiţia să obţină acordul prealabil al Fondului (un membru
poate modifica valoarea paritară a monedei sale fără acordul Fondului,
dacă modificarea nu afectează tranzacţiile internaţionale ale membrilor
Fondului-prevedere din Statutul FMI, care a fost abrogată în 1978). O ţară membră care şi-ar modifica cursul monedei fără să fi obţinut acordul FMI ar
fi exclusă de la creditele Fondului în următorii ani sau sancţionată mai sever,
adică ar fi obligată să se retragă din această instituţie. Pe de altă parte,
fiecare stat membru are obligaţia unei „consultări” anuale cu FMI, în
vederea discutării evoluţiei sale economice.
Pe lângă cursurile oficiale (la paritate) şi cursurile de piaţă, au funcţionat
şi noţiunile de curs-planşeu şi de curs-plafon. Acestea nu sunt cursuri de
piaţă, ci margini abstracte care definesc frontierele pe care cursul de piaţă (stabilit ca urmare a confruntării între cerere şi ofertă, cursul la care se
efectuează operaţiile comerciale şi financiare) nu trebuie să le depăşească. Cursul-planşeu şi cursul-plafon aveau rolul de a limita amplitudinea
variaţiilor cursului de piaţă. Cursul-planşeu corespunde valorii oficiale autorizată cea mai scăzută ce poate fi atinsă pe piaţă de către moneda unei ţări în raport cu dolarul
SUA.
Cursul-plafon corespunde valorii oficiale autorizată cea mai ridicată
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
23
ce poate fi atinsă pe piaţă. Ceea ce este fix este culoarul în interiorul căruia cursurile de schimb
sunt determinate prin confruntarea dintre cerere şi ofertă, de către piaţă. Dacă tendinţa era de depăşire a uneia dintre limitele stabilite, autoritatea
monetară era obligată să pună în vânzare din rezerva internaţională valuta
prea solicitată sau, invers, să cumpere valuta prea mult oferită. Printr-o
asemenea intervenţie, echilibrul între cerere şi ofertă era restabilit, astfel
încât pentru un timp cursul de schimb rămânea între limitele admise. Dacă efectele aşteptate nu se produceau, se recurgea la modificarea valorii
paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental în
economia unei ţări.
Graficul regimului parităţilor fixe18
Mecanismul monetar cuprindea şi procedee necesare refacerii
periodice a echilibrului între conţinutul valoric al unei monede şi puterea de
cumpărare a acesteia. În situaţia în care puterea de cumpărare pierdea o
parte din mărimea sa, iar metodele curente de redresare (creşterea
dobânzilor, limitarea creditelor) nu dădeau rezultate satisfăcătoare, se
permitea de către FMI modificarea valorii paritare prin operaţiunea de
devalorizare oficială, unitatea monetară fiind definită acum printr-o
cantitate mai mică de aur. În cazul în care puterea de cumpărare creştea
peste anumite limite considerate normale, corectarea valorii paritare se
realiza prin operaţiunea de revalorizare oficială, mărindu-se cantitatea de
aur cu care se definea unitatea monetară.
18
C. Basno N. Dardac, C. Floricel, Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 49
plus 1%
curs de piaţă
curs central
minus 1%
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
24
Menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb pe piaţă revenea ca o
obligaţie fiecărei ţări membre, care urma să intervină prin vânzarea sau
cumpărarea de monedă pentru asigurarea respectării limitelor de fluctuaţie19.
Excepţie făceau ţările care îşi luau angajamentul să cumpere şi să vândă aur
la cererea autorităţilor monetare ale ţărilor membre FMI pentru
reglementarea dezechilibrelor balanţelor lor de plăţi, fără a depăşi valoarea
paritară cu mai mult de limitele fixate de Fond. În această situaţie au fost
SUA, care, la cererea autorităţii monetare a unei ţări membre a FMI,
vindeau sau cumpărau aur contra dolari. De aceea, ele nu aveau obligaţia de
a interveni pe piaţă pentru a asigura menţinerea cursului dolarului în limitele
de %1± faţă de paritate. Această preocupare o aveau celelalte ţări, cu atât
mai mult cu cât dolarul SUA era principalul mijloc de intervenţie pe piaţă, întrucât celelalte ţări vindeau sau cumpărau moneda lor pe dolari, ceea ce a
condus la iminenţa dolarului în contul de rezervă al celorlalte ţări. Astfel s-a
ajuns la o contradicţie în cadrul regimul de schimb fix, căci s-a creat
posibilitatea speculaţiilor pe piaţă, prin acceptarea ca, între două monede,
altele decât dolarul SUA, să se realizeze fluctuaţii de curs de 2% (una
putând fi la limita superioară faţă de dolarul SUA +1%, iar cealaltă la limita
inferioară, -1%). Astfel, a apărut un nou curs, curs încrucişat20
, stabilit pe
piaţă între două monede care se vindeau şi se cumpărau pentru o a treia,
respectiv dolarul SUA, faţă de care se păstrau limitele de %1± .
19
Ibidem 20
D. Oprescu, op. cit., p. 46
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
25
P R I N C I P I U L M O D I F I CĂR I I P A R I TĂŢ I I
Datele devalorizării
Noul curs – plafon
Cursul de piaţă Cursul – plafon
Noul curs central
Cursul central
Cursul – planşeu
Noul curs – planşeu
Graficul principiului modificării parităţii21
În aplicarea principiului stabilităţii cursurilor se schimb nu se pot
aplica criterii unice, valabile pentru toate ţările; de aceea, se iau în
considerare nivelul de dezvoltare al ţării respective, specificul exporturilor,
rata inflaţiei etc. Astfel, pentru a avea acces la resursele FMI, ţările membre
au trebuit să-şi declare valorile paritare, ţinând seama de interesele de
protejare a economiilor lor naţionale, dar şi de avantajele specifice de la o
ţară la alta. Unele ţări urmăreau însă să obţină cât mai multe bunuri pe
dolari, ceea ce se putea realiza prin menţinerea unui curs ridicat faţă de
celelalte monede prin devalorizarea acestora. Ţările cu excedent de
lichidităţi investeau astfel în ţările cu deficit. Stabilitatea cursului fix,
fluctuant în limite maxime de %1± în jurul parităţii, reflectă o situaţie
economică în creştere care să ducă uneori la acceptarea obligaţiilor
articolului VIII din Statutul FMI, de înlăturare a restricţiilor valutare şi adoptare a convertibilităţii. Trebuie să avem în vedere rolul pieţei în
formarea preţurilor, dar şi felul în care existenţa monopolurilor sau chiar
statul pot interveni în fluctuaţia cererii şi ofertei pentru a influenţa preţul,
cursul de schimb, denaturând astfel raporturile dintre mărfuri, respectiv
21
C.Basno, N. Dardac, C. Floricel, op. cit., p. 50
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
26
valorile paritare.
Mecanismul de modificare al valorilor paritare stabilite, prevăzut
pentru corectarea unui „dezechilibru fundamental”22
a fost influenţat în
funcţionarea sa de către SUA. Dezechilibrul fundamental este un
dezechilibru al balanţei de plăţi curente care se prelungeşte în timp,2-3 ani,
ca urmare a unor fenomene de durată; legătura dintre dezechilibrul
fundamental şi modificarea parităţilor monetare aparţine esenţei acestui
fenomen economic, în sensul că de cele mai multe ori dezechilibrul balanţei
de plăţi curente nu poate fi corectat decât pe cale monetară, printr-o
devalorizare sau depreciere a monedei naţionale. Alte posibilităţi de
combatere a dezechilibrului fundamental ar fi: restrângerea importului prin
majorarea taxelor vamale, stabilirea de contingente, control valutar.
Asemenea posibilităţi au însă două tăişuri: pe de o parte, ele contribuie la
lichidarea sau limitarea dezechilibrului fundamental, pe de altă parte, ele se
repercutează negativ asupra economiei, ducând la creşterea şomajului,
restrângerea capacităţilor de producţie Fondul a studiat existenţa valorilor
paritare, admiţând că este necesară o revizuire a acestora, pentru a favoriza
exportul de mărfuri către zona dolarului, dar în acelaşi timp, avantajând
investiţiile SUA. Marile trusturi americane, ca şi nerezidenţii, posesori de
dolari, au cumpărat mai ieftin bunuri mobiliare şi imobiliare, datorită devalorizării monedelor ţărilor europene. Devalorizarea s-a extins şi asupra
ţărilor din zona lirei sterline din Asia şi Africa.
Utilizarea conceptului de dezechilibru fundamental, prevăzut ca să justifice o modificare a valorilor paritare, a fost benefică SUA pentru a
convinge ţările europene să-şi devalorizeze monedele. După cum am arătat,
unul din principalii indicatori ai dezechilibrului fundamental îl reprezintă deficitul persistent al balanţei de plăţi curente. Acest indicator, urmărit în
contextul evoluţiei volumului rezervelor monetare poate fi un indiciu de
dezechilibru, dacă rezervele monetare scad continuu. Trebuie însă avuţi în
vedere şi alţi indicatori economici foarte importanţi, în primul rând ritmul de
creştere al economiei sau, pentru ţările în curs de dezvoltare, indicatori ai
evoluţiei preţurilor, ai gradului de folosire a forţei de muncă. Aprecierea şi corectarea acestor indicatori trebuie făcută de autorităţile naţionale, printr-o
cooperare cu FMI.
Nici noţiunea de devalorizare competitivă, prevăzută ca o clauză restrictivă la modificarea valorii paritare , nu a fost definită. Devalorizarea
competitivă este un instrument de concurenţă pe piaţa internaţională care
defineşte orice scădere a cursului de schimb al unei monede pe pieţele
22
C.C. Kiriţescu, op. cit., p. 130
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
27
valutare, utilizată numai în condiţiile existenţei unui etalon monetar
internaţional recunoscut, exprimând diminuarea conţinutului monedei în
etalonul respectiv, fiind cauzată de o creştere puternică a preţurilor interne
şi de persistenţa deficitului balanţei de plăţi externe23
. Recunoaşterea
existenţei unui dezechilibru fundamental exclude practica devalorizărilor în
scopuri pur concurenţiale. Procentul cu care se devalorizează o monedă poate însă favoriza exportatorii naţionali, creîndu-li-se, pe cale monetară, condiţii de competitivitate pe piaţa mondială. Greutatea aprecierii constă în
faptul că efectele devalorizării asupra exporturilor se constată ulterior şi chiar după o perioadă mai lungă de timp.
Privită în ansamblu, problema modificărilor valorilor paritare ale unei
monede şi, respectiv schimbarea cursului de schimb, are două aspecte
contradictorii24
: rolul pieţei în determinarea unor raporturi reale între
monede şi în asigurarea echilibrului necesar stabilităţii şi impunerea unor
cursuri fixe cu limite strânse de fluctuaţie de %1± . Cele două aspecte, luate
împreună, presupun o colaborare armonioasă între stat şi piaţă, care apără libera iniţiativă şi nonintervenţia statului, ceea conduce la apariţia
compromisurilor şi privaţiunilor dintr-o parte sau alta, în speranţa
reechilibrării balanţei de plăţi şi încurajării creşterii economice. Se impune
elasticitate în acceptarea necesităţii de modificare a valorii paritare, folosirea
mai multor cursuri de schimb, culminând, în 1971, cu modificarea limitelor
valorii paritare la %25,2± . S-a dovedit că existenţa unor limite mai largi de
1% nu a contribuit la stabilizare, ci din contră, a încurajat speculaţia.
Singura posibilitate de a stopa acest fenomen era să se instituie cursul de
schimb flotant sau flotarea liberă a monedelor în funcţie de interesele
specifice fiecărei ţări. c) Convertibilitatea monetară.
Convertibilitatea monetară înainte de Bretton Woods. Reforma
sistemului monetar internaţional pune un accent deosebit pe convertibilitate,
întrucât ea nu constituie doar o operaţiune tehnică ci, în primul rând, o
condiţie de bază a sistemului bănesc, a oricărei monede naţionale, o cerinţă reclamată stringent de relaţiile băneşti care intervin între ţările lumii.
Ca operaţiune specifică bancară, convertibilitatea s-a practicat,
îmbrăcând forma clasică, în aur sau în argint, care au stat la baza
funcţionării sistemelor băneşti dinainte de anul 1914.
În condiţiile etalonului aur, moneda naţională putea fi convertibilă în
aur, cât şi în valute. Băncile de emisiune îşi creau în acest scop, un „stoc de
23
N. Dobrotă (coordonator), Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 167 24
D. Oprescu, op. cit., p. 51
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
28
acoperire” în proporţie de 30-40% din suma bancnotelor aflate în circulaţie.
În ţara noastră, bancnotele Băncii Naţionale erau convertibile în aur
sau în argint, în care scop aceasta îşi crease o rezervă de 1/3 din suma
bancnotelor care circulau (1880-1881)25
.
Convertibilitatea a avut un rol foarte important în cadrul relaţiilor
internaţionale şi îndeosebi în mecanismul formării cursului de schimb. În
sistemul monetar bazat pe etalonul aur cursul valutar era stabilit în funcţie
de cererea şi oferta de devize. Totuşi, cursul nu putea depăşi, în principiu,
paritatea legală plus cheltuielile de circulaţie. Limita superioară a fluctuaţiei
cursului valutar, determinată de convertibilitate a fost numită „punctul de
aur superior” de la care plata se făcea prin ieşirea de aur din ţară. În situaţia
în care cursul valutar nu putea să scadă sub limita de intrare a aurului din
ţară, convertibilitatea era denumită „punct de aur inferior”.
Mecanismul spontan al „punctelor de aur” asigura stabilitatea relativă a cursurilor valutare în cadrul unor limite destul de înguste de oscilaţie.
Regimul acesta a funcţionat în toate ţările europene până în anul 1914.
În sistemul monetar aur-lingouri, convertibilitatea a avut acelaşi dublu
sens, cu deosebirea că a fost limitată la deţinătorii de sume în bancnote
suficiente pentru a acoperi cel puţin preţul unui lingou de aur de 12 kg.
Convertibilitatea în lingouri a fost practicată de Anglia şi Franţa între anii
1928-1936, România a înscris-o în legea de stabilizare monetară în anul
1929, împreună cu alte reforme de convertibilitate26
.
În condiţiile etalonului aur-devize apărut după primul război mondial,
convertibilitatea a căpătat alte trăsături. Astfel, Conferinţa internaţională monetară de la Genova (1922) a recomandat celor 33 de ţări participante
limitarea folosirii aurului în mecanismul convertibilităţii. În această situaţie,
bancnotele n-au mai fost convertibile direct în aur, ci indirect, în sensul că banca de emisiune era obligată să efectueze convertibilitatea în valute sau
devize străine. Acestea erau, la rândul lor, convertibile în aur. Se face o
distincţie între „devizele cheie”, direct convertibile în aurul statului (care
devine centru aur) pe de o parte şi „devizele periferice” ale ţărilor care nu
pot raporta în mod direct moneda lor în aur, pe de altă parte 27
. După această formă, caracterul reprezentativ al bancnotei a fost mult estompat, deoarece
aurul în care se efectua eventual convertirea finală nu mai aparţinea băncii
emitente, ci unei bănci străine.
La scurt timp, convertibilitatea a încetat de a mai fi o operaţiune de
verificare a rambursabilităţii în aur şi un prilej de alegere între o formă de
25
E. Vasilescu , A. Losonti, Circulaţia bănească şi creditul, Centrul Poligrafic ASE, Bucureşti, 1979, p. 91 26
Ibidem, p. 92 27
F. Teulon, op. cit., p. 20
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
29
plată sau alta, a devenit un mijloc prin care debitorii faţă de străinătate îşi procură la scadenţă, în schimbul sumei în monedă naţională, valutele străine
pentru plata datoriei, la un curs relativ stabil--cursul oficial. Această formă de convertibilitate, realizată liber pe piaţă la cursul variabil al pieţei, se
numeşte convertibilitate reciprocă, între valute28
.
De precizat că din momentul în care convertibilitatea directă în aur nu
a mai fost posibilă, au dispărut limitele de fluctuaţie ale cursurilor valutare
în cele două „puncte ale aurului”. Aceste cursuri sunt supuse unei fluctuaţii teoretice infinite, în funcţie de cererea şi oferta de piaţă.
Convertibilitatea monetară în cadrul sistemului monetar de la Bretton
Woods. În anul 1944, odată cu instituirea sistemului monetar internaţional
(Conferinţa de la Bretton Woods), s-a schimbat în mod radical concepţia şi atitudinea faţă de problemele relaţiilor băneşti internaţionale. Astfel, unul
din principiile fundamentale ale sistemului monetar internaţional a fost acela
de înlăturare rapidă a restricţiilor şi discriminărilor din calea plăţilor şi transferurilor determinate de tranzacţiile curente.
În sens restrâns, convertibilitatea reprezintă obligaţia băncii centrale
de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea
acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente de
dată recentă sau să fie necesară băncii centrale străine pentru plăţi curente29
.
Statutul FMI prevede în articolul VIII ca toate ţările membre să realizeze convertibilitatea monedelor lor în vederea operaţiunilor curente.
Pentru aceasta, se angajează să elimine restricţiile la cumpărarea de devize
străine de către rezidenţi şi nerezidenţi pentru operaţiunile curente
(operaţiunile referitoare la bunuri şi servicii). Totodată, este prevăzută o
clauză de protecţie (articolul XIV) care să permită statelor membre cu
dificultăţi ale balanţelor de plăţi să menţină un control al schimburilor pe o
perioadă de 5 ani de la crearea Fondului şi chiar mai mult, dacă pot justifica
această necesitate. Această clauză de protecţie va permite statelor europene
să menţină restricţii asupra convertibilităţii monedelor lor până în 1961.
Cu excepţia dolarului SUA, monedele principalelor ţări dezvoltate au
devenit convertibile abia în anul 1958, ceea ce înseamnă că restabilirea
convertibilităţii după al doilea război mondial a fost caracterizată printr-o
serie de limitări, de restricţii. Astfel, înainte de prăbuşirea, în 1971, a
sistemului monetar adoptat în 1944, numai o treime din statele membre FMI
aveau monedă convertibilă. Dintre principalele ţări dezvoltate, numai patru
practicau o convertibilitate generală: SUA, Canada, Elveţia şi R.F.
28
C.C., Kiriţescu, op. cit. p. 102 29
Ibidem p. 102
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
30
Germania.
Funcţionarea convertibilităţii viza două aspecte distincte30
: primul se
referea la convertibilitatea dolarului, în calitate de monedă etalon, de
rezervă şi de plată în cadrul sistemului; al doilea avea în vedere
convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre ale FMI.
Dolarul a reprezentat singura monedă convertibilă în aur, autorităţile
monetare americane angajându-se să convertească oricând la cererea
băncilor centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 dolari uncia.
Pentru monedele naţionale ale celorlalte ţări, convertibilitatea este
reglementată în Statutul FMI, art VIII, astfel: pe de o parte, trecerea la
convertibilitate însemna desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în
domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale, iar pe de altă parte desemna
obligaţia băncii centrale de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente sau să fie necesară pentru plăţi curente.
Problema trecerii la convertibilitate, adică înlăturarea tuturor
restricţiilor la plăţile privind tranzacţiile curente şi răscumpărarea la cerere a
soldurilor în moneda naţională, impunea ţărilor membre realizarea unor
economii stabile şi în creştere, de valute convertibile. Aceasta înseamnă, în
opinia lui Robert Triffin31
, sporirea exportului în vederea creşterii rezervelor
în dolari SUA, atragerea de capital pentru investiţii, astfel ca treptat să se
realizeze rezerve monetare pentru a putea susţine la nevoie moneda
naţională după declararea convertibilităţii ei. Oprirea ieşirilor de capital din
ţara ce adoptă convertibilitatea era esenţială, fiind acceptate la Bretton
Woods restricţii şi măsuri de control în acest domeniu. Trecerea la
convertibilitate mai cerea adoptarea de măsuri pentru eliminarea sau măcar
frânarea inflaţiei şi adaptarea cursului de schimb al monedei naţionale la
realităţi. Pentru multe ţări, aceasta însemna o devalorizare faţă de dolarul
SUA, astfel ca exportul să crească şi să se creeze condiţii atractive
investitorilor din SUA.
Datorită imposibilităţii renunţării la restricţii şi control valutar, s-a
decis introducerea convertibilităţii pe etape. Faza întâi prevedea adoptarea
unei convertibilităţi parţiale sau externe, adică numai pentru nerezidenţi, urmând ca ulterior să se acorde şi rezidenţilor aceleaşi drepturi, realizându-
se astfel convertibilitatea FMI completă. Ţările vest-europene au decis să efectueze trecerea la convertibilitate,
pe etape, dar în bloc. După consultări cu Fondul şi analizarea restricţiilor pe
30
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, op. cit., p. 49 31
Vezi D. Oprescu, op. cit ., p. 64
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
31
care doreau să le menţină, un număr de 14 state europene au adoptat, la 29
decembrie 1958, convertibilitatea externă a monedelor lor, pentru tranzacţii curente. În cursul anului 1959, încă 16 ţări au declarat aplicarea
convertibilităţii externe32
.
Ca urmare a condiţiilor create şi a înţelegerilor stabilite între ţările
Europei de Vest (formarea Pieţei Comune) pe care FMI le-a acceptat, la 15
februarie 1961, 9 ţări europene (Anglia, Belgia, Franţa, Germania de Vest,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Suedia) şi Peru au îndeplinit procedura
şi au acceptat obligaţiile art. VIII din Statutul FMI33
.
Astfel, majoritatea monedelor folosite pentru decontarea şi finanţarea
celei mai mari părţi a comerţului mondial deveniseră convertibile în
accepţiunea dată acestei noţiuni de FMI considerându-se realizat sistemul
multilateral de plăţi internaţionale.
d) Crearea unor rezerve monetare oficiale. Autorităţile monetare
ale ţărilor membre ale FMI aveau obligaţia să-şi constituie rezerve monetare
corespunzătoare nevoilor determinate, în general, de două operaţiuni34
:
convertirea sumelor solicitate şi intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor
monetare în scopul menţinerii stabilităţii cursurilor de schimb.
În rezervele monetare, alături de aur şi titlurile emise pe pieţele
financiar-monetare naţionale este introdusă şi valuta (în speţă dolarul) care
pătrunde în economia unei ţări prin intermediul operaţiunilor comerciale şi financiare. În acest cadru, moneda altei ţări (dolarul) a devenit garanţie
pentru emisiunea de monedă naţională. Atât aurul, cât şi mărfurile care stau
în spatele valutei de rezervă sunt situate în altă economie decât cea în care
îşi constituie rezervele.
e) Echilibrul balanţelor de plăţi. Ţările membre aveau obligaţia să supravegheze şi să asigure menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi. Ca
soluţie extremă pentru menţinerea acestui echilibru, respectiv pentru
ajustarea eventualelor deficite sau excedente exagerate, exista posibilitatea
utilizării de comun acord cu FMI a tehnicii devalorizării sau revalorizării
monedelor naţionale35
. De la acest principiu făceau excepţie SUA, deoarece
acoperirea deficitului balanţei lor de plăţi avea loc prin emisiune de monedă proprie având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului.
Statutul FMI (articolul V) prevede pentru ţările membre posibilitatea
de a face apel la resursele financiare ale acestuia. Acordarea de credite
32
D. Oprescu, op. cit, p. 72 33
Ibidem p. 73 34
C. Floricel, Relaţii valutare financiare internaţionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997,
p.11 35
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, op. cit., p. 51
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
32
urmăreşte să uşureze adoptarea de politici de deschidere şi de liberalizare,
asigură autorităţile că o finanţare va fi disponibilă pentru a compensa
eventualul impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. FMI-ul
încurajează astfel, prin acordarea acestor credite, politici vizând realizarea
monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor de capital şi facilitarea
operaţiilor de capital internaţional. În acelaşi mod, aceste credite încurajează ţările care se confruntă cu un deficit al balanţei de plăţi să nu aplice politici
nefaste pentru comunitatea internaţională, cum ar fi devalorizarea
competitivă sau blocarea schimburilor externe. Statutul precizează că aceste
resurse au un caracter temporar, căci acordarea continuă de credite pe
termene medii sau lungi ar putea încuraja menţinerea de politici nefaste.
Sistemul Bretton Woods, conceput pentru a asigura autonomia
politicii interne şi stabilitatea monetară internaţională, a realizat un
compromis între etalonul-aur rigid de la sfârşitul secolului al XIX-lea, sub
care guvernele aveau puţină libertate în a-şi administra propria economie, şi anarhia monetară a anilor ’30, când guvernele aveau prea multă libertate de
a se angaja în devalorizări concurenţiale şi alte politici distructive36
. În
cadrul sistemului Bretton Woods, FMI devenea responsabil cu menţinerea
rezervelor, iar dolarul american devenea elementul cheie al sistemului. Pe
măsură ce acumulările în dolari realizate de investitori privaţi şi de guverne
străine creşteau şi, odată cu accentuarea deficitului balanţei de plăţi a SUA,
încrederea în dolar a scăzut, atrăgând după sine şi erodarea fundamentelor
sistemului Bretton Woods.
1.2 Sfârşitul sistemului de la Bretton-Woods.
Etalonul dolar de hârtie
În decursul funcţionării efective a sistemului de la Bretton Woods,
comerţul internaţional a cunoscut o puternică dezvoltare în cadrul unei
relative stabilităţii a economiei mondiale. Prin stabilitatea cursurilor de
schimb şi asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare au fost stimulate
schimburile economice internaţionale, iar cu ajutorul resurselor financiare
ale FMI ţările membre au putut face faţă unor nevoi temporare ale balanţelor
lor de plăţi. De asemenea, anumite ţări au realizat convertibilitatea
monedelor lor naţionale.
Toate aceste rezultate au fost insuficiente pentru a asigura viabilitatea
36
R. Gilpin, Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 56
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
33
sistemului şi a anihila efectele unor fenomene negative, care au determinat o
aplicare necorespunzătoare a principiilor sale fundamentale, soldate, în final,
cu abandonarea acestora şi, implicit a sistemului conceput să funcţioneze pe
baza lor.
În cadrul funcţionării sistemului se poate constata o contradicţie între
eforturile de menţinere a stabilităţii cursului de schimb şi a preţului aurului
cu ajutorul mecanismului intervenţiei pe piaţă, pe de o parte, şi acceptarea
influenţelor pieţei prin înlăturarea controlului şi a restricţiilor valutare, pe de
altă parte.
Această contradicţie a fost mult agravată prin depăşirea de către unele
ţări a cerinţelor art. VIII37
(referitor la convertibilitate), anulându-se şi restricţiile asupra transferurilor de fonduri. Prin această măsură s-a creat
posibilitatea transferurilor de fonduri disponibile temporar, dintr-o ţară în
alta, pentru obţinerea unor dobânzi mai mari sau în speranţa unor câştiguri
rapide din diferenţele de curs. A apărut astfel un volum uriaş de capitaluri
speculative, sustrase capitalului productiv, ceea ce a atras şi a accentuat
perioadele de dezechilibru.
SUA au fost singura ţară care şi-a finanţat deficitul de balanţă de plăţi prin emisiunea propriei monede, dolarul având calitatea de etalon şi de
monedă de rezervă a sistemului. Prin această finanţare, SUA au contribuit la
formarea lichidităţii internaţionale şi, implicit, la creşterea rolului dolarului
în structura rezervelor monetare ale ţărilor membre38
.
În primii ani de funcţionare a sistemului, deficitul balanţei de plăţi americane a fost apreciat ca un rău necesar, pe seama lui alimentându-se
economia mondială cu mijloace de plată, el răspunzând cererii foarte mari
de dolari manifestată pe plan internaţional. Treptat, acest deficit
înregistrează valori din ce în ce mai mari, băncile centrale şi cele comerciale
din diferite ţări acumulând importante sume în dolari. Este momentul în care
se amplifică solicitările băncilor centrale adresate Sistemului Rezervelor
Federale al SUA de convertire în dolari a sumelor deţinute. S-a produs,
astfel, o diminuare a rezervelor oficiale de aur de la 24,6 mild. dolari
existente în 1944, la 10 mild. dolari, în 196839
. Acest an coincide cu
începutul degradării balanţei comerciale a SUA şi conduce la înregistrarea
primului deficit comercial din acest secol, în 1971, când dolarul american
devine neconvertibil în aur40
.
37
Statutul FMI, www.imf.org 38
S. Dumitrescu, V. Gheorghi ţă , G. Mar in, O. Puiu, Economie Mondială , Edi tura
INTERPRINT, Bucureş t i , 1994, p . 235 39
F. Teulon, op. cit., p. 41 40
Ibidem, p. 43
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
34
Scăderea rezervelor de aur ale SUA, în paralel cu existenţa unor sume
importante de dolari americani aflate în afara graniţelor lor, a slăbit
încrederea deţinătorilor în moneda SUA. Acest fenomen, asociat cu rezerva
manifestată de autorităţile monetare americane privind convertirea dolarului
în aur, i-a determinat pe deţinătorii de dolari să-i convertească în alte
monede, a căror evoluţie era mai stabilă, ori să-i plaseze în operaţiuni
speculative sau în cumpărări de aur. Convertirea masivă în aur putea
provoca, aşa cum s-a produs în 1930, panică, declararea neconvertibilităţii dolarului în aur şi declanşarea unei crize monetare cu urmări dezastruoase.
Evitarea acestei situaţii a însemnat acceptarea celorlalte efecte negative ale
etalonului aur-devize, respectiv stimularea inflaţiei, în special a celei
importate şi lipsa presiunilor asupra autorităţilor SUA de a lua măsuri de
echilibrare şi respectare a disciplinei balanţei de plăţi. În aceste condiţii, s-au
produs în lanţ o serie de fenomene care au dereglat decisiv funcţionarea
sistemului monetar internaţional şi anume:
a) Piaţa aurului s-a împărţit într-o piaţă oficială, în cadrul căreia
operau numai băncile centrale la preţul oficial de 35 dolari uncia, şi una
liberă41
, unde aveau loc vânzări-cumpărări de aur de către particulari, preţul
formându-se pe baza cererii şi ofertei. Această împărţire a pieţei aurului a
însemnat acceptarea nonconvertibilităţii dolarului şi a constituit declinul
primului principiu de funcţionare a sistemului creat la Bretton Woods bazat
pe etalonul aur-devize. Rezervele de aur oficiale ale SUA ajung curând la
circa 10 mild. dolari, fiind egalate şi, chiar depăşite de cele ale Germaniei
Federale şi Japoniei. În aceste condiţii, la 15 august 1971 are loc
suspendarea oficială a convertibilităţii în aur a dolarului, fenomen care a
consemnat scăderea semnificativă a capacităţii dolarului de a îndeplini
funcţia de etalon monetar în cadrul sistemului.
b) În 1971 se înregistrează prima devalorizare oficială a dolarului
pentru a opri scurgerea aurului monetar în afara SUA; preţul unciei de aur
devine 38 dolari, iar în 1973, după cea de-a doua devalorizare, 42,22
dolari42
. Aceste devalorizări au însemnat începutul sfârşitului sistemului de
la Bretton Woods. Ele au creat mari dificultăţi menţinerii cursului de schimb
în limitele convenite. Inevitabilul se produce, odată cu renunţarea la
mecanismul cursurilor stabile, şi trecerea la cursurile flotante, eveniment
care s-a produs în cursul anului 197343
. Astfel, se prăbuşeşte şi cel de-al
doilea principiu al sistemului de la Bretton Woods şi anume cel al stabilităţii cursurilor de schimb.
41
E. Vasilescu, A. Losonti, op. cit., p .48 42
F. Teulon, Cronologia economiei mondiale, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p.40-41 43
F. Teulon, Sistemul monetar internaţional, p.43
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
35
Evenimentul cu cele mai semnificative consecinţe monetare a fost
declaraţia din 15 august 1971, prin care preşedintele american Richard
Nixon a anunţat că SUA nu vor mai cumpăra în mod liber aur pentru
reglarea tranzacţiilor internaţionale44
. Această măsură a pus capăt singurei
forme de convertibilitate în aur care mai rămăsese în Occident după renunţarea la etalonul aur. Întrucât dolarul era moneda cheie a sistemului,
măsura luată a afectat profund capacitatea acestuia de a îndeplini funcţiile de
etalon monetar, mijloc de rezervă şi de măsurarea a activităţii economice.
La o perioadă scurtă de timp după 15 august 1971 a urmat, la 9 mai
1972, reducerea cu 7,89% a parităţii aur a dolarului, adică de la 0,888671 gr.
aur fin, la 0,818513 gr. aur fin, echivalând cu o majorare oficială a preţului
aurului de la 35 la 38 dolari uncia. La 18 octombrie 1973 dolarul a suferit o
nouă reducere a parităţii cu 10%, de la 0,818513 gr. aur fin la 0,736662 gr.
aur fin echivalând cu stabilitatea preţului de 42,2222 dolari pentru o uncie
de aur fin45
.
Dolarul a fost devalorizat nu numai faţă de aur, ci şi faţă de DST de la
1,0857138 dolari la 1,2063428 dolari =1 DST, sau de la 0,921053 la
0,828948 DST = 1 dolar S.U.A46
.
Aceste modificări ale dolarului SUA faţă de aur şi faţă de DST au
afectat raporturile valorice dintre dolar şi celelalte monede naţionale.
Modificările de parităţi şi de cursuri au afectat convertibilitatea
monetară nu numai sub aspectul cursului de schimb; odată cu trecerea la
cursurile flotante, practic, s-a renunţat la convertibilitate.
Criza sistemului monetar s-a manifestat excesiv între 1978-1980, când
fluctuaţia dolarului a atins punctul culminant, depăşind toate „pragurile
psihologice”. Astfel, moneda americană nu mai cota la sfârşitul anului 1978
decât 4,40 franci, 1,77 mărci vest-germane, 0,53 lire sterline, 1,76 yeni etc.
În acelaşi timp, preţul aurului la bursa din Londra a atins 240 $ uncia în
1979, ajungând, la 17 ianuarie1980, să depăşească 800 dolari uncia, iar în
zilele următoare să scadă până la 600 dolari uncia47
. Variaţiile de ordinul 50-
60-100 dolari uncia de la o zi la alta arată o situaţie complet anormală. Se
poate spune că anularea suportului aur pentru dolar a anulat în timp
elementele de comparaţie prin preţ, ca expresie a valorii. Era necesară stabilirea unor raporturi reale între preţurile bunurilor şi serviciilor şi a
costurilor materiilor prime în vederea fixării unor preţuri reale,
fundamentate economic.
44
Ibidem p.41 45
E. Vasilescu, A. Losonti, op. cit.,p .52 46
Ibidem p.54 47
D. Oprescu, op. cit., p.122
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
36
c) Principiul funcţionării convertibilităţii a avut de suferit din cauza
nerespectării condiţiilor sale. Convertibilitatea monedelor a avut un caracter
limitat, ţările continuând să menţină unele restricţii în domeniul plăţilor
externe. Mai mult, ea a devenit în ultima perioadă a funcţionării sistemului o
convertibilitate de piaţă, în sensul că autorităţile monetare nu au mai fost
obligate să preschimbe o monedă cu alta la un curs fix sau stabil, ci la cursul
pieţei, a cărui evoluţie era imprevizibilă. În acelaşi timp, convertibilitatea în
aur a dolarului nu a rezistat decât până în 1971. Au existat multe propuneri
de-a lungul existenţei sistemului bazat pe etalonul aur-devize de înlăturare a
schimburilor fixe şi înlocuirea lor cu schimburile flotante. Printre primii
susţinători ai cursurilor flotante se remarcă Milton Friedman, reprezentantul
şcolii monetariste, care susţine că adoptarea cursurilor fluctuante „ar anula
nevoia de rezerve”48
, rezolvând şi problema balanţei de plăţi. Alături de M.
Friedman îi menţionez pe James E. Meade, H.C. Jonson care apreciază că adoptarea cursurilor fluctuante ar face ca economia unei ţări să se adapteze
mai uşor rigorilor concurenţei externe49
. Cursul cel mai potrivit va fi stabilit
pe piaţă, ca raport între cerere şi ofertă. Preocupările în acest sens s-au extins în anii ’60 când adepţi, printre
care, Egon Sohmen50
, propuneau:
• fluctuarea în cadrul unor limite largi, chiar până la +/-5% (ceea ce ar
fi însemnat ca prin cross rate, practică cunoscută şi acceptată de Fond
prin Hotărârea nr. 904/59-32 din 24 iulie 1959, să se poată ajunge,
între două valute, altele decât cea folosită pentru intervenţie, la limite
de +/-10%);
• fluctuarea dirijată prin intervenţiile Băncii Centrale;
• crearea a două pieţe monetare: una pentru tranzacţii curente, unde să se practice un curs fix, şi una pentru capitaluri, unde cursul să fie
fluctuant.
Refuzându-se alte măsuri de combatere a speculaţiei şi a celorlalte
manifestări ale crizei monetare, practica cursurilor fluctuante s-a extins la
toate monedele comerciale internaţionale şi la monedele legate de acestea.
d) Un alt principiu a fost acela al creării fondului de rezerve monetare.
Dacă la început a existat o lipsă acută de rezerve în principalele state
partenere ale SUA, ulterior (în special în ultima fază de funcţionare a
sistemului) s-a înregistrat un exces inflaţionist de rezerve şi o distribuţie
internaţională defectuoasă a acestora, majoritatea ţărilor confruntându-se cu
48
M. Friedman, The Case for Flexible Exchange Rates, University of Chicago Press, 1953 49
Vezi D. Oprescu, op. cit., p. 74 50
E. Sohmen, Flexible Exchange Rates. Theorey and Controversy, University of Chicago press, 1961
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
37
o lipsă acută de lichidităţi. După devalorizările succesive ale dolarului SUA, autorităţile
monetare din multe ţări au început să-şi diversifice structura rezervelor lor,
achiziţionând active exprimate şi în alte monede (mărci germane, yeni
japonezi, franci elveţieni). Dacă în 1969, totalul rezervelor monetare
internaţionale (mai puţin aurul) se cifrau la 40 mild. dolari SUA, ele au
ajuns în 1979 la 270 mild. dolari SUA, respectiv o creştere de circa 7 ori. De
asemenea, rezervele totale (inclusiv aurul, evaluat la 300 dolari uncia) au
crescut de la 30 mild dolari SUA (1969) la peste 700 mild. dolari SUA, în
199051
.
e) Deficitul cronic al balanţei de plăţi a SUA şi excedentele de
balanţă înregistrate de alte ţări au amplificat conflictele comerciale,
financiare şi monetare. Aceste evenimente, asociate cu criza energetică şi de
materii prime din anii 1973-1974, au condus la imposibilitatea supravegherii
echilibrului balanţelor de plăţi. Prin acesta s-a prăbuşit şi ultimul principiu
important, cel al funcţionării echilibrate a sistemului creat în 1944.
Sistemul Bretton Woods, bazat pe reguli, a fost substituit printr-un
acord politic oscilant între puterile economice dominante şi administrat de
băncile lor centrale52
.
Datorită marilor implicaţii generate de mutaţiile de ordin economic şi monetar, cât şi poziţiei inegale a diferitelor ţări în cadrul economiei
mondiale, crizei monetare care a izbucnit în 1971, apariţiei unor noi centre
economice, politice şi de decizie monetară (noul sistem monetar vest-
european adoptat în 1979), intensificării contradicţiilor internaţionale şi a
tendinţelor de împărţire a zonelor de influenţă, economişti ca M. Friedman,
J. Rueff, R. Harrod au pus problema unei reforme a sistemului monetar
internaţional, a aplicării unor politici care să genereze fundamentele acestui
sistem, concretizate în53
:
� găsirea etalonului monetar viabil în cadrul mecanismului cursurilor
de schimb;
� precizarea rolului aurului ca mijloc de rezervă şi de plată în cadrul
relaţiilor de schimb internaţionale;
� formarea resurselor lichide de mijloace de plată internaţionale
(lichiditatea internaţională); � convertibilitatea în cadrul relaţiilor băneşti contemporane.
Perioada care a urmat abandonării principiilor de bază adoptate la
51
C. Floricel, op. cit., p. 14 52
R. Gilpin, op. cit, p. 63 53
S. Dumitrescu, V. Gheorghi ţă , G.Mar in, O. Puiu, op . c i t . , p .239
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
38
Conferinţa de la Bretton Woods nu s-a caracterizat printr-o flotare pură, necontrolată a cursului de schimb. Acestei perioade îi sunt proprii trăsături
cum sunt:
� intervenţii repetate şi concentrate ale băncilor centrale pe piaţa
monetară pentru susţinerea cursurilor de schimb convenite;
� corelarea măsurilor de politică monetară, îndeosebi în privinţa
nivelului ratei dobânzii;
� flotarea generalizată a cursului de schimb a făcut ca acesta să joace
un rol de prim ordin în competiţia dintre state. Cursurile de schimb au
devenit un factor de avantaj comparativ, alături de costul forţei de
muncă, de cel al energiei, de productivitatea muncii.
Criza sistemului monetar internaţional a determinat ţările din Europa
Occidentală, aflate în plin proces de integrare economică, să caute soluţii de
organizare a propriilor relaţii valutare, să îndepărteze efectele negative
generate de criza respectivă, să implementeze un nou etalon monetar, cu o
mai largă sprijinire pe principii de piaţă. Abandonarea principiilor sistemului de la Bretton Woods a îndepărtat
stabilirea valorii paritare pe baza aurului pentru a trece la cursurile de
schimb flotante şi la definirea monedelor pe baza puterii lor de cumpărare.
Astfel, apar sisteme monetare regionale şi modele noi de gestionare a
cursului de schimb însoţite şi de o serie de efecte negative: instabilitate,
creşterea datoriilor54
.
Sistemul monetar internaţional actual utilizează un etalon naţional şi unul propriu, în ambele cazuri fiind rezultatul activităţii economice din una
sau mai multe economii naţionale, internaţionalizate în contextul unor
factori economici şi monetari interni şi externi. Astfel, locul etalonului aur-
devize a fost preluat de etalonul putere de cumpărare ce are ca scop fixarea
cursului de schimb la un nivel care egalează valoarea coşului de bunuri
similare în cele două ţări comparate; cursul de schimb trebuie să se fixeze la
un nivel ce compensează variaţia preţurilor relative (modificările ratei
inflaţiei în cursul unei perioade de timp, care devin principalul factor
explicativ al cursului de schimb). În cadrul economiei mondiale nu se poate
utiliza ca etalon puterea de cumpărare creată de o singură economie; apare,
deci, o contradicţie între caracterul internaţional al economiei mondiale şi utilizarea ca etalon propriu a unei monede naţionale
55. Contradicţia s-a
rezolvat prin internaţionalizarea unei puteri de cumpărare naţională în cadrul
54
P. Bran, I . Cost ică , Rela ţ i i f inanciare ş i monetare in terna ţ ionale , Ed itura
Economică , Bucureş t i , 1999, p .19 55
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, op. cit., p. 57
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
39
mecanismului complex al cursurilor de schimb.
Spre deosebire de etalonul aur-dolar, în care cursul oficial rezulta din
raportarea valorilor paritare determinate oficial de fiecare ţară, în sistemul
monetar contemporan, compararea puterilor de cumpărare devine o
operaţiune mult mai complexă, neexistând un etalon care să se exprime prin
unităţi de greutate (ca în cazul valorilor paritare). Pentru realizarea parităţii se urmăreşte din punct de vedere statistic evoluţia preţurilor în ţările care se
compară în cadrul mecanismului cursurilor de schimb pentru grupe de
mărfuri şi servicii similare. Din comparaţia indicilor de preţuri rezultă un
curs, considerat drept oficial în relaţiile unei economii cu economia
mondială56. Poziţia internaţională a etalonului putere de cumpărare
constituie o preocupare principală, atât în cadrul FMI cât şi al economiei
emitente a monedei cu circulaţie pe piaţa externă; etalonul putere de
cumpărare poate să-şi îndeplinească funcţiile monetare numai în condiţiile
în care oscilaţiile cursului de piaţă faţă de cel oficial se menţin în anumite
limite considerate rezonabile.
În actualul sistem, mecanismul de coordonare a cursului de piaţă a
suferit schimbări structurale, funcţionarea lui bazată pe o marjă relativ fixă şi pe intervenţii de tip monetar a încetat să mai funcţioneze. Din 1973 s-a
trecut la practica cursurilor flotante, cursul de piaţă fiind lăsat să fluctueze în
raport direct cu poziţia economiei emitente a monedei în cauză în cadrul
economiei mondiale. Astfel s-a creat un etalon care reflectă mai bine
capacitatea reală a economiei emitente, dar care nu mai prezintă acea
stabilitate în timp specifică, de altfel, vechiului sistem.
1.3 FMI şi demersul monetarist.
Funcţionarea programelor FMI.
1.3.1. Regimul ratelor de schimb
Aranjamentele de la Bretton Woods stabileau ca principii funcţionarea
de cursuri fixe dar ajustabile (adjustable pegs) în condiţii speciale şi posibilitatea de a aplica restricţii comerciale în anumite condiţii, din
perspectiva ajustării balanţei de plăţi. Totodată se acceptau controale asupra
mişcărilor de capital. Ajustarea de curs de schimb presupunea existenţa unui
“dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi” şi un acord din partea FMI,
această condiţie dorind să prevină o cursă a devalorizărilor.
56
Ibidem. p. 58
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
40
Politica ratelor de schimb din codul de conduită reflectă scopul
evitării atât a fluctuaţiilor destructive survenite în anii ’30, cât şi a rigidităţii ratelor de schimb predominante în etalonul aur-devize. Membrii FMI cereau
stabilirea unei valori paritare pentru monedele lor în aur, fie direct, fie
indirect, prin dolarul american, şi menţinerea ratelor de piaţă ale monedelor
lor în interiorul unei marje de 1 procent de fiecare parte a parităţii. O valoare
paritară poate fi schimbată numai la propunerea membrilor, numai după consultarea Fondului şi numai pentru a corecta un dezechilibru fundamental.
FMI nu putea obiecta la o schimbare din valoarea paritară iniţială într-o
valoare cumulativă de peste 10 procente, dar o schimbare dincolo de această sumă reclamă acordul său. Participarea Fondului avea loc atunci când acesta
era de acord că dezechilibrul fundamental exista şi că schimbarea era
necesară pentru a-l corecta.
În primii ani de după cel de-al doilea război mondial, se considera că schimbarea ratelor de schimb va avea un efect neînsemnat asupra exportului
şi importului, datorită constrângerilor capacităţilor de producţie, folosirii
preponderente a importului şi controlului schimbului. Cu toate acestea, chiar
după ce producţia şi-a revenit, şi devalorizarea lirei sterline în 1949 s-a
activat în jurul unei rate de schimb în afara zonei de influenţă a dolarului,
rolul Fondului a rămas marginal. Relaxarea constrângerilor plăţilor şi a
transferurilor de cont curent nu a fost semnificativă, datorită în mare măsură dificultăţilor persistente ale balanţei de plăţi între ţări, altele decât SUA.
Asemenea relaxări erau în principal regionale (în interiorul Uniunii
Europene de Plăţi). Acordarea limitată a resurselor financiare membrilor cu
dificultăţi de plată se datorează, în mare măsură, incertitudinii condiţiilor
impuse de FMI.
Progresele înregistrate în ceea ce priveşte reducerea restricţiilor s-au
amplificat începând cu mijlocul anilor '50 până la mijlocul anilor '60.
Întărirea poziţiei balanţei de plăţi a unui număr de ţări a facilitat încercări de
liberalizare a politicii de plăţi. Obligaţiile prevăzute în Articolul VIII al
Statutului FMI, cu privire la respectarea Codului de conduită, au fost
acceptate de către majoritatea ţărilor europene în 1961 şi de către Japonia în
1964. În timp, Fondul a clarificat o serie de prevederi şi criterii de bază. Criza Sueză din 1956 a condus la atragerea de partea sa a Franţei şi a
Angliei. Un număr crescut de membri a fost atras în special după ce au fost
stabilite facilităţile financiare compensatorii, în 196357
, pentru a ajuta
membrii cu deficite financiare rezultate ca urmare a scăderii temporare a
exporturilor.
57
F. Teulon, Cronologia economiei mondiale, p. 35
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
41
Paritatea sistemului valutar şi mecanismul de ajustare au apărut în cea
de-a doua decadă a funcţionării FMI. Acestea au fost instituite, în principal,
de nivelurile înalte de ocupare şi din ratele scăzute sau moderate ale inflaţiei
din ţările industriale, datorită amabilităţii membrilor ale căror poziţii de plăţi erau întărite, din perioada în care acumulaseră dolari americani, sau
adaptării rapide de către ţări a unor măsuri naţionale pentru a corecta balanţa
de plăţi. Schimbarea ratei de schimb limita în ansamblu dezvoltarea ţărilor cu
rate înalte ale inflaţiei şi în general nu conducea la deprecierile competitive
sau la restricţii represive din partea altor ţări. Exista o preocupare sporită, în
special de la sfârşitul anilor '50, că această situaţie nu putea continua la
nesfârşit în absenţa unui mecanism satisfăcător pentru reglarea ofertei de
active de rezervă. În particular, exista teama că aceste active n-ar putea
creşte la rata cerută pentru a susţine comerţul şi producţia la nivelul ocupării depline.
Sistemul ratelor de schimb prestabilite, bazat pe paritatea aurului,
sistem convenit la Bretton Woods, a supravieţuit timp de 25 de ani. Cel mai
important efect al aplicării acestui sistem a fost devalorizarea monedelor
naţionale în raport cu dolarul american, care era principalul etalon de
referinţă în cadrul sistemului. În perioada în care SUA au avut un nivel
scăzut al inflaţiei, începând cu războiul din Coreea (1950-1953) şi terminând
cu mijlocul anilor '60, sistemul ratelor de schimb fixe a impus o politică monetară şi bugetară responsabilă în ţările slab dezvoltate. Totuşi, când
preţurile interne au crescut vertiginos în SUA, către sfârşitul anilor 60’, ca
urmare a consecinţelor inflaţioniste ale finanţării războiului din Vietnam, s-a
diminuat caracterul disciplinar al sistemului, deteriorându-se încrederea
internaţională în valoarea dolarului, ca etalon stabil al sistemului Bretton
Woods58
.
Către sfârşitul anilor '60, ca urmare a creşterii dezechilibrelor
înregistrate de balanţele de plăţi externe, mai ales în SUA, s-au manifestat o
serie de crize monetare. Acestea au culminat în anul 1971, cu decizia
unilaterală a SUA de a renunţa la convertibilitatea dolarului în aur şi de a nu
mai interveni în susţinerea acestuia. Abolirea convertibilităţii aurului a
anticipat colapsul sistemului şi a reprezentat un regres major pentru FMI.
Astfel, a fost abandonată una din regulile de bază ale acordului cu FMI, ceea
ce a dus la eliminarea sistemului ratelor de schimb prestabilite, adoptat la
Bretton Woods. Toate încercările de a ţine ratele de schimb legate una de
cealaltă, pe un nou nivel, cu plaje de fluctuaţie mai largi, au eşuat. Se decide
58
R. Gilpin, op. cit, pag. 57
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
42
suspendarea convertibilităţii dolarului în aur la un preţ fix, reducerea
importurilor, îngheţarea salariilor şi a preţurilor pentru trei luni şi instaurarea
unei taxe temporare de 10% asupra importurilor. Pe 15 august 1971, după un
discurs televizat al preşedintelui Nixon care anunţă aceste măsuri59
, băncile
centrale îşi opresc intervenţiile pe pieţele de schimb, dolarul începe să fluctueze, ceea ce înseamnă, de fapt, dispariţia sistemului de la Bretton
Woods.
Era necesar ca diversitatea acestor politici de schimb să se reflecte în
noile acorduri monetare internaţionale. Astfel, se impunea constituirea unui
sistem suficient de flexibil pentru a supravieţui într-o lume unde pieţele de
capital au devenit foarte puternice. Băncile centrale fac faţă, în anii ’60, unor
pieţe financiare care nu mai au nimic în comun cu ceea ce cunoşteau
fondatorii sistemului de la Bretton Woods. Decizia ţărilor europene de a face
ca monedele lor să fie convertibile pentru operaţiuni curente, libera mişcare
de capitaluri în SUA, RF Germania şi Elveţia permit o dezvoltare rapidă a
pieţelor financiare internaţionale şi, mai ales, a pieţelor de schimb valutar.
Începând cu 1953, Milton Friedman, fondatorul Şcolii monetariste,
consideră că sistemul schimburilor fixe a devenit irealist şi chiar contra-
productiv, datorită dezvoltării pieţelor financiare internaţionale, şi recomandă înlocuirea acestuia cu un sistem de schimb fluctuant
60. Pentru el,
sistemul de la Bretton Woods este perimat: „încercările de a elimina sau de a
reduce restricţiile complexe impuse schimburilor internaţionale proliferate
în timpul şi după al doilea război mondial, s-a soldat cu insuccese
răsunătoare; acestea vor continua, dacă nu vom atinge fără întârziere două obiective esenţiale: schimburi libere multilaterale şi libertatea pentru toate
ţările de a realiza stabilitatea internă conform cu propriile criterii”61
. Dacă imediat după război era posibil să se reziste la atacuri speculative, deoarece
mişcările de capital erau reglate prin controlul schimburilor valutare, acest
lucru va fi mult mai dificil odată cu libera convertibilitate şi libera mişcare a
capitalurilor.
În practica schimburilor flotante, valoarea unei monede în raport cu
alta (preţul ei) este afectată de toţi factorii ce pot avea impact asupra cererii
sau ofertei unei monede sau a alteia. Parametrii fundamentali sunt: oferta de
monedă (care condiţionează nivelul inflaţiei), randamentul şi riscul activelor
financiare naţionale şi străine, variaţiile venitului real (o creştere a venitului
provoacă importuri suplimentare, deci o importantă vânzare de monedă
59
F. Teulon, Cronologia economiei mondiale, p.41 60
M. Friedman, Essays in Positive Economics, Chicago, 1953, p.78 61
Idem, The Case for Flexible Exchange Rates, Chicago, 1953, p 211
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
43
naţională) 62.
În cadrul schimburilor flotante, ajustarea se face prin modificarea
cursului de schimb. Deficitul balanţei de plăţi externe provoacă o cerere
excedentară de devize străine, ceea ce depreciază moneda autohtonă. Deprecierea duce la creşterea preţurilor la importuri, care sunt astfel frânate;
ea diminuează preţul exporturilor, care sunt stimulate.
În sistemul schimburilor fixe, se contează pe flexibilitatea internă a
preţurilor pentru restabilirea competitivităţii, dar preţurile sunt de regulă puţin flexibile. Flexibilitatea cursului de schimb permite obţinerea unei
flexibilităţi a preţurilor internaţionale chiar atunci când preţurile naţionale
sunt rigide.
În anii ’70, în presa occidentală de specialitate întâlnim opinia potrivit
căreia flotarea cursurilor valutare e mai puţin dăunătoare comerţului
internaţional decât regimul distructiv al cursurilor pretinse fixe. Astfel, în
publicaţia vest-germană „Die Welt” se subliniază că „o mai mare
flexibilitate a monedelor europene în raport cu dolarul e condiţia necesară, dar nu suficientă, a unei politici fructuoase de stabilizare a preţurilor în
Europa”63
. Guvernele europene, cum ar fi cel francez, vest-german, nu au
îmbrăţişat ideea salvării principiilor sistemului Bretton Woods. Mai mult
decât atât, ele au pus bazele constituirii sistemului monetar european, ca o
imagine a sistemului Bretton Woods desăvârşită prin controlul capitalului şi instituirea unor marje de fluctuaţie a cursului de schimb de +/-2.25%.
Totodată, aceste guverne au încercat să evite ca apărarea unui curs de
schimb fix să antreneze epuizarea rezervelor de schimb.
M. Friedman apreciază că schimburile flotante conduc la formarea
unui curs de schimb „adevărat”, care reflectă echilibrul între cererea şi oferta
pe piaţa schimburilor valutare. Pe această piaţă speculatorii au un
comportament raţional ceea ce conferă un caracter stabilizant pieţei:
speculantul cumpără devize atunci când cursul a scăzut, cu speranţa că le va
revinde atunci când acesta va creşte. Totuşi, funcţionarea pieţei se
încadrează în anumite limite. Pentru M. Friedman, schimburile flotante
permit astfel resorbirea automată a deficitelor şi excedentelor balanţei de
plăţi. În caz de deficit, cursul de schimb se depreciază, ceea ce stimulează un
flux de exporturi şi frânează importurile; competitivitatea produselor
naţionale se redresează. Argumentul formării cursului de schimb „adevărat”
64 nu a fost
62
C.C. Kiriţescu, op. cit., p.119 63
C. Ch. Von Weiszacher, Preisstabilitat und europaische Wirtschaftsintegration, în „Die Welt” din 20
VIII 1971 64
F. Teulon, Sistemul monetar internaţional, p. 47
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
44
suficient deoarece fluctuaţia monedelor a fost distructivă pentru economie,
băncile centrale au continuat să intervină pe piaţa schimburilor iar costul
sterilizării rezervelor nu a dispărut.
Argumentul autonomiei politicilor interne65
părea şi el discutabil
datorită relaţiilor de interdependenţă dintre economiile ţărilor industrializate,
puternic tributare unele altora, oricare ar fi regimul de schimb.
Economişti ca Ch. P. Kindleberger, A. N. Rugină, R. Triffin, P. B.
Kenen, Fritz Machlup66
critică teoria lui Milton Friedman ,în special datorită unor disfuncţionalităţi constatate ca urmare a evoluţiei regimurilor cursurilor
flotante: speculaţia generatoare de inflaţie şi instabilitate pe piaţa
schimburilor valutare; scăderea puterii de cumpărare a monedelor;
întreprinderile înseşi au suferit pierderi în cadrul schimburilor şi au fost
constrânse să se protejeze împotriva riscurilor (prin operaţiuni de export,
investiţii directe, achiziţii de materii prime). Aceste operaţiuni de acoperire
generează mişcări importante de capital care tind ele însele să amplifice
variaţia cursului de schimb.
O primă măsură de atenuare a tehnicii cursurilor flotante a fost luată de Comisia Economică Europeană prin punerea în funcţiune, în 1979, a unui
sistem monetar bazat pe cursuri relativ stabile în relaţiile dintre ţările
comunitare, dar pe fluctuarea cursurilor în raport cu terţe ţări. O altă ieşire în
raport cu situaţia creată de instabilitatea etalonului provenit dintr-o
economie naţională, se consideră a fi crearea unei monede internaţionale
(sub forma DST), prin intermediul FMI.
Oricâte critici s-ar aduce astăzi aranjamentelor de la Bretton Woos nu
se poate contesta că ele au introdus reguli folositoare în relaţiile economice
internaţionale, plus funcţionarea a două instituţii care au marcat evoluţia
sistemului postbelic Aceste aranjamente au contribuit, de asemenea, la
refacerea economică a ţărilor vest-europene după război. În timp însă, s-a
manifestat o presiune în creştere spre relaxarea restricţiilor, a regulilor de
bază. Pe fondul dezvoltării schimburilor de produse şi servicii în economia
mondială şi, implicit, al multiplicării dezechilibrelor conturilor comerciale,
în condiţiile creşterii masive a fluxurilor de capital, presiunea către
flexibilizarea cursurilor de schimb a devenit tot mai mare. Să ne amintim că perioada funcţionării sistemului Bretton Woods a însemnat dezvoltarea
pieţei euro-valutelor, eliminarea unor restricţii la fluxurile de capital, dar şi dezechilibre comerciale mari, care au reclamat ajustări de balanţă de plăţi de
anvergură. În cazul SUA, dezechilibrul comercial mare se datora, în special,
65
Ibidem. p.48 66
„The International Monetary System in the (very) long run”, în „World Economic and Financial
Surveys”, IMF 2000
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
45
războiului din Vietnam, care a fost finanţat de Administraţie, aparent fără dificultate, în virtutea privilegiului ţării de a furniza monedă de rezervă. Totul a culminat cu decizia SUA de a renunţa la convertibilitatea în aur a
dolarului (în 1971); acel moment a semnalat intrarea într-o eră a fluxurilor
flotante.
Nu numai presiunea vieţii economice a dus la adoptarea de fluxuri
fluctuante; încă din anii ’50 a izbucnit o întreaga controversă între
economişti cu privire la avantajele şi dezavantajele cursurilor de schimb fixe
versus cursuri fluctuante. Robert Mundell şi-a exprimat unele semne de
întrebare în ceea ce priveşte cursurile de schimb flotante, ajungând în timpul
colaborării cu FMI să devină sceptic în ceea ce priveşte aplicarea lor în
anumite situaţii, dar nu împotriva acestora ca principiu. El aprecia folosirea
acestor cursuri de schimb ca un mecanism de ajustare67
.În condiţiile unui
regim de curs fix, băncile centrale trebuie să facă faţă unui anumit nivel al
cursului de schimb. La acest nivel, banca centrală trebuie să satisfacă cererea de monedă străină prin intervenţia pe piaţa valutară, ceea ce duce la
schimbări în rezervele sale. Un curs de shimb flotant este determinat de
piaţă, banca centrală renunţă la intervenţiile monetare şi menţine rezervele
monetare la un nivel dat. În cadrul schimburilor flotante, politica monetară devine un instrument puternic
68.
Când se confruntă cu dificultăţi ale contului de capital, banca centrală trebuie să diminueze efectele negative propagate în economie. Astfel, ea
poate apăra cursul de schimb prin creşterea ratei dobânzii, ceea ce afectează atât activitatea economică, cât şi sectorul financiar. Prin deprecierea cursului
de schimb, inflaţia creşte, iar valoarea datoriilor în valută ale ţării cresc, de
asemenea. Doi economişti, Shigeru Iwata şi Evan Tanner 69
, au analizat cum
şocurile externe provocate de fluctuaţiile cursului de schimb au fost
absorbite de mişcarea internaţională a capitalurilor, a ratei dobânzii şi deprecierea cursului de schimb, evaluând şi impactul negativ asupra
economiei. In acest sens, pe baza unui algoritm econometric, ei identifică şocurile contului de capital, precum şi legăturile dintre efectele pozitive şi negative ale acestuia şi intrările, respectiv ieşirile de capital. De asemenea,
estimează parametrii care corespund cu fracţiuni ale şocurilor externe
absorbite de mişcarea internaţională a capitalurilor, a ratei dobânzii şi deprecierea cursului de schimb. Parametrii estimaţi pot fi combinaţi astfel
67
Vezi A. Taşnadi, C. Doltu, Robert A. Mundell şi zonele monetare optime, Editura ASE, Bucureşti 2000,
p.26 68
Ibidem, p.17 69
S. Iwata and E. Tanner, „Choosing an exchange rate regim to deal with capital account shocks: pick
your poison”, IMF Survey, March 2004
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
46
încât să formeze un singur indicator al volatilităţii cursului de schimb: acesta
va fluctua liber dacă întregul şoc extern al contului de capital va fi
direcţionat spre mişcările ratei de schimb. În plus, aceşti parametri arată combinaţia optimă între rata rezervelor şi rata dobânzii, folosită de banca
centrală, în scopul apărării cursului de schimb. Demersurile celor doi
economişti au arătat implicaţiile asupra ratei inflaţiei şi asupra creşterii
economice: dacă şocurile externe erau absorbite într-o mai mare măsură de
fluctuaţiile cursului de schimb, decât de fluctuaţiile ratei dobânzii, rata
inflaţiei ar fi fost mult mai sensibilă la şocurile contului de capital cauzate
de mecanismul cursului de schimb. Dacă şocurile externe sunt transmise
ratei de schimb, a cărei flexibilitate este mai limitată, inflaţia va fi mai puţin
sensibilă la şocurile externe ale contului de capital. Dacă, de asemenea,
şocurile externe vor fi transmise ratei dobânzii, efectele asupra cursului de
schimb vor fi substanţial reduse. Fluctuaţiile ratei dobânzii se vor transmite
asupra nivelului producţiei: o creştere a ratei dobânzii va cauza reducerea
ratei de creştere economică, ceea ce constituie un puternic efect negativ
asupra economiei.
Punerea în practică a politicii monetare a fost decisă de
imposibilitatea unor guverne de a apăra niveluri de curs fără a risca pierderi
considerabile de rezerve, mai ales acolo unde intrările şi ieşirile de capital
erau substanţiale, iar diferenţialul inflaţiei era important. În Europa însă, chiar trecerea la cursuri fluctuante a accentuat instituirea unei alternative
instituţionale, care să favorizeze stabilitatea economiilor europene şi protecţia faţă de fluctuaţiile economiei mondiale. Acesta a fost motivul
pentru care un Helmut Schmidt şi Valery Giscard d’Estaing au militat pentru
crearea Sistemului Monetar European (EMS), ca precursor al mecanismului
de schimb (ERM) şi al Uniunii Monetare. Introducerea monedei EURO la
începutul anului 1999 a reprezentat un punct de cotitură în Sistemul Monetar
Internaţional prin atentarea la supremaţia dolarului american şi încercarea de
înlocuire a lui cu moneda europeană.
1.3.2. Programe de macrostabilizare economică
Stabilizarea macroeconomică presupune, în viziunea lui G. Kolodko,
cercetător polonez şi ministru de finanţe într-unul din guvernele tranziţiei
din Polonia, un pachet de măsuri de politică economică specifice ieşirii din
recesiune, care să conducă la o rată a şomajului cât mai scăzută posibil, o
rată redusă a inflaţiei, un buget de stat echilibrat, un sold pozitiv sau
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
47
echilibrat al balanţei conturilor curente, cu un curs valutar stabil70
.
Programele de macrostabilizare au fost introduse de către FMI în
anii’70, cu scopul de a eradica dezechilibrele grave ale economiilor ţărilor
sud-americane, ale căror datorii externe erau impresionante. Cele mai multe
programe vizau atenuarea inflaţiei şi a consecinţelor acesteia asupra
evoluţiei economiei.
Esenţa programelor de stabilizare până la începutul anilor ’90 era de
natură monetaristă, fiind fie „ortodoxe”, utilizând masa monetară şi cursul
de schimb, fie „hetorodoxe” urmărind cursul de schimb şi controlul
salariilor sau al preţurilor. Astfel, existau trei direcţii ale politicilor
monetare71
:
� adoptarea unei atitudini expansive atât în plan monetar, cât şi în
cel bugetar, ca şi intenţia de a compensa efectele negative ale
declinului comercial, ca urmare a scăderii ofertei şi cererii interne;
� menţinerea unei politici monetare ferme, pentru reducerea
efectelor inflaţioniste determinate de creşterea preţurilor, concomitent
cu relaxarea politicii fiscale, menite să sprijine cererea internă;
� promovarea unor politici monetare şi fiscale restrictive,
urmărindu-se astfel încurajarea schimbării atitudinii faţă de reducerea
rapidă a inflaţiei.
Preocupările de reducere a inflaţiei s-au repercutat în două modele
economice, denumite modelul ortodox, respectiv modelul heterodox.
Modelul ortodox de reducere a inflaţiei. Potrivit acestui model, de
inspiraţie monetaristă avându-l ca mentor pe Milton Friedman, inflaţia este
provocată întotdeauna de o politică monetară prea expansionistă, iar
refacerea stabilităţii preţurilor nu poate fi obţinută decât prin încetinirea
ritmului creării de masă monetară. Abordarea ortodoxă propune ca măsuri de însănătoşire monetară: liberalizarea preţurilor, chiar dacă este însoţită de inflaţie pe termen scurt.
Altfel, preţurile fixe presupun subvenţii către producători, ceea ce măreşte
deficitul bugetar şi acumulează tensiuni inflaţioniste mascate; liberalizarea
salariilor, încetinirea activităţii provocată de consolidarea bugetară va apăsa
în mod sensibil asupra revalorizărilor salariale; adoptarea unei rate de
schimb flotante, cu scopul de a promova exporturile şi de a compensa
compresiunea cererii interne.
70
Vezi Ana Bal, Tranziţie şi reformă, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.109 71
A. Taşnadi, C. Doltu, Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p.245
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
48
Modelul heterodox de reducere a inflaţiei. Potrivit acestui model, de
inspiraţie new-keynesistă inflaţia este supusă unei „inerţii instituţionale”72
.
La fel ca şi modelul ortodox, cel heterodox arată că o ofertă excesivă de
monedă conduce inevitabil la un supliment de inflaţie. Al doilea prezintă două abordări diferite: pe de o parte, comportamentul vitezei de circulaţie a
monedei şi, pe de altă parte, rigidităţile instituţionale.
În viziunea economiştilor adepţi ai abordării heterodoxe, o politică bugetară prea expansionistă conduce la o finanţare monetară excesivă, la
anticipări ale inflaţiei, la un comportament de fugă din faţa monedei şi la o
accelerare a vitezei de circulaţie a acesteia. De fapt, nu există decât trei
posibilităţi pentru finanţarea deficitului bugetar: crearea de monedă, plasarea
obligaţiunilor sau a împrumuturilor publice şi recurgerea la îndatorarea
externă. Plasarea datoriei publice cere ca agenţii economici să aibă încredere
în stabilitatea economică pe termen mediu şi să accepte să deţină cât mai
multe titluri. În situaţiile de incertitudine şi, mai ales, de creştere puternică a
deficitului public, agenţii economici pot refuza. În acest caz, singurul mijloc
rămas pentru finanţarea deficitului este forţarea lor să accepte încasări monetare nominale recurgând, în plus, la inflaţie. În cazul unei creşteri
puternice a preţurilor, agenţii economice trebuie, de fapt, să deţină lichidităţi suplimentare pentru a putea face faţă reglării tranzacţiilor. În aceste
circumstanţe, totul se petrece ca şi cum bugetul ar fi încheiat în baza unui
„drept seniorial” şi aplică o taxă prelevată asupra deţinătorilor de încasări monetare cu ajutorul inflaţiei. Dar, cum în acest caz agenţii economici vor
fugi din faţa monedei, viteza de circulaţie a acesteia se va accelera şi un ritm
mereu mai susţinut va fi necesar pentru finanţarea deficitului bugetar. Vor
apărea mecanisme de hiperinflaţie care se vor caracteriza printr-o viteză tot
mai mare a circulaţiei monedei. Invers, atunci când va fi întreprins un
program credibil de dezinflaţie şi când creşterea preţurilor va tinde să se
modereze, agenţii economici vor dori să-şi reconstituie încasările lor
monetare şi viteza de circulaţie a monedei va scădea. Abordarea heterodoxă, preconizează în acest caz, în totală opoziţie cu metodele ortodoxe, creşterea
creării de monedă pentru satisfacerea acestei cereri, creştere care nu este
inflaţionistă. În absenţa unei astfel de politici, ratele reale ale dobânzii ar
deveni foarte ridicate şi o recesiune puternică ar fi inevitabilă. Prin acest
model, heterodocşii speră să poată evita recesiunea care însoţeşte de obicei
72
Economiştii aparţinând MIT şi Universităţii din Harvard (Rudiger Dornbusch, Oliver Blanchard, Paul
Krugman, Lawrence Summer şi Stanly Fischer) sunt susţinătorii abordării neokeynesiste. Teoriile acestora
sunt reunite în lucrarea: N. Gregory Mankiw and David Romer, New Keynesian Economics, The MIT
Press, Cambridge, Massachuttes, 1991
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
49
politicile de stabilizare.
În acelaşi timp, abordarea heterodoxă consideră că inflaţia este
amplificată de mecanismele instituţionale rigide şi inflexibile. Aceste
mecanisme au apărut mai ales în perioadele de hiperinflaţie, când dinamica
generatoare de creştere a preţurilor s-a accentuat, ca de exemplu, în cazul
Iugoslaviei şi Poloniei, unde, în anul 1989, inflaţia ajunsese la 1200% şi respectiv 640%.
În aceste cazuri, au fost adoptate mecanisme instituţionale pentru
protejarea veniturilor şi a economiilor: indexarea salariilor în funcţie de
preţuri (în ritm anual, semestrial, câteodată lunar) pentru a putea împiedica
erodarea lor; măsuri de liberalizare financiară destinate să protejeze
patrimoniile împotriva “dreptului senorial” (de proprietate, remunerarea
depozitelor bancare, inovaţii financiare); dolarizarea economiei făcută fie în
mod legal (prin liberalizarea conturilor în devize, ca în Europa de Est), fie
ilegal (prin dezvoltarea economiei subterane). Fenomenul dolarizării economiei produce efecte perverse în sensul că oamenii şi companiile tind
să împrumute în monedă puternică (în timp ce dobânzile la moneda
naţională cresc). Acest fenomen, în opinia lui D. Dăianu73
, introduce in
economie un risc valutar foarte răspândit cauzat de aprecierea monedei prin
creşterea dobânzilor pasive în economie. O altă explicaţie pentru fenomenul
de creştere a dolarizării este dată de viceguvernatorul BNR Cristian Popa în
existenţa unui sector dezvoltat al economiei informale sau „subterane”74
.
În aceste condiţii, conform abordării heterodoxe, însănătoşirea
monetară şi bugetară nu ajunge să stabilizeze preţurile. Trebuie luate măsuri
complementare destinate să îngheţe evoluţiile nominale şi să accelereze
procesul de dezinflaţie. Această viziune a fost exprimată, de exemplu, de
Rudiger Dornbush, un profesor al MIT, care a consiliat mai multe guverne
din America Latină: “Fără austeritate bugetară, stabilizarea preţurilor poate
dura; dar, fără politica veniturilor, ea nu poate începe”75
.
Deoarece ţările în tranziţie acordă o importanţă deosebită stabilităţii preţurilor, organismele financiare internaţionale, în speţă FMI, contribuie în
mod hotărâtor, prin programe economice ferme, la înlăturarea cauzelor
inflaţiei şi a încercării de diminuare a costurilor sociale şi economice ale
acesteia. Michael Camdessus, fost director general al FMI, arăta că tocmai
pentru evitarea costurilor economice şi sociale generate de reformă, inflaţia
trebuie înăbuşită, iar povara sacrificiilor împărţită în mod echitabil tuturor
73
www.stiri.kappa.ro/unde_mp__articol, 16 octombrie 2005 74
Caiet de studii, BNR, nr. 10, aprilie 2002 75
R. Dornbusch, „Lessons from Experience with high inflation”, în The World Bank Economic Review,
vol VI, nr. i, Washington D.C., 1992
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
50
categoriilor sociale76
.
Asemenea programe de stabilizare macroeconomică bazate pe
reducerea inflaţiei s-au aplicat în anii ’80 în unele state din America Latină, iar rezultatele diferă de la caz la caz, în funcţie de gradul de suportabilitate
al populaţiei, dar şi de ajutorul extern. În anul 1992, rezultatele puţin
îmbucurătoare ale programelor de macrostabilizare din ţările din America
Latină nu au împiedicat anumite ţări din Europa de Est să se ralieze
rigorilor acestor programe. Este adevărat că guvernele lor au făcut apel la
economişti care consiliaseră mai înainte guvernele latino-americane.
Începând cu 1989, programele de stabilizare aplicate în Polonia şi Iugoslavia conţin măsuri pentru controlarea salariilor, ca şi o ancorare
nominală a monedelor lor la o deviză străină (dolarul, pentru Polonia,
marca germană, pentru fosta Iugoslavie). Abordările heterodoxe s-au
bucurat de popularitate în aceste ţări deoarece economiştii pretind că aplicând măsurile de reformă propuse în aceste programe pot stabiliza
preţurile fără un cost excesiv pentru economie. Totuşi, puţine dintre
programele de stabilizare heterodoxe au avut ca rezultat reducerea inflaţiei.
Ţările Americii Latine au fost supuse unei puternice faze de înfrânare a
activităţii şi ţările din Europa de Est au cunoscut recesiuni de o amploare,
uneori, superioare celei declanşate de criza din anul 1929.
Programele macroeconomice vizau stimularea cererii agregate fie
prin politici monetare laxe, fie prin politici fiscale - reducerea impozitelor,
creşterea cheltuielilor bugetare. În America Latină, prin aplicarea
programelor, s-a încercat reducerea deficitelor bugetare şi a inflaţiei cauzate
atât de creşterea cheltuielilor guvernamentale, cât şi de politicile monetare
laxe, precum şi implementarea unor măsuri privind reducerea cererii
excedentare. Cu toate acestea, perioada care a urmat aplicării programelor
FMI s-a caracterizat printr-o stagnare economică, culminând cu criza din
Argentina din anul 2001. Liberalizarea accelerată a pieţelor de capital din
Asia de Est a făcut ca această parte a lumii să treacă printr-o criză economică severă, lăsând pieţele descoperite în faţa atitudinilor mai mult
sau mai puţin raţionale ale investitorilor. În acest caz, acţiunea FMI a
constat în reforme structurale ce vizau schimbări în structura economiei,
cum ar fi creşterea gradului de deschidere a pieţelor şi a transparenţei,
perfecţionarea cadrului de reglementare a pieţelor financiare, desfiinţarea
unor monopoluri de stat, reforme monetare, constând în rate mai mari ale
dobânzilor, reforme bugetare constând în cheltuieli mai mici ale statului şi
76
M. Camdessus, Alocuţiune prezentată la Banca Interamericană de Dezvoltare, pe 19 noiembrie 1992,
Buletin FMI, vol 21, nr.23
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
51
reforme fiscale ce urmăreau impozite mai mari77
. Consecinţele au fost cele
previzibile: ratele mari ale dobânzilor au făcut să crească numărul mare al
firmelor aflate în pragul falimentului şi, o dată cu acestea, numărul băncilor
cu împrumuturi neperformante. Astfel, situaţia dificilă a sectorului
productiv şi a celui financiar a accelerat declinul generat de politicile
restrictive prin scăderea atât a cererii agregate, cât şi a ofertei agregate.
În prezent, se admite că stabilizarea macroeconomică, indiferent de
abordare, poate fi atinsă rareori fără costuri substanţiale aduse economiei78
.
Orice program de stabilizare provoacă, în mod inevitabil, pe termen scurt, o
comprimare a investiţiilor şi a consumului. Măsurile programului de
stabilizare pot provoca, de asemenea, falimentul şi închiderea
întreprinderilor celor mai puţin rentabile.
Pentru a avea acces la resursele financiare ale FMI, ţara respectivă trebuie să conceapă un program bazat pe politici economice şi financiare
prin care să se asigure restructurarea şi eficientizarea economiei în
ansamblu. Acest program de politici trebuie să fie periodic avizat de
Consiliul Executiv al FMI şi numai în măsura în care obiectivele stabilite
sunt respectate, se vor elibera tranşele de credit.
Resursele financiare acordate de FMI ţărilor membre în vederea
echilibrării balanţelor de plăţi presupun adoptarea unui set de politici
economice şi financiare prin care ţara respectivă să realizeze eficientizarea
atât a parametrilor funcţionare, cât şi a poziţiei externe.
Pentru a-şi suplimenta resursele lor de lichidităţi în vederea acoperirii
nevoilor, ţările membre pot beneficia de o tranşă a rezervei şi de patru
tranşe de credit curent (una pe an), proporţional cu cota de participare79
.
Prima tranşă (a rezervei) este acordată fără nici o condiţie, pe când celelalte
se acordă în condiţii a căror complexitate sporeşte de la o tranşă la alta.
Împrumuturile FMI iau forma unui transfer temporar al rezervelor oficiale
din ţările cu un surplus al balanţei de plăţi către cele cu deficit. În acest fel,
aprovizionarea FMI în vederea creditării, implică crearea unor rezerve
internaţionale.
Cele patru tranşe de credit curent se realizează succesiv, după epuizarea disponibilităţilor din tranşa rezervă şi după examinarea situaţiei
concrete din ţara solicitatoare de către experţii FMI. În acordarea tranşelor
de credit, FMI aplică principiul „condiţionalităţii”: cu cât sumele trase
cumulativ de către o ţară membră sunt mai mari comparativ cu cota sa, cu
atât FMI va trebui să se asigure că politica dusă de ţara respectivă este de
77
J. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti 2004, p. 157 78
Ana Bal, op. cit., p. 110 79
I. Bari, Economie mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 252
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
52
natură să echilibreze balanţa de plăţi şi să ramburseze fondurile
împrumutate.
În ce priveşte convertibilitatea, se menţine accepţiunea dată de FMI în
1944, înţelegând prin aceasta desfiinţarea restricţiilor monetare în domeniul
plăţilor şi transferurilor de fonduri legate de tranzacţiile curente. Datorită lipsei de stabilitate a cursurilor de schimb, convertibilitatea capătă caracteristicile unei convertibilităţi de piaţă. De asemenea, a fost creată o
grupă de cinci monede liber utilizabile şi a fost lărgit numărul monedelor
posibil de utilizat de FMI în operaţiunile sale, cu condiţia ca balanţa de plăţi şi rezervele internaţionale ale ţărilor emitente să fie suficient de puternice.
Prin condiţionare, Consiliul Executiv urmăreşte: încurajarea
membrilor în vederea adoptării de măsuri economice corective pentru
fiecare etapă a programului convenit cu FMI; armonizarea obiectivelor de
politică economică promovate de FMI cu obiectivele politicii economice şi sociale interne ale ţării membre; flexibilitate în determinarea numărului de
criterii de performanţă cerute de memorandumul de politici FMI;
colaborarea ambelor părţi în stabilirea programului economic de ajustare
structurală adoptat de ţara membră. FMI recunoaşte că un model de program economic de ajustare
structurală nu se potriveşte fiecărei ţări în parte, fiind necesare puncte de
vedere din partea guvernului şi a societăţii civile. Astfel, fiecare ţară membră, în strânsă colaborare cu staff-ul FMI, participă la elaborarea
programului economic de asistenţă FMI. Acest proces implică o analiză atentă a economiei ţării asistate, cu luarea în considerare a factorilor şi condiţiilor care au dus la dezechilibrul balanţei de plăţi, precum şi stabilirea
unei balanţe între cererea de resurse financiare şi disponibilităţile în acest
sens. Echipa de experţi FMI analizează o serie de variabile economice cu
impact deosebit asupra finanţelor publice, producţiei şi comerţului exterior,
cum ar fi: creditele interne, deficitul bugetului de stat, rezervele
internaţionale, datoriile externe, cursul de schimb, rata dobânzii, nivelul de
salarizare din sistemul public, preţurile utilităţilor publice.
Ţările care trebuie să aplice un program de stabilizare în vederea
obţinerii de resurse financiare de la FMI acceptă greu condiţionarea acestor
programe şi deplâng impactul lor recesiv. Ţările în curs de dezvoltare
reproşează astfel FMI-ului că dezavantajează dezvoltare lor pe termen lung
prin programe de ajustare inadecvate80
. De fapt, în primii săi ani de
existenţă, FMI-ul a accentuat micşorarea volumului cererii interne pentru
80
S. Eduards, The International Monetary Fund and the Developing Countries: A Critical Evaluation,
published in IMF Policy Advice, Market Volatility, Commodity Price Rules, and Other Essays, edited by
Karl Brunner and Allan Meltzer 1989
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
53
restabilirea echilibrului extern, conform interpretării monetare a balanţei de
plăţi. Politicile macroeconomice din programele de ajustare FMI pun accent
pe încurajarea cererii agregate, întăresc oferta de bunuri şi servicii, cu
scopul restabilirii şi menţinerii creşterii economice, prin remedierea
distorsiunilor din comerţul exterior, precum şi din sistemul de preţuri
interne, îmbunătăţirii eficienţei sistemelor financiar şi fiscal.
În prezent, se remarcă o reîntoarece către semnificaţia iniţială a
noţiunii de condiţionalitate, respectiv susţinerea economică a redresării balanţei de plăţi pe termen scurt, rezolvarea crizelor financiare, finanţarea
pe termen lung a programelor de dezvoltare.
Succesul unui program economic nu depinde de numărul de condiţii economice impuse ţării membre, ci de implicarea şi voinţa politică a
guvernului şi societăţii civile de a accepta responsabilitatea pe care o
implică programul de politici macroeconomice, dar mai ales de respectarea
principiilor democraţiei şi economiei de piaţă. Suportul politic şi social al
programului este foarte important, mai cu seamă dacă acesta antrenează schimbări structurale în economia ţării, cum ar fi implementarea pe scară largă a proprietăţii private, ceea ce ar face ca responsabilitatea
implementării acestui program să fie considerabil crescută, deoarece
oamenii ,,participă la el, iar dacă cred în el, sigur îl vor urma’’81
.
În vederea creşterii ponderii proprietăţii private în cadrul
pluralismului formelor de proprietate, FMI şi Banca Mondială ar trebui să practice o condiţionalitate mai simplă şi mai transparentă, instituţiile, pe de
o parte, să beneficieze de mai multe opţiuni din care o să aleagă pe cea mai
eficientă, capabilă să restructureze economia cu cît mai puţine costuri
economice şi sociale, iar pe de altă parte, să aloce mai multe resurse în
direcţia constituirii capitalului uman.
În perioada de tranziţie, programele de reformă vizează mai cu seamă macrostabilizarea însoţită de creştere economică. De cele mai multe ori,
politicile de macrostabilizare au un impact recesionist, venind astfel în
conflict cu măsurile de stimulare a creşterii economice. Deoarece aplicarea
ambelor măsuri este necesară, „se impune dozarea cu competenţă a
amplitudinii măsurilor, a ponderii fiecărei componente în pachetul de
măsuri”82
, ţinând seama de nivelul de stabilitate economică la care au ajuns
fiecare dintre economiile în tranziţie (rata inflaţiei, nivelul deficitului
bugetar) şi de amploarea şi adâncimea reformelor structurale înfăptuite
(privatizarea, reforma sistemului bancar, liberalizarea pieţelor). Reformele
81
W. Hughes, „IMF Conditionality rewiew stresses ownership”, în IMF Survey, 13 August, 2001 82
Ana Bal, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p.56
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
54
structurale sunt de natură să stimuleze oferta, ameliorând climatul
economic prin stimularea producţiei, a economisirii şi a investiţiilor directe.
Acest deziderat de creştere economică se regăseşte şi în obiectivele FMI,
fiind un scop declarat al acestuia încă de la înfiinţare: “scopurile FMI-ului
sunt următoarele (…) să faciliteze expansiuni şi creşteri armonioase ale
comerţului internaţional şi să contribuie astfel la instaurarea şi la
menţinerea unor niveluri ridicate ale utilizării forţei de muncă şi ale
veniturilor reale şi la dezvoltarea resurselor productive”83
.
Modelul de creştere economică preconizat de FMI este orientat către
programe de ajustare care pun accentul pe revenirea la o creştere
economică. Acest model presupune aducerea balanţei de plăţi la un
echilibru viabil pe termen lung, reechilibrarea cererii cu oferta sau prin
mărirea ofertei. Din acest considerent, programele de ajustare comportă măsuri în mod esenţial macroeconomice, destinate să încurajeze
expansiunea producţiei naţionale. Cum preciza Azizali Mohamed (1991),
fost director al relaţiilor externe ale Fondului “ajustarea externă nu poate fi
durabilă decât dacă economia este în creştere sau, cel puţin, dacă este
întreprins un efort pentru includerea de măsuri favorabile creşterii
economice în programele de ajustare” 84
.
În programele sale de stabilizare macroeconomică, FMI urmăreşte,
pe lângă stabilizarea creşterii preţurilor şi a masei monetare, demararea
creşterii economice. Dintre factorii care ar susţine creşterea economică ar
putea fi enunţaţi: definitivarea procesului de privatizare şi restructurare a
întreprinderilor cu efecte directe asupra creşterii ofertei; elaborarea unor
politici industriale cu instrumente şi pârghii specifice, menite să dezvolte
iniţiativa agenţilor economici şi să eficientizeze sectorul industrial; reforma
sectorului bancar, eliminarea subvenţiilor către întreprinderile nerentabile,
asanarea automată a creditelor nerentabile; crearea pieţelor concurenţiale-
FMI susţine că, printr-un mix adecvat al politicilor economice,
stabilizarea va fi răsplătită într-o creştere economică. În cadrul acestei
abordări se pot distinge două tipuri de argumente85
. Pe de o parte, se
presupune că efectele contradictorii generate de austeritate sunt rezolvate de
mecanisme spontane care au răspuns la ajustare: investiţiile sporesc imediat
ce ajustarea are loc, deprecierea monedei stimulează rapid creşterea, rata
producţiei se reglează automat pentru a compensa scăderea ocupării. Pe de
altă parte, ajustarea fiscală trebuie să fie credibilă, reformele instituţionale
să sporească transparenţa. Dar şi în aceste condiţii răspunsul ofertei s-ar
83
www. imf.org, Statutul FMI 84
Citat după P. Lenain, op. cit, p. 136 85
L. Croitoru, Stabilizare şi creştere economică, Editura. Expert, Bucureşti, 1995, p.69
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
55
putea să fie nesemnificativ fără suportul finanţării externe. Încrederea în
ireversibilitatea reformei fiscale este sporită când suportul financiar există. Sectorul extern este necesar şi pentru a asigura importuri masive, fără de
care creşterea utilizării capacităţilor de producţie şi readaptarea acestora nu
este posibilă, întârziind restructurarea sectoarelor exportatoare. O calitate
adecvată a fiecăreia dintre componentele stabilizării va determina, în cele
din urmă, creşterea economică. Într-o economie liberă, de piaţă, un guvern are ca ţinte preferate de
politică economică stabilitatea preţurilor şi creşterea economică. Între
instrumentele aplicate în vederea realizării acestor deziderate economice se
numără politica monetară (controlul lichidităţii, rezervele obligatorii, rata
scontului), cursul de schimb, politica fiscală, controlul mişcărilor de capital,
tarifele comerciale etc. Combinaţia de instrumente de politică economică, sau “policy-mix”, trebuie să evidenţieze eficacitatea comparată a fiecăruia
dintre instrumente86
, iar această eficacitate relativă este puternic influenţată de mediul economic şi social. Prin mediu facem referire la aranjamentele
instituţionale din interiorul economiei şi deschiderea sa funcţională faţă de
spaţiul extern. Aranjamentele institutionale determină intervenţia statului în
economie, dimensiunea sectorului public ca şi a asistenţei sociale, în timp ce
gradul de deschidere funcţională se măsoară prin libertatea de circulaţie a
factorilor de producţie (forţa de muncă şi capital).
În analiza modului în care guvernele pot urmări ţintele de inflaţie şi creştere economică, se au în vedere, ca instrumente macroeconomice, un
curs de schimb fix, o politică monetară autonomă şi mişcări de capital libere
(contul de capital să fie liberalizat); este ceea ce economiştii numesc
“trinitatea imposibilă”87, iar Maurice Obstfeld şi Alan Taylor au calificat ca
fiind “trilema economiei deschise”88
. Dacă se utilizează un curs de schimb
fix, care să stabilizeze inflaţia, pentru ca politica monetară să aibă eficacitate, este necesar ca mişcările de capital să fie restricţionate. Altfel,
fluxurile financiare ar submina efortul de control al lichidităţii, ar anula
intenţia de folosire a dobânzilor ca mijloc de a influenţa activitatea
economică. Dacă se renunţă la autonomia politicii monetare (aşa cum se
poate întâmpla cu o ţară de mici dimenisuni care îşi leagă moneda naţională
86
www.yahoo.com Jan Tinbergen : * în urmărirea unor ţinte pe care doreşte să le atingă un guvern este
bine să folosească mijloace de politică economică independente *. Ceea ce se mai numeşte în literatura de
specialitate “problema repartizării în funcţie de eficacitatea acţiunii respectivului instrument de politica”
(the assignment problem). 87
P.Krugman, ”The Return of Depression Economics”, New York, Norton, 1999, p.106 şi Dani Rodrik,
„How Far Will International Economic Integration Go?”, în Journal of Economic Perspectives, vol.14,
nr.1, 2000, p. 177-186 88
Vezi D. Rodrik, op. cit., p.180
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
56
de cea a unei ţări dezvoltate), se poate practica un curs de schimb fix şi o
liberalizare a mişcărilor de capital. Un curs de schimb fluctuant, pe de altă parte, permite politicii monetare să-şi menţină autonomia, iar mişcările de
capital pot avea un grad ridicat de libertate.
În practică, alegerile de politică monetară nu sunt simple din cel puţin
două motive. Pe de o parte, alegerile de politică monetară nu fac distincţie
între un mediu economic în care ajustările sunt rapide şi fără costuri
deosebite şi un mediu în care există asimetrii şi rigidităţi importante. Din
acest motiv, în ţările în curs de dezvoltare s-a născut o abordare
structuralistă, neostructuralistă în varianta modernă89. Pe de altă parte,
mişcarea fluxurilor financiare, speculative sau nu, este determinată atât de
elemente raţionale cât şi de elemente iraţionale. Ambele seturi de abordări pot conduce la instabilitate majoră90
. Cu titlu de exemplu, formularea lui
Alan Greenspan, atunci când a avertizat asupra imprudenţei de a privi
ascensiunea bursei new yorkeze ca un trend fără sfârşit; el a vorbit de o
“exuberanţă iraţională”, sintagmă care a şi devenit titlul unei cărţi semnate
de un reputat finanţist91
.
Amploarea mişcării capitalurilor faţă de mişcarea fluxurilor
comerciale a influenţat numeroşi economişti în formularea unor teorii.
Astfel, în anii 1950 şi 1960 au fost dominante modelele de sorginte
neokeynesiană ce se axau pe diagrama IS-LM-BP92
, modele de tip Mundell-
Fleming93
, în care fluxurile comerciale aveau putere explicativă majoră. R. A. Mundell a introdus o abordare dinamică importantă, bazată pe
distincţia clară între variabilele stoc şi flux, cât şi pe analiza interacţiunii lor
pe parcursul ajustării economiei pentru o situaţie stabilă de lungă durată. De
asemenea, el a formulat modele dinamice pentru a descrie cum
dezechilibrele prelungite pot creşte sau pot fi eliminate. A demonstrat că o
89
P.R.Agenor, P. Montiel, “Development Macroeconomics”, Princeton, Princeton University Press, 1996,.
Autorii apreciază că noii structuralişti (între care Lance Taylor sau Sweder van Wijnbergen) au puncte de
vedere pertinente în explicarea condiţiilor macroeconomice din ţările în curs de dezvoltare, p.15 90
P. Krugman, The Risks Facing the World Economy , July 1991: Aversiunea excesivă faţă de risc, sau,
dimpotrivă, riscuri excesive asumate, “instinctul de turmă” (the herd instinct), suprareacţia (the banwagon
effect) etc., produc sau amplifică crize; pieţele financiare instabile oferă numeroase mostre de “predicţii care se auto-împlinesc” (self-fulfilling prophecies). 91
R. J. Shiller, „Irrational Exuberance”, Princeton, Princeton University Press, 2000, p. 82 92
O diagramă pe care, în forma sa simplă (IS-LM) ştiinţa economică o datorează lui John Hicks, unul
dintre primii laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie. Această diagramă încearcă să ilustreze echilibrul
pe piaţa bunurilor şi serviciilor (IS) în conjuncţie cu cel de pe piaţa monetară (LM), la care se pot adăuga
schimburile cu exteriorul (BP). 93
R. A. Mundell, “The Appropriate Use of Monetary and Fiscal Policy for Internal and External
Stability”, IMF Staff Papers, 1962, vol.9, pp.70-79 şi “Capital Mobility and Flexible Exchange Rates”,
Canadian Journal of Economic and Political Science, 1963, vol.29, pp.475-485; J..M..Fleming, “Domestic
Financial Policies under Fixed and Floating Exchange Rates”, IMF Staff Papers, 1962, vol.9, p.369-380
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
57
economie se va ajusta gradual în timp, odată ce deţinătorii privaţi de bani
răspund la situaţiile de surplus sau deficit. Astfel, în condiţiile unui curs de
schimb fix, când mişcările de capital sunt lente, o politică monetară expansivă va reduce ratele dobânzii şi va creşte cererea internă. Deficitul
ulterior al contului curent extern va genera o creştere a pierderilor de capital,
care va face în schimb ca cererea să fie mică până când contul curent va
ajunge la echilibru. Această abordare a fost cunoscută sub numele de
„abordarea monetară a balanţei de plăţi”, fiind considerată, pentru o
perioadă lungă de timp, o normă pentru analiza politicii de stabilizare în
economiile deschise şi utilizată în practică de economiştii FMI94
.
În deceniile următoare s-au dezvoltat alte modele95
ce au încercat să încorporeze mişcările de capital nu ca simple finanţări ale dezechilibrelor
comerciale şi de cont curent sau ca simple reacţii la diferenţialul dobânzii;
modelele noi priveau moneda ca un activ financiar, care poate fi deţinut în
ţară sau în străinătate, iar ajustările se făceau în funcţie de preferinţele
agenţilor în a-şi modifica portofoliile (stocurile) de active, interferându-se
distincţia între fluxuri şi stocuri. Astfel, se poate explica de ce o ţară care
acumulează datorii externe mari este pasibilă de a nu mai putea obţine
finanţare externă chiar dacă ar oferi remuneraţii foarte avantajoase la
obligaţiunile pe care le lansează sau condiţiile interne economice se
deteriorează atât de mult încât acelaşi stoc de datorie externă pare a fi
copleşitor, în sensul că ţara nu mai poate plăti serviciul extern. Nevoia de a
face apel la astfel de modele a sporit pe măsură ce ponderea fluxurilor
determinate de randamentele investiţiilor financiare a crescut în ansamblul
mişcărilor de capital, care la rândul lor au devansat cu mult comerţul
internaţional.
Dar, în judecarea pertinenţei diverselor combinaţii de politică macroeconomică intervine şi starea concretă a unei economii, care depinde
fie de factori conjuncturali, fie de condiţii structurale. Mişcările libere de
capital caracterizează mai ales ţările dezvoltate, ce beneficiază de instituţii solide, inclusiv de sisteme financiar bancare puternice. Ţările în curs de
dezvoltare, cu instituţii slabe, sunt prin definiţie vulnerabile şi incapabile să facă faţă unor mişcări de capital ample şi volatile. De aceea, numeroşi economişti au recomandat acestor ţări multă prudenţă în deschiderea
(liberalizarea) pieţelor financiare, a contului de capital.
În viziunea FMI modelul de creştere economică prezintă mai multe
94
A. Taşnadi, C. Doltu, Robert A. Mundell şi zonele monetare optime, p. 20 95
Unul dintre pionierii unor astfel de modele a fost William Branson, “Asset Markets and Relative Prices
in Exchange Rate Determination”, Institute for International Economic Studies, 1976, Seminar paper
nr.66. După el au urmat Peti Kouri, Jeffrey Frankel, Maurice Obstfeld, etc
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
58
aspecte, fiind rezultatul unui mix de politici. Aceste politici presupun
următoarele:
Devalorizarea iniţială a cursurilor de schimb este preconizată, deseori chiar de la începutul aplicării programului de ajustare, cu scopul de
a creşte exporturile şi de a reduce importurile prin înlocuirea produselor
străine cu produse naţionale. Desigur, devalorizarea mai comportă şi un
aspect restrictiv pentru cererea internă, fiindcă orice devalorizare reduce
puterea de cumpărare a venitului naţional pe pieţele externe. Devalorizarea
mai trebuie să fie însoţită şi de un plan riguros care să împiedice economia
să intre într-un cerc vicios “inflaţie-depreciere”96
. Nu este mai puţin
adevărat că experienţa a numeroase ţări din Asia de Est arată că o politică de schimb flexibilă poate duce, dacă sunt îndeplinite şi alte condiţii, la o
creştere economică puternică şi durabilă.
Liberalizarea preţurilor interne poate provoca, de asemenea, un
răspuns pozitiv din partea producţiei interne oferind perspective de
randament mai mari pentru aceasta. În particular, liberalizarea preţurilor
agricole este esenţială în ţările în curs de dezvoltare pentru a asigura o
creştere economică durabilă a agriculturii, pentru aprovizionarea pieţelor
locale şi reducerea subalimentaţiei, pentru creşterea veniturilor din export
prin vânzarea de mărfuri agricole pe pieţele mondiale.
Mobilizarea economiilor pe plan naţional printr-o politică de rate ale
dobânzii corespunzătoare (adică pozitive în termeni reali) pentru a finanţa
un efort de investiţie privată naţională, e o condiţie esenţială pentru
dezvoltarea continuă.
Aceste măsuri macroeconomice au, desigur, ca scop să stimuleze
creşterea ofertei pe termen scurt şi mediu, dar ele nu sunt întotdeauna ferite
de efecte secundare negative. Astfel, devalorizările provoacă scumpirile
produselor importate, dar nu dau naştere în mod obligatoriu la efecte
imediate de substituţie dacă producţia naţională este inexistentă. Mărfurile
importate sunt, de fapt, câteodată, esenţiale pentru viaţa cotidiană a
populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi scumpirea lor poate provoca o
scădere a puterii de cumpărare a acesteia. La fel, liberalizarea preţurilor
produselor alimentare măreşte veniturile producătorilor agricoli dar în
detrimentul familiilor urbane care constată scumpirea produselor fără obţinerea în mod necesar a unei creşteri în paralel a veniturilor lor. În
sfârşit, mobilizarea economiilor prin creşterea ratelor dobânzii provoacă nemulţumirea celor care iau împrumuturi şi care trebuie să suporte o
96
P. Lenain, op. cit., p. 136
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
59
greutate în plus. Pe de altă parte, aceste măsuri stârnesc critici: se
reproşează, astfel, că devalorizările sunt ineficace în stimularea exporturilor
de produse primare, căci aceste produse sunt omogene, cu preţuri unice pe
pieţele mondiale, faţă de care factorii de competitivitate-preţ nu intervin.
Pentru a ocoli aceste efecte secundare, analiza FMI pune accent pe
înlăturarea obstacolelor structurale microeconomice din calea creşterii
economiei, în faţa cărora măsurile tradiţionale sunt insuficiente, iniţiind noi
măsuri97
:
Reforma fiscalităţii. FMI-ul încurajează ţările în curs de dezvoltare să întreprindă reforme ale fiscalităţii pentru a putea permite o mai bună alocare a resurselor economice. El cere, astfel, eliminarea baremurilor
progresive ale impozitului asupra venitului, deoarece provoacă distorsiuni
costisitoare în alocarea resurselor, incită la fraudă fiscală şi provoacă cheltuieli administrative ridicate pentru încasarea impozitului. Reformele
fiscale recomandate de Fond includ, de asemenea, recalcularea taxelor
asupra comerţului exterior.
Calitatea cheltuielilor publice. O a doua reformă importantă pentru
crearea unui mediu economic favorabil creşterii şi dezvoltării economice
constă în raţionalizarea cheltuielilor publice. FMI-ul sfătuieşte astfel
guvernele să-şi reducă cheltuielile neproductive (cum ar fi cheltuielile
militare) şi să acorde o mai mare importanţă cheltuielilor de infrastructură fizică şi formării de capital uman.
Liberalizarea comerţului exterior. FMI-ul sfătuieşte ţările în curs de
dezvoltare să-şi îndrepte treptat economiile lor către concurenţa mondială. Un punct important în acest context îl are eliminarea restricţiilor cantitative
care apasă asupra importurilor şi eventuala lor înlocuire prin taxe vamale
care prezintă avantajul de a fi mai transparente. Pentru evitarea unei
concurenţe prea brutale a produselor străine, această deschidere a
importurilor este, deseori, însoţită de o devalorizare substanţială a cursului
de schimb care îi protejează pe producătorii naţionali98
. Experienţa ţărilor
asiatice arată că gradul de deschidere este, în general, sinonim cu creşterea
economică. Liberalizarea pieţei muncii. FMI-ul recomandă ca reglementările
pieţei muncii să devină mai suple pentru că rigidităţile instituţionale pot
limita mobilitatea şi redistribuirea mâinii de lucru şi, deci, pot fi o sursă de
şomaj. Pe de altă parte, regulile indexării salariilor asupra inflaţiei
precedente provoacă o rigiditate a salariilor reale care conduce la o
97
P. Lenain, op. cit., p. 138-139 98
Ana Bal, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, p. 71
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
60
dificultate de ajustare faţă de crizele externe. Anumite ţări în curs de
dezvoltare au întreprins astfel de reforme importante ale sistemului lor
minimal de asistenţă socială, au modificat sistemul lor de salarii şi au redus
intervenţia publică la nivelul întreprinderilor.
Reformarea pieţelor financiare. Reformele financiare urmăresc să faciliteze mobilizarea şi afectarea economiilor interne şi să amelioreze
dirijarea politicii monetare. Fapt ce implică liberalizarea totală a ratelor
dobânzii, deci suprimarea ratelor dobânzii bonificate pe care autorităţile le
utilizează uneori pentru a favoriza investiţiile în sectorul pe care vor să-l încurajeze. Reforma financiară duce, de asemenea, la abolirea restricţiilor
asupra creditului prin care autorităţile monetare constrâng într-o manieră administrativă alocarea de credite întreprinderilor, în loc să permită o
alocare pe baza rentabilităţii investiţiilor avute în vedere. Reforma financiară implică, de asemenea, recapitalizarea sistemului bancar atunci când este
dezavantajat de un portofoliu de creanţe îndoielnice.
Liberalizarea pieţelor financiare în unele ţări nou industrializate (din
Asia de Sud Est în special) a fost stimultă de mai mulţi factori între care:
“moda” intelectuală a timpului, dorinţa acelor ţări de a atrage capital pentru
dezvoltare economică şi interesul instituţiilor financiare occidentale private
de a valorifica oportunităţi noi. Acest ultim interes a fost posibil prin pozitia
unor ţări ca SUA, Marea Britanie, RF Germania etc., care au cerut ţărilor
nou industrializate să-şi deschidă pieţele financiare, în cadrul unor negocieri
bilaterale sau multilaterale99
. Privind retrospectiv, constatăm că liberalizare
a fost cel mai adesea prematură şi a stat la originea unor mari dificultăţi prezente.
În primul rând, se manifestă o stare de volatilitate şi incertitudine mult
sporită, care îngreunează considerabil formularea de politici economice
naţionale putându-se vorbi în acest sens de o reducere a “gradelor de
libertate” a politicilor economice naţionale, nevoite din ce în ce mai mult să se supună “dictatului” pieţelor financiare
100. Paul Volcker, fostul Şef al
Sistemului Federal de Rezerve (FED) al SUA, accentuează natura structural
instabilă a pieţelor financiare globale, subliniind în acest sens că tehnicile
moderne de gestionare a riscului se bazează mai mult pe modele matematice
decât pe înţelegerea adecvată a caracteristicilor pieţelor financiare şi a
naturii umane care pendulează între exuberanţă şi disperare101
.
99
De exemplu, presiunea exercitată asupra Coreei de Sud, în ceea ce priveşte deschiderea pieţelor sale
financiare (contul de capital) atunci când această ţară a solicitat intrarea în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care este un club al ţărilor bogate.www.cia.gov 100
H. Kaufman, “On Money and Markets”, New York, McGraw Hill, 2000, p. 42 101
www.imf.org
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
61
Volatilitatea şi incertitudinea îşi găsesc expresie şi în intensitatea
efectelor de contagiune, care pot antrena arii foarte largi, de pe continente
diferite. Presiunea pieţelor financiare a condus la o involuntară generalizare
a politicilor de austeritate (bugete echilibrate sau cu deficite din ce în ce mai
mici), în spaţiul mondial guvernele concurând între ele în încercarea de a
convinge pieţele financiare externe de soliditatea economiilor locale. Dacă se admite existenţa asimetriilor şi rigidităţilor în economia mondială, această uniformizare deflaţionistă (deflationary bias) a politicilor macroeconomice
poate lesne conduce la un echilibru nefavorabil la nivel global; avem de-a
face în acest caz cu un eşec de coordonare a politicilor ţărilor mari102
.
Mişcarea eratică şi pronunţat speculativă a capitalului privat a mărit probabilitatea de creştere artificială a preţurilor (bubbles) unor active în
zonele cu pieţe în formare (emerging markets). Această creştere artificială de preţuri creează anticipaţii nefondate deturnând atenţia de la problemele
fundamentale; totodată, se măreşte probabilitatea pentru prăbuşiri masive ale
preţurilor şi de reducere a activităţii economice. Volatilitatea şi incertudinea
ce inconjoara mişcările de capital, ca şi fragilitatea instituţională congenitală a ţărilor mai puţin dezvoltate fac tot mai posibile şi probabile crizele
financiare, ceea ce s-a şi întâmplat în realitate. Pentru ţările care au acută nevoie de finanţare externă, fluctuaţiile de intrări şi ieşiri de capital pot fi
însă fatale. Investitorii financiari beneficiază de pe urma volatilităţii mediului economic, dar, pe de altă parte, şi agenţii economici ar putea evita
sau minimiza pierderile financiare prin folosirea de noi tehnici moderne de
acoperire împotriva riscului (swaps, opţiuni etc).
Proliferarea crizelor financiare în spaţiul mondial a condus la o
diminuare progresivă a capacităţii FMI de a acţiona în calitatea de
împrumuător de ultimă instanţă (lender of last resort), intervenţiile sale din
ultimii ani (Mexic în 1994, Coreea de Sud, Tailanda şi Indonesia în 1997;
Rusia în 1998) intrând puternic sub incidenţa unor considerente de ordin
strategic. Această slăbiciune crescândă a FMI, ca şi constatarea că, de cele
mai multe ori, capitalul privat a mizat pe intervenţia salvatoare a FMI pentru
a-şi recupera invesiţiile în cazul unei crize majore, a indus o reconsiderare a
procedurilor de intervenţie. FMI a furnizat sume uriaşe, astfel încât ţările să poată susţine cursul de schimb. S-a crezut că, dacă piaţa ştia de injecţia de
capital în economie, nu s-ar mai fi declanşat un atac speculativ asupra
monedei naţionale, încrederea în monedă fiind restabilită. Dar banii au fost
folosiţi în alt scop: ei au permis ţărilor să furnizeze dolari firmelor care se
102
Guvernul american îndeamnă Tokio pentru ca Japonia, care este una dintre puterile economiei
mondiale, să aplice o politică reflaţionistă de stimulare a cererii interne.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
62
împrumutaseră de la băncile occidentale, astfel ca acestea să-şi achite
datoriile. Dorind stoparea căderii cursului de schimb, FMI, prin banii alocaţi în cadrul programului, a contribuit la fuga capitalului din ţările respective, la
creşterea şomajului, a inflaţiei şi reducerea drastică a PIB-ului.
Politicile economice forţate să fie de austeritate - reducerea cheltuielilor
publice - au pus sub semnul întrebării dimensiunea unor componente de
baza ale statului asistenţial (welfare state). Din acest punct de vedere s-a
ridicat problema reformei sistemului de asistanţă socială, a ofertei de bunuri
publice. Acest fenomen trebuie pus în relaţie cu presiunea pe care
globalizarea (liberalizarea financiară şi a comerţului) a exercitat-o asupra
pieţei muncii. În acest sens, se susţine nevoia de flexibilizare a acestei pieţe,
ceea ce ar echivala cu acceptarea, atunci când circumstanţele o cer, a unor
salarii (inclusiv nominale) mai mici. Pe de altă parte, creşterea inegalităţii între venituri, dezechilibrele tot mai mari cauzate de inflaţie şi şomaj,
sărăcie, speculaţiile financiare fac necesară implicarea activă a statului prin
susţinerea unor programe de asistenţă socială, precum şi prin flexibilizarea
investitorilor către anumite zone considerate cu risc social ridicat.
De fapt, chiar dacă FMI a ţinut cont în priorităţile sale, în mod explicit
şi obiectiv, de revenirea la creşterea economică, ţările în cauză nu au arătat
întotdeauna aceeaşi dorinţă de aplicare a măsurilor structurale necesare.
Acestea pot întâlni opoziţii politice interne în măsura în care afectează grupuri de interese particulare. Liberalizarea importurilor elimină, astfel,
sursele de profit de care beneficiau câţiva importatori sau/şi întreprinderi
privilegiate; la fel, eliminarea subvenţiilor pentru consum provoacă nemulţumirea populaţiilor urbane. Pentru toate aceste motive, guvernele
preferă, deseori, programele de ajustare pur macroeconomice, care sunt
aparent mai neutre şi mai abstracte decât reformele structurale care se lovesc
de interesele particulare. De fapt, experienţa ne arată că, în ceea ce priveşte
obiectivele macroeconomice, condiţionarea este, în mod general, respectată, în timp ce reformele structurale întârzie deseori să fie aplicate.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
63
CAPITOLUL 2
FMI
ŞI ORDINEA MONETARĂ INTERNAŢIONALĂ
2.1 Rolul FMI în reglarea ordinii monetare
După primul război mondial, evoluţiile economiilor naţionale se
caracterizau prin evoluţii divergente: variaţii mari ale ratelor inflaţiei,
repartiţie asimetrică a stocului mondial de aur, ineficienţa etalonului-aur,
politici monetare haotice în vederea menţinerii parităţii monedelor la nivelul
de dinainte de război. În anii ’30, multe ţări încercau să-şi sprijine
economiile naţionale în faţa pieţelor micşorate din cauza devalorizărilor
competitive ale monedelor lor naţionale, recurgerii la schimb şi la comerţ restrictiv prin aplicarea de măsuri economice cu repercusiuni grave asupra
producţiei şi comerţului internaţional. Exista o recunoaştere a principiului
„ruinează-ţi vecinul” (beggar my neighbour)103
, adoptat la nivel de ţară, precum şi a contribuţiei acestuia la reducerea comerţului şi a ocupării sau a
scăderii eficienţei alocării resurselor la nivel global. A crescut continuu ceea
ce s-a numit „naţionalism monetar”, adică folosirea practicilor, a măsurilor
monetare şi a restricţiilor care ajută mai bine politicile naţionaliste,
expansioniste, duse de cercurile naţionale cele mai reacţionare. Toate
acestea au necesitat adoptarea unui cod de conduită în comerţul internaţional
şi în domeniul relaţiilor financiare internaţionale.
FMI începe să funcţioneze din 27 decembrie 1945, când 30 de ţări au
semnat Acordul. Întâlnirea inaugurală a Consiliului Guvernatorilor a avut
loc în Savannah, Georgia, pe 8 martie 1946, iar întâlnirea iniţială a
Consiliului Executiv la sediul central al Fondului, pe 6 mai 1946. Fondul îşi începe operaţiunile financiare pe 1 martie 1947. FMI are în prezent 184 de
membri, având sediul la Washington.
FMI reprezintă una din realizările cele mai importante ale Acordului
103
D. Driscoll, The IMF. Its Evolution, Organization, and Activities, IMF, Publication Services,
Washington D.C., 1990, p.1
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
64
de la Bretton Woods, care are rolul de a sprijini ţările ce se confruntă cu
dificultăţi economice şi financiare şi, mai ales, asigurarea echilibrului
balanţei de plăţi. Principalele obiective prevăzute în articolul I al Cartei FMI
sunt104
:
� promovarea cooperării internaţionale, prin furnizarea de
instrumente membrilor săi în vederea consultării şi colaborării pe
problemele sistemului monetar;
� facilitarea creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi, prin
aceasta, să contribuie la ridicarea nivelului ocupării, a venitului real şi a dezvoltării capacităţilor de producţie;
� promovarea stabilităţii cursului valutar, a disciplinei valutare şi facilitarea evitării deprecierilor competitive ale monedei;
� sprijinirea sistemului multilateral de plăţi şi transferarea de
tranzacţii curente, încercarea de eliminare a restricţiilor valutare, care
împiedică creşterea comerţului mondial;
� crearea de resurse financiare disponibile membrilor, pe termen
scurt şi adecvat garantate, care să le permită corectarea dezechilibrelor
balanţei de plăţi, fără a recurge la măsuri destructive prosperităţii internaţionale;
� reducerea duratei cât şi a dimensiunii dezechilibrului balanţei de
plăţi.
În cadrul Conferinţei de la Bretton Woods, se stabilesc trei funcţii prioritare ale Fondului
105:
1) administrarea unui Cod de conduită care să respecte politicile ratei
de schimb şi restricţiile cu privire la tranzacţiile de cont curent;
2) susţinerea cu resurse financiare a membrilor, dându-le posibilitatea
să respecte codul de conduită, atâta timp cât se corectează sau se evită dezechilibrul balanţei de plăţi; 3) constituirea unui forum în care membrii să se consulte şi să colaboreze pe probleme monetare internaţionale.
Codul de conduită a fost proiectat pentru a se asigura că plăţile pentru
comerţul cu mărfuri, servicii şi alte tranzacţii curente pot avea loc în mod
liber şi că toate excedentele apărute în afara acestor tranzacţii erau
convertibile în alte monede şi folosite pentru plata viitoarelor tranzacţii curente. Membrii se pronunţau pentru evitarea restricţiilor bilaterale şi a
aranjamentelor de plată regionale şi pentru menţinerea unor rate uniforme de
104
Statutul FMI, Art. 1, www.imf.org 105
D. Driscoll, op. cit, p.2
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
65
schimb pentru monedele lor.
Întrucât era recunoscut că multe ţări aveau dificultăţi în aderarea la
acest cod, atâta timp cât economiile lor trebuiau să se redreseze din
dezastrele cauzate de cel de-al doilea război mondial, prevederea era făcută pentru aranjamente tranzitorii, cu o durată nedefinită. O perioadă de tranziţie
era permisă, timp în care restricţiile puteau fi oprite.
În primii ani de funcţionare, Fondul controla cu stricteţe respectarea
condiţiilor impuse şi se consulta anual cu membrii săi în vederea stopării sau
implementării de noi condiţii. Când FMI îşi începe operaţiunile, în 1946, prima sa misiune este
aceea de a încuraja toate ţările membre să adopte şi să menţină parităţi fixe
vis-a-vis de dolar. El dispune, în acest sens, de incitări (acordare de credite)
şi de sancţiuni (suspendarea drepturilor de tragere)106
. FMI reuşeşte repede
să determine 32 de state membre (în special cele europene şi cele din
America Latină) să declare o paritate oficială. În acelaşi timp, în contextul
economic dificil de după război, aceste parităţi iniţiale sunt fragile, fiind
greu să se menţină constante cele declarate Fondului. Chiar din 1948
parităţile monedelor europene trebuie ajustate: francul francez este
devalorizat în ianuarie 1948; lira sterlină şi alte monede europene sunt
devalorizate în 1949. Aceste devalorizări se fac, în general, fără consimţământul FMI, cu toate că aceste ţări se obligaseră să obţină acordul
său înaintea oricărei schimbări oficiale de paritate.
În acea perioadă, FMI nu avea decât o mică influenţă asupra ţărilor
europene, deoarece o altă instituţie financiară avea în viziunea acestora o
influenţă preponderentă şi anume Planul Marshall107
. Ţările europene
traversau o situaţie economică, financiară şi politică deosebit de gravă din
cauza ritmului lent al reconstrucţiei.
Administraţia preşedintelui democrat Harry Truman decide să ajute
Europa deoarece teama ca aceasta să nu cadă în mâinile comuniştilor se
intensifică o dată cu declararea „războiului rece” şi afirmării autorităţii lui
Stalin în URSS. Un plan de asistenţă financiară a Europei, fără precedent,
este anunţat pentru prima oară de secretarul de stat George Marshall, cu
ocazia discursului de la Harvard, din iunie 1947. Fluxul de capital, derulat
între 1946 şi 1958, în valoare de 25 de miliarde de dolari108
, a avut rolul de
a-i ajuta direct pe europeni să depăşească greutăţile de după război, să susţină consumul casnic şi să ajute guvernele la refacerea economiilor lor.
106
P. Lenain, op. cit., p. 46 107
D. Drisco ll , What i s the IMF?, IMF, Publicat ion Services, Washington DC, 1994, p .
6 108
Susan Strange, State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p.133
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
66
Mai mult, SUA şi-au folosit creditul pentru a-i impulsiona pe europeni către
liberalizare, prin întoarcerea comerţului de la controlul de stat la decizia
privată, prin reducerea tarifelor şi restricţiilor asupra dividendelor în
comerţul european, chiar şi atunci când aceasta înseamnă discriminare
asupra importurilor în dolari, şi prin dezvoltarea, cu ajutorul Uniunii
Europene a Plăţilor, a unui sistem funcţional de plăţi multilaterale care a
constituit un factor major în creşterea economică a continentului. Deşi americanii îşi bazaseră, în 1944 şi 1945, politica lor de ajutorare financiară externă, pe crearea FMI, ei îşi schimbă brusc, în 1947, diplomaţia financiară internaţională, abandonează interesul pentru FMI, concentrându-şi acţiunea
asupra planului Marshall109
.
Americanii consideră că, pentru a fi util pe termen lung, ajutorul
acordat prin Planul Marshall trebuie să fie supus anumitor condiţii: fiecare
ţară beneficiară trebuie să se angajeze le refacerea marilor sale echilibre, să-şi reducă rata inflaţiei, să-şi fixeze o paritate de schimb stabilă şi realistă şi să-şi liberalizeze economia. În fiecare ţară beneficiară sunt numiţi administratori ai Planului Marshall pentru a supraveghea aceste programe de
reformă. Un nou organism este creat în acest scop sub titulatura de
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (care se va numi mai târziu
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică–OCDE). După punerea în aplicare a Planului Marshall, în toate ţările beneficiare se
înregistrează o creştere extraordinară a producţiei industriale (+55% între
1947-1951)110
.
FMI consideră că acordarea creditelor prin planul Marshall şi condiţionarea care le acompaniază împiedică acţiunea sa în aceste ţări. Experţii Fondului se găsesc, de fapt, într-o poziţie delicată pentru a
recomanda reforme, atunci când nu au posibilitatea de a oferi finanţări care
să intereseze ţările europene. Printre altele, Planul Marshall este însoţit de
instalarea unei Uniuni Europene de Plăţi, o cameră de compensaţie între
ţările europene, pe care FMI o consideră ca fiind o măsură discriminatorie,
pentru că limitează convertibilitatea monedelor europene faţă de monedele
celorlalte ţări. În consecinţă, Fondul ia hotărârea, în aprilie 1948, să ceară ţărilor participante la Uniunea Europeană de Plăţi să nu recurgă la resursele
sale.
În timpul primilor săi ani de existenţă, FMI nu autorizează decât un
acces limitat la resursele sale; creditarea FMI este rezervată doar ţărilor care
au stabilit o paritate oficială. În 1948, Franţei i se suspendă creditele în urma
109
P. Lenain op. cit., p. 47 110
Ibidem
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
67
deciziei guvernului francez de a introduce un sistem cu dublă paritate de
schimb. În prima jumătate a anilor ’50, valoarea creditelor acordate de Fond
este limitată la o medie anuală de 100 mil. de dolari, o sumă modestă dacă ne referim la nevoile financiare ale ţărilor membre. Deşi statele membre se
angajau să elimine restricţiile valutare asupra plăţilor şi transferurilor
privind tranzacţiile internaţionale, art. XIV din Statut stipula posibilitatea
ţărilor membre de a menţine restricţii, fără aprobarea FMI, în cursul unei
perioade de 5 ani, în vederea protejării rezervelor de aur şi devize. După această perioadă, aplicarea restricţiilor era condiţionată de aprobarea FMI.
Neaprobarea acestora însemna implicit că ţara respectivă trebuie să declare
convertibilitatea monedei sale, prevăzută în art. VIII din Statut. Menţinerea
restricţiilor prevăzute în art VII din Statut presupune aprobarea acestora de
către FMI în fiecare an, până se consideră că s-au îndeplinit premisele
pentru adoptarea convertibilităţii. Fondul dispunea de un mecanism financiar în vederea asistării
membrilor cu deficite financiare temporare şi în adoptarea politicilor de
ajustare, fără a recurge la măsuri contradictorii cu codul său de conduită. Resursele proveneau în principal din subscrierile membrilor. Accesul la
resursele Fondului era deschis pentru acei membri cu dificultăţi ale balanţei
de plăţi, în sume proporţionale cu cota de participare la Fond.
La începutul perioadei de funcţionare se constată un număr relativ mic
de participare a ţărilor în cadrul Fondului datorită, pe de o parte, lipsei
deprinderilor tehnice ale solicitanţilor de împrumuturi în vederea redactării cererilor de împrumut
111, şi, pe de altă parte, apartenenţei elitelor de afaceri
la cele două importante curente doctrinare: naţionaliste şi
transnaţionaliste112
.
Grupul economic naţionalist îi cuprindea pe acei oameni de afaceri
care erau angajaţi în primul rând în servirea pieţei locale. În mod normal, ei
favorizau evitarea situaţiilor economice încurcate pe plan internaţional şi căutau să protejeze pieţele şi resursele naţionale de riscurile economiei
internaţionale. În primii ani de activitate, controlul politicii economice în
majoritatea statelor cu venituri mici se aflau în mâinile naţionaliştilor
economici.
Transnaţionaliştii erau mai receptivi la mişcările care atrăgeau
economia naţională în orbita mondială. Aceştia se împărţeau în două grupuri. Primul era constituit din oameni de afaceri care aveau legături cu
băncile şi corporaţiile transnaţionale, prin intermediul firmelor mixte, al
111
B. Rich, Fifty Years of Political Meddling by the World Bank, The Ecologist 24, nr 1, 1994 112
D. C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Oradea, 1997, p. 188
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
68
acordurilor de licenţă, aranjamentelor de marketing şi al altor relaţii care le
apropiau interesele de politicile favorabile liberei circulaţii internaţionale a
mărfurilor şi capitalului. Cel de-al doilea grup era constituit din tehnicienii
birocraţi cu studii superioare, care s-au specializat în economie, deseori în
străinătate, şi colaborau sistematic cu instituţiile străine multilaterale.
Impactul Fondului asupra politicilor şi practicilor ţărilor membre şi rolul său în promovarea asistenţei financiare au fost limitate până la
jumătatea anilor ’50. Fondul şi-a intensificat activitatea începând din 1958,
dar abia în 1961, când 9 ţări vest-europene membre ale FMI şi-au asumat
obligaţiile art. VIII, făcând astfel monedele lor liber-utilizabile. În această perioadă au început şi în cadrul FMI tendinţe spre universalitate, care s-au
reflectat, pe de o parte, în primirea de noi membri, iar pe de altă parte, în
negocierile despre reforma FMI, orientarea către speculaţiile monetare.
De la prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods bazat pe cursuri fixe,
reglementările privind organizarea pieţelor monetare şi crearea monedei
internaţionale erau arbitrare, ceea ce nu permite luarea în considerare a unui
sistem monetar internaţional în accepţiunea sa deplină. Unele propuneri de
realizare a ordinii monetare internaţionale caută să îmbunătăţească operaţiile
legate de cursurile de schimb flotante, în timp ce altele pledează pentru
reîntoarcerea la cursurile de schimb fixe. Economistul englez, John Meynard
Keynes identifică neajunsurile unei reîntoarceri la etalonul-aur caracterizat
prin instabilitate economică, pasivitate în abordarea raporturilor monetare:
„Toţi…avem interesul primordial de a conserva stabilitatea afacerilor, a
preţurilor şi a utilizării forţei de muncă, şi este puţin probabil că atunci când
va trebui să alegem, vom sacrifica în mod deliberat aceste obiective în
folosul unei dogme uzate”113
. S-au pus în balanţă avantajele şi dezavantajele
utilizării etalonului-aur.
Economiştii care susţin reîntoarcerea la cursurile fixe, J. Rueff,
Michael A. Heilperin, V.D. d’Estaing sau Arthur Laffer aduc în discuţie
câteva argumente:
• dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale a fost
considerabil diminuată de evoluţia incertă a cursurilor flotante;
• cursurile flotante sunt generatoare de speculaţii valutare
destabilizatoare. Dacă speculanţii vând o monedă slabă, preţul
monedei străine exprimat în acea monedă va creşte. Vor creşte şi preţurile de import, iar nivelul preţurilor din ţara cu monedă slabă va
creşte mai repede.
• prin cumpărarea şi vânzarea de active de rezervă, intervenţia
113
J. M. Keynes, A Tract on Monetary Reform, London, (Macmillan), 1923, (C.W. vol.IV)
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
69
autorităţilor monetare este mai substanţială în perioada de fluctuaţie a
cursurilor de schimb decât în perioada în care cursurile de schimb
erau fixe. Dacă nu ar fi existat aceste intervenţii, modificarea valorii
de schimb a dolarului american şi ar altor monede ar fi fost mult mai
amplă.114.
Reîntoarcerea la etalonul aur este imposibilă atât din raţiuni practice
cât şi politice.
Din punct de vedere practic acest lucru este imposibil115
deoarece:
repartizarea stocului de aur în lume este inegală; ritmul de extracţie al
aurului este scăzut în comparaţie cu ritmul dezvoltării comerţului
internaţional.
Din punct de vedere politic116
: ar acorda un privilegiu deosebit ţărilor
ce sunt mari producătoare de aur: Rusia, Africa de Sud, Canada; ar fi
încălcat protocolul Acordurilor din Jamaica (1976), care au condus la
demonetizarea aurului, chiar dacă aceste acorduri sunt baza politicii
întreprinse de FMI de o lungă perioadă de timp; nici o ţară nu este pregătită să aplice politici de deflaţie, să-şi adapteze, oricare ar fi consecinţele
externe, politica economică la starea conturilor externe.
Aşadar, etalonul-aur aparţine trecutului, o reîntoarcere către acesta
nemaifiind posibilă. În schimb, susţinătorii cursurilor de schimb fluctuante
117, M.
Friedman, P. Samuelson, A. Amonn, F. A. Lutz, Fr. Machlup, L. A. Hahn, J.
E. Meade, afirmă că utilizarea lor asigură ţărilor în cauză o mai mare
independenţă monetară. Fiecare ţară adoptă o politică monetară lipsită de
constrângeri din afară. De asemenea, comerţul şi investiţiile internaţionale
nu trebuie să fie împiedicate de incertitudinea evoluţiei cursurilor de schimb,
deoarece se pot introduce în contracte clauze de evitare a riscului valutar. În
plus, speculaţiile nu sunt destabilizatoare pentru că cei care fac speculaţii privind evoluţiile viitoare ale cursurilor de schimb pot ajunge în faliment.
Stabilitatea cursurilor valutare poate fi obţinută printr-un control
riguros, totuşi, acesta nu a putut elimina piaţa „la negru”118
, cu cotări foarte
oscilante şi hazardate, în contextul unor posibilităţi lesnicioase de obţinere
de credite.
În dezvoltarea unui nou sistem de reglementări monetare
114
Vezi V. Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, vol II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 174 115
End of the Gold Standard, World Economic and Financial Surveys, IMF 2000, IMF Graphic Section, p.
71 116
Idem p. 72 117
Vezi V. Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, vol.I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 184 118
Ibidem, p. 186
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
70
internaţionale trebuie avute în vedere modificări profunde privind
organizarea pieţelor monetare şi oferta de active internaţionale de rezervă, diminuarea practicilor intervenţioniste ale băncii centrale. J. Rueff afirmă că „problema sistemului monetar internaţional nu este decât pentru o foarte
mică parte o problemă de schimburi comerciale. Ea este esenţial o problemă de mişcări de capitaluri, unde greutatea balanţelor-dolari şi euro-dolari ieşite
din etalonul de schimb aur, este dominantă. Devalorizarea dolarului nu va da
decât un scurt răgaz. Să sperăm că el va fi utilizat la reconstituirea unui
sistem internaţional de plăţi în măsură să dureze”119
. Acordurile de la
Washington (17-18 decembrie 1971) duc la o devalorizare a dolarului
(prima după 1934) şi creşterea valorii monedelor europene şi a celei
japoneze. Dolarul se devalorizează cu 7,9% în raport cu aurul. Suprataxa
asupra importurilor este anulată, iar yenul îşi ridică valoarea cu 17% în
raport cu dolarul.
În perioada octombrie 1971 şi iulie 1972, FMI a fost însărcinat să demareze reforma sistemului monetar internaţional. Consiliul
Guvernatorilor a stabilit ca toţi membri acestei instituţii „să participe la
explorarea soluţiilor”, precizând că deciziile privitoare la reforma sistemului
monetar „să fie luate cu participarea tuturor ţărilor membre, dezvoltate şi în
curs de dezvoltare”120
.
Astfel s-a constituit „Comitetul celor 20” din cadrul FMI, din care
făceau parte 11 reprezentanţi ai ţărilor dezvoltate şi 9 ai ţărilor în curs de
dezvoltare. La 24 septembrie 1973 s-au convenit următoarele reglementări privind reforma sistemului monetar internaţional:
1. Noul sistem va trebui să prevadă metode de ajustare a balanţelor
de plăţi în dezechilibru. Ţările respective vor fi libere să aleagă, în
acest scop, măsurile pe care le vor considera mai potrivite. Principiul
presiunii asupra ţărilor recalcitrante a fost respins;
2. Parităţile vor trebui să fie „stabile, însă ajustabile”, cu o fluctuaţie
de 2,25% în jurul parităţii. Recursul la flotare va fi admis în
împrejurări speciale şi sub supravegherea FMI;
3. Drepturile speciale de tragere (DST) vor deveni instrumentul de
rezervă principal, rolul aurului şi al instrumentelor de rezervă reducându-se progresiv. Valoarea monedelor va fi definită cu referinţă la DST, etalon al noului sistem, care vor trebui să poarte o dobândă suficient de ridicată pentru a le face atractive;
4. Toate ţările membre ale FMI vor trebui să se angajeze să schimbe,
119
J. Rueff, „Un Faux probleme: la reevaluation des monnaies”, în „Le Monde” din 10 septembrie 1971 120
V. Jinga, op. cit., p. 166
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
71
contra instrumentelor de rezervă (DST), toate sumele din deviza
proprie deţinută de o altă ţară care va face schimbul;
5. Ţările membre vor trebui să se abţină de a controla mişcările de
capitaluri cu intenţia de a menţine o paritate necorespunzătoare a
monedei lor, sau pentru a fi scutite de a lua măsuri pentru
reechilibrarea plăţilor lor exterioare;
6. Noul sistem monetar va trebui să prevadă dispoziţii care să permită creşterea resurselor pe care ţările bogate să le acorde ţărilor
subdezvoltate121
.
Acest acord îşi propune să realizeze o reformă a sistemului monetar
internaţional din prisma unor evenimente monetare practicate şi recomandate de FMI. O importanţă deosebită o prezintă propunerea
reducerii progresive a rolului aurului şi a altor monede de rezervă, care sunt
înlocuite de DST, etalonul noului sistem.
O altă propunere de reformă a sistemului monetar internaţional, la
începutul anilor 1960, îl reprezintă planul profesorului Robert Triffin de la
Universitatea din Yale, SUA. Planul Triffin (în linia planului elaborat de
Keynes în 1943) constă în transformarea FMI într-o bancă centrală care să primească depozite în valutele de rezervă, pe care să le garanteze cu aur şi pentru care să emită o unitate de cont
122. Concret, propunea să se transfere la
Fond, sub formă de depozite, dolari şi lire sterline sub formă de rezervă, asigurându-se deţinătorilor originari dreptul de a cere aur în schimbul
acestora, iar FMI să le poată lichida într-un anumit procent anual123
. De
asemenea, FMI poate face operaţii pe pieţele monetare şi ale aurului
folosind emisiuni de unităţi de cont, cu scopul de a ajuta ţările membre, care
au deficite ale balanţei de plăţi, precum şi să sporească rezervele monetare
internaţionale.
Criticile principale aduse planului Triffin veneau din partea celor care
nu doreau ca valutele de rezervă să piardă din avantaje. J. Rueff declara că nu-l preţuieşte pentru că acest plan va da unei autorităţi monetare sau fiscale
puterea de a determina volumul creditului care va trebui să fie creat124
. În
opinia lui principalele neajunsuri erau: reducerea lichidităţii internaţionale,
întrucât operaţiile pe pieţele monetare cu unităţi de cont sunt mai lente şi s-
ar concentra în principal pe pieţele ţărilor dezvoltate; pierderea încrederii în
sistem, în momentul în care deţinătorii de dolari şi lire sterline cereau aur şi
121
J. Morse, First Outline of Reform, IMF Survey, 8 octombrie 1973 122
Vezi D. Oprescu, op. cit., p 143 123
R. Triffin, Gold end the Dollar Crisis, Yale University Press, 1961, p. 72 124
J. Rueff, „Return to Gold”, în The Economist, 13 februarie 1965
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
72
FMI nu putea onora cererile respective.
În fapt, Planul Triffin se baza pe ideea că ţările vor considera
depozitele la Fond la fel de atractive ca cele în aur şi nu vor cere convertirea
acestora în metalul preţios. Triffin urmărea să sprijine dolarul SUA şi lira
sterlină, să iasă din dificultăţile survenite de pe urma datoriilor foarte mari
pe termen scurt, faţă de străinătate. Planul are meritul de a evidenţia
necesitatea creării unui activ de rezervă internaţional, garantat cu aur, care
urma în timp să reducă rolul de activ de rezervă al dolarului şi al lirei
sterline125
.
În noiembrie 1978, era formulat al doilea plan de protejare a dolarului
(primul, în 1963 când SUA, ţară dominantă, începe să aibă dificultăţi ale
balanţei de plăţi, fiind introduse restricţii asupra exporturilor de capital).
Faţă de slăbiciunea dolarului american (1 dolar SUA = 4 franci francezi),
preşedintele Carter lansează un plan de salvare126
: măsurilor deflaţioniste
clasice (ridicarea ratei dobânzii pentru a atrage capitaluri străine) li se
adaugă, pentru prima dată în istoria SUA, crearea unui fond de intervenţie
asupra pieţelor de schimb (compus din 30 miliarde de dolari, rezerve în
devize).
Acordurile de la Plaza, New York, din 22 septembrie 1985,
desfăşurate sub egida lui James Becker, atunci secretar al finanţelor, cu
participarea ţărilor cele mai bogate ale planetei (ţările din grupul G5 - SUA,
Franţa, RFG, Marea Britanie, Japonia) care au decis să determine scăderea
cursului dolarului printr-o acţiune concertată asupra pieţei schimburilor.
După ce multă vreme a renunţat să intervină, administraţia americană a
revenit la o viziune mai realistă asupra pericolelor pe care un dolar
supraevaluat le aduce economiei. Obiectivul era scăderea voluntară a
dolarului prin vânzări, operaţiune realizată de băncile centrale. Operaţiunea
a constat într-o prăbuşire a dolarului127
: în doi ani, moneda americană a
pierdut aproape jumătate din valoarea sa (1dolar american valora atunci 6
franci francezi sau 1,8 mărci germane sau 150 yeni).
La 22 februarie 1987, G7 (ţările din G5 cărora li s-au alăturat Canada
şi Italia) s-a reunit la Luvru pentru a semna un acord de stabilizare a cursului
de schimb, fiind încheiate Acordurile de la Luvru. Acestea prevedeau un
scenariu invers în raport cu Acordurile de la Plaza. Era vorba de a introduce
un termen în faza de fluctuaţie a dolarului şi de a stabiliza cursul de schimb
la nivelul acelei date. Pentru a se realiza acest lucru, au fost create „zonele
125
P. B. Clark, „SDRs could meet growing demand for reserves at no cost while reducing systemic risk”,
IMF Survey, 3 februarie 2003 126
F. Teulon, Sistemul monetar internaţional, p. 82 127
Ibidem., p. 59
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
73
ţintă”, adică benzi în interiorul cărora monedele sunt autorizate să fluctueze,
marjele fiind ţinute secrete de către marii bancheri ai planetei. Astfel, se
fixează nişte zone de fluctuaţie a monedelor, unele în raport cu altele, de
natură flexibilă (cu posibilitatea de depăşire temporară), fără a declara
valoarea exactă a marjei autorizate. Sistemul se datorează economistului
Williamson şi prezintă o configuraţie originală, intermediară între fixitate şi flotaţie128
.
Transformarea sistemului monetar internaţional se realizează actualmente printr-o revizuire a Acordurilor de la Plaza şi Luvru. Trebuie să se treacă peste aceste acorduri care au arătat capacitatea statelor de a încadra
cursul de schimb, fără a reuşi, însă, impunerea unei discipline automate.
Este necesară instaurarea unui etalon mondial al unui sistem de schimb, care
să se inspire din mecanismele sistemului monetar european. Această propunere riscă anumite limite
129: dificultatea definirii unui curs de echilibru
pentru toate monedele; ineficacitatea intervenţiei băncilor centrale asupra
pieţelor foarte largi; lipsa voinţei colective de a menţine un sistem de
schimburi fixe, având în vedere costul ridicat pe care acesta îl poate avea la
început, în funcţie de dezvoltare şi utilizare (căutarea convergenţei
performanţelor ar implica pentru numeroase ţări o întărire a politicilor de
austeritate).
O altă propunere de reformă este cea din 1994, când Comisia de la
Bretton Woods, prezidată de Volcker, fost preşedinte al Rezervei Federale
Americane, a sugerat reconstituirea unui sistem bazat pe dolar, yen şi marca
germană (sau Ecu). Această reformă s-ar face în două etape130
: căutarea unei
mai mari convergenţe a rezultatelor principalelor ţări dezvoltate;
introducerea unui sistem de coordonare implicând „angajamente ferme şi explicite” pentru a evita fluctuaţiile prea importante ale cursurilor de
schimb.
Preocuparea actuală a FMI este supravegherea activităţii economico-
financiare a fiecărei ţări membre. În 1998, Consiliul de Administraţie al FMI
a decis să angajeze un grup de trei experţi externi independenţi 131pentru a
evalua această supraveghere, în mod concret eficienţa ei, iar dacă e cazul să facă recomandări pentru ameliorare. Experţii trebuie să evalueze mijloacele
şi instrumentele utilizate de FMI pentru exercitarea supravegherii.
Supravegherea vizează încurajarea reabilitării dezechilibrelor economice ale
128
Ibidem, p 60 129
Recent Developments in Millennial Perspective, World Economic and Financial Surveys, IMF, 2000,
IMF Graphics Sections, p. 81 130
F. Teulon, op. cit., p.73-74 131
Elena Drăgoescu, Fondul Monetar Internaţional, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş, 2000, p. 52
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
74
ţărilor membre, frânarea inflaţiei şi aplicarea de reforme în acest sens,
încurajarea autonomiei şi gestionării independente a băncilor centrale,
reforma sistemului juridic în vederea eradicării corupţiei, buna gestionare a
administraţiei publice.
În 1998, Miniştrii de Finanţe din G7 au confirmat raportul lui Hans
Tietmeyer, Preşedintele Bundesbank132
, pentru a pune în aplicare
recomandările în vederea intensificării cooperării în ceea ce priveşte
supravegherea pieţei financiare, precum şi a instituţiilor financiare naţionale
şi internaţionale cu scopul de a promova creşterea stabilităţii în sistemul
financiar internaţional. Miniştrii de Finanţe şi Guvernatorii băncilor centrale
din G7 au aprobat Raportul în februarie 1999, incluzând şi recomandarea de
a organiza Forumul de Stabilitate Financiară ale cărui obiective sunt
îmbunătăţirea funcţionării pieţelor financiare şi reducerea riscului de sistem
prin intensificarea schimbului de informaţii, cooperare internaţională între
autorităţile responsabile pentru menţinerea stabilităţii financiare.
O problemă importantă este modalitatea prin care reglementările
instituţionale influenţează politica monetară a fiecărei ţări. Independenţa
monetară apare datorită faptului că fazele ciclului de afaceri nu sunt perfect
corelate între diferitele ţări. Chiar dacă ar fi aşa, ţările acordă o importanţă diferită problemelor privind stabilitatea preţurilor şi a forţei de muncă, ca
obiective pe plan naţional. În plus, chiar dacă o ţară doreşte să dispună de
mai multă independenţă monetară, va întâmpina dificultăţi din exterior;
modificarea politicii monetare a unei ţări poate avea consecinţe variate
asupra circulaţiei capitalurilor sau asupra cursului de schimb al monedei.
Realizarea echivalenţei permanente între valoarea puterii de cumpărare a
monedei şi valoarea totală a preţurilor mărfurilor puse în vânzare este, de
asemenea, o exigenţă fundamentală a unei bune discipline monetare.
Instabilitatea monetară internaţională a ultimilor decenii se datorează, în parte, şi lipsei de adaptare a aranjamentelor monetare internaţionale la
schimbările survenite în sistemul politic, economic, financiar. Colapsul
sistemului Bretton Woods a dus la instaurarea etalonului dolar de hârtie
bazat pe paritatea puterii de cumpărare, fluctuaţia liberă a cursului de
schimb, precum şi adoptarea ca ancoră nominală în politica valutară, a
politicilor monetară şi fiscală. Cu toate că instaurarea flotării libere a
cursului de schimb presupunea eliminarea controlului statului în favoarea
virtuţilor pieţei, de la abandonarea convertibilităţii dolarului şi al fixităţii cursului de schimb în anii 1971-1975, climatul de instabilitate financiară a
crescut prin antrenarea creşterii inflaţiei şi a deficitului bugetar.
132
www.imf.org
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
75
Interesele divergente nu au permis adoptarea de hotărâri care să restructureze fundamental sistemul monetar internaţional, ci doar luarea
unor măsuri cu caracter tranzitoriu, apreciindu-se că un nou sistem va putea
fi constituit într-o succesiune de etape. În ultimii ani, problema reformei este
relansată, trei direcţii importante fiind prioritare şi anume133
:
o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb;
o impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de ţările membre ale FMI;
o asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ
pentru redresarea economiilor confruntate cu dificultăţi.
În ultima perioadă, strategia de politică monetară s-a bazat pe fixarea
unor ţinte operaţionale de politică monetară şi inflaţie capabile să contracareze efectele negative ale fluctuaţiei cursului de schimb, ale cererii
şi ofertei de monedă, ale şomajului. Reformele instituţionale precum
întărirea independenţei băncii centrale, flexibilizarea politicii fiscale,
adoptarea consiliului monetar în unele ţări, au condus la întărirea politicii
monetare şi de curs de schimb faţă de presiunile politicii externe. Totuşi, problema clasică a politicii economice din orice ţară o constituie
compatibilitatea factorului economic cu factorul politic, guvernamental,
intensitatea cu care se aplică reformele economice şi sociale putând
influenţa ritmul de creştere al ţării respective. Aceste disfuncţionalităţi între
stat şi piaţă au fost identificate încă de Keynes, care era preocupat de faptul
că, în cazul unui declin economic profund, politica economică ar putea fi
ineficientă şi că unele ţări nu au capacitatea de a se împrumuta pentru a
finanţa creşterea cheltuielilor sau pentru a compensa reducerea impozitelor
efectuată din nevoia de a stimula economia. De asemenea, Keynes, a
explicat cum FMI ar putea susţine cererea agregată mondială prin
exercitarea de presiuni asupra ţărilor pentru ca acestea să-şi menţină economiile în funcţiune la un nivel de ocupare deplină şi prin asigurarea de
lichidităţi necesare acelor ţări cu economii în declin care nu-şi puteau
permite o creştere expansionistă a cheltuielilor bugetare134
.
Oricâte critici s-ar aduce aranjamentelor de la Bretton Woos nu se
poate contesta faptul că ele au introdus reguli benefice în relaţiile economice
internaţionale, contribuind şi la refacerea economică a ţărilor vest-europene
după cel de-al doilea război mondial. În timp însă, s-a manifestat o presiune
în creştere spre relaxarea restricţiilor, a regulilor de bază. Pe fondul
133
Interviu cu fostul director al FMI, Timothy Geithner, IMF Survey, decembrie 2003, www.imf.org, 16
noiembrie 2005 134
J. Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 43
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
76
dezvoltării tranzacţiilor comerciale şi necomerciale în economia mondială şi, implicit, al intensificării dezechilibrelor conturilor comerciale, în
condiţiile creşterii masive a fluxurilor de capital, presiunea către
flexibilizarea cursurilor de schimb a devenit tot mai mare. Dezvoltarea pieţei
euro-valutelor, eliminarea unor restricţii la fluxurile de capital, dar şi dezechilibre comerciale mari au reclamat ajustări ample ale balanţei de plăţi, culminând cu decizia SUA de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului
(1971), moment ce a coincis cu adoptarea cursurilor flotante. Adjudecarea în
practică a fost decisă de imposibilitatea unor guverne de a apăra niveluri de
curs fără a risca pierderi considerabile de rezerve, mai ales acolo unde
intrările şi ieşirile de capital erau substanţiale (SUA, Marea Britanie şi RFG
erau ţările care furnizau valută de rezervă şi puteau fi supuse unor presiuni
izvorâte din deciziile altor ţări de a-şi ajusta portofoliul de rezerve) iar
diferenţialul inflaţiei era important. În Europa, chiar trecerea la cursuri
fluctuante a condus la adoptarea unei alternative instituţionale, care să favorizeze stabilitatea economiilor europene şi protecţia faţă de fluctuaţiile
economiei mondiale, constituindu-se, la iniţiativa lui Helmut Schmidt şi Valery Giscard d’Estaing, Sistemul Monetar European (EMS), ca precursor
al mecanismului curusurilor de schimb (ERM) şi al Uniunii Monetare.
Începând din anii 1980 se intensifică crizele financiare majore la care
FMI răspunde prin mecanisme de ajutor pentru finanţarea datoriilor,
stabilind împreună cu ţările aflate în dificultate acorduri de confirmare,
operând ca un fel de garanţie împotriva nonrambursării135 pentru băncile
care încheie acorduri de reeşalonare a datoriilor.
Programele de politici structurale recomandate de FMI în scopul
stabilizării macroeconomice se axau pe deschiderea către exterior atât
financiară, cât şi economică, dar şi pe distrugerea obstacolelor structurale
din zona funcţionării pieţelor. Aceste politici vizau creşterea rolului pieţei în
reglarea cererii şi ofertei de monedă, transferului de capital, determinării cursului de schimb, concomitent cu eficientizarea rolului statului în reglarea
şi controlul tranzacţiilor şi transferurilor financiare.
Samuel P. Huntington136
arată că instituţiile financiare internaţionale,
ca FMI şi Banca Mondială, împreună cu guvernele statelor occidentale,
încearcă să umple golul ideologic creat prin destrămarea comunismului cu
doctrine economice neoclasice şi politici democratice. Prin intermediul FMI
şi al altor instituţii economice internaţionale, statele occidentale îşi promovează interesele economice, încercând să integreze economiile
135
P. M. Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane, Institutul European, 1998, p. 47 136
S. P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon and Schuster,
New York, 1996, p. 253
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
77
statelor în curs de dezvoltare în procesul de globalizare pe care, de fapt, ele
îl domină. De asemenea, Samuel P. Huntington, susţine că impactul
promovării politicilor occidentale asupra ţărilor în curs de dezvoltare este
nesigur în condiţiile în care programele FMI nu se bucură de o susţinere
publică din partea populaţiei ţărilor asistate. Măsurile de reformă întreprinse
de FMI în ţările foste comuniste în vederea stabilizării macroeconomice şi a
liberalizării economiei, ca fundamentale pentru procesul de creştere
economică pe termen mediu şi lung, măsuri ce implică o funcţionarea
eficientă a pieţei, respectarea cadrului juridic şi a concurenţei, nu corespund
în totalitate mediului economico-social existent în economiile în tranziţie,
fiind necesare convergenţe de opinii între cele două părţi, respectiv FMI şi guvernele ţărilor în tranziţie.
Reforma sistemului financiar internaţional implică în special întărirea
activităţii de supraveghere şi control a tuturor aranjamentelor FMI cu ţările
membre în vederea diminuării riscului proliferării de crize financiare,
creşterea gradului de transparenţă în operaţiunile financiare, utilizarea de
sisteme financiare de acoperire împotriva riscurilor, atât în ţările în curs de
dezvoltare, cât şi în ţările dezvoltate, întărirea mobilităţii şi adaptabilităţii politicilor macroeconomice şi financiare la volatilitatea pieţelor de capital,
promovarea şi implementarea de politici sociale de protecţie a ţărilor sărace
împotriva capitalului speculativ.
Desigur, în aprecierea rolului FMI trebuie avute în vedere organizarea
şi funcţionarea acestuia.FMI este condus de către Consiliul Guvernatorilor.
Fiecare ţară membră numeşte câte un guvernator (ministru de finanţe sau
guvernator al băncii centrale) şi un supleant pe o perioadă de cinci ani. Un
Comitet Interimar îşi dă avizul pentru funcţionarea sistemului monetar
internaţional, iar un Comitet al Dezvoltării se pronunţă asupra problematicii
ţărilor celor mai sărace.
Deciziile Consiliului Guvernatorilor sunt obligatorii; în competenţa
acestuia intră modificările Statutului, primirea de noi membri, aprobarea
revizuirii cotelor-părţi, precum şi a modificării parităţii monedelor statelor
membre.
Consiliul Administrativ (Executiv) coordonează activitatea FMI între
reuniunile Consiliului Guvernatorilor. El veghează la punerea în practică a
hotărârilor luate de Consiliul Guvernatorilor. În competenţa sa intră 22 de
directori executivi şi un număr identic de supleanţi, folosiţi alternativ; 8
directori executivi reprezintă individual statele membre (Marea Britanie,
China, Franţa, Germania, Japonia, Rusia, SUA, Arabia Saudită), ceilalţi
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
78
directori sunt aleşi de grupuri de ţări pentru o perioadă de 2 ani137
.
FMI dispune de un personal de aproximativ 2000 de experţi cu
statutul de funcţionari internaţionali recrutaţi din ţările membre. În top se
află Directorul General care este şi preşedintele Consiliului Executiv. Prin
tradiţie, această funcţie este deţinută de un neamerican. În prezent,
Directorul General al FMI este Horst Kohler, de naţionalitate germană. Directorul General are nu numai funcţii reprezentative, ci şi bugetare,
administrative, consultative.
Deciziile FMI sunt luate prin vot proporţional. Fiecare ţară membră are un număr mic de voturi de bază, care se multiplică proporţional cu
mărimea cotei de participare. Astfel, puterea de votare este semnificativ
determinată de contribuţia financiară în cadrul FMI, care la rândul ei este
stabilită în funcţie de indicatorii economici şi financiari ai fiecărei ţări. Mărimea majorităţii necesare luării unei decizii depinde de importanţa
subiectului, dar în practică, rareori se votează în cadrul Consiliului Executiv:
de obicei, deciziile sunt luate prin consens. Pe de altă parte, deciziile sunt
votate în mod oficial de către guvernatori. Cu 18% din voturi, SUA au drept
de veto asupra celor mai importante decizii, cum ar fi suplimentările de
capital, amendamentele la Prevederile Acordului de Înfiinţare, pentru care
este nevoie de 85% din voturi138
.
2.2 Modificări monetare
2.2.1. Structura financiară
Drepturile Speciale de Tragere (DST) sunt active internaţionale de
rezervă, introduse de către FMI în ianuarie1969139
, potrivit unui
amendament al Fondului, din pricina îngrijorării ţărilor membre că activele
de rezervă internaţionale existente şi perspectivele de creştere a acestora, nu
vor fi suficiente pentru susţinerea expansiunii comerţului mondial.
Principalele active de rezervă erau aurul şi dolarul american, iar membrii
FMI nu doreau ca rezervele globale să depindă atât de producţia de aur,
însoţită de riscuri inerente, cât şi de deficitul continuu al balanţei de plăţi a
SUA, care necesita creşterea continuă a rezervelor în dolari americani,
137
Elena Drăgoescu, op . c i t . , p . 15 138
www.imf.org 139
F. Teulon, op. cit., p. 39
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
79
problemă cunoscută sub denumirea de „dilema Triffin”140
. DST au fost
introduse ca un activ de rezervă suplimentar, utilizate de către FMI în
alocarea periodică a resurselor necesare membrilor săi. Noţiune de alocare
este diferită de cea de împrumut141
: lichidităţile sub această formă nu provin
din depozite în prealabil constituite, ci sunt create de FMI; alocările nu sunt
rambursabile, iar creşterea periodică (de regulă la 5 ani) a alocărilor de DST
ridică nivelul deţinerilor acestora în fiecare ţară membră a FMI şi, prin
aceasta, a lichidităţii internaţionale.
Un aspect al schimbării sistemului monetar internaţional, numit şi „nonreformă”142
, datorită deprecierii drepturilor şi obligaţiilor iniţiale
prevăzute prin Acordul de la Bretton Woods, a fost reducerea importanţei
aurului în sistemul monetar internaţional. O treime din aurul deţinut de FMI
a fost disponibilizat, jumătate fiind returnat tuturor ţărilor membre, iar
cealaltă jumătate fiind vândut printr-o licitaţie specială. Profitul obţinut de
pe urma acestor licitaţii a fost pus la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare,
parţial prin plată directă şi parţial prin înfiinţarea unui fond de ajutorare, de
unde pot împrumuta ţările cele mai sărace, în condiţii deosebit de
avantajoase.
Mărimea Fondului, de circa 212,4 bilioane DST (265 bilioane dolari
americani)143
este egală cu suma contribuţiei statelor membre. Contribuţia
fiecărei ţări membre este stabilită, la aderare, de către FMI, pe baza unei
formule de calcul care ia în considerare PIB, rezervele monetare, ponderea
exporturilor în venitul naţional etc. Atunci când o ţară aderă la FMI experţii calculează cota şi o compară cu mărimea cotelor pentru celelalte ţări de
acelaşi nivel economic. Pe aceste baze se propune o cotă în cadrul
Consiliului Executiv, acceptată prin vot scris în cadrul Consiliului
Guvernatorilor.
Trei sferturi din mărimea cotei se plăteşte în moneda naţională a ţării respective, iar restul în DST sau într-o monedă general acceptată. DST-urile
sunt lichidităţi internaţionale create de FMI, folosite de băncile centrale în
circuit închis. Ele sunt alocate de FMI ţărilor membre, în mai multe tranşe,
proporţional cu cotele de participare ale acestora în cadrul Fondului144
.
Înainte de Amendamentul din 1978 la Prevederile Acordului de
Înfiinţare, un sfert din prima cotă şi suplimentările ulterioare erau plătite în
140
P. B. Clark and J. Polak, „SDRs could meet growing demand for reserves at no cost while reducing
systemic risc”, în IMF Survey, februarie 2003 141
I. Denuţa, Relaţii economice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 122 142
A.F.P. Bakker, Instituţiile financiare internaţionale, Editura Antet, Oradea, 1997, p. 32 143
www.imf.org 144
SDRs, Currencies, and Gold, în Pamphlet No. 36, Fifth Survey of New Legal Developments,
Washington DC, 1981, p 89
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
80
aur: FMI deţinea o rezervă substanţială de aur, cu o valoare de piaţă de circa
40 de miliarde de dolari145
. Aurul este depus la unul din cei patru
„depozitari” acreditaţi: Sistemul Federal de Rezerve din New-York, Banca
Angliei, Banca Franţei şi Banca Indiei, iar moneda naţională este păstrată într-un cont special la banca centrală sau o altă bancă a ţării emitente, la
dispoziţia FMI. Stocurile de aur pot fi utilizate numai în urma unui proces
decizional complicat. Ele nu au un rol semnificativ în ceea ce priveşte
posibilităţile de creditare actuale ale FMI, deşi oferă o garanţie solidă pentru
solvabilitatea Fondului.
Cotele se revizuiesc la fiecare 5 ani146
, luând în calcul creşterea
economiei mondiale şi schimbările în poziţiile economice relative ale
membrilor, precum şi nevoile de finanţare ale acestora. Revizuirea cotei are
două părţi147: o parte proporţională, prin care fiecare ţară primeşte acelaşi
procentaj de creştere pe care-l aplică cotei existente, şi o parte selectivă, prin
care fiecare ţară primeşte o majorare proporţională cu cota calculată. Totuşi, în cazul unor discrepanţe accentuate, abaterea poate deveni atât de mare
încât se aplică o majorare specială a cotei aprobate pentru fiecare ţară în
parte.
La început, prin modificarea de la 28 iulie 1969 a Statutului FMI,
unitatea de cont DST a fost definită printr-un conţinut de 0,888671 gr aur
fin, egal cu cel al dolarului tip 1944, fără a fi convertibilă în aur148
. La 1 iulie
1974 s-a renunţat la definirea în aur şi s-a trecut la metoda evaluării pe baza
coşului valutar ponderat. În prezent, DST este un coş al monedelor
conţinând părţi prestabilite din cele 4 monede importante: dolar, yen, euro şi lira sterlină149
. Astfel valoarea DST este influenţată de modificările ratei de
schimb pentru fiecare din aceste valute; rata dobânzii este media ponderată a
ratelor dobânzilor celor 4 monede. Toate tranzacţiile FMI sunt convertite în
DST.
Fiecare ţară membră a FMI are o cotă de participare echivalentă în
DST, egală cu capitalul cu care s-a înscris în FMI. De asemenea, cota
determină importanţa şi mărimea votului în cadrul FMI, un vot pentru
100000 DST plus 250 de voturi de bază acordate fiecărui membru, accesul
la facilităţile creditelor FMI şi alocarea de DST. Cota limitează gradul în
care se poate apela la finanţare prin creditare din partea FMI în funcţie de
propria contribuţie la capital şi valoarea creditului care poate fi obţinut din
145
A.F.P. Bakker, op. cit., p.32 146
D. Driscoll, What is the IMF?, IMF, Publication Services, Washington DC, 1994, p. 76 147
A.F.P. Bakker, op. cit., p .33 148
J. Gold, SDRs Currencies and Gold , IMF , Washington DC, 1983, p . 7 149
www.imf.org
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
81
partea FMI în legătură cu accesul la facilităţile de creditare. În principiu,
aceasta creează un echilibru între drepturile şi obligaţiile ţărilor membre.
Rolul dual al cotei face ca împrumuturile către ţările cu o balanţă de plăţi deficitară să poată fi finanţate de regulă din cotele celorlalte ţări, care se află într-o situaţie bună în ceea ce priveşte balanţa de plăţi. În 1980 acest
echilibru a fost distrus prin faptul că accesul la facilităţile de creditare a fost
mărit de câteva ori faţă de cotă. Astfel, FMI a trebuit să se împrumute de la
ţările bogate, care în schimb şi-au intensificat puterea de influenţă în politica
lui. Fenomenul a ameninţat serios solidaritatea în cadrul FMI.
DST, spre deosebire de drepturile de tragere obişnuite asupra FMI,
urmează să fie rambursate în proporţie de 30%, restul de 70% fiind alocate
cu titlu nerambursabil, iar folosirea DST se face fără îndeplinirea
formalităţilor şi condiţiilor care însoţesc drepturile obişnuite de tragere, ce
au caracteristicile unor credite internaţionale, dar nu sunt considerate, din
punct de vedere juridic, drept operaţii de credit150
asupra cărora se percep
dobânzi şi comisioane, iar rambursarea lor se face în termenele stabilite.
Alocarea DST înseamnă transcrierea în „contul de drepturi speciale” al unui
stat membru al FMI, a unei sume proporţionale cu cota sa de participare la
Fond151
. DST constituie o linie automată de credit asupra FMI şi dau
posibilitatea ţărilor membre cu balanţe de plăţi deficitare să obţină devize
libere de la ţările membre cu balanţe de plăţi excedentare pentru echilibrarea
balanţei de plăţi externe. Ţările cu balanţe de plăţi excedentare primesc în
schimb DST pentru echivalentul sumelor în monedă naţională, pe care le
pun la dispoziţia ţărilor cu balanţe de plăţi deficitare, iar băncile centrale pot
utiliza, la rândul lor, aceste sume în DST, atunci când este nevoie. Membrul
care trage îşi vede mărit debitul, în timp ce acela care primeşte DST în
schimbul propriei monede, sau al altor monede convertibile, este creditat.
Banca Centrală a ţării care „trage” va include suma la pasivul său, în creditul
contului de trageri speciale, iar Banca Centrală a statului care acceptă DST
le înscrie în activul său. Un participant ale cărui active în DST sunt
superioare alocaţiilor primite de la FMI încasează dobânzi pentru un
excedent, în timp ce un alt participant, ale cărui active în DST sunt
inferioare alocaţiilor, varsă un comision în contul FMI.
DST sunt mai puţin competitive decât un portofoliu diversificat de
devize152
, un motiv fiind şi rata proprie a dobânzii mult timp mai scăzută în
comparaţie cu media ratelor dobânzilor monedelor ce stau la baza calculării
150
M. Isărescu, „Fondul monetar internaţional”, în Tratat de Economie Contemporană, vol. I, Editura
Politică, Bucureşti, 1986 151
I. Bari, Economie Mondială, p. 254 152
Ibidem, p. 256
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
82
DST. O altă cauză ar fi poziţia ţărilor bogate, ca furnizoare de monedă de
rezervă, care nu doresc să renunţe la o serie de privilegii ce decurg din
această poziţie: creşterea rolului lor de intermediar financiar internaţional,
obţinerea de credite externe cu dobânzi mai mici, obţinerea de devize din
comerţul internaţional. În consecinţă, majoritatea ţărilor continuă să se
împrumute în monede forte, DST având un rol de unitate de cont a FMI,
fiind utilizate în măsura în care ţările membre solicită finanţare pentru
acoperirea deficitelor de balanţă de plăţi externe, în acelaşi mod ca şi valutele convertibile.
Mecanismul de alocarea de DST furnizează lichidităţi ţărilor membre
cu deficite temporare ale balanţei de plăţi în vederea consolidării rezervei
monetare. Stabilirea cuantumului cotei de alocare a DST ia în considerare o
serie de variabile cum ar fi: costul de achiziţie al rezervei, costul de ajustare
în absenţa rezervelor de finanţare a deficitului balanţei de plăţi, categoria de
risc în care se încadrează ţara respectivă, previziunile privind cererea de
rezerve, măsura în care rezervele acumulate favorizează obiectivele de
creştere economică. Date fiind necesităţile actuale de creditare, tot mai ridicate pe măsură ce procesul de globalizare se accentuează, FMI trebuie să adapteze nivelul
cotei de participare la resursele sale financiare pentru a permite153
:
� întărirea capacităţii de finanţare a ţărilor membre doar cu mijloace
FMI, prin reducerea ponderii împrumuturilor de pe piaţa de capital
internaţională, al căror cost este mai ridicat;
� asigurarea de lichidităţi ţărilor membre în cuantumul necesar
remedierii dezechilibrelor balanţei de plăţi, condiţionate de aplicarea
unor programe de ajustări structurale;
� încurajarea şi sprijinirea ţărilor membre în efortul acestora de a
stabili convertibilitatea monedelor lor naţionale, liberalizarea
comerţului, precum şi trecerea la economia de piaţă funcţională.
Odată cu intensificarea operaţiunilor financiare internaţionale, ca
urmare a liberalizării contului de capital, a pieţei de capital, şi-au făcut
apariţia crizele financiare (Asia, Rusia, America Latină) a căror rezolvare a
solicitat derularea de importante fluxuri financiare, precum şi necesitata
creării de rezerve, atât pentru a evita noi crize cât şi pentru a modera
impactul intrărilor de capital asupra cursului de schimb. Cercetările recente
ale FMI au arătat că nivelul rezervelor ţărilor cu datorii pe termen scurt
poate fi un indicator substanţial care facilitează accesul pe piaţa de
153
P. B. Clark, J. Polak, op. cit.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
83
capital154
. De asemenea, există situaţii în care cererea de rezervă poate fi în
declin: în măsura în care o ţară trece de la o rată de schimb fixă la una
variabilă, îi va permite să răspundă dezechilibrului extern prin creşterea
preţurilor, mai degrabă decât prin creşterea PIB-ului sau prin ajustarea
cursului de schimb, ceea ce va diminua necesarul de rezerve de intervenţie
pe piaţa valutară. Economistul Murray N. Rothbard155
apreciază că odată cu
încetarea sistemului de parităţi creat la Bretton Woods, fondul de rezervă al
ţărilor membre ar continua să crească semnificativ: chiar dacă o ţară şi-ar
administra singură cursul de schimb, în condiţiile unui cont de capital închis,
ea ar dori să deţină rezerve, probabil în creştere, în vederea diminuării fluctuaţiilor producţiei, ale comerţului.
Acumularea activelor de rezervă survine ca urmare a eficientizării utilizării contului curent de capital, ceea ce presupune, pe de o parte,
reducerea cererii interne, respectiv reducerea în termeni reali a consumului
şi a investiţiilor (costul real al renunţării la aceste resurse poate fi măsurat
prin rata dobânzii, al cărui nivel este scăzut în ţările dezvoltate dar, în
majoritatea ţărilor, este foarte ridicat), iar pe de altă parte, necesarul de
rezerve poate fi obţinut prin emisiunea de obligaţiuni în monedă străină sau
prin împrumuturi de pe piaţa internaţională de capital. Cu toate acestea,
recurgerea la DST pentru crearea de fonduri de rezervă rămâne o opţiune
importantă din mai multe motive: multe ţări doresc să-şi diversifice
portofoliul de active de rezerve; alături de costul rezervelor se adaugă atât
costul ajustării contului curent de capital, cât şi costul împrumutului;
deţinerea de DST reduce riscul asumat o dată cu contractarea de credite de
pe piaţa internaţională de capital. Cel mai important argument pentru
alocarea DST este crearea DST fără costuri semnificative (costul real al
DST este costul obţinerii mărfii monedă, costul extragerii aurului pentru a
obţine moneda).
2.2.2. Facilităţile de creditare
Sistemul de creditare al FMI este orientat spre scopul său principal,
creşterea lichidităţilor internaţionale, prin echilibrarea balanţei de plăţi şi consolidarea monedelor naţionale. FMI nu este o bancă internaţională, ci o
instituţie financiară internaţională, care nu acordă credite în sensul bancar al
154
Ibidem 155
M. N. Rothbard, Prăbuşirea monetară a occidentului, Institutul Ludwing von Mises România,
MisesRomania.org
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
84
noţiunii, ci pune la dispoziţia ţărilor membre o serie de facilităţi, unele fiind
în limita cotelor de participare (tranşele propriu-zise, destinate finanţării deficitelor balanţelor de plăţi), altele în cuantum ce depăşesc aceste cote,
facilităţi de finanţare, ce se acordă ţărilor care înregistrează dezechilibre
grave ale balanţei de plăţi, ca urmare a unei structuri defectuoase a
producţiei, a comerţului şi a preţurilor, precum şi ţărilor cu ritmuri mici de
dezvoltare sau cu dificultăţi în dezvoltarea economică, iar în unele cazuri,
facilităţi suplimentare156
.
Pentru a-şi suplimenta resursele de lichidităţi în vederea acoperirii
nevoilor, ţările membre pot beneficia de o tranşă a rezervei şi de patru
tranşe de credit curent (una pe an), proporţional cu cota de participare157
.
Prima tranşă (a rezervei) este acordată fără nici o condiţie, pe când celelalte
se acordă cu respectarea unor condiţii a căror complexitate sporeşte de la o
tranşă la alta. Împrumuturile FMI iau forma unui transfer temporar al
rezervelor oficiale din ţările cu un surplus al balanţei de plăţi, către cele cu
deficit. În acest fel, aprovizionarea FMI în vederea creditării, implică crearea unor rezerve internaţionale.
Cele patru tranşe de credit curent se realizează succesiv, după epuizarea disponibilităţilor din tranşa de rezervă şi după examinarea situaţiei
concrete din ţara solicitatoare de către experţii FMI. În acordarea tranşelor
de credit, FMI aplică principiul „condiţionării”: cu cât sumele trase
cumulativ de către o ţară membră sunt mai mari comparativ cu cota sa, cu
atât FMI va trebui să se asigure că politica dusă de ţara respectivă este de
natură să echilibreze balanţa de plăţi şi să ramburseze fondurile
împrumutate.
Potrivit diferitelor momente de creditare, ţările membre ale FMI pot
obţine, în total, credite în volum de şase ori cota de participare. Aceste
facilităţi de creditare, inclusiv prima tranşă, sunt limitate la maximum 125%
faţă de cota de participare şi trebuie rambursate (răscumpărarea propriei
monede naţionale) în termen de cinci ani158
.
Fondurile de care dispune FMI pentru acordarea de credite sunt în
diferite monede naţionale şi în DST. Dacă o ţară solicită credit Fondului,
acesta foloseşte o metodă specială: se obţine valută general acceptată de
FMI şi se returnează echivalentul în moneda naţională. Aceasta poartă numele de „tragere” în cadrul Fondului. Astfel, statele membre obţin
mijloace de plată pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe. În acelaşi
156
I. Denuţa, op. cit., p.122 157
I. Bari, op. cit., p.252 158
J. Keith Horsefield, The International Monetary Fund, Its Evolution, Organization, and Activities, IMF,
Washington DC, 1987, p.33
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
85
timp, ele se obligă ca, în termen de 3-5 ani (excepţional 7-10 ani), să efectueze operaţia inversă de „răscumpărare”
159, adică să remită Fondului
devize utilizate în mod curent în plăţile internaţionale sau DST, în schimbul
monedei naţionale echivalente. În acest mod, FMI joacă rolul de
intermediar. Prin operaţiile respective nu se modifică valoarea totală a
lichidităţilor deţinute de Fond, ci numai structura acestor resurse, pe diferite
valute.
Ca o consecinţă a structurii financiare unice a FMI, ţările trebuie să fie
asigurate, în orice moment, cu lichidităţi pentru solicitările lor. Aceasta
înseamnă că resursele Fondului nu pot fi împrumutate pe termen lung. În
acest mod, facilităţile de credit FMI au un caracter alternativ, excedentele şi deficitele balanţelor de plăţi ale membrilor apărând prin rotaţie.
FMI are ca principal obiectiv acordarea de credite ţărilor membre cu
deficite ale balanţei de plăţi, condiţionate de aplicarea unor reforme
economice şi a unor politici de ajustare structurală. Resursele financiare
acordate ţărilor membre sunt sub forma unor programe de asistenţă financiară (facilităţi financiare) ca: acorduri stand-by, facilităţi de ajustare
structurală, facilităţi extinse de finanţare, facilităţi de finanţare
compensatorii, linii de credit, facilităţi de creştere economică şi reducere a
sărăciei, de reducere a datoriilor externe. De asemenea, FMI acordă asistenţă tehnică şi consultanţă financiară, promovează măsuri de politică macroeconomică (fiscale, monetare, sociale, de schimb valutar, de
liberalizare), politici structurale în vederea stimulării economiilor ţărilor
membre şi dezvoltării climatului social, reforme în domeniul financiar şi pe
piaţa muncii.
În ultimul timp, a fost extins sprijinul acordat de FMI cu ajutorul
împrumuturilor specifice. Acestea sunt acorduri de credit speciale, stand-
by160
, pe baza cărora beneficiarul poate dispune de o linie de credit. Se
acordă ţărilor în dificultate, pe baza unui program de reformă economică. FMI nu acordă împrumuturi financiare pentru obiective specifice, ca o bancă de dezvoltare. Astfel:
� FMI acordă asistenţă financiară prin derularea unui program de
politici economice necesar echilibrării balanţei de plăţi externe;
sumele trase de la FMI sunt purtătoare de dobândă. � FMI acordă credite cu o rată a dobânzii scăzută pentru ţările
membre cu venituri mici (Facilitatea de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei-PRGF) în vederea restructurării economiei şi
159
Ibidem, p 124 160
I. Bari, op. cit., p.259
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
86
realizarea unei creşteri economice viabile.
� FMI acordă împrumuturi fără dobândă sub forma facilităţii HIPC
(Ţări Sărace Puternic Îndatorate), o iniţiativă creată pentru a ajuta la
reducerea datoriei externe până la un nivel sustenabil.
� FMI poate crea active de rezerve internaţionale alocând DST
membrilor pe care îi pot folosi pentru a obţine valută străină de la alţi membri în vederea efectuării plăţilor către FMI.
� Taxele şi perioadele de rambursare FMI variază în funcţie de
facilitate. Suma necesară pe care un membru o poate obţine de la FMI
se bazează în general pe mărimea-dimensiunea cotei.
� Pentru a descuraja folosirea excesivă a fondurilor FMI şi pentru a
descongestiona derularea lor, FMI a creat supra-taxe pentru creditele
neplătite la termen.
FMI acordă asistenţă financiară prin două canale principale: asistenţă
financiară neconcesională disponibilă sub forma tranşelor de credit stand-by
sau a facilităţilor de credit pe termen scurt, în baza aplicării unui program de
reforme economice în vederea reechilibrării balanţei de plăţi externe şi macrostabilizării economice; împrumuturi concesionale cu scopul
implementării de strategii pe termen lung de reducere a sărăciei şi creării pemiselor unei creşteri economice durabile. În ultimi ani, FMI a furnizat
asistenţă specială pentru dificultăţi temporare ale balanţei de plăţi, cauzate
de crize financiare severe, conflicte militare sau dezastre naturale; de
asemenea, s-a intensificat colaborarea cu creditorii internaţionali atât în ceea
ce priveşte sursele de finanţare, cât şi în activitatea de prevenire a
conflictelor şi crizelor în scopul alocării eficiente a resurselor financiare.
Finanţarea este acordată sub incidenţa diferitelor facilităţi sau politici,
cum ar fi: politica de credite în tranşe pe termen scurt, dificultăţi frecvente
ale balanţelor de plaţi, facilităţi de creditare extinse. Împrumuturile acordate
cu aceste facilităţi pot fi suplimentate pe termen scurt în scopul acordării asistenţei membrilor ce se confruntă cu o pierdere subită a accesului pe piaţa
de capital.
Începând cu colapsul sistemului Bretton Woods a existat o adevărată proliferare a facilităţilor de creditare, creându-se instrumente de finanţare ce
se depărtează de sarcina iniţială a FMI şi anume protejarea circulaţiei
bunurilor şi a capitalului împotriva fluctuaţiei ratei de schimb. Tragerile în
cadrul „facilităţilor de finanţare” pot fi obţinute numai în anumite cazuri,
bine specificate, de deficite ale balanţelor de plăţi, în special de ţările în
dezvoltare.
Primele astfel de facilităţi au fost Facilitatea de Finanţare
Compensatorie (FFCC/CCFF, introdusă în 1963) şi Facilitatea Stocului
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
87
Tampon (1969)161
. Prima este o facilitate menită să preia din problemele
balanţei de plăţi, ca urmare a unei diminuări temporare a câştigurilor din
exporturi. Această facilitate interesează în primul rând ţările producătoare de
mărfuri de bază care riscă eşecuri în export, din cauze fără posibilitate de
control cum ar fi compromiterea recoltelor sau declinul temporar al
comerţului mondial. Iar din 1981 facilitatea respectivă a beneficiat de o
variantă separată pentru acoperirea exceselor temporare în preţul cerealelor
de export. Din 1988 compensarea a fost posibilă, în anumite condiţii şi pentru alte contingente, cum ar fi creşterea nivelului internaţional al ratei
dobânzii. Facilitatea Stocului Tampon se referă la posibilitatea de a finanţa
menţinerea unor stocuri tampon de mărfuri de bază, pentru care există acorduri internaţionale recunoscute. În practică, numai un număr mic de ţări au beneficiat de această facilitate. Ambele facilităţi sunt finanţate exclusiv
din resursele proprii ale Fondului.
În anul 1974 a fost introdusă Facilitatae de Finanţare Extinsă
(FFE/EFF)162
, destinată în special ţărilor în curs de dezvoltare ce se
confruntă cu dezechilibre structurale în producţie şi comerţ, şi care nu pot fi
remediate în termen scurt, necesitând un program de ajustare şi o schemă de
amortizare pe lungă durată. Tragerile din cadrul acestei facilităţi pot depăşi cu 140% cota de participare, iar termenul de plată (de scadenţă) este mai
lung decât în cazul celorlalte facilităţi: amortizarea începe după 4 ani, în
timp ce întregul împrumut trebuie înapoiat după 10 ani. Introducerea acestei
facilităţi extinse a reprezentat pentru FMI îndepărtarea de politica de tranşe
de credit normale folosită pentru măsurile de stabilizare pe termen scurt.
Ca urmare a crizei datoriilor din anii’80, FMI a luat măsura înfiinţării unei facilităţi speciale numită Facilitate de Ajustare Structurală
(FAS/SAF)163
, accesibilă ţărilor sărace, din anul 1986. Facilitatea oferă fonduri pentru programele de reformă economică, în condiţii favorabile--
rata dobânzii scăzută, 0,5%; termen de plată a datoriilor de peste 10 ani.
Ţările alese pentru ajutorul acordat de Asociaţia de Dezvoltare
Internaţională (ADI/IDA) prin Banca Mondială pot beneficia şi de finanţare
SAF. Tragerile nu sunt finanţate din resursele proprii ale FMI, ci din
amortizările împrumuturilor anterioare din Fondul Mutual. În anul 1987, a
fost introdusă o variantă extinsă a SAF, Facilitatea de Ajustare Structurală
Extinsă (FASE/ESAF)164
bazată pe împrumuturi mici şi pe donaţii din partea
ţărilor bogate, în scopul sprijinirii reformelor din ţările sărace cu
161
A.F.P. Bakker, op. cit., p. 37 162
Ibidem, p. 38 163
P. D. Moreau, op. cit., p. 47 164
Ibidem, p. 48
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
88
dezechilibre economice grave, ca parte componentă a ajutorului oferit de
instituţiile financiare internaţionale. Atunci când au cerut asistenţă FAS şi FASE, multe dintre aceste ţări derulau programe de reformă bazate pe
intervenţia statului în economie, proprietate publică, protecţionism, cu grave
repercusiuni asupra mediului de afaceri privat, a sistemului concurenţial,
conducând la alocarea ineficientă a resurselor, pierderi, corupţie, creşterea
gradului de expunere a economiei la crize economice. Ca urmare a creşterii
preţurilor materiilor prime şi a ratelor dobânzii pe piaţa internaţională de
capital, la începutul anilor 1980 s-a amplificat gradul de îndatorare al ţărilor
sărace, fiind necesară o redistribuire mai eficientă a fluxurilor de capital.
Deşi multe ţări au început programele de reformă cu sprijinul FMI,
dezechilibrele economice s-au amplificat odată cu creşterea gradului de
deschidere economică spre exterior: deficitul de cont curent a crescut cu 12-
14% din PIB, serviciul datoriei externe cu 35-40%, în timp ce nivelul
rezervelor a scăzut îngrijorător165
. Disfuncţionalităţile economice ca lipsa
lichidităţilor pe termen mediu şi lung, reducerea ritmului de economisire la
jumătate faţă de cel din ţările în curs de dezvoltare, încetinirea creşterii
economice, slaba poziţionare externă comparativ cu ţările în curs de
dezvoltate, reducerea venitului pe locuitor, inflaţie mare, cursuri de schimb
nefundamentate economic, sărăcirea populaţiei, sisteme de protecţie socială ineficiente şi precare, au făcut necesare stabilirea următoarelor obiective:
creşterea ratelor de economisire, stabilitate financiară, liberalizarea şi deschiderea economiei spre exterior, reducerea intervenţiei statului şi creşterea ponderii sectorului privat în economie, îmbunătăţirea gradului de
colectare a veniturilor bugetare, eficientizarea modului de alocare a
cheltuielilor bugetare şi a resurselor financiare externe.
Urmare a aplicării programelor de reformă FMI sub asistenţa
FAS/FASE s-au redus deficitele bugetar şi fiscal prin aplicarea unor politici
structurale bazate pe ajustarea cheltuielilor publice, cu costuri severe pe
termen scurt, s-a realizat alocarea eficientă a cheltuielilor de capital şi a
celor cu caracter social, având în vedere şi nivelul scăzut al venitului pe
locuitor, îmbunătăţirea gradului de colectare a veniturilor bugetare prin
combaterea sau reducerea evaziunii fiscale, a corupţiei; reducerea inflaţiei,
de la două cifre la o singură cifră, este o necesitate cu impact direct atât
asupra creşterii economice, cât şi a alocării resurselor şi a investiţiilor.
Ţintirea directă a inflaţiei cu o singură cifră necesita un cumul de măsuri
monetare şi fiscale, reducerea dezechilibrului bugetar, stabilitatea cursului
165
Experience under the IMF’s Enhanced Structural Adjusment Facility, IMF Policy Development and
Review Departament, în Finance &Development, September 1997
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
89
de schimb, sporirea competitivităţii interne şi externe prin stimularea
concurenţei, creşterea ponderii proprietăţii private.
Facilitatea de Transformare Sistemică (FTS/STF)166
a fost înfiinţată în special pentru ţările din fostul bloc comunist, pe o perioadă limitată, 1993-1995, ca un mecanism de acoperire împotriva dezechilibrelor severe
ale balanţei de plăţi externe, balanţei comerciale. Asistenţa tehnică viza
crearea premiselor realizării unei economii funcţionale de piaţă fiind axată prioritar pe trei domenii:
� Sectorul financiar, în care se urmărea formarea unui sistem bancar
concurenţial, introducerea unui nou sistem de plăţi, implementarea de
reguli de prudenţă bancară, operaţiuni de supervizare de către Banca
Centrală a băncilor comerciale, managementul cursului valutar,
utilizarea de instrumente de politică monetară orientate către piaţă; � Sectorul fiscal, care viza implementarea unui nou sistem de taxe şi impozite, eficientizarea alocării cheltuielilor publice şi a redistribuirii
veniturilor;
� Sectorul statistic, unde se urmărea stabilirea uni nou sistem
statistic necesar înregistrării operaţiunilor specifice conturilor
naţionale, preţurilor, balanţei de plăţi, îmbunătăţirii standardelor de
calitate, diseminării datelor şi informaţiilor.
Implementarea programelor FMI sub forma FTS necesita susţinerea
acestora de către guvernele ţărilor aflate în procesul de tranziţie la economia
de piaţă concurenţială, respectiv adoptarea cadrului legislativ corespunzător
aplicării reformelor structurale. Sub această facilitate, ţările aflate în
tranziţie către economia de piaţă pot împrumuta 50% din cota de participare,
în două tranşe, cu termene flexibile.
Facilitatea de Fond Extinsă (Extended Fund Facility-EFF)167
a fost
introdusă de FMI în anul 1983 şi revizuită în anul 1994, în vederea finanţării deficitului balanţei de plăţi externe ca urmare a perpetuării dezechilibrelor
structurale pe termen mediu şi lung.
Facilităţile de Rezervă Suplimentare168
(Supplemental Reserve
Facility- SRF) furnizează asistenţă financiară pe termen scurt necesară acoperirii deficitului balanţei de plăţi externe, cauzat de pierderea bruscă şi temporară a încrederii investitorilor străini în piaţa internă respectivă cu
repercusiuni directe asupra contului de capital şi a rezervelor valutare
166
P. Lenain, op. cit., p. 110 167 Review of Fund Facilities—Further Considerations, Prepared by the Policy Development and Review
and the Treasurer’s Departments (In consultation with other Departments) July 10, 2000, www.imf.org 168
IMF financial facilities: terms and conditions, în IMF Survey, Supplement 2003
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
90
interne. Asistenţa financiară se acordă odată cu asumarea unui program de
reformă menit să restabilească încrederea investitorilor, coroborat cu efortul
de atragere de credite de pe piaţa internaţională de capital.
Liniile de credit condiţionate169
(Contingent Credit Lines-CCL)
completează Facilităţile de Rezerve Suplimentare (SRF) introduse în anul
1997. Liniile de credit condiţionate reprezintă un nou instrument de
finanţare pe termen scurt introdus în anul 1999 în vederea acoperirii
deficitului balanţei de plăţi externe, prevenirii crizelor economice, cu o
perioadă de rambursare de 1-2 ani, derulat în mai multe tranşe; CCL sunt
create pentru a stimula membrii să adopte şi să implementeze politici de
reducere a riscului expunerii la variaţiile pieţei monetar-financiare prin
încurajarea implicării constructive a sectorului privat, prin semnalarea
dorinţei FMI de a oferi consiliere financiară membrilor în faţa efectului de
contagiune la crizele externe. CCL furnizează finanţare ca măsură de
prevenire împotriva fluctuaţiilor externe cauzate de crizele financiare.
Finanţarea se acordă pe baza respectării unor angajamente cu FMI. Pentru a
beneficia de finanţare CCL, un membru FMI trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: situaţia economică a ţării solicitante trebuie să fie
viabilă, asistenţa concretizându-se doar în momentul confruntării cu o
situaţie de criză, ca urmare a efectului de contagiune externă; perspectiva
aderării la standardele internaţionale în vigoare, ca măsură de prevenire a
crizelor economice; relaţii constructive cu creditorii privaţi şi progrese către
limitarea vulnerabilităţii externe; derularea unui program macroeconomic
bazat pe politici structurale flexibile, ajustabile în situaţiile de criză. Facilitatea introdusă în anul 1996, Ţări Sărace Puternic Îndatorate
(Heavily Indebted Poor Countries- HIPC)170
, a marcat efortul comun
întreprins de Clubul de la Paris (un for neoficial în care ţări industrializate
încearcă să reducă povara datoriilor ţărilor sărace prin acordarea de
împrumuturi externe) şi de către alţi creditori în vederea reducerii datoriilor
externe ale ţărilor sărace, dar şi de a implementa strategii de creştere a
producţiei, în special a celei de export, de atragere a investiţiilor străine în
vederea sporirii fluxurilor de venituri pe termen mediu şi lung necesar
reechilibrării balanţei de plăţi externe. Asistenţa financiară derulată prin
HIPC determină reducerea valorii nominale a cuantumului datoriei externe a
ţărilor puternic îndatorate, ceea ce ar permite eliberarea de resurse financiare
necesare punerii în aplicare de măsuri de reducere a sărăciei şi reluare a
creşterii economice numai dacă rata dobânzii practicate la rambursarea
169
„IMF financial facilities”, în IMF Survey, Supplement 2001 170
„What is the Poverty Reduction and Growth Facility?”, A Factsheet - September 2005, www.imf.org
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
91
serviciului datoriei externe este inferioară ratei dobânzii de piaţă. Resursele
financiare se derulează în tranşe, condiţionate de realizarea unui program de
reformă stabilit de FMI în colaborare cu Banca Mondială, susţinut şi de alţi creditori internaţionali, prin care se derulează reforme structurale şi de
stabilitate macroeconomică. Cele mai multe dintre ţările asistate sub
facilitatea HIPC se găsesc în Africa, ţări marcate de grave dezechilibre
economice, sociale, politice, de sărăcie, infrastructură slabă, conflicte civile
şi armate, situaţie care necesită sprijin material substanţial atât pentru
supravieţuire, cât şi pentru demararea unor activităţi socio-economice care
să faciliteze supravieţuirea. În această situaţie, condiţionarea împrumuturilor
de reforme economice este cel puţin nesustenabilă dacă nu se realizează o
implicare activă a ţărilor sărace în procesul de reconstrucţie, acordându-se
mai mare importanţă factorilor decizionali din această parte a lumii.
Facilitatea de Creştere şi Reducere a Sărăciei171
(Poverty Reduction
and Growth Facility-PRGF), având ca bază de acţiune Planul Strategic de
Reducere a Sărăciei (Poverty Reduction Strategy Paper-PRSP), a fost
introdusă de FMI în septembrie 1999, ca substituent al facilităţii FASE, în
vederea furnizării de asistenţă financiară pe termen lung ţărilor sărace,
pentru implementarea unor strategii de reducere a sărăciei, de acoperire a
deficitelor structurale ale balanţei de plăţi, de restabilire a dezechilibrelor
macroeconomice grave.
Strategia de reformă adoptată pentru ţările sărace vizează reducerea
sărăciei şi demararea procesului de creştere economică, îmbinând
programele de stabilizare economico-financiară pe termen scurt, specifice
FMI, cu programe structurale pe termen-lung, specifice Băncii Mondiale,
axate pe reforme economice, instituţionale, sociale, ajustabile în funcţie de
aşteptările şi priorităţile mediului socio-economic respectiv172
. FMI, prin
PRSP, în colaborare cu Banca Mondială şi alţi creditori internaţionali, îşi orientează strategiile pe crearea cadrului instituţional necesar funcţionării pieţei, atragerea capitalului străin, creşterea ponderii capitalului privat în
economie, alocarea eficientă a cheltuielilor publice în vederea susţinerii
sociale a reformelor, dar şi a creării unei infrastructuri viabile. De asemenea,
este deosebit de importantă în realizarea şi implementarea acestor strategii,
coerenţa între planurile de reformă PRSP şi strategia de reformă naţională, realizată de autorităţi, precum şi intercondiţionalitatea între politicile
structurale şi macroeconomice şi creşterea economică în ţările sărace.
Pentru ca aceste strategii să funcţioneze, este de preferat o
171
„Supporting country-leg, country –specific efforts”, în IMF Survey, Supplement 2003 172
Cyrus Rustomjee, Why developing countries need a running faster at the IMF, but where’s the
progress?, în Finance and Development, September 2004
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
92
îmbunătăţire a concepţiei FMI despre stabilizare macroeconomică, acordând
o importanţă mai mare reformelor structurale pe termen mediu şi lung, în
locul celor bazate pe contracţia cererii prin măsuri monetare şi fiscale
restrictive, pe termen scurt; de asemenea, se impun strategii bazate pe
atragerea de capital străin, impulsionarea producţiei şi a comerţului, în
vederea reducerii datoriei externe, acordarea de asistenţă tehnică pentru
formarea şi dezvoltarea capitalului uman, formarea capacităţii FMI de a
asculta şi lua în considerare opiniile formulate de ţările în curs de dezvoltare
(listening culture in the FMI)173
.
În ciuda crizelor economice severe din ultima perioadă, FMI s-a
concentrat pe promovarea politicilor de susţinere a refacerii economice şi de
promovare a creşterii şi dezvoltării, în special în ţările în dezvoltare.
Concomitent cu activitatea de supraveghere şi monitorizare a variabilelor
economico-financiare, de acordare de împrumuturi şi asistenţă tehnică, FMI
încearcă crearea unui cadru instituţional de prevenire şi combatere a crizelor
financiare, a cauzelor şi efectelor acestora, de analiză a vulnerabilităţilor
externe, respectiv gradul de sustenabilitate al datoriilor externe, de întărire a
supravegherii sectorului financiar, atât la nivel naţional, regional, cât şi global, de implementare de politici de reducere şi eradicare a sărăciei,
devenită problemă globală a omenirii, atât prin amploare, cât şi prin
implicarea unui număr cât mai mare de creditori internaţionali în rezolvarea
sa.
2.3. Condiţionarea împrumuturilor FMI şi critici asupra
acesteia
Condiţionarea împrumuturilor reprezintă setul de măsuri, reforme
economice şi politici structurale pe care FMI le aplică ţării membre ce
solicită suport financiar în vederea reechilibrării balanţei de plăţi; de
asemenea, este o măsură prin care FMI se asigură că resursele sale
financiare sunt derulate corect şi eficient în scopul implementării obiectivelor macroeconomice stabilite în cadrul programului convenit. Încă din anii 1950, FMI a condiţionat acordarea de împrumuturi stand-by de
realizarea de politici monetare, fiscale şi de curs de schimb. Astfel, în anul
1954 acordul stand-by încheiat cu Peru era condiţionat de menţinerea
stabilităţii cursului de schimb, iar în anul 1957 acordul încheiat cu Paraguay
a fost primul ce avea la bază îndeplinirea unor criterii de performanţă, cum
173
Greater voice for developing countries, în IMF Survey, Supplement 2003
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
93
ar fi interdependenţa dintre balanţa de plăţi, politica monetară, fiscală şi de
curs de schimb. Acest model cerea ţărilor solicitante de împrumut, cu
dezechilibru al balanţei de plăţi, să nu acţioneze direct asupra acesteia, ci
indirect, prin intermediul politicilor monetare şi fiscale. În vederea evitării unor tratamente diferenţiate, până în anii 1970 s-a păstrat ca principiu
general la acordarea de împrumuturi proporţionalitatea directă cu cota de
participare la Fond; după această perioadă s-au introdus măsuri extinse de
condiţionare a împrumuturilor FMI, valabile şi în prezent.
În perioada 1980-1990, FMI s-a concentrat atât asupra ţintirii
deficitului fiscal şi a cererii de credite, cât şi asupra extinderii condiţionării, vizând şi politici structurale; de asemenea, FMI a lăsat la latitudinea
guvernelor stabilirea de politici în limitele ţintelor admise de el.
Problema datoriei statului a apărut ca urmare a îndatorării exagerate a
ţărilor în curs de dezvoltare, dar şi a tendinţei bancherilor de a supracredita,
de a vinde credit cu prea mult entuziasm amatorilor de riscuri mari174
.
Tendinţa de amplificare a datoriilor a început atunci când OPEC a crescut de
patru ori preţul petrolului, în anul 1973. Deoarece multe ţări în curs de
dezvoltare se bazau pe petrolul importat, balanţele lor comerciale au
înregistrat deficite severe. În acelaşi timp, OPEC a înregistrat surplusuri
comerciale masive din care o parte s-au transformat în împrumuturi acordate
ţărilor în curs de dezvoltare unde erau adesea prost gestionate. Iar creşterea
preţurilor la energie, în anul 1979, a condus la o creştere în continuare a
datoriilor ţărilor respective. Criza mondială severă, care a început în anul
1981, a micşorat cererea de petrol a multora dintre aceste ţări. Strategia
recomandată de FMI a fost următoarea: băncile creditoare să treacă la
reeşalonarea plăţilor datorate de ţările debitoare; concomitent, să se aplice
programe de reducere a absorţiei de sorginte monetaristă, pentru a determina
ţările în curs de dezvoltare să plătească dobânzile care se adăugau sumei
datoriilor deja existente. FMI a jucat un rol central în aranjarea acestor
reeşalonări, în angajarea de noi împrumuturi, ca mediator între creditori şi debitori, în atragerea de concesiuni pentru politicile de ajustare, dar şi favorizând unele politici de schimb bazate pe devalorizarea monedei în
vederea ridicării gradului de competitivitate a exporturilor. Aceste politici
intenţionau să limiteze cheltuielile şi consumurile guvernamentale
păguboase, să crească nivelurile încasărilor în valută şi astfel să sporească probabilitatea ca împrumuturile să fie, în ultimă instanţă, plătite. Cei care au
contestat rolul FMI au susţinut că o parte dintre restricţiile impuse de FMI
au dus la o diminuare a investiţiilor şi au formulat concluzia că acele
174
Susan Strange, op. cit., p. 142
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
94
condiţii erau neproductive175
; mai mult, devalorizările competitive s-au
dovedit a fi păguboase pentru creşterea încasărilor în dolari176
, ţările
debitoare au sărăcit, datoriile lor externe au crescut, iar băncile nu mai
considerau oportună implicarea lor în soluţionarea acestora. De aceea, FMI
şi Banca Mondială au impus statelor debitoare pachete de programe
economice ce necesitau efectuarea unor reforme radicale, în vederea creării unei discipline financiare menite să reducă datoriile externe şi să (re)deschidă economiile naţionale către economia mondială. Unii reprezentanţi ai ţărilor industrializate iau atitudine foarte dură faţă de criticile condiţionării acordării împrumuturilor. În 1984, la Adunarea
Generală a Guvernatorilor FMI şi Băncii Mondiale, care a avut loc la
Washington, M. Keating (Australia) a apreciat asemenea critici ca
„deplasate”, adăugând că „rolul FMI nu este simplu de a ajuta ţările să rezolve dificultăţile temporare ale balanţelor de plăţi, ci de a furniza
mijloace financiare”177
.
În anii ’80 condiţionarea acordării de împrumuturi a fost criticată de
ţările în curs de dezvoltare, care au acuzat „programele de austeritate” că blochează dezvoltarea lor şi deteriorează situaţia lor economică. Janez
Stanovnik, fost secretar executiv al Comisiei Economice a ONU pentru
Europa, releva, într-o analiză, sub motto-ul celebrei sentinţe a lui
Shakespeare „o livră de carne din corp în schimbul banilor împrumutaţi”
scria: „Pentru că plăţile în contul datoriilor nu au putut fi compensate prin
câştiguri sporite la export, datorită protecţionismului crescând din chiar
ţările creditoare, nu au mai rămas decât să preleve o „livră de carne ” din
corpul economiei naţiunilor debitoare, dezvoltarea lor fiind sacrificată de
către forţa majoră a capitalului financiar. Împrumuturile internaţionale
prezentate în anii ’70 ca o principală pârghie a creşterii economice, au
devenit cea mai importantă frână a acestei creşteri; până chiar în punctul
blocării oricărui proces de dezvoltare economică”178.
FMI a fost deseori considerat ca „principal vinovat” de către
guvernele care au apelat la el, pentru a se putea disculpa în faţa populaţiei
care a trebuit să suporte o serie de lipsuri şi privaţiuni. Astfel, veniturile pe
locuitor din cele 15 ţări cu cele mai mari datorii, după o creştere înregistrată în anii 1970, au scăzut cu 10% între 1981 şi 1984 şi au crescut foarte puţin
în a doua jumătate a deceniului, ţările debitoare transferându-şi până la 5%
175
R. G. Lipsay, K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 715 176
M. Aglietta, Macroeconomie financiară, Editura Coresi, Bucureşti, 2001, p. 152 177
Vezi M. Drăgoescu, Fondul Monetar Internaţional, p. 120 178
Vezi I. Şerbănescu, Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p.
142
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
95
din venitul anual spre creditorii lor din ţările dezvoltate179
. Incidente grave
au urmat instalării programelor de stabilizare în ţări din America Latină (în
Brazilia, Argentina şi în Venezuela) şi din Africa. Argentina, în 1987, a
avertizat creditorii internaţionali că nu va plăti dobânzi la datoria externă dacă aceştia, continuând să-i restrângă accesul la împrumuturi, nu-i vor
acorda un credit de peste 2 miliarde $ necesar garantării unui ritm de
creştere economică de 4% în 1987. Brazilia a adoptat măsura suspendării temporare a plăţii dobânzilor la datoria externă180
. Guvernele s-au declarat
„forţate” să aplice programe de stabilizare pentru a obţine credite de la FMI
şi de la Banca Mondială, iar, pentru a avea acces la credite bilaterale, era
necesară respectarea termenelor de achitare a datoriilor lor. Programele
preconizate de Fond s-au văzut astfel acuzate „de a fi nefaste creşterii
economice şi dezvoltării”, de a recurge întotdeauna la „o cură de
austeritate”, la „creşterea sărăciei” şi de a forţa „achitarea datoriilor
contractate pe lângă băncile comerciale”181
.
Aceste critici s-au disipat odată cu începutul anilor 1990 ca urmare a
aplicării planului Brady, care recomandă o susţinere publică a procesului de
lichidare a creanţelor. Astfel, FMI şi Banca Mondială oferă facilităţi financiare pentru încurajarea reducerilor de datorie; Fondul decide să păstreze sub formă de rezervă 25% din tragerile obţinute în cadrul unui
acord de confirmare sau al unei facilităţi lărgite pentru a finanţa
răscumpărări sau schimburi de creanţe. O altă facilitate este aceea de a
creşte plafonul tragerilor la 40% din cota-parte pentru a garanta plata
dobânzilor la titlurile emise în schimbul vechilor creanţe bancare. Băncile
creditoare ofereau trei alternative pentru achitarea datoriei externe: să-şi schimbe creditele pe obligaţiuni pentru un total echivalent cu 65% din
valoarea acestor credite; să le schimbe pe obligaţiuni având aceeaşi valoare
nominală, dar cu o rată a dobânzii redusă; să acorde noi credite.
Planul Brady angajează creditorii ţărilor în dezvoltare într-un proces
de anulare parţială a datoriei externe. Acest plan prevede ca noile
obligaţiuni, denumite „Brady”, să fie garantate de bonuri emise de
Trezoreria americană, iar creditele restructurate să fie garantate de
împrumuturi ale FMI-ului, de la Banca Mondială şi din Japonia. Ca urmare a
semnării acestui acord în 1989, valoarea datoriei externe a Mexicului creşte
imediat pe piaţa secundară. Costa Rica şi Filipinele semnează acorduri
similare în 1989, Marocul, Venezuela şi Uruguayul în 1990, Nigeria,
179
Susan Strange, op. cit., p.144 180
I. Şerbănescu, op. cit, p. 108 181
P. Lenain, op. cit., p. 73
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
96
Argentina, Mozambicul şi Nigerul în 1992182
. Aceste schimburi, „datorii
pentru dividende”183
, au permis cumpărătorilor să achiziţioneze acţiuni în
întreprinderi din ţările debitoare la preţuri preferenţiale, crescând oferta de
bani naţionali. Aflate în situaţia anulării datoriilor sau a acceptării unei rate
mai scăzute a dobânzilor, unele bănci au preferat să acorde debitorilor noi
împrumuturi şi să extindă perioada de rambursare, situaţie prefigurată doar
în ţările unde exista perspectiva unei creşteri economice. Celelalte ţări, marea majoritate, au rămas dependente de creditul guvernamental şi de
resursele financiare ale FMI şi Băncii Mondiale, adoptând astfel şi măsurile
de politică economică impuse de aceste organisme. Cele două instituţii financiare au început să deruleze programe structurale care iniţial nu intrau
în sfera obiectivelor declarate: FMI acorda asistenţă financiară pe termen
scurt în vederea reechilibrării balanţei de plăţi, stabilităţii macroeconomice,
în timp ce Banca Mondială se concentra pe dezvoltarea unor programe de
infrastructură pe termen mediu şi lung. Astfel, ambele instituţii au subscris
„paradigmei dezvoltării”, recunoscând că problemele macroeconomice
interferează cu cele sociale şi structurale şi împreună converg către
dezvoltarea economică184. Banca Mondială a introdus împrumutul de
ajustare structurală, iar FMI şi-a îndreptat atenţia şi asupra unor politici
structurale menite să reducă datoriile ţărilor în curs de dezvoltare, dar şi să creeze premisele creşterii economice. Totuşi, cele două instituţii ţin seama
de avantajele comparative specifice la acordarea de împrumuturi, dat fiind
natura diferită a activităţilor operaţionale proprii. Există situaţii când
ajustările de politică structurală pe termen scurt în vederea reducerii cererii
agregate (măsură susţinută de FMI pentru reducerea inflaţiei sau diminuarea
deficitului de cont curent) contravin programelor de dezvoltare pe termen
lung. De asemenea, în ţările sărace, strategia FMI de reducere a deficitului
balanţei de plăţi externe trebuie corect coroborată cu politicile structurale
pentru a nu periclita sursele de venit ale populaţiei prin creşterea fiscalităţii. Procesul de reducere şi eradicare a datoriilor ţărilor în curs de
dezvoltare este lung şi anevoios datorită, în special, sărăciei accentuate în
aceste ţări, neconcordanţei ritmului lor de dezvoltare cu cel impus de
organismele creditoare internaţionale în vederea rambursării datoriilor. Un
alt factor este şi cel politic, care intervine defectuos în procesul economic.
Conform evaluărilor FMI, numai în deceniul 1975-1985 ţările în curs de
dezvoltare puseseră la adăpost în băncile occidentale cca 250 miliarde dolari
182
Ibidem., p 67 183
S. Strange, op. cit., p. 145 184
S. Salop, „World Bank-IMK collaboration”, IMF Survey, 14 ianuarie 2002
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
97
furaţi, din care 150 de miliarde în contul personal al câtorva dictatori185
,
îngreunând astfel procesul de alocarea a resurselor, implementarea
structurilor economiei de piaţă. În tot acest timp şi FMI şi-a schimbat
atitudinea, a prelungit durata programelor de ajustare la trei sau patru ani cu
posibilitate de înnoire şi a recunoscut necesitatea de credite concesionale
pentru ţările sărace.
În prezent, FMI caută să menţină valabilitatea principiilor sale în ceea
ce priveşte stabilitatea macroeconomică, dar şi să dezvolte criterii de
performanţă bazate pe politici structurale, respectiv o „condiţionare mai
structurală”186, incluzând efortul de a înlătura impedimentele pe termen lung
din calea dezvoltării. Astfel, principiile condiţionării sunt: ajutorarea ţărilor
în vederea soluţionării problemelor legate de balanţa de plăţi; evitarea de
către unele ţări de a mai aplica măsuri distructive asupra prosperităţii naţionale şi internaţionale, pentru a-şi rezolva problemele generate de
balanţa de plăţi; asigurarea că FMI ajută ţările în vederea îmbunătăţirii ratelor de creştere economică pozitivă187
.
Condiţionarea excesivă a împrumuturilor FMI, în special în afara ariei
sale de responsabilitate, a făcut ca autorităţilor naţionale să le fie subminată puterea de decizie în cadrul programelor de reformă, implementând măsuri
cu un cost social ridicat. În aceste condiţii se impun măsuri prin care să li se
permită să adopte deciziile macroeconomice care să nu ducă la sărăcirea
populaţiei, la creşterea disparităţilor sociale. Ar trebui ca FMI să confere o
importanţă sporită autorităţilor naţionale în trasarea politicilor economice,
permiţând construirea de programe potrivit circumstanţelor individuale,
proprii fiecărei ţări; în măsura în care acestea ţin cont de realităţile sociale şi economice, programul de reformă va fi supus condiţionării. Astfel, eficienţa
condiţionărilor FMI ar putea fi mărită prin orientarea acestora către
domeniile aflate în dificultate, dublate de eforturile ţării de a aborda sursa
fundamentală a propriilor dezechilibre188
.
FMI trebuie să se asigure că programul de reformă construit de
autorităţi respectă condiţiile optime necesare restabilirii echilibrului
macroeconomic189
, urmărindu-se prioritar următoarele: reprezentanţii FMI
să întreprindă un dialog eficace pe opţiuni de politică realizabile;
185
J. F. Revel, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 365 186
S. Sugisaki, „Policy dialogue focuses on links between country ownership and IMF conditionality”,
IMF Survey, 2 iulie 2001 187
J. Boughton, „IMF conditionality: how much is enough?”, IMF Survey, 14 ianuarie 2002 188
J. Boorman, „Policy dialogue focuses on links between country ownership and IMF conditionality”,
IMF Survey, 2 iulie 2001 189
„IMF approves new conditionality guidelines, emphasizes country ownership of reforms”, IMF Survey,
Supplement 2003
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
98
reprezentanţii FMI să fie conştienţi de factorii politici care ar putea influenţa
implementarea programului de reformă şi să furnizeze evaluări corecte şi complete Consiliului Administrativ al Fondului; FMI să fie deschis
acceptării propunerilor de reformă ale autorităţilor naţionale, câtă vreme
acestea nu compromit obiectivele programului convenit; asistenţa tehnică a
FMI să fie acordată pe termen mediu şi lung astfel ca realizarea şi implementarea politicilor de reformă să fie eficientă; FMI să menţină un
dialog permanent atât cu autorităţi, cât şi cu societatea civilă şi mass-media,
în vederea informării asupra costurilor şi beneficiilor programului de
reformă; FMI să ofere suport financiar adecvat implementării exigenţelor
economiei de piaţă concurenţială. Alături de asistenţa ţărilor sărace ale lumii sau a celor în curs de
dezvoltare, FMI s-a preocupat şi de înfăptuirea reformei în ţările în tranziţie
la economia de piaţă liberă, ca urmare a abandonării regimului comunist din
Europa Centrală şi de Est, ţări care au rămas în afara FMI-ului până în 1989,
cu unele excepţii: Iugoslavia, membră a FMI încă din 1945 şi România din
1972, Ungaria din 1982, Polonia din 1986. Participarea activă a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est la FMI are loc cu adevărat după 1990, după democratizarea vieţii lor politice. Numărul membrilor FMI creşte cu 23, cea
mai importantă creştere de după anii 1950. Cele mai multe dintre aceste ţări vor pune în practică programe de tranziţie de o amploare şi de o
complexitate fără precedent, oferind astfel celor două instituţii de la Bretton
Woods o responsabilitate centrală în această transformare istorică, mai ales
aceea de a angaja o asistenţă financiară masivă pentru a ajuta transformarea
lor.
Încă din 1991, toate guvernele interesate fac apel la FMI pentru a-şi redresa situaţia lor financiară şi pentru a adopta reforme structurale în cadrul
programelor lor de tranziţie. Toţi cer FMI-ului, Băncii Mondiale şi BERD-
ului un ajutor tehnic şi financiar pentru a-şi putea susţine efortul de
stabilizare economică şi de tranziţie către economia de piaţă. FMI se găseşte
confruntat cu situaţii financiare delicate care necesită un dozaj complex de
reglementări monetare şi bugetare. Se adaugă mai multe componente de
reforme structurale destinate să relanseze oferta şi să deschidă schimburile
mondiale.
Programele de tranziţie vizează în principal măsuri de liberalizare a
preţurilor, a comerţului, convertibilitatea monedelor şi consolidarea
rezervelor oficiale, precum şi măsuri de abandonare a planificării centralizate prin privatizare şi întărirea proprietăţii private.
FMI are ca principal obiectiv acordarea de credite şi împrumuturi ţărilor
membre cu deficite ale balanţei de plăţi, condiţionate de aplicarea unor
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
99
reforme economice şi a unor politici de ajustare structurală. Până la 28
februarie 2002, FMI creditase 88 de ţări în sumă de 61,7 bilioane DST (77
bilioane dolari americani)190
.
De-a lungul existenţei sale, FMI a atras numeroase critici, în special
de natură politică, adresate modului de alocare a fondurilor către ţările
solicitante, programelor de reformă susţinute, filosofiei politicii
programelor.
După modul de alocare a fondurilor, criticile se concentrează asupra
mai multor aspecte. Astfel, unii critici, ca de exemplu Joseph Stiglitz,
Jeffrey Sachs, Anna J. Schwartz, apreciază austeritatea programelor FMI ca
măsură de reprimare a crizelor financiare şi de refacere a veniturilor
bugetare191
. Ţările care solicită fonduri FMI se confruntă cu dificultăţi financiare serioase, fiind în imposibilitatea contractării de împrumuturi de pe
piaţa financiară de capital datorită costului mai ridicat al ratei dobânzii faţă de cel practicat de FMI. În unele cazuri, aceste fonduri nu pot atenua
dezechilibrele financiare, fiind necesare măsuri structurale pe termen mediu.
De exemplu, fluxurile de capital provenite de la FMI în timpul crizei asiatice
n-au reuşit să stăvilească devalorizarea accentuată a cursului de schimb,
ceea ce s-a repercutat asupra creşterii preţului importului şi al îndatorării. FMI recomandă ţărilor flexibilitate sau încordare bugetară în funcţie de
circumstanţe: în timpul crizei asiatice din 1998, FMI a recomandat
instituirea de politici fiscale expansioniste, în anul 2003 revine pentru
menţinerea aceleiaşi politici; de asemenea FMI recomandă ţărilor industriale
menţinerea unei politici monetare moderate şi evitarea măsurilor de
contracţie fiscală. Aranjamentele de la Bretton Woods statuau ca “ reguli ale jocului”
funcţionarea de cursuri fixe, dar ajustabile (adjustable pegs) în condiţii speciale şi posibilitatea de a aplica restricţii comerciale în anumite condiţii, din perspectiva ajustării balanţei de plăţi. Totodată, se acceptau controale
asupra mişcărilor de capital. Trebuie remarcat că ajustarea de curs de schimb
prezuma existenţa unui “dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi” şi un
acord din partea FMI, această condiţie încercând să prevină o cursă a
devalorizărilor.
Apariţia şi derularea crizelor financiare în spaţiul mondial a condus la
o diminuare progresivă a capacităţii FMI de a acţiona în calitatea de
190
www.imf.org 191
J. Stiglity, Globalizare, speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 176; J. Sachs, Do
We Need an International Lender of Last Resort, www.earthinstitute.columbia.edu/about/director/pubs/
intllr .pdf; Anna J. Schwartz, The IMF and its critics, National Bureau of Economic
Research,www.somc.rochester.edu/Nov00/SchwartzIMF.pdf
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
100
împrumutător de ultimă instanţă (lender of last resort), unele din
intervenţiile sale (Mexic în 1994, Coreea de Sud, Tailanda şi Indonesia în
1997; Rusia în 1998) intrând puternic sub incidenţa unor considerente de
ordin strategic. Această slabiciune crescandă a FMI, ca şi constatarea că, de
cele mai multe ori, capitalul privat a mizat pe intervenţia salvatoare a FMI
pentru a-şi recupera invesiţiile în cazul unei crize majore, a indus o
reconsiderare a procedurilor de intervenţie. Astfel, s-a sugerat atragerea
investitorilor privaţi în suportatrea unor pierderi determinate de crizele
financiare.
Criza asiatică, în contextul căreia s-au accentuat criticile la adresa
FMI, a avut ca efect dinamici economice negative pentru ţări ce se
obişnuiseră cu rate înalte de creştere economică, ilustratrând periculozitatea
contagiunii financiare în zona respectivă şi în spaţiul mondial192
. Tot această criză a evidenţiat dezavantajele practicării de cursuri de schimb fixe atunci
când deficitele de cont curent sunt ridicate, iar finanţarea acestora se face cu
intrări de capital pe termen scurt. De remarcat că ţările asiatice, spre
deosebire de cele din America Latină, erau cunoscute pentru prudenţa
politicilor bugetare; sursa necazurilor lor s-a localizat în sectorul privat şi în
supraexpunerea faţă de împrumuturi bancare pe termen scurt. La aceasta se
adaugă fragilitatea sistemelor financiar-bancare. Măsurile de liberalizare
deplină a pieţelor de capital au fost mai curând impuse de FMI din
următoarele considerente: liberalizarea va contribui la întărirea stabilităţii economice, ca rezultat al diversificării surselor de finanţare, în timp ce
restricţiile impuse pieţelor de capital afectau eficienţa activităţii economice.
De fapt, liberalizarea pieţelor financiare şi de capital prea rapidă a constituit
începutul sfârşitului pentru miracolul asiatic. Deşi economiile asiatice aveau
câteva probleme legate de gradul de îndatorare al corporaţiilor, politicile
bazate pe creşterea ratelor dobânzii pentru reducerea cererii, măsuri fiscale
excesive în vederea echilibrării bugetului au condus la fuga capitalului din
economie, favorizând contaminarea, răspândirea recesiunii de la o ţară la
alta193
. Politicile fiscale şi monetare restrictive, aplicate împreună cu politici
financiare neadecvate, au condus la scăderea veniturilor şi reducerea
importurilor. În acest fel, s-au constituit excedente comerciale cu care s-au
putut onora datoriile faţă de creditorii străini. Dar, importurile fiecărei ţări s-
au diminuat, respectiv au scăzut şi exporturile fiecărei ţări, ceea ce a
constituit încă un motiv pentru exacerbarea crizei în toată regiunea.
Programul economic recomandat de FMI viza în special reducerea 192
International financial instability and the east asian crisis, Trade and development report, 1998, Chapter
III, United Nations Conference on Trade and Development 193
J. Stiglitz, op. cit, p.174
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
101
deficitului comercial sau chiar asigurarea unei balanţe comerciale
excedentare prin reducerea importurilor, cheltuieli mai mici ale statului,
respectiv contracţia cererii interne, măsuri împotriva devalorizării cursului
de schimb, promovarea de politici fiscale restrictive, creşterea ratelor
dobânzilor. De asemenea, FMI promova şi reforme structurale, cum ar fi
creşterea gradului de deschidere şi a transparenţei, perfecţionarea cadrului
de reglementare a pieţelor financiare, desfiinţarea monopolurilor din
industrie, creşterea ponderii sectorului privat194
. Prin liberalizarea fluxurilor
de capital se exacerbau presiunile inflaţioniste care conduceau la prăbuşirea
cursurilor de schimb şi a pieţelor bursiere, precum şi la scăderea investiţiilor
şi a consumului, instaurându-se recesiunea economică. Generarea de
recesiuni puternice, cu falimente în lanţ, prin aplicarea de măsuri financiare
neadecvate, respectiv creşteea ratei dobânzii, în condiţiile în care gradul de
îndatorare a firmelor era extrem de ridicat, au făcut ca politicile FMI să-şi piardă din consistenţă. Evenimentele evocate mai sus pun în evidenţă o
volatilitate în creştere a fluxurilor financiare internaţionale, incertitudinea
mărită cu care se confruntă sistemele financiare naţionale (locale). Experţii FMI au încercat să implementeze programe de supraveghere a pieţelor
financiare în vederea reducerii gradului de risc, monitorizând şi analizând
date care privesc rezervele internaţionale, poziţia investiţiilor internaţionale,
fluxurile de capital, graficul de rambursare a datoriilor publice interne şi externe, indicatori financiari, în vederea compatibilizării datelor şi informaţiilor proprii fiecărei ţări membre cu standardele statistice
internaţionale. Oficiali din cadrul FMI195
susţin necesitatea întăririi analizei
datoriilor sectorului public înaintea emiterii de recomandări privind
liberalizarea sectorului financiar, ca o măsură de acoperire împotriva
vulnerabilităţilor externe ale ţărilor ce contractează împrumuturi în valută de
pe piaţa internaţională de capital. De asemenea, FMI încearcă, ca măsură împotriva declanşării şi propagării crizelor financiare, să inducă membrilor
săi necesitatea respectării standardelor şi codurilor stabilite în cadrul
Articolului IV din Statutul de funcţionare.
În anul 1998 Rusia a cunoscut o criza financiară de proporţii ca efect
al exacerbării crizei asiatice asupra comportamentului investitorilor. Una din
consecinţele crizei a fost scăderea cererii de petrol, respectiv a preţului
petrolului pe piaţa internaţională, în aceste condiţii, Rusia pierzând o treime
din veniturile obţinute în valută. Guvernul Rusiei a încercat să-şi acopere
deficitul bugetar prin împrumuturi interne şi externe din ce în ce mai mari,
194
IMF approves new conditionality guidelines, emphasizes country ownership of reforms, în IMF Survey
Supplement 2003, 195
More countries are providing data nedeed for effective IMF oversight, în IMF Survey, decembrie 2002
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
102
pentru care plăteşte dobânzi însemnate. Creşterea datoriilor statului rus şi ritmul galopant al deficitelor bugetare au diminuat încrederea investitorilor
şi deponenţilor în rubla rusească. Prăbuşirea rublei a fost prevenită temporar
de Banca Centrală de la Moscova prin cumpărare de ruble cu dolari
împrumutaţi de la FMI. In iulie 1998, guvernul rus a irosit aproape 4
miliarde de dolari în două săptămâni, încercând să prevină inevitabila
devalorizare a rublei. Fostul guvern Kirienko încercase fără succes să stabilizeze valoarea rublei prin reducerea cheltuielilor guvernamentale şi prin colectarea mai eficienta a impozitelor. In august 1998, rămas fără valută şi fără ruble, guvernul de la Moscova ar fi avut nevoie de un alt împrumut
substanţial ca să supravieţuiască temporar şi să-şi plătească datoriile
externe196
. Guvernul rus a fost obligat să accepte devalorizarea rublei. Într-
un termen foarte scurt, rubla şi-a pierdut jumătate din valoarea de schimb:
de la 6 la 12 ruble pentru un dolar. Imediat, devalorizarea s-a manifestat şi la
bursa de acţiuni, valoarea totală a acţiunilor a scăzut sub valoarea iniţială de
la deschiderea bursei în anul 1995. FMI a insistat ca Rusia să crească nivelul
de îndatorare în dolari, expunând ţara unui risc considerabil: slăbind poziţia
Rusiei ca urmare a devalorizării, aceasta nu mai putea onora obligaţiile către
creditori197
. Prin reducerea cererii de titluri s-au exercitat presiuni asupra
nivelului dobânzii de pe pieţele emergente, stopându-se plata dobânzilor la
obligaţiunile de stat emise pe piaţa internă (GKO); acea criză a tulburat alte
pieţe financiare, inclusiv pe cele din America Latină (Brazilia, ţară puternic
îndatorată, la care mici variaţii în sus ale ratei dobânzii provoacă distorsiuni
mari în bugetul public), a făcut necesară intervenţia Sistemului Federal de
Rezerve pentru a preîntâmpina o contaminare a sistemului bancar american
(şi nu numai) ca urmare a crizei fondului speculativ, hedge-fund, LTCM
(Long Term Capital Management). În faţa unui risc global iminent,
nemaifiind utilizabile valorile reper care intră în structura arbitrajelor dintre
randament şi risc198
, agenţii economici au acţionat sub imboldul preferinţei
pentru lichiditate. Ajutorul financiar acordat Rusiei nu s-a concretizat în
măsuri monetare de susţinere a cursului de schimb, de reducere a
dezechilibrelor balanţei de plăţi externe şi a deficitului bugetar. Aceşti bani
au alimentat corupţia existentă în sistemul rusesc, urmând ca povara
datoriilor să rămână în sarcina contribuabilului.
În condiţii de criză, FMI aplică politici monetare expansioniste, bazate
pe creşterea ratelor dobânzii, respectiv pe stabilitatea cursului de schimb.
196
N. Filipescu, Dezintegrarea financiară şi economică din Rusia, citat după International Journals and
political matters in "22" în România Liberă, ediţia online 197
J. Stiglitz, op. cit., p. 233 198
M. Aglietta, op.cit., p.162
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
103
Aceste politici afectează obiectivele de creştere economică pe termen mediu
şi lung, prin urmare, politica economică va trebui să fie orientată spre
diminuarea amplorii şi duratei recesiunii economice. Strategiile FMI bazate
pe liberalizarea pieţelor de capital şi creşterea excesivă a ratelor dobânzilor
au condus la o alocare mai puţin eficientă a resurselor materiale şi financiare, precum şi la pătrunderea capitalului speculativ ce a distorsionat
activitatea economică, lăsând majoritatea ţărilor înglobate în datorii, atât faţă de sectorul public, cât şi faţă de cel privat.
După opiniile unor critici, cum ar fi Jeffrey Sachs, Robert Wade,
programele FMI favorizează anumite structuri ale sectorului financiar–
bancar199
. Orice program FMI vizează adoptarea de pachete de politici
economico-financiare în vederea echilibrării balanţei de plăţi, întăririi sectorului privat, facilitării accesului pe piaţa privată de capital, atragerii de
investiţii generatoare de creştere economică. Programele FMI includ, pe de
o parte, monitorizarea politicilor economico-financiare adecvate, iar pe de
altă parte resursele financiare necesare remedierii dificultăţilor economico-
financiare. Odată adoptate măsurile de politică economică necesare, se
aşteaptă manifestarea unui interes crescut din partea investitorilor străini,
influxurile de capital contribuind la restructurarea sectorului bancar, a
sectorului privat, configurându-se bazele unei creşteri economice
sustenabile.
Existenţa fondurilor FMI în ţări cu dificultăţi ale balanţei de plăţi nu
protejează plasamentele riscante ale investitorilor; în aceste situaţii FMI nu
furnizează resurse financiare suplimentare în vederea prevenirii unei crize
iminente decât în condiţiile punerii în aplicare a unui program de reformă economică. Remediile FMI în condiţii de criză constau în contracţia cererii prin
creşterea ratelor dobânzii, austeritate bugetară, respectiv fiscală, vizând
întărirea stabilităţii macroeconomice prin reechilibrarea soldului balanţei de
plăţi externe şi a contului curent. FMI ar trebui să ţină cont de dinamica
pieţei de capital şi de riscul crescut de contaminare a economiilor în condiţii de criză financiară ce accentuează vulnerabilitatea sectorului financiar.
Modelele de expansiune, respectiv contracţie a cererii agregate prin
aplicarea de măsuri şi politici monetare şi fiscale sunt de esenţă keynesistă, aplicate pe scară largă de FMI la începutul perioadei sale de funcţionare,
atunci când credea că „pieţele adeseori nu funcţionează cum trebuie”200
. În
prezent FMI acordă un rol important hegemoniei pieţei, cerând cu insistenţă
199
Vezi R. Gilpin, op. cit, p. 123 200
J. Stiglitz, op. cit., p. 41
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
104
măsuri de liberalizare chiar dacă efectele sunt dintre cele mai dezastruoase.
În concepţia FMI, liberalizarea sistemului financiar va contribui la
reducerea ratelor dobânzii active şi deci la creşterea masei monetare aflate în
circulaţie. Dar în situaţia de recesiune economică, cum putem opri
deteriorarea stării economice, câtă vreme FMI recomandă creşterea ratelor
dobânzii şi întărirea disciplinei fiscale? Creşterea deficitului fiscal cauzează dezechilibre economice, deteriorarea încrederii investitorilor în mediul de
afaceri intern, fuga capitalului străin, imposibilitatea achitării datoriilor
externe. Economistul William Cline arată că în cazul crizelor financiare din
anii 1990, prin măsurile întreprinse de FMI, deficitul fiscal a scăzut doar cu
1-2 procente din PNB, fiind necesare măsuri de ajustare fiscală cu efecte
pozitive asupra economiei201
.
Unii critici, ca de exemplu Soren Ambrose, Mara Vanderslice, Jim
Lobe, apreciază că FMI se preocupă de reducerea datoriilor ţărilor
sărace202
. Omenirea se confruntă în prezent cu probleme enorme, de la
sărăcie, foamete, boli incurabile ca SIDA, la probleme stringente ale
mediului natural ca încălzirea globală, până la conflicte militare şi terorism.
Criteriul standard de identificare a sărăciei este în special privarea de
capacităţile de bază decât ca o simplă insuficienţă a venitului203
. Amartya
Sen apreciază că sărăcia poate fi identificată prin prisma privării de
capacităţi; abordarea se concentrează asupra privaţiunilor care au o
importanţă intrinsecă. De asemenea, există influenţe asupra privării de
capacităţi, şi astfel asupra sărăciei reale, altele decât nivelul scăzut al
venitului; relaţia instrumentală dintre venitul scăzut şi capacităţile scăzute
variază între diferitele comunităţi şi chiar între familii şi indivizi diferiţi204.
Preocuparea actuală a FMI este reducerea sărăciei şi suportul
economic la nivel global205
, prin adoptarea de programe economice,
concomitent cu dezvoltarea capacităţii de comunicare între reprezentanţii instituţiei internaţuionale şi cei ai ţărilor sărace în vederea găsirii de formule
de asistenţă tehnică şi financiară care să excludă adâncirea dezechilibrelor
economice, cu luarea în considerare a nevoilor sociale ale comunităţii, creşterea cheltuielilor pentru educaţie, sănătate, securitate socială. Acest
sprijin extern trebuie să aibă în vedere politica publică ce implică sprijinul
statului în crearea venitului şi a locurilor de muncă, funcţionarea pieţelor
201
W. Cline, „Is fiscal tightening the best solution?”, în IMF Survey, mai 2003 202 G7 debt relief plan: More Grief Than Relief, A briefing by Jubilee USA Network, June, 2002,
www.jubileeusa.org/More_Grief_Than_Relief.pdf; J. Lobe, Groups See Hope for Debt
Cancellation for Poorest Countries in Upcoming Meeting, One World, September 22, 2004 203
A. Sen, Poverty and Famines, Oxford: Clarendon Press, 1981 204
A. Sen, Dezvoltarea ca libertate, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 120 205
H. Kohler, „Fighting world poverty”, IMF Survey, octombrie 2002
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
105
private pentru alimente şi forţă de muncă, existenţa şi perpetuarea unui
mediu comercial şi de afaceri normal206
. FMI a recurs la anularea datoriilor
externe restante ale ţărilor sărace în proporţie de două treimi207
, ceea ce s-a
soldat cu creşterea anuală a cheltuielilor sociale, atitudine ce s-a dorit un
semnal pentru investitorii străini, o modalitate de atragere de resurse
financiare pe termen lung necesare reducerii sărăciei şi promovării creşterii
economice. Ţările industriale alocă fonduri pentru dezvoltarea ţărilor sărace,
în special promovează dezvoltarea exporturilor produselor din agricultură şi industria uşoară, ca urmare a avantajului comparativ al forţei de muncă, în
vederea creării de resurse financiare necesare eradicării foametei şi sărăciei,
creşterii gradului de educaţie, combaterii bolilor şi a conflictelor sociale,
creării de premise dezvoltării de capacităţi antreprenoriale şi a unui
comportament economic raţional.
În opinia cercetătorului George Monbiot FMI este dominat de grupul
G-8208
. Cu toate că majoritatea resurselor financiare ale FMI provin din G-8,
deciziile sunt luate prin consens de către cei 184 de acţionari (ţări membre).
Puterea de vot a fiecărui membru FMI este în funcţie de cota sa de
subscriere la Fond (SUA deţine 17% din voturi). Cele mai multe decizii nu
reflectă un vot formal, ci unul consensual, reprezentat de către Consiliul
Executiv, format din directorii executivi ai fiecărei ţări membri. Deoarece o
parte a directorilor executivi sunt reprezentanţi ai ţărilor creditoare (ţările
industrializate), iar altă parte a ţărilor debitoare, se încearcă stabilirea unui
echilibru benefic ambelor părţi. Cu toate acestea, în cadrul FMI şi Băncii
Mondiale, marile puteri au atât dreptul de veto în privinţa anumitor decizii,
cât şi drepturi de vot, proporţional cu capitalul subscris, asigurându-şi capacitatea de a stabili şi controla programele economice
209, negociind în
secret acorduri de împrumut externe, cu posibilitatea de a-şi mări cheltuielile
curente fără să mai aibă nevoie de creşterea impozitelor curente, silindu-i pe
oamenii din ţările debitoare să suporte pe viitor aceste obligaţii financiare,
complet în afara oricărei examinări şi aprobări din partea opiniei publice210
.
Aflat în plin proces de reformă, FMI încearcă o restabilire a dreptului
de vot al ţărilor membre proporţională cu mărimea PNB (88,7%) şi cu
voturile de bază (11,3%)211
; orice ţară membră primeşte 250 voturi de bază plus un vot la fiecare 100000 DST alocaţi. Calculat astfel, dreptul de vot va
206
A. Sen, op. cit., p.229 207
M. Thomas, interview with Joseph Stiglitz, www.mtcp.co.uk/debtcollector/stiglitz-full.php 208
G. Monbiot, Spin, Lies and Coruption, Guardian 14th, June 2005 209
D. C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, p. 187 210
Ibidem, p. 194-195 211
V. L. Kelkar, P. K. Chaudhry, M. Vanduzer-Snow, „Time for at the IMF”, Finance&Development,
martie 2005
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
106
înregistra o apreciere atât ca puterea economică, cât şi decizională a ţărilor
în curs de dezvoltare, ca cele din Asia, Ameriaca Latină sau Africa şi va
scădea ca pondere în ţările dezvoltate, de la 62 la 51 de procente; în acest fel
se va redresa dezechilibrul existent între ţările dezvoltate, puternic
industrializate, şi cele în curs de dezvoltare, cu repercusiuni pozitive asupra
relaţiilor de cooperare dintre ţările membre.
Ţările în curs de dezvoltare ar trebui să fie mai bine reprezentate la
masa negocierilor din cadrul FMI deoarece acţiunile acestuia în ceea ce
priveşte condiţioonarea împrumuturilor influenţează direct politicile
economice ale ţărilor respective; de cele mai multe ori, interesele lor sunt
slab reprezentate, fiind nevoie de prezenţa efectivă şi calificată la luarea
deciziilor în ceea ce le priveşte, nu prin reprezentanţi ai regiunii din care
provin, ci prin reprezentanţi direcţi capabili să le reprezinte interesele în faţa
organismelor financiare internaţionale. Ţările dezvoltate ar trebui să susţină crearea unui grup consultativ
212, independent de organizaţiile economice
internaţionale, care să le ajute în formularea strategiilor şi în adoptarea unei
poziţii adecvate.
În vederea stabilirii unui echilibru între criticile şi aprecierile la adresa
FMI voi enunţa în continuare opinii ale unor cercetători care apreciază favorabil politicile FMI.
Cercetătorul Kenneth Rogoff213
apreciază că FMI răspunde de
interesele celor 184 de acţionari, membri ai instituţiei. El nu se amestecă în
viaţa social-politică a ţărilor membre, menţine un dialog activ cu
organizaţiile societăţii civile, grupurile de lucru, parlamentare sau de altă natură. De asemenea, FMI încurajează ţările membre să investească în
economiile ţărilor membre cu dificultăţi economico-financiare, contribuind
la refacerea economică a ţărilor în curs de dezvoltare, precum şi la
dezvoltarea sectorului privat.
Există şi opinii potrivit cărora FMI preferă gestionarea situaţiilor de
crize economice, în dauna prevenirii acestora, apreciind diferit interesele
creditorilor şi debitorilor, în detrimentul celor din urmă214, prin acţiuni de
selecţie a mecanismelor pieţei. În calitatea lor de „preceptori
internaţionali”215
, FMI şi Banca Mondială au impus statelor debitoare
pachete de programe de ajustare structurală în scopul de a direcţiona o mare
parte a resurselor şi activităţilor productive ajustate ale statului către 212
J. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p. 347 213
K. Roggoff, The IMF Strikes Back, FOREIGN POLICY 134 (January/February 2003)
www.foreignpolicy.com 214
J. Soros, „Future of globalized market will depend on institutions capable of sustaining growth”, IMF
Survey, noiembrie 2001 215
D. C. Korten, op. cit., p. 192
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
107
achitarea datoriilor şi deschiderea economiilor naţionale în faţa procesului
de globalizare. Aceste reforme, însoţite şi de reducerea restricţiilor atât
asupra importurilor, cât şi asupra exporturilor, dar şi de acordarea de
stimulente pentru atragerea investitorilor străini, au avut ca scop, pe de o
parte, asigurarea achitării datoriilor atrase de la băncile comerciale, prin
măsuri de stimulare a exporturilor şi atragere de investiţii străine, iar pe de
altă parte continuarea integrării economiilor naţionale în economia
mondială, prin diminuarea sau eliminarea barierelor economice la import, în
vederea încurajării competiţiei. Desigur, din punct de vedere al teoriei
avantajelor comparative, aceste măsuri încurajează competiţia şi localizarea
capitalului în zonele economice caracterizate prin eficienţă economică, respectiv productivitate ridicată şi costuri minime. În acelaşi timp, aceste
măsuri au condus la vulnerabilitatea economiilor ţărilor în curs de dezvoltare
în faţa economiilor dezvoltate, pătrunderii capitalului speculativ, scăderii
ponderii produselor naţionale, respectiv sărăcirea producătorilor autohtoni.
În viziunea unor cercetători ca Thomas C. Dawson, Barry Potter, Ann
Pettifor FMI promovează transparenţa în toate acţiunile membrilor săi216
.
Ca urmare a crizei asiatice, FMI a încurajat ţările membre217
să furnizeze
date şi informaţii capabile să avertizeze pieţele financiare de eventualele
dezechilibre economice, prin adoptarea unor norme şi coduri de conduită cu
rolul de a încuraja transparenţa politicilor monetare, fiscale, bugetare, de a
regla şi superviza activitatea sectorului financiar, de a supraveghea
activitatea sectorului public în vederea eliminării practicilor ineficiente. În
ultimii ani, FMI a promovat noi produse de evaluare a sistemelor financiare,
cum ar fi Rapoarte asupra respectării standardelor şi codurilor (ROCS)218
,
în vederea creşterii gradului de evaluare a riscurilor de creditare, utilizate în
special de către sectorul privat. Pentru realizarea unei transparenţe optime,
ar fi necesar ca ţările membre să cunoască şi să aplice reglementările
Articolului IV din Statutul FMI cu privire la standardele şi codurile general
acceptate, să elaboreze documentele cerute de FMI (Scrisoarea de intenţie,
Memorandumul de politici economice şi financiare) în vederea monitorizării situaţiei macroeconomice a ţării spre acordarea de asistenţă financiară, publicarea de rapoarte privind stadiul facilităţilor acordate pentru reducerea
sărăciei şi susţinerii creşterii economice, rapoarte privind stadiul îndeplinirii
criteriilor de performanţă din fiecare ţară219. Există şi opinii potrivit cărora
216
T. C. Dawson, Transparency and the IMF. Toward Second Generation Reforms, Nordic and Baltic
Monetary and Financial Committee, Tallinn, March 17, 2003 217
Fast-changing world economy drives IMF reform, IMF Survey, september 2002 218
Interviu cu J. Brooman, IMF Survey,august 2002, www.imf.org 219
Helping IMF members reduce vulnerabilities, promote stability, and foster growth, IMF Survey,
Supplement 2003
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
108
un grad ridicat de transparenţă, necesar de altfel operaţiunilor financiar-
monetare, conduce la contabilizrea operaţiunilor economice, mai mult decât
la furnizarea de informaţii prompte referitoare la apariţia de crize
financiare220
.
FMI s-a preocupat în ultimul timp de eliminarea distorsiunilor care
limitează dezvoltarea instituţională, cu efecte negative asupra mediului
economico-social, cauzate de liberalizarea prematură a fluxurilor de capital,
în urma globalizării221. Chiar dacă FMI consideră că toate ţările beneficiază
de pe urma globalizării, prin liberalizarea comerţului, creşterea economică, ridicarea nivelului de trai, totuşi, globalizarea este însoţită adesea şi de
costuri sociale, cum ar fi creşterea şomajului, constrângeri fiscale, anularea
subvenţiilor pentru anumite categorii sociale, în special în agricultură, creşterea costului asistenţei medicale, datorat încorporării pe scară largă a
tehnologiei, declanşarea de crize financiare în zonele în care liberalizarea
fluxurilor de capital s-a făcut brusc, cu repercusiuni nefavorabile asupra
cursului de schimb, precum şi asupra pieţei de capital, accentuarea
tensiunilor regionale, cauzate de conflictele interetnice, religioase, a rarităţii resurselor, teorismului, creşterii disparităţilor dintre ţările dezvoltate şi cele
în curs de dezvoltare sau sărace.
În opinia cercetătorului Anne O. Krueger FMI încurajează ţările
dezvoltate în vederea reducerii sau eliminării barierelor comerciale222
. Din
studiile FMI şi ale BM reiese că din eliminarea tarifelor vamale şi a
restricţiilor cantitative la mărfurile din ţările dezvoltate şi din cele
industriale, ca urmare a procesului de liberalizare a comerţului, a rezultat un
spor de creştere economică de 1,5 puncte procentuale, datorat creşterii
veniturilor şi alocării eficiente a resurselor dinspre ramurile economice mai
puţin productive spre cele productive, folosind avantajul comparativ223
. În
acest fel, potrivit doctrinei fundamentaliste a FMI, se vor crea locuri de
muncă cu o productivitate mai mare, pe măsură ce locurile de muncă cu o
productivitate scăzută, create în spatele barierelor protecţioniste, vor
dispărea224
. Crearea de locuri de muncă este strâns legată de procesul
investiţional, de eficienţa sectorului privat, în special de flexibilitatea
sectorului financiar, de rolul instituţiilor în procesul de distribuire şi redistribuire a resurselor economice. Prin liberalizarea comerţului şi a
fluxurilor de capital înainte de funcţionarea eficientă a instituţiilor pieţei şi 220
J. Aizenman, „Proceed with care in reforming global financial system”, IMF Survey, martie 2004 221
P. Heller, Who will pay?, IMF, Washington DC, 2003, p.23 222
Anne O. Krueger, Globalisation: Preserving the benefits, OECD Observer No. 240/241, December
2003 223
J. McMillan, „Reform: what pace works”, Finance &Development, septembrie 2004 224
H. Kohler, „A Public-Private Partnership for Confidence-Bilding”, în IMF Survey, iunie 2003
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
109
înainte de implementarea unui sistem de protecţie socială adecvată, se
creează dezechilibre economice profunde ce necesită ample resurse
economice-financiare derulate prin intermediul creditorilor internaţionali, a
pieţei financiare internaţionale, pe baza implementării de programe de
reforme economice. De cele mai multe ori, aceste programe sunt însoţite de
reforme economice bazate pe creşterea ratelor dobânzilor, austeritate fiscală şi bugetară, în vederea refacerii dezechilibrelor macroeconomice, restabilirii
deficitelor balanţei de plăţi externe, ceea ce generează şomaj, sărăcie,
contracţia cererii globale. Ca urmare a procesului de liberalizare a
comerţului, ţărilor în curs de dezvoltare li se cerea deschiderea pieţelor
pentru produsele de import pentru a face concurenţă produselor naţionale, de
o competitivitate mai scăzută, cu grave consecinţe asupra ocupării forţei de
muncă. În opinia lui J. Stiglitz, ţările dezvoltate au susţinut liberalizarea
comerţului pentru produsele pe care le exportau dar, în acelaşi timp, au
continuat să protejeze acele sectoare în care concurenţa venită din partea
ţărilor în curs de dezvoltare ar fi putut pune în pericol propriile economii225
.
Ţările sărace au fost forţate să elimine barierele comerciale în special la
produsele agricole, cu repercusiuni directe asupra veniturilor. Un alt element
în defavoarea liberalizării comerţului care a creat un dezavantaj comparativ
ţărilor în curs de dezvoltare a fost concluzia ciclului de negocieri
multilaterale din cadrul Rundei Uruguay organizată în cadrul GATT, prin
care ţările dezvoltate şi-au deschis pieţele pentru serviciile financiare şi tehnologia informaţiei, în timp ce serviciile de construcţii şi de transport
maritim, în cazul cărora ţările în curs de dezvoltare ar fi putut obţine o
poziţie mai favorabilă, nu au fost deschise226
. Rezultatul a fost scăderea
preţurilor produselor exportate de ţările sărace, comparativ cu preţurile
bunurilor importate din ţările dezvoltate.
Prin măsurile de liberalizare promovate şi întreprinse în scopul
accentuării procesului de globalizare, FMI sprijină proprietatea privată şi concurenţa agenţilor economici, competitivitatea internă şi externă a
bunurilor şi serviciilor alocate pe piaţa concurenţială, respectiv „procesul de
dezvoltare centrat pe oameni”227
. Ceea ce nu convine în aceste principiu este
lipsa de universalitate a lui: în ţările sărace, există o luptă pentru
supravieţuire, în condiţiile unei penurii de resurse, lipsei de educaţie a
majorităţii populaţiei, boli, conflicte armate, corupţie. În aceste condiţii, ajutorul extern, chiar şi subvenţia sau ajutoarele nerambursabile, devin un
factor divergent pentru dezvoltare când conduc la crearea dependenţei de
225
J. Stiglitz, op. cit, p.107 226
F. Teulon, op. cit., p.64 227
D. C. Korten, op. cit., p.197
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
110
tehnologii şi experţi importaţi, la încurajarea importurilor şi înlocuirea
produselor naţionale cu cele importate.
Printre multiplele critici care se aduc programelor FMI se remarcă următoarele
228: FMI aplică remedii identice indiferent de particularităţile
ţărilor, programele de ajustare structurală sunt anticreştere, programele
FMI impun austeritate ţărilor membre şi vizează economia de piaţă,
psihologia întreprinzătorului liber, care sunt aplicate într-o manieră
doctrinară.
Cu privire la fiecare dintre criticile menţionate pot fi formulate o serie
de consideraţii atât pro, cât şi contra.
Referitor la faptul că FMI aplică remedii indentice, nu există soluţii standard. FMI poartă negocieri bilaterale, adaptându-şi recomandările şi politicile de reformă în acord cu specificul problemelor economice ale
fiecărei ţări. Programele FMI cuprind o gamă variată de măsuri şi politici
economice. Astfel, unele vizează devalorizarea monedei, reforma sistemului
fiscal, în timp ce altele au în vedere reforme de restructurare şi privatizare a
întreprinderilor publice, limitarea împovărării fiscale a salariilor.
În plus, facilităţile numeroase ale FMI au fost create în vederea
adaptării la necesităţile foarte diferenţiate cu care se confruntă ţările
membre. Cu toate că multe programe FMI se acordă pentru finanţarea
deficitului balanţei de plăţi externe, pe termen scurt sau mediu, în timp s-au
creat mecanisme speciale pentru a anihila efectele scăderii temporare a
preţului de export sau pentru a diminua scăderea drastică a nivelului de trai
din ţările sărace.
Există numeroase asemănări între programele recomandate de FMI
ţărilor membre din cel puţin două motive. Primul se referă la problemele
comune ale ţărilor care beneficiază de asistenţa FMI. Multe dintre ele se
confruntă cu dificultăţi serioase ale balanţei de plăţi datorate excesului de
cheltuieli guvernamentale, acompaniate de cele mai multe ori de
hiperinflaţie. În plus, politicile economice necorespunzătoare conduc adesea
la aprecierea nerealistă a cursului de schimb al monedei naţionale, ceea ce se
repercutează în ieftinirea importurilor, exporturi necompetitive şi încetinirea
creşterii economice. Ca măsuri de redresare economică se recomandă controlul politicilor bugetare, monetare şi valutare.
Al doilea se referă la faptul că FMI a recomandat folosirea unor
indicatori economici cheie în vederea monitorizării şi supervizării programelor, urmărind posibilitatea comparării rezultatelor ţărilor asistate,
228
Ten Common Misconceptions About de IMF, IMF, External Relations Departament, Washington DC,
September 1993
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
111
evitarea redundanţei, cât şi faptul că respectivii indicatori denotă eficienţa
activităţii economice.
Concepţia greşită că FMI aplică remedii identice provine din faptul că încrederea generală în programele FMI reflectă într-adevăr concepte
similare despre cea mai bună cale de redresare a situaţiei balanţei de plăţi. Astfel, filosofia FMI susţine liberul schimb şi practicile de plăţi, având o
puternică ancorare în realitatea imediată. Bazându-se pe experienţa
acumulată în ţările cu probleme variate ale balanţei de plăţi pe termen lung,
FMI poate susţine valabilitatea anumitor programe de stabilizare
macroeconomică. În general, FMI susţine că economiile deschise au
oportunităţi mai mari de creştere şi dezvoltare economică, iar sistemul de
liber schimb încurajează formarea brută de capital, a veniturilor reale,
promovează remedii împotriva şocurilor externe. În plus, sistemul de liber
schimb susţine creşterea şi dezvoltarea economică, în timp ce restricţiile
impuse conduc la discriminări şi reducerea venitului global.
Toate programele FMI reflectă efortul de deschidere al economiilor,
de liberalizare a activităţilor economice în vederea stabilirii preţurilor reale,
fundamentate economic, şi de reducerea a controlului statului. Căile de
atingere a gradului de liberalizare economică depind de diferenţele sociale,
economice, culturale, politice dintre ţări, rapiditatea implementării şi susţinerii măsurilor de reformă. Viziunea proprie a FMI privind redresarea
economică a ţărilor şi evitarea blocajelor financiare nu este aplicabilă fiecărei ţări, necesitând ajustări în funcţie de situaţia specifică ţării în cauză. În ceea ce priveşte aprecierea că programele FMI sunt anticreştere,
consider că o economie cu dezechilibre macroeconomice severe nu poate
genera creştere economică. Rolul FMI este acela de a încuraja creşterea
comerţului, a ocupării, a venitului real pentru ţările membre în vederea
menţinerii echilibrului balanţei de plăţi. Aceste principii, prevăzute în
articolul 1 al Statutului FMI, se referă la „facilitarea extinderii şi creşterii
echilibrate a comerţului internaţional şi contribuţia astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al angajării şi a venitului real şi dezvoltarea
resursele productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al
politicii economice”, „promovarea stabilităţii schimbului, menţinerea
disciplinei în acordurile de schimb dintre membri şi evitarea deprecierii
schimbului competitiv”229
.
Dificultăţile balanţei de plăţi ameninţă creşterea economică, deoarece
afectează fluxurile de resurse financiare şi importurile, ceea ce împiedică dezvoltarea economică. În plus, subminează încrederea în previziunile pe
229
Statutul FMI www.imf.org
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
112
termen lung ale economiei, descurajează investiţiile şi poate duce la
ineficienţa utilizării resurselor rare. Pe de altă parte, stabilitatea balanţei de
plăţi stimulează creşterea economică fundamentală şi dezvoltă încrederea în
mersul economie.
Deficitul balanţei de plăţi a apărut ca urmare a expansiunii pe termen
lung a importurilor comparativ cu exporturile şi investiţiile, accentuându-se
reducerea rezervei valutare şi contractarea de credite externe. Creşterea
îndatorării externe va diminua sursele de acoperire a deficitului balanţei de
plăţi, ceea ce ar putea conduce la autarhie.
În aceste condiţii se impune adoptarea de către aceste ţări a unor
programe de stabilizare macroeconomică; FMI ajută ţările respective în
găsirea căilor de îmbunătăţire a deficitului balanţei de plăţi externe şi de
creare a premiselor necesare creşterii economice prin acordarea de asistenţă financiară în valută convertibilă.
Ajustarea presupune, pe de o parte, scăderea nivelului cheltuielilor
guvernamentale, a subvenţiilor acordate întreprinderilor neproductive, iar pe
de altă parte, utilizarea eficientă a resurselor rare. De asemenea, programele
FMI afectează un segment numeros al populaţiei rezultat din restructurarea
şi privatizarea întreprinderilor de stat.
În ultimii ani FMI a acordat facilităţi speciale, cunoscute sub
denumirea de facilităţi de ajustare structurală prin care împrumută ţările cu
venituri mici; a promovat programe de restructurare economică ce conţin
măsuri de politică economică de creştere a ofertei de resurse productive,
îmbunătăţind oportunităţile de creştere a acestor ţări. Aprecierea că programele FMI impun austeritate ţărilor membre este
o concepţie greşită din mai multe motive:
Ţările care prezintă o balanţă de plăţi deficitară au ajuns în acest
stadiu din cauza politicilor interne improprii, dezvoltării de relaţii externe
nefavorabile sau a combinării ambelor cauze care conduc la dezechilibre
economice grave a căror rezolvare necesită adoptarea unor programe de
austeritate.
O ţară, în condiţii de deficit al balanţei de plăţi, poate recurge la
acoperirea acestuia fie prin utilizarea rezervelor valutare rezultate din
comerţul exterior, fie poate recurge la împrumuturi externe, dar în anumite
limite. Aceste limite apar atunci când rezervele ţării respective, ca şi bunăvoinţa creditorilor externi de a continua finanţarea, vor fi epuizate. În
acest caz, ţările în cauză vor fi nevoite să recurgă la programe de ajustare
structurală, în care politicile de ajustare vor trebui riguros respectate,
conform prevederilor FMI.
Toate programele economice de ajustare structurală implică sacrificii
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
113
economice şi sociale, iar oportunitatea acestora se repercutează în
diminuarea perioadei de timp necesară implementării rezultatelor. Este, de
asemenea, recunoscut faptul că amânarea ajustării face ca şi costurile
tranziţiei să fie deosebit de ridicate.
Cel mai adesea FMI este criticat reproşându-i-se că programele sale
afectează segmentele cele mai defavorizate ale populaţiei. Dar, eforturile de
ajustare pot fi distribuite tuturor grupurilor sociale şi tuturor utilizatorilor de
cheltuieli publice, această opţiune aparţinând în totalitate guvernului ţării asistate de FMI. De cele mai multe ori, aceste guverne acuză FMI de
nerealizarea programelor susţinând că sunt nepopulare, dar uită că acesta
este, în ultimă instanţă, un finanţator care propune măsuri de reformă economică, dar nu le şi implementează.
Reglarea ratei de schimb, un element necesar al programelor FMI, nu
dezavantajează segmentele mai puţin favorizate ale populaţiei. Cel mai
adesea, supraevaluarea ratei de schimb avantajează segmentele favorizate
ale populaţiei, în special din oraşe, în timp ce devalorizarea ratei de schimb
va favoriza majoritatea populaţiei rurale, deseori intimidate de ascensiunea
necontrolată a preţurilor.
Politicile de ajustare ale FMI încurajează eliminarea ineficienţei şi a
pierderilor, precum şi eforturile de promovare a creşterii economice durabile
pe termen lung. În vederea optimizării rezultatelor programelor de
macrostabilizare, FMI încurajează eforturile de atragere de investiţii străine
de pe piaţa financiară internaţională, inclusiv de la Banca Mondială. Costurile implicate de programele de restructurare economică asistate
de FMI sunt deseori ridicate, dar necesitatea implementării unui asemenea
program şi mai ales a continuităţii sale fac ca aceste costuri să se transforme
în beneficii pe termen lung, într-o creştere economică durabilă. Potrivit unor critici, programele FMI sunt aplicate într-o manieră doctrinară. Obiectivele declarate ale FMI, încă de la înfiinţare, erau
echilibrarea balanţei de plăţi, prin ajustări structurale externe, promovarea
creşterii economice, a liberei iniţiative, dezvoltarea economiei de piaţă şi a
proprietăţii private şi cooperarea monetară internaţională. Experienţa arată că dacă activităţile economice sunt neîngrădite,
eficienţa economică sporită va conduce la prosperitate, în timp ce controlul
economic riguros va face ca economia să fie ineficientă. Măsurile de control
ale cursului valutar sau ale comerţului împiedică investiţiile şi economisirea.
Programele FMI au încercat, împreună cu autorităţile naţionale, să identifice cele mai bune căi de acoperire a deficitului balanţei comerciale, să supravegheze sistemul plăţilor şi al ratei de schimb. FMI stabileşte strategii
de reformă cu fiecare ţară asistată în parte, ţinând seama de priorităţile şi
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
114
nevoile specifice ale respectivei economii.
Ultimii ani au fost martorii unor critici tot mai dese îndreptate
împotriva FMI. Personalităţi ale vieţii economice şi politice ca Milton
Friedman, Henry Kissinger, au mers până la a propune desfiinţarea FMI,
care ar fi devenit, după opinia lor, o instituţie depăşită de evenimente.
Reproşurile cele mai grave se referă la „diagnosticele greşite” puse de Fond
în problemele principale: politica monetară, problema datoriei ţărilor cele
mai sărace, reforma arhitecturii financiare internaţionale, problemele
finanţării Rusiei şi a ţărilor din Balcani230
.
După opinia lui Patrick Lenain, criticile asupra condiţionării FMI
sunt: politice şi academice. Cele academice pot fi clasate în mai multe
categorii, respectiv „structuralistă”, a „laissez-faire-ului” şi „de dreapta”.
Criticile politice au fost analizate la începutul paragrafului.
Critica „structuralistă”, formulată de economiştii „dezvoltării” (G.
Myrdal, J. Robinson, J. Tinbergen, W. Brandt, W. Leontief, Dudley Seers,
Gerald Helleiner, Arthur Lewis, W. Rostow, Hans Singer, Raul Prebisch)231
,
care susţin că prioritare sunt măsurile luate de ţările subdezvoltate pe plan
intern, dublate de schimbări substanţiale în structurile şi metodele pe baza
cărora se practică relaţiile internaţionale; tot ei reproşează FMI-ului că aplică întotdeauna acelaşi model de referinţă tuturor ţărilor, oricare ar fi
situaţia lor particulară, şi că nu ţine cont de specificităţile ţărilor în curs de
dezvoltare. Ei afirmă că programele de ajustare ale Fondului se înşeală asupra obiectivelor în ţările în curs de dezvoltare, punând accent pe
reformele macroeconomice, în timp ce adevăratele probleme se află în
gestionarea la nivel microeconomic.
Se are în vedere, de asemenea, constituirea sau dezvoltarea unei pieţe
funcţionale care să stabilească raportul cost-preţ-productivitate-salariu. FMI
este, de asemenea, criticat, deoarece preconizează devalorizări cu scopul de
a restabili echilibrul schimburilor externe, în timp ce aceste devalorizări conduc la o saturare a pieţelor mondiale de materii prime şi la o scădere a
cursurilor.
Totodată, se mai reproşează FMI-ului că recomandă întotdeauna
măsuri de reducere a unor cheltuieli publice, în timp ce aceste măsuri
conduc în mod inevitabil la o reducere drastică a cererii interne şi, mai ales,
la anularea proiectelor de investiţii publice, cum ar fi marile infrastructuri.
FMI este, de asemenea, criticat pentru că încurajează creşterea sistematică a
ratelor dobânzilor (teză susţinută de economişti ca J. Polak, R. Mundell, M.
230
I. Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 125 231
S. Strange, op. cit., p. 25
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
115
Fleming, R.Dornbusch), în aşa fel încât să încurajeze economiile populaţiei
şi să descurajeze scurgerile de capital, în timp ce în ţările în curs de
dezvoltare acestea sunt mai puţin elastice faţă de nivelul de retribuire
deoarece sistemul financiar nu este suficient de sofisticat pentru a putea
oferi plasamente atractive232
.
Critica „laissez-faire-ului”. O altă categorie de critică academică233
reproşează FMI şi Băncii Mondiale că laudă cu insistenţă şi în mod
sistematic liberalismul şi reduc rolul statului, în timp ce experienţa
dinamicelor economii din Asia (mai ales Coreea de Sud şi Taiwanul) ar
arăta, invers, că statul trebuie să joace un rol important prin politica sa
industrială, în sectoarele rentabile. În cazul celor patru dragoni - Hong
Kong, Taiwan, Coreea de Sud şi Singapore - voinţa politică a jucat un rol
principal în reuşita economică, diferit de la caz la caz, conform unei formule
originale, inedite, ce se numeşte intervenţionism nedirijist234
. Pe de altă parte, experienţa acestor ţări arată că dezvoltarea lor s-a făcut la adăpostul
frontierelor închise în faţa importurilor, în timp ce FMI şi Banca Mondială recomandă liberul schimb integral. Cercetările recente au pus sub semnul
întrebării această viziune a economiilor dinamice din Asia235
, arătând că nu
se evidenţiază clar legătura între o creştere economică rapidă şi o politică industrială. Astfel, Hong Kong-ul a înregistrat o creştere economică foarte
rapidă într-un mediu de liberalism total şi în absenţa unei politici industriale,
ceea ce denotă că mediul macroeconomic stabil asociat cu spiritul
antreprenorial cultivat de autorităţi, ar fi mai degrabă motivul succeselor lor.
Critica „de dreapta” adresată celor două instituţii de la Bretton
Woods, subliniază că acestea sunt două birocraţii enorme al cărei principal
obiectiv este să se autoperpetueze236
. Se consideră, de altfel, că FMI nu
incită destul la liberalism, că deseori recomandă creşterea impozitelor pentru
reducerea deficitului bugetar şi că privilegiază creditul ca indicator pentru
politica monetară mai mult decât un agregat de tipul M1 (baza monetară şi banii scripturali), apreciat de monetarişti237
.
Un critic înverşunat ale FMI este J. Stiglitz care susţine că această instituţie a dus la slăbirea sau chiar falimentarea economiilor ţărilor
beneficiare de programe prin aplicarea de politici economice
contraproductive, bazate pe măsuri monetare restrictive şi constrângeri
232
P. Lenain, op. cit., p 74 233
Vezi T. Hayter, citat după F. Sagasti and G. Alcalde, Development cooperation in a fractured global
order. An arduous transition, IDRC Books free online 234
J.F. Revel, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 246 235
P. A. Petri, The NICs: Pragmatic Policymakers, International Economic Insights, martie-aprilie 1993 236
P. Lenain, op. cit., p. 74 237
Ibidem pag.74
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
116
fiscale238
.
În linii mari, FMI sprijină un set de politici economice neoliberale,
cunoscute sub denumirea generică de „politicile prevăzute în Consensul de
la Washington”, având ca doctrină fundamentalismul de piaţă, îndepărtându-
se de doctrina keynesistă, statutară. FMI utilizează modele macroeconomice
bazate pe constrângeri monetare şi fiscale, liberalizarea pieţelor de capital,
lăsând în subsidiar aplicarea de politici care să încurajeze creşterea şi dezvoltarea economică; în concepţia lui J. Stiglitz FMI forţează ţările să adopte politicile sale, subminând procesul democratic în luarea deciziilor iar
modele economice impuse nu încorporează concepte noi avansate de teoria
economică, cum ar fi rolul informaţiilor imperfecte şi al pieţelor incomplete
în destabilizarea economiei239
.
Alături de economişti ca J. Buchannan, Holy Grail, R. Dahrendorf, J.
Stiglitz este susţinător al teoriei celei de-a treia cale240
, respectiv asumarea
rolului autorităţilor în influenţarea pozitivă a mecanismului pieţei, a
politicilor economice, în special a celor monetare, crearea de politici unitare,
interdependente, bazate pe combinarea eficenţei economice, justiţiei sociale,
libertăţilor economice, reformarea sistemului de securitate socială, creşterea
rolului proceselor democratice în luarea deciziilor în ţările în curs de
dezvoltare în vederea eficientizării economiei. J. Stiglitz preconizează reformarea sistemului monetar internaţional, a instituţiilor internaţionale, în
special a FMI, în vederea creşterii transparenţei în implementarea
programelor de reforme economice în ţările în curs de dezvoltare axate pe
combaterea sărăciei şi corupţiei, pe creşterea gradului de ocupare, ridicarea
standardului de viaţă. Economist neokeynesian, J. Stiglitz, ca şi J. Schumpeter, consideră că
modelul economic clasic şi neoclasic ignoră încorporarea progresului
tehnologic, a inovaţiei, a informaţiei, în cadrul comportamentului
economic241
, limitând astfel flexibilitatea agenţilor economici, dar şi creşterea şi dezvoltarea economică. J. Stiglitz a fost interesat în formularea
unei alternative la modelul economic neoliberal, nefiind convins că funcţionarea liberă a pieţei poate satisface în întregime aşteptările indivizilor
fără mijloace de intervenţie externă, iar în măsura în care s-ar interveni,
rezultatele ar fi dintre cele mai bune. Cercetările sale au evidenţiat limitele şi
238
www.Stiglitz - Global Policy Forum - Social and Economic Policy The Three Sisters.htm 239
J. E. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p.125 240
J. E. Stiglitz, "Quis Custodiet Ipsos Custodes? Corporate Governance Failures in the Transition," in J.
E. Stiglitz and P-A. Muet, eds., Governance, equity, and global markets: the Annual Bank Conference on
Development Economics in Europe, New York: Oxford University Press, 2001b: p. 22-54. 241
J. Stiglitz, "Technological Change, Sunk Costs, and Competition," Brookings Papers on Economic
Activity, 1987b, 3, p. 883-947. (Special issue of Microeconomics, M.N. Baily and C. Winston, eds., 1988.)
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
117
imperfecţiunile pieţei libere, transferate unor modele economice aplicate în
ţările foste socialiste aflate în procesul de tranziţie la economia de piaţă, la
recomandarea FMI. Adept al abordării gradualiste a procesului de
transformare a vechilor structuri economice în cele de piaţă, J. Stiglitz
susţine o strategie diferită de cea a FMI, prin care subliniază importanţa
pieţei, a competiţiei, dar şi a rolului statului şi a instituţiilor în procesul de
redistribuire şi alocare eficientă a veniturilor, de ajustare a pieţelor cu
informaţii imperfecte, respectiv cele cu concurenţă monopolistică242.
J. Stiglitz critică politicile FMI atât pentru lipsa lor de adaptabilitate la
condiţiile specifice fiecărei ţări, conferindu-le caracterul de rigiditate, dar şi din cauza impunerii măsurilor de liberalizare a fluxurilor de capital,
considerate de FMI universal valabile, cu consecinţe negative asupra
cursului de schimb şi a pieţei valutare, respectiv asupra balanţei comerciale
şi de cont curent, făcând inevitabile ieşirile de capital, retragerea
investitorilor, declanşarea de crize financiare. Pentru ieşirea din criză, FMI
recomandă politici economice restrictive, antiinflaţioniste, de reducere a
cheltuielilor, menţinerea unui curs de schimb supraevaluat pentru a proteja
investitorii în detrimentul economiei naţionale, iar în unele cazuri, ca în
Argentina, instituirea de consilii monetare. J. Stiglitz are în vedere reforma
sistemului financiar internaţional prin crearea de resurse financiare necesare
creşterii şi dezvoltării economice a ţărilor în curs de dezvoltare şi a celor
sărace, instituind o nouă monedă internaţională, „global money”243
, de tipul
DST emis de FMI. În schimbul acestui tip de monedă creat ca mijloc de
rezervă pentru situaţii de urgenţă, ţările membre obţin valută forte nu pentru
investiţii profitabile, ci pentru finanţarea de proiecte de dezvoltare
structurală, în domeniul educaţiei şi sănătăţii. Prin crearea acestui tip de
monedă se înlătură pericolul inflaţionist, rezultat prin depozitarea de venituri
bugetare ca rezerve, sustrase cererii globale.
Potrivit cercetărilor reputatului economist J. Stiglitz, reformarea
sistemului financiar internaţional necesită abordarea sistemică a
următoarelor aspecte244
:
1) Acceptarea pericolelor asocierii pieţelor de capital şi a faptului că
mişcările de capital pe termen scurt („lichidităţile speculative”)
generează importante externalităţi, costuri suportate de cei care nu
sunt direct implicaţi în tranzacţii (creditorii şi debitorii), situaţie în
242
J. Stiglitz, "Toward a More General Theory of Monopolistic Competition," in M. Peston and R. Quandt,
eds., Prices, Competition, & Equilibrium. Oxford: Philip Allan/Barnes & Noble Books, 1986 243
J. Stiglitz, "New Perspectives on Public Finance: Recent Achievements and Future Challenges."
Journal of Public Economics, forthcoming 2002 244
J. Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, p. 361-367
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
118
care instituţiile financiare internaţionale ar trebui să intervină, inclusiv
prin intermediul sistemului bancar şi al celui fiscal.
2) Reforma legislaţiei privitoare la faliment, care să ţină seama de
natura specială a falimentelor produse din cauza perturbaţiilor
macroeconomice şi care să-i facă mai precauţi pe creditori; reforma
legislaţiei privitoare la suspendarea achitării datoriilor în care rolul
FMI să fie mai mult reprezentativ.
3) Recurgerea într-o măsură mai mică la ajutoarele externe, odată cu
folosirea frecventă a practicilor legate de intrarea în faliment şi de
suspendarea plăţii datoriilor. Această măsură este necesară deoarece
s-a constatat că ajutorul financiar extern s-a dovedit ineficient, fiind
folosit fie pentru a-i asigura pe creditorii occidentali că-şi vor
recupera banii în proporţie mai mare decât cea obişnuită în astfel de
situaţii, fie pentru a menţine cursurile de schimb la niveluri mult
supraevaluate faţă de cum ar fi fost normal permiţând bogaţilor din
ţările respective să obţină fonduri în condiţii mai favorabile, dar
îndatorând şi mai mult acele ţări. 4) Îmbunătăţirea reglementărilor din sistemul bancar, atât din punct
de vedere al concepţiei cât şi din punct de vedere al aplicării lor, atât
în ţările dezvoltate, cât şi în cele mai puţin dezvoltate. Reglementările
necorespunzătaore existente în sectorul bancar din ţările dezvoltate
pot favoriza practicile ineficiente de acordare a împrumuturilor şi exportul de instabilitate. Eliminarea reglementărilor din sectorul
financiar şi accentul mult prea mare pus pe standardele de adecvare a
capitalului au produs efecte neaşteptate, destabilizatoare, fiind
necesară o abordare mai amplă, mai puţin ideologică a problemei
reglementării, o abordare adaptată la posibilităţile şi la condiţiile
existente în fiecare ţară. Reformele economice în vederea
eficientizării sistemului bancar nu pot pierde din vedere asigurarea
capitalului necesar finanţării întreprinderilor şi creării de noi locuri de
muncă. 5) Îmbunătăţirea gestiunii riscurilor prin încheierea de asigurări împotriva fluctuaţiilor de pe piaţa internaţională de capital, dar şi a
volatilităţii cursurilor de schimb valutar, în special de către ţările în
curs de dezvoltare. În acest sens, ţările dezvoltate ar trebui să acorde
ţărilor în curs de dezvoltare împrumuturi sub o formă care să diminueze riscurile, respectiv acoperirea de căre creditori a riscurilor
pe care le presupun fluctuaţiile semnificative ale dobânzii reale.
6) Îmbunătăţirea sistemelor de protecţie socială în ţările în curs de
dezvoltare, dar şi în unele ţări mai dezvoltate, atât prin asistenţă
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI.
119
internaţională, cât şi prin perfecţionarea şi eficientizarea propriilor
sisteme.
7) Îmbunătăţirea reacţiei la situaţiile de criză, prin restabilirea
echilibrului între interesele agenţilor economici naţionali şi cele ale
creditorilor străini, convergenţa între efectele politicilor asupra
fenomenului de fugă a capitalului autohton şi cele ale investitorilor
străini, compatibilitatea măsurilor economice cu contextul social şi politic. FMI ar trebui să acorde atenţie sporită asigurării fondurilor
necesare refacerii cererii agregate în ţările confruntate cu recesiune
economică şi să se concentreze mai puţin asupra „psihologiei efemere
a investitorului”.
Ca urmare a numeroaselor schimbări în economia reală, se impune
corectarea atitudinii FMI în ceea ce priveşte programele de reforme
macroeconomice, cu mutarea centrului de greutate de pe politicile monetare
şi fiscale, pe cele structurale, de creştere şi dezvoltare. Filosofia FMI este de
„curăţare” a economiei de dezechilibrele macroeconomice, cum ar fi
creşterea salariilor din sectorul bugetar ce conduce la accentuarea inflaţiei,
dacă nu este rezultatul sporirii productivităţii muncii, creşterea arieratelor
din economie, creşterea subvenţiilor ce alimentează inflaţiei, ceea ce
presupune eficientizarea mediului de afaceri, un proces complex ce necesită atragerea de investiţii, dezvoltarea debuşeelor, politici de preţuri
fundamentate economic, pe baza fluctuaţiei libere a cererii şi ofertei. De
asemenea, politicile FMI au în vedere eradicarea dezechilibrelor balanţei de
plăţi şi a componentelor sale, în special a balanţei comerciale, prin
temperarea importurilor comparativ cu exporturile, precum şi echilibrarea
bugetului de stat, prin diminuarea cheltuielilor publice. FMI trebuie să admită existenţa unor dezechilibre pe termen scurt în favoarea creşterii
eficienţei sectorului productiv, realizării de investiţii în infrastructură, îmbunătăţirii mediului de afaceri, politici menite să absoarbă investiţii generatoare de creştere economică.
CAPITOLUL 3
ROLUL FMI ÎN REDRESAREA ECONOMIILOR
ŢĂRILOR EUROPENE ÎN TRANZIŢIE LA
ECONOMIA DE PIAŢĂ
3.1.Abordări doctrinare ale procesului de tranziţie
Obiectivul global al tranziţiei, instituirea economiei de piaţă funcţionale, este în general acceptat, dar există numeroase puncte de vedere
în ceea ce priveşte căile de realizare a lui. De aceea, în prezent nu există o
teorie clar conturată a tranziţiei, ci doar „sinteza teoretică a unor experienţe
concrete”245
şi mai puţin expresia în plan practic a unei teorii standard, iar
unii autori consideră că „tranziţia a apărut în mod spontan, fără să se sprijine
pe o paradigmă”246.
Realizarea procesului de tranziţie în Europa Centrală şi de Est
reprezintă un demers cu puternice reverberaţii în timp, care presupune
transformarea sistemică atât a structurilor sociale, cât şi a celor economice.
De aceea, acest proces necesită implementarea unui set de reforme
economice bazat pe liberalizarea activităţilor economice interne şi externe,
prin dereglementarea economiei şi crearea pieţelor concurenţiale, politici de
macrostabilizare, reforme instituţionale şi structurale etc.
Multitudinea de opinii teoretice privind înfăptuirea procesului
menţionat poate fi grupată în două mari curente de idei: neoliberale şi
neoinstituţionaliste.
Neoliberalii susţin necesitatea implementării mecanismelor pieţei
libere şi ale concurenţei în refacerea echilibrelor macroeconomice, arătând
că tranziţia trebuia să debuteze cu măsuri de liberalizare deoarece, aşa cum
consideră Milton Friedman, „o economie bazată predominant pe liberul
schimb poartă în sine posibilitatea de a favoriza atât prosperitatea cât şi libertatea umană”, chiar dacă „s-ar putea să nu-şi atingă potenţialul în nici
245
I. N. Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000,
p. 37 246
Diana Hristache, Teorii ale tranziţiei, Editura ASE, Bucureşti, 1999, p. 11
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
121
unul din deziderate, însă nu cunoaştem nici o societate care să fi dobândit
vreodată prosperitatea şi liberatatea fără ca schimbul liber să fi fost
principiul dominant de organizare” 247
. Friederich A. Hayek consideră că liberalii pledează pentru o cât mai bună folosire a forţelor concurenţei ca
mijloc de a coordona activitatea economică, însă „utilizarea cu succes a
concurenţei ca principiu de organizare socială exclude unele tipuri de
intervenţie coercitivă în viaţa economică, dar este compatibilă cu alte
intervenţii, care uneori pot să o completeze cu folos, şi chiar presupune
anumite tipuri de acţiune din partea statului”, respectiv găsirea unei Căi de
Mijloc între concurenţa „atomizată” şi conducerea centralizată. Totodată, el
susţine că deşi concurenţa poate suporta în oarecare măsură mixajul cu
reglementarea, „ea nu poate fi îmbinată cu planificarea, în nici o proporţie
am dori, fără a înceta să acţioneze ca un ghid eficient al producţiei”248
. Cu
toate acestea, neoliberalii recunosc că mecanismele concurenţiale creează şi inegalităţi sociale cauzate de eşecurile pieţei; în acest caz, intervenţia
guvernamentală conduce la mărirea pericolului ca aceasta, în loc să fie în
serviciul marii majorităţi a cetăţenilor, să devină un mijloc prin care unii
cetăţeni dobândesc avantaje asupra altora249
. Din punct de vedere economic,
neoliberalii susţin existenţa unui stat minimal, al cărui rol este de a corecta
imperfecţiunile pieţelor, atât prin stabilirea regulilor de joc, reguli care
trebuie să se caracterizeze printr-un grad ridicat de neutralitate în raport cu
diferitele grupuri de agenţi economici (după cum aprecia Hayek, ”economia
de piaţă conduce la determinarea poziţiei individuale a agentului economic
de către forţe impersonale, ca urmare a interacţiunii în cadrul unui proces
competiţional care angrenează o mulţime de indivizi”250
), cât şi prin
asigurarea bunurilor publice „pure”, cum ar fi ordinea publică, dar şi a unui
nivel minim de securitate economică sau combaterea sărăciei absolute (în
opinia lui Hayek „Nu încape îndoială că unul dintre ţelurile principale ale
politicii publice va trebui să-l constituie o protecţie faţă de lipsurile grave,
precum şi eliminarea unora dintre cauzele evitabile ale eforturilor greşit orientate şi a deziluziilor ce le însoţesc…Un anume grad de securitate este
esenţial pentru a putea menţine libertatea, deoarece majoritatea oamenilor
sunt dispuşi să suporte riscul presupus de libertate numai atâta timp cât acest
risc nu este prea mare”)251
.
Trecerea la economia de piaţă concurenţială a fostelor ţări socialiste a
247
M. Friedman, Liber să alegi, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 9 248
F. A. Hayek, Drumul către servitute, Edituta Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 49 şi 55 249
M. Friedman, op. cit., p. 25 250
F. A. Hayek, op. cit, p. 125 251
Ibidem, p. 153,
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
122
necesitat adoptarea unor noi reguli de comportament economic şi social,
bazate pe relaţii concurenţiale, liberă iniţiativă, proprietate privată dominantă în cadrul pluralismului formelor de proprietate, acceptarea
riscului şi a incertitudinii în sfera relaţiilor economice, existenţa statului
minimal. Desprinsă din modelul neoclasic, teoria „fundamentalistă a pieţei”
este susţinută în special de economiştii FMI ca Alan Gelb, Stanly Fischer, J.
Sachs, D. Lipton şi Cherly Gray252
, fiind urmată de cele mai multe ţări în
tranziţie din Centrul şi Estul Europei. Această teorie, cu puternice conotaţii monetariste, implică simultan iniţierea şi implementarea macrostabilizării, preţurile şi reforma pieţei, restructurarea întreprinderilor, privatizarea şi reorganizarea instituţională şi se regăseşte cel mai adesea sub denumirea de
abordarea „big-bang”253
.
Reforma de tipul „terapie de şoc” presupune liberalizarea bruscă a
preţurilor pentru a elibera excesul de masă monetară şi a internaliza preţurile
internaţionale; liberalizarea rapidă a comerţului exterior; introducerea
convertibilităţii monedei după o devalorizare substanţială şi utilizarea sa ca
ancoră nominală antiinflaţie, precum şi ca instrument de stimulare a
exportului; practicarea unei fiscalităţi severe, constând în cea mai mare parte
în eliminarea subvenţiilor.
Decizia de a începe procesul de tranziţie simultan, pe mai multe
fronturi, reflecta ideea că procesul de reformă este unitar, componentele
reformei sunt complementare, se intercondiţionează reciproc, iar o abordare
parţială ar conduce la o alocare ineficientă a resurselor.
Radicalii, adepţi ai teoriei big-bang-ului, bazându-se pe experienţa
aplicării reformelor în cadrul unor ţări în curs de dezvoltare cu un nivel
mediu al venitului pe locuitor pledează pentru aplicarea rapidă şi concomitentă a unor programe de stabilizare macroeconomică şi a unei
privatizări forţate, rapide254
. În opinia acestora, aplicarea unor reforme
graduale, chiar dacă ar părea mai puţin dureroase la început, ar genera mai
apoi instabilitate economică, inflaţie. Ritmul susţinut al reformelor, definirea
drepturilor de proprietate, atragerea investiţiilor străine, corelată cu asistenţa
financiară internaţională, ar putea în final să realizeze stabilitatea
macroeconomică şi reforma instituţională. Ţările care au reuşit ca urmare a
aplicării acestei abordări a reformei, de exemplu Polonia, Cehia, Slovacia,
sunt ţări care s-au bucurat de o anumită relaxare a pieţei în regimul
252
Transition: Experience and Policy Issues, World Economic Outlook, IMF, 2000 253
A. Gelb and C. Gray, The Transformation of Economies in Central and Eastern Europe, World Bank
Policy and Research Series No.17, Washington: The World Bank, 1991; S. Fischer and A. Gelb, The
Process of Socialist Economic Transformation, Journal of Economic Perspectives, Vol 5, No.4,1991, p 91-
105 254
Ana Bal, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 26
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
123
comunist, având unele structuri ancorate în sistemul economiei
concurenţiale. De cele mai multe ori, stabilizarea macroeconomică în forma
abordării big-bang este însoţită de costuri sociale însemnate, şomaj, inflaţie,
ca urmare a liberalizării preţurilor şi a comerţului, de scăderea producţiei,
reducerea investiţiilor private, cu toate că aşteptările iniţiatorilor sunt altele.
Existenţa acestor efecte adverse este cauzată de dezvoltarea haotică a
instituţiilor şi a necorelării funcţionării acestora cu ritmul şi amploarea
reformelor. Se ştie, de asemenea, că multe dintre ideile abordării terapiei de
şoc au fost aplicate ţărilor din America Latină, cu rezultate deloc
spectaculoase, măsurile de liberalizare au creat şomaj, sărăcie, politicile
monetare incoerente au dus la explozia inflaţiei, liberalizarea accelerată a
pieţei de capital a dus la intensificarea mişcărilor speculative ce au
destabilizat bugetele naţionale.
Adepţii abordării graduale a reformei, Michael Derxatripot şi Gabriel
Roland, consideră că interesul pentru acest tip de reformă se justifică atunci
când acceptarea politică a reformei globale fără termen implică compensaţii financiare excesive. Cu condiţia coerenţei în timp, apreciază ei,
„gradualismul poate să fie o politică optimală pentru un guvern reformator,
în prezenţa unei asimetrii a informaţiei, a lipsei unui angajament ferm asupra
liniei de conduită în viitor şi a constrângerilor de natură politică”255. Acest
tip de reformă, mai degrabă paternalistă, compensează pierderea de eficienţă din cadrul unei economii.
Dezbaterile pe tema strategiilor de tranziţie se desfăşoară pe mai
multe planuri. Protagoniştii strategiei iniţiale de reformă, ce continuă şi în
prezent, consideră că aceasta a avut un succes general acolo unde a fost
riguros implementată, iar problemele s-au amplificat ca urmare a ritmului
lent al implementării procesului de reformă. O altă concepţie este
îmbrăţişată de cei care în principiu sunt de acord cu strategia de reformă fundamentalistă a pieţei, dar nu sunt de acord cu câteva elemente specifice
de implementare; cei care cred că succesiunea obiectivelor şi viteza reformei
nu a fost corespunzătoare şi cei care cred că strategia globală s-a axat greşit pe accentuarea reformelor radicale, eliminând posibilitatea dezvoltării instituţionale graduale.
În afară de privatizare, discuţiile pe marginea reformei bazată pe
fundamentalismul de piaţă se focalizează pe stabilizarea macroeconomică. Această dezbatere este centrată pe adoptarea politicilor fiscale şi monetare
ferme şi care, conform criticilor, a exacerbat declinul producţiei, deficitul
255
Citat după Diana Hristache, Teorii ale tranziţiei, p. 25
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
124
schimburilor comercial şi creşterea arieratelor256
. Alte argumente arată că declinul producţiei reflectă condiţiile interne şi şocurile externe, iar politicile
macroeconomice ferme au pus bazele unei refaceri ulterioare mai rapide şi mai consistente a producţiei.
Dezbaterea pe tema succesiunii optime a paşilor reformei şi a vitezei
acesteia a revenit la stadiul iniţial „gradualism” versus „terapia de şoc”.
Criticii abordării „big-bang”, de exemplu Michael Chossudovsky257
,
argumentează că accentul pus pe viteza reformei distruge relaţiile
organizaţionale existente în întreprinderi, iar dezorganizarea creată contribuie semnificativ la colapsul producţiei. Acest colaps, în combinaţie
cu liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor, conduce la creşterea
sărăciei şi a inegalităţii veniturilor. Datorită incertitudinii create în procesul
de tranziţie, a succesiunii necorespunzătoare a paşilor reformei, s-au creat
condiţii care ameninţă macrostabilizarea economică. Alţi cercetători, ca de
exemplu Alen Gelb, Cherly Gray, Andres Aslund, combat aceste critici
susţinând că producţia era deja în scădere încă de la începutul perioadei de
tranziţie, iar relaţiile organizaţionale moştenite de la regimul comunist erau
necorespunzătoare pieţei, privatizarea şi restructurarea economiei în
ansamblu conduc la alocarea eficientă a resurselor şi la crearea premiselor
necesare creşterii şi dezvoltării economice258
. Ei susţin, de asemenea, că inechitatea socială şi cea economică sunt mult mai pronunţate în ţările unde
reformele au fost implementate parţial, iar corupţia distruge şi mai mult
echilibrul economic şi social al acestor ţări. Criticii teoriei fundamentaliste a pieţei
259 susţin că se subapreciază
importanţa şi dificultatea creării infrastructurii instituţionale necesare
sprijinirii operaţiilor pieţei libere. Astfel, crearea instituţiilor pieţei este un
proces de lungă durată care necesită o bază legală dar şi adaptarea în timp a
instituţiilor existente la noile realităţi economico-sociale. Din acest punct de
vedere, fundamentaliştii pieţei au fost criticaţi deoarece au eliminat instituţii care puteau fi folosite în fazele iniţiale ale procesului de tranziţie, au
256
J. Kregel şi colab, Şocul pieţei. O agendă pentru reconstrucţie economică şi socială în Europa Centrală
şi de Est, Editura Economică, 1995, p. 133 257
Vezi Lawrence P. King, The Emperor Exposed: Neoliberal Theory and De-modernization in
Postcommunist Society, Yale University, December 6, 2002, p. 8 258
Vezi N. F. Campos, F. Coricelli, Growth in transition: what we know, what we don’t, and what we
should, April 3, 2000, p. 7; A. Aslund, Building Capitalism, Cambridge University Press, New
York/Cambridge, England, 2002 p. 163 259
G. Roland, Transition and Economics. Politics, Markets and Firms, Cambridge, Mass: The MIT Press,
2000; Grzegory Kologko, From Shock to Therapy: The Political Economy of Postsocialist Transformation,
Oxford University Press, 2000; Marek Dabrowski, Stanislav Gomulka, Jacek Rustowski, Whence Reform?
A Critique of the Stiglitz Persspective, CASE Working Paper, Warsaw: Center for Social and Economic
Research, 2000; J. Kornai, Ten Years After the Road to a Free Economy: The Author’s Self-evaluation,
World Bank Annual Conference on Development Economics, Washington, April 2000
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
125
accentuat reformele financiare dure, au adoptat un cadru legal nou, neţinând
seama de durata şi dificultatea procesului implementării unui sistem juridic,
de amploarea reformei organizaţiilor guvernamentale, de dezvoltarea
spiritului concurenţial vechilor întreprinderi. Cercetători, ca de exemplu J.
Stiglitz260
arată că, în absenţa instituţiilor pieţei, eforturile de reformă sunt
adesea însoţite de consecinţe negative. A. Gelb şi C. Gray arată că, dimpotrivă, o abordare evolutivă a ţărilor din fosta regiune CAER este
improprie, iar transformarea economiilor centralizate în economii
concurenţiale este imposibilă fără un angajament ferm: „…nu există o
modalitate de a face schimbări în mod gradual, ci numai rapid”261
.
Adepţii aplicării graduale a măsurilor de reformă şi stabilizare
macroeconomică acordă o importanţă deosebită instituţiilor şi întreprinderilor existente în momentul de început al tranziţiei. Economiştii gradualişti neoinstituţionalişti aparţin mai multor şcoli de gândire, cum ar fi:
Social-democraţii apreciază că economia de piaţă este o construcţie
complicată care se bazează pe trei elemente: un întreg pachet de cerinţe,
îndreptăţiri, respectiv democraţia şi statul de drept După Amartya Sen
îndreptăţirile descriu o legătură între persoane şi bunuri care „legitimează”
accesul oamenilor la bunuri şi controlul asupra lor. Îndreptăţirile conferă oamenilor o pretenţie legală asupra bunurilor
262, premise pentru creşterea
ofertei, premise de drept, precum proprietatea privată şi dreptul contractual,
sistemul bancar şi regulile de joc ale schimbului, oferta fiind evantaiul de
posibilităţi alternative existente în zonele de activitate263
, precum şi relaţiile
dintre democraţie şi economia de piaţă, dintre politică şi economie. Pe de o
parte, se află partida ofertei, care crede că totul depinde de creşterea
economică, de multiplicarea bunurilor şi serviciilor, a calităţii şi varietăţii lor, iar pe de altă parte, partida îndreptăţirii ce arată că progresul se măsoară prin numărul oamenilor care au acces atât la pieţe, cât şi la viaţa publică şi socială264
. Transformarea structurală a economiei necesită construirea unei
economii de piaţă funcţionale care presupune privatizarea, reforma
sistemului bancar şi a sistemului fiscal, precum şi construirea pieţelor
financiare şi restabilirea echilibrului macroeconomic. O reformă monetară ar
fi putut fi o soluţie în cazul în care excesul de masă monetară ar fi fost
convertit în credite pentru întreprinderi în vederea intensificării procesului
260
J. Stiglitz, Whither Reform?, World Bank Annual Conference on Development Economics, Washington,
Aprilie 1999 261
A. Gelb, Charly Gray, The Transformation of Economics in Central and Eastern Europe, World Bank
Policy and Research, Series No. 17, Washington, 1991 262
A. Sen, Food, Economics and Entitlements, Lloyd Bank Reviw, aprilie 1986, p. 16 263
R. Dahrendorf, Conflictul social modern, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 22 264
Ibidem, p.28
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
126
de reconstrucţie economică; totodată, eliminarea rapidă a inflaţiei este
singura soluţie de înlăturare a excesului de masă monetară. Cu sau fără sprijin serios din partea instituţiilor financiare internaţionale, restructurarea
s-a transformat gradual, într-un proces în urma căruia privatizarea devine „o
complexă structură de proprietate, implicând bănci, fonduri de investiţii, întreprinderi terţe, agenţii pentru gestionarea proprietăţilor statului şi autorităţilor locale, adică o reţea de proprietate multiplă”265
. Din punct de
vedere economic, privatizarea nu a produs întotdeauna eficienţă economică dar, în mod sigur, a creat condiţiile unei noi structuri economice eficiente.
Modul cum este conceput procesul de privatizare, costurile sociale pe care le
generează diferă de la ţară la ţară, fiind influenţate de reforma instituţională. Instituţionaliştii consideră că economia de piaţă este rezultatul unui
proces complex ce combină virtuţile pieţei libere cu rigorile şi limitele
instituţiilor, în încercarea de a depăşi neajunsurile create de abordarea big-
bang, caracterizată printr-o încredere excesivă în caracterul autoreglator al
pieţei. J. Buchannan admite că este important să se construiască un sistem de
incitaţii care să favorizeze inovaţia şi ameliorarea continuă a metodelor de
producţie şi de calitate a produselor. Aşteptările, valorile şi comportamentele economice în economiile foste comuniste au fost de o
jumătate de secol construite pe instituţii numite „socialiste” care continuă să determine într-o mare măsură reacţiile la reformele economice
266. Premisele
teoretice ale acestui curent de gândire, în opinia economiştilor W. A. Atkins
şi A. Crăiuţu, se referă la importanţa comportamentelor economice şi nu a
preţurilor în analiza economică, a cutumelor şi a altor norme extra-
economice ce influenţează comportamentele economice, precum şi a
conflictelor de interese ce explică anumite procese şi fenomene
economice267
. Mc Kinnon, J. Stiglitz, J. Buchannan, R. Boyer au apreciat că doar liberalizarea preţurilor împreună cu privatizarea nu sunt suficiente
pentru instituirea economiei de piaţă, fiind nevoie şi de instituţii specializate
în consens cu principiile pieţei libere. J. Stiglitz, susţinător al abordării gradualiste a trecerii la economia de piaţă, subliniază importanţa cunoaşterii
şi implementării principiilor economiei de piaţă coroborate cu dezvoltarea
instituţiilor şi mecanismelor necesare funcţionării optime a pieţelor.
Strategia sa de dezvoltare268
este diferită de cea promovată de FMI
cunoscută şi sub denumirea de „terapie de şoc” care a condus în cele din
urmă la scăderea producţiei şi creşterea sărăciei, bazată pe privatizarea
265
I. N. Sava, op. cit., p.90 266
Ana Bal, Economii în tranziţie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 31 267
Idem, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 340 268
J. Stiglitz, Wither Socialism?, Cambridge, MIT Press, 1995, p. 267
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
127
rapidă prin metoda voucher, aplicarea de măsuri monetare restrictive,
reducerea cheltuielilor sociale; Strategia de dezvoltare propusă de J. Stiglitz
se bazează pe stabilirea unui larg consens între reformele instituţionale,
realizarea pas cu pas a privatizării şi restructurării vechilor structuri etatiste
şi asigurarea protecţiei sociale populaţiei.
În opinia instituţionaliştilor269
era mai importantă reforma graduală a
preţurilor, iniţiată prin efectuarea unei revizuiri administrative a lor, urmată de liberalizarea acestora după o perioadă de îngheţare. Ei considerau
importantă menţinerea unui control mai îndelungat al preţurilor şi al
salariilor, al cursului de schimb, îndeosebi în cazul existenţei unei inflaţii alimentate de costuri. Principalul lor argument împotriva liberalizării bruşte
a preţurilor îl reprezenta existenţa unor structuri monopoliste în economiile
de tranziţie, precum şi dezechilibrul cronic existent în unele ţări între oferta
şi cererea de mărfuri, oferta fiind subdimensionată. Instituţiile sunt înţelese drept elemente ale societăţii constituite din stat,
familie, monopoluri, partide politice, asociaţii ale salariaţilor, sindicate,
obiceiuri, tradiţii, ce apar ca „invarianţi sociali” cu rol determinant în
evoluţia vieţii economice270
. Mancur Olson subliniază importanţa
instituţiilor în funcţionarea unei economii de piaţă moderne în ţările în
tranziţie, atât în crearea cadrului economico-social necesar funcţionării mecanismelor pieţei, cât şi în crearea pieţelor prin liberalizare şi dereglementare
271 Introducerea măsurilor de dereglementare şi
macrostabilizare trebuia însoţită de reforme instituţionale şi structurale, într-
o construcţie contrapunctică272, având ca scop consolidarea eficienţei
funcţionării mecanismelor de piaţă ca ansamblu. Economiile în tranziţie se
caracterizau prin lipsa de cunoaştere a indivizilor şi a organizaţiilor,
moştenire de ansamblu a sistemului centralizat, dar şi prin „eşecuri de
coordonare” implicate de schimbarea sistemică, cauzate de caracterul
imperfect al informaţiilor şi al pieţelor273
. Măsurile de liberalizare creau
fundamentele pieţelor, dar fără instituirea unor mijloace de “reglementare”
prin construcţia instituţională, nu conduceau la eficientizarea mediului
economic. „Întârzierea instituţională” specifică ţărilor în tranziţie, în opinia
lui D. Dăianu, indică, pe de o parte, inexistenţa cunoaşterii specifice a
indivizilor şi a societăţii pe ansamblu şi constrângerile asupra schimbărilor
instituţionale reale şi, pe de altă parte, evidenţiază faptul că un sistem poate 269
V. Komarek, Shock Therapy Is the Wrong Treatment, International Herald Tribune, 1993; 270
A. Taşnadi, Claudiu Doltu, Mirajul neoclasicismului, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 224 271
M. Olson, Big Bills Left on the Sidewalk: Why Some Nations are Rich and Others are Poor?, în Journal
of Economic Perspectives, 1996, vol. 10, nr. 2 272
Ana Bal, Economie mondială, p. 344 273
D. Dăianu, Fragilitatea instituţională, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti, 1999, p. 5
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
128
devia suficient de la „ un culoar ideal de evoluţie”274
.
Reformele instituţionale au pus bazele reformelor structurale, derulate
în două etape, având în vedere complexitatea lor. Prima etapă (anii 1990-
1993) a fost cea a adoptării legilor esenţiale privind crearea instituţiilor şi mecanismelor specifice unei economii funcţionale de piaţă, în ţări precum
Polonia, Ungaria şi Cehia. Comparativ cu acestea, în România reformele
instituţionale şi structurale au debutat ezitant. Cea de-a doua etapă a vizat
accelerarea privatizării şi restructurării firmelor de stat, cu viziuni diferite în
ţările în tranziţie: restructurare prin privatizare, în Cehia şi Ungaria, sau
privatizare după restructurare, în Polonia şi România, restructurarea şi privatizarea băncilor, trecerea la armonizarea legilor cu cele din Uniunea
Europeană în baza prevederilor din Acordurile Europene, reformarea
sistemului de protecţie socială, consolidarea pieţei de capital.
În esenţă, modificările instituţionale şi structurale vizează: reinstituirea
dreptului de proprietate privată care creează premisele unei alocări eficiente
a resurselor prin corelarea stimulentelor cu rezultatele activităţii economice,
aşa cum arăta J. Buchannan: „Persoanele vor fi interesate, vor menţine şi dirija în mod corespunzător resursele productive numai dacă există o relaţie
reciprocă între efortul cheltuit şi recompensa anticipată”275; crearea şi
protejarea concurenţei, edificarea unor pieţe concurenţiale, care presupune
libera negociere şi stabilire a preţurilor bunurilor şi serviciilor pe diferite
pieţe; reconceperea rolului statului, de garant al drepturilor şi libertăţilor
individuale, de supraveghetor al respectării şi aplicării principiilor
libertăţilor economice; construirea raporturilor sociale care să asigure
echilibrul social în ţările în tranziţie; schimbări profunde de mentalităţi şi comportamente pentru toate categoriile sociale.
Abordările instituţionale subliniază importanţa reglementării pieţelor în
economiile în tranziţie, fără a accentua menţinerea unei intervenţii masive şi directe a statului în economie prin practicarea de subvenţii sau a altor
pârghii economice ce distorsionează libera concurenţă, încurajând practicile
neloiale şi corupţia.
Dualiştii, în frunte cu J. Kornai, înscriindu-se pe aceleaşi coordonate cu
instituţionaliştii, consideră că economia de piaţă trebuie să se constituie în
mod organic; admiţând că sectorul de stat ar rămâne preponderent pentru un
timp, în comuniune cu cel privat, iar fiecare dintre ele ar avea un sistem de
management diferit276
, finalitatea ar fi fost instituirea unui sector mixt, în
274
Ibidem, p. 5 275
Citat după I. Popa (coordonator), Tranziţie şi reformă, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 82 276
J. Kornai, The road to a free market economy, World Economic Outlook, 1990
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
129
care să se regăsească armonios eficienţa şi beneficiile proprietăţii private cu
cele ale statului: protecţia socială, reglementările din sistemul juridic,
coordonarea şi administrarea bunurilor publice.
Evoluţioniştii au subliniat că organizaţiile economice au nevoie de un
timp de adaptare la noile condiţii pentru a-şi schimba comportamentul; ei
pledează pentru politici de transformare care să nu distrugă vechile instituţii şi organizaţii care se pot adapta. Filosofia politică care ghidează această tranziţie este: „nu distruge nimic înainte de a avea un înlocuitor care merge
bine”277
.
Se poate aprecia că şi în statele foste socialiste există, totuşi, o
moştenire pozitivă: capitalul uman; distribuirea veniturilor care se putea
realiza, ca principiu, mult mai echitabil decât în ţările capitaliste,
consideraţie acceptabilă numai dacă eliminăm comparaţiile de ordin
statistic; securitatea socială cu caracter universal, care garanta dreptul la
muncă şi la veniturile din muncă. Aceste aspecte favorabile reflectă priorităţile politicilor sociale practicate în fostele state comuniste care se
pare că, în procesul de trecere la economia de piaţă, vor fi aproape eliminate.
Siguranţa socială va fi mult afectată datorită mutaţiilor ce se produc în
structura producţiei, a proprietăţii, ceea ce face procesul de tranziţie deosebit
de dificil.
Avantajul terapiei graduale este, în principal, de ordin social-politic,
însă prelungirea perioadei de tranziţie poate spori rezistenţa unor categorii
sociale la măsurile de reformă aplicate, dacă în economie continuă să persiste dezechilibre puternice (inflaţie ridicată, penurie de ofertă). Uneori,
caracterul gradual al reformei a fost identificat, în mod greşit cu
temporizarea, amânarea procesului de luare a deciziilor, ceea ce a întârziat
aplicarea unor măsuri necesare.
La rândul său, terapia de şoc prezintă pericolul unor tulburări sociale,
datorită scăderii bruşte a veniturilor şi a economisirilor reale ale populaţiei,
pericol ce poate fi înlăturat dacă situaţia economică se redresează rapid.
Alături de curentul neoinstituţionalist, se remarcă curentul neoliberal,
abordând tranziţia ca pe un proces de încorporare a elementelor etatiste
economiei de piaţă libere, pure.
Astfel, adepţii economiei sociale de piaţă, ca formă a liberalismului
vest-german, pledează pentru crearea unei economii mixte cu unele măsuri
de protecţie socială pentru populaţia dezavantajată, creşterea productivităţii întreprinderilor mici şi mijlocii, creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor,
277
V. Bunce, Sequencing of Political and Economic Reforms, în J.P. Hardt; R.F. Kaufman, East-Central
European Economies in Transition. Raport pentru Comitetul Economic Mixt al Congresului SUA, New
York, 1995
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
130
liberalizarea comerţului exterior. Economia socială de piaţă nu ar fi altceva
decât un liberalism ale cărui disfuncţii sunt corijate de intervenţia statului în
vederea conservării societăţii civile278
. J. Galbraith consideră că „mâna
invizibilă” a lui Adam Smith nu este suficientă pentru funcţionarea eficientă a economiei; el invocă implicarea directă a statului în vederea atenuării disfuncţionalităţilor pieţei libere, prin faptul că „Noul socialism este impus
de împrejurări, iar împrejurarea care îl impune este rămânerea în urmă a
sistemului pieţei”279
. În prezent „principala pledoarie pentru socialism s-a
destrămat. Dacă socialismul nu mai poate fi nicidecum considerat o
structură viabilă a unei societăţi perfecte, sau cel puţin realizabile, nici
capitalismul, în forma sa clasică nu mai îndeplineşte această condiţie.”280
.
Adepţii economiei sociale de piaţă ca Anghel Rugină, M. Allais, J. Galbraith
sunt de acord că virtuţile pieţei se regăsesc mult mai bine într-o economie
liberă, democratică în care elementul social nu este defavorizat. J. Galbraith
aprecia că „Sistemul pe care cei din Europa Centrală şi de Răsărit îl pot
întâlni în ţările din Vest şi din Japonia nu este capitalismul în forma sa
elementară şi primitivă. E un sistem profund modificat prin ameliorarea
serviciilor sociale, prin adăugiri la venituri şi prin controlul public”, iar
Lionel Stoleru susţine că „Dacă o transformare brutală a unei economii de
stat în economie particulară apare exclusă, permiterea imediată a apariţiei
întreprinderii particulare este, dimpotrivă, indispensabilă”281.
Economia socială de piaţă se poate identifica cu „a treia cale”282
între
capitalism şi socialismul de stat, model care funcţionează în China unde
reformele graduale, în etape, aplicate mai întâi în sectoarele cu deficienţe
economice profunde, au condus la o creştere economică anuală de 8
procente, succes care l-a făcut pe economistul Deng Xiaoping să aprecieze
că statul chinez a „traversat râul simţind fiecare piatră din el”283
, sau în
Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia. Maurice Peston arată că economiile
occidentale sunt denumite mixte pentru că atât sectorul privat, cât şi cel
public sunt la fel de largi. Economia mixtă e un hibrid între socialismul pur
şi capitalismul pur284
. Acest model economic are două caracteristici
importante: prima, forma de proprietate, cea mixtă, care operează în
condiţiile unei economii de piaţă cu elemente de coordonare etatistă, fiind
eficientă datorită concurenţei create între cele două sectoare, iar cea de-a
278
A. Taşnadi, Economia socială de piaţă, Editura ASE, Bucureşti, 1997, p.21 279
J. Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.356 280
Idem, Societatea perfectă, Editura Eurosong&Book, Bucureşti, 1997, p.24 281
Vezi Sultana Sută-Selejan, Doctrine economice, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 189 282
Vezi Diana Hristache, Teorii ale tranziţiei, p. 124 283
Reform: Ehat pace works, în Finance and Development, septembrie 2004 284
Vezi A. Taşnadi, C. Doltu, Mirajul neoclasicismului, p. 202
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
131
doua, nivelul de impozitare mai ridicat decât în sistemul economiei de piaţă liberă, în acest fel realizându-se o protecţie socială mai însemnată. După cum arăta Hayek în „Drumul către servitute”, atât capitalismul
cât şi socialismul „devin unelte slabe şi ineficiente dacă sunt incomplete. Ele
sunt principii care furnizează soluţii alternative ale aceleiaşi probleme, iar
un amestec al celor două înseamnă că nici unul nu va funcţiona real şi că rezultatul va fi mai rău decât dacă fiecare ar fi acţionat separat. Or, pentru a
exprima diferenţele, planificarea şi competiţia pot fi combinate doar prin
planificare pentru competiţie şi nu prin planificare împotriva competiţiei”285
.
Pentru R. Dahrendorf nu există nici un „sistem” care să poată fi numit
„economie socială de piaţă”286, ci doar o realitate care a apărut în împrejurări
speciale, în special după căderea comunismului în Sud-Estul Europei, dar nu
în mod necesar unice, din combinarea principiilor economiei de piaţă, ale
liberalismului, cu principii de solidaritate şi asistenţă socială. Majoritatea
societăţilor care au pornit-o târziu pe drumul dezvoltării economice moderne
se află pradă unor contradicţii dureroase ale raportului dintre economic şi politic
287, clasa politică, interesată de menţinerea puterii, reprimă toate
mişcările spontane ale economicului şi ale cetăţenilor în manifestarea
acestora spre o economie modernă, concurenţială. Întâlnim critici foarte dure la adresa economiei sociale de piaţă formulate în special de liberali, care susţin că economia de piaţă, sprijinită de stat, acel capitalism privat şi care face afaceri profitabile graţie bunelor
sale relaţii (remunerate) cu puterea politică, adică puterea care îl protejează în lupta cu concurenţa internă şi externă nu poate conduce la eficientizarea
economiei, ci la instalarea capitalismului de faţadă, al proprietăţii particulare
lipsite de riscuri, dat fiind că există în absenţa economiei de piaţă sau cu un
minimum de condiţii impuse de aceasta288
.
Programul reformelor postcomuniste a evidenţiat că, din punct de
vedere politic, s-a dorit o rupere radicală de trecut din partea ţărilor în
discuţie, în timp ce, din punct de vedere economic, FMI a promovat o
viziune economică neoclasică, monetaristă, ca fiind cea mai adecvată economiilor acestor ţărilor. Credibilitatea programelor de reformă a fost
asigurată, pe plan intern, de sistemul politic existent la guvernare, iar pe plan
extern de preluarea, în cea mai mare parte, a recomandărilor instituţiilor
financiare internaţionale. În scurt timp, s-a dovedit că nu orice guvern din
Centrul şi Estul Europei este capabil să înfăptuiască reforme în termenii
285
F. Hayek, Drumul către servitute, p. 55 286
A. Taşnadi, Economia socială de piaţă, p. 23 287
R. Dahrendorf, Conflictul social modern, Editura Humanitas, Bucureşti, 1988, p. 141 288
J. F. Revel, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 237
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
132
aşteptărilor FMI, fiind necesare ajustări atât la nivel politic cât şi la nivelul
strategiei de reformă. Astfel s-au înregistrat schimbări de tactică, dar
concepţia generală a reformei a rămas aceeaşi. O excesiv de rapidă liberalizare s-a dovedit costisitoare, economic şi politic, ceea ce a contribuit
la dezechilibre economice accentuate în unele ţări în care restructurarea s-a
soldat cu costuri sociale insuportabile.
Trebuie remarcat că aceste abordări reprezintă tendinţe, reguli
generale, iar rezultatul final al transformării sistemice diferă de la ţară la
ţară, fiind rezultatul îmbinării diferitelor politici şi instrumente economice
aplicate de autorităţile naţionale.
3.2.Asistenţa FMI în procesul de tranziţie
la economia de piaţă concurenţială
Acţiunea FMI în ţări din centrul şi Estul Europei era deosebit de
limitată înainte de începutul anilor ’90. Cehoslovacia figura printre primii
membri ai FMI, dar a fost exclusă în anul 1954 când războiul rece dintre
SUA şi URSS se intensificase; Iugoslavia, membră a FMI încă din anul
1945 şi România din anul 1972, au avut unele relaţii cu FMI (înainte de
1990, România a încheiat trei acorduri cu FMI), nefinalizate însă; în anii ’80
se conturează un început de colaborare a FMI cu unele ţări din fostul bloc
sovietic, ţări în care se contestă planificarea centralizată, respectiv cu
Ungaria (1982) şi cu Polonia (1986). Participarea activă a ţărilor din Europa
Centrală şi de Est la FMI se realizează efectiv după anul 1990, când acestea
proclamă democratizarea vieţii lor politice. După căderea cortinei de fier,
numărul membrilor FMI creşte cu 25, fiind cea mai importantă creştere de
după anii ’50.
Când ţările central şi est europene au demarat procesul de tranziţie,
ele au solicitat asistenţă financiară de la instituţii financiare internaţionale,
inclusiv de la FMI. Pachetul de măsuri de asistenţă elaborat de FMI
cuprinde un sistem de modele şi politici derivate din teorii heterodoxe,
aplicabile în funcţie de realităţile şi necesităţile economico-sociale proprii
fiecărei ţări membre. Mixul de politici conţine atât politici ale FMI,
referitoare la asistenţa pentru redresarea balanţelor de plăţi şi la facilităţile
financiare care privesc stabilizarea monetară pe termen scurt, cât şi politici
ale Băncii Mondiale, referitoare la asistenţa acordată ţărilor în curs de
dezvoltare pentru ajustări structurale şi dezvoltare economică pe termen
lung. Programele de stabilizare asistate de FMI sunt susţinute pe termen
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
133
lung şi de Banca Mondială, fiind evident, în urma experienţei ţărilor aflate în
tranziţie, că efortul de stabilizare monetară nu poate avea rezultate
concludente şi durabile dacă nu este completat şi sprijinit prin măsuri
structurale.
Programele FMI cuprind pachete de programe şi măsuri de reformă cunoscute sub denumirea de condiţionări, făcându-se distincţia clară între
obiective, sarcini şi instrumente289
. Obiectivele urmărite în cadrul
programelor sunt: eliminarea inflaţiei şi creşterea economică, reechilibrarea
balanţei de plăţi pe termen scurt şi mediu, ajustarea datoriilor externe, având
ca sarcini stabilizarea economică şi ajustarea structurală, respectiv adaptarea
nivelului cheltuielilor agregate la nivelul resurselor bugetare disponibile,
atât structural, cât şi cantitativ, utilizându-se instrumente monetar-financiare,
ca reducerea masei monetare, a cheltuielilor bugetare, devalorizarea
monedei naţionale, întărirea disciplinei financiare, ajustarea ratei dobânzii, a
ratei de schimb şi a ratei fiscalităţii, dar şi structurale, ca cele privind
liberalizarea, privatizarea, ajustarea politicilor sectoriale.
În vederea sprijinirii etapei iniţiale a procesului de tranziţie, FMI a
creat o nouă facilitate de finanţare, Facilitatea de Transformare Sistemică (FTS), pentru o perioadă de timp limitată (1993-1995), cu condiţii mai puţin
severe şi care constituie un început pentru accesul mai larg la facilităţile
Fondului. Această facilitate are ca scop finanţarea ţărilor în curs de tranziţie
care se confruntă cu dificultăţi ale balanţei de plăţi din cauza dispariţiei
relaţiilor comerciale tradiţionale din cadrul CAER-ului sau din cauza
creşterii costurilor energiei importate. În cadrul FTS cele mai utilizate sunt
acordurile stand-by ce se încheie cu ţările aflate în dificultate, pe baza unui
program de reformă, prin deschiderea unei linii de credit pe termen mediu
(3-5 ani) în condiţii relativ favorabile. Disponibilizarea tranşelor de credit se
face în funcţie de îndeplinirea criteriilor de performanţă înscrise în
memorandumul încheiat cu FMI. De asemenea, în anul 1999 FMI introduce
o nouă facilitate, Programul de Evaluare a Sectorului Financiar (FSAP), în
conformitate cu prevederile articolului IV din Statutul FMI referitor la
consultările cu ţările membre, în vederea întăririi arhitecturii sistemului
financiar internaţional şi implicit al ţărilor membre, ca măsură de prevenire a
crizelor monetar-financiare prin adoptarea şi implementarea de standarde şi coduri internaţionale sub egida FMI în special în ţările cu performanţe
economice în realizarea procesului de tranziţie, ca Ungaria, Cehia, Polonia
şi Slovenia290
.
289
W. L. David, The Macroeconomica of Stabilization, Structural Adjustment, and Economic
Development, Praeger, New York, 1985 290
D. Iakova, Nancy Wagner, A Framework for Financial Stability, Washington DC, 2002, p. 93
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
134
Trăsăturile definitorii ale acestui program sunt291
: în scopul prevenirii
crizelor, FSAP se concentrează pe soliditatea şi stabilitatea sistemului
financiar ca întreg. De asemenea, FSAP evaluează factorii care pot face
sistemul financiar vulnerabil la instabilitate şi sugerează măsurile de
reducerea vulnerabilităţii sistemului, precum şi priorităţile de dezvoltare;
FSAP stabileşte legătura între direcţia de dezvoltare a sistemului financiar şi cea de stabilitate macroeconomică; FSAP implică o evaluare a monitorizării şi implementării standardelor, statutului, politicilor sistemului financiar;
FSAP constituie un cadru de asistenţă în succesiunea operaţiunilor şi a
reformelor din sectorul financiar.
Scopul FSAP este îmbunătăţirea mediului macroeconomic, a structurii
instituţiilor financiare, a pieţelor financiare, a procedurilor manageriale de
cuantificare şi stabilire a riscului, a reglementărilor juridice specifice pieţei
financiare (în ceea ce priveşte standardele, statutul, politicile pieţei
financiare), a măsurilor de prevenire a crizelor financiare, a reformelor în
vederea minimizării riscurilor şi a vulnerabilităţii sistemului financiar.
Programul îşi propune să prognozeze posibilele crize, evitând astfel costuri
financiare şi sociale însemnate, identificând şi dezvoltând un set de
indicatori de eficienţă ai sistemului financiar internaţional292
. Indicatorii
utilizaţi în acest scop, denumiţi indicatori macroprudenţiali, furnizează informaţii privind starea sistemului financiar dar şi a agregatelor
macroeconomice, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, în scopul
identificării cauzelor producerii crizelor economico-financiare. Astfel, sunt
analizaţi şi evaluaţi indicatori ca balanţa de plăţi, creşterea economică, rata
inflaţiei, rata dobânzii, cursul de schimb. În acest sens, se impun standarde
în domeniile supravegherii bancare, sistemului de plăţi, asigurări, titlurilor
de valoare, transparenţei politicilor monetare şi financiare.
De-a lungul procesului de tranziţie, instituţiile internaţionale, în
special FMI şi Banca Mondială, ca şi alţi creditori internaţionali, au extins
considerabil tehnicile de asistenţă, în principal în sprijinirea eforturilor
autorităţilor naţionale pentru a construi instituţiile economice necesare unei
bune funcţionări a economiei de piaţă. FMI a ajutat la elaborarea legislaţiei
şi a asigurat asistenţă tehnică în principal în domeniul legislativ. În ceea ce
priveşte sectorul financiar, FMI a încurajat transformarea băncilor de stat
existente în sistemul cu economie planificată centralizat, întru-un sistem
bancar viabil, în care să funcţioneze banca centrală şi sistemul băncilor
291
R. A. Feldman, C. Maxwell Watson, A Framework for Financial Stability, IMF,Washington, 2002, p.
92 292
Helen Chin, „Macroprudential indicators can play a crucial role in measuring health of financial
system”, IMF Survey, 3 iulie 2000
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
135
comerciale, precum şi introducerea sistemului nou de plăţi. De asemenea,
acordă asistenţă ţărilor pe probleme de supraveghere bancară, reguli de
prudenţă bancară, management valutar, instrumente de politică monetară. În
domeniul fiscal, FMI a participat la stabilirea cuantumului rezervelor
minime obligatorii, a sistemului de taxe precum şi a unui ghid de
îmbunătăţire a managementului taxelor administrative şi a cheltuielilor
publice. În ceea ce priveşte sistemul macroeconomic, FMI a contribuit la
stabilirea unui nou sistem de conturi naţionale, fundamentarea preţurilor pe
cerere şi ofertă, definirea balanţelor de plăţi, consolidarea funcţiilor
finanţelor publice, implementarea unor sisteme informaţionale funcţionale.
Componentele de condiţionare ale programelor de reformă conţin şi elemente de dezvoltare organizaţională şi instituţională, ca dezvoltarea
băncii centrale, a trezoreriei, a sistemului fiscal, financiar, statistic. Criteriile
de performanţă sunt stabilite pe baza variabilelor macroeconomice,
cantitative, coroborate cu elemente structurale, de ordin calitativ, respectiv
performanţele structurale. Multe dintre performanţele structurale sunt de
natură instituţională, cum ar fi crearea de organizaţii necesare reformării sistemului financiar, fiscal, vamal, de schimb extern, comercial, managerial,
dar şi crearea cadrului instituţional necesar privatizării şi reformării instituţiilor publice.
În Tabelul nr. 1 sunt prezentate tipurile de condiţii macroeconomice şi structurale din cadrul acordurilor FMI, în perioada 1993-1997. Se observă existenţa unui număr ridicat de condiţionări de ordin macroeconomic, ceea
ce evidenţiază gravele dezechilibre macroeconomice, cu repercusiuni severe
asupra performanţelor economice, atât pe termen scurt, cât şi pe termen
mediu şi lung. Aceste condiţionări macroeconomice au fost dublate de
criterii de performanţă structurală menite să întărească fiabilitatea
reformelor.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
136
Condiţiile FMI în acordarea asistenţei ţărilor în tranziţie
Tabelul nr. 1 Criterii de performanţă Performanţe structurale (PS)
Ţara Tipul de
aranjament
Macroeco
nomic
Legislaţie,
altele
Tipul de aranjament Comerţ/Sistemul
valutar
Marketing Întreprinderi
publice
Taxe/Chel
tuilei
Sectorul
financiar
Privatizare Altele Total
PS
Ţările
Baltice
26 - 2 1 0 2 3 1 1 11
Estonia Stand-by 16 - Stand-by 2 3 1 6 2 3 1 18
Letonia Stand-by 42 42 Stand-by 1 0 0 1 0 0 1 3
Lituania Stand-by,
Facilităţi extinse de
finanţare
21 8 Facilităţi extinse de
finanţare
2 1 0 0 6 1 1 11
Ţări Est-
Europen
e
23 - 2 1 2 7 7 5 2 25
Bulgaria Stand-by 18 - Stand-by 3 3 2 3 7 6 4 28
Croaţia Stand-by,
Facilităţi extinse de
finanţare
35 - Stand-by, Facilităţi extinse de finanţare
1 0 0 4 8 6 1 20
Cehia Stand-by 4 - - - - - - - - - -
Ungaria Stand-by 33 - Stand-by 1 0 0 12 0 2 0 15
Macedon
ia
Stand-by,
Facilitatea de
Ajustare
Structurală Extinsă
5 - Stand-by, Facilităţi extinse de finanţare
0 1 0 13 10 4 8 36
Polonia Stand-by 11 - Stand-by 3 0 1 5 4 3 1 17
Români
a
Stand-by 52 - Stand-by 1 1 8 7 11 6 0 34
Sursa: Fischer Sahay-Calvo Conference- 14 Aprilie, 2004
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
137
Din datele prezentate se observă că România, comparativ cu celelalte
ţări est-europene aflate în proces de tranziţie la economia concurenţială de
piaţă, trebuie să îndeplinească un număr suficient de mare de criterii de
performanţă, atât macroeconomice, cât şi structurale, fiind depăşită doar de
Macedonia. Acest fapt evidenţiază gravele dezechilibre existente în economa
românească, în special în sectorul financiar (pentru care există 11 criterii
structurale de îndeplinit), în sectorul întreprinderi, existând întârzieri în
aplicarea programelor de restructurare şi privatizare, în modul de colectare a
taxelor şi impozitelor, ceea ce diminuează eficienţa de ansamblu a economiei
româneşti.
În Tabelul nr. 2 este prezentătă asistenţa tehnică acordată de FMI
economiilor în tranziţie în perioada 1989-2003, în vederea implementării infrastructurii instituţionale necesare funcţionării economiei de piaţă concurenţiale.
Asistenţa FMI în ţările Central Europene şi Baltice în perioada 1989-2003
Tabel nr.2 Asistenţă în domeniul
fiscal
Asistenţă în domeniul
financiar
Asistenţă în domeniul
statistic
Europa Centrală
1989-1991 7,1 11,6 1,2
1992-1995 20,7 25,2 4,9
1996-1999 13,1 20,1 4,5
2000-2003 19,2 19,7 8,4
Ţările baltice
1989-1991 - 0,3 -
1992-1995 7,6 9,6 5,7
1996-1999 2,8 7,6 -
2000-2003 1,4 1,7 -
Sursa: Raport FMI, aprilie 2004
Cele mai multe programe au fost aplicate în domeniul financiar în
perioada 1992-1995, pentru realizarea unei infrastructuri viabile în acest
domeniu necesar atragerii de capitaluri, acordării de credite în vederea
susţinerii creşterii şi dezvoltării economice pe termen mediu şi lung. Tot în
această perioadă se remarcă asistenţa în domeniul fiscal, în special pentru
fluidizarea mediului de afaceri, reducerea poverii fiscale atât pentru
persoanele fizice, cât şi juridice, în vederea creşterii puterii de cumpărare,
încurajării cererii şi ofertei de bunuri şi servicii.
La începuturilor anilor 1990, ţările aflate în tranziţie la economia de
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
138
piaţă concurenţială prezintă o serie de trăsături comune, dar şi diferenţieri
cauzate de tipuri de planificare centralizată diferite din punct de vedere al
relaxării controlului direct şi al opţiunilor de politică economică, care explică valorile inegale ale venitului pe locuitor, modalitatea de funcţionare a
instituţiilor publice şi private, dezechilibrele la nivel micro şi macroeconomic.
În Tabelul nr. 3 sunt prezentate condiţiile iniţiale pe care fiecare ţară le
înregistra la începutul perioadei de tranziţie, însoţite de un indice al lor
calculat de BERD pe baza unei analize detaliate a unor factori ca nivelul de
dezvoltare economică şi instituţională, dezechilibrele macreconomice,
înzestrarea cu resurse naturale, dependenţa comerţului de CAER. Acest
coeficient nu are o valoare ştiinţifică, ci doar orientativă; valorile negative
arată existenţa unei încordări structurale293
, aversiune faţă de schimbare, ce
necesită ample reforme macroeconomice şi structurale, în timp ce valorile
pozitive şi crescătoare arată existenţa unor condiţii favorabile implementării şi funcţionării eficiente a mecanismelor specifice economiei de piaţă.
Condiţiile iniţiale
Tabel nr.3 Ţara în
tranziţie
Anul de
început al
tranziţiei
Anul
de
început
al
comuni
smului
Ponderea
industriei
în PIB în
anul 1990
Indicele
de
liberalizar
e în
anul1989
Inflaţia
reprimată1
1987-
1990
Piaţa
neagră a
carburanţilor în anul
1990(%)
Paritatea
puterii de
cumpărare
Venitul pe
cap de
locuitor
(Dolari
SUA)
1989
Indicele
condiţiilor
iniţiale
Înzestrarea
cu resurse
naturale
Bulgaria 1991 1947 0,59 0,13 18,0 921 5 2,1 săracă Cehia 1991 1948 0,58 0,00 -7,1 185 8,6 3,5 săracă
Ungaria 1990 1948 0,36 0,34 -7,7 47 6,81 3,3 săracă Polonia 1990 1948 0,52 0,24 13,6 277 5,150 1,9 moderat
România 1991 1948 0,59 0,00 16,8 728 3,47 1,7 moderat
Slovacia 1991 1948 0,59 0,00 -7,1 185 7,6 2,9 săracă Slovenia 1990 1945 0,44 0,41 12,0 27 9,2 3,2 săracă
Sursa: Alan Gelb and the team, „Circumstances and Choices: The role of initial conditions and policies in
transition economics”, Washington: World Bank 1 Inflaţia reprimată se calculează ca procent din modificarea ratei medii a salariilor, mai puţin modificarea PIB
real, în perioada 1987-1990
România, la fel ca toate celelalte ţări est-europene, a început procesul de
tranziţie la economia funcţională de piaţă la începutul anilor 1990, fără a
dispune de elemente de piaţă liberă, ca în cazul Ungariei sau Poloniei, cu un
grad ridicat de industrializare a economiei (0,59), puternic energofagă, ce 293
D. Dăianu, Structură, încordare şi dinamică macroeconomică, Centrul Român de Politici Economice,
Bucureşti, 2000, p.2
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
139
producea fără să ia în considerare cerinţele pieţei, alocarea eficientă a
resurselor. Acest fapt este specific ţărilor foste comuniste. Din datele
evidenţiate în tabel, se observă că România, ţară moderată în resurse naturale
(indicele condiţiilor iniţiale fiind 1,7, pe o scară de la 1 la 4, 4 fiind valoarea
maximă), prezenta grave dezechilibre economice, ca inflaţie reprimată, structuri de piaţă subterană, întâlnite în special pe piaţa carburanţilor, putere
de cumpărare scăzută, comparativ cu celelalte ţări. La începutul anilor 1990 cea mai mare parte a ţărilor foste comuniste se
confruntau cu dezechilibre economice grave, inflaţie, necorelarea producţiei
de bunuri şi servicii cu cererea externă, din cauza nivelului scăzut de
productivitate, necompetitivitatea ofertei interne, existenţa unor costuri sociale
ridicate, protecţie socială inadecvată, cu influenţe negative asupra deficitului
bugetar, şomaj, cauzat atât de pierderea locurilor de muncă, urmare a
dispariţiei pieţelor de desfacere, cât şi de aplicarea unor măsuri de privatizare
şi restructurare defectuoase a industriei, fără posibilitatea certă de creare de
noi locuri de muncă, prin atragerea de investiţii străine odată cu
implementarea de reforme instituţionale care să favorizeze funcţionarea
eficientă a mediului economic.
Crearea mecanismelor economiei de piaţă necesita suport financiar din
partea instituţiilor financiare internaţionale (FMI şi Banca Mondială) condiţionat de aplicarea de programe economice, respectiv asumarea de către
ţările în tranziţie a unor măsuri de reformă economică. Implementarea politicilor economice recomandate de FMI a constituit
un pas important în procesul de tranziţie la economia de piaţă concurenţială. Întârzierile începerii programului de finanţare se datorau timpului necesar
stabilirii unor politici comune cu autorităţile locale şi identificării unor
elemente de bază, specifice ale pieţei înainte ca programul să fie implementat.
Din aceste motive, precum şi din necesitatea asumării angajamentului de
respectare a condiţiilor programului de reformă de către autorităţile locale,
FMI avea un număr de acţiuni prioritare (elemente standard ale programului
de finanţare), măsuri importante de reforme structurale sau adoptarea unei
legislaţii corespunzătoare care se cereau a fi iniţiate înainte ca tranşele
programului FMI să înceapă. La începutul perioadei de tranziţie, FMI şi Banca Mondială recomandau
politici economice de inspiraţie neoliberală, rezultat al colaborării experţilor
celor două instituţii, care au avut ca reper lucrarea lui Arnold C. Harberger
Economic Policy and Economic Growth, multe idei din această lucrare fiind
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
140
preluate şi de alţi economişti294. Recomandările de politică economică
conţinute în „consensul de la Washington”, document elaborat de FMI în
colaborare cu Banca Mondială privind ţările în tranziţie, vizau următoarele
aspecte: introducerea unei discipline fiscale severe; reformarea cheltuielilor
publice; reformarea sistemului de impozitare; liberalizarea ratei dobânzii, a
politicii financiare şi a politicii cursului de schimb; liberalizarea investiţiilor
de capital străin; liberalizarea comerţului exterior; efectuarea reformei
drepturilor de proprietate, privatizarea rapidă, dereglementarea economiei.
Adoptarea de către majoritatea fostelor ţări comuniste a recomandărilor
FMI a făcut ca tranziţia să devină cea mai concentrată perioadă din istoria
socială, după cum arăta economistul francez J. Segard: „trecerea la capitalism
se face într-un cadru social în care durata istorică pare, dacă nu suspendată, în
orice caz mult mai puţin pregnantă decât în orice alt caz de tranziţie. Aceasta,
ca şi aspectul tehnocratic şi ritmul foarte rapid al reformelor, dau tranziţiei
ţărilor est-europene un aspect cvasiexperimental: ca şi cum planificarea a
zdrobit continuitatea istorică, şi aceasta pentru a fi reluată, cere acum să se
fabrice ceva ca o economie de sinteză, artefact social, care nu ar fi atât
produsul unei evoluţii sociale complexe, cât şi produsul unui protocol
ştiinţific, controlat şi reproductibil”295
.
Ritmul şi viteza reformelor au devenit caracteristicile esenţiale ale
procesului de tranziţie, regăsite adesea în teoriile gradualism versus terapie de
şoc (vezi Anexa 1).
Terapia de şoc296
presupune implementarea simulatană a unui pachet de
reforme la nivelul întregii societăţi ce au în vedere convertibilitatea monedei
naţionale, eliminarea subvenţiilor, liberalizarea preţurilor şi a comerţului,
privatizarea industriei, în scopul eradicării moştenirii structurilor planificării centralizate şi înlocuirii rapide a lor cu mecanismele specifice pieţei libere.
Efectele aplicării acestor reforme au fost declinul excesiv al producţiei,
nivelului de trai, calităţii vieţii pe termen scurt şi mediu (vezi Tabelul nr.4).
Abordarea graduală a tranziţiei297
presupune implementarea cu
prudenţă, pas-cu-pas, a reformelor economice în vederea atenuării şocurilor, a
costurilor economice şi sociale cauzate de tranziţie, dar, în acelaşi timp, 294
A. Gelb, C. W. Gray, The Transformation of economies in Central and Eastern Europe: Issues, Progress
and Prospects, The World Bank, 1991 295
Citat după Ana Bal, Tranziţie şi reformă, p. 92 296 K. Larson & Jenny Wikström, The development of foreign trade in the baltic countries, Göteborg
University, Elanders Novum AB, 2001, p. 24 297
Ibidem, p. 25
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
141
prelungeşte perioada de stabilizare macroeconomică, cu efecte negative asupra
creşterii economice. În timp ce în viziunea gradualistă reformele instituţionale,
ca privatizarea şi reformarea sistemului bancar, nu se pot realiza eficient într-o
perioadă scurtă de timp deoarece generează dezechilibre economice profunde
şi costuri sociale ample, adepţii terapiei de şoc susţin că eficienţa reformelor
structurale se obţine numai prin aplicarea de măsuri de macrostabilizare pe
termen scurt ale căror costuri sociale nu sunt substanţiale.
Andres Aslud, susţinător al terapiei de şoc, a conturat o serie de
argumente în favoarea realizării unei tranziţii rapide298
: existenţa
dezechilibrelor economice grave la începutul anilor 1990 ce necesitau
implementarea de măsuri radicale menite să crească credibilitatea mediului
economic şi să reducă inflaţia reprimată; inexistenţa similitudinilor şi a
compatibilităţilor dintre economia planificată şi economia de piaţă; stabilizarea macroeconomică favorizează restructurarea microeconomică în
condiţiile existenţei unui mediu de afaceri dinamic, flexibil, fără constrângeri
bugetare, realizabil doar în condiţiile unei stabilizări macroeconomice;
liberalizarea comerţului, ca măsură de atragere a investiţiilor străine şi intensificării competiţiei; diminuarea corupţiei şi a economiei subterane. A.
Aslud nu respinge total caracterul gradual al reformei, atribuindu-l politicilor
de restructurare, de dereglementare a comerţului exterior şi politicilor de
ocupare. Într-o abordare eclectică, Valter Komarek299
subliniază importanţa
factorului timp în procesul de dezvoltare al economiilor în tranziţie, arătând că în lupta concurenţială cu ţările dezvoltate ţările foste comuniste nu beneficiază de avantaje comparative, deoarece nu au acelaşi grad de dezvoltare economică şi instituţională, fiind necesare instituirea de măsuri protecţioniste, de
sprijinire a expansiunii comerţului; de asemenea, costurile sociale sunt foarte
mari, cauzate de recesiunea economică ce însoţeşte stabilizarea
macroeconomică pe termen scurt, dar şi de neadaptarea populaţiei la
schimbările produse de procesul de tranziţie.
În prezent, se admite că realizarea procesului de tranziţie nu se poate
face fără o stabilizare macroeconomică rapidă, însoţită de reforme structurale
graduale, necesare refacerii vechilor structuri şi adaptării lor la mecanismele
economiei de piaţă. Politicile cuprinse în Consensul de la Washington, axate pe austeritate
298
A. Aslud, Building Capitalism, The Transformation of the Former Soviet Bloc, Cambrisge University
Press, England, 2002, p.15 299
V. Komarek, , Shock Therapy Is the Wrong Treatment, International Herald Tribune, 1993
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
142
fiscală, privatizare şi liberalizarea pieţei, „deveniseră scopuri în sine”, pe de o
parte, prin expunerea ţărilor la riscuri mari iar, pe de altă parte, prin
neîncorporarea de „mijloace folosite în scopul realizării unei creşteri
economice mai echitabile şi viabile”300
, fiind suportate disproporţionat de
către populaţie.
Consensul post-Washington analizează rezultatele aplicării recomandărilor instituţiilor financiare internaţionale - FMI şi Banca Mondială - privind politica economică în ţările de tranziţie în perioada 1990-1997, dar şi schimbarea de direcţie a acestor două instituţii, care începe să recunoască limitele aplicabilităţii programelor lor de reformă.
J. Stiglitz, referindu-se la această nouă viziune a celor două mari
instituţii internaţionale, denumită consensul post-Washington, admite, înainte
de orice, necesitatea abordării cu „umilinţă”, cu modestie, nu de pe poziţii atotştiutoare, a procesului de transformare sistemică din fostele ţări comuniste.
În exprimarea sa „Un principiu de bază al acestui nou Consens este acela al
smereniei, recunoaşterea de către aceste instituţii a faptului că nu au
răspunsuri pentru toate problemele tranziţiei şi că este nevoie de un larg
schimb de idei între cercurile economice pentru a afla soluţii la numeroasele
probleme rămase deschise tranziţiei”301
.
Reprezentanţii FMI şi ai Băncii Mondiale recunoşteau astfel că este
nevoie de a reconsidera câteva probleme, precum raportul dintre
macrostabilizarea economică şi politicile de susţinere a creşterii economice,
dovedindu-se necesară focalizarea atenţiei, în etapa actuală, asupra celor din
urmă. Referitor la această situaţie, J. Stiglitz afirma: „Macrostabilizarea
economică impusă prin Consensul de la Washington nu asigură stabilitatea
producţiei şi a ocupării forţei de muncă. Costurile sociale şi economice pot fi
devastatoare şi se pot transforma în turbulenţe politice şi sociale.”302
. De
asemenea, se luau în considerare rolul statului în coordonarea întregului
proces de transformare sistemică, cu scopul unei optimizări a costurilor
acestuia; realizarea unui echilibru între sursele de finanţare din aceste ţări, ceea ce presupune, simultan, consolidarea sistemului bancar, pe de o parte, şi crearea, supravegherea pieţelor financiare, pe de altă parte
303.
300
J. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p. 97 301
Idem, An IMF critics sets up project to rethink development policy, „New York Times”, 22 octombrie
2002 302
Idem, Transition, Transition Raport, OECD, June, 1998 303
P. B. Kenen, The International Financial Arhitecture. What’s New? What’s Missing?, Institute for
International Economics, Washington, 2001, p. 122
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
143
Consensul post-Washington recunoaşte că este necesar un set mai larg
de instrumente de intervenţie a statului pentru a realiza creşterea economică şi că aceasta trebuie corelată cu o creştere a nivelului de trai. După cum aprecia
J. K. Galbraith, FMI „a văzut aproape întotdeauna în funcţiile ce privesc
bunăstarea statului nu ceva ce trebuie protejat ci, din contră, ceva ce trebuie
sacrificat pentru o stabilitate monetară”304. Se pare că FMI manifestă o dorinţă
de schimbare, de redefinire a concepţiilor sale privind programele de reformă. Astfel, direcţiile de orientare guvernamentală propuse de FMI vizează repoziţionarea acestuia în ecuaţia responsabilităţilor împărţite de el şi guvernele ţărilor beneficiare de asistenţa sa financiară, precum şi renunţarea la
implementarea programelor de redresare macroeconomică unice305
. Societăţile
care se creează trebuie să fie democratice, să permită participarea, sub diferite
forme, a cetăţenilor la luarea deciziilor care le influenţează viaţa, „să sprijine
amplele forţe internaţionale în mijlocul cărora se află o ţară sau alta, luate în
parte”306
.
Schimbările din ultimii ani în atitudinea FMI confirmă reforma amplă a
instituţiei, impusă de noile condiţii ale economiei globale şi de experienţa
acumulată, şi vizează adaptarea asistenţei financiare şi tehnice la realităţile
existente, corelată cu o nouă viziune asupra condiţionărilor impuse.
Liberalizarea prematură a unor pieţe de capital a condus la instalarea
incertitudinii şi a crizelor economice, ceea ce împiedică implementarea de
politici economice naţionale. Presiunea pieţelor financiare a impus, în special
din partea FMI, generalizarea politicilor de austeritate (bugete echilibrate sau
cu deficite din ce în ce mai mici), guvernele concurând între ele în încercarea
de a convinge pieţele financiare externe de soliditatea economiilor locale.
În aceste condiţii, atenţia FMI s-a ghidat, în principal, asupra asigurării rezervelor adecvate şi a managementului rezervelor, dar şi asupra identificării principiilor generale pentru managementul prudent al datoriilor externe
307. De
asemenea, FMI a conceput politici monetare capabile să gestioneze presiunile
ce pot apărea asupra cursului de schimb, precum şi reforme fiscale prudente.
Reforma în Europa Centrală şi de Est urmăreşte, pe de o parte,
restabilirea echilibrului financiar, iar, pe de altă parte, transformarea
structurilor specifice economiilor de comandă în structuri concurenţiale,
304
J. K. Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, 1997, p.108 305
I. Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p 129 306
J. K. Galbraith, op. cit. p.108 307
I. Bari, op. cit. p.122
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
144
democratice, de a crea un nou mod de gândire economic, bazat libera
iniţiativă, pe principii de raţionalitate economică, pe alocarea eficientă a
resurselor rare.
Proiectarea programelor FMI pentru această regiune a avut câteva
elemente comune, reflectând similitudinea schimbărilor realizate dar, în
acelaşi timp, a ţinut seama şi de condiţiile locale. Elementele comune au
inclus: liberalizarea preţurilor şi a cursului valutar în consens cu politicile
monetare stabilite, liberalizarea comerţului interior şi exterior,
demonopolizarea marilor întreprinderi de stat, privatizarea rapidă a comerţului
cu amănuntul, încurajarea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii,
prevederea în bugetele locale a taxelor de securitate socială etc. Potrivit lui
Michael Mussa, consilier economic şi director al Departamentului de Studii
„Miguel Savastano”, programele sprijinite de FMI acordă atenţie următoarelor
aspecte: finanţare externă susţinută; măsuri ale conţinutului cererii, care caută să restabilească şi să menţină un echilibru viabil între cheltuielile şi încasările
ţării; reforma structurală incluzând măsuri destinate reducerii distorsiunilor
impuse de guvern şi altor rigidităţi instituţionale care împiedică o alocare
eficientă a resurselor în economie308
. Scopul cel mai important al măsurilor de
liberalizare era eficientizarea proceselor economice, în primul rând, pe seama
realizării unei alocări optime a resurselor prin mecanismele pieţelor
concurenţiale, ca urmare a ajustărilor structurale operate de ele.Totodată, ajustarea economică prin aceste măsuri în ţările în tranziţie trebuia să fie
însoţită de aplicarea unor politici de macrostabilizare economică, menite să controleze evoluţia inflaţiei, a deficitelor bugetare şi de cont curent, în primul
rând prin politici de comprimare a cererii, considerată a fi în exces.
Programele diferă în multe puncte importante, în funcţie de specificul
orientării politice a ţării, dar şi de priorităţile politicienilor. De exemplu,
programele heterodoxe de control al salariilor, implementate acolo unde
presiunea salariilor era îngrijorătoare; programele ce vizau cursul de schimb,
unele ţări susţinând fixitatea cursului de schimb, în timp ce altele flotarea lui;
programele de privatizare care au variat de la preluarea pe garanţie până la
vânzarea directă a întreprinderilor; înlăturarea rapidă a subvenţiilor soldate cu
creşteri lente de preţuri la utilităţile publice.
În anii ’90 a existat o mare diversitate în ceea ce priveşte eforturile de
reformă şi performanţele ţărilor aflate în procesul de tranziţie la economia de
308
M. Mussa, IMF and economic stability, Buletin FMI, nr.16-23, august 1999, p. 257-260
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
145
piaţă. Câţiva factori cheie explică această eterogenitate, cu deosebire
diferenţele substanţiale în ceea ce priveşte condiţiile iniţiale ale fiecărei ţări aflate în procesul de tranziţie, mediul extern, voinţa şi abilitatea autorităţilor
naţionale în implementarea şi menţinerea politicilor de stabilizare economică şi de reformă structurală, cu sau fără sprijin din partea FMI sau a comunităţii financiare internaţionale, în ansamblu. Deoarece aceşti factori erau
determinanţi în procesul de tranziţie pentru multe ţări, aprecierea contribuţiei
programelor FMI şi a politicilor sale este dificilă şi necesită un orizont de timp
îndelungat până când situaţia economică a ţării respective se îmbunătăţeşte.
În Tabelul nr. 4 este prezentată evoluţia producţiei în ţările în tranziţie,
faţă de nivelul cel mai scăzut al acesteia, înregistrată ca urmare a
implementării programelor de reformă, iar în Tabelul nr.5 o serie de
caracteristici relevate printr-un sistem de indicatori ce reflectă evoluţia
economică de ansamblu, ca urmare a aplicării programelor de reformă.
Economii în tranziţie: Performanţe economice, în perioada 1989-2003
Tabelul nr. 4 Ţara Anul de
început
al
tranziţiei
PNB/locu
itor în
anul 1989
(USD)
Anul cu
cel mai
scăzut
nivel al
producţiei
Nivelul
maxim* de
declin al
producţiei
Creşterea producţiei
cumulată, de la
nivelul cel mai
scăzut, la cel din
2003
Media creşterii
producţiei de la
nivelul cel mai
scăzut la cel din
2003
Ţările
Est-
Europene
1990/
1991
5760 1991/
1997
24,7 44,5 3,54
Bulgaria 1991 5000 1997 39,3 27,5 4,05
Croaţia 1990 6171 1993 37,6 54,8 4,37
Cehia 1991 9000 1992 12,1 24,4 1,98
Ungaria 1990 6810 1993 18,1 40,4 3,39
Polonia 1990 5150 1991 13,7 62,9 4,07
România 1991 3470 1992 20,6 22,3 1,83
Slovacia 1991 8000 1993 24,4 51,0 4,12
Slovenia 1990 9200 1992 20,4 51,3 3,76
Sursa: World Economic Outlook, 2004
*se calculează faţă de anul anterior începerii procesului de tranziţie, an considerat perioadă de bază
La începutul perioadei de tranziţie, toate ţările, fără excepţie, au
înregistrat scăderi dramatice ale nivelului producţie; ulterior, în urma aplicării unor programe de reforme economice, producţia a început să crească. Din
datele prezentate în tabel se observă că România a înregistrat cel mai mare
declin al producţiei, în condiţiile unei productivităţi a muncii şi a capitalului
scăzute, unei înzestrări cu capital deosebit de modestă, unei puteri de
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
146
cumpărare slabe (nivelul cel mai scăzut din toate ţările aflate în tranziţie) ce
nu putea susţine un proces investiţional menit să genereze creştere economică.
Caracteristici ale economiilor în tranziţie
Tabelul nr.5
Rata creşterii PNB real
Ţările în
tranziţie
(exclusiv
ţările
baltice)
Anul de
început al
procesului
de tranziţie
Data de
început al
programului
de stabilizare
Rata reală a producţie
1999/1989
Media
inflaţiei
1999/1989 2000 2001 2002 2003 2004
Bulgaria 1991 Feb-91 0,67 2,9 5,8 4,5 4,0 4,5 5,6
Cehia 1991 Ian-91 0,94 3,4 2,9 3,6 3,3 3,7 3,7
Ungaria 1990 Mar-90 0,99 3,7 5,2 3,8 3,5 4,0 3,9
Polonia 1990 Ian-90 1,28 3,5 4,0 1,1 1,4 3,2 5,6
România 1991 Ian-93 0,74 2,8 1,8 5,3 4,5 5,2 8,3
Slovacia 1991 Ian-91 1,01 3,3 2,2 3,3 3,7 3,9 5,3
Slovenia 1990 Feb-92 1,05 3,3 4,6 3,0 2,6 3,6 3,9
Sursa: Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Transition Raport World Economic Outlook, Aprilie
2004
Din datele acestui tabel rezultă că impactul condiţiilor iniţiale asupra
creşterii economice a ţărilor în tranziţie s-a diminuat în timp. Performanţele
macroeconomice au fost puternic influenţate de condiţiile iniţiale, dar, datorită programelor succesive de reformă, s-au înregistrat treptat şi rezultate
satisfăcătoare.
Programele FMI vizează în principiu privatizarea sectorului de stat,
liberalizarea preţurilor şi măsuri de descentralizare şi au drept ţintă creşterea
venitului naţional, implementarea economiei de piaţă funcţionale. Acolo unde
disciplina fiscală s-a menţinut, iar reformele structurale au fost continuate, în
general sub auspiciile programelor FMI, inflaţia a rămas controlată şi producţia s-a refăcut mai rapid decât acolo unde eforturile de stabilizare şi de
reformă au fost mai puţin consistente. În acord cu principiile condiţionării programelor FMI, suportul financiar a fost acordat cu mai puţine întârzieri şi întreruperi acelor ţări în care implementarea politicilor de stabilizare şi de
reformă a fost deosebit de promptă, cum ar fi Ungaria, Polonia, Cehia,
Slovacia. În aceste ţări, reformele de stabilizare macroeconomică au devenit
mult mai imperioase o dată cu miza integrării în Uniunea Europeană. Celelalte
ţări (România, Bulgaria, ţările CSI) se confruntă cu dificultăţi sporite în ceea
ce priveşte privatizarea şi restructurarea, costuri sociale însemnate, şomaj.
Prin operarea programelor FMI s-au produs importante îmbunătăţiri în
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
147
timp, în toate ţările în tranziţie, constând în principal în reducerea nivelului
inflaţiei, a deficitului bugetar, a creării fundamentelor instituţionale necesare
unei economii de piaţă concurenţială. Programele de reformă ale FMI necesită un consum mare de timp şi energie până când eforturile iniţiale ating
stabilizarea macroeconomică.
Economii în tranziţie. Politicile de performanţă Tabelul nr. 6
Anul de
început
al
tranziţiei
Rata medie a inflaţiei în
primii trei ani de la aplicarea
politicilor de liberalizare a
preţurilor
Rata
inflaţiei
în 2003
Rata medie a echilibrului
bugetar (% PNB) în
primii trei ani de la
aplicarea politicilor de
liberalizare
Echilibrul
bugetar (%
PNB) în
2003
Bulgaria 1991 163 23 -10,3 0,0
Cehia 1991 30 0,2 1,8 -7,0
Ungaria 1990 27 4,7 -3,5 -5,9
Polonia 1990 302 0,8 -3,6 -6,6
România 1991 209 15,3 -0,6 -2,5
Slovacia 1991 31 8,5 -9,0 -4,7
Slovenia 1991 363 5,6 0,5 -1,4
Sursa: Inflation and general government budget balance, World Economic Outlook, 2004
Analiza nivelului inflaţiei în unele ţări cu o economie în tranziţie pune
în evidenţă impactul unor regimuri diferite de formare a preţurilor asupra
nivelului general al acestora. Dintre factorii care influenţează nivelul inflaţiei
se pot enumera variaţia cursului de schimb, a preţurilor energiei electrice,
energiei termice şi energiei totale (energie electrică, gaze şi încălzire centrală). Astfel, sub influenţa măsurilor de eliminare a mecanismelor de control al
preţurilor, a rigidităţii nominale şi a problemelor fiscale, inflaţia a înregistrat
în Ungaria, Polonia şi Cehia niveluri înalte la începutul anilor 1990, urmate de
un proces gradual de reducere. Pentru România inflaţia înregistrată în perioada
1990-2001 a oscilat în limite largi. România a optat, spre deosebire de alte ţări foste comuniste, pentru o strategie de liberalizare graduală a preţurilor, cea ce
a condus la o evoluţie diferită a inflaţiei. Astfel, în 1990 inflaţia a înregistrat
un minim de 5,1% (când majoritatea preţurilor se aflau încă sub controlul
statului) şi un maxim de 256,1% în anul 1993, datorat în mare măsură şocului
generat de eliminarea subvenţiilor la numeroase produse, de introducerea taxei
pe valoarea adăugată, de reglementarea regimului accizelor la produsele
autohtone şi acomodării deficitului cvasifiscal. Reducerea inflaţiei până la un
nivel minim de 32,3% în anul 1995 (calculat ca medie anuală) a fost rezultatul
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
148
măsurilor de macrostabilizare adoptate de Guvern în perioada 1994-1995.
Măsurile de reformă fiscală, de liberalizare a comerţului şi a preţurilor
produselor agricole au condus la apariţia unui nou puseu inflaţionist în anul
1997, când inflaţia ajunge la 154,8%309
. Prin măsurile adoptate pe parcursul
anilor 1998-2001, inflaţia s-a înscris din nou pe un trend descendent,
menţinându-se totuşi la valori cu două cifre. În ultimii ani, România a făcut
progrese semnificative în combaterea inflaţiei care la finele anului 2004 a fost
de 9, %, iar pentru finele anului 2005 FMI prognozează o rată medie a inflaţiei
de 8,2% şi de 5,7% în 2006310
.
În Tabelul nr. 7 este prezentată evoluţia reformelor economice din ţările
în tranziţie pe baza analizei unui indice cu valori de la 1 la 4. Din analiza
datelor se poate aprecia că procesul de reformă a înregistrat încetiniri în ceea
ce priveşte sectorul bancar şi non-bancar, precum şi în sectorul firme. Cele
mai multe ţări, ca urmare a programelor de reformă macroeconomice şi structurale aplicate, au depăşit faza iniţială, spre finele anilor 1990, sectoarele
respective devenind viabile şi eficiente. În contrast cu cele mai multe ţări est-
europene se află România şi Bulgaria, ale căror ritmuri de creştere a
reformelor fiind sub media acestora. În prezent, ca urmare a programelor de
reformă ce vizează compatibilitatea cu structurile economico-financiare şi cu
piaţa Uniunii Europene în vederea aderării, cele două state au înregistrat
progrese remarcabile în ceea ce priveşte reforma.
309
Caiete BNR, 1990-2001 310
FMI: Rata medie a inflatiei in Romania, 8,2% în 2005, A.C., articol apărut în Gardianul, 16 aprilie 2005;
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
149
Economii în tranziţie. Dezvoltarea economică şi instituţională Tabelul nr. 7
Indicele
reformei
Indicele
reformei în
sistemul
bancar
Indicele
reformei în
sistemul
non-bancar
Indicele
reformei în
sectorul
„firme”
Indicele
reformei în
sistemul
comercial
Indicele de
reformă a
sistemului
financiar
Indicele de
reformă a
mediului de
afaceri
Ţara
1991 2001 1991 2001 1991 2001 1991 2001 1997 2001 1998 2000 1997 2000
Ţările
Est-
Europene
1,80 3,11 1,40 3,10 1,30 2,60 1,40 2,60 3,20 3,50 3,00 3,00 3,30 3,60
Bulgaria 1,6 3 1 3 1 2 1 2 3 4 3 3 3 4
Croaţia 1,8 3 1 3 1 2 1 3 4 4 3 3 4 4
Cehia 2,1 3,5 2 4 1 3 2 3 4 3 3 3 4 3
Ungaria 2,3 3,6 2 4 2 4 2 3 4 4 4 4 4 4
Polonia 2,1 3 2 3 2 4 2 3 4 3 4 - 4 4
România 1,2 2,9 1 3 1 2 1 2 3 4 3 4 3 4
Slovacia 2,1 3,3 2 3 1 2 2 3 3 3 3 3 3 3
Slovenia 1,9 3,3 1 3 2 3 1 3 3 4 3 3 4 4
Sursa: Transition Raport, World Economic Outlook, 2004
Condiţiile iniţiale, instituţiile, înzestrarea cu resurse
Tabelul nr. 8 Indicele
reformei
Legislaţia
comercială Legislaţia
financiară Mediul
de
afaceri
Indicele
condiţiilor
iniţiale (al
înzestrării cu resurse
naturale)
Distanţa
faţă de
economiile
capitaliste
Indicele
controlului
statului
Timpul
sub
dominaţia
comunistă
Fracţiona
lizarea
etnică
Indicele
reformei
1,00
Legislaţia
comercială 0,63 1,00
Legislaţia
financiară 0,78 0,65 1,00
Mediul de
afaceri
0,68 0,92 0,69 1,00
Indicele
condiţiilor
iniţiale
0,38 0,30 0,23 0,33 1,00
Distanţa faţă de
economiile
capitaliste
-0,46 -0,35 -0,45 -0,40 -0,61 1,00
Indicele
controlului
statului
-0,06 -0,10 -0,19 -0,05 -0,01 -0,10 1,00
Timpul sub
dominaţia
comunistă
-0,46 -0,53 -0,56 -0,57 -0,67 0,72 0,09 1,00
Fracţionalizarea
etnică -0,20 -0,29 -0,45 -0,34 -0,38 0,49 0,38 0,44 1,00
Sursa: Fischer-Sahay-Calvo Conference- 14 Aprilie, 2004
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
150
Programele de reformă conţin elemente de natură macroeconomică şi structurală ce trebuie aplicate simultan în vederea realizării unor performanţe
economice pozitive. Pe baza corelaţiilor dintre elementele programelor de
reformă prezentate în Tabelul nr. 8, se poate identifica combinaţia optimă necesară realizării procesului de tranziţie la economia de piaţă funcţională luând în calcul valorile cele mai apropiate valorilor ideale, respectiv indicele
reformei va înregistra valori optime în condiţiile în care reforma financiară va
fi secondată de eficientizarea legislaţiei financiare, mediul de afaceri se va
construi pe o legislaţie comercială şi financiară solidă şi coerentă, cu un nivel
scăzut al controlului statului, în care să domine relaţiile concurenţiale şi competitive.
În funcţie de interpretarea rezultatelor matricei de corelaţie dintre
condiţiile iniţiale existente în ţările foste comuniste şi preluate ca factori de
intrare în procesul de tranziţie, înzestrarea tehnică şi naturală a ţărilor şi elementele de reformă macroeconomică şi instituţională, se pot aplica politici
de susţinere a creşterii economice, combinate cu măsuri de diminuare a
costurilor sociale suportate de populaţie. Factorii care ar susţine creşterea
economică vizează: definitivarea procesului de privatizare şi restructurare a
întreprinderilor cu efecte directe asupra creşterii ofertei; elaborarea unor
politici industriale cu instrumente şi pârghii specifice, menite să dezvolte
iniţiativa agenţilor economici şi să eficientizeze sectorul industrial; reforma
sectorului bancar, eliminarea subvenţiilor către întreprinderile nerentabile,
asanarea automată a creditelor nerentabile; crearea pieţelor concurenţiale.
Pentru ţările care s-au confruntat cu probleme grave în procesul de
tranziţie, este de remarcat că majoritatea programelor FMI au fost
controversate datorită costurilor sociale implicate şi a variaţiilor producţiei
interne. În aceste ţări, FMI a insistat pe acţiunile prioritare din domeniile cheie
pentru a analiza angajamentul autorităţilor înainte de derularea
împrumuturilor, dar şi pe întreruperea acordării tranşelor dacă autorităţile
naţionale nu depun destule eforturi pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite în
program.
Cele mai ample efecte negative care vizează direct economia naţională şi populaţia, s-au înregistrat ca urmare a aplicării măsurilor de liberalizare,
înaintea constituirii unui cadru instituţional favorabil, menit să estompeze
aceste efecte, dar cu implicarea factorului politic în virtutea obţinerii de
avantaje economice. Liberalizarea economiei naţionale s-a realizat în mai
multe etape, însă fără conturarea unor beneficii sociale şi economice, cel puţin
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
151
pe termen scurt, pentru cea mai mare parte a populaţiei. Astfel, în cazul
primului pas, al privatizării, politicienii locali se grăbesc să privatizeze
companiile de stat, în dezavantajul naţional, dar cu foloase personale. În
competiţia pentru atragerea investiţiilor străine, statul îşi maximizează pierderile, prin facilităţi fiscale pentru investitorii străini şi crearea de zone
libere, prin menţinerea unor salarii mai mici şi descurajarea revoltelor
sindicale. Din aceste considerente se poate afirma că multinaţionalele pot
cumpăra ieftin industriile locale, până la a dobândi controlul asupra anumitor
ramuri ale economiilor naţionale. În privinţa celui de-al doilea pas,
liberalizarea pieţei de capital, teoretic, investiţiile de capital pot să intre şi să iasă din economiile naţionale, ele, mai mult ies, întrucât, după câteva
speculaţii imobiliare sau valutare, fără beneficii pentru ţara respectivă, capitalurile străine sunt retrase. Soluţia propusă, în acel moment, tot de FMI,
pentru menţinerea capitalurilor străine în ţară este creşterea ameţitoare a
dobânzilor, până spre 30-80%, ceea ce, din nou, duce la falimentarea
economiilor naţionale, prin falimentarea companiilor locale. Referitor la al
treilea pas, liberalizarea preţurilor, trebuie menţionat că, deşi ştiu că mărirea
preţurilor la alimente şi utilităţi publice duce la revolte sociale, inclusiv
împotriva FMI, organismele internaţionale lasă lucrurile să meargă în această direcţie. În sfârşit, ultimul pas, liberalizarea comerţului, după regulile
Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi ale Băncii Mondiale - numai că, în
timp ce impune statelor puţin dezvoltate şi sărace eliminarea barierelor fiscale
la importuri, Occidentul dezvoltat şi bogat se apără împotriva importurilor, de
produse agricole sau siderurgice, din această parte a lumii.
Datorită costurilor majore ale procesului de tranziţie şi situaţiei
economice precare a ţărilor aflate în acest proces, era necesară o altă abordare
de către FMI a acestor ţări, prin care să acorde o mai mare atenţie capacităţii administrative şi politicilor promovate de autorităţile naţionale în vederea
susţinerii procesului de reformă prin măsuri populare. Dar în unele dintre
aceste cazuri dificile, în care susţinerea politică a reformei a fost mai slabă, ar
fi fost mai bine pentru FMI să nu acorde sprijin financiar decât atunci când
ţările respective s-ar fi angajat într-un program economic pe care l-ar fi putut
respecta. Astfel implementarea programelor FMI se poate realiza doar când
ţările respective promovează măsuri economice viabile, tehniciste şi nu
populiste. Este clar că suportul politic intern şi dezvoltarea unui cadru
instituţional viabil sunt esenţiale pentru ca programele FMI să fie eficiente şi în aceste ţări.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
152
Poate că politica internă ar putea fi direcţionată către o susţinere mai
mare a reformei, iar costurile suferite de majoritatea populaţiei ar putea fi
uşurate, aşa cum unii au sugerat, dacă asistenţa financiară internaţională ar fi
mai substanţială, cum ar fi un nou Plan Marshall. Alţi economişti susţin că nu
poate exista similitudine între Planul Marshall şi cerinţele de finanţare ale
ţărilor în tranziţie deoarece „Planul Marshall furniza capital pentru a facilita
revigorarea sistemului capitalist de producţie”, pe când în zona Europei
Centrale şi de Est „dezideratul este de a converti întregul sistem economic şi de a crea un nou mod de a gândi economic, în tandem cu un nou mod de a
gândi politic”311
.
Efectele programului economic impus de FMI pentru reforma
macroeconomică în ţările în tranziţie vizează în principal aspectul social,
deteriorarea climatului de muncă, şomajul deosebit de ridicat, încurajarea
evaziunii fiscale şi a corupţiei, promovarea unor tehnici de privatizare care nu
sunt însoţite de crearea imediată a locurilor de muncă. Totodată, creşterea
economică întârzie să apară, iar costul reformei este tot mai ridicat. Cu alte
cuvinte, „FMI este un doctor a cărui terapie te ucide”, opinie avansată de
Steve Forbes312
.
În ţările în care tranziţia nu s-a realizat total, rolul FMI a fost deosebit
de controversat. J. Stiglitz consideră că acţiunea FMI în aceste ţări a fost
dezastruoasă, cu efecte perverse pentru marea majoritate a populaţiei: „O
mână de oameni o duc mult mai bine, cei mai mulţi o duc mult mai rău.
Tranziţia la economia de piaţă a fost chiar mai rea decât spunea cândva
propaganda comunistă că este capitalismul, cu toate inechităţile pe care le
generează”. După Stiglitz, şi nu numai, au fost şi câteva tranziţii de succes:
Polonia, China, Slovenia, Ungaria. Cele mai multe sunt însă eşecuri
dramatice. „Azi, când spui Rusia, spui capitalism mafiot. Ca să poţi crea o
economie de piaţă, ai nevoie nu doar de proprietate privată, ci şi de domnia
legii, de un sistem care să apere contractele. Altfel, cum să faci afaceri, cum să faci investiţii, cum să crească economia? Dar ţărilor în tranziţie li s-a spus
mereu: nu vă faceţi griji, lucrurile se vor rezolva cu timpul, voi trebuie doar să privatizaţi cât mai repede”
313.
Procesul de globalizare accentuează diferenţele dintre ţările dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare sau în tranziţie. Liberalizarea comerţului sau
311
Diana Hristache, op. cit.p.120 312
www.adevăruleconomic.ro 313
www.Stiglitz - Global Policy Forum - Social and Economic Policy The Three Sisters.htm
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
153
deschiderea economiei lor mărfurilor şi companiilor străine (urmând politicile
impuse de FMI sau Banca Mondială) au condus adesea la rezultate
dezastruoase, economiile respective nefiind pregătite să facă faţă concurenţei
reale. „Astăzi nu există un sistem care să supravegheze procesul de globalizare
mondială. Avem o guvernare globală, fără a avea un guvern global. În schimb,
de 50 de ani avem un sistem de instituţii internaţionale, cum sunt Banca
Mondiala (BM), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC), care sunt responsabile pentru diverse segmente ale
procesului: dezvoltare, comerţ, stabilitate financiară. Modul în care sunt
conduse aceste organizaţii economice vine din modul cum s-au dezvoltat ele
de-a lungul anilor: nedemocratic, netransparent, dependente de marile
interese, pe seama ţărilor sărace“314
, apreciază Joseph Stiglitz.
Flemming Larsen315
arăta că FMI a promovat două generaţii de reforme:
prima avea ca obiectiv stabilirea principiilor economiei de piaţă şi obţinerea
creşterii economice, prin aplicarea măsurilor de liberalizare, deschiderea
economiei, eliminarea controlului direct al statului asupra mecanismelor
economice, cu beneficii pentru ţările care le-au implementat (Ungaria,
Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenie), unele ţări (Bulgaria, România) necesitând
reforme suplimentare pentru a încheia procesul de tranziţie, iar cea de-a doua
generaţie se axează pe restabilirea relaţiilor dintre instituţiile statului, piaţă şi societatea civilă în vederea susţinerii creşterii şi dezvoltării economice şi a
bunăstării sociale. Reformele celei de-a doua generaţie încearcă atât corectarea
eşecului pieţei în alocarea eficientă a resurselor, cât şi redefinirea rolului
instituţiilor, atât în relaţia acestora cu piaţa, cât şi aprecierii instituţiilor ca o
interfaţă între piaţă şi cetăţeni, în vederea reducerii costurilor sociale create de
mecanismele concurenţiale. Flemming Larsen identifică principalele tipuri de
reformă a celei de-a doua generaţii în măsură să realizeze consensul între
societatea civilă, stat şi piaţă: adaptarea reformelor instituţionale nevoilor
societăţii civile în vederea optimizării beneficiilor sociale şi ale pieţei
concurenţiale, implementarea de măsuri sociale şi economice care să protejeze
interesele colective, flexibilizarea rolului statului, aplicarea principiilor
democratice şi ale statului de drept în înlăturarea efectelor negative ale pieţei.
314
www.dr. stiglitz.htm, Stiglitz Joseph, The IMF’s Missed Opportunity, Project Syndcate September 2001 315
F. Larsen, The Global Financial Arhitecture in Transition, OECD, 11 martie 2002
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
154
3.3 Componenete ale reformelor de ajustare structurală
Tranziţia la economia de piaţă concurenţială presupune crearea unor
mecanisme pentru alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor şi pentru o
distribuţie echitabilă a veniturilor, ceea ce, în opinia economiştilor occidentali,
poartă denumirea şi de “ajustare structurală”. M. Camdessus arăta că “ajustarea reprezintă un set de politici economice prin care o ţară trăieşte în
conformitate cu resursele sale economice şi continuă să o facă şi în
circumstanţe economice schimbătoare; acest proces se realizează prin măsurile
de liberalizare economică şi de macrostabilizare economică; …reformele
structurale sunt reforme care îmbunătăţesc flexibilitatea unei economii şi cresc
capacitatea ei de a se adapta la schimbări; în cazul ţărilor în tranziţie este
vorba despre reforme precum: reforma proprietăţii, reforma întreprinderii,
reforma sistemului financiar - bancar”316
.
Programele de stabilizare au reprezentat, în principal, mandatul FMI şi au fost aplicate în vederea reducerii deficitelor interne şi externe şi obţinerii
unei alocări cât mai eficiente a resurselor, reducerii distorsiunilor provocate de
subvenţii, utilizând în acest scop măsuri de liberalizare a preţurilor şi a
comerţului. În perioada de tranziţie, programele de stabilizare au fost de tip
heterodox, fiind centrate pe politici monetare şi fiscale restrictive şi utilizând
ca ancore, pe lângă cursul de schimb stabil şi controlul masei monetare, şi controlul salariilor şi al preţurilor. În aproape toate ţările aflate în tranziţie s-a
adoptat „politica ancorelor multiple” (heterodoxe), care include317
: nivelul
salariilor nominale (fondul total de salarii sau salariul mediu lunar pe
economie şi pe ramuri) în sectorul public, inclusiv în unităţile economice cu
capital de stat; oferta monetară calculată şi controlată de Banca Centrală, în
special prin intermediul ratelor dobânzilor şi mai rar prin plafonarea
creditelor; rata de schimb prin devalorizare, ceea ce are ca efect schimbarea
direcţiei (structurii) cheltuielilor şi reducerea acestora, fapt care asigură temperarea absorţiei, în special a bunurilor de import, precum şi îmbunătăţirea
balanţei comerciale şi a celei de plăţi, prin stimularea exporturilor şi a
restrângerii importurilor.
Pe parcursul procesului de tranziţie, în toate ţările au fost aplicate în
316
M. Camdessus, Alocuţiune prezentată la Banca Interamericană de Dezvoltare, la 19 noiembrie 1992,
Buletin FMI, vol 21, nr.23 317
Ratna Sahay, Carlos Vegh, Inflation and Stabilization in Transition Economies: A Comparison with
Market Economies, IMF Woeking Paper, Washington DC, 1995, p. 53
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
155
mod succesiv mai multe programe de stabilizare, convenite cu reprezentanţii FMI. Obiectivele economice urmărite în procesul de tranziţie sunt creşterea
eficienţei economice şi promovarea creşterii PIB. Elementele majore ale
procesului de tranziţie cuprind macrostabilizarea, liberalizarea preţurilor şi a
pieţei (inclusiv comerţul internaţional), restructurarea şi privatizarea
întreprinderilor de stat şi redefinirea rolului statului. Alte măsuri de modificare
structurală au fost reprezentate de reformele instituţionale şi cele sectoriale.
Principalele reforme instituţionale au în vedere atât privatizarea
întreprinderilor aflate în proprietatea statului în vederea înlăturării monopolului exercitat de către stat, cât şi sectoarele financiar, fiscal, în scopul
eliminării distorsiunilor ce restricţionează alocarea eficientă a resurselor şi al
flexibilizării acestora. Reformele sectoriale urmăresc creşterea competitivităţii sectoarelor agricol, industrial, energetic, precum şi crearea unei infrastructuri
eficiente, capabile să creeze premisele favorabile unui mediu economic
dinamic. În Anexa 1 sunt prezentate elemente cu privire la măsuri de reformă anterioare începutului procesului de tranziţie, tipul de strategie adoptat în
vederea implementării mecanismelor economiei de piaţă funcţionale, pentru
ţările analizate, respectiv Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Bulgaria, România.
Procesul de tranziţie implică programe de reforme în multe domenii
cheie ale economiei, cu perioade de timp diferite şi schimbări intense în timp.
Reformele preconizate de FMI vizau, în principal, următoarele aspecte:
liberalizarea preţurilor, convertibilitatea monedelor, abandonarea planificării centralizate, privatizarea şi restructurarea.
Liberalizarea preţurilor. Prima reformă preconizată de FMI în toate
ţările este abolirea controlului asupra preţurilor. Astfel, trebuiau îndepărtate
mecanismele de reglementare a formării preţurilor, ajustarea preţurilor interne
să se facă după preţurile mondiale, determinarea preţurilor având la bază costurile producţiei, instaurându-se în acest fel principiul esenţial al economiei
de piaţă, libera determinare a preţurilor în funcţie de cerere şi ofertă. Această măsură de eliminare a reglementărilor, provoacă, în mai multe ţări din Europa
de Est, o explozie a preţurilor care depăşeşte previziunile cele mai pesimiste.
De fapt, excedentul de lichidităţi monetare acumulate în anii de economie
centralizată, provoacă o puternică inflaţie reprimată (vezi Tabelul nr. 3). Lipsa
de concurenţă pe piaţă contribuie, de asemenea, la explozia inflaţiei. În urma
analizelor efectelor creşterii preţurilor asupra nivelului de trai, a deteriorării reale a veniturilor şi a puterii de cumpărare, se poate aprecia că liberalizare
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
156
graduală a preţurilor era mai oportună, dar distorsiunea structurii preţurilor
relative era atât de gravă, încât trebuia o mişcare generală a preţurilor pentru a
o corecta. Creşterea nivelului general al preţurilor era necesară şi pentru
eliminarea excedentului de lichidităţi monetare, căci aceste lichidităţi ar fi
împiedicat ulterior reîntoarcerea la o situaţie echilibrată a balanţei de plăţi timp de mai mulţi ani.
În Polonia, Cehia şi Slovacia, la începutul anului 1990, iar mai apoi şi în
Bulgaria, în anul 1991, s-a optat pentru liberalizarea preţurilor pe scară extinsă şi într-un singur pas (liberalizare de tipul big-bang, ceea ce a condus la creşteri
uriaşe ale preţurilor (în Polonia cu 400-600%, în Bulgaria cu până la 700%).
În primul an al liberalizării, în Polonia au fost menţinute preţuri administrate
de stat pentru 14 categorii de produse, în anul 1991, fiind reduse la 3-4. În
Bulgaria, în anul 1991 au rămas 4 categorii de preţuri administrate, iar alte 14
doar controlate (la bunurile de strictă necesitate). În Ungaria s-a realizat cea
mai graduală liberalizare de preţuri, de la 40% în anul 1987, la 90% la sfârşitul
anului 1990. în România, liberalizarea preţurilor s-a efectuat în mai multe
etape, începând cu noiembrie 1990 până în mai 1993, acest gradualism
excesiv fiind de natură să alimenteze continuu inflaţia318 (Vezi Anexa 1).
Deteriorarea accentuată a producţiei se datorează şi condiţiilor iniţiale
începutului tranziţiei (vezi Tabelul nr. 3) cu preţuri nefundamentate economic,
distorsiuni în derularea comerţului interior şi exterior, ceea ce necesită o mai
bună reorganizare a procesului de reformă şi ajustare structurală. Pe de altă parte, câteva ţări din centrul şi estul Europei (fosta Iugoslavie, Ungaria şi Polonia) au înregistrat un progres semnificativ în procesul de reformă şi înainte de căderea comunismului, în ceea ce priveşte controlul public al
preţurilor, proprietatea privată înregistrată la firme mici (chiar şi aşa nivelul
productivităţii muncii era scăzut), structura comerţului exterior. Astfel,
liberalizarea treptată a preţurilor în Ungaria încă din anii ’80 (la nivelul anului
1987 circa 40% din preţuri erau liberalizate, iar la finele anului 1989 circa
62%) a uşurat adaptarea agenţilor economici şi a redus nivelul anual al
inflaţiei corective. De asemenea, ea a făcut posibil ca în primii ani ai tranziţiei
să se aplice măsuri de stabilizare macroeconomică mai puţin dure. Prin
contrast, în Polonia, liberalizările de preţuri din anii ’88-89 au condus la
acumularea unor tensiuni inflaţioniste considerabile (rata anuală de creştere a
318
Transition, Experience and Policy Issues, World Economic Outlook, IMF, 2000; The Transition
Economies, Economic Survey of Europe, 2002
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
157
preţurilor era de 640% la sfârşitul anului 1989). Un alt factor de natură inflaţionistă este şi liberalizarea salariilor fără a ţine cont de spirala preţ-salariu şi fără o creştere a productivităţii muncii. În Polonia, acest lucru a fost
realizat printr-o indexare redusă a salariilor nominale în timpul primelor luni
ale stabilizării şi introducerea unui impozit asupra creşterilor salariale în
sectorul de stat. În Cehoslovacia, înainte de 1993, un acord între guvern,
angajaţi şi sindicate a asigurat atât un nivel acceptabil de scădere a salariilor
reale, cât şi un nivel îngăduit de creştere a salariilor nominale. În Ungaria,
creşterile salariilor nominale erau controlate printr-un impozit asupra fondului
de salarii, cuplat cu scutiri, dacă întreprinderile reuşeau să reducă numărul de
salariaţi. În perioada de tranziţie au fost introduse sau mărite impozite asupra
salariilor nominale ce depăşeau un anumit nivel maxim, atât pentru a combate
inflaţia, cât şi pentru reducerea cheltuielilor guvernamentale, a subvenţiilor de
preţ. În unele ţări în tranziţie, dezechilibrele bugetare s-au datorat în mare
măsură necesităţii de a menţine sau îmbunătăţi finanţarea securităţii sociale,
sub presiunea opiniei publice, deteriorării performanţei întreprinderilor şi evaziunii fiscale, ceea ce a condus la nerespectarea acordurilor convenite cu
FMI în ceea ce priveşte raportul deficit/PNB, alimentând şi inflaţia.
Respectarea raportului deficit/PNB convenit cu FMI facilitează atât finanţarea
din partea acestui organism, cât şi accesul la credite pe pieţele financiare
internaţionale, caz în care costurile sociale se majorează pe termen scurt, dar,
pe termen lung, se aşteaptă înregistrarea unei creşteri economice durabile.
Efectul liberalizării preţurilor s-a resimţit pe diferite sectoare de
performanţă, fiind urmat de declinul producţiei pe termen scurt (vezi Tabelul
nr. 5), cu repercusiuni negative asupra alocării resurselor. Elementele care
afectează alocarea eficientă a resurselor sunt controlul direct asupra unor
categorii de preţuri, subvenţiile bugetare şi monetare, arieratele la utilităţi publice
319.
Pentru analiza procesului de reformă s-au utilizat indicatori de reformă structurală cunoscuţi sub denumirea de indici de liberalizare economică, pentru perioada 1989-1997. Indicele se calculează ca o medie a trei indicatori
independenţi: liberalizarea pieţei interne (ponderea 0,3), liberalizarea
319
S. Polanec, Price Liberalisation and Output Decline in Transition, LICOS Centre for Transition
Economiecs, Belgia, 2004, pag. 5
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
158
comerţului exterior (ponderea 0,3), privatizarea întreprinderilor şi reforma
bancară (ponderea 0,4). Indicele de liberalizare economică variază de la o la 1.
În Tabelul nr. 9 se configurează legătura dintre liberalizarea preţurilor şi declinul producţiei, în perioada 1989-1997; ţările care au avut unele încercări de reducere a controlului asupra preţurilor înainte de 1989, ca Polonia şi Ungaria, au înregistrat o scădere moderată a producţiei şi datorită unor
programe de reforme economice şi instituţionale ferme adaptate
particularităţilor economice specifice mediului economic intern. Se remarcă că România şi Bulgaria au înregistrat un declin semnificativ al producţiei ca
urmare a continuării aplicării măsurilor de liberalizare a economiei în perioada
1996-1997, coroborate cu accelerarea inflaţiei şi a şomajului, deprecierea
monedei naţionale, creşterea deficitului de cont curent, imposibilitatea
contractării de credite cu dobânzi avantajoase.
Indicele de liberalizare economică comparativ cu creşterea reală a PNB
Tabel nr. 9
Ţara în
tranziţie
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Bulgaria 0,13 1 0,19 0,91 0,62 0,80 0,66 0,74 0,66 0,73 0,64 0,75 0,58 0,77 0,65 -
10,1
0,79 -6,9
Cehia 0,00 1 0,16 0,99 0,79 0,87 0,86 0,87 0,90 0,87 0,90 0,89 0,93 0,94 0,93 3,9 0,93 1,0
Ungaria 0,34 1 0,57 0,97 0,74 0,85 0,78 0,82 0,82 0,82 0,86 0,84 0,90 0,85 0,90 1,3 0,93 4,6
Polonia 0,24 1 0,68 0,88 0,72 0,82 0,82 0,84 0,82 0,88 0,86 0,92 0,89 0,99 0,89 6,0 0,89 6,9
România 0,00 1 0,22 0,94 0,36 0,82 0,45 0,75 0,58 0,76 0,68 0,79 0,71 0,85 0,72 3,9 0,75 -6,9
Slovacia 0,00 1 0,16 0,97 0,79 0,83 0,86 0,78 0,83 0,75 0,83 0,79 0,86 0,84 0,86 6,6 0,86 6,5
Slovenia 0,41 1 0,62 0,95 0,71 0,87 0,78 0,82 0,82 0,84 0,82 0,89 0,85 0,92 0,87 3,5 0,89 4,6
Sursa: Alan Gelb, Patterns of Transition from plan to market, The World Bank Economic Reviws, Vol 10, Nr
3, Washington: World Bank, September 1996, p. 397
BERD, Transition Raports, 1999
Economic Survey of Europe, nr. 1, 1999
Evoluţia procesului de tranziţie, indici cumulativi, 2003
Tabelul nr. 10 Ţara Privatiza
rea
Mica
privatizare
Reforma
proprietăţii şi restructurarea
întreprinderilor
Liberalizarea
preţurilor
Rreforma bancară şi liberalizarea
ratei dobânzii
Reforma pieţei
financiare şi a
instituţiilor financiare
non-bancar
Infrastruct
ura
Bulgaria -4 -4 3 4 3 2 -3
Cehia 4 4 3 4 -4 3 3
Ungaria 4 4 3 4 4 -4 -4
Polonia 3 4 3 4 3 -4 3
România 3 -4 2 4 -3 2 3
Slovacia 4 4 3 4 3 -3 2
Slovenia 3 4 3 4 3 -3 3
Sursa: Transition Raport, BERD, 2003
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
159
Cele mai multe state aflate în procesul de tranziţie au înregistrat valori
optime ale indicilor reformei, în special în ceea ce priveşte privatizarea,
reforma proprietăţii şi restructurarea întreprinderilor, liberalizarea preţurilor,
cu excepţia României şi Bulgariei, după cum reiese din Tabelul nr. 10.
Încetinirile se remarcă în aplicarea măsurilor de privatizare şi restructurare a
întreprinderilor, cauzate de lipsa unei legislaţii ferme în ceea ce priveşte
mediul de afaceri, de ritmul scăzut de atragere a investiţiilor străine, de
structura forţei de muncă şi de gradul scăzut de adaptare a acesteia la cerinţele
economiei concurenţiale de piaţă, menţinerea unei ponderi ridicate a
controlului statului, încetinirea procesului de liberalizare a sectorului bancar şi a ratei dobânzii, cauzată în special de slaba susţinere a cursului de schimb din
partea economiei reale. Valori minime la mai mult de jumătate din ţările în
traziţie se înregistrează la indicatorii privind reforma pieţei financiare şi a
instituţiilor financiare non-bancare ca urmare a încrederii scăzute manifestate
de investitori pe aceste pieţe.
Dificultăţile în ceea ce priveşte performanţele economiilor în tranziţie
au fost cauzate în principal de întârzierea implementării reformelor
instituţionale şi a constituirii pieţei, realizate, în cele mai multe cazuri, după aplicarea măsurilor de liberalizare şi privatizare, ceea ce a creat distorsiuni în
alocarea resurselor şi absorbţiei excesului de masă monetară, culminând cu
accelerarea inflaţie (vezi Tabelul nr. 6). Evoluţiile inflaţioniste au condus la
acordarea unei importanţe deosebite asigurării stabilităţii monetare interne, a
stabilităţii preţurilor, ceea ce constituie obiectivul final al politicilor monetare
adoptate de Băncile Centrale. Sarcina asigurării stabilităţii preţurilor, în
măsură să conducă la crearea unui cadru economic stabil, care să permită dezvoltarea economică durabilă, evidenţiază nivelul crescut al responsabilităţii asumate de Banca Centrală în ceea ce priveşte asigurarea unui nivel susţinut al
creşterii economice.
Realizarea acestui obiectiv depinde de regimurile individuale de politică monetară asumate de fiecare Bancă Centrală, iar diferenţierile apar în ceea ce
priveşte modalitatea de intervenţie320: direct, prin adoptarea unei ţinte
inflaţioniste; indirect, prin stabilirea unor obiective intermediare, de cele mai
multe ori reprezentate de cursul valutar, oferta de monedă din economie sau o
altă ancoră nominală.
320
D. Anghel, Anca Iordache, Tranziţia la economia de piaţă, Editura Colecţia Naţională, Bucureşti, 2001, p.
122
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
160
FMI a încurajat aplicarea măsurilor de politică monetară restrictivă prin
creşterea ratei dobânzii Băncii Centrale, în scopul restabilirii unei rate real-
pozitivă a dobânzii (în Polonia, noile rate au fost aplicate chiar şi la
împrumuturile vechi) şi prin reglementarea directă a împrumuturilor bancare.
Economistul S. Calvo321
(1991) a arătat că ratele dobânzii mari pot
genera falimente generalizate, care la rândul lor generează inflaţie. De
asemenea, ratele mari ale dobânzii pot determina principalii debitori
(întreprinderile proprietate de stat) să caute bani în afara sistemului bancar,
crescând datoriile inter-întreprinderi. Când acestea ajung la un nivel foarte
înalt, guvernul este nevoit să alimenteze sectorul întreprinderilor cu bani, iar
inflaţia creşte din nou, generând dezechilibre economice majore.
Politica ratelor dobânzii a fost combinată cu un control direct asupra
ofertei de monedă prin impunerea unor limite de creditare şi a constituirii unor
rezerve obligatorii mari.
În realizarea procesului de tranziţie, FMI a insistat asupra măsurilor de
liberalizare, stabilizare şi privatizare rapidă. Liberalizarea imediată a preţurilor
la majoritata produselor a condus, aşa cum am arătat, la creşterea inflaţiei,
ceea ce necesita înăsprirea politicii monetare prin creşterea ratelor dobânzilor,
având ca efect restricţionarea creditelor şi reducerea cererii agregate. Această diminuare a cererii agregate, combinată cu strategiile de restructurare
inadecvate, a dus la scăderea ofertei agregate.
Liberalizarea comerţului, în accepţiunea FMI, permitea creşterea
venitului unei ţări, determinând mobilizarea resurselor dinspre destinaţiile mai
puţin productive spre cele mai productive, folosind avantajul comparativ.
Efectele aplicării acestei reforme, respectiv creşterea locurilor de muncă, ca
urmare a creşterii productivităţii, nu s-au realizat, aşa cum spera FMI, din
cauza programelor sale de austeritate322
, care au generat creşterea ratelor
dobânzilor, supraevaluarea cursului de schimb valutar, ceea ce a făcut ca
importurile să devină ieftine, iar exporturile să rămână în urmă. Liberalizarea contului de capital, una dintre măsurile de
macroestabilizare cerute de FMI, permitea deschiderea economiei şi localizarea fluxurilor de capital şi a investiţiilor străine în condiţiile unor
avantaje comparative ca mediu de afaceri stabil, nivel scăzut de impozitare,
stabilitate economică şi politică. Liberalizarea financiară prematură, înaintea
321
Citat după I. Popa (coordonator), Tranziţia la economia de piaţă, Editura Colecţia Naţională, Bucureşti, 2001, p. 151 322
J. Stiglitz, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p.106
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
161
definitivării reformelor instituţionale, a creat disfunţionalităţi economice
profunde, în ceea ce priveşte costurile fiscale, scăderea producţiei, deprecierea
cursului de schimb, dezechilibrarea balanţei de plăţi323.
Pentru a atinge obiectivele scontate, atragerea de investiţii străine
directe şi creşterea economică, măsurile de liberalizare trebuie aplicate pe
termen mediu şi lung, precedate de reforme instituţionale ample, care să creeze premisele mediului concurenţial şi să diminueze consecinţele
economice negative, susceptibile, pe termen scurt.
În perioada 1990-2001, investiţiile străine directe în România au atins
nivelul de 7,3 miliarde USD (din care circa 2 miliarde USD în privatizare),
nivel aflat departe de potenţialul real al economiei şi de situaţia înregistrată în
ţările vecine Polonia (39 miliarde USD), Ungaria (21,5 miliarde USD), Cehia
(12,5 miliarde USD). Această diferenţierea se poate explica prin poziţia
factorilor de decizie faţă de investiţiile străine directe din ţările menţionate
care a fost diferită, atât în conţinut, cât şi ca grad de implementare. Este de
remarcat şi faptul că marile intrări de capital străin în aceste ţări au fost
determinate în special de privatizarea parţială a unor utilităţi publice, a unor
linii aeriene sau a unor bănci de stat. Analiza evoluţiei fluxurilor de investiţii străine directe către ţările în tranziţie (inclusiv România) în perioada 1990-
2000 arată că acestea s-au orientat către acele ţări în care exista un regim
comercial liberal şi un sistem de plăţi aliniat standardelor internaţionale, un
sistem de schimb valutar liberal, sisteme de stimulente transparente, un climat
favorabil afacerilor, caracterizat printr-un nivel redus al impozitului pe profit,
o strategie de politică a statului în ceea ce priveşte eliminarea barierelor din
calea investitorilor care să elimine restricţiile în cumpararea terenurilor, în
utilizarea experţilor străini.
Situaţia comparativă a ţărilor în tranziţie în ceea ce priveşte evoluţia
ritmului anual de creştere al investiţiilor (formarea brută de capital fix în
termeni reali), inclusiv a investitiilor străine directe şi a ratei de investire
(ponderea formarii brute de capital fix în produsul intern brut) este prezentată în Tabelul nr. 11.
323
M. Huchinson, Ilan Neuberger, Emerging market and transition economies face special challenges in
globalized economy, IMF Survey, iulie, 2001
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
162
Situaţia investiţiilor în ţările în tranziţie, în perioada 1996-2000
Tabelul nr. 11 Formarea bruta de capital fix - ritmul anual An precedent=100
An/ţara Bulgaria Cehia Ungaria Polonia România Slovenia Slovacia
1996 d.n. 108.2 106.7 119.7 105.7 109.2 139.8
1997 d.n. 97.1 109.2 121.7 101.7 111.4 114.5
1998 132.9 100.1 113.3 114.2 94.3 111.3 111.1
1999 125.3 99.4 105.9 106.8 95.8 119.1 81.2
2000 108.2 104.2 106.6 103.1 105.5 100.2 99.3
ISD - mil USD (cumulat)
An/tara Bulgaria Cehia Ungaria Polonia România Slovenia Slovacia
1996 d.n. 8572 14958 11463 1234 2069 1150
1997 d.n. 9234 16086 14587 2454 2297 1591
1998 2023 14375 18517 22479 4485 2766 2116
1999 2829 17552 19298 26075 5526 2656 2253
2000 3831 21095 19883 35400 6551 2808 3614
Ponderea FBCF în PIB - %
An/tara Bulgaria Cehia Ungaria Polonia România Slovenia Slovacia
1996 d.n. 31.84 21.40 20.86 22.95 22.57 36.95
1997 d.n. 30.82 22.23 23.63 21.17 23.53 38.65
1998 13.21 28.97 23.64 25.14 18.35 24.61 38.00
1999 15.95 27.93 23.91 25.48 18.02 27.39 30.79
2000 16.15 28.31 24.56 25.34 18.48 26.68 29.97
Sursa: Buletine statistice trimestriale CESTAT, 1999/4, 2001/2; Institutul Naţional de Statistică.
Notă: d.n. – date nedisponibile.
Faţă de celelalte ţări în tranziţie, cu excepţia Bulgariei, România se află pe o poziţie defavorabilă atât ca volum, cât şi ca pondere în PIB, în special în
perioada 1998-1999, afectând rata de investire, care a coborât la cote foarte
mici, chiar şi în conditiile în care investiţiile străine directe au înregistrat un
salt considerabil în anii 1997-98 şi chiar în raport cu propriile niveluri ale ratei
investiţiilor din anii de început ai tranzitiei.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
163
Fluxurile nete de capital, 2000-2003
Tabelul nr. 12
Ţări central europene, membre
UE324
(%PNB) Ţări din SE Europei
325 (%PNB)
2000 2001 2002 2003 2000 2001 2002 2003
Contul de capitala
19,2 14,3 27,4 16,4 6,7 9,3 13,1 10,6
Contul de capital
din careb:
22,0 18,8 29,0 16,8 6,8 10,8 12,3 10,3
ISD 17,3 17,4 20,2 5,8 3,6 4,3 3,6 4,3
Investiţii de
portofoliu 1,7 3,3 1,3 0,8 0,6 1,2 - 1,4
Credite pe termen
mediu şi lung 2,5 -1,6 0,4 1,9 2,6 2,5 4,7 3,5
Credite pe termen
scurt -2,7 -5,1 5,1 7,9 -1,0 0,6 3,8 0,7
Investiţii pe termen
scurtc 1,8 2,6 8,1 9,1 -0,3 3,3 3,1 1,8
Comisioane 2,8 4,4 1,6 0,4 0,1 1,5 -0,8 -0,4
Conturi de capital 0,4 0,3 0,3 - 0,5 0,6 0,8 0,5 Sursa: UNECE, estimaţii bazate pe balanţele naţionale de plăţi a sunt excluse erorile, omisiunile şi schimbările din rezervele oficiale;
b sunt incluse erorile şi emisiunile, dar sunt excluse erorile din estimările oficiale;
c include investiţiile de portofoliu, fondurile pe termen scurt, erorile şi omisiunile;
Există decalaje între fluxurile de capital dintre cele două regiuni ale
Europei, diferenţe care au la bază stabilitatea mediului de afaceri dat de
stabilitatea fiscală, coerenţa acestuia, ca urmare a flexibilizării politicilor
economice, nivelul ridicat al productivităţii muncii şi a capitalului,
infrastructura, climatul social-politic.
În ultimii ani, ca urmare a aplicării politicilor de convergenţă în vederea
aderării la Uniunea Europeană, s-au făcut paşi importanţi pe drumul
reformelor economice şi sociale, în special în ceea ce priveşte atragerea de
investiţii străine directe, în vederea creşterii gradului de competitivitate al
firmelor româneşti. Astfel, Bulgaria şi România, care urmează să adere la
Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au fost principalele beneficiare de ISD
din 2004, cu 2,488 miliarde de USD şi, respectiv, 5,174 miliarde de USD,
reprezentând 71% din ISD atrase de cele şapte ţări Est Europene. În 2004, ISD
324
Se includ Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, Slovacia 325
Se includ Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Serbia şi Muntenegru, Macedonia
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
164
atrase de cele şapte ţări din Europa de Est - Albania, Bosnia şi Herţegovina,
Bulgaria, Croaţia, Macedonia, România şi Serbia-Muntenegru au totalizat
aproape 11 miliarde de USD326
.
Ca urmare a crizei economice de la sfârşitul anilor 1990, pieţele
monetar-financiare ale ţărilor în tranziţie au fost dominate de două tendinţe
majore. Pe de o parte, scăderea bruscă a preţurilor mondiale ale mărfurilor şi ale unor produse manufacturate a uşurat presiunea asupra costului ofertei, ceea
ce a facilitat autorităţile monetare în realizarea obiectivelor principale care
vizau stabilitatea preţurilor. Pe de altă parte, crizele financiare majore de la
sfârşitul anilor 1990 au reaprins temerile investitorilor străini în ceea ce
priveşte stabilitatea macroeconomică şi financiară a ţărilor în tranziţie (a
ţărilor emergente în general). Acest fapt presupune măsuri suplimentare de
control a inflaţiei şi de protejare împotriva variaţiei cursurilor de schimb.
Convertibilitatea monedelor. În 1991, guvernele tuturor ţărilor din
Europa Centrală şi de Est au restabilit convertibilitatea monedelor lor pentru
operaţiunile curente, un simbol pe care ele l-au considerat important pentru a
marca voinţa de a liberaliza economia, de a se integra în sistemul monetar
internaţional şi de a instaura economia de piaţă funcţională, orientare
conformă statutului şi recomandărilor FMI. În mod rapid, toate ţările din
Europa Centrală şi de Est au cumpărat devize pentru plata importurilor, a
bunurilor de larg consum şi a serviciilor. Pentru consumatori, această convertibilitate curentă a fost benefică, pentru că a acordat libertatea de a
alege între produsele naţionale şi cele străine. Pentru firme, însă, a însemnat
apariţia bruscă pe piaţa naţională a preţurilor mondiale, incitându-le în acest
fel să se adapteze la competiţia internaţională. Această nouă libertate apărea,
de asemenea, din punct de vedere politic indispensabilă pentru a confirma în
faţa populaţiei noua deschidere faţă de Occident, dar ea s-a făcut în mod
dureros fiindcă cererea de devize a crescut brusc, ceea ce a provocat o
depreciere importantă a monedelor şi, deci, presiuni asupra inflaţiei. Mişcarea
către convertibilitate a fost mult prea rapidă, ţările din Europa de Est trecând
la convertibilitate în mai puţin de un an, pe când ţările occidentale, au avut
nevoie de mai bine de 15 ani. Anumiţi observatori ca D. Rosati, G. Kolodko,
M. Hrncir, G. Hunya, F. Coricelli şi R.de Rocha, D. Mario Nuti, A. Gelb şi S.
Ficher, R. Potres327
recunosc că o evoluţie mai lentă ar fi fost de dorit, dar că
326
Raport ONU, 2005 327
Vezi Ana Bal, Economii în tranziţie, Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 45
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
165
ar fi trebuit, pentru a impune restricţii temporare, o administraţie vamală şi bancară puternică, care, pe atunci, era inexistentă, pentru a putea respecta un
control riguros asupra schimburilor. În acest caz era posibilă instituirea unei
uniuni de plăţi între ţările aflate în tranziţie328, similară celei care a funcţionat
între statele occidentale după cel de-al doilea război mondial, structură care ar
fi permis stimularea comerţului ţărilor din Est şi creşterii economice.
Deoarece nu s-a acţionat în acest mod, s-au pierdut pieţele de desfacere din
fostele ţări membre CAER, dar şi oportunitatea acestora de a mai produce
produse manufacturate şi, astfel, de a-şi putea întreţine şi consolida industriile
prelucrătoare.
Liberalizarea comerţului exterior a fost un pas decisiv pentru trecerea la
convertibilitate şi s-a realizat prin eliminarea obligativităţii licenţelor de
export şi import şi prin acordarea permisiunii pentru toate întreprinderile de a
se integra în comerţul exterior. Pe de altă parte, tarifele, a căror introducere nu
avea sens în sistemul anterior de comerţ administrat, au devenit instrumente
active ale politicii comerciale, fiind stabilite la un nivel redus pentru facilitarea
concurenţei atât pe pieţele interne, cât şi pe cele externe.
Abandonarea planificării centralizate. Întreprinderile, obişnuite să opereze într-un mediu neconcurenţial şi primind directive de la planificatori,
s-au găsit brusc confruntate cu mecanismul de reglare a preţului prin piaţa
concurenţială, fără influenţe directe din partea statului. Ele au trebuit dintr-o
dată să ia decizii în funcţie de clientelă, de piaţă şi de rentabilitate. Şocul
produs prin această dezintegrare a circuitelor tradiţionale de decizie şi de
distribuţie a provocat o atitudine imediată de ezitare din partea întreprinderilor
sub forma unei diminuări a producţiei. O altă consecinţă a abandonării planificării centralizate se repercuta în prăbuşirea comerţului exterior, ca
urmare a desfiinţării Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), adică a mecanismului planificării şi reglementării schimburilor externe între ţările
fostului bloc comunist. Imediat ce, în 1990, statele din Europa Centrală şi de
Est au abandonat prlanificarea centralizată, URSS a încetat să mai facă să funcţioneze CAER-ul şi a început să le vândă toate materiile prime, mai ales
petrolul, la preţuri mondiale, în timp ce aceste produse fuseseră înainte
vândute la numai o parte din preţul mondial. Acest lucru a provocat o
deteriorare a schimburilor ţărilor răsăritene echivalentă celei petrecute în ţările
occidentale după cele două crize ale petrolului. În consecinţă, volumul
328
Doctrina şi practica FMI, Buletin Institutul Naţional de Cercetări Economice (INCE), Nr.26-27, 2000
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
166
schimburilor externe, între ţările din Europa de Est a scăzut cu 50% într-un
singur an, privând de debuşee multe întreprinderi din aceste ţări. Această prăbuşire a CAER-ului era inevitabilă. Ea corespundea unei dorinţe politice de
a rupe legăturile tradiţionale de dependenţă a ţărilor foste comuniste şi de a
face să înceteze cu planificarea centralizată a schimburilor externe.
Mecanismul de plăţi al CAER-ului ar fi putut fi înlocuit cu un sistem de
uniune de plată, ceea ce ar fi limitat convertibilitatea totală, dar ar fi permis
păstrarea unei părţi a fluxurilor comerciale tradiţionale. FMI s-a opus unei
astfel de uniuni de plăţi, considerată ca fiind un obstacol în faţa liberei
convertibilităţi a monedelor329
.
Privatizarea urmărea atât abandonarea monopolului statului asupra
economiei, constituirea premiselor existenţei pluralismului formelor de
proprietate în care dominantă să fie cea privată, cât şi crearea mecanismelor
funcţionării economiei concurenţiale. Strategiile de privatizare au vizat fie
creşterea proprietăţii private, prin vânzarea activelor statului, preferabil către
investitori care urmăreau obţinerea pachetului majoritar de acţiuni, fie
eliminarea rapidă a proprietăţii statului, prin dispersarea proprietăţii, în părţi egale, cetăţenilor, aceştia devenind astfel acţionari (metoda voucher,
privatizarea prin cupoane)330
.
Eficienţa procesului de privatizare se măsoară atât la nivel de
întreprindere prin analiza unor indicatori de rentabilitate şi profitabilitate,
creştere a venitului, productivitate, schimbări în structura forţei de muncă, dar
şi la nivel macroeconomic, prin aportul la creşterea economică. În ţările din
centrul şi estul Europei, procesul de privatizare şi restructurare a
întreprinderilor a înregistrat progrese evidente prin implicarea directă a
investitorilor străini, dar şi prin îmbunătăţirea cadrului legislativ, favorabil
desfăşurării concurenţei, performanţele celor aflate în proprietate privată fiind
superioare firmelor aflate în proprietatea statului. Obiectivul procesului de
privatizare îl reprezintă creşterea ponderii sectorului privat în vederea creşterii
gradului de profitabilitate al firmelor, obiectiv realizabil în condiţiile existenţei
mediului competiţional şi al disciplinei monetar-financiare şi fiscale (Tabelul
nr. 13). Favorizarea unor întreprinderi prin implicarea directă a statului prin
subvenţii bugetare şi amânări la plata datoriilor către bugetul statului,
îngrădeşte procesul concurenţial, procesul de alocare eficientă a resurselor,
329
P. Lenain, FMI-ul, Editura Coresi, Bucureşti, 2000, p.86 330
J. Kornai, Making the Transition to Private Ownership, în Finance&Development, nr. 3, septembrie 2000
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
167
creând premisele apariţiei economiei subterane şi a concurenţei neloiale.
Ponderea sectorului privat în PNB şi rata de ocupare în sectorul privat, în
perioada 1991-2002
Tabelul nr. 13
Ponderea sectorului privat în
PNB (%)
Rata de ocupare în sectorul
privat (%) Ţara
1991 1995 2002 1991 1995 2001 Bulgaria 17 50 75 10 41 81
Ungaria 33 60 80 - 71 -
Polonia 45 60 75 51 61 72
Slovenia 16 50 65 18 48 -
Cehia 17 70 80 19 57 70
România 24 45 65 34 51 75
Slovacia - 60 80 13 60 75 Sursa: BERD, Transition Report, 1999, 2002
Exisă divergenţe de opinie în ceea ce priveşte ritmul şi amploarea
privatizării, respectiv abordarea graduală versus terapia de şoc. Gradualiştii, în
frunte cu J. Stiglitz331
, susţin că procesul de privatizare necesită timp
îndelungat necesar implementării cadrului instituţional, refacerii structurii
capitalului şi adaptării lui noilor condiţii economice, retehnologizării sale, în
vederea creşterii eficienţei şi competitivităţii firmelor. Pe de altă parte, FMI
insistă asupra creşterii ritmului de realizare a privatizării şi restructurării sectorului de stat în vederea reducerii cheltuielilor bugetare, prin micşorarea
sau eliminarea subvenţiilor, a arieratelor, ignorând, de cele mai multe ori,
inexistenţa cadrului instituţionale necesar desfăşurării concurenţei. FMI se
concentrează mai mult asupra aspectelor macroeconomice, cum ar fi mărimea
deficitului bugetar, decât asupra celor structurale, cum ar fi eficienţa şi competitivitatea industriei
332. Din acest motiv, privatizările şi restructurările s-
au făcut haotic, fără un cadru legislativ de protecţie a proprietăţii, în dauna
statului şi a salariaţilor. În opinia lui J. Stiglitz, privatizarea trebuie să fie
componenta unui program mai vast, care să determine crearea de locuri de
muncă în paralel cu dispariţia lor generată adesea de privatizare, prin aplicarea
de politici macroeconomice, inclusiv de reducere a ratelor dobânzilor. John
331
J. Stiglitz, „Whither Reorm? Ten Years of the Transition”, The World Bank Annual Conference on
Development Economics, Washington, aprilie 1999 332
Idem, Globalizarea, speranţe şi deziluzii, p. 101
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
168
Nellis este de părere că procesul de privatizare dă naştere la opinii divergente,
manifestându-se diferit, cu efecte diverse, în beneficiul unor grupuri de
interese şi nu al populaţiei în general, dacă nu este însoţit de reforme
instituţionale şi redefinirea rolului statului333
. Economistul Paul Gelson este de
acord cu principiul „distrugerii creatoare”334
a proprietăţii de stat, prin crearea
de noi întreprinderi generatoare de productivitate ridicată şi creştere
economică, în locul celor vechi, generatoare de pierderi şi arietare.
Evoluţia ţărilor în tranziţie la economia de piaţă a fost deosebit de
sinuoasă. Declanşarea puternicelor dezechilibre macroeconomice a făcut ca în
unele dintre ele nivelul de adaptabilitate la condiţiile economiei de piaţă să fie
deosebit de greu de atins. În ciuda menţinerii obiectivelor iniţiale stabilite
pentru trecerea la economia de piaţă, se constată schimbări în ceea ce priveşte
implementarea programelor şi a indicatorilor macroeconomici, datorită politicilor specifice urmărite în procesul de tranziţie, a mediului economic
intern şi internaţional. Acţiunea FMI a fost şi este deosebit de controversată, datorită programelor de ajustare structurală ce necesită costuri sociale enorme
şi înglobează o serie de condiţii pe care unele dintre economiile în tranziţie nu
au suportul tehnic şi financiar pentru a le susţine. Există critici la adresa
politicilor de stabilizare ale FMI care acuză lipsa reformelor instituţionale
ample, care ar fi trebuit să prevaleze sau cel puţin să însoţească reformele de
macrostabilizare335
. Prin aplicarea unui mix de politici economice şi instituţionale sunt depăşite limitele teoriilor neoclasice în explicarea unor
fenomene şi procese specifice perioadei de tranziţie, în special cauzate de
reminiscenţele abordării centralizate a pieţei, din mai multe puncte de
vedere336
, între care din cel al efectelor curente produse în sistemul economic
şi social de către schimbările instituţionale; din cel al consecinţei temporale a
structurii sistemului instituţional în transformare; din cel al rolului statului în
imprimarea ritmului şi direcţiilor de transformare a structurii sistemului
instituţional în cadrului sistemului economic şi social; din cel al modelului
economiei de piaţă către care urmează să se îndrepte economiile în tranziţie, în
care procesele concurenţiale din sfera economică să corespundă cu procesele
democratice din sfera politică. 333
J. Nellis, Time to Rethink Privatization in Transition Economies?, Finance&Development, nr. 2 iunie 1999 334
P. Gleson, Transition economies, IMF Survey, mai 1999 335
Vezi R. Koslowski, Market Institutions. East European Reform and Economic Theory, în Journal of
Economic Issues, nr. 3, septembrie 1992; Holger Schmieding , From Plan to Market: On the Nature of the
Transition Crisis, în Reviw of World Economics nr. 129, 1993 336
A. Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998 p. 563
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
169
Desigur, eşecuri ale programelor structurale recomandate de FMI în ţări aflate în tranziţie la economia funcţională de piaţă pot fi puse pe seama
guvernelor din ţările respective care, se poate afirma, că nu au avut voinţa
politică şi rigoarea profesională necesare pentru a le aplica. Confruntate cu
asemenea acuze, guvernele respective răspund cvasi-unanim că nu au dispus
de expertiza profesională corespunzătoare pentru aplicarea programelor de
reformă, vizând ajustarea economică, asumate în faţa FMI. Totodată, guvernele în cauză, ca, de exemplu, al României şi al Bulgariei, privitor la
pretinsa lipsă de voinţă politică pentru implementarea reformelor, afirmă că, atunci când întâmpină rezistenţa populaţiei faţă de ajustarea puterii de
cumpărare şi a locurilor de muncă la niveluri care depăşesc limitele raţional
suportabile şi când cetăţenilor nu li se oferă alternative concrete şi certe de
îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă într-un orizont de cel mult unu-doi ani, se
văd nevoite, pentru a evita tensiuni sociale cu efecte imprevizibile pentru
stabilitatea ţării, să renunţe la continuarea aplicării programelor FMI.
Dificultatea şi complexitatea situaţiei economice din majoritatea ţărilor
în tranziţie generează dezbateri animate pe marginea doctrinei promovate de
FMI în programele sale de ajustare. Aşa de exemplu, Jeffrey Sachs reproşează Fondului că a preferat să acorde credite pentru a „recompensa” aplicarea
reformei prescrise de acesta în loc să aloce împrumuturi pentru a „încuraja
aceste reforme”337
. Alţi analişti ca, de exemplu, Egon Matzner, Jan Kregel,
Gernot Haber 338
, apreciază că FMI a ignorat necesitatea corelării unor
obiective realiste de reforme cu finanţarea externă acordată ţărilor în tranziţie,
neadecvarea asistenţei financiare la ţintele reformei echivalând, practic, cu un
transfer, deseori insuportabil, de costuri sociale către populaţie.
Concomitent cu rolul FMI în realizarea procesului de tranziţie, ţările
aflate în acest proces şi-au orientat strategia de tranziţie către aderarea la
Uniunea Europeană, acest deziderat constituindu-se într-o veritabilă cursă având ca scopt reducerea inegalităţilor acestor ţări vis-a-vis de ţările memebre
UE.
Aşa cum am menţionat, filosofia de tranziţie a FMI s-a bazat pe
liberalizarea preţurilor, stabilizarea macroeconomică, restructurare şi privatizare, reforme instituţionale. Convergenţa programelor FMI rezidă în
337
Vezi Transition-The First Ten Years: Analysis and Lessons for Eastern Europe and the Former Soviet
Union, Policy and Institutional Challenges Ahead, EBRD, Transition Report 1998. London 338
Vezi. N. Sava, Zece ani de tranziţie în Estul Europei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p.91
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
170
adoptarea politicilor prevăzute în Consensul Washington, respectiv a
măsurilor de austeritate fiscală, privatizare şi liberalizare a pieţei în vederea
reducerii inflaţiei, a deficitului bugetar, consolidării balanţei de plăţi externe şi a balanţei comerciale. De asemenea, programele FMI vizează restricţionarea
masei monetare, prin creşterea ratei dobânzii, controlul fluxurilor de capital
speculativ şi, implicit, a cursului de schimb, atragerea de investiţii străine prin
crearea unui mediu de afaceri stabil şi competitiv.
După părerea noastră, procesul de tranziţie ar fi trebuit să înceapă prin a
inventaria punctele slabe şi punctele forte ale fiecărei economii foste
socialiste, astfel încât să se optimizeze avantajele relative, cum ar fi
potenţialul natural şi demografic, diversitatea etno-culturală, potenţialul
inovaţional, concomitent cu crearea unui cadru instituţional menit să restructureze industria, principalul dezavantaj comparativ, cu o pondere
ridicată în economia fostelor ţări socialiste, puternic energofagă şi creatoare de
produse slab competitive, cu un grad de prelucrare foarte scăzut, a căror piaţă de desfacere era în cădere liberă. Privatizarea şi restructurarea industriei ar fi
trebuit precedate de instituirea unui cadru legal prin care potenţialii investitori
să nu se îndepărteze de la obictivul principal al privatizării, respectiv crearea
unei economii competitive, caracter datorat competitivităţii firmelor, a
produselor realizate, comercializate pe piaţa internă şi externă. Transformarea
vechilor întreprinderi în firme competitive necesita aport financiar extern, atât
din partea unor organisme financiare internaţionale, ca FMI şi Banca
Mondială, sau prin atragerea de investitori străini, cât şi prin aportul
capitalului intern, care, dacă ar fi fost investit în retehnologizarea industriei, ar
fi condus atât la eficientizarea acesteia într-un timp mai scurt, cât şi la
diminuarea presiunii excesului de masă monetară, aflată la dispoziţia agenţilor
economici nonfinanciari, asupra inflaţiei. Tocmai apariţia acestei presiuni
monetare pe piaţă, o cerere de bunuri şi servicii nesatisfăcută din cauza
penuriei unora dintre acestea, a condus la declanşarea hiperinflaţiei, a
şomajului, scăderea dramatică a puterii de cumpărare, deteriorarea nivelului
de trai şi a calităţii vieţii. Asistenţa financiară a instituţiilor internaţionale implicate în procesul de
tranziţie a fostelor ţări comuniste, în special a FMI, condiţionată de realizarea
unor programe de reformă, ar fi trebuit să conveargă către măsuri economice
de susţinere a ofertei de bunuri economice, de creştere a producţiei, care să mărescă nivelul productivităţii muncii şi implicit a locurilor de muncă, înainte
implementării măsurilor de restricţionare a cererii prin reducerea puterii de
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
171
cumpărare. Deosebirile ce stau la baza implementării programelor FMI
vizează, după părerea noastră, mai multe aspecte, printre care: a) Liberalizarea
preţurilor ar fi trebuit să se realizeze gradual, concomitent cu refacerea
potenţialului economic, capabil să susţină creşterile de preţuri şi scăderea
puterii de cumpărare. Procesul de liberalizare a condus la creşterea costurilor
materiilor prime, concretizându-se în scăderi de producţie, dar şi de exporturi
pe pieţele internaţionale. b) Liberalizarea comerţului dacă ar fi fost realizată pe baza teoriei avantajelor comparative, ar fi condus la o alocare eficientă a
resurselor, prin exploatarea celor productive în vederea impulsionării exportului, şi prin importul celor puţin productive. În acest fel, ar fi existat o
îmbunătăţire a soldului balanţei comerciale, şi ar fi fost evitată creşterea
excesivă importurilor cu impact negativ asupra datoriei externe. c) Măsurile
de reducere a deficitului bugetar în virtutea măsurilor de macrostabilizare au
fost, de cele mai multe ori, în dauna realizării protecţiei sociale, creşterii
costurilor sociale, cunoscut fiind ponderea ridicată a populaţiei asistate şi îmbătrânite în ţările foste socialiste. d) Privatizarea ar fi trebuit să genereze
beneficii economice şi sociale, cum ar fi creşterea şi diversificarea ofertei de
bunuri şi servicii, corelarea acesteia cu cererea, crearea de locuri de muncă având ca suport productivitatea muncii, îmbunătăţirea mediului concurenţial
prin restructurarea vechilor întreprinderi. e) Măsurile de liberalizare,
privatizare şi macrostabilizare ar fi trebuit să conveargă către atragerea de
investiţii străine generatoare de creştere şi dezvoltare economică, prin crearea
şi dezvoltarea unui sistem bancar eficient şi concurenţial, a unui sistem fiscal
stabil şi previzibil, a unei pieţe valutar-financiare dinamice, cu fluctuaţii anticipative pe termen scurt şi mediu ale cursurilor.
Date fiind aceste caracteristici, strategia de tranziţie ar fi trebuit să fie o
sinteză între refacerea sectorului privat, creşterea puterii competiţionale a
firmelor şi a sectoarelor economiei, flexibilizarea reformelor instituţionale şi reconsiderearea rolului statului, nu eliminarea acestuia.
CAPITOLUL 4
ASISTENŢA FMI ÎN ROMÂNIA
4.1. Starea economiei româneşti la sfârşitul anilor ’80 şi
relaţiile României cu FMI până în anul 1989
Spre sfârşitul anilor ’40, se trece la planificarea centralizată, primele
planuri fiind anuale, cel din 1949 şi 1950, iar după anul 1950, timp de patru
decenii viaţa economico-socială s-a desfăşurat pe baza planurilor
cincinale.339
Metoda planificării era utilizată şi în celelalte ţări foste
socialiste şi reprezenta o tehnică de calcul economic bazată pe principiul
balanţelor materiale, prin care se reglementa, în concordanţă cu obiectivele
economico-sociale, repartizarea resurselor existente pe ramuri şi tipuri de
activităţi, având ca obiectiv evitarea disfuncţionalităţilor pieţei şi acoperirea
în condiţii optime a fluxurilor de resurse pe circuitul
producţie→distribuţie→consum340
.
În plan economic, regimul comunist viza în special industrializarea,
prin care România trebuia să treacă de la starea de economie agrară la starea
de societate mixtă, agrar industrială, având ca obiectiv declarat creşterea
nivelului de trai al populaţiei.
Deşi România s-a manifestat, după 1968, ca o ţară dizidentă faţă de
URSS şi faţă de CAER, ea a fost singura ţară din sistemul socialist mondial
care a imitat, cu un talent deosebit, până în amănunt, modelul economic de
dezvoltare sovietic. Creat în anii ’30 de un economist celebru, Wassiliy
Leontief, modelul economic se baza pe utilizarea optimală a unor resurse de
care o ţară dispunea în mari cantităţi atunci - energia341
. Modelul economic
de dezvoltare românesc în timpul comunismului a fost un model bazat pe
energia abundentă şi ieftină. Nici după criza energetică din anii ’70, acest
model nu a fost modificat în mare măsură. El a fost amplificat prin punerea
în practică a teoriei industrializării socialiste, România devenind în anii ’70,
339
Vezi Maria Mureşan, D. Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 326 340
M. Coşea, România subterană, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, p. 137 341
Vezi N. Dobrotă, (coordonator), Dicţionar de Economie, Editura Economică, 1999, p. 277
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
173
şi menţinându-se până în anii ’90, singura ţară socialistă, fostă socialistă, care se caracteriza, în primul rând prin mari concentrări industriale, prin
apariţia unor oraşe dormitor, prin dezrădăcinarea a unei pături importante a
ţărănimii, prin transformarea ei rapidă în muncitori industriali şi prin apariţia
unor probleme sociale care se repercutează asupra situaţiei economice
actuale.
În toate celelalte ţări, planificarea a fost însoţită de un oarecare
segment ale pieţei libere pe care se manifesta, în proporţii diferite de la ţară la ţară, şi iniţiativa proprietăţii private
342. În România, piaţa liberă era o
mărime neglijabilă, iar proprietatea privată, deosebit de restrânsă, exista în
persoana micilor meşteşugari.
Dezvoltarea industrială, axată pe industria grea, în condiţiile
planificării centralizate şi ale unor numeroase structuri organizatorice, ale
instituirii unor organe şi organisme de conducere şi de control, ale căror
activităţi se suprapuneau adesea, a generat adesea decizii contradictorii şi chiar eronate, subiectivism în activitatea industrială, raportări de date
statistice false343
, dar şi un efort investiţional substanţial, finanţat în mare
măsură prin credite de la Banca Mondială sau din alte surse occidentale
publice şi private, după 1970344
, realizat prin forţarea investiţiilor în
defavoarea consumului populaţiei şi cu preţul unor profunde dezechilibre
sectoriale.
Structura PIB (comparaţie 1938/1988)345
în ţări foste socialiste
Tabel nr. 14 Ramura
economiei
Agricultură Industrie Construcţii şi servicii
Ţara/Anii 1938 a) 1988 1938 a) 1988 1938 a) 1988
Cehoslovacia 23,2 6,4 53,2 49,6 23,6 34,0
Ungaria 36,5 14,0 35,7 37,0 27,8 49,0
Polonia 39,0 10,6 32,2 40,4 28,8 49,0
România 53,2 14,2 b) 28,4 57,3 b) 18,4 28,5 b)
a) Pondere în venitul naţional; b) 1989 Din datele prezentate în tabel se poate observa creşterea ponderii
industriei în structura PIB în ţările foste socialiste, faţă de ponderea
construcţiilor şi a serviciilor, ramuri ce necesitau în special existenţa unei
forme de proprietate privată şi mixtă. 342
M. Coşea, op. cit, p. 137 343
Maria Mureşan, D. Mureşan, op. cit, p.327 344
Doina Bercan, B. Sterpu, op. cit, p. 56 345
C. Olaru, Istoria economiei. Prelegeri. Repere ale evoluţiei economice contemporane, Editura ASE,
Bucureşti 1999, p. 315
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
174
Creşterea exagerată a accentului pus pe industrializare, în detrimentul
agriculturii, a atras reacţii din partea unor economişti din diaspora, cum ar fi
Nicolas Spulber, care arăta: “Într-o teorie mult dezbătută în acea perioadă economiştii români au sugerat că alegerea bunurilor care trebuie produse de
ţările agricole ar trebui să fie determinată nu de cât costă un bun dat pe piaţa
internaţională în comparaţie cu costul producerii respectivului bun pe piaţa
internă, ci de productivitatea potenţială pe muncitor în producerea acestor
bunuri. Cum productivitatea potenţială pe cap de muncitor este mai mică în
cazul bunurilor agricole decât în cazul bunurilor industriale, se considera că agricultura prezintă o inferioritate intrinsecă faţă de industrie şi că raportul
de schimb între bunurile agricole şi cele industriale este în mod implicit
inegal”346
.
Urmare a politicii de industrializare forţată din anii ’50-’60 se
constată o creştere a nivelului de trai, dezvoltarea infrastructurii locale şi regionale, crearea de noi oraşe, construirea de locuinţe proprietate personală, în special pentru ţăranii dislocaţi din mediul rural şi „implantaţi” în noile
oraşe în vederea asigurării de forţă de muncă, încurajarea iniţiativei
particulare prin deschiderea de numeroase prăvălii, restaurante, pensiuni
particulare, încurajarea consumului de bunuri de folosinţă curentă şi îndelungată, de uz gospodăresc, susţinut de creşterea ofertei interne de astfel
de bunuri. De asemenea, „destinderea” din anii ’60 a permis intensificarea
legăturilor cu statele occidentale dezvoltate şi organismele financiare
internaţionale soldate cu creşterea ofertei interne prin utilizarea licenţelor de
producţie a unor mărci cum ar fi: Renault-„Roman” Braşov, locomotivele
Diesel-electrice, calculatoarele Digital etc. Ulterior, ideile reformiste din
anii 60’ au fost abandonate, menţinându-se controlul riguros al Comitetului
Central al PCR asupra planificării centralizate.
Economia socialistă poate fi analizată pe mai multe perioade în care
sunt evidenţiate ritmurile de creştere, respectiv descreştere, specifice
perioadei de avânt din anii ’50-’60 ca efect al programelor de industrializare
şi a schimburilor economice reciproc avantajoase, şi perioadei de regres
economic, din anii ’70, urmată de criza economică profundă din anii 80’,
cauzată de blocajele financiare, creşterea datoriilor externe, scăderea
exporturilor, concomitent cu accelerarea importurilor de materii prime.
346
D. P. Aligică, Convorbiri cu Nicolas Spulber, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 21
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
175
Ritmul de creştere al unor economii europene în perioada 1950-1989
Tabelul nr.15
Ritmul mediu anual de creştere a PIB (respectiv VN) Ţara PIB/loc
(1950, USD) 1950-1989 1951-1965 1966-1980 1981-1989
România 135 7,4 9,9 8,7 0,9
Ungaria 162 4,3 5,3 5,3 1,1
Polonia 206 5,0 7,1 5,6 0,9
Cehoslovacia 280 4,7 5,6 5,4 1,9
Austria 291 4,0 5,0 4,0 2,0
Franţa 691 4,0 5,3 3,9 2,0
Germania 487 4,6 7,5 3,2 2,0
Italia 266 4,5 5,7 4,6 2,4
Anglia 717 2,5 1,3 2,2 1,3
SUA 1901 3,2 3,7 2,9 3,2 Sursa: N. Belli, Tranziţia mai grea decât un război, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 90
În tabelul de mai sus sunt evidenţiate performanţele României vis-à-
vis de alte ţări europene, defalcate pe trei perioade de timp. Rata ridicată de
creştere a României comparativ cu celelalte ţări pentru primele două perioade de timp analizate se datorează creşterii ponderii industriei în PIB,
exporturilor masive de produse industrializate în special pe piaţa CAER.
Ulterior, ca urmare a dependenţei producţiei interne de importul de materii
prime, eforturilor susţinute de achitare a datoriei externe cu repercusiuni
negative asupra nivelului de trai şi calităţii vieţii au făcut ca ritmul creşterii
economice să scadă substanţial în ultima decadă analizată. Industrializarea forţată, creşterea prevederilor planurilor cincinale au
condus, în timp, la acumularea unor dezechilibre economice cauzate de
dependenţa României de importul de materii prime şi resurse energetice,
concomitent cu scăderea producţiei interne ca urmare a creşterii
considerabile a preţurilor în urma crizelor preţului petrolului din anii ’70-
’80. În aceste condiţii, s-a amplificat datoria externă a României, care, la
recomandarea FMI, a introdus măsuri de reducere a importurilor şi creştere a
exporturilor, mai ales cu maşini, echipamente şi produse petroliere347
.
Ca urmare a deciziei de plată a datoriei externe are loc deprecierea
vieţii economice prin implementarea de măsuri de austeritate, introducerea
unui regim de alimentaţie raţională, restricţii la consumul de energie
electrică, apă, căldură, gaze naturale şi benzină. În procesul dezvoltării industriei au căpătat dimensiuni deosebite
ramurile mari consumatoare de resurse energetice şi de materii prime
347
Doina Bercan, B. Sterpu, op. cit, p. 61
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
176
minerale şi care, dat fiind rezervele reduse de care dispune ţara noastră, au
necesitat importul acestora. În anul 1989 ramurile industriale
energointensive - metalurgia, chimia, materialele de construcţii - deţineau
23,2% în totalul producţiei marfă. Consumul mare de energie se datorează şi faptului că în ramurile respective se utilizau procedee tehnologice cu o
eficienţă redusă. Ca urmare a ponderii însemnate a ramurilor
energointensive şi a tehnologiilor utilizate, consumul de energie primară la o
unitate de PIB era de 3,5 ori mai mare decât consumul mediu european şi de
6,8 ori mai mare decât în ţările dezvoltate (datele se referă la anul 1987)348
.
Dimensiunile tot mai mari ale ramurilor industriale energointensive au
determinat creşterea importurilor de energie. Astfel, în totalul resurselor din
anul 1989 importul de energie electrică a fost de 9,3% (faţă de 4,3% în anul
1985), de cărbune cocsificabil de 60% şi de ţiţei circa 2/3. Per total importul
de energie primară şi transformată în balanţa resurselor a fost de 39,2% (faţă de 28,2% în anul 1980)
349.Lipsa de corelare dintre capacităţile de producţie
create şi baza proprie de resurse energetice şi de materii prime a căpătat
accente deosebite, fapt ce a determinat utilizarea incompletă a capacităţilor
de producţie, cu efecte nefavorabile asupra producţiei şi productivităţii muncii.
Realitatea economică era mascată prin propagandă şi prin falsificarea
datelor statistice, înregistrându-se abateri statistice grave. În tabelul de mai
jos se constată abaterile valorilor indicatorilor macroeconomici recalculaţi faţă de cele raportate.
348 T. Postolache, (coord.), Economia României în secolul XX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991
p. 446 349
Ibidem, p. 448
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
177
Abaterea raportărilor faţă de datele statistice recalculate la principalii
indicatori sintetici, mil. lei
Tabelul nr.16
Denumire/ani 1980 1986 1987 1988
Produs social
a) raportat 1275,7 2029,0 2101,3 2150,5
b) recalculat 1259,0 1929,8 1960,7 1982,2
c) abatere % 101,3 105,2 107,2 108,5
Venit naţional
a) raportat 516,6 771,8 799,2 822,3
b) recalculat 513,6 694,3 697,2 697,4
c) abatere 100,6 112,2 114,6 117,9
Venit naţional utilizat pentru acumulare şi consum
a) raportat 528,8 698,5 711,7 730,7
b) recalculat 530,3 646,7 635,0 616,4
c) abatere % 99,7 108,0 112,1 118,5
Fond de acumulare
a) raportat 173,6 190,6 161,4 189,7
b) recalculat 189,7 206,7 177,5 144,0
c) abatere % 91,5 92,2 90,9 131,7
Rata acumulării
a) raportat % 32,8 27,3 22,7 26,0
b) recalculat% 35,8 32,0 28,0 23,4
Fondul de consum
a) raportat 355,2 507,9 550,3 541,0
b) recalculat 340,6 440,0 457,5 472,4
c) abatere % 104,3 115,4 120,3 114,5 Sursa: C. Ionete, op. cit.
Decalajele dintre România şi celelalte ţări foste socialiste, dar şi dintre
România şi ţările dezvoltate au făcut necesar calculul unui indicator prin
care se evaluează sintetic atât dezvoltarea economică cât şi cea socială, denumit indicator sintetic-agregat al dezvoltării economico-sociale
350.
350
C. Grigorescu (coordonator), Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în context european,
Editura Expert, Bucureşti 1993, p. 24
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
178
Nivelul dezvoltării economico-sociale al României şi al altor ţări în anul
1989
Tabelul nr.17
Ţara Nivel Rang Ţara Nivel Rang
Olanda 100,0 1 Italia 67,2 13
Belgia 99,2 2 Cehoslovacia 59,2 14
RF
Germania
99,0 3 Spania 56,7 15
Elveţia 93,4 4 Grecia 49,5 16
Norvegia 92,4 5 Bulgaria 49,4 17
Suedia 89,5 6 Ungaria 46,7 18
Danemarca 88,5 7 URSS 44,9 19
Finlanda 85,6 8 Polonia 36,6 20
Franţa 83,4 9 Iugoslavia 29,5 21
Austria 79,4 10 Portugalia 25,4 22
Irlanda 73,4 11 România 21,1 23
Regatul
Unit
70,7 12 Albania 0,0 24
Sursa: World Bank Atlas, 1991; Comisia Naţională de Statistică, Informaţii sintetice operative, nr.
1, 1991
Distanţa care desparte România de ţările dezvoltate este destul de
mare; după cum se observă în tabelul de mai sus, România are rangul 23, pe
o scală de la 1 la 24, cu un nivel de 21,1. Poziţia inferioară a României în
economia europeană este cauzat de regimul politic comunist-dictatorial şi de
sistemul economic socialist de comandă existent în ţara noastră timp de
aproape 45 de ani.
Încă din anii ’70, dar mai accentuat în anii ’80, în România, Comitetul
de Stat al Planificării a fost obligat să devină „un centru de gândire” a
posibilităţilor şi variantelor de corelare a directivelor de partid351
cu
elementele de decizie unipersonală venite din partea lui N. Ceauşescu,
funcţionarii fiind obligaţi să găsească cele mai ingenioase metode de
ascundere a crizei în care intrase economia românească. Această criză, cauzată de logica sistemului, de tendinţa de accelerare a producţiei
industriale şi de sporire a legăturilor economice cu alte ţări pe baze slab
funcţionale, neluând în considerare mecanismele pieţei, a distorsionat
sistemul de preţuri, raportul de schimb, generând alocarea ineficientă a
resurselor. Slaba performanţă a economiei româneşti, denumită de către unii
autori „creştere pauperizantă”352 s-a produs din cauza incapacităţii
sistemului de a încorpora şi genera progres tehnic, comparativ cu celelalte
351
M. Coşea, Jurnal în tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 1995, p. 13 352
The Transition Economies, în Economic Survey of Europe 1999, nr.1 p. 71
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
179
ţări din spaţiul comunist. Ca urmare a deteriorării raportului de schimb, a
creşterii producţiei cu valoarea adăugată mică, cu caracter profund
energofag, în detrimentul producţiei cu valoare adăugată mare, competitivă pe pieţele externe, s-a accentuat scăderea exporturilor.
Astfel de fenomene negative s-au constatat în timp, ele nefiind
corectate, manifestându-se ca o criză cronică în economia românească, cu
tendinţe de adâncire şi de apropiere de faza explozivă353. Refuzul organelor
de conducere, chiar şi în limitele monopolului social-economic al partidului,
de a corecta dezechilibrele grave din economie, precum şi ignorarea în mod
conştient a crizei şi a formelor ei de manifestare, s-a concretizat în
fenomenul de subminare a economiei naţionale354
. Subminarea s-a
concretizat în ruinarea capacităţilor de producţie, utilizarea ineficientă a
resurselor naturale, izolarea economică a ţării, subnutriţia şi degradarea
biologică a populaţiei, precum şi ameninţarea spiritualităţii româneşti în
existenţa sa.
Mărimea foarte scăzută a productivităţii sociale a muncii din România
în raport cu media europeană şi îndeosebi cu cea din ţările dezvoltate
reflectă, în principal, un nivel tehnologic scăzut al producţiei, o structură necorespunzătoare a economiei naţionale, inclusiv a industriei, metode
nestimulative pentru valorificarea cu eficienţă ridicată a resurselor materiale
de muncă. În tabelul de mai jos sunt redate nivelurile PNB/persoană activă rezultate ca aport al productivităţii muncii; în acest clasament, România
ocupă locul 22, cu o pondere de 9,26% din nivelul cel mai ridicat al PNB/
persoană activă, în speţă Elveţia.
353
C. Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Editura Expert, Bucureşti, 1993, p.15 354
Ibidem, p.15
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
180
Productivitatea socială a muncii în România, comparativ cu ţări
europene, în anul 1988
Tabelul nr.18
Nr.
crt.
Ţara PNB/pers activă (Dolari SUA)
Nr.
crt.
Ţara PNB/pers activă (Dolari SUA)
1 Elveţia 53857 13 Spania 25882
2 Norvegia 40230 14 Irlanda 21181
3 RF Germania 38186 15 Grecia 19037
4 Suedia 37337 16 RD Germană 12365
5 Finlanda 36512 17 Portugalia 9021
6 Franţa 35662 18 Cehoslovacia 8242
7 Olanda 35296 19 URSS 7529
8 Belgia 35179 20 Iugoslavia 7031
9 Danemarca 33422 21 Ungaria 5931
10 Italia 33064 22 România 4986
11 Austria 32915 23 Bulgaria 4602
12 Regatul Unit 24 Polonia 4386
25 Albania 3622
Media europeană a productivităţii muncii 17217
Media productivităţii muncii în ţările dezvoltate 32793
Ponderea WL României în cadrul ţărilor europene 7,13 Sursa:Banca Mondială, Raport de dezvoltare, Washington,1990
Etatizarea generală a economiei în perioada postbelică, planificarea de
la centru până la cele mai mici detalii a dezvoltării ramurilor şi sectoarelor
de activitate, fiecărei unităţi economice, încălcarea legilor economice
obiective şi practicarea subiectivismului în luarea deciziilor, ca şi neglijarea
trebuinţelor curente ale populaţiei au frânat iniţiativa şi creativitatea tuturor
categoriilor socio-profesionale şi mai ales implementarea progresului tehnic
ca factor esenţial al productivităţii muncii.
În vederea constituirii unei imagini favorabile pe plan internaţional şi a depăşirii decalajelor economice interne, România a devenit membru al
FMI la 15 decembrie 1972. În perioada 1973-1989355
FMI a acordat o serie
de împrumuturi României de aproape 3 mild. DST.
Începând cu anul 1973, România a folosit resursele FMI în mai multe
ocazii, ca suport financiar al programelor economice ale Guvernului în
regimul comunist.
355
www.fmi.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
181
Calendarul derulării acordurilor stand-by cu România
Tabelul nr.19
Tipul
Acordului
Data
Aprobării
Data Expirării
sau Rezilierii
Suma Aprobată (milioane SDR)
Suma Trasă (milioane SDR)
Stand-by 10/03/75 10/02/76 95.0 95.0
Stand-by 09/09/77 09/08/78 64.1 64.1
Stand-by 06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5 Sursa: www.fmi.ro
Împrumuturile acordate României de către FMI în perioada 1973-1989
(mil. DST)
Tabelul nr.20
Contul general de resurse Anul
Trageri Plăţi 1973 95 0
1975 40 0
1976 150 0
1977 72,5 40
1978 39,125 55
1979 41,25 50
1980 121,25 109,21
1981 309,5 96,5
1982 310 46,31
1983 183,9 60,85
1984 183,6 132,51
1985 0 172,89
1986 0 199,32
1987 0 225,98
1988 0 250,64
1989 0 106,91
Total 1546,12 1546,12 Sursa: Departamentul de Trezorerie al FMI, www.imf.org
De remarcat că, la sfârşitul anilor 80’, România nu avea datorii faţă de
FMI, împrumuturile acordate fiind achitate eşalonat, în mai multe tranşe.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
182
4.2 Evoluţia raporturilor FMI-România în perioada de
tranziţie
Participarea post-decembristă a României la FMI se ridică la 1.030,2
milioane DST sau 0,48% din cota totală. Puterea de vot a României este de
10.552 voturi sau 0,49% din total. Situaţia financiară a România în relaţiile
cu FMI în anul 2005 este prezentată în cele ce urmează.
Situaţia financiară a României în relaţiile cu FMI
Tabelul nr. 21 Situaţia financiară DST (mil) Cota (%)
Cont general resurse:
Cota 1030,20 100,00
Disponibilităţi de monedă la FMI 1338,50 129,93
Departament DST:
Alocare netă cumulată 75,95 100,00
Deţineri 4,25 5,59
Trageri şi împrumuturi nerambursate:
Aranjamente stand-by 261,17 25,35
Transformare sistemică 47,13 4,57
De plătit (mil DST pe baza sistemului existent de
utilizare a resurselor şi disponibilităţilor actuale)
Obligaţii preconizate către FMI
2003 2004 2005 2006
Rata 72,98 115,29 89,02 31,00
Comisioane/dobândă 6,23 6,09 3,43 1,76
Total 79,21 121,38 92,45 32,76
Sursa: www.fmi.ro
După cum se observă din tabelul de mai sus, România are
disponibilităţi la FMI care pot fi trase în urma unor acorduri stand-by,
posibile în limitele implementării programelor de reformă convenite. Cele
mai multe împrumuturi neranbursate îmbracă forma împrumuturilor stand-
by, cauză a nefinalizării celor mai multe acorduri şi a nerespectării ţintelor
stabilite de FMI.
Asistenţa tehnică acordată de către FMI României vizează câteva
domenii, între care cel fiscal şi cel vamal, politica monetară şi organizarea
băncii centrale şi a sistemului bancar, crearea unei structuri legislative
specifice economiei de piaţă, cursuri de pregătire profesională,
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
183
îmbunătăţirea colectării şi raportării datelor statistice. Implementarea unei
ample reforme a administraţiei fiscale conform cu recomandările misiunilor
de asistenţă tehnică ale Departamentului pe Probleme Fiscale al Fondului a
început în ianuarie 2003, Raportul privind respectarea standardelor şi codurilor (ROSC) privind transparenţa fiscală fiind finalizat la data de 6
noiembrie 2002 (Raportul de ţară Nr. 02/254 publicat de FMI)356
.
Resursele financiare sunt acordate în tranşe, pe măsură ce programul
de reformă este implementat. România a încheiat mai multe acorduri cu FMI
după 1990, primind în cele mai multe ocazii doar prima tranşă, respectiv
şase acorduri încheiate după anul 1990 în valoare totală de 2015.5 milioane
DST, din care au fost trase numai 1234,45 milioane DST. Totalul creditelor
şi împrumuturilor nerambursate la sfârşitul lunii iunie 2004 se ridica la 337
milioane DST, respectiv 32,71 % din cotă357. Diferenţele semnificative între
cuantumul creditului aprobat şi suma trasă efectiv de la FMI se datorează condiţiilor severe de acordare a unei noi tranşe din acordul stand-by.
Nerespectarea programului de reformă a făcut ca finalizarea celor mai multe
acorduri să nu aibă loc, ceea ce s-a soldat cu mari pierderi pentru economia
românească. Singurul acord finalizat cu FMI în perioada de tranziţie a
României către piaţa concurenţiala a fost cel încheiat în anul 2001.
Totalul creditelor şi împrumuturilor nerambursate în perioada 1991-
2004
Tabelul nr.24
Tipul
Acordului
Data
Aprobării
Data Expirării
sau Rezilierii
Suma Aprobată
(mil. DST)
Suma Trasă
(mil. DST)
Stand-by 04/11/91 04/10/92 380.5 318.1
Stand-by 05/29/92 03/28/93 314.0 261.7
Stand-by 05/11/94 04/22/97 320.5 94.3
Stand-by 04/22/97 05/21/98 301.5 120.6
Stand-by 08/05/99 02/28/01 400.0 139.75
Stand-by 10/31/01 04/29/03 300.0 300,0
Stand by 07/07/04 07/07/06 250,0
Sursa: www.fmi.ro
Elementele programului cu FMI, iniţiat la începutul anului 1991,
prefigurau o stabilizare graduală a economiei, prin politici fiscale şi monetare restrictive, care să elimine ratele reale negative ale dobânzilor,
încurajând economisirea şi investiţiile, reducerea inflaţiei, impunerea de
taxe şi impozite corelate cu veniturile încasate, devalorizarea cursului de
356
www.fmi.ro 357
Relaţiile României cu FMI, Ministerul Afacerilor Externe www.mae.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
184
schimb şi introducerea ratei de schimb flotante. În România, apariţia
inflaţiei a fost interpretată ca având o cauză monetară şi, ca urmare, a fost
tratată cu măsuri restrictive de ordin fiscal şi monetar, după cum prevedea
programul economic de reformă iniţiat de FMI la începutul anului 1991.
Liberalizarea economiei s-a făcut fără a ţine seama de condiţiile din
economia reală. Astfel, liberalizarea preţurilor, în condiţiile unei pieţe
neconcurenţiale, nu a dus la ajustarea lor prin raportul dintre cerere şi ofertă, ci la ridicarea până la nivelul preţului de monopol; liberalizarea salariilor
care a dus la accelerarea inflaţiei şi la convertirea funcţiei salariului din preţ al muncii în asistenţă socială; liberalizarea comerţului exterior, în absenţa
unei competitivităţi reale, a dus la aprecierea importantă a operaţiunilor de
cont curent şi a balanţei comerciale.
Ca urmare a implementării programului cu FMI, au putut fi
evidenţiate următoarele: încurajarea consumului prin menţinerea de preţuri
artificial scăzute la energie şi materii prime, investiţii directe de capital
străin insuficiente, diminuarea ritmului economisirii şi al investiţiilor
interne, reducerea producţiei interne, supraaprecierea ratei de schimb
oficiale. Rezultatele slabe ţin mai ales de erorile de politică economică făcute de către guvernul României din acea perioadă: distrugerea parţială a
agriculturii din cauza fărâmiţării terenurilor agricole, precum şi a scoaterii
din uz a marilor lucrări de irigaţii, întârzierea procesului de privatizare şi restructurare economică a întreprinderilor, lipsa unei coordonări eficiente în
procesul de alocare a resurselor, inexistenţa unui sistem de legislaţie care să reglementeze rapid drepturile de proprietate, liberalizarea forţată a preţurilor
şi a comerţului fără a crea în prealabil instituţiile specifice economiei de
piaţă care să reglementeze relaţiile de concurenţă, liberalizarea salariilor în
lipsa creşterii productivităţii muncii, chiar în condiţiile degradării producţiei
naţionale, ratele înalte ale dobânzilor care nu au creat premisele creşterii
investiţiilor în economia reală, trecerea la convertibilitatea leului, fără un
suport valutar apreciabil, în condiţiile în care importurile creşteau în
defavoarea exporturilor şi a producţiei interne, toate acestea au produs un
şoc care a accentuat declinul economiei, fără să stopeze inflaţia.
Reforma fiscală iniţiată în România o dată cu derularea programului
FMI de la începutul anului 1991 avea ca ţinte, printre altele, înăsprirea
politicilor monetare şi fiscale. Reducerea cheltuielilor bugetare ca măsură de
stopare a inflaţiei, reducerea producţiei, în condiţiile în care statul nu mai
suporta pierderile sectorului public, iar restructurarea acestuia era foarte
lentă, inexistenţa unor măsuri legislative ferme care să stimuleze sectorul
privat, au condus la creşterea ratei de impozitare în vederea diminuării deficitului bugetar, respectiv cvasifiscal. Mărimea ajustării fiscale trebuie
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
185
privită pe fundalul declinului puternic al producţiei, care a redus
semnificativ baza de impozitare.
Reducerea poverii fiscale este una dintre cerinţele cele mai importante
ale reformei structurale, deoarece „politica fiscală este un important
barometru al gradului de liberalism al unei politici economice, iar
liberalismul economic susţine diminuarea fiscalităţii şi înlesniri fiscale
pentru iniţiativa privată”358. Astfel, în perioada de început a tranziţiei la
economia concurenţială, România a demarat reforma sistemului fiscal şi bugetar, prin crearea şi eficientizarea pârghiilor economice care să asigure
venituri bugetare optime, fără a provoca distorsiuni în mecanismul
preţurilor, al economisirii şi investirii.
În România, obiectivele de politică fiscală s-au conturat pe termen
scurt datorită implicaţiilor sociale, a amplorii şi intensităţii acestora. De
aceea, creşterea economică şi modificările structurale pe termen lung au fost
lente, deşi reformele în domeniul fiscal vizau o mai bună cunoaştere a bazei
impozabile, intensificarea acţiunilor de încasare a veniturilor, continuarea
acţiunilor pentru creşterea autonomiei financiare, prin trecerea integrală a
unor categorii de venituri de la bugetul de stat la bugetele locale. În general,
s-a avut în vedere corelarea obiectivelor politicii de privatizare şi de
restructurare a întreprinderilor de stat cu politicile de stabilizare
macroeconomică. În acest scop s-a urmărit restructurarea sistemului bugetar,
ajustarea nivelului cheltuielilor publice prin: eliminarea subvenţiilor pentru
consum, reducerea treptată a subvenţiilor de producţie, a subvenţiilor pentru
investiţii, creşterea ponderii cheltuielilor de capital etc.
În condiţiile în care piaţa financiară nu răspundea nevoilor de monedă (cererea de credite) ale agenţilor economici, îndeosebi ale celor din sectorul
productiv, presiunea asupra creditului a crescut, ceea ce s-a soldat cu
restricţii asupra volumului de credite pe care banca centrală le-a pus la
dispoziţia băncilor comerciale, crescând nivelul dobânzii. Datorită raportului
cerere-ofertă şi a nivelului inflaţiei deosebit de ridicat, rata dobânzii a atins
nivelul de 150-250%, nivel care încorporat în preţuri a condus la
dezechilibre accentuate ale gestiunii întreprinderilor, provocând creşterea
continuă a inflaţiei. În aceste condiţii, cele mai mari pierderi au fost suferite
de întreprinderile din industrie şi servicii care nu şi-au putut asigura
fluxurile de capital necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii economice, din cauza costului ridicat al capitalului, a creşterii preţului la
materii prime (ca urmare a aprecierii dolarului) devenind ineficiente. Astfel,
întreprinderile care ar fi trebuit să genereze restructurarea activităţii
358
V. Vosganian, Politica fiscală în România, în “Sfera Politicii” nr. 15, Bucureşti, 1995
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
186
economice prin asigurarea necesarului de bunuri şi servicii atât pentru
consumul intern, cât şi pentru export, au fost primele care au intrat în colaps
financiar. Această situaţie a devenit o conjunctură favorabilă pentru
comercianţi care, cu puţinele mărfuri produse în ţară, dar îndeosebi cu
mărfurile importate, practicau preţuri foarte mari, între timp liberalizate.
Veniturile liberalizate şi transformate în valută făceau ca 1 USD investit în
străinătate să creeze posibilitatea realizării a 4-5 USD în România359
.
Scutirile fiscale au creat posibilitatea realizării de profituri mari ce au permis
obţinerea de credite în condiţiile unei rate a dobânzii foarte ridicate. Aceste
credite, destinate economiei productive, au fost transformate în câştiguri
mari, ceea ce ar fi fost deosebit de profitabil dacă respectivele câştiguri ar fi
rămas în ţară, ajutând la restructurarea economiei româneşti. Numai că interesele obscure şi generalizarea corupţiei nu a favorizat acest lucru.
Ca urmare a înrăutăţirii treptate a situaţiei economice, BNR a aprobat,
în primăvara anului 1992, o emisiune monetară specială de 150-170 mild lei
ce va alimenta liniile de creditare a unor domenii vitale ale economiei,
conform strategiei FMI. Oficialii BNR afirmau că „s-a reuşit ca, în primul
semestru al anului 1992, expansiunea masei monetare să se limiteze la mai
puţin de 100 mild. lei, faţă de 500 mild. lei cât era proiectat în acordul cu
FMI”360
.
Studiul evoluţiei economice din anii 1990-1992 arată că producţia n-a
reacţionat suficient la impulsul monetar administrat de BNR, ceea ce
înseamnă că politica monetară nu răspunde aşteptărilor celor care o
promovează. Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR, teoretiza necesitatea
creditelor scumpe şi a existenţei unui surplus de monedă în circulaţie pentru
a justifica nivelul crescut al ratei dobânzii, principala pârghie de combatere a
inflaţiei, în viziunea sa. Chiar şi în condiţiile unei conjuncturi economice
favorabile reducerii ratei dobânzii, guvernatorul BNR consideră că „scăderea prea puternică şi dincolo de anumite limite a ratei dobânzii ar
putea reinflama inflaţia”361
.În această situaţie s-a constatat declinul
investiţiilor, implicit scăderea dramatică a producţiei.
În perioada 1993-1994 ritmul de creştere al inflaţiei şi persistenţa unui
dezechilibru comercial nesustenabil au făcut necesară reconsiderarea mix-
ului de politici şi întreprinderea de măsuri radicale în ceea ce priveşte
remonetizarea economiei, funcţionarea transparentă a pieţei, definirea mai
clară a drepturilor de proprietate care să conducă la infuzia de capital străin.
Aceste măsuri aveau ca ţintă stabilirea unei rate real pozitive a
359
N. Pretorian, Moneda naţională şi problemele ei actuale, în Economistul, nr 753,1996 360
P. Prunea, Monetarisul şi criza economiei româneşti, în Economistul, nr. 238,1992 361
Citat după P. Prunea, Piaţa de capital în România, în Economistul, nr. 707,1995
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
187
dobânzii cu două consecinţe majore: pe de o parte, au stopat fuga de leu şi au indus un rapid proces de remonetizare; pe de altă parte, au ajutat mult la
formarea unei pieţe valutare transparente, cu efecte pozitive asupra
exportului.
A doua decizie importantă a fost devalorizarea substanţială a cursului
valutar oficial. Existenţa deficitului balanţei de plăţi a făcut ca experţii FMI
să considere că promovarea exporturilor prin devalorizarea leului, până la
nivelul la care cererea şi oferta de valută s-ar echilibra, prin devalorizarea
ratei de schimb, să fie singura posibilitate de echilibrare a balanţei de plăţi. Guvernul şi BNR
362 au apreciat că liberalizarea imediată a ratei de
schimb nu ar da rezultatele aşteptate de FMI datorită competitivităţii reduse
a produselor româneşti pe pieţele externe, inexistenţei unei oferte suficiente
de produse destinate exportului, necorelării veniturilor obţinute din export
cu cheltuielile pentru achiziţionarea de produse din import. În aceste
condiţii, Guvernul României a considerat că liberalizarea graduală a ratei de
schimb ar fi mult mai potrivită, concomitent cu adoptarea unui set de măsuri
de reformă monetar-financiară care să conducă la funcţionarea optimă a
pieţei valutare. Totodată, abordarea graduală a liberalizării ratei de schimb a
avut în vedere atenuarea efectelor negative generate pe plan social.
Măsurile de reformă vizau: controlul şi reducerea inflaţiei la 136,7%
(faţă de anul 1989), respectiv 62% (dec 94/dec 93) în anul 1994, reducerea
deficitului comercial stabilit la 4,8% din PIB pentru anul 1993, respectiv
3,5% din PIB pentru anul 1994363
, suprimarea unor subvenţii implicite şi explicite către producătorii ineficienţi, diminuarea presiunii asupra
deprecierii cursului de schimb, deprecierea temporară a leului într-un ritm
superior ratei inflaţiei, până la apropierea cursului oficial de cel al pieţei gri,
din cadrul băncilor comerciale, stabilirea unor rate real-pozitive ale
dobânzilor.
În cadrul programului de reformă, politica monetară avea caracter
restrictiv pentru a compensa creşterea masei monetare determinată de
liberalizarea cursului de schimb; accentuarea caracterului restrictiv se putea
realiza prin instituirea unor dobânzi real-pozitive, necesare atât pentru
convertirea valutei în monedă naţională, cât şi pentru încurajarea
investiţiilor.
Liberalizarea ratei de schimb a redus considerabil costurile de intrare
pe piaţă pentru purtătorii cererii de monedă străină, crescând şansele
instaurării unei pieţe valutare transparente. Începând din aprilie 1994,
362
Strategia de reformă Economico- socială a programului de guvernare, Guvernul României, Bucureşti, martie 1993 363
Memorandumul de politici economice şi financiare, FMI, 1993
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
188
licitaţia valutară desfăşurată de BNR a fost, de facto, liberalizată, iar de la 1
august 1994 s-a putut trece la o piaţă interbancară complet liberalizată, ceea
ce a stimulat puternic exporturile, conferind şi stabilitate cursului de schimb.
A treia măsură a pachetului de politici a vizat controlul strict al bazei
monetare. Creşterea masei monetare în anii 1994 şi 1995 era limitată la
mărimi compatibile cu obiective de circa 75% pentru 1994 şi respectiv 40%
pentru 1995, în ceea ce priveşte rata inflaţiei. Pentru a atinge aceste
obiective, BNR restrânge mult programele de creditare prin limitarea
creditelor de refinanţare prin licitaţii, a celor fără acoperire (overdraft),
încurajează economisirea prin practicarea de dobânzi real pozitive, emite
bonuri de tezaur pentru acoperirea deficitului bugetar.
Politica monetară a reprezentat punctul de rezistenţă al programului
de reformă economică din perioada 1993-1994: ratele dobânzii din
economie au fost real-pozitive, contribuind la restabilirea încrederii în
moneda naţională, creşterea masei monetare a devansat creşterea preţurilor,
ceea ce s-a concretizat într-un proces de remonetizare a economiei naţionale,
stimulând sectorul real al economiei. Amploarea remonetizării (rata medie a
dobânzii de refinanţare a BNR a crescut de la un nivel anual de 59,1% în
septembrie 1993, la 136,3% în ianuarie 1994) explică de ce strategia politică adoptată în anul 1994 nu a condus la o scădere a producţiei, cum a fost cazul
în anul 1997 (când economia a fost supusă unei constrângeri a creditului)364
.
În anii 1995-1996 se remarcă o corelaţie clară între inflaţie şi modul
de finanţare a deficitului bugetar. Finanţarea inflaţionistă a fost sporită de
injectarea de bază monetară în scopul acoperirii deficitului cvasifiscal cauzat
de pierderi din agricultură şi ale Regiilor Autonome. Remonetizarea a
facilitat subvenţionarea unor sectoare ale economiei (agricultura, sectorul
energetic, bancar) din resursele BNR, ceea ce arată existenţa unor
dezechilibre structurale majore în economie, permiţând în acelaşi timp BNR
să urmărească reducerea inflaţiei. În mod ideal, remonetizarea ar fi trebuit să apară ca rezultat al unei creşteri în volumul activelor externe nete, respectiv
ca un rezultat al intrărilor de capital sau al exporturilor nete, şi nu ca rezultat
al infuziilor monetare ce au susţinut expansiunea creditului intern365
.
Principalele motive pentru lipsa acestor intrări a fost ritmul redus al
privatizării în perioada 1994-1996, funcţionarea deficitară a pieţelor interne
de capital şi lipsa de credibilitate a politicilor interne.
Obiectivele politicii economice convenite cu FMI în decembrie 1995
constau în consolidarea stabilizării economiei, temperarea inflaţiei (către un
364
D. Dăianu, Structură, încordare şi dinamică macroeconomică, în Tranziţia economică în România,
Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1999, p.16 365
Ibidem, pag.20;
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
189
nivel mediu anual de 20%), reducerea deficitului contului curent (cu cel
puţin un procent, ca pondere în PIB) şi creşterea rezervelor valutare (cu
peste 800 mil USD). Programul viza creşterea încrederii în moneda
naţională, accentuarea dedolarizării economiei, reducerea treptată a inflaţiei,
precum şi creşterea economică în termeni reali366
.
Către sfârşitul anului 1996, programul de stabilizare macroeconomică eşua pe de o parte, din cauza accelerării inflaţiei, ca urmare creşterii
preţurilor relative la energie, controlului administrativ al cursului de schimb;
pe de altă parte, oprirea procesului de remonetizare în a doua jumătate a
anului 1996, făcea imposibilă menţinerea subvenţiilor fără creşterea inflaţiei,
creşterea rapidă a deficitului contului curent şi al balanţei comerciale.
În aceste condiţii erau necesare influxuri de capital străin de pe piaţa
internaţională sau creşterea investiţiilor străine, pentru diminuarea datoriei
externe şi finanţarea economiei.
Un nou acord stand-by cu FMI era imposibil datorită nerespectării obiectivelor stabilite punctual în programele anterioare. Ritmul lent de
iniţiere a reformelor structurale a adâncit şi nu a atenuat dezechilibrele
structurale: creşterea deficitului bugetar la 7,2% din PIB şi a deficitelor
fiscale la 5,7% din PIB în anul 1996 ameninţă stabilitatea economică. Ca urmare a mix-ului de politici economice ale Guvernului României
bazat pe practicarea de cursuri de schimb multiple, controlul preţurilor,
existenţa unei largi accesibilităţi în acordarea de subvenţii ce conduceau la
deteriorarea climatului economic, se impunea o atitudine riguroasă în
abordarea politicii economice şi mai ales în implementarea unui mediu de
afaceri concurenţial care să faciliteze creşterea economică sănătoasă. Noul program economic cu FMI adoptat în anul 1997 viza
liberalizarea pieţei valutare şi a preţurilor utilităţilor, reducerea deficitului
bugetar, a deficitului de cont curent, creşterea rezervelor BNR, ajustări fiscale, controlul strict al bazei monetare, sistarea creditelor discreţionare,
iniţierea politicii de open-market şi dezvoltarea unei pieţe eficiente pentru
titlurile de stat, consacrarea licitaţiei ca mecanism principal de creditare.
Reducerea ratei inflaţiei nu s-a făcut simţită, ba dimpotrivă rata inflaţiei a
crescut substanţial în anul 1997 faţă de anul 1996 cauzată de liberalizarea
preţurilor la unele utilităţi publice (energie), supraaprecierea leului,
subestimarea rolului monopolurilor şi neadaptarea ofertei de bunuri, măsuri
de relaxare a politicii monetare vizând indexările salariale, acordarea de
plăţi compensatorii datorită ritmului foarte lent al restructurării economiei.
Pe acest fond, scăderea nivelului de trai a devenit inevitabilă, creşterea
366
Memorandum de politici economice, Memorandum tehnic, 1995
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
190
costurilor sociale generând accentuarea spiralei inflaţioniste.
Perioada 1997-1998 s-a caracterizat prin încetinirea ritmului
reformelor economice, slabe performanţe atât la nivel micro, cât şi la nivel
macroeconomic, reducerea producţiei, a exporturilor, deteriorarea situaţiei
deficitului de cont curent.
Absenţa unui acord cu FMI, pe de o parte, şi climatul extern
nefavorabil, pe de altă parte, dublate de scăderea rating-ului de ţară pentru
România, au dus la diminuarea intrărilor din împrumuturi noi pe termen
mediu şi lung, care constituiseră principala sursă de finanţare în anul
anterior. În aceste condiţii, investiţiile directe, crescute substanţial prin
privatizarea Romtelecom din decembrie 1998, au devenit prima sursă de
finanţare a deficitului, urmate de tragerile din împrumuturile externe
contractate anterior, activele externe de rezervă administrate de Banca
Naţională (a căror reducere reprezintă jumătate din acumularea din 1997) şi intrările din investiţii de portofoliu.
În anul analizat, finanţarea externă a avut de suferit pe fondul
neîndeplinirii prevederilor acordului stand-by încheiat cu FMI în anul 1997,
al continuării efectelor crizelor financiare din Asia de Sud-Est, al declanşării crizei din Rusia şi al scăderii rating-ului de ţară de către agenţiile
internaţionale de profil. Astfel, statul român a contractat şi garantat în anul
1998 împrumuturi externe de numai 26,6 % din plafonul de îndatorare
aprobat de Parlamentul României, în valoare de 2,9 miliarde dolari.
Acordul stand-by încheiat cu FMI în anul 1999 solicita intensificarea
reformelor economice, prin exercitarea de presiuni asupra Guvernului
României de a continua planul de măsuri economice şi financiare acceptate
anterior. Programul FMI conţinea trei mari direcţii367:
� problema execuţiei bugetare. FMI insistă ca nivelul cheltuielilor
bugetare să nu crească în raport cu cerinţele ordonatorilor de credite,
ci mai departe să aibă loc o redistribuire a „sărăciei” acumulate în
veniturile bugetare. Chiar redimensionat în apropierea noilor
coordonate ale economiei (inflaţie peste 40%, contracţie PIB între
3,5% şi 4,5%) ar fi o performanţă menţinerea deficitului bugetar sub
3% din PIB;
� menţinerea austerităţii fiscale;
� implicarea mai activă pe piaţa financiară de capital, în vederea
atragerii de împrumuturi externe.
Prin acordul stand-by încheiat în anul 1999, România trebuie să intensifice măsurile de consolidare fiscală, restructurarea şi privatizarea
367
C. Anghelache, FMI şi economia reală din România, în Economistul, nr. 441, 24 septembrie 1999
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
191
sectorului bancar, precum şi a întreprinderilor aflate în proprietatea statului.
Efectele alocării ineficiente a resurselor pot fi atenuate prin restructurarea şi privatizarea vechilor structuri economice, înlăturarea arieratelor din
economie, a creditelor neperformante acordate prin sistemul bancar,
îmbunătăţirea performanţei acestuia, reducerea inflaţiei. Daniel Dăianu
aprecia că încercarea de protejare a procesului de alocare ineficientă a
resurselor conspiră împotriva transformărilor economice, a încercărilor de a
diminua fragilitatea instituţională şi de a instaura stabilitatea
macroeconomică368.
Derularea acestui program cu puternice cerinţe de restructurare a
proprietăţii de stat, sub politica macroeconomică austeră specifică FMI, ce
vizează rezultate pe termen scurt şi foarte scurt, implică atât eforturi
financiare publice importante, cât şi ajustări semnificative în nivelul mediu
de trai. Aceste măsuri necesită o alocare eficientă a resurselor bugetare, prin
limitarea creşterilor salariale din sectorul public, continuarea şi accelerarea
privatizării şi restructurării întreprinderilor de stat cu mari datorii la buget,
iar prin aceasta încercarea de reducere a arieratelor, reducerea facilităţilor
fiscale acordate atât investitorilor interni, cât şi a celor externi. Mediul
economic de afaceri trebuie eficientizat nu prin acordarea de facilităţi care
pot conduce la creşterea economiei subterane, a corupţiei, ci prin
implementarea unui sistem de reglementări juridice care să încurajeze
competiţia, libertatea de acţiune a agenţilor economici, promovarea
transparenţei, descurajând practicile ilicite.
FMI, prin programele de ajustări structurale şi prin cerinţele pe care
le-a impus României a încercat instituirea unei discipline financiare, prin
implementarea unor măsuri decisive care să contribuie într-un mod
semnificativ la reducerea deficitelor cvasifiscale şi la înlăturarea politicii
salariale laxe.
Rezultatele economice obţinute ca urmare a implementării măsurilor
FMI au constituit linii directoare ale politicilor economice ale Guvernului369
,
deşi în cele mai multe cazuri nu s-au respectat termenele şi condiţiile FMI.
Revizuirea programului, programată pentru octombrie 1999, a fost amânată pentru anul 2000.
În anul 1999 FMI a adoptat o strategie de condiţionare a folosirii
resurselor sale financiare, prin care ţările debitoare trebuiau să-şi procure o
parte din resursele financiare necesare de pe piaţa de capital privată, în
condiţii oneroase, evitându-se ca, prin creditele primite de la FMI, ţările
debitoare să folosească banii pentru achitarea obligaţiilor ajunse la scadenţă 368
D. Dăianu, Lessons and future paths, IMF Survey, August 2, 1999 369
IMF relation with the region, IMF Survey, April 3, 2000
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
192
faţă de creditorii privaţi. Primele ţări care înregistrau servicii mari ale datoriei externe în anul
1999, ca Rusia, Ucraina, Pakistan şi România (3,057 mld USD din care
2,098 mld USD ajungeau la scadenţă în prima jumătate a anului 1999)370
au
fost supuse acestei hotărâri, urmând ca, pentru a beneficia de un acord stand-
by cu FMI, să contracteze credite de pe piaţa privată de capital.
La începutul anului 1999 rezerva valutară a României era de 1,662
mld. USD (inclusiv aur)371
. În urma aplicării condiţiilor FMI de a atrage
resurse financiare de pe piaţa internaţională de capital, prin aşa-numitul
experiment „împărţirea poverii” (burden sharing) României puţin i-a lipsit
să intre în încetare de plăţi externe, fiind trimisă de FMI să se împrumute pe
piaţa privată pentru a achita o datorie contractată din surse private. N-a fost
vorba numai de un termen limită, ci şi de o gravă jignire pentru că, spre a-şi achita respectiva datorie, România dispunea de banii necesari şi nu avea
nevoie de împrumuturi de refinanţare372
. Experimentul „burden sharing”
interzicea ţărilor cu deficite temporare ale balanţei de plăţi externe să folosească bani publici, de la FMI, Banca Mondiala sau BERD, pentru a-şi achita datorii contractate de la bănci private, obligându-le să obţină refinanţarea plăţii tot din surse private.
Contractarea a celei de-a doua tranşe a acordului stand-by cu FMI din
anul 1999 a fost condiţionată de atragerea a 450 mil USD de pe piaţa
privată; înaintea semnării acordului cu FMI, BNR a reuşit să asigure 100 mil
USD de la Bank of China, 108 mil USD printr-un împrumut de la băncile
comerciale cu capital străin de pe piaţa românească373. Toate celelalte
încercări făcute de partea română pentru a contracta împrumuturi de pe piaţa
internaţională de capital au fost întâmpinate cu propuneri de rate ale
dobânzii inacceptabile, între 16-20% pe an, în termeni nominali. Aceste rate
ale dobânzii, preluate pe piaţa internă, au făcut presiuni mari asupra
bugetului; deficitul bugetar, planificat la 3,9% din PIB, va fi depăşit cu 2%.
Pentru a evita aprecierea nominală a ratei de schimb, BNR a devenit un
cumpărător net pe piaţa valutară. Atitudinea FMI de atragere de credite
externe, în condiţiile în care rezerva valutară a României depăşea 2 mild.
USD, iar dobânda percepută de potenţialii creditori străini era de peste 17%,
punea România într-o situaţie contradictorie, fără ieşire, câtă vreme
condiţiile de eliberare a unei noi tranşe din acordul stand-by vizau
încadrarea în deficitul bugetar de maximum 2%, reducerea ratei inflaţiei la
370
Raportul FMI, 1999 371
Raport BNR, 2000 372
I. Şerbănescu, FMI, Văcsuitor de ghete private, în Jurnalul Naţional, 30 august 2005 373
Raport BNR, 2000
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
193
25%, reducerea drastică a deficitului balanţei de plăţi externe, eliminarea
creditelor neperformante din sistemul bancar, accelerarea măsurilor de
privatizare şi restructurare, suspendarea tuturor facilităţilor fiscale pentru
investitorii români şi străini, îngheţarea salariilor bugetarilor374
.
Ca rezultat al implementării programului de stabilizare în 1999-2000,
s-a îmbunătăţit într-o mare măsură poziţia externă şi s-au pus bazele pentru
revenirea la creşterea pozitivă a producţiei în 2000, după trei ani de
producţie în declin. Pe seama competitivităţii întărite, realizată prin
combinarea politicilor de depreciere a cursului de schimb cu restricţionarea
fiscală în 1999, exporturile de bunuri şi servicii au crescut cu 24 procente în
termeni de volum în 2000, iar PIB-ul real cu 1,6 procente, în ciuda
declinului mare din producţia agricolă, datorat secetei. Ponderea deficitului
contului curent în PIB s-a îmbunătăţit în continuare cu aproape 0,4 puncte
procentuale în 2000, cu un deficit de 3,7 procente, în timp ce rezervele
oficiale au crescut cu aproape 1 miliard USD, ajungând la 3,4 miliarde USD
la sfârşitul anului 2000. Această performanţă externă a făcut ca România să reintre pe piaţa internaţională de capital, în ultima parte a anului 2000, şi s-a
reflectat în creşterea ratingului împrumuturilor suverane ale României.
În urma şedinţei Consiliului Director al FMI, din iunie 2000, dl.
Fischer, Director General Adjunct, a declarat: "De la jumătatea lui 1999, s-a
înregistrat o îmbunătăţire semnificativă în poziţia externă a României ca
răspuns la politicile consolidate ce au fost introduse pentru a evita şi
preveni o criză financiară. Drept consecinţă, s-a înregistrat o reducere
semnificativă a deficitului contului curent, o revenire puternică a
exporturilor şi o îmbunătăţire constantă a rezervei valutare. Politicile
consolidate care au generat aceste ajustări constituie baza pentru reluarea
creşterii economice şi reducerea inflaţiei". Mai mult decât atât, în şedinţa
din iunie 2000, Consiliul Director al FMI a aprobat prelungirea acordului
stand-by până la 28 februarie 2001, cu o reeşalonare corespunzătoare a
tranşelor375
.
Emmanuel Zervoudakis376
aprecia că au fost realizate numeroase
performaţe în 1999 în ceea ce priveşte stabilitatea financiară şi ajustarea
externă. În consecinţă. perspectivele pentru anul 2000 ale economiei
româneşti sunt în mod catgoric mai favorabile decât în urmă cu un an.
Politicile economice din anul 1999 au pus bazele pentru reluarea unei
creşteri economice (pozitive) şi reducerea inflaţiei.
374
Memorandum de politici economice şi financiare, 1999-2000, www.fmi.ro 375
Citat după D. M. Brezuleanu, România-FMI, Un concubinaj plin de certuri şi împăcări, în
„Evenimentul”, ianuarie 2001 376
Declaraţie de Presă emisă în 27 Ianuarie 2000 - Emmanuel Zervoudakis, www.fmi.ro, 2 martie 2006
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
194
FMI este în favoarea unui sistem fiscal transparent şi nediscriminatoriu; în viziunea sa, acordarea de facilităţi fiscale anumitor
categorii de companii va genera ineficienţă în colectarea taxelor şi va fi
dezavantajoasă pentru întreaga economie377
.
Dacă în perioada 1990-1992 ponderea veniturilor fiscale ale bugetului
general consolidat în PIB s-a situat între 35,5% şi 33,5%, în perioada 1996-
1998, prin măsurile de relaxare fiscală, această pondere se situează între
29,9%, 30,3% respectiv 32%; începând cu anul 2000 se constată o creştere a
gradului de fiscalitate, concomitent cu reducerea înlesnirilor fiscale acordate
investitorilor sau producătorilor de bunuri pentru export. Confruntat cu
dezechilibre externe majore, generate în special de creşterea datoriei publice
externe, guvernul României a trecut la măsuri de austeritate fiscală, menţinând deficitul fiscal la 3% din PIB, exclusiv veniturile din privatizare,
la nivelul anului 1999. Contracţia politicii fiscale s-a realizat prin majorarea
impozitelor, nu prin reducerea cheltuielilor bugetare. Majorarea poverii
fiscale a întreprinderilor ca urmare a unui coeficient scăzut de colectare a
consolidat relativa extindere a economiei subterane, subminând obiectivele
stabilizării; creşterea impozitelor peste limita de suportabilitate a
întreprinderilor a avut un impact negativ asupra economisirii, agravând şi mai mult recesiunea.
O apreciere a politicii fiscale din România nu poate trece cu vederea
preluarea masivă a cheltuielilor cvasi-fiscale de către buget din anul 1997.
Gestionare rezervelor monetare pe criteriile pieţei a fost însoţită de
renunţarea la creditele selective acordate de BNR şi înlocuirea lor de o
subvenţie bugetară explicită, în mod special la cele pentru agricultură378.
Liberalizarea pieţei acţiunilor de stat a dus la creşterea semnificativă a
sumelor plătite sub formă de dobândă la buget. Subvenţionarea explicită a
întreprinderilor de stat a facilitat liberalizarea pieţei valutare. Toate aceste
cheltuieli au fost menţinute pentru a face posibilă eliminarea subvenţiilor
cvasi-fiscale.
Obiectivul FMI, prin promovarea austerităţii fiscale, este reducerea
inflaţiei, încurajarea economisirii, având la bază următorul postulat: suma
tuturor investiţiilor din economie trebuie să fie egală cu economiile
disponibile atât din partea cetăţenilor rezidenţi, cât şi a celor nerezidenţi379.
Conform acestei identităţi, deficitul bugetar trebuie să fie echilibrat de un
sector intern neguvernamental care economiseşte mai mult decât investeşte
377
Interviu acordat de S. Cosse, Reprezentantul FMI in România, publicaţiei Invest Romania, nr. 26,
octombrie 2002 378
L. Croitoru, C. Târhoacă, Politica fiscală în România, Editura Arta Grafică, Bucureşti 2000, p. 578 379
Ibidem, p. 575
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
195
şi/sau de un deficit de cont curent extern.
În condiţiile în care acest sector este în formare, FMI nu ţine seama de
faptul că mărirea poverii fiscale a întreprinderilor, ca urmare a unui
coeficient scăzut de colectare, a consolidat relativa extindere a economiei
neoficiale, subminând obiectivele stabilizării. În timp ce politicile fiscală, monetară şi valutară au avut o contribuţie
semnificativă la ajustarea realizată în anul 1999, evoluţiile privind salariile
şi arieratele sunt mai puţin satisfăcătoare; acesta este motivul pentru care
ţinta de inflaţie pentru anul 1999 a fost depăşită. Inflaţia, care era deja la
niveluri ridicate ca rezultat al creşterilor continue ale costurilor unitare cu
forţa de muncă şi ale preţurilor administrate, s-a accelerat după corecţia
mare a cursului de schimb din ultima parte a anului 1998 şi la începutul
anului 1999. În ciuda condiţiilor unei cereri scăzute, rata inflaţiei exprimată ca IPC pe 12 luni a atins aproape 55% la sfârşitul anului 1999, comparativ
cu 41% la sfârşitul anului 1998380
. Programul economic de reformă din anul
2000 se adresează acestor doua probleme specifice înregistrate în anul 1999
- creşterile salariale şi arieratele - în condiţiile în care există un pachet
extensiv de măsuri avut în vedere.
În acest pachet există cel puţin patru seturi de măsuri economice381
.
Primul set se referă la mult necesara ajustare a tarifelor practicate de
utilităţile publice, întrucât acestea trebuie să reflecte costurile importurilor şi ale materiilor prime. Al doilea set constă în necesitatea reducerii arieratelor
societăţilor cu capital de stat printr-un sistem care corelează salariile, şi în
mod particular primele, cu atingerea obiectivelor de reducere a arieratelor.
Al treilea set prevede necesitatea revizuirii relaţiilor dintre utilităţile publice
locale, autorităţile locale şi administraţia centrală. Guvernul a fost de acord
că este nevoie ca fiecare entitate să inţeleagă mai bine care le sunt
responsabilităţile. Al patrulea set se referă la restructurarea întreprinderilor
de stat, unde procesul va dura mai mult, iar pentru utilităţi vor fi abordate
diferite alternative cum ar fi divizarea structurii acestora.
Pe măsură ce FMI a impus reducerea cheltuielilor bugetare şi creşterea impozitelor a luat naştere o spirală vicioasă de declin economic şi tulburări sociale. Acordul stand-by semnat în august 1999 cu FMI prevedea
un deficit bugetar sub 3,8%, incluzând veniturile din privatizare de 1%.
Autorităţile FMI cer Guvernului României să se concentreze asupra
corectării dezechilibrelor severe ale economiei, asupra reformelor structurale
pe termen lung, în special în domeniul fiscal, restructurare bancară şi privatizare. Restructurarea economiei presupune atragerea de numeroase 380
Memorandum de politici economice, Memorandum tehnic, 16 mai 2000, www.fmi.ro 381
S. Cosse, Reprezentant Rezident al FMI in România, Interviu, www.fmi.ro, 30 mai 2000
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
196
resurse financiare care nu este compatibilă cu ţinta deficitului bugetar. În
aceste condiţii, politicile FMI bazate pe restricţii bugetare au rolul de a
stabiliza economia din punct de vedere monetar, lăsând descoperite
refacerile în domeniul politicilor structurale. Ieşirea din impas constă în
refacerea capacităţii productive a ţării prin atragerea de investiţii străine,
alocare eficientă a resurselor, închiderea întreprinderilor mari generatoare de
arierate.
Alocarea ineficientă a resurselor, inclusiv a forţei de muncă, moştenită de la regimul comunist, a făcut ca restructurarea întreprinderilor să devină foarte dificilă. Aceste întreprinderi aveau un surplus de personal comparativ
cu celelalte ţări foste socialiste. Deşi salariile erau mici, numărul mare de
salariaţi ridica nivelul cheltuielilor cu forţa de muncă. Restructurarea viza
reducerea numărului de angajaţi începând cu personalul a cărui
productivitate marginală era foarte mică, creşterea productivităţii muncii,
creşterea competitivităţii externe concomitent cu dezvoltarea sectorului
privat, creşterea ratei de ocupare în sectorul privat, strict pe criterii de
eficienţă economică. Un studiu economic al OECD arată că „Poziţia de la care a plecat
România pe drumul tranziţiei a fost, în multe privinţe, mult mai dificilă decât a altor ţări central şi est europene. Politicile anterioare, bazate pe
utilizarea cvasiexclusivă a resurselor interne au pus un accent excesiv pe
industria grea şi pe marile proiecte de infrastructură. Această strategie a
condus la epuizarea resurselor energetice interne şi determină astăzi o
dependenţă costisitoare de importurile de materii prime”382
.
Prin programul de reformă iniţiat de FMI, Guvernul întreprinde
măsuri ce vizează accelerarea procesului de privatizare şi sporirea
semnificativă a gradului de transparenţă a acestuia. Prin introducerea noii
legi a privatizarii au fost întreprinse mai multe reforme şi a fost accelerat
procesul de privatizare. Cadrul legal de accelerare a procesului de
privatizare se bazează pe urmatoarele principii383
: asigurarea transparenţei
procesului de privatizare; vânzarea societaţilor la preţul oferit pe piaţă în
timpul licitaţiei; asigurarea tratamentului egal al cumparătorilor;
implementarea programelor de restructurare pre-privatizare concentrate pe
înstrăinarea anumitor active (în principal active sociale); restructurarea
datoriilor companiei pentru a spori atractivitatea ofertei de privatizare;
numirea de administratori speciali care să gestioneze compania pe parcursul
procesului de “predare’’. Trezoreria primeşte nu mai puţin de 80% din
încasările din privatizare şi dividende, în timp ce restul ramâne la APAPS şi 382
OECD, Economic Surveys-Romania 1998 383
www.fmi.org, Măsuri de politici convenite cu FMI, 1999
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
197
la alte agenţii responsabile pentru acoperirea costurilor lor operaţionale.
În general, se remarcă o evoluţie lentă a procesului de privatizare, în
principal cauzată de ponderea ridicată a costului forţei de muncă, volumului
arieratelor, cadrului legislativ instabil, România fiind în continuare printre
ţările cu cea mai redusă pondere a sectorului privat în PIB, acesta
continuând să crească, chiar dacă numărul întreprinderilor mari de stat
rămâne ridicat. Reprezentând în medie 65,2%, ponderea sectorului privat în
PIB a crescut constant, ajungând, în anul 2003, la 69,1%. Contribuţia în PIB
a sectorului întreprinderilor de stat a scăzut, parţial datorită privatizării şi parţial datorită faptului că majoritatea companiilor funcţionează pe pierderi.
În anul 2002, ponderea capitalului privat în economie a depăşit pentru prima
oară de la începutul tranziţiei ponderea proprietăţii publice, atingând la
mijlocul anului 2003 cifra de 56,4% din capitalul total384
. Ocuparea forţei de
muncă în sectorul privat a crescut de la 57% din totalul ocupării în anul
1997 la 76,3% în anul 2003, reflectând faptul că în această perioadă ocuparea forţei de muncă în sectorul de stat şi în administraţia publică s-a
redus de la 4,8 la 2,2 milioane persoane. Companiile cu capital majoritar
privat au înregistrat o pondere de 81,6% în cifra de afaceri din anul 2002. În
anul 2003, întreprinderile de stat încă deţineau 67,8% din activele
întreprinderilor, dar numai 32,4% din investiţii. Influenţa continuă a
proprietăţii publice a continuat să aibă rolul predominant în sectorul
energetic, reprezentând 33% din cifra de afaceri din industrie. În sectorul
agricol, entităţile private constituiau 99% din totalul valorii adăugate şi 96,3% din terenuri au fost privatizate. Au fost emise titluri de proprietate
pentru 94,2% din suprafaţă restituită. Aceasta a contribuit la creşterea
vânzărilor şi la concentrarea terenurilor mici prin arendă. În vedere accelerării procesului de restructurare a economiei, se
impune necesitatea dezvoltării unui puternic sector privat, respectiv
încurajarea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Contribuţia statului
la crearea IMM-urilor385
a constat şi în politicile de stimulare a dezvoltării reţelei teritoriale de centre de consultanţă pentru întreprinzători,
implementarea unor programe de cooperare între firmele mari şi IMM-uri,
revizuirea şi completarea cadrului legislativ necesar constituirii de noi firme,
stimulării iniţiativei private, susţinerii schimbului extern. IMM-urile se vor
bucura de exceptări de la plata taxelor vamale pentru importurile de
tehnologie care sunt utilizate pentru investiţii. În funcţie de analiza
384
Comisia Comunităţilor Europene, 6 octombrie 2004, Raportul periodic asupra progreselor înregistrate
de România în vederea aderării la UE 385
Legea 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea IMM-
urilor, Monitorul Oficial, nr. 349/22.07.1999
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
198
costurilor implicate, Guvernul va considera de asemenea extinderea acestei
facilităţi şi pentru întreprinderile de dimensiuni mai mari.
Restructurarea sectorului bancar este o premisă pentru creşterea
economică a ţărilor în tranziţie, în speţă România, fiind una din măsurile
prevăzute în programele de reformă ale FMI necesare realizării influxurilor
financiare în vederea rentabilizării economiei româneşti. Stabilitatea
sistemului bancar încurajează derularea creditelor pentru dezvoltare prin
furnizarea de disponibilităţi agenţilor economici în vederea fluidizării circulaţiei monetare, încurajează economisirea şi atrage investitorii străini.
Creşterea datoriei externe, ca urmare a dificultăţilor balanţei de plăţi, a fost provocată în mare măsură de factori externi ca războiul din Iugoslavia
sau criza din Rusia. Raportul FMI din anul 1999 apreciază că principalele
moduri în care criza din Kosovo a influenţat economia României au fost
influxurile de refugiaţi, scăderea veniturilor din activităţile de comerţ, servicii, transport naval, turism, reducerea investiţiilor, restricţionarea
accesului pe pieţele internaţionale de capital precum şi efecte adverse asupra
procesului de reformă structurală. De asemenea, FMI apreciază că, prin
compensare, în perioada imediat următoare, se va manifesta un impact
pozitiv în sensul creşterii economice, ca urmare a extinderii activităţii de
reconstrucţie în regiune386
.
În perioada 2000-2003 România a făcut progrese în plan
macroeconomic, principalii indicatori economici înregistrând valori pozitive
ascendente, putându-se astfel vorbi de începutul unei creşteri economice. În
această perioadă, FMI a recomandat accentuarea reformelor structurale,
accelerarea privatizării şi menţinerea unei politici salariale prudente în
special în sectorul de distribuţie al energiei electrice şi termice, gazelor
naturale şi petrolului, iar în celelalte domenii urmează să se asigure
transferul de proprietate, cu precădere în întreprinderile cu peste 1000 de
salariaţi387. De asemenea, s-a pus accentul pe accelerarea reformei în
domeniul administraţiei fiscale, sporirea veniturilor bugetare reprezentând o
condiţie esenţială pentru asigurarea resurselor necesare pentru investiţii, infrastructură şi protecţie socială.
În acest sens, Neven Mates388
, şeful misiunii FMI la Bucureşti, a fost
încurajat de progresul semnificativ înregistrat de România în 1999 şi 2000 în
privinţa stabilizării şi reformei, precum şi de semnele de relansare
economică. Cu toate acestea, Consiliul Director a regretat derapajele în
386
Raport FMI, 1999 387
FMI, Memorandumul de politici economice pentru România, februarie 2003 388
Declaraţie de presă emisă în 23 februarie 2001 – N. Mates, şeful misiunii FMI, www.fmi.ro, 2 martie
2006
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
199
domeniul politicii salariale în sectorul public şi al disciplinei financiare,
inclusiv în ceea ce priveşte reducerea arieratelor, care au contribuit la
menţinerea inflaţiei la un nivel ridicat. Ulterior, poziţia externă a continuat
să se consolideze, producţia industrială a continuat să crească, consumul
intern a început să se revigoreze, iar încrederea în forţele pieţei a continuat
să se îmbunătăţească. Urmare a acestor realizări, România se situează într-o
poziţie bună pentru a stabili o bază solidă în vederea unei creşteri economice
rapide şi sustenabile. Pentru a atinge acest obiectiv, o reducere fermă a
inflaţiei, care s-a menţinut la un nivel ridicat în 2000, este esenţială. În
paralel, pentru ca relansarea economică să fie durabilă, sunt necesare
accelerarea şi intensificarea reformei structurale, precum şi adoptarea unor
măsuri prompte în domeniul privatizării. De asemenea, misiunea a
identificat aspecte care vor trebui soluţionate înainte de începerea
negocierilor privind un posibil program care ar putea fi susţinut de un
aranjament cu FMI, în special în domeniul politicilor bugetare, salariale şi reforme structurale. În acest sens, misiunea crede că este important ca
bugetul pentru anul 2001 să susţină eforturile de dezinflaţie. Sistemul fiscal
ar trebui să fie menţinut transparent şi stabil şi să evite o împovărare
suplimentară a veniturilor salariale. Misiunea salută decizia guvernului de a
începe discuţiile cu Banca Mondială asupra unui calendar de privatizare a
societăţilor incluse în programul PSAL. În acest proces, cu sprijinul Uniunii
Europene şi al Băncii Mondiale, o atenţie deosebită ar trebui acordată protecţiei sociale şi domeniilor afectate de costul restructurării întreprinderilor de stat.
Prin programul economic din anul 2000 guvernul şi misiunea FMI au
convenit asupra măsurilor necesare în vederea soluţionării problemei
performanţelor financiare ale regiilor autonome şi întreprinderilor de stat,
care în prima jumătate a anului 2000 au constituit un factor de impulsionare
a cererii interne; mai mult, performanţele financiare slabe ale acestor
întreprinderi continuă să reprezinte una din principalele probleme structurale
ale economiei româneşti. Măsurile convenite includ următoarele389
: (a)
implementarea unei politici salariale prudente; (b) îmbunătăţirea substanţială a colectării plăţilor aferente energiei electrice, gazelor şi energiei termice.
Aceste măsuri ar trebui să contribuie, de asemenea, la reducerea nivelului
ridicat al arieratelor înregistrate de întrepriderile de stat, care continuă să afecteze economia romanească, şi (c) ajustarea în continuare a preţului
energiei, necesară în special pentru reducerea pierderilor la principalul
producător de energie termoelectrică, în paralel cu măsuri care să atenueze
389
Memorandum de politici economice, FMI, 2001
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
200
efectele sociale.
Programul FMI contribuie la transmiterea unui semnal investitorilor
străini că România se orientează către un mediu macroeconomic mai stabil,
favorabil pentru investiţii, exporturi şi creare de locuri de muncă. Nivelul
investiţiilor străine în România, de la începutul anilor 90 până în anul 2003,
nu depăşea 10 miliarde USD, fiind extrem de puţin comparativ cu celelalte
ţări foste socialiste390
în special datorită mediului de afaceri instabil,
generalizării corupţiei, instabilităţii legislaţiei. În anul 2003, nivelul
investiţiilor străine de capital au fost de 1,5 mld USD, crescând cu 37,6%
faţă de anul 2002 din PIB, iar în anul 2004, valoarea investiţiilor străine
directe în ţara noastră a fost de 4,1 miliarde de euro. Volumul investiţiilor
străine directe în primele 6 luni ale anului 2005 este de circa 951 milioane
de euro, cu 12 % mai mult faţă de aceeaşi perioadă a anului 2004. Potrivit
datelor furnizate de instituţiile care monitorizează derularea ISD - Banca
Naţională a României şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului -,
creşterea s-a datorat în primul rând majorărilor de capital social şi investiţiilor de portofoliu. Potrivit ONRC, valoarea capitalului social
subscris la firmele cu capital străin în luna mai a anului respectiv a fost de
250,7 milioane de euro, cu peste 65 la sută mai mult decât în mai 2004, când
valoarea capitalului atingea 86,9 milioane de euro.
Reformele economice promovate de FMI şi adoptate de România
solicită reducerea subvenţiilor către firmele de stat, care înregistrează mari
datorii, restructurarea şi privatizarea acestora, atragerea de investiţii străine,
care să creeze noi locuri de muncă. Programul guvernului pentru 2000
implică o schimbare majoră a politicii monetare şi fiscale faţă de 1999,
continuând o creştere a salariilor în sectorul de stat pentru a nu diminua
consumului intern, deşi redresarea acestuia s-ar putea înregistra treptat,
crescând până la niveluri sustenabile, reducerea a arieratelor, reforme
structurale, inclusiv accelerarea privatizării întreprinderilor. Consumul ar
trebui să crească pe măsura refacerii activităţii, care să fie bazată pe
exporturi, si nu printr-o activitate în salturi, fără susţinere economică . În anul 2002, nivelul PIB-ului a crescut, nefiind urmat şi de
modificarea în acelaşi sens producţiei industriale. Contracţia fiscală, ajustările preţului energiei, au încetinit ritmul de creştere a consumului
populaţiei de la 6 puncte procentuale în 2001 la 3 puncte procentuale în
2002391
. Pe de alta parte, exporturile au crescut în cea mai mare parte a
390
C. Pălăgean, Rating investiţional, în “Piaţa financiară”, octombrie 2003
391 Memorandum cu privire la politicile economice şi financiare ale Guvernului României în perioada
2001-2002, www.fmi.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
201
anului 2002, deoarece nivelul de competitivitate al României a făcut chiar
mai mult decât să contrabalanseze efectele cererii scăzute din ţările
partenere, ca urmare a stării de recesiune înregistrate în ultima decadă. Investiţiile private, ca răspuns la o îmbunătăţire a climatului de afaceri şi la
înlesnirea condiţiilor de creditare au crescut cu 12 puncte procentuale. Cu
toate acestea, exporturile s-au plafonat spre finalul anului 2002, în
concordanţă cu continuarea recesiunii din UE, iar producţia industrială a
scăzut uşor, sporind într-o oarecare măsură incertitudinile asupra
perspectivei pentru anul 2003. Rata inflaţiei a scăzut la 18,5 puncte
procentuale iar deficitul contului curent s-a redus considerabil, atingând
valoarea de 2,6 puncte procentuale din PIB392
. Încrederea mai puternică în
stabilizarea macroeconomică a condus la o creştere rapidă a creditului,
susţinând astfel relansarea investiţiilor.
Acordul stand-by încheiat pe perioada 2001–2003, în valoare de 300
milioane DST a fost singurul finalizat cu succes de către România după anul
1990. În urma analizării raportului de evaluare a eficienţei programelor
economice derulate cu România în ultimii 14 ani, Board-ul FMI a decis
încheierea unui nou acord.
Criteriile de performanţă prevăzute într-un Memorandum de politici
economice încheiat cu FMI sunt punctuale, cu termene stricte de îndeplinire,
evidenţiind domeniile în care reformele economice trebuie intensificate. Cu
titlu de exemplu, programul economic de reformă adoptat în anul 2001
conţine 19 criterii de performanţă structurală dintre care 73% au fost
finalizate, 11% neîndeplinite, iar 16% au caracter permanent, precum
ajustarea preţurilor în domeniul energetic. Programul de reformă FMI din
anul 2003 conţine tot 19 obiective structurale dintre care au fost finalizate în
proporţie de 53%, 16% având caracter permanent, cum ar fi eliminarea
scutirilor fiscale acordate de guvern (vezi Anexa 2).
Reformele structurale au vizat politicile monetare şi bugetare,
politicile fiscale, salariale, intensificarea măsurilor de privatizare şi restructurare a întreprinderilor de stat, cu pierderi importante, reducerea
arieratelor, ajustarea preţurilor la utilităţi, în special în sectorul energetic,
acele elemente ale programului de reformă structurală care au implicaţii directe asupra situaţiei macroeconomice.
Din punctul de vedere al FMI, eficienţa politicii monetare şi bugetare
constă în realizarea criteriilor de performanţă privind activele interne nete şi activele externe nete ale BNR, nivelul inflaţiei, al ratei dobânzii, al
deficitului bugetar. Noile reglementări bancare prevăd o clasificare a
392
Memorandum tehnic, perioada 2001-2002, www.fmi.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
202
împrumuturilor şi o previzionare mai prudentă. Acestea prevăd ca, pe lângă analiza în timp a plăţilor efectuate, să fie luate în considerare şi performanţele financiare ale debitorului, reflectându-se mai bine, în felul
acesta, perspectivele de rambursare.
Creşterea cererii de bani ca urmare a revigorării consumului, a
scăderii rapide a inflaţiei, a condus iniţial la rate reale de dobândă ridicate,
ceea ce a determinat BNR să reducă rata dobânzii de referinţă în aprilie
2002. Începând cu sfârşitul lunii august a anului 2002, BNR a redus
progresiv rata dobânzii de referinţă cu 8 puncte procentuale, ajustând, în
felul acesta, rata reala a dobânzii la 5 procente393
. Reducerea ratei dobânzilor
şi măsurile de liberalizare a ieşirilor de capital au redus surplusul de pe piaţa
valutară. Totodată, BNR a continuat achiziţiile de valută pentru a păstra
evoluţia cursului de schimb în concordanţă cu ţinta sa pentru inflaţie.
Reducerea inflaţiei şi creşterea constantă a rezervelor internaţionale au
condus la întărirea încrederii în moneda naţională, înregistrându-se creşterea
cererii pentru activele denominate în lei (depozite la termen şi bonuri de
trezorerie). Curba rentabilităţii bonurilor de trezorerie a continuat să descrească, ceea ce semnifică continuarea dezinflaţiei
Creditul bancar către sectorul neguvernamental a crescut rapid pe
parcursul anului 2002. Creşterea anuală a creditului, de aproximativ 33 de
procente în termeni reali înregistrată în luna decembrie a anului 2002, este
dominată de creditarea în valută, deoarece debitorii par să creadă că riscul
deprecierii cursului de schimb nu acoperă în totalitate diferenţa dintre
dobânzi. Mai mult decât atât, nivelul rezervelor obligatorii a impus diferenţe
de dobânzi între depozitele şi împrumuturile denominate în lei mai mari
decât cele înregistrate la valute. Pentru a atenua acest efect, BNR a redus
nivelul rezervelor pentru depozitele în lei şi l-a crescut pe cel pentru
depozitele în valută în luna noiembrie 2002. Creditul către sectorul de stat a
crescut la sfârşitul anului 2002 pe baza creditelor garantate public destinate
investiţiilor în spitale şi în sectorul comunicaţiilor, ca şi pe baza creditării interne, mai mare decât cea externă, înregistrată în sectorul energetic.
FMI a cerut iniţierea de măsuri privind îmbunătăţirea indicatorilor de
performanţă, de prudenţă bancară. Aceste schimbări de politici au pus bazele
lichidării băncii cu cele mai mari probleme (Bancorex) şi a restructurării Băncii Agricole în vederea privatizării acesteia. În acest sens, agenda de
politici este continuată cu măsuri menite să conducă la încheierea
privatizării Băncii Comerciale Române (specificat ca un criteriu de
performanţă a acordului stand-by) şi la restructurarea CEC.
393
www.fmi.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
203
FMI conduce dialogul pe pachete de politici economice care să limiteze anumite cheltuieli în sectorul public. Aceste politici includ criterii
referitoare la stabilirea salariilor atât în serviciile publice, cât şi în
întreprinderile aflate în proprietatea statului. FMI solicită rapoarte de
monitorizare a bugetelor dintr-un număr de întreprinderi aflate în
proprietatea statului şi, în programul său stand-by, are condiţii referitoare la
limitarea fondului de salarii în aceste întreprinderi şi la îndeplinirea ţintelor
convenite de disponibilizări (vezi Anexa 2) În România, corelarea nivelului
salariilor cu nivelul productivităţii sociale a muncii nu s-a realizat. FMI
analizează respectarea criteriului de performanţă salarii-productivitate, fiind
premergător instalării stării de inflaţie, creşterii deficitului bugetar, prin
susţinerea de cheltuieli publice neperformante, mai ales în sectorul
întreprinderilor de stat.
În perioada 2000-2003394
, prin programul economic sprijinit de
acordul stand-by, situaţia macroeconomică a României s-a îmbunătăţit. Anul
2001 a marcat primul ritm important al creşterii economice de după 1989, de
peste 5% faţă de 2000, concomitent cu atingerea unui nivel mediu anual al
inflaţiei de 34,5%. În anul 2002, pentru al doilea an consecutiv, creşterea
economică a fost de aproximativ 4,4%, inflaţia a fost redusă de la 30 de
procente la sfârşitul anului 2001 la 19,5% la sfârşitul anului 2002, iar
deficitul contului curent a scăzut la 3 puncte procentuale din PIB. De
asemenea, anul 2002 consemnează surclasarea proprietăţii de stat în
economie de către proprietatea privată, care atinge nivelul de 54,8% şi prezintă o contribuţie de 66,8% la formarea PIB
395.
În anul 2003 a continuat procesul de reducere a inflaţiei şi de
diminuare a deficitului contului curent, economia axându-se pe o cale
sustenabilă de creştere. Cu toate acestea, propunerile de creştere a preţurilor
din sectorul energetic pot constitui presiuni temporare pentru majorarea
inflaţiei, iar creşterea salarială mai rapidă decât s-a estimat şi expansiunea
accelerată a creditului, precum şi reducerea exporturilor necesită o
restrângere mai mare a deficitului sectorului public de aproape 0,25 procente
din PIB în a doua jumătate a anului 2003, în principal ca urmare a reducerii
pierderilor din întreprinderile de stat, În vederea diminuării tensiunilor
sociale datorate lipsei de creştere a calităţii vieţii, s-a întărit sprijinul social
către acele segmente ale populaţiei care nu au beneficiat încă de revigorarea
economică. Deoarece implicarea activă a României în procesul de aderare la
Uniunea Europeană, eforturile întreprinse în direcţia obţinerii statutului de 394
Raport BNR 2002, Caiete de studii BNR, 2002-2003 395
I. Winkler, Macroeconomie, în “Piaţa financiară”, noiembrie 2003
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
204
economie funcţională de piaţă solicită performanţe notabile ale economiei
româneşti, Guvernul a cerut FMI-ului, în anul 2003, finalizarea celei de-a
treia analize şi o extindere cu 5 luni a Acordului stand-by până la mijlocul
lunii octombrie 2003, pe baza politicilor prezentate în Memorandumul
Suplimentar cu privire la Politicile Economice şi Financiare în 2003. De
asemenea, Guvernul solicită derogări pentru neîndeplinirea criteriului de
performanţă de la sfârşitul lunii decembrie 2002 referitor la fondurile de
salarii din cadrul întreprinderilor de stat, şi la criteriul de performanţă structurală referitor la privatizarea BCR.
Board-ul executiv al FMI a finalizat evaluarea economică a României,
în urma Raportului întocmit de o delegaţie a instituţiei396
, arătând că, de la
mijlocul anului 2001, combinaţiile dintre restricţiile bugetare, ajustările
preţurilor la energie, politica monetară prudentă au condus la moderarea
cererii interne şi a premiselor reducerii deficitului de cont curent. În acelaşi timp, creşterile înregistrate de exporturi şi de PIB au fost cele mai ridicate
din regiune, reflectând beneficiile aduse de instituţiile private în industria
producătoare de bunuri de consum, orientate către exporturi, precum şi câştigurile de competitivitate de la ajustarea, în anul 1999, a ratei de schimb.
FMI susţine necesitatea reducerii graduale a dobânzilor, element de natură să asigure o continuare a procesului de diminuare a inflaţiei.
Politica monetară a contribuit la reducerea ratei inflaţiei, la
diminuarea ratei dobânzii, încurajând astfel expansiunea creditelor şi a
investiţiilor. Revigorarea sistemului bancar, resimţită ca urmare a
expansiunii creditelor, ar trebui să se resimtă şi în calitatea portofoliilor de
credite acordate de către băncile comerciale.
În anul 2003, creşterea creditului neguvernamental (care a afectat şi nivelul economisirii) se datorează şi unor schimbări în domeniul creditării, cum sunt reducerea avansurilor, eliminarea giranţilor, introducerea unor noi
forme de creditare care au condus la o explozie a creditelor ipotecare,
presiuni asupra preţurilor, creşterii cererii de bunuri de import, respectiv
creşterea deficitului balanţei de plăţi. În acest caz, realizarea ţintei
inflaţioniste de 14% s-a făcut prin creşterea dobânzilor de intervenţie pentru
depozitele atrase de la băncile comerciale, de la 18,25% la 19,25%,
respectiv la 20,25%. Creşterea foarte rapidă a cererii ca urmare a
îmbunătăţirii situaţiei economice generale a României, a apărut înainte ca
rata inflaţiei să ajungă la o singură cifră, ceea ce complică procesul de
ajustare, fiind necesare măsuri pentru a tempera creşterea excesivă a
creditului; în caz contrar, creşterea devine nesustenabilă, conducând la
396
Raportul FMI, 2002
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
205
presiuni inflaţioniste şi la dezechilibrarea balanţei de plăţi397.
O altă presiune inflaţionistă o reprezintă creşterea salariului minim pe
economie, fără o creştere în prealabil a nivelului productivităţii sociale a
muncii. Creşterea de salarii alimentează baza monetară (numerarul în afara
băncilor), ancora monetară a politicii BNR.
Creşterea cuantumului salariului minim pe economie în anul 2003,
fără o creştere substanţială a producţiei, implicit a veniturilor bugetare, este
un factor de risc pentru ţinta inflaţionistă. În continuare, creşterea salariilor
din companiile de stat se realizează fără un spor corespunzător de
productivitate, semn că privatizarea şi restructurarea întreprinderilor publice
nu este încă realizată. FMI recomandă orientarea politicilor monetare şi bugetare către stabilizarea macroeconomică, cu accente pe reducerea ratei
inflaţiei, limitarea deficitului contului curent, eradicarea pierderilor din
sectorul public, finalizarea procesului de privatizare şi intensificarea
eforturilor de ameliorare a climatului de afaceri.
Deficitul bugetar restrâns (sub 3% din PIB) are câteva efecte benefice
între care restrângerea intervenţiei pe piaţă prin titluri de stat a guvernului şi concomitent, disponibilizarea de fonduri de creditare pentru economia reală, scăderea dobânzilor, contribuţia directă şi indirectă la reducerea inflaţiei,
consolidarea conturilor statului. Cu toate că efectele reducerii deficitului
bugetar s-au concretizat mai ales în creşterea consumului intern, care a
favorizat creşterea economică din anul 2003, acesta nu este un factor de
antrenare pentru creşterea şi dezvoltarea economică dacă nu are la bază un
spor al productivităţii muncii. Creşterea economică din perioada 2000-2003
s-a realizat într-un ritm şi o structură care nu poate încă determina schimbări importante în ansamblul raporturilor interne şi externe ale economiei
româneşti. Această creştere nu permite previzionarea trendului ascendent al
ocupării, consumului, economisirii, investiţiilor, pentru aceasta fiind nevoie
de creşterea producţivităţii muncii, a competitivităţii produselor româneşti pe pieţele externe, ponderii sectorului privat în economie.
Crearea şi consolidarea elementelor de echilibru macroeconomic
generatoare de creştere economică durabilă presupune continuarea şi accentuarea, în anul 2004, conform modelului FMI, a măsurilor de reducere
a deficitului bugetar, consolidare a contului curent al balanţei de plăţi, reducerea inflaţiei la 9%, eliminare a pierderilor din sectorul administrat de
stat, îmbunătăţire constantă a disciplinei financiare. După cum a declarat
Anne Krueger, Prim Director General Adjunct şi Preşedinte în funcţie al
FMI, la sfârşitul întâlnirii Board-ului FMI din iulie 2004398
, politicile 397
G. Justice, Interviu, în „Nine o'clock”, 07 ianuarie 2005 398
Comunicat de presă nr. 04/137, FMI, 7, 07, 2004
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
206
monetară şi de curs de schimb vor continua să vizeze realizarea unui
echilibru între reducerea inflaţiei şi menţinerea competitivităţii externe a
României, respectiv aplicarea politicii de ţintire directă a inflaţiei. Acest
obiectiv s-a concretizat în adoptarea de către băncile centrale din numeroase
ţări a unei noi strategii, respectiv ţintirea directă a inflaţiei (inflation
targeting). Această strategie a BNR pentru anii 2003-2004 este menită să intensifice procesul de dezinflaţie, susţinut de o disciplină consecventă şi coerentă în timp a politicilor macroeconomice. În scopul introducerii
graduale a unor elemente care definesc regimul de inflation targeting se au
în vedere399
: urmărirea consecventă a ţintei de inflaţie şi degrevarea
completă a politicii monetare de sprijinirea altor obiective macroeconomice;
consolidarea credibilităţii băncii centrale prin evitarea ajustării pe parcursul
anului a ţintei de inflaţie iniţial anunţate; întărirea responsabilităţii băncii
centrale faţă de obiectivul asumat prin publicarea unui raport asupra inflaţiei
care să includă prognoza de inflaţie.
Regimul de ţintire directă a inflaţiei înglobează recunoaşterea
importanţei fenomenului inflaţionist în economiile moderne şi, implicit,
faptul că asigurarea stabilităţii preţurilor reprezintă cea mai eficientă cale de
susţinere de către politica monetară a dezideratului general de creştere
economică pe termen lung. Utilizată pe scară largă în ţările industrializate în
anii 1990, strategia de ţintire directă a inflaţiei a devenit, ulterior crizelor din
America Latină şi din Asia, o alternativă atractivă şi pentru economiile
emergente.
Ţintirea inflaţiei (inflation targeting) se doreşte a fi o practică ce ar
conduce la eliminarea divergenţelor dintre teoriile rules versus discretion,
politică monetară discreţionară- politică monetară bazată pe reguli, teorii ce
au dominat sfârşitul anilor 1990. Acest regim de politică monetară combină constrângerea impusă la nivelul obiectivului cu o marjă de flexibilitate la
nivelul instrumentelor utilizate de autoritatea monetară400 în scopul atingerii
nivelului-ţintă al inflaţiei. Banca centrală îşi păstrează astfel capacitatea de a
răspunde la şocuri neprevăzute prin ajustarea corespunzătoare a nivelului
instrumentelor de politică monetară, cu condiţia de a nu sacrifica obiectivul
final.
Un regim de ţintire a inflaţiei permite politicii monetare să se
concentreze pe aspecte ale mediului financiar intern şi să răspundă mai bine
şocurilor din economia naţională. Relaţia bani-inflaţie nu este elementul
definitoriu al strategiei de ţintire directă a inflaţiei, dar constituie o premisă
399
C. Popa (coordonator), Ţintirea directă a inflaţiei: o nouă strategie de politică monetară: Cazul
României, Caiete de studii nr. 10, BNR aprilie 2002, p. 11 400
Ibidem, p. 12
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
207
favorabilă pentru determinarea adecvată a instrumentelor monetare pentru
care autoritatea monetară optează.
Precondiţiile impuse de implementarea ţintirii directe a inflaţiei şi
îndeplinirea acestora în România
Tabelul nr. 23
Cerinţe instituţionale Motivaţie Sunt
îndeplinite
aceste cerinţe?
Independenţa băncii centrale în
utilizarea instrumentelor
Banca centrală are nevoie de
libertate de acţiune pentru a-şi atinge obiectivul de inflaţie.
Da
Instrumente de politică monetară eficace
Banca centrală are nevoie de cel
puţin un instrument eficace
pentru a putea informa publicul
privind orientarea politicii
monetare şi ancora anticipaţiile
inflaţioniste.
Nu
Asumarea răspunderii de către
banca centrală Trebuie clar precizate
responsabilităţile băncii centrale
pentru atingerea ţintei de inflaţie.
Nu
Transparenţa deciziilor de politică monetară
Banca centrală trebuie să comunice clar şi la intervale
regulate deciziile sale de politică monetară şi motivaţia acestora
guvernului, pieţelor financiare,
publicului larg.
Parţial
Regim de curs de schimb flexibil Flexibilitatea necesară atingerii
ţintei de inflaţie nu este
compatibilă cu un regim de curs
de schimb fix.
Da
Responsabilitatea comună a
guvernului şi a băncii centrale
Guvernul trebuie să-şi atingă ţinta de inflaţie, respectiv să promoveze politici economice
consistente cu aceasta.
Da
Armonizarea politicii monetare cu
politica fiscală Guvernul trebuie să sprijine, prin
politica sa fiscală, atingerea
ţintei stabilite.
Nu
Sprijin din partea publicului Publicul trebuie să privească cu
încredere strategia, influenţarea
anticipaţiilor fiind esenţială pentru buna sa funcţionare.
Nu
Un sistem financiar bine dezvoltat Pieţele financiare trebuie să fie
suficient de dezvoltate şi lichide
pentru a face presiuni în sensul
Nu
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
208
atingerii şi menţinerii stabilităţii preţurilor şi pentru a furniza
informaţii privind anticipaţiile
inflaţioniste.
Cerinţe tehnice Motivaţie Sunt
îndeplinite
aceste cerinţe?
Alegerea unui indice de preţuri
adecvat
Ţinta de inflaţie trebuie
specificată în funcţie de un
indice bine înţeles de public şi reprezentativ pentru evoluţia
puterii de cumpărare.
Nedecis
Stabilirea unui sistem de fluctuaţie
a ţintei de inflaţie şi a orizontului
de timp
Nivelul flexibilităţii şi calendarul
atingerii ţintei de inflaţie trebuie
prestabilite, pentru a se asuma
responsabilitatea pentru
atingerea/ratarea ţintei.
Nu
Cunoştinţe suficiente privind
funcţionarea mecanismului de
transmisie a politicii monetare
Deciziile de politică monetară trebuie să dispună în timp util de
informaţii complete asupra
efectului acţiunilor lor asupra
variabilelor economice.
Nu
Realizarea unor proiecţii de inflaţie Strategia de ţintire a inflaţiei
trebuie să asigure ancorarea
anticipaţiilor inflaţioniste la
ţinta anunţată, adică banca
centrală trebuie să se bazeze pe
proiecţiile de inflaţie în luarea
deciziilor de politică monetară şi să fie proactivă.
Nu
Sursa: Mugur Isărescu, Ţintirea inflaţiei. Conferinţă de presă, BNR, 15 august 2005
Din datele prezentate în tabelul de mai sus, cerinţele impuse de
implementarea ţintirii directe a inflaţiei sunt cerinţe instituţionale şi cerinţe
tehnice. Din cele nouă cerinţe instituţionale, sunt îndeplinite doar o treime,
ca urmare a funcţionării încă ineficiente a sistemului bancar din România,
neadecvate fluctuaţiilor pieţei; în ceea ce priveşte cerinţele tehnice, nu a fost
îndeplinit niciun criteriu din cele patru stabilite, urmând a fi implementate
măsuri de corelare a mecanismului de transmisie a politicii monetare cu
proiecţiile de inflaţie stabilite.
Strategia de ţintire directă a inflaţiei are următoarele caracteristici
definitorii401
: asumarea neechivocă a angajamentului faţă de stabilitatea
preţurilor ca principal obiectiv al politicii monetare şi plasarea pe un plan
401
www.bnro.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
209
secundar a celorlalte obiective tradiţionale (creşterea economică, creşterea
competitivităţii externe, acoperirea deficitelor fiscale sau scăderea
şomajului); transparenţa strategiei de politică monetară prin comunicarea
către public a obiectivelor şi deciziilor de politică monetară; creşterea
răspunderii băncii centrale pentru atingerea obiectivului de inflaţie;
dependenţa de furnizarea în timp util a unui set complet de informaţii privind variabilele relevante pentru toate cele patru blocuri macroeconomice
(real, monetar, fiscal, extern).
Strategia BNR de ţintire directă a inflaţiei prezintă numeroase limite,
legate atât de întreruperea temporară a procesului dezinflaţionist, în
trimestrul II 2005, cauzată de şocuri de natura ofertei, excesul de cerere,
intrările abundente de capital, deteriorarea anticipaţiilor inflaţioniste, cât şi de gradul de euroizare a economiei, ca urmare a liberalizării contului de
capital. În acest sens, BNR a adoptat o serie de măsuri402
, între care: a)
Dualitate temporară a dobânzii băncii centrale, ceea ce se transpune în:
reducere semnificativă a ratei efective de sterilizare pentru descurajarea
influxurilor speculative; menţinerea la nivel înalt a dobânzii de politică monetară pentru a semnaliza disponibilitatea BNR de a creşte dobânda
efectivă în caz de derapaj inflaţionist iminent. b) Măsuri complementare
pentru controlul cererii agregate, care constau în: înăsprirea regimului
rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută (prin extinderea
bazei de calcul); condiţii de creditare mai stricte, inclusiv din considerente
prudenţiale; colaborare din partea politicii fiscale – limitarea deficitului
bugetar; evitarea stimulării suplimentare a cererii agregate, pe oricare din
componentele sale (venituri, cheltuieli guvernamentale, credit etc.).
De asemenea, BNR identifică şi efecte nocive ale amplificării excesului de cerere, întrucât, pe termen scurt, acesta poate întrerupe procesul
dezinflaţionist şi amplifică dezechilibrul extern, iar pe termen lung,
subminează sustenabilitatea creşterii economice, necesitând un mix prudent
de politici pentru menţinerea unui ritm sustenabil al intrărilor de capital.
Noul acord încheiat de România şi FMI în iulie 2004, pe o perioadă de doi ani, este un acord stand-by de supraveghere preventivă, având ca
obiectiv întărirea poziţiei contului curent, reducerea în continuare a inflaţiei,
susţinerea creşterii rapide a PIB şi pregătirea economiei pentru aderarea în
Uniunea Europeană. Programul accentuează măsurile de susţinere şi continuare a stabilizării macroeconomice şi accelerarea reformelor
structurale. Obiectivele macroeconomice importante ale programului sunt
următoarele: reducerea inflaţiei de la 9 procente în anul 2004 la 6 procente
402
M. Isărescu, Ţintirea inflaţiei. Conferinţă de presă, BNR, 15 august 2005
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
210
în anul 2005 şi respectiv 5 procente în anul 2006; limitarea deficitului de
cont curent extern la mai puţin de 5,5% din PIB; menţinerea rezervelor la un
nivel confortabil de 3,5 luni de importuri prognozate; rata medie a creşterii
economice de 5 procente în perioada 2004-2006, ceea ce va contribui la
reducerea diferenţelor existente în ceea ce priveşte PIB/locuitor comparativ
cu Uniunea Europeană. De asemenea, se mai prevăd ţinta de deficit de cont
curent să fie sub 5,5 % din PIB, îmbunătăţirea performanţei financiare a
companiilor de stat prin ajustarea preţurilor la energie şi implementarea unei
politici salariale stricte, reducerea sarcinii fiscale mari asupra muncii şi a
impozitului pe profit, precum şi înlesnirea îmbunătăţirii în continuare a
climatului de afaceri. Astfel se prevăd reducerea cu 1,25 procente a
contribuţiilor la asigurările sociale de stat, una din cauzele principale ale
economiei subterane, reducerea de la 25 procente la 19 procente a
impozitului pe profit, şi de la 18 la 14 procente a celui pe venit, pentru cel
mai scăzut nivel de impozitare, iar baza neimpozabilă, în termeni nominali
de 2000000 lei vechi. Alte măsuri fiscale au în vedere creşterea impozitului
pe dividende pentru persoanele fizice rezidente de la 5 la 10 procente,
precum şi majorarea accizelor conform graficului convenit cu Uniunea
Europeană403.
Unii analişti economici404
consideră ca FMI este îngrijorat de
accentuarea deficitului de cont curent şi a celui bugetar, în urma creşterii
economice de 8,3% din anul 2004 şi a avansului considerabil al creditelor.
Creşterea împrumuturilor, scăderea ratei de impozitare, respectiv a
veniturilor bugetare, şi un deficit bugetar ridicat pot conduce la
supraîncălzirea economiei şi la creşterea deficitului de cont curent peste
limita considerată sigură, potrivit FMI. Fondul este preocupat şi de
posibilitatea investitorilor străini de a deţine depozite în lei, decizie adoptată la 1 iulie 2005 în cadrul măsurilor de liberalizare a pieţei de capital înaintea
aderării la UE, decizie care ar putea conduce la creşterea inflaţiei.
Schimbarea culorii politice a guvernului, ca urmare a alegerilor
parlamentare din noiembrie 2004, precum şi introducerea măsurilor de
degrevare fiscală, de sorginte liberală, au făcut ca ţintele din programul
convenit cu FMI să sufere modificări de substanţă, în special în ceea ce
priveşte mărimea deficitului bugetar. Prin introducerea cotei unice de
impozitare de 16%, Guvernul spera la o creştere a veniturilor statului prin
ieşirea la suprafaţă a economiei subterane, respectiv declararea veniturilor
de către un număr cât mai mare de agenţi economici, care, în condiţiile unei
403
Memorandumul de politici economice şi financiare pentru perioada 2004-2006, www.fmi.ro 404
România va avea un deficit bugetar de 9,4% din PIB în 2005, respectiv un deficit de cont curent de
0,7% din PIB, România Liberă, 12 iulie 2005
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
211
impozitări ridicate, nu declară veniturile, ceea ce conduce la creşterea
evaziunii fiscale şi la reducerea veniturilor bugetare. Dar, specialiştii FMI
apreciază că introducerea cotei unice a dus la creşterea deficitului bugetar cu
50000 de mild lei, în timp ce Guvernul îl apreciază la nivelul de 30000 mild.
lei405
. FMI a condiţionat semnarea unui nou acord de îndeplinirea unor
criterii de performanţă, cum sunt: deficit bugetar de 0,4-0,5% din PIB,
inflaţia de 7%, deficitul contului curent de 6,9%, iar creşterea economică de
5,5%, prin aplicarea unor măsuri drastice pentru acoperirea deficitului
bugetar ce privesc creşterea unor categorii de impozite indirecte, ca TVA şi accize, limitarea cheltuielilor publice, renunţarea la contractele colective de
muncă, concedieri, limitarea creşterilor salariale (la 4,9% din PIB) şi a
cererii interne prin restricţionarea creditului.
Consecinţele introducerii cotei unice de impozitare se răsfrâng asupra
contribuabilului, atât pozitiv, prin creşterea venitului disponibil, dar şi negativ, prin majorarea impozitului pe veniturile din dobânzi şi a
impozitului pe câştigurile din capital, de la 1% la 10%, creşterea accizelor la
uleiuri minerale, tutun şi alcool, energie electrică şi termică, gaze naturale,
ca urmare a estimării eronate a guvernanţilor a cuantumului veniturilor
bugetare. În acest fel, prin introducerea unor impozite şi taxe suplimentare,
se acoperă „gaura” bugetară produsă de reducerea impozitului pe venit.
Pe lângă condiţionările de natură monetară şi fiscală în vederea
reducerii deficitului bugetar şi echilibrării balanţei de plăţi externe, FMI
impune şi condiţii, care, nici pe de parte, nu au vreo legătură cu misiunea sa,
respectiv, pentru a aproba un nou acord cu România, desfiinţarea
obligativităţii contractelor colective de muncă, ce constituie un element-
cheie în reglementarea raporturilor de muncă în lumea europeană. Prin
această solicitare, FMI ar dori ca nesemnatarii direcţi ai contractului colectiv
de muncă la nivel naţional să fie consideraţi dezangajaţi de prevederile
acestuia, respectiv salariaţii din structurile care nu au semnat contractul
colectiv de muncă la nivel naţional (ce prevede printre altele dreptul la grevă în caz de nerespectare a obligaţiilor angajatorilor) să nu poată recurge legal
la grevă. Condiţionările FMI au stârnit controverse în rândurile clasei politice şi
ale opiniei publice, cele mai multe discuţii au fost în jurul deficitului
bugetar, partea română cerând ca acesta să fie între 0,7 şi 1,2% din PIB, atât
pentru continuarea procesului de creştere economică şi dezinflaţie, dar şi pentru cofinanţarea unor proiecte de infrastructură şi îndeplinirea acordurilor
de aderare la Uniunea Europeană. respectiv.
405
M. Nicuţ, Consecinţa negocierilor cu FMI, în Cotidianul online, www.cotidianul.ro, 15 octombrie 2005
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
212
Prin urmare, stabilizarea macroeconomică pentru România ar trebui să urmărească continuarea procesului de dezinflaţie şi creştere economică, întărirea puterii de cumpărare prin creşterea productivităţii, realizată prin
accelerarea reformelor structurale şi restructurarea sectorului de stat,
reducerea arieratelor.
Creşterea arieratelor reprezintă o problemă majoră pentru toate
guvernele României din perioada de tranziţie. FMI monitorizează, din iulie
2001, 72 de întreprinderi cu capital majoritar de stat, în scopul reducerii
nivelului datoriilor. Potrivit unor surse apropiate negocierilor cu FMI406
, s-a
convenit ca nivelul arieratelor celor 426 de mari contribuabili, care au
acumulat datorii bugetare de peste 1,7 miliarde de dolari, să fie redus cu 1%
până la finele primului trimestru, cu 1,75% la finele trimestrului trei şi cu
2% la finele anului 2004. Pentru atingerea acestui obiectiv, oficialii
Fondului au adus la cunoştinţa părţii române criterii de performanţă foarte
dure, cum ar fi restructurarea şi privatizarea pe de o parte, şi reducerea
subvenţiilor, a arieratelor şi a cheltuielilor bugetare pe de altă parte. Iniţial,
s-a mers pe ideea ca aceste datorii să nu mai crească până la finele anului
2004. Astfel, la data de 31 martie 2004, în preţuri comparabile, s-a constatat
o reducere a arieratelor totale faţă de 31 decembrie 2003, în sumă de 2.452,1
miliarde de lei. Datoriile ajunse la scadenţă şi neonorate produc anual
finanţelor publice pierderi echivalente cu peste 3% din PIB, ceea ce
înseamnă circa 75.000 de miliarde lei. Oficialităţile române au declarat că arieratele întreprinderilor monitorizate de Guvern au scăzut de la 150.000 la
90.000 de miliarde lei în 2005, în timp ce numărul întreprinderilor
monitorizate a scăzut de la 72 la 56 şi, în acelaşi timp, au fost emise noi acte
normative care au şters arierate. Conform unei analize a Grupului de
Economie Aplicată rezultă că numai 58,6% din firmele care şi-au sporit
profiturile în primul trimestru din anul 2005, în raport cu aceeaşi perioadă a
anului trecut, au plătit un volum mai mare de impozite şi taxe407
. În absenţa
unei discipline financiare, datornicii vor căuta să-şi amâne plăţile datorate
furnizorilor, creditorilor sau statului. O cauză ar putea fi faptul că autorităţile
au neglijat necesitatea unei politici de restructurare, concepută ca un
instrument de limitare a pierderilor408
. Reducerea arieratelor este cu atât mai
dificilă, cu cât înseşi datele problemei s-au schimbat. Într-o primă etapă, arieratele veneau de la întreprinderile de stat neperformante, care prin
406
Carmen Neacşu, FMI, cu ochii pe arieratele de 1,7 miliarde de dolari ale marilor contribuabili, în
Gardianul, 6 iulie 2004 407
Banii publici continuă să curgă în buzunarele private, în Gândul, 16 mai 2005 408
D. Dăianu, Transformation and the Legacy of Backwardness, “Economies et Societes” ,nr., 44, p. 181-
206
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
213
neplata datoriilor îşi creau singure resursele financiare necesare
supravieţuirii. Sunt şi astăzi astfel de societăţi, dar mai puţine, deoarece pe
cele mai multe dintre ele nici arieratele nu le-au putut salva. Acum,
arieratele vin şi de la întreprinderile private care funcţionează ca şi cele de
stat, din cauza managementului defectuos, lipsei investiţiilor promise pentru
reabilitarea societăţilor în cauză. Asemenea stări de lucruri nu pot fi depăşite
decât prin măsuri severe, radicale, care să evite scurgerea banilor publici în
fondurile private. Un ritm mai rapid al privatizării şi intrări de capital mai
mari, în special investiţii străine directe, pot conduce la creştere economică şi eradicarea arieratelor.
În viziunea FMI, există mai mulţi factori care favorizează menţinerea
arieratelor409
, între care tolerarea de către autorităţi aacestora, atât pentru
sectorul public, în special a întreprinderilor din sectorul minier, cât şi pentru
sectorul privat, menţinerea unor taxe administrative scăzute, instaurarea unei
culturi a neplăţii datoriilor către bugetul statului. Ultimele estimări ale FMI
arată că arieratele reprezintă 35-40% din PIB410
. Principalele surse ale
arieratelor din sectorul public le reprezintă pierderile întreprinderilor de stat,
ale producătorilor de energie termică şi ale sectorului minier. În acest sens,
este necesară aplicarea de reforme structurale pentru a limita pierderile în
aceste sectoare şi pentru a preveni crearea de noi arierate.
Ca urmare a măsurilor întreprinse de Guvern în prima jumătate a
anului 2005, în vederea creşterii veniturilor bugetare, ca rezultat al
eficientizării colectării şi reducerii arieratelor, cea mai mare parte a
veniturilor încasate la bugetul general consolidat o reprezintă veniturile
bugetului de stat, care deţin o pondere de circa 65%, iar încasările din
executare silită, la bugetul de stat, deţin un procentaj de circa 66% în totalul
sumelor încasate prin această măsură. Creanţele încasate la bugetul general
consolidat în perioada ianuarie-iulie 2004, atât din arieratele bugetare pentru
care s-a început sau continuat procedura de executare silită până la 31
decembrie 2004, cât şi din cele înregistrate în anul 2005, sunt în sumă totală de 2,837 miliarde RON, cu 31,14 procente mai mari faţă de aceeaşi perioadă a anului 2004. Creşterea veniturilor bugetului general consolidat în perioada
raportată a fost determinată, in principal, de intensificarea acţiunilor de
executare silită. Potivit ANAF, în perioada analizată au fost comunicate
somaţii privind obligaţii bugetare restante la bugetul general consolidat în
sumă de 6,436 miliarde RON, au fost înfiinţate popriri asupra conturilor
bancare în sumă de 14,33 miliarde RON, sechestre asupra unor bunuri
409
E van der Mensbrugghe (coordonator), Romania:Ex-post Assessment of Longer-Term Program
Engagement, European and Policy Development and Review Departments, 25 martie 2004, pag. 14 410
Interviu acordat Agenţiei France Press de către G. Justice, 19 ianuarie 2005, www.fmi.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
214
mobile în valoare de 1,719 miliarde RON şi sechestre asupra unor bunuri
imobile in valoare de 2,693 miliarde RON411
.
Restructurarea şi privatizarea întreprinderilor producătoare de energie
electrică, de energie termică locală, de extracţie şi prelucrare a gazelor
necesită adoptarea cadrului legal care reglementează pregătirea pentru
privatizarea acestora în vederea atragerii de investitori strategici. Ca parte a
acestui proces şi Banca Mondială sprijină, printre altele, reformele tarifelor
la energie şi eliminarea arieratelor din sectoarele de energie electrică, de
energie termică locală şi de gaze naturale, iar aceste obiective sunt presărate
în condiţiile de politici ale programului PSAL 2, împreună cu condiţiile
relaţionate privatizării întreprinderilor de distribuţie a energiei electrice.
Aceste condiţii au fost îndeaproape armonizate cu FMI, acordul stand-by
include şi prevederi pentru reformele structurale din sectorul energetic,
inclusiv stabilirea tarifelor, achitarea arieratelor şi ratele încasărilor, precum
şi o condiţie pentru structura industriei care solicită trecerea a şapte unităţi producătoare de energie termică la municipalităţi (vezi ANEXA 2).
Totuşi, problema economiei româneşti nu este deficitul bugetar, ci
creşterea consumului sectorului privat, alimentat de relaxarea politicii
monetare şi fiscale şi de creşterea veniturilor, în condiţiile unei
productivităţi reduse. În condiţiile relaxării politicii monetare, politica
bugetară restrictivă nu va duce la reducerea deficitului bugetar, ci, ca urmare
a liberalizării contului de capital şi deschiderii economiei către pieţele
financiare internaţionale, la intrări masive de capital, la creşterea presiunii
asupra cererii, care pot conduce oricând la creşterea inflaţiei şi accentuarea
declinului economic. „Folosirea bugetului ca instrument de limitare a
deficitului de cont curent va avea o eficacitate scăzută, într-o economie în
care dobânzile vor merge în jos, în condiţiile deschiderii pieţelor
financiare”412
.
După cum apreciază Daniel Dăianu, FMI are rezerve în privinţa
încasărilor bugetare. Pentru a se înregistra creşteri ale veniturilor bugetare
este necesar ca încasările anului 2005 să fie corectate cu o rată a inflaţiei
(deflatate) şi cu creşterea economică înregistrată în perioada trecută. De
asemenea, în opinia lui Daniel Dăianu, există un deficit structural „ocultat”
al bugetului, care va ieşi la iveală odată cu intrarea în Uniunea Europeană, când anumite cheltuieli nu vor mai putea fi reprimate, evitate; cofinanţarea
la fondurile de aderare, reforma sistemului de pensii, cheltuieli suplimentare
cu educaţia şi sănătatea, bani pentru infrastructură, contribuţia la bugetul
Uniunii ar putea duce deficitul bugetar spre 3-4% din PIB. Iar un deficit 411
www.bizcity.ro/readnews. 412
D. Dăianu, „Acordul cu Fondul este util”, în Curentul, 10 martie 2005
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
215
bugetar sporit mult, plus un apetit nestăvilit de consum al sectorului privat ar
conduce la deficite externe prea mari; situaţia macroeconomică ar deveni
instabilă. Pentru a preveni aşa ceva, avem nevoie de o colectare mult mai
bună a impozitelor şi taxelor, de creşterea veniturilor bugetare ca pondere în
PIB413
.
În urma discuţiilor celor două părţi, din iunie 2005, FMI consideră că perspectivele de creştere economică ale Romaniei sunt solide, dar există o
preocupare comună cu privire la o posibila manifestare a unei creşteri prea
rapide a cererii agregate, care la rându-i exercită presiune asupra
obiectivelor privind inflaţia şi contul curent. Programul prezentat de
autorităţile române oferă o bază solidă pentru temperarea presiunilor cererii
excesive înregistrată la sfârşitul anului 2004, alimentată de creşterea rapidă a
salariului nominal şi de explozia creditului de consum. S-a convenit în
cadrul programului stabilirea ca ţintă un deficit bugetar prudent de 0,7
procente din PIB, iar creşterile salariale din sectorului public, precum şi reducerea impozitelor au fost incluse în bugetul rectificat
414. Discuţile s-au
concentrat asupra modului în care pot fi controlate creşterea fondului de
salarii şi reducerea pierderilor, precum şi asupra unei prioritizări mai bune a
programelor de cheltulieli. Aceste măsuri au încercat identificarea de resurse
suplimentare pentru priorităţile imediate ale autorităţilor, inclusiv finanţări pentru pagubele produse de inundaţii, creşterea fondurilor necesare pentru
recalcularea pensiilor şi creşterea transferurilor/ subvenţiilor în vederea
compensării impactului majorării preţurilor la utilităţi asupra familiilor cu
venituri reduse.
În noiembrie 2005, Guvernul României a îngheţat acordul cu FMI,
funcţionabil până în iunie 2006, din cauza unor neconcordanţe între cele
două părţi privind deficitul bugetar pentru anul 2006 şi măsurile necesare
pentru atenuarea dezechilibrelor macroeconomice. Experţii FMI critică faptul că introducerea cotei unice de impozitare, care a creat un minus de
venituri de 1,5% din PIB la bugetul de stat, aproximativ un miliard de euro,
nu a fost compensată decât prin măsuri care au provocat nesiguranţă în
mediul de afaceri, cum ar fi creşterea ratei de impozitare a veniturilor
obţinute din tranzacţiile bursiere, a dividendelor, a veniturilor din dobânzi.
Structura bugetului pe 2006 contribuie în mică măsură la rezolvarea
pierderii de venit din 2005. Reprezentanţii FMI consideră proiectul de buget
pe 2006 ca fiind “nerealist”. Ei susţin un deficit zero, chiar un surplus
bugetar, iar partea română doreşte un deficit ţintă de 0,5% din PIB în 2006.
Insistenţa FMI pentru un deficit bugetar cât mai mic are la bază neîncrederea 413
D. Dăianu, Noul acordul cu FMI în Revista 22, nr. 78, 2005 414
Declaraţie comună de presă, Guvern-BNR-Misiunea FMI, 23 iunie 2005
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
216
în creşterea veniturilor bugetare cauzată atât de necesitatea de supraveghere
a deficitului de cont curent, cât şi de aşteptările privind cheltuielile tot mai
mari la care România va fi obligată prin cofinanţarea fondurilor europene.
Acest deficit este aproape integral generat de sectorul privat şi este
neproductiv ca FMI să solicite atenuarea sa prin sacrificarea bugetului de
stat şi postularea unui excedent bugetar, când se prefigurează cheltuieli
bugetare legitime, începând cu alocaţiile de contrapartidă la fondurile UE de
peste 1 miliard euro în 2006, investiţiile în infrastructura fizică grav afectată în anul 2005, ca urmare a dezastrelor naturale.
FMI critică mixul de politici economice prociclice, dobânzile pe piaţa
monetară şi la depozitele în lei care au devenit puternic negative, ceea ce
încurajeaza consumul. Pe fondul scăderii inflaţiei, al consolidării bugetare,
al intensificării concurenţei între bănci, al liberalizării contului de capital, al
creşterii economice, dar şi ca efect al cotei unice, creditul neguvernamental
a înregistrat creşteri excesive, fiind încă la un nivel scăzut ca pondere în
PIB, ceea ce indică posibilităţi de creştere, dar şi accentuarea deficitului
extern. De asemenea, dinamica salarială din 2004 şi 2005 a intensificat
dezechilibrele interne, nefiind corelată cu productivitatea muncii. La baza
neînţelegerilor dintre partea română şi FMI au stat unele declaraţii conform
cărora FMI a recomandat îngheţarea salariilor şi folosirea veniturilor din
privatizare pentru rambursarea datoriei şi nu pentru infrastructură415. FMI a
menţionat că „într-o economie europeană modernă cu inflaţie scăzută creşterile salariale sunt acordate o singura dată pe an şi că aceste majorări ar
trebui diferenţiate în funcţie de nivelul de calificare al personalului din
sectorul public. În anul 2004, autorităţile au acordat creşteri salariale
multiple şi excesive care au fost în mică măsură corelate cu productivitatea
sau cu cerinţele profesionale ale unui sector public modern. Aceste practici
au un impact pe termen scurt şi afectează orice încercare de a controla
inflaţia. De asemenea, astfel de practici măresc cheltuielile bugetare în
favoarea salariilor şi consumului şi sunt departe de a încuraja investiţiile
eficiente menite să îmbunătăţească învăţământul, sănătatea şi infrastructura.
De asemenea, prin alocarea ineficientă a resurselor pentru salariile din
sectorul public, aceste practici subminează obiectivul de a construi un
serviciu public capabil să folosească în mod eficient fondurile de la UE
precum şi alte fonduri. În ceea ce privesc veniturile din privatizare, noi am
spus că acestea ar trebui incluse în buget în mod corespunzator în contextul
unui cadru fiscal clar pe termen mediu şi că autorităţile ar trebui să evite
schemele aplicate o singura dată care afectează buna planificare bugetară,
415
www.fmi.ro. Declaraţii şi interviuri
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
217
slăbesc capacitatea coordonatorilor de credite şi diminuează alocarea
transparentă a resurselor”416
În replică, partea română a arătat că “FMI a
încercat să impună condiţii inacceptabile atât în ceea ce priveşte deficitul
bugetar pe 2006, cât şi politica salarială”417.
FMI consideră că menţinerea unui deficit bugetar ridicat conduce la
creşterea ratei inflaţiei şi înrăutăţeşte deficitul de cont curent.
În urma unor consultări, în ianuarie 2006, negociatorul şef al FMI în
relaţia cu România, Van der Mensbrugghe418
, apreciază că deficitul contului
curent ar putea fi redus în 2006 la 9% din PIB, în scădere faţă de 9,4% cât se
estimează pentru 2005. Potrivit oficialului FMI, acest nivel al deficitului de
cont curent reprezintă un obiectiv rezonabil în condiţiile unor politici
economice corecte. FMI apreciază că economia românească are un potenţial
de creştere în 2006 de 5-5,5%, comparativ cu un avans de numai 4% estimat
pentru 2005. Oficialii români apreciază rata creşterii economice pentru 2006
la 6% În opinia reprezentanţilor FMI, o creştere economică durabilă implică şi o majorare a cheltuielilor publice de capital.
Pentru 2006, FMI anticipează o inflaţie de 6,5%, nivel ce depăşeşte
ţinta stabilită de oficialii de la Bucureşti. În opinia reprezentanţilor FMI,
BNR va avea în continuare de combătut influenţa ajustărilor preţurilor
administrate, în condiţiile unei inflaţii de bază estimată de experţii instituţiei
internaţionale la 5% în acest an, nivel realizabil cu politici monetare
restrictive. În privinţa continuării procesului de dezinflaţie, FMI recomandă BNR să păstreze o politică monetară prudentă.
FMI recomandă autorităţilor române o gestionare fiscală mai
prudentă, concomitent cu majorarea ponderii veniturilor bugetare în PIB şi o
politică salarială strictă. Oficialul FMI a evidenţiat nevoia unei majorări semnificative a ponderii deţinute de veniturile bugetare în PIB, sugerând că în actuala formă de fiscalitate, cu aplicarea cotei unice, ar fi oportună eliminarea excepţiilor de la impozitare. Negociatorul şef al FMI apreciază că un nivel al veniturilor bugetare de 30% din PIB, cel mult 31% din PIB, cât
are România, este insuficient pentru a intra „în rândul ţărilor europene”,
unde minimul încasărilor la buget reprezintă 35% din PIB.
FMI recomandă continuarea reformelor structurale. În primul rând,
autorităţile trebuie să anunţe public calendarul de majorare a preţului gazelor
naturale din producţia internă, în concordanţă cu evoluţia costurilor şi cu
angajamentul asumat faţă de UE de a atinge preţul de import pe termen
mediu şi în acelaşi timp să ofere suficient timp agenţilor economici pentru a
416
Comunicat de presă remis de Reprezentanţa FMI la Bucureşti, în data de 1 noiembrie 2005, www.fmi.ro 417
S. Vlădescu, Ce se mai întâmplă în România?, în Reper Românesc, nr. 25, Decembrie 2005 418
Discuţii privind Articolul IV - Concluzii preliminare ale misiunii FMI, 6 februarie 2006, www.fmi.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
218
se adapta noilor preţuri. În al doilea rând, în ceea ce priveşte rigidităţile de
pe piaţa forţei de muncă, România se situează în afara grupului de ţări central şi est-europene, în principal prin costurile de angajare şi concediere,
precum şi prin rata de participare. În acest context se impune modificarea
Codului Muncii, inclusiv eliminarea reglementărilor privind obligativitatea
contractelor colective de muncă la nivelul părţilor care nu au semnat aceste
documente. În al treilea rând, trebuie menţinut ritmul actual al privatizărilor
prin continuarea privatizării CEC, a producătorilor de energie electrică şi a
altor companii mai mici. În final, misiunea sprijină implementarea agendei
guvernului privind reforma în justiţie, precum şi eforturile de a îmbunătăţi eficienţa sistemului juridic, în special prin deschiderea procedurilor de
faliment împotriva marilor datornici către buget, reducerea corupţiei şi îmbunătăţirea disciplinei financiare şi a mediului de afaceri
419.
În urma programului economic convenit cu FMI pe perioada 2004-
2006, politica fiscală va avea în vedere reducerea în continuare a sarcinii
fiscale (obiectiv realizat la începutului anului 2005 prin introducerea cotei
unice de impozitare de 16 %), reducerea impozitului pe profit şi înlesnirea
îmbunătăţirii în continuare a climatului de afaceri, precum şi descurajarea
cererii interne, prin introducerea unor restricţii la credite. Într-un comunicat
FMI se preciza că „eforturile pentru întărirea politicii fiscale trebuie însoţite
de măsuri pentru temperarea expansiunii creditului, în special a creditului în
valută, care a înregistrat o creştere cu peste 60 de procente”420
. Decizia BNR
de a introduce regimul de ţintire a inflaţiei ar trebui să conducă expectaţiile
inflaţioniste pe o pantă descendentă şi să contribuie la obţinerea unei
performanţe constante în implementarea politicilor financiare şi macroeconomice stabile.
FMI insistă ca nivelul cheltuielilor să nu sporească în raport cu
cererile ordonatorilor de credite ci, mai degrabă, să aibă loc o redistribuire a
sărăciei acumulată în veniturile bugetare. Creşterea fiscalităţii înrăutăţeşte
ciclul de afaceri al întreprinderilor mici şi mijlocii, cu repercusiuni directe
asupra eficienţei sectorului IMM-urilor; concomitent, statul înlesneşte
amânarea plăţii datoriilor marilor întreprinderi de stat, creând premisele unei
distorsiuni pe piaţă, precum şi favorizarea pieţei paralele.
În plus, faţă de realizarea ţintelor fiscale generale, programul stand-by
al Fondului include repere structurale şi criterii de performanţă referitoare la
introducerea unor legi noi referitoare la TVA şi la impozitele pe profit, la
creşterea accizelor specifice şi la eliminarea taxelor preferenţiale din
sistemul vamal şi al impozitului pe profit. FMI asigură, de asemenea, 419
Discuţii privind Articolul IV - Concluzii preliminare ale misiunii FMI, 6 februarie 2006, www.fmi.ro 420
www.fmi.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
219
asistenţă tehnică în sprijinul unificării sistemului de impozit pe salarii.
Aplicarea măsurilor de liberalizare, ca parte a programului de reformă convenit cu FMI, a avut rezultate economice favorabile pe termen mediu şi lung, cu toate că pe termen scurt a dus la creşterea costurilor sociale, inflaţie,
şomaj, scăderea dramatică a nivelului de trai, în special din cauza lipsei
compatibilizării reformelor instituţionale cu cele economice. Ultima fază a
procesului de liberalizare, liberalizarea contului de capital va avea ca efect
pe termen scurt creşterea ofertei de valută, aprecierea monedei naţionale, cu
repercusiuni pozitive asupra scăderii inflaţiei, dar cu posibilitatea creşterii
deficitului de cont curent, ca urmare a creşterii importurilor. În acest sens,
FMI propune adoptarea de măsuri privind reducerea avântului cererii prin
restricţionarea creditului. De asemenea, pentru a reduce deficitul bugetar
propune creşterea gradului de impozitare. Aceste măsuri sunt deosebit de
tehniciste, ele vizează respectarea cu stricteţe a echilibrului macroeconomic,
au un grad ridicat de prudenţă şi nu iau în considereare nevoile reale ale
României în ceea ce priveşte finanţarea lucrărilor de infrastructură şi modernizare. Din acest motiv, România trebuie să facă eforturi în direcţia
atragerii de investiţii masive atât pentru dezvoltare economică, cât şi pentru
sporirea productivităţii, care să genereze putere de cumpărare, fără să pericliteze echilibrul bugetar, prin creşteri salariale nesustenabile.
În analiza sa, FMI a constatat că stabilizarea macroeconomică ar
implica un progres rapid dacă întreprinderile ineficiente ar fi eliminate, iar
preţurile s-ar fixa pe principii economice, înlăturând pierderile din anumite
sectoare economice, mai ales cele din sectorul energetic sau prin corelarea
creşterilor salariale cu dinamica productivităţii muncii. Costurile sociale
care decurg din privatizarea şi restructurarea întreprinderilor publice, în
special şomajul, trebuie absorbite, nu prin creşterea cheltuielilor publice
(acordarea de salarii compensatorii, ajutoare sociale), ci prin ridicarea
barierelor din calea dezvoltării sectorului privat (nivelul ridicat al
impozitelor, legislaţia permisivă ce favorizează corupţia), singurul care
poate contribui la reducerea şomajului, prin crearea de locuri de muncă, dar
mai ales, prin creşterea ofertei de bunuri şi servicii.
Abordarea riguroasă a problemei pierderilor şi a activităţilor
cvasifiscale din întreprinderile aflate în proprietatea statului este esenţială pentru încheierea perioadei de tranziţie spre o economie de piaţă funcţională şi pentru aderarea la Uniunea Europeană. Pentru aceasta sunt necesare
aplicarea unor constrângeri bugetare dure, accelerarea luptei împotriva
neplăţii facturilor la utilităţi şi a arieratelor fiscale, închiderea
întreprinderilor neviabile; reducerea numărului locurilor de muncă în
întreprinderile aflate în proprietatea statului, ca o condiţie necesară pentru
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
220
reducerea pierderilor şi accelerarea privatizării; întărirea disciplinei salariale
în acest sector.
Cu toate acestea, există probleme complexe care determină o
încetinire a procesului de privatizare în sectorul energetic, cum ar fi volumul
ridicat al arieratelor şi pasivelor de mediu ale întreprinderilor, precum şi lipsa unor perspective clar stabilite pe termen mediu în ceea ce priveşte
structura tarifelor.
Nevoia de a asigura sustenabilitatea creşterii economice şi pregătirea
economiei României pentru aderarea la Uniunea Europeană se traduc prin
continuarea consolidării fiscale până în anul 2006. În acest sens este
necesară creşterea bazei de impozitare pentru a face loc cheltuielilor legate
de infrastructură, angajamentelor ce decurg din procesul de aderare (inclusiv
contribuţia la bugetul european), cheltuielilor din domeniul sănătăţăii şi recalculării pensiilor. Reforma fiscală va continua astfel încât să permită atât
reducerea contribuţiilor la asigurările sociale, care încă se situează la un
nivel foarte ridicat, reprezentând o barieră majoră pentru noile companii şi o
stimulare a firmelor de a sta în zona gri a economiei, cât şi colectarea optimă a veniturilor bugetare.
Accelerarea reformelor fiscale, a privatizării şi menţinerea unei
politici salariale prudente, corelate cu nivelul productivităţii sociale a
muncii, reprezintă cheia programului economic de reformă promovat de
Guvernul român. Consolidarea macrostabilizării economice se realizează prin măsuri radicale în economia reală, prin continuarea reformelor fiscale,
relevându-se în acest sens importanţa creşterii veniturilor bugetare, dar şi diminuarea poverii fiscale, asigurarea unor resurse importante necesare
pentru investiţii şi protecţie socială, avându-se în vedere diminuarea ritmului
de creştere a economiei subterane.
Misiunea FMI a fost incurajată de progresul înregistrat în sectorul
energetic, inclusiv în privatizare şi reformele specifice pieţei, ambele
necesare României pentru a face faţă presiunilor concurenţiale după aderarea la UE. Totusi, Executivul trebuie să continue să ia măsuri pentru
accelerarea reformelor îndelung întârziate în domeniul energetic. FMI salută iniţiativa guvernului de a modifica codul muncii în sensul realizării unui
echilibru optim între nevoia de a dezvolta o economie de piaţă modernă şi implementarea unor măsuri de protejare a forţei de muncă faţă de fluctuaţiile
pieţei. De asemenea, FMI recunoaşte că guvernul a plasat lupta împotriva
corupţiei pe primul loc în agenda sa şi că este hotărât să lupte împotriva
arieratelor şi să acţioneze decisiv împotriva marilor datornici către buget.
Măsurile prudenţiale combinate cu reducerea graduală discontinuă a ratei
dobânzii au condus la menţinerea sub control a echilibrului macroeconomic
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
221
şi financiar. Pe baza reducerii inflaţiei, banca centrală s-ar putea reangaja în
scăderea graduală a ratei dobânzii. În iulie 2004, un mix coerent de politici a
fost inclus în Acordul pe doi ani cu FMI, cu scopul de a controla deficitul
contului curent şi de a sprijini dezinflaţia printr-o politică fiscală severă, printr-o politică monetară prudentă şi prin continuarea reformelor
structurale.
Acţiunea politicilor economice de esenţă FMI în România s-a soldat
cu demararea creşterii economice înregistrată în ultima perioadă de timp,
reducerea inflaţiei, adoptarea unor reglementări ferme de reducere a
arieratelor şi pierderilor din întreprinderile de stat. Cu toate costurile sociale
înregistrate, cu tot oprobiul anumitor categorii sociale, intenţia FMI a fost ca
România să se încadreze în limitele unei economii funcţionale, în stare să administreze eficient resursele, să devină un jucător activ pe pieţele
internaţionale. Această intenţie este lăudabilă şi în acelaşi timp normală, care justifică misiunea FMI: facilitarea cooperării monetare internaţionale,
sprijinirea ţărilor cu probleme grave ale balanţei de plăţi, crearea premiselor
de creştere a comerţului, prin dezvoltarea capacităţilor productive; FMI ajută ţările în curs de dezvoltare să-şi definească strategiile economice, fapt care
le permite să-şi reechilibreze balanţa de plăţi şi să stabilească condiţiile
pentru o creştere durabilă pe termen mediu.
În timp ce Banca Mondială a preluat conducerea în domeniul
privatizării şi al reformelor structurale în sectorul energiei, FMI are un
puternic interes din perspectiva macroeconomică, atâta vreme cât veniturile
din privatizare sunt utilizate pentru micşorarea datoriei publice, iar deficitele
cvasifiscale ale întreprinderilor aflate în proprietatea statului reprezintă o
ameninţare la stabilitatea macroeconomică. În conformitate cu acestea, între
cele două instituţii există un înalt grad de consultări şi coordonare pe aceste
probleme. FMI a introdus în Acordul stand-by condiţii referitoare la rata
tarifelor la energia electrică, arieratele la încasările pentru gaze naturale şi energia electrică, precum şi la privatizarea unui subset de întreprinderi
cuprins şi în programul Băncii Mondiale, cum ar fi privatizarea marilor
întreprinderi de stat, Alro, Alprom, Petrom, sectorul distribuţiei energiei şi gazelor, încasarea arieratelor din sectoarele energetic, petrol şi gaze,
privatizarea portofoliului rezidual al APAPS, privatizarea sectorului
energetic, privatizarea CEC şi BCR, centralele termice, sectorul minier,
TAROM, modificarea codului muncii, câteva reforme ale pieţei de
capital421
. Deşi termenele respectivelor programe se armonizează şi se
sprijină reciproc, accentul şi motivaţia programului Băncii Mondiale se 421
Evaluare privind evaluarea programelor cu Fondul pe perioada îndelungată - aprilie 2004, FMI Raport
de Ţară Nr. 04/113
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
222
sprijină pe eficienţa structurilor de piaţă care rezultă, pe funcţionarea
îmbunătăţită a întreprinderilor, pe performanţele serviciilor şi domeniilor
financiare şi pe îmbunătăţirea generală a guvernării sectorului, iar accentul
FMI se pune pe generarea imediată de venituri, pe controlul cheltuielilor şi pe îngrădirea actualelor poveri fiscale.
Progresele în ceea ce priveşte reformele structurale nu au fost
uniforme. Privatizările BCR şi CEC au constituit puncte de divergenţă între
opiniile FMI şi ale Guvernului; FMI insista ca veniturile provenite din
privatizarea celor două instituţii să fie utilizate pentru plata datoriei externe,
în timp ce Guvernul doreşte să le utilizeze pentru investiţii în infrastructură în vederea susţinerii creşterii economice. Este necesar ca România să constituie resurse în vederea îmbunătăţirii infrastructurii, creşterii şi dezvoltări economice, în măsura în care nu sunt puse în pericol echilibrele
macroeconomice pe termen mediu şi lung. Programele de restructurare a
sectoarelor energetic şi minier prin alinierea preţului energiei la nivelul celor
practicate în Uniunea Europeană au în vedere creşterea gradului de
rentabilitate şi eficienţă, eliminarea pierderilor, atragerea de surse externe de
finanţare, creşterea competitivităţii interne şi externe.
Reformele structurale şi privatizarea sunt sprijinite de Banca
Mondială prin împrumuturile de ajustare a sectorului privat (PSAL I si II),
structurate pe cinci obiective fundamentale pentru dezvoltare: (i)
privatizarea şi restructurarea băncilor de stat; (ii) privatizarea/ restructurarea/
lichidarea întreprinderilor de stat; (iii) reforma în sectorul energetic, cu
accent pe restructuarea/ privatizarea utilităţilor (petrol, gaze naturale,
energie electrică); (iv) îmbunătăţirea mediului de afaceri; şi (v) măsuri
pentru atenuarea impactului social al implementării reformelor422
.
De asemenea, Programul multianual PAL (Programmatic Adjustment
Loan - împrumut pentru ajustare programatică, a cărui primă tranşă este în
valoare de 150 de milioane de dolari), vizează reforma administraţiei
publice şi a justiţiei, mecanismele de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli publice. Prin încheierea cu succes a
primei faze a programului PAL, România se poate considera o ţară aflată într-un proces accelerat de reformă. Programele care urmează, PAL II şi PAL III, vor avansa programul de reformă care va contribui la creşterea
eficienţei manageriale în sectorul public şi la îmbunătăţirea mediului de
afaceri, ambele domenii fiind critice în accelerarea dezvoltării şi în
sprijinirea eforturilor României de a îndeplini, până în 2007, cerinţele
extrem de competitive ale pieţei unice europene.
422
Grupul Băncii Mondiale, prezentare generală, www.mae.ro
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
223
Corporaţia Financiară Internaţională, parte componentă a Grupului
Băncii Mondiale, ce are ca obiectiv extinderea dezvoltării economice prin
sectorul privat, a aprobat o serie de investiţii în sectorul comunicaţiilor,
infrastructură, industrie sau în sectorul sănătăţii, sprijinind în acelaşi timp
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a sectorului bancar
din România. Cea mai importantă investiţie a CFI în sectorul bancar din
România constă în acordarea unui împrumut în valoare de 75 milioane USD
Băncii Comerciale Române şi participarea la privatizarea BCR, prin
achiziţionarea unui pachet de 25% din acţiuni, împreună cu BERD.
FMI a fost creat pentru a corecta neajunsurile funcţionării pieţei libere
şi pentru că se considera necesar să se exercite presiuni internaţionale asupra
statelor în vederea adoptării de politici expansioniste (creşterea cheltuielilor
publice, reducerea ratei de impunere fiscală, scăderea dobânzilor pentru a
stimula creşterea economică), iar în prezent militează în favoarea
hegemoniei pieţei şi a menţinerii politicilor de austeritate acolo unde se
înregistrează deficite ale bugetului de stat şi ale contului curent, prin
aplicarea de măsuri de reducere a deficitului bugetar prin diminuarea
cheltuielilor bugetare, în special prin reducerea subvenţiilor şi asanarea
arieratelor, creşterea nivelului dobânzilor, ceea ce antrenează o încetinire a
creşterii economice.
Aplicarea pachetelor de măsuri de reformă FMI, deşi rezultatele lor au
fost de cele mai multe ori sortite eşecului, soldate cu reducerea producţiei,
inflaţie, şomaj, creşterea datoriei externe, se face în special datorită imposibilităţii de a obţine credite de pe piaţa financiară internaţională în
condiţii mai avantajoase. Aceste restricţii se datorează în principal lipsei de
avantaje competitive de partea ţărilor în tranziţie, create numai în condiţiile
unei economii funcţionale. Dar cum să creezi o economie funcţională dacă nu ai producţie competitivă, cum să ai o producţie competitivă dacă nu
dispui de tehnologie performantă, eficientă, cum să ai o tehnologie
performantă dacă nu dispui de resurse financiare, cum să dobândeşti resurse
financiare dacă nu se exportă? FMI este acel organism internaţional care
acordă aceste resurse financiare în măsura în care se acţionează doar după regulile impuse de el.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
224
CONTRIBUŢII PROPRII
Abordarea FMI ca obiect de cercetare ştiinţifică constituie un subiect
deosebit de complex, atât prin problematică, cât şi prin pleiada de cercetători
care l-au studiat. Pe parcursul lucrării am analizat principalele puncte de
vedere asupra procesului de tranziţie, având ca punct de plecare Consensul
Washington, Consensul post-Washington, abordarea bing-bang, abordarea
pas-cu pas, sau a treia cale.
Din punctul meu de vedere, un program de reformă ar trebui să conveargă către un mix de politici macroeconomice de factură liberală, prin
care să se promoveze concurenţa, proprietatea privată, fluctuaţia liberă a
cererii şi ofertei, strâns corelate cu funcţionarea eficientă a instituţiilor
statului. Programele de reformă FMI, axate pe liberalizarea preţurilor, a
capitalurilor şi a comerţului, privatizarea şi restructurarea vechilor
întreprinderi, vizau deschiderea economiei, capacitatea acesteia de a potenţa
fluxuri de venituri în vederea demarării procesului creşterii economice.
Măsura în care acest deziderat a fost atins variază de la ţară la ţară, în funcţie
de condiţiile specifice, proprii fiecărei ţări, dar şi de gradul de implicare
economico-socială atât a autorităţilor, pe de o parte, cât şi a societăţii civile
şi a cetăţenilor, pe de altă parte.
În opinia mea procesul de tranziţie ar fi trebuit să înceapă prin a
inventaria punctele slabe şi punctele forte ale fiecărei economii foste
socialiste, astfel încât să se optimizeze avantajele relative, cum ar fi
potenţialul natural şi demografic, diversitatea etno-culturală, potenţialul
inovaţional, concomitent cu crearea unui cadru instituţional menit să restructureze industria, principalul dezavantaj comparativ, cu o pondere
ridicată în economia fostelor ţări socialiste, puternic energofagă şi creatoare
de produse slab competitive, cu un grad de prelucrare foarte scăzut, a căror
piaţă de desfacere era în cădere liberă. Privatizarea şi restructurarea
industriei ar fi trebuit precedate de instituirea unui cadru legal prin care
potenţialii investitori să nu se îndepărteze de la obiectivul principal al
privatizării, respectiv crearea unei economii competitive, caracter datorat
competitivităţii firmelor, a produselor realizate, comercializate pe piaţa
internă şi externă. Transformarea vechilor întreprinderi în firme competitive
necesita aport financiar extern, atât din partea unor organisme financiare
internaţionale, ca FMI şi Banca Mondială, sau prin atragerea de investitori
străini, cât şi prin aportul capitalului intern, care, dacă ar fi fost investit în
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
225
retehnologizarea industriei, ar fi condus atât la eficientizarea acesteia într-un
timp mai scurt, cât şi la diminuarea presiunii excesului de masă monetară, aflată la dispoziţia agenţilor economici nonfinanciari, asupra inflaţiei.
Tocmai apariţia acestei presiuni monetare pe piaţă, o cerere de bunuri şi servicii nesatisfăcută din cauza penuriei unora dintre acestea, a condus la
declanşarea hiperinflaţiei, a şomajului, scăderea dramatică a puterii de
cumpărare, deteriorarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii. Ceea ce am încercat să surprind în lucrarea mea a fost decalajul între
obiectivul programelor FMI şi modul de implementare a acestuia în cadrul
economiilor în tranziţie. Punctele de convergenţă ale programelor FMI
constau în succesiunea reformelor macroeconomice, respectiv liberalizare,
privatizare şi restructurare în vederea diminuării presiunilor inflaţioniste,
echilibrării bugetului de stat, funcţionării eficiente a economiei
concurenţiale. Punctele de divergenţă s-au evidenţiat în special în
intensitatea şi ritmul reformelor diferite de la ţară la ţară, în funcţie de gradul
de concentrare a măsurilor de politică economică, de interesele guvernelor
în sprijinirea factorului economic sau a factorului social, de măsura în care
piaţa răspundea reformelor macroeconomice prin creşterea producţiei şi a
productivităţii, a consumului fără a contribui la agravarea dezechilibrelor
macroeconomice.
Întreaga lucrare analizează într-o manieră personală modul de
implicare al FMI în rezolvarea dezechilibrelor macroeconomice, în
implementarea sau restabilirea principiilor pieţei libere, concurenţiale,
precum şi angrenarea fiecărei economii în procesul globalizării.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
226
CONCLUZII FINALE
După ani de izolare cauzată de regimul comunist, statele central-est
europene şi-au afirmat dorinţa de libertate, ancorându-şi eforturile către
trecerea spre societăţi dezvoltate, cu economii prospere, dinamice, perioadă cunoscută sub denumirea de tranziţie la economia funcţională de piaţă. Tranziţia s-a dovedit a fi cea mai condensată perioadă din istoria modernă, atât prin amploarea fenomenelor şi proceselor economice implicate, prin
efectele sociale ale acestora, denumite costuri sociale, cât şi prin intensitate,
ţările aflate în tranziţie fiind nevoite să adopte măsuri de politică economică într-un timp relativ scurt, cu rezultate imediate, prin utilizarea unui volum
mic de resurse economice.
Trecerea la economia de piaţă funcţională a necesitat implicarea
tuturor resurselor şi a factorilor de decizie interne şi, în acelaşi timp, sprijin
extern, fie din partea ţărilor dezvoltate, prin furnizarea de asistenţă tehnică şi financiară, fie din partea instituţiilor financiare internaţionale, în vederea
implicării active în realizarea procesului de tranziţie prin elaborarea de
programe de reformă economică şi instituţuională. În opinia mea, transformarea economică este un proces deosebit de
dificil şi complex care impune crearea instituţiilor necesare funcţionării unei
economii concurenţiale de piaţă, adoptarea de programe de reformă şi stabilizare macroeconomică prin care să se realizeze liberalizarea pieţei şi a
vieţii economice în general. Aceste programe solicită sprijin şi asistenţă financiară din partea organismelor financiare internaţionale, în speţă Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Astfel, FMI a influenţat implementarea de programe de reformă cu
scopul de a realiza liberalizarea economiei, reducerea inflaţiei, scăderea
şomajului prin creşterea investiţiilor, creşterea producţiei, atragerea
investiţiilor străine prin liberalizarea pieţei de capital şi a fluxurilor
monetare, restructurarea întreprinderilor nerentabile. Toate aceste programe
prezintă numeroase limite care contribuie în mod substanţial la creşterea
costurilor sociale, deteriorarea nivelului de trai, înrăutăţirea stării economiei
în general.
După părerea mea, FMI a jucat un rol activ în procesul de tranziţie,
condiţionând acordarea de împrumuturi financiare de efectuarea unor
reforme radicale ale politicilor economice ale ţărilor foste socialiste, cu
intenţia de a canaliza o parte mai mare a resurselor şi activităţilor productive
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
227
ale statului în direcţia achitării datoriilor externe (cu excepţia României,
care nu avea datorii externe),atragerii de surse de finanţare externă prin
deschiderea mai mare a economiilor naţionale spre economia mondială.
Restricţiile tarifare, atât asupra importurilor, cât şi asupra exporturilor, au
fost reduse, acordându-se stimulente pentru atragerea investiţiilor străine. În
opinia mea, reformele aveau două scopuri implicite. Primul a fost de a se
asigura lichidităţi în vederea achitării datoriilor către creditorii străini. S-a
pus un puternic accent pe politicile de consolidare a exporturilor şi de
atragere a investiţiilor străine în vederea obţinerii devizelor convertibile în
acest scop. Al doilea a fost continuarea integrării economiilor naţionale în
economia mondială. Barierele la importuri au fost diminuate sau anulate, pe
baza argumentului conform căruia această măsură era necesară pentru
ameliorarea accesului la materiile prime folosite de industriile orientate spre
export şi pentru creşterea unor presiuni concurenţiale care să sporească eficienţa firmelor interne, aşa încât acestea să poată, în schimb, concura cu
succes pe pieţele lumii.
Un alt set de măsuri de reformă s-au axat pe liberalizarea preţurilor
într-o primă etapă, continuată cu liberalizarea pieţelor, a fluxurilor de
capital. Din punctul meu de vedere, aplicarea acestor măsuri de reformă a
fost prea rapidă, fără implementarea cadrului instituţional menit să estompeze şocurile produse de aceste măsuri, cum ar fi creşterea inflaţiei, a
şomajului, deteriorarea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai. Măsurile
de liberalizare trebuiau coroborate cu măsuri ce reglementau concurenţa,
comportamentul agenţilor economici pe piaţă, cu existenţa pluralismului
formelor de proprietate, fluctuaţia liberă a cererii şi a ofertei. De asemenea,
liberalizarea cursului de schimb şi a comerţului s-au realizat într-un moment
în care capacitatea de export a acestor ţări era foarte redusă, în condiţiile în
care pierduseră poziţia pe piaţa externă, a relaţiilor cu partenerii tradiţionali,
prin desfiinţarea CAER-ului, fără posibilitatea de a-şi reface cota de piaţă într-un timp relativ scurt, neputând face faţă concurenţei mărfurilor străine,
competitive, măsuri ce au culminat cu deteriorarea echilibrului balanţei de
plăţi externe, respectiv creşterea îndatorării externe.
Cel de-al treilea set de măsuri de reformă pe care le-au avut în vedere
programele FMI au fost de natură structurală, respectiv privatizarea şi
restructurarea sectorului de stat. Aceste măsuri sunt cele mai importante
după părerea mea deoarece pun în funcţiune întreaga economie odată cu
reabilitarea capacităţilor de producţie, ridicarea competitivităţii produselor şi a serviciilor prin alocarea eficientă a resurselor, realizarea de investiţii, atât
prin crearea unui cadru legislativ menit să confere stabilitate şi siguranţă mediului de afaceri, cât şi prin crearea unui mediu fiscal coerent, sustenabil
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
228
şi consecvent, capabil de a mări baza de colectare a veniturilor bugetare, cu
rolul de a reduce şi elimina economia subterană. Măsurile de reformă sub
egida FMI au vizat în special reducerea deficitului bugetar, reechilibrarea
balanţei de plăţi externe, nu prin măsuri de ordin structural, ci prin măsuri
monetare şi fiscale restrictive având ca scop reducerea cererii agregate, cu
consecinţe negative asupra nivelului de trai, dar cu efecte pozitive asupra
nivelului ratei inflaţiei, a rezervelor valutare, odată cu reducerea
importurilor. De cele mai multe ori, măsurile de reformă FMI acţionează ca
un medicament recomandat de un medic specialist: vindecă o afecţiune
gravă, dar te procopseşti cu efecte secundare ce dăunează pe termen mediu
şi lung. Astfel, reducerea ratei inflaţie s-a realizat pe fondul reducerii
veniturilor populaţiei, a puterii de cumpărare, fără să fie o consecinţă a
creşterii productivităţii, respectiv a creşterii ofertei de bunuri superioară cererii; acest fapt antrenează creşterea şomajului, favorizează importul de
bunuri şi servicii care, de asemenea, alimentează deficitul balanţei de plăţi externe şi exercită presiuni asupra cursului de schimb al monedei, în lipsa
existenţei producţiei interne care să acopere nevoile cererii.
În condiţiile unei economii în permanentă evoluţie, FMI ar trebui să se concentreze pe politici de promovare a stabilităţii macroeconomice şi de
creşterea economică, prin aplicarea de politici bugetare şi fiscale menite să consolideze veniturile statului, cu repercusiuni directe asupra finanţării unor
proiecte de dezvoltare. De asemenea, prin politicile monetare, de credit şi valutare menite să regleze echilibrele macroeconomice şi să sporească disciplina financiară la nivel internaţional, FMI ar trebui să implementeze
măsuri de supraveghere a pieţelor financiare şi a aspectelor structurale
asociate acestora în vederea prevenirii şi rezolvării crizelor financiare,
precum şi a reducerii şi combaterii sărăciei. Implementarea de politici de
creştere economică sustenabilă ar ajuta ţările să beneficieze de avantajele
globalizării: circulaţia liberă a capitalurilor şi a forţei de muncă, liberalizarea
pieţelor, convertibilitatea monedelor.
FMI încurajează liberalismul economic promovând măsuri ce susţin
eliminarea subvenţiilor din sectoarele neproductive ale economiei,
privatizarea sectorului de stat, instituirea proprietăţii private şi a libertăţii de
acţiune a agentului economic, stabilirea preţurilor în mod liber, pe piaţă, descurajarea practicilor neproductive, ineficiente, eradicarea corupţiei. Toate
aceste măsuri au atras numeroase critici din partea guvernelor ţărilor
membre beneficiare de împrumuturi FMI, critici ce contestă similitudinea
remediilor FMI indiferent de cauza ce a provocat dezechilibrul
macroeconomic, cauze de natură financiară, cum ar fi practici bancare
nesănătoase, ineficienţa raportărilor contabile, liberalizările premature şi
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
229
fără existenţa prealabilă a unei infrastructuri specifice, a preţurilor şi a
cursului de schimb, de natură structurală, cum ar fi privatizările haotice care
afectau alocarea eficientă a resurselor, încetinirea procesului de restructurare
a întreprinderilor de stat, politici salariale necorelate cu productivitatea
muncii, slaba competitivitate a bunurilor economice pe plan extern,
deteriorarea climatului de afaceri prin neadecvarea politicilor economice şi a
sistemului juridic existent atragerii investiţiilor străine, existenţa corupţiei,
precum şi neluarea în considerare a costurilor sociale greu suportate de către
populaţie. Soluţiile FMI promovează un set de măsuri standard, cu efecte
economice diferite, în funcţie de intensitatea şi amploarea
disfuncţionalităţilor macroeconomice specifice fiecărei ţări. FMI ar fi trebuit
să analizeze cauzele dezechilibrelor, aplicând măsuri economice specifice
ţării analizate, în colaborare cu instituţiile şi cu factorii de decizie naţionali,
coroborate cu măsuri de ordin structural şi instituţional, astfel ca pe termen
mediu şi lung să încurajeze creşterea şi dezvoltarea economică. România a adoptat filosofia FMI axată pe liberalizare, privatizare şi restructurare, precum şi reforma fiscală. Măsurile de liberalizare a preţurilor
iniţiate în anii ’90 au condus la importante dezechilibre economice şi sociale, din cauza inexistenţei condiţiilor concrete specifice unei economii
de piaţă, a lipsei mecanismelor care să absoarbă excesul de lichidităţi existent în acel moment pe piaţă, capabile să creeze o alocare a resurselor
economice pentru adecvarea ofertei de bunuri economice la cererea
solvabilă. Trecerea de la preţurile fixate de stat la preţurile libere, formate pe
piaţă, ca urmare a fluctuaţiei cererii şi ofertei, ar fi trebuit să se facă gradual.
Acolo unde liberalizarea preţurilor s-a făcut simultan la cvasitotalitatea
produselor a fost însoţită de inflaţie. Liberalizarea comerţului exterior s-a
realizat prin desfiinţarea licenţelor de import, renunţarea la sistemul
contingentelor, eliminarea subvenţiilor şi a restricţiilor care îngrădeau
exportul anumitor produse, chiar dacă aceste măsuri nu erau în interesul
ţărilor în tranziţie. După opinia mea, aceste măsuri de liberalizare nu erau
fundamentate pentru că ţările în tranziţie nu dispuneau de forţa economică necesară unei deschideri totale faţă de pieţele externe, neexistând
mecanismele care să le confere condiţii egale de competiţie. Cu toate
acestea, există avantaje ale liberalizării comerţului exterior, cum a fi
reducerea deficitului comercial, reducerea costurilor de producţie, de
transfer, de tehnologie, creşterea PIB.
În România, liberalizarea prematură a pieţelor de capital în 1994 şi devenită operaţională în 1995, a condus la accentuarea operaţiunilor
speculative de capital, favorizând transferul necontrolat al disponibilităţilor
valutare în străinătate, acolo unde plasamentele sunt mai avantajoase.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
230
Majorarea ratei dobânzii la operaţiunile pasive ale băncilor nu stimulează investiţiile străine directe de capital, ci fluxurile de capital pe termen scurt
cu caracter speculativ.
Privatizarea şi restructurarea sectorului de stat au fost deosebit de
lente, fie din cauza mobilităţii reduse a mijloacelor de producţie, a
capitalului şi a forţei de muncă, fie din cauza lipsei de investitori strategici,
capabili să gestioneze eficient ansamblul resurselor economice aflate în
patrimoniul sectorului de stat, fie din cauza grupurilor de interese ce au
întârziat aplicarea măsurilor de reformă. Restructurarea sectorului de stat
presupunea reducerea arieratelor şi a subvenţiilor bugetare, creşterea
competitivităţii interne şi externe, fluidizarea pieţei muncii, privatizarea
sectorului bancar, crearea cadrului legislativ menit să atragă investiţii străine
directe. În acelaşi timp, reducerea inflaţiei în urma aplicării unor măsuri
monetare şi fiscale restrictive, dar nesusţinută de economia reală, a limitat
accesul la alte surse indirecte de finanţare, de pe piaţa financiară de capital,
creându-se breşe în acordarea de scutiri şi de neplată a obligaţiilor
financiare. Toate acestea au contribuit la creşterea capacităţii de îndatorare
şi slăbirea poziţiei investiţionale a României. În prezent, România ar trebui
să îşi intensifice programele de restructurare a industriei având ca scop
creşterea producţiei şi a exporturilor, având în vedere îmbunătăţirea ofertei
de bunuri şi servicii în sectoare cheie ale economiei, nu numai în ţara
noastră, cât şi în Uniunea Europeană: agricultura, turismul, industria de
prelucrare a lemnului, industria software, domenii în care deţinem un
puternic avantaj competitiv, dar încă neexploatat eficient.
FMI s-a concentrat asupra realizării unei reforme fiscale în România
în stare să mărească fondurile bugetare şi să reducă deficitul bugetar. Cu
toate acestea, în România, rata impunerii fiscale a fost deosebit de ridicată, care sugruma veniturile populaţie, fără a conduce la creşterea veniturilor
statului, din cauza existenţei economiei subterane şi a corupţiei.
Introducerea cotei unice de impozitare a realizat o relaxare fiscală, dar a
diminuat veniturile statului, necesitând apelarea la măsuri conexe de
reducere a deficitului bugetar, cum ar fi creşterea impozitelor indirecte, ca
accize sau TVA, ridicarea nivelului de impozitare la veniturile bancare,
bursiere sau ale microîntreprinderilor. Relaxarea fiscală este o măsură de
încurajare a muncii, dar trebuie coroborată cu nevoile bugetare ale ţării, astfel încât să nu pericliteze alocarea de fonduri pentru implementarea
programelor structurale.
Ceea ce am încercat să surprind în lucrarea mea a fost decalajul între
obiectivul programelor FMI şi modul de implementare a acestuia în cadrul
economiilor în tranziţie. Punctele de convergenţă ale programelor FMI
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
231
constau în succesiunea reformelor macroeconomice, respectiv liberalizare,
privatizare şi restructurare în vederea diminuării presiunilor inflaţioniste,
echilibrării bugetului de stat, funcţionării eficiente a economiei
concurenţiale. Punctele de divergenţă s-au evidenţiat în special în
intensitatea şi ritmul reformelor diferite de la ţară la ţară, în funcţie de gradul
de concentrare a măsurilor de politică economică, de interesele guvernelor
în sprijinirea factorului economic sau a factorului social, de măsura în care
piaţa răspundea reformelor macroeconomice prin creşterea producţiei şi a
productivităţii, a consumului fără a contribui la agravarea dezechilibrelor
macroeconomice.
După părerea mea, FMI este responsabil de realizarea tranziţiei în
România şi în statele foste comuniste, în măsura în care acestea au
implementat programele sale de reformă, respectiv au asigurat aplicarea unei
ecuaţii între asistenţa tehnico-financiară acordată de FMI, respectarea
condiţionării FMI şi realizarea dezideratelor proprii privind reforma. Orice
program derulat şi încheiat sub egida FMI este o notă bună pentru ţara în
cauză, aceasta fiind premiată de instituţiile de rating internaţionale, şi reprezintă o modalitate de atragere a investiţiilor străine prin semnalele
pozitive transmise privind stabilitatea şi soliditatea mediului economic şi de
afaceri.
Pe parcursul lucrării am evidenţiat măsura în care programele FMI au
încercat să diminueze decalajul existent între ţările în tranziţie şi cele
dezvoltate, să stimuleze capacitatea competiţională a primelor, prin
atenuarea disfuncţionalităţilor şi a dezechilibrelor existente. Măsura în care
s-a reuşit nu este meritul exclusiv al FMI, mai ales în ceea ce priveşte ţările
deja integrate în cadrul Uniunii Europene, ci al coerenţei reformelor, întăririi capacităţii competiţionale, voinţei şi interesului manifestate atât individual,
cât şi ca naţiune, în ansamblu.
Pentru România, relaţia cu FMI a fost deosebit de controversată, fiind
atacată atât de guvern şi mediul de afaceri, cât şi de sindicate. În opinia mea,
acest fapt se datorează lipsei de profunzime a reformelor aplicate de-a
lungul perioadei de tranziţie, însoţite de o puternică pendulaţie între diverse
interese ale guvernelor ce s-au succedat în cei 15 ani de tranziţie, lipsite de o
viziune unitară şi continuă a procesului de tranziţie. De asemenea, se
datorează şi rigidităţii FMI în ceea ce priveşte pachetele de programe,
neadecvate structurii economiei româneşti. Analiza relaţiei FMI-ţări în tranziţie constituie un subiect tratat de
numeroşi cercetători, economişti, eu încercând şi un alt mod de abordare,
prin utilizarea metodei comparaţiei şi a celei istorice de cercetare a
elementelor programelor de reformă.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
232
ANEXA 1
Strategia tranziţiei în ţările Europei Centrale şi de Est
Etape ale tranziţiei Ungaria Polonia
Reforme
economice
anterioare
„Noul mecanism economic”
(iniţiat în anul 1968; revizuit în
anii ’80 când introduce un
program de austeritate cu
aprobarea FMI care trebuia să stăpânească cererea internă, să restabilească echilibrul bugetar
şi să genereze un surplus valutar
din comerţ)
Modelul sovietic reformat care
încearcă să pună capăt stagnării economice prin încurajarea
iniţiativelor particulare
Acordurile de la Gdansk, semnate la
31 august 1980 prin care se
recunoaşte libertatea sindicatelor
independente, iar radioul şi presa
sunt liberalizate
Strategia tranziţiei „Gradualism” „Gradualism”
Stabilizarea
macroeconomică
Politică monetară, bugetară şi de venit restrictivă, lansată treptat, în anul 1990; politica
monetară s-a orientat încă de la
începutul tranziţiei pe ţintirea
cursului valutar, devalorizarea
anunţată a cursului ceea ce a
condus la o îmbunătăţire a
credibilităţii politicii monetare
adoptate, eliminând, în acelaşi timp, presiunile inflaţioniste.
Autoritatea monetară a încercat
implementarea unei politici
restrictive care să permită stimularea
creşterii cererii de monedă naţională, menţinerea stabilităţii cursului
valutar
Liberalizarea
preţurilor
Treptat, începând din anul 1975 Ianuarie 1990
Demonopolizare
(legi antitrust)
Legea antimonopol a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1991
Oficiul antimonopol a fost creat în
anul 1991
Privatizare
Restituirea
proprietăţilor
Compensare parţială Compensare foarte limitată
Proprietatea privată asupra pământului
Începând din iunie 1991 Începând din anul 1956
Mica privatizare A început în anul 1990 A început în anul 1989
Privatizarea pe
scară largă A început în septembrie 1990 A început în anul 1990
Principalele
instituţii care se
ocupă de privatizare
Agenţia Proprietăţii de Stat,
creată în anul 1990
Ministerul Privatizării, înfiinţat în
anul 1990
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
233
Reforma bancară (crearea unui sistem
cu două niveluri,
banca centrală, respectiv băncile
comerciale)
A început în anul 1987;
La sfârşitul anului 1991 au fost
adoptate legi bancare
Au fost adoptate legi bancare încă din anii 1987-1988
Constituirea
pieţelor de capital
(înfiinţarea unei
burse de valori)
Bursa de Valori Budapesta
deschisă în iunie 1991
Bursa de Valori Varşovia deschisă în
aprilie 1991
Sistemul de protecţie socială
Ajutor de şomaj Procent din salariul mediu Procent din salariul minim
Salariu minim da da
Indexarea salariilor
(în funcţie de
indicele de preţ)
În sectorul de stat; din anul
1990, negocieri tripartite la
nivel naţional
Începând din anul 1990, cu un
coeficient de 0,6
Deschiderea economiei
Liberalizarea
comerţului exterior
(care pune capăt monopolului de
stat)
Completă în anul 1991 Completă în anul 1990
Convertibilitatea
internă Din anul 1990 (de facto) Din anul 1990
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
234
O singură rată de
schimb
Din anul 1981
În anul 1991 forintul este legat
de un coş de monede format în
proporţie egală din USD şi mărci germane, fiind considerat
ca rigid (deprecierea de 5,5% în
timp ce rata inflaţiei era de
23%) care a generat presiuni
puternice la nivelul balanţei de
plăţi. În anul 1995 se trece la regimul
bazat pe „crowling band” care a
generat o mai mare flexibilitate
a regimul cursului valutar.
Din 1999, structura coşului
valutar a fost modificată (EURO 70% şi USD 30%), iar
din anul 2000 moneda
ungurească este legată complet
de EURO.
Banda de fluctuaţie a cursului
valutar a evoluat de la +/-0,5%
la +/-2,25%, până în anul 2001,
când politica valutară devine
mult mai flexibilă, banda de
fluctuaţie lărgindu-se la +/-15%.
În anul 1990, curs fix
În anul 1991 este adoptat sistemul
„crawling peg” potrivit căruia
moneda poloneză (zlotul) urma să fie legată de un coş valutar format
din cinci valute (dolarul american,
marca germană, lira engleză, francul
francez, francul austriac)
În anul 1995 BNP modifică regimul
valutar adoptând „crawling band-ul”
în care cursul de mijloc al benzii de
fluctuaţie era reprezentat de cursul
valutar determinat pe baza coşului
valutar. Cursul aferent obligaţiunilor
curente se determină liber pe piaţă, BNP având obligaţia de a interveni
în scopul menţinerii acestuia în
interiorul benzii de +/-7% în jurul
cursului de paritate; din anul 1998
banda de fluctuaţie a fost extinsă la
+/-15%.
Din anul 1999 structura coşului
valutar s-a modificat, cursul de
schimb al zlotului determinându-se
în funcţie de EURO şi USD.
Noi legi referitoare
la investiţiile străine
1989, amendată în anul 1990 1988, amendată în anul 1991
Relaţiile cu organizaţiile internaţionale
Uniunea Europeană Acord de Asociere în anul 1990 Acord de Asociere în anul 1991
FMI Membră din anul 1982 Membră din anul 1986
GATT Membră din anul 1973 Membră din anul 1967
Etape ale tranziţiei Cehia Slovacia Slovenia
Reforme
economice
anterioare
Cehoslovacia (până la 31
decembrie 1992)
Alexander Dubcek,
îndepărtează în anul 1968
vechea gardă comunistă, pune
la punct reforme economice,
cunoscute sub denumirea de
„Primăvara de la Praga”
Modelul sovietic reformat
Cehoslovacia
(până la 31
decembrie 1992)
Alexander
Dubcek,
îndepărtează în
anul 1968 vechea
gardă comunistă, pune la punct
reforme
Autoconducere
în stil iugoslav
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
235
economice,
cunoscute sub
denumirea de
„Primăvara de la
Praga”
Modelul sovietic
reformat
Strategia tranziţiei „Terapie de şoc” „Terapie de şoc” Elemente
combinate ale
celor două strategii
Stabilizarea
macroeconomică
Politici monetare şi fiscale
restrictive în direcţia asigurării stabilizării macroeconomice, a
realizării unui puternic proces
de dezinflaţie, toate acestea în
condiţiile asigurării echilibrului
extern.
Scenariul de reformă adoptat
viza liberalizarea preţurilor, a
comerţului şi a pieţei valutare,
pe baza introducerii
convertibilităţii interne a
coroanei cehe.
Politică monetară restrictivă, echilibru bugetar
relaxat care vizau
asigurarea
stabilităţii interne
şi externe a
monedei
naţionale
(stabilitatea
preţurilor,
susţinerea
echilibrului
balanţei de plăţi externe,
echilibrarea
contului curent),
precum şi promovarea
creşterii
economice.
Politică fiscală prudentă şi eficientă; politică monetară strânsă
Liberalizarea
preţurilor
Treptat, din ianuarie 1991 Treptat, din
ianuarie 1991
Liberalizare
treptată începând din
anul 1991
Demonopolizare
(legi antitrust)
Legea din anul 1991, corectată în concordanţă cu
reglementările UE (1993)
Legea din anul
1991, corectată în
concordanţă cu
reglementările
UE (1993)
Legea privind
protejarea
concurenţei
(1993)
Privatizare Restituirea
proprietăţilor
Legi în octombrie 1990,
februarie 1991
Legi în octombrie
1990, februarie
1991;
Legea privind
Legi adoptate
începând din
anul 1990
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
236
restituirea
proprietăţilor
către biserici
Proprietatea privată asupra pământului
Iunie 1991 Iunie 1991 Începând din
anul 1990
Mica privatizare Încheiată în anul 1992 Încheiată în anul
1993
A început în
anul 1993
Privatizarea pe
scară largă A doua rundă în anul 1994 Proces oprit în
perioada 1993-
1994
Legea privind
transformarea
proprietăţii (1992)
Principalele
instituţii care se
ocupă de privatizare
Ministerul Ceh al privatizării; Fondul Proprietăţii Naţionale
Ministerul Slovac
al Privatizării; Fondul
Proprietăţii Naţionale
Agenţia de
Privatizare;
Fondul de
Dezvoltare
Reforma bancară (crearea unui sistem
cu două niveluri,
banca centrală, respectiv băncile
comerciale)
Banca Naţională a Cehiei; bănci
comerciale naţionale şi străine
Banca Naţională a Slovaciei; bănci
comerciale
naţionale şi străine
Independenţa
bancară în
octombrie 1991,
legea bancară în
ianuarie 1993;
Banca Naţională a Sloveniei;
bănci
comerciale
Constituirea
pieţelor de capital
(înfiinţarea unei
burse de valori)
Bursa de Valori Praga (aprilie
1993);
Sistem electronic de
tranzacţionare (licitaţii de
privatizare periodice)
Bursa de Valori
Bratislava (aprilie
1993);
Sistem electronic
de tranzacţionare
(licitaţii de
privatizare
periodice)
Bursa din
Liubliana
(1991)
Sistemul de protecţie socială Ajutor de şomaj Începând din anul 1993 se
acordă pentru o perioadă de 6
luni
Începând din anul
1993 se acordă pentru o perioadă de 6 luni
Durata maximă de acordare este
de 2 ani
Salariu minim da da da
Indexarea salariilor
(în funcţie de
indicele de preţ)
parţială parţială parţială
Deschiderea economiei
Liberalizarea
comerţului exterior
(care pune capăt
Completă în anul 1991 Completă în anul
1991
Completă în
anul 1991
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
237
monopolului de
stat)
Convertibilitatea
internă Convertibilitate pentru contul
de capital până în anul 1995.
Din anul 1995, convertibilitate
de cont curent.
Convertibilitate
de cont curent din
anul 1995
Convertibilitate
de cont curent
din anul 1995
O singură rată de
schimb
Începând cu anul 1991, cursul
valutar al coroanei a fost legat
de un coş format din 5 valute,
care, însă, destul de repede a
fost restructurat, dolarul
american şi marca germană fiind principalele componente.
În baza acestui coş valutar se
determina cursul valutar fix,
curs valutar care pe piaţă nu
putea să înregistreze o fluctuaţie
mai mare de +/-0,5%.
În anul 1996, s-a luat măsura
lărgirii benzii de fluctuaţie a
cursului valutar până la +/-
7,5%.
În anul 1997 s-a renunţat la
menţinerea cursului valutar fix
şi adoptarea flotării controlate a
acestuia.
În anul 2000 se trece la flotarea
liberă a coroanei cehe în raport
cu EURO.
A optat pentru
strategia de
politică monetară axată pe
menţinerea
cursului valutar
fix (drept ancoră nominală). Cursul
valutar al
coroanei slovace
a fost fixat de un
coş valutar a cărui
structură iniţială era: ESD
(49,06%), DEM
(36,16%), ATS
(8,07%), CHF
(3,79%), FRF
(3,79%),
ponderile având
la bază principalele
direcţii de
orientare ale
comerţului
exterior.
Din anul 1994,
structura coşului
este redusă la
două monede:
USD (40%) şi DEM (60%).
În anul 1996 s-a
trecut la flotarea
liberă a coroanei
slovace, al cărei
curs s-a definit
faţă de DEM.
În anul 2000,
moneda slovacă
Cursul este
flotant în raport
cu EURO,
începând din
anul 2000.
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
238
s-a ancorat faţă de
EURO.
Noi legi referitoare
la investiţiile străine
Legea din anul 1988; revizuită în anul 1992; Codul Comercial
Legea din anul
1988; revizuită în
anul 1992; Codul
Comercial
Legea din
octombrie 1988;
liberalizate în
perioada 1993-
1994
Relaţiile cu organizaţiile internaţionale
Uniunea Europeană Acord de asociere (1993) Acord de asociere
(1993)
Acord de
comerţ şi cooperare
(octombrie
1992)
FMI Membră din anul 1990 Membră din anul
1990
Membră din
anul 1993
GATT Membru fondator (1948) Membru fondator
(1948)
Nu
Etape ale tranziţiei România Bulgaria
Reforme economice
anterioare
Model centralizat specific cu
încercări de reformă în anii
1967, 1979.
Modelul sovietic reformat,
urmând îndeaproape
modificările sovietice (1965,
1979, 1987).
Strategia tranziţiei „Gradualism” „Terapie de şoc”;
implementată lent
Stabilizarea
macroeconomică
Aplicarea de politici
monetare şi fiscale restrictive
pentru eliminarea excesului
de masă monetară din
economie şi pentru
reinstaurarea încrederii
investitorilor.
Asigurarea unei substanţiale
dezinflaţii şi a unei
semnificative ajustări a
surselor deficitului
cvasifiscal, simultan cu
creşterea credibilităţii privind
deciziile monetare.
Politică monetară severă; politică fiscală insuficient de
consistentă. Absenţa unui consens politic a
îngreunat urmărirea unui
program de austeritate şi a
întârziat implementarea
reformelor structurale.
Liberalizarea preţurilor S-a realizat în trei etape
(noiembrie 1990,aprilie şi iulie 1991). Controlul
preţurilor s-a reintrodus în
anul 1993.
Liberalizarea preţurilor s-a
realizat brutal în anul 1991,
când 70% din preţuri au fost
liberalizate.
Deşi controlul asupra preţurilor
a fost suprimat în anul 1992,
totuşi 40% din produsele
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
239
agricole aveau încă preţuri
fixate.
Demonopolizare (legi
antitrust)
Legea concurenţei Legea privind protejarea
concurenţei (mai 1991)
Privatizare Restituirea proprietăţilor Limitată (legi în anii 1991 şi
1994)
Din anul 1991 s-a declanşat
procesul de retrocedare al
pământului, iar din 1992, s-au
retrocedat alte proprietăţi Proprietatea privată asupra
pământului
Începând din anul 1991 Din anul 1991 şi anul 1992
Mica privatizare A început timid în anul 1993 A început slab în anul 1992
Privatizarea pe scară largă A început în anul 1994 Legea din anul 1992;
privatizare prin cupoane în
anul 1994
Principalele instituţii care se
ocupă de privatizare
Agenţia Naţională pentru
privatizare (înfiinţată conform legii din anii 1990
şi 1991); Fondul Proprietăţii de Stat; Agenţia de
Restructurare (înfiinţată în
anul 1994)
Agenţia de Privatizare; Fondul
de Stat pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
Reforma bancară (crearea
unui sistem cu două niveluri, banca centrală, respectiv băncile
comerciale)
Reforma bancară a început în
decembrie 1990, alte legi
bancare fiind adoptate în
aprilie 1991
A început din anii 19987-1990;
legi bancare în 1991-1992
când întregul sistem bancar a
fost reorganizat. Băncile
comerciale şi instituţiile de
credit funcţionează ca societăţi pe acţiuni şi fiecare instituţie
bancară trebuie să aibă cel
puţin doi directori cu reşedinţa
permanentă în Bulgaria.
Constituirea pieţelor de
capital (înfiinţarea unei
burse de valori)
Bursa de Valori Bucureşti deschisă în anul 1995
Bursa de Valori Sofia (ianuarie
1992)
Sistemul de protecţie socială Ajutor de şomaj Se acordă pentru 9 luni Se acordă pentru 12 luni
Salariu minim da da
Indexarea salariilor (în
funcţie de indicele de preţ) Se realizează parţial Se realizează parţial
Deschiderea economiei Liberalizarea comerţului
exterior (care pune capăt monopolului de stat)
Liberalizarea tranzacţiilor
internaţionale la începutul
anului 1990 prin eliminarea
monopolului de stat şi o
intensificare a restricţiilor (în
Liberalizarea tranzacţiilor
internaţionale la începutul
anului 1991 prin eliminarea
monopolului de stat şi prin
încheierea unor acorduri de
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
240
principal în perioada 1994-
1996) pentru a controla
deficitul comercial.
asociere cu ţări membre ale UE
Convertibilitatea internă Limitată, de cont curent din
25 martie 1998
Convertibilitate limitată de
cont curent
O singură rată de schimb Cursul valutar a fost o
perioadă de timp dirijat şi stabilit în urma unor licitaţii la BNR
Din anul 1992, fluctuează liber pe piaţă, în funcţie de
cerere şi ofertă (curs de
piaţă), iar BNR afişează un
curs nominal, oficial,
rezultat.
Până în martie 2003, cursul
valutar în România a fost
stabilit în raport cu dolarul
american, după acea dată fiind stabilit în raport cu
EURO.
Regimul valutar introdus în
anul 1991 consta din trei tipuri
de cursuri:
� Cursul de „bază”
aplicat transferurilor oficiale
şi importurilor esenţiale;
� Cursul licitaţiilor
valutare organizate periodic;
� Cursul pentru
tranzacţiile persoanelor fizice.
Cursul valutar a devenit flotant
din februarie 1991, fiind bazat
pe piaţa valutară.
Noi legi referitoare la
investiţiile străine
Introduse în anul 1990 Introduse în anul 1990
liberalizate în anul 1992
Relaţiile cu organizaţiile internaţionale
Uniunea Europeană Acord de Asociere în martie
1992
Acord de Asociere (martie
1992)
FMI Membră din anul 1972
beneficiind de acorduri
stand-by cu FMI în anii
1975, 1977, 1981 în sumă totală de 976,6 mil DST.
Membră din anul 1972
GATT Membră din anul 1971. Statut de observator Sursa: G. Manolache, coordonator, Politici economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997; P. Boniface,
Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, 1998; D. Anghel, Anca Iordache, Tranziţia la economia
de piaţă, Editura Colecţia Naţională, Bucureşti, 2001; P. M. Defarges, Relaţii internaţionale după 1945,
Institutul European, 2001; Ionela Costică, Politici monetare, Editura Economică, Bucureşti, 2002
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
241
ANEXA 2
Precondiţii, criterii de performanţă structurală şi obiective structurale
cuprinse în acordurile încheiate de Guvernul României cu FMI, în
perioada 2001-2004
Acordul 2001-2002
Precondiţii Stadiu
Adoptarea următoarelor măsuri privind veniturile:
(i) amendarea OUG 186/2001, în sensul eliminării reducerii accizei
pentru producătorii de ţigări care folosesc tutun din producţia internă; Finalizat
(ii) creşterea accizelor pentru benzină şi produse alcoolice şi a accizei
specifice la bere, de la 1 mai 2002; Finalizat
(iii) aprobarea noilor legi privind regimul TVA şi impozitul pe profit; Finalizat
Emiterea unei hotărâri de guvern cu privire la ţintele trimestriale
obligatorii pentru fondul de salarii şi reducerile de personal la cele 82
societăţi monitorizate;
Finalizat
Implementarea a 4.200 concedieri (nu externalizări) la societăţile
din coordonarea MIR şi a 750 concedieri la societăţile din
coordonarea APAPS;
Finalizat
Deconectarea de la furnizarea de energie a utilizatorilor industriali
cu cele mai slabe performanţe de plată către furnizorii de utilităţi; Finalizat
Finalizarea privatizării a trei societăţi cu mai mult de 1000 de
salariaţi după 1 februarie 2002; Finalizat
Selectarea consultantului de privatizare pentru BCR; Finalizat
Semnarea protocoalelor privind transferul a cel puţin şapte din
unităţile producătoare de energie termică de la Termoelectrica la
autorităţile locale;
Finalizat
Aprobarea, de către BNR, a regulamentului privind provizioanele
bancare şi, de către guvern, a unei hotărâri asupra regimului de
impozitare a acestor provizioane, după cum este prevăzut în legea
impozitului pe profit;
Finalizat
Emiterea de ordine ministeriale privind blocarea unei sume
echivalente cu 4% din ţinta privind fondul de salarii pentru trimestrul
III 2002, pentru companiile monitorizate de respectivele ministere.
Finalizat
Criterii de performanţă structurală
Anunţarea invitaţiei pentru prezentarea expresiilor de interes cu
privire la BCR, până la sfârşitul lunii februarie 2002;
Neîndeplinit;
finalizare
amânată în
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
242
ianuarie
2002.
Finalizarea privatizării BCR până la sfârşitul lunii februarie 2003;
Ajustarea preţurilor în sectorul energetic; Permanent
Aprobarea bugetelor pe anul 2002 ale societăţilor de stat supuse
monitorizării, până la sfârşitul anului 2001;
Neîndeplinit;
finalizare
amânată în
ianuarie
2002.
Aprobarea bugetelor pe anul 2003 ale societăţilor de stat supuse
monitorizării, până la sfârşitul anului 2002, în concordanţă cu
hotărârea guvernului asupra plafoanelor trimestriale pentru fondurile
de salarii şi numărul de personal;
Finalizat
Obiective structurale
Emiterea de către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea
Participaţiilor Statului, până la sfârşitul lunii aprilie 2002, a unei
notificări către consultanţii de privatizare pentru a creşte ponderea
preţului de cumpărare oferit de investitor la cel puţin 50 de procente;
În plus faţă de cele cinci mari societăţi privatizate în perioada
ianuarie - iunie 2002, privatizarea a încă opt astfel de companii până la sfârşitul lunii septembrie 2002;
Modificarea legii 326/2001, în vederea:
Finalizat
(a) exceptării distribuţiei de energie electrică şi gaze naturale de sub
autoritatea administraţiilor locale; şi (b) reducerii, până la mijlocul lunii septembrie 2002, a termenelor
statutorii la 15 zile pentru plată şi la 45 de zile pentru deconectări; Anunţarea unei licitaţii pentru privatizarea a două societăţi distribuitoare de energie electrică până la mijlocul lunii septembrie
2002;
Semnarea contractului cu un consultant de privatizare pentru
Petrom, până la mijlocul lunii octombrie 2002.
Finalizat
Transferul altor nouă unităţi producătoare de energie termică de la
Termoelectrica la autorităţile locale, până la sfârşitul lunii iunie 2002. Finalizat
Nici o unitate transferată nu ar trebui să mai primească combustibili pe cheltuiala societăţii Termoelectrica.
Intrarea în vigoare până la 1 ianuarie 2003 a noilor regulamente cu
privire la clasificarea şi provizionarea împrumuturilor;
Permanent
Abţinerea de la acordarea de scutiri fiscale sau alte noi facilităţi fiscale distorsionante şi întreruperea celor care expiră;
Permanent
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
243
Primirea de oferte ferme de la investitori strategici pentru BCR,
până la sfârşitul lunii octombrie;
Acordul 2002-2003
Precondiţii Stadiu
· Înfiinţarea unui departament de administrare fiscală în cadrul
Ministerului Finanţelor Publice şi numirea secretarului de stat
responsabil;
Finalizat
· Aprobarea unei ordonanţe de urgenţă, până la 20 noiembrie 2002,
specificând paşii intermediari pentru înfiinţarea unei agenţii unice
pentru colectare, audit şi executare a contribuţiilor la asigurări sociale
de stat, în cadrul Ministerului Finanţelor, la 1 ianuarie 2004;
· Aprobarea unei ordonanţe de urgenţă privind eliminarea articolelor
1-11 ale Legii nr. 130/1999, eliminând astfel baza legală pentru
“contractele civile”;
Finalizat
· Îndeplinirea efectivă a ţintelor revizuite pentru fondul de salarii
anual pentru 2002 al celor 82 societăţi de stat monitorizate;
Ţinta
revizuită a
fost
depăşită cu
o sumă mică
· Semnarea contractului cu consultantul de privatizare pentru Petrom,
pana la 1 noiembrie 2002;
Finalizat cu
întârziere, la
13
decembrie.
· Anunţarea, până la data de 10 noiembrie 2002 a ofertelor pentru
privatizare în vederea achiziţionării unui pachet majoritar de cel puţin
51 procente a două companii de distribuţie a energiei electrice;
Finalizat cu
întârziere, la
8 ianuarie.
· Privatizarea a patru societăţi cu mai mult de 1.000 de salariaţi în
trimestrul IV al anului 2002. Finalizat
· Aprobarea planului de restructurare a companiei-mamă a
Siderurgica, până la 20 februarie 2003.
Finalizat cu
întârziere, la
31 martie
· Solicitarea, până la data de 15 aprilie, a asistenţei tehnice din partea
Băncii Mondiale şi a Fondului asupra aspectului ajustării pe termen
mediu a preţurilor la gaze naturale şi a reformei concomitente în
regimul impozitării în sectorul gazelor naturale.
Finalizat
· Creşterea preţului unificat la consumatorul final pentru gaze naturale Finalizat
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
244
la echivalentul a 90 USD/ mii m3 de la 1 martie 2003;
· Permiterea Comisiei de Privatizare, până la data de 3 aprilie 2003,
de a începe due-diligence al BCR de către BERD/IFC, furnizând
accesul total la toate datele solicitate, personalului şi auditorilor BCR;
Finalizat cu
întârziere, la
8 aprilie, în
loc de 3
aprilie
· Amendarea până la 15 martie 2003 a Ordonanţei de Urgenţă nr.
208/2002 privind anularea arieratelor şi scutirii de la plata taxelor şi a
facturii la utilităţi; Finalizat
· Deconectarea, până la data de 25 martie 2003 a celor mai mari non-
platnici industriali către cele trei utilităţi Distrigaz Nord, Distrigaz
Sud si Electrica
Finalizat cu
întârziere, la
2 aprilie
· Implementarea a 6.000 concedieri la 22 societăţi, până la 5 aprilie
2003, inclusiv a 1.750 concedieri la Siderurgica.
Finalizat cu
întârziere
Criterii de performanţă structurală
· Aprobarea în decembrie 2002 a bugetelor pe anul 2003 ale
societăţilor de stat supuse monitorizării, limitând creşterea fondului
de salarii brut agregat la 14 procente în termeni nominali faţă de
nivelul 2002, ajustat cu externalizările.
Îndeplinit
· Ajustarea preţurilor energiei electrice la consumatorul final la 1
octombrie 2002, 1 ianuarie 2003, 1 aprilie 2003 şi 1 iulie 2003, pentru
a le menţine constante în termeni de USD la nivelul de la 1 iulie
2002;
Îndeplinit la
1 octombrie
2002, 1
ianuarie
2003 şi 1
aprilie
2003.
· Aprobarea de către Parlament, până la sfârşitul lunii mai 2003 a
legislaţiei de amendare a legilor privind fondurile de asigurări sociale,
şomaj şi asigurări de sănătate (în special Legea 19/2000, Legea
76/2002 şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 150/2002), în vederea
armonizării procedurilor de colectare, executare şi auditare.
Finalizat
· Implementarea a 18.000 concedieri (cumulat) în grupul celor 22
companii, până la 30 iunie 2003;
· Ajustarea preţului de producător al energiei electrice la
Termoelectrica până la echivalentul a minim 39 USD/Mwh, de la 1
octombrie 2002 şi 1 iulie 2003;
Îndeplinit la
1 octombrie
2002.
· Creşterea preţului unificat la consumatorul final pentru gaze naturale
la echivalentul a 93 USD/ mii m3 de la 1 iulie 2003;
Finalizat
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
245
· Ajustarea preţului naţional de referinţă pentru energia termică la
echivalentul de 20 USD/Gcal, de la 1 iulie 2003;
· Finalizarea privatizării BCR până la sfârşitul lunii februarie 2003.
· Semnarea contractului pentru vânzarea a 25 procente plus două acţiuni din capitalul BCR către BERD şi IFC, până la 31 iulie 2003;
Nerespectat.
Solicitare
de derogare.
· Abţinerea Guvernului de la acordarea de scutiri fiscale sau alte noi
facilităţi fiscale distorsionante şi întreruperea celor care expiră.
Permanent.
Decizia
recentă de
anulare a
arieratelor
companiilor
selectate
implică neîndeplinir
ea.
· Nici o unitate de energie termică transferată nu ar trebui să mai
primească combustibili pe cheltuiala societăţii Termoelectrica. Permanent
· Cei mai mari non-platnici industriali către cele trei utilităţi vor
rămâne deconectaţi până când vor fi fost achitate în întregime toate
facturile până în decembrie 2002 către utilităţi. Permanent
· În plus faţă de vânzarea a patru societăţi cu mai mult de 1.000 de
angajaţi, avută în vedere ca precondiţie, alte patru astfel de societăţi vor fi privatizate până la sfârşitul lunii decembrie 2002, un alt set de
şase până la 31 martie 2003 şi alte şase până pe 30 iunie 2003.
Respectat
parţial in
trimestrul
IV 2002 si
trimestrul I
2003.
· Iniţierea procedurilor de lichidare a şapte producători de pierderi
permanenţi (Verachim, Oltplast, Corapet, Rulmentul Slatina,
Chimcomplex, Tepro şi Carom) la 1 iulie 2003, cu excepţia faptului
că aceştia se privatizează până la 30 iunie.
· Lansarea ofertelor pentru expresiile de interes în privatizarea
Petrom, în consultare cu Banca Mondială, până la 30 iunie 2003.
Respectat
parţial
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
246
Acordul 2004-2006
Precondiţii Stadiu
Rectificarea bugetelor companiilor monitorizate aflate în
proprietatea statului, până la sfârşitul lunii aprilie, în concordanţă cu
programul de personal şi salarizare pentru anul 2004;
Impunerea unei îngheţări a salariilor la companiile care
înregistrează pierderi din subordinea AVAS;
Publicarea oficială până la 15 martie 2004 a unui program
trimestrial pentru aducerea preţurilor la gura sondei pentru gaze
naturale la paritatea de import, până în anul 2007;
Creşterea preţului la gaze naturale la utilizatorul final cu 5
procente pe 1 aprilie şi 1 iulie 2004;
Referitor la privatizarea Petrom se va decide ca:
(i) întreaga sumă de arierate către bugetul general
consolidat va fi anulată la momentul transferului de acţiuni;
(ii) guvernul va prelua responsabilitatea pentru
indemnizaţiile de mediu; şi (iii) nu vor fi penalitaţi pentru deviaţiile post-privatizare
privind nivelul de salariaţi inclus în planul de afaceri al
investitorului;
Aprobarea Guvernului şi publicarea unei strategii pentru
restructurara sectorului minier, inclusiv un plan de acţiune pentru
2004, şi o hotărâre privind 30 de mine ce vor fi închise până la
sfârşitul lui iunie 2004;
Reducerea personalului în mine prin concedierea a 4.000 de
salariaţi până la sfârşitul lunii;
Hotărâre de guvern până la sfârşitul lunii martie 2004 privind
publicarea pe site a declaraţiilor anuale de venit auditate şi bilanţurile companiilor monitorizate aflate în proprietatea statului şi situaţiile lor financiare trimestriale;
Iniţierea procedurilor de faliment până la sfârşitul lui martie
2004 împotriva primelor cinci rău platnici privaţi a obligaţiilor
fiscale, inclusiv RAFO;
Reducerea angajaţilor cu 15.000 salariaţi în 33 companii mari
din portiofoliul AVAS, inclusiv 2.600 concedieri la Roman;
Semnarea unui contract de privatizare pentru o companie şi iniţierea procedurilor de lichidare printr-o decizie a AGA pentru 5
companii proprietate de stat în perioada 1 ianuarie- 15 aprilie 2004;
Înaintarea către Parlament până la 1 aprilie 2004 a legislaţiei
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
247
pentru eliminarea procedurii de apel extraordinar a Procurorului
General pentru toate cazurile;
Aprobarea de către Guvern până la 31 mai 2004 a unei
strategii de reformă a sistemului de încălzire centralizată, convenită cu Banca Mondială ; Realizarea tranzacţiei finale cu BERD şi IFC privind
cumpărarea unui pachet de acţiuni la BCR;
Ajustarea preţurilor la electricitate la consumatorul final,
efectiv 1 iulie 2004 pentru a le aduce la nivelul recuperării costurilor
(inclusiv rentabilitatea capitalului pentru companiile de distribuţie).
Ajustarea preţurilor la electricitate şi înalzirea la Termoelectrica,
efectiv din 1 iulie 2004 pentru a le menţine la nivelul recuperării costurilor. Hotărârile relevante ale reglementatorului vor fi
convenite cu FMI;
Adoptarea unei noi Legi a BNR până la 30 iunie.
Aprobarea unei ordonanţe de urgenţă până la 10 iunie 2004,
prin care să se anuleze toate subvenţiile şi distribuirea de
combustibil de către companiile aflate în proprietatea statului către
15 centrale de încălzire ineficiente;
Pentru fiecare din cele 15 centrale de încălzire până la 30
iunie, iniţierea procedurii de faliment de către stat sau furnizorii de
combustibil aparţinând statului, sau o hotărâre a autorităţilor locale
responsabile de închiderea respectivelor centrale;
Aprobarea Parlamentului pentru un pachet de legi privind
atribuţiile Consiliului Superior al Magistraţilor, statutul
magistraţilor şi organizarea judiciară până la 30 iunie;
Aprobarea legislaţiei de întărire a procedurilor existente
privind declararea activelor până la 30 iunie;
Invitaţie la depunere de oferte pentru doi distribuitori de gaze
naturale DGN şi DGS.
Criterii de performanţă structurală Continue
Salariul minim nu va depăşi 2,8 milioane lei în anul 2004
Până la 20 iulie
Aprobarea unui buget rectificat în concordanţă cu ţinta de
deficit revizuită ; Hotărâre a Guvernului de a creşte Preţul Naţional de
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
248
Referinţă pentru energie termică cu 12 procente, efectiv de la 1
august 2004 ;
Aprobarea legislaţiei pentru eliminarea procedurii de apel
extraordinar al Procurorului General pentru toate cazurile ;
Până la 30 septembrie:
Creştera preţurilor la gaze naturale la utilizatorul final cu 5
procente, efectiv de la 1 octombrie;
Implementarea a 4.000 de concedieri în sectorul minier;
Rambursarea arieratelor acumulate în sistemul sanitar în
2002, aşa cum s-a identificat în protocoalele convenite cu furnizorii;
Până la 31 decembrie
Creşterea preţurilor la gaze naturale la utilizatorul final prin
noul mecanism, efectiv de la 1 ianuarie 2005;
Ajustarea preţurilor la electricitate la utilizatorul final, efectiv
de la 1 ianuarie 2005 pentru a le menţine la nivelul recuperării costurilor (inclusiv rata rentabilităţii capitalului pentru companiile
distribuitoare). Ajustarea preţurilor la electricitate şi energie termică la Termoelectrica, efectiv din I ianuarie 2005, pentru a le menţine la
nivelul recuperării costurilor. Hotărârile relevante ale
reglementatorului vor fi convenite cu staff-ul FMI;
Aprobarea de către Guvern a unui act care ar subordona
administraţia vamală şi Garda Financiară ministrului finanţelor
publice, efectiv din 1 ianuarie 2005;
Obiective structurale
Continue
Cei mai mari rău platnici industriali la cele patru utilităţi vor
rămâne deconectaţi sau la nivelul minim de furnizare, până când vor
fi primite sumele restante pentru toate facturile din decembrie 2002.
Facturile pentru companiile la nivelul minim de furnizare vor fi
plătite de către Guvern;
Guvernul se va abţine de la introducerea oricăror scutiri
fiscale sau altor facilităţi fiscale sau amânarea celor care expiră; Agenţia de reglementare în domeniul electricităţii va elabora
rapoarte privind ajustările necesare la preţurile la electricitate şi energie termică şi convenirea lor cu experţii FMI;
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI .
249
Dacă oricare unitate Roman nu-şi plateşte facturile la
energie, companiile de utilităţi sau Ministerul Finanţelor vor iniţia
imediat procedurile de lichidare;
Până la 31 mai 2004:
Desemnarea de lichidatori de către AVAS pentru 15 rău
platnici ce nu îşi plătesc facturile la utilităţi (inclusiv Republica,
CUG si Turnu);
Până la 30 iunie 2004:
AVAS va privatiza sau lichida 6 companii mari;
Până la 30 septembrie 2004:
AVAS va privatiza sau lichida alte 6 noi companii.
S Sursa: www.fmi.ro
Notă: Acordul din 2004-2006 este nefinalizat.
Bibl iograf ie
Agenor P.R., Montiel P, Development Macroeconomics, Princeton,
Princeton University Press, 1996
Aglietta M., Macroeconomie financiară, Editura Coresi, Bucureşti, 2001
Aizenman J., Proceed with care in reforming global financial system, IMF
Survey, martie 2004
Aligică D. P., Convorbiri cu Nicolas Spulber, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004
Anghel D., Iordache Anca, Tranziţia la economia de piaţă, Editura Colecţia
Naţională, Bucureşti, 2001
Anghelache C., FMI şi economia reală din România, în „Economistul”, nr.
441,24 septembrie 1999
Aslund A., Building Capitalism, Cambridge University Press, New
York/Cambridge, England, 2002
Bakker A.F.P., Instituţiile financiare internaţionale, Editura Antet, Oradea,
1997
Bal Ana, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1997
Bal Ana, Tranziţie şi reformă, Editura Economică, Bucureşti, 2001
Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002
Barcan Doina, Sterpu B., Regimul comunist în România, Editura Institutul
European, Iaşi, 2003
Bălăceanu Cristina, Impactul sistemului de la Bretton Woods asupra ordinii
monetare postbelice” Finanţele şi istoria, Lucrările colocviului financiar-
monetar, Editura ASE, Bucureşti, 2003
Bălăceanu Cristina, Teorii ale tranziţiei în viziunea FMI, Doctrine şi comunicare economică, Editura ASE, Bucureşti, 2003
Bălăceanu Cristina, Noi abordări în relaţiile FMI, Buletinul Ştiinţific al
Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir, Braşov, nr. 5, 23-24 aprilie, Editura
Infomarket, 2004
Bălăceanu Cristina, Implicarea FMI în realizarea procesului de tranziţie la
economia de piaţă în România, în volumul Comemorare „Ştefan cel Mare şi Sfânt 500 ani”, a XIII-a Sesiune Ştiinţifică a UCDC, Editura Silvy, Bucureşti, 2004
Bălăceanu Cristina, Condiţionarea împrumuturilor FMI şi critici asupra
condiţionării” Comerţul şi turismul românesc în faza de preaderare la
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
251
Uniunea Europeană, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Facultatea de
Management Turistic şi Comercial, Editura Silvy, Constanţa, 2004
Bălăceanu Cristina, Concepţia FMI şi atitudinea sa faţă de tranziţia la
economia de piaţă, Analele Universităţii, Sera Ştiinţe Economce, Relaţii Economice Internaţionale, Editura UCDC, Bucureşti, 2004
Bălăceanu Cristina, Programele de asistenţă FMI în contextul - globalizării,
Management şi integrare europeană, Editura Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2004
Bălăceanu Cristina, Implicaţiile politicilor FMI asupra tranziţiei la economia
de piaţă, Sesiunea ştiinţifică internaţională „Implicaţiile economico-sociale şi politico-juridice ale integrării României în Uniunea Europeană” a
Universităţii „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 27-28 mai 2005, Editura Silvy,
2005
Bălăceanu Cristina, Condiţionarea împrumuturilor FMI, Analele
Universităţii „Dimitrie Cantemir”, Seria: Relaţii Economice Internaţionale nr.
2, Editura Silvy, 2005
Bălăceanu Cristina, Filosofia programelor FMI în România, Analele
Universităţii „Dimitrie Cantemir”, Seria: Relaţii Economice Internaţionale nr.
2, Editura Silvy, 2005;
Bălăceanu Cristina, FMI şi demersul monetarist. Regimul ratelor de schimb,
Analele Universităţii „Dimitrie Cantemir”, Seria: Management Turistic şi Comercial, Editura Silvy, 2005
Bari I., Economie mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
Bari I., Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Basno C., Dardac N., Floricel C., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994
Belli N., Tranziţia mai grea decât un război, Editura Expert, Bucureşti, 2001
Boniface P., Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 1998
Boorman J., „Policy dialogue focuses on links between country ownership
and IMF conditionality”, IMF Survey, 2 iulie 2001
Boughton J. M. , „IMF conditionality: how much is enough?”, IMF Survey,
14 ianuarie 2002
Bran P., Relaţii financiare monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995
Branson W., “Asset Markets and Relative Prices in Exchange Rate
Determination”, Institute for International Economic Studies, 1976
Brezuleanu D. M., România-FMI, Un concubinaj plin de certuri şi
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
252
împăcări, în Evenimentul, ianuarie 2001
Bunce V., Sequencing of Political and Economic Reforms, în J.P. Hardt;
R.F.
Camdessus M., Alocuţiune prezentată la Banca Interamericană de
Dezvoltare, pe 19 noiembrie 1992, Buletin FMI, vol 21, nr.23
Campos N., F., Coricelli F., Growth in transition: what we know, what we
don’t, and what we should, April 3, 2000
Chin Helen, „Macroprudential indicators can play a crucial role in
measuring health of financial system”, IMF Survey, 3 iulie 2000
Clark P. B., Polak J., „SDRs could meet growing demand for reserves at no
cost while reducing systemic risk”, IMF Survey, 3 Februarie 2003
Cline W., „Is fiscal tightening the best solution?”, în IMF Survey, mai 2003
Constantin F., Relaţii valutare financiare internaţionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
Costică Ionela, Politici monetare, Editura Economică, Bucureşti, 2002
Coşea M., Jurnal în tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 1995
Coşea M., Macroeconomie, în “Piaţa financiară”, octombrie 2001
Coşea M., România subterană, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004
Creţoiu Ghe., Chirilă M, Economie Mondială, Editura Porto-
Franco, Galaţi, 2000
Croitoru L., Stabilizare şi creştere economică, Editura. Expert, Bucureşti, 1995
Croitoru L., Târhoacă C., Politica fiscală în România, Editura. Arta Grafică, Bucureşti 2000
Dabrowski M., Gomulka S., Rustowski J., Whence Reform? A Critique of
the Stiglitz Persspective, CASE Working Paper, Warsaw: Center for Social
and Economic Research, 2000
Dahrendorf R., Conflictul social modern, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
David W. L., The Macroeconomica of Stabilization, Structural Adjustment,
and Economic Development, Praeger, New York, 1985
Dawson T. C., Transparency and the IMF. Toward Second Generation
Reforms, Nordic and Baltic Monetary and Financial Committee, Tallinn,
March 17, 2003
Dăianu D., Fragilitatea instituţională, în Tranziţia economică: Trecut,
prezent şi viitor, Centrul Român de Politici Economice, Bucureşti, 1999
Dăianu D., Aspecte ale politicii fiscale: o problemă de perspectivă,
www.cerope.ro
Dăianu D., Lessons and future paths, IMF Survey, 2 august 1999
Dăianu D., Structură, încordare şi dinamică macroeconomică, Centrul
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
253
Român de Politici Economice, Bucureşti, 2000
Dăianu D., Transformation and the Legacy of Backwardness, “Economies et
Societes” nr., 44, 2003
Dăianu D., „Acordul cu Fondul este util”, în „Curentul”, 10 martie 2005
Dăianu D., Noul acord cu FMI în Revista 22, nr. 78/2005
Defarges P. M., Organizaţiile internaţionale contemporane, Institutul
European, 1998
Denuţa I., Relaţii economice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1999
Dijmărescu E., Isărescu M., Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
Dobrotă N. coordonator, Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999
Dochia A., Contribuţia firmelor private la schimbările structurale, Editura
Arta Grafică, Bucureşti 1999
Dornbusch R., „Lessons from Experience with high inflation”, The World
Bank Economic Review, vol VI, nr. i, Washington D.C., 1992
Drăgoescu E., Fondul Monetar Internaţional, Editura Dimitrie Cantemir,
Târgu-Mureş, 2000
Driscoll D., The IMF. Its Evolution, Organization, and Activities, IMF
,Publication Services, Washington D.C., 1990
Driscoll D., What is the IMF?, IMF, Publication Services,
Washington DC, 1994
Dumitrescu S., Gheorghiţă V., Marin G., Puiu O., Economie
Mondială, Editura INTERPRINT, Bucureşti, 1994
Edwards S., "The International Monetary Fund and the Developing
Countries: A Critical Evaluation", IMF Policy Advice, Market Volatility,
Commodity Price Rules, and Other Essays, edited by Karl Brunner and
Allan Meltzer, 1989
Feldman R. A., Watson C. M., „A Framework for Financial Stability”,
IMF,Washington, 2002
Filipescu N., „Dezintegrarea financiară şi economică din Rusia”, publicat în
International Journals and on political matters in "22", în România Liberă online
Fischer S. and Gelb A., The Process of Socialist Economic Transformation,
Journal of Economic Perspectives, Vol 5, No.4,1991
Fleming J.M.., “Domestic Financial Policies under Fixed and Floating
Exchange Rates”, IMF Staff Papers, vol.9, 1962
Friedman M., The Case for Flexible Exchange Rates, University of Chicago
Press, 1953
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
254
Friedman M., Essays in Positive Economics, Chicago, 1953
Friedman M., Liber să alegi, Editura All, Bucureşti, 1998
Galbraith J., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982
Galbraith J., Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, 1997
Gelb A. şi Gray C., The Transformation of Economies in Central and
Eastern Europe, World Bank Policy and Research Series No.17,
Washington: The World Bank, 1991
Georgescu-Roegen N., Scrisoare din exil, Scripta Manet, Transformări, inerţii, dezordini, Duplex
Gilpin R., Economia mondială în secolul XXI, Provocarea capitalismului
global, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Gleson P., Transition economies, IMF Survey, mai 1999
Gold J., SDRs Currencies and Gold, IMF, Washington DC, 1983
Grigorescu C., Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în context
european, Editura Expert, Bucureşti 1993
Hayek F. A., Drumul către servitute, Edituta Humanitas, Bucureşti, 1997
Heller Peter, Who will pay?, IMF, Washington DC, 2003
Horsefield J. Keith, The International Monetary Fund, Its Evolution,
Organization, and Activities, IMF, Washington DC, 1987
Hristache Diana, Teorii ale tranziţiei, Editura ASE, Bucureşti, 1999
Huchinson M., Neuberger I., Emerging market and transition economies
face special challenges in globalized economy, IMF Survey, iulie, 2001
Hughes W., „IMF Conditionality rewiew stresses ownership”, în IMF
Survey, 13 August, 2000
Huntington S. P.,
The Clash of Civilizations and the Remaking of World
Order, Simon and Schuster, New York, 1996
Iakova Dora, Nancy Wagner, A Framework for Financial Stability,
Washington DC, 2002
Iancu A., Bazele teoriei politicii economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
Ionete C., Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă,
Editura Expert, Bucureşti, 1993
Isărescu M., „Fondul monetar internaţional”, în Tratat de Economie
Contemporană, vol.I, Editura Politică, Bucureşti, 1986
Isărescu M., Ţintirea inflaţiei, Conferinţă de presă, BNR, 15 august 2005
Iwata S. and Tanner E., „Choosing an exchange rate regim to deal with
capital account shocks: pick your poison”, IMF Survey, March 2004
Jinga V., Moneda şi problemele ei contemporane, vol II, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1981
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
255
Karin L. & Wikström J., The development of foreign trade in the baltic
countries, Göteborg University, Elanders Novum AB, 2001
Kaufman R.F., East-Central European Economies in Transition, Raport
pentru Comitetul Economic Mixt al Congresului SUA, New York, 1995
Kaufman H., “On Money and Markets”, New York, McGraw Hill, 2000
Kelkar V. L., P. K. Chaudhry, M. Vanduzer-Snow, „Time for at the IMF”,
Finance&Development, martie 2005
Kenen P. B., The International Financial Arhitecture. What’s New? What’s
Missing?, Institute for International Economics, Washington, 2001
Keynes J. M., A Tract on Monetary Reform, London, (Macmillan) , (C.W.
vol.IV), 1923
King L. P., The Emperor Exposed: Neoliberal Theory and De-
modernization in Postcommunist Society, Yale University, December 6,
2002
Kiriţescu C.C., Moneda-mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Kohler H., „Fighting world poverty”, IMF Survey, octombrie 2002
Kohler H., „A Public-Private Partnership for Confidence-Bilding”, în IMF
Survey, iunie 2003
Kolodko G., From Shock to Therapy: The Political Economy of
Postsocialist Transformation, Oxford University Press, 2000
Komarek V. , Shock Therapy Is the Wrong Treatment, International Herald
Tribune, 1993
Kornai J., The road to a free market economy, World Economic Outlook,
1990
Kornai J., Making the Transition to Private Ownership, în
Finance&Development, nr. 3, septembrie 2000
Kornai J., Ten Years After the Road to a Free Economy: The Author’s Self-
evaluation, World Bank Annual Conference on Development Economics,
Washington, April 2000
Korten D. C., Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Oradea, 1997
Koslowski P., Market Institutions. East European Reform and Economic
Theory, în Journal of Economic Issues, nr. 3, septembrie 1992
Krueger Anne O., Globalisation: Preserving the benefits, OECD Observer
No. 240/241, December 2003
Kregel J. şi colaboratorii, Şocul pieţei. O agendă pentru reconstrucţie
economică şi socială în Europa Centrală şi de Est, Editura Economică, 1995
Krugman P., ”The Return of Depression Economics”, New York, Norton,
1999
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
256
Krugman P., The Risks Facing the World Economy , July 1991
Flemming L. The Global Financial Arhitecture in Transition, OECD, 11
martie 2002
Lenain P., FMI-ul, Editura Coresi, Bucuresti, 1996
Lipsay R. G., Chrystal K. A., Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999
Lobe J., Groups See Hope for Debt Cancellation for Poorest Countries in
Upcoming Meeting, One World, September 22, 2004
Mankiw N. Gregory and Romer David, New Keynesian Economics, The
MIT Press, Cambridge, Massachuttes, 1991
Manolache Ghe., coordonator, Politici economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997
Mensbrugghe E van der (coordonator), Romania: Ex-post Assessment of
Longer-Term Program Engagement, European and Policy Development and
Review Departments, 25 martie 2004
McMillan John, „Reform: what pace works”, Finance &Development,
septembrie 2004
Monbiot G., Spin, Lies and Coruption, Guardian 14th, June 2005
Morse J., First Outline of Reform, IMF Survey, 8 octombrie 1973
Mundell R. A., “The Appropriate Use of Monetary and Fiscal Policy for
Internal and External Stability”, IMF Staff Papers, vol.9, 1962
Mundell R. A., “Capital Mobility and Flexible Exchange Rates”, Canadian
Journal of Economic and Political Science, vol.29, 1963
Mureşan Maria, Mureşan D., Istoria economiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998
Mussa M., FMI şi stabilizarea economică, Buletin FMI, nr.16/23, august
1999
Neacşu Carmen, FMI, cu ochii pe arieratele de 1,7 miliarde de dolari ale
marilor contribuabili, în „Gardianul”, 6 iulie 2004
Nellis J., Time to Rethink Privatization in Transition Economies?,
Finance&Development, nr. 2 iunie 1999
Nicuţ M., Consecinţa negocierilor cu FMI, în „Cotidianul” online,
www.cotidianul.ro
Olaru C., Istoria economiei. Prelegeri., Editura ASE, Bucureşti 1999
Olson M., Big Bills Left on the Sidewalk: Why Some Nations are Rich and
Others are Poor?, în Journal of Economic Perspectives, vol. 10, nr. 2, 1996
Oprescu D., Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei, Bucureşti 1981
Pălăgean C., Rating investiţional, în “Piaţa financiară”, octombrie 2003
Părăluţă M., Şocul pieţei, Editura Economică, Bucureşti, 1996
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
257
Petri P. A., The NICs: Pragmatic Policymakers, International Economic
Insights, martie-aprilie 1993
Polanec S., Price Liberalisation and Output Decline in Transition, LICOS
Centre for Transition Economiecs, Belgia, 2004
Popa C. (coordonator), Ţintirea directă a inflaţiei: o nouă strategie de
politică monetară: Cazul României, Caiete de studii nr. 10, BNR aprilie
2002
Popa I. (coordonator), Tranziţie şi reformă, Editura Economică, Bucureşti, 2001
Popa I. (coordonator), Tranziţia la economia de piaţă, Editura Colecţia
Naţională, Bucureşti, 2001
Postolache T., coordonator, Economia României în secolul XX, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1991
Pretorian N., Moneda naţională şi problemele ei actuale, în „Economistul”,
nr. 753/1996
Prunea P., Monetarismul şi criza economiei româneşti, Economistul nr.
238/1992
Prunea P., Piaţa de capital în România, în „Economistul” nr. 707/1995
Revel J.Fr., Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
Rich B., Fifty Years of Political Meddling by the World Bank, The Ecologist
24, nr 1, 1994
Rodrik D., „How Far Will International Economic Integration Go?”,
Journal of Economic Perspectives, vol.14, nr.1, 2000
Roggoff K., The IMF Strikes Back, FOREIGN POLICY 134
(January/February 2003) www.foreignpolicy.com
Roland G., Transition and Economics. Politics, Markets and Firms,
Cambridge, Mass: The MIT Press, 2000
Rothbard Murray N., Prăbuşirea monetară a occidentului, Institutul
Ludwing von Mises România, MisesRomania.org
Rueff J., „Return to Gold”, în The Economist, 13 februarie 1965
Rueff J., „Un Faux probleme: la reevaluation des monnaies”, în „Le
Monde” din 10 septembrie 1971
Rustomjee C., Why developing countries need a running faster at the IMF,
but where’s the progress?, în Finance and Development, September 2004
Sachs, J. Do We Need an International Lender of Last Resort,
www.earthinstitute.columbia.edu/about/director/pubs/intllr.pdf
Salop, „World Bank-IMK collaboration”, IMF Survey, 14 ianuarie 2002
Sagasti F. and Alcalde G., Development cooperation in a fractured global
order. An arduous transition, IDRC Books free online
Sahay Ratna, Vegh C., Inflation and Stabilization in Transition Economies:
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
258
A Comparison with Market Economies, IMF Woeking Paper, Washington
DC, 1995
Sava I. N., Zece ani de tranziţie în Europa de Est, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 2000
Schmieding H., From Plan to Market: On the Nature of the Transition
Crisis, în Reviw of World Economics nr. 129, 1993
Schwartz, Anna J., The IMF and its critics, National Bureau of Economic
Research,www.somc.rochester.edu/Nov00/SchwartzIMF.pdf
Sen A., Poverty and Famines, Oxford: Clarendon Press, 1981
Sen A., Food, Economics and Entitlements, Lloyd Bank Reviw, aprilie 1986
Sen A., Dezvoltarea ca libertate, Editura Economică, Bucureşti, 2005
Shiller R. J., „Irrational Exuberance”, Princeton, Princeton University
Press, 2000
Sohmen E., Flexible Exchange Rates. Theorey and Controversy, University
of Chicago press, 1961
Soros J., „Future of globalized market will depend on institutions capable of
sustaining growth”, IMF Survey, noiembrie 2001
Soros G., Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie,
Editura Polirom Arc, Iaşi, 1999
Stiglitz J., "Quis Custodiet Ipsos Custodes? Corporate Governance Failures
in the Transition," in J. E. Stiglitz and P-A. Muet, eds., Governance, equity,
and global markets: the Annual Bank Conference on Development
Economics in Europe, New York: Oxford University Press, 2001
Stiglitz J., "Technological Change, Sunk Costs, and Competition,"
Brookings Papers on Economic Activity, 1987 (Special issue of
Microeconomics, M.N. Baily and C. Winston, eds., 1988.)
Stiglitz J., "Toward a More General Theory of Monopolistic Competition,"
in M. Peston and R. Quandt, eds., Prices, Competition, & Equilibrium.
Oxford: Philip Allan/Barnes & Noble Books, 1986
Stiglitz J., „Whither Reorm? Ten Years of the Transition”, The World Bank
Annual Conference on Development Economics, Washington, aprilie 1999;
Stiglitz J., An IMF critics sets up project to rethink development policy,
„New York Times”, 22 octombrie 2002
Stiglitz J., Wither Socialism?, Cambridge, MIT Press, 1995
Stiglitz J., "New Perspectives on Public Finance: Recent Achievements and
Future Challenges." Journal of Public Economics, forthcoming 2002
Stiglitz J.,Globalizarea, speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2004
Strange Susan, State şi Pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997
Sugisaki S., „Policy dialogue focuses on links between country ownership
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
259
and IMF conditionality”, IMF Survey, 2 iulie 2001
Sută-Selejan Sultana, Doctrine economice, Editura Eficient, Bucureşti, 1997
Şerbănescu I., Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare, Editura
Politică, Bucureşti, 1987
Şerbănescu I., FMI, Văcsuitor de ghete private, în „Jurnalul Naţional”, 30
august 2005
Taşnadi A., Doltu C., Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti, 1996
Taşnadi A., Economia socială de piaţă, Editura ASE, Bucureşti, 1997
Taşnadi A., Doltu C., Robert A. Mundell şi zonele monetare optime, Editura
ASE, Bucureşti 2000
Taşnadi A., Doltu C., Mirajul neoclasicismului, Editura Economică, Bucureşti, 2000
Taşnadi A., Doltu C., Dezvoltarea teoriei monetare, Editura ASE, Bucureşti, 2001
Teulon F., Sistemul monetar internaţional, Editura Institutul European, Iaşi, 1997
Teulon F., Cronologia economiei mondiale, Editura Institutul European,
Iaşi, 1998
Triffin R., Gold end the Dollar Crisis, Yale University press, 1961
Vasilescu E., Losonti A., Circulaţia bănească şi creditul, Centrul Poligrafic
ASE, Bucureşti, 1979
Vlădescu S., Ce se mai întâmplă în România?, în Reper Românesc, Nr. 25,
Decembrie 2005
Vosganian V., Reforma fiscală în România, în “Sfera Politicii” nr. 15,
Bucureşti, 1995
Weiszacher C. Ch. Von, Preisstabilitat und europaische
Wirtschaftsintegration, în „Die Welt” din 20 VIII 1971
Wilfred L. David, The Macroeconomica of Stabilization, Structural
Adjustment, and Economic Development, Praeger, New York, 1985
Winkler I., Macroeconomie, în “Piaţa financiară”, noiembrie 2003
* * *
Banii publici continuă să curgă în buzunarele private, în „Gândul”, 16 mai
2005
Caiet de studii, BNR, nr. 10, aprilie 2002
Comunicat de presă nr. 04/137, FMI, 7/07/2004
Comunicat de presă remis de Reprezentanţa FMI la Bucureşti, în data de 1
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
260
noiembrie 2005, www.fmi.ro
Declaraţie comună de presă, Guvern-BNR-Misiunea FMI, 23 iunie 2005
Declaraţie de Presă emisă în 27 Ianuarie 2000 - Emmanuel Zervoudakis,
www.fmi.ro, 2 martie 2006
Declaraţie de presă emisă în 23 februarie 2001 - Neven Mates, şeful
Misiunii FMI, www.fmi.ro, 2 martie 2006
Discuţii privind Articolul IV - Concluzii preliminare ale Misiunii FMI, 6
februarie 2006, www.fmi.ro
Doctrina şi practica FMI, Buletin INCE, Nr.26-27/2000
Experience under the IMF’s Enhanced Structural Adjusment Facility, IMF
Policy Development and Review Departament, în Finance &Development,
September 1997
End of the Gold Standard, World Economic and Financial Surveys, IMF
2000, IMF Graphic Section
Evaluare privind evaluarea programelor cu Fondul pe perioada îndelungată - aprilie 2004, FMI Raport de Ţară Nr. 04/113
„Fast-changing world economy drives IMF reform”, IMF Survey, september
2002
FMI: Rata medie a inflaţiei în România, 8,2% in 2005, A.C., în Gardianul,
16 aprilie 2005
Greater voice for developing countries, în IMF Survey, Supplement 2003
„Helping IMF members reduce vulnerabilities, promote stability, and foster
growth”, IMF Survey, Supplement 2003
G7 debt relief plan: More Grief Than Relief, A briefing by Jubilee USA
Network, June, 2002, www.jubileeusa.org/More_Grief_Than_Relief.pdf;
Interview with Joseph Stiglitz, Mark Thomas,
www.mtcp.co.uk/debtcollector
/stiglitz-full.php
Interviu cu Stephane Cosse, Reprezentant Rezident al FMI în Romania,
www.fmi.ro, 30 mai 2000
Interviu acordat de Stephane Cosse, Reprezentantul FMI în Romania,
publicaţiei "Invest Romania" nr. 26, octombrie 2002
Interviu cu Jack Brooman, IMF Survey,august 2002
Interviu cu fostul director al FMI, Timothy Geithner, IMF Survey,
decembrie 2003
Interviu cu Graeme Justice, , în „Nine o'clock”, 07 ianuarie 2005
Interviu acordat Agenţiei France Press de către dl. Graeme Justice, 19
ianuarie 2005, www.fmi.ro
IMF relation with the region, „IMF Survey” Aprilie 3, 2000
The International Monetary System in the (very) long run”, în „World
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
261
Economic and Financial Surveys”, IMF 2000
„IMF Conditionality”, în IMF Survey, Supliment, Washington DC,
September 2001
„IMF financial facilities”, în IMF Survey, Supplement 2001
„IMF approves new conditionality guidelines, emphasizes country
ownership of reforms”, IMF Survey, Supplement 2003
IMF financial facilities: terms and conditions, în IMF Survey, Supplement
2003
Legea 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru
înfiinţarea şi dezvoltarea IMM-urilor, Monitorul Oficial, nr. 349/22.07.1999
OECD, Economic Surveys-Romania 1998
Memorandumul de politici economice şi financiare, FMI, 1994
Memorandum de politici economice şi financiare, 1999-2000, www.fmi.ro
Memorandum tehnic, perioada 2001-2002, www.fmi.ro
FMI, Memorandumul de politici economice pentru România, februarie 2003
Memorandum cu privire la politicile economice şi financiare ale Guvernului
României în perioada 2001-2002, www.fmi.ro
Memorandumul de politici economice şi financiare pentru perioada 2004-
2006, www.fmi.ro
„More countries are providing data nedeed for effective IMF oversight”, în
IMF Survey, decembrie 2002
Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea
aderării la UE, Comisia Comunităţii Europene, 6 octombrie 2004,
Raport FMI, 1999
Raportul FMI 2002
Raport BNR, 2000
Raport BNR 2002, Caiete de studii a BNR 2003
Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea
aderării la UE
Recent Developments in Millennial Perspective, World Economic and
Financial Surveys, IMF, 2000, IMF Graphics Sections
Relaţiile României cu FMI, Ministerul Afacerilor Externe www.mae.ro
Reform: Ehat pace works, în Finance and Development, septembrie 2004
Reuters: Disputa României cu FMI nu va afecta aderarea la UE in 2007
Review of Fund Facilities—Further Considerations, Prepared by the Policy
Development and Review and the Treasurer’s Departments (In consultation
with other Departments) July 10, 2000, www.imf.org
România va avea un deficit bugetar de 1% din PIB în acest an, România
Liberă, 12 iulie 2005
SDRs, Currencies, and Gold, in Pamphlet No. 36, Fifth Survey of New
FILOSOFIILE FMI ŞI ALE POLITICILOR DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE PIAŢĂ ÎN EUROPA. CONVERGENŢE ŞI DEOSEBIRI
.
262
Legal Developments, Washington DC, 1981
Strategia de reformă Economico- socială a programului de guvernare,
Guvernul României, Bucureşti, martie 1993
„Supporting country-leg, country –specific efforts”, în IMF Survey,
Supplement 2003
„What is the Poverty Reduction and Growth Facility?”, A Factsheet -
September 2005, www.imf.org
Statutul FMI, www.imf.org
„Ten Common Misconceptions About de IMF”, IMF, External Relations
Departament, Washington DC, September 1993
Transition Report, London, EBRD, 1995
Transition-The First Ten Years: Analysis and Lessons for Eastern Europe
and the Former Soviet Union, Policy and Institutional Challenges Ahead,
EBRD, Transition Report 1998. London
The Transition Economies, în Economic Survey of Europe 1999, nr.1
Transition, Experience and Policy Issues, World Economic Outlook, IMF,
2000
Transition: Experience and Policy Issues, World Economic Outlook,
IMF,2000
The Transition Economies, Economic Survey of Europe, 2002
www.Stiglitz - Global Policy Forum - Social and Economic Policy The
Three Sisters.htm
www.dr. stiglitz.htm, Stiglitz Joseph, The IMF’s Missed Opportunity,
Project Syndcate September 2001
www.apaps.ro
www.fmi.org, Măsuri de politici convenite cu FMI, 1999
www.stiri.kappa.ro/unde_mp__articol, 16 octombrie 2005
www.bizcity.ro/readnews.
www.mae.ro
www.fmi.ro
www.yahoo.com Jan Tinbergen
www.cia.gov
www.adevaruleconomic.ro