Filehost_Drept Constitutional Si Institutii Politice - Manual - V.dabu - 2003

8/12/2019 Filehost_Drept Constitutional Si Institutii Politice - Manual - V.dabu - 2003

http://slidepdf.com/reader/full/filehostdrept-constitutional-si-institutii-politice-manual-vdabu-2003 1/234

DREPT CONSTITUŢIONALŞI

INSTITUŢII POLITICE



Conf. univ. dr. Valerică DABU

DREPT CONSTITUŢIONALŞI

INSTITUŢII POLITICE

Ediţia -3- revăzută şi acualizată cu actele normative intrate în vigoare

până la 1 decembrie 2003



4

- Bucureşti 2003 -



DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE

Conf. univ. dr. Valerică DABU

Copyright - Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy” – SNSPA

Toate drepturile asupra acestei versiuni apar ţin Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice“David Ogilvy” – SNSPA.Reproducerea integrală sau par ţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte este posibilă doar cu acordul

prealabil scris al editorului.

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

“David Ogilvy”

Str. Povernei, nr.6-8, BucureştiTelefon/Fax: (01) – 313.58.95e-mail: [email protected]://www.comunicare.ro; http://www.comunicare.snspa.ro

Tipărit în România

Copertă de Alin Zăinescu şi Allen Geantă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

DABU, VALERICĂ Drept constituţional şi instituţii politice / Dabu Valerică – Bucureşti:Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2003

p. : cm.Bibliogr.ISBN 973-85205-0-9

342



CUPRINS:

CAPITOLUL I........... ...................... ..................... ...................... ..................... .................... ..................... ...................... .................. 13 NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT...... ...................... ..................... ...................... ..................... ..................... ..................... . 13

1.1. Originea dreptului. Noţiunile de drept şi de obligaţie...................... ..................... ...................... ..................... ............... 13 1.2. Statul şi Dreptul............... ..................... ...................... ..................... ...................... ................... ...................... ............... 16 1.3. Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv ...................... ...................... ....................... ...................... ................... .................. 17 1.4. Dreptul public şi Dreptul privat ................... ...................... ..................... ...................... ..................... ..................... ........ 18 1.5. Relaţiile sociale şi normele juridice .................... ...................... ...................... ....................... ...................... .................. 19 1.6. Uzul şi abuzul de drept .................... ...................... ...................... ...................... ...................... .................. ................... 21 1.7. Dreptul constituţional........................ ...................... ..................... ...................... ...................... ................... ................... 25 1.8. Ierarhia actelor juridice. Supremaţia Constituţiei.................... ...................... ...................... ..................... ...................... 25

CAPITOLUL II.......... ...................... ..................... ...................... ..................... .................... ..................... ...................... .................. 33 PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII, COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA...... 33

2.1. Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea Poporului. Naţiune........................ ...................... ...................... .......... 33 2.1.1. Tr ăsături. Deosebirile faţă de alte puteri... ...................... ...................... ...................... ...................... ..................... ...... 33

2.2. Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii autorităţilor......... ...................... ...................... ........... 36 2.3. Principiul separ ării puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora................... ....................... ....... 38 2.4. Principiul separ ării puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora prevăzut în Constituţia Românieidin anul 1991................ ...................... ...................... ...................... ...................... ................... ...................... ..................... ........ 40

CAPITOLUL III......... ...................... ..................... ...................... ..................... .................... ..................... ...................... .................. 52 STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI. FORMA PUTERII DE STAT ...................... ...................... ................ 52

3.1. Societatea ..................... ...................... ...................... ....................... ...................... ................... ..................... ............... 52 3.2. Statul. ...................... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... ...................... ...................... 52 3.3. Elementele constitutive ale statului ...................... ....................... ....................... ...................... .................. ................... 54

3.3.1. Teritoriu. Populaţia şi puterea politică suverană. ................................................................................................. 54 3.4. Forma puterii de stat şi structura de stat....... ...................... ....................... ...................... ...................... ................... .... 57

3.4.1. Conceptul formei de stat ...................... ...................... ....................... ...................... ................... ...................... .... 57 3.4.2. Statul unitar, caracteristici principale............... ...................... ....................... ....................... .................. ............... 57 3.4.3. Statul unitar complex.......... ...................... ...................... ...................... ...................... .................... ..................... . 61 3.4.4. Statul compus..................... ....................... ...................... ...................... ...................... ................... ..................... . 62 3.4.5. Confederaţiile de state ..................... ...................... ...................... ...................... ....................... ................... ........ 62 3.4.6. Statul federal ................... ...................... ..................... ...................... ..................... ..................... ...................... .... 62 3.4.7. Forma de guvernământ...................... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... ........ 64

CAPITOLUL IV ................... ...................... ..................... ...................... ..................... ................... ...................... ..................... ........ 66 ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI. FORMELE ORGANIZĂRII POLITICE ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE. ASOCIAŢIIŞI ORGANIZAŢII SINDICALE. GRUPURILE DE PRESIUNE........................ ...................... ..................... ...................... ............... 66

4.1. Statul şi interesele sociale generale................................ ....................... ....................... .................... .................... ........ 66 4.1.1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului..................... ...................... ...................... ....................... ...................... .. 66 4.1.2. Clasificarea funcţiilor statului........ ..................... ...................... ...................... ..................... ...................... ............ 68

4.2. Formele organizării politice a poporului: partidele politice; asociaţiile şi organizaţiile sindicale; grupurile de presiune 71 4.2.1. Partidele politice..................... ...................... ....................... ...................... ..................... ................... ................... 71

CAPITOLUL V .................... ...................... ..................... ...................... ..................... ................... ...................... ..................... ........ 79 SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL ROMÂNIEI ...................... ..................... ...................... ..................... ...................... ................. 79

5.1.

Constituţie. Sistem constitu

ţional ................... ..................... ...................... ..................... ...................... ..................... .... 79

5.1.1. Constituţie .................... ..................... ...................... ...................... ..................... ..................... ..................... ........ 79 5.1.2. Tr ăsăturile constituţiei .................... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... ............ 80 5.1.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România......................... ...................... ..................... ...................... ........... 82 5.1.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil........................ ...................... ....................... ...................... ................. 86 5.1.5. România, stat suveran şi independent.... ...................... ...................... ...................... ....................... .................... 87 5.1.6. România, stat de drept, democratic şi social..................... ....................... ...................... ...................... ................ 88

5.2. Elementele constitutive ale statului român............... ...................... ....................... ....................... .................. ............... 89 5.2.1. Organizarea administrativă a teritoriului.......... ...................... ..................... ...................... ..................... ............... 89 5.2.2. Populaţia României ................... ...................... ...................... ..................... ...................... ..................... ............... 92 5.2.3. Sistemul instituţional al puterii în România............................ ...................... ....................... ...................... ............ 95

5.3. Parlamentul. Funcţionarea Parlamentului......... ...................... ...................... ...................... ...................... .................. 101 5.3.1. Parlamentul ..................... ...................... ..................... ...................... ..................... ..................... ...................... .. 101

5.3.2. Funcţionarea Parlamentului României ...................... ...................... ....................... ...................... .................... .. 102 5.3.3. Etapele procedurii legislative....................... ....................... ....................... ...................... .................. ................. 103 5.3.4. Funcţia de informare ................... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... ............. 105



7

5.3.5. Funcţia de control parlamentar ..................... ...................... ...................... ...................... ................... .................106 5.3.6. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice............................................107 5.3.7. Actele Parlamentului...........................................................................................................................................107 5.3.8. Statutul deputaţilor şi al senatorilor.....................................................................................................................110

5.4. Preşedintele României.................................................................................................................................................113 5.5. Autoritatea jurisdicţională.............................................................................................................................................118

5.5.1. Consideraţii generale..........................................................................................................................................118 5.5.2. Specificul activităţii jurisdicţionale.......................................................................................................................119 5.5.3. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia..............................................................................120 5.5.4. Organele judecătoreşti. Ministerul Public. Consiliul Superior al Magistraturii.....................................................124 5.5.5. Raporturile cu legislativul şi executivul................................................................................................................125

CAPITOLUL VI..............................................................................................................................................................................127 SISTEMELE CONSTITUŢIONALE ALE MARII BRITANII, FRANŢEI, GERMANIEI ŞI STATELOR UNITE ALE AMERICII........127

6.1. Sistemul constituţional al MARII BRITANII..................................................................................................................127 6.1.1. Consideraţii generale..........................................................................................................................................127 6.1.2. Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii.............................................................................................................127 6.1.3. Garantarea drepturilor şi libertăţilor.....................................................................................................................128 6.1.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului.........................................................................................................128 6.1.5. Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor.....................................................................................................129

6.1.6. Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor...............................................................................................131 6.1.7. Controlul parlamentar ..................... ..................... ...................... ..................... ..................... ...................... .........131 6.1.8. Monarhul.............................................................................................................................................................132 6.1.9. Primul-ministru....................................................................................................................................................132 6.1.10. Cabinetul.............................................................................................................................................................132 6.1.11. Opoziţia...............................................................................................................................................................133

6.2. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL FRANŢEI.............................................................................................................133 6.2.1. Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X.1958......................................................................................133 6.2.2. Preşedintele Republicii........................................................................................................................................135 6.2.3. Parlamentul.........................................................................................................................................................135

6.3. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL GERMANIEI........................................................................................................137 6.3.1. Organizarea federativăă......................................................................................................................................137 6.3.2. Procedura legislativă...........................................................................................................................................139

6.3.3. Controlul parlamentar ..................... ..................... ...................... ..................... ..................... ...................... .........139 6.3.4. Preşedintele Republicii........................................................................................................................................140 6.3.5. Guvernul Federal ..................... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... .................140 6.3.6. Puterea judecătorească ......................................................................................................................................141

6.4. SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII.....................................................................141 6.4.1. Democraţia americană şi sistemul său de valori.................................................................................................141 6.4.2. Constituţia americană .........................................................................................................................................144 6.4.3. Autonomia constituţională ...................................................................................................................................145 6.4.4. Iniţiativa popular ă ................................................................................................................................................145 6.4.5. Descentralizarea administrativă în Statele Unite ...................... ...................... ...................... ....................... .......145 6.4.6. Partidele politice..................................................................................................................................................146 6.4.7. Preşedintele........................................................................................................................................................147 6.4.8. Congresul............................................................................................................................................................148

6.4.9. Curtea Supremă de Justiţie.................................................................................................................................148 CAPITOLUL VII............................................................................................................................................................................150 RESPONSABILITATEA JURIDICĂ, GARANŢIE A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR ................... ..................... ....................150

7.1. Consideraţii generale...................................................................................................................................................150 7.2. Responsabilitate şi r ăspundere. Importanţa delimitării conceptuale..........................................................................153 7.3. Responsabilitatea juridică şi constrângerea administrativă ......................................................................................159 7.4. Despre fundamentul constituţional al responsabilităţii juridice ..................... ...................... ....................... ..................162 7.5. Despre responsabilitatea juridică în Constituţiile unor ţări..........................................................................................168 7.6. Despre formele responsabilităţii juridice......................................................................................................................169

CAPITOLUL VIII............................................................................................................................................................................176 DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ ADREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE. GARANŢIILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE176

8.1. Noţiunea de drepturi fundamentale ................... ....................... ...................... ...................... ................... ....................176

8.2. NoŢiunea de îndatoriri fundamentale ................... ....................... ...................... ...................... .................... ................180 8.3. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ................... ...................... ..................... ...................... ..........181



8

8.4. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şicetăţeanului....... ...................... ..................... ...................... ...................... ..................... ..................... ...................... ................ 181 8.5. Clasficarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.... ..................... ...................... ..................... ...................... ............ 182 8.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români ............... 182

8.6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ................... ..................... ...................... ..... 182

8.6.2. Neretroactivitatea legii............ ...................... ...................... ...................... ...................... ................... ................. 183 8.6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor....................... ...................... ...................... ...................... ...................... ....... 184 8.6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţar ă 184 8.6.5. Protecţia cetăţenilor români în str ăinătate şi obligaţiile lor ................................................................................. 185 8.6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor str ăini şi apatrizilor în România...................... ..................... ...................... ......... 185 8.6.7. Extr ădarea şi expulzarea.............................. ...................... ..................... ...................... .................... ................. 185 8.6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale ...................... ....................... ...................... ...................... .................. 186 8.6.9. Accesul liber la justiţie .................... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... .......... 188 8.6.10. Prezumţia de nevinovăţie ...................... ..................... ...................... ..................... ...................... ..................... .. 188 8.6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor libertăţi ................................................ 189

CAPITOLUL IX ................... ...................... ..................... ...................... ..................... ................... ...................... ..................... ...... 193 DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CARE CARACTERIZEAZĂ FIINŢA UMANĂ CA ENTITATE BIOLOGICĂ........................................ 193

9.1. Dreptul la viaţă ................... ..................... ...................... ..................... ...................... ..................... .................... .......... 193 9.2. Dreptul la integritate fizică şi psihică ..................... ...................... ..................... ...................... ..................... ................ 196 9.3. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private ................... ...................... ...................... ....................... .............. 197 9.4. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi........ ...................... ..................... ...................... ..................... ................ 201 9.5. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie ................... ...................... ...................... ...................... .................... 201

CAPITOLUL X .................... ...................... ..................... ...................... ..................... ................... ...................... ..................... ...... 204 DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI ALE PERSOANEI ÎN RAPORTURILE EI CU SOCIETATEA ŞI STATUL, EXERCITATE DE REGULĂ INDIVIDUAL ................... ...................... ..................... ...................... ..................... .................... ..................... ...................... ......... 204

10.1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei............................. ..................... ...................... ..................... ............. 204 10.2. Inviolabilitatea domiciliului ................... ...................... ...................... ...................... ...................... ..................... ...... 210 10.3. Libertatea conştiinţei......... ...................... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... ...... 211 10.4. Libertatea de exprimare............... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... ................. 213 10.5. Dreptul la proprietate .................... ...................... ..................... ...................... .................... .................... ................. 215

10.6. Dreptul la moştenire......................... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... ............. 218 10.7. Dreptul la un nivel de trai decent ...................... ...................... ...................... ...................... ................... ................. 218 10.8. Dreptul la ocrotirea sănătăţii ...................... ..................... ...................... ..................... ...................... ..................... .. 218 10.9. Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii.................... ...................... ..................... ...................... ................... 219 10.10. Dreptul persoanelor handicapate............................. ...................... ....................... ...................... .................. .......... 220 10.11. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă ................................ 220 10.12. Dreptul la învăţătur ă .................... ...................... ..................... ...................... ..................... ..................... ................ 220 10.13. Dreptul str ăinilor şi al apatrizilor............................ ...................... ...................... ...................... ................... ............. 221 10.14. Dreptul de azil........ ...................... ...................... ...................... ....................... .................. ..................... ................. 222

CAPITOLUL XI ................... ..................... ...................... ..................... ...................... ................... ...................... ..................... ...... 223 DREPTURILE GARANŢII .................... ..................... ...................... ..................... ...................... .................... ...................... ......... 223

11.1. Dreptul de acces liber la justiţie .................... ...................... ..................... ...................... ..................... .................... 223 11.2. Dreptul de petiţie...................... ...................... ..................... ...................... ..................... ..................... .................... 226

11.3. Dreptul la apărare.................... ...................... ..................... ...................... ...................... .................... .................... 227 11.4. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică ...................... ..................... ...................... ..................... ......... 228 11.5. Dreptul la grevă .................... ..................... ...................... ...................... ..................... ..................... ..................... .. 232



CUVÂNT ÎNAINTE

Elaborarea acestei lucr ări a fost determinată în primul rând de necesităţi de ordin didactic, şianume punerea la dispoziţia studenţilor şi cursanţilor Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice a ŞcoliiNaţionale de Studii Politice şi Administrative a unui bogat material din care să-şi însuşească cunoştinţele

juridice indispensabile unei comunicări sociale corecte, legale şi responsabile. Ca urmare, pentru a facilita însuşirea cunoştinţelor de drept şi pentru a opera cu conceptele în deplină cunoştinţă de cauză, în lucraream insistat pe cunoaşterea semanticii acestora, a accepţiunilor diferitelor noţiuni de drept, apelând la teoriagenerală a statului şi dreptului. De aceea, credem că nivelul ştiinţific, gradul de accesibilitate al prezentării,al raţionamentelor, al criticilor formulate, al propunerilor „de lege ferenda” din acest curs vor stârni interesulşi vor satisface necesităţile studenţilor şi cursanţilor facultăţii, în constituirea unui fundament juridic, pentruabordarea celorlalte discipline şi chiar a problemelor de viaţă.

Dincolo de valenţele strict didactice, prezenta lucrare se evidenţiază prin multitudinea aspectelor

practice abordate privitoare la stat, drept, drept public, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cuaccent pe drepturile garanţii.

Conceptele au fost tratate comparativ în diferite sisteme constituţionale, fiind abordate uneori şi dinprisma preocupărilor privind modificarea Constituţiei şi în mod deosebit a Legii de revizuire a Constitu ţiei.

Lucrarea a fost structurată pe unsprezece capitole, începând cu noţiuni generale despre stat şidrept, principiile câştigării, exercitării, menţinerii şi formării puterii, sisteme constituţionale, responsabilitateaşi r ăspunderea şi, nu în ultimul rând, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Având în vedere crizade responsabilitate şi r ăspundere pe care o traversează societatea şi în general lumea, am dedicat uncapitol studierii acestor instituţii ale dreptului constituţional. Un alt capitol a fost consacrat principiuluiseparaţiei puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora, cu implicaţiile acestuia privindprevenirea abuzului de putere, eficientizarea actului de putere şi realizarea scopului acestuia. Punând

accentul pe rolul dreptului constituţional, de fundament al dreptului, am insistat uneori pe uneleinadvertenţe între diferite acte normative din domeniul procedurii penale şi civile pe de o parte şi normele şiprincipiile dreptului constituţional pe de altă parte.

Actuala perioadă pe care o parcurgem şi economia de piaţă pe care o construim necesită, mai multca oricând, însuşirea, înţelegerea şi folosirea cunoştinţelor de drept, începând cu dreptul constituţional şicontinuând cu celelalte ramuri ale dreptului.

Se ştie că, în pofida calităţii crescânde a actului de justiţie, nu de puţine ori unii oameni, deşi audreptate, nu pot sau nu ştiu să-şi cear ă drepturile sau să-şi dovedească susţinerile şi cererile legitime, într-un cuvânt să comunice eficient.

Neîmplinirile şi riscurile datorate necunoaşterii legii, a căilor de câştigare a dreptului contestat, încălcat, neglijat, a nerepar ării în totalitate a pagubei suferite îi determină pe unii justiţiabili să-şi manifestede multe ori neîncrederea în justiţie, omiţând adevăratele motive ale acestor situaţii, respectiv lipsa decunoştinţe juridice, de folosire conştientă a drepturilor şi libertăţilor lor, de comunicare eficientă cuautorităţile statului. Recenta modificare a Constituţiei multitudinea convenţiilor la care am aderat şi careprin aceasta fac parte din dreptul nostru intern sunt noi provocări pentru autorităţile statului şi în moddeosebit pentru orice cetăţean român în cunoaşterea, respectarea şi folosirea drepturilor şi obligaţiile celerevin din acestea.

Iată numai câteva motive care ne fac să credem că prezenta lucrare poate fi utilă oricărei persoanecare doreşte să cunoască şi să stăpânească principalele probleme juridice ale comunicării sociale şiimplicaţiile acestora asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

La redactarea acestei lucr ări ne-au fost de un nepreţuit ajutor monografiile, cursurile şi studiile

specialiştilor în materie menţionaţi în bibliografie, f ăr ă a căror oper ă valoroasă nu am fi putut realiza cursulde faţă. Tuturor acestora le mulţumim.



11

Autorul



CAPITOLUL INOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

1.1. Originea dreptului. Noţiunile de drept şi de obligaţie

Dacă omul nu poate tr ăi decât în societate, dacă prin însăşi natura f ăpturii lui el este sortit să-şi împletească puterile de viaţă cu cele ale tovar ăşului său, societatea pretinde omului, ca o lege imanentă a existenţei, respectarea anumitor reguli, considerate normale, reguli sine qua non pentru societate,f ăr ă de care nu se poate.

Necesitatea apariţiei şi dezvoltării regulilor sociale constituie izvorul dreptului şi raţiunea sa de afi. La început au fost faptul, acţiunea, inacţiunea şi apoi a intervenit dreptul pentru a justifica şi alegitima ceea ce era considerat normal şi astfel unanim admis. Romanii spuneau „ubi societas ibi jus”,exprimând legătura dintre societate şi drept, în sensul că unde este societate trebuie să fie şi drept.

Deprinderea cu un anumit fel de viaţă, cu anumite reguli de conduită general satisf ăcătoare, a

f ăcut să se nască în sufletul oamenilorsentimentul de dreptate

care trebuie să fie baza oricărei activităţi.Acest sentiment îi determină pe oameni să caute întotdeauna o justificare a activităţii lor, să legitimezeprin aceasta actul lor, să-l încadreze în regulile dreptului. Legitimitatea unui act îl pune la adăpost peautorul acestuia de orice acuze sau remuşcări, f ăcând chiar să se bucure de recunoştinţă şi aprecieri dinpartea celorlalţi. Un act este legitim când este drept, just, unanim admis.

Romanii ar ătau că „Jus est ars boni et aequi” adică, dreptul este arta binelui şi a echităţii, două concepte inseparabile, unanim recunoscute.

Dar ce este dreptul1? Cuvântul „drept” provine din limba latină, din cuvântul „directus” luatmetaforic de la „dingo” care înseamnă „drept” - orizontal sau vertical - şi „de-a dreptul” adică direct, în liniedreaptă. Această accepţiune are mai mult un sens matematic şi chiar economic, ştiut fiind că linia dreaptă era considerată ca drumul cel mai scurt dintre două puncte, deci, cel mai eficient şi economicos. Ca

urmare, drumul drept, cel mai scurt către starea de bine trebuie instituit ca regulă normală, obligatoriepentru toţi, satisf ăcând astfel interesul tuturor , binele acestora. însă, în limba latină, cuvântul carecorespunde noţiunilor de drept, dreptate şi legitim este „jus” din care derivă „just” un cuvânt sinonim celuide „drept”.

Or, aşa cum am văzut, romanii ar ătau că „Jus est ars boni et aequi” adică „dreptul este artabinelui şi a echităţii”. Din această definiţie rezultă trei elemente esenţiale pentru definirea conceptuluide „drept”.

Un prim element îl constituie „binele”. Spunem că „binele” se realizează atunci când o activitate,acţiune-inacţiune, un fapt sau o stare, satisface interesele unei persoane, ale unui grup de persoane, sauale unei naţiuni (beneficiari ai dreptului), adică necesităţile acestora.

Se ştie că nevoile l-au format pe om ca fiinţă socială şi tot acestea îl fac să existe şi să se

dezvolte în continuare.După Maslow, scara motivaţională cuprinde următoarele niveluri ale nevoilor :a) fiziologice;b) de siguranţă;c) de dragoste şi apartenenţă;d) de afirmare şi recunoaştere socială;e) de autodepăşire.Aceste nevoi determină comportamentul uman, iar satisfacerea lor dă starea de „bine”. Dacă

dreptul ar fi limitat numai la starea de „bine”, această stare ar obţine-o numai cel mai tare, în detrimentulcelui mai slab, iar „binele” pentru cel tare ar fi însoţit de „r ăul” pentru cel slab, ceea e evident nu ar fi corect,creându-se nemulţumiri.

1 A se vedea pe larg H.L.A. Hart. Conceptul de drept. Editura Sigma, Chişinău, 1999.



Noţiuni generale despre drept14

A accepta în acest mod simplist obţinerea stării de „bine” înseamnă a justifica, a da legitimitatedreptului celui mai tare, or, în acest caz, „dreptul celui mai tare” s-ar apropia şi de teoria selecţieinaturale în care supravieţuiesc numai cei puternici; este evident că o astfel de situaţie nu trebuie admisă

într-o societate civilizată.Chiar natura a demonstrat că selecţia naturală are o serie de limite. Astfel, dacă în sistemul

ecologic o specie devine foarte puternică şi distruge complet una sau mai multe alte specii, aceasta poateproduce un dezechilibru cu consecinţe negative pentru întreg sistemul, uneori catastrofale chiar şi pentruspecia în cauză. În natur ă toate speciile, elementele, se intercondiţionează, coexistând în anumite echilibrece se formează în cursul evoluţiei sau involuţiei. Echilibrul însă, nu înseamnă numai egalitate. Iniţial,omul desprinzându-se de condiţia de animal, a continuat cu „dreptul celui mai tare” în asigurarea stării debine. Însă cu cât a devenit mai social, a apărut problema stării de bine a consoartei, familiei şi tribului etc.,ceea ce presupunea anumite limite pentru starea sa de bine, într-un anumit „echilibru” cu a celorlalţi. Spreexemplu, cel care vâna animalul şi apoi îl împăr ţea între el şi membrii familiei în mod egal, nu a avut oevoluţie mai bună decât primitivul - vânător, care, după ce î şi oprea pentru el o por ţie mai mare (în raportcu eforturile iniţiale depuse precum şi cele viitoare pentru asigurarea hranei), restul cărnii îl împăr ţea înmod egal la membrii familiei. Mai evoluat s-a dovedit a fi fost vânătorul-primitiv care după ce şi-a oprit o

por ţie de vânat corespunzător mai mare, a împăr ţit restul de carne la membrii familiei în raport decontribuţia acestora la întreţinerea lor. O astfel de împăr ţire nu mai este egală ci echitabilă în raport cucriteriul participării membrilor familiei la întreţinerea acesteia.

De aceea, pentru ca ceva să fie drept, pe lângă elementul „bine”, trebuie să îndeplinească şicondiţia de „echitate”, în raport cu o serie de criterii de raportare. Astfel, „echitatea” este superioar ă „egalităţii”, aceasta presupunând un echilibru complex între subiectul dreptului şi ceilalţi, inclusiv cunatura.

Viaţa a demonstrat, însă, că binele şi echitatea nu sunt suficiente pentru a exista dreptul atâta timpcât nu intervine arta de a asigura binele în condiţiile echităţii. Deci, al treilea element al conceptului dedrept îl constituie arta de a satisface binele în condiţiile echităţii, adică în aşa fel încât să nu producă unr ău nejustificat celorlalţi.

Starea sau obţinerea stării de bine în condiţii de echitate, adică dreptul, trebuie să fie recunoscută şi respectată de individ şi societate. Trecerea de la regula de a-şi face singur dreptate, la principiul

împăr ţirii dreptăţii de către un ter ţ, un înţelept şi în final de o autoritate independentă şi impar ţială astatului, a constituit un progres deosebit, dar împăr ţirea dreptăţii este o artă care trebuie însuşită.

Deci, dreptul într-o accepţiune constituie posibilitatea recunoscută de societate, saucomportamentul impus de aceasta, de a satisface necesităţile sociale ale subiectelor active şipasive în spiritul echităţii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurateprin for ţa de constrângere a statului. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil„lumii întregi”, iar alte drepturi numai unor anumiţi ter ţi ca în cazul drepturilor personale cum sunt drepturilede creanţă.Dreptul de proprietate nu se confund

ă cu obiectul propriet

ăţii. Prin drept se asigur

ă şi garanteaz

ă obiectul

proprietăţii. Dispariţia obiectului proprietăţii nu presupune şi dispariţia dreptului de proprietate. Tocmai existenţa şi garantarea dreptului de proprietate permite recuperarea prejudiciului atunci cândobiectul proprietăţii a dispărut prin furt, distrugere etc.

Dreptul este un concept relativ care apare numai în relaţia dintre două sau mai multe persoanenumite subiecţi.

Dreptul presupune totdeauna o obligaţie pentru altcineva, de aceea nu putem vorbi de drept dacă nu există o obligaţie corelativă a altei persoane, grup, societate. Deci, dreptul presupune cel puţin două subiecte într-o anumită relaţie, relaţie care devine raport juridic atunci când este reglementată. Unul dintresubiecte este subiectul activ, adică cel care are posibilitatea recunoscută şi asigurată de societate şirespectiv de stat de a-şi satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv. Activitatea subiectului activ

(posibilitatea recunoscută în virtutea dreptului respectiv) este concretizată, precizată, în aşa-zisele atribute,prerogative ale dreptului acestuia.



Noţiuni generale despre drept 15

Spre exemplu, dreptul de proprietate presupune trei prerogative ale subiectului activ:a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv, „posesia”2, adică de a avea bunul în sfera de acţiune

fizică a posesorului bunului în cauză;b) posibilitatea de a-l folosi, denumită şi „folosinţa, de a-i satisface o necesitate”;c) posibilitatea de a dispune (în mod exclusiv şi absolut) fizic de bunul său (a-l distruge, a-l

modifica, a-l transforma) şi juridic (a-l închiria, a-l vinde etc.), adică pe scurt „dispoziţia”.Aceste atribute sunt numite şi drepturi (dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie)şi pot exista independent, purtând denumirea de dezmembr ăminte ale dreptului de proprietate, formede exercitare ale acestui drept.

Subiectele pasive ale dreptului sunt toţi subiecţii care au obligaţii corelative prerogativelordreptului subiectului activ, obligaţii f ăr ă de care dreptul nu se poate realiza.

Obligaţia este legătura juridică recunoscută sau impusă de societate prin intermediulstatului, unui subiect faţă de dreptul altui subiect, prin care primul subiect este ţinut ca în spiritulbinelui şi echităţii să facă, să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, sub sancţiunea constrângeriistatale. În dreptul civil, obligaţia este raportul de drept civil în temeiul căruia o parte numită creditor poatepretinde celeilalte păr ţi, numită debitor, să execute anumite prestaţii concretizate în a da, a face sau a nu

face, putând apela la constrângerea de stat, atunci când debitorul nu îndeplineşte benevol asemeneaacţiuni sau inacţiuni la care s-a obligat3.

Prin „drept”, societatea ocroteşte şi garantează interesele, lucrurile, valorile, care apar ţinindividului, familiei, colectivităţii şi ale societăţii, în condiţii general admise.

Conceptul de „artă” din definiţia dreptului presupune:a) recunoaşterea de către societate a dreptului unei persoane şi stabilirea obligaţiilor corelative

ale celorlalţi, cu un anumit conţinut şi limite; aceasta se face atât prin legi scrise cât şi prinobiceiuri, cutume;

b) garantarea dreptului şi a executării obligaţiilor corelative acestuia; această garanţie este reală numai în condiţiile în care societatea înfiinţează organe, stabileşte procedurile de funcţionare aacestora, instituie sancţiuni pentru neexecutarea obligaţiilor corelative dreptului, asigur ă atâtcondiţiile de realizare a obligaţiilor de către subiectul pasiv cât şi condiţiile sancţionării organelorstatului atunci când acestea nu-şi execută obligaţiile corelative.

c) repararea dreptului încălcat, care se face în natur ă sau prin despăgubire justă şi echitabilă.d) stabilirea prin lege a unor limite ale repar ării dreptului pentru ca aceasta să nu se facă prin

abuzuri, în funcţie de exercitarea acestuia şi de condiţiile concrete astfel:- repararea în natur ă se face numai atunci când este posibilă şi nu se cauzează o altă

nedreptate cum ar fi de pildă cazul deposedării cumpăr ătorului de bună credinţă4;- neexercitarea dreptului în anumite termene duce la imposibilitatea realizării lui pe cale judecătorească, intervenind sancţiunea prescripţiei; de exemplu, cel care nu î şi ceredatoria de la datornic timp de 3 ani, nu o mai poate obţine cu for ţa justiţiei, deoarece prininac

ţiune el a acceptat ca starea de fapt s

ă se transforme în stare de drept

şi astfel dreptul

său s-a prescris. Prescripţia în dreptul civil este un mijloc de a dobândi proprietatea sau dea se elibera de o obligaţie sub condiţiile legii se arată în art. 1837 din Codul civil. Toateacţiunile privind drepturile reale şi personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile

2 "Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte în faţa cărora dreptul se înclină cu multă bunăvoinţă, şi aceasta pe caleaprescripţiei care permite, rând pe rând, dobândirea şi pierderea drepturilor. Prescripţia şi posesia sunt, în fond, instrumentepentru măsurarea for ţei şi longevităţii drepturilor, îndeosebi a celor considerate perpetue", Ph. Jestaz. Prescription et possesiondes biens en droit francais in R. Dalloz-Sircy, 1984, Chronique, 5e Cahier3 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu principalele legislaţiuni str ăine, Iaşi1998, vol. V, p. 6.

4 Prin cumpăr ător de bună credinţă se intelege acel cumpăr ător care are convingerea că ceea ce a cumpărat este legal,corect, just şi nu a cauzat sau cauzează vreo pagubă cuiva, adică nu ştie că bunul cumpărat provine din infracţiune, sau că vânzătorul nu este în drept să-l vândă etc.




se prescriu în termen de 30 de ani prin neuz, f ăr ă ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi f ăr ă să i se poată opune reaua credinţă.

- instituţia „uzucapiunii”5 care presupune că cel care s-a folosit ca proprietar de un bun alaltuia o perioadă de timp prevăzută de lege (de ex. 30 de ani) devine proprietar al bunuluirespectiv, adică starea de fapt perpetuată o perioadă de timp, se transformă în stare de

drept.6 „Arta”, element al definiţiei dreptului a presupus în primul rând organizarea societăţii în stat, statcare a creat dreptul ca totalitate de norme general obligatorii (lege) asigurate prin for ţa de constrângere aacestuia.

Este important de observat că legea nu a fost concepută ca regulă generală impusă de unsuveran, ci ca regulă ce exprimă simţul de justiţie al comunităţii (iustum), deci normă care are valoareaşi calitatea de a fi justă. Atunci când legea nu mai are calitatea de a fi justă, trebuie modificată sauabrogată7. Nu tot ce este legiferat este şi just, de aceea o lege nedreaptă poate fi criticată, modificată,abrogată sau înlocuită cu o altă lege justă. Aceasta nu înlătur ă obligativitatea legii. Legea trebuie

întotdeauna respectată până la modificare, abrogare sau înlocuire. A nu respecta legea înseamnă a ajungela anarhie. Legea poate fi criticată de oricine, dar numai Parlamentul are calitatea, competenţa şi

împuternicirea să o schimbe. Legea trebuie mai întâi respectată şi apoi criticată.

1.2. Statul şi Dreptul

G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea: ”Într-o societate chiar dacă s-ar compune numai dinHanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în acelaşi timp.” Esteimplicată aici ideea de diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, pe care unii doctrinari au considerat-ocaracteristica fundamentală a statului, arată prof. dr. Ioan Deleanu.

După unii, fenomenul statal este comun tuturor societăţilor , indiferent de gradul lor dedezvoltare. Se afirmă că oriunde şi totdeauna când cei care „comandă” pot fi diferenţiaţi de cei care

„ascultă”, suntem în prezenţa statului. Această teză a fost combătută de prof. T. Dr ăganu care arată că: „obandă de gangsteri în care un Al Capone comandă cu mai multă autoritate, chiar decât un rege supuşilorsăi, nu este un stat.” Pentru ca să poată fi vorba de existenţa unui stat este necesar ca în sânul grupuluisocial respectiv să se nască ideea că individul sau indivizii care guvernează nu se mărginesc să exercite oconstrângere corporală asupra guvernaţilor, ci procedează după o anumită ordine legală sau cutumiar ă care face ca între indivizii care alcătuiesc această grupare să stăruie anumite legături şi, chiar dacă persoanele care alcătuiesc la un moment dat categoria socială a guvernanţilor ar înceta să existe, alţii le-arlua locul - adaugă prof. T. Dr ăganu. Statul, cum preciza M. Hauriou, este o „instituţie”. Statul apare pe oanumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când puterea politică instituţionalizată fiind, dobândeşteastfel caracterul de putere publică, oficială, legitimă. Statul este, deci, o formă perfecţionat de conducerea societăţii. Statul, ca persoană juridică, are drepturi şi obligaţii, drepturi şi obligaţii care într-un stat

democratic izvor ăsc din necesităţile publice şi satisfac interesele publice prin mijloace specifice.Drepturile şi obligaţiile statului nu se confundă cu dreptul în general ca totalitate de norme juridice,

ci este o componentă a acestuia, care se regăseşte în normele juridice de drept public.Prin drept în general se urmăreşte satisfacerea intereselor generale, naţionale, locale, private

şi individuale.După M. Văraru, interesele generale sunt acele trebuinţe (necesităţi) care ridicându-se mai

presus de orice consideraţii locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţări şi

5 Uzucapiunea, înseamnă dobândirea proprietăţii prin folosinţă îndelungată a bunului respectiv, în condiţiile legii.6 A se vedea pe larg, Dr. Ana Boar. Uzucapiunea, posesia şi publicitatea drepturilor. Editura Lumina Lex, 19997 A abroga o lege înseamnă a o scoate din vigoare, adică din momentul abrogării aceasta nu mai poate produce efecte juridice.

Abrogarea nu loveşte efectele juridice produse (drepturi şi obligaţii) de legea în cauză până la data abrogării. A abroga nu înseamnă a anula. Actul juridic anulat desfiinţează şi efectele juridice produse până în momentul anulării, ceea ce este cu totuldiferit de situaţia în care actul juridic este abrogat.




pentru toată întinderea teritoriului său. Toţi locuitorii unei ţări - f ăr ă nici o deosebire - au interes pentruapărarea naţională, pentru menţinerea ordinii publice, pentru distribuirea justiţiei, pentru sănătateapublică, intreţinerea căilor de comunicare, executarea lucr ărilor de utilitate publică, pentrugestionarea domeniului public şi procurarea resurselor necesare pentru satisfacerea acestor interesecomune. Aducerea la îndeplinire a acestor interese generale, cade în sarcina şi constituie rolul esenţial al

Statului şi reprezentanţilor săi prin mijloacele dreptului. Reducerea puterii statului peste anumite limiteafectează satisfacerea intereselor generale; spre exemplu incapacitatea finan ţării învăţământului,asigur ărilor sociale, a sănătăţii, etc. afectează dreptul la învăţătur ă şi dreptul la un nivel de trai decent, etc.Interesele publice pot fi interese generale, la nivelul naţiunii sau interese publice locale, la nivelulcolectivităţilor locale (judeţ, comună, oraş, municipiu).

Statul, ca formă organizată a puterii într-o societate determinată pe un teritoriu, este strâns legatde drept, pe care se sprijină şi cu care se condiţionează reciproc.

Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Instituinddreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi: persoane fizice, juridice şiinclusiv organele statului. Prin drept, statul î şi exprimă atât puterea de comandă, cât şi limitele acesteia,formulând exigenţe economice, sociale şi politice. Statul asigur ă for ţa, eficienţa şi viabilitatea dreptului.

El este paznicul normelor juridice, intervenind deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii, inclusivfuncţionarii şi demnitarii publici ori autoritatea care, ignorând prescripţiile normelor, încalcă libertăţile şidrepturile celorlalţi. Statul trebuie să asigure respectarea legii inclusiv de către structurile sale, apărând nunumai interesul public ci şi interesul privat. Dreptul, ca totalitate de norme juridice, nu poate exista în afaraStatului, decât numai sub forma normelor morale şi religioase.

1.3. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.

Termenul de drept este întrebuinţat în două înţelesuri deosebite:• dreptul obiectiv, ca totalitate a normelor juridice, adică a acelor reguli a căror respectare este

asigurată prin sancţiuni juridice; acesta determină sfera de activitate a fiecărui individ, persoană juridică, publică sau privată în aşa fel încât fiecare, urmărind realizarea intereselor sale, să nu împiedice înf ăptuirea intereselor celorlalţi. Dreptul obiectiv conţine reguli generale şiimpersonale deci nu pentru anumite persoane sau speţe, ci pentru aplicarea la toate speţelece s-ar putea cuprinde în prevederile sale (obligatorii pentru toţi - erga omnes).

• dreptul subiectiv care înseamnă posibilitatea individului de a face un anumit lucru stabilit demai înainte, posibilitate prevăzută şi recunoscută de lege8; în cazul unui drept subiectiv,legiuitorul îi recunoaşte autorului acestuia facultatea de a face sau a nu face ceva potrivitvoinţei sale, drepturi care ţin de persoana sa, numite drepturi personale; de exemplu, dreptulde proprietate, dreptul de creanţă sunt drepturi subiective.

Drepturile subiective nu pot fi realizate dacă nu sunt consacrate în dreptul obiectiv atât careglementare, cât şi ca sancţiuni juridice pentru cei care nu le respectă sau împiedică înf ăptuirea lor.

Astfel, dreptul subiectiv este puterea garantată prin lege voinţei unei persoane, în temeiul căreiaaceasta este în măsur ă, în vederea valorificării unui interes personal, direct, să-şi desf ăşoare o conduită determinată sau să cear ă unui ter ţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate9 care lanevoie poate fi impusă acestuia cu sprijinul for ţei de constrângere a statului.

8 Şi dreptul subiectiv, izvor ăşte din lege, însă evident în sens general; în cazul dreptului subiectiv, exercitarea prerogativelorsubiectului activ sunt facultative pentru acesta, nu obligatorii.9 T. Dr ăganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tg. Mureş, 1993, p. 92. Potrivit prof. univ. dr. I. Deleanu, dreptulsubiectiv reprezintă o prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desf ăşoare oanumită conduită ori să cear ă altora desf ăşurarea unei conduite adecvate dreptului său sub sancţiunea recunoscută de lege, în

scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cunormele de convieţuire socială. Prof. dr. I. Deleanu. Drept Constitu ţional şi Instituţii Politice. Ed. Europa Nova Bucureşti, 1996 p.41




Individul, cu excepţia drepturilor lui subiective, este obligat să respecte toate celelate drepturi şiobligaţii prevăzute în dreptul obiectiv, inclusiv drepturile subiective ale celorlalţi, reglementate de acesta.Făr ă a distinge dreptul obiectiv de cel subiectiv, putem spune că dreptul în general este ansamblulregulilor asigurate şi garantate de către stat care au ca scop organizarea şi disciplinareacomportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării

coexistenţei libertăţilor, apăr ării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale10. Aceste reguli semai numesc şi norme juridice. Prof. N. Popa defineşte norma juridică înţelegând acea regulă generală şiobligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la

îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin constrângere11. Deosebirea dintre dreptul obiectiv şidreptul subiectiv apare cel mai evident în cazul funcţionarului sau demnitarului public comparativ cu unsimplu cetăţean. Astfel, dacă în cazul unui simplu cetăţean dreptul de a pretinde restituirea unei datorii esteo facultate, la care poate să renunţe, în cazul în care un astfel de drept apare în competenţa (atribuţiile)demnitarului sau funcţionarului public, acesta este obligatoriu de înf ăptuit deoarece vizează satisfacereaintereselor publice şi nu personale. De exemplu dreptul de a controla, de a sanc ţiona contravenţionalatunci când este necesar, nu este o facultate ci o obligaţie pentru demnitarul şi funcţionarul public,

împuternicit de lege în acest sens.

1.4. Dreptul public şi dreptul privat.

După mai multe criterii, dreptul obiectiv se clasifică în dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public cuprinde normele juridice care reglementeaza relaţiile sociale ale statului cu

autorităţile publice şi ale funcţionarilor publici cu persoanele particulare atunci când acestea privescdrepturile, prerogativele şi obligaţiile subiectelor de drept public, în realizarea interesului general prinmetode specifice dreptului public. Dreptul public este dominat de interesul general (satisfacerea acestuia)şi de aceea, în raporturile juridice de drept public prevalează voinţa statului, a autorităţilor publice exprimată şi înf ăptuită în condiţiile şi limitele strict prevăzute de lege. Dreptul public cuprinde mai multe

ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ,dreptul financiar , dreptul penal etc. Această împăr ţire este f ăcută după obiectul şi metoda dereglementare specifice fiecărei ramuri de drept.

Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice şi raporturiledintre ele vizând satisfacerea intereselor private individuale. În dreptul privat se include dreptul civil,dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc.

Justificarea împăr ţirii normelor juridice în dreptul public şi dreptul privat constă în aceea că:• în dreptul public, cel puţin un subiect al raportului juridic este de drept public adică statul,

autoritatea publică sau administrativă; în raporturile juridice de drept public subiecţii suntinegali, iar actele juridice au, de regulă, un caracter obligatoriu pentru toţi (opozabil ergaomnes), deoarece se urmăreşte înf ăptuirea intereselor generale; în raporturile de drept public

statul, autoritatea publică, au puteri juridice mai mari decât persoana fizică sau persoana juridică de drept civil.

• în dreptul privat, subiecţii raporturilor juridice sunt egali, iar actele juridice sunt de regulă secrete spre deosebire de cele de drept public, care sunt şi trebuie să fie publice;

• unele principii după care funcţionează normele juridice de drept public difer ă de principiile după care funcţionează normele juridice de drept privat12;

10 Nicolae Popa.Teoria generală a dreptului, Bucureşti-1994, p. 15211 Nicolae Popa.Teoria generală a dreptului, T.U.B. 1992, p. 10012 În dreptul privat normele juridice sunt supletive, adică păr ţile pot conveni conform voinţei lor (în tot ceea ce nu este interzis de

lege) derogând de la normele juridice şi numai în caz că nu au convenit altfel se aplică normele juridice de drept privat. În dreptulpublic, subiecţii raporturilor juridice, nu pot deroga de la dispoziţia normei juridice, conduita lor fiind strict reglementată, deciobligatorie. În domeniul dreptului public, sancţiunile juridice sunt mai ferme, mai grave, uneori vizând chiar libertatea persoanei.




• în dreptul public prevalează interesul general, pe când în dreptul privat interesul privat şi, caurmare, regimul de drept public difer ă de cel de drept privat.

Dreptul pozitiv îl constituie totalitatea regulilor juridice scrise, iar dreptul natural este acel dreptcare derivă din natura lucrurilor şi din raţiunea omenească. Dreptul natural se compune dintr-un mic numărde maxime, fondate pe echitate şi bunul simţ, care se impun chiar legiuitorului şi după care opera

legislativă va putea să fie apreciată, lăudată sau criticată. Spre exemplu, dreptul la viaţă este un dreptnatural. Dreptul natural este şi el recunoscut şi instituit de lege.Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat şi se caracterizează prin:• reglementarea relaţiilor sociale privind constituirea statului, structura statului, relaţiile

dintre componentele statului, precum şi dintre acestea şi indivizi în procesul organizării şiexecutării legii (relaţiile din interiorul guvernării, inclusiv dintre guvernanţi şi guvernaţi);

• în dreptul public sunt preponderente actele de autoritate pe când în dreptul privat actele degestiune, contractele etc.;

• în dreptul public preponderent este regimul constrângerii (dreptul penal, dreptul administrativetc.); din punct de vedere al constrângerii sunt preponderente actele juridice unilaterale,autoritare, emise de autorităţile publice;

• dreptul public conţine ansamblul normelor prin care se asigur ă satisfacerea interesuluipublic;

• normele dreptului public sunt de aplicare mai largă vizând, de regulă, conduita tuturorcetăţenilor (legea, hotărârea de guvern etc.), pe când cele ale dreptului privat au oaplicabilitate mai restrânsă vizând, de regulă, conduita a două sau mai multe persoane;

• normele dreptului public sunt superioare celor de drept privat, ultimele fiind subordonateprimelor, de exemplu orice modificare în normele juridice constitu ţionale (norme de dreptpublic), produce direct sau indirect modificări în normele juridice de drept privat;

• dreptul public se exprimă prin acţiuni autoritare, pe când dreptul privat se traduce prin iniţiativaindividuală şi acordul liber de voinţe, dacă aceasta nu contravine legii;

• dreptul public vizează interesul public pe când dreptul privat apăr ă interesul privat, particular;• normele de drept public sunt opozabile erga omnes, iar cele de drept privat numai la un număr

restrâns de persoane.• în dreptul public, drepturile statului şi ale autorităţilor publice sunt obligatorii de înf ăptuit

pentru titularii acestora, deoarece prin acestea (drepturile) se apăr ă interesul public şi nu alautorităţii respective, pe când în dreptul privat, sunt preponderente drepturile subiective, adică acele drepturi la care subiectul poate renunţa.

1.5. Relaţiile sociale şi normele juridice

În societate omul intr ă inevitabil într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii săi. Relaţiilesociale sunt legături existente în viaţa socială, economică şi politică sau care apar între oameni, între aceştia şi stat sau autorităţi etc. Orice relaţie socială trebuie să se desf ăşoare după anumite reguli care vizează satisfacerea unor necesităţi în anumite condiţii. Importanţa regulilor depinde de valoareascopurilor urmărite - respectiv de interesele vizate a fi satisf ăcute. Regulile se stabilesc pe bazaexperienţei, a ideilor, principiilor, scopurilor avute în vedere şi vizează comportamentul, conduita,stimulentele, sancţiunile etc.

În consecinţă, încălcarea regulilor ce trebuie respectate într-o activitate este sancţionată mai multsau mai puţin grav. Specificul regulilor morale, juridice, politice, religioase etc. este dat de caracterulsancţiunilor prevăzute pentru nerespectarea acestora şi importanţa relaţiei sociale reglementate.

Spre exemplu, pentru încălcarea regulilor juridice se aplică sancţiuni juridice - adică acele

sancţiuni aplicate de organele abilitate ale statului, a căror executare este asigurată prin for ţa deconstrângere a statului. Pentru încălcarea regulilor moralei se aplică sancţiuni morale, iar pentru




încălcarea regulilor religioase se aplică sancţiuni religioase. Regulii juridice i se mai spune şi normă juridică, adică regula impune starea de normalitate relaţiei sociale prin mijloace juridice.

Deci, în vederea realizării binelui şi echităţii, orice relaţie socială trebuie să se desf ăşoare după oanumită regulă sau normă prin respectarea căreia se asigur ă realizarea, în condiţii de eficienţă, a scopului.Când societatea, statul consider ă că o regulă trebuie impusă relaţiei sociale prin sancţiuni juridice, atunci

regula este transformată într-o normă juridică prevăzută de lege, în cazul nerespectării căreiaintervine for ţa de constrângere a statului prin intermediul sancţiunilor juridice cum ar fi cele penale,civile, administrative etc.

Spre exemplu, până în anul 1992, fapta salariatului unei societăţi cu r ăspundere limitată de apretinde sau a primi bani pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu, era considerată o abatere de ladisciplina muncii; prin Legea nr. 65/1992 această faptă este transformată în infracţiunea de luare de mită,pritr-o normă juridică penală, prin care se instituie sancţiunea juridică respectiv închisoarea pentru această faptă reglementată ca infracţiune.

În caz contrar, când o normă juridică nu mai este frecvent încălcată, iar când încălcarea acesteianu mai prezintă un pericol social ridicat, aceasta este abrogată, putând fi trecută în rândul normelor moraleasigurate de sancţiuni morale şi astfel, este lipsită de efectele juridice pe care le impunea (sanc ţiunile

juridice).Spre exemplu, în decembrie 1989, au fost abrogate normele juridice care sancţionau penal:

deţinerea neautorizată de valută, de bijuterii din aur peste uzul personal, avortul provocat de femeie,deţinerea de instrumente abortive, şi altele.

În concluzie, norma juridică este o regulă general obligatorie instituită prin lege, caredispune un anumit comportament într-o ipoteză dată, pentru a cărui nerespectare se aplică sancţiunile juridice prevăzute de lege (penale, civile, administrative etc.).

Astfel, o normă juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.Ipoteza este o situaţie presupusă, respectiv o variantă a unei relaţii sociale posibile, relaţie care

trebuie să se desf ăşoare conform voinţei legiuitorului ca urmare a importanţei acesteia pentru societate,stat, autorităţi, persoane fizice şi juridice.

Dispoziţia este comportamentul (drepturile şi obligaţiile corelative) păr ţilor 13 într-o relaţie socială,comportament impus de legiuitor acestora, urmărind un scop unanim admis, eficienţa maximă, precum şirespectarea anumitor drepturi şi libertăţi etc.

Sancţiunea juridică constă în măsurile constrângătoare sau reparatorii prevăzute de lege împotriva celor care ar încălca „dispoziţia”, în scopul prevenirii, educării, constrângerii şi eventual alrepar ării prejudiciilor cauzate; acestea pot fi: închisoare, amendă, anularea unui act, plata despăgubiriloretc.

Când s-a concretizat o relaţie socială reglementată de o normă juridică, adică ipoteza s-amaterializat, atunci spunem că s-a născut un raport juridic între subiecţii respectivi, subiecţi care trebuiesă se conformeze dispoziţiei normei juridice. În situaţia în care nu se respectă dispoziţia, se naşte un altraport juridic între subiec

ţişi organele statului chemate s

ă aplice sanc

ţiunea juridic

ă.

Prin urmare, raportul juridic este relaţia socială concretă reglementată de norma juridică, şianume, în situaţia în care drepturile şi obligaţiile s-au născut, s-au modificat, ori stins.

Raporturile juridice se nasc, se modifică şi se sting. Raportul juridic se naşte în momentulcând într-o relaţie socială, se încalcă dispoziţia normei juridice după care aceasta trebuia să se desf ăşoare.Raportul juridic se modifică atunci când printr-o nouă normă juridică se modifică vechea normă juridică,componentă a raportului juridic respectiv. Raportul juridic se stinge atunci când a fost aplicată sancţiuneasau când norma juridică a fost abrogată.

Norma juridică14 este aşadar condiţia „sine qua non” a dreptului şi elementul primar al acestuia.Cu privire la norma juridică se impun câteva precizări:

13 Prin păr ţi ale normei juridice în acest context înţelegem şi subiecţii activi şi pasivi ai raportului juridic reglementat de normă.14 Norma juridică, asigur ă normalizarea relaţiilor sociale adică intrarea în normal a excepţiilor când unele relaţii sociale deviază de la ceea ce legiuitorul apreciază ca normal (adică bine şi echitabil).




• normele care reglementează relaţiile sociale sunt de mai multe feluri: norme juridice, normemorale, norme religioase, norme politice etc.; multe relaţii sociale sunt reglementateconcomitent de normele morale, religioase şi juridice, iar altele nu;

• multe din regulile de drept au fost simple reguli de morală până când societatea a considerat că sancţiunea morală nu este suficientă şi atunci au fost juridicizate, instituindu-se sancţiuni

juridice pentru nerespectarea acestora; • sursele dreptului şi cele ale moralei sunt diferite; dreptul are ca sursă voinţa puterii de stat

şi, de regulă, această voinţă este exprimată într-o formă şi un conţinut specific - legea îngeneral; morala poate avea ca sursă revelaţia divină, conştiinţa individuală sau colectivă, for ţaexemplificatoare a naturii sau experienţa socială pozitivă ori negativă; conţinutul dreptului şi celal moralei sunt definite sub un dublu aspect: obiectul regulilor morale este mai larg, el implicândşi datoria faţă de sine; dreptul cuprinde şi reguli care sunt moralmente neutre sau chiar contraremoralei; exigenţele şi scopul moralei sunt mai accentuate, ţintind spre perfecţiune; cele aledreptului vizează omul obiţnuit, omul mediu, fiind mai receptibile, accesibile tuturor pentru a seputea asigura ordinea socială; sancţiunile, în cazul încălcării normelor moralei, ţin deconştiinţa individului şi a societăţii, materializându-se în dezaprobare, dezacord, delimitare,

izolare, dispută, mustrare, atenţionare, excludere din grup etc., pe când cele juridice îmbracă forma constrângerii statale: amenda, închisoarea, executarea silită, etc.

Normele juridice prevăd drepturi şi obligaţii corelative ale subiecţilor raporturilor juridice, drepturi şiobligaţii asigurate de stat la nevoie prin for ţa de constrângere. Normele juridice se împart în normefundamentale şi norme ordinare. Normele fundamentale sunt normele de drept constituţional,deoarece reglementează relaţii sociale fundamentale pentru stat, privind câştigarea şi exercitareaputerii, organizarea societăţii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Normele juridice sunt viabile în cadrul unor sisteme juridice. Un sistem juridic cuprinde:- un organ legislativ pentru elaborarea normelor juridice noi, abrogarea celor mai vechi sau

modificarea celor existente;- organe de specialitate care pun în aplicare legile şi asigur ă executarea acestora (de exemplu:

ministerele, organele de urmărire penală, organele de cercetare penală);- instanţele de judecată care identifică normele juridice aplicabile, stabilesc când şi cum au fost încălcate, precum şi sancţiunile juridice sau cuantumul compensaţiilor, reparaţiilor etc.;

- norme juridice care interzic sau impun anumite tipuri de comportament sub ameninţarea cusancţiunea juridică;

- norme juridice prin care se cere persoanelor fizice sau juridice să acorde compensaţiipersoanelor păgubite;

- norme juridice care specifică ce urmează a se face pentru a întocmi acte juridice producătoarede efecte juridice cum sunt: contractele sau alte acorduri ce dau naştere la drepturi şi obligaţii.

În concluzie, dreptul nu se confundă cu sistemul juridic. Sistemul juridic dă viaţă dreptului.

1.6. Uzul şi abuzul de drept

Nefolosirea dreptului de către titular, asociată cu uzul dreptului de o altă persoană decât titularul,poate duce la pierderea acestuia prin prescripţie. Uzul de drept în alte condiţii decât cele permise de lege,se poate transforma în abuz de drept. Deosebirea între uzul de drept şi abuzul de drept se face după cumeste respectat principiul bunei credinţe15, al nonprejudicierii nelegale etc.

15 Principiul bunei credinţe este un principiu consacrat în normă juridică fundamentală, deci cu putere constituţională, respectiv în art. 54 din Constituţie “Cetăţenii români, cetăţenii str ăini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţileconstituţionale cu bună credinţă, f ăr ă să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.” Buna credinţă se prezumă până la proba

contrarie, adică se presupune că persoana în cauză şi-a exercitat dreptul său fiind convinsă că nu încalcă, pe nedrept,drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale altora. Deci reaua credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă, şi în astfel desituaţie este înlăturată prezumţia de nevinovăţie şi prezumţia de bună credinţă. Prezumţia de bună credinţă (bona fide




Uzul de drept este exercitarea dreptului cu bună credinţă, f ăr ă a încălca nejustificat drepturile şilibertăţile celorlalţi. După cum am ar ătat, dreptul se împarte în dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv. Astfel, încazul dreptului subiectiv, exercitarea acestuia este facultativă pentru subiectul activ, respectiv autoruldreptului, deci exercitarea dreptului este la libera apreciere a acestuia.

Spre exemplu, în cazul dreptului de creanţă, particularul creditor dacă vrea îl poate ierta pe debitor

de efectuarea plăţii deoarece interesul plăţii sau neplăţii este numai al lui. Pe de altă parte, când dreptul decreanţă este un drept obiectiv, cum ar fi în cazul funcţionarului public reprezentant al creditorului – statul-,acesta nu poate renunţa la exercitarea acestui drept, el fiind obligat să-i pretindă debitorului achitareadatoriei, deoarece în acest caz se apăr ă un interes public (de ex. în domeniul fiscalităţii). Deci, pe tărâmuldreptului public, uzul de drept este obligatoriu pentru funcţionarul public şi autoritatea publică, dată fiind satisfacerea interesului public vizat prin dreptul respectiv. Funcţionarul public trebuie, ca în ceea ceface potrivit funcţiei sale, să satisfacă interesul public şi astfel, el nu are dreptul de a renunţa la acesta,respectiv de exercitarea drepturilor conferite prin competenţa funcţiei sau demnităţii sale publice.

Exercitarea dreptului, atât obiectiv cât şi subiectiv, trebuie să se facă cu bună credinţă, adică înmod onest, loial, f ăr ă dol sau fraudă. În domeniul uzului de drept principiul bunei credinţe presupune înesenţă următoarele:

- scopul exercitării dreptului trebuie să fie asigurarea binelui autorului dreptului, în condiţiile şilimitele legii şi al protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi ;

- scopul exercitării dreptului să nu vizeze încălcarea abuzivă a drepturilor şi libertăţilorcelorlalţi; atunci când prin exercitarea unui drept se lezează patrimoniul altuia, această lezare trebuie să fie legitimă şi legală. Spre exemplu, proprietarul unui teren îi cere celui care

întâmplător îi foloseşte terenul f ăr ă nici un drept, să nu-şi mai parcheze autoturismul pe acesta. Oastfel de cerere este legitimă, chiar dacă proprietarul autoturismului va suferi unele daune caurmare a faptului că va fi nevoit să folosească o parcare cu plată. Suntem în prezenţa unui abuzde drept atunci când, spre exemplu, primăria, proprietar al trotuarului sau spaţiului verde,demolează un boutique de pe acesta f ăr ă a-l soma pe proprietarul boutiqului şi f ăr ă a-i daposibilitatea în timp şi spaţiu să-şi demonteze boutiqul şi să-şi transporte marfa cu minim depierderi. Diferenţa dintre pagubele cauzate prin demolare, în astfel de condi ţii, de către primărie şipierderile minime pe care le-ar fi suportat proprietarul boutiqului dacă el şi-ar fi demontat şitransportat marfa în condiţii obişnuite, constituie prejudiciul cauzat prin abuz de drept.

- autorul dreptului să fie conştient că prin modul de exercitare a dreptului său nu poate cauzapagube nejustificate celorlalţi; deci acţionează cu bună credinţă, nu cu rea credinţă, dar şiobligaţiile juridice trebuie îndeplinite cu bună credinţă; astfel, potrivit art. 50 din Constituţie,obligaţiile se îndeplinesc cu credinţă şi fidelitate faţă de ţar ă, de către toţi funcţionarii publiciprecum şi militarii; potrivit art. 15, 17, 52, 53, din Constituţie socotim că toate obligaţiile juridicetrebuie să se execute cu bună credinţă.

Buna credinţă se apreciază raportând-o, de regulă, la un nivel mediu de cultur ă, la o pregătiresuficient

ă în domeniu pentru a con

ştientiza corect urm

ările exercit

ării dreptului sau obliga

ţiei

respective. Vizarea anumitor urmări prin exercitarea dreptului, adică numai a acelora care satisfac necesităţile

autorului dreptului şi neglijarea, acceptarea ori urmărirea conştientă, a celorlalte urmări dăunătoare pentruceilalţi, poate fi considerată „rea credinţă”16. Spre exemplu, în exercitarea dreptului la informare, unii

prezumitur) este presupunerea că orice persoană în ceea ce face este de bună credinţă până la proba contrarie; deci autorulfaptei nu este obligat să-şi probeze buna credinţă decât atunci când este acuzat de rea credinţă. Prin bună credinţă se înţelegeun grup de fapte psihologice determinate care alcătuiesc onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) prin care seurmăreşte intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la producerea de prejudicii, într-o activitate onestă, loială, cepresupune încredere reciprocă, inclusiv în cadrul credinţei eronate şi scuzabile. A se vedea Dimitrie Gherasim, Buna credinţă înraporturile juridice civile. Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 34.

16 Recent pentru a se preveni abuzul de drept al comerciantului fa ţă de consumator a fost adoptată Legea nr. 193/6.XI.2000privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. O clauză contractuală care nu a fostnegociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract,




ziarişti generalizează un fapt concret, lezând pe nedrept interesele celorlalţi. Astfel, prin titluri de articol ca:„Românii i-au speriat cu furturile pe germani”, „Jaful prin privatizare”, „Românul M.I. criminal în serie aomorât în Grecia un poliţist şi alţi civili”, pe lângă dezinformare s-au lezat interesele majorităţii românilorcare fiind în Germania nu au furat, precum şi ale unei categorii de funcţionari ai Fondului Proprietăţii deStat care au realizat privatizări corecte; iar în cazul lui M.I. s-a omis faptul că acesta provenea

dintr-un părinte fost cetăţean român, celălalt părinte fiind grec, iar el (M.I.) s-a născut, a crescut şi a fosteducat în Grecia, deci sub nici o formă nu era un produs al societăţii româneşti. Oare aceşti ziarişti nuputeau şi nu trebuiau să prevadă consecinţele negative, atât în interior cât şi în exterior, ale acesteimaniere de exercitare a dreptului la informare? Este adevărat că o astfel de ştire de senzaţie, exacerbată,a dus la mărirea tirajului, dar cu ce preţ pentru cetăţeanul român sau pentru ţar ă? Ce efect, aşa-ziscolateral, a avut în exterior, având în vedere că aceste ziare sunt în sistemul Internet? O astfel de situaţiear putea fi analizată sub aspectul abuzului de dreptul la informare, ce poate îmbr ăca aspecte dedezinformare.

Deci, abuzul de drept înseamnă exercitarea cu rea-credinţă a dreptului, fie în alte scopuri decâtcele avute în vedere prin norma juridică în care se recunoaşte şi reglementează dreptul respectiv, fie prinacceptarea unor urmări socialmente periculoase.17

Spre exemplu, reclamaţiile repetate şi neîntemeiate constituie un abuz de dreptul la petiţie sau dedreptul de acces liber la justiţie, prin care este şicanat atât cel reclamat, cât şi autorităţile judiciare.

În cazul dreptului la informaţie, pot apărea ca abuzuri de drept fapte cum sunt: publicarea repetată a unor articole cu date care astfel nu mai sunt informaţii fiind deja cunoscute, ci sunt de natur ă a “diminuaelectoratul” subiectului articolului, sau de a-l influenţa în deciziile ce urmează să le ia; prezentarea unorzvonuri ca fapte adevărate, f ăr ă a face un minim de verificări şi f ăr ă a ar ăta că sunt simple presupuneri;campaniile de presă organizate, pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare constituie, deasemenea, un abuz de drept, fapt pentru care sunt şi interzise18, imixtiunile presei în treburile celorlalteputeri prin substituire, pretinzând să se ia măsuri de genul: „Dejeu afar ă” (Dejeu-fostul ministru de interne)şi alte folosiri abuzive ale dreptului de informare.

Abuzul de drept procesual este o exercitare cu rea credinţă a unui drept prevăzut de lege a fiutilizat în procesul civil, administrativ sau penal, adică contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscutde lege. Un astfel de abuz de drept procesual se sanc ţionează, în principiu, cu obligarea la despăgubiri acelui vinovat de săvâr şirea lui; în cazurile anume prevăzute de lege, cel care a săvâr şit abuzul de drepteste sancţionat şi cu plata unei amenzi civile sau chiar penale. În cadrul abuzului de drept procesual, atragsancţiunea amenzii civile următoarele acte f ăcute cu rea credinţă de către una din păr ţile în proces:introducerea unei contestaţii cu scopul de a întârzia punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti,cererea de str ămutare a pricinii, cererea de recuzare, cererea de suspendare etc., toate f ăcute în modnejustificat, urmărindu-se în fapt tergiversarea judecăţii sau a executării sentinţei civile, şicanarea,r ăzbunarea etc.

Abuz de drept poate fi şi în domeniul legifer ării, adică atunci când Parlamentul sau Guvernulelaboreaz

ă o lege, respectiv o ordonan

ţă, contrare Constitu

ţiei. O astfel de lege sau ordonan

ţă sunt

declarate ca neconstituţionale de către Curtea Constituţională, autoritate autonomă împuternicită deConstituţie cu efectuarea justiţiei constituţionale.

creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şiobligaţiile păr ţilor. Aceasta poate apărea în cazul aşa ziselor contracte de adeziune în domeniul dreptului privat, existând risculprejudicierii unei păr ţi a contractului f ăr ă posibilitatea legală sau materială de reparare a pagubei suferite, de exemplumodificarea unilaterală de către bancă a dobânzii prevăzute în contractul de împrumut bancar, poate fi apreciată ca o clauză abuzivă.17 Potrivit art. 130 pct. 3 O.G. nr. 61/2003 privind colectarea creanţelor bugetare, când contestaţia la executarea silită a fost afost exercitată cu rea credinţă adică f ăr ă motiv temeinic şi legal în scop de tergiversare nejustificată a executării silitecontestatorul va fi obligat la plata unei amenzi de la 500.000 lei la 10.000.000.lei.

18 Potrivit art. 21 din Rezoluţia nr.1003/01.07.993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei adoptate prin Hotărârea nr.24/12 sept.1994 a Camerei Deputaţilor, se interzic campaniile ziaristice organizate pornind de la pozi ţii prestabilite şi intereseparticulare.




Fenomenul desemnat prin „abuz de drept” nu constă în existenţa abuzivă a dreptului, dreptul însine neputând fi abuziv, ci în exercitarea abuzivă sau neexercitarea lui în mod abuziv, în deturnareadreptului de la finalitatea socială pentru care a fost constituit şi garantat, cauzând astfel un prejudiciumaterial sau moral ori putându-se cauza un astfel de prejudiciu.

Sunt numeroase împrejur ări în care conduita abuzivă constă în neîndeplinirea unei obligaţii sau

chiar a unui drept, în modul de exercitare sau neexercitare a unor competenţe, funcţii sau puteri ori chiar înneglijarea unui simplu interes protejat de lege.Spre exemplu: pot fi abuzuri de drept efectuarea de către Garda Financiar ă a două sau mai multe

controale economice pe an la un agent economic, f ăr ă a avea la bază date sau sesizări că acesta încalcă legea; neexercitarea dreptului de a sancţiona o contravenţie constatată legal de agentul de circulaţie;oprirea f ăr ă motiv de către agentul de poliţie a conducătorului auto aflat în trafic; neeliberarea uneiautorizaţii solicitate în pofida faptului că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru autorizare etc.

Normele juridice, după obiect, subiect şi metodele de reglementare sunt sistematizate în ramuri aledreptului. O primă împăr ţire, aşa cum am ar ătat, o constituie delimitarea în drept public şi drept privat.




1.7. Dreptul constituţional

Cea mai importantă ramur ă a dreptului public o reprezintă dreptul constituţional care estefundamentul, temelia pentru celelalte ramuri de drept şi în general pentru toate normele juridice.

De fapt, dreptul constituţional este factorul structurant al întregului sistem de drept careguvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului, imprimând unanume conţinut şi o anumită direcţie. Aceasta este urmarea faptului că dreptul constituţional izvor ăştedin actul juridic şi politic fundamental al ţării - Constituţia, care într-un stat democratic exprimă cel mai fidelşi concis voinţa poporului suveran. Toate normele cuprinse în Constituţie abrogă, instituie ori modifică direct sau implicit normele cuprinse în celelalte acte normative, care includ normele juridice din celelalteramuri de drept.

Dreptul constituţional conţine totalitatea normelor juridice (prevăzute de Constituţie) după care seorganizează şi se guvernează un stat, precum şi reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aleomului.

Dreptul constituţional este acea ramur ă a dreptului unitar formată din normele juridice care

reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul, instaur ării, menţinerii şi exercităriistatale a puterii19. De aceea, aceste norme sunt esenţiale pentru societate, în ele se regăsesc principiiledreptului şi constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept. Deci, obiectul dreptului constituţional îlconstituie relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaur ării, menţinerii, exercitării şipredării puterii statale ca expresie a puterii poporului care evident includ recunoaşterea şi garantareadrepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Prin normele constituţionale se instituie ordinea constituţională care vizează structura statului,relaţiile dintre organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi oamenii obişnuiţi, partidelepolitice, alte organizaţii, forma de guvernământ şi orice altă relaţie fundamentală pentru stat şi drept

în general.Din ordinea constituţională izvor ăşte ordinea de drept în sensul că ordinea de drept este acea

ordine instituită prin totalitatea normelor juridice emise în baza şi conform Constituţiei20

.Ordinea constituţională este ordinea stabilită de Constituţie pe când ordinea de drept este ordineastabilită de toate celelalte legi emise în baza şi conform Constituţiei. Sfera ordinii de drept este mult maimare decât sfera ordinii constituţionale.

1.8. Ierarhia actelor juridice. Supremaţia Constituţiei

Potrivit art. 1. din Constituţie “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legiloreste obligatorie”.

Actele juridice sunt de două feluri: acte juridice normative şi acte juridice individuale. Prinefecte juridice în

ţelegem drepturi

şi obliga

ţii, a c

ăror respectare este asigurat

ă prin for

ţa de constrângere a

statului.Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii de efecte juridice, adică al naşterii,

modificării sau stingerii de raporturi juridice.Actele juridice normative se emit de organele împuternicite ale Statului şi sunt manifestări de

voinţă prin care se dispune cu privire la modul cum să se desf ăşoare anumite relaţii sociale, iar în cazulnerespectării acestei dispoziţii, sancţiunile ce se aplică, de către cine, cui şi în ce mod. Actele normative

într-un stat unitar se aplică, de regulă, pe întreg teritoriul şi la toţi subiecţii.

19 Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, pag. 19 Dreptul constituţional este acelacare formulează în principiu, organizează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări prin norme specificeadoptate de organul legiuitor.

20 Aristotel înţelegea prin Constituţie o anumită ordine care reglementează asocierea în interiorul unităţii politice, determinândmodul de distribuire a puterilor, precum şi finalitatea pe care o urmăreşte colectivitatea care se asociază în acest fel. Aristotel,Politica, Cartea a IV, cap. I, 128/A, p. 15.




Acte normative cu competenţă limitată de aplicare atât teritorială cât şi materială, emitConsiliile judeţene, Consiliile locale şi primăriile, respectiv cu putere numai pe teritoriul lor de competenţă şinumai în domeniile în care au fost împuterniciţi de lege. De exemplu, Legea 32/1968, privind regimulgeneral al contravenţiilor, stabileşte domeniile în care aceste autorităţi pot institui contravenţii şi sancţiunilecorespunzătoare acestora.

TEME PENTRU REFERAT:

- Structura normei juridice. Comparaţie între normele juridice şi normele morale.- Ierarhia normelor juridice. Supremaţia Constituţiei.- Comparaţie între dreptul public şi dreptul privat.- Locul şi rolul dreptului constituţional în sistemul dreptului.

BIBLIOGRAFIE

1. Prof. univ. dr. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii politice, EdituraEuropa-1966, p. 5-52

2. Prof. univ. dr. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii politice, EdituraActami, Bucureşti-1997, p. 11-17

3. Dr. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii politice, EdituraLumina Lex, Bucureşti-1997, p. 9-31

4. Conf. univ. dr. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public.Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 17-22




ANEXA 1

NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTScheme ajutătoare

Statul a creat dreptul. Dreptul limitează acţiunea Statului. Dreptul asigur ă libertatea prin instituirea responsabilităţii,pentru cei care o încalcă, responsabilităţi pe care Statul le transformă în r ăspundere, după caz.

- Obiectul dreptului: - normalizarea (reglementarea) relaţiilor sociale, prin intermediul normelor juridice.

- acţiunia) legătura între oameni - inacţiuni

- Relaţii sociale şi rapoarte juridice - acte şi fapte reglementate

b) subiecte -active-pasive

Relaţia socială este ipoteza normei juridice.

a) Ipoteză (relaţia socială) - subiect activ şi subiect pasiv- Normă juridică b) Dispoziţie - subiect activ şi subiect pasiv

c) Sancţiune - organul statului aplică sanctiunea subiectuluiactiv f ăcând dreptate subiectului pasiv şi societăţii

a) norme juridice - sancţiuni juridice - aplicate de Statb) norme morale - sancţiuni morale - aplicate de opinia publică

Norme: c) norme religioase - sancţiuni religioase - aplicate de „autorităţile” religioased) norme politice - sancţiuni politice - aplicate de autorităţile politice

Totalitatea normelor juridice alcătuiesc dreptul, ca sistem de norme juridice.

- dreptul constituţional- dreptul administrativ

a) dreptul public: - dreptul penal- dreptul procesual penal- dreptul internaţional public

Dreptul:

- dreptul civilb) dreptul privat: - dreptul comercial

- dreptul muncii- dreptul internaţional privat

a) dreptul obiectiv: - totalitatea normelor juridice, prevăzute de lege, care există şiDreptul: se exercită independent de voinţa individuală

b) dreptul subiectiv: - totalitatea drepturilor individului care se exercită cafacultăţi ale acestuia

a) dreptul pozitiv : - totalitatea normelor juridice scriseDreptul:

b) dreptul cutumiar: - totalitatea cutumelor, obiceiurile recunoscute canorme juridice




ANEXA 2

SCURTĂ COMPARAŢIE ÎNTRE DREPTUL PUBLIC ŞI DREPTUL PRIVAT

Comparaţie din punct de vedereal:

DREPTUL PUBLIC DREPTUL PRIVAT

- subiectelor - autorităţi publice- autorităţi publice + persoane fiziceşi juridice

- persoane fizice şi juridice private

- ce interes vizează - interesul public - interesul privat- caracterul actelor juridice - preponderent de autoritate - preponderent acte de gestiune,

contracte etc.- caracterul actelor juridice - de regulă publice - de regulă secrete

- caracterul efectelor juridice - preponderent normativ - preponderent individual- al aplicabilităţii - tuturor autorităţilor publice,persoanelor fizice şi juridice

- la două sau mai multe persoane(aplicabilitate restrânsă)

- opozabilităţi - erga omnes (tuturor) - numai persoanei sau persoanelorprevăzute în actul juridic

- obiectului reglementării - relaţiile din interiorul guvernării,inclusiv dintre guvernanţi şi guvernaţi

- relaţiile dintre persoanele private(fizice şi juridice)




ANEXA 3

SCHEMA COMPARATIVĂ ÎNTREDREPTUL CONSTITUŢIONAL, DREPTUL ADMINISTRATIV

ŞI DREPTUL PENAL

Din punct de vedere al subiectilor, obiectului reglementării şi mijloacelor de reglementare, normele juridice suntstructurate pe mai multe ramuri de drept, spre exemplu:

Comparaţie din punctde vedere al:

DREPTUL CONSTITU}IONAL DREPTUL ADMINISTRATIV DREPTUL PENAL

- obiectului - relaţiile fundamentale ce apar

în procesul instaur ării,menţinerii şi exercitării puteriistatale

- relaţiile ce se formează în

procesul de organizare aexecutării şi executarea înconcret a legii

- relaţiile de tragere la

r ăspundere penală acelor care au săvâr şitinfracţiuni

- subiecţilor - autorităţi constituţionale- cetăţeni- persoane particulare

- autorităţiadministrative- persoane fizice

- autorităţi judiciare şi- persoane fizice

- ce ordine vizează - ordinea constituţională - ordinea administrativă - o anumită componentă a ordiniide drept

- sancţiunilor - sancţiuni constituţionale - sancţiuni administrative - sancţiuni penale- normelor juridice - norme constituţionale - norme administrative - norme penale

Ordinea socială include:a) ordinea de dreptb) ordinea morală c) ordinea religioasă d) ordinea politică

Ordinea de drept în general include:a) ordinea constituţională b) ordinea de drept (în sens restrâns)

Ordinea constituţională include structura constituţională şi relaţiile dintre componentele acesteia,prevăzute în Constituţie.




ANEXA 4

IERARHIA ACTELOR JURIDICE

a) Constituţia - elaborată de Adunarea Constituantă şi votată prin referendum.

b) Legea de revizuire a Constituţiei, votată de 2/3 din Parlament şi referendum.

c) Legea organică emisă de Parlament (votată cu majoritate calificată, adică jumătate plus unudin numărul total al parlamentarilor).

d) Legea ordinar ă emisă de Parlament (votată cu jumătate plus unu dintreparlamentarii prezenţi – majoritate simplă)

e) Ordonanţa de urgentă - emisă de Guvern

f) Ordonanţa ordinar ă - emisă de Guvern

g) Hotărârile Guvernului - emise de Guvern

h) Ordine şi instrucţiuni - emise de miniştri

i) Ordine - emise de prefecţi

j) Hotărâri şi decizii - emise de Consiliile judeţene şi locale, primari

Ierarhia actelor juridice presupune:

- toate actele juridice trebuie să izvorască din Constituţie, iar actul juridic inferior trebuie să fieconform actelor superioare.

- puterea unui act normativ este dată de rangul autorităţii emitente în structura acestor organe,precum şi de puterea de reprezentare.

- orice modificare a actelor juridice superioare afectează implicit orice act juridic normativ inferiorcare ar deveni contrar.

- Ordonanţele Guvernului prin care se modifică o lege, se emit în regimul delegării date deParlament prin legea de abilitare, delegare care este provizorie până ce ordonanţa este aprobată sau nu de

Parlament.- Ordonanţele de urgenţă sunt excepţii ce pot fi adoptate f ăr ă nici o abilitare expresă, numai în

cazuri urgente a căror reglementare nu poate fi amânată şi cu obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.- Ordonanţele obişnuite ale Guvernului se emit numai în limitele legii de abilitare dată de

Parlament şi numai pe timpul vacanţei parlamentare.




ANEXA 5

ORGANELE STATULUI, ACTELE PE CARE LE EMITŞI COMPETENŢA ACESTORA

Competenţa de aplicareStructura organelorstatului

Acte normative carele emit Teritorială Materială Personală

AdunareaConstituantă

Constituţie pe toată ţara orice domeniu oricepersoană

Parlament Legea de revizuire

Legea organică

Legea ordinar ă

pe toată ţara

- în domeniul legiiorganice- în alte domenii decâtcele rezervate

Constituţiei şi legiiorganice

oricepersoană

Guvern Ordonanţa de urgenţă

Ordonanţă

Hotărâri

pe toată ţara

- în domeniul legiiorganice şi al legiiordinare- numai în domeniul legiiordinare şi înlimita fixată de Parlamentprin legea de abilitare;- numai în aplicarea legii

oricepersoană

Ministere Ordine şi instrucţiuni

pe toată ţara

- numai în domeniul

ministerului respectiv

orice

persoană Prefecţi Ordine în judeţul respectiv în domeniul prev. de lege orice

persoană Consilii judeţene şi

locale, primăriiHotărâriDecizii

pe judeţ, oraş, comună,potrivit competenţeiteritoriale

- numai în domeniulstabilit în modexpres de lege

oricepersoană



Principiul separaţ iei puterilor, al egalit ăţ ii, cooper ării şi controlul reciproc al acestora34

1. Popor înseamnă, literalmente, toată lumea;2. Popor înseamnă o parte majoritar ă indeterminată; marea parte a mulţimii;3. Popor înseamnă clasele inferioare;4. Popor ca entitate indivizibilă, ca întreg organic;5. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii absolute;

6. Popor ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii limitate.Credem că ceea ce interesează în primul rând, respectiv modul de exprimare a voinţeipoporului pentru satisfacerea intereselor publice, ar trebui avut în vedere la clarificarea accepţiunii depopor. Ideal ar fi ca prin popor să se înţeleagă toată lumea dar, cel puţin pentru mult timp, va fi foarte greusă se opereze cu această accepţiune.

Satisfacerea intereselor întregului popor pare o utopie având în vedere multitudinea şi diversitateaacestora precum şi a căilor şi metodelor de realizare. De aceea, se lucrează cu conceptul de interesegenerale, noţiune care presupune interesele esenţiale, importante pentru toţi, ceea ce nu înseamnă că se satisfac în totalitate interesele tuturor, chiar dacă unii le consider ă esenţiale numai pentru ei. Deci, estedificil să stabilim ce este esenţial pentru toţi şi cum se exprimă aceasta în voinţa poporului, ori cum aflămvoinţa reală a poporului.Potrivit art. 21 pct.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „Voinţa

poporului este baza puterii de stat, această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuiesă aibă loc periodic prin sufragiu universal, egal,şi prin vot secret sau după o procedur ă echivalentă care să asigure libertatea votului.” Practica a demonstrat că aceasta o pot hotărî cei mai mulţi plecând de lamajoritatea simplă, până la limita maximă-întregul popor . În viaţă pot apărea diferenţe între opiniilemajorităţii simple şi ale majorităţii calificate în stabilirea şi definirea intereselor generale ale societăţii. Înastfel de situaţii socotim că opinia majorităţii calificative este mai aproape de voinţa poporului dacă aceasta ia în considerare şi drepturile minorităţii28. În anumite situaţii majoritatea simplă hotăr ăşte, daraceasta numai în limitele şi domeniile stabilite conform voinţei exprimate prin referendumul popular , câtşi prin reprezentanţii societăţii din Adunarea Constituantă atunci când aprobă Constituţia. De exemplu, olege ordinar ă poate fi aprobată în Parlament de majoritatea simplă a parlamentarilor, dar aceasta se face înbaza unei Constituţii, votată de o majoritate calificată şi prin referendumul popular. Chiar statul şi putereasa, inclusiv dimensiunile acesteia, trebuie să î şi aibă sorgintea în Constituţia votată atât de AdunareaConstituantă, cât şi prin referendumul popular.

Noţiunea de „stat”, aşa cum am văzut, cunoaşte două accepţiuni: Într-o accepţiune mai mult politică29, sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente

distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale (de fapt statul în accepţiunea strict juridică). În accepţiunea aceasta, statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia,resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă,prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul. Aceastaeste accepţiunea strict juridică într-un stat democratic. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament nepermite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea30 deţin puterea politică. Pentru a putea exercitaaceast

ă putere, poporul creeaz

ă statul, ca ansamblu sistematizat de organe de stat legiuitoare,

administrative, judecătoreşti, de armată şi poliţie etc., deseori denumite autorităţi statale (publice). Statuleste deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuare -organizarea statală a puterii poporului. Puterea statală nu se confundă cu puterea politică.

Ca tr ăsături generale ale puterii de stat reţinem:1) caracterul de putere;

28 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 1829 "Termenul politică are multiple sensuri definite prin dicţionare. În sensul care ne interesează, politica este o formă deactivitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupări sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şiacestea, în lupta pentru putere. Principala sfer ă a politicii o constituie participarea la guvernare, determinând formele funcţiilor şiconţinutul acestora, precum şi exigenţele politicii care se reflectă puternic în stat şi drept." I. Muraru. Drept Constituţional şi

Instituţii Politice. Editura Actami. Bucureşti,1997, p.1430 Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritar ă formează o singur ă naţiune. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba,religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale comune în situaţia geografică.



Principiul separaţ iei puterilor, al egalit ăţ ii, cooper ării şi controlul reciproc al acestora 35

2) putere de constrângere;3) putere socială;4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat;5) caracterul organizat;6) suveranitatea.

1. Caracterul de putere Acest caracter general al puterii de stat, care exprimă „genul proxim” în definirea puterii de stat,

constă în aceea că puterea este o potenţă efectivă, o capacitate de a exprima şi realiza voinţa cavoinţă obligatorie pentru întreaga societate. Dar pentru a defini puterea de stat sunt necesare şi alteelemente, respectiv cele care o diferenţiază de alte puteri şi care reprezintă aşa numita „diferenţă specifică”.

2. Puterea de stat este o putere de constrângere31 Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul că este o

putere de constrângere. În realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace,inclusiv for ţa de constrângere legală, denumită şi „constrângerea de stat”, împotriva celor care nu se

conformează legii. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere, ca putere de stat, deoarece înmomentul în care dispare constrângerea statală dispare chiar statul. Acesta (elementul constrângerii)deosebeşte puterea de stat de puterea socială existentă în comuna primitivă, care era o putereobştească şi se baza pe convingere, pe înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor luate. De asemenea, eldeosebeşte puterea de stat de alte puteri sau activităţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale (partidepolitice, diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice putere de stat este o putere deconstrângere, contrângerea de stat fiind una din „tr ăsăturile esenţiale ale oricărei puteri de stat”.Dar constrângerea de stat trebuie folosită doar în ultimă instanţă32, adică atunci când voinţa de statexprimată prin lege nu este respectată de bună voie. Constrângerea de stat se realizează printr-o for ţă instituţionalizată, care trebuie să funcţionează numai în baza şi în limitele legii, adică numai încazurile şi condiţiile prevăzute de lege după proceduri stricte şi numai prin organele abilitate delege. În cazul când constrângerea de stat este folosită în afara legii, este necesar ă tragerea la r ăspunderecivilă, administrativă sau penală după caz, atât a funcţionarului public vinovat, cât şi a autorităţii publice încauză.

3. Caracterul social al puterii statalePuterea de stat are evident un caracter social întrucât ea se manifestă într-un mediu social.

Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată statal aapărut ca putere a unor for ţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejareaintereselor acestora faţă de alte grupuri, clase sociale, persoane. Drumul parcurs în organizarea statală aputerii de la despotism până la statul de drept şi democratic se analizează şi se explică în raport tocmai cucaracterul social al puterii.

4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernaţilor 33 ca voinţă general-obligatorie. Această tr ăsătur ă exprimă raţiunea de a fi a puterii organizată statal. Trebuie subliniatcă voinţa indivizilor, a grupurilor sociale, a poporului, a naţiunii (depinde de sfera ce o dăm noţiunii

31 În dicţionarul de neologisme termenul "constrângere" este definit ca "acţiunea" de constrângere şi rezultatul ei, for ţare, iarverbul "a constrânge" este definit astfel: "a sili, a obliga (pe cineva) să facă ceva, a for ţa". Florin Marcu şi Constantin Mâneca.Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1978, p. 256.32 Într-un stat democratic normele juridice, de regulă, se respectă de bună voie, deoarece acestea exprimă voinţa poporului şisunt un rezultat al necesităţilor sociale, economice, politice la momentul respectiv. Atunci când normele juridice nu mai exprimă voinţa poporului sau nu mai corespund necesităţilor actuale, creşte frecvenţa încălcării lor, impunându-se modificarea, abrogareasau incriminarea acestora.

33 Într-un stat democratic guvernanţii sunt reprezentanţii poporului, iar prin lege şi programele lor expuse în campaniileelectorale, aceştia au fost mandataţi cu privire la interesele generale de satisf ăcut şi mijloacele de folosit în acest scop, adică dea exprima voinţa guvernaţilor.




„guvernaţilor”) exprimată prin lege, nu este suma aritmetică a voinţei membrilor, grupurilor sau claselorsociale. În lege trebuie să se exprime interesele fundamentale, precum şi celelalte care au caractergeneral pentru categoria guvernaţilor. Raportul lege-voinţă reală a poporului este în strânsă legătur ă cucaracterul democratic al statului. Ca atare, nu întotdeauna legea exprimă voinţa poporului, cum ar fi dincauza unor alegeri incorecte sau din cauza îndepărtării guvernanţilor de la ceea ce au promis când au fost

aleşi etc. În caracterizarea puterii se vorbeşte de legalitatea puterii, precum şi de legitimitatea puterii,sintagme cu conţinutul diferit.

Astfel, prin legalitatea puterii înţelegem câştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii în limiteleConstituţiei şi a legilor date în baza acesteia. Pe de altă parte, prin legitimitatea puterii înţelegemcâştigarea, exercitarea şi menţinerea puterii, pe baza Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia,Constituţie şi legi care exprimă voinţa reală a poporului. Când Constituţia şi legile nu mai corespundvoinţei reale a poporului, atunci puterea care le respectă este legală, dar nu mai este legitimă. În astfelde situaţii puterea trebuie să actualizeze Constituţia şi legile conform voinţei poporului.

5. Caracterul organizat al puterii statale.Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism

sau a unor autorităţi investite cu „puteri” exprimate în competenţe organizate într-o ierarhie specială, darşi pe orizontală. Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea puterii statale pe principiulsepar ării, egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al puterilor în stat prezintă incontestabileavantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate structurilor acestuia (autorităţii publice, funcţionariipublici, demnitari publici, instituţii publice etc.).

6. Suveranitatea puterii de stat.Este o altă tr ăsătur ă a puterii organizate statal, respectiv supremaţia şi independenţa puterii în

exprimarea şi realizarea voinţei guvernaţilor ca voinţă de stat. Această tr ăsătur ă se analizează subdenumirea de suveranitate de stat34 pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitateanaţională.

2.2. Despre autolimitarea puterii. Limitarea prin Constituţie a puterii autorităţilor

Viaţa în stat s-a f ăcut posibilă prin sacrificiul libertăţii neţărmurite a fiecărui individ, pentru caastfel să poată fi asigurat exerciţiul libertăţilor inerente vieţii35. Atunci când este vorba de „mulţi” şi detoţi, puterea şi libertatea nu se pot exersa şi deci realiza, decât dacă se autoîngr ădesc. Faptul de a hotărî

în privinţa multora (a tuturor) este mai întâi rezultatul delegării de către aceştia a unei păr ţi a libertăţii lor;eu şi ceilalţi asemenea mie am hotărât liber ca altcineva (puterea) să hotărască pentru noi. Dar, dacă esteo delegare par ţială a libertăţii noastre f ăcută puterii, atunci aceasta trebuie să se exercite numai înlimitele înf ăptuirii şi dezvoltării libertăţii noastre. Depăşirea acestor limite impune responsabilităţi acceptate de puterea care se respectă36.

Puterea reglementează relaţiile sociale pentru a guverna în realizarea drepturilor şi libertăţilor 37.Aceasta se face în raport de interesele care se vizează a fi realizate. De aceea, de multe ori individul

34 Vezi infra p. 51.35 Paul Negulescu. Tratat de Drept Public. Casa Şcoalelor, 1942, p. 7536 Gabriel Liiceanu. Despre limită. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 104-111 şi 12437 Tratând raportul putere-dreptate, un filozof francez ar ăta "Drept este ca ceea ce este drept să fie urmat, necesar este ca ceeace e mai puternic să fie ascultat. Dreptatea f ăr ă putere este neputincioasă; puterea f ăr ă dreptate este tiranică. Dreptateaf ăr ă putere este contestată, fiindcă există totdeauna r ăuvoitori; puterea f ăr ă dreptate este învinuită. Aşadar, puterea şi dreptateatrebuie aşezate laolaltă şi pentru aceasta trebuie f ăcut astfel încât ceea ce e drept să fie puternic sau ceea ce e puternic să fiedrept. Dreptatea poate fi discutată, puterea este uşor de recunoscut şi nu se discută. Aşa se face că dreptatea n-a putut căpăta

putere, pentru că puterea a combătut dreptatea, afirmând că este nedreaptă şi că ea este cea care e dreaptă. Încât neputândface să fie puternic ceea ce este drept, am f ăcut să fie drept ceea ce este puternic." Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Univers, 1978,p. 69, citat de Mihai Runcan în Introducere în etica şi legislaţia presei, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p. 46.




copleşit, de exemplu, de variatele imixtiuni şi controale din partea puterii, este îndreptăţit să se întrebe dacă nu cumva puterea are limite şi responsabilităţi, şi dacă da, care sunt acestea?

Orice lucru, proces, fenomen, structur ă, sistem scăpat de sub control sau autocontroldistruge sau se autodistruge38.

Istoria a demonstrat că o putere nelimitată iese din slujba celor care au creat-o, putând

acţiona chiar în deserviciul acestora. Simpla limitare a puterii, f ăr ă instituirea şi înf ăptuirearesponsabilităţii pentru depăşirea limitelor acesteia, este o utopie, iar administraţia acesteia se întoarcecontra celor care au înfiinţat-o.

În concepţia antică, puterea era fundamental totalitar ă sub toate cele trei forme: ca funcţie, organ şivoinţă. Tomismul, f ăcând distincţie între „legea eternă” şi „legea umană”, are meritul de a oferi un „pretext”pentru limitarea puterii, indiferent de formele de exercitare ale acesteia. Astfel, formula biblică „Dă-iCezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” fondează ideea limitării puterii şiinstituirea responsabilităţii pentru depăşirea acestor limite, idei care s-au materializat pentru prima dată înobiceiuri şi apoi în legi. Dacă anterior suveranul putea să facă şi să desfacă legi după bunul său plac, prinadoptarea principiului „princeps legibus tenetur”, acesta este ţinut să respecte dreptul, chiar dacă iniţial eravorba numai de dreptul natural nu şi de dreptul cetăţii, dreptul civil.

Apariţia Constituţiei ca „lege fundamentală a Statului”, a consacrat principiul autolimităriiputerilor statului, în sensul că puterea acestuia trebuie să se exercite în limitele prevăzute deConstituţie deci, f ăr ă a-şi încălca propriile legi, iar încălcarea acestora să atragă responsabilitatea juridică a autorităţii publice şi funcţionarilor săi. Ba mai mult, în Franţa, Constituţia din 1789 introduce pentru primadată posibilitatea de control a constituţionalităţii legilor deci, posibilitatea de control judecătoresc asupraputerii legislative în activitatea de elaborare a legii care trebuie să fie totdeauna conformă cu Constituţia39.Controlul constituţionalităţii legilor vizează împiedicarea legiuitorului de a face legi după bunul plac,deci limitează legiferarea la principiile constituţionale. Astfel se scot în afara Constituţiei tendinţele de

însuşire a puterii exprimate plastic prin „L'Etat c' est moi.” În Anglia, spre deosebire de Franţa, parlamentul şi regele nu puteau să creeze dreptul, ci doar să

descopere şi să exprime regulile acestuia. Common Law stătea la baza dreptului, iar legiuitorul nu puteaacţiona contrar spiritului acestuia. Revoluţia din 1688 a marcat un triumf al „suprema ţiei parlamentului”,excluzându-se orice control judecătoresc asupra validităţii legilor 40.

Cu toate acestea, în coloniile engleze inclusiv America de Nord, judecătorii şi-au asumat „un dreptde control” prin ignorarea legilor locale când ele nu erau conforme cu dreptul englez, fapt consacrat în anul1803 în „principiul considerat esenţial în toate constituţiile scrise, că o lege incompatibilă cu Constituţiaeste nulă şi că instanţele, ca şi celelalte organe ale puterii, trebuie să asigure efectele Constituţiei”.

Istoria a dovedit că autolimitarea puterilor statului, f ăr ă instituirea responsabilităţii pentru încălcarea acestor limite, este insuficientă în asigurarea drepturilor omului contra tendinţelordespotice sau a abuzurilor autorităţii, fie ea şi judecătorească. O serie de constituţii şi documenteinternaţionale au consfinţit şi garantat drepturile oamenilor ca fiind sacre de-a pururi şi nici un ordin impusde tiranie sau de o putere arbitrar

ă nu poate avea destul

ă autoritate pentru a le aboli41. Garantarea

drepturilor omului este dată de consacrarea lor prin lege şi instituirea domniei legii faţă de oriceautoritate, deziderat ce nu se poate realiza f ăr ă existenţa responsabilităţii autorităţii publice afuncţionarului sau a demnitarului public. Deci, orice hotărâre judecătorească sau act al unei alte autorităţipublice prin care se încalcă, ilegal, drepturile unei persoane trebuie desfiinţată, atr ăgând r ăspunderile

juridice corespunzătoare, evident numai pe baza unei proceduri prevăzute de lege. Căci, numai oguvernare prin lege este esenţa libertăţii, arată Montesquieu.

38 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, 2000, p. 18-29.39 A.V. Dicey a scris: "Bastilia era semnul vizibil al puterii f ăr ă lege. Căderea ei a fost simţită cu adevărat ca prevestind pentru

restul Europei, acea supremaţie a dreptului ce exista deja în Anglia." A.V.Dicey, Constitution. Londra 1984, p. 177.40 Prof. dr. I.Deleanu, Justiţia Constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 19.41 David Hume, citat de Adrian-Paul Iliescu în Limitele puterii, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p.31.




2.3. Principiul separ ării puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc alacestora.

De-a lungul evoluţiei dreptului s-au cristalizat o serie de principii, adică idei de bază generalvalabile ce se regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului. Dintre principiile menite

să asigure drepturile omului prin limitarea puterii autorităţii şi funcţionarilor publici, precum şi prevenireaexercitării abuzive a acesteia, voi reaminti doar câteva: principiul separaţiei puterilor, al echilibrului,cooper ării şi controlului reciproc al acestora; toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, f ăr ă deosebire,la o protecţie egală a legii; dreptul fiecăruia de a se adresa în mod efectiv instanţelor judiciare competente,

împotriva acelora care îi violează drepturile şi libertăţile recunoscute prin Constituţie sau alte legi; nimeninu poate fi arestat, deţinut sau exilat, în mod arbitrar; impar ţialitatea şi independenţa justiţiei; prezumţia denevinovăţie; garantarea dreptului la apărare; neretroactivitatea legii şi aplicarea legii penale mai blândepentru individ; principiul legalităţii; principiul garantării dreptului fiecărei persoane vătămate de o autoritatepublică; principiul responsabilităţii puterilor statului şi funcţionarilor publici; exercitarea drepturilor şilibertăţilor poate fi îngr ădită numai de lege şi numai „în scopul exclusiv al asigur ării recunoaşterii şirespectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi” în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordiniipublice şi bunăstării într-o societate democratică; principiul supremaţiei Constituţiei. Aceste principii nu facaltceva decât să continue limitarea puterilor statului în raport cu individul pentru care au fost separate şi organizate în aşa fel încât să se poată controla şi limita reciproc, înlăturându-se astfel posibilitateacăderii vreuneia din acestea în absolutism, iar a statului în anarhie.

Montesquieu afirma că orice om care ar deţine întreaga putere într-un stat (legislativă,executivă şi judecătorească) ar fi tentat să abuzeze de ea42, de unde şi concluzia că divizarea acesteia înpăr ţi ce cooperează, dar se şi controlează reciproc este de natur ă a asigura echilibrul şi stabilitateaputerilor şi, în mod deosebit, folosirea non-abuzivă a acestora.

Principiul separaţiei puterilor a fost proclamat de Revoluţia franceză pentru a pune capătabsolutismului când o singur ă persoană concentra toată puterea în stat, adică puterea de a face legi, de

a le executa precum şi de a judeca atunci când sunt încălcate. Este cunoscută expresia monarhului „L'Etatc'est moi”, sintagmă care exprimă cel mai bine concepţia cu privire la putere, dominantă până la Revoluţiafranceză. Separarea puterii în putere legislativă, executivă şi judecătorească, a fost un progres pentruvremea aceea, fiecare din cele trei mari puteri trebuind să fie deţinute şi exercitate de structuri diferite. Darlimitarea acestui principiu numai la separarea puterilor, în cele trei puteri, este periculoasă pentru că poateduce la anarhie. Astfel, din păcate, imediat după Revoluţia din 1789, în Franţa acest principiu a fost iniţial„folosit mai ales pentru a proteja autorităţile administrative de orice ingerinţă a tribunalelor”, întărindu-se înloc să se limiteze puterea executivă de către puterea judecătorească. Aceasta a fost posibilă ca urmare a

înfiinţării unor structuri hibrid, administrativ-judecătoreşti, care soluţionau exclusiv conflictele dintre autorităţişi individ în locul autorităţilor judecătoreşti.

La germani, dezvoltarea concepţiei de Reichsstaat este rezultatul direct al vechiului ideal al

supremaţiei dreptului, prin care trebuia limitat nu un monarh sau un for legislativ, ci un complicat aparatadministrativ43.James Madison ar ăta că „acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească - în

aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate ficonsiderată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a tiraniei”.

Simpla separare a puterilor a ridicat o serie de probleme în practică, astfel:- disputarea între acestea a supremaţiei, ori tendinţa de exercitare f ăr ă limite a puterii ce o deţin;- lipsa de cooperare între puteri, care poate provoca reciproc greutăţi şi piedici etc.;- necunoaşterea reciprocă a activităţii lor , lipsa de control reciproc limitat între acestea, izolarea

acestora cu efecte negative pentru realizarea scopului lor, care duc la: paralelism, imixtiuni,disfuncţionalităţi, măsuri în contratimp, oportunităţi diferite, ineficienţă etc.

42 Marian Enache. Câteva consideraţii în legătur ă cu puterea executivă, concept şi funcţionare, în revista Dreptul nr. 9/1997, p.3.43 Friedrich A. Hayik. Constituţia Libertăţii, Institutul European, 1998, p.221




„Puterile nu sunt şi nu trebuie să fie izolate. La aceasta s-ar opune, însăşi ideea suveranităţiicare este unică şi indivizibilă, iar în practică s-ar ajunge la nesfâr şite conflicte. Guvernate de ideeaegalităţii între ele, puterile trebuie să colaboreze şi să se controleze reciproc, stabilind ointerdependenţă complexă între ele. Cu acest chip se împiedică abuzurile, se înlătur ă conflictele şi seajunge la unitatea cu care trebuie să se exercite suveranitatea naţională. Tocmai în realizarea acestei

unităţi stă meritul alcătuitorilor noii Constituţii, care va trebui să cuprindă principiul separaţiei puterilor 44”. În consecinţă, principiul separaţiei puterilor a fost perfecţionat în scopul unei funcţionări eficiente aacestora în realizarea menirii lor. Astfel, la principiul separ ării puterilor s-a adăugat sintagma „al egalităţiiacestora”, care înseamnă că nici una nu trebuie să domine pe alta şi nici una nu se subordonează alteia.Regula egalităţii puterilor presupune:

- toate puterile sunt egale, principiu consacrat constituţional;- toate puterile se subordonează numai Constituţiei şi legilor date în baza acesteia (principiul

domniei legii); spre exemplu, Parlamentul nu poate să elaboreze o lege contrar ă Constituţiei; nueste indicat ca puterile separate să funcţioneze pe principiul piramidei;

- faptul că legile elaborate de Parlament sunt obligatorii pentru celelalte puteri nu înseamnă că acesta este superior celorlalte puteri constituite în stat. Ba mai mult, nu toate legile elaborate de

Parlament trebuiesc executate orbeşte de celelalte puteri. Astfel, în cazul legilor date deParlament prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale, cei interesaţi pot obţine, după anumiteproceduri prevăzute de lege, declararea lor ca neconstituţionale şi deci, acestea nu mai potproduce efecte juridice.

A acorda o putere mai mare uneia din cele trei puteri presupune predispoziţia la abuz de putere din partea acesteia şi chiar disfuncţionalităţi în structurile statului. Potrivit Constituţiei din 1965, s-a apreciatcă puterea legislativă era putere supremă în stat şi ca atare, celelalte puteri nu o puteau controla, fiindsubordonate acesteia, împrejurare care a avut unele implicaţii negative.

Ca urmare, în acea perioadă nu se putea vorbi de un contencios administrativ şi constituţional încazul unor abuzuri. Dar simpla separare a puterilor, precum şi egalitatea acestora nu sunt suficiente pentrua asigura buna funcţionare a lor în special, şi a statului în general. Faptul că puterile sunt ale unei entităţi,statul, presupune organizarea lor într-un sistem, un angrenaj care trebuie să funcţioneze eficient învederea realizării scopului unic al statului, scop stabilit de popor. Aceasta înseamnă că între puteri nutrebuie să fie izolare, dezinteres, necunoaştere, ci intercondiţionare, conjugare a activităţilor,cunoaştere reciprocă a scopurilor mediate, într-un cuvânt cooperare. Astfel, regula cooper ării puterilor presupune:

- subordonarea scopurilor fiecăreia scopului comun care uneşte puterile în stat, statul fiindsuveran şi indivizibil;

- cooperarea obligatorie a puterilor în limitele Constituţiei şi legilor date în baza acesteia;- desf ăşurarea activităţilor cu bună credinţă şi fidelitate faţă de ţar ă.Astfel, s-a ajuns la formularea principiului separaţiei puterilor, al egalităţii şi cooper ării

acestora.Dar viaţa a demonstrat că acest principiu trebuie perfecţionat în sensul introducerii şi a regulii

privind „controlul reciproc al acestora.”Această regulă presupune că prin Constituţie trebuie să se prevadă proceduri precise şi

instituţii publice pe baza cărora puterile să se controleze reciproc sub aspectul respectăriiConstituţiei şi a legilor emise în baza acesteia.

Cu privire la controlul reciproc al puterilor în S.U.A., Alexis de Tocqueville ar ăta: „Pacea,prosperitatea, însăşi existenţa uniunii, stau neîncetat în mâna celor şapte judecători federali (CurteaSupremă a S.U.A.). Făr ă ei, Constituţia este liter ă moartă; la ei apelează puterea executivă pentru a rezistapresiunilor corpului legislativ; legislativul pentru a se apăra de iniţiativele puterii executive; Uniunea pentru

44 Andrei Rădulescu. Marea Constituţie a României, Bucureşti, 1922, p. 199




a se impune în fata statelor; statele pentru a respinge pretenţiile excesive ale Uniunii; interesul public-contra interesului privat; spiritul conservator contra instabilităţii democratice45 etc.

Controlul reciproc al puterilor presupune:- căi de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, poate acţiona în judecată o altă

putere sau structur ă a acesteia atunci când aceasta abuzează, încălcând legea;

- alegerea ori numirea funcţionarilor unei puteri de către o altă putere, ori prin cooperare întreputeri;- dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor unei puteri de o altă putere, în condiţiile

legii (de regulă cu cooperarea unei alte puteri, pentru a se putea controla);- avizul sau acordul reciproc în exercitarea puterilor; de exemplu unele acte din activitatea de

reglementare separată a Camerelor Parlamentului, sunt urmate de mediere, conform legii, atuncicând acestea difer ă etc., deci Camerele Parlamentului se controlează reciproc cooperând.

Ca urmare, reglementarea şi funcţionarea puterilor statului, conform principiului separ ării,egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora, este o garanţie a realizării interesuluigeneral în condiţiile legii, şi respectiv al exercitării nonabuzive a puterii.

2.4. Principiul separ ării puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc alacestora prevăzut în Constituţia României din anul 1991

Constituţiile moderne, inclusiv a României (1991), în scopul unei autolimitări eficiente a puterii îngeneral, au depăşit faza separaţiei puterilor numai în trei componente esenţiale (legislativă, executivă şi

judecătorească). În art. 1 pct. 4 din Constituţia revizuită se dispune că: „Statul se organizează potrivitprincipiului separaţiei şi echilibrului puterilor -legislativă, executivă, şi judecătorească- în cadruldemocraţiei constituţionale.” Totuşi potrivit Constituţiei pe lângă cele trei puteri în ţara noastr ă suntorganizate şi funcţionează o serie de autorităţi publice care nu sunt subordonate nici uneia din celetrei puteri clasice şi nici incluse în acestea, respectiv: Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, Curtea

de Conturi, Banca Naţională a României etc.46 De asemeni, puterea legislativă este „împăr ţită” între celedouă camere ale Parlamentului respectiv, Senatul şi Camera Deputaţilor care la rândul lor cooperează şise controlează reciproc. Astfel, nici o lege nu poate intra în vigoare f ăr ă să fie votată în aceeaşi redactarede cele două camere. În caz de divergenţă între normele votate de Senat şi cele votate de CameraDeputaţilor se aplică procedura medierii. De asemenea, aceasta rezultă şi din relaţiile instituite întrecelelalte instituţii politice. Astfel, Preşedintele numeşte primul ministru şi Guvernul, care se confirmă deParlament, iar Guvernul organizează şi conduce alegerile pentru Preşedinte şi Parlament. DecretelePreşedintelui nu produc efecte juridice dacă nu sunt contrasemnate de Primul-ministru. Potrivit art. 85 dinConstituţia revizuită dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia Guvernului,preşedintele României va putea revoca şi numi pe unii membri ai Guvernului numai pe baza aprobăriiParlamentului acordată la propunerea primului-ministru. Preşedintele are dreptul să cear ă urmărirea penală

a membrilor Guvernului, să-i suspende sau să-i revoce, însă numai la propunerea primului ministru.Preşedintele României numeşte magistraţii care fac parte din puterea judecătorească, însă la propunereaConsiliului Suprem al Magistraturii. Puterea judecătorească poate să anuleze hotărârile Guvernului şi să sesizeze Curtea Constituţională pentru a declara ca neconstituţionale legile date de Parlament sauordonanţele emise de Guvern cu încălcarea Constituţiei.

În Constituţia României sunt şi alte atribuţii ale instituţiilor puterii prin care se reglementează relaţiile de cooperare şi control reciproc ale acestora.

45 Alexis de Tocqueville. Despre democraţie în America, Editura Humanitas, 1995, p. 207. În prezent Curtea Supremă a S.U.A.este formată din nouă judecatori, numiţi de Preşedintele S.U.A.

46 Totuşi în comentariile f ăcute pe marginea art. 58 din Constituţia nerevizuită a României se afirmă că: "în cadrul celor trei puteriexistă autorităţi publice distincte, fiecare fiind separată de cealaltă". A se vedea N. Constantinescu şi colectiv, ConstituţiaRomâniei comentată şi adnotată, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p.135.




Potrivit Constituţiei României nici una dintre puteri sau instituţii ale puterii nu este mai maredecât alta. Spre exemplu, Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte în anumite condiţii şi după o anumită procedur ă, iar Parlamentul în condiţiile legii îl poate suspenda pe Preşedinte, dar care este demis de poporprin referendum.

O astfel de reglementare modernă, prin încredinţarea atributelor puterii la mai mult de trei autorităţi

independente din care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate numai dispoziţiilorConstituţionale, este un pas înainte spre democraţie, constituind un factor de prevenire a tendinţelor de însuşire a puterii de către o persoană sau un grup ori chiar de o categorie socială.

De la regula controlului reciproc au fost şi încă mai sunt excepţii obiective sau unele chiarsubiective, cu implicaţii negative asupra exercitării puterii.

Astfel, au fost cazuri când modul concret de efectuare a controlului între diferite instituţii nu a fostreglementat prin lege datorită aglomer ării Parlamentului cu proiecte de legi mai mult sau mai puţinnecesare etapei respective. De exemplu, legea de organizare judecătorească a apărut în anul 1992, ori dela apariţia Constituţiei(1991) şi până 1992, controlul judecătorilor nu a fost reglementat. Instituţia AvocatulPoporului a fost înfiinţată şi reglementată în 1997 şi deci, controlul pe care aceasta îl exercita asupraautorităţilor administrative în relaţia cu individul nu a funcţionat timp de 6 ani. Pe de altă parte, au existat

tendinţe, unele reuşite, de a sustrage controlului anumite structuri ale puterii sau categorii de func ţionari,prin sistemul privilegilor instituit pur şi simplu prin lege, ori ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului47.

Astfel, prin Ordonanţa nr. 88/1997 a Guvernului României, Fondul Proprietăţii de Stat a fost practicscos de sub controlul Cur ţii de Conturi în ceea ce priveşte activitatea de privatizare inclusiv a oricărui altorgan de control de specialitate, financiar, contabil, economic. Prin H.G. nr. 220/1992 şi Legea nr. 74/1995,s-a dispus că medicii din Serviciul public nu sunt funcţionari publici. O astfel de dispoziţie era de natur ă a-iscoate pe aceştia de sub incidenţa rigorilor responsabilităţii juridice a funcţionarului public şi, în moddeosebit, de la r ăspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie. Pentru a pune capăt acestei situaţii,Curtea Supremă de Justiţie a statuat că medicii din sistemul public, pot r ăspunde pentru infracţiunile deluare de mită, fiind funcţionari publici în sensul Codului penal. Recent prin Legea nr. 21/1999 s-a instituitinfracţiunea de spălarea banilor murdari, omiţând din păcate faptele de spălarea banilor proveniţi din actede corupţie, omisiune care nu a fost înlăturată până în prezent, deşi mulţi demnitari publici vorbesc de lupta

împotriva corupţiei, împrejurare ce putea fi rezolvată printr-o simplă ordonanţă de urgenţă a Guvernului.De asemenea, în perioada 1991-1999, miniştrii nu puteau fi traşi la r ăspundere pentru faptele

săvâr şite în exercitarea funcţiei deoarece nu a existat o lege a responsabilităţii ministeriale. Tot îndomeniul responsabilităţii ministeriale, consider ăm că privilegiul imunităţii parlamentare pentruparlamentarii care sunt şi miniştri nu este la adăpost de critică, putând fi un scut pentru un ministru, înactivitatea ministerială. Aceasta contravine conceptului de „ministru”, care este şi trebuie să fie un servitorpublic, deci, în serviciul publicului, şi nu un privilegiat. El trebuie să se subordoneze numai legii, şi orice

încălcare a acesteia nu trebuie să fie pusă la adăpost de responsabilitatea şi r ăspunderea celui care este în serviciul public. Activităţile ministeriale sunt activităţi de mare importanţă ce pot avea implicaţii cu pagube însemnate pentru interesul general, or acestora trebuie s

ă le corespund

ă o responsabilitate

şi r ăspundere

pe măsur ă, neafectate de privilegii. Imunitatea parlamentar ă trebuie să ţină de activitatea parlamentar ă şisă nu poată fi invocată pentru protecţia unui ministru – parlamentar în acelaşi timp - care în serviciulministerial a încălcat legea. Aceasta este ca urmare a faptului că prin Constituţie nu s-a instituitincompatibilitatea între calitatea de parlamentar şi calitatea de ministru (art.71 pct.2 din Constituţiarevizuită), ci din contr ă a fost permisă chiar de Constituţie, ceea ce face imposibilă înlăturarea acesteiposibilităţi (compatibilităţi) printr-o lege. Deşi potrivit art. 71 din Constituţie, se dispune că prin lege organică se vor prevedea alte incompatibilităţi pentru parlamentari, încă nu a apărut o astfel de lege. Astfel apreciemca anormal faptul că un Preşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat fiind şi parlamentar s-a bucurat de

47 A se vedea V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 26-29.




imunitatea parlamentar ă generos reglementată de art. 69 din Constituţia nerevizuită48, în activităţile denatur ă economică din cadrul Fondului Proprietăţii de Stat, care nu aveau nici o legătur ă cu activitatea deparlamentar şi prin care se puteau aduce ori sau adus pagube deosebite economiei naţionale.

Pe de altă parte, se ştie că este dificil ca puterea executivă să controleze un parlamentar caredeţine funcţii de reprezentare profesională, salarizat în cadrul organizaţiilor cu scop comercial (de exemplu

membru în Consiliile de Administraţie).De asemenea, un parlamentar care î şi conduce afacerile, nu poate afirma că nu a beneficiat de„influenţa” ce o presupune funcţia de parlamentar, atâta timp cât personal a încheiat şi încheie contractecomerciale etc.

Socotim de asemenea că nu este la adăpost de critică art. 132 pct. 1 din Constituţie, care punemagistraţii – procurori “sub autoritatea ministrului justiţiei” care este om politic şi face parte din executiv.Potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public ar trebui să fie o autoritate publică autonomă în cadrulputerii judecătoreşti care să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precumşi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, instituţie care să contribuie şi la buna funcţionare a justiţiei potrivit legii.

Am prezentat pe scurt câteva dintre imperfecţiunile punerii în practică a principiului separaţieiputerilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora în România f ăr ă a omite a constata că

actuala Constituţie a României, prevede reglementări superioare calitativ, multor Constituţii din stateleoccidentale.


- Deosebirea dintre suveranitatea poporului, suveranitatea naţională şisuveranitatea Statului;- Despre controlul reciproc al puterilor în România potrivit Constituţiei şi legiloractuale;

- Disfuncţionalităţi în instituirea şi respectarea principiului separaţiei puterilor, alegalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti - 1997,p. 263-285;

2. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, EdituraEuropa-1966, p. 59-99;

3. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 207-201 şi 263-288;

4. Victor Diculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. II, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999, p.937-955;

5. Giovani Sartori - Teoria democraţiei reinterpretată, Collegium Polirom, 1999, p. 45- 56; 203-229;289-294;

48 În art. 69 pct.1 din Constituţia nerevizuită se dispunea: “Deputatul sau senatorul nu poate fi re ţinut, arestat, percheziţionat sautrimis ăn judecată, penală ori contravenţională, f ăr ă încuvinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa...În caz deinfracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei.”




6. Tudor Dr ăganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Cluj Napoca, 1992;p. 121-136;

7. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000,p. 23-30.




ANEXA I

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII,COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA

- SCHEMĂ AJUTĂTOARE -

- putere politică - deţinută de popor, naţiune- putere de stat - deţinută de stat

PUTEREA:- putere militar ă - deţinută de militari (exercitată prin metode militare)- putere economică - deţinută de proprietarii celor mai importante

mijloace de producţie care şi conduc principalelerelaţii economice

- funcţiePUTEREA: - organ

- voinţa naţională

TRASĂTURILE GENERALE ALE PUTERII DE STAT:- caracterul de putere- putere de constrângere- putere socială - putere de a exprima şi realiza voinţa, ca voinţă de stat- caracterul organizat- suveranitatea

- poporuluiSUVERANITATEA: - naţională

- de stat

SEPARAREA PUTERILOR PRESUPUNE:- puterea împăr ţită la mai multe instituţii constituţionale;- delimitarea prin lege a instituţiilor puterii;- autonomia limitată a instituţiilor puterii;- putere legislativă, executivă, judecătorească şi autorităţi publice centrale autonome.

PRINCIPIUL EGALITĂŢII PUTERILOR PRESUPUNE:

- egalitate constituţională între puteri;- supremaţia Constituţiei şi domnia legii;- toate puterile se subordonează Constituţiei şi legilor date în baza acesteia.

COOPERAREA PUTERILOR PRESUPUNE:- subordonarea scopurilor, scopului statului stabilit de puterea politică;- colaborarea dintre acestea în limitele Constituţiei şi legilor date în baza acesteia;- desf ăşurarea activităţilor cu bună credinţă şi cu fidelitate faţă de ţar ă.

CONTROLUL RECIPROC AL PUTERILOR PRESUPUNE:- căi de atac legale a uneia faţă de cealaltă, atunci când încalcă legea;- alegerea, ori numirea, revocarea personalului uneia de către alta, potrivit legii;- dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor uneia de către cealaltă, în condiţiile legii;- avizare reciprocă, acord, reglementare separată urmată de mediere conform legii etc.




PRINCIPIUL AUTOLIMITARII PUTERII STATULUI PRESUPUNE:- puterea statului este limitată de puterea poporului prin Constituţie;- Constituţia să fie elaborată de Adunarea Constituantă (forul cel mai reprezentativ) şiaprobată prin referendum popular;- principiul domniei legii faţă de toate puterile;- supremaţia Constituţiei faţă de orice alt act normativ;- funcţionarea principiului separ ării puterilor al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc alacestora;- responsabilitatea şi r ăspunderea reală a autorităţii publice, a demnitarului şi funcţionaruluipublic.

ANEXA II

STRUCTURA PUTERII DE STAT ÎN ROMÂNIA

NOTĂ:

------ relaţii de colaborare ____ relaţii de subordonare

______________________

1)La nivelul judeţelor se organizează Camere de conturi.




2)Se organizează ca autorităţi autonome alese, în unităţile administrativ teritorial




ANEXA III

SISTEMUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA

____________ Raporturi de subordonare

-------------------- Raporturi de colaborare




ANEXA IV

PRINCIPIUL SEPARĂRII PUTERILOR, AL EGALITĂŢII,COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA ÎN FRANŢA

Cineexercită?

Puterea executivă PreşedinteleRepublicii + GuvernulPrimul ministruMiniştrii

Puterea legislativă ParlamentulAdunarea Naţională

+ Senat

Puterea judiciar ă MagistraţiiIndependenţa loreste garantată de cătrePreşedinte ajutat de

Înaltul Consiliu al

Magistraturii

Autorităţi publiceautonome

ConsiliulConstituţional controlează

conformitatealegilor cu Constituţiaşi rezolvă conflicteleelectoraleConsiliul de Stat este investit cu odublă misiune:1) de a rezolvaconflictele care opuncetăţeanuluistatul;

2) de a consiliaguvernul în materiede legi;Consiliul Economicşi Social dă, lacererea guvernului,avizul său asupraproiectelor de legi,de ordonanţe sau dedecrete şi asupraproblemeloreconomice şi sociale

care îi sunt supuseatenţiei




Înalta Curte deJustiţie judecă:

-Preşedintelerepublicii în caz de

înaltă tr ădare.-Membrii guvernuluişi complicii lor dacă comit crime saudelicte în exerciţiulfuncţiilor lor.

Curtea de Conturi:controlează conturilepublice, precum şiserviciileadministraţiei şi alesectorului public.Camerele regionalede conturicontrolează conturilecolectivităţii locale.

În cescop?

Al aplicării politiciinaţionale şi executăriilegilor votate deadunările legislative

Reprezentareacetăţenilor care le-auales, votarea legilor şicontrolul executivului

Înf ăptuiesc justiţia şiasigur ă respectarea ei.




ANEXA V

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR, AL EGALITĂŢII,COOPERĂRII ŞI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA ÎN S.U.A

LEGISLATIVUL EXECUTIVUL AUTORITATEAJUDECĂTOREASCA

CONGRESUL PREŞEDINTELE Arhitecţii Capitoliului BiroulGeneral de Presă ImprimeriaGuvernamentală Biblioteca Congresului

Gr ădina Botanică aStatelor Unite

Biroul Casei AlbeBiroul deManagement şiBugetConsiliul Consilierilor

EconomiciConsiliul Naţionalpentru Aeronautică şispaţiul CosmicConsiliul SecurităţiiNaţionaleBiroul pt. orientareeconomică Biroul pt. situaţii de

pericolBiroul pt. ştiinţă şitehnologie

Biroul ReprezentanţilorSpeciali pentruNegocieri ComercialeConsiliul pt. Politică Economică Internaţională

Biroul pt. ProblemeleConsumatorilorBiroul pt. RelaţiiInterguvernamentaleConsiliul pt. ProblemeleCurenteConsiliul pt. Asigurareacalităţii MediuluiBiroul pt. Politică îndomeniulTelecomunicaţiilor

Curtea Supremă a SUACur ţile de Apel ale SUACur ţile districtuale ale SUACur ţile pt plângeri ale SUACurtea SUA pt. vamă şi

patenteCurtea pt. vamă a SUACur ţi teritorialeCentru Federal JudiciarBiroul Administrativ al cur ţilorSUACurtea pt. taxe a SUA

Departamentulde Stat

DepartamentulFinanţelor

DepartamentulApăr ării

DepartamentulJustiţiei

DepartamentulAfacerilor Interne

DepartamentulAgriculturii

DepartamentulComer ţului

DepartamentulMuncii

DepartamentulSănătăţiiEducaţiei şiBunăstării

DepartamentulLocativ şial DezvoltăriiUrbane

DepartamentulTransporturilor




BIROURI SI INSTITUŢII INDEPENDENTE

Conferinţa Administrativă aSUA

Comisia Federală Maritimă N.A.S.A. Sistemul pt. Servicii

Selective

Comisia pt. EnergieAtomică

Serviciul Federal deMediere şi Conciliere

Fundaţia Naţională pt. Arte şi Stiinţe

Umaniste

Administraţia MicilorAfaceri

Consiliul pt. Aeronautică Civilă

Comisia Federală pt.Energie

Consiliul Naţional alRelaţiilor de Muncă

Institutul Smithsonian

Districtul COLUMBIAConsiliul SistemuluiRezervelor Federale

Consiliul Naţional deMediere

Autoritatea Văii Tennesse

Agenţia pt. ProtecţiaMediului înconjur ător

Fundaţia Naţională pentru Stiinţă

Comisia SUA pentruServicii Civile

Banca Americană pentruExport-Import

Agenţia de Informaţiia SUA

Administraţia crediteloragricole Comisia SUA pentruServicii CivileComisia Federală

pt.Comunicaţii Comisia SUA pt. TarifeCorporaţia Federală pentru

închirieri locative

Guvernatorii ComisieiFederale de Comer ţ

Administraţiei ServiciilorGenerale Comisiei

Comer ţului Interstatal

Comisia pentruschimburi şi garanţii

Administraţia Vămilor



CAPITOLUL IIISTATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI.

FORMA PUTERII DE STAT

3.1. Societatea

Termenul de societate are multiple sensuri şi întrebuinţări. Societatea umană este un ansambluunitar, complex, sistematic de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat alactivităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului individualşi colectiv. Societatea umană are un caracter organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, dindorinţa de perfecţiune. Numai în cadrul societăţii umane omul î şi poate realiza cele cinci categorii denecesităţi care îl caracterizează49 şi tinde către binele comun şi fericirea personală. Este de reţinut faptulcă o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai prin structuri organizate cu

funcţii bine precizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, este statul.

3.2. Statul

Din punct de vedere semantic, noţiunea de Stat s-a format din verbul latin „statuo”, care înseamnă „a pune, a aşeza, a întemeia”, ceea ce în cadrul statului - cetate înseamnă, aşezare pe un teritoriu,

întemeierea unei cetăţi cu un minim de organizare şi conducere. Romanii au acordat cuvântului „status” osemnificaţie politică, adăugându-i determinativul „res publica”, adică „lucru public”, deci bunuri şi activitatede interes public. „Res publica” definea însă şi ideea de conducere a vieţii publice sau a statului.Aşadar, „status rei publicae” însemna pentru magistraţi şi poporul roman „starea lucr ărilor publice” sau

altfel spus, „situaţia conducerii vieţii publice”50

. Romanii au folosit însă două noţiuni diferite pentruconceptul de Stat şi anume, „res publica” pentru perioada republicii şi „imperium”, pentru perioadaimperiului (dominatului).

Statul antic se caracterizează înainte de toate prin confuzia între monarhul ereditar şiprerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă aputerii şi folosirea de metode despotice de guvernare.

Machiavelli, în lucrarea sa „Principele” arată „Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi auautoritate asupra oamenilor au fost şi sunt republici sau principate”51.

În Evul Mediu pentru Stat se folosea îndeosebi termenul de regat, ţar ă, principat sau republică,noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui, principelui sau,după caz, a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea ascultare.

În secolul al XVI-lea, Jean Bodin în lucrarea „Les six livres de la Republique” fundamentează conceptul de suveranitate a poporului, pe care o prezintă distinct de suveranitatea monarhului ceea cepresupunea o limitare a puterii monarhului şi respectiv o evoluţie a conceptului de Stat. În concepţialui Bodin, regele este o persoană care exercită prerogativele monarhice în nume propriu, dar ca rezultat al

împuternicirii date de poporul suveran şi potrivit unei ordini legale care obiectivează în norme juridicevoinţa lui Dumnezeu. Acest gânditor îmbr ăţişează ideea unui absolutism legitim opus unei despoţiiarbitrare. Într-un astfel de regat, aşa cum ne-a transmis Bodin în lucrarea sa, supuşii trebuie să dea

49 Potrivit lui Maslow, cele cinci categorii de necesităţi ale omului sunt: a) fiziologice; b) de siguranţă; c) de dragoste şiapartenenţă; d) de afirmare şi recunoaştere socială; e)de autodepăşire.

50 A se vedea şi Henri Brun, Guy Tremblay, Droit Constitutionnel, Les Editions Yvon Blais Inv, Quebec, 1990, p.61, citat deCristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p.39.51 Machiavelli. Principele. Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p.4.



Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat 53

ascultare legilor Monarhului, iar Monarhul să dea ascultare legilor naturii, ceea ce presupune limitareaputerii acestuia în raport cu drepturile naturale ale celorlalţi.

Concepţia că statul presupune existenţa a două entităţi aflate în relaţii de subordonare una faţă dealta (guvernaţi şi guvernanţi) o întâlnim şi la alţi autori în perioada Renaşterii, ceea ce a constituit unevident progres pentru acea perioadă. În lucrarea „Monarhia”, Dante afirmă că în Cetate, „al cărui scop

este vieţuirea în bună stare, este necesar să existe o singur ă conducere şi aceasta nu numai în dreaptaocârmuire ci şi în cea abuzivă”52. Treptat, s-a accentuat diferenţierea dintre toţi cei investiţi cu atribuţii deguvernare sau de conducere şi cei obligaţi să se conformeze acestora. Raporturile speciale desubordonare între guvernanţi şi guvernaţi reprezintă o altă tr ăsătur ă esenţială a noţiunii moderne destat. Potrivit unei asemenea accepţiuni, guvernanţii au dreptul să impună numai o anumită voinţă faţă de restul populaţiei, acţionând în numele statului şi nu al lor personal, aşa cum f ăceau monarhii înantichitate, voinţă care trebuie să corespundă voinţei guvernaţilor . Am putea spune că este vorba deo subordonare reciprocă reglementată prin lege, pe domenii bine precizate. Aceasta înseamnă că guvernaţii împuternicesc în anumite limite pe guvernanţi, să-şi impună o anumită voinţă faţă de ei, iarcând guvernanţii încalcă acest mandat, guvernaţii pot să-i schimbe pe guvernanţi şi mandatul lor. Tot înaceastă perioadă se formează noţiunea de teritoriu statal prin disocierea posesiunilor Coroanei, de

domeniile private ale Regelui, care constituie un alt element al conceptului de Stat.Astfel, domeniile Coroanei, adică ale Statului nu mai puteau fi înstr ăinate de Rege, nici măcar

membrilor propriei familii. Aceste domenii erau legate de stat ca institu ţie ori de monarhie ca instituţie astatului şi nu de Monarh ca persoană fizică. Se susţine că poporul, ca titular al puterii suverane, nu sepoate autoguverna. De aceea, poporul încredinţează exerciţiul puterii sale suverane principelui sau unuigrup de guvernanţi pe care îi controlează şi îi poate schimba oricând, dacă aceştia conduc tiranic, ceea ceapare ca o subordonare suis generis.

Ca urmare, se susţine că Statul este forma instituţională de organizare politică a uneicolectivităţi umane constituită istoric şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grupde indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia ori ilegitim,prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elabor ării şi aplicării normelor deconvieţuire sociale, exprimă şi apăr ă interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impunevoinţa acestora ca voinţă general-obligatorie53.

Esmenin a definit statul ca fiind personificarea juridică a unei naţiuni precum şi ca subiect şi suportal autorităţii publice54.

Profesorul Tudor Dr ăganu defineşte statul ca o instituţie „având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singur ă propria sa competenţă şiorganizare în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile legislativă, executivă şi jurisdicţională”55.

Indiferent de formulările folosite în definirea statului de diver şi autori, elementele esenţiale aledefiniţiei complete a acestuia sunt următoarele:

a) forma de organizare politică a unei colectivit

ăţi umane constituit

ă istoric;

b) localizarea geografică;c) existenţa unui grup conducător învestit cu atribuţii de guvernare şi de exercitare a autorităţii

publice în numele şi de către popor, grup controlat şi subordonat de popor în limitele legiifundamentale;

d) prerogativa grupului conducător de a stabili şi apăra ordinea statală şi, în cadrul acesteia, acelei juridice.

52 A se vedea Dante, Monarhia, în Constant Floru ş.a. "Izvoare de filozofie. Culegere de studii şi texte." Ed. Toronţiu, Bucureşti,1942, p.152.

53 Cristian Ionescu, opere cit. p.4254 A. Esmenin. Elements de Droit Constitutionnel francais et compare, Sirey, Paris, 1909, p.1.55 Tudor Dr ăganu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Târgu Mureş,1990, p.94



Statul. Elemente constitutive ale statului. Forma puterii de stat54

Din punct de vedere politologic, Statul apare ca o colectivitate umană istoriceşte constituită şiorganizată pe un anumit teritoriu, care se structurează în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei.

Din perspectivă sociologică, Statul apare ca o grupare de indivizi având un grad ridicat deorganizare şi stabilitate, care ocupă un teritoriu determinat geografic şi recunoscut politic asupra căreia oautoritate publică exercită prerogative de comandă sau de putere, înzestrată, totodată, cu vocaţia şi

capacitatea organizatorică şi instituţională de a exprima şi impune tuturor voinţa grupului ca voinţă generală.Din punct de vedere juridic statul poate fi privit ca o persoană juridică sau persoană morală, adică

este titular de drepturi şi obligaţii şi deci, este subiect de drept. Dar aceste drepturi şi obligaţii trebuiesă vizeze în principal interesul general, întrucât sunt drepturile şi obligaţiile poporului, pentru că atunci când nu îndeplinesc această condiţie, poporul în virtutea suveranităţii sale, îi poate schimba peguvernanţi şi legile nedrepte f ăcute de aceştia.

3.3. Elementele constitutive ale statului

3.3.1. Teritoriu. Populaţ ia şi puterea politic ă suverană.

1. Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape precum şi din coloanaaeriană de deasupra solului şi apelor asupra căruia un stat î şi exercită suveranitatea sa exclusivă şideplină.

Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate, respectiv suveranitatea statală,manifestată sub trei aspecte generale: a) plenitudine ; b) exclusivitate; c) opozabilitate faţă de orice altstat sau persoană de drept public sau privat.

Prin plenitudine înţelegem că Statul î şi exercită funcţiile sale în toată plenitudinea lor pe teritoriulsău. (ex.: statul, prin organismele sale specializate, legiferează, organizează administraţia locală, stabileşteinstanţele de judecată, organizează armata şi for ţele de poliţie ş.a.)

În ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis că pe teritoriul său, statul exercită singur şi în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă aşadar, intervenţia sau amestecul altui stat.Aspectul opozabilităţii este conferit, în primul rând de legitimitatea şi recunoaşterea

internaţională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, un teritoriu poate apar ţine unuistat doar în mod legitim şi legal. Teritoriul este indivizibil şi inalienabil (neinstr ăinabil). Autonomia locală

într-un stat unitar este numai administrativă şi în limitele legii f ăr ă a afecta teritoriul acestuia.2. Populaţia unui stat este formată din cetăţeni şi persoane f ăr ă cetăţenie. Cetăţeanul este

individul legat de stat printr-o „legătur ă juridică” denumită „cetăţenie”, care presupune un complex dedrepturi şi obligaţii între cetăţean şi stat specifice acestei calităţi. Spre exemplu, dreptul la vot şi dreptul dea fi ales sunt exclusiv ale celui care are calitatea de cetăţean. Str ăinul care este cetăţean al altui statr ămâne supus acestuia din punct de vedere al îndatoririlor cetăţeneşti. În categoria de str ăin intr ă şi

persoanele f ăr ă cetăţenie (apatrizii) care nu locuiesc în statul respectiv. Funcţiile şi demnităţile publice,civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţar ă. Oastfel de dispoziţie se găseşte şi în constituţiile altor ţări. Cetăţeanul român nu poate fi extr ădat sauexpulzat din România, prevedere care se găseşte în mod corespunzător şi în constituţiile altor ţări şi înconvenţiile internaţionale. Cunoscând aceasta, unii cetăţeni ai unor ţări, cu care România încă nu areConvenţii de întrajutorare juridică au săvâr şit infracţiuni economice cu prejudicii mari în România, după care s-au ascuns în ţara ai cărei cetăţeni sunt, aşteptând intervenţia prescripţiei penale, mizând pe oacţiune inadecvată a autorităţilor româneşti, precum şi pe dispoziţiile Convenţiei privind extr ădarea.

Potrivit art. 54 din Constituţia României, fidelitatea faţă de ţar ă este sacr ă.Prezenţa unei comunităţi de str ăini într-un stat ridică probleme multiple de ordin economic,

financiar, politic, social, cultural, religios etc.




În legătur ă cu această problemă, există pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurileminoritare-cetăţeni ai statului respectiv - ca pe nişte str ăini.(ex.: tibetani în China, chinezi în Indonezia,asiatici în Africa etc.)56.

Din punct de vedere calitativ, fiecare stat grupează într-o propor ţie mai mare sau mai mică populaţii cu tr ăsături etnice diferite. În funcţie de această regrupare, statele se pot împăr ţi în state

naţionale şi state multinaţionale.Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritar ă formează o singur ă naţiune.Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale,

situaţia geografică. Datorită unor împrejur ări speciale nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite şitotuşi, naţiunea nu este afectată. Astfel, cele două state germane au format, până la reunificare (octombrie1990) o singur ă naţiune, deşi unele elemente nu au fost întrunite (de ex. comunitatea de viaţă economică).

De asemenea, românii din Basarabia şi Bucovina de Nord, împreună cu cei din România constituieun element etnic unic, deşi sunt despăr ţiţi de graniţe; cele două state coreene cu organizări diferite cuprind

împreună o singur ă naţiune.Naţiunea presupune o incontestabilă unitate sociologică a populaţiei. Din această perspectivă,

identificarea Stat-naţiune se relevă, în doctrina constituţională occidentală, ca fiind soluţia cea mai bună

pentru că ea asigur ă cea mai profundă solidaritate în sânul populaţiei. Recent premierul francez L. Jospina propus o federaţie a statelor-naţiuni ca model pentru viitorul Uniunii Europene: „Sunt în favoarea Europei,

însă r ămân ataşat naţiunii mele”, a spus premierul, respingând ideile federaliste ale social-democraţilorgermani (SPD) şi ale liderului lor, Schröder. În ceea ce priveşte raportul dintre naţiune şi stat, naţiuneaprecede statul naţional. Naţiunea română s-a format înainte de unirea celor două principate româneşti şiformarea statului naţional în 1859. La 1 Decembrie 1918 s-a desăvâr şit statul naţional unitar român. Grijade a avea în stat o populaţie omogenă nu a dispărut. Această grijă a animat mişcarea sionistă înainte şidupă crearea statului Israel. Un exemplu în acest sens sunt încercările fostului lider comunist bulgarTeodor Jivcov, de a desnaţionaliza un milion de cetăţeni bulgari de origine turcă, politica dedesnaţionalizare a românilor din Imperiul ţarist, apoi din fosta U.R.S.S. şi din Ungaria57.

Statul multinaţional este statul a cărui populaţie este formată din mai multe rase sau naţionalităţi,vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferit.

Puterea politică suverană este un alt element al Statului şi aceasta înseamnă că Statul nu estesupus nici unei autorităţi atât în cadrul intern, cât şi pe plan extern, el deţinând în mod exclusiv puterea destat.

Unul din atributele esenţiale ale statului îl constituie dreptul său inalienabil de a legifera în modliber f ăr ă nici o imixtiune din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturilesocietate - stat - cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi etc., prin intermediul normelor

juridice.Suveranitatea puterii de stat în domeniul legifer ării presupune:- că instituie norme juridice de ocrotire şi consolidare a valorilor fundamentale pe care se întemeieaz

ă şi rela

ţiile sociale corespunz

ătoare acestor valori;

- că juridicizează obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice,obiective pe care le hotăr ăşte f ăr ă imixtiuni şi în realizarea intereselor generale ale naţiunii;

- că stabileşte o ordine juridică în raport de interesele generale, individuale, tradiţii, cultur ă etc.,pe care o impune în condiţiile legii la nevoie prin for ţa de constrângere;

- dreptul exclusiv de a se organiza de sine stătător din punct de vedere economic, politic, militarşi administrativ, prin norme juridice.

Suveranitatea puterii de stat presupune că şi în domeniile exercitării puterilor judecătoreşti şiexecutive, autorităţile publice se supun numai Constituţiei şi legilor date `n baza acesteia, f ăr ă nici oimixtiune din interior sau exterior.

56 Charles Cadoux. Droit Constitutionnel et institutions politiques, vol. I, Cujas, Paris,1973, p.57.57 Cristian Ionescu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p.58.




O problemă interesantă este raportul dintre suveranitatea puterii de stat şi caracterul legitim alacesteia.

O putere de stat este legitimă atunci când se exercită în cadrul legislaţiei constituţionale adoptată şi reactualizată în mod democratic potrivit constituţiei. O putere devine ilegitimă prin contestarea ei decătre întreaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei, ceea ce înseamnă că nu mai reprezintă

interesele acestora58.Deci, ca o putere să fie legitimă trebuie să fie aleasă legal, să funcţioneze conform legii, iar legilesă fie actuale în raport de voinţa generală, ceea ce presupune suportul popular permanent.

Simpla contestare a unui guvern de către partidele din opoziţia parlamentar ă sau de opinia publică prin mitinguri de protest, demonstraţii antiguvernamentale, mar şuri, grevă etc., nu înseamnă automat şipierderea legitimităţii Guvernului. Raţiuni de ordine publică impun cerinţa stabilităţii instituţiilorconstituţionale şi în cadrul acestora a Guvernului. De aceea, contestarea publică a unei autorităţii statalenu are ca rezultat automat revocarea acesteia şi înlocuirea funcţionarilor săi cu alţii. Pe de altă parte, unGuvern devine ilegitim atunci când majoritatea parlamentarilor i-au retras sprijinul politic, potrivit proceduriiprevăzute de Constituţie (se constată oficial prin votarea unei moţiuni de cenzur ă) sau ca rezultat al uneirevoluţii ori revolte populare. În cazul constatării nelegimităţii guvernului, urmează ca acesta să fie înlocuit

cu un alt guvern cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie.Elementele legitimităţii puterii de stat sunt:- legalitatea instituirii puterii (conform Constituţiei sau prin revoluţie);- legalitatea funcţionării puterii;- actualitatea legilor după care funcţionează puterea.Este important de subliniat că în numele legitimităţii sale, instituţia statală exercită în limite

prestabilite dominaţia socială. La rândul său populaţia se supune ordinelor primite de la guvernanţi(instituţia statală) în numele aceleiaşi legitimităţi, pe care de altfel el i-a conferit-o prin sprijinul său electoral.

Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de guvernanţi s-au invocat mai multe teorii.Dintre acestea se remarcă în mod deosebit cea formulată de sociologul german Max Weber. Potrivitacestuia, există trei tipuri de legitimare a puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia: calităţilepersonale ale liderului (dominaţia charismatică); tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca unobicei intrat în conştiinţa publică); legală (poporul se supune ordinelor şi legilor adoptate de autorităţilepublice pe care el le-a investit în mod legal cu atribuţii de guvernare, potrivit voinţei sale).

Din punct de vedere politologic legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune, o anumită recunoaştere a acestui drept de cătrecei guvernaţi59.

58 În declaraţia de independenţă a S.U.A. din 14 iulie 1776, se preciza că "oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi deCreator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii... Oricând o formă

de guvernare devine contrar ă acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nouguvernământ." Victor Luncan. Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.22.59 Mica Enciclopedie de Politologie, Ed. Ştiinţiifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 262-263.




3.4. Forma puterii de stat şi structura de stat

3.4.1. Conceptul formei de stat

Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire, organizare,conducere şi exercitare a puterii prin stat. Intr-o altă formulare, forma statului exprimă modul deorganizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut60. Statul este o „instituţie deinstituţii” constituite într-un ansamblu unic şi organic articulat61.

Forma puterii de stat şi structura acesteia nu se confundă cu statul. Statul conţine populaţia,teritoriul şi puterea de stat, ca principale elemente ale acestuia.

Puterea de stat se exercită conform Constituţiei şi legilor printr-o structur ă de autorităţi publice şiinstituţii care constituie numai o componentă juridico-politică a Statului. Prof. I. Muraru vorbeşte de instituţiirelative la putere, în care include autorităţile publice şi instituţiile politice. Prin instituţii relative la putere

înţelegem colectivităţi umane constituite pe baza şi în executarea legii, înzestrate cu mijloace materiale şifinanciare potrivit legii, precum şi cu personalitate juridică şi competente în domeniul legifer ării, organizării,

executării şi executării în concret a legii precum şi în domeniul judecătoresc.Forma puterii de stat difer ă de la un stat la altul în raport de trei criterii definitorii: a) structura deStat; b) forma de guvernământ; c) regimul politic.

a) Structura de Stat desemnează scheletul autorităţilor şi instituţiilor publice, limitele competenţeiteritoriale personale şi materiale a acestora şi între acestea, respectiv legăturile specifice între

întreg şi parte.b) Forma de guvernământ desemnează modul de formare şi organizare a structurilor statului

(autorităţi şi instituţii publice), caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintreacestea, în special între organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului62.

c) Regimul politic exprimă relaţia dintre puterea politică - puterea de stat şi dintre acestea şiindivid, inclusiv mijloacele şi metodele de înf ăptuire a puterii, de consacrare şi garantare a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. În funcţie de aceste criterii putem spune că forma puterii de stat poate fi a unui stat unitar saustat federal, a unei monarhii sau republici, a unui stat democratic sau autoritar.

Opţiunea democratică pentru oricare dintre formele puterii de stat nu poate fi decât rezultatul unuireferendum popular .

Caracterul real al unei astfel de opţiuni depinde de: gradul de participare la referendum, dacă alegătorii sunt conştienţi de ce şi cum votează, adică nu sunt manipulaţi, şi dacă referendumul este corectorganizat şi finalizat.

3.4.2. Statul unitar, caracteristici principale

Principalele caracteristici ale statului unitar sunt:a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită

puterea politică la nivel central şi local;b) populaţia are o singur ă cetăţenie.Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi organizat în unităţi administrativ teritoriale.

Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului unitar au caracter eminamente administrativ şi nu

60 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 109.61 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat. Vol. I, Ed. Europa Nova Bucureşti,1996, p.131.A institui înseamnă a înfiinţa, a întemeia; instituţie înseamnă forma de organizare a raporturilor sociale-politice, juridice etc. -parte a suprastructurii, Florin Marcu, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti-1978, p.577

62 Distingând între "forma de stat" şi "forma de guvernământ" G. Burdeau consider ă că forma de stat vizează consistenţa puterii în care statul este titular; forma de guvernământ este determinată de maniera în care sunt desemnaţi agenţii acestei puteri şimodul în care ei o exercită. G. Burdeau, op. cit. p. 50.




constituie state în interiorul statului. Structura unitar ă a statului este, de regulă, concepută pe principiulcentralizării, ea presupunând aşa cum s-a ar ătat deja, un ansamblu unic de instituţii în care puterea decontrol apar ţine autorităţilor publice centrale asupra autorităţilor locale.

Aceasta înseamnă că statul unitar are o singur ă constituţie şi o legislaţie uniformă, o singur ă organizare administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic,

un singur sistem de organizare judecătorească a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu alstatului f ăr ă nici o excepţie63.Teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie care o

va transforma în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi toate autorităţile şi instituţiile de pe întregteritoriul statului, denumite şi acte de putere.

Spre exemplu, în monarhiile absolute puterea era exercitată pe principiile stricte de centralizarepentru ca monarhul să controleze, direct sau prin aparatul său specializat, pe funcţionarii administrativi şimodul în care i se respectă deciziile. Centralizarea a fost reazemul absolutismului monarhic.

Într-un stat democratic centralizat, aparatul central statal reprezintă de fapt întreaga naţiuneservind interesele generale ale acesteia, şi nu ale unei singure persoane, respectiv ale monarhului64.

Statul centralizat a fost susţinut nu numai de factorii politici şi juridici, ci şi de cei economici

deoarece reglementările locale împiedică relaţiile economico-financiare, comerciale, necesare dezvoltăriieconomiei de piaţă. Centralizarea nu exclude însă crearea la nivel local a unui aparat func ţionăresc carefacilitează raporturile centrului cu cei administraţi. În acest caz aparatul local este supus controlului ierarhical centrului.

Practica a dovedit că o structur ă statală unitar ă, concepută pe metodele stricte de centralizare, nuare eficienţa necesar ă în condiţiile statului modern. Astfel, într-un stat modern, nu se poateconcepe că membrii guvernului pot să cunoască şi să satisfacă interesele locale în foarte bunecondiţii. Ar fi o sufocare a guvernului să i se pretindă cunoaşterea şi rezolvarea intereselor

publice locale. Ca urmare, sunt necesare autorităţi locale care au un dublul rol:- sunt intermediari între guvern şi populaţie;- cunosc şi se ocupă şi de rezolvarea intereselor publice locale, fiind responsabili în faţa

celor care îi aleg pe plan local.Aceasta presupune într-un stat unitar o anumită autonomie pentru autorităţile locale,

respectiv numai administrativă şi limitată de lege.Din punct de vedere legislativ şi judecătoresc, nu se poate vorbi de vreo autonomie locală, legile

fiind unice în elaborare, executare şi ca fundament al judecăţii. Într-adevăr activitatea judecătorească se desf ăşoar ă şi prin autorităţi locale (tribunale judeţene şi

judecătorii), dar judecata se face numai după aceleaşi legi, peste tot existând controlul judecătoresc pe treitrepte de jurisdicţie: fond, apel şi recurs, care se exercită inclusiv de autoritatea supremă judecătorească.

În vederea satisfacerii intereselor locale cu respectarea legilor, se foloseşte principiuldeconcentr ării şi descentralizării la organizarea şi funcţionarea statului unitar. Page: 58[0]

a) DeconcentrareaDesconcentrarea constă în delegarea unor atribuţii ale puterii centrale de stat unor autorităţi locale

numite de puterea centrală ca reprezentanţi ai guvernului în teritoriu. Astfel, prefecţii sunt reprezentanţiai guvernului în teritoriu însărcinaţi:

- să asigure respectarea legii şi a actelor normative emise de Guvern pe raza de competenţă aprefecturii; deci, vizează realizarea intereselor naţionale în teritoriu;

- să exercite controlul cu privire la legalitatea actelor administrative emise de autorităţile publicelocale;

63 Charles Cadoux, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, Cujas, Paris, 1973, p.100-102.64 Charles Debbasch. Science administrative. Administration publique. Dalloz, Paris, 1989, p.98.




- să conducă serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi altele prevăzute de lege, caredifer ă de la un stat la altul.

Avantajul deconcentr ării constă, între altele, în faptul că agenţii locali desemnaţi de guverncunosc mai bine realităţile politice, economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii putând să ia astfeldecizii operative şi eficiente65. Prefecţii se află sub autoritatea guvernului şi controlul ierarhic al

acestuia. De menţionat că prefecţii trebuie să respecte legea. Socotim că `n mod greşit prin Ordonanţa nr.22/1997 a Guvernului Victor Ciorbea, se introdusese în Legea administraţiei publice locale o dispoziţie celpuţin criticabilă, ca să nu zicem contrar ă principiului legalităţii, respectiv că prefecţii sunt obligaţi să

înf ăptuiască „Programul politic al Guvernului”. Or se ştie că potrivit principiului legalităţii, atunci cândProgramul politic al Guvernului contravine legii, prefectul trebuie să respecte legea şi nu programul politicaşa cum prevedea Ordonanţa sus citată. Programul politic al Guvernului nu creează drepturi şi obligaţii

juridice decât dacă o iniţiativă legislativă a Guvernului, prin care se prevăd reglementări conformprogramului acestuia, este transformată în lege de Parlament şi promulgată de Preşedinte. Or, în astfel desituaţie, drepturile şi obligaţiile juridice izvor ăsc din legea respectivă, nu din Programul politic al Guvernuluicare a stat la baza elabor ării legii respective. De menţionat că în noua lege a administraţiei publice localeformal nu se foloseşte conceptul de deconcentrare66, dar în fond este utilizat atunci când reglementează

relaţiile dintre Guvern şi prefecţi şi dintre ministere şi serviciile acestora din teritoriu.

b) DescentralizareaPrincipiului centralizării i s-a adus, pe lângă desconcentrare un al doilea corectiv principal,

respectiv descentralizarea, care constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală, colectivităţilorlocale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte ori decizii, f ăr ă a se consulta înprealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Astfel, autorităţile publice locale, respectiv primarii şiconsiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în modautonom, principiu al cărui temei constă în aceea că nu sunt numite de puterea centrală, ci alese decolectivităţile locale.

Descentralizarea este reglementată în aşa fel încât să nu fie în contradicţie cu centralizarea şi nuare legătur ă cu principiile statului federal. Autorităţile descentralizate sunt autorităţile administraţiei publicelocale care nu sunt subordonate la centru, fiind autonome, respectiv: Consiliile judeţene, municipale,or ăşeneşti, comunale şi primarii.

Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi î şi cunosc mai bineinteresele şi-şi gestionează cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă precum şi cele create pe planlocal, prin autorităţile alese la nivelul judeţului sau localităţii.

Deconcentrarea serviciilor publice ale ministerelor difer ă de descentralizare fiind un alt principiu alStatului unitar, care înseamnă că pe plan local se înfiinţează servicii publice (corespondente aleministerelor) care sunt doar tutelate de ministere. De exemplu: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şiCercetării, Ministerul de Interne etc., înfiinţează şi organizează la nivelul judeţelor servicii publice, denumiteinspectorate sau direc

ţii, care sunt total diferite de autorit

ăţile administra

ţiei publice locale, autorit

ăţi ce

funcţioneaza pe principiul descentralizării.Conceptul de serviciu public are două sensuri: primul de activitate şi al doilea de organism. Prin

serviciu public67 înţelegem acea activitate desf ăşurată în regim de drept public, în scopul satisfaceriicontinue şi permanente a intereselor generale, naţionale şi locale, desf ăşurată de o structur ă organizatorică special înfiinţată prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ, municipiu, oraş şi comună,

învestită cu o anumită competenţă, dotată cu mijloace materiale şi băneşti şi încadrată cu personal de

65 A se vedea Legea administraţiei publice locale. Legea nr.69/1991, M.O.nr.79/18.04.1996.66 Potrivit art.123 pct.2 din Constituţia revizuită prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile

publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. 67 A se vedea pe larg V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p.86-100.




specialitate, cu regim de funcţionar public. Serviciile publice pot fi de trei feluri: legislative, judecătoreşti şiadministrative.

Astfel, autorităţile administraţiei publice locale au în subordine servicii publice pe care legestionează, le înfiinţează în raport de interesele locale pe care le servesc, servicii prin care contribuie laautonomia administrativă locală. Aceste servicii publice nu se subordonează central şi fiind descentralizate,

funcţionează în cadrul autorităţilor administrative locale sau pe lângă acestea. Ele funcţionează `n paralelcu serviciile publice desconcentrate ale ministerelor.

c) Autonomia administrativă locală Este un principiu (în consens cu descentralizarea) după care funcţionează numai autorităţile

publice locale, respectiv consiliile locale şi primarii şi se caracterizează prin următoarele tr ăsături:- exclude autonomia legislativă şi judecătorească;- autonomia administrativă este stabilită şi reglementată de legiuitor care este unic la nivel central;

stabilirea acesteia în afara legii vizează unitatea statului;- autonomia administrativă se exercită numai în limitele legii;- autonomia administrativă urmăreşte satisfacerea intereselor generale locale;- autorităţile administraţiei publice locale sunt subordonate numai legii; de exemplu primarul nu are

un şef care să-l controleze şi sancţioneze disciplinar;- controlul asupra autorităţilor administraţiei publice locale este limitat, fiind numai „de legalitate”,

denumit „control de tutelă”; autorităţile tutelare nu se substituie autorităţilor tutelate; controlul delegalitate se exercită asupra acestora şi de către prefect prin intermediul justiţiei;

- presupune autonomie funcţională şi autonomie teritorială (dar numai în domeniul administraţiei,adică al organizării executării şi executarea în concret a legii).

Avantajele descentralizării sunt:- autorităţile locale autonome administrativ cunosc mai bine decât cele centrale interesele

colectivităţii locale, mijloacele şi modalităţile de satisfacere a acestora;- autorităţile locale sunt alese de cei care îi servesc, respectiv colectivitatea locală, pentru care

probabilitatea de a se înşela asupra lor este mică, putându-i sancţiona prin nerealegere sau prinreferendum;

- autoadministrarea limitată şi-a dovedit eficienţa;- este un rezultat al aplicării eficiente a principiului separaţiei puterilor;- permite valorificarea iniţiativei locale în raport de specificul local.Neajunsurile descentralizării s-au dovedit a fi:- cele două forme ale descentralizării au uneori ca rezultat apariţia unui angrenaj birocratic cu

funcţionare greoaie (mulţi funcţionari, formulare complicate, o specializare îngustă a funcţionarilorş.a.) agravată de creşterea complexităţii activităţii statale;

- descentralizarea poate fi compromisă de un personal administrativ incompetent ales sau numitpe „plan local”;

- săvâr şirea unor abuzuri grave de către funcţionarii cărora li s-au încredinţat prerogative deconducere administrativă pe plan local şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la centru, iarformele de control cetăţenesc au uneori caracter formal (dacă există) sunt coruptibile ori nusunt eficiente; spre exemplu, pentru un primar indolent, be ţiv, incompetent etc., nu există un şefcare până la alegerile locale să-l sancţioneze pentru abaterile sale, aspect ce poate influen ţaserios eficienţa sa `n activitatea de primar;

- pe de altă parte, autonomia poate fi o sursă de conflicte economice, sociale, religioase,culturale între unităţile cărora li s-a acordat autonomie sau între cele care beneficiază deautonomie şi cele care nu au căpătat autonomie;

- poate apărea tendinţa unor unităţi administrativ-teritoriale autonome de a se desprinde de

statul unitar 68

, tendinţă ce se poate transforma într-o sursă de conflicte, cu implicaţii deosebite.68 Charles Cadoux, op. cit. p. 105-106.




3.4.3. Statul unitar complex

Statul unitar complex este statul care, f ăr ă a pierde unitatea sa de structur ă prezintă în acelaşitimp, mari diversităţi locale administrative, de legislaţie, chiar de jurisdicţie, datorită cărora în interiorul săusunt păstrate enclave istorice având particularităţi de dezvoltare politică socială, economică şi juridică. Între

autoritatea centrală şi particularităţile locale se păstrează un echilibru care asigur ă funcţionalitateaconducerii sociale. În practică sunt considerate state unitare complexe „uniunea încorporată” şi„regionalismul”.

Uniunea încorporată este un stat caracterizat prin unitatea puterii centrale în interiorul căreiaexistă o diversitate de legislaţii, corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate” statului. Inaceastă situaţie există un singur parlament, dar acesta votează legi deosebite pentru populaţii distincte şi regiuni distincte din statul respectiv.

Astfel Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este un stat unitar (o uniune încorporată) încare regimul legislativ nu este uniform pentru toate regiunile (Anglia, }ara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord).

La baza formării uniunilor încorporate se află factorii istorici. În cazul Marii Britanii, cucerirea deteritorii şi încorporarea lor de către Coroana Statului englez nu a eliminat particularităţile populaţiilor

cucerite (}ara Galilor în 1536, Scoţia 1707, Irlanda 1800-1921). După pr ăbuşirea sistemului colonial, uneleteritorii au r ămas sub autoritatea metropolei. Statul francez, de pildă, încorporează unele teritorii saudepartamente situate „peste mări”. Astfel, potrivit art. 74 din Constituţia Franţei, teritoriile de peste mări aleRepublicii au o organizare particular ă, corespunzătoare propriilor interese în ansamblul intereselorRepublicii Franceze. Această organizare este definită şi modificată prin lege după consultarea adunărilorteritoriale interesate.

Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cur ădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar datorită căreia acesta optează pentru împletirea atributelorsuverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii de regulă, largă, unor colectivităţiregionale69. Adepţii regionalismului au invocat incapacitatea structurilor politico-administrative centrale de aoferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor for ţe sociale de participare la guvernare, lipsa voinţei politice aautorităţilor centrale de a r ăspunde necesităţii de redistribuire a puterii în favoarea unităţilor administrativelocale70. Adversarii regionalismului au susţinut că acesta ameninţă însăşi unitatea statului şi că este unfactor de dezmembrare a acestuia.

Practica a demonstrat că regionalismul f ăr ă realismul politic al factorilor de guvernare riscă să ridice probleme nu să le şi rezolve.

Regionalismul presupune împletirea în acelaşi cadru geografic a unor interese generale cuparticularităţile etnice, lingvistice, tradiţiile şi interesele locale care pot fi însă şi multietnice.

Regionalismul devine politic atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simplecircumscripţii administrative care beneficiază de autonomie locală, respectiv într-un cadru constituţionaldeţine puterea de a se autoguverna.

Este adevărat că regionalismul politic poate tinde spre federalism. În Franţa şi Italias-a considerat că regionalismul încurajează for ţele centrifuge interesate în independenţa regiunilor saufederalizarea statului. Potrivit lui Charles Cadoux, regionalismul politic presupune atât autonomieadministrativă, cât şi autonomie politică, exceptând autonomia legislativă judecătorească şi militar ă.

Unele state au introdus în legislaţia lor regionalismul politic:- Italia prin Constituţia din anul 1947, a statuat regionalismul politic pentru Sicilia care are propriile

instituţii de guvernare, dar care funcţionează conform Constituţiei Italiei.- În Belgia există aşa-zisul „regionalism variabil”, respectiv din punct de vedere teritorial „regiunea

Wallonia, regiunea Flamandă şi regiunea Bruxelles”; din punct de vedere lingvistic sunt patru

69 Paul Negulescu. Tratat de drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, 1934, p. 611-612.70 României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism consfin ţit în Constituţia din 1952, care a durat până în anul1968.




regiuni: de limba franceză; de limba germană; bilingvă şi de limbă neerlandeză; din punct devedere cultural există regiunile: franceză, germană, neerlandeză şi flamandă.

Toate cele trei categorii de regionalism: politic, lingvistic şi cultural sunt prevăzute în Constituţie,limitele geografice între ele neputând să fie modificate decât printr-o lege adoptată cu o majoritatespecială71.

3.4.4. Statul compus

Statul compus este un stat constituit din mai multe state. Acesta este de regulă o formă artificială,rezultată din conjuncturi politico-militare care îmbracă forma statului federal sau a uniunii de state.

Statul federal este o asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să creeze organe comune cărora le confer ă numai o parte din competenţele lor, îndeosebi în domeniulmilitar , al diplomaţiei sau financiar .

Uniuni de state sunt atunci când două sau mai multe state se grupează pentru a forma o nouă entitate politică distinctă şi pentru a exercita în comun anumite activităţi, în special în domeniul apăr ării,finanţelor şi relaţiilor internaţionale.

În cadrul uniunii, fiecare stat membru î şi păstrează personalitatea juridică internă şiinternaţională, dar acceptă să încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor îndomeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) care consfinţeşte uniunea.

Uniunea de state este de două feluri: uniunea personală şi uniunea reală.Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului Statului, fiecare

păstrându-şi parlamentul şi guvernul între care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul de unire.Exemplu: Anglia şi Regatul Hanovrei (1714-1837); }ările de Jos şi Luxemburgul (1815-1890); Moldova şi}ara Românească (1859-1862).

În uniunea reală, legătura de asociere între statele componente este mai puternică; uniunea estecondusă de acelaşi monarh, statele componente î şi constituie organe comune care exercită în numeleuniunii reale, suveranitatea statală în domeniul diplomaţiei, apăr ării şi finanţelor.

Pentru restul prerogativelor statale fiecare stat component acţionează distinct unul faţă de celălalt.Exemplu de uniuni reale: Uniunea dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905); Uniunea dintre Austria şi

Ungaria (1869-1918); Moldova cu }ara Românească (1862-1864).

3.4.5. Confederaţ iile de state

Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăreşte obiective identice, îndeosebi îndomeniul relaţiilor internaţionale şi al apăr ării şi sunt legate prin angajamente reciproce.

Aceasta are unul sau mai multe organe comune care exercită atribuţii în numele confederaţiei, însă fiecare stat membru î şi păstrează suveranitatea sa internă, conform cadrului său constituţional.

De asemenea, suveranitatea externă a fiecărui stat este exercitată în numele confederaţiei de unorgan comun - Adunare, Dietă - care adoptă decizii în unanimitate.

Principiul unanimităţii riscă să blocheze funcţionarea Confederaţiei putând apărea o anumită instabilitate. In plus, dreptul de retragere din confederaţie accentuează şi mai mult instabilitateaacesteia72. Uneori confederaţiile se destramă sau evoluează către un stat federal cum sunt S.U.A. şiElveţia.

Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite: conştiinţa intereselor comune;dorinţa de hegemonie politică a unui stat; uniunea pe principii ideologice etc.

3.4.6. Statul federal

71 Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1980, p.243-251.72 Charles Cadoux, op. cit. p. 114.




Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de autonomie înmaterie constituţională, legislativă şi judecătorească. În exterior, numai statul federal are calitatea desubiect de drept. Deci, Statul federal se prezintă ca o asociere de state care se supun, pe de o parte, uneiputeri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă parte, conservă o largă autonomieconstituţională, administrativă şi jurisdicţională. În S.U.A., Constituţia federală se impune tuturor

constituţiilor celor 50 de state componente. Se apreciază că sunt două modalităţi de constituire afederaţiilor: prin integrarea mai multor state şi constituirea unor noi entităţi statale; prin separarea unorregiuni ale statului unitar şi constituirea împreună cu teritoriul r ămas a unei federaţii. Motivele constituiriistatului federal pot fi: apărarea comună împotriva unei ameninţări externe; preocuparea de a asigura (prinintegrare) o ordine socială internă stabilă, dorinţa de a folosi mai eficient resursele economice,particularităţile geografice etc.

Tr ăsăturile caracteristice ale statului federal sunt:- Unitatea pe plan internaţional. Statele membre ale Statului federal nu au posibilitatea de a se

manifesta juridic pe plan internaţional, deosebindu-se de confederaţia de state ale căreicomponente sunt recunoscute pe plan internaţional şi în federaţie.

- Diversitatea constituţională şi judiciar ă pe plan intern. Fiecare stat federal are în mod normal

propriul său sistem constituţional, instituţiile sale guvernamentale, propria legislaţie, sistemelesale de organizare judecătorească. Această varietate generează evident o complexitate deraporturi juridice, dar ea este dovada autonomiei politice recunoscută membrilor federaţiei.

- Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre, care asigur ă stabilitatea şi menţinereastatului federal.

Organizarea competenţelor în statul federalFederalismul veritabil se bazează pe două principii complementare: principiul autonomiei şi

principiul participării. Principiul autonomiei în statul federal presupune:- autonomie în domeniul legislativ;- autonomie în domeniul economic;- autonomie în domeniul jurisdicţional;- autonomie în domeniul administrativ.Totuşi, autonomia în aceste domenii este limitată prin Constituţia statului federal. De asemenea,

anumite atribuţii ale statelor membre, chiar în interior, sunt executate de statul federal, respectiv îndomeniul: securităţii naţionale, poliţiei, serviciilor secrete, jurisdicţional etc.

În caz de conflict între autorităţile centrale şi cele locale, se apelează la justiţia federală care lesoluţionează.

Sunt folosite, de regulă, trei metode de împăr ţire a competenţelor între statele membre şi Statulfederal astfel:

- în Constituţia Statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusiv ale acestuia;- precizarea numai a competen

ţelor atribuite statelor membre rezultând astfel c

ă toate celelalte

atribuţii sunt conferite în principiu statului federal;- stabilirea concomitentă prin Constituţie a sferelor de atribuţii repartizate exclusiv statului federal,

cât şi cele ale statelor membre.

Principiul participăriiEste de esenţa statului federal faptul că statele membre participă pe baze egale la elaborarea

deciziilor aplicabile pe teritoriul statului federal; este vorba de o egalitate politică şi juridică indiferent de întinderea lor, de bogăţiile naturale şi mărimea numărului populaţiei. De aici rezultă necesitatea creerii unororgane federale, însărcinate să înf ăptuiască interesele comune, inclusiv o constituţie federală.

În ultimii ani, evoluţia federalismului se caracterizează atât printr-un regres al principiului

autonomiei, cât şi printr-o alterare a principiului participării, statele federale întărindu-şi puterea faţă destatele membre, deci o tendinţă de centralizare (Germania, de exemplu). Creşterea puterii federale prin




subvenţii economice acordate pe plan local, multiplicarea şi penetrarea serviciilor publice federale şi alteleau dus la creşterea rolului Statului federal în defavoarea statelor membre (de exemplu în Statele Unite aleAmericii).

3.4.7. Forma de guvernământ

Aşa cum am ar ătat, forma de guvernământ indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme şi este raportată, în principiu, la tr ăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturilesale cu puterea legiuitoare. Potrivit formei de guvernământ, statele se împart în două categorii: republici şimonarhii.

Republica este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia de şef alstatului este ales, de regulă, pentru o anumită perioadă.

Republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare. În republicile prezidenţiale, preşedintele esteales prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat; în republicile parlamentare, preşedintele este alesde către parlament.

Republica semiprezidenţială se caracterizează în principal prin alegerea Preşedintelui prin vot

universal, direct şi prin r ăspundere politică a guvernului faţă de parlament, de exemplu România.Monarhia este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile de şef al

statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alocarea pe viaţă, fie prin succesiune ereditar ă.Monarhia poate fi: absolută, adică monarhul este singurul organ suprem în stat ori limitată sau

constituţională, adică atunci când alături de şeful statului sunt şi alte organe care exercită puterea -parlamentul, guvernul şi primul-ministru.

În monarhia constituţională prerogativele monarhului sunt restrânse, iar guvernul este emanaţiaparlamentului şi deţine puteri sporite (de exemplu, în Anglia).

Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin faptul că guvernul este numit demonarh şi subordonat acestuia. Puterile monarhului sunt însă limitate prin atribuţiile conferite parlamentului.


- Deosebirea dintre deconcentrare şi descentralizare;- Avantajele şi dezavantajele aplicării principiului autonomiei administraţiei publice locale;- Deosebirea dintre controlul de legalitate şi controlul de oportunitate, precum şi întrecontrolul ierarhic şi controlul de tutelă administrativă;- Despre legitimitatea puterii de stat;- Comparaţie între autonomia administrativă a autorităţii locale într-un stat unitar şiautonomia administraţiei locale într-un stat federal.




BIBLIOGRAFIE

- Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 10-1; 28-29; 129-137

- Tudor Dr ăganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Târgu Mureş, 1993, p. 114-142

- Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Europa Nova,Bucureşti, 1996, Vol. I, p. 130-161- Paul Negulescu - Tratat de drept administrativ, Editura Socec, Bucureşti, 1934, vol. I,

p. 609-615- Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1997, Vol. I, p. 39-87



CAPITOLUL IVROLULŞI FUCŢIILE STATULUI. FORMELE ORGANIZĂRII POLITICE ALE POPORULUI.

PARTIDELE POLITICE. ASOCIAŢII ŞI ORGANIZAŢII SINDICALE. GRUPURILE DE

PRESIUNE

4.1. Statul şi interesele sociale generale

Rolul statului constă, în principiu, în asigurarea, apărarea şi promovarea prin mijloaceleprevăzute în Constituţie şi în celelalte legi a interesului general, a interesului public, a binelui comun,inclusiv a interesului individual. Dar, statul trebuie să fie un instrument special şi specializat al poporului înprimul rând pentru satisfacerea interesului general. Din nefericire, înţelesul interesului general difer ă dela un stat la altul, în raport de caracterul statului şi de cât de fidel reprezintă acesta interesele poporului cadeţinător al puterii politice. În principiu, interesul general reprezintă sinteza calitativă a intereselor

politice, economice, religioase, etnice sau naţionale ale poporului privite în integralitatea lor 73

. După M. Văraru, interesele generale sunt acele trebuinţe, care ridicându-se mai presus de orice consideraţiilocale sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţări şi pentru toată întindereateritoriului său74. A lovi într-un stat democrat înseamnă a lovi în interesul general, însă a lovi într-un statabuziv, stat alienat de menirea sa, înseamnă a apăra interesul general. Pe de altă parte, Statul trebuie să asigure toate condiţiile necesare realizării intereselor individuale atât în raporturile individ-individ, cât şiindivid-stat şi când este cazul să le apere.

4.1.1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului

În înf ăptuirea interesului general, Statul trebuie să asigure ca acelaşi gen de activitate pozitivă să

se desf ăşoare în mod repetat, dar în condiţii superioare de eficienţă de către organisme specializate,potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite. Aceste activităţi statale se grupează şi se derulează în cadrul diferitelor funcţii ale statului a căror analiză nu poate fi f ăcută decât pornindu-se de la două criterii specifice: criteriul material şi criteriul formal.

Criteriul material vizează conţinutul şi natura activităţii care constituie substanţa funcţieistatului. Deşi este criticat, acest criteriu socotim că prezintă interes.

În vederea satisfacerii necesităţilor de ordin general se stabilesc anumite scopuri şi activităţile necesare pentru atingerea acestora. Criteriile de eficienţă impun gruparea anumitor activităţi `nrudite sub forma unor funcţii. Aceste activităţi sunt formate din anumite drepturi şi obligaţii juridice care au oanumită specificitate, presupun o anumită calificare, caracteristici etc., care necesită o anumită organizare, eficientizare, procedur ă specială de reglementare, organe speciale de executare etc.

Orice activitate presupune: subiect activ, subiect pasiv, obiect, metode de acţiune sau inacţiune,scopuri imediate, mediate şi finale, norme de reglementare (juridice, morale, fizice, matematice, ştiinţifice,politice etc.). Unele activităţi sunt `nrudite după tr ăsăturile, caracteristicile etc. ale elementelor activităţiicare, dacă sunt asociate, asigur ă o anumită eficienţă.

Astfel, activitatea legislativă (al cărei scop este reglementarea relaţiilor sociale conform voinţeipoporului) presupune un conţinut şi o natur ă comună specifică, respectiv activitatea specifică de elaborarea legii după anumite reguli de către un organ special numit legiuitor. Un alt scop, conţinut şi o altă natur ă o are activitatea de organizare a executării şi executarea în concret a legii care se face de alte organe,respectiv organele administraţiei publice. Simpla existenţă a legii nu-i suficientă dacă nu este şi executată,aplicată de autorităţi specializate `n acest sens. La fel putem spune şi despre activitatea judecătorească,

73 )A se vedea V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p.152.74 M. Văraru. Tratat de drept administrativ român. Bucureşti, Editura Libr ăriei Socec, Bucureşti, 1928, p.300.



Rolul şi func ţ iile statului. Formele organiz ării politice ale poporului. Partidele politice. Asociaţ ii şi organizaţ ii sindicale. Grupurile de presiune

67

al cărei specific este soluţionarea după principii specifice acesteia şi conforme legii a litigiilor civile,comerciale, administrative, de muncă, fiscale, penale etc., atunci când acestea apar în activitatea deexecutare şi respectare a legii. Tot din punct de vedere al criteriului material, se pot deosebi activităţileexterne ale statului, precum şi activităţile economice, sociale etc., care au un alt scop, conţinut şi o altă natur ă.

Criteriul material vizând conţinutul nu se confundă cu caracterul juridic75 care priveşte forma,deoarece toată activitatea statală nu poate fi decât juridică.Criteriul formal presupune a se ţine seama de specificul autorităţilor care efectuează activitatea

statală, cât şi de forma actelor emise de acestea. Acest criteriu ţine deci de forma dată atât organului care trebuie să desf ăşoare activitate, precum şi de forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea statală.Spre exemplu, autoritatea care elaborează legea trebuie să fie cea mai reprezentativă pentru popor,membrii acesteia să fie aleşii poporului, autoritatea trebuie să funcţioneze după anumite reguli, astfel încâtsă exprime voinţa poporului în actele pe care le emite, respectiv legile. De asemenea, pentru ca voin ţapoporului să devină general obligatorie, trebuie să se exprime în anumite forme şi după anumite procedurispecifice numai legii, care este o regulă de maximă generalitate, obligatorie pentru toţi, garantată şiasigurată prin for ţa de constrângere a Statului. Ca atare, într-un stat, pentru cunoaşterea voinţei

poporului, asigurarea manifestării ei şi instituţionalizarea acesteia, se foloseşte un anumit gen de activităţispecifice ce ţin de instituţionalizarea Parlamentului ca organ legiuitor 76 şi activitatea legislativă aacestuia. În acest sens, putem spune că activitatea legislativă este o funcţie a statului. Dar simplaexistenţă a legilor f ăr ă organizarea executării acestora, nu duce la realizarea interesului general şiindividual conform menirii statului. Ca urmare, sunt necesare organe specializate `n domeniul respectiv,precum şi activităţi specifice bine reglementate şi delimitate pentru organizarea executării şiexecutarea în concret a legii.

Acestea sunt autorităţile administrative, iar activitatea acestora se cheamă activitateadministrativă, ceea ce constituie funcţia administrativă a statului.

Astfel, şi din punct de vedere al criteriului formal, activitatea statului poate fi clasificată pe funcţiiale statului. Pentru aceste funcţii ale statului se concep şi se organizează anumite autorităţi după principiişi reguli specifice: autoritatea legislativă, autorităţi ale administraţiei publice, autorităţi judecătoreştişi autorităţi centrale autonome etc. De asemenea, forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea statuluidifer ă după importanţa activităţii respective, precum şi puterea regulilor care o guvernează. Exemplu:legea este un act al activităţii statale cu anumite caracteristici: se elaborează numai de Parlament, trebuiesă exprime voinţa poporului, este general obligatorie, iar respectarea acesteia se asigur ă prin for ţa deconstrângere a statului; de asemenea, poate fi abrogată sau modificată numai de o anumită autoritate,respectiv autoritatea legiuitoare şi poate fi declarată ca neconstituţională numai de Curtea Constituţională.Pe de altă parte, un act administrativ normativ se emite numai de autorităţile administrative prevăzute delege, autorităţi `mputernicite şi specializate `n acest sens (Preşedinte, Guvern, ministru, Consiliul Judeţean,primar etc.); acesta poate fi revocat, modificat sau abrogat numai de autoritatea emitentă, autoritateaierarhic superioar

ă a acesteia, precum

şi prin lege. Un act al autorit

ăţii administrative, dac

ă este ilegal,

poate fi anulat şi de instanţa de judecată după o procedur ă specială denumită procedura contenciosuluiadministrativ.

În general, prin funcţie a statului se înţelege un complex de drepturi şi obligaţii, atribuţiiconstituite după un scop, mijloace şi o natur ă comună, stabilite de lege şi realizate de o autoritatestatală specială şi specializată potrivit unei anumite competenţe77.

75 Spunem că o activitate are caracter juridic, atunci când aceasta se desf ăşoar ă după acele norme juridice a căror respectareeste asigurată şi garantată la nevoie prin for ţa de constrângere a statului.76 Parlamentul trebuie să fie constituit nu numai ca un organ special, dar şi specializat. Caracterul special trebuie să constea în modul de înfiinţare şi funcţionare, mod care să asigure exprimarea voinţei poporului de către parlamentari. Caracterul

specializat trebuie asigurat de nivelul de pregătire al parlamentarilor şi consilierilor, exper ţilor acestora, în domeniile dereglementare a legii, de modul cum activează `n elaborarea legilor etc.77 A se vedea V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p.100-128.




69

În acest sens, principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc,reglementează în mod corespunzător această problemă, aşa cum am ar ătat în capitolul anterior, când amtratat acest principiu.

În principiu, funcţia legislativă este exercitată numai de Parlament. În mod excepţional, este admisca în anumite limite în timp, spaţiu şi domeniu, Guvernul să fie abilitat de Parlament să desf ăşoare o

activitate legislativă prin instituţiile juridice ale Ordonanţei de urgenţă sau ale Ordonanţei ordinare.Această posibilitate este reglementată expres în Constituţia României în art. 115. Activitatea legislativă aGuvernului este de excepţie, provizorie, pe problema sau cazul în care a fost abilitat de Parlamentastfel:

- pe timpul vacanţei parlamentare Guvernul este abilitat să emită ordonanţe în domenii şiprobleme limitativ prevăzute în legea de abilitare dată de Parlament; prin legea de abilitare se

împuterniceşte Guvernul să emită ordonanţe pe timpul vacanţei parlamentare şi numai în anumitedomenii şi probleme ce nu sufer ă amânare până la terminarea vacanţei parlamentare;

- în caz de urgenţă81 şi excepţional în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fiamânată, Guvernul emite Ordonanţe de urgenţă oricând şi în orice domeniu cu excepţia celuirezervat Constituantei sau revizuirii Constituţiei;

- aceste ordonanţe ale Guvernului produc efecte juridice numai până în momentul aprobării saurespingerii de Parlament.

b) Funcţia executivă Aşa cum s-a subliniat în doctrină, Guvernul deţine o „putere de reglementare82 care constă în

`mputernicirea permanentă prin Constituţie, a acestuia de:- a emite acte normative (administrative) date în executarea legilor ;- a emite acte normative (administrative) care reglementează relaţiile sociale din domeniile care

nu sunt rezervate legiuitorului şi într-un mod care să nu contravină legii.Funcţia executivă constă în activitatea specială de asigurare şi organizare a executării legilor şi

de asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi administrare pe plancentral şi local. De exemplu, problema restituirii locuinţelor este reglementată prin Legea nr. 112/1995, princare se prevăd cazurile de restituire şi principiile care guvernează concret această activitate, însă modulconcret de restituire, respectiv procedura de organizare şi funcţionare a comisiilor judeţene, precum şiactivitatea acestora este stabilită prin norme metodologice aprobate prin hotărâre de Guvern. Normelede aplicare a legilor sunt date, de regulă, de Guvern, iar în alte cazuri şi de alte autorităţi aleadministraţiei publice, când sunt abilitate prin lege. Este cazul Băncii Naţionale a României care emitenorme în aplicarea unor legi aşa cum sunt Normele nr. 7/1994 date în aplicarea Legii nr. 59/1934. Acteleemise în realizarea funcţiei executive sunt extrem de diverse (administraţia generală a ţării, diplomaţie,gestiune financiar ă, adică acte de organizare a executării şi executarea în concret a legii).

Toate aceste acte administrative sunt subordonate legii şi Constituţiei, începând cu hotărârea deGuvern şi ordinele, instrucţiunile, normele metodologice ale ministerelor şi terminând cu decizia primaruluicomunal sau procesul verbal de contraven

ţie întocmite de agentul de poli

ţie. Actele executive sunt

individuale sau normative. În sistemul Constituţional francez există o ierarhie a actelor administrativenumite şi regulamente, astfel: decrete; hotărâri ministeriale; diferite alte hotărâri, decizii şi rezoluţii.

81 Spre exemplu, în cazul Ordonanţei de Urgenţă prin care s-a reglementat starea de necesitate, dată în condiţiile mişcării

greviste din Valea Jiului.82 Puterea reglementar ă a Guvernului se refer ă numai la actele administrative emise de Guvern respectiv hotărâri,regulamente, nu şi la Ordonanţe.




70

c) Funcţia jurisdicţională83 Un stat de drept este de neconceput f ăr ă funcţia jurisdicţională. Lipsa justiţiei veritabile însemnând

arbitrariu şi nedreptate84. Dacă o viaţă socială normală trebuie să se desf ăşoare potrivit Constituţiei şilegilor în vigoare, în mod firesc trebuie să existe o funcţie şi respectiv un sistem de autorităţi care atuncicând legile sunt încălcate să restabilească situaţia de fapt şi de drept şi să aplice, după caz, corecţiile

necesare. Această funcţie jurisdicţională a statului este încredinţată unor autorităţi independente şiimpar ţiale, respectiv instanţele Constituţionale şi instanţele judecătoreşti. Actul de justiţie poate fi înf ăptuit în bune condiţiuni numai de „al treilea” care este neutru, impar ţial, neimplicat în vreun fel încauză. Căci nimeni nu trebuie să-şi facă dreptate singur pentru că atunci ar avea ”dreptate” numai cei maiputernici. De aceea, dreptatea trebuie împăr ţită de autorităţi neutre, specializate, în mod egal atâtpentru cei slabi, cât şi pentru cei puternici.

Concepută astfel ca o funcţie realizată independent şi impar ţial, justiţia s-a impus ca o idee şirealitate în care oamenii cred şi trebuie să creadă că îi poate apăra atunci când drepturile şi intereselelegitime sunt încălcate, ca similarul dreptăţii triumf ătoare85. „Fiat justiţia pereat mundus” (justiţia să-şiurmeze cursul ei chiar dacă lumea ar fi să piar ă) este dictonul preferat în legătur ă cu justiţia. Semnificaţiaacestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a Dumnezeirii este neclintită în fermitatea ei,

dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale pr ăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de unanume caz trebuie să-l ducă la bun sfâr şit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa86 chiardacă între timp ar veni sfâr şitul lumii cu toate grozăviile sale.

Fac obiectul jurisdicţiilor, litigiile dintre persoane fizice, dintre acestea şi persoanele juridice civilesau de drept public ori dintre acestea şi autorităţile publice. Soluţionarea litigiilor se face în cadrul unuiproces, după anumite reguli, prin acte numite hotărâri judecătoreşti. Judecătorul care înf ăptuieşte justiţiacerută trebuie să afle adevărul în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele,cauzalitatea, r ăspunderea şi responsabilii. Pentru ca justiţia să-şi poată înf ăptui misiunea, ea cunoaşte oanumită structur ă şi anumite principii de organizare şi funcţionare. Organizarea justiţiei se face pegrade de jurisdicţie care presupun controlul în trepte pentru a evita eroarea judiciar ă. Aceste grade de

jurisdicţie permit o evaluare a judecăţii în fond, dar şi în apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare aerorilor, de reevaluare a sentinţelor în raport cu probele în cauză. Fondul se judecă de o instanţă, apelul deinstanţa ierarhic superioar ă, iar recursul de instanţă ierarhic superioar ă celei din apel, de fiecare dată numărul judecătorilor din completul de judecată crescând.

În doctrina constituţională s-a exprimat şi opinia că cele trei funcţii ale statului ar fi:a) funcţia de exercitare a suveranităţii atât pe plan intern (de exemplu: stabilirea ordinii juridice şi

apărarea ei prin folosirea for ţei publice), cât şi pe plan extern (stabilirea liniilor generale alepoliticii externe, colaborarea internaţională cu alte State; participarea la organismeinternaţionale, apărarea teritoriului naţional) ;

b) funcţia de orientare generală a dezvoltării societăţii;c) funcţia de promovare a progresului.O alt

ă analiz

ă tipologic

ă a func

ţiilor statului în doctrina constitu

ţional

ă contemporan

ă distinge trei

categorii de funcţii:a) funcţii politice: menţinerea ordinii sociale interne şi apărarea teritoriului naţional, alte intervenţii

ale statului fiind excluse; asigurarea programului economico-social;b) funcţii juridice: legislativă, executivă şi jurisdicţională;

83 Conceptul de "jurisdicţional" include noţiunea de judiciar pe lângă alte jurisdicţii astfel putem vorbi de jurisdicţii civile, penale,comerciale, administrative, constituţionale, de drept al muncii etc.84 I. Muraru, op. cit. p. 458.85 I. Muraru, op. cit. p. 459.86 Potrivit Constituţiei, judecătorii se subordonează numai legii, deci hotărârile lor trebuie să fie în baza şi în executarea legii şi nu

a conştiinţei lor care poate fi subiectivă, influenţată politic etc. De aceea orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată numai pe lege şi starea de fapt stabilită pe bază de probe. O judecată motivată numai pe conştiinţa judecătorului este greu deevaluat, de justificat menţinerea, modificarea sau casarea acesteia, în raport cu adevărul judiciar.




71

c) funcţii sociologice: constrângerea socială; activitatea de convingere a cetăţenilor în legătur ă cu compatibilitatea între interesele generale şi cele personale ş.a.

Se mai poate vorbi de atribuţiile esenţiale ale statului care sunt, de fapt, monopoluri: monopolulapăr ării şi al constrângerii sociale (armata şi poliţia); menţinerea cadrului juridic; conducerea relaţiilorinternaţionale şi emiterea monedei naţionale.

4.2. Formele organizării politice a poporului: partidele politice; asociaţiile şi organizaţiilesindicale; grupurile de presiune

4.2.1. Partidele politice

„Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimă ideologiile şi intereselegrupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii”87.

Procesul apariţiei partidelor politice trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltareaparlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică.

Partidele politice î şi au sorgintea încă din antichitate, însă, acestea se impun în viaţa politică odată cu apariţia parlamentarismului, când burghezia, văzând în acestea instrumente de luptă împotrivafeudalismului şi a absolutismului monarhic, ca şi împotriva pretenţiilor nobilimii, le-a promovat pentru a-şiinstaura şi întări dominaţia.

„Conştientizând funcţia socială a partidelor, burghezia şi-a îmbr ăcat interesele şi aspiraţiile declasă într-o haină ideologică şi a f ăurit programe revoluţionare pentru a le impune prin formele lupteiparlamentare”88.

Partidele moderne s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, aurezultat dinlăuntrul acestora, ca fracţiuni sau aripi, constituind noi forme de control asupra guvernanţilor şi o legătur ă activă dintre guvernaţi şi guvernanţi. Partidele politice, în lupta pentru putere, contribuiela realizarea puterii politice a poporului şi, în mod deosebit, a controlului acestuia asupra puterii statale.

Aceasta depinde de nivelul de cultur ă şi maturitate politică a poporului, nivel care are un rol deosebit în prevenirea şi reducerea manipulării maselor . Câştigarea electoratului precede câştigarea puteriistatale de către un partid, putere care normal ar trebui să se exercite conform voinţei şi intereselor puteriipolitice a poporului.

Partidele politice active se manifestă ca for ţe politice, iar atunci când sunt şi parlamentare,participă şi influenţează actele Parlamentului. În acest sens acţionează în primul rând partidele politice carereprezentând majoritatea parlamentar ă, urmăresc elaborarea legilor în conformitate cu programele lorpolitice, putându-se astfel realiza ca for ţe politice. Pe de altă parte, partidele politice din opoziţia parlamentar ă participă la actele Parlamentului în dublu sens, ceea ce implică o responsabilitatepolitică89, astfel:

- partidele din opoziţia parlamentar ă, dacă sunt active şi urmăresc interesele generale, vor

avea o puternică susţinere de masă şi astfel în Parlament vor împiedica partidele de la putere să se îndepărteze de „promisiunile electorale” cu care au câştigat alegerile, precum şi să „greşească”;

- inactivitatea partidelor din opoziţia parlamentar ă poate favoriza abuzul de putere al majorităţiiparlamentare, în sensul devierii acesteia de la programul electoral cu care a câştigat putereastatală şi, deci, de la interesele generale şi evitarea conducerii statului pentru realizareaintereselor de grup ale membrilor partidelor respective.

87 Dimitri Georges Lavraff. Les partis politiques en Afrique Noire. Press Universitaires de France. Paris, 1970, p.101

88 Cristian Ionescu, op. cit. p. 311.89 În Anglia funcţia de şef al opoziţiei este considerată o funcţie importantă în stat, fiind salarizată, aceasta trebuind să facă oopoziţie constructivă.




72

Unii autori includ în conceptul de for ţe politice şi alte organizaţii nonguvernamentale cum sunt:sindicatele, organizaţii ale minorităţilor etnice, asociaţiile religioase, comitetele cetăţeneşti, ligile culturaleetc.90

Credem că ar fi mai corect să socotim ca for ţe politice numai partidele parlamentare, partidecare, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie, au o serie de drepturi recunoscute în Constituţie şi

legile date în baza acesteia, prin care participă mai mult sau mai puţin la exercitarea puterii legislative. (art.8, 40, 61 şi altele din Constituţie). Ca atare, partidele politice neparlamentare, deşi fac politică, socotim că nu pot fi considerate ca adevărate for ţe politice.

De asemenea, credem că sindicatele nu pot fi considerate for ţe politice ele fiind constituite nupentru a face politică, ci pentru a apăra drepturile şi promovează interesele profesionale, economice şisociale ale salariaţilor (art. 9 din Constituţie). Folosirea mijloacelor legale sindicale pentru scopuri politiceapare ca un abuz de putere care crează disfuncţionalităţi în viaţa politică, statală, economică şi socială.

Aceasta nu înseamnă că celelalte organizaţii nonguvernamentale (partidele politiceneparlamentare, sindicatele, asociaţiile religioase, culturale etc.) nu au libertate de exprimare şi respectivde a critica politica şi puterea de stat. Însă, de la a critica şi până la a pretinde pe alte căi decât cele legaleluarea unor măsuri în structura organelor statului (schimbarea guvernului, a preşedintelui, a unui ministru

etc.) este distanţă mare. Este adevărat că propunerea schimbării unor funcţionari publici poate fi f ăcută decătre oricine, dar o astfel de cerere nu poate fi obligatorie, deci producătoare de efecte juridice, decâtnumai `n cazurile prevăzute de lege.

Potrivit lui Edmund Burke, gânditor englez, un partid politic este „un corp de oameni animaţi deun principiu particular, asupra căruia sunt de acord pentru a promova prin efortul lor, interesul naţional”91.Aceată definiţie este discutabilă, având în vedere raportul dintre interesele membrilor de partid şi interesulnaţional care difer ă de la un partid la altul. După Dimitrie Gusti „partidul politic este o asociaţie liber ă decetăţeni uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte,

în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”92.După prof. I. Muraru partidele politice sunt formaţiuni mai mult sau mai puţin durabile care sunt

constituite şi funcţionează în scopul de a cuceri sau conserva puterea, pe baza unui programideologic şi urmând o strategie elaborată93.

Prin urmare, tr ăsăturile partidelor politice sunt:a) aceste formaţiuni sunt constituite ca o organizaţie a unor adepţi, (membri) structurată pe

criterii teritoriale şi ierarhice, care funcţionează pe baza unor norme proprii şi urmăreşteobiective programatice;

b) aceste formaţiuni sunt constituite ca structuri politice durabile; prin caracterul de „organizaţiestabilă sau durabilă” partidul se distinge de simpla clientelă, fracţiune, clică, camarilă, caredispar împreună cu fondatorii sau animatorii lor. Dorinţa de a prelua şi de a exercita puterea delimitează partidul de grupul de presiune şi de alte organisme sociale, precum sindicatele şiorganizaţiile de tineret94;

c) organizaţia de partid are un program ideologic rezultat din totalizarea aspira

ţiilor latente, a

opiniilor individuale difuze şi deseori contradictorii, reflectând deci sinteza calitativă a tuturoracestora;

d) partidul - în majoritatea covâr şitoare a cazurilor - î şi propune cucerirea sau conservarea puteriisau cel puţin influenţarea într-un anumit sens a puterii;

e) partidul î şi organizează şi mobilizează mijloacele într-o ofensivă al cărei obiectiv primordialr ămâne, de regulă, victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea regimului politic95.

90 Cristian Ionescu, op. cit., p. 312.91 Mihai M. Petrescu. Partide, clase, naţiuni. Editura politică, Bucureşti, 1977, p. 26.92 Dimitrie Gusti. Partidul politic în Doctrinele partidelor politice. Institutul Social Român. Cultura Naţională, Bucureşti,1922, p.4.

93 I. Muraru. op. cit. vol. I, p. 208.94 E. Burke, Thoights on the Cause of the Present Discontent. 1770. I. p. 530, citat de I. Muraru în op. cit. p. 207.95 I. Muraru, op. cit. vol. I, p. 128.




73

Într-o accepţiune largă, un partid politic reprezintă o grupare sau o asociaţie permanentă deindivizi uniţi în mod liber între ei prin afinităţi ideologice şi convingeri politice comune, creat la nivel teritorialpe baza unor principii stricte de organizare şi disciplină, al cărui scop înscris într-un program sau statut,constă în promovarea şi înf ăptuirea în competiţia electorală şi parlamentar ă cu alte partide, a unei anumitedoctrine sau concepţii politice privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date96.

Vorbind despre partidele politice, Lucreţiu Pătr ăşcanu ar ăta „ Un partid fiind o grupare de oamenicare apăr ă anumite interese de clasă şi luptă pentru puterea politică, elementul determinant pentrustructura lui este natura intereselor pe care le reprezintă şi pentru satisfacerea cărora î şi desf ăşoar ă

întreaga-i activitate. Interesele de clasă, prin conţinutul lor, determină totodată, aderenţa sau lipsa deaderenţă a unui organism politic faţă de regimul social sau politic înlăuntru căruia lucrează, după cum, totasemenea, interesele îi fixează obiectivele pe care le urmăreşte şi hotăr ăsc mijloacele de care înţelege să se folosească în atingerea lor în raport cu normele de drept existente”97.

În doctrină se arată că limitarea partidelor la interesele de clasă este discutabilă. În prezent,partidele politice sunt tot mai mult interesate să atragă membri şi simpatizanţi (alegători) din toatestraturile sociale uniţi prin acelaşi ideal: satisfacerea unor interese individuale ale fiecăruia prinprogresul general al societăţii; partidele care promit şi realizează acest ideal cuceresc, prin suportul

electoral, puterea politică98.Cât priveşte rolul social al partidelor politice se consider ă că acestea au patru funcţii: a) funcţia electorală, prin care partidele politice î şi propun candidaţii la funcţiile eligibile în

organisme reprezentative la nivelul central şi local şi recrutează prin programele lor electoraleaderenţi;

b) funcţia de formare a conştiinţei civice prin sensibilizarea cetăţeanului cu problemelesocietăţii, ale responsabilităţii şi r ăspunderii civice, atât a celui care alege, cât şi a celui careeste ales sau numit pe funcţia publică;

c) funcţia de a asigura un raport activ între guvernanţi şi guvernaţi, prin intermediulparlamentarilor şi miniştrilor care fac parte dintr-un partid; astfel, aceştia î şi exercită atribuţiileconform legii dar şi în spiritul programelor politice ale partidului din care fac parte; aceasta nu

înseamnă să se încalce legea în favoarea politicii partidului, ci în mod legal, să promovezeiniţiative legislative (guvernul) şi să voteze legi (parlamentul) în concordanţă cu strategiapartidului lor, respectiv strategia cu care au câştigat alegerile;

d) funcţia de conducere; partidele tind să exercite chiar şi pe cale mediată puterea politică, să-şiasume prerogative de conducere; normal, această funcţie trebuie exercitată, aşa cum amar ătat, prin intermediul legii elaborate potrivit Constituţiei.

În sistemele parlamentare, multe funcţii publice sunt ocupate de membrii partidelor ajunse laputere, în timp ce în sistemele prezidenţiale pot fi numiţi miniştri, personalităţi care nu apar ţin partiduluivictorios în alegeri.

La unele partide s-au constatat practici specifice clientelismului politic, în baza cărora cei careau „ajutat” în alegeri sunt numi

ţi pe func

ţii publice, de

şi nu au competen

ţa necesar

ă99, cum sunt:

96 Cristian Ionescu, op. cit., p. 313.97 Lucreţiu Pătr ăşcanu. Probleme de bază ale României. Editura Socec, Bucureşti, 1944, p. 24.98 Cristian Ionescu, op. cit. p. 316.99 S-a încercat şi se încearcă să se justifice practicile clientelare prin aceea că "trebuie să existe o continuă unitate de vederişi de acţiune între guvern şi funcţionar, între ministru şi secretarul său general, între ministru şi prefecţi etc., unitate cerută de însuşi mersul afacerilor publice, căci la ce rezultat s-ar putea ajunge dacă ministru ar comanda într-un fel, iar funcţionarul inferiordin cauza deosebirilor de vederi şi mai ales de vederi politice ar executa în alt fel". Într-o asemenea situa ţie se pretinde că autoritatea superioar ă are neapărată nevoie să poată revoca pe funcţionar f ăr ă să fie încătuşată de nici o r ăspundere. Distinsulprof. An. Teodorescu a combătut această teză afirmând că "cerinţele unui sistem modern de administraţie, impun capreocupările politice să fie scoase cât mai mult din exerci ţiul autorităţii administrative. Neajunsul născut din lipsa de unitate devederi şi de acţiune dintre autoritatea superioar ă şi funcţionarii inferiori, în cazul când aceştia nu ar fi revocabili, este fictiv căci

dacă ordinele date sunt legale, atunci cea dintâi are la îndemână mijloacele de constrângere prevăzute de lege împotrivafuncţionarului sau, dacă ele sunt nelegale, atunci refuzul de a le executa, al funcţionarului inferior este perfect legal."An. Teodorescu citat de V. Dabu în "Teza de doctorat", Bucureşti, 1998, p. 114.




74

- înfiinţarea funcţiilor publice ca recompensă pentru anumite persoane şi nu ca urmare anecesităţilor impuse de interesele generale;

- desfiinţarea unor funcţii publice pentru a scoate din sistem persoanele „incomode” şi înfiinţarea altor funcţii în raport de pretenţiile clientelei politice;

- încălcarea sub diferite forme a principiului stabilităţii funcţionarului public, prin rotire, mutare,

transfer, „promovare” pentru a face loc clientelei politice.„Clienţii” nu fac decât să prolifereze corupţia politică100, incompetenţa în exercitarea funcţiilorprimite, dezorganizarea serviciilor publice, prin înfiinţarea unor funcţii după interesele clienţilor şi nu după cele generale, naţionale sau locale. Acest sistem al clientelismului politic este favorizat de o defectuoasă reglementare a stabilităţii funcţionarului public şi în mod deosebit a responsabilităţii acestuia. P.Alexandrescu Roman ar ăta că un funcţionar bine pregătit înlocuieşte cinci funcţionari nepregătiţi101.

Având în vedere raportul dintre partide şi societate, putem vorbi de: monopartidism, bipartidism şi multipartidism.

1. Monopartidismul102 se caracterizează prin existenţa unui singur partid, care polarizează toate celelaltefor ţe politice şi sociale sau chiar le încorporează. El este specific regimurilor monolitice, totalitare şi care,

de regulă, personifică puterea, o individualizează. Ca premise justificative sunt invocate: cerinţa integr ăriinaţionale, transformarea unicului partid într-un „creuzet al naţiunii”, în „centrul vital al întregii societăţi”,cerinţa mobilizării energiilor pentru modernizarea economică şi socială, realizarea omogenizării sociale a„poporului unic” etc. Acest sistem prezintă avantajul de a asigura stabilitatea guvernamentală, având însă multe dezavantaje, în afara monotoniei politice şi a platitudinii sufragiului, cum sunt: sistem politic predispusla imobilism; echipa executivă guvernând f ăr ă concurenţă, nu va fi stimulată iniţiativa, preocuparea pentruprogres etc.; partidele de opoziţie ajung să fie simple grupuri de interese; opoziţia extraparlamentar ă se

îndreaptă împotriva partidului, cu care ea însăşi se confundă,exprimându-se cel mai adesea ca fracţiune.

2. Bipartidismul poate fi „numeric - în sensul că există numai două partide - sau „calitativ”- adică predomină numai două partide. Efectul acestui sistem este alternanţa la putere. Bipartidismul poate fi „rigid”(sistemul britanic), când şeful guvernului - adică liderul partidului majoritar - este sigur de fidelitateamembrilor săi103 sau „suplu” (sistemul american), când cele două partide nu impun celor aleşi (electori) nicio disciplină de vot.

De asemenea, el poate fi „perfect” când există numai două partide (ceea ce este o simplă ipoteză de şcoală), şi „imperfect” când, pe lângă cele „două mari”, există şi alte partide mai mici”104.

În fine, poate fi un bipartidism „echilibrat”, când alternanţa la putere se produce cu o oarecareregularitate, sau „dominant” când treptat, dar ireversibil, se alunecă spre un partid unic.

3. Multipartidismul, adică situaţia în care există mai mult de două partide, reprezintă indiscutabil regula,dar cu o amploare variabil

ă; de exemplu, un num

ăr mare de partide era în Austria, înainte de 1914, dar

numai 4 în Scandinavia şi 3 în Belgia etc. În România, după 1989, s-au înregistrat peste 200 de partide sau alte formaţiuni politice.

100 V.Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000, p. 108-150.101 P. Alexandrescu-Roman. Rostul şcolilor de pregătire a funcţionarilor publici, în Revista de Drept Public, 1937, XII, p. 336.102 De regulă regimurile politice caracterizate prin monopartidism degenerează în regimuri totalitare. Sunt şi excepţii cum ar fiPartidul Republican al Poporului fondat de Kemal Ataturk care a func ţionat ca partid unic în Turcia între 1923-1946 şi care nu adevenit totalitar nici prin ideologie şi nici prin structur ă.103 Plastic şi picant se exprimă R.B.Schwartzenberg: "majoritatea parlamentar ă şi guvernământul sunt în situaţia trupelor faţă de

statul major". R.B.Schwartzenberg, Socilogie politique. Edition Montchrestien, Paris, 1971, p.387104 Adeseori, cel de al treilea "strică jocul", impunând alianţe pentru asigurarea majorităţii parlamentare, de exemplu înGermania, Belgia. Se ajunge astfel la un sistem para-dualist "deux partis et demis".




75

De regulă, un număr mare de partide politice poate duce la dezorientarea electoratului,pulverizarea lui, minimalizarea temelor majore, diletantism, risipă financiar ă şi altele. Pe de altă parte sepoate susţine că dintr-o multitudine de partide apare mai uşor noul, eficientul, progresul etc.

4. Grupurile de interese (pressure groups) sau grupurile de presiune sunt considerate ca fiind „cea de a

treia camer ă” sau „guvernul invizibil”, deoarece deşi ele nu-şi propun să cucerească puterea, totuşi opot influenţa în fapt prin pressing-ul desf ăşurat asupra ei, în interesul membrilor lor. Aceste grupuride presiune cuprind sfera celorlalte interese ce nu sunt vizate de partidele politice, ceea ce evident nu

îndreptăţeşte afirmaţiile că acestea reprezintă „poporul real”. Aceste grupuri de presiune nu reprezintă interesele generale, sintagmă legată indisolubil de popor.

Nota definitorie a tuturor acestor organisme este că exercită prin mijloacele care le stau ladispoziţie (presă, literatur ă, radio, televiziune, manifestări publice etc.), presiuni asupra factorilor politici,inclusiv influenţarea opiniei publice în sensul dorit de acestea.

Există o paletă foarte largă de organisme având caracterul unui grup de presiune, cum suntorganismele confesionale, artistice, asociaţii feministe, de tineret, grupuri economice105, financiare,profesionale, umanitare, religioase, militare, etnice etc., care în activitatea lor ar trebui să folosească numai

mijloace legale.Expresia „lobby-hol” în limba engleză are semnificaţia politică de „culoar al parlamentului” şi

„influenţarea parlamentarilor”.Uneori, fenomenul lobby indică pe oricine intenţionează să influenţeze deciziile puterilor

(legislativă, executivă şi judecătorească).De multe ori lobby-ul, în sens negativ, este favorizat de lipsa de demnitate a parlamentarului sau

funcţionarului public, de incompetenţă sau de slăbiciune la electoratul mediatic, de faptul că sunt uşorinfluenţabili, toate acestea dând incoerenţă în activitatea lor politică. Din nefericire, sunt cazuri când lobby-ul se face plecând de la manipulările mas-media şi până la şantaj, blocări de drumuri publice sau finanţăriilegale a unor partide ori demnitari etc. În România, în prezent, legisla ţia este deficitar ă în prevenirea şidecelarea a ceea ce este ilegal şi periculos, în folosirea unor mijloace ale lobby-ului106.

În viaţa politică a unui Stat, grupurile de presiune pot juca un rol pozitiv sau negativ. Acesta este şimotivul pentru care în unele state s-au adoptat legi referitoare la activitatea grupurilor de presiune. StateleUnite au adoptat o lege privind lobby-ismul în anul 1946 (Federal Regulation of Lobbying Act), prin care s-astabilit obligaţia de a se înregistra numele şi raportul financiar de cheltuieli ale oricărei entităţi care „solicită,

încasează sau primeşte bani ori alte bunuri de valoare pentru a fi folosi ţi în principal ca un sprijin înadoptarea sau abrogarea oricărei legi de către Congresul Statelor Unite”. O astfel de reglementare este opiedică în calea corupţiei politice.

După prof. I. Deleanu raporturile dintre grupurile de presiune şi partidele politice se pot exprima într-una din următoarele forme:

a) pe faţă sau ocult, partidele sunt dependente de grupurile de interese;b) dimpotriv

ă, grupurile de interese sunt dependente de partide;

105 Potrivit art. 118 din Legea nr.161/2003 prin grupuri de interes economic –G.I.P. reprezintă o asociere între două sau maimulte persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, înscopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice amembrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Grupul de interes economic este persoană juridică cuscop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomernciant. Numarul membrilor unui grup de interes economicnu poate fi mai mare de 20. În art. 233 din Legea nr. 161/2003 Grupul de interes economic este acea asociere dintre două saumai multe persoane fizice sau juridice, constituită pentru o perioadă determinata sau nedeterminată, în scopul înlesnirii oridesvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. 106 Potrivit art. 294 din Codul penal Carol al II-lea, comitea "delictul de intimidare a justi ţiei şi se pedepsea cu închisoareacorecţională de la unu la şase luni şi interdicţia corecţională de la unu la doi ani, acela care participă la demonstraţii orimanifestaţii, în preajma sau în pretoriul instanţelor judecătoreşti, cu ocazia cercetării sau judecării unui proces, în scopul de aintimida sau înrâuri şi influenţa `n orice fel judecata". Acest articol este abrogat din anul 1968. În prezent au fost cazuri când

asupra unor funcţionari publici (poliţişti, procurori, judecători, miniştri etc.)s-au declanşat în presă "atacuri" la persoană pentru ai intimida sau chiar înlătura din funcţie când aceştia în activitatea lor""loveau" legal în anumite interese.




76

c) grupurile de interese şi partidele interpenetrează;d) grupurile de interese şi partidele sunt, în principiu, independente;e) ele î şi partajează rolurile.

5. Sindicatele, în sens larg, pot fi considerate grupuri de interese, dar a căror activitate, scop şi mijloace

sunt reglementate în mod expres de lege. Sindicatele nu trebuie să vizeze scopuri politice. Activitateasindicatelor are un pronunţat caracter profesional.Potrivit art. 9 din Constituţia României, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor 107 şi la

promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. În art. 7 al ConstituţieiSpaniei, sindicatele şi asociaţiile patronale „contribuie la apărarea şi promovarea intereselor economice şisociale ce le sunt proprii”.Fenomenul sindicalismului a fost generat de aspira ţia clasei muncitoare de a i serecunoaşte şi respecta de către guvernanţi şi asociaţiile patronale, drepturi legate de raporturile de muncă:salarizare, concedii de odihnă, medicale, pregătire profesională, protecţia muncii, ajutoare de şomaj şi alteinstrumente de protecţie socială, dreptul la grevă, la un program de muncă rezonabil, regimul de muncă îngeneral, al femeilor, tinerilor şi copiilor etc. Sindicatele se deosebesc de partidele politice prin aceeacă ele nu vizează accesul la putere. Din nefericire, de multe ori, sindicatele nu cunosc şi nu utilizează

mijloacele legale de acţiune în soluţionarea problemelor lor profesionale, uzând tot mai des de grevă, iaruneori de mijloace ilegale, ca blocarea drumurilor etc.


- Deosebirea dintre partide politice şi grupurile de presiune.- Drepturile Statului şi interesele generale naţionale.- Ce confer ă legitimitate unui partid politic?- Deosebirea dintre interesele generale naţionale şi intereseleunei clase sociale.

- Ce este lobby-ul şi care sunt mijloacele acestuia?- Ce este clientelismul politic?

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, EdituraActami Bucureşti-1997, p.29-30, 287-304

2. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol.I,Editura Europa-1966, p.207-219

3. Cristian Ionescu - Drept Constituţional

şi Institu

ţii Politice, Vol. I,

Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 90-104 şi 309-331;4. Constantin G.Dissescu - Drept Constituţional, Ed. Socec, Bucureşti, 1915, p. 771-7835. Anibal Teodorescu - Noţiuni de Drept administrativ, Bucureşti 1915, p. 64-816. Paul Negulescu - Tratat de drept public, Editura Casa Scolilor,

107 Socotim că în art. 9 din Constituţie lângă cuvântul drepturi trebuia introdus şi expresia “libertăţile” deoarece sindicatelepatronatele şi asociaţiile profesionale contribuie şi la apărarea libertăţilor. De pildă în art. 45 din Constituţia revizuită a fostreglementată libertatea economică în sensul că accesul liber al persoanei la o activitate economică, liber ă inţiativă şi exercitareaacestora în condiţiile legii sunt garantate.




77

Bucureşti, 1942, p. 85-987. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex,

Bucureşti, 2000, p. 66-10



CAPITOLUL VSISTEMUL CONSTITUŢIONAL AL ROMÂNIEI

5.1. Constituţie. Sistem constituţional

5.1.1. Constitu ţ ie

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin „constitutio” care înseamnă „aşezare cu temei” sau „starea unui lucru”, inclusiv de structur ă a acestuia. Conceptul deconstituţie a apărut încă din Grecia antică, ca prima lege care fundamentează şi organizează societatea.

În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789, se arată „Orice societate în care garanţia drepturilor şi separaţia puterilor nu sunt asigurate, nu are constituţie.” În preambululConstituţiei americane din 1787 se arată „Noi, poporul american, în vederea formării unei uniuni perfecte,

stabilirii justiţiei, asigur ării liniştii interioare, asigur ării apăr ării comune, dezvoltării, bunăstării generale şiasigur ării binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta constituţie...”108.Observăm că autorul constituţiei trebuie să fie poporul. Constituţia poate fi definită în diferite forme şidin varii perspective: ea este un sistem de norme fundamentale, esenţiale, principale şi prin aceasta,reluând cuvintele lui Ihering, ea este „sora geamănă a libertăţii”. Constituţia este un „pact social” întreguvernaţi şi guvernanţi; ea este actul prin care s-a naţionalizat puterea, dându-i-se conţinut conceptuluide popor liber ; este forma prin care se tinde la „raţionalizarea puterii şi a statului”; este organizareaformei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă. Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind„principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului,precum şi drepturile”. În concepţia lui André Hauriou, într-un sens foarte general, prin Constituţie se

înţelege ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului. Un alt

constituţionalist, Benoit Jeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilorrelative la organizarea şi activitatea statului, iar în sens formal, ca documentul care reglementează instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat decât după o procedur ă diferită de cea folosită pentru alte reguli de drept109.

Cristian Ionescu definind constituţia arată că „Legea supremă a oricărui stat - Constituţia - esteun act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau

în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi de funcţionare ale puterilorstatului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şidrepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei procedurispeciale”.

Această definiţie nu ar corespunde, constituţiilor octroiate, adică „acordate” de altcineva decât

naţiunea sau poporul respectiv, precum şi în cazul statutelor sau pactelor constituţionale. Credem că, maidegrabă, aşa-zisele constituţii octroiate, statutele constituţionale sau pactele constituţionale, nu suntadevărate constituţii, neexprimând voinţa poporului.

În opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului american James Madison, „scopul” oricăreiconstituţii politice este, ori trebuie să fie, în primul rând, să obţină pentru guvernanţii care posedă cea maimare înţelepciune de a discerne şi cea mai înaltă însuşire de a conduce, binele comun al societăţii iar, în aldoilea rând, să ia cele mai eficiente măsuri de prevedere pentru a-i păstra pe aceşti virtuoşi cât timpexercită conducerea.

108 Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 45.

109 Constituţia conţine acele reguli (concepţia materială) considerate ca fiind foarte importante cărora le dă o formă specială înscopul garantării primatului şi stabilităţii acestora faţă de orice alte reguli (concepţia formală). Marie-Anne Cohendet. DroitConstitutionnel, Ed. Montchrestien, Paris, 2000, p. 53.



Sistemul constituţional al României80

Într-o concepţie autentic democratică, esenţa constituţiei constă în reflectarea politico-juridică a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum şi a intereselorgenerale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva procesului de cucerire prin competiţieelectorală democratică a puterii şi exercitarea acesteia pentru înf ăptuirea „binelui comun” alpoporului.

Constituţia are un caracter politic. Este un rezultat al luptei politice dintre putere şi opoziţie încadrul Adunării Constituante.Astfel, aceasta depinde şi de structura politică a adunării constituante, ştiut fiind că tezele

constituţionale sunt iniţial votate în adunarea constituantă, impunându-se votul majorităţii calificate. Deasemenea, în faza a doua, Constituţia este votată prin referendum, deci de majoritatea populaţiei cudrept de vot. Astfel, interesul general instituit, reglementat şi apărat prin constituţie poartă amprenta celordouă majorităţi rezultate ale luptei politice atât din societate,cât şi dintre reprezentanţii acesteia `ncadrul Adunării Constituante.

Din punct de vedere al politologiei, Constituţia a fost definită, de pildă, ca fiind ansamblulnormelor politice şi legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare110.

Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezintă în esenţă un pact social (acord raţional

încheiat între oameni) intervenit între guvernanţi şi guvernaţi prin care acestora din urmă li se garantează un sumum de drepturi în schimbul acceptării de către ei a puterii de comandă şi a dominaţiei la care suntsupuşi de guvernământ, f ăr ă însă ca acesta să devină tiranic. Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructur ă instituţională (instituţiile politice şi autorităţile publice) organizată pe principiul separaţieiputerilor şi al verificării lor reciproce (checks and balances) - prevăzute de asemenea, în constituţie111.

Caracterul pactului social poate să difere, după cum ne situăm pe poziţiile unei guvernăriabsolutiste sau dimpotrivă, a unei guvernări democratice.

Prof. Tudor Dr ăganu precum şi prof. Ion Deleanu definesc Constituţia ca fiind acea lege care,având for ţa juridică superioar ă celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiilestructurii social-economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta,garantează material drepturile fundamentale, cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoareacestor drepturi.

Criticând această definiţie, prof. Ioan Muraru arată că metoda enumer ării principalelor domenii pecare le reglementează Constituţia, în definirea acesteia este dificilă atunci când vom defini unele constituţiicărora le lipsesc unele elemente enumerate. De aceea, într-o definiţie este necesar să se pună accent peelementele calitative care să fie caracteristice tuturor tipurilor de constituţie, să evidenţieze clar locul său însistemul de drept şi în subsistemul dreptului constituţional. Astfel, prof. Ioan Muraru defineşte Constituţia ca fiind legea fundamentală a unui stat constituită din norme juridice, învestită cu for ţa juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentruinstaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.

Ne permitem să completăm că la această definiţie ar trebui adăugat faptul că în Constituţie nu esteurm

ărit numai interesul general motiv al puterii politice a poporului, ci

şi interesul individual, respectiv

drepturile şi libertăţile omului. Chiar forma de organizare a poporului vizează realizarea interesuluiindividual , începând cu ceea ce este general pentru toţi.

De aceea, credem că o definiţie a Constituţiei ar fi: legea fundamentală a unui stat învestită cu for ţa juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentruinstaurarea, menţinerea, exercitarea puterii politice a poporului, precum şi pentru garantareadrepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

5.1.2. Tr ăsăturile constitu ţ iei

110 Jay M. Shafritz. Dictionary of American Government and Politics, Dorsey Press, Chicago, 1988, p. 131.111 Cristian Ionescu. Drept constituţional şi Instituţii Politice. Vol.I, Ed.Lumina Lex Bucureşti,1997, p.114.



Sistemul constituţional al României 81

Consider ăm că tr ăsăturile Constituţiei actuale a României corespund pe deplin caracteristicilor uneiconstituţii democratice.

a) Constituţia este legea juridică supremă în stat. Nu este o lege a fizicii sau matematicii, ci esteo lege juridică, adică o lege socială, care exprimă voinţa poporului sub forma juridică supremă denumită Constituţie. Caracterul de lege supremă rezultă în primul rând din domeniul de

reglementare care prezintă relaţiile sociale esenţiale pe care se fundamentează statul şiputerea politică a poporului în realizarea interesului general şi individual.Caracterul de lege supremă rezultă şi din for ţa juridică supremă rezultată din modul de instituire

a normelor constituţionale care stau la baza tuturor celorlalte norme juridice. Toate normele juridice sesubordonează normelor constituţionale conform principiului ierarhiei actelor juridice112.

b) Constituţia trebuie să fie expresia voinţei suverane reale a poporului de a-şi stabilirânduielile economice, sociale şi politice. Aceasta depinde de:

- corectitudinea alegerii membrilor Adunării Constituante, procedura alegerii şi a votării `n deplină cunoştinţă de cauză;

- fidelitatea reprezentării voinţei poporului de către majoritatea din Adunarea Constituantă;- exprimarea unui vot conştient de către alegător în conformitate cu interesul general şi individual;- alegătorul trebuie să voteze în deplină cunoştinţă de cauză şi nu ca urmare a unei manipulări;- să existe o cultur ă socială, economică şi politică necesar ă alegătorilor în urmărirea şi

realizarea intereselor lor.Referitor la Constituţia României din 1991, prin alegerile desf ăşurate pe baza Decretului Lege nr.

92/1990, Parlamentul a fost învestit să se constituie, de drept, în Adunare Constituantă, pentru ca, întermen de cel mult 18 luni de la constituirea ei, să adopte noua Constituţie. Constituţia a intrat în vigoaredupă votarea acesteia prin referendum în care 77,3% din alegători au votat „pentru” această legefundamentală în forma prezentată.

c) Constituţia receptează şi revalorizează tradiţiile democratice ale statului şi societăţiiromâneşti, asimilează - în condiţii concret istorice - experienţa constituţională şi valorile democraţiei constituţionale ale celor mai avansate ţări, precum şi standardele internaţionale aledemocraţiei;

d) Constituţia este opera unei puteri originare113, primare, iar for ţa ei morală se sprijină peverdictul aprobativ al poporului.

e) Este Constituţia unei perioade de tranziţie, ceea ce, în parte şi explică existenţa unor declaraţiide intenţii, a unor principii mai degrabă ideologice decât de drept pozitiv, a unor obligaţii demijloace alături de cele de rezultat, precum şi caracterul ei de „constituţie socială” şi„constituţie politică”114.

f) Constituţia României - ca sistem de norme juridice fundamentale - î şi propune, în ambianţavalorilor şi funcţiilor sistemului juridic internaţional să comunice cu acesta. Spre exemplu,potrivit art. 20 din Constituţie „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţilecet

ăţenilor, vor fi interpretate

şi aplicate în concordan

ţă cu Declara

ţia Universal

ă a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la careRomânia este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţiacazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile115 .”

112 Vezi pag. 27.113 Puterea constituantă, originar ă, primar ă, necondiţionată este acea putere chemată să stabilească o nouă ordine juridică.114 Ion Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996,p. 97.115 În practică au apărut situaţii în care reglementările interne stabilesc un regim mai favorabil în domeniul drepturilor şi libertăţilorfundamentale decât reglementările din pactele şi tratatele la care România este parte. Ca urmare prin Legea de revizuire a

Constituţiei la art. 20 pct. 2 s-a adăugat “ cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii maifavorabile”.Prin aceasta într-adevăr se urmăreşte apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nu aplicarea tratatelor şipactelor internaţionale numai pentru faptul că sunt internaţionale.




Este de observat că este vorba numai de neconcordanţa dintre legile interne (şi nu Constituţia), pede o parte, şi pe de altă parte pactele şi tratatele la care România a aderat. Această neconcordanţă reglementată trebuie să fie numai în domeniul drepturilor fundamentale ale omului. În alte domenii auprioritate legile interne, potrivit Constituţiei. Pactele şi tratatele ratificate de Parlamentul României facparte din dreptul intern (art. 11 din Constituţie). În cazul în care un tratat la care România urmează să

devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuireaConstituţiei se dispune în art. 11 pct.3 din Constituţia revizuită.g) Constituţia României este o constituţie reală şi realistă, pusă sub semnul efectivităţii şi al

posibilităţilor economice şi sociale în devenire, ceea ce rezultă din îmbinarea unor normeimperative sau norme vocative116.

h) Constituţia României nu este rigidă, ea poate fi revizuită în condiţiile strict prevăzute în art.150-152 din Constituţie. Revizuirea nu poate viza caracterul naţional, independent, unitar şiindivizibil al Statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială sau suprimarea drepturilor şi libertăţilorfundamentale.

5.1.3. Controlul constitu ţ ionalit ăţ ii legilor în România

Necesitatea controlului constituţionalităţii legilor derivă în primul rând din principiul separaţieiputerilor al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora. În al doilea rând, Constituţia fiind legeafundamentală în stat, toate celelalte legi trebuie să fie conforme, potrivit principiului supremaţieiConstituţiei prevăzut în art. 1 pct. 5 din Constituţie.

Ordonanţele Guvernului, legea ordinar ă aprobată de jumătate plus unul din membrii prezenţi aicelor două Camere şi legile organice aprobate cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere au putere

juridică inferioar ă Constituţiei, datorită procedurii de elaborare, de aprobare şi în mod deosebit de modul dereprezentare a poporului, de către cei care le votează. Viaţa a demonstrat că există riscul ca aceste actenormative să cuprindă dispoziţii care să fie contrare Constituţiei, fapt ce nu poate fi tolerat. Ca urmare este

necesar controlul constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor Guvernului, şi lipsirea de efecte juridice a celorneconstituţionale.

Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi publiceautonome, denumită Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru odurată de 9 ani, f ăr ă posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, 3 de către Camera Deputaţilor, 3de către Senat şi 3 de către Preşedintele României. Preşedintele Cur ţii Constituţionale este ales dintre

judecătorii Cur ţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani.Curtea Contituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Cur ţii.

Trebuie observat că activitatea Cur ţii Constituţionale nu priveşte numai controlul constituţionalităţiilegilor, ci cuprinde şi alte domenii desigur în strânsă legătur ă cu aplicarea şi respectarea Constituţiei.

De aceea, având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Cur ţii Constituţionale, precum şiprocedurile potrivit cărora î şi realizează aceste atribuţii ea poate fi considerată autoritate publică politico-

jurisdicţională independentă. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Cur ţiiConstituţionale, precum şi din natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând din principiile deorganizare şi funcţionare, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor precum şi din alte atribuţii şiproceduri. Sunt de asemenea interesante pentru caracterizarea Cur ţii Constituţionale dispoziţiile legalepotrivit cărora aceasta este unica autoritate jurisdicţională constituţională din România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

În sfera controlului de constituţionalitate intr ă următoarele acte: legile ca acte juridice aleParlamentului; iniţiativele de revizuire a Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele guvernului;iniţiativele legislative populare.

116 În doctrină se vorbeşte de constituţii fictive, retorice, propagandistice, inutile. I. Deleanu op. cit. p. 98.




Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şiprintr-un control posterior .

Controlul prealabil normal se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înainteapromulgării lor de către Preşedintele României.

Curtea Constituţională efectuează controlul de constituţionalitate privind legile înainte de

promulgare numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice împuternicite de Constituţie, şi anume:preşedintele României, preşedinţii celor două camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca atare sub acest aspect este exclus controlul din oficiu,aceasta find o garanţie contra unui eventual abuz de putere din partea Cur ţii Constituţionale. Potrivit art.146 lit. a din Constituţie Curtea Constituţională poate din oficiu să se pronunţe asupra constituţionalităţiilegilor asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor (vizează deci legileintrate în vigoare), iar acest control se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ce poate firidicată numai în cadrul unui proces judiciar. În legătur ă cu acest control trebuie să reţinem că, potrivit Legiiprivind organizarea şi funcţionarea Cur ţii Constituţionale art. 23 pct. 3, nu pot face obiectul excepţiei,prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil, prevăzută de art.

146 (1) din Constituţie. Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic ce permite accesulcetăţenilor la Curtea Constituţională, atunci când într-un proces la instanţele judecătoreşti se pretinde că lis-a încălcat un drept sau un interes legitim printr-o lege pe care o apreciază ca fiind contrar ă Constituţiei.Dosarul în cauză se trimite de instanţa judecătorească la Curtea Constituţională pentru a se pronunţaasupra excepţiei de neconstituţionalitate şi apoi, în funcţie de Decizia Cur ţii Constituţionale, instanţa

judecătorească va judeca şi se va pronunţa în dosarul respectiv. Deciziile Cur ţii Constituţionale suntobligatorii.Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate cafiind neconstituţionale, î şi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Cur ţiiConstituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederileneconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiindneconstituţionale sunt suspendate de drept. În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înaintede promulgarea acestora, parlamentul este obligat să rexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lorde acord cu decizia Cur ţii Constituţionale.117 Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiindneconstituţional nu poate fi ratificat. Deciziile Cur ţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial alRomâniei. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art. 146 şi 148 dinConstituţie este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. În legătur ă cu această atribuţie a Cur ţiiConstituţionale s-ar putea crede că este un paradox, din moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea

însăşi „contrar ă” Constituţiei, atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia. De aceea,această atribuţie trebuie analizată prin coroborare cu textele din Constituţie care privesc revizuireaConstitu

ţiei, Cur

ţii Constitu

ţionale revenindu-i misiunea nu de a împiedica ini

ţiativele de modificare, ci de a

se pronunţa dacă ele sunt f ăcute cu respectarea art. 150 şi desigur, cu respectarea art. 152 unde suntprevăzute limitele revizuirii, deci numai din punct de vedere procedural constituţional.

Ca atare, o interpretare sistematică a dispoziţiilor constituţionale permite o clar ă determinare adimensiunilor juridice ale acestei atribuţii.

Regulamentele Parlamentului sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Vom observamai târziu că practic există trei categorii de regulamente: regulamentul şedinţelor comune şi regulamentelecelor două Camere.

117 Prin Legea de revizuire a Constituţiei a fost abrogat art.145 pct.1 în care se dispunea:” În cazurile de neconstituţionalitate

constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se trimite spre rexaminare. Dacă legea este adoptată înaceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obicţia de neconstituţionalitateeste înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.”




Ordonanţele Guvernului. Potrivit art.115 din Constituţie, Guvernul poate fi abilitat de cătreParlament, printr-o lege specială, să emită ordonanţe ordinare în domenii care nu fac obiectul legilororganice. De asemenea, în cazuri excepţionale, de urgenţă, Guvernul poate emite Ordonanţe de Urgenţă

în domeniul legilor organice sau ordinare. Atât ordonanţele de urgenţă118, cât şi ordonanţele ordinare aleGuvernului produc efecte juridice din momentul publicării, până în momentul respingerii sau aprobării prin

lege de către Parlament. Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiindcunoscută în teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşa stând lucrurile, este firesc ca şi ordonanţelesă fie supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se însă prin procedeul excepţiei deneconstituţionalitate.

Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de elaborare a legii, iniţiativă legislativă poate avea un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea desigur aunor reguli constituţionale. Cetăţenii care î şi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină dincel puţin unsfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, repectiv din municipiul Bucureşti, trebuiesă fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Nu pot face obiectul uneiiniţiative legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare, revine

Cur ţii Constituţionale. În afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Cur ţii Constituţionale îi

revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită să se pronunţe asupra constituţionalităţiiunor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele statale.

O astfel de atribuţie este aceea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegereaPreşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului.

O altă atribuţie este constatarea existenţei împrejur ărilor care justifică interimatul înexercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şiGuvernului. În anumite situaţii clar stabilite prin Constituţie, apare necesar ă asigurarea interimatului înfuncţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere.Constatarea împrejur ărilor care justifică interimatul, adică această soluţie provizorie care asigur ă continuitatea funcţiei, revine Cur ţii Constituţionale.

Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desf ăşurareareferendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendumul se poateorganiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, înprobleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Într-o interpretare corectă a articolului 2 din Constituţie, nu pot fi excluse şi alte situaţii dereferendum.

Cur ţii Constituţionale îi revine şi atribuţia de a veghea la respectarea procedurii referendumului.Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, este de

competenţa Cur ţii Constituţionale.Partidele politice î

şi g

ăsesc reglementarea constitu

ţional

ă în articolele 1 al. 3, care declar

ă

pluralismul politic drept valoare supremă şi o garantează în art. 8, care dezvoltând art. 1 pct. 3, defineştescopul activităţii partidelor politice, în art.40, care reglementând dreptul de asociere stabileşte ce partidesunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face parte din partidele politice.

Potrivit art. 40 din Constituţie, sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care prin scopurilelor ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori asuveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Constatarea neconstituţionalităţii unui partidpolitic revine Cur ţii Constituţionale.

Efectele juridice ale Deciziilor Cur ţii Constituţionale.

118 Potrivit art.107 pct.4 şi art.114 pct.4 din Constituţie, Ordonanţele de urgenţă intr ă `n vigoare “numai după depunerea lor spreaprobare la Parlament”; deci `n astfel de cazuri, publicarea trebuie să preceadă sau să fie concomitentă cu depunereaordonanţei spre aprobare la Parlament.




Analiza efectelor juridice ale actelor Cur ţii Constituţionale trebuie efectuată ţinând cont dacă suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării altor atribuţii.

Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 146 literele „a” „b” şi „c”din Constituţieprin care se constată neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea lor, sau neconstituţionalitateainiţiativelor de revizuire a Constituţiei, se trimit Parlamentului care se pronunţă potrivit Constituţiei asupra

acestora.Până la revizuire Constituţiei, în ceea ce priveşte legea trimisă spre rexaminare, dacă eraadoptată în aceeaşi formă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere,obiecţia de neconstituţionalitate era înlăturată, iar promulgarea devenea obligatorie. Ca atare într-oasemenea situaţie, decisiv era votul Parlamentului la care dat fiind cerinţa de două treimi participa şiopoziţia, efectele deciziei Cur ţii Constituţinale obliga doar la reexaminarea legii în discuţie. Decizia Cur ţiiConstituţionale avea valoarea unui veto suspensiv şi se putea impune aici prin soliditateaargumentaţiei juridice şi prin receptivitatea de care dau dovadă parlamentarii.După revizuireaConstituţiei Prlamentul trebuie să se conformeze deciziei Cur ţii Constituţionale şi să modifice sau abrogelegea după caz.119

Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei, decizia Cur ţii Constituţionale nu poate depăşi for ţa

juridică a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale. În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia Cur ţii

Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauză. Dacă se decidecă prevederea legală în cauză este neconstituţională, ea nu mai poate fi aplicată în cauza respectivă,procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în consideraţie a acestei noi realităţi juridice. Caatare, decizia Cur ţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate înprocesul concret în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

Aşa stând lucrurile, Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, lacererea păr ţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 al. 1) şi că înprocesele penale această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care condamnareas-a pronunţat pe baza pevederii legale declarate ca neconstituţionale (art. 26 al. 2).

Se poate observa că deciziile Cur ţii Constituţionale, în aceste situaţii, nu au ca efect scoatereaprevederii legale din legislaţie, ci neaplicarea lor în cazul concret. Prevederea legală r ămâne deci înlegislaţie, situaţie căreia trebuie să i se găsească o soluţie, pentru că, deşi în vigoare, această prevederenu se va putea aplica în viitor . De aceea, legea obligă Curtea Constituţională să comunice asemeneadecizii atât celor două Camere ale Parlamentului cât şi Guvernului. Prin aceasta, autorităţile publicecompetente în procesul de legiferare sunt înştiinţate de situaţia produsă pentru a lua măsurile ce se impun(abrogare, modificare etc.).

Deciziile Cur ţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea ordonanţelor Guvernului, auaceleaşi efecte juridice ca şi deciziile date în judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii. Având învedere implica

ţiile unei dispozi

ţii din lege, declarat

ă neconstitu

ţional

ă, credem c

ă în primul rând Guvernului

i-ar reveni sarcina ca în mod operativ, atunci când decizia Cur ţii Constituţionale este întemeiată, ca pecalea unei Ordonanţe de Urgenţă să rezolve provizoriu situaţia, prin abrogare, modificare sau

înlocuire a dispoziţiei neconstituţionale cu o dispoziţie conformă Constituţiei, urmând caParlamentul să o aprobe sau să o respingă.

În ceea ce priveşte soluţiile date de Curtea Constituţională referitor la o lege se pot ivi următoarelesituaţii:

a) pentru legile în vigoare încă înainte de 8 dec. 1991, care contravin Constitu ţiei, CurteaConstituţională constată abrogarea acestora prin art.154 din Constituţie;

b) pentru legile elaborate după intrarea în vigoare a Constituţiei, Curtea Constituţională constată şi declar ă ca neconstituţionale dispoziţiile acestora care contravin Constituţiei ; numai într-o

119 A se vedea p. 83.




5.1.5. România, stat suveran şi independent

Înţelegerea suveranităţii de stat a României impune o succintă prezentare a noţiunii desuveranitate. Pentru explicarea suveranităţii este necesar ă luarea în consideraţie a cel puţin treiprobleme teoretice astfel: evoluţia istorică a conceptului de suveranitate, existenţa a trei noţiuni care, deşi

se găsesc într-o strânsă corelaţie, sunt totuşi noţiuni distincte şi anume suveranitatea poporului,suveranitatea naţională, suveranitatea de stat şi problema titularului suveranităţii. Suveranitatea, caatribut al statului, a apărut odată cu apariţia acestuia, dar ideile şi concepţiile despre suveranitate apar multmai târziu, ele fiind situate spre sfâr şitul Evului Mediu. Se consider ă că primul care a clarificat conceptul desuveranitate a fost Jean Bodin (1530-1595) în cunoscuta sa lucrare „Les six livres de la Republique”(1576), care, considerând suveranitatea de origine divină, a definit-o ca puterea supremă absolută astatului, inalienabilă, constantă, imprescriptibilă şi indivizibilă.

În decursul istoriei s-au emis numeroase concepţii, diferite opinii asupra suveranităţii, mergându-sede la afirmarea şi justificarea suveranităţii, ca realitate şi principiu, la negarea suveranităţii, la considerareasuveranităţii ca ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar până la considerarea suveranităţii ca sursă aconflictelor dintre state.

Uneori, în doctrina juridică mai veche, suveranitatea era considerată unul şi acelaşi lucru cuputerea de stat. Problemă de mare importanţă şi actualitate, suveranitatea de stat se impune şi astăzi cauna din marile realităţi ale lumii contemporane.

Ideea de bază ce trebuie subliniată este aceea că, în decursul istoriei conceptul de suveranitate aevoluat în funcţie de scopurile societăţii, de interesele şi valorile ce trebuiau protejate. Conţinutulsuveranităţii se deosebeşte de la o orânduire socială la alta, deoarece chiar aceste orânduiri se deosebesc

între ele. Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, adică domeniile în care seexercită, s-au extins de la politic la economic, cu precizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timpsemnificaţia.

Precum observăm, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două noţiuni des întâlnite în literatura juridică şi mai ales în cea politică şi anume suveranitatea poporului şisuveranitatea naţională.

Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sor ţii sale, dea stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla activitateaacestora. În societatea în care puterea de stat apar ţine real întregului popor, suveranitatea poporului seidentifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimează dreptul acestuia la insurecţie, atunci când s-au epuizat toate mijloacele legale `n `nf ăptuirea democraţiei.

Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltareaindependentă a fiecărei naţiuni care îi apar ţine, fie că posedă sau nu o organizare proprie de stat.

Bineînţeles că, atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat suveran şi independent,suveranitatea naţională se identifică cu cea de stat.

Apare, evidentă credem noi, atât deosebirea, cât şi legătura între suveranitatea de stat, pe de oparte şi suveranitatea naţională, pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de stat este ocaracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noţiuni se regăsesc

înmănuchiate într-una singur ă, atotcuprinzătoare, nu ne poate duce la ideea negării existenţei a trei noţiunidistincte.

În această categorie de definiţii, suveranitatea de stat este considerată a fi acea caracteristică aputerii de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice putere str ăină,caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cuexcluderea oricărui amestec al altor state şi cu respectarea drepturilor corespunzătoare aleacestora şi a regulilor generale admise ale dreptului internaţional. Se adaugă deci, la supremaţie şiindependenţă, obligaţia respectării drepturilor altor state şi a normelor şi principiilor dreptului

internaţional.




Este foarte adevărat că, din modul cum sunt formulate aceste definiţii, nu reiese întotdeauna înmod expres că este vorba de două condiţii alăturate, supremaţie şi independenţă, dar o asemeneainterpretare este posibilă. Cei care definesc suveranitatea în modul mai sus ar ătat, pleacă de la ideeareciprocităţii în relaţiile dintre state. Se arată, corect de altfel, că suveranitatea exclude arbitrariul,

încălcarea suveranităţii altor state, că ea nu trebuie să fie un privilegiu al statelor mari şi puternice

în dauna altor state. Statul suveran este obligat să respecte drepturile altor state, normele unanim admiseale dreptului internaţional, să respecte principiul egalităţii suverane a statelor.Menţionarea însă, în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile altor

state, precum şi normele dreptului internaţional, poate fi interpretată în sensul de condiţii pentruexistenţa suveranităţii ceea ce poate fi, bineînţeles, criticabil. Pentru că aşa cum se arată în literatura despecialitate, practica internaţională a cunoscut exemple de încălcare a drepturilor statelor din partea unorstate puternice, dar aceasta nu poate duce la concluzia că, aceste state care au încălcat drepturile altoranu sunt suverane.

Un al doilea mod de definire al suveranităţii este acela în care nu sunt reţinute în definiţie, caelemente constitutive ale suveranităţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi a drepturilor altorstate. Nu înseamnă însă că aceşti autori nu dau importanţa cuvenită egalităţii suverane a statelor,

reciprocităţii în viaţa internaţională, normelor şi principiilor dreptului internaţional. Dar şi această definiţieeste criticabilă.

5.1.6. România, stat de drept, democratic şi social

a) România este un stat de drept, se arată în Constituţie. Statul de drept, ca teorie şi realitate, s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţilepublice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice prin care li se limitează puterea şi se`mpiedică abuzul. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Juriştiiclasifică statele în: statul de drept, în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic încare guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice. {i astăzi, sau poate astăzi mai mult ca oricând,

sunt de actualitate cuvintele inegalabilului Léon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate în integralitatea lor„Statul, f ăcând legea, este obligat să o respecte, atât timp cât ea există. El o poate modifica sauabroga; dar atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau

jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege şi astfel statul este un stat de drept. Statul, învirtutea aceleiaşi idei este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces; elpoate fi condamnat de proprii săi judecători, şi este ţinut ca un singur particular de a executasentinţa prezentată împotriva sa.” Ca orice concept juridic şi cel de „stat de drept” a cunoscut amplificărişi perfecţionări. Făcându-se cuvenitele diferenţieri dintre statul legiuitor , statul administrator şi statul

judecător , trebuie să reţinem că statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, el este mai multdecât atât. Statul de drept r ămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv să se autolimiteze prin drept, în toate cele trei ipostaze în care, aşa cumam văzut poate apare. Chiar dacă se poate discuta mult încadrarea statului legiuitor (autorităţile legislative)

în aceste coordonate, soluţiile corecte, teoretice şi practice, pot fi găsite prin luarea în consideraţie amijloacelor de exercitare a suveranităţii naţionale şi a supremaţiei Constituţiei. Ca atare, statul de drept areun conţinut complex şi în acest sens se consider ă că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde:domnia dreptului este evidentă; conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şilibertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice); se realizează accesul liber la justiţie, responsabilitatea şi r ăspunderea sunt corectreglementate şi respectiv înf ăptuite.




b) România este un stat democratic. Democraţia120 poate fi examinată din multe unghiuri şi deaici multitudinea de definiţii, explicaţii, tr ăsături. Caracterul democratic al statului trebuie să le

înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implică proclamarea şigarantarea libertăţilor publice. Totodată, democraţia implică: un sistem pluralist, responsabilitatea

guvernanţilor , obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea impar ţială a justiţiei de către judecătorii independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi astatului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se impun reciproc. Acestetr ăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul, cooperarea şi controlul reciproc al puterilor este realizat, undesupremaţia Constituţiei este asigurată. Pentru că în fond, democraţia poate fi definită şi ca domniadreptului legitim.

c) România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului cât şi mai ales dinfuncţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice , politice, culturale, unconţinut social, fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale apersonalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor lor egale. Statul social nu poate fi unsimplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să

aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelului comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economiceaflate în criză, dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigurefuncţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială. Înţelegerea caracterului social alstatului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale, precum cele din: art.32 privind garantarea dreptului la învăţătur ă; art. 34 privind obligaţia statului de a lua măsuri pentruasigurarea igienei şi sănătăţii publice; art. 41 privind protecţia socială a muncii; art. 47 privind obligaţiastatului de a lua măsurile necesare asigur ării unui nivel de trai decent cetăţenilor; art. 49 privind protecţiacopiilor şi tinerilor şi art. 50 privind protecţia persoanelor handicapate. Caracterul social presupuneobligaţia statului de a servi societatea de a despăgubi pe orice cetăţean, persoană vătămată `ntr-undrept al său legal sau ilegal printr-un act al autorităţii, `n condiţiile nevinovăţiei persoanei vătămate.Aceasta presupune o socializare a r ăspunderii faţă de cetăţean121.

5.2. Elementele constitutive ale statului român

Ca orice stat unitar elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi putereapolitică suverană.

Puterea politică suverană este organizată în cadrul unui sistem, denumit sistemul instituţional alputerii. Teritoriul statului are o anumită organizare în raport cu structura administrativă şi politică a statului,

în vederea înf ăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreaga ţar ă, potrivit cu sarcinile şi funcţiileacestuia (statului).

5.2.1. Organizarea administrativă a teritoriului

Astfel, precum se subliniază în literatura juridică, în organizarea administrativă a teritoriului,elementul unic este teritoriul deoarece el face obiectul organizării în unităţi. Teritoriul fiind una dinbazele organizării puterii de stat, definiţia trebuie să exprime diferenţa dintre teritoriu şi organizareaputerii de stat. Mai mult, populaţia nu constituie în totalitatea ei o bază a organizării puterii de stat,deoarece nu toată populaţia participă la conducerea de stat, la aceasta participând numai cetăţenii.

120 Democraţia vine de la cuvintele „demos” care înseamnă popor şi „cratos” care înseamnă conducere, deci democraţiapresupune conducerea de către popor, conform intereselor generale şi individuale.121 V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000.




Iar cetăţenii nu pot fi reţinuţi în definiţii, deoarece cetăţenia nu este specifică conducerii de stat îndiferitele unităţi administrativ teritoriale, ci ea este specifică exercitării puterii de stat atât pe planul întregiiţări, cât şi pe acela al unităţilor administrativ teritoriale.

Se mai pot adăuga, bineînţeles, şi alte considerente în sprijinul tezei că organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului în unităţi. Vom aminti astfel că, art. 3(3) din Constituţie, precum şi

dispoziţiile legale în materie stabilesc că „Teritoriul ... este organizat în unităţi administrativ teritoriale...”(s.n.). Credem că definirea organizării administrative a teritoriului în sensul primei opinii duce la diminuareanejustitificată a rolului şi importanţei teritoriului ca bază distinctă a organizării puterii. Este îndeobşte admiscă teritoriul constituie cadrul natural, geografic, al organizării puterii de stat, el determină fizic existenţastatului şi că nu poate exista un stat dacă nu există un teritoriu pe care acest stat să fie organizat. Depildă, lupta palestinienilor pentru redobândirea teritoriului statului Palestina. În aprecierea rolului teritoriuluitrebuie să se plece de la o apreciere ştiinţifică, exactă, a corelaţiilor sale cu puterea.

Consideraţiunile mai sus expuse nu pot duce însă la neglijarea rolului populaţiei în realizareaorganizării administrative a teritoriului. Dacă organizarea administrativă a teritoriului este delimitareaacestuia în unităţi, populaţia este un criteriu ce este luat în seamă alături de alte criterii (economic,naţional, social, căi de comunicaţie etc.). Delimitarea este însă teritorială, geografică şi pentru că populaţia

este factorul mobil, iar delimitările teritoriale sunt fixe. Cadrul natural, geografic, de organizare a puteriide stat respectiv, teritoriul are următoarele caracteristici juridice: inalienabilitatea, indivizibilitatea şiegalitatea (în sensul că nu trebuie să existe privilegii în formarea unor anumite regiuni sau zonegeografice). Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi indivizibil.Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date organizării administrative ateritoriului în sensul de „ împăr ţire a teritoriului în unităţi administrativ teritoriale”. În acest sens se arată că, utilizarea termenului „împăr ţire” a teritoriului nu poate fi acceptată faţă de realitatea că prevederileconstituţionale stabiliesc indivizibilitatea statului. În legătur ă cu această observaţie, trebuie să menţionămcă ea ţine de acurateţea ştiinţifică a exprimărilor şi nu trebuie înţeles că cei care au definit astfelorganizarea administrativă a teritoriului au evocat ideea împăr ţirii acestuia şi nu a delimitării. Aceasta cuatât mai mult cu cât caracterul indivizibil al teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres chiar deConstituţia română de la 1866.

O problemă teoretică ce trebuie rezolvată priveşte chiar expresia organizarea administrativă ateritoriului. S-a susţinut că, deoarece organizatoric puterea de stat acţionează în forma organelor statuluişi delimitarea teritoriului se face în unităţi teritoriale în care să fie aşezate diferitele organe alestatului. Se consider ă că denumirea nu mai este proprie pentru organizarea de stat contemporană,deoarece ea este preluată de la vechea orânduire în care puterea executivă realizată prin organeleadministrative nu era precumpănitoare şi unde delimitarea teritoriului în unităţi teritoriale servea, înprincipal, aşezărilor organelor administrative, de unde şi denumirea. Or, în organizarea actuală de stat,unde organele reprezentative, cu funcţii normative şi de conducere sunt precumpănitoare, ele fiindconstituite nu numai la centru, ci pe întreg teritoriul, denumirea apare ca improprie. Nu putem să nuobserv

ăm c

ă delimitarea teritoriului este administrativ

ă prin natura sa

şi că, pe plan local, ac

ţioneaz

ă şi

alte organe de stat în afara organelor puterii executive şi anume cele judecătoreşti. În fine, o altă problemă teoretică priveşte delimitarea noţiunilor de structur ă de stat şi de

organizare administrativă a teritoriului. Dificultatea pleacă de la existenţa factorului comun care esteteritoriul. S-a încercat deosebirea acestor două noţuni prin stabilirea deosebirilor ce există între unităţileadministrativ-teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel, se arată că, în timp ce subiectele de federaţie

îndeplinesc funcţii guvernamentale122, unităţile administrativ-teritoriale înf ăptuiesc funcţiiadministrative123. De asemenea, subiectele de federaţie sunt colectivităţi politice, individualizate şidistincte, având fiecare un sistem legislativ, administrativ şi judecătoresc propriu, ceea ce nu se întâlneştela unităţile administrative în cadrul statului unitar etc.

122 De exemplu, în Germania, landurile au guvernele lor, cu funcţiile guvernamentale specifice exercitate pe teritoriul landuluirespectiv.123 Aşa cum am ar ătat funcţiile administrative se deosebesc de funcţiile legislative şi judecătoreşti.




Trebuie să observăm că aceste două noţiuni sunt strâns legate între ele, deoarece privesc două aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze de organizare a puterii de stat şi anume teritoriul. Dar nu trebuie scăpatdin vedere că fiecare noţiune are un conţinut şi un sens propriu. Deosebirea principală între structura destat şi organizarea administrativ-teritorială, constă în faptul că prima se refer ă la organizarea puteriila nivelul statului în întregul său, în timp ce organizarea administrativă a teritoriului are în vedere

crearea pe teritoriul statului a unui număr de unităţi în scopul unei mai eficiente conduceri de statpe plan local. Denumirea de unităţi administrative este folosită pentru a se distinge de cele politice,care sunt formaţii statale în cadrul statului federal.

La sfâr şitul acestor consideraţiuni putem spune că organizarea administrativă a teritoriului estedelimitarea teritoriului unui stat în unităţi administrativ-teritoriale, delimitare f ăcută în scopulrealizării unitare a puterii. Vom adăuga la cele de mai sus că organizarea administrativă a teritoriului seface în funcţie de anumite obiective şi criterii şi că realizarea unitar ă a puterii se înf ăptuieşte prinorganele de stat aşezate în teritoriu.

Constituţia stabileşte, prin art. 3 pct. 3, că teritoriul este organizat sub aspect administrativ încomune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugă acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe suntdeclarate municipii.

a) Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă intermediar ă încadrul organizării administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul are tr ăsături şi funcţionalităţiproprii, specifice.

Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic şi socialculturală, unitate de coordonare şi control din punct de vedere administrativ. Organele de stat din judeţeau legături nemijlocite specifice cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde municipii, oraşe şi comune.

În stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr delocuitori şi potenţial economic, capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întregcuprinsul ţării noastre. Există astfel în ţara noastr ă un număr de 41 de judeţe. Suprafaţa unui judeţ este înmedie de aproape 600.000 km, iar populaţia în medie de peste 450.000 locuitori. În funcţie de condiţiilenaturale, starea căilor de comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au fost însă constituite şi

judeţe cu o suprafaţă diferită de propor ţiile medii.Judeţele sunt astfel delimitate încât să cuprindă zone pedoclimatice diverse, care să permită

dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au fost luate în considera ţie căile de comunicaţie, astfel încât să se asigure legături directe, uşoare şi rapide între localităţile din cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa.

Judeţele cuprind în afara comunelor şi un număr de oraşe. Oraşele în care î şi au sediul autorităţilepublice judeţene sunt oraşe de reşedinţă. Oraşul reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa saeconomică, socială şi politică, şi eventual, de perspectivele sale de dezvoltare. De asemenea, în stabilireaoraşului reşedinţă s-a urmărit ca acesta să ocupe o poziţie geografică cât mai centrală, pentru a asiguralegături rapide cu toate localităţile din cuprinsul judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţă de judeţe care,geografic, nu se află în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţă fiind impusă de importanţa loreconomic

ă, social

ă şi cultural

ă.

b) Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizăriiadministrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic,social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona înconjur ătoare şi asupra căreiatrebuie să exercite o influenţă civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipii au fostdeclarate acele oraşe care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţaeconomică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii dedezvoltare în aceste direcţii.

Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptulcă este capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe şasesectoare, numerotate. Fiecare sector are organe de stat proprii, care se subordonează organelor de stat

ale municipiului, iar acestea se subordonează organelor centrale de stat. Sub acest aspect, MunicipiulBucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu al judeţului.




c) Comuna. Comuna, în sensul legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritorială de bază carecuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multesate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care-şi ausedile autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă.

5.2.2. Populaţia României

Populaţia este formată din cetăţeni români şi persoane care nu au cetăţenia română, respectivcetăţenii str ăini şi apatrizi (cei care nu sunt cetăţeni ai vreunei ţări), care locuiesc pe teritoriul României.

Noţiunea de cetăţenie are, în ştiinţa dreptului constituţional, două accepţiuni. În primul rând,noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme

juridice, care reglementează legătura dintre stat şi cetăţeanul său.Dar, noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică, statutul juridic ce

se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua accepţiune, cetăţenia seaxează în jurul ideii de subiect de drept şi numai atunci se vorbeşte de cetăţenia unei persoane,dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această accepţiune ne interesează în mod deosebit, ea constituind

obiectul controverselor din literatura juridică. În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie ca o „legătur ă între individ şi stat”,

fie ca o”legătur ă politică şi juridică”, ca o „apartenenţă juridică” sau ca o calitate a persoanei.O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi juridică permanentă

dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătur ă se exprimă prin totalitatea drepturilor şiobligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este şi, mai mult, este o legătur ă

juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul săude origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos.

Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are un conţinut şi ofinalitate care se corelează cu realităţii economice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate dată.

Vom remarca astfel că titlul de cetăţean dovedeşte apartenenţa cetăţeanului la statul român, stat în

care suveranitatea naţională apar ţine poporului. Cetăţenii români se bucur ă de drepturi şi libertăţidemocratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci şi garantate în exercitarea lor efectivă.

Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor , cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselorpoporului precum şi îndeplinirea cu bună credinţă a drepturilor şi obligaţiilor înscrise în Constituţie şilegile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt r ăspunzători deopotrivă pentru dezvoltareaeconomică şi socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi independenţei naţionale.

În definirea cetăţeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relaţiilorsocial-economice, politice şi juridice, dintre persoanele fizice şi statul român.

Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetăţeania română nu este o simplă legătur ă politică sau juridică între individ şi colectivitatea politiceşte organizată, ci este o integrare angajată în sânulacestei colectivităţi.

Totodată, vom remarca faptul că numai persoanele fizice au cetăţenie. În nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetăţenie în sensul pe care-l dăm noi acestei categorii juridice124.

Astfel, cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedindapartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturordrepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României.

124 Aceasta nu exclude conceptul de persoane juridice române care sunt diferite de persoanele juridice str ăine din punctul de

vedere al anumitor drepturi şi obligaţii. De asemenea difer ă oarecum şi regimul juridic al unui bun obţinut în România, de regimul juridic al unui bun asemănător obţinut în str ăinătate, cum ar fi din punct de vedere al taxelor vamale, impozitelor, T.V.A.,legalităţii deţinerii etc.




În fine, pentru explicarea conceptului de cetăţenie, se impun câteva precizări privind terminologia.Astăzi, cele mai multe constituţii şi legi folosesc termenul cetăţenie pentru a desemna această apartenenţă.

Iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin termenul naţionalitate, termen ce îl mai întâlnim şi astăzi,de exemplu, în Constituţia Franţei, în art. 34. Dacă rememor ăm câteva reglementări juridice din Româniavom putea observa că: în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de

origine română care au servit în armata str ăină (M.Of. nr. 117 din 6.V.1877); în anul 1924 s-a adoptat legeaprivitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (M.Of. nr. 41 din 24.II.1924), urmată de două regulamente, unul privitor la constatarea naţionalităţii române şi altul privitor la dobândirea naţionalităţiiromâne prin naturalizarea şi la redobândirea acestei naţionalităţi; în anul 1939 s-a adoptat legeaprivitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (M.Of. nr. 16 din 19.I.1939); începând cu anii1948 legile s-au referit la cetăţenia română (Decretul nr. 125 din 1948, Decretul nr. 33/1952, Legea nr.24/1971, Legea nr. 21/1991).

Renunţarea în timp la termenul naţionalitate poate fi explicată prin aceea că naţionalitatea este ocategorie politică, ea indică apartenenţa la o naţiune. Pentru a se evita confuziile şi mai ales speculaţiileposibile din punct de vedere juridic s-a preferat cuvântul cetăţenie, el exprimând un anumit statut juridic alomului. Aceste explicaţii prezintă interes pentru cel care dorind să rezolve probleme juridice privind

apartenenţa juridică a unei persoane la un anumit stat, trebuie să identifice conţinutul reglementărilor juridice ale timpului la care se refer ă. Pentru că, şi nu spunem o noutate, chiar terminologia juridică acunoscut şi cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale.

Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, permite formularea unorprincipii care stau la baza cetăţeniei române.

1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi legi. Înaceastă privinţă se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este considerat unprincipiu în lucr ările de specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebită importanţă teoretică şipractică, este totuşi analizată, deşi distinct de principiile cetăţeniei. Totuşi, această regulă se impune ca oregulă de bază a cetăţeniei române, ea str ăbătând întreaga legislaţie în domeniu atât în România, cât şi înalte state. Cât priveşte formularea ce am dat-o acestui principiu, ni se pare a fi potrivită deoarecesugerează că persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura - în condiţiile legii- decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile ţării noastre, situaţiafiind asemănătoare şi în alte state.

În această ordine de idei trebuie să ar ătăm că, din drepturile înscrise în Constituţie şi legile ţării,unele pot fi exercitate numai de cetăţenii ţării respective, str ăinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera drepturilor pe care lepot exercita persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Acestedrepturi, care nu pot fi exercitate şi de str ăini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale, cât şidrepturi subiective obişnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse, ca şi în constituţiile altor stateurmătoarele:

a) dreptul de a alegeşi dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale statului

şi

administraţiei publice locale. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, apar ţin înexclusivitate numai cetăţenilor;

b) dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;c) dreptul de a fi proprietar de terenuri în România125;d) dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării.

Trebuie ar ătat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să aibă numai

125 Societăţile comerciale înfiinţate în România ai căror acţionari sunt cetăţeni str ăini sau apatrizi au dreptul de a fi proprietari deterenuri în România. În prezent, având în vedere aderarea la Uniunea Europeană s-a propus modificarea Constituţiei, în sensul

acordării şi cetăţenilor str ăini dreptul de a fi proprietari de terenuri în România. De altfel, prin Legea 10/2001 şi Legea nr. 1/2000,s-a recunoscut dreptul cetăţenilor str ăini, care au avut cetăţenia română, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupraimobilelor naţionalizate, aspect discutabil, în raport cu actualele reglementări constituţionale.




calitatea de cetăţean român şi domiciliul `n ţar ă. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător, procuror, funcţionar şi demnitar public etc;

e) dreptul de a nu fi extr ădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu poate fi extr ădatla cererea unui stat str ăin în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzatdin România;

f) dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în str ăinătate. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-se în afara graniţelor - vremelnic sau domiciliind, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.

2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legileţării.

Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am f ăcut la primul principiu, vom ar ăta că cetăţeanul român,titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinescă şi toate îndatoririle prevăzute deConstituţia şi legile ţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetăţenia română presupune responsabilitatecivică. În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi apar ţin înexclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor, în ţar ă.

Persoanele care nu au această calitate, respectiv cetăţenii str ăini şi apatrizi, nu sunt ţinute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singuri r ăspunzători pentru dezvoltareaeconomică şi socială a României, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale. Acesteobligaţii sunt următoarele:

a) obligaţia de fidelitate faţă de ţar ă;b) obligaţia de a satisface serviciul militar ;c) îndatorirea de apărare a patriei. 3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, f ăr ă deosebire de rasă, naţionalitate,

origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent demodul în care au dobândit cetăţenia. În alte ţări la muncă egală salariul este diferit, după cum eşti sau nucetăţean al ţării respective, situaţie care la noi este depăşită de mult.

4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea drepturilor şi îndatoririlorcetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atributexclusiv al statului.

5. Cetăţenia nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor . Acest principiu sedesprinde din dispoziţiile exprese ale legii cetăţeniei române conform cărora încheierea căsătoriei între uncetăţean român şi un str ăin nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţeniaromână în timpul căsătoriei.

6. Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române aceluilalt soţ.

Potrivit legislaţiei României, dobândirea cet

ăţeniei se face prin: na

ştere în România, repatriere,

adopţii, la cerere, precum şi în cazul găsirii copilului neidentificat, cu părinţi necunoscuţi, pe teritoriulRomâniei.

Conform legislaţiei române, cetăţenia română se pierde prin: retragerea cetăţeniei române;renunţarea la cetăţenia română; adopţia unui copil minor român de cetăţeni str ăini, stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României; anularea sau desfacerea adopţiei pe cale judecătorească.

Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru a permiterezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în afara grani ţelor ţăriiau pierdut şi cetăţenia română. Astfel, prin Decretul-Lege nr. 137/1990 s-a stabilit că foştii cetăţeni români,care înainte de 22 Decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diferite motive o pot redobândi lacerere, în baza unei declaraţii autentificate, în str ăinătate, la reprezentanţele diplomatice sau consulare ale

României, iar în ţar ă la Notariatul de Stat al municipiului Bucureşti, chiar dacă au o altă cetăţenie şi nu î şistabilesc domiciliul în România. Legea din 1991 a păstrat aceste reglementări.




Desigur soluţia legii române este solid motivată de istorie. Trebuie însă reţinut că statele îngeneral nu agrează dubla cetăţenie în statele unitare deoarece această situaţie poate genera uneleimplicaţii nedorite. De exemplu Constituţia România ca şi alte constituţii instituie „fidelitatea faţă de ţar ă” ca

îndatorire fundamentală, or persoana cu dublă cetăţenie faţă de care ţar ă este fidelă, atunci cândinteresele între cele două ţări sunt contrare.

Str ăinii şi apatrizii. În afara cetăţenilor români, pe teritoriul României există str ăini precum şi apatrizi. Str ăin înRomânia este persoana care are cetăţenia unui alt stat. Apatridul este persoana care nu are nici ocetăţenie, fiind desemnat în general prin expresia cetăţean al lumii. Regimul juridic al str ăinilor înRomânia rezultă atât din Constituţie cât şi din legea specială privitoare la aceştia. Legea stabileşte până la detalii condiţia juridică a str ăinilor, drepturilor şi libertăţilor acestora fiind garantată de Constituţie.

5.2.3. Sistemul instituţional al puterii în România

Autorităţile publice, direct sau indirect, sunt dependente - ca expresie primordială a democraţiei- de instanţa politică, juridică şi morală absolută: poporul. Sub aspect social, moral şi politic, poporul

este titularul suveranităţii, fiind reprezentat de corpul electoral. Poporul - prin corpul său electoral - se înf ăţişează deci într-o dublă calitate: ca for ţă propulsoare a puterii - o for ţă primar ă, originar ă, politică, juridică şi morală - care îi confer ă puterii legitimare şi autoritate - şi ca fundament social al acesteiputeri.

Autorităţile publice, potrivit legii, sunt alese sau numite. Fac parte din prima categorieParlamentul, Preşedintele Republicii, consilierii locali şi primarii, iar din cea de a doua categorie toatecelelalte autorităţi publice. Alegerea sau numirea se face pe baza normelor juridice instituite potrivitprincipiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora.

Astfel, Parlamentul este „organul126 reprezentativ suprem al poporului român” (art. 61, al. 1),ales prin „vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 62 al. 1); Preşedintele României este„ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 81 al. 1); consiliile locale, judeţene,

or ăşeneşti şi comunale sunt alese - în condiţiile legii127 - de către corpul electoral din circumscripţiilerespectivelor unităţi administrativ-teritoriale (art. 121, al. 1); în fine, primarii sunt aleşi, în aceleaşi condiţiica şi consilierii locali (art. 121, al. 1)128. Dimpotrivă, cei care alcătuiesc alte autorităţi publice decât celear ătate sunt învestiţi, desemnaţi129 sau numiţi, fie de către organele reprezentative sau directreprezentative, fie de către autorităţile administrative ierarhic superioare. Camera Deputaţilor şi Senatulnumesc fiecare, câte trei membri ai Cur ţii Constituţionale (art. 142, al. 3); Consiliului Superior alMagistraturii are 14 membrii aleşi în adunările generale ale magistraţilor validaţi de Senat, 2 reprezentanţiai socităţii civile aleşi de Senat (art. 133); Senatul şi Camera Deputaţilor numesc Avocatul Poporului (art.65, al. 2 lit. i). Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru (art.103) şinumeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, iar în caz de remaniereguvernamentală sau de vacanţă a postului, revocă sau numeşte, la propunerea primului-ministru, pe ceilalţimembri ai Guvernului (art. 107 pct.3 şi 4); Preşedintele României numeşte pe trei dintre membrii Cur ţiiConstituţionale (art. 142, al. 3); de asemenea, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte

126 Termenul astfel formulat, la singular şi articulat, nu trebuie să conducă la concluzia - evident greşită - că Parlamentul este"unicul" organ reprezentativ. Numai pentru a respecta rigorile gramaticale - în sensul corelării adecvate cu adjectivul careurmează - s-a recurs la această formulare.127 A se vedea şi art. 5, 7 şi 13 din Legea nr. 69/1991şi art. 1 din Legea nr. 70/1991.128 A se vedea art. 5 din Legea nr. 69/1991 şi art. 1 din Legea nr. 70/1991.129 Potrivit art. 7 al. 1 si art. 63 din Legea nr. 69/1991, legea administraţiei locale, consiliul judeţean "alege", din rândul membrilorsăi, delegaţia permanentă. "Alegerea" are, în acest caz, semnificaţia desemnării unor dintre cei "aleşi prin sufragiu" pentru

"conducerea operativă a treburilor administraţiei publice judeţene", exercitând unele dintre atribuţiile consiliului. Termenul de"desemnare" are însă o semnificaţie identică cu cea comună în situaţia reglementată de art. 85 al. 1 dinConstituţie:"desemnarea" candidatului pentru funcţia de prim-ministru.




în funcţie magistraţii judecători şi procurori, cu excepţia celor stagiari (art. 125 al. 1 şi art. 134 al. 1);Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti (art. 123 al 1).

Potrivit cu funcţia fundamentală ce revine fiecărei autorităţi publice, distingem între: autoritateadeliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativă; autoritatea preşedinţială, îndeplinind funcţia demediere între „puterile statului”130, precum şi între stat şi societate, de reprezentare a statului român şi de

garant al independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării; autoritatea guvernamentală, având caprincipală funcţie asigurarea înf ăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale aadministraţiei publice; autoritatea de jurisdicţie constituţională, asigurând conformitatea legilor cuConstituţia; autoritatea judecătorească, chemată să înf ăptuiască justiţia; autoritatea constituită îninstituţia Avocatul Poporului, având ca funcţie unică garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor `nraport cu autorităţile administrative.

Potrivit cu nivelul la care ele funcţionează, unele autorităţi sunt centrale sau naţionale, iar altelesunt locale (de exemplu, Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul, ca autorităţi centrale; consiliilelocale, primarii şi prefecţii, ca autorităţi locale).

Din perspectiva proprietăţilor generale ale sistemului şi prin examinarea modului de articulare asistemului puterii de stat, putem identifica principalele lui tr ăsături:

a) el este un ansamblu complex, alcătuit din patru subsisteme: organul reprezentativ supremşi unica putere legiuitoare a ţării; autoritatea executivă; autoritatea de jurisdicţie constitiuţională;autoritatea judecătorească. Două precizări sunt necesare: prin natura funcţiilor şi a atribuţiilorlui, Preşedintele Republicii nu este pur şi simplu un organ administrativ sau numai unasemenea organ; Avocatul Poporului poate fi integrat - f ăr ă a-i anula astfel tr ăsăturile specifice -

în categoria autorităţilor administrative autonome, dar nu este subordonat nici Guvernului şi niciPreşedintelui;

b) sistemul puterii este un sistem deschis, dinamic, implicând nu numai multiplicareaelementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora;

c) mediul ambiant - cu care interacţionează sistemul puterii - îl constituie, pe plan intern, sistemulsocial-politic, iar pe plan extern, sistemul comunităţii internaţionale a statelor;

d) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestuia au una sau mai multe funcţiicaracteristice;

d) ordinea lăuntrică a sistemului se caracterizează prin raporturi de subordonare, decoordonare, colaborare şi control reciproc;

e) sistemul puterii de stat reprezintă o structur ă definită, însumând legături stabilite între întreg şiparte, precum şi între păr ţile întregului;

f) sistemul puterii de stat are la bază fluxul informaţional dintre el şi societate, dintre el şi păr ţilece-l alcătuiesc, precum şi dintre aceste păr ţi;

g) sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestea au capacitate de autoreglare, precum şi capacitatea de a contribui la reglarea altor sisteme sau subsisteme;

h) „Cartea tehnică” a sistemului este Constitu

ţia, care îi instituie

şi constituie elementele, îi

stabileşte atributele, funcţiile şi structura.Fiecare dintre aceste tr ăsături ar trebui „desfoliate”, prezentate argumentele şi exemplificate, ceea

ce - sper ăm că se va înţelege - nu este posibil, acum şi aici. Poate, totuşi, descrierea, chiar sumar ă, astructurii sistemului va fi de natur ă să complinească simpla enunţare a tr ăsăturilor acestuia.

Structura sistemului constituţional românesc al puterii. „Cartea de identitate” a sistemuluiputerii de stat o reprezintă structura acestuia, adică ansamblul interrelaţiilor , prevăzute de Constituţie,

între toate categoriile de organe ale statului potrivit principiului separaţiei puterilor, al egalităţii, cooper ăriişi controlului reciproc al acestora. Dintre acestea, le consemnăm pe cele mai semnificative:1. Corpul electoral alege cele două Camere ale Parlamentului, prin sufragiu universal, egal, direct, secret

şi liber exprimat.

130 Sintagma trebuie interpretată în sensul de "organe ale statului", statul neputând avea mai multe "puteri". El are mai multecategorii de organe, învestite cu competenţe specifice adică, drepturi şi obligaţii specifice, susţin unii autori.




2. Acelaşi corp electoral şi prin sufragiu având aceleaşi atribute, alege pe Preşedintele Republicii. Deasemenea, prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la suspendarea din funcţie aPreşedintelui Republicii, corpul electoral hotăr ăşte asupra demiterii din funcţie a Preşedintelui (art.95pct.3).

3. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, acordă votul de încredere Guvernului, votul de

învestitur ă al acestuia. De asemenea, printr-o moţiune de cenzur ă, Parlamentul - tot în şedinţacomună a celor două Camere - retrage încrederea acordată Guvernului (atât votul de încredere, câtşi moţiunea de cenzur ă, pot fi „provocate” de Guvern, prin angajarea r ăspunderii lui, în faţa CamereiDeputaţilor şi a Senatului, asupra unui program, a unei declara ţii de politică generală sau a unuiproiect de lege)131.

Pentru exercitarea funcţiei sale de control asupra Guvernului, acesta trebuie să pună la dispoziţiaParlamentului sau a uneia dintre structurile lui, în condiţiile prevăzute de lege, informaţiile şi documentelecerute; membrii săi trebuie să participe la lucr ările Parlamentului, dacă li se solicită prezenţa; Guvernulsau membrii lui trebuie să r ăspundă la interpelările formulate de deputaţi sau senatori.

Numai Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul pot cere urmărirea penală amembrilor Guvernului, pentru faptele săvâr şite în exerciţiul funcţiei lor;

4. Preşedintele Republicii desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernulpe baza votului de încredere acordat de Parlament. De asemenea, la propunerea primului-ministru,revocă sau numeşte pe ceilalţi membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau devacanţă a postului.

Preşedintele poate să cear ă urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvâr şite înexerciţiul funcţiei lor. În toate cazurile de această natur ă, el este acela care poate dispune suspendarea din funcţia de ministru a respectivei persoane.5. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie pe Preşedintele

României, în cazul săvâr şirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei.Parlamentul poate, de asemenea, hotărâ punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru

înaltă tr ădare132.6. În relaţia sa cu corpul electoral, Parlamentul poate solicita exprimarea voinţei acestuia în patru

ipoteze: pentru constituirea, prin sufragiu, a unui nou Parlament, în cazul dizolvării celui existent, întrucât el nu a acordat votul de învestitur ă pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de laprima solicitare a învestiturii; pentru constituirea, prin sufragiu, a noului Parlament, la expirareamandatului celui existent; atunci când, după suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii,urmează ca - prin referendum - să se decidă eventuala demitere a acestuia; în fine, în situaţia când,acceptând iniţiativa de revizuire a Constituţiei, aceasta trebuie aprobată prin referendum.

7. Preşedintele Republicii poate - şi el - să solicite exprimarea voinţei corpului electoral, cu privire laprobleme de interes naţional.

8. Secţiunile corpului electoral din circumscripţiile unităţilor administrativ-teritoriale aleg consiliile locale şiprimarii.

9. Autorităţile administraţiei publice locale pot, după caz, să iniţieze sau să decidă aprobarea, prinreferendum local, a „problemelor de interes deosebit din unităţile administrativ-teritoriale”133.

131 Într-o asemenea situaţie, votul de încredere - care nu este identic cu votul de învestitur ă - rezultă, implicit, prinnedepunerea unei moţiuni de cenzur ă. Moţiunea de cenzur ă trebuie să fie totdeauna explicită, ea neputând rezulta- pe cale deinterpretare - din simple împrejur ări de fapt.132 Este o prerogativă a Parlamentului introdusă în textul Constituţiei în urma unui amendament, pentru a marca şi ipotezaresponsabilităţii juridice penale a Preşedintelui Republicii. Formal, legea fundamentală s-a abătut astfel de la principiulparalelismului regulilor procedurale constituţionale - sau de la principiul simetriei în drept- mandatul Preşedintelui încetând pe oaltă cale decât prin voinţa celor care l-au ales. Abaterea poate fi însă justificată: în ipoteza examinată nu este vorba despreangajarea responsabilităţii politice a Preşedintelui - asupra căreia se decide, într-adevăr, prin referendum-, ci despreresponsabilitatea lui penală, care nu poate face obiectul unui referendum.

133 Art. 10 din Legea nr. 69/1991 este defectuos formulat şi insuficient corelat cu alte dispoziţii ale acestei legi: evident, nu"problemele se supun unui referendum, ci soluţiile preconizate pentru rezolvarea lor; din cuprinsul art. 44 al legii rezultă că iniţiativa organizării unui referendum local nu poate apar ţine decât primarului. Dar, cum la nivelul jude ţelor nu există primar, ar




10. O parte a corpului electoral, în condiţiile prevăzute de lege, se poate constitui în subiect al dreptuluide iniţiativă legislativă, fie pentru adoptarea unei legi organice sau ordinare - cu excep ţia celorprevăzute de legea fundamentală -, fie pentru adoptarea unei legi de revizuire a Constituţiei, dacă prinobiectul ei o asemenea lege este admisibilă.

11. Parlamentul, după adoptarea legii, o trimite Preşedintelui României pentru promulgare.

12. Preşedintele României, în raporturile lui cu Parlamentul, dispune de câteva prerogative, care pot ficonsiderate „impulsuri” sau măsuri de „reglare” pentru funcţionarea adecvată a organului„reprezentativ suprem”, între care: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89 din Constituţie;transmiterea unor mesaje cu privire la principalele probleme ale naţiunii; consultarea Parlamentului

în vederea organizării unui referendum; solicitarea reexaminării unei legi ce i-a fost transmisă sprepromulgare; încuviinţarea măsurilor excepţionale; solicitarea aprobării pentru mobilizarea par ţială sau generală a armatei; supunerea spre ratificare a tratatelor internaţionale încheiate în numeleRomâniei.

13. Parlamentul poate decide, printr-o lege specială de abilitare, delegarea legislativă în favoareaGuvernului, pe timpul vacanţei parlamentare.

14. Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin alte câteva mijloace decât cele deja ar ătate: el exercită

dreptul la iniţiativă legislativă; poate solicita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe şitrebuie să solicite aprobarea Parlamentului în cazul emiterii unor ordonanţe de urgenţă; el poate„provoca” un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzur ă, angajându-şi r ăspunderea în faţaParlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege;poate solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedur ă de urgenţă; membriiGuvernului au acces la „lucr ările” Parlamentului134.

15. In interiorul Parlamentului, al acestui subsistem din sistemul puterii de stat, între cele două „păr ţi”constitutive, adică între cele două Camere, există o multitudine de interrelaţii caracteristice. În acestsens şi exemplificativ, menţionăm: organizarea unor şedinţe comune; transmiterea proiectelor delegi şi a propunerilor legislative de la o Camer ă la cealaltă în vederea dezbaterii şi eventualei loradoptări; constituirea comisiei paritare pentru declanşarea procedurii de mediere, atunci când unadin Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de ceaaprobată de cealaltă Camer ă.

16. În interiorul ramurii executive a organelor statului, între Preşedintele Republicii şi Guvern sunt stabilitede asemenea forme specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire laprobleme urgente şi de importanţă deosebită; el poate participa la şedinţele Guvernului - şi, înasemenea cazuri, prezidează acele şedinţe -, atunci când se dezbat probleme de interes naţionalprivind politica externă, apărarea ţării şi asigurarea ordinii publice. Pe de altă parte, primul-ministrupoate invita pe Preşedinte să participe la lucr ările Guvernului, în alte situaţii decât cele ar ătate maisus. Totodată, primul-ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de PreşedinteleRomâniei, angaj`ndu-şi astfel propria r ăspundere politică, alături de acesta.

17. În raporturile Parlamentului, Preşedintelui Republicii, Guvernului

şi Justi

ţiei cu Curtea Constitu

ţional

ă

menţionăm: numirea membrilor acesteia de către cele două Camere şi de către Preşedinte;sesizarea Cur ţii de Preşedintele României, de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, deGuvern, de Curtea Supremă de Justiţie, de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25de senatori asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, precum şi sesizarea eide către oricare dintre instanţele judecătoreşti, prin transmiterea spre rezolvare a excepţiilor deneconstituţionalitate ridicate în faţa acestora, în privinţa legilor şi a ordonanţelor; solicitarea Cur ţii de

însemna că, contrar celor prevăzute în art. 10, consiliile judeţene nu pot dispune, din proprie iniţiativă, organizarea unuireferendum local. (De altfel, între atribuţiile consiliului judeţean nu figurează şi aceea de a organiza un referendum local). Înseamnă că textul art. 10 din lege trebuie interpretat restrictiv, el vizând numai autorităţile publice din comune şi oraşe. Pe dealtă parte, faţă de dispoziţiile cuprinse în acelaşi text, trebuie să admitem concluzia că iniţiativa referendumului poate apar ţine şi

consiliului local.134 Termenul "lucr ări" semnifică implicit dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul Parlamentului. Posibilitatea de a participala lucr ările Parlamentului implică desigur şi accesul la lucr ările organelor interne ale Parlamentului - comisiile parlamentare.




către Parlament să constate existenţa împrejur ărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţieide Preşedinte al României, precum şi pentru avizarea propunerii de suspendare din funcţie aPreşedintelui. Curtea Constituţională verifică, din oficiu, constituţionalitatea iniţiativelor derevizuirea a Constituţiei. La sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grupparlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin de 25 de senatori, Curtea

se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului (regulamentele fiecărei Camereşi regulamentele lor comune).18. Avocatul Poporului este numit de Senat şi Camera Depuaţilor în sediţă comună, pentru apărarea

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.19. Avocatul Poporului prezintă Parlamentului rapoarte anuale sau la cererea acestuia, f ăcând

recomandări privind legislaţia ori pentru luarea altor măsuri, în scopul ocrotirii drepturilor şi a libertăţilorcetăţenilor.

20. Procedând din oficiu sau la cererea persoanelor fizice lezate în drepturile sau libertăţile lor, AvocatulPoporului sesizează autorităţile competente, centrale sau locale pentru ca, în condiţiile legii, acesteasă adopte măsuri de natur ă să înlăture faptele sau actele de nesocotire, încălcare sau ignorare adrepturilor subiective ori intereselor legitime juridic protejate.

21. Cât priveşte intervenţia Avocatului Poporului în spaţiul activităţii de judecată, faţă de principiile ceguvernează această activitate îndeosebi în raport cu principiile independenţei justiţiei,contradictorialităţii, garantării dreptului la apărare, organizării activităţii de judecată de regulă în treigrade de jurisdicţie şi instituţionalizarea unor căi de atac pentru înlăturarea nelegalităţii saunetemeiniciei hotărârilor, opinăm că implicarea lui în această activitate nu poate privi decât celeritatea

justiţiei.22. Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în funcţie

judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari.23. Autorităţile administraţiei publice locale - respectiv consiliile locale - funcţionează pe baza principiului

autonomiei.135. Totuşi, ele se înscriu în câteva raporturi specifice cu Guvernul şi cu prefecţii.Referindu-ne exclusiv la raporturile lor cu Guvernul aducem în atenţie dreptul acestuia de a proceda -

în cazurile prevăzute de lege136 şi la propunerea prefectului - la dizolvarea consiliului. Hotărârea dedizolvare poate fi atacată, de cei interesaţi, în faţa instanţei de contencios administrativ. Deasemenea, prin hotărârea Guvernului - susceptibilă de control din partea instanţei de contenciosadministrativ - un membru al consiliului poate fi demis din funcţie, la propunerea prefectului, dacă asăvâr şit acte contrare Constituţiei ori celorlalte legi sau dacă a compromis, cu rea-credinţă, intereselecomunei, respectiv ale oraşului137. În aceleaşi condiţii şi după aceeaşi procedur ă poate fi demis şiprimarul.

24. Prefectul este numit sau eliberat din funcţie de către Guvern, căruia îi prezintă anual un raportasupra „stării generale economice, sociale, culturale şi administrative a judeţului”, respectiv amunicipiului Bucureşti138.

25. Consiliile locale comunică

prefectului dizolvarea lor de drept; de asemenea transmit acestuia - învederea examinării sub aspectul legalităţii - actele „adoptate şi emise”; primarul sesizează prefectulatunci când consider ă că o hotărâre a consiliului local este ilegală.

135 Astfel cum precizează art. 8 din Legea nr. 69/1991, autonomia priveşte şi "relaţiile dintre administraţia publică locală şi cea judeţeană" - formulare neinspirată, întrucât se vorbeşte de "administraţie" şi se lasă a se înţelege că "administraţia judeţeană" nue locală - între cele două "administraţii" neexistând raporturi de subordonare. (Punctăm aici un lucru esenţial: autonomia nupoate fi concepută şi dezvoltată în afara imperativelor ce rezultă din principiul legalităţii).136 Aceste cazuri sunt precizate la art. 33 din Legea nr. 69/1991.137 Din această formulare - circumscrisă la oraşe şi comune - s-ar putea înţelege că procedura de demitere nu priveşte şi pemembrii consiliului judeţean. Diferenţa de tratament juridic n-ar fi însă prin nimic justificată. De altfel, prin referire la cele cuprinse în art. 60 din lege, concluzia nu poate fi decât aceea că tratamentul juridic al consilierilor este identic.138 Potrivit art. 11 al. 2 al Legii nr. 69/1991, prefectul "conduce" serviciile publice desconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte

autorităţi ale administraţiei publice organizate în unităţile administrativ-teritoriale. În sensul art. 122 din Constituţie, prefectul"conduce" serviciile publice desconcentrate. În aceste condiţii, evident că activitatea prefectului nu s-ar fi putut mărgini doar la"coordonarea şi supravegherea" serviciilor publice, cum preciza anterior modificării legea administraţiei publice locale.




Votul este facultativ, adică discreţionar, r ămânând la aprecierea titularului său dacă şi-l exercită sau nu. Caracterul facultativ al votului corespunde, fireşte, esenţei lui personale şi concepţiei liberaliste, darel este de natur ă să favorizeze absenteismul141. Acest fenomen nu este însă negativ prin definiţie.Absenteismul sau „votul prin tăcere”, ca formă de exprimare a unei atitudini politice, poate fi un gen de„democraţie refractar ă”, dar cu riscurile de rigoare. Votul liber exprimat, exclude manipularea; se

cunoaşte că de multe ori, încălcându-se libertatea de conştiinţă, se practică manipularea electoratului prinmijloacele media, prin măsuri provizorii populiste, campanii de denigrare sau de „cultivare” etc., cuimplicaţii ulterioare deosebite chiar asupra celor care, manipulaţi fiind, nu au votat potrivit intereselor lor.

5.3. Parlamentul. Funcţionarea Parlamentului

5.3.1. Parlamentul

Parlamentul României este format din Camera Deputaţilor şi Senat alese pentru un mandat de4 ani prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Norma de reprezentare pentru alegerea

Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de unsenator la 160.000 locuitori. Din punct de vedere al tipului de scrutin, Legea electorală prevede că deputaţiişi senatorii se aleg în circumscripţii electorale pe bază de scrutin de listă şi de candidaturi independente potrivit principiului reprezentării propor ţionale.

Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun de partidele politice şi alteformaţiuni politice, constituite potrivit legii. Fiecare Camer ă a Parlamentului este condusă de către unbirou permanent ales şi format din preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi chestori, care au următoareletr ăsături:

a) au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte, vicepreşedinte, secretar şichestori;

b) sunt organe alese;

c) respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind constituite prin negocieri întregrupurile parlamentare;d) sunt organe interne de conducere ale Camerelor;e) activitatea lor are, practic, caracter permanent;f) r ăspund pentru întreaga activitate în faţa Camerelor.

Preşedintele Camerei Deputaţilor exercită următoarele atribuţii:a) convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare;b) conduce lucr ările Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari şi asigur ă menţinerea

ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea regulamentului;c) acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează probleme puse în dezbatere, stabileşte

ordinea votării şi anunţă rezultatul acesteia;

d) conduce lucr ările şedinţelor Biroului permanent;e) sesizează Curtea Constituţională în cazul neconstituţionalităţii unei legi sau articol din

Regulament;f) asigur ă trimiterea de îndată la Senat spre dezbatere a proiectelor de legi adoptate sau respinse

de Camer ă sau, după caz, Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, întermenele stabilite de lege;

g) reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile interne şi externe;h) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, precum şi însărcinările date de către

Camera Deputaţilor;Preşedintele Senatului, are următoarele atribuţii:

141 Este motivul pentru care legile electorale ale unor ţări au prevăzut obligativitatea votului (în Belgia, Grecia, Argentina,Australia, Costa Rica şi, pe plan local, par ţial, în Austria, Elveţia etc.)




a) convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare;b) conduce lucr ările Senatului fiind asistat de 2 secretari;c) conduce lucr ările Biroului permanent;d) asigur ă menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului;e) anunţă rezultatul votării şi hotărârilor adoptate;

f) asigur ă legătura Senatului cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul, CurteaConstituţională şi Curtea Supremă de Justiţie;g) asigur ă interimatul funcţiei de Preşedinte al României conform art. 97 din Constituţie;h) reprezintă Senatul în relaţiile interne şi internaţionale;i) poate sesiza Curtea Constituţională cu legile sau articolele din Regulament neconstituţionale;

j) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament sau însărcinări date de Senat.Lucr ările de specialitate pregătitoare dezbaterii în Camere sunt efectuate de comisii

parlamentare.Potrivit regulamentelor, comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor înfiinţate în scopul de a

îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate de aceştia. Este de la sine înţeles că, în ultimă instanţă,deciziile care angajează Camerele sunt luate de acestea, nu de comisii. Cele două Camere au mai multe

tipuri de comisii, astfel: comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetă şi comisii demediere.

Comisiile permanente se constituie pe domenii de activităţi care corespund -în limite relative-specializării ministerelor. Activităţile parlamentarilor, din comisiile permanente sunt atât tehnice cât şipolitice.

Comisiile speciale se instituie pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborareaunor propuneri legislative sau în alte scopuri indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei. Spre exemplu, ocomisie specială a fost comisia instituită pentru redactarea proiectului actualei Constituţii.

Comisiile de anchetă se înfiinţează la cererea unei treimi din membrii Camerei pentru efectuareaunei anchete parlamentare în domeniile de competenţa Parlamentului. De menţionat că anumiţi demnitarişi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisii de anchetă aşa cum sunt Preşedintele României,

judecătorii şi alţii. Persoanele audiate nu au statutul juridic de martori, ci numai de invitaţi, ceea ce`nseamnă că aceştia nu pot fi traşi la r ăspundere pentru mărturie mincinoasă, cu toate implicaţiile cedecurg de aici.

Comisiile de mediere se formează atunci când difer ă în conţinut aceeaşi lege după cum estevotată de Senat sau Camera Deputaţilor. Astfel, după configuraţia politică sunt formate din 7 senatori şi 7deputaţi. Conducerea lucr ărilor se face prin rotaţie, iar hotărârile se iau cu votul majorităţii.

5.3.2. Funcţionarea Parlamentului României

Parlamentul are trei funcţii: legislativă, de informare şi de control.Funcţia legislativă. Durata unei legislaturi este de 4 ani, după care, se alege un nou Parlament.

Parlamentul României fiind bicameral, lucrează de regulă separat pe camere, iar în unele cazurideosebite expres prevăzute de Constituţie şi regulamentele celor două Camere, Parlamentul lucrează cucele două camere reunite.

Potrivit art. 65 pct.2 din Constituţie Parlamentul lucrează ca o singur ă camer ă atunci cândsoluţionează cele mai importante probleme astfel:

a) primeşte mesajul Preşedintelui României;b) aprobă bugetul de stat şi bugetul asigur ărilor sociale de stat;c) declar ă mobilizarea par ţială sau totală;d) declar ă starea de r ăzboi;e) hotăr ăşte suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;

f) aprobă strategia naţionlă de apărare a ţării;g) examinează rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;




h) numeşte la propunerea Preşedintelui României, directorii servicilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii142;

i) numirea Avocatului Poporului; j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale

acestora;

k) îndeplineşte alte atribuţii, care potrivit Constituţiei, regulamentului şedinţelor comune ale celordouă Camere prevăd că acestea se reunesc şi în alte scopuri cum ar fi: al soluţionării textelorlegislative divergente, reexaminarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigur ărilorsociale şi altele.

Convocarea Camerelor în şedinţă comună se face de preşedinţii acestora de comun acord.Parlamentul lucrează în sesiuni ordinare şi extraordinare.

Într-un an sunt două sesiuni ordinare: prima începe în luna februarie şi se termină la sfâr şitul luniiiunie, iar a doua sesiune începe la 01 septembrie şi se termină la sfâr şitul lunii decembrie.

Potrivit art. 66 al. 2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuniextraordinare la cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin otreime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. În

cererea de convocare a sesiunii extraordinare se va menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi precum şiperioada de desf ăşurare a sesiunii. In fiecare Camer ă, potrivit art. 66 din Constituţie, este necesar să se

îndeplinească cvorumul legal, respectiv „prezenţa majorităţii membrilor” ceea ce presupune 50% + 1 dintotalul membrilor ce constituie fiecare Camer ă în parte şi nu al celor prezenţi.

Sedinţele celor două Camere sunt publice. Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.

5.3.3. Etapele procedurii legislative

Funcţia legislativă a Parlamentului se exercită potrivit regulamentului propriu de cele două Camereatât în şedinţe separte, cât şi în şedinţe comune, dacă Constituţia şi regulamentul şedinţelor comuneprevăd astfel.Potrivit vechii reglementări procedura legislativă era aceeaşi la ambele camere şi avea

următoarele etape principale:a) iniţiativa legislativă;b) examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în comisiile parlamentare;c) dezbaterea în plenul fiecărei camere;d) votarea;e) medierea;f) promulgarea.

Dupărevizuirea Constituţiei procedura de legiferare a suferit unele modificări la care ne vom referii încele ce urmează.a) Iniţiativa legislativă

La Camera Deputaţilor şi la Senat iniţiativa legislativă apar ţine parlamentarilor, Guvernuluiprecum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot143. Cetăţenii care î şi manifestă dreptul la iniţiativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre aceste

judeţe sau din municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături144 în sprijinuliniţiativei populare. Nu pot fi obiect al iniţiativei legislative cetăţeneşti problemele fiscale, cele cucaracter internaţional, amnistia şi graţierea. Guvernul î şi exercită iniţiativa legislativă prin transmitereaproiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Camer ă sesizată. Deputaţii, senatorii şi

142 În vechea redactare această atribuţie era exercitată numai cu privire la Serviciul Român de Informaţii, iar în noua redactare saextins asupra tuturor serviciilor de informaţii. 143 În vechea reglementare iniţiativa legislativă apar ţinea la cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Reducerea acestuinumăr este de natur ă a asigura o democratizare sporită a iniţiativei legislative. 144 În vechea reglementare erau necesare 10.000 de semnături.




cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în formacerută pentru proiectele de legi. Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competentesă le adopte, ca primă Camer ă sesizată.

În ceea ce priveşte legile constituţionale, acestea pot fi iniţiate în concordanţă cu art. 150 dinConstituţie, de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul

deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, provenind dincel puţin jumătate din judeţele ţării, în fiecare dintre ele sau, în municipiul Bucureşti, trebuind să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire a Constituţiei.

b) Examinarea în comisiile permanenteDupă ce au fost distribuite membrilor Camerei proiectele şi propunerile legislative se trimit de

îndată, de către Biroul permanent spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente.Comisia permanentă sesizată în fond examinează în detaliu proiectul de lege sau propunerea legislativă.După examinare, Comisia întocmeşte un raport care va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea sau,după caz, modificarea ori respingerea proiectului sau a propunerii legislative examinate. Raportul setransmite Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului, deputaţilorşi iniţiatorilor. Proiectele sau propunerile legislative avizate se supun dezbaterii Camerei în succesiunea

prevăzută pe ordinea de zi aprobată de aceasta.c) Sesizarea camerelor . Dezbaterea în plenul fiecărei Camere Potrivit art. 75 din Constituţie se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă

Camer ă sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduriinternaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şiproiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 aliniatul (5), articolul 40 aliniatul (3), articolul 55 aliniatul(2), articolul 58 alineatull (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2),articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul(2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi(3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalteproiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Camer ă sesizată,Senatului. Prima Camer ă sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi decomplexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consider ă că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate. După adoptare sau respingere de cătreprima Camer ă sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decidedefinitiv. În cazul în care prima Camer ă sesizată adoptă o prevedere care potrivit art. 75 alineatul 1 , intr ă încompetenţa sa decizională, prevederea respectivă este definitiv adoptată dacă şi cea de a doua Camer ă este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Camer ă sesizată, care va decide definitiv în procedur ă de urgenţă (art.75 pct 4). Dispoziţiile art.75 alin. 4 referitoarela întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă oprevedere pentru care competenţa decizională apar ţine primei Camere.

Dezbaterea proiectelor de lege şi propunerilor legislative cuprinde, de fapt, două faze: dezbatereageneral

ă (foarte scurt

ă)şi dezbaterea pe articole. Dezbaterea general

ă urm

ăreşte s

ă fac

ă cunoscute

ideile de bază ale proiectului, ca şi observaţiile de esenţă ce i se poate aduce, care este precedată deprezentarea de către iniţiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului precum şi a raportuluicomisiei permanente de către preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie. Ladezbaterea generală ia cuvântul câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar f ăr ă a se propuneamendamente. Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau apropunerii legislative, după încheierea dezbaterii generale, preşedintele cere Camerei să se pronunţe prinvot. În cazul în care comisia a avizat favorabil proiectul sau propunerea se trece la dezbaterea şi votareafiecărui articol.

d) Procedura de votVotul parlamentarului este personal şi poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprimă

prin ridicarea mâinii, prin ridicarea în picioare, prin apel nominal sau prin mijloace electronice la vedere.Votul poate fi: pentru, contra sau abţinere. Votul secret se exprimă prin buletin de vot, prin bile sau prin




mijloace electronice. Proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate de o Camer ă se semnează depreşedintele acesteia şi se înaintează celeilalte în vederea dezbaterii şi adoptării. Proiectele adoptate deo Camer ă şi respinse de cealaltă se trimit Camerei care le-a adoptat în vederea unei noi dezbateri.

După a doua dezbatere proiectul se trimite din nou Camerei care l-a respins. O nouă respingere este definitivă.

e) Medierea a fost exclusă prin legea de revizuire a Constituţiei.Riscul bicameralismului este acela că, aceeaşi lege poate să fie votată în redactări diferite de celedouă Camere. Într-o astfel de situaţie se declanşează procedura medierii printr-o comisie comună demediere. În cadrul medierii erau practic două posibilităţi: să se accepte textul adoptat de una din Camere;să se propună un text comun al comisiei. În cazul în care Camera Deputa ţilor şi Senatul aprobau raportulComisiei de mediere, legea se trimitea Preşedintelui României spre promulgare. În situaţia în care nu sereuşea medierea, textele în divergenţă se supuneau dezbaterii Camerelor în şedinţă comună şi sedecidea prin vot. Aşa cum am ar ătat medierea a fost înlocuită cu procedura mai sus ar ătată urmărindu-seceleritatea procesului de legiferare.

f) Promulgarea legii.Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi învesteşte legea adoptată

de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României pentruintrarea în vigoare. Promulgarea se face prin decret semnat de Preşedintele României în termen decel mult 20 de zile de la primirea legii. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului osingur ă dată reexaminarea legii, pe motive de legalitate145 sau oportunitate146. De asemenea,Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională cerând verificarea constituţionalităţii legii. În acestedouă cazuri, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Cur ţii Constituţionale prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

5.3.4. Funcţia de informare

Parlamentul, fiind un organ de decizie politică, economică şi socială potrivit legii, trebuie să

dispună de informaţiile necesare. Deciziile Parlamentului trebuie să aibă un caracter ştiinţific, bazat pecunoaşterea exactă a realităţii, pentru a-şi asigura eficienţa necesar ă. Numai astfel voinţa politică esteeficientă. Trebuie reţinut că solicitarea sau primirea informaţiilor reprezintă o prerogativă constituţională aParlamentului, cât şi a parlamentarilor.

Informarea Parlamentului se realizează prin petiţiile adresate de cetăţeni, prin solicitarea deinformaţii de către Camere, prin întrebările sau interpelările adresate de senatori şi deputaţi membrilorGuvernului, prin raportul comisiilor, prin declaraţiile de politică generală ale Guvernului, prin invitarea unorspecialişti la şedinţele în plen sau ale comisiilor. O altă cale de transmitere a informaţiilor este prezentareade către unele autorităţi publice specializate a unor rapoarte proprii cum sunt: Curtea de Conturi, AvocatulPoporului, Consiliul Legislativ, S.R.I. etc.

În legătur ă cu dreptul de informare al Parlamentului reglementat de art. 110 al. 1 din Constituţiese impune precizarea că titularii solicitării pot fi Camera Deputaţilor, Senatul sau Comisiile parlamentareprin intermediul preşedinţilor acestora. Parlamentarii nu pot solicita individual asemenea informări. Într-unsingur caz solicitarea informării este obligatorie, respectiv în baza art. 111 pct. 1 din Constitu ţie, atuncicând o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigur ărilorsociale de stat. Este de observat că sunt legi care au fost adoptate cu imperfecţiuni, lacune,posibilităţi de ocolire din anumite cauze cum ar fi:

- deficienţe în informarea Parlamentului;- proiectele de legi nu sunt precedate de o dezbatere publică, în presă;- manifestarea unor interese de grup în haină politică;

145 Nelegalitatea în această situaţie trebuie înţeleasă ca neconstituţionalitate, adică legea respectivă este contrar ă Constituţieisau legea ordinar ă este contrar ă unei legi organice.146 Oportunitatea în această situaţie înseamnă că legea este potrivită Constituţiei dar şi necesităţilor actuale şi posibilă de aplicat.




de moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale Parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă pusă pe ordinea de zi. Moţiunea este adoptată doar ca instrument deexprimare a unei poziţii a Parlamentului sau a Camerelor. Ca atare, moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale, chiar circumstanţiale la sfera de activitate internă a Camerelor sau aParlamentului, pe când prin hotărâri este posibil acest lucru.

Spre deosebire de hotărâri al căror obiect este divers, moţiunile se adoptă practic în două situaţii:a) pentru exprimarea poziţiei Camerei cu privire la problema ce a f ăcut obiectul unei interpelări

(art. 112 al. 2 din Constituţie);b) în legătur ă cu angajarea r ăspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în

şedinţa comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiectde lege (art. 114 al. 1 din Constituţie).

Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de moţiuni: moţiunea simplă,reglementată de art. 112 al. 2 din Constituţie şi moţiunea de cenzur ă, prevăzută de art. 113 şi la care facereferire şi art. 114 din Constituţie. Moţiunea simplă este un act care exprimă poziţia Camerei respective

într-o anumită problemă de politică internă sau externă.

Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Este interesant de observat că laSenat moţiunile se adoptă cu votul majorităţii senatorilor, ceea ce presupune o putere mai mare dereprezentare, data fiind că este vorba de majoritatea din efectivul total al senatorilor (nu doar din ceiprezenţi).

Actele politice ale ParlamentuluiAtât Camerele în mod separat, cât şi Parlamentul ca reprezentant suprem al poporului român au

latitudinea să stabilească oportunitatea adoptării şi conţinutul actelor care au un caracter politic, exprimândvoinţa juridică a forului legislativ.

5.3.8. Statutul deputaţilor şi al senatorilor

Mandatul reprezentativ presupune că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt înserviciul poporului şi nu al partidului din care fac parte. Între mandatul parlamentar şi mandatul dedrept civil există deosebiri fundamentale. Astfel, spre deosebire de mandatul civil, mandatul deputaţilor şial senatorilor nu este constituit pe o bază contractuală, ci pe una electivă. Din caracterul reprezentativ almandatului parlamentarilor decurge statutul de independenţă al acestora, iar independenţa este atât dedeplină încât poate fi reclamată chiar faţă de propria formaţiune politică. Altfel spus, în sistemul nostruparlamentar, deputaţii şi senatorii sunt independenţi faţă de partidele pe listele cărora au candidat şifaţă de alegători. Statutul de independenţă capătă conotaţii ample dacă îl raportăm la latitudineadeputaţilor şi senatorilor de a păr ăsi partidul respectiv şi, mai ales, la dreptul acestora - confirmat printr-odecizie a Cur ţii Constituţionale - de a păr ăsi grupul parlamentar şi de a trece la alt grup. Aceasta rezultă cuprisosinţă din art. 69 pct. 2 din Constituţie prin care se dispune: „Orice mandat imperativ este nul”, decisunt interzise orice ingerinţe în activitatea deputaţilor şi senatorilor (de exemplu de a vota `ntr-un sens saualtul) care ar veni din partea alegătorilor, partidelor politice, autorităţilor statale sau organizaţiilorneguvernamentale, aceasta fiind în acelaşi sens cu instituirea protecţiei şi imunităţii parlamentarilor prinConstituţie.

Durata mandatului parlamentar este de 4 ani. În actualul sistem parlamentar, protecţia specială a deputaţilor şi senatorilor se realizează prin:a) regimul de incompatibilitate;b) imunitatea parlamentar ă şi protecţia parlamentarilor;c) independenţa opiniilor;d) indemnizaţia;

e) regimul disciplinar propriu.




a) Incompatibilitatea nu se confundă cu neeligibilitatea care înseamnă lipsa vocaţiei de acandida în alegerile parlamentare, a unei persoane care de ţine o anumită calitate sau funcţie publică.Astfel sunt neeligibili pentru că le este interzisă asocierea în partide politice, magistraţii, poliţiştii, militarii,avocaţii poporului şi alte categorii prevăzute de lege.

Spre deosebire de neeligibilitate, care împiedică depunerea candidaturii, categoria de

incompatibilitate permite participarea la alegeri, dar candidatul care a ob ţinut mandatul de deputat sausenator trebuie să opteze pentru demnitatea publică de parlamentar sau pentru funcţia incompatibilă cuaceasta. Incompatibilitatea parlamentarului cu orice funcţie publică de autoritate152 are un rol esenţial

în asigurarea indepedenţei acestora în exercitarea mandatului încredinţat de popor şi, totodată, bunafuncţionare a anumitor servicii publice care ar fi astfel periclitată dacă funcţionarul public ar fi în acelaşi timpşi parlamentar. Aşa cum am mai ar ătat socotim că excluderea prin Constituţie de la incompatibilitateaparlamentar ă a calităţii de membru al Guvernului este discutabilă, deoarece nu este normal car ăspunderea ministrului pentru activitatea sa să fie afectată de imunitatea şi protecţia specifică parlamentarului. Rolul parlamentarului, scopul acestuia, modul de exercitare a funcţiei parlamentare difer ă esenţial de funcţia de ministru, care are o competenţă deosebită de a gestiona probleme, fonduri şi resursede importanţă naţională, inclusiv de a reglementa în domenii conferite de lege, cu riscul de a produce

pagube deosebite la nivel naţional. Potrivit art. 82 din Legea nr. 161/2003 calitatea de deputat şi senatoreste, de asemenea, incompatibilă cu :

a)-funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru alconsiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instutuţii de credit,societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;

b)-funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor lasocietăţile comerciale prevăzute la lit. a);

c) funcţia de reprezentant al statului în în adunările generale ale societăţilor comerciale prevăzutela lit. a);

d) funcţia de manager sau membrul al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilorşi societăţilor naţionale;

e) calitatea de comerciant persoană fizică;f) calitatea de membru al unui grup de interes economic;g) o funcţie publică încredinţată de un stat str ăin,cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile

şi convenţiile internaţionale la care România este parte; În mod excepţional, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor sau Senatului, la propunerea

Guvernului şi cu avizul comisiei juridice, poate aproba participarea deputatului sau a senatorului careprezentant al statului în adunarea generală a acţionarilor ori ca membru în consiliul de administra ţie alregiilor autonome, companiilor sau societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor comerciale,inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare şi cele financiare, de interes strategic sau

în cazul în care un interes public impune aceasta. Deputaţii şi senatorii pot exercita funcţii sau activităţi îndomeniul didactic, al cercet

ării

ştiin

ţifice

ţi al crea

ţiei literar-artistice. Procedura de constatare a

incompatibilităţii este cea prevăzută în Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în Regulamentul Senatului.b) Imunitatea parlamentar ă şi independenţa opiniilor

152 Potrivit art. 81 din Legea nr. 161/2003 prin funcţii publice de autoritate, incompatibile cu calitatea de deputat sausenator, se înţelege funcţiile din administraţia publică asimilate celor de ministru, funcţiile de secretar de stat,subsecretar de stat şi funcţiile asimilate celor de secretar de stat şi subsecretar de stat din cadrul organelor despecialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia prezidenţială, din aparatuldelucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile de conducere specifice ministerelor, celelalte autorităţi şi instituţii

publice, funcţii de consilieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi celelalte funcţii de conduceredin aparatul propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, viceprimar şi secretar ai unităţilor administrativ teritoriale,

funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe dinunităţile administrativ-teritoriale şi din aparatul propriu şi serviciile publice ale consiliilor judeţene şi consiliilorlocale, precum şi funcţiile care le deţin să candideze în alegeri.




Denumirea marginală a fostului art. 69 din Constituţie, respectiv „imunitatea parlamentar ă” amsocotit-o şi noi ca nefiind în concordanţă cu conţinutul art. 69 şi nici cu spiritul acestei normeconstituţionale aspect ce a fost înlăturat prin legea de revizuire.

În art. 69 din Constituţie se dispunea: ”Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat,percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională f ăr ă încuviinţarea Camerei din care face

parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată apar ţine Cur ţii Supreme de Justiţie. În caz deinfracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul, poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul justiţiei vainforma neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camerasesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”

Din conţinutul acestui articol rezulta următoarele:- art. 69 se refer ă numai la r ăspunderea penală şi contravenţională, nu şi la celelalte forme ale

r ăspunderii juridice a parlamentarului: civilă, administrativă etc.;- art. 69 nu exonerează pe parlamentar de r ăspunderea penală sau contravenţională; - art. 69 instituie de fapt o procedur ă specială de cercetare, arestare, urmărire penală,

contravenţională pentru a-l proteja pe parlamentar de şicane, influenţe, şantaj etc.; - după expirarea mandatului de parlamentar, acesta poate fi tras la r ăspundere penală ori

contravenţională, în cazul când nu s-a aprobat aceasta în timpul mandatului; potrivit art. 67 pct. 2din Constituţie, calitatea de deputat sau senator încetează la data întrunirii legale a camerelornou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate...; orsocotim că de imunitate parlamentar ă prevăzută de art. 69 nu poate beneficia fostulparlamentar 153.

Din cele de mai sus rezultă că, art. 69 din Constituţie putea fi denumit „protecţia şi independenţaparlamentar ă” pentru că acesta pare a fi scopul dispoziţiilor în cauză.

Art. 70 din Constituţia nerevizuită era denumit „independenţa opiniilor” şi dispunea: „Deputaţii şisenatorii nu pot fi traşi la r ăspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate înexerciţiul mandatului”. Din conţinutul acestui articol rezulta o adevărată imunitate a parlamentarului, careera exonerat de orice r ăspundere juridică numai pentru „voturile şi opiniile politice exprimate în exercitareamandatului” atât pe timpul mandatului, cât şi după.

Numai sub acest aspect credem că puteam vorbi de o imunitate parlamentar ă, dar limitată numai la r ăspunderea juridică pentru voturile şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Deasemenea, socotim că în sintagma „opinii politice” nu î şi au locul insultele, calomniile sau injuriile154. În art.46 din Constituţia Germaniei se dispune: „Un deputat nu poate fi urmărit în nici un moment, judiciar saudisciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a f ăcut-o în Bundestag sau într-una dinComisiile sale sau să fie tras la r ăspundere în alt mod în afara Bundestagului. Acesta nu se aplică pentruinjuriile def ăimătoare.”

În Constituţia revizuită imunitatea parlamentar ă are o nouă reglementare sistematizată prin care s-a renunţat la unele privilegii ale parlamentarilor respectiv în art. 72. Astfel deputaţii şi senatorii nu pot fitra

şi la r

ăspundere pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Într-adevăr reglementând în acest mod se poate afirma că este o imunitate parlamentar ă numai cu privirela voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şitrimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătur ă cu voturile sau cu opiniile politice exprimate înexercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi f ăr ă încuvinţarea Camerei din carefac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de cătreParchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată apar ţine Înaltei Cur ţi deCasaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.

153 Este interesant că Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială extinde procedurile prevăzute de această lege şiasupra foştilor miniştri.

154 Trebuie avut în vedere că în cazul demnităţilor publice, faptele şi actele care constituie insultă şi calomnie faţă de persoanelecare le deţin au o sfer ă mai restrânsă decât în cazul oricărei persoane fizice. V. Dabu, Dreptul comunicării sociale, EdituraS.N.S.P.A., Bucureşti, 2000, p. 124-152.




Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acesteimăsuri. Observăm că exceptând voturilor şi a opiniilor politice exprimate în exercitarea mandatului, seconstată că:

a) parlamentarii pot fi cercetaţi, urmăriţi penal şi trimişi în judecată f ăr ă nici un aviz sau aprobare;

b)percheziţionarea, reţinerea sau arestarea parlamentarilor se face numai cu încuvinţarea Camereidin care fac parte, după ascultarea lor;c) urmărirea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor se face numai de către Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;d)competenţa de judecată apar ţine Înaltei Cur ţi de Casaţie şi Justiţie;e)în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei;f)Camera sesizată de ministrul justiţiei, când constată că nu există temei pentru reţinere, va

dispune imediat revocarea acestei măsuri.c) Răspunderea disciplinar ă a deputaţilor şi senatorilor

În Regulamentele celor două camere sunt prevăzute norme privind r ăspunderea disciplinar ă aparlamentarilor inclusiv sancţiunile ce li se pot aplica.

Abaterile de la disciplina Regulamentelor celor două Camere atrag următoarele sancţiunidisciplinare:

a) avertismentul;b) chemarea la ordine;c) retragerea cuvântului;d) înlăturarea din sala de şedinţă;e) interzicerea participării la lucr ările Camerei (până la 15 zile) sau Senatului (până la 30 zile).De menţionat că, aşa cum am ar ătat, r ăspunderea disciplinar ă a parlamentarului nu poate fi

angajată alături de alte forme ale r ăspunderii juridice pentru „voturile şi opiniile politice exprimate înexercitarea mandatului”.

d) IndemnizaţiaParlamentarii primesc o anumită indemnizaţie lunar ă, precum şi alte drepturi aferente sau facilităţi

care au scopul să le asigure indepedenţa financiar ă. Cuantumul indemnizaţiei şi celelalte drepturi sestabilesc prin lege.

În afara indemnizaţiei deputaţii şi senatorii beneficiază de dreptul la concedii de odihnă pe duratavacanţelor parlamentare ca şi la concedii de boală sau pentru interese personale (cel mult 8 zile în timpulunei sesiuni).

5.4. Preşedintele României

Potrivit Constituţiei, România este o republică semiprezidenţială, rezultat al alegerii şefului

statului direct de alegători prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat concomitent cu instituireamodalităţilor de r ăspundere politică a Guvernului faţă de puterea legislativă, caracteristică a regimurilorparlamentare.

Ca modalităţi de organizare a puterii executive, Constituantul român a instituţionalizat modelulexecutivului bicefal sau dualist, adică şefi ai puterii executive, sunt Preşedintele şi Guvernul cuatribuţii bine delimitate. În sistemul nostru constituţional instituţia prezidenţială şi Guvernul au legitimităţidiferite şi provin din voinţe politice diferite. Astfel, preşedintele României beneficiază de o legitimitatepopular ă -rezultat al alegerii sale, direct de către corpul electoral - iar Guvernul, în ansamblul său, estenumit de şeful statului pe baza votului de învestitur ă acordat de Parlament. Constituţia României confer ă Preşedintelui, în calitatea de şef al Statului, patru funcţii principale: funcţia de reprezentare a statuluiromân (art. 80 al. 1); funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a

ţării (art. 80 al. 1); funcţia de veghere la respectarea Constituţiei (art. 80 al. 2); funcţia de mediere (art.




80 al. 2). În doctrină se apreciază că Preşedintele României îndeplineşte doar trei funcţii: de reprezentare,de garant şi de mediere155.

În exercitarea acestor funcţii Preşedintele este învestit cu atribuţiuni. Preşedintele reprezintă Statul atât în interior, cât şi în exterior, având mandatul cel mai reprezentativ. Nici o „persoană aleasă”(primarul general al Capitalei, senatorii, deputaţii, primarii etc.) nu are un număr mai mare de votanţi decât

Preşedintele României, deci o mai mare putere de reprezentare.Funcţia de garant se realizează într-o dublă direcţie: garant al statului şi garant al Constituţiei. Ca garant al statului, Preşedintele î şi asumă r ăspunderea pentru independenţa, unitatea şi

integritatea teritorială a ţării. Astfel, Preşedintele este comandantul for ţelor armate şi îndeplineşte funcţiade preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Acesta declar ă mobilizarea par ţială sau generală afor ţelor armate. În caz de agresiune armată împotriva ţării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii.Instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţar ă ori în unele localităţi.

Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei prin:a) Sesizarea Cur ţii Constituţionale, înainte de promulgarea legii, pentru verificarea

constituţionalităţii ei (art. 146 lit. „a” din Constituţie);b) Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să procedeze `n

deplină cunoştinţă de cauză la reexaminarea ei atunci când o cere; restituirea legii pentrureexaminare se face o singur ă dată;

c) Numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor la propunerea Consiliului Superior alMagistraturii;

d) Numeşte 3 judecători din cadrul Cur ţii Constituţionale;e) Preşedintele poate dizolva Parlamentul în condiţiile prevăzute de Constituţie;f) Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme

politice ale naţiunii şi poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire lasoluţionarea problemelor de interes naţional;

g) Preşedintele poate prezida şedinţele Guvernului în cadrul cărora se votează Ordonanţe deurgenţă sau ordinare, inclusiv în cazul când, printr-un astfel de act normativ, se modifică sauabrogă o lege neconstituţională sau nelegitimă; socotim că în cazul când unele dispoziţii alelegii sunt declarate de Curtea Constituţională ca neconstituţionale, nimic nu ar împiedicaGuvernul ca în mod operativ să le analizeze şi, pe calea unei ordonanţe, să legifereze înconsecinţă până la aprobare sau respingere de către Parlament ; o astfel de situaţie credem că poate fi considerată ca un ”caz excepţional” care impune urgenţă, conform art. 115 pct.4, 5din Constituţie.

Se ştie că sunt multe dispoziţii ale legii declarate ca neconstituţionale de ani de zile, iarParlamentul încă nu s-a pronunţat cu privire la acestea, ori menţinerea acestora `n legislaţie contravineConstituţiei, cu toate implicaţiile negative ce decurg din această situaţie.

Funcţia de mediere între puteri, precum şi între stat şi societate, se sprijină moralmente, peprincipiul legitim

ării larg

şi autentic democratice a Pre

şedintelui, alegerea lui f

ăcându-se prin sufragiul

universal şi direct, precum şi pe principiul nonapartenenţei Preşedintelui la nici un partid politic. El esteun factor reglator prin bunele oficii în realizarea medierii.

Potrivit art. 80 pct. 2, Preşedintele „veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice” prin:- numirea în funcţiile publice în condiţiile legii pe cei mai competenţi, respectiv în demnităţile

publice cele mai importante;- revocă156 sau eliberează din funcţiile publice cele mai importante în condiţiile prevăzute de lege,

la propunerea organelor abilitate cu care preşedintele colaborează.

155 Prof. I. Deleanu, op. cit., p. 331156 Spre exemplu, funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a

stării de incompatibilitate, a decesului precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, cum ar fi Legea nr. 115/1999. Din nefericire încă nu sunt reglementate în lege, abaterile disciplinare, sancţiunile şi cine le aplică în special persoanelor care ocupă funcţiile şidemnităţile publice din competenţa preşedintelui.




- din coroborarea art. 86, 87 cu art. 106-108 şi art. 115 rezultă că Preşedintele României, cândconsultă Guvernul ori participă la şedinţele Guvernului la cererea primului ministru sauprezidează şedinţele Guvernului poate influenţa:

proiectele de legi pe care le hotăr ăşte Guvernul, în cadrul iniţiativei legislative,ordinea de zi, conţinutul proiectului etc.;

argumentat unele hotărâri importante ale Guvernului şi, în mod deosebit,Ordonanţele prin care se poate înlătura lacunele şi imperfecţiunile legilor învigoare, îndeplinind astfel atribuţia constituţională prevăzută de art.80 pct.2 în carese dispune “Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la bunafuncţionare a autorităţilor publice inclusiv a Parlamentului şi Guvernului “.

- consultă sau „se consultă” cu Guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86 din Constituţie); coroborând art.86 cu art.115 pct.4 rezultă că, în “cazurileexcepţionale“ potrivit art.115 pct. 4, Preşedintele se poate consulta cu Guvernul “laproblemele urgente şi de importanţă deosebită“ (art.86) şi astfel poate contribui la emitereaunor ordonanţe de urgenţă prin care să se rezolve astfel de probleme, inclusiv cele deneconstituţionalitate a unor legi.

- poate analiza împreună cu primul ministru activitatea unui ministru şi, la propunerea primuluiministru, el îl poate revoca (art.86 şi art.106-108 din Constituţie).

- poate suspenda miniştrii din funcţie în condiţiile legii (art. 109 pct. 2 din Constituţie şi art. 17din Legea nr.115/1999157);

- poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvâr şite în exerciţiulfuncţiei lor, cu excepţia miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat (art. 9 din legeanr. 115/1999);

- dispune constituirea comisiei speciale pentru analiza sesizărilor cu privire la săvâr şirea uneiinfracţiuni - în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului (art. 13 din Legea nr, 115/1999)inclusiv a primului ministru (art. 5 din Legea nr. 115/1999);

- revocă miniştrii, conform art. 106 şi 107 al. 2 din Constituţie în condiţiile legii158. Este deobservat că în Legea privind r ăspunderea ministerială, contrar art. 108 al. 3 din Constituţie, nuau fost reglementate cazurile de revocare din funcţia de membru al Guvernului inclusiv camăsur ă disciplinar ă accesorie r ăspunderii penale sau singular ă;

- preşedintele României nu poate revoca pe primul-ministru. - dacă primul ministru se află în una din situaţiile prevăzute în articolul 106 din Constituţie159, cu

excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile,Preşedintele Românieiva desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndepliniatribuţiile primului ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioadaimposibilităţii exercitării atribuţiilo, încetează dacă primul-ministru î şi reia activitatea în Guvern.Conform art. 110 al. 2, Guvernul este demis dacă primul ministru se află într-una din situaţiileprev

ăzute în art. 106 cu excep

ţia revoc

ării, ori este în imposibilitate de a-

şi exercita atribu

ţiile

mai mult de 45 de zile;- numeşte din rândul membrilor Guvernului, pe primul-ministru interimar, atunci când prim-

ministrul se afla într-o altă situaţie din cele prevăzute de art. 106 din Constituţie cu excepţiarevocării ori în caz de retragere a încrederii de către Parlament (art. 110 al. 2 din Constituţie).

Preşedintele contribuie şi la buna funcţionare a activităţii jurisdicţionale astfel:

157 Este de observat că, în Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială în art. 4 se vorbeşte despre r ăspundereadisciplinar ă a membrilor Guvernului, f ăr ă a fi reglementată. Socotim că este o lacună care nu poate fi acoperită prin vreohotărâre de Guvern. Răspunderea disciplinar ă a membrilor Guvernului trebuie reglementată numai prin lege, aşa cumprevede Constituiţia în art. 108 pct. 3 (abaterile disciplinare, sancţiunile disciplinare, cine şi cum le aplică etc.).158 Ar fi de dorit ca în Legea de organizare şi funcţionare a Preşedinţiei să se reglementeze drepturile disciplinare ale

Preşedintelui, condiţiile de exercitare a acestora, cazurile de revocare etc.159 A se vedea Decretul nr. 426/1999 privind revocarea din func ţie a primului-ministru al Guvernului în M.O. nr. 609 din14.XII.1999.




- promulgă legile privind procedurile jurisdicţionale, putând să le trimită Cur ţii Constituţionalesau să le restituie Parlamentului pentru reexaminare; deci greşelile, lacunele, imperfecţiunilelegii privind procedurile jurisdicţionale, pot fi prevenite şi de Preşedinte prin exercitarea acesteiatribuţii cu concursul consilierilor săi (art. 77 din Constituţie);

- numeşte 3 judecători din cei nouă ai Cur ţii Constituţionale (art. 142 al. 3 din Constituţie);

- numeşte, revocă şi poate aproba cercetarea ministrului justiţiei, atunci când acesta nefiindparlamentar, î şi încalcă atribuţiile de serviciu, săvâr şeşte infracţiuni; de asemenea îlsuspendă, în condiţiile legii;

- numeşte şi revocă magistraţii160 la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii;- acordă graţieri individuale îndreptând uneori unele greşeli ale justiţiei.

În domeniul apăr ării ţării şi asigur ării ordinii publice, Preşedintele:- este comandantul for ţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a }ării;- promulgă sau restituie Parlamentului legile care reglementează acest domeniu după caz;- declar ă, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea paţială sau generală a

for ţelor armate; numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterioraprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;

- în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuripentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-unmesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de ladeclanşarea agresiunii;

- instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţar ă ori în unelelocalităţi şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de laluarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora;

- acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral. În domeniul legifer ării şi al funcţionării puterii legiuitoare, Preşedintele:

- poate dizolva Parlamentul în condiţiile art. 89 din Constituţie;- poate prezida şedinţele Guvernului atunci când se elaborează ordonanţele inclusiv atunci

când acesta (Guvernul) î şi exercită atribuţia de iniţiativă legislativă;- promulgă legile;- poate restitui legea Parlamentului o singur ă dată spre reexaminare;- poate, înainte de promulgare, să trimită legea la Curtea Constituţională spre verificarea

constituţionalităţii acesteia;- în şedinţele de Guvern pe care le prezidează potrivit Constituţiei poate contribui la

elaborarea ordonanţelor Guvernului (-acte normative cu putere de lege-, până la aprobareasau nu a acestora de către Parlament) şi a actelor administrative cu caracter normativ deimportan

ţă deosebit

ă.

În domeniul politicii externe, Preşedintele:- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern şi le supune spre

ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile;- la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi

aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;- primeşte reprezentanţii diplomatici ai altor state care sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele

României.Preşedintele României confer ă decoraţii şi titluri de onoare.

160 Potrivit art. 124 al.3 din Constituţie "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii".




Alegerea PreşedinteluiPreşedintele României este ales prin vot univeresal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este

declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi înlistele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate se organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur.

Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şisuccesive. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de CurteaConstituţională.

Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, înşedinţă comună, următorul jur ământ:

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporuluiromân, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale alecetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajuteDumnezeu!”

Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jur ământului.

Preşedintele României î şi exercită mandatul până la depunerea jur ământului de către Preşedintelenou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de r ăzboi sau decatastrof ă. În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate

îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Preşedintele României se bucur ă de „imunitate”.Prevederile articolului 72 ali.1 din Constituţie se aplică în mod corespunzător.

Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare aPreşedintelui României pentru înaltă tr ădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şisenatorilor.

Competenţa de judecată apar ţine Cur ţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii.Preşedintele este demis de drept, la data r ămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În cazul săvâr şirii unor fapte grave161 prin care încalcă prevederile Constituţiei, PreşedinteleRomâniei poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votulmajorităţii deputaţilor şi senatorilor , după consultarea Cur ţii Constituţionale. Preşedintele poate daParlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fiiniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţaPreşedintelui.

Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine încaz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau dedeces.

În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României,Guvernul va organiza alegeri pentru un nou pre

şedinte. Dac

ă func

ţia de Pre

şedinte devine vacant

ă ori

dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau se află în imposibilitate temporar ă de a-şi exercitaatribuţiile, interimatul se asigur ă, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele CamereiDeputaţilor.

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în MonitorulOficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de PreşedinteleRomâniei în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în art. 91 al. (1) şi (2), art. 92 al. (2) şi (3), art. 93 al. (1) şiart. 94 lit. „a”, „b” şi „d” se contrasemnează de primul ministru, acestea fiind acte de cooperare ale celordouă autorităţi publice şefi ai puterii executive.

161 Prin fapte grave în sensul art. 95 din Constituţie se înţelege încălcarea unei dispoziţii a Constituţiei, care trebuie să fie gravă,adică să afecteze valorile fundamentale apărate prin Constituţie. Pentru astfel de fapte, Constituţia nu prevede că Preşedintelepoate fi tras la r ăspundere penală.




5.5. Autoritatea jurisdicţională

5.5.1. Consideraţ ii generale

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătoreasc

ă. De altfel,

aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să „slăbească” guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii, pentru a nu abuza de putere.

Într-o asemenea viziune, două aspecte distincte se conturează şi anume:a) separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se refer ă la guvernanţi în sensul larg al

cuvântului;b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permite controlul acestora prin judecători

independenţi.Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor privind

puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această „putere” esteexprimată în constituţii şi doctrină şi anume: putere judecătorească sau putere jurisdicţională.

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistemdistinct.Termenul de justiţie are două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor

judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile,administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şiintereselor legitime încălcate. În limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate.

Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a proceselor, dereprimare a persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor sociale convenitesau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind directexerciţiul puterii, a combaterii abuzului de putere al autorităţilor publice162 în sensul efectuării controluluiasupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi a legii în general, adică în realizarea

principiului legalităţii.Statul de drept ca atare a devenit de neconceput f ăr ă justiţie, lipsa justiţiei veritabile însemnândarbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desf ăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în modfiresc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le poată interpreta şiaplica corect atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate.

Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte (formată pe criteriulcompetenţei şi specializării), învestită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fieindependentă şi impar ţială. De altfel este îndeobşte cunoscut şi admis că nu poţi fi judecător în propriacauză, pentru că nu poţi fi nici independent, nici impar ţial şi deci, obiectiv. Actul de justiţie poate fi înf ăptuitnumai de un al treilea care trebuie să fie neutru, impar ţial şi specializat în materie.

Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi impar ţial, justiţia s-a impus ca o idee şi

realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile şi interesele legitime le sunt încălcate,ca similarul dreptăţii mereu triumf ătoare. Fiat justitia pereat mundus (justiţia să-şi urmeze cursul ei, chiardacă lumea ar fi să piar ă) a devenit dictonul preferat în legătur ă cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton esteaceea că precum veşnica dreptate a Dumnezeirii e neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în oricecondiţii, chiar ale pr ăbuşirii întregii lumi, tot aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-lducă la bun sfâr şit şi să-l rezolve după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între timp ar venisfâr şitul lumii cu toate grozăviile sale. (Werner Bergengruen).

În spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înf ăptuite de alte organisme decâtinstanţele judecătoreşti care presupun - mai accentuat sau nu - folosirea aceloraşi reguli judecătoreşti. Inscopul articulării lor cu justiţia se vorbeşte de activităţi jurisdicţionale desf ăşurate de alte autorităţi decâtcele judecătoreşti, de unde şi denumirea de putere (autoritate) jurisdicţională. Cuvântul jurisdicţional a

162 A se vedea Dana Apostol. Puterea discreţionar ă şi excesul de putere al autorităţilor publice. Editura All Beck, Bucureşti, 1999.




devenit preferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei categorii de jurisdicţii. În acest sens suntinteresante dispoziţiile art. 112 din Constituţia Olandei potrivit cărora:

1. „Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de creanţă.”2. „Legea poate conferi fie puterii judiciare, fie unor jurisdicţii care nu fac parte din puterea

judiciar ă, sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din raporturile juridice civile. Legea reglementează

procedura de urmat şi consecinţele deciziilor.”Sintagma „autorităţii (puterii) jurisdicţionale” nu diminuează rolul justiţie, ci evidenţiază similitudineade conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când nu sunt executate. Justiţiar ămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. De aici şi preocuparea firească pentruteoretizarea justiţiei pentru că restul activităţii jurisdicţionale împrumută tr ăsăturile şi principiile acesteia, ladimensiuni reduse desigur, ştiut fiind că peste tot este vorba de litigii, de procese. Asemenea litigii opun fiepersoane fizice, fie persoane juridice, fie asemenea persoane şi autorităţi (guvernanţi), fie numai autorităţi.Ele se supun examinării şi rezolvării membrilor jurisdicţiilor, de regulă magistraţi, de către cei interesaţi(uneori din oficiu). Este vorba de jurisdicţiile administrative, cum sunt cele din sistemul Cur ţii de Conturi şialtele. De menţionat că potrivit Constituţiei dacă se apreciază că în jurisdicţiile administrative nu s-a stabilitadevărul, legea trebuie să prevadă căi de acces liber la justiţie.

Magistraţii şi împuterniciţii jurisdicţiilor pentru a aplica legea la cazurilor concrete ce le sunt dedusespre rezolvare, mai întâi interpretează Constituţia, legile, contractele, convenţiile sau cutumele ce suntinvocate şi apoi le stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul hotărârilor judecătoreşti r ămase definitiveformează jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure, cu mai multe sensuri sau lacune şi uneori lecompletează. Desigur este important de ştiut până unde pot merge jurisdicţiile în completarea lacunelorlegii. Problema se pune pentru că rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. Pot ficitate şi cazuri interesante în care uneori justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridică. Înacest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 101-102 din Constituţia română din anul 1866, potrivit cărora olege urma să determine cazurile de responsabiltate, pedepsele aplicabile miniştrilor şi modul de urmărirecontra lor, iar până la adoptarea legii „Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie, are puterea de a caracterizadelictul şi de a determina pedeapsa.”

În urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele dedrept, participanţii în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atâtpăr ţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executatede către cetăţeni şi autorităţile publice, iar în caz contrar acestea sunt executate silit prin for ţa deconstrângere a statului.

5.5.2. Specificul activităţii jurisdicţionale

Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi executiv, daro şi integrează, într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale de realizare a scopului statului.Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a puterii.

Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor, inclusiv aautorităţilor publice care pot fi şi ele trase la r ăspundere pe cale judecătorească, precum şi magistraţii când

încalcă legea. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu crează drept. El aplică „dreptul” creatde către Parlament, el nu poate înlătura o lege, pe motiv că nu este de acord cu ea, din diferite motive,reale sau pur sentimentale, ştiut fiind că dura lex sed lex.

Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii jurisdicţionale)este stabilită prin Constituţie şi legi, fiind de strictă interpretare.

Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şispiritul Constituţiei şi a legilor date în baza acesteia, a obiceiului admis de lege, a conven ţiilor şicontractelor care nu sunt contrare legii. Judecătorul care înf ăptuieşte justiţia caută pe bază de probe să

afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea,r ăspunderea şi responsabilii. De menţionat că adevărul stabilit de instanţă este cel rezultat din probele




administrate conform legii. În justiţie, celui care cere sau acuză îi revine sarcina să se probeze (Actorincumbit onus probandi).

Pentru ca justiţia să-şi poată înf ăptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi anumiteprincipii. Organizarea justiţiei se face pe trei grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit oevaluare în fond adică `n prima instanţă dar şi posibilitatea de control în apel şi recurs, ca posibilitate de

îndreptare a erorilor , de reevaluare a situaţiilor şi probelor . Se consider ă că cea mai eficientă esteorganizarea pe trei grade de jurisdicţie: fond, apel şi recurs adică de trei instanţe ierarhic superioare. Înafar ă de acestea există căile extraordinare de îndreptare a hotărârilor greşite ale instanţelor.

5.5.3. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia

Justiţia trebuie să r ăspundă unor exigenţe – principii – fundamentale. În cadrul acestor exigenţe seenumer ă în general următoarele: legalitatea; buna administrare a justiţiei; accesul la un tribunal;garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului; impar ţialitatea judecătorului; propor ţionalitatea

în stabilirea sancţiunilor.Din aceste exigenţe rezultă principiile potrivit cărora este organizată şi funcţionează justiţia. În

legătur ă cu aceste principii se impun anumite precizări. Astfel există principii aplicabile întregului sistemstatal-juridic şi care firesc sunt aplicabile şi justiţiei. Există apoi unele principii proprii justiţiei (jurisdicţiilor)ca activitatea şi sistem de autorităţi. De altfel, aceste principii ne interesează aici. Există, de asemenea,principii specifice diferitelor categorii de jurisdicţii (sau procese) sens în care se discută de exemplu despreprincipiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal.

Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de judecată, în lipsă de text expres sauapropiat, judecătorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor fundamentale, iar

încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti sau a altor acte de procedur ă.Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziţia justiţiei şi a

judecătorului. Urmează să observăm care asemenea principii sunt constituţionale, în sensul că suntreguli esenţiale prevăzute explicit sau rezultând din dispoziţiile constituţionale, reguli ce nu pot fi modificate

decât printr-o lege de revizuire a Constituţiei după o procedur ă specială.a) Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de esenţa statului de drept.Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei, şi anume sub trei mari aspecte: legalitateainstanţelor şi a practicilor judecătoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor şiconstituţionalitatea legilor . Cât priveşte primul aspect vom reţine că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale,numai acele autorităţi statale cărora Constituţia şi legile date în baza acesteia le recunosc asemeneacalităţi. De asemenea, instanţele judecătoreşti, (jurisdicţionale) pot rezolva procese numai strict în limitacompetenţei conferite de lege şi nu orice lege, ci lege organică.

În fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege. Sub cel de al doileaaspect, vom observa că nu există infracţiune decât dacă este prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.

Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie este consacrat prin art. 125 dinConstituţia României. Acesta presupune şi principiul constituţionalităţii legii prevăzut de art. 1 alin.5 şiart. 146 lit. a şi c din Constituţie, adică justiţia se înf ăptuieşte numai după legi constituţionale.b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental care valorifică şi în acestdomeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză aceasta presupune ca pentru toţicetăţenii să existe o singur ă justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare.Acest principiu exclude existenţa unor tribunale extraordinare sau a unor privilegii. De aceea,Constituţia României prin art. 126 pct.(5) stabileşte că „Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare..”Desigur acest principiu nu este încălcat prin crearea unor instanţe specializate cum ar fi de pildă secţiilespecilizate (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru minori, potrivit specificului

proceselor), aceasta ţinând de o bună administrare a justiţiei pe principiul specializării. Socotim că principiulspecializării instanţelor ar trebui aplicat şi la nivelul judecătoriilor ţinând cont de dificultatea cauzelor penale




în domeniul fiscalităţii, al criminalităţii economico-financiare etc. care necesită magistraţi specializaţi. Deasemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordareadrepturilor procesuale, în mod egal tuturor păr ţilor în procese. De aceea prin legea de revizuire aConstituţiei s-a introdus în art.126 pct.5 şi următoarea dispoziţie:”Prin lege organică pot fi înfiinţateinstanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din

afara magistraturii.” Observăm că prin această formulare se lasă posibilitatea parlamentului să reglementeze participarea unor persoane din afara magistraturii la actul de justi ţie cum ar fi de pildă curteacu juri sau asistenţii judiciari.c) Folosirea limbii oficiale, a limbii materne şi a interpretului în în justiţie.

Procedura judiciar ă se desf ăşoar ă în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limbaoficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pecare o cunosc. Cetăţenii români apar ţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limbamaternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice( art. 128 pct.2). De aceea, li se asigur ă obligatoriu traducerea printr-un interpret autorizat. Modalitatăţile de exercitare a dreptului prevăzut laaliniatul 2 al art. 128 , inclusiv prin folosirea de interpre ţi sau traduceri, se vor stabili astfel încăt să nu

împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi (art. 128

pct 3).Constituţia României conţine dispoziţii în acest sens şi cu privire la cetăţenii str ăini şi apatrizii.

După ce prin art. 128 pct.(1) se stabileşte că procedura judiciar ă se desf ăşoar ă în limba română, în art. 127pct.(2) se arată că cetăţenii str ăini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de alua cunoştinţă de toate actele şi lucr ările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prininterpret autorizat. În procesele penale, prevede de asemenea Constituţia, acest drept este asigurat în modgratuit. Încălcarea acestor dispoziţii poate atrage nulitatea actelor ce au fost întocmite, urmată de refacerealor cu respectarea legii.d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamental al

justiţiei. Încălcarea acestui drept aduce grave prejudicii justiţiabililor şi justiţiei în general, actele de încălcare fiind sancţionate juridic.e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căreia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare a acesteia.Este una din cele mai puternice garanţii constituţionale a demnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruiai se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. Începând din anul 1991 este prevăzută explicit în art.23 (11) din Constituţia României.f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din principiile constituţionale ale

justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul este specialistul în materie care se supunenumai legii, fiind şi inamovibil163.

Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni,indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. Aceştia nutrebuie s

ă plece de la idei preconcepute, prejudec

ăţi, ideologii, ci trebuie s

ă judece numai pe probe

şi

conform legii.Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de marele principiu al separaţiei,

egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernaţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilorputerilor (autorităţilor) şi în general a abuzurilor de orice fel interzise de lege. Desigur, independen ţa

judecătorului este substanţial tributar ă caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea nupoate fi garantată absolut prin lege.

163 Inamovibilitatea nu înseamnă imunitate şi nici exonerarea de r ăspunderea juridică şi de aceea magistraţii r ăspund juridicnumai în condiţii speciale prevăzute de lege. Inamovibilitatea înseamnă situaţia legală a unui funcţionar, respectiv a

magistratului, care, fiind numit `n mod legal, nu mai poate fi revocat, suspendat sau transferat chiar prin promovare, `n contravoinţei sale, decât ca pedeapsă `n urma unei sentinţe date de un tribunal disciplinar anume determinat de lege. V. Dabu.Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 123-126.




Judecătorul, el însuşi, dă în ultimă instanţă str ălucire independenţei sale, prin profesionalism,moralitate, caracter, şi deontologie. Este interesant şi semnificativ citatul din tratatul de procedur ă civilă alprofesorului Viorel Ciobanu164(pag. 26) în sensul căruia „Pentru a fi magistrat, nu trebuie să fii mai puţinom. De aceea el trebuie să dispună de libertatea de expresie, de opinie, de asociere. Dar fiecare profesieare servituţiile sale, iar pentru un magistrat, se pretinde un anume gen de sobrietate care vizează

angajamentele sale publice. Un judecător militant, exaltat, devorat de luptele sale se îndepărtează devirtuţiile solicitate de această activitate, adică echilibrul, moderaţia şi seninătatea”. Regulile constituţionalecuprind garanţii ale independenţei judecătorilor printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea,avansarea şi controlul prezintă un interes aparte. Constituţia României prin art. 124 pct. (3) stabileşte că

judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aşa cum se precizează clar în doctrină independenţa este o noţiune indivizibilă fiind indispensabil pentru o bună justiţie ca magistratul să fieindependent, atât faţă de celelalte puteri, cât şi faţă de colegii săi şi justiţiabilii (Viorel Ciobanu, 19).Dar aceasta nu este o independenţă absolută, ci o independenţă în limitele legii. A înţelege altfel

înseamnă predispoziţie la abuzul de putere. Judecătorii pot fi controlaţi, sancţionaţi, pedepsiţi,hotărârile lor infirmate, modificate, casate, dar numai şi numai pe baza şi conform legii165. ConsiliulSuprem al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, fapt pentru care este investit cu

competenţe specifice pe care le exercită în condiţii de autonomie. Potrivit art.125 pct. 3 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigur ă interpretarea şi aplicarea unitar ă a legii de către celelalte instanţe

judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Aceasta înseamnă că:- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigur ă aplicarea unitar ă a legii de celelalte instanţe prin

judecarea recursurilor şi aplicarea unitar ă a legii în cauze concrete deduse judecăţiiacesteia;

- deciziile Înaltei Cur ţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt obligatorii pentru judecători în alte cauze ci numai în cauza în care exercită controlul potrivit competenţei sale;

- judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii însă greşelile acestora pot fi îndreptate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauzele concrete deduse judecăţiiacesteia;

- practica judiciar ă a Înaltei Cur ţi de Casaţie şi Justiţie are valoare orientativă pentru magistraţi în interpretarea şi aplicarea unitar ă a legii;

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avănd un rol preponderent de ultimă instanţă asigur ă şiprin aceasta interpretarea şi aplicarea unitar ă a legii ; de pildă în materie de procedur ă civilă rolul Cur ţilor de Apel de ultimă instanţă a fost preluat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţietocmai în acest scop;

Procedura recrutării judecătorilor este astfel reglementată încât să fie o garanţie a independenţeiacestora. În unele state judecătorii sunt aleşi prin vot popular (ex. SUA, la nivelul statelor), la fel cadeputaţii. Sistemul alegerii nu este însă considerat ca dând bune rezultate pentru motivul că nu dă garanţiiautorităţii judiciare. În sistemul alegerii, judecătorii trebuie să se alinieze platformelor şi partidelor politice,cu toate dezavantajele ce rezult

ă de aici.

Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor (deci acompetenţei profesionale) este considerată cea mai potrivită. Comisiile de concurs trebuie să cuprindă universitari, jurişti, profesionişti, magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigur ă din start independenţa.

În multe state judecătorii sunt numiţi, de regulă de către executiv. În ţara noastr ă, potrivit Constituţiei, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea

Consiliului Suprem al Magistraturii. Este interesant de menţionat că prin art. 156 pct. 5 din ConstituţiaRomâniei s-a stabilit că „Judecătorii în funcţie ai Cur ţii Supreme de Justiţie şi consilierii de conturi numiţi deparlament î şi continuă activitatea până la expirarea mandatului pentru care au fost numiţi. Pentruasigurarea ănnoirii Cur şii de Conturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi

164 V. Ciobanu. Tratat practic şi teoretic de procedur ă civilă. Ed. Naţional, Bucureşti, 1996.165 A se vedea V. Dabu. Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi f ăr ădelege. Editura RA, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997, p.118-153.




aceştia vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 ani sau de 6 ani”. Desigur aceasta este o dispoziţietranzitorie.

Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o măsur ă deprotecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nicitransferat pe un post echivalent, nici avansat f ăr ă consimţământul său. Inamovibilitatea pune

magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afar ă de greşeli foarte grave şi după oprocedur ă jurisdicţională prevăzută numai prin lege organică. Astfel, de exemplu, în Suedia, în principiuinamovibili, judecători titulari nu pot fi demişi din funcţiile lor decât dacă prin infracţiune penală sau prinnecunoaştere gravă şi repetată a obligaţiilor, ei se manifestă evident inapţi de a-şi îndeplini sarcinile sause pensionează. Iar legea română de organizare judecătorească stabileşte că, dacă în cursul activităţiisale, magistratul vădeşte o evidentă incapacitate profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, poatedispune eliberarea sa din funcţie la sesizarea ministrului justiţiei (art. 80).

Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamoviblitatea judecătorilor. Dinexaminarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de PreşedinteleRomâniei. Or judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de către Preşedinte (vezi şi art. 134). Dar

în legătur ă cu aceştia, legea de organizare judecătorească, arată că judecătorii stagiari se bucur ă destabilitate166, ca şi procurorii (art. 75). Prin vechea redactare a art. 124, Constituţia stabilea că mandatul

judecătorilor Cur ţii Supreme de Justiţie este de 6 ani (cu posibilitatea reînvestirii în funcţie) de unde rezultacă pentru aceştia inamovibilitatea este asigurată numai pentru această durată deci, o inamovibilitatelimitată în timp.În dispoziţiile Constituţii revizuite mandatul judecătorilor din Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie numai este limitat aceast fiind lăsată la aprecierea Parlamentului. O precizare este de asemenea,pertinentă şi anume că inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu funcţiile deconducere judecătorească. Referitor la amovibilitatea funcţiilor de conducere judecătoreşti se potface o serie de discuţii cu privire la avantaje, vulnerabilitate, la influenţe, legat şi de faptul că funcţia deministru al justiţiei este funcţie politică şi face parte din puterea executivă. Ministrul de Justiţie, după actualele „reglementări”, conduce politica de cadre în justiţie şi parchete cu sprijinul Consiliului Superior alMagistraturii, reglementări discutabile în raport cu dispoziţiile constituţionale şi mai ales cele ale Constituţieirevizuite167.

Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în vederedouă reguli şi anume: ea să revină numai corpului magistraţilor (de exemplu Consiliul Superior alMagistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai puţinediferenţieri în carier ă. În acest sens Constituţia României, prin art. 125 pct.(2) prevede că propunerile denumire , precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţaConsiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Credem că prin această nouă reglementare propunerile de numire în funcţie sunt de competenţa exclusivă a Consiliului Superior alMagistraturii atribuţie ce nu mai este în competenţa ministrului justiţiei.Pentru a nu crea prin avansare (f ăr ă consim

ţământ) situa

ţii nedorite se practic

ă şi avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare

judecătorească, prin art 78 după ce stabileşte că avansarea sau transferarea magistraţilor se poate facenumai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi,dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe loc.

Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti şi modul de reglementare a cazurilor şi procedurilor când poate fi declanşat controlul. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale eficiente, pentru a asigura pe deplin dreptul de acces liber la justiţie în stabilirea adevărului reglementate

166 Prin stabilitate se înţelege situaţia legală a funcţionarului care nu poate fi transferat, pedepsit sau înlocuit decât în anumitecazuri şi cu respectarea formelor prevăzute de lege. V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex,

Bucureşti, 2000, p. 125.167 Sunt preocupări ca prin noua lege să se reglementeze atribuţiile Consiliului al Magistraturi în raport cu noiledispoziţii constituţionale.




de legi constituţionale. Astfel realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţalegislativului şi a executivului, potrivit legii.

5.5.4. Organele judecătoreşti. Ministerul Public. Consiliul Superior al Magistraturii.

Justiţia este înf ăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi instanţe judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii, tribunale, cur ţi de apel

şi Curtea Supremă de Justiţie. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prinlege organică, dată în baza şi conform Constituţiei.

Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecătorească, reglementează, în ordine:a) instanţele judecătoreşti,b) Ministerul Public,c) Consiliul Superior al Magistraturii.

a) Instanţele Judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe seama legiiorganice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşacum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, iar legea de organizare

judecătorească (nr. 92 din 4 august 1992) prin art. 10 stabileşte următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, cur ţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie. Deasemenea, în limitele stabilite prin lege funcţionează şi tribunalele militare. Cât priveşte ÎnaltaCurte de Casaţie şi Justiţie, aceasta este organizată în 5 secţii - civilă, penală, de contenciosadministrativ şi militar ă -, completul de 9 judecători şi Secţiile Unite, având competenţă proprie.

b) Ministerul Public, cuprinde procurorii, constituiţi în parchete, care în mod generic intr ă încategoria magistraţilor . Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei, aspect criticat în

literatura de specialitate. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta în activitatea juridică,interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şilibertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a MinisteruluiPublic sunt: legalitatea, impar ţialitatea şi controlul ierarhic. Iar potrivit art. 30 din legeapentru organizarea judecătorească Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalteautorităţi publice168.

c) Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţiişi anume: a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi aprocurorilor, cu excepţia celor stagiari; b) propune promovarea şi transferarea judecătorilor ; c)este instanţa de judecată, prin secţiile sale, în domeniul r ăspunderii disciplinare al

judecătorilor şi al procurorilor potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Preşedintele Înaltei Cur ţii de Casaţie şi Justiţie nu mai prezidează lucr ările Consiliului Superior alMagistraturii. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat deun an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistra ţii prevăzuţi în art. 133 pct.2 lit. a. PreşedinteleRomâniei prezidează lucr ările Consiluilui Superior al Magistraturii la care participă.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 14 magistraţi aleşi în adunările generale alemagistraţilor, pentru o durată de 6 ani, şi validaţi de Senat.

168 A se vedea pe larg, V. Dabu. Răspunderea juridică a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti,2000, p. 46-47. Socotimcă Ministerul Public şi respectiv procurorii ar fi trebuit să fie independenţi de orice autoritate inclusiv faţă de Ministrul Justiţiei

care este o funcţie politică din puterea executivă. De altfel Ministerul Public este singurul minister prevăzut în mod expres deConstituţie, dar care spre deosebire de alte ministere nu are reglementată prin lege specială instituţia ministrului public, caautoritate constituţională autonomă care evident să se subordoneze numai legii.




Deşi nu este nominalizat prin Constituţie, nu poate fi în afara explicaţiilor Ministerul Justiţiei, careare un rol aparte în administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor hotărârii de guvern prin care este organizat(nr. 450/1994) el „este organul administraţiei publice de specialitate care exercită atribuţiile prevăzute delege în domeniul administraţiei Justiţiei, al executării pedepselor penale, precum şi cu privire la activitateaMinisterului Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem al Justiţiei pe baza strictei

aplicării a legii, corespunzător principiilor democratice ale statului de drept”. Socotim că această formularenu este la adăpost de critică, din punct de vedere al constituţionalităţii şi legalităţii sale (art. 72 lit h şi art. 51din Constituţie).

5.5.5. Raporturile cu legislativul şi executivul

A reieşit cu prisosinţă că justiţia este şi trebuie să fie independentă. Aşa stând lucrurile intervenţia în sfera justiţiei a altor „puteri” contravine acestui mare principiu constituţional. Atacarea de către procuror ahotărârilor judecătoreşti ilegale şi netemeinice face parte din sistemul de autoreglare al justi ţiei, fiind unefect al principiului separ ării puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora. Se ştie că instanţa superioar ă nu se poate sesiza din oficiu pentru a corecta greşeala instanţei inferioare, iar

Ministerul Public este obligat să apere intersele generale, ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţilecetăşeneşti. Socotim că O.U.G. nr. 207/2000 este susceptibilă de neconstituţionalitate sub aspectuldispoziţiei care a înlăturat cazul de recurs pe motivul greşitei individualizări judiciare a pedepsei. Aceastanu exclude însă anumite raporturi constituţionale, cu celelalte puteri, strict reglementate.

Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că organizarea şifuncţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, evident elaborată de Parlamentdupă procedura prevăzută pentru lege organică.

Ca atare, Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şiprocedura potrivit căreia î şi desf ăşoar ă activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoimarele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii.

Legea organică este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Iată deci aspecte care

conturează raporturile justiţie-legislativ. Dar este evident şi uşor de observat că acestea nu afectează înnici un fel dreptul judecătorului de a decide independent potrivit legii în cauza ce este supusă

judecăţii sale. Legea elaborată de Parlament creează condiţiile unei reale independenţe.La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul constituţionalităţii

legilor , atunci când acest control este încredinţat judecătorilor. În prezent justiţia poate aprecia numai cuprivire la sesizarea Cur ţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în cadrul proceselorde păr ţile din proces. Potrivit art. 146 litera a din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate sesizaCurtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi înainte de promulgare.

Raporturile justiţiei cu executivul sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple. Ele potapărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor ar apar ţine exclusiv executivului (şefuluide stat, ministrului justiţiei etc.). În asemenea situaţii, s-ar putea crea o stare de docilitate a magistraţilorfaţă de executiv. De aceea, trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare să serealizeze prin proceduri care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză. Aceastacu atât mai mult cu cât judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul legalităţii actelor deguvernământ şi administrative. Este de observat că aceste activităţi se exercită de Consiliul Superior alMagistraturii în colaborare cu ministrul justiţiei şi Preşedintele ţării, fiind conforme cu principiul separaţieiputerilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora. Dar nu trebuie omis că ministrul justiţieiface parte din executiv şi poate fi angrenat politic într-un partid, ceea ce ar putea avea consecinţe negative,cu privire la funcţionarea justiţiei.


- Atribuţiile Preşedintelui pentru asigurarea bunei funcţionări a Guvernului.




- Atribuţiile Preşedintelui privind înlăturarea legilor nelegitime, lacunelorşi imperfecţiunilor legii.- Tr ăsăturile Constituţiei.- Când şi cum lucrează Parlamentul României ca o singur ă camer ă.- Funcţia de informare a Parlamentului.

- Actele Parlamentului.- Imunitatea parlamentar ă şi independenţa opiniilor.

BIBLIOGRAFIE

Constituţia României - art. 1-13, art. 58-100, art. 102, 105, 106, 108-117.Prof. univ. dr. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Editura Actami,

Bucureşti, 1997, pag. 45-124, pag. 129-151, pag. 263-285,pag. 308-467.

Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1997, pag.4-27, 59-66, 94-147, 175-340.

Prof. univ. dr. I. Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Ed. Europa Nova,Bucureşti,Vol.I-II

Dabu Valerică - Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi f ăr ădelege.Editura RA „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1997

Dabu Valerică - Răspunderea juridică a funcţionarului public. Editura Global Lex,Bucureşti, 2000, p. 100-136.



CAPITOLUL VISISTEMELE CONSTITUŢIONALE ALE MARII BRITANII, FRANŢEI, GERMANIEI ŞI

STATELOR UNITE ALE AMERICII

6.1. Sistemul constituţional al MARII BRITANII

6.1.1. Consideraţ ii generale

Evoluţia politică a Marii Britanii, ofer ă un exemplu clasic de trecere de la monarhia absolută, lamonarhia constituţională, astăzi fiind considerată pe drept cuvânt una din ţările tipice pentru sistemulpolitic parlamentar 169. Condiţiile geografice şi politice în care s-au format statul şi naţiunea engleză -insularitatea, izolarea relativă de alte influenţe şi practici politice şi prin urmare, imposibilitatea uneicomparaţii a eficienţei diferitelor metode de guvernare - au influenţat într-o măsur ă considerabilă filozofia şi

practica politică, valorile politice ale poporului, procesul de conducere socială ca şi psihologia actului de„supunere” a indivizilor faţă de autorităţile publice şi faţă de lege. În ceea ce priveşte structura dreptului constituţional britanic, deşi Marea Britanie nu dispune de o

Constituţie scrisă, are o bogată practică parlamentar ă, documentele clasice cu privire la garantareadrepturilor şi libertăţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta în importantedomenii. Cea mai mare parte a practicii constituţionale, se întemeiază pe obiceiuri care au apărut şi s-au dezvoltat de-a lungul timpului dovedindu-şi fiabilitatea. Principii precum impar ţialitatea Speaker-uluiCamerei Comunelor, responsabilitatea colectivă a Cabinetului şi responsabilitatea individuală aminiştrilor nu se întemeiază pe statute, documente sau hotărâri judiciare, ci pe acceptarea unei practicigenerale formate pe parcursul anilor.

Astfel, Constituţia Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume, la care

se adaugă texte juridice adoptate de Parlament având o valoare şi o importanţă deosebită pentrudezvoltarea instituţiilor politice din această ţar ă, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Astfelde texte juridice sunt: „Magna Charta Libertatum” (1215); Petition of Rights (1628); „Habeas Corpus Act”(1679); „Bill of Rights”(1689); „Act of settlement” (1701); „Reform Act” (1832): „Parliament Act” (1911);Statutory Instruments Act” (1832); „Parliament Act” (1959) ş.a. Alături de aceste acte există şi se aplică unnumăr mare de tradiţii şi cutume constituţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele suntcunoscute şi respectate de către toţi actorii politici; de existenţa şi obligativitatea lor esteconştientă întreaga naţiune engleză care le şi respectă cu scrupulozitate. Acesta este şi motivulpentru care ele continuă, să se aplice, ca simboluri constituţionale tradiţionale f ăr ă a se simţi nevoia de a ficalificate, prin norme juridice scrise.

În sistemul britanic, practica judiciar ă î şi are şi ea un rol în cristalizarea dreptului britanic,

aducând permanent elemente noi, de natur ă să aprecieze şi concretizeze conţinutul drepturilorconstituţionale şi obligaţiile parlamentarilor.

6.1.2. Caracteristicile Constitu ţ iei Marii Britanii

- Este o constituţie nescrisă (în sensul formal al cuvântului).- Este o constituţie suplă. Datorită caracterului cutumiar al normelor ce-i confer ă conţinutul

material, Constituţia poate fi modificată cu uşurinţă şi f ăr ă o procedur ă specială de cătreParlament. Nu are importanţă dacă în locul unei norme cutumiare constituţionale se profilează oalta, care stabileşte un alt regim juridic.

169 Victor Duculescu, Drept Constituţional comparat. Ediţia a II-a. Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.328.



Sistemele constitu]ionale ale Marii Britanii, Fran]ei, Germaniei [i Statelor Unite ale Americii128

În Marea Britanie, doctrina şi practica judiciar ă resping ideea controlului constituţionalităţiilegilor 170. Temeiul juridic al acestei concepţii, constă în considerentul că parlamentul fiind depozitarulsuprem al puterii poporului, poate modifica f ăr ă nici o cenzur ă, atât cutumele constituţionale cât şitextele legislative conţinând dispoziţii cu caracter constituţional.

Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate vorbi de o ierarhie a actelor juridice, ca în

sistemul de drept de pe continent şi ca atare nu se face deosebire între legea ordinar ă şi normaconstituţională din punct de vedere al puterii normative a acestora.Este o constituţie unanim şi, practic, f ăr ă rezerve acceptată de guvernaţi. Având r ădăcini adânci în

istoria politică a Marii Britanii, constituţia acesteia este respectată ca un simbol naţional.

6.1.3. Garantarea drepturilor şi libert ăţ ilor

Primele documente privind drepturile omului au apărut în Marea Britanie, fiind sursă de inspiraţiepentru toate documentele adoptate în această materie pe plan european şi pe plan mondial. MagnaCharta Libertatum a constituit la timpul său o adevărată constituţie dictată de regele Ioan f ăr ă de }ar ă, învirtutea înţelegerii încheiate cu nobilii şi clericii nemulţumiţi de abuzul puterii regale. Documentele ce i-

au urmat şi în mod deosebit „Petiţia drepturilor” (1628), impusă lui Carol I de către Parlament, are uncaracter mai larg, pentru prima dată subiect al drepturilor apărând „omul liber”, de unde concluzia că acestdocument se adresează unei categorii foarte largi de supuşi ai regelui. Printre marile idei pe care leinstituie „Petiţia drepturilor” sunt de remarcat următoarele: omul liber nu poate fi obligat la impozite f ăr ă consimţământul Parlamentului; omul liber nu poate fi citat f ăr ă un temei legal; soldaţii şi marinariinu pot pătrunde în case particulare; în timp de pace soldaţii şi marinarii nu pot fi pedepsiţi. Datorită caracterului său „Habeas Corpus Act” (1679) este apreciată de specialiştii în Drept Constituţional, ca fiind„a doua Constituţie britanică” după „Magna Charta”.

Acest document a fost emis pentru a pune capăt încălcărilor masive ale libertăţilor personale,efectuate de puterea regală absolutistă. Potrivit acestui document, orice deţinut avea dreptul să pretindă să i se comunice imediat decizia de arestare şi să obţină punerea sa în libertate pe cauţiune171. Pentru

anumite cazuri grave se prevedea că judecata urmează să aibă loc în prima sesiune a Cur ţii cu Juri. Încazul în care deţinutul nu ar fi fost pus sub acuzare şi nici condamnat, nici în timpul celei de a doua sesiunia Cur ţii cu Juri, el trebuia să fie pus în mod obligatoriu în libertate. „Habeas Corpus Act” prevedeasancţiuni pentru funcţionarii justiţiei care nu respectau regulile procedurale ce priveau garanţiilelibertăţii persoanei.

6.1.4. Organizarea şi func ţ ionarea Parlamentului

Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Iniţial, s-a format caun organism politic în jurul Regelui, fiind convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de a ob ţine subsidiipentru Coroană, dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme privind regatul. Acest Consiliu afost denumit iniţial „Magnum Concilium” deoarece era de fapt Adunarea marilor nobili şi a clerului înaltcare stabileau impozitele pe venituri.

Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alături de marii baroni ai Coroanei şi clerul înalt, pecavalerii şi reprezentanţii ţinuturilor şi ai oraşelor , precum şi ai clerului inferior . Cu un simţ politicfoarte dezvoltat, aceste ultime trei categorii sociale au hotărât cu timpul să voteze în propriile lor adunări subsidiile solicitate de Rege, concurând astfel marea nobilime concentrată în Magnum Concilium. Astfel, întemeiul solidarităţii s-au constituit două Adunări respectiv, Camera înaltă, formată din nobili, şi CameraComunelor formată din cavaleri şi reprezentanţii burgheziei.

170 Cristian Ionescu, opere citate, p. 384.171 Libertatea pe cauţiune este o instituţie juridică prin care un arestat este liberat cu obligaţia respectării anumitor reguli,garantate prin depunerea unei sume de bani. Această sumă de bani se mai cheamă şi cauţiune.



Sistemele constitu]ionale ale Marii Britanii, Fran]ei, Germaniei [i Statelor Unite ale Americii 129

La jumătatea secolului al XIV-lea începe să se practice cu regularitate alegerea reprezentanţilor ,deşi Marele Consiliu nu constituia un parlament în sensul modern al accepţiunii. Cu toate acestea,consiliul î şi pierdea tot mai mult caracterul său feudal, căpătând un adevărat caracter naţionalreprezentativ, incluzând în componenţa sa nu numai reprezentanţii clerului, nobilii dar şi „comunii”, adică,după expresia lui F.W. Maitlant, „aceia care se roagă, aceia care luptă şi aceia care muncesc”172.

Această din urmă clasă sau categorie socială a dat şi denumirea ulterioar ă a „comunelor” sau CamereiComunelor , organism legislativ având misiunea să se ocupe de cele mai importante probleme ale ţării şi înprimul rând de cele financiare. „Camera comunelor , ca o camer ă separată, î şi trage originea din

întrunirile neoficiale ale cavalerilor şi or ăşenilor , care discutau neliniştiţi, cu uşile închise despre cer ăspuns colectiv aveau să dea vreunei întrebări sau cereri dificile cu care fuseser ă confruntaţi de puterilemai înalte. Erau atât de grijulii să nu lase vreun raport despre aceste proceduri, încât nu ştii nimic despreorganizarea internă a acestei vechi Camere a comunelor” ar ăta G.M. Trevelyan173.

Raportul dintre Parlament şi Rege a avut evoluţii diferite. Astfel, iniţial Regele avea autoritateasupra tuturor, ca ulterior să se îndepărteze de aşa-zisa monarhie absolută. În timp ce monarhul absolutdin statele feudale continentale nu era practic legat de nici o lege, fiind un suveran necontestat,monarhul Angliei era din timpurile cele mai str ăvechi supus cutumelor juridice, care îi limiteau

puterea. Nesocotirea acestora de către rege atr ăgea nemulţumirea generală.Cu timpul, Regelui i s-au impus o serie de limitări semnificative ale prerogativelor sale cele mai

multe dintre ele sub presiunea unei păr ţi a micii nobilimi care şi-a atras ca aliat populaţia comitatelor, adică vârfurile burgheziei, apărute într-o formă embrionar ă174.

Victoria împotriva regalităţii a fost posibilă aşadar, datorită alianţiei politice între nobilimea de ranginferior şi burghezie, ceea ce a avut două consecinţe:

- cucerirea drepturilor poporului;- ideea de respect a legii, de către toţi, inclusiv de rege175.De-a lungul secolelor rolul politic al Camerei Lorzilor s-a diminuat, în favoarea Camerei Comunelor

care exercită puterea politică în strânsă legătur ă cu programul politic şi interesele partidului deguvernământ.

6.1.5. Organizarea şi func ţ ionarea Camerei Lorzilor

Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sauconcedate contra unor sume de bani de către monarhii britanici. În evul mediu, Camera Lorzilor a ocupatun loc egal cu cel al Camerei Comunelor în materie legislativă şi financiar ă, având şi rolul de a-i judeca peminiştrii puşi sub acuzare de Camera Comunelor. Puterea politică a Camerei Lorzilor rezidă dincompoziţia socială formată din marea aristocraţie engleză, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interesecomune de instituţia regalităţii. Funcţia parlamentar ă în această camer ă era ereditar ă. Dispunând deprestigiul social şi de o putere economică, considerabilă, membrii Camerei Lorzilor au reprezentat până lasfâr şitul secolului al VIII-lea centru real al puterii politice.

Dezvoltarea industriei şi a flotei comerciale au dus la consolidarea rolului burgheziei şi respectiv alCamerei Comunelor. În anul 1649, Oliver Cromwell - conducătorul Revoluţiei din anul 1648 - a desfiinţatCamera Lorzilor odată cu monarhia, ca să fie reînfiinţată în anul 1660 de regele Carol al II-lea. ÎntreCamera Lorzilor şi Camera Comunelor nu a existat un conflict evident şi grav până în anul 1832 când,Parlamentul a adoptat Reform Bill care a stabilit bazele elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prinacest act s-a pus capăt cutumei potrivit căreia lorzii aveau prerogativa de a-i numi pe membrii CamereiInferioare.

172 F.W. Maitland. The Constitutional History of England, 1908, citat de Victor Duculescu, op. cit. pa.g 331.

173 G.M. Trevelyan. Istoria ilustrată a Angliei, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1975, pag. 234.174 J.Harvey, L. Bather. The British Constitution, Education, London, 1977, pag. 24.175 George Alexianu, Drept Constituţional, vol. I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930, pag. 216.




Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de declinul economic al membrilor ei,nobilimea aristocrată, legată de agricultura neproductivă şi privilegiile smulse Coroanei, astfel în cursulsecolului al XIX-lea s-a conturat cutuma potrivit căreia Camera Lorzilor nu a mai putut amenda legilefinanciare. Această evoluţie a fost motivată de faptul că marea majoritate a plătitorilor de impozite erareprezentată în Parlament de Camera Comunelor nu de Camera Lorzilor.

Reforma constituţională din anul 1911 (The Parliament Act) a consfinţit victoria CamereiComunelor, r ăpind lorzilor şi ultimele prerogative mai importante cu caracter judiciar, confirmând în modoficial, lunga decadenţă politică a acestora176. The Parliament Act din anul 1911 a stabilit următoareleschimbări în raporturile dintre cele două camere legislative:

a) un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar f ăr ă acordul Camerei Lorzilor, întermen de o lună de la adoptarea acestuia de către Camera Comună;

b) proiectele legilor publice pot deveni lege f ăr ă aprobarea Camerei Lorzilor, dacă acesteasunt discutate şi însuşite de Camera Comunelor în cursul a trei sesiuni parlamentareconsecutive şi dacă au trecut doi ani de la a doua lectur ă a proiectului în prima sesiune şi atreia lectur ă în cadrul celei de a treia sesiuni;

c) durata maximă a mandatului Parlamentului a fost redusă de la 7 ani la 5 ani. Aceasta face ca

orice proiect de lege introdus de Camera Comunelor după 2 ani de la începutul mandatului să nu mai fie, practic, respins de către Camera Lorzilor.

Din punct de vedere al organizării puterilor şi al raporturilor dintre ele, locul vechilor cutumeconstituţionale referitoare, de pildă, la recrutarea primilor miniştri din rândul Camerei Lorzilor sau laresponsabilitatea membrilor guvernului în faţa acesteia, au fost înlocuite cu altele care au exprimat pe planpolitic ascensiunea burgheziei.

Datorită reducerii numărului aristocraţilor, dobândirea calităţii de membru al Camerei Lorzilor,ereditar a devenit insuficientă şi astfel, printr-o lege din anul 1958 (Life Perrage Act) s-a dat dreptulregelui de a numii noi lorzi, inclusiv din alte categorii sociale, decât nobilimea.

Camera Lorzilor este condusă de Lordul Cancelar , (care avea şi funcţia de secretar principal almonarhului), care are largi prerogative judiciare parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar este membru alGuvernului, preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele Cur ţii Supreme de Apel. Dacă în CameraComunelor, membrii acesteia provin din rândul Partidului Laburist şi Partidul Conservator, în CameraLorzilor sunt reprezentanţii a trei partide şi independenţii (Partidul Laburist, Conservator şi Liberal).

Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţiuni: - funcţia judiciar ă. Camera Lorzilor are rolul unei Cur ţi Supreme de Apel în materie civilă şi

penală, putându-se pronunţa şi asupra legalităţii actelor puterii executive; de asemenea judecă pe înalţii demnitari puşi sub acuzare de Camera Comunelor.

- este organ de deliberare a proiectelor de lege ce-i sunt trimise de cealaltă camer ă; membriiacestei camere au dreptul să vorbească f ăr ă limită de timp şi subiect, beneficiind de faptul că sunt impar ţiali ca urmare a faptului că, fiind ereditari nu sunt legaţi de interese electorale şinu sunt expu

şi presiunii de partid;

- funcţie legislativă propriu-zisă, care este foarte limitată, în raport cu cealaltă camer ă; astfel aredreptul la iniţiativa legislativă, şi dreptul de a face amendamente la proiectele de lege, cuexcepţia proiectelor cu caracter financiar. În ultimul an al legislaturii, Camera Comunelor poatebloca un proiect de lege prin exercitarea unui drept de veto absolut.

- funcţia constituţională; primeşte mesajul reginei şi autorizează pe Primul-ministru să includă înGuvern pe unii dintre lorzi;

- este un simbol al dezvoltării democraţiei constituţionale britanice, cu r ădăcini adânci înconştiinţa publică.

În prezent s-au f ăcut demersuri legislative, în special de guvernul lui Tony Blair, pentru a schimbastructura Camerei Lorzilor şi a-i majora atribuţiile la nivelul Camerei Comunelor 177.

176 Cristian Ionescu, opere citate, pag. 388.177 Union Interparlamentaire. Les Parlaments dans le monde, P.U.F. Paris, 1997, pag. 365




6.1.6. Organizarea şi func ţ ionarea Camerei Comunelor

Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct, prin vot secret, pe bază de scrutinuninominal cu majoritate simplă, care nu este obligatorie. Sistemul britanic permite votul prin procur ă şivotul prin corespondenţă. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii for ţelor armate, judecătorii,

ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii altor funcţii oficiale. Membrii Camerei Comunelorbeneficiază de imunitate parlamentar ă în legătur ă cu activităţile exercitate în Parlament, dar numaipentru cauzele civile nu şi cele penale. Ridicarea imunităţii deputaţilor se face numai prin lege.

Lucr ările Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker -ul acesteia, ajutat de un grefier.Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor este stabilită de comun acord cu guvernul şi cu

consultarea principalului partid de opoziţie.Nici un membru al Camerei nu poate să intervină în dezbateri decât o singur ă dată asupra

aceleiaşi probleme, afar ă de cazul când este autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul cu aprobareaCamerei.

Pentru a curma dezbateri inutile există posibilitatea sistării discuţiilor urmate de trecerea directla votare („closure” proceduri), reţinerea selectivă a unor anumite amendamente („kangaroo” closures) sau

încheierea „kangur” a dezbaterilor, precum şi fixarea unor limite determinate de timp pentru discutareaunor probleme („quillotine” devices).

Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea la ordine, ridicarea cuvântului sau îndepărtarea din sala de şedinţe, iar Camera Comunelor poate aplica drept sancţiuni, desemnarea penumele de familie (naming) şi excluderea din Camer ă.

Camera Comunelor are nouă comisii ale căror şedinţe sunt publice. Transmisia dezbaterilorparlamentare la radio sau televiziune nu este uzitată.

Proiectele de lege fiscală şi anumite legi în materii financiare se introduc în mod obligatoriu laCamera Comunelor .

Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici împiedicate de Camera Lorzilor. Proiectele de legivotate de una din Camere se trimit de la o camer ă la alta până intervine acordul. Dacă acordul nu intervine

înainte de sfâr şitul sesiunii parlamentare, legea eşuează, afar ă de proiectele de legi în materie financiar ă.Iniţiativa legislativă o au: parlamentarii, guvernul, colectivităţile locale, companiile create printr-o

lege a societăţilor private şi particularilor.Procedura legislativă cuprinde în sistemul britanic mai multe etape:1) moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege;2) prezentarea şi prima lectur ă a acesteia, de principiu;3) a doua lectur ă; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care pot să

repună textul în discuţie;4) examinarea în comisii, pe articole şi formularea de amendamente. Deosebit de aceasta

trebuie menţionată faza aşa numită a „raportului” (afar ă de cazul în care textul nu a fost deja

amendat în cadrul comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a treia lectur ă a legii şiadoptarea sa. Urmează transmiterea către cealaltă Camer ă, unde aceleaşi faze sunt reluate şiapoi, mai multe consultări între Camere, până când se realizează un acord asupra unui textunic.

În final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de către Regină şi publicarea textului legii.Regina poate să dizolve Camera Comunelor la cererea primului ministru, în schimb Camera Lorzilor nupoate fi niciodată dizolvată.

6.1.7. Controlul parlamentar

{i sistemul englez funcţionează pe principiul „separaţiei puterilor”, al egalităţii, cooper ării şi

controlului reciproc al acestora, cu excepţiile mai sus prezentate.




Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizează în aceea că poate cere fiecărui membrual guvernului să raporteze în faţa acestuia în legătur ă cu modul în care î şi îndeplineşte atribuţiile. Miniştriir ăspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot r ăspunde însă şi individual pentru comiterea unor fapte ce îifac nedemni de funcţia pe care o ocupă. Procedura de judecare a miniştrilor pentru fapte de: tr ădare, daresau luare de mită, înşelăciune etc., este cunoscută sub denumirea de „impeachment” şi se desf ăşoar ă de

către ambele camere legislative, fapt care presupune declanşarea urmăririi în Camera Comunelor şi judecarea în Camera Lorzilor. Un ministru r ăspunde în faţa Camerei Comunelor pentru întreagaactivitate a ministerului pe care o conduce; el nu se poate apăra pretinzând că nu a cunoscut o anumită problemă pentru care este chemat să r ăspundă (ex.: un accident aviatic sau feroviar grav, insubordonareacolaboratorilor sau implicarea acestora în acţiuni ilegale antistatale etc.)

În anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru administraţie, care printre altele are şiprerogative de a ancheta modul de administrare a departamentelor ministeriale.

6.1.8. Monarhul

În Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimă prin maxima „Regele domneşte, dar nu

guvernează.”Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte limitate, fiind mai degrabă un

simbol. El este iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucur ă de o adevărată imunitate în materiepenală şi civilă.

Monarhul are următoarele atribuţii:a) desemnarea ca prim ministru, în mod obligatoriu a liderului partidului care a câştigat

alegerile generale; de asemenea numeşte în înalte funcţii publice (miniştri, judecători,ofiţeri în for ţele armate, diplomaţi);

b) sancţionarea legilor; într-adevăr cutuma îi recunoaşte un drept de veto, dar de acest drept nus-a uzat de circa 250 de ani; promulgarea legilor;

c) prezintă „Mesajul Tronului” la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare care de fapt este o

pledoarie în favoarea programului de guvernare al partidului, aflat la putere;d) acordă ordinele şi decoraţiile; dizolvă Camera Comunelor, la cererea primului ministru;e) declanşarea stării de r ăzboi şi încheierea păcii;f) încheierea tratatelor;g) recunoaşterea altor state şi guverne.

6.1.9. Primul-ministru

Prin „Reform Act” din anul 1832, s-a consacrat obligaţia numirii primului ministru în persoanaliderului partidului majoritar în Camera Comunelor.

Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic, evidenţiem: este liderul partidului său, este responsabil de desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de Regină la propunerea sa; demiteminiştrii dacă circumstanţele solicită acest lucru; selectează pe acei miniştri care urmează să constituiecabinetul; prezidează şedinţele Cabinetului; este liderul Camerei Comunelor (Speaker), controlândactivitatea ei şi acţionând ca purtător al său de cuvânt. Observăm că persoane care ocupă funcţia de primministru, deci funcţia de şef al executivului, deţin şi funcţia de şef al Camerei Comunelor, respectiv funcţie

în puterea legislativă.

6.1.10. Cabinetul

Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale. Compoziţia sa - de la premier lamini

ştri - exprim

ă victoria electoral

ă a uneia dintre cele dou

ă partide politice. Partidul care a câ

ştigat

alegerile generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va deţine astfel majoritateaparlamentar ă, care poate asigura buna funcţionare a cabinetului.




Cabinetul are următoarele atribuţii: a) executive; astfel el hotăr ăşte asupra liniei generale de dezvoltare a ţării acţionând pe două

direcţii: „convingerea” Parlamentului să adopte/aprobe o anumită măsur ă iniţiată de guvern;după adoptarea măsurilor propuse, să acţioneze cu întreaga autoritate pentru executarea măsurii respective, adică a legii aprobate de Parlament;

b) în procesul legislativ are iniţiativa legislativă; aproximativ 90% din numărul legilor votate deparlament sunt iniţiate de guvern, conform programului său guvernamental;c) cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat de Parlament, acesta nu face altceva decât să

voteze proiectul ce i se transmite de Guvern.

6.1.11. Opozi ţ ia

Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un caracter instituţionalizat la fel caşi guvernul. În anul 1937 prin Actul Coroanei s-a stabilit salariul pentru primul ministru cât şi pentru şefulopoziţiei.

Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza greşelile, de a critica, dar şi un rol

constructiv, fiind o obligaţie constituţională.Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de control permanent, de asigurare a

libertăţii cuvântului, a criticii deciziilor guvernamentale greşite, într-un cuvânt contribuie la exercitareaputerii, folosindu-se de mijloacele şi instrumentele legale ce îi sunt la dispoziţie. Critica nedreaptă, injustă,poate duce la manipulare cu unele efecte favorabile, dar efemere, însă cu implicaţii negative `n timp atâtpentru cel care critică, cât şi pentru cel criticat şi cel manipulat. Drepturile constituţionale ale opoziţiei suntşi obligaţii constituţionale în acelaşi timp.

6.2. SISTEMUL CONSTITU}IONAL AL FRAN}EI

6.2.1. Caracteristicile generale ale Constitu ţ iei din 04.X.1958.

După perioada de imobilism şi ineficienţă a celei de a IV-a Republici, generalul De Gaulle, încalitate de prim-ministru, a trecut la elaborarea unei noi constituţii, respectiv cea din 04.X.1958 care acuprins două idei fundamentale:

a) necesitatea întăririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constituţionale ale şefuluistatului căruia îi revine, pe de o parte rolul de arbitru între toate for ţele politice, între cetăţeniifrancezi şi organele statului, iar pe de altă parte, misiunea de a fi „garantul independenţeinaţionale ale integrităţii teritoriale al respectării acordurilor, convenţiilor şi a tratatelor” (art. 5din Constituţie);

b) configurarea unui Parlament „raţionalizat” ale cărui funcţii să fie limitate la controlul

Guvernului şi votarea legilor, precum şi în anumite domenii ale vieţii sociale.Constituantul francez a avut în vedere o separare netă, absolută a celor trei puteri, realizarea unui

echilibru stabil între ele, şi împuternicirea Preşedintelui Republicii de a asigura medierea celor trei puteri.Este de reţinut că totuşi Preşedintele Republicii era unul din capii puterii executive.

Importanţa socială a funcţiei prezidenţiale este pusă în evidenţă cu deosebire în condiţiile modernede guvernare caracterizate printr-o mare diversitate de interese economice, sociale, militare, politice deopţiuni, de strategii mai mult sau mai puţin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriulinteres şi manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetăţeni178.

178 Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent sub acest aspect. Finanţările scandaloase ale

companiilor unor candidaţi, înţelegerile oculte dintre diferite formaţiuni politice, specularea de către formaţiuni de extremă dreaptă a unor realităţi sociale critice, a unor nemulţumirii justificate ale unor categorii sociale, pot fi sursa nu numai a unorscandaluri politice (a se vedea demisia premierului Edith Cresson), ci şi a unor tulbur ări sociale grave, care fac necesar ă




Opţiunea legiutorului constituţional pentru un executiv puternic, poate fi explicată şi de faptul că îndelungatul regim parlamentar anterior nu reuşise să dovedească faptul că este în stare să soluţionezenoile probleme, în special economice, cu care se confrunta Fran ţa după al doilea r ăzboi mondial179.

În prezent, această stare este criticată motivându-se că situaţia din anul 1958 s-a schimbat şi decis-ar impune, reconsiderarea rolului Parlamentului, astfel încât să existe o egalitate între acesta şi

Guvern. Se consider ă că criza algeriană (insurecţia din 13 mai 1958 privind eliberarea de sub domina ţiafranceză) şi accesul la putere a guvernului De Gaulle, au fost motivele care au determinat stabilireaactualului raport între cele două puteri.

Francezii au lansat o expresie respectiv „faptul majoritar ”, adică acea stare de fapt în careculoarea politică a majorităţii din Parlament este aceeaşi cu cea a preşedintelui Republicii.

Dar conceptul de „fapt majoritar” a avut o evoluţie interesantă în Franţa. În anul 1986, preşedinteleera socialist, iar majoritatea din Parlament era de dreapta. De asemenea, din 1995, Jacques Chirac(preşedinte de dreapta), a fost nevoit să coabiteze cu o majoritate parlamentar ă de stânga.

Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea denumindu-l „regim prezidenţialist”.Acesta se caracterizează prin:a) separaţia aproape strictă a celor trei puteri;

b) preponderenţa puterii executive faţă de cea legislativă;c) concentrarea puterii de decizie statală la nivelul Preşedintelui Republicii;d) iresponsabilitatea politică a şefului statului;e) alegerea Preşedintelui prin vot universal, direct;f) numirea membrilor guvernului de şeful statului la propunerea premierului; g) dizolvarea Adunării Naţionale de către executiv; h) responsabilitatea politică a Guvernului faţă de Parlament.Potrivit Constituţiei franceze, numărul partidelor politice nu este limitat, singura condiţie este ca

acestea să accepte „principiile suveranităţii naţionale şi ale democraţiei”. În rândul partidelor politice franceze sunt două curente: de stânga şi de dreapta. Programul politic al stângii are diferenţieri de la socialişti la comunişti, în:a) limitarea proprietăţii private;b) naţionalizarea industriei; c) descentralizarea aparatului de stat şi acordarea unei autonomii regionale şi locale. d) încurajarea formelor de participare a muncitorilor la activitatea întreprinderilor în care

lucrează, inclusiv la procesul de adoptare a deciziilor (autogestiune);e) respectarea libertăţilor individuale şi a drepturilor politice;f) `ntărirea responsabilităţii structurilor puterii de a asigura, la nivel central şi local, egalitatea

şanselor;g) promovarea unei politici externe independente şi întărirea capacităţii militare de apărare a

ţării180.Dreapta francez

ă în principiu se pronun

ţă pentru:

a) menţinerea şi apărarea proprietăţii private;b) măsuri conservatoare în domeniul vieţii economice şi sociale menite să apere interesele

deţinătorilor de capital şi ale marilor industriaşi; c) respectarea principiilor Bisericii catolice;d) menţinerea disparităţilor sociale şi favorizarea privilegiilor de clasă;e) întărirea statului şi centralizarea puterii;f) întărirea independenţei naţionale îndeosebi în ceea ce priveşte raporturile Franţei cu aliaţii

ei din NATO şi din Piaţa Comună.

intervenţia Preşedintelui Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe poziţii echidistante faţă de toţi actorii politici. (Cristian

Ionescu, op. citate, fila 447).179 Jean Gicquel, André Hauriou, Droit constitutionnel ei institutions politiques - Editions Montchrestien, Paris, 1985, p. 671.180 Roy Macridis (Modern Political Sistems Europe, Pretince-Hall, Inc., Englewood Cliffs. New Jersey, 1987, p. 104-105.




Potrivit legii partidelor politice din 1934, Preşedintele Republicii poate dizolva orice partid saugrupare politică atunci când aceasta desf ăşoar ă o activitate subversivă (de exemplu, atentează launitatea naţională sau la forma republicană de guvernământ).

6.2.2. Preşedintele Republicii

Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un Colegiu electoral format din membrii celordouă Camere la care se adaugă membrii Consiliilor generale şi ai Adunărilor teritoriale de peste mări. După modificarea Constituţiei din anul 1962, Preşedintele Republicii este desemnat printr-un sufragiuuniversal, direct pentru un mandat de 7 ani.

„Preşedintele Republicii nu este r ăspunzător de actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale,cu excepţia cazului de înaltă tr ădare. El nu poate fi pus sub urmărire penală decât de către cele două Camere care hotăr ăsc prin votul direct, deschis, al majorităţii absolute a membrilor ce le compun; el este

judecat de către Înalta Curte de Justiţie” se dispune prin art. 68 din Constituţie181.Pentru considerente de ordin metodologic, prerogativele prezidenţiale au fost clasificate în trei

categorii:

a) competenţe personale ale Preşedintelui;b) atribuţii de decizie;c) dreptul de veto.

a) Competenţele personale ale Preşedintelui Franţei Preşedintele Republicii prezidează Consiliul de miniştri (art. 9), precum şi consiliile şi comitatele

superioare ale Adunării Naţionale (art. 15); aceste atribuţii nu pot fi delegate.b) Atribuţii de decizie ale Preşedintelui Franţei

- veghează la respectarea Constituţiei şi asigur ă prin arbitraj funcţionarea normală a puterilorpublice, precum şi continuitatea statului (art. 5). Astfel, preşedintele poate sesiza ConsiliulConstituţional în legătur ă cu constituţionalitatea unei legi ordinare, poate considera că printr-oemisiune de televiziune s-au încălcat libertăţile publice etc. De asemenea, Preşedintele poate lua

orice decizii pe care le consider ă necesare pentru arbitrarea, soluţionarea unui conflict care arafecta funcţionarea autorităţii de stat conform legilor votate de Parlament.

- numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la propunerea primului-ministru şi primeştedemisia acestora.

- promulgă legile;- cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor două camere poate declara dizolvarea

Adunării Naţionale;- se preocupă de asigurarea autorităţii de stat constituţionale conform art. 16 din Constituţie182;- are dreptul de a graţia (art. 17);

c) are dreptul de veto. Preşedintele promulgă legile; în cazul în care î şi exercită dreptul de veto, acestasolicită Parlamentului rediscutarea legii şi o nouă deliberare sau sesizează Consiliul Constituţionalpentru a judeca dacă legea respectivă este constituţională.

6.2.3. Parlamentul

181 Articolul este prezentat în forma dată prin Legea Constituţională nr. 93-952 din 27.07.1993.182 Art. 16 din Constituţia Franţei prevede: "Atunci când instituţiile Republicii, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului său şi îndeplinirea angajamentelor sale internaţionale sunt ameninţate într-un mod grav şi iminent şi, când funcţionarea normală aputerilor publice constituţionale este întreruptă, Preşedintele Republicii ia măsurile cerute de aceste împrejur ări, după consultarea oficială a Primului-ministru, a preşedinţilor adunărilor, ca şi a Consiliului Constituţional. El informează naţiunea cu

privire la aceasta, printr-un mesaj. Aceste măsuri trebuie să fie inspirate de voinţa de a asigura puterilor publice constituţionale, într-un timp cât mai scurt, mijloacele de îndeplinire a misiunilor. Consiliul Constituţional este consultat cu privire la aceste măsuri.Parlamentul se întruneşte de drept. Adunarea Naţională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării puterilor excepţionale."




măsuri discreţionare singur ă sau cu sprijinul Guvernului atunci când acesta `şi exercita iniţiativă legislativă;

c) contribuie la îmbunătăţirea proiectelor de lege aprobate de Adunarea Naţională, fiind uncontrol reciproc al puterilor separate ̀ n cadrul aceleiaşi puteri (legislativă).

Lucr ările camerelor sunt conduse de către un preşedinte, care pentru Adunarea Naţională este

ales pe durata legislaturii, iar pentru Senat pentru o durată de 3 ani. Senatul nu poate fi dizolvat dePreşedintele Republicii. În ceea ce priveşte statutul parlamentarului francez sunt stabilite următoarele reguli:- Nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmărit, cercetat, arestat, deţinut sau judecat

pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcţiilor sale (aceasta fiind adevărataimunitate parlamentar ă).

- In materie criminală sau corecţională, nici un membru al Parlamentului nu poate face obiectulunei arestări sau al oricărei alte măsuri care îl privează sau îi restrânge libertatea, decât cuautorizarea Biroului adunării din care face parte. Această autorizare nu este cerută în caz decrimă185 sau de delict flagrant ori de condamnare definitivă.

- Detenţia, măsurile privative de libertate sau restrictive de libertate, ori urmărirea unui

membru al Parlamentului sunt suspendate pe durata sesiunii, dacă adunarea din care faceparte o cere.

- Calitatea de parlamentar este incompatibilă cu activităţile publice; cumulul orizontal al maimultor demnităţi: deputat, senator, preşedinte al republicii şi parlamentar este interzis; deasemenea, este incompatibilă cu calitatea de membru al Consiliului Constituţional, al ConsiliuluiEconomic şi Social, al Consiliului Superior al Magistraturii şi al Guvernului, precum şi cu funcţii

într-o intreprindere privată186.- Interdicţia cumulului se extinde la funcţionarii internaţionali, la conducătorii întreprinderilor

naţionalizate şi a stabilimentelor publice naţionale.Pentru opiniile sau voturile exprimate de către parlamentar în exercitarea funcţiilor sale acesta

nu r ăspunde în nici un fel.Controlul Parlamentului asupra Guvernului este asemănător celui prevăzut de Constituţia

României, ca şi procedura legislativă a acestuia. În sistemul constituţional francez mai există şi Consiliul Constituţional care se alege şi

funcţionează asemănător Cur ţii Constituţionale a României, având atribuţii grupate pe trei categorii: jurisdicţia în materie de contencios electoral; avizarea sau consultarea privind anumite proceduriconstituţionale şi controlul constituţionalităţii legilor.

6.3. SISTEMUL CONSTITU}IONAL AL GERMANIEI

6.3.1. Organizarea federativ ă.

Din anul 1935 până în anul 1945 Germania a fost un stat unitar. In anul 1949 s-a revenit laorganizarea federativă a statului în landuri. Landurile au o organizare proprie în domeniul activităţiilegislative, executive şi judecătoreşti.

185 În dreptul francez, infracţiunile se împart în funcţie de gravitatea lor în crime (a căror săvâr şire este sancţionată cu pedepsecriminale) şi delicte (a căror comitere este sancţionată cu pedepse corecţionale).186 Parlamentarul nu trebuie să întrerupă orice legătur ă cu profesia pe care a exercitat-o înainte de alegere. Astfel, de pildă, unmedic va putea fi în continuare membru al Ordinului medicilor, un farmacist va putea continua să-şi exploateze oficiul său, unnotar, un avocat, un agricultor etc., fiecare se poate întoarce la meseria de bază dar, pentru a evita ca mandatul să nufavorizeze prea mult afacerile persoanelor alese în anumite demnităţi, sunt puse anumite restricţii exercitării profesiei deavocat, şi cumulul nu este posibil cu o funcţie într-o intreprindere având legături financiare (subvenţii sau garanţii de

împrumuturi) cu persoane publice (Victor Duculescu, op. cit. p. 208). Se poate observa că `n sistemul parlamentar francez, spredeosebire de cel românesc, calitatea de parlamentar este incompatibilă cu calitatea de ministru, împrejurare ce asigur ă unconţinut eficient responsabilităţii ministeriale, `nlăturând pentru acesta haina protecţiei parlamentare.




La nivelul Parlamentului federal se reglementează, din punct de vedere legislativ, cele maiimportante domenii ale vieţii sociale, cum ar fi securitatea statului; apărarea naţională; relaţiileinternaţionale; problema cetăţeniei ş.a. Landurile sunt autonome şi beneficiază de dreptul de a fireprezentate în Parlament prin Bundesrat.

Instituţia Parlamentului are o organizaţie bicamerală: Bundestag şi Bundesrat. Alegerea membrilor

primei camere se face prin vot universal, egal, direct şi secret. Fiecare alegător dispune de două voturi. Un vot îl acordă persoanei care şi-a prezentat candidatura în circumscripţia electorală unde estearondat, iar altul listei prezentate de un partid politic în Landul în care domiciliază.

Bundesratul este format din reprezentanţii guvernelor landurilor. Preşedintele Bundestagului este ales pe durata mandatului legislativ, iar cel al Bundesratului

este ales anual.Membrii Bundestagului reprezintă întregul popor şi sunt independenţi de cei care

i-au ales.Deputaţii se bucur ă de statutul clasic al parlamentarilor . În plus sunt scutiţi de obligaţia de a

depune mărturie referitoare la persoanele de la care deţin informaţii sau vizând datele pe care le-au folosit în exercitarea mandatului lor parlamentar (art. 47). Atâta timp cât acest drept este în vigoare este

inadmisibilă sechestrarea de documente. În art. 46 din Constituţia Germaniei se prevede: „1) Un deputat nu poate fi urmărit în nici un

moment, judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe care a f ăcut-o în Bundestagsau într-una din comisiile sale sau să fie tras la r ăspundere în alt mod în afara Bundestagului. Aceasta nuse aplică pentru injuriile def ăimătoare. 2) Un deputat nu poate fi tras la r ăspundere sau arestat pentrufapte pedepsite de lege decât cu încuviinţarea Bundestagului, afar ă numai dacă a fost arestat în flagrantdelict sau în cursul zilei următoare comiterii faptei. 3) Încuviinţarea Bundestagului este, deasemenea, necesar ă pentru orice altă îngr ădire a libertăţii personale a unui deputat sau pentru pornireaunei proceduri judiciare împotriva unui deputat în baza art. 18 (din Constitu ţie). 4) Orice acţiune penală şiorice urmărire în baza art. 18 împotriva unui deputat, orice arest sau orice alte îngr ădiri ale libertăţii salepersonale trebuie suspendate la cerera Bundestagului”.




6.3.2. Procedura legislativ ă

Procedura legislativă se desf ăşoar ă paralel în Bundestag şi Bundesrat, legea adoptată fiindrezultatul colabor ării celor două adunări parlamentare. Potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativă se poate

exercita de Guvernul federal precum şi de membrii Bundestagului şi Bundesratului. Depunerea unuiproiect de lege la Bundesrat este motivată de faptul că proiectul de lege nu trebuie să afecteze caracterulfederal al organizării statale sau competenţele exclusive ale landurilor.

În termen de cel mult 3 zile de la data când proiectul de lege i-a fost notificat, Bundesratul îltransmite Bundestagului pentru iniţierea procedurii legislative propriu-zise. În această fază, Bundesratul nu-l va examina în detaliu. După primirea proiectului de la Bundesrat, în primă fază este supus unei examinărinormale din partea deputaţilor din Bundestag. Cu acest prilej se enunţă principiile generale ale viitoareilegi.

După această primă lectur ă, proiectul este înaintat unei comisii permanente de specialitate formată din membrii diferitelor partide reprezentate în Bundestag. În comisie proiectul este discutat îndetaliu, prezentându-se şi amendamente.

Membrii comisiei votează orice modificare adusă proiectului. Concluziile dezbaterii şi formeledefinitive ale textelor convenite în comisie se consemnează într-un raport şi se prezintă din nouBundestagului.

În a doua lectur ă, Camera ia în dezbatere raportul comisiei. Cu prilejul dezbaterilor se discută şise votează articol cu articol. In situaţia în care se consider ă că trebuie clarificate alte probleme legate deproiect, acesta este returnat comisiei care a întocmit raportul. Cea de-a treia lectur ă constă în aprobareafinală a proiectului în întregul său. După adoptare în Bundestag, proiectul este trimis Bundesratului.Camera Superioar ă poate adopta proiectul în forma aprobată de Bundestag sau poate cere constituireaunei comisii mixte pentru a dezbate proiectul în forma care i s-a remis. Când Comisia propunemodificarea proiectului, modificările sunt supuse aprobării Bundestagului. După ce comisia a prezentatconcluziile, Bundesratul are posibilitatea de a opune veto proiectului votat de Bundestag. Veto-ul

Bundesratului poate fi înlăturat dacă proiectul este votat din nou de majoritatea membrilorBundestagului. Rolul legislativ al Bundesratului este foarte limitat.

6.3.3. Controlul parlamentar

În România controlul parlamentar asupra celorlalte instituţii ale puterii este limitat substanţial prinConstituţie.

Responsabilitatea politică a Guvernului federal în faţa Parlamentului poate fi asumat în două situaţii.

În primul caz, Primul-ministru (cancelarul) solicitată Bundestagului un vot de încredere care poatefi acordat de majoritatea deputaţilor. În caz contrar, Cancelarul beneficiază de dreptul de a propunePreşedintelui Republicii, într-un termen de 41 de zile de la rezultatul votului, dizolvarea Bundestagului şi organizarea alegerilor anticipate. În termenul de 41 de zile, Bundestagul poate propune Preşedintelui unnou Prim-ministru evitând astfel dizolvarea.

În situaţia în care Preşedintele Republicii nu dispune dizolvarea Bundestagului, iar această Camer ă nu desemnează un nou Cancelar, Cancelarul căruia i s-a refuzat votul de încredere poate cerePreşedintelui să declare, cu acordul Bundesratului, starea de necesitate legislativă. Menţionăm că stareade necesitate legislativă nu presupune acordul Bundestagului. Starea de necesitate legislativă presupune că Guvernul poate adopta în regim de urgenţă, numai cu aprobarea Bundesratului, actenormative cu caracter primar, pentru o perioadă de cel mult 6 luni.

În al doilea caz, Bundestagul, din proprie iniţiativă, adoptă o moţiune de cenzur ă împotriva

Guvernului, fapt ce antrenează înlăturarea acestuia. În moţiunea de cenzur ă aprobată se va desemna şinoul Cancelar, această condiţie fiind obligatorie.




6.3.4. Preşedintele Republicii

Preşedintele federal este ales pe 5 ani de către Adunarea Federală compusă din membriiBundestagului şi dintr-un număr de membrii egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit principiului reprezentăriipropor ţionale în adunările reprezentative ale landurilor. Acesta nu poate fi reales decât o singur ă dată.

Preşedintele federal are următoarele prerogative:a) reprezentant al Germaniei pe plan internaţional;b) încheierea tratatelor internaţionale;c) acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomatici;d) numirea şi revocarea judecătorilor;e) exercitarea dreptului de graţiere; f) promulgarea legilor;g) atribuţii în ceea ce priveşte formarea Guvernului federal.Acesta nu r ăspunde din punct de vedere politic de actele sale. Preşedintele federal este însă

r ăspunzător pentru încălcarea Constituţiei sau a unei legi federale. Cererea de punere sub acuzare trebuie prezentată de cel puţin 1/4 din membrii oricărei camere legislative. Decizia de punere sub acuzare

trebuie adoptată cu votul a 2/3 din numărul membrilor Camerei în care s-a iniţiat procedura.Competenţa de a judeca şi stabili vinovăţia Preşedintelui revine Tribunalului Constituţional Federal.

Dacă acest organism constată că preşedintele este vinovat, poate decide revocarea din funcţie a

acestuia.

6.3.5. Guvernul Federal

Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal şi din miniştrii federali.Cancelarul Federal este ales de Bundestag f ăr ă dezbateri, la propunerea Preşedintelui Federal.

Este ales cel care întruneşte majoritatea voturilor Bundestagului. Cel ales trebuie să fie numit ulterior dePreşedintele Federal. Dacă cel propus nu este ales, Bundestagul poate, în termen de patrusprezece ziledupă turul de scrutin, să aleagă un Cancelar Federal cu mai mult de jumătate din membrii săi. Dacă alegerea nu se realizează înlăuntrul acestui termen, atunci are loc un nou tur de scrutin în care este alescel care obţine cele mai multe voturi. Dacă cel ales întruneşte voturile majorităţii Bundestagului,Preşedintele trebuie să-l numească în şapte zile de la alegere. Dacă cel ales nu întruneşte această majoritate, Preşedintele Federal trebuie, în termen de şapte zile, fie să propună un nou candidat, fie să dizolve Bundestagul.

Miniştrii federali sunt numiţi şi revocaţi de către Bundestag, la propunerea Cancelarului Federal.Cancelarul Federal şi miniştrii federali depun înaintea Bundestagului jur ământul.

Cancelarul Federal hotăr ăşte liniile directoare ale politicii generale şi poartă r ăspunderea pentruaceasta. În limitele acestor linii directoare, fiecare ministru federal conduce departamentul s

ău în mod

independent şi pe propria r ăspundere. Asupra divergenţelor de opinie dintre miniştrii federali decideGuvernul Federal. Cancelarul Federal conduce treburile sale după un Regulament interior hotărât deGuvernul Federal şi aprobat de Preşedintele Federal. Cancelarul Federal are putere de conducere şi decomandă asupra for ţelor armate. Cancelarul Federal şi miniştrii federali nu pot să exercite nici o altă funcţie salariată, nici o ocupaţie sau profesiune şi nici să apar ţină, f ăr ă aprobarea Bundestagului,direcţiei sau consiliului de administraţie unei întreprinderi bazate pe profit.

Bundestagul nu poate să pronunţe neîncrederea în Cancelarul Federal decât prin alegerea, cumajoritatea membrilor săi, a unui succesor şi solicitând Preşedintelui Federal să-l revoce pe cel în funcţie.Preşedintele Federal trebuie să se conformeze cererii şi să-l numească pe cel ales. Intre propunere şialegere trebuie să treacă patruzeci şi opt de ore.

Dacă o propunere a Cancelarului Federal de a i se acorda încrederea nu a fost aprobată deBundestag cu majoritatea membrilor săi, atunci Preşedintele Federal, la propunerea Cancelarului




Federal, poate, în termen de douăzeci şi una de zile, să dizolve Bundestagul. Dreptul de dizolvare sestinge de îndată ce Bundestagul alege un nou Cancelar Federal cu majoritatea membrilor săi.

Între propunere şi scrutin trebuie să treacă patruzeci şi opt de ore.Funcţia de Cancelar Federal şi cea de ministru federal iau sfâr şit, în mod automat, la realegerea

unui nou Bundestag; funcţia de ministru federal ia de asemenea sfâr şit prin încetarea din orice motive a

funcţiei Cancelarului Federal. La cererea Preşedintelui Federal, Cancelarul Federal, iar la cerereaCancelarului Federal sau a Preşedintelui Federal, miniştrii federali sunt obligaţi să continue conducereainstituţiilor respective până la numirea unor succesori.

6.3.6. Puterea judec ătoreasc ă

Titlul IX din Constituţia Germaniei este numit „Puterea judecătorească”.Puterea judecătorească este încredinţată judecătorilor, ea este exercitată de Tribunalul

Constituţional Federal, de tribunalele federale şi de tribunalele landurilor.Tribunalul Constituţional Federal statuează:1. asupra interpretării Legii Fundamentale în caz de litigii privind întinderea drepturilor şi

obligaţiilor unui organ federal suprem sau ale altora interesate, înzestrate cu drepturi proprii deLegea Fundamentală sau de Regulamentul interior al unui organ federal suprem.

2. în caz de divergenţă de opinii sau de dubiu asupra compatibilităţii formale sau materiale adreptului federal sau a dreptului de land, cu Legea Fundamentală, sau asupracompatibilităţii dreptului de land cu orice alt drept federal, la cererea Guvernului Federal, aunui Guvern de land sau a unei treimi din membrii Bundestagului.

3. în caz de divergenţă de opinii dacă o lege corespunde condiţiilor domeniului legifer ăriiconcurente landurilor 187 la propunerea Consiliului Federal (Bundesratul), a unui guvern deland sau a Reprezentanţei Populare a unui land.

4. în caz de divergenţă de opinii asupra drepturilor şi obligaţiilor Federaţiei şi ale landurilor , înspecial în ceea ce priveşte aplicarea dreptului federal de către landuri şi a controlului

federal. 5. în celelalte litigii de drept public între Federaţie şi landuri, dintre diferitele landuri sau în

interiorul unui land, afar ă de cazul când este deschis recursul la o altă jurisdicţie.6. asupra recursurilor constituţionale care pot fi introduse de oricine consider ă că a fost lezat de

puterile publice într-unul din drepturile sale fundamentale sau alte drepturi garantate de legeafundamentală.

7. asupra recursurilor constituţionale introduse de comune şi de asociaţii de comune pentruviolarea, printr-o lege, a dreptului de autogestiune, în virtutea articolului 28 (pentru violareaprintr-o lege de land numai în măsura în care nu poate fi introdus un recurs înaintea TribunaluluiConstituţional al Landului). Tribunalul Constituţional are dublu grad de jurisdicţie (judecă înprimă şi în ultimă instanţă). Totodată, jurisdicţia sa se extinde şi asupra deciziilor tribunalelorobişnuite cărora le anulează sentinţele aflate în contradicţie cu Legea fundamentală.Tribunalului Constituţional federal îi revine, de asemenea, competenţa de a judecaacuzaţiile ce se aduc Preşedintelui federal şi judecătorilor .

6.4. SISTEMUL CONSTITU}IONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII

6.4.1. Democraţ ia americană şi sistemul său de valori

187 În Germania domeniul legifer ării este împăr ţit în două: domeniul de legiferare exclusiv al Federaţiei şi domeniul de legiferareconcurent, de competenţa landurilor.




În general, autorii sunt de acord că sursele gândirii politice a coloniştilor sosiţi pe „Noul Continent”au constat în acea perioadă în:

a) preceptele Bisericii puritane;b) documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13 colonii;c) dreptul englezesc;

d) experienţa politică dobândită în urma celor două revoluţii din Anglia din 1640-1649 şi cea din1688, prin care puterile coroanei au fost limitate de burghezie.Acestor surse primare li s-au adăugat convingeri politice proprii modului de viaţă al

coloniştilor potrivit cărora, legitimitatea actului de conducere nu este conferită de şeful Statului -Monarhul - ci de voinţa poporului, deţinătorul suveran al puterii188. Legitimitatea se întemeiază, înconcepţia americană, pe preeminenţa ideii de drept, pe respectul neabătut al normelor constituţionale şial marilor principii politice consacrate prin legile statului. Idei ca „un stat are nevoie de un guvern de legi şinu un guvern de oameni”189 sau „ nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om, f ăr ă consimţământul acestuia”190, ori „prima îndatorire a guvernanţilor este să-i oprească pe cei carepericlitează drepturile inalienabile ale individului printre care sunt dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptulde a căuta fericirea şi dreptul de a avea credinţă”191 sunt numai câteva principii care au stat la baza formării

democraţiei în America. Cunoscutul om politic şi preşedinte american Abraham Lincoln f ăcea o precizareimportantă în ceea ce priveşte distincţia ce există între guvernământ şi administraţie: „unul esteperpetuu, cealaltă este temporar ă şi schimbătoare. Un om poate fi loial guvernământului său şi totuşi să se opună unor principii specifice şi metode de administraţie.”192

Legătura organică dintre guvernământ şi democraţie reprezintă unul din punctele cele maiputernice al concepţiei americane reflectată în constituţii şi alte documente politice. În acest sens, LyndonJonson ar ăta că scopurile guvernământului trebuie să fie preocuparea neobosită pentru bunăstareaşi demnitatea fiecărui individ, iar Adlay E. Stevenson ar ăta, la rândul său, că încrederea publică esteindispensabilă pentru credinţa în democraţie. La drept cuvânt Wiliam Henry Harrison afirma că singuruldrept legitim de a guverna este o aprobare a puterii guvernului de către cei guvernaţi.

Unul dintre pilonii Declaraţiei de Independenţă, a fost hotărârea fermă a coloniilor americane de ase împotrivi despotismului şi tiraniei autorităţilor administrative desemnate de Coroana Britanică. Nu era

însă o luptă împotriva abuzurilor săvâr şite de Guvernatorul sau de armata engleză în înf ăptuirea legilorbritanice, ci o luptă împotriva legilor ca atare, a sistemului de guvernământ britanic. Aceasta explică importanţa acordată de americani principiului separaţiei puterilor care este o alternativă la regimulabsolutist.193

Preşedintele James Madison ar ăta în această privinţă că „acumularea tuturor puterilor -legislativă, executivă şi judecătorească - în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini,fie ereditari, autonumiţi sau electivi, poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie atiraniei”194.

Edmund Burke insistând pe colaborarea puterilor ,în cadrul separaţiei lor , ar ăta „Parlamentul nueste congres de ambasadori ce exprim

ă interese diferite

şi ostile..., ci adunarea deliberativ

ă a unei

naţiuni care are un singur interes, ca un întreg”195.

188 Cristian Ionescu, op. cit., vol. I.189 Cf. Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of Quatations, Columbia University Press, New York 1989, p. 67.190 Art. 30 al Declaraţiei de drepturi cuprinsă în Constituţia Statului Massachusetts.191 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt,Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 150.192 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt,Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 143.193 Johnny H. Killian (editor). The Constitution of the United States of America. Analysis and Interpretation CongressionalResearch Servie, Library of Congress, Washington D.C. 1987, p. XVII-XVIII.

194 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt,Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 153.195 Cf. Robert Andrews, op. cit. p. 189.




Sam Rayburn, membru al Camerei Reprezentanţilor vorbeşte de „legi înţelepte şi drepte” ca fiindacelea care ajută ca ţara să devină mai fericită şi mai prosper ă, aspect care contribuie la legitimitatealegii196. Acelaşi Sam Rayburn devenit Speaker al Camerei Reprezentanţilor f ăcea o constatare de mareactualitate şi astăzi, ar ătând că într-o democraţie este esenţială capacitatea de a selecta oamenii ceimai energici, cei mai inteligenţi şi cei mai integri în organele reprezentative ale ţării, fiind astfel o

pledoarie pentru votul uninominal. „Un om de acest tip şi caracter serveşte mai eficient şi mai efectivatunci când el r ăspunde în faţa poporului său”197.O gândire de o valoare deosebită este cea a lui Theodore Roosevelt care ar ăta „loialitatea

noastr ă se datorează în întregime Statelor Unite. Ea se datorează preşedintelui numai şi în măsura încare el serveşte în mod eficient Statele Unite. Este de datoria noastr ă să-l sprijinim când serveşte bine ţara.Este datoria noastr ă să ne opunem lui când o serveşte r ău”198.

După părerea lui Harry Truman exprimată în anul 1956, preşedintele american este singurul lobbistpe care îl au 150 de milioane de americani. Ceilalţi 20 de milioane sunt în stare să angajeze pe alţii ca să lereprezinte interesele, dar cineva trebuie să se ocupe şi de interesele celor 150 de milioane199.

În anul 1968 Richard Nixon î şi punea întrebarea: pentru ce cineva ar dori să fie preşedinte astăzi?Răspunsul este nu gloria şi faima; astăzi sarcinile slujbei depăşesc privilegiile. Aceasta nu pentru

că instituţia prezidenţială ofer ă unei persoane şansa „de a fi” cineva, ci deoarece îi ofer ă şansa „de a faceceva”200.

Ne permitem să credem că totuşi gloria şi faima a fost şi este un scop mobilizator atunci cândacestea izvor ăsc nu din ceea ce eşti, ci din ceea ce faci.

Sistemul politic american se întemeiază pe recunoaşterea drepturilor statelor ce constituiefederaţia americană. Abraham Lincoln ar ăta la Chicago în 1858, că tot aşa precum individul este

împuternicit de natura să facă ce doreşte cu el însuşi şi cu rodul muncii sale, în măsura în care nuinterferează cu drepturile altor oameni, tot aşa orice comunitate, ca stat, are dreptul de a face ceea cedoreşte în legătur ă cu preocupările sale, f ăr ă a interfera cu drepturile altor state, iar guvernul federal,

în principiu, nu are dreptul de a interveni în alte probleme decât aria problemelor generale care privesc ţaraca un întreg201.

Cunoscutul jurist şi preşedinte al Cur ţii Supreme John Marshall ar ătase, în anul 1819, în speţa McCulloch v. Maryland că „nici un visător politic nu a fost vreodată atât de nesăbuit încât să gândească să sfarme frontierele care despart statele şi să topească poporul american într-o masă comună”202.

În ceea ce priveşte sistemul juridic american, acesta este astfel structurat încât să asigureimpar ţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor . Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi independenţa şi ocrotind înmod eficace drepturile şi libertăţile omului.

Consacrare a principiului separaţiei puterilor încă din anul 1803, Curtea Supremă de Justiţieamericană a statuat că un „act incompatibil cu Constituţia este nul”, ramurii juridice a guvernământuluirevenindu-i sarcina de a restabili legalitatea.

Referindu-se la dorinţa poporului de a vedea promovat

ă justi

ţia, publicistul american Philip

Randolph estima că salvarea unei rase, a unei naţiuni sau a unei clase trebuie să vină dinlăuntrulsău. Libertatea nu este concedată, ea se câştigă. Justiţia nu este dată, ea se revendică. O inscripţieapar ţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei din Washington, înscrie o

196 Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional Research Service, edited by Suzy Platt,Congressional Reference Division, Library of Congress, Washington, 1989, p. 55-56.197 Respectfully Quated, p. 58, citat de Victor Duculescu în "Drept Constituţional comparat", Ed. Lumina Lex Bucureşti, 1999.198 Ibidem, p. 283.199 Ibidem, p. 285.

200 Ibidem, p. 282.201 Ibidem, p. 331.202 Ibidem, p. 332.




idee dragă tuturor americanilor şi anume aceea că „justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă numaidacă sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletul cetăţenilor”203.

La 12.06.1776, sub influenţa concepţiilor dreptului natural, Declaraţia adoptată de Adunarea dinVirginia înscrie principiul potrivit căruia toţi oamenii sunt prin natur ă liberi şi independenţi şi audrepturi inerente, pe care trebuie să le păstreze atunci când se unesc într-o societate.

Declaraţia mai înscrie principiul că toate puterile decurg din împuternicirea dată de popor şi, înconsecinţă, demnitarii nu sunt decât mandatari şi slujitori ai poporului. Guvernământul trebuie să fieinstituit pentru folosul comun, protecţia şi securitatea poporului, naţiunii sau comunităţii. O ideeade excepţională importanţă este aceea care postulează că dacă un guvern s-ar dovedi inadecvat saucontrar acestor scopuri, majoritatea comunităţii are un drept indubitabil, inalienabil şi denecontestat de a-l reforma, a-l modifica sau înlătura”204.

Din cele prezentate rezultă principalele valori ale democraţiei americane, valori care suntraportate la cetăţeanul şi poporul american şi care devin valori internaţionale numai atunci când seraportează şi la cetăţeanul şi poporul fiecărui stat.

6.4.2. Constitu ţ ia americană

„Cele treisprezece colonii care au scuturat jugul englez la sf ăr şitul secolului trecut, cum am maispus, aveau aceeaşi religie, aceeaşi limbă, aceleaşi moravuri, aproape aceleaşi legi, luptau contra unuiduşman comun, aveau deci puternice motive pentru a stabili o legătur ă strânsă între ele şi pentru a secontopi într-o singur ă şi aceeaşi naţiune. Dar fiecare dintre ele, având dintotdeauna o existen ţă separată şio administraţie gata constituită, î şi crease interese şi deprinderi specifice şi era potrivnică unei uniunitrainice şi complete care ar fi f ăcut să dispar ă însemnătatea ei individuală într-un prestigiu comun205.

Legiuitorul constituant a optat pentru o structur ă statală federală, în ciuda unor factori care ar fiputut determina constituirea unui stat unitar, cum sunt:

a) sentimentul naţional şi limbă comună;b) lipsa unor formaţiuni statale distincte în perioada anterioar ă (cele 13 colonii nu pot fi

considerate state în sensul modern al cuvântului între 1776-1787);c) piaţă comună şi monedă unică; d) obiective de politică externă similare;e) probleme de apărare naţională comune;f) lipsa unor conflicte etnice, religioase ş.a.206 La 17 iulie 1787 Constituţia americană a fost adoptată, apoi Declaraţia Drepturilor cuprinzând 10

amendamente care erau cuprinse în Constituţia federală, ceea ce a gr ăbit ralierea statelor americane laacest document.

Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X adoptat în 1791 potrivit căruia„puterile care nu sunt delegate de Statele Unite, de către Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceastastatelor, sunt rezervate statelor respective sau poporului.”

Beneficiind de autonomie, statele federaţiei au putut avea propria Constituţie, precum şireglementări de interes local aplicabile circuitului civil în domeniul bugetar, administrativ, fiscal,

judecătoresc etc.Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar viola autonomia unui stat membru al

federaţiei putând fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti pentru neconstituţionalitate207. În prezent, conţinutul federalismului american poate fi caracterizat prin următoarele tr ăsături:a) Autonomia constituţională a fiecărui stat;

203 Ibidem, p. 184.204 Living Document of American History, selected by dr. Steele Commanger, United States Informations Service,p. 10.

205 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America,vol. I,Ed. Humanitas Bucureşti,1992, p. 168.206 Charles Debbach şi alţii, Droit constitutionel et Institutions politiques, Economico, Paris, 1983, p. 208-209.207 Charles Debbach şi alţii, op. cit., p. 208-209.




b) Larga manifestare a iniţiativei populare;c) Descentralizarea administrativă208;

6.4.3. Autonomia constitu ţ ional ă

În cadrul organizării federale, fiecare stat beneficiază de o Constituţie proprie - o transpunere lanivel local a Constituţiei Uniunii. In fruntea ierarhiei administrative a fiecărui stat se află un guvernatorales prin sufragiu direct (cu excepţia statului Mississipi) pentru un mandat de doi sau, după caz, de patruani, potrivit reglementărilor locale.

Guvernatorul este ajutat de un viceguvernator. În unele state, guvernatorul poate fi revocat de alegători. In raporturile sale cu parlamentul

local, guvernatorul deţine un drept de veto („item veto”).Cu excepţia statului Nebraska, parlamentul local are o compunere bicamerală: Camera

Reprezentanţilor şi Senatul. Mandatul celor două corpuri legislative este de doi sau patru ani, în funcţiede reglementările constituţionale locale.

În ceea ce priveşte prerogativele acordate celor două Camere, Senatul are puteri limitate în

raport cu cele ale Camerei Reprezentanţilor . Activitatea legislativă cuprinde domenii foarte diverse deinteres local. În fiecare stat este creată o reţea se instanţe judecătoreşti, în fruntea cărora se afla o CurteaSupremă, ea însăşi subordonată Cur ţii Supreme Federale209.

6.4.4. Ini ţ iativa popular ă

Iniţiativa popular ă constituie o formă a democraţiei semi-directe (democraţiei participative). În opinia cunoscutului expert american în prognoza socială, John Naisbitt, principiul călăuzitor al

democraţiei participative este acela că oamenii trebuie să ia parte la procesul decizional care leafectează într-un fel sau altul viaţa.

Democraţia participativă se poate manifesta prin diferite iniţiative de interes local sau chiar

naţional ori prin referendum popular organizat pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate deCongresul local.

Iniţiativa organizării referendumului o pot avea organizaţiile cetăţeneşti sau chiar corpul legiuitor.~n ceea ce priveşte iniţiativa popular ă a cetăţenilor este necesar ca aceasta să întrunească

adeziunea (sub formă de semnături) a aproximativ 10 – 12% din numărul total al populaţiei cu drept devot.

~ntre referendum şi iniţiativa popular ă există o diferenţă de continuitate, deoarece iniţiativelecetăţenilor declanşează o procedur ă de votare. Altfel spus, iniţiativa propriu-zisă este supusă votuluireprezentanţilor , pe când referendumul este un instrument prin care cetăţenii î şi exprimă opinia privinddiferite proiecte legislative iniţiate de organismele competente.

Prin intermediul unei iniţiative populare cetăţenii unui stat pot cere, de pildă, revocareamandatului unui funcţionar local, al unui membru al Camerei Reprezentanţilor sau al Senatului sau chiaral Guvernului etc.

6.4.5. Descentralizarea administrativ ă în Statele Unite

Aceasta presupune:- administraţie proprie pe plan local;- statele au buget local propriu; - statele pot înfiinţa funcţii publice de interes local, servicii publice, poliţie locală etc.

208 Cristian Ionescu, op. cit., vol. I, p. 425.209 Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. 2, Cujas, Paris, 1982, p.109




Organismele federale asigur ă soluţionarea problemelor de interes naţional, putând interveni peplan local în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite. Conflictele între organismele federale şi locale vor fisoluţionate de instanţă.

Federalismul american exprimat în formula „States Rights” (Drepturile Statelor) s-a determinat princentralizarea puternică a autorităţii şi concentrarea ei la Washington D.C. - centrul puterii legislative

(Congresul), al celei executive (Administraţia), precum şi al celei judecătoreşti (Curtea Supremă deJustiţie). Treptat, puterea şi autonomia statelor componente s-au diminuat, în timp ce autoritateacentrală s-a întărit.

În justificarea acestei centralizări se arată:a) intervenţia directă a guvernului federal este necesar ă în viaţa economică la nivel naţional cu

repercusiuni la nivelul statelor federate, inclusiv prin alocarea unor uriaşe investiţii în proiectede interes local, precum şi `n sprijinul acordat de stat unor coloşi industriali tradiţionali dindiferite state;

b) susţinerea de către autorităţile federale, a unor programe locale de asistenţă socială pentruunele categorii de persoane defavorizate;

c) sprijinirea de către guvernul federal a unor programe de anvergur ă în domeniul cercetării

ştiinţifice şi tehnologice; d) implicarea statului în soluţionarea unor probleme globalizate la nivelul Uniunii, cum sunt:

consumul de droguri, delicvenţa, criminalitatea organizată ş.a.;e) problemele protecţiei mediului înconjur ător ; f) asumarea, de către Uniune, a rolului de mare putere militar ă şi politică mondială; g) probleme legate de întărirea capacităţii militare a Uniunii . Interesant este faptul că sporirea prerogativelor puterii centrale s-a f ăcut cu acordul şi cu

sprijinul substanţial al Cur ţii Supreme de Justiţie care a dat câştig de cauză când Administraţiei, cândCongresului, în tendinţa acestora de a-şi aroga noi responsabilităţi pe plan local210.

6.4.6. Partidele politice

În Statele Unite ale Americii funcţionează mai multe partide: Partidul Republican, PartidulDemocrat, Partidul Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii şi altele.

Dar aderenţa electorală, precum şi câştigarea puterii politice, detaşează net primele două partidepolitice.

La originea Partidului Democrat a stat lupta pentru autonomia statelor membre ale federaţieişi limitarea autorităţii acesteia, iar a Partidului Republican, lupta pentru întărirea autorităţii centrale.

În prezent, aspect remarcat de analiştii americani ca şi de cei str ăini, cele două mari partidepolitice nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice, ci în domenii economice şi sociale deinteres naţional sau local.

În procesul de cucerire şi exercitare a puterii politice, partidele politice americane îndeplinescpatru funcţii principale:

a) Funcţia electorală, care constă în formularea unor programe electorale, propunerea decandidaţi, organizarea şi conducerea campaniilor electorale, atragerea şi mobilizareaalegătorilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor.

b) Funcţia de conducere/opoziţie, exercitată concomitent de partidul de la putere cât şi departidul care este în opoziţie.

c) Funcţia de selectare. Aceată funcţie constă în îmbinarea intereselor cât mai largi ale valorilornaţionale şi forjarea într-o for ţă politică coerentă şi unitar ă, capabilă să domine sau să determine fizionomia instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare însăşi.

d) Funcţia de educare politică şi civică a cetăţenilor.

Activitatea partidelor politice din Statele Unite se caracterizează prin:210 Charles Debbarch şi alţii, op. cit., p. 209.




- Faptul că nu se pune accentul pe doctrină şi ideologie.- Caracterul pragmatic, militând pentru eficienţă, priorităţi economice, electorale, politice,

financiare. - Faptul că acţionează mai ales în perioadele electorale.- Lipsa unei baze sociologice sau de clasă; apartenenţa unor cetăţeni la un partid sau altul este

dictată de „oportunităţile de familie, de tradiţie, de gruparea alegătorilor în jurul unorpersonalităţi”211. - Promovarea, după câştigarea alegerilor, pe diferite funcţii în administraţie se face punâmd

accentul pe „merit sistem” şi nu pe „spoil sistem”212, respectiv pe competenţă nu pe clientelismpolitic.

În Statele Unite, grupurile de presiune sunt foarte active, exprimând interesele şi revendicărilemembrilor lor, deşi nu urmăresc câştigarea puterii politice. In acest sens, pot fi citate organizaţiileagriculturilor, industriaşilor, patronilor, cele ecologiste, feministe precum şi ale puternicelorsindicate AFL-CIO.

În S.U.A. există chiar o lege care precizează condiţiile desf ăşur ării activităţii de către lobby-uri. Inanul 1946 a fost adoptată o lege care o înlocuieşte pe cea din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc

fonduri în scopul favorizării, împiedicării sau influenţării adoptării unei legi de către Congres, trebuiesă se înscrie pe lângă Secretariatul Camerelor. Lobby-urile trebuie să furnizeze lista oamenilor care lefinanţează şi lista celor pe care acestea îi finanţează. Nesocotirea acestor obligaţii atrage pedeapsaamenzii sau închisorii.

Statisticile arată că în S.U.A. se înregistrează o creştere a influenţei lobby-urilor în detrimentul celeia partidelor. Dacă în anul 1937, 16% dintre americani se considerau în afara partidelor, în anul 1992,procentul acestora a ajuns la 27%.

6.4.7. Preşedintele

Alegerile prezidenţiale comportă de obicei mai multe faze:

a) alegerile primare într-un anumit număr de state;b) convenţiile naţionale ale celor două partide;c) deschiderea companiei electorale; d) desf ăşurarea scrutinului, când alegătorii îi desemnează pe electori, aceştia dispun de un

mandat imperativ de a alege o anumită persoană în funcţia de preşedinte al S.U.A.;e) alegerea preşedintelui de către electori; f) învestitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.Comparând instituţia Preşedintelui cu cea a Congresului şi a Cur ţii Supreme de Justiţie, vom

constata că puterea în stat este deţinută practic de Preşedinte, că acesta beneficiază de o largă autonomie şi independenţă în domenii majore ale guvernării faţă de celelalte organisme, că întreCongres şi Preşedinte sunt puţine punţi de colaborare, fiecăruia revenindu-i o fracţiune din putere, că este

împiedicată orice ingerinţă a unei puteri în sfera de activitate a alteia, că instanţa judiciar ă supremă joacă rolul unui arbitru între cele două puteri aflate într-un conflict constituţional, din care de multe oriCongresul iese „şifonat”213.

Ales odată la patru ani prin votul electorilor, Preşedintele nu r ăspunde în faţa Congresului şi nupoate fi silit să demisioneze dacă este „în minoritate”, cum se întâmplă cu un prim-ministru într-un regimparlamentar.

211 Victor Duculescu, op. cit., p. 68.212 "Spoils sistem" presupune accesul la obţinerea unei funcţii publice numai cu sprijin politic, folosindu-se în sisteme în care se

regăseşte clientelismul politic, formal juridic acest sistem a fost înlăturat în Statele Unite, prin Pendleton Act din anul 1883. A.Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. 2, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p.619.213 Clinton Rossiter, The American Presidency. Time Reading Program, New York, 1963, p. 71.




Cu toate acestea, el nu are dreptul să dizolve Congresul şi să procedeze la organizarea unornoi alegeri.

~n sistemul prezidenţial din Statele Unite nu există - ca şi în sistemele europene - un „Consiliu deminiştri”, organ colectiv, care s-ar întruni şi ar adopta decizii. Ultimul cuvânt în luarea hotărârilor îl arePreşedintele. În acest sens Abraham Lincoln a rostit o celebr ă formulă: „şapte - da, un nu al

Preşedintelui, prin urmare hotărârea este nu”214. Preşedintele este asistat de 15 secretari (miniştrii) caresunt colaboratori individuali ai Preşedintelui şi instalaţi la conducerea unor departamente pentru aexecuta politica sa, fiind personal responsabili faţă de Preşedinte. Preşedintele poate, în moddiscreţionar , să-i numească sau să-i înlăture din funcţie. În jurul Preşedintelui funcţionează numeroase oficii, agenţii, precum şi comisii printre care enumer ăm: Agenţia Centrală de Investigaţii (C.I.A.), ConsiliulNaţional al Securităţii, Sistemul Federal de Rezerve (monetar ă, bancar ă), Agenţia de Informaţii a StatelorUnite, Comisia pentru Comer ţul Internaţional al S.U.A., N.A.S.A. etc.

Preşedintele nu are iniţiativă legislativă însă are dreptul de veto, care poate fi înlăturat în situaţia în care fiecare dintre cele două Camere ale Congresului votează din nou proiectul în cauză cu o majoritatede două treimi.

Se consider ă a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui:

a) funcţia de şef al statului;b) funcţia de şef al puterii executive; c) funcţia de comandant şef al for ţelor armate; d) funcţia de şef al diplomaţiei; e) funcţia de participare la activitatea legislativă; f) funcţia de informare a poporului american cu privire la starea Uniunii;g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la preşedinţie.

6.4.8. Congresul

Congresul este format din două camere legislative: Senatul şi Camera Reprezentanţilor şi are, în

principal, două funcţii: votarea legilor şi controlul activităţii executivului. Membrii CamereiReprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal, egal, secret şi direct, potrivit legilor electorale ale fiecăruistat, folosindu-se sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur de scrutin. Durata unui mandat dedeputat este de 2 ani.

Senatul este compus din 100 senatori, reprezentanţi ai Statelor (cât 2 pentru fiecare stat cuexcepţia statului Nebraska). Senatorii se aleg la fel ca deputaţii, dar pe 6 ani. O treime din numărulsenatorilor este înnoită din doi în doi ani. Ambele camere au puteri egale, cu excepţia materiei taxelor şiimpozitelor , în care Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţă de Senat. La rândul său, Senatul are prerogative exclusive în domeniul relaţiilor internaţionale.

Puterile Congresului se exprimă prin:a) puterea de legiferare;b) puteri fiscale;c) puterea de investigaţie;d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii funcţionari, inclusiv pe

Preşedintele Statelor Unite; e) puteri în domeniul relaţiilor internaţionale.

6.4.9. Curtea Supremă de Justi ţ ie

În sistemul american, jurisdicţiile americane includ:- Curtea Supremă de Justiţie;

- Tribunalul de Apel;214 Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J, Ediţia a 8-a, Paris, 1997, p. 312.




- Tribunalul de district;- Tribunale teritoriale disctrictuale;- Tribunalul S.U.A. pentru comer ţul internaţional;- Tribunalul cu privire la plângerile federale;- Tribunalul pentru impozite;

- Curtea pentru apelurile veteranilor.Curtea Supremă de Justiţie este compusă din 9 magistraţi, din rândul cărora este numitpreşedintele acesteia, respectiv Chief Justice. Aceştia sunt numiţi exclusiv de Preşedintele S.U.A.,având astfel un caracter politic.

Potrivit Constituţiei, puterea judecătorească este competentă a lua în discuţie orice fel de cazuri,atât cele ce se dezbat în baza dreptului, cât şi a unor principii de echitate, în virtutea Constituţiei, a legilor şia unor tratate ratificate de S.U.A. Autoritatea judecătorească judecă şi constituţionalitatea legilor precum şi disputele între statele federaţiei. Controlul persoanelor asupra constituţionalităţii legilor serealizează numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate deci, atunci când sunt într-un proces şi li s-avătămat un drept din cauza unei legi contrare Constituţiei, pot invoca excepţia de neconstituţionalitate.


- Comparaţi puterile conferite de Constituţie Preşedintelui României şi Preşedintelui S.U.A.- Comentaţi principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora,

în S.U.A..- Comentaţi principiul separaţiei puterilor al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora înFranţa.- Garantarea drepturilor şi libertăţilor în Anglia.

BIBLIOGRAFIE

1. Victor Duculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura Lumina LexBucureşti, 1999, p.53-95; 1890245; 327-360; 390-415

2. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura LuminaLex, Bucureşti-1997, p. 357-397; 410-463

3. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I şi II, Editura EuropaNova-1966

4. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I şi II, EdituraActami, Bucureşti-1995

5. Tudor Dr ăganu - Drept Constitu

ţional

şi Institu

ţii Politice, Vol.I

şi II, Târgu

Mureş,1993, 1995;6. Giovani Sartori - Teoria Democraţiei Reinterpretată, Editura Polirom, 19997. Alexis de Tocqueville - Despre democraţie în America, Editura Humanitas, 19958. Friedrich A. Hayik - Constituţia Libertăţii, Institutul European, 1998.



CAPITOLUL VIIRESPONSABILITATEA JURIDICĂ, GARANŢIE

A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

7.1. Consideraţii generale.

Se ştie că, libertatea f ăr ă responsabilitate nu poate exista, după cum responsabilitatea esteineficientă f ăr ă r ăspunderea juridică.

Pe de altă parte, responsabilitatea şi r ăspunderea juridică sunt inerente existenţei Statului şiDreptului atât pe plan intern cât şi pe plan extern.

Statul în care nu funcţionează toate instituţiile cu responsabilităţi şi r ăspunderi estecondamnat la anarhie şi la pieire, iar garantarea şi ocrotirea drepturilor este formală.

În orice Constituţie, şi `n documentele internaţionale referitoare la drepturile omului, conceptele de

garantare, ocrotire, asigurare sunt foarte des folosite. Potrivit art. 12 din Declaraţia Drepturilor Omului şiCetăţeanului (1789) „garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită o for ţă publică; această for ţă este deci creată în avantajul tuturor şi nu spre folosinţa proprie a celor cărora ea le este

încredinţată”. Or garantarea, ocrotirea şi asigurarea ar fi concepte lipsite de conţinut şi eficienţă dacă această for ţă publică nu ar acţiona în limitele unor alte concepte constituţionale, respectivresponsabilitate, r ăspundere şi constrângere juridică. În multe constituţii, conceptele deresponsabilitate şi r ăspundere sunt folosite în mod expres sau implicit. Aceste concepte sunt strânslegate de noţiunile folosite de constituant cum sunt: garantare, ocrotire, asigurare a drepturilor şi libertăţilorfundamentale, inclusiv a bunei funcţionări a statului. Reglementarea concretă a responsabilităţii şir ăspunderii, a procedurii de instituire şi înf ăptuire a acestora este de domeniul legii, deci a Parlamentului,dar numai în cadrul, limitele şi principiile prevăzute de Constituţie. Raportând la Constituţie modul şi

eficienţa reglementării şi înf ăptuirii responsabilităţii şi r ăspunderii juridice, s-ar putea afirma că la 10 ani dela apariţia Constituţiei (1991), încă mai sunt elemente ale unei crize de responsabilitate şi r ăspundere

juridică. De aceea, socotim că studierea modului de reglementare a instituţiilor responsabilităţii şir ăspunderii juridice în diferite sisteme constituţionale este necesar ă şi de mare actualitate.

În lipsa unei teorii generale asupra responsabilităţii, precum şi a folosirii ambigue215 a noţiunilor de„responsabilitate”, „r ăspundere” şi „constrângere”, vom face câteva consideraţii, încercând să lămurimconţinutul acestor concepte spre a verifica dacă au acelaşi înţeles, iar dacă nu, care ar fi semnificaţiile şiutilitatea fiecăreia dintre ele216. Celebrul dicţionar „Larousse” de exemplu, consemnează pentru termenulde „responsabilitate” mai multe sensuri: „Obligaţia de a repara daunele altuia, cauzate de el însuşi ori decătre o persoană care depinde de el sau de un animal ori un lucru aflat în paza sa; obliga ţia de a suportapedeapsa prevăzută pentru infracţiunea comisă; capacitatea de a lua o decizie f ăr ă avizul prealabil al

autorităţii superioare; necesitatea, pentru un ministru, de a-şi abandona funcţia atunci când parlamentul îirefuză încrederea...; responsabilitatea colectivă217 - faptul de a considera pe toţi membri unui grup caresponsabili solidari, pentru actul comis de către unul din membrii grupului”218. Din această definiţiedesprindem ideea că responsabilitatea constituie o obligaţie impusă sau recunoscută de lege

215 "Lipsa de distincţie între termenii r ăspundere şi responsabilitate pare să fie un fenomen general, comun nu numai în literatura juridică, ci şi în aceea etică, filozofică, sociologică şi chiar lingvistică." Mihai Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale, EdituraStiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti - 1976, p. 26.216 A se vedea V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000.217 În timpul Revoluţiei Franceze, prin decretul din februarie 1790, s-a legiferat responsabilitatea colectivă a comunelor şi alocuitorilor sau numai a comunei, ori locuitorilor, pentru mişcări şi organizări de revolte. Iar prin Legea poliţiei rurale din 1864, în

România se prevedea că atunci când într-o comună s-a dat foc, sau a fost o tâlhărie, un furt, ceilalţi locuitori trebuiau să sar ă să prindă autorii, pentru că altfel vor fi r ăspunzători.218 Nouveau petit Larousse, Libraire Larousse, Paris - 1971, p. 802.



Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor 151

persoanei private sau publice, de a face ori de a da socoteală pentru ea sau pentru altul aflat în grijasa, ceea ce presupune o garanţie a responsabilităţii.

Observăm că totdeauna responsabilitatea are caracter general declarativ, dar socotim că, înmod greşit, în această definiţie se arată că responsabilitatea operează după săvâr şirea faptului declanşatoral acesteia, şi în baza unei acţiuni a celui vătămat.

Acelaşi dicţionar, pentru termenul „responsabil”, consemnează două sensuri: „cel care trebuie să r ăspundă”, să fie garant pentru propriile sale acţiuni sau ale altuia, pe care le determină; persoană careare capacitatea de a lua decizii, dar care trebuie să dea socoteală unei autorităţi superioare sau celor carei-au acordat mandatul219. Se observă prin urmare că responsabilitatea este anterioar ă r ăspunderii careeste de fapt o materializare a responsabilităţii în cadrul unei proceduri prevăzute de lege.

În dicţionarul enciclopedic român, termenul de „r ăspundere” nu figurează ca atare, fiind semnalatnumai într-una din formele sale particulare „r ăspunderea materială a angajaţilor”, iar termenul de„responsabilitate” este definit ca o „consecinţă a nerespectării unei obligaţii care constă în îndatorirea de arepara prejudiciul cauzat şi când este cazul de a suporta o sancţiune”220. Această definiţie situează în moderonat „responsabilitatea” ca fiind ulterioar ă faptului, respectiv ca o consecinţă a nerespectării unei obligaţii.Noi credem că această definiţie este mai aproape de conceptul de „r ăspundere” decât de

„responsabilitate” 221.„Obligaţia” generică din această definiţie - care nu este altceva decât responsabilitatea - este

anterioar ă faptei, fiind prevăzută mai întâi în lege. „De remarcat că prin formularea dată, însuşi sensul şiconţinutul juridic al termenului, este prezentat incomplet, unilateral, privit numai din perspectiva încălcării,nu şi a respectării - chiar impuse - a normei juridice, ca şi cum responsabilitatea ar fi un fenomen, careintervine întotdeauna „post festum”, un factor care acţionează numai pe tărâmul r ăului deja înf ăptuit(consecinţă a nerespectării unei obligaţii) şi nu un fenomen care în primul rând veghează curent şipermanent la respectarea normelor şi raporturilor sociale în condiţiile funcţionalităţii lornormale”222.

Pe de altă parte, Dicţionarul limbii române moderne şi Dicţionarul explicativ al limbii române punsemnul egalităţii între „responsabilitate” şi „r ăspundere”, definind „responsabilitatea” ca o obligaţie de aefectua un lucru, de a r ăspunde, de a da socoteală de ceva223, definiţie destul de imprecisă224, după cumvom ar ăta în cele ce urmează.

Prof. C.G. Dissescu în studiul „Putere şi responsabilitate guvernamentală”225 tratează „responsabilitatea” ca un principiu şi o asociază cu principiul separaţiei puterilor, ar ătând că „responsabilitatea juridică” este „fixarea, măsurarea consecinţelor unui act” ipotetic, prin lege.

În dreptul german, G. Hancy şi Wagner leagă noţiunea de r ăspundere de un sentiment deresponsabilitate: „aceasta presupune o măsur ă a conduitei cerute de lege, un mod specific de obligaresocială al individului, responsabilitatea devenind în fond o cerinţă care face ca drepturile şi obligaţiileindividului să fie determinabile şi respectiv determinate în cazuri concrete”.(s.n.)

Aşa cum ar ăta prof. C.G. Dissescu, în Grecia, libertatea s-a născut o dată cu responsabilitatea şi, în special, o dat

ă cu r

ăspunderea. Totu

şi, principiul responsabilit

ăţii a avut cea mai mare dezvoltare

şi amploare la Roma, unde funcţiile publice erau anuale. Eliberarea din funcţie după un an, caurmare a nerealegerii, este considerată de C.G. Dissescu ca o formă de „responsabilitate” afuncţionarului statal. Această ultimă opinie prezintă interes deosebit la noi, mai ales în prezent, deoarece

219 Nouveau petit Larousse, Libraire Larousse, Paris - 1971, p. 802.220 Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politică, Bucureşti-1966, p. 48-49.221 In acelaşi sens a se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţă, Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei T.U. Bucureşti-1981, p. 276.222 Mihai Florea, op. cit. p. 28.223 Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politică, Bucureşti-1966, p. 48-49.224 Vezi opinia contrar ă a d-lui dr. Valentin I. Prisăcaru în Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex - 1993, p. 383-

385.225 Constantin G. Dissescu, Noua Constituţie a României, Institutul Social Român, Editura Cultura na ţională, Bucureşti-1922, p.41.



Responsabilitatea juridică, garanţie a drepturilor şi libertăţilor152

în reglementarea actuală a autonomiei locale, primarii226 au o responsabilitate atenuată şi astfelprevenirea, îndreptarea greşelilor, abuzurilor sau r ăspunderea pentru acestea este greu de realizat atâtatimp cât eventuala nerealegere intervine după patru ani; în acest timp, un primar necinstit sau incompetentpoate crea imense pagube comunităţii, inclusiv drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Credem că reducerea mandatului de primar de la 4 la 2 ani ar putea fi un element stimulator pentru creşterea

responsabilităţii primarilor şi a eficienţei administraţiei publice locale în spiritul reglementărilorconstituţionale. De asemenea, argumentul că mandatul de 2 ani ar fi insuficient ca primarul să justifice încrederea şi speranţele alegătorilor săi nu rezistă criticii deoarece primarul poate fi reales, putând astfelsă-şi continue realizarea programului, dacă „trece examenul noilor alegeri”.

De pildă a fost criticată limitarea controlului social specializat227 asupra primarului prinreducerea responsabilităţii numai la cazurile de suspendare sau demitere a acestuia pentru:

- condamnare definitivă la o pedeapsă privată de libertate (art. 49 din Legea nr. 69/1991,modificată în prezent abrogată);

- arestarea pe o perioadă mai mare de 6 luni, pentru infracţiuni săvâr şite cu intenţie228;- anularea irevocabilă de către instanţă în mod repetat, a unor dispoziţii date cu rea credinţă229 şi

contrar intereselor generale ale statului230 sau cu încălcarea Constituţiei şi legilor ţării.

Observăm că în conformitate cu art. 72 lit.f din Legea nr.215/2001, înf ăptuirea r ăspunderiiadministrative şi chiar penale a primarului depinde de durata procesului penal, care poate depăşipatru ani (durata actualului mandat al primarului), ceea ce nu este de natur ă să impună o comportarecorespunzătoare, responsabilă, a acestuia în spiritul Constituţiei şi al legii şi, în mod deosebit, în interesulcomunităţii. Aceasta ridică probleme refertoare la încetarea de drept a mandatului în cazul condamnăriidefinitive la o pedeapsă privativă de libertate.

De asemenea, abateri ca: lipsa de interes în activitate, nepregătirea, incompetenţa, abuzurilemărunte, consumul excesiv de alcool, nereceptivitatea, favoritismul, încălcarea regulilor unei licitaţii legaleetc., nu sunt sancţionate de lege dacă sunt săvâr şite de primar. Deci, pentru aceste abateri, legiuitorul nu ainstituit încă o responsabilitate a primarului şi implicit nici o r ăspundere de natur ă a le preveni sau combate

în mod operativ, deşi Constituţia o cere. Pentru înlăturarea acestei scăpări a legiuitorului, Guvernul, prin

226 În unele state din S.U.A. primarul se alege anual odată cu judecătorul şi şeriful prin votul electoratului din localitatearespectivă, fapt ce îi determină să se simtă mai responsabili, pentru actele şi sarcinile ce le revin.227 Este vorba de unele reglementări ale Legii nr. 69/1991 modificată, în vigoare până la 23.04.2001 ; situaţia a fost rezolvată prin Legea nr.215/2001.228 Credem că, potrivit vechii reglementări, menţinerea în funcţie a unui primar arestat mai mult de 6 luni pentru o infracţiunesăvâr şită din culpă, spre exemplu uciderea din culpă, era în detrimentul comunităţii şi contravenea art. 16 din Constituţie; acestaspect privind responsabilitatea administrativă a acestuia, consider că a primit o reglementare mai bună prin Legea nr.215/2001privind administraţia publică locală.229 Observăm că în cazul dispoziţiilor greşite date de primar cu "bună credinţă" ce pot fi calificate ca "acte incompetente",legiuitorul nu a reglementat procedura de urmat, aspect ce credem că nu era la adăpost de critică. Socotim că nu este normal să fie tolerată incompetenţa unui primar având în vedere importanţa acestei funcţii, precum şi faptul că printre altele acesta este

împuternicit de lege să constate încălcări ale legii, fie ele contravenţii sau chiar infracţiuni. Or se ştie că responsabilitateaautorităţii legitimează autoritatea, o întăreşte, contribuind la eficienţa acesteia. 230 Dispoziţiile art. 33, pct. 1, precum şi ale art. 41, pct. 1 din Legea nr. 69/1991 modificată, nu instituia o responsabilitateadministrativă a primarului sau consiliului local pentru anularea irevocabilă de către instanţă în mod repetat a unor dispoziţii datecu rea credinţă contrar intereselor colectivităţii locale, ceea ce afecta foarte serios protecţia intereselor publice. Problema ar aveasoluţie numai în cazul când prin dispoziţia respectivă o persoană se consider ă vătămată într-un drept al său şi-l acţionează în judecată pe primar sau Consiliul local în baza art. 48 din Constituţie, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 29/1990. Deaceea, prin Ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată,nr. 22/29 mai 1997, s-a modificat art. 33, în sensul că în redactarea acestuia, pe lângă interesele generale ale Statului s-auintrodus şi "interesele generale ale comunei, ale oraşului, ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti".Prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă se f ăcea o reglementare oarecum mai bună şi a art. 41, în sensul că: - prin excludereacondiţiei de "rea credinţă" la deciziile repetate anulate irevocabil de instanţă, s-a extins sfera responsabilităţii primarului şi laactele ilegale săvâr şite de acesta din culpă, inclusiv cu bună-credinţă; de asemenea, s-a reglementat şi responsabilitatea

primarului în calitatea de funcţionar public, pentru cazul de "neîndeplinire sau de refuz repetat al atribu ţiilor în exercitarea căroraacţionează şi ca reprezentant al Statului". Din păcate, aceste modificări nu au r ămas în vigoare deoarece Ordonanţa de urgenţă nr. 22/1997 a fost respinsă de Parlament.




Ordonanţa de urgenţă nr. 22 din 29 mai 1997 instituise responsabilitatea primarului prin modificarea art. 41din Legea nr. 69/1991, republicată şi asupra cazurilor de „neîndeplinire sau de refuz repetat alatribuţiilor în exercitarea cărora acţionează”. Socotim că nici prin această formulare nu se instituia oresponsabilitate, pentru primar, de natur ă a asigura o protecţie corespunzătoare intereselor colectivităţilorlocale şi ale Statului şi o eficienţă sporită a activităţii primarului.

În Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23.04.2001, intrată în vigoare la 23.05.2001, s-adat o reglementare mai bună responsabilităţii primarului, în spiritul dispoziţiilor constituţionale.Astfel mandatul primarului încetează de drept în următoarele cazuri: a) demisie;

b) incompatibilitate; c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ teritorială;d) imposibilitatea de a fi exercitat mandatul pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţiacazurilor prevăzute la art. 77 alin 2, respectiv de arestare; e) când a fost ales prin fraudă electorală (sau

încălcarea Legii privind alegerile locale; f) a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la opedeapsă privativă de libertate; g) de punere sub interdicţie judecătorească; h) pierdere a drepturilorelectorale; i) când, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin din lege, a emis 3 dispoziţii cu caracter normativ într-un interval de trei luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotărâre

judecătorească r ămasă definitivă şi irevocabilă; j) deces. Mandatul primarului încetează, de asemenea,

înainte de termen ca urmare a unui referendum local, instituţie introdusă prin noua lege. Potrivit art. 77alin. 2 din noua lege, mandatul primarului se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fostarestat preventiv. Suspendarea durează numai până la încetarea situaţiei prevăzute în art. 77 alin. 2 dinLegea nr. 215/2001. Şi aceste reglementări sunt discutabile sub raportul dispoziţiilor constituţionale carereglementează responsabilitatea şi r ăspunderea primarului, deoarece nu satisfac cerinţele constituţionaleşi, ca urmare, nu asigur ă un echilibru între competenţele şi puterile primarului pe de o parte, şiresponsabilităţile lui pe de altă parte. Astfel numai dacă ne referim la câteva reglementări constatăm că:procedura referendumului local pentru încetarea mandatului primarului este foarte geoaie, o persoană condamnată la o pedeapsă neprivativă de libertate r ămâne pe funcţia de primar, nu sunt prevăzuteresponsabilităţi pentru dispoziţii cu caracter individual greşite sau intenţionate etc.

Am f ăcut această paranteză pentru a evidenţia că reglementarea responsabilităţii şir ăspunderii juridice a autorităţilor publice pentru drepturile vătămate ori pentru lezarea interesuluipublic, cât şi pentru înf ăptuirea acestora sunt esenţiale pentru un stat de drept, în mod deosebit pentrugarantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor , precum şi a intereselor lor legitime,fiind instituţii juridice de importanţă constituţională.

7.2. Responsabilitate şi r ăspundere. Importanţa delimitării conceptuale.

Într-o lucrare de drept civil francez231 din perioada interbelică, găsim o explicaţie etimologică anoţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul cuprinde latinescul „spondeo”, ceea ce în contractulverbis din vechiul drept roman semnifica legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a

executa o anumită obligaţie asumată prin contact. În Instituţiile lui Gaius se arată că o obligaţie verbis se încheia solemn printr-o întrebare şi un

r ăspuns precum: - „Făgăduieşti tu solemn că vei da?” (Dari spondes) -”Făgăduiesc solemn!” (Spondeo); -”Vei da?” -”Voi da!”; -”Promiţi?” -”Promit!”; -”Te legi?” -”Mă leg!”; -”Promiţi cu bună credinţă?” -”Promit cubună credinţă!”; -”Vei face?” - „Voi face!”232.

În limba latină, „spondeo”, „respondeo”, „sponsum”, „sponsa”, „sponsio” înseamnă a promite, a seobliga faţă de zei233.

231 Henry Lalou, La responsabilité civile, Dalloz, Paris-1928, p. 13. Astfel, Henry Lalou a legat ideea de "responsabilitate" de ceade "obligaţie", care rezultă dintr-o încălcare a legii, ca urmare a săvâr şirii unui delict sau cvasidelict, tratând numai una din

formele responsabilităţii juridice, respectiv responsabilitatea civilă.232 Gaius, Instituţiunile (sub redacţia lui Aurel N.Popescu), Editura Academia Română, Bucureşti-1982, p. 220.233 Gaius, op. cit. p. 220, nota 45.




De fapt, termenul „responsabilitate” include două cuvinte latine: verbul „spondeo”, care înseamnă apromite solemn, a garanta, a r ăspunde pentru cineva şi substantivul „res”, care înseamnă lucru, motiv,cauză, realitate, afacere, chestiune, interes, avantaj etc234.

Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică înseamnă legăturastabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege de a face sau sau a nu face ceva, ori de a

suporta ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc., ca urmare a încălcării unor obligaţiianterioare. În literatura de specialitate, opiniile cu privire la responsabilitatea juridică sunt diferite. Alessandra

Levi arată că responsabilitatea juridică nu este altceva decât obligaţia subiectului de a îndeplini o datorie(o obligaţie) care înlocuieşte o obligaţie anterioar ă ce nu a fost îndeplinită235.

Decenciere-Ferrandiere arată că „responsabilitatea poate fi definită ca un ansamblu de obligaţii care se nasc în sarcina unui subiect din cauza faptului, ac ţiunii sau omisiunii celui căruia îi este imputabil.Când aceste obligaţii sunt sancţionate prin dreptul existent pozitiv, responsabilitatea este juridică, iar încelelalte cazuri responsabilitatea este numai morală”236.

Intr-o altă opinie, responsabilitatea ar fi un raport juridic de constrângere având ca obiect sanc ţiunea juridică237.

După alţi autori, responsabilitatea este o formă de reacţie socială, de represiune, venind din parteasocietăţii pentru unele acţiuni reprobabile imputabile persoanei. Bineînţeles, este vorba de o reacţieinstituţionalizată şi organizată numai de o lege în limitele şi pentru faptele sau actele prevăzute de lege238.

De asemenea, în opinia majoritar ă a autorilor români, „responsabilitatea” este definită prinintermediul categoriei de „obligaţie”, respectiv obligaţia de a suporta o privaţiune ori de a repara unprejudiciu239.

Astfel, prof. I. Oancea priveşte responsabilitatea penală în sensul de obligaţie a celui care asăvâr şit o faptă ilicită de a suporta sancţiunea juridică, precum şi ca pe un raport juridic, f ăr ă a opera odistincţie între elementele de conţinut ale acestuia şi norma juridică înseşi240. I. Iovănaş, înţelegeresponsabilitatea juridică drept „o expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite care constă

într-o obligaţie de a suporta o privaţiune”241.

234 În Larousse de la langue Francaise "Lexis", 1979, p. 1692, se arată :Cuvântul responsabil vine de la "responsus", construcţiece pleacă de la "respondere", introducerea sa în limba franceză se situează către anii 1100, cuvântul "responsabilitate" nu esteintrodus decât după anul 1783 şi înseamnă obligaţia de a repara.235 Alessandra Levi, Teoria generale del diritto, Padova, Cedam-1967, p. 389.236 André Decenciere-Ferrandiere, La responsabilité des Etats à raison des dommages subis par des etrangers, Paris,Rousseau, 1925, pag. 11.237 Gheorghe Baboş, Teoria Generală a Statului şi Dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1983, pag. 264.238 Sofia Popescu, Fundamentul responsabilităţii juridice, referat prezentat la a X-a ediţie a zilelor juridice româno-franceze din05.06.1996.

239 Prof. Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Proarcadia - 1993, p. 175, R ăspunderea presupune oraportare Cetăţii prin "autorităţile sale la agentul acţiunii sociale"(în speţă a Parlamentului faţă de Guvern) pe cândresponsabilitatea ne apare ca o raportare activă a "agentului acţiunii sociale" faţă de Cetate,faţă de regulile şi autorităţileacesteia(în speţă Guvernul faţă de Parlament). Această subtilă distincţie din filozofia dreptului ultimelor decenii este reflectată şide Constituţie,care,nu întâmplător,în art.108,se refer ă la "Răspunderea membrilor Guvernului",adică la tragerea la r ăspunderepolitică şi penală a acestora pentru fapele ilicite săvâr şite ca membri ai Guvernului, iar în art.113 se refer ă la "Angajarear ăspunderii Guvernului", adică la manifestarea de către Guvern a spiritului său de responsabilitate. In prima situaţie, Guvernului, în ansamblu şi fiecărui membru în parte, i se aduc acuzaţii de ordin politic sau penal, pe când în a doua situaţie se poate spunecă Guvernul este cel care cere să i se aducă acuzaţii, iar dacă acestea nu există sau cei care le aduc nu obţin adeziuneamajorităţii parlamentarilor(adică moţiunea de cenzur ă este respinsă)atunci,să-i fie aprobate de către Parlament cele solicitate (unprogram,o declaraţie politică generală, un proiect de lege, după caz) arată dl. Prof. univ. dr. A. Iorgovan în Tratat de DreptAdministrativ, Editura Nemira, Bucureşti-1996, p. 501.240 A se vedea prof. I.Oancea, Noţiunea r ăspunderii penale. Analele Universităţii Bucureşti, seria Stiinţe Sociale şi Juridice nr.

6/1959, p. 133.241 I. Iovănaş, Consideraţii teoretice cu privire la r ăspunderea administrativă în dreptul R.S.R., Teza de doctorat, Cluj - 1968, p.49.




Alţi autori apelează pentru definirea r ăspunderii juridice la categoria de situaţie juridică242. Este deobservat că definiţiile expuse au o tr ăsătur ă comună în sensul că toate consider ă responsabilitateaca o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, ceea ce este discutabil; după părerea noastr ă,sancţiunea nu reprezintă decât un instrument de realizare a responsabilităţii juridice243. Este adevăratprincipal, dar mai sunt şi altele.

Tot în sensul celor de mai sus, al depăşirii concepţiei potrivit căreia responsabilitatea juridică constituie doar o obligaţie de suportare a unei sancţiuni juridice, este şi părerea prof. Mircea Costin, caresusţine că responsabilitatea juridică î şi are temeiul în faptul ilicit şi reprezintă un complex dedrepturi şi obligaţii care formează un raport de constrângere, ce apare între Stat ca unicul subiectactiv şi autorul faptei ilicite, ca subiect pasiv244.

Deşi constituie un progres faţă de celelalte definiţii, nu putem trece cu vederea unele imprecizii, însensul că nu face distincţie între responsabilitate, r ăspundere şi constrângere, responsabilitatea fiindredusă la raportul juridic de constrângere, or, după cum vom încerca să demonstr ăm, între acestea există deosebiri de esenţă. De asemenea, este discutabilă reducerea responsabilităţii numai la autorul fapteiilicite, precum şi numai la raportul dintre stat şi persoană.

Într-un dicţionar francez de drept, Max Legrand tratează responsabilitatea juridică sub trei

forme:- responsabilitatea penală care este definită ca o instituţie juridică guvernată de mai multe

principii245;- responsabilitatea civilă pe care o defineşte ca o obligaţie ce ne este impusă de lege de a

r ăspunde de pagubele pe care noi le-am cauzat;- responsabilitatea funcţionarilor publici şi ministeriali definită ca fiind responsabilitatea civilă

specială a acestora246.Indiferent de unele neclarităţi, reţinem că autorul se refer ă nu la o simplă obligaţie ci la o instituţie

juridică guvernată de mai multe principii247. Analizând diferitele forme ale responsabilităţii juridice din toate domeniile dreptului, ajungem la

constatarea că responsabilitatea juridică reprezinte mai mult decât un complex de drepturi şi obligaţiicorelative, cum susţine un autor 248, după părerea căruia r ăspunderea juridică este „instituţia” cecuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturi ce se nasc în sfera activităţii def ăşuratede autorităţile publice în temeiul legii, împotriva tuturor acelor care încalcă sau ignor ă ordinea dedrept, în scopul asigur ării respectării şi promovării ordinii publice şi binelui public”. {i această definiţie, într-adevăr mai completă, pune în mod greşit semnul egalităţii între responsabilitate şi r ăspundere,aspect la care ne vom referi pe larg în cele ce urmează.

Din practică observăm că sunt cazuri când subiectul, deşi responsabil declarat de lege, nur ăspunde, deoarece fapta prejudiciabilă nu este cunoscută de cei în drept249, sau partea vătămată

242 I.Gliga, Consideraţii cu privire la definirea r ăspunderii juridice în S.U.A., Babeş Bolyai, Cluj- 1970, p. 100243 A se vedea şi dr. Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea r ăspunderii juridice, Revista Dreptul nr. 4/1994, p. 40.

244 A se vedea dr. Mircea Costin, Responsabilitatea juridică în dreptul R.S.R., Editura Dacia, Cluj - 1974, p. 27. Domnia sa arată că responsabilitatea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvâr şiriiunei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către Stat, prin aplicarea sancţiunii juridice, în scopulasigur ării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.".245 Într-o opinie contrar ă, r ăspunderea penală este definită ca "obligaţia unei persoane fizice de a r ăspunde de consecinţaactelor sale ilicite", iar responsabilitatea ar constitui o aptitudine, posibilitate reală sau vocaţie de a lucra cu vinovăţie.Dr.N.Giurgiu,Răspunderea şi sancţiunea de drept penal,Editura Neuron,Focşani-1995, p. 7.246 Max Legrand, Dictionaire uzuel de droit. Par Max Legrand, Libraire Larousse, Paris, p. 646.247 După Sourdat, dreptul nu conţine un alt principiul mai fecund decât cel al responsabilităţii. Sourdat, Traité general de laresponsabilité ou de l'action en dommages - enter et en dehors des contrats, Ed. IV, p. 3.248 Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea r ăspunderii juridice, Revista Dreptul nr.4/1994, p. 41.249 De exemplu, poliţistul, procurorul, judecătorul sau orice funcţionar public care a luat mită, deşi este declarat de legeresponsabil penal, în lipsa denunţului şi a probelor necesare, nu poate fi tras la r ăspundere; parlamentarul care a săvâr şit cu

vinovăţie un accident de circulaţie este responsabil, dar nu r ăspunde dacă nu i s-a ridicat imunitatea parlamentar ă; funcţionarulpublic care este responsabil de săvâr şirea unei abateri disciplinare nu r ăspunde dacă şeful său îi tolerează fapta, ori nu a aflatde ea; la fel, un membru al Guvernului, care în exercitarea func ţiei sale a săvâr şit o faptă penală, este responsabil de aceasta,




Observăm că, în acest caz, temeiul r ăspunderii juridice administrative a acestui funcţionarpublic, este actul autorităţii administrative sau hotărârea judecătorească dată în cauză, inclusiv actul sau faptul juridic săvâr şit, cauzator de r ăspundere.

Din cele de mai sus rezultă, prin urmare, că responsabilitatea juridică este o instituţie de dreptprin care legiuitorul exprimă vocaţia la r ăspundere juridică a unor persoane253, pentru eventualele

fapte şi acte juridice săvâr şite direct sau indirect, prin alte persoane, ori prin lucruri aflate înadministrarea lor. Referindu-ne la dreptul public, responsabilitatea este instituţia juridică prin careorice persoană de drept public este declarată de legiuitor ca potenţial r ăspunzătoare pentruanumite fapte şi acte juridice ce le poate săvâr şi în elaborarea, organizarea, executarea,respectarea legii şi înf ăptuirea justiţiei, personal sau prin alte persoane ori prin lucruri aflate înadministrarea sa. Spre deosebire de responsabilitate (care este o r ăspundere în abstract, o capacitate, ovocaţie la r ăspundere), r ăspunderea juridică este r ăspunderea concretă stabilită după o anumită procedur ă de autoritatea competentă (instanţă sau autoritatea administrativă) finalizată într-osancţiune însoţită sau nu de anularea actului ilegal, restabilirea situaţiei anterioare, fixareadespăgubirii pentru actul sau faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea măsurilor de siguranţă aplicate sau acordate conform unei proceduri prevăzute de lege.

Deşi nu ne-am propus să facem o comparaţie sub toate aspectele între responsabilitate şir ăspunderea juridică254, mai adăugăm la cele de mai sus ideea că responsabilitatea juridică izvor ăştedin Constituţie şi legile date în baza acesteia şi se fundamentează numai pe acestea255, pe cândr ăspunderea juridică î şi are sursa în hotărârea instanţei judecătoreşti sau în actul autorităţiiadministrative de stabilire a acesteia care, evident şi acestea trebuie să fie conform legii.

Responsabilitatea juridică se declar ă de lege, spre deosebire de r ăspunderea juridică, care sestabileşte de instanţa sau autoritatea administrativă competentă256. A declara responsabilitatea prinConstituţie şi lege f ăr ă a reglementa, concomitent, modul de transformare a acesteia în r ăspundereşi de înf ăptuire concretă a r ăspunderii, înseamnă a o lipsi de conţinutul ei juridic, iar parteavătămată de posibilitatea realizării dreptului ei.

Simpla prevedere şi reglementare prin Constituţie şi lege a responsabilităţii juridice nu echivalează cu despăgubirea sau garantarea despăgubirii păr ţii vătămate. Nestabilirea de legiuitor a organelorcompetente şi a procedurii de transformare a responsabilităţii în r ăspundere, precum şi modul de înf ăptuirea acesteia, face inactivă responsabilitatea juridică, instituită direct sau indirect de Constituţie.

Astfel de situaţii constatăm, de exemplu, în prezent, în cazul responsabilităţii primarului careacţionează ca reprezentant al Statului (art. 69, pct. 1 din Legea nr. 215/2001 257). In această situaţie s-au

253 Sensul conceptului de “persoană” folosit în această definiţie este acela de persoană fizică, persoană juridică, indiferent că este de drept public sau privat.254 Răspunderea penală se deosebeşte clar de responsabilitatea penală, imputabilitate, culpabilitate şi raportul juridic represiv,reprezentând numai consecinţa juridică a săvâr şirii faptei penale de către infractor", arată Narcis Giurgiu, în Răspunderea şi

sancţiunea de drept penal, Editura Neuron, Focşani-1995, p. 17.255 În literatura de specialitate se vorbeşte de r ăspundere şi responsabilizare. Pentru ca activitatea justiţiei, în ansamblul său,să fie de mai bună calitate, să corespundă rolului său social, nu este suficient să fie sancţionaţi - penal, disciplinar saupatrimonial, prin obligarea la despăgubiri - un anume număr de magistraţi, ci este nevoie ca toţi magistraţii să se simtă înpermanenţă responsabili, să aibă sentimentul r ăspunderii lor eventuale. Aceasta presupune responsabilizarea lor prininstituirea responsabilităţii pentru anumite fapte şi acte de comportament negative. A se vedea: Ana Boar, "Judecătorul -putere şi r ăspundere", în revista Dreptul nr. 1/1998 p. 37 precum şi D. Ludet, "Quelle responsabilité pour les magistrats?", în"Pouvoirs" nr. 74/1995, p. 133.256 Cu privire la aceste aspecte dr. Mircea Preda arată: "Răspunderea disciplinar ă a funcţionarului public se naşte numai după ce acesta a săvâr şit abaterea disciplinar ă (prin acţiune sau inacţiune), aceasta constituind deci, temeiul juridic al declanşăriir ăspunderii sale disciplinare şi al aplicării dacă este cazul, a unei sancţiuni disciplinare", dr. Mircea Preda. Tratat elementar dedrept administrativ român. Editura "Lumina Lex", 1996,p. 209.

257 De pildă în art. 122 din Legea nr. 69/1991 republicată se instituia responsabilitatea primarului în faţa Guvernului,când acţionează ca reprezentant al Statului; astfel Departamentul Administraţiei Publice Locale controla "exercitarea de cătreprimar a atribuţiilor delegate" şi propune "măsuri corespunzătoare" Guvernului. Totuşi, până în prezent, nu a apărut actul




găsit poliţiştii la 18 mai 1994, data intr ării în vigoare a Legii nr. 26/1994 şi până la 11 iulie 1995 când aintrat în vigoare Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, precum şi ulterior regulamenteleConsiliilor de Onoare şi Consiliilor de Judecată; magistraţii, de la data intr ării în vigoare a Constituţiei dinanul 1991258 şi până la 13.08.1992, când a intrat în vigoare Legea de organizare judecătorească prin cares-a reglementat în mod concret procedura materializării responsabilităţii în r ăspundere şi organele

care o înf ăptuiesc. Orice persoană de drept public poate fi responsabilă penal259, civil sau administrativ, pentru faptelesale, dar nu pentru toate acestea r ăspunde; spre exemplu, r ăspunderea juridică a funcţionarului publicpoate fi înlăturată din lipsă de probe, sau îndeplinirea termenului de prescripţie, de inacţiunea păr ţiivătămate, ori de cazul fortuit etc. Responsabilitatea juridică are caracter general ipotetic, pe când der ăspundere juridică putem vorbi numai în cazul concret după ce aceasta a fost stabilită de autoritateacompetentă.

Responsabilitatea juridică este anterioar ă faptei săvâr şite, spre deosebire de r ăspundere careapare numai după producerea faptului sau actului juridic generator 260. Răspunderea se stabileşte de cătreautoritatea competentă, ulterior responsabilităţii, respectiv după săvâr şirea faptei, iar constrângereaadministrativă intervine numai atunci când r ăspunderea nu se realizează de bună voie. După unii autori,

responsabilitatea este legată de dimensiunea „internă a agentului, pe când r ăspunderea de dimensiunea„externă” a acestuia261. Răspunderea este un efect al responsabilităţii agentului (persoană publică,funcţionar public, persoană privată), pentru fapta generatoare de r ăspundere262. Constrângereaadministrativă este o înf ăptuire cu for ţa a r ăspunderii juridice. Si din punctul de vedere al efectelor

juridice, sociale şi chiar economice există deosebire între responsabilitate şi r ăspundere juridică. Simpladeclarare a responsabilităţii juridice nu este suficientă pentru reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta, până nu se materializează în r ăspundere concretă, nu produce efecte juridice, economice,sociale, având doar un caracter preventiv, pe când r ăspunderea juridică concretizată presupune înmod obligatoriu efecte juridice, sociale, economice, cu caracter preventiv, reparatoriu, educativ şiconstrângător.

Drepturile şi obligaţiile sunt virtuale în cadrul responsabilităţii juridice, pe când în cazulr ăspunderii juridice sunt cuantificate, delimitate pentru ca apoi să fie materializate; evident, numai în

normativ care să reglementeze modul de înf ăptuire a r ăspunderii primarului în acest domeniu şi să prevadă care sunt acelemăsuri corespunzătoare eventual disciplinare.

A se vedea şi art. 43 din O.G. nr. 22/1997 care instituia demiterea primarului pentru cazul de "neîndeplinire sau derefuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cărora acţionează şi ca reprezentant al statului", reglementare pe care o consider ămincompletă, dar care nici cel puţin aşa nu a fost aprobată de Parlament.258 In art. 134 pct. 2 din Constituţie se arată "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată , prinscţiile sale, în domeniul r ăspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică.". Evident că de la data intr ării în vigoare a Constituţiei din 1991 responsabilitatea disciplinar ă a magistratului nu se puteatransforma în r ăspunderea, până la înfiinţarea Consiliului Superior al Magistraturii, singura instituţie competentă să stabilească r ăspunderea disciplinar ă a magistratului. Orice alte dispoziţii legale contrare referitor la aceasta erau abrogate încă

din anul 1991 prin art. 150 din Constituţie.259 Este adevărat că în dreptul românesc încă nu s-a reglementat r ăspunderea penală a persoanei juridice, aşa cum s-a f ăcutspre exemplu în dreptul francez, însă există deja preocupări în acest sens.260 "Astfel, dacă responsabilitatea apare în sistemul legislaţiei penale ca o aptitudine, posibilitate reală sau vocaţie a uneipersoane fizice în vâstă de peste 14 ani de a lucra cu vinovăţie (funcţionând deci, ca una din condiţiile generale de existenţă aleoricărui subiect activ al infracţiunii, independent de săvâr şirea vreunei fapte penale şi indiferent de asumarea vreunei obligaţii dea r ăspunde penal), r ăspunderea penală apare potrivit art. 17 alin. 2 din Codul penal, numai în temeiul săvâr şirii unei infracţiunişi presupune întotdeauna asumarea unei obligaţii determinate de a suporta rigorile legii penale", dr. Narcis Giurgiu, op. cit., p.7.261 M. Florea, op. cit., p. 27.262 Înlăturarea confuziei ce se face în practică între responsabilitate şi r ăspundere are o deosebită importanţă. De exemplu, suntmulte autorităţi publice, instituţii publice, care în aprecierea activităţii lor, în diferite analize ale stării de legalitate, operează numaicu cifre reprezentând persoane sancţionate şi amenzi stabilite, deci un indicator de responsabilitate concretizată şi nu der ăspundere înf ăptuită. În realitate, se trag concluzii eronate atâta timp cât nu se urmăreşte şi nu se operează cu numărul şi

valorea amenzilor încasate, a despăgubirilor plătite şi a confiscărilor r ămase definitive. Spre exemplu, sunt foarte multe cazuricând r ăspunderea juridică contravenţională nu se înf ăptuieşte deoarece, procesul-verbal de contravenţie a fost anulat deinstanţă sau s-a prescris executarea sancţiunii.




major ăm sancţiunile şi respectiv pedepsele, sau să asigur ăm operativitatea în descoperire, un procentcât mai mare de fapte şi autori descoperiţi, concomitent cu asigurarea repar ării prejudiciului şi aplicareaunor pedepse modice? In gândirea juridică s-a exprimat de multe ori ideea că în locul severităţiisancţiunilor este preferabilă promptitudinea represiunii (Cesare Beccaria). Din păcate, se constată că la redactarea noului Cod penal, precum şi a actelor normative de drept administrativ268 s-a avut în

vedere prima soluţie, evident cu toate implicaţiile negative ce decurg din aceasta.Dar ce este constrângerea administrativă? Profesorul Antonie Iorgovan defineşte constrângereaadministrativă ca fiind „ansamblul măsurilor (actelor juridice, operaţiuni administrative, fapte materiale)luate (efectuate) de autorităţile administraţiei publice, în baza legii, cu folosirea puterii de Stat şi, dacă estecazul, împotriva voinţei unor subiecte de drept, pentru a sancţiona încălcarea normelor de dreptadministrativ, a preveni săvâr şirea unor fapte antisociale şi a apăra drepturile cetăţenilor sau după caz,pentru a asigura executarea actelor autorităţilor judecătoreşti, respectiv ale Avocatului Poporului, Cur ţiiConstituţionale şi Cur ţii de Conturi”269.

După unii autori români, pe baza legislaţiei anterioare Constituţiei din 1991, măsurile deconstrângere se clasifică în două mari categorii:

a) măsuri de constrângere administrativă270

b) măsuri de constrângere judecătorească.Argumentul de fond era formulat astfel: de vreme ce înf ăptuirea responsabilităţii juridice presupune

aplicarea unei constrângeri, atunci logic, trebuie să ajungem la concluzia că şi instanţele judecătoreştiaplică măsuri de constrângere, stabilind r ăspunderea civilă, penală, administrativă271 etc. In această opiniese pune semnul egalităţii între „constrângerea judecătorească” şi activitatea instanţelor prin care sestabileşte r ăspunderea civilă, penală, administrativă etc., ceea ce ni se pare discutabil. De asemenea, sesusţine că instanţa când „aplică” măsurile prevăzute în art. 91 din Codul penal (mustrare cu avertisment şiamendă) cât şi cele din art. 198 din Codul de procedur ă penală, efectuează constrângerea judecătorească asupra celor vinovaţi de încălcarea unor dispoziţii legale, aspect la care ne vom referi în cele ce urmează.Mergând pe acelaşi raţionament, şi în baza Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, s-ar puteasusţine că în aplicarea articolelor 10 şi 16, instanţa constrânge pe conducătorul autorităţii administrativesă trimită lucr ările cerute, ori să execute hotărârea judecătorească definitivă sub sancţiunea amenzii de500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată şi a plăţii către reclamant a daunelor pentru întârziere. Caurmare, şi în acest caz am avea de-a face cu constrângerea judecătorească. Asupra acestei din urmă concluzii avem unele rezerve.

Astfel, specific contenciosului administrativ este executarea operativă a procedurilor şi hotărârilor judecătoreşti definitive, instanţa implicându-se direct prin cele două instrumente, respectiv aplicarea

268 În ultimul timp se elaborează tot mai multe acte normative prin care pentru contravenţii sunt prevăzute amenzi mari şi închisoare până la şase luni, folosite pentru a induce o temere, în speran ţa prevenirii. Dar neaplicarea acestor sancţiuni, deşicreşte frecvenţa contravenţiilor, diminuează temerea şi deci eficienţa preventivă a acestor acte normative. Interesant şisemnificativ ni se pare raţionamentul lui E. Speranţia cu privire la raportul dintre frica de pedeapsă şi prevenirea

infracţiunilor şi contravenţiilor care, structurat, se prezintă astfel:-când creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica;-când creşte frica, creşte respectul legii;-când creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei;-când scade frecvenţa pedepsei, scade frica;-când scade frica, scade respectul legii;-când scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei şi ciclul se reia.

Si din acest raţionament rezultă necesitatea tratării diferenţiate a responsabilităţii, r ăspunderii şi respectiv a constrângerii. A sevedea E. Speranţia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj-1936, p. 377, citat de V.Dabu, în Poliţişti, procurori şi judecători, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti.1997, p. 51.269 Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan, Drept Administrativ, vol III, Editura Proarcadia, Bucureşti-1993, p. 186. Analiza acestei definiţiiconsider ăm că nu face obiectul acestei lucr ări şi, ca atare, ne vom limita numai la prezentarea modului cum este definită constrângerea administrativă, de distinsul autor citat.

270 A se vedea I.Iovănaş, Drept Administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1977, p. 276.271 I.Iovănaş, op. cit. p. 327.




amenzii pentru fiecare zi de întârziere şi stabilirea de daune cauzate de întârziere. Dar hotărârea, amendaşi daunele de întârziere pot fi plătite de „bună voie”, direct, ori la simpla intervenţie a executorului

judecătoresc, situaţie în care, evident, credem că nu putem vorbi de constrângere. Numai în caz de refuz şiopunere272 la executarea silită a plăţii amenzii şi daunelor de întârziere când, prin urmare, dispoziţia şirespectiv hotărârea judecătorească definitivă nu poate fi executată, este necesar ă for ţa de constrângere a

poliţiei, deci a autorităţii administrative. În concepţia unor autori sfera constrângerii extra-administrative (judecătoreşti) este extinsă şi lamăsurile de constrângere dispuse de organele Parchetului, pe care o denumeşte constrângere procesual-

juridică, spre a evoca o constrângere neadministrativă273.Consider că această opinie este discutabilă deoarece instanţele şi Parchetul nu posedă

for ţa de constrângere a statului274 şi nu realizează în principal constrângerea; spunem aceastadeoarece autorităţile juducătoreşti, numai în secundar, înf ăptuiesc acte administrative275 şi numai înaceste situaţii am putea vorbi de o activitate de constrângere, dar nu judiciar ă, ci administrativă. Înacest sens, se exprimă şi dl. prof. Antonie Iorgovan, care arată: „În anumite situaţii, îndeosebi în cazurileprocesuale, instanţele judecătoreşti precum şi Ministerul Public, recurg la anumite măsuri care ne apar camăsuri administrative (s.n.), din punct de vedere al naturii fizice, al criteriilor intrinseci şi, oarecum, al

măsurilor procesuale penale sau civile, după caz, din punct de vedere al scopului ce l-a avut în vedere,implicit al regimului juridic menit a realiza această finalitate, regim al procedurii penale, sau după caz, alprocedurii civile. Astfel, sub aspectul naturii juridice, o atare măsur ă de constrângere poate să primească o calificare prin intermediul ştiinţei dreptului administrativ, precum şi o calificare prin prisma alteiramuri de drept, f ăr ă ca una să o excludă pe cealaltă, ci dimpotrivă”276.

272 A se vedea art. 6 lit. e din Legea nr. 26/1995.273 Astfel, prof. univ.dr. A.Iorgovan susţinea "extinderea sferei constrângerii extra-administrative şi la măsurile de constrângerepe care le dispuneau organele procuraturii în cadrul procesului complex de realizare a r ăspunderii juridice, de restabilire a ordiniide drept, de apărare a ordinii şi libertăţii cetăţenilor. Tocmai de aceea am sugerat denumirea de constrângere procesual-juridică,spre a evoca constrângerea neadministrativă (în sensul că era realizată de alte organe de Stat decât cele administrative).

Fosta procuratur ă a dispărut ca instituţie, în locul ei a apărut Ministerul Public, care în concepţia legiuitorului nostru constituant,este o instituţie statală ce face parte din sfera autorităţii judecătoreşti, chiar dacă procurorii î şi desf ăşoar ă activitatea potrivitprincipiului legalităţii, al impar ţialităţii şi al controlului ierarhic sub autoritatea Ministrului Justiţiei (art. 131 din Constituţie). Caatare, măsurile de constrângere dispuse de Ministerul Public, cel puţin sub aspect formal, ne apar tot ca măsuri de constrângere judiciar ă. Criteriul formal al organului competent a aplica măsurile de constrângere, deşi este un criteriu necesar, se dovedeşte în unele situaţii insuficient pentru a delimita sfera constrângerii administative, de constrângerea judiciar ă. Acest criteriu trebuie întregit cu unul de conţinut, referitor la regimul juridic aplicabil măsurii de constrângere respective. Astfel, vom constata că anumite măsuri - deşi aplicate de Ministerul Public sau de o instanţă judecătorească - este greu să nu le calificăm sub aspectulnaturii juridice (şi) prin intermediul categoriilor ştiinţei dreptului administrativ (măsuri de executare silită, sancţiuniadministrative, sancţiuni contravenţionale)." Prof. univ.dr. Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, EdituraNemira - 1996, p. 202.274 C.G. Rarincescu, vorbind despre raporturile dintre Stat şi ordinea juridică, după ce ne spune că ordinea juridică secaracterizează prin ideea de obligativitate impusă activităţilor omeneşti, că această obligativitate se caracterizează prin for ţă, că

for ţa este caracteristică unei organizări sociale, Statul ajunge la aceeaşi concluzie, a autolimitării legale, atunci când afirmă că autolimitarea suveranităţii, care nu este decât for ţa sau puterea de comandă a Statului, se realizează prin funcţie legislativă, că for ţa materială de constrângere, prin care se execută şi se realizează în fapt comandamentele legii, atribuită funcţiunii executiveşi, că rezolvarea conflictelor de drepturi şi suprimarea conflictelor dintre particulari este rezervată funcţiunei jurisdicţionale. Cursde Drept Constituţional, Bucureşti - 1940, p. 70. Pe aceeaşi linie se înscrie şi opinia lui Andrei Rădulescu exprimată în NouaConstituţie a României, 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Tiparul Cultura Na ţională, Bucureşti -1922, pag. 197, "Executarea presupune un mijloc de constrângere: ca să ajung însă la această executare, la mijlocul deconstrângere, trebuie să nu mai fie discuţie asupra aplicării legii ... De altfel, ideea de a împăr ţi dreptatea, de a da fiecăruia ceeste al său, este anterioar ă constrângerii, executării."275 Administraţia publică este o activitate de organizare a executării, şi de executare în concret a legii, prin activităţi cucaracter dispozitiv şi prestator, activitate care se realizează în principal prin sistemul organelor administra ţiei publice dar, însubsidiar, şi prin alte organe situate în alte sisteme de organizare a puterii statului -sistemul puterii legiuitoare şi sistemul puterii judecătoreşti - precum şi în cadrul unor organizaţii particulare care împlinesc activităţi de interes public şi care dobândesc, în

aceste împrejur ări, calitatea de autorităţi administrative". Prof. univ. dr. Alexandru Negoiţă, Drept Administrativ şi ŞtiinţaAdministraţiei, Editura Atlas Lex S.R.L., Bucureşti - 1993, p. 12.276 Prof. univ. dr. A.Iorgovan, op. cit., p. 20.




Aceeaşi idee o regăsim şi la specialiştii în dreptul penal şi procesual penal care arată că „persoanele care au nesocotit legalitatea în care trebuie să se desf ăşoare procesul penal, pot fi trase lar ăspundere administrativă (s.n.) civilă sau penală”. După cum se observă, distinsul autor la care nereferim face o deosebire clar ă între sancţiunile juridice aplicate de instanţă, fiind categorisite după natura lor ca: administrative, penale sau civile, pentru a se concretiza formele de r ăspundere juridică

respective, sancţiuni ce vizează persoanele fizice şi sancţiunile procedurale ce privesc actele încheiateprin nerespectarea legii277.

7.4. Despre fundamentul constituţional al responsabilităţii juridice

În literatura juridică se folosesc termenii de „temei” sau „fundament” al responsabilităţii. Temeiuleste un termen de tehnică juridică folosit de legiuitor . Spre exemplu, în art. 17. alin. 2 din Codul penalromân, se arată: Infracţiunea este singurul temei al r ăspunderii penale”, în sensul că r ăspunderea penală nu poate exista în lipsa unei fapte săvâr şite cu vinovăţie, prevăzută şi pedepsită de legea penală. Iar în art.23 pct. 12 din Constituţie se prevede: „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile

şi în temeiul legii”. Deci, spre deosebire de r ăspunderea penală, temeiul responsabilităţii penale îlconstituie legea care prevede faptele ce constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şimăsurile ce se pot lua în cazul săvâr şirii acestor fapte. Potrivit art. 1 din Legea nr. 32/1968 abrogată prinO.G. nr. 2/2001, contravenţia este singurul temei al r ăspunderii contravenţionale. „Contravenţia estefapta săvâr şită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şisancţionată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor ar ătate în legea de faţă” sear ăta în art. 1 din legea nr.32/1968.278 De exemplu, în dreptul francez, potrivit legii din 5 iulie 1972, Statuleste declarat responsabil pentru greşelile personale de serviciu ale magistraţilor (temeiulresponsabilităţii)279. Concomitent, în aceeaşi lege, şi magistraţii sunt declaraţi responsabili pentru greşelilelor personale de serviciu. Insă, în acelaşi act normativ s-a prevăzut că acţiunea păr ţii vătămate se

îndreaptă numai împotriva Statului responsabil. Dar Statul, numai după ce a plătit paguba (deci s-a

înf ăptuit r ăspunderea - devenită temei pentru altă r ăspundere), poate să-l acţioneze pe magistratulresponsabil şi să transforme responsabilitatea acestuia în r ăspundere. La noi în ţar ă, după 1948, nu aexistat o reglementare a responsabilităţii autorităţii publice şi deci nici o r ăspundere efectivă a acesteiapentru pagubele cauzate prin acte administrative, până la apariţia Legii nr. 1 din anul 1967, şi ulterior a art.35 din Constituţia din 1965, art. 48 din Constituţia din anul 1991 şi respectiv a Legii nr. 29/1990.

Singurele dispoziţii legale care puteau fi invocate erau cele ale art. 120 1 din Codul de procedur ă civilă, respectiv „în cazurile în care legea prevede dreptul de a cere reformarea sau desfiinţarea de cătreinstanţele judecătoreşti a unei decizii sau dispoziţii date de un organ al administraţiei de stat, persoaneleinteresate vor putea face o plângere la tribunalul popular, în termen de 15 zile de la comunicarea decizieisau dispoziţiei.” Or legea prevedea cazuri foarte restrânse de atacare a actelor administrative în problemeca cele de spaţiu locativ, de muncă, contravenţii şi stare civilă. Acest articol a fost abrogat prin Legea nr.

59/1993.Deci, Constituţia şi legea dată în baza acesteia sunt temeiul responsabilităţii juridice.

Responsabilitatea juridică are mai multe forme de existenţă respectiv: penală, civilă, administrativă,constituţională etc. Temeiul responsabilităţii juridice îl constituie o sumă de principii de drept,

277 Prof.univ. dr. I. Neagu, Drept procesual penal, vol. I. T.U.B.-1979, p. 215 şi N.Voiculescu, Sancţiunile procesuale penale înA.U.B. nr. 1/1971, p. 121, citat de prof.univ.dr. A.Iorgovan în Drept Administrativ, Bucureşti - 1993, Editura Proarcadia, p. 1979. Într-o opinie contrar ă, acestea (amenzile) sunt considerate "sancţiuni procesuale cu caracter patrimonial". N.Iliescu în Explica ţiiteoretice ale Codului de procedur ă penală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti-1975, p. 404.278 În art.1 din O.G.nr.2/2001 contravenţia este definită de legiuitor ca fiind fapta săvâr şită cu vinovăţie, stabilită şisancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al

comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeşean ori a ConsiliuluiGeneral al Municipiului Bucureşti.279 Francis Kernalequen, Institutions judiciares, Litec. Libraire de la Cour de casation, Paris-1994 p. 74.




general valabile pentru toate formele de responsabilitate juridică prevăzută de lege.280 Dacă laprincipiile generale se mai adaugă spre reglementare şi altele specifice unor ramuri de drept, vom obţineresponsabilitatea juridică specifică ramurii respective.

Principiile sunt ideile de bază general valabile ce se regăsesc în normele care reglementează instituţiile dreptului.

Un prim principiu general281 al responsabilităţii juridice îl constituie principiul legalităţiiresponsabilităţii juridice care presupune:- recunoaşterea ca valori supreme a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a dreptăţii, în primul rând

prin Constituţie, şi apoi prin legi organice, ordinare şi acte normative emise în baza acestora(art. 1 al Constituţiei din anul 1991);

- prevederea şi garantarea prin lege, de către stat, a organelor, procedurilor şi mijloacelorefective de prevenire, educare şi reparare a oricărei încălcări a drepturilor, libertăţilor şiintereselor legitime ale omului.

Exercitarea, exclusiv de către stat, a constrângerii a înlocuit demult principiul barbar al r ăzbunării şial „dreptului individului de a-şi face dreptate singur”, cu împuternicirea şi obligarea exclusivă a statului de a

înf ăptui actul de dreptate. Dacă nu se prevăd şi nu se precizează responsabilităţi în lege, este evident

că acestea nu există (nullum crimen sine lege şi nullum poena sine lege). Nu este suficientă prevederearesponsabilităţii în lege, dacă nu se reglementează şi nu se asigur ă toate condiţiile pentru transformarea acesteia în r ăspundere. Aşa cum rezultă din art. 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, oricefiinţă umană are dreptul la securitatea sa şi Statul are obligaţia să îl asigure. Iar conform art. 7, „Toţioamenii...au dreptul la o protecţie egală a legii” or, în realizarea acestui deziderat, legiuitorul declar ă şifixează prin lege responsabilitatea juridică;

- nimeni nu este mai presus de lege (art. 16, pct. 1 din Constituţie), iar toţi cetăţenii au aceleaşiobligaţii prevăzute de Constituţie şi alte legi (art. 15, pct. 1 din Constituţie), deci sunt“responsabili”. „Recomandările” ce decurg din instituirea responsabilităţii juridice de a avea oanumită conduită, au valoare de obligaţii juridice, cu caracter general;

- exercitarea drepturilor şi libertăţilor se face numai cu bună credinţă, f ăr ă a se încălca drepturileşi libertăţile celorlalţi (art. 57 din Constituţie);

- accesul liber la justiţie este un drept fundamental recunoscut de Constituţie, iar prin alte legi s-au prevăzut dispoziţii pentru asigurarea înf ăptuirii acestuia, printre care sunt şi cele carereglementează responsabilităţi pentru anumite organe de a-l asigura, precum şi responsabilităţilepentru cei predispuşi a-l încălca.

Egalitatea în drepturi282 constituie un al doilea principiu important al responsabilităţii juridice carepresupune că:

- toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, în sensul că sunt şi trebuie să fie lafel de responsabili juridic;

- nu trebuie să existe privilegii283 sau discriminări în faţa responsabilităţii juridice pentru nici opersoan

ă,ş

i nici pentru organele statului sau orice fel de funcţionari publici;

280 După cum am ar ătat, socotim că principiul responsabilităţii izvor ăşte, în mod deosebit, din principiul separaţiei puterilor, alegalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora. După M. Văraru, "principiul responsabilităţii asigur ă echilibrul for ţelor, lemenţine pe toate pe aceeaşi linie, şi face atent în fiecare moment pe cel neglijent asupra îndatoririlor sale". M. Văraru, Tratat deDrept Administrativ, Editura Libr ăriei Socec şi C.O. Bucureşit - 1928, p. 133.281 A se vedea pe larg V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000,p.50-58.282 A se vedea art. 16 din Constitu ţia din 1991. În lumina art. 16 pct. 2, art. 53, art. 119 şi următoarele din Constituţie, se prevădşi raporturi juridice între autorităţile publice şi persoanele fizice, ori juridice sau în interiorul acestora, raporturi în care există subordonare între autorităţile publice şi ceilalţi subiecţi ai unor raporturi juridice - raporturile juridice de drept public, etc…283 În prezent, există unele privilegii instituite prin lege despre care, aşa cum am ar ătat, credem că sunt contrare principiului

egalităţii cetăţenilor în faţa legii consacrate prin art. 16 din Constitu ţie. Aceste privilegii privesc: judecătorii, procurorii, notariipublici, controlorii financiari ai Cur ţii de Conturi, procurorii financiari şi judecătorii financiari, sub aspectul condiţionării cercetării şitrimiterii în judecată a acestora, de obţinerea unor avize care, în cazul că sunt negative, nu pot fi atacate şi respectiv anulate,




- nimeni nu este mai presus de lege, toţi sunt responsabili în faţa şi în condiţiile legii, indiferentcă sunt sau nu autorităţi publice;

- criteriile generale de individualizare sau cauzele de înlocuire, înlăturare, agravare ori atenuarea responsabilităţii juridice nu pot fi deduse din raţiuni de ordin politic, naţional, etnic, rasial,religios etc., ele trebuie stabilite prin lege, în mod egal pentru toţi.

Un alt principiu îl constituie cel al personalităţii, în sensul că se declar ă responsabilă numaipersoana (fizică sau juridică)284 care a săvâr şit fapta sau actul juridic; de la acest principiu există şi uneleexcepţii dar numai cele prevăzute de lege (de exemplu, responsabilitatea pentru fapta altuia sau pentrufapta lucrului, ori a autorităţii sau instituţiei publice pentru fapta funcţionarului său etc.).

Principiul libertăţii de voinţă285 a acţiunii ori inacţiunii constituie un alt principiu al responsabilităţii juridice. Nu poate exista responsabilitate dacă nu există libertate de a alege comportarea care ar evitaresponsabilitatea. Responsabilitatea juridică trebuie să existe numai atunci când subiectul, de bună voie, aales conduita contrar ă normei juridice. In acest sens, este valabilă maxima „Cu cât libertatea este maimare, cu atât responsabilitatea creşte”. Deci, spaţiul r ăspunderii este coextensiv cu cel al libertăţii. De laacest principiu există o excepţie în cazul r ăspunderii obiective, adică al r ăspunderii f ăr ă vinovăţie.

Un alt principiu general al responsabilităţii juridice îl constituie principiul umanismului.

Umanismul dreptului presupune o ierarhizare f ăcută de legiuitor a elementelor - scop ale responsabilităţii juridice, prin punerea accentului în primul rând pe prevenire, apoi reparare şi în ultimul rând perepresiune, ideea principală fiind de protecţie, ocrotire şi educare. Acest principiu trebuie avut în vederenu numai la reglementarea responsabilităţii juridice, ci şi în stabilirea procedurilor şi a cauzelor de

înlăturare, agravare şi atenuare a acesteia.Principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii, între putere şi responsabilitate. Nu poţi face

responsabilă o persoană decât numai pentru ceea ce aceasta putea şi era obligată să facă, dar nu a f ăcut.După sociologi, conflictele între oameni sunt manifestări ale „neînţelegerilor” asupra naturii obiectului,scopului sau mijloacelor de satisfacere a intereselor lor, divergenţe care, în ultimă instanţă, sunt de ordinmotivaţional. Sensul autentic al actelor umane nu poate fi dezvăluit f ăr ă cunoaşterea mobilului şimotivelor 286 generatoare, în raport de care se stabileşte şi responsabilitatea.

În acest sens pledează şi ideea conform căreia nevoile l-au format pe om ca fiinţă socială şi îl fac să existe şi să se dezvolte în continuare287. Capacitatea mediului de a genera noi şi noi nevoi, afost relevată de Hegel care afirma: „Orientarea vieţii sociale spre multiplicarea nedeterminată şispecializarea trebuinţelor, mijloacelor şi plăcerilor, ca şi diferenţierea trebuinţei naturale de cea artificială nuare hotar.” După Maslow, scara motivaţională cuprinde următoarele niveluri ale nevoilor:

a) fiziologice;

cu implicaţii deosebite asupra responsabilităţii acestora. În acest sens a se vedea pe larg V. Dabu, Răspunderea juridică afuncţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 27.284 Conform legislaţiei în vigoare, în România persoana juridică nu r ăspunde penal. In Dreptul penal francez însă, persoana juridică poate r ăspunde penal.

285 "In toate cele trei ipostaze ale r ăspunderii omul este confruntat cu trei instanţe care-l întreabă şi faţă de care ester ăspunzător:-Dumnezeu ca donator al libertăţii şi ca sursă a ei: Ce ai f ăcut cu libertatea pe care ţi-am dat-o?-societatea (alţii): De ce nu ţi-ai respectat obligaţiile legale, religioase, morale, la care ai consimţit ca limite de exersare a libertăţiitale şi a noastr ă?-în faţa mea, ca primitor al libertăţii şi ca modelator al eului meu: Ce am f ăcut cu libertatea pe care am primit-o? " A se vedeaGabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti-1997, p. 136-137.286 De exemplu, "Mobilul actului administrativ este ceea ce determină organul administraţiei publice să uzeze de competenţa sa în emiterea actului", arată dl. prof. univ.dr.Al. Negoiţă. Acesta (mobilul) este scopul competenţei conferite funcţiei, fiindindisolubil legat de interesele generale pe care le satisface. "Motivul actului administrativ este ceea ce constituie justificarea conţinutului său" - susţine distinsul autor - "este cauza acestui act, a dispoziţiei pe care o cuprinde actul respectiv". Deci, motivultrebuie să fie efectul mobilului şi cauză a actului. Dacă mobilul sau motivul sunt ilegale, atunci şi actul este ilegal. A se vedeaprof. univ. dr. Al. Negoiţă, op. cit. p. 145.287 "In termeni generali, cursul vieţii începe cu o dependenţă totală care devine în timpul pubertăţii independenţă relativă, pentru

a se transforma în timpul adolescenţei în responsabilitate socială. Astfel de transformări ale personalităţii trebuie să impliceschimbări majore ale motivaţiei." Gordon W. Allport, Structure et developement de la personalite‚ Cătălin Mamali, Balanţamotivaţională şi coevoluţia, Editura St. Cres, Bucureşti-1981, p. 40.




b) de siguranţă;c) de dragoste şi apartenenţă;d) de afirmare şi recunoaştere socială;e) de autodepăşire.Raportul dinamic dintre nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care păr ţile aflate în interacţiune

şi le satisfac şi, respectiv, nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi, se cheamă balanţamotivaţională, ce stă la baza comportamentului. Cu alte cuvinte, necesităţile sociale obiective288, atâtale persoanei cât şi ale societăţii, au un rol deosebit în determinarea comportamentului persoanei(persoanei private sau publice), inclusiv în privinţa incidentă asupra legilor 289 care guvernează relaţiiledintre acestea.

Spre exemplu, fundamentul pagubei constă în gradul de frustrare a satisfacerii necesităţilorsociale ale persoanei private sau de drept public, iar al despăgubirilor este determinat de gradul derecunoaştere a nivelului de frustrare a necesităţilor sociale subiective ale victimei, în timp cesancţiunea î şi are izvorul în nevoia de constrângere şi educaţie impusă de necesităţile socialeobiective ale societăţii.

Pe de altă parte, nu poate fi realizat un drept, dacă nu este reglementată o obligaţie corelativă

acestuia pentru o altă persoană, situaţie în care nu am putea vorbi de responsabilitate. De asemenea, nupoate fi înf ăptuită responsabilitatea unui funcţionar sau a unei autorităţi publice dacă aceştia nu au puterea,respectiv competenţa prevăzută de lege să prevină şi înlăture fapta generatoare de r ăspundere. Spreexemplu, apreciem că este incorect să-l faci responsabil pe şef, nemijlocit (funcţionar public), de greşelilesubordonaţilor săi, dacă acesta nu dispunea de instrumente juridice legale (putere, sau cu alte cuvinteautoritatea instituţională) pe care să le fi folosit pentru prevenirea săvâr şirii unor fapte ilegale de cătresubordonaţi.

În prezent, în poliţie (încă militar ă) sunt astfel de cazuri, când puterea este concentrată exclusiv înmâna şefului de unitate, iar pentru greşelile cadrelor sunt sancţionaţi, de regulă, şefii de birouri, servicii, încondiţiile în care aceştia, nefiind investiţi cu suficiente drepturi de sancţionare sau recompensare asubordonaţilor, nu pot efectiv să prevină evoluţia negativă a abaterilor deşi cunosc cel mai binecauzalitatea acestora. De aceea, este necesar să existe întotdeauna un echilibru între putereamaterializată în autoritatea instituţională a funcţionarului public şi responsabilitatea acestuia.

Principiul existenţei şi dezvoltării sociale290 impune satisfacerea nevoilor sociale obiective carese realizează prin definirea şi instituirea responsabilităţii, precum şi prin transformarea acesteia înr ăspundere concretă, a cărei realizare se face291 şi prin for ţa de constrângere a Statului, după caz. ScopulStatului şi, în mod deosebit, al administraţiei publice este satisfacerea nevoilor sociale obiective,

288 "Societatea este fondată pe pluralismul puterilor, comportând un risc inevitabil a înfruntării şi dezordinii. Or, dezordinea, dă celor slabi dominarea zgomotoşilor şi puternicilor . De aici vine nevoia de ordine şi securitate." V.Giscard d'Estaing,Democratie Francaise, Editura Fayard-1974, p. 136.289 "Legea este mijlocul prin care se stabileşte aria nevoilor locale şi competenţa organelor autorităţilor publice (s.n.), care

acţionează pentru realizarea acestor necesităţi". Prof. univ. dr. Al. Negoiţă, op. cit., p. 51. Or, în raport de competen ţaautorităţilor publice, se stabileşte şi responsabilitatea acestora.290 Unii autori au susţinut că fundamentul juridic al responsabilităţii statului rezidă din ideea de echitate ca expresie a principiului"neminem laedere". Promotorul acestei teorii, H. Bérthlemy, spune că "în pur ă echitate, oricare ar fi cauza acestor daune,repararea lor este necesar ă, pentru că nu ar fi just ca unul singur să sufere de pe urma măsurilor luate în interesul tuturor" iarCornien, comisar al guvernului francez, în concluziile pe care le pune în fa ţa Consiliului de Stat francez, în afacerea Cornien,spune că: "Temeiul responsabilităţii statului atât faţă de ter ţi, cât şi faţă de agenţii săi, nu stă într-un text pozitiv de drept civil, ci într-un principiu superior de dreptate, din care decurg înseşi textele pozitive, pe care judecătorii le vor aplica. Este vorbaaşadar de o legislaţiune de echitate, iar nu de drept scris." Paul Negulescu, Dreptul Administrativ Român, vol. I, Bucureşti -1925, p. 316.291 "Fundamentul dreptului public numai este dreptul subiectiv de comandă, cu regula de organizare şi de gestiune a serviciilorpublice. Pe scurt, dreptul public este dreptul obiectiv al serviciilor publice. Ca şi dreptul privat, care încetează a mai fi fondat pedreptul subiectiv al individului, pe autonomia de voin ţă a persoanei - şi care este acum bazat pe funcţia socială care se impune

oricărui individ - Dreptul public nu mai este fondat pe dreptul subiectiv statului, pe suveranitate, ci se bazeaz ă pe noţiunea defuncţie socială a guvernanţilor , având ca obiect organizarea şi funcţionarea serviciilor publice". Prof. univ. dr. Dan Ciobanu,Drept Constituţional Român, Editura Hyperion XXI, Bucureşti-1993, p. 32.




pe baza principiilor serviciilor publice şi al solidarităţii sociale. De aceea, serviciile publice, într-obună administraţie, trebuie să funcţioneze astfel încât să nu aducă pagube vreunei persoane292; în cazul încare s-a adus o pagubă unei persoane de către serviciul public, statul trebuie s-o repare, deoarece,conform principiului constituţional al solidarităţii sociale, Statul şi-a asumat această responsabilitate prinraţiunea sa de a fi.

Principiul repar ării integrale a prejudiciului, presupune atât repararea prejudiciului efectiv -damnum emergens - cât şi a beneficiului nerealizat - lucrum cessans. De asemenea, repararea trebuief ăcută atât pentru prejudiciile materiale cât şi cele morale. Spre exemplu, în domeniu dreptuluiadministrativ, potrivit art. 52 pct. 1 din Constituţia României, persoana vătămată într-un drept al său de oautoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal unei cereri este

îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei293.Principiul repar ării prompte a prejudiciului. Realitatea învederează în adevăr faptul că, în

intervalul cuprins între cauzarea unui prejudiciu şi începerea repar ării acestuia, în patrimoniului persoaneilezate se pot produce noi şi noi urmări dăunătoare care, la rândul lor, pot fi cauza altor daune. Inaccepţiunea sa propriu-zisă, înlăturarea în întregime a prejudiciului trebuie să urmărească restabilirea prinreparare, a situaţiei anterioare producerii prejudiciului, restabilire pe care, chiar atunci când potenţial ar

fi posibilă, trecerea timpului o poate îngreuna sau zădărnici. Spre deosebire de alte ramuri de drept, îndreptul administrativ, procedura transformării responsabilităţii în r ăspundere este mai operativă,termenele sunt mai scurte, procedurile mai simplificate în administrarea probaţiunii, iar garanţiile maiferme.

În ultima perioadă de timp, în dreptul pozitiv şi-au f ăcut apariţia norme care reglementează responsabilitatea administrativă sub două aspecte. În primul rând prevăd drepturile cetăţenilor şiobligaţia generală a Statului de a le garanta. În al doilea rând, prin dispoziţii cu putere constituţională,se instituie responsabilitatea administrativă atât a Statului, a funcţionarului public cât şi a persoaneiparticulare în calitate de guvernat294, (art. 48 din Constitiţia din 1991).

Spre exemplu, în Constituţia României din anul 1991, este prevăzută funcţia de apărare socială a Statului şi de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. „România este stat de drept democraticşi social (s.n.) în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare apersonalităţii umane, dreptatea (s.n.) şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.Introducerea cuvântului „social”295 în acest articol are scopul de a evidenţia mai bine responsabilitateaStatului în ideea de apărare socială, în spiritul dreptăţii, idee care se regăseşte şi în Constituţia Franţei(art. 2), a Germaniei (art. 20), şi a Spaniei (articolul 1).

292 "Compatibilitatea între sistemul administraţiei publice şi societate este asigurată de felul în care acest sistem reuşeşte să-şiregleze structurile şi acţiunile în raport de nevoile societăţii. Pentru a reuşi aceasta, este nevoie de o cunoaştere deplină anecesităţilor pe care le are sistemul social global... Pe baza cunoaşterii nevoilor societăţii, sistemul administraţiei publice î şireglementează structurile şi modalităţile de acţiune, responsabilitatea, (s.n.) potrivit cu particularităţile pe care le prezintă mediul social în raport cu care acţionează administraţia." Prof.univ.dr. Al. Negoiţă, op. cit., p. 22-23. "Responsabilitatea statului.

Este suficient ca regulata funcţionare a mecanismului de Stat să cauzeze unui individ un prejudiciu, pentru ca Statul să fieobligat să-l repare, indiferent dacă se poate sau nu imputa agenţilor culpa sau reaua credinţă." Curtea de Apel III, Bucureşti, dec.64 din 14 februarie 1935, în Repertoriu de Jurisprudenţă Administrativă Bucureşti, 1935, p. 525.293 "Din prevederile art. 11 al Legii nr. 29/1990 potrivit cărora instanţa, soluţionând acţiunea în contencios administrativ poate,după caz, să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ sausă elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris iar în cazul admiterii acţiunii, va hotărî şi asupra daunelor materiale şimorale cauzate, rezultă că, prin Legea nr. 29/1990 s-a instituit, în ţara noastr ă, un contencios de plină jurisdicţie." Dr. V.I.Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura ALL, Bucureşti-1995, p. 150.294 Constantin Dissescu, în Dreptul Constituţional-1915, p. 249, a definit Statul ca "o unitate alcătuită din reuniunea mai multoroameni, pe un teritoriu determinat, în forma guvernaţilor." 295 In Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti-1994, p. 22, dr. Neculaescu Sache, sub un anumit aspect, vorbeşte de oaccentuare a "socializării repar ării pagubelor prin tehnicii care proliferează pe măsura progresului tehnologic, de la asigur ărilesociale până la asigur ările obligatorii de daune, la constituirea diferitelor forme de garanţie etc., în definitiv, toate semne ale unui

înalt grad de mutualitate, de creştere a solidarităţii sociale, atunci când, desigur, asemenea activităţi nu-s animate de scopurieminamente speculative. Asemenea tehncii de socializare a reparaţiilor pagubelor ... denotă, pe lângă solidaritatea socială şipreocuparea de a indemniza cât mai rapid şi satisf ăcător victima, precum şi o anumită socializare a cauzalităţii daunelor..."




„Din faptul că organele Statului au devenit garanţia afacerilor colectivităţii, decurge obligaţialor de a acţiona în exercitarea funcţiilor ce le-au fost acordate. De aceea, inacţiunea autorităţii public, afuncţionarului său, devine un temei juridic pentru r ăspunderea Statului”296. Astfel, în art. 48 dinConstituţia României, este definită o formă a responsabilităţii administrative prin instituireaobligaţiei autorităţii publice la recunoaşterea dreptului pretins, prin anularea actului ori repararea

pagubei în cazul ipotetic de vătămare într-un drept printr-un act administrativ sau prinnesoluţionare în termen legal a unei cereri îndreptăţite.Responsabilitatea juridică penală î şi are temeiul în mai multe articole din Constituţie, începând

cu articolul prin care constituantul împuterniceşte legiuitorul organic să instituie „infracţiunile, pedepsele şiregimul executării acestora”(art. 73 lit.h) şi continuând cu toate articolele în care se vorbeşte de garantarea,ocrotirea, asigurarea, apărarea a unui drept sau a unei libertăţi, în baza cărora trebuiau incriminate fapteleşi actele periculoase pentru drepturile şi libertăţile apărute (art. 22-52, 54, 57 ş.a. din Constituţie).

De asemenea, responsabilitatea politică, penală, civilă, administrativă a Guvernului şimembrilor acestuia î şi are temeiul în art. 109 din Constituţie.

Atât în Constituţia României din anul 1991, cât şi în alte legi, sunt folosite conceptele deresponsabilitate şi r ăspundere, în mod diferit. De pildă în art.52 pct.3 se dispune: „Statul r ăspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiilelegii şi nu înlătur ă r ăspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă. Astfel, în art. 109 din Constituţie intitulat: „Răspunderea membrilor guvernului”, găsim termeniide „responsabilitate ministerială” atunci când se dispune: „Cazurile de r ăspundere şi pedepsele aplicatemembrilor guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”297. Aceasta

înseamnă că în legea privind responsabilitatea ministerială trebuia să se reglementeze atătresponsabilitatea ministerială, cât şi r ăspunderea membrilor guvernului, concepte care sunt total diferite.Deci, temeiul responsabilităţii ministeriale îl constituie, pe lângă această dispoziţie constituţională, legeaspecială care o reglementează în baza principiilor generale şi speciale ale acestui tip deresponsabilitate juridică. Tot din formularea art. 109 observăm că responsabilitatea are caracter general,iar r ăspunderea are un caracter concret. In art. 1 al Legii administra ţiei publice locale (Legea nr. 69/1991),se foloseşte termenul de resposabilitate a organelor administraţiei publice locale, când le fundamentează activitatea pe propria responsabilitate, pe principiul autonomiei administrative de organizare, funcţionare şigestionare a intereselor colectivităţilor pe care le reprezintă.De asemenea în art.6, art.7 pct.3, art.14 pct.4din Legea adminstraţiei publice locale nr. 215/2001 se vorbeşte de principiul responsabilităţii ca principiude bază al administraţiei publice.

Într-o lege mai recentă, respectiv Legea privind statutul cadrelor militare (Legea nr. 80/1995), înart. 8 lit. „b”, găsim o reglementare mai exactă şi o folosire corespunzătoare a termenilor deresponsabilitate şi r ăspundere. Astfel, cuvântul „responsabil” este folosit atunci când legiuitorul declar ă responsabile cadrele militare de misiunile ce le sunt încredinţate, „Cadrele militare...fiind responsabile demodul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate”. Iar termenul de r ăspundere apare înconstruc

ţia „neexecutarea ordinelor în aceste condi

ţii nu atrage r

ăspunderea penal

ă ş

i civilă a

subordonaţilor.” Este vorba de ordinele de a executa „acte contrare legii, obiceiurilor r ăzboiului şiconvenţiilor internaţionale la care România este parte”. Şi aici, r ăspunderea apare ca ulterioar ă responsabilităţii şi se stabileşte de autoritatea competentă care, în cazul de mai sus, este împiedicată prinlege să o înf ăptuiască. În art. 7pct.2şi3 dinLegea nr.188/1999 modificat prin Legea nr. 161/2003 când sedefineşte funcţia publică se foloseşte sintagma „ansmblul atribuţiilor şi responsabilităţilor”.

296 Prof. univ. dr. Dan Ciobanu, op. cit. p. 32.297 Din nefericire în actuala Lege a r ăspunderii ministeriale nr.115/1999 contrar Constituţiei, nu sunt reglementate cazurile de

r ăspundere disciplinar ă şi nici sancţiunile disciplinare pentru abaterile săvâr şite de membrii Guvernului. Or aceasta echivalează cu o neexecutare de către Parlament şi Guvern a dispoziţiei constituţionale care instituie r ăspunderea şi responsabilitatea juridică a membrilor Guvernului, sub toate formele ei (art. 109 din Constituţie).




Astfel, putem considera că temeiul responsabilităţii juridice îl constituie Constituţia, legea şiprincipiile de drept ce stau la baza acesteia, în timp ce fundamentul r ăspunderii juridice este altul.După părerea noastr ă, temeiul r ăspunderii juridice îl constituie trei elemente cumulative:

a) săvâr şirea actului sau faptului generator de responsabilitate care poate fi: infracţiune, delict,cvasidelict, abatere disciplinar ă, administrativă, abatere constituţională, contravenţie, act

administrativ ilegal şi chiar legal în anumite cazuri prevăzute de lege etc.;b) Constituţia şi legea care reglementează responsabilitatea juridică, procedura înf ăptuiriiacesteia, organele abilitate şi actele sau faptele generatoare;

c) hotărârea judecătorească sau actul autorităţii publice împuternicite de lege prin care s-astabilit şi înf ăptuit în concret r ăspunderea juridică a persoanei fizice sau juridice (de dreptpublic sau privat).

De exemplu nereglementarea responsabilităţii administrative poate avea multiple consecinţenegative. Astfel, în lipsa responsabilităţii declarate şi delimitate de legiuitor, la cei chemaţi să administreze, se naşte ideea că actele funcţionarilor publici, oricât de abuzive ar fi, sunt deneînlăturat, ba chiar deasupra legilor; de asemenea, apare convingerea că numai prin prevenirea dorinţelorsuperiorilor lor, funcţionarii se pot menţine în posturile pe care le ocupă şi nu prin respectarea legii.

De aceea, desele cazuri de nereglementare a responsabilităţii demnitarilor şi funcţionarilorpublici298 care, din păcate, prin numărul lor au devenit regulă, constituie una din condiţiile care favorizează proliferarea corupţiei şi tolerarea incompetenţei şi, în general, o criză de responsabilitate şir ăspundere.

7.5. Despre responsabilitatea juridică în Constituţiile unor ţări299

Dat fiind importanţa responsabilităţii juridice, este instituită în multe ţări prin norme cu putereconstituţională, cu valoare de principiu alături de alte principii constituţionale cu care se presupunereciproc.

De pildă principiile dreptăţii şi solidarităţii sociale sunt întruchipate în funcţia de apărare socială astatului şi consacrate în mai multe articole ale Constituţiei germane. În articolul 20 se prevede „RepublicaFederală a Germaniei este un stat federal democratic şi social” (s.n.), iar în articolul 1 se arată „Demnitatea omului este intangibilă. Toate puterile publice sunt ţinute a o respecta şi proteja înconsecinţă, poporul german recunoaşte omului drepturile inviolabile şi imprescriptibile ca fundament alcomunităţii umane, a păcii şi justiţiei în lume”. Din aceste dispoziţii observăm că puterilor publice le este

încredinţată responsabilitatea juridică de a respecta drepturile şi de a le proteja. Iar art. 34, care esteintitulat „Responsabilitatea administrativă, în caz de încălcare a obligaţiilor de serviciu” detaliază responsabilitatea administrativă în formele cunoscute, astfel: „Dacă vreunul din funcţionari, în exercitareasarcinii publice ce îi este încredinţată, încalcă obligaţiile ce îi sunt impuse de această sarcină în ceea cepriveşte un ter ţ, responsabilitatea incumbă, în principiu, statului sau organismului în serviciul căruia

se găseşte. Dacă fapta este comisă cu intenţie, sau ca o greşeală gravă dreptul la recurs esterezervat. Pentru acţiunea în daune interese şi recurs, nu trebuie excluse căile judiciare.” În art. 19 pct. 4 seprevede: „Oricine este lezat în drepturile sale, de o autoritate publică, poate recurge la căile judiciare.Recursul la jurisdicţia ordinar ă este deschis, dacă o altă jurisdicţie nu este competentă”. Articolul 65,denumit „Repartizarea responsabilităţilor ”, dispune: „Cancelarul federal fixează liniile directoare alepoliticii şi î şi asumă responsabilitatea acestora (s.n.). În aceste limite, (s.n.) fiecare ministru federaldirijează departamentul său într-un mod autonom şi sub propria responsabilitate (s.n.)”. În art. 22 din

298 De exemplu, sunt unele norme care sunt declarate obligatorii pentru func ţionarul public, dar f ăr ă sancţiune ca element alresponsabilităţii. Un exemplu edificator este H.G. României nr. 671/1991 privind regulile de comportare ale funcţionarilor publici.Din nefericire multe acte normative excelează în a sancţiona numai faptele cetăţeanului nu şi ale funcţionarului public, care nu-şi

îndeplineşte atribuţiile de serviciu în domeniul respectiv reglementat şi cauzează un pericol social ce depăşeşte limitele uneiabateri disciplinare.299 Les Constitutions de l'Europe de Douze, La documentation française, Paris-1992.




„Răspunderea juridică tinde să ocupe centrul dreptului civil şi al dreptului în totalitatea sa, înmateria dreptului public şi a dreptului privat, în toate direcţiile se ajunge la această problemă ar ăspunderii; în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor, ea este a tuturormomentelor şi a tututor situaţiilor; r ăspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilornoastre”300.

După cum se ştie, forma şi structura r ăspunderii juridice este determinată de natura raportului juridic şi deci a normei juridice care reglementează actul sau faptul juridic. Or, după cum am văzut, prinnorma de drept este reglementată responsabilitatea juridică. Astfel, în funcţie de tipul de principii şi norme

juridice ce o reglementează, responsabilitatea este cunoscută sub două forme distincte:a) responsabilitatea de drept public; b) responsabilitatea de drept privat.De menţionat că în domeniul dreptului privat ori public, responsabilitatea juridică, păstrându-şi

caracterul uneia dintre aceste ramuri fundamentale ale dreptului, îmbracă forme diferite. Astfel, o altă împăr ţire a responsabilităţii juridice se poate face în funcţie de modul concret de reglementare a acesteia,care este specific fiecărei ramuri de drept după cum urmează: responsabilitate constituţională301,responsabilitatea civilă, responsabilitate penală, responsabilitate administrativă, responsabilitate

specifică dreptului muncii etc.După subiectul responsabilităţii, aceasta poate fi colectivă sau individuală. Responsabilitatea

individuală poate îmbr ăca forma responsabilităţii cetăţeanului302, responsabilităţii funcţionarului,responsabilităţii funcţionarului public303, responsabilitatea unor categorii speciale de funcţionari (medic, notar, poliţist etc.), responsabilitatea demnitarului.

Din punct de vedere al vinovăţiei subiectului, responsabilitatea se mai poate împăr ţi în:a) responsabilitatea obiectivă (adică instituită prin voinţa legiuitorului pentru anumite situaţii

când trebuie protejat subiectul pasiv chiar în lipsa vinovăţiei subiectului activ); de exemplu,responsabilitatea obiectivă a puterii publice, pentru fapta serviciului public sau a funcţionaruluiori demnitarului public304, săvâr şită f ăr ă vinovăţie; socotim că, în actuala reglementare, nimic nuse opune a se admite responsabilitatea statului şi a autorităţilor publice, pentru pagubelecauzate prin acte administrative legale. Credem ca aceasta rezultă din principiul solidarităţiisociale preluat în art. 1 pct. 3 din Constituţie cât şi din art. 52 din Constituţie. Analizând art. 52din Constituţia din anul 1991, constatăm că acesta nu mai condiţionează r ăspundereaautorităţii publice pentru pagubele cauzate, de caracterul ilegal al actului administrativ.Spre deosebire de art. 48 din Constituţia din anul 1991 şi respectiv din art. 52 din Constituţiarevizuită, în constituţiile anterioare, responsabilitatea autorităţii publice era condiţionată decaracterul ilegal al actului administrativ. Astfel, în art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţiailegalităţii actului rezultă din expresia „care violează un text expres al Constituţiei ori legilor învigoare”. Iar în articolul 35 al Constituţiei din 1965, se folosea sintagma „act ilegal”, precum şi„anularea actului”. De aceea, credem că art. 52 din Constituţia de la 1991, permite repararea

300 Louis Joserand. Prefaţă la lucrarea lui André Brune, Raports et domaines des responsabilités contractuelle et delictuelle, p.5, (citat după Ion M. Anghel, Francise Deak, Marin F. Popa Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti - 1973, p. 12, nota1).301 Prof. univ. dr. I. Deleanu, Justiţia Constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti - 1995, p. 9 şi următoarele. După alţi autori,"suspendarea şefului de stat sau revocarea unui membru al Guvernului ori revocarea Guvernului, în ansamblu, urmare a vot ăriiunei moţiuni de cenzur ă, sunt sancţiuni cu dublă natur ă juridică, aşa încât r ăspunderea pe care ele o concretizează ne apare cafiind o instituţie constituţional-administrativă" prof. univ. dr. A. Iorgovan, Tratat de Drept administrativ, vol. II, p. 676. După dr.V.Prisăcaru, "Guvernul ca organ colegial, nu poate r ăspunde decăt politic, iar sancţiunea acestei r ăspunderi este retragerea încrederii în Guvern, ceea ce atrage demiterea acestuia.": V.Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală,Ediţia a II-a, Editura ALL, Bucureşti - 1996, p. 102.302 Se mai poate vorbi de responsabilitatea cetăţeanului str ăin, a apatridului, a azilantului etc.303 Atât în dreptul penal, cât şi în dreptul administrativ se face distincţie între responsabilitatea funcţionarului şi responsabilitatea

funcţionarului public şi chiar responsabilitatea altor categorii de funcţionari (miniştri, primari etc.)304 A se vedea Jean-Francois Davignon, La responsabilité objective de la puissance publique, L'université des sciences socialesde Grenoble - 1976.




pagubei cauzate prin actul legal, f ăr ă să fie necesar ă anularea acestuia, soluţie care ni separe necesar ă într-un stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional a vroit să fie atacat unact pe motiv de ilegalitate, a prevăzut aceasta în mod expres aşa cum este în art. 123 pct. 5din Constituţie(din 1991). De exemplu, agentul economic obligat prin decizia Primăriei să nuvândă băuturi alcoolice pe timpul unui miting, în baza Legii nr. 60/1991, poate cere despăgubiri

pentru daunele cauzate prin decizia Primăriei, care este un act legal, sau cel vătămat printr-olege de expropriere poate cere despăgubiri, deşi legea în cauză nu este „ilegală” sau, maicorect spus, neconstituţională.

b) responsabilitatea subiectivă (adică se bazează pe vinovăţia subiectului sub aspectul intenţieisau culpei cu formele ei neglijenţă, ori uşurinţă).

În dreptul civil se mai face distincţie, în sensul unei reglementări diferite a r ăspunderiicivile305, între r ăspunderea contractuală şi r ăspunderea extracontractuală, precum şi:

a) responsabilitatea pentru fapta proprie;b) responsabilitatea pentru fapta altuia;c) responsabilitatea pentru fapta lucrului sau animalului.După conţinutul r ăspunderii ce o generează, responsabilitatea poate fi: materială, disciplinar ă,

contravenţională, constituţională şi penală, iar după pagubele cauzate, responsabilitatea mai poate fi:responsabilitate pentru daune morale şi responsabilitatea pentru daune materiale.

Pe de altă parte, responsabilitatea materială poate fi de mai multe feluri: responsabilitateamaterială de natur ă civilă306, responsabilitatea materială de natur ă administrativă307 şiresponsabilitatea materială specifică dreptului muncii308.

{i responsabilitatea disciplinar ă este de mai multe feluri: responsabilitate disciplinar ă de natur ă administrativă şi responsabilitate disciplinar ă specifică dreptului muncii, etc.

După calificarea funcţionarului şi specificul reglementării, responsabilitatea mai poate fi:responsabilitatea militarilor , responsabilitatea poliţiştilor , responsabilitatea magistaţilor ,responsabilitatea medicilor , responsabilitatea notarilor, responsabilitatea parlamentarilor etc.

305 "Ca instituţie juridică, responsabilitatea civilă constă în ansamblul reglementărilor legale - a principiilor şi regulilor care sedegajă din acestea - privitoare la transpunerea efectivă în viaţă, în raporturile sociale, a obligaţiei generale pe care o are oricepersoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia." Ion Albu V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, EdituraDacia, Cluj-Napoca - 1979, p. 24.306 Prin responsabilitate materială de natur ă civilă, înţelegem responsabilitatea materială reglementată de normele de drept civil.307 Prin responsabilitate materială de natur ă administrativă, înţelegem responsabilitatea materială izvorâtă şi reglementată denormele dreptului administrativ. Răspunderea materială administrativă apare în cadrul raportului juridic de drept administrativ.Spre exemplu, r ăspunderea materială a militarilor, reglementată de Decretul nr. 207/1976.308 Potrivit dreptului muncii, r ăspunderea materială este definită ca ansamblu reglementărilor legale - de fond şi procedurale -referitoare la obligaţia persoanelor încadrate, de a repara prejudiciului produs unităţii, în timpul executării contractului de muncă printr-o faptă ilicită, săvâr şită cu vinovăţie, în legătur ă cu munca sa. Răspunderea materială, în dreptul muncii, se deosebeşte der ăspunderea civilă prin următoarele tr ăsături:

a)-derivă din contractul de muncă şi anume din partea sa legală prestabilită, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că estecondiţionată în mod necesar de existenţa contractului, iar pe de altă parte, că reglementarea ei are la bază norme imperative;b)-este o r ăspundere individuală, personală, pentru fapta proprie; dacă mai multe persoane concur ă prin fapta lor, la

producerea prejudiciului, obligaţiile lor de reparare a pagubei sunt conjuncte; solidaritatea r ăspunderii constituie o excepţie,reglementată ca atare, în mod expres, de lege;

c)-este sub un întreit aspect o r ăspundere limitată: persoana încadrată r ăspunde, de regulă, numai pentru dauneleefective, nu şi pentru foloasele nerealizate; de asemenea, ea r ăspunde numai pentru prejudiciile actuale, nu şi pentru celeviitoare; executara silită se efectuează de regulă numai în limita unei cote din retribuţie, asupra veniturilor din muncă;

d)-la baza r ăspunderii materiale stă vinovăţia, care trebuie să fie dovedită de unitate; prezumţia de vinovăţie estereglementată de lege ca o excepţie;

e)-de regulă, repararea pagubei se face prin echivalent bănesc;f)-recuperarea prejudiciului se efectuează după o procedur ă specială;

În baza principiului consacrat în art. 187 din Codul muncii, în cazurile în care dispoziţiile legislaţiei muncii cu privire la

r ăspunderea materială sunt neîndestulătoare, ele se întregesc cu normele dreptului civil, dacă acestea sunt compatibile cuspecificul raportului juridic de muncă. Prof. univ. dr. Sanda Ghimpu şi colectiv, Dreptul la muncă. Codul muncii comentat şiadnotat, Editura Politică, Bucureşti - 1998, p. 358




Din punct de vedere al sferei de cuprindere şi al conţinutului, responsabilitatea juridică mai poate fi:responsabilitate generală a funcţionarului public şi responsabilitate specială a unor categorii de funcţionaripublici. Responsabilitatea generală a funcţionarului public este reglementată în statutul funcţionarilorpublici309, care prevede reguli generale pentru toţi funcţionarii publici310. Prin legi speciale suntreglementate norme derogatorii pentru anumite categorii de funcţionari, în raport de specificul funcţiei

publice (prefect, primar, parlamentar, ministru etc.)Responsabilitatea juridică difer ă şi în funcţie de natura raportului juridic în care poate să apar ă,precum şi de calitatea subiecţilor raportului juridic. Astfel, într-un fel este reglementată responsabilitateamaterială a funcţionarului public faţă de un ter ţ care poate să fie de natur ă civilă, atunci când nu arelegătur ă cu serviciul funcţionarului, sau de natur ă administrativă, atunci când funcţionarul public era

în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătur ă cu serviciul.Tot la fel difer ă responsabilitatea disciplinar ă a funcţionarului privat, de responsabilitatea

disciplinar ă a funcţionarului public. Este interesant de văzut cum este reglementată responsabilitateafuncţionarului de stat, care difer ă după cum acesta este funcţionar public sau simplu funcţionar, în moddeosebit a acelui funcţionar care î şi desf ăşoar ă activitatea în domeniul privat al statului.

Spre exemplu, în dreptul penal311, „funcţionarul public” este definit ca fiind orice persoană care

exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestit o însărcinare de orice natur ă,retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se refer ă art. 145 din Codul penal.” În art. 145din Codul penal se arată că prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiilepublice, instituţiile sau alte persoane de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilorproprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt deinteres public. Prin „funcţionar ”, în sensul dispoziţiilor penale, se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice, decât cele prevăzute de art. 145 din Codulpenal. De menţionat că noţiunea de funcţionar public din dreptul penal, este mai largă decât aceeaşinoţiune din dreptul administrativ.

Actualul Cod penal reglementează diferit responsabilitatea pentru săvâr şirea unei infracţiuni, după cum f ăptuitorul este funcţionar sau funcţionar public, prevăzând pedepse mai mult sau mai puţin grave.Spre exemplu: când infracţiunile prevăzute de art. 246-250 din Codul penal sunt săvâr şite de unfuncţionar public, legea prevede pedepse destul de grave, dar când aceste infracţiuni sunt săvâr şite deun funcţionar , fie că este de stat sau nu, potrivit art. 258 din Codul penal, maximul pedepselor se reducecu o treime. La alte infracţiuni, cum ar fi delapidarea, luarea de mită, darea de mită, primirea de foloasenecuvenite, traficul de influenţă şi altele, tratamentul penal este acelaşi atât pentru funcţionarul public, câtşi funcţionarul privat.

În domeniul contravenţional, responsabilitatea poate fi: responsabilitate contravenţională apersoanei fizice, responsabilitate contravenţională a persoanei juridice, şi responsabilitatecontravenţională a funcţionarului, a parlamentarului etc. De exemplu, responsabilitateacontraven

ţional

ă a func

ţionarului este instituit

ă pentru unele înc

ălcă

ri ale normelor juridice cereglementează chiar competenţa, respectiv atribuţiile acestuia. Un astfel de caz este cel al H.G. 127/1994,care stabileşte şi sancţionează drept contravenţii mai multe încălcări ale atribuţiilor funcţionarilor publici(art. 1, pct. 1, lit. „c”, pct. 2 lit. „a”312, pct. 3, lit. „h”, „i” sau art. 1 lit. „b”, pct. 11 din H.G. nr. 794/1993) privind

309 Proiectul Statutului funcţionarului public aprobat pentru înaintarea Parlamentului prin Hotărârea Guvernului României nr.ESTE 71 din 28.04.1992, a fost retras (1997), pentru o nouă redactare şi resesizarea parlamentului. În final a fost aprobat un altproiect prin Legea nr. 188/1999.310 Statutul funcţionarului public constituie dreptul comun în materia reglementărilor privind categorii speciale de funcţionaripublici.311 A se vedea V.Dabu, Poliţişti, procurori şi judecători între lege şi f ăr ădelege. Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997.312 Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100.000 la 250.000 lei pentru persoane fizice şi de la 250.000 lei

la 500.000 lei pentru persoanele juridice, nerealizarea de către agenţii economici şi serviciile publice de specialitate a atribuţiilorspecifice privind asigurarea protecţiei mediului în sectoarele de care r ăspund (art. 1, pct. 2, lit. "a" din H.G. 127/1994).Potrivit art. 16 alin. 5 din Legea nr. 32/1968 abrogată prin O.G. nr.2/2001, "Contravenţiile săvâr şite de angajaţii organizaţiilor




sancţionarea contravenţiilor la normele sanitar veterinare. De asemenea, sunt unele situa ţii cândcontravenţia poate să fie săvâr şită atât de orice cetăţean, cât şi de funcţionarul ori demnitarul public; încazul celor din urmă, pentru anumite categorii de contravenţii, sancţionarea ar trebui să aibă limite maimari, datorită calităţii şi responsabilităţii acestora.

Când responsabilitatea disciplinar ă este reglementată de normele de drept al muncii, iar raportul

de muncă are la baza legea şi contractul de muncă, avem de-a face cu responsabilitatea disciplinar ă specifică dreptului muncii, responsabilitate ce nu se confundă cu responsabilitatea disciplinar ă dindreptul administrativ. Alta este situaţia în cazul responsabilităţii disciplinare a funcţionarului public faţă deautoritatea publică din care acesta face parte (pe baza raportului de subordonare ierarhică) deoarecereglementarea acesteia se regăseşte în statutul funcţionarului public şi în celelalte norme de dreptadministrativ.

În cadrul responsabilităţii disciplinare a funcţionarului public apar mai multe forme ale acesteia,diferit reglementate de lege. Astfel, sunt categorii de funcţionari publici a căror responsabilitate juridică estereglementată de unele principii generale din statutul func ţionarului public, din Constituţie şi alte legi, cât şide acte normative elaborate special pentu fiecare din acestea (categorii diferite de funcţionari publici),(statutul cadrelor militare, statutul magistraţilor, statutul aleşilor locali, statutul poliţiştilor, statutul medicilor,

regulamentul camerelor etc.), ceea ce presupune şi forme diferite ale responsabilităţii funcţionarului public.De asemenea, responsabilitatea materială a unei persoane fizice, poate fi în următoarele

situaţii:- responsabilitatea materială a persoanei fizice care apare în cadrul unui raport juridic de

drept civil;- responsabilitatea materială - civilă ce vizează responsabilitatea funcţionarului public ca

persoană fizică de drept civil, evident într-un raport juridic de drept civil, adică atunci cândacţionează f ăr ă nici o legătur ă cu raportul juridic în care se află cu autoritatea publică din careface parte;

- responsabilitatea materială de natur ă administrativă ce vizează responsabilitateafuncţionarului public pentru pagubele cauzate în această calitate autorităţii publice dincare face parte;

- responsabilitatea materială de natur ă administrativă ce vizează responsabilitateafuncţionarului public pentru pagubele cauzate în această calitate unei persoane private

în cadrul raportului juridic de drept administrativ (aceasta poate interveni numai pentrufuncţionarul public sau în solidar cu autoritatea publică din care face parte potrivit Legii nr.29/1990 şi a art. 48 din Constituţie);

- responsabilitatea civilă a funcţionarului public care este reglementată de dispoziţiileCodului civil (adică, atunci când săvâr şeşte acte sau fapte civile în domeniul privat al statului).

De asemenea, responsabilitatea administrativă are următoarele forme:- responsabilitatea autorităţii publice, care la rândul ei poate fi materială ori

contravenţional

ă;

- responsabiltatea funcţionarului public care poate fi: materială, disciplinar ă oricontravenţională;

- responsabilitatea administrativă a persoanei fizice şi juridice sub formă materială saucontravenţională, respectiv în cadrul raportului juridic de subordonare.

Din cele prezentate rezultă că responsabilitatea juridică este o instituţie deosebită a dreptuluiconstituţional, strâns legată de drepturile şi libertăţile omului precum şi de organizarea şi funcţionareaStatului şi dreptului, în diferite sisteme constituţionale.

de stat la locul de muncă se constată atât de persoanele prevăzute în actele normative care stabilesc şi sancţionează

contravenţiile, cât şi de şefii de servicii sau secţii ori asimilaţii acestora, anume împuterniciţi de conducătorul organizaţiei,dacă ele au fost săvâr şite de personalul din subordine. Aceleaşi persoane constată şi contravenţiile săvâr şite în incintaorganizaţiilor de stat de către cei care nu sunt angajaţi ai acestora".




Formele responsabilităţii şi r ăspunderii juridice sunt determinate de specificulreglementărilor ce se impun pentru garantarea, apărarea, asigurarea diversităţii drepturilor,libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, cât şi ale celorlalte drepturi şi libertăţi, indispensabile uneivieţi sociale, economice, politice şi democratice.

Putem spune că instituţiile responsabilităţii şi r ăspunderii juridice constituie cheile de boltă ale

sistemului garanţiilor constituţionale, pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului precum şipentru o bună funcţionare a statului şi înf ăptuire a dreptului.





- Deosebirea dintre responsabilitatea şi r ăspunderea juridică. Importanţa acesteia.- Principiile responsabilităţii juridice.- Fundamentul responsabilităţii şi fundamentul r ăspunderii juridice.

- Responsabilitatea obiectivă şi responsabilitatea subiectivă.- Responsabilitatea juridică-instituţie a dreptului constituţional

BIBLIOGRAFIE

1. Dr. Ion Popescu - Teoria funcţiei publice, Editura Evrika, SlăniceanuBr ăila, 1999, p. 388-501

2. Mihai Florea - Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura {tiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1976

3. Henry Lalou - La responsabilité civile, Dalloz, Paris ,1928

4. André Decenciere Ferrandiere - La responsabilité des l’Etats à raison des dommagessubis par des étrangers, Paris, Rousseau, 1925

5. Narcis Giurgiu - Răspunderea şi sancţiunea de drept penal, Editura Nemira,Focşani-1995

6.Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Editura Global Lex,Bucureşti, 200

7. Mircea Preda - Tratat elementar de drept administrativ român, EdituraLumina Lex, Bucureşti-1996.

8. Valerică Dabu - Poliţişti, procurori şi judecători. Între lege şi f ăr ădelege.Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1997



CAPITOLUL VIIIDREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

ŞI CETĂŢEANULUI. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ

A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE.GARANŢIILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

8.1. Noţiunea de drepturi fundamentale

Aşa cum am ar ătat în capitolul I, Dreptul constituie posiblitatea recunoscută de societate, saucomportamentul impus de aceasta în a satisface necesităţile sociale ale subiectului activ şi pasiv,

în spiritul echităţii, de a face,a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primii ceva, asigurate prinfor ţa de constrângere a statului.

Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativă acestuia în sarcina unei persoane, grup,

societate. Obligaţia este legătura recunoscută sau impusă de societate prin intermediul statului,unui subiect, faţă de alt subiect, prin care primul este ţinut ca în spiritul binelui şi echităţii, să facă,să nu facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de al doilea, sub sanc ţiuneaconstrângerii statale.

Prin drept societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile, interesele legitime şi altevalori ale individului, colectivităţii şi societăţii, asigurând respectarea obligaţiilor necesare înf ăptuiriiacestora.

„Dreptul cuprinde norme de conduită care se nasc sub influenţa factorului social şi factoruluiindividual, cu scopul de a realiza fericirea indivizilor care nu poate fi asigurată decât respectându-seinteresele naţionale” arată Al. Otetelişanu313.

Dar prin drept, se satisfac necesităţi ale subiectului respectiv, care pot fi mai mult sau mai puţinimportante pentru om ca fiinţă umană sau ca entitate socială. Astfel, drepturile individului, colectivului şi alesocietăţii, pot fi mai mult sau mai puţin importante în raport de necesităţile pe care le satisfac. Există odiferenţă între un drept sau o libertate fundamentală şi un drept de creanţă sau orice alt drept obişnuit.Montesquieu definea libertatea ca reprezentând „dreptul de a face ceea ce îngăduie legile; dacă uncetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”314; or subiectul dreptului de creanţă poate să renunţe la exercitarea dreptului său f ăr ă implicaţiideosebite, ca în cazul dreptului sau libertăţii fundamentale. Spunem că un drept este fundamental atuncicând acesta este esenţial pentru fiinţa umană, adică f ăr ă de care aceasta nu poate exista. Dreptul la viaţă este un drept fundamental, pe când dreptul de crean ţă este un drept obişnuit. După Spinoza, libertateapolitică nu poate fi suprimată deoarece nimeni nu este obligat conform normelor dreptului natural să sesupună bunului plac al altuia. Aşa cum am ar ătat, prin drept se satisfac anumite necesităţi, apărându-seanumite valori cum sunt: viaţa, integritatea fizică şi psihică, libertatea, proprietatea, domiciliul, numele,onoarea, familia etc., dar încă mult timp aceste valori nu vor putea fi garantate, apărate, decât numai încadrul dreptului. Or aceste valori apărate prin drept pot fi fundamentale, esenţiale sau obişnuite. Caurmare, şi drepturile care le apăr ă pot fi fundamentale sau obişnuite după cum este valoarea pe careo apăr ă. Dar sintagma de drept fundamental nu se confundă cu fundamentul dreptului. Astfel,fundamentul oricărui drept trebuie să fie utilul, ori echitatea, sau morala. Aceste trei mobile creează dreptul, îl deformează, îl transformă, îl perfecţionează şi-l stăpânesc în aşa fel încât în afara lor dreptul nu

313 Al. Otetelişanu, Câteva principii de bază ale ştiinţei dreptului, Revista Dreptul, număr festiv, 1942, Bucureşti,

p. 82.314 Montesquieu, Despre spiritul legilor, Vol. I, Editura Ştiinţifică-Bucureşti, 1957, p. 82-83; Immanuel Kant definea ideea dedrept prin ideea de libertate a individului, limitată însă de respectul libertăţii celorlalţi.



Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului 177

poate exista”315. Orice drept fundamental sau obişnuit are un fundament în conceptele de util, echitate saumorală; deci toate drepturile au un fundament, dar nu toate drepturile sunt fundamentale . R. Jhering,

în multe lucr ări ale sale ne spune că dreptul este un interes garantat de lege. Dar nu toate interesele suntfundamentale şi esenţiale, existând şi interese obişnuite, iar o astfel de împăr ţire nu este imuabilă.

De aceea, interesele şi respectiv drepturile care le asigur ă, au fost considerate ca

fundamentale sau obişnuite de la o etapă istorică la alta. Spre exemplu, în perioada sclavagistă,proprietarul de sclavi avea un drept asupra vieţii sclavului, drept care afecta dreptul la viaţă al sclavuluinefiind considerat drept fundamental al acestuia, situaţie ce nu o mai găsim în alte perioade istorice.

Drepturile fundamentale sunt considerate că sunt acele drepturi care îndeplinesc următoarelecondiţii:

a) sunt drepturi subiective;b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;c) datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţiile de drepturi316 şi

legile fundamentale (constituţii).a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectuluiraportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine

corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime. P.Roubiér defineşte dreptul subiectiv ca fiind situaţia regulat stabilită, fie printr-un act de voinţă, fie prinlege, din care decurg, în principal, prerogativele care sunt în avantajul beneficiarului acestei situaţii şi lacare el poate, în principiu, renunţa317. El situează la baza acestuia teoria dreptului natural. Prof. I.Deleanu defineşte „dreptul subiectiv ca fiind acea prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularuldreptului poate - şi uneori chiar trebuie - să desf ăşoare o anumită conduită şi să cear ă altora desf ăşurareaunei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interespersonal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul general şi cu normele deconvieţuire socială318.

De observat că nu toate drepturile subiective sunt fundamentale.b) Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. J.J. Rousseau le denumeşte drepturiesenţiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Drepturile fundamentale sunt drepturilecele mai importante atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat în ansamblu său, drepturi care reprezintă baza pentru toate celelalte drepturi.

Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constitu ţie şi caresunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Astfel, sunt considerate drepturi fundamentale acele drepturi care sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea cetăţenilor.c) Datorită importanţei lor, a necesităţii garantării lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în actedeosebite, cum ar fi: declaraţiile de drepturi şi legile fundamentale. Înscrierea în Constituţie a drepturilorfundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni.Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se confer ă o formă şiocrotire juridic

ă superioar

ă, de nivel constitu

ţional.

Importanţa drepturilor fundamentale impune inserarea acestora în Constituţie, fapt care înseamnă că aceste drepturi nu pot fi limitate sau anulate printr-o lege inferioar ă Constituţiei fie eaşi organică. Or instituţionalizarea unor drepturi ca drepturi fundamentale prin Constituţie presupune:

- importanţa deosebită acordată drepturilor respective, fiind reglementate astfel de AdunareaConstituantă;

- orice reglementări prin alte legi referitoare la aceste drepturi, nu le pot suspenda sau anula, cinumai să le dezvolte, apere ori limiteze în exercitare, conform celor prevăzute în Constituţie;

315 Al. Otetelişanu, "Câteva principii de bază ale ştiinţei Dreptului", Revista Dreptul (număr festiv) vol. I, Bucureşti, p. 79.316 În "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului" (1789), "Declaraţia de independenţă a S.U.A. "(1776) Declaraţia universală a

drepturilor omului din 1948 şi altele, în care se vorbeşte de dreptul la viaţă, la libertate etc...317 P.Roubier, Droit subjectif et situations juridiques, Dalloz, Paris, 1963, p. 80-81.318 I. Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 187.



Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului178

- modificarea sau suprimarea dispoziţiilor referitoare la drepturile fundamentale, se pot facenumai respectând procedura de revizuire a Constituţiei;

- dacă legea obişnuită este aceea care a fixat un principiu sau chiar statutul unui dreptfundamental, r ămâne, desigur, la dispoziţia legiuitorului ordinar să suprime ori să modifice numaiacel principiu sau acest statut;

- neconsacrarea unui drept prin legea constituţională sau prin legea organică ori ordinar ă, nu poateatrage imposibilitatea existenţei acelui drept, potrivit principiului că „tot ceea ce legea nu interzice,nu poate fi împiedicat”.

Prof. I. Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective alecetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru liberadezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şilegi.

De observat că în Constituţie se consacr ă atât drepturile cât şi libertăţile fundamentale, ceea cepresupune să vedem ce sunt libertăţile fundamentale şi care este raportul dintre acestea şi drepturilefundamentale.

Constituţia României utilizează termenul drept, atunci când consacr ă dreptul la viaţă (art.22),

dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 36) etc. In schimb, Constituţiafoloseşte termenul de libertate atunci când reglementează libertatea conştiinţei (art. 29), libertatea deexprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 39) etc. Se pune întrebarea dacă între libertate şi drept există o deosebire? Prof. I. Muraru arată că terminologia constituţională referitoare la aceste două concepte, dreptşi libertate, deşi nuanţată, desemnează o singur ă categorie juridică şi anume dreptul fundamental, susţinând că dreptul este o libertate iar libertatea este un drept. Domnia sa susţine că nu există deosebire de natur ă juridică, fiind de fapt o singur ă noţiune juridică. Nuanţarea terminologică, arată domniasa, are cel puţin două explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilorumane, au apărut libertăţile ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste libertăţinu presupuneau din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Evoluţia libertăţilor, încontextul mai larg al evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept alomului, concept cu un conţinut şi semnificaţii juridice complexe. Mai ales în raport cu autorităţilestatale, drepturile omului (libertăţile publice) au implicat şi obligaţii corelative de respect şi apărare.

În timp, aceste libertăţi au trebuit nu numai proclamate, ci şi promovate şi, mai ales, protejate,garantate. Putem deci constata că astăzi, între drept şi libertate există o sinonimie din punct de vedere

juridic, arată prof. I. Muraru319. Cea de a doua explicaţie ţine de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic, care valorifică însă şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. Frecvent, drepturile omului şi cetăţeanului suntdenumite libertăţi publice. Expresia libertăţii publice este o expresie cuprinzătoare, ea evocă atâtlibertăţile cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum şi faptul că acestea apar ţin dreptului public şianume Dreptului Constituţional, fiind astfel supuse unui regim juridic aparte.

În ceea ce ne priveşte, socotim că există unele diferenţieri între drepturi pe de o parte, şilibert

ăţile publice, pe de alt

ă parte.

Astfel, prin libertate, potrivit D.E.X. se înţelege posibilitatea de a acţiona după propria voinţă saudorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor dedezvoltare a societăţii şi naturii320. „Libertatea este starea celui care face ceea ce vrea şi nu ceea ce vreaaltul să facă; ea presupune absenţa unei constrângeri str ăine”321. Conceptul de libertate desemnează nunumai gradul mai mare sau mai mic de independenţă pe care o posedă individul faţă de grupul social dincare face parte, dar şi gradul de independenţă pe care îl consider ă ca normal şi fericit, care constituie undrept şi o valoarea morală.

319 I. Muraru, op. cit., p. 175.320 DEX, Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan" Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic-Bucureşti, 1994, p. 570.321 Patrick Wachsmann, Libertes publiques, Ed. Dalloz, 1996, Paris, p. 1.




După Jean Rivero, libertatea este puterea de a se autodetermina, în virtutea căreia omul alege el însuşi comportamentul său322, deci este o putere pe care o exercită el însuşi.

De aceea, între drept şi libertate consider ăm că există o diferenţă, astfel:- libertatea este exercitarea unei puteri de către subiect, ceea ce presupune din partea celorlalţi

subiecţi numai o obligaţie negativă, respectiv să nu facă ceva care să împiedice exercitarea

libertăţii de către posesorul acesteia;- libertatea nu presupune, de regulă, obligaţii pozitive din partea celorlalţi subiecţi, respectiv dea face ceva, aşa cum presupune un drept; spre exemplu, dreptul de creanţă presupune obligaţiiledebitorului de a plăti creanţa către creditor; dreptul de vot presupune obligaţia autorităţilor de aorganiza şi realiza exercitarea acestui drept inclusiv de a-l respecta; libertatea de a munci nupresupune obligaţia statului de a asigura loc de muncă, or alta este situaţia când constituantuldispune că dreptul la muncă este garantat, dispoziţie care ar presupune şi asigurarea locului demuncă;

- spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligaţii atât pozitive cât şi negative, adică de aface, a da, cât şi de a nu face, a nu da; este adevărat că libertatea presupune şi obligaţiipozitive, dar numai pentru stat, într-un mod limitat, atunci când este chemat să o garanteze,

respectiv să prevină încălcarea ei şi să o apere când a fost încălcată, pe când dreptul presupuneobligaţii pozitive şi pentru alte persoane;

- conţinutul unui drept este reglementat, de regulă definit, în sensul stabilirii prerogativelor pentruautorul dreptului şi obligaţiile pozitive şi negative ale celorlalţi, corelative acestuia, inclusiv alestatului, dreptul la despăgubiri ̀ n cazul exproprierii, dreptul la muncă, la pensie etc.;

- obiectul unui drept este precis, or această precizie presupune delimitare, reglementare, pe cândobiectul unei libertăţi este nelimitat şi numai exercitarea libertăţii este limitată de drepturile şilibertăţile legitime ale celorlalţi.

Astfel, libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este nelimitată; de aceea consider ăm că a vorbi deun drept al gândirii, al credinţei, înseamnă o exprimare incorectă, care ar induce o reglementare a gândirii,a credinţei, ceea ce ni se pare absurd.

Libertatea de exprimare ca libertate privată, deci exprimare într-un mediu privat, estenelimitată. Numai atunci când vorbim de libertate de exprimare ca libertate publică intervin unelelimitări, precizate în Constituţie, în raport de drepturile celorlalţi. Spre exemplu: „Libertatea de exprimarenu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particular ă a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”,prevede art. 30 pct. 6 din Constituţie.

Astfel,socotim că, în mod corect, în Constituţia României, cum de altfel şi într-o serie dedocumente internaţionale, se vorbeşte distinct de drepturi fundamentale şi libertăţi fundamentale. Calibertăţi fundamentale sunt recunoscute şi garantate: libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertateade exprimare, libertatea întrunirilor, libera circulaţie iar ca drepturi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul laapărare, dreptul la viaţa intimă, familială sau privată, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătur ă şi altele.Socotim c

ă distinc

ţia dintre libert

ăţi publice

şi libert

ăţi private este necesar

ă şi util

ă323.

Aşa cum am ar ătat, libertatea de exprimare pe un domeniu privat este nelimitată, spre deosebirede situaţia când această libertate se exercită în public. Potrivit Codului penal, calomnia constituieinfracţiune numai dacă este săvâr şită în public.

De asemenea, nu toate libertăţile sunt libertăţi fundamentale, potrivit criteriilor mai susprezentate.

Unele explicaţii comportă şi expresiile „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului”. Suntdeci exprimări care deşi se află într-o strânsă corelaţie şi desemnează acelaşi domeniu, totuşi, într-oterminologie juridică riguroasă, nu se confundă.

322 Jean Rivero, Les libertes publiques, Tome 1, P.U.F., 1991, p. 20.323 În sens contrar, a se vedea: Patrick Wachsmann, Libertés publiques, Edition Dalloz, 1996, p. 2. "Si les libertés sont qualifiésde publiques, ce n'est pas pour les opposer à des libertés privés".




Putem spune că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor considerateesenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate

în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin for ţa de constrângere a Statului325. Îndatoririlefundamentale sunt corelative drepturilor fundamentale şi altor drepturi ale omului într-o societate.

8.3. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Cu privire la natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale s-au formulat mai multe teorii.Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se consider ă că drepturile şi libertăţile fundamentale ar avea onatur ă deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetăţeanul le dobândeşte în calitatea de om,sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi, contracte, etc.

Blackstone califică drepturile fundamentale ca absolute, deosebindu-le de alte drepturi care suntcreaţia societăţii, deoarece ele derivă din legile naturii şi sunt anterioare acestora din urmă.

Potrivit teoriei individualiste, se susţine că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur este o fiinţă reală, liber ă şi responsabilă. Autorii acestei teorii denumesc drepturile

fundamentale ca fiind libertăţi necesare, adică cele mai necesare dintre toate.In teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de natur ă juridică între drepturile individuale şicelelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi Jellinek face o distincţiepornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de posibilitate juridică. Astfel, drepturileobişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile publice arfi puteri de voinţă create exclusiv de lege, care nu presupun şi o activitate naturală garantată de lege326.

O tr ăsătur ă generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nuexistă nici o deosebire de natura juridică între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi, toatefiind drepturi subiective. Ceea ce justifică distincţia între drepturile şi libertăţile fundamentale pe de oparte, şi celelalte drepturi şi libertăţi, pe de altă parte este importanţa economică, socială şi politică aacestora pentru autorul lor cât şi pentru societate în general, rezultată din puterea juridică a actului

normativ care le consacr ă.Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective esenţiale care împreună cucelelalte drepturi subiective şi îndatoririle corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului.

8.4. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile şilibertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului

Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţilecetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cupactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, auprioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. De observat că această neconcordanţă astfel reglementată nu vizează şi oneconcordanţă cu Constituţia. Pe de altă parte prin Legea de revizuire a Constituţiei în instituireapriorităţii reglementărilor internaţionale s-a introdus şi o excepţie când prioritate au dispoziţiileConstituţiei şi legilor interne care în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor conţin dispoziţiimai favorabile. Pe plan mondial, preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat încâteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia Universală aDrepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şiculturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al Conferinţei pentrusecuritate şi cooperare în Europa (Helsinki 1975) şi altele. România a aderat în anul 1994 la

325 I. Muraru. op. cit., p. 177.326 I.Muraru, op. cit., p. 178.




Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, orice persoană vătămată într-un drept al său care,după epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege în România, apreciază că nu i s-a f ăcutdreptate, poate în termen de 6 luni să se adreseze Cur ţii Europene a Drepturilor Omului.

Dacă persoana are dreptate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate obliga statul larepararea dreptului, anularea actului ilegal, plata unor despăgubiri, inclusiv cheltuielile judiciare. Statul

român pune în aplicare hotărârea Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, în baza şi cu procedurile prevăzute în Constituţia României şi a legilor date în temeiul acesteia îndreptănd greşelile justiţiei în cauza respectivă..

8.5. Clasficarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Pe lângă clasificarea în drepturi şi libertăţi la care ne-am referit, în literatura de specialitate se maifac şi alte clasificări, astfel:

O primă clasificare ar fi aceea de drepturi individuale şi drepturi colective. In categoriadrepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea de sub jugul

colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe etc., adică aceledrepturi care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la un grup social. În categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, dreptul la

muncă, etc.Din punct de vedere al conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea se împart

în:a) inviolabilităţi;b) drepturile şi libertăţile social-culturale;c) drepturile exclusiv politice;d) drepturile şi libertăţile social-politice;e) drepturile garanţii327.

O altă clasificare a drepturilor şi libertăţilor este f ăcută în:a) drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate bilogică;b) drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea sau statul, exercitate de regulă

individual;c) drepturi ale colectivităţilor de persoane; d) drepturi garanţii;e) îndatoriri fundamentale.Libertăţile fundamentale pot fi individuale sau colective.

8.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale ale cetăţenilor români.Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de Constituţie, aceste principii se aplică drepturilor şi

libertăţilor omului indiferent de cetăţenia sa.Principiile, aşa cum am ar ătat, sunt reguli obligatorii general recunoscute, care şi-au dovedit

fiabilitatea de-a lungul timpului. În cele ce urmează vom prezenta regulile fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor prevăzute în Constituţia României.

8.6.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

327 Ioan Muraru, op. cit., p. 190.




Potrivit art. 15 al. 1 din Constituţie universalitatea drepturilor şi libertăţiilor se refer ă atât la sferapropriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, acetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub celde al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de acestedrepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridică, generală şi abstractă, recunoscută de

către Constituţie fiecărui cetăţean.Universalitatea drepturilor şi libertăţilor implică şi universalitatea îndatoririlor . Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate.Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omuluicare arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi apar ţine şi este ţinut de adepune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în parte”. Or colectivitatea de careapar ţine î şi revendică drepturile faţă de cetăţean prin intermediul structurilor pe care şi le-a creat, potrivitlegii.

8.6.2. Neretroactivitatea legii.

În art. 15 al. 2 din Constituţia României se prevede: „legea dispune numai pentru viitor, cuexcepţia legii penale sau contravenţionale328 mai favorabile”, asigurând totodată stabilitatea drepturilorlegal câştigate.

Ca urmare, legea trebuie să producă efecte (drepturi şi obligaţii) numai pentru faptele şi actelesăvâr şite după data intr ării în vigoare a acesteia329. Ar fi absurd să se pretindă unui om, în general unuisubiect de drept, să r ăspundă pentru o conduită anterior ă intr ării în vigoare a unei legi, conduită contrar ă reglementărilor acestei legi.

Subiectul de drept nu putea să prevadă modul în care va reglementa legiuitorul, iarcomportamentul său este normal şi firesc dacă se desf ăşoar ă în cadrul ordinii de drept în vigoare (la datasăvâr şirii faptei), al cărei respect îl datorează, ci nu unei legi viitoare ale cărei dispoziţii nu le puteacunoaşte.

Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat atât în Codul civil art. 1, în sensul căruia „legeadispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, precum şi în Codul penal, în art. 11, în sensulcăruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvâr şite, nu erau prevăzute cainfracţiuni”.

De la acest principiu sunt doar două excepţii când legea se aplică şi retroactiv, astfel:a) când noua lege penală este mai favorabilă atunci aceasta se aplică retroactiv; de exemplu,

când legea nouă prevede o pedeapsă mai mică, pentru fapta respectivă.b) în cazul legilor interpretative. În ceea ce priveşte legea interpretativă, aceasta se aplică retroactiv numai atunci când nu aduce

noi reglementări, deoarece în cazul adăugării la lege, principiul neretroactivităţii se respectă.Principiul neretroactivităţii legii asigur ă:- stabilitatea dreptului legal câştigat (care nu poate fi suprimat, printr-o nouă lege);- previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere;- asigur ă legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justă; nu se poate pretinde

respectarea unei legi inexistente, respectiv până la intrarea în vigoare a acesteia. În art. 5 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România

prin Decretul nr. 212/1974, cu privire la drepturile câştigate, recunoscute, se dispune:”Nu se poateadmite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau învigoare în orice stat parte la prezentul Pact, în aplicarea legii, a conven ţiilor, regulamentelor sau

328 Prin Legea de revizuire a Constituţiei în art. 15 pct. 2 a fost introdusă sintagma „sau contravenţionale”în care s-aextins principiul retroactivităţii legii mai favorabile de la legea penală şi la legea contravenţională.329 O lege intr ă în vigoare la data publicării sau la o dată ulterioar ă publicării, dată prevăzută în legea respectivă.




cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-omăsur ă mai mică.”.

Iar în pct. 1 al art. 5 mai sus citat, se dispune: ”Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fiinterpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ, vreun drept de a se deda la oactivitate sau de a săvâr şi un act urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în

prezentul Pact ori limitări ale lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.”. Se observă respectareaprincipiului dreptului câştigat potrivit legii, drept ce nu poate fi suprimat sau restrâns printr-o altă legeulterioar ă.

8.6.3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

Potrivit art. 16 pct. 1 şi 2, precum şi art. 4 pct. 2 din Constituţie, cetăţenii români f ăr ă deosebire derasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau originesocială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa înegală măsur ă la viaţa politică, economică, socială şi culturală, f ăr ă privilegii şi f ăr ă discriminări şi sunttrataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. De pildă în art.44 pct.

din Constituţia revizuită se dispune:”Propietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,indiferent de titular.”

8.6.4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenieromână şi domiciliul în ţar ă.

Constituţia României stabileşte în art. 16 (3) că „Funcţiile şi demnităţile publice, civile saumilitare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română330 şi domiciliul înţar ă”.

Observăm că se utilizează termenii de „funcţii” şi „demnităţi publice” ca două noţiuni distincte.Funcţiile sunt folosite în sensul dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă mai mult decât o

funcţie în sensul dreptului administrativ, fiind prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional în care,după opinia prof. Ioan Muraru, intr ă: şeful de Stat, deputaţii, senatorii şi miniştrii. Distincţia este necesar ă deoarece statutul acestora este reglementat în mod diferit. Art. 16(3) din Constituţie se refer ă nu la oricefuncţie ci numai la funcţiile publice care presupun exerciţiul autorităţii statale, pentru ocuparea cărora esteobligatorie depunerea jur ământului prevăzut de art. 54 din Constituţie.

Deci, pentru ocuparea unor funcţii şi demnităţi publice de către o persoană sunt necesareurmătoarele condiţii cumulative:

- să fie cetăţean român;- să aibă cetăţenia română, chiar şi dublă cetăţenie;- să aibă domiciliul în ţar ă (locuinţă stabilă, de fapt şi de drept); - exercitarea funcţiei şi demnităţii publice să se efectueze cu „fidelitate faţă de ţar ă” şi cu „bună

credinţă”; - să depună jur ământul prevăzut de lege.Toate aceste condiţii sunt garanţii ale ataşamentului faţă de ţar ă, dar şi o responsabilitate pe

măsur ă. Astfel, infracţiunea de tr ădare prevăzută de art. 155 din Codul penal, nu poate fi reţinută în sarcinaunui cetăţean str ăin şi nici a unei persoane f ăr ă cetăţenie care nu domiciliază în România331; aceeaşi

330 În vechea redactare a acestui articol se folosea sintagma „numai cetăţenia română” ceea ce nu permitea ocupareafuncţiilor şi demnităţilor publice civile sau militare de către persoane cu dublă cetăţenie.331 Potrivit art. 155 din Codul penal "Fapta cetăţeanului român sau a persoanei f ăr ă cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statuluiromân, de a intra în legătur ă cu o putere sau cu o organizaţie str ăină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbiunitatea ori indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de r ăzboi contra ţării sau de

înlesnire a ocupaţiei militare str ăine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere str ăină,sau de ajutare a unei puteri str ăine pentru desf ăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului, se pedepseştecu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi."




situaţie este şi în cazul infracţiunii de tr ădare prin ajutarea inamicului, prevăzută de art. 156 din Codulpenal.

8.6.5. Protecţia cetăţenilor români în str ăinătate şi obligaţiile lor.

Statutul de cetăţean român asigur ă dreptul persoanei care are calitatea de cetăţean român de asolicita protecţie din partea autorităţilor române şi, respectiv, obligaţia constituţională a acestora de a leacorda protecţia necesar ă, atât în interior, cât şi în exterior.

În acest sens, protecţia cetăţeanului român în str ăinătate presupune:- dreptul de a solicita ambasadei şi consulatului de a interveni pe lângă organele în drept din ţara

respectivă, pentru asigurarea dreptului la apărare,încetarea abuzurilor etc.- consultanţă în exercitarea drepturilor în str ăinătate;- ambasada poate să notifice,să cear ă explicaţii, sau să protejeze atunci când în ţara str ăină se încalcă drepturile cetăţeanului român;

- efectuarea unor acte juridice la ambasadă în interesul cetăţeanului român;- asigurarea unei legături între cetăţeanul român şi autorităţile din România, dar şi autorităţile din

ţara str ăină;- asistenţă judiciar ă etc.- cetăţeanul român aflat pe teritoriul ambasadei române nu poate fi extr ădat potrivit Convenţiei

internaţionale privind extr ădarea.Autorităţile române, în virtutea obligaţiilor lor, încheie acorduri, tratate cu autorităţile altor state,

privind protecţia cetăţenilor români în str ăinătate pe principiul reciprocităţii. În afara teritoriului român, cetăţenii români sunt datori să-şi execute obligaţiile constituţionale, afar ă

de cazul când acestea sunt incompatibile cu absenţa din ţar ă.

8.6.6. Protecţia juridică a cetăţenilor str ăini şi apatrizilor în România.

Potrivit art. 18 din Constituţie, „cetăţenii str ăini şi apatrizi care locuiesc în România se bucur ă deprotecţie generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi...”

Observăm că protecţia acestora este la nivel de garanţie constituţională, ceea ce înseamnă că nici o lege nu o poate înlătura ori diminua. Cu excepţia drepturilor politice (de a alege şi de a fi ales şi de aocupa funcţii şi demnităţi publice), cetăţenii str ăini şi apatrizii au aceleaşi drepturi ca cetăţenii români, iar înplus dreptul de azil prevăzut de art. 18 al. 2 din Constituţie. În prezent, cetăţenii str ăini încă nu pot dobândidreptul de proprietate asupra pământului. Însă, aşa cum am ar ătat, sunt unele propuneri de modificare aConstituţiei pentru a le acorda şi cetăţenilor str ăini dreptul de a dobândi proprietatea asupra pământului înRomânia.

Este de netăgăduit că str ăinii şi apatrizii au drepturi dar şi obligaţiile corespunzătoare acestora,respectiv de a cunoaşte şi respecta Constituţia şi legile româneşti, atunci când se află în România.

8 .6.7. Extr ădarea şi expulzarea.

Potrivit art. 19 din Constituţie, cetăţeanul român nu poate fi extr ădat sau expulzat din România,iar cetăţenii str ăini şi apatrizi pot fi extr ădaţi sau expulzaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau

în condiţii de reciprocitate.Expulzarea sau extr ădarea se hotăr ăsc de justiţie, deci în cadrul unui proces, pe bază de fapte

prevăzute de lege şi bine probate. Orice expulzare sau extr ădare nehotărâtă în mod legal de justiţie esteun abuz, o încălcare a dreptului la liber ă circulaţie, garantat de Constituţie şi Convenţiile internaţionale.

Aşa cum am ar ătat, Constituţia valorifică o regulă de tradiţie care rezultă din documentele juridiceinterna

ţionale

şi constitu

ţiile altor

ţărişi anume c

ă cet

ăţenii proprii nu pot fi nici extr

ăda

ţi nici expulza

ţi.

Expulzarea sau extr ădarea propriului cetăţean ar fi o măsur ă contrar ă legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. În literatura juridică se




menţionează un singur caz în care această regulă universală nu mai este aplicabilă, respectiv între StateleUnite ale Americii şi Anglia, între care extr ădarea propriilor cetăţeni este admisă, caz singular explicabil prinistoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state. Cu toate acestea prin Legea derevizuire a Constituţiei în art. 19 s-a introdus alin.2 cu următorul conţinut: „Prin derogare de la prevederilealin.(1) cetăţenii români pot fi extr ădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în

condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.”Credem că prin această dispoziţie s-a vizat nu o abdicare de laprincipiul protecţiei propriilor cetăţeni ci o flexibilitate care să permita o adaptare mai uşoar ă a legislaţiei înperspectiva ader ării la Uniunea Europeană.332

Extr ădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-arefugiat unul din cetăţenii săi, urmărit sau condamnat penal, să i-l predea. Ea asigur ă ca autorii unorinfracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu r ămână nepedepsiţi, ascunzându-se peteritoriul altor state.

Nu se admite extr ădarea pentru raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar putea ficondamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,inumane sau degradante.

Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o persoană

(numai cetăţean str ăin sau apatrid) să păr ăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acesteipersoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea str ăinilor în cadrul măsurilor desiguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea faptelorprevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legeapenală.

Executarea deciziei de expulzare să nu fie inutilă, brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să ise lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei.

În măsura în care aceste reguli sunt prevăzute în pacte, convenţii, protocoale la care România aaderat, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în domeniul expulzării (art. 11 din Constituţie).

Potrivit art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului apar ţinând persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţării în care locuiesc (O.N.U. 13 decembrie 1985) „un str ăin care se găseşte legal pe teritoriulunui stat, nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii, afar ă dacă raţiuniimperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a valorifica motivelecontrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului său de autoritatea competentă sau de una saumai multe persoane special desemnate de o anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop.Expulzarea individuală sau colectivă a str ăinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă,culoare, religie, cultur ă, de origine naţională sau etnică este interzisă”333.

8.6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale

Prin art. 20 din Constituţia României se stabilesc reguli privind corelaţia dintre dreptul intern şidreptul internaţional.

O primă regulă este aceea că dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti seinterpretează şi se aplică în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România esteparte, aşa cum este Declaraţia Universală a Dreptului Omului (1948).

Socotim că această regulă este valabilă numai în condiţiile în care această interpretare îlavantajează pe individ în drepturile şi libertăţile fundamentale. Or, atunci când dispoziţia din dreptulintern este mai favorabilă cetăţeanului, credem că aceasta trebuie aplicată.334 Spre exemplu, socotimcă dispoziţiile art. 19 pct. 3 din Constituţia României prin care se prevede că expulzarea sau extr ădarea se

332 O astfel de dispoziţie constituţională este mai greu de înţeles în condiţiile în care alte state se str ăduiesc să obţină

imunitate pentru cetăţenii săi faţă de jurisdicţia Cur ţi Penale Internaţionale.333 I. Muraru, op. cit., p. 203.334 A se vedea , V. Dabu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura S.N.S.P.A.Bucureţti 2001,p. 181.




hotăr ăşte de justiţie, sunt superioare dispoziţiilor art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului, din 13decembrie 1985, care admite şi expulzarea pe cale administrativă, situaţie când s-ar putea încălca dreptulla libera circulaţie, consfinţit atât în Constituţia României cât şi în Norme internaţionale. Cea de-a douaregulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, atunci când există neconcordanţă între acestea şilegile interne, în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor . Deci acest articol (20) nu soluţionează

un concurs între o dispoziţie a Constituţiei României şi o normă juridică internaţională adoptată şi deParlamentul României. Prin Legea de revizuire a Constitu ţiei în art. 11 s-a introdus alin.3 în care sedispune:”În cazul ăn care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrareConstituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizirea Constituţiei.”

Referitor la regula priorităţii reglementărilor internaţionale în matria drepturilor şi libertăţilor,amsusţinut335 că trebuie interpretată ca o regulă de la care există excepţii, respectiv atunci când dispoziţiiledin dreptul intern sunt superioare faţă de cele internaţionale, în domeniul drepturilor şi libertăţilorcetăţeneşti, se aplică cele române. Ulterior în anul 2003, prin Legea de revizuire a Constituţiei în art. 20pct. 2 din Constituţie, la principiul priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şilibertăţilor cetăţeneşti s-a introdus excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii maifavorabile când bineînţeles se vor aplica acestea şi nu reglementările internaţionale.

De asemenea, această regulă permite accesul persoanei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentruapărarea dreptului său, după parcurgerea în România a tuturor căilor de atac. Este de observat că CurteaEuropeană a Drepturilor Omului judecă o cauză privind fapte săvâr şite în România numai după legislaţiaRomâniei şi tratatele şi convenţiile la care a aderat şi care astfel fac parte din dreptul intern.

În constituţiile unor ţări, problema neconcordanţei reglementărilor interne şi internaţionale aresoluţii interesante. Astfel, Constituţia Franţei, în art. 54, prevede că „Dacă Consiliul Constituţional sesizatde către Preşedintele Republicii, de către Primul-ministru sau de către preşedintele unei sau alteia dintreadunări a declarat că un angajament internaţional cuprinde o clauză contrar ă Constituţiei, autorizaţia deratificare sau de aprobare nu poate interveni decât după revizuirea Constituţiei.” Iar ConstituţiaSpaniei prevede în art. 95 că „Încheierea unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţieiva trebui precedată de o revizuire a acesteia.” Deci, raţionând per a contrario, în aceste state, până lamodificarea Constituţiei, nu pot fi ratificate convenţii sau tratate contrare Constituţiei lor.

A treia regulă o constituie aceea că aplicarea dispoziţiilor convenţiilor şi tratatelor la care Româniaeste parte, trebuie să se facă în conformitate cu principiile generale ale dreptului şi în mod deosebit cuprincipiul neretroactivităţii legii.

Socotim că invocarea aplicării dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru acte şifapte încheiate ori săvâr şite înainte de 1994 (când România a aderat la această convenţie), estediscutabilă,contrar ă nu numai principiilor dreptului, ci şi dispoziţiilor Convenţiei. Astfel, în art. 53 alConvenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit „Apărarea drepturilor omului recunoscute” seprevede „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricăreipăr ţi contractante sau oricare alte Conven

ţii la care aceasta este parte”. Deci, cu atât mai mult, nu ar

putea fi atinse drepturile câştigate în temeiul unei legi aplicându-se astfel principiul dreptului câştigat. Iar în art. 59 pct. 3 din Convenţia susmenţionată se dispune „Pentru orice semnătur ă care va ratifica ulterior,Convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentelor de ratificare”.

Aplicarea retroactivă a Convenţiei susmenţionate ar fi contrar ă art. 15 al. 2 din ConstituţiaRomâniei cât şi art. 17 din Convenţie intitulat „Interzicerea abuzului de drept” în care se dispune astfel „Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sauun individ, un drept oarecare de a desf ăşura o activitate sau a îndeplini un act ce urmăreşte distrugereadrepturilor sau a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prezente în această Convenţie.”.

335 Idem p.181.




8.6.9. Accesul liber la justiţie. Dreptul la un proces echitabil. Termenul rezonabil.

Soluţionarea conflictelor de către o putere independentă şi impar ţială este o garanţie adrepturilor şi libertăţilor, dacă fiecare persoană beneficiază de accesul liber la justiţie. Potrivit acestuiprincipiu, oricine trebuie să aibă acces liber la justiţie fie că este cetăţean român, cetăţean str ăin sau

apatrid, pentru apărarea drepturilor , a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.Din art. 21 pct. 1 din Constituţie rezultă că legile şi Constituţia nu apăr ă şi nu garantează oriceinterese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general pe izvoarele de drept.Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare principiului legalităţii şi, în general, alestatului de drept. Aceasta nu înseamnă că va fi respinsă aprioric o acţiune, motivându-se că interesul estenelegitim. Folosind exprimarea interese legitime textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate aacţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime, deci să judece şi dacă interesele sunt legitime să le ocrotească. Atunci când interesele revendicate nu sunt legitime, instan ţa,constatând aceasta, va refuza motivat apărarea acestora. Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărareadrepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

De menţionat că accesul liber la justiţie fiind garantat de Constituţie nu poate fi îngr ădit denici o lege. Limitarea procedurilor contencioase, în domeniul contravenţional numai în faţaautorităţii administrative printr-o lege, este neconstituţională. (De exemplu: contestarea proceselorverbale de contravenţie numai la Ministerul de Finanţe, nu şi la justiţie). Potrivit legii române oricepersoană, pentru apărarea interesului său legitim, se poate adresa justiţiei în trei grade de jurisdicţie, adică la trei instanţe, pe ierarhia acestora (judecata în fond, judecata în apel şi judecata în recurs) aşa cumgarantează art. 128 din Constituţie. În afara acestora justiţiabilul mai poate folosi şi alte căi judiciare internepentru apărarea dreptului său (contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare etc.) cât şi la CurteaEuropeană a Drepturilor Omului. Legea de revizuire a Constituţiei a introdus două noi texte care seadaugă reglementărilor deja existente în art. 21 din Constituţie. Primul amendament introdus prin această lege ridică la nivel de principiu constituţional „dreptul cetăţenilor la un proces echitabil şi lasoluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”Raţiunea introducerii amendamentului respectiv constă

în alinierea reglementărilor constituţionale şi legale din dreptul intern la principiile dreptului comunitar căt şiimportanţei acordate de constituant acestor două drepturi care astfel devin drepturi fundamentale.336 Rezonabilitatea termenului de judecată sau de arestare337 este lăsată la aprecierea instanţei în raport decomplexitatea cauzei ,vinovăţia învinuitului sau inculpatului în prelungirea procesului şi altele. Al doileaamendament introdus în art.21 pri Legea de revizuire priveşte instituirea caracterului facultativ şi gratuital juridicţiilor speciale administrative, venind astfel în sprijinul celor lezaţi în drepturile lor prin acteadministrative de autorităţile publice.

8.6.10 . Prezumţia de nevinovăţie.

Potrivit art. 23 pct. 8 din Constituţia României, „până la r ămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

Conform art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană acuzată de oinfracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

Ca urmare, prezumţia de nevinovăţie presupune:

336 Dreptul cetăţenilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil face parte dindreptul intern românesc încă din 1994 cănd România prin Legea nr. 30 a ratificat Convenţia Europeană aDrepturilor Omului. În art. 6 al acestei Convenţiise prevede:”orice persoană are dreptul la judecarea în modechitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi impar ţială,instituită de lege , care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra

temeiniciei oricărei acuzaţii ăn materie penală îndreptată împotriva sa.”337 În cazul arestării durata maximă a acesteia în timpul urmăririi penale este de 6 luni, termenul rezonabil fiindapreciat de la caz la caz.




- o persoană poate fi acuzată numai în limitele legii, pe bază de probe şi indicii de vinovăţie, şinumai de organele abilitate; orice acuzaţie în afara acestor limite intr ă sub incidenţa Coduluipenal, care prevede infracţiuni în acest sens cum sunt: arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă,denunţarea calomnioasă, represiunea nedreaptă, calomnia etc;

- persoana nu este obligată să-şi probeze nevinovăţia, fiind prezumată ca nevinovată până în

momentul r ămânerii definitive a hotărârii de condamnare;- o persoană necondamnată judecătoreşte definitiv trebuie tratată cu respectarea tuturordrepturilor ce i se cuvin unei persoane nevinovate;

- sarcina administr ării probelor de vinovăţie o au, în principal, organele abilitate ale statuluicare trebuie să o realizeze cu respectarea procedurilor legale; încălcarea acestei dispoziţii poateconstitui infracţiunile de: denunţare calomnioasă, mărturie mincinoasă, abuz în serviciu etc.

8.6.11. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului dreptului sau al unor libertăţi.

Potrivit Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa, 1789) art. 4 „Libertatea constă în aputea face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are

alte limite decât cele care asigur ă celorlalţi membrii ai societăţii să se bucure de aceleaşi drepturi. Acestelimite nu pot fi determinate decât de lege”.

În art. 17 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului intitulat „Interzicerea abuzului de drept” searată că „Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, ungrup sau un individ, un drept oarecare de a desf ăşura o activitate sau a îndeplini un act ce urmăreştedistrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau a aduce limitări maiample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de această Convenţie”. Din examinarea acestorprevederi rezultă că limitările şi restricţiile sunt posibile dacă sunt expres prevăzute de lege şi suntnecesare într-o societate democratică pentru a proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătateasau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi; restrângerea trebuie să fie propor ţională cu cauzacare a determinat-o.

Art. 53 din Constituţia României permite restrângerea exercitării unor drepturi în următoarelecondiţii cumulative.

- restrângerea trebuie să se facă numai prin lege şi respectiv lege organică, atunci cândConstituţia o cere (cum ar fi în cazul regimului proprietăţii prevăzut de art. 72 lit. k). Astfel suntexcluse alte acte normative (legea ordinar ă, ordonanţa ordinar ă a Guvernului, hotărâri deGuvern, ordine ale miniştrilor etc.);

- restrângerea să se facă numai dacă se impune (adică dacă nu se poate altfel);- restrângerea să se facă numai în anumite cazuri strict precizate de Constituţie: apărarea

siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţiilorcetăţenilor; desf ăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale oriale unui sinistru deosebit de grav;338

- restrângerea trebuie să fie propor ţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atingeexistenţa dreptului sau a libertăţii.

- Restrângerea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu.- Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesar ă într-o societate democratică.339

De asemenea, în art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, denumit„Limitarea folosirii restrângerii drepturilor” se prevede: „Restrângerile care în termenii prezenteiConvenţii sunt aduse respectivelor drepturi ori libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentrucare ele au fost prevăzute”. Este de observat că în art. 53 al Constituţiei este reglementată numai restrângerea exerciţiului unui drept, fiind interzise prin normă cu putere constituţională

338 În art.53 pct.1 din Constituţie nu este prevăzut ca scop al restrângerii drepturilor sau libertăţilor, prevenireainfacţiunilor.339 Ultimele două condiţii au fost introduse prin Legea de revizuirea Constituţiei.




orice activitate care ar înlătura dreptul sau libertatea respectivă, adică …. „atingere a existenţeidreptului sau a libertăţii”. Iar în art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului seprevede „Nici o prevedere a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând unui stat,unui grup sau unei persoane dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvâr şi vreunact care să conducă la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în prezenta

Declaraţie.”. În acelaşi sens, referitor la „drepturile recunoscute sau în vigoare” se dispune şi în art. 5 pct. 2 dinPactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv că „nu se poate admite nici o restricţiesau derogare de la acestea”, ceea ce corespunde principiului dreptului legal câştigat.


a) Principiul neretroactivităţii legii şi implicaţiile acestuia.b) Principiul prezumţiei de nevinovăţie.c) Comentaţi art. 4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului: „Libertate constă în a putea

face tot ceea ce nu vatămă altuia; astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decâtacelea care asigur ă celorlalţi membri ai societăţii folosinţa aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fideterminate decât prin lege.”Comparaţi textul citat cu art. 57 din Constituţia României.

d) Comparaţi art. şi art. 53 din Constituţia României cu art. 10 pct. 2 din Convenţia Europeană aDrepturilor Omului în care se arată: „Exercitarea acestor libertăţi (libertatea de exprimare) ce comportă

îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute delege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională,integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţiisau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţiiconfidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi impar ţialitatea puterii judecătoreşti.”

e) Comparaţi art. 25 din Constituţie (libera circulaţie) cu art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţieipentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale „ 1) Oricine se găseşte în mod legal peteritoriul unui alt stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. 2) Oricepersoană este liber ă să păr ăsească orice ţar ă, inclusiv pe a sa.3) Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute delege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţapublică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentruprotejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 4) Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, înanumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate deinteresul public într-o societate democratică.”

BIBLIOGRAFIE

1. Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului la care România este parte, Vol. II,I.R.D.O. Bucureşti, 1999, p. 49-56; 69-712. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Editura Lumina

Lex, Bucureşti-1997, p. 172-1843. Ion Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol. I, Editura

Europa Nova-1996, Bucureşti, p. 126-1934. Tudor Draganu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Universitatea

Ecologică „Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureş,1993; p. 72-82.5. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,




Bucureşti-1997, p. 172-2066. Victor Duculescu - Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti-1999



CAPITOLUL IXDREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CARE CARACTERIZEAZĂ

FIINŢA UMANĂ CA ENTITATE BIOLOGICĂ

9.1. Dreptul la viaţă

Dreptul la viaţă este înscris printre drepturile esenţiale ale fiinţei umane, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, declaraţie preluată în Constituţiile celor mai multe state (art. 22 în ConstituţiaRomâniei).

Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului este un drept inalienabil al omului. ÎnConvenţia Europeană a Drepturilor Omului340 se dispune: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejatprin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţecapitale pronunţate de un tribunal, în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă

prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în careaceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesar ă la for ţă:a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal

deţinute;c) pentru a reprima, conform legii, tulbur ări violente sau o insurecţie.”Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viaţă este inerent

persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de via ţa sa în modarbitrar.”

Potrivit Constituţiei Italiene art. 15 „Toţi au dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau vreunui tratament inuman sau degradant.

Pedeapsa cu moartea este abolită, cu excepţia dispoziţiilor cuprinse în legile penale militare întimp de r ăzboi.”

Unele Constituţii ale statelor nu consacr ă în mod expres dreptul la viaţă, ci numeroase alte drepturicu obligaţii corelative ale statului prin care este garantat dreptul la viaţă.

Astfel, corelativ dreptului la viaţă, statului îi revin obligaţii esenţiale ca: asigurarea condiţiilorminime de existenţă pentru ca cetăţenii să aibă o viaţă decentă; protecţia mediului în care tr ăieşte omul;asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătăţii lui; prevenirea şi combaterea infracţiunilor contravieţii, incriminarea omorului, genocidului, a avortului ilegal, interzicerea euthanasiei, suprimarea pedepseicu moartea etc.

Ca urmare, dreptul la viaţă poate fi privit în două accepţiuni: într-o accepţiune restrânsă, dreptulla viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largă, viaţa persoanei esteprivită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţafizică341. În această ultimă accepţiune, dreptul la viaţă este asigurat prin întregul sistem constituţional.

Constituţia României reglementează dreptul la viaţă în ambele sensuri. Astfel, în art. 22 seprevede că dreptul la viaţă este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisă. Concomitent suntreglementate alte drepturi conexe dreptului la viaţă, cum sunt: dreptul la integritate fizică şi psihică,libertatea individuală, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la ocrotirea sănătăţii, interzicereamuncii for ţate , dreptul la un nivel de trai decent etc.

Totodată, Constituţia României reglementează obligaţii ale Statului corelative dreptului la viaţă,cum sunt obligaţiile statutului ce decurg din garantarea dreptului la viaţă, astfel:

340 C.E.D.O. face parte din dreptul intern, fiind ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.341 Ioan Muraru, op. cit., p. 208.



Drepturi şi libertăţi care caracterizează fiinţa umană ca entitate biologică 194

- prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte periculoase pentru viaţa persoanei şi viaţapublică (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moate, uciderea din culpă, genociduletc.);

- asigurarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie socială necesare unui trai decent(locuri de muncă, salarii, pensii, ajutoare, asigur ări etc.);

- protecţia copiilor, tinerilor, a familiei şi a persoanelor handicapate;- protecţia proprietăţii private şi publice;- ocrotirea sănătăţii;- ocrotirea vieţii intime, familiale şi private;- interzicerea pedepsei cu moartea;- interzicerea muncii for ţate.Interzicerea pedepsei cu moartea de către Constituţia României exprimă tendinţa dominantă în

lume, prezentă în documentele juridice, politice şi sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsacu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzimece foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă, susţin unii autori. Mai mult, ea produce efecteireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu

totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit342.Modul de reglementare în art. 22 pct. 3 din Constituţia României prin care se interzice pedeapsa

cu moartea, nu admite nici o excepţie, cum ar fi cea pe timp de r ăzboi. În Constituţia Italiei, pedeapsa cumoartea este interzisă, „cu excepţia cazurilor prevăzute de legile militare pe timp de r ăzboi.”

De asemenea, spre deosebire de Constituţia României, Protocolul nr. 6 al Constituţiei Europene aDrepturilor Omului prevede în art. 2, o excepţie de la abolirea pedepsei cu moartea şi anume „pedeapsa cumoartea în timp de r ăzboi”. Interzicerea pedepsei cu moartea cu menţinerea excepţiei pe timpul r ăzboiului,se regăseşte şi în Constituţia Spaniei (art. 15). Este adevărat că nimeni nu doreşte r ăzboiul, dar orice statcare se respectă este îndreptăţit să ia în calcul şi un astfel de risc, şi să-şi creeze o legislaţie raţională,legislaţie care să servească interesele naţiunii. Un r ăzboi poate interveni prin surprindere, ceea ce excludetimpul necesar pentru modificarea Constituţiei, astfel încât să prevadă posibilitatea introducerii pedepsei cumoartea în caz de r ăzboi. Unei astfel de excepţii socotim că trebuie să i se găsească locul şi în ConstituţiaRomâniei din moment ce în art. 92 pct. 3 şi art. 93 al acesteia se vorbeşte de „agresiunea armată

îndreptată împotriva ţării şi respectiv, starea de asediu şi starea de urgenţă”, ca ipoteze prevăzute înConstituţie a fi reglementate în scop preventiv.

În constituţiile a 18 state din cadrul Statelor Unite ale Americii, pedeapsa cu moartea este admisă atât pe timp de pace cât şi pe timp de r ăzboi, motivându-se că încă nu sunt condiţiile necesare pentruinterzicerea acesteia.

O problemă interesantă poate fi legată de art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană a DrepturilorOmului, la care România a aderat în anul 1994 prin Legea nr. 30. Astfel, se pune întrebarea dacă art. 20pct. 3 din Constituţia României care interzice pedeapsa cu moartea, nu este incompatibil cu art. 2 pct. 2 dinConven

ţia European

ă a Drepturilor Omului care admite moartea rezultat

ă dintr-o recurgere absolut

necesar ă la for ţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru aefectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinută; c) pentru areprima, conform legii, tulbur ări violente sau o insurecţie.

Socotim că aceste prevederi nu contravin art. 20 pct. 3 din Constituţie, deoarece situaţiilereglementate de acesta nu au nici o legătur ă cu interzicerea pedepsei cu moartea. In astfel de cazuri,moartea survine nu ca urmare a unor pedepse, ci în cazul unor ac ţiuni legitime necesare şi f ăr ă alternativă.

Pe de altă parte, potrivit art. 11 pct. 2 din Constituţia României, Convenţia Europeană a DrepturilorOmului face parte din dreptul intern al României în baza Legii nr. 30/1994. Iar conform art. 20 pct. 2 dinConstituţia României, dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările342 I. Muraru, op. cit., p. 208




internaţionale cu excepţia cazului în care Constituţia şi legile interne conţin dispoziţii maifavorabile.

Prin reglementările din art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeană se apăr ă de fapt drepturile şilibertăţile omului în condiţii speciale prevătute şi în alte legii, astfel:

a) În art. art. 44 din Codul penal în vigoare343 pînă în anul 2002, legitima apărare avea o reglementare

diferită referitoare la cazurile în care moartea cauzată agresorului, nu era sancţionată. In acest sens, era înstare de legitimă apărare acela care săvâr şea fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şiinjust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, care punea în pericol gravpersoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Era de asemenea considerat în legitimă apărareşi acela care din cauza tulbur ării sau temerii a depăşit limitele unei apăr ări propor ţionale cu gravitateapericolului şi cu împrejur ările în care s-a produs atacul. Aceste dispoziţii ale Codului penal, coroborate cucele ale art. 2 pct. 2 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, defineau cazurile când cauzareamor ţii unei persoane nu se sancţionează dacă se săvâr şeşte în condiţiile cumulative:

- ale legitimei apăr ări şi- pentru apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale.

Potrivit acestei reglementării, chiar dacă erau îndeplinite condiţiile legitimei apăr ări, cauzarea

mor ţii agresorului nu era scuzabilă atunci când agresorul punea în pericol orice altă valoaredin cele prevăzute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu excepţia vieţii, integrităţii fizice şi psihice apersoanei.

În astfel de situaţii, se aprecia că viaţa agresorului este mai importantă decât apărarea unoranumite valori şi astfel nu se admitea suprimarea vieţii persoanei pentru apărarea unui bun mobil sauimobil. Prin Legea nr.169/202 în art. 44 din Codul penal s-a introdus alin. (2 1) în care se dispune: „Seprezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvâr şeşte fapta pentru a respinge pătrunderea f ăr ă drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-olocuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.”Prin aceasta s-a extinsconceptul de legitimă apărare şi în cazul când în mod flagrant o persoană pătrunde f ăr ă drept prinviolenţă, viclenie, efracţie, sau prin alte asemena mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc

împrejmuit ţinând de acestea.b) În scopul efectuării unei arestări legale, sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legaldeţinute atunci când în mod absolut necesar s-a recurs la for ţă, moartea cauzată nu este imputabilă.Această prevedere a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului trebuie coroborată cu dispoziţiile Legii nr.17/1996 care reglementează folsoirea uzului de armă în astfel de situaţii.

Cazurile de folosire a armamentului344 în astfel de condiţii sunt strict prevăzute de lege, numaidacă este absolut necesar , dacă nu există alte mijloace legale, în condiţiile legitimei apăr ări şi asomaţiilor prevăzute de lege, dacă există un mandat legal de arestare şi o stare legală de deţinere.c) Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c din Conven ţie, moartea nu este imputabilă dacă aceasta ar rezulta dintr-orecurgere absolut necesar ă la for ţă, pentru a reprima, conform legii, tulbur ări violente sau oinsurec

ţie.Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de armă se poate face pentru îndeplinirea

atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, împotriva grupurilor de persoane sau a persoanelor izolatecare încearcă să pătrundă f ăr ă drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice.

Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, „uzul de armă în condiţiile şi situaţiile prevăzute în prezentulcapitol, se face în aşa fel încât să ducă la imobilizarea (nu neutralizarea s.n.) celor împotriva cărora sefoloseşte arma, tr ăgându-se, pe cât posibil, la picioare pentru a evita cauzarea mor ţii acestora. Dacă uzul de armă şi-a atins scopul prevăzut în aliniatul 1, se încetează recurgerea la un asemenea mijloc.” Dinaceste ultime dispoziţii rezultă că dacă agentul autorităţii publice a vizat zone vitale ale persoanei (cap,inimă etc.), atunci se pune problema folosirii ilegale a armamentului, fapta sa nemai încadrându-se în

343 În anul 2002 art. 44 pct. 2 din Codul penal a fost modificat prin Legea nr.169 din 10 aprilie 2002 publicat ă în M.Of. nr. 261 din 18 aprilie 2002.344 Este vorba numai de persoanele autorizate să deţină şi să folosească armamentul pentru apărare.




condiţiile Legii române nr. 17/1996 şi evident a Constituţiei. Iar în cazul în care, deşi agentul a respectatcondiţiile legii, moartea a intervenit ca urmare a faptului că persoana vizată, în mod imprevizibil, şi-a expuszonele vitale pe direcţia de tragere, moartea acesteia nu îi este imputabilă.

Din acest punct de vedere, faţă de prevederile C.E.D.O., reglementarea din Legea nr. 17/1996este mai precisă şi în favoarea drepturilor omului, respectiv a celui care încălcând legea, este supus

riscului mor ţii, aşa cum sunt şi prevederile Legii nr. 60/1991 privind organizarea şi desf ăşurarea adunărilorpublice.Se poate pune în discuţie problema dacă dreptul la viaţă implică, de exemplu, posibilitate sau

libertatea pentru individ de a hotărâ să-şi pună capăt zilelor sale, în special, dacă el este confruntat cuanumite suferinţe prelungite sau avănd legătur ă cu anumite circumstanţe din viaţa sa. În special, se pune,

în acest caz, evident, problema eutanasiei şi a avortului justificat de motive medicale sau din altele.Consider ăm că poziţia adoptată de individ faţă de astfel de probleme este condiţionată de convingerilefilozofice, morale sau religioase ale fiecăruia.345

9.2. Dreptul la integritate fizică şi psihică.

Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat, de asemenea, de Declaraţia Universală care, înart. 5, proclamă că „nimeni nu va fi supus la tortur ă, nici la pedepse sau tratamente crude inumane saudegradante”. În acelaşi sens a fost formulat art. 7 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şipolitice. Art. 3 al Convenţiei Europene reia, în esenţă, art. 5 din Declaraţia Universală, mai puţin termenul„tratamente crude”, spunând că „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumnesau degradante”. El nu a preluat însă aliniatul 2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: „In special, esteinterzis ca o persoană să fie supusă, f ăr ă consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice.”

Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională. Strânsa salegătur ă cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice estegarantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura.

Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de lege; dacă „atingerea”se impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe baza legii emisă potrivitcondiţiilor art. 52 din Constituţie (de exemplu: vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea desânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientuluietc.). În spiritul Constituţiei, pentru protecţia integrităţii fizice, legiuitorul a incriminat ca infracţiuni şisancţionat faptele contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, a înfiinţat organele împuternicite cuprevenirea, constatarea şi sancţionarea acestora, precum şi procedurile de urmat. (art. 174 - 185 din Codulpenal şi articolele corespunzătoare din Codul de procedur ă penală sunt dispoziţii legale elaborate în acestsens.)

Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiindconceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despăr ţite.

Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrar ă drepturilor omului.Respectul vieţii, al integrităţii fizice şi psihice implică, în mod firesc, interzicerea torturii, a

pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 pct. 2 dinConstituţie. Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şipersonalităţii omului, conţinând obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege.

Potrivit Convenţiei contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante,tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferinţă ascuţită, fizică sau mentală, intenţionat unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o ter ţă persoană informaţii sau mărturisiri, de apedepsi un act pe care ea sau o ter ţă persoană l-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a întimidasau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei ter ţe persoane, sau

345 Dr. Nicolae Pavel, Consideraţii teoretice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică. RevistaDreptul nr. 5/2003 p.37.




pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare, indiferent care este, dacă o asemenea dureresau asemenea suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană având o

împuternicire oficială sau la instigarea sa ori cu consimţământul său expres sau tacit.De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul statelor de a lua măsuri legislative,

administrative, judiciare şi orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de tortur ă,

aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicţia lor .Din punct de vedere penal, tortura este incriminată şi sancţionată în art. 2671 din Codul penal

român, cu pedeapsa închisorii de la 2 la 25 de ani sau deten ţia pe viaţă.De observat că, în art. 2671 aliniatul 5 din Codul penal se spune „Nici o împrejurare excepţională,

oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de r ăzboi sau de ameninţări cu r ăzboiul, de instabilitatepolitică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; deasemenea nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice”.

Garantarea dreptului la integritatea fizică şi psihică se face nu numai faţă de autorităţile publice şiagenţii acestora prin art. 2671 din Codul penal, dar şi faţă de orice altă persoană, prin incriminareainfracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. (art. 180-184 din Codul penal român).

9.3. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private.

Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun autorităţilor publice obligaţia de a ocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum şi oricărei persoane, de a respecta dreptul la viaţa intimă,familială şi privată.

Atingerile aduse vieţii intime, familiale şi private pot să se înf ăţişeze nu numai ca violări alespaţiului în care se desf ăşoar ă activitatea persoanei, dar şi ca încălcări ale domeniului rezervatgândurilor, manifestărilor intime, prin violarea secretului corespondenţei, a comunicărilor, aconvorbirilor (prin interceptare) ori ca imixtiuni abuzive în viaţa intimă a persoanei, prin captarea de la

distanţă de imagini, sunete legate de viaţa personală a celui vizat, sau prin înregistrarea de la distanţă aconvorbirilor purtate, a destăinuirilor f ăcute, ori prin obţinerea de fotografii în locuri private sau cu privirela fapte private, care ar putea dezvălui manifestări intime ale persoanei.

Constituţia României, în art. 26, foloseşte terminologia „viaţa intimă, familială şi privată”, f ăr ă a ledefini. Din moment ce le-a folosit, constituantul înseamnă că le-a recunoscut semnificaţii diferite, astfel

încât reglementarea să fie precisă şi completă sub acest aspect. În art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se prevede: „1.Orice persoană are dreptul

la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2.Nu este admisamestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec esteprevăzut de lege, şi dacă constituie o măsur ă care, într-o societate democratică, este necesar ă pentrusecuritatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”Observăm că în această Convenţie nu se vorbeşte de dreptul la viaţa intimă, lăsând să se

înţeleagă că acesta este inclus în dreptul la viaţa privată şi familială.Socotim că reglementarea din Constituţia României este mai reuşită având în vedere problemele

ridicate de evoluţia dreptului, în general, şi a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, în special. În noul Cod penal francez, la art. 226-1, se vorbeşte de „intimitatea vieţii private” atunci când

defineşte ca infracţiuni pentru care prevede sancţiuni penale, fapte prin care se aduce atingere intimităţiivieţii private, cum sunt înregistrarea, transmiterea vizuală sau fonică de imagini sau sunete, fotografii etc.din intimitatea vieţii private a altuia346.

346 Ives Mayaud, Noul Cod Penal, Dalloz-1992, Paris, p. 1852.




În doctrina italiană s-au depus, de asemenea, eforturi pentru a se clarifica conceptul de intimitate (riservatezza) introdus, pentru prima dată, prin Legea nr. 98 din 09 aprilie 1974347.

După primele comentarii ale legii mai sus citate s-a desprins concluzia că, prin intimitate, legiuitorulitalian a urmărit să ocrotească interesul individului de a cuprinde în sfera vieţii sale private acele manifestăricare nu ar dori să ajungă la cunoştinţa altor persoane (Bricola, Palazzo) sau ocrotesc interesul individului

de a păstra pentru el, în mod exclusiv, orice informaţie asupra propriilor acţiuni (Mantovani).Potrivit legii penale italiene (art. 165 bis) este incriminată fapta aceluia care prin instrumente decaptare vizuală sau sonor ă î şi procur ă ilicit informaţii sau imagini ţinând de viaţa privată care sedesf ăşoar ă în domiciliul unei persoane sau în alte locuri apar ţinând acelui care are dreptul de a interziceaceasta. În Codul penal spaniol (art. 197) se incriminează fapta aceluia care, pentru a descoperi secreteleunei persoane, atinge intimitatea acesteia şi î şi însuşeşte, f ăr ă consimţământ, scrisori, înscrisuri, mesajesau orice alte documente sau bunuri. Codul penal american ocroteşte dreptul persoanei la intimitate,incriminând pătrunderea ilicită în locuri private cu intenţia de a asculta sau supraveghea o persoană,instalarea de dispozitive de ascultare, fotografiere etc, inclusiv de la distanţă348.

Constituţia Spaniei, în art. 18 pct. 1, prevede: „Este garantat dreptul la onoare, intimitatepersonală şi familială şi la propria imagine.” Observăm că se vorbeşte de intimitate personală, distinct de

intimitate familială. Tot în acest articol, la pct. 4, se arată „Prin lege se va limita folosirea informaticii pentrua garanta onoarea şi intimitatea personală şi familială a cetăţenilor şi exerciţiul deplin al drepturiloracestora.”

Aşa cum am ar ătat, reglementarea dată de Constituţia României în acest domeniu este maiprecisă şi completă. Astfel, putem vorbi de un drept la viaţa intimă, un drept la viaţa familială şi undrept la viaţa privată. Aceste drepturi trebuie să-şi găsească în lege reglementări specifice diferite.

După prof. I. Deleanu „viaţa intimă” semnifică dreptul individului de a tr ăi aşa cum înţelege,respectând însă şi drepturile altora349. În încercarea de a delimita oarecum dreptul la viaţa intimă, dedreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţă privată, vom pleca de la definiţia dată într-un dicţionar francezadjectivului „intim”, respectiv „interior şi profund”, care constituie esenţa unui lucru care leagă sau estelegat de un sentiment profund350. Dreptul la viaţa intimă este o posibilitate care conţine prerogativele,manifestări legate de singur ătatea persoanei şi de persoanele sau lucrurile admise în intimitatea sa, prinacte, expresii, fapte, gesturi etc., nedestinate publicităţii. Astfel, în intimitate, orice persoană, inclusivfuncţionarul public, î şi poate exprima orice gând, opinie şi chiar injuria, f ăr ă ca fapta sau actul său să atragă o r ăspundere juridică; deci, fapta sau actul săvâr şit în intimitate, de regulă nu lezează interesul public saual altei persoane şi, ca atare, nu sunt incriminate, ceea ce exclude imixtiunea în intimitatea persoanei. Viaţaintimă nu poate fi cenzurată, de aceea cele afirmate în intimitate nu pot atrage r ăspunderea pentruinfracţiunea de calomnie sau mărturie mincinoasă. Viaţa intimă conţine acte şi fapte care exced vieţii defamilie. Viaţa intimă ţine în primul rând de persoană şi astfel, se face o distincţie între intimitateapersonală şi intimitatea familiei, care se desf ăşoar ă după alte reguli. Dreptul la viaţa intimă nu cunoaştealte limite decât cele care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi.

Prin viaţa familial

ă în

ţelegem tot ce este privitor la familie, destinat familiei, apar

ţinător familiei.

La nivel de familie şi viaţa acesteia, există un grad de intimitate care trebuie respectat de toţi şiocrotit de stat. Aceasta presupune drepturi ale membrilor familiei, atât în interiorul acesteia, cât şi înexterior, corelativ cu obligaţiile membrilor familiei, ale oricărei persoane cât şi ale autorităţilor statului.Dreptul la viaţa familială presupune respect şi ocrotire a intimităţii conjugale, secretul de familie şi altedrepturi prevăzute în Codul familiei, ocrotite de Stat.

Dreptul la viaţa privată, în sens restrâns, este un drept complex, care cuprinde tot ce nuapar ţine dreptului public, dreptului la viaţa intimă şi dreptului la viaţa familială. Viaţa privată include dreptul

347 L.Delphino, Dirito penale, parte speciale, IX Edizione, Napoli, 1996, p. 785.348 American Law Institute, Model Penal Code, Philadelphia, P.A.1985, p.195.

349 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat Vol. II, Editura "Europa Nova", Bucureşti, 1996,p. 138.350 Dictionaire du français, Imprimé en France, Imprimerie Herissey Evreux, 1995, p.598.




la identitate - dreptul de a nu se dezvălui, f ăr ă consimţământul expres al persoanei, numele adevărat,adresa, vârsta, situaţia familială, modul de întrebuinţare a timpului liber, a elementelor patrimoniului său,obiceiuri cotidiene etc351. Secretul contractelor civile, comerciale, din domeniul privat352, ţine de dreptul laviaţa privată353.

Dreptul la viaţa intimă, dreptul la viaţa familială şi dreptul la viaţa privată, în sens restrâns, sunt

ocrotite prin instituirea în norme juridice diferite, ca abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni, aactelor şi faptelor cauzatoare de pagube, reglementarea şi prevederea procedurilor şi organelor caresă descopere, cerceteze şi judece persoanele vinovate de încălcarea acestor drepturi, precum şimodalităţile de reparare a acestora.

În sens larg, dreptul la viaţa privată include atât dreptul la viaţa intimă cât şi dreptul la viaţafamilială. Totuşi, aşa cum a procedat constituantul, este necesar ă reglementarea şi protejarea distinctă a acestor drepturi, deoarece actele şi faptele de încălcare ale acestora, presupun alte condiţii deincriminare, sancţionare, cercetare şi judecare.

Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asigurată şi prin consacrarea constituţională adreptului la propria imagine. Astfel, în art. 30 din Constituţie se prevede „Libertatea de exprimare nupoate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particular ă a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”

Dreptul la propria imagine este un drept complementar al dreptului la via ţa intimă, familială şiprivată.

Imaginea proprie trebuie înţeleasă, în contextul acestui drept, ca fiind acea imagine publică creată sau lăsată să se creeze, în mod conştient, de către persoana fizică. Orice persoană are o imagineproprie nedestinată publicităţii, imagine care trebuie respectată şi apărată de legiuitor precum şi oimagine publică acceptată de aceasta. Spre exemplu, anumite tr ăsături, defecte, însuşiri etc. sunt apreciatede persoana respectivă că nu trebuie cunoscute de nimeni în afar ă de ea sau de membrii familiei, oripreotul, medicul, avocatul etc. Acestea sunt protejate prin dreptul la imaginea proprie şi pot fi f ăcutepublice numai cu consimţământul expres al persoanei în cauză. Sunt numeroare cazurile când unelepersonalităţi din domeniul cinematografiei, artei, sportului etc. acceptă, pentru sume importante,

înstr ăinarea şi difuzarea unor imagini sau alte documente cu secrete intime, de familie sau din viaţa privată,pentru a satisface curiozitatea cititorilor sau telespectatorilor consumatori de senza ţional. În Franţa, deexemplu, s-au dat hotărâri judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia asupraimaginii sale.

De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal francez, constituie infrac ţiune şi sesancţionează cu închisoarea de până la un an şi amendă 300.000 franci „fixarea, înregistrarea sautransmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, f ăr ă consimţământul acesteia”. Iar în art.226-1 din acelaşi cod este sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute în condiţiile art. 226-1, şi leaduce, f ăr ă drept, la cunoştinţa publicului sau a unui ter ţ.

Curtea din Paris a considerat că este un atentat la viaţa privată a persoanei chiar simpla publicarea adresei, numărului de telefon şi a reşedinţei private a unui cântăreţ, f ăr ă consimţământul acestuia.

De precizat că trebuie f

ăcut

ă deosebirea dintre demnitatea

şi func

ţia public

ă, pe de o parte,

şi

persoana publică, de pe altă parte, deosebire cu implicaţii majore asupra drepturilor acestora la viaţaintimă, familială, privată şi propria imagine.

Persoana publică este aceea persoană care, f ăr ă a deţine o funcţie sau demnitate publică,satisface, în regim de drept privat, anumite interese ale unui anumit public; din această categorie fac parteartişti, sportivi etc. Dacă aceştia nu satisfac în bune condiţii aceste interese este problema lor, iar acesteinterese nu au caracterul intereselor publice satisf ăcute în mod instituţionalizat.

351 Ion Deleanu, op. cit., p. 136.352 Ulpian spunea: uius studii duoe sunt positiones: publicum et privatum. Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat:

privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet.(Instituţiile, din Corpus iuris civilis, De iustitia est de iure, IV).353 A se vedea şi art.10 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicareabiologiei şi medicinei.




Ca atare, anumite deficienţe, comportări etc. ale persoanei publice, chiar dacă afectează prestaţiaacestora, nu trebuie cunoscute de public decât numai cu consimţământul persoanei.

În cazul unei demnităţi sau funcţii publice, situaţia este alta. Demnitarul şi funcţionarul publicsunt în slujba naţiunii şi satisfac anumite interese ridicate de lege la rang de interes public. Or, tot ceeace poate dăuna prestaţiei la care este obligat demnitarul şi funcţionarul public, trebuie să ajungă la

cunoştinţa publicului, care trebuie să aprecieze şi să cear ă să se ia măsurile în consecinţă, în deplină cunoştinţă de cauză. Spre exemplu, o deficienţă de comportament ce poate constitui obiectul unui şantaj, în cazul unei persoane publice, respectiv artist, sportiv etc. nu justifică publicarea acesteia; însă, în cazulunei demnităţi sau funcţii publice este necesar a fi adusă la cunoştinţă publicului pentru a evita un eventualşantaj, cu implicaţii negative asupra serviciului public prestat.

Într-o speţă soluţionată în Austria, un ziarist vienez a fost condamnat de autorităţile austriece laamenda penală de 15.000 şilingi, pentru că a f ăcut public faptul că Bruno Kreisky, cancelar federal înfuncţie, a apar ţinut unei brigăzi S.S. în timpul celui de al doilea r ăzboi mondial. Sesizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu a fost încălcat dreptul la viaţa privată a cancelarului, demnitar public,fapta ziaristului fiind justificată de interesul public şi, astfel, a obligat statul austriac la restituireaamenzii, plata unei sume de 284.536,60 şilingi reprezentând cheltuieli de deplasare, sejur şi daune

interese ale ziaristului354.Drepturile la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul la imaginea proprie sunt

garantate din punct de vedere penal prin:- instituirea ca infracţiune a divulgării secretului profesional, în care se includ şi acte şi fapte din

viaţa intimă, familială sau privată a persoanei, de care autorităţile sau anumite persoaneprevăzute de lege (medic, avocat, preot) iau la cunoştinţă;

- secretul profesional trebuie respectat în tot cursul procesului penal, civil, comercial, subaspectul respectării dreptului la viaţa intimă, familială, la propria imagine sau viaţa privată apăr ţilor în proces;

- astfel, judecătorii au obligaţia de a declara secretă şedinţa de judecată în procesele în carepublicitatea ar afecta aceste valori, f ăr ă să aducă vreun deserviciu legii sau justiţiei355; (art. 290al. 2, 3 şi 4 din Codul de procedur ăpenală).Dacă judecarea în şedinţa publică ar putea aduce atingere vieţii intime a unei persoane, instanţa,la cererea procurorului, a păr ţilor, ori din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursulsau pentru o anumită parte a judecării cauzei.

- instituirea altor fapte ca infracţiuni cum sunt: violarea de domiciliu (art. 192 din C.p.), violareasecretului corespondenţei (art. 195 din C.p.), calomnia (art. 206 din C.p.), insulta (art. 205 dinC.p.) ş.a.

Deci, orice act sau fapt din viaţa intimă, familială sau privată a demnitarului şi funcţionaruluipublic care nu poate influenţa negativ prestaţia socială a acestuia, este protejată. Numai sub acestaspect, demnitarul sau funcţionarul public are dreptul la protecţia vieţii intime, familiale, private şi lapropria imagine, potrivit legii.

Pentru a preveni încălcarea acestor drepturi, Adunarea Parlamentar ă a Consiliului Europei aadoptat Rezoluţia 1003 cu privire la etica ziaristică. În această Rezoluţie, printre altele, se arată „Nicieditorii sau proprietarii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia le apar ţine. Într-ointreprindere dedicată informaţiei, aceasta nu trebuie tratată ca o marf ă, ci ca un drept fundamental alcetăţenilor . În consecinţă, nici calitatea informaţiilor sau opiniilor nu trebuie exploatate în scopul creşteriinumărului de cititori sau auditori şi, în consecinţă, a resurselor publicitare.”

354 V. Dabu, Despre dreptul şi arta apăr ării, Regia Autonomă "Monitorul Oficial",Bucureşti, 1994 p.222.355 Ioan Muraru, op. cit., p. 218.




9.4. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi.

Este, de fapt, un aspect al vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile şiimprescriptibile drepturi ale omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional, acest drept este

încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar dacă nu explicit.Astfel, în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776) se arată că toţi oamenii se

nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertateaşi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun mai multe căutări, speranţe, apar apoi formulate îndeclaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de definit. Căutarea fericiriiimplică şi dreptul de a dispune de tine însuţi356.

Acesta este dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau, după cum zic unii, libertateacorporală. Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau din motivecutumiare. De aceea, ea apare explicit în legislaţie mult mai târziu decât alte drepturi şi libertăţi.

Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul său apare ca o veche revendicare feministă,strâns legată de libertatea sexuală în evitarea riscului maternităţii. În timp acest drept a cuprins în

conţinutul său dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort (creându-se cum se spune deseori, onouă etică), transexualismul (problemă încă discutabilă juridic în unele sisteme de drept), dreptul de a donaorgane sau ţesuturi pentru transplanturi sau alte experienţe medicale şi de inginerie genetică (transferul degene, clonarea).

De acest drept sunt legate şi problemele ridicate de: secretul medical, vaccinarea obligatorie,analiza grupelor sanguine în materie de filiaţie, represiunea alcoolismului, obligativitatea viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea sănătăţii, obligaţia sau refuzul individului de a se lăsa îngrijit medical,experimentarea medicală pe om, suicidul - inclusiv prin greva foamei357 ş.a.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoanapoate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui dreptpersoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o

valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. In temeiul lui, omul are dreptul de a participa sau nu casubiect de anchetă, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale, sau de altă natur ă, de aaccepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul deorgane şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect în operaţiile de inginerie genetică etc.

Prin consacrarea aceastui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care auapărut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu358.

În art. 26 pct. 2 din Constituţia României este reglementat dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, într-o manier ă modernă faţă de constituţiile altor ţări şi convenţiile internaţionale în materie. Astfel,„Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordineapublică şi bunele moravuri.” În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului acest drept are o reglementareimplicită; singur în art. 7 al Pactului Internaţional privitor la drepturile civile şi politice se interzice „ca o

persoană să fie supusă, f ăr ă consimţământul său unei experienţe medicale sau ştiinţifice”359.

9.5. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie

356 Ioan Muraru, op. cit., p. 218.357 Astfel, dacă legislaţia în privinţa avortului estre foarte largă în Anglia, Elveţia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, S.U.A.ş. a. ea este foarte restrictivă în Italia, Spania, Portugalia şi îndeosebi în Irlanda. Franţa şi Germania se situează sub acestaspect într-o zonă intermediar ă.358 Ioan Muraru, op. cit., p. 129.

359 A se vedea şi Legea privind preluarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane publicată în Monitorul Oficial din 13.01.1998precum şi Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale, asupra greviştilor foamei. Malta, 1991, în Gheorghe Scripcan, Bioetica,Editura Polirom, 1998, p. 164.




Art. 48 din Constituţia României dispune „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită întresoţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şiinstruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt egali înfaţa legii cu cei din căsătorie.”

În art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se consacr ă dreptul persoanei de a secăsătorii şi de a întemeia o familie, „potrivit legilor naţionale care reglementează exerciţiul acestui drept”, începând, cum spune articolul menţionat, „de la vârsta pubertăţii”. Textul î şi are originea în art. 16 alDeclaraţiei Universale care mai precizează că dreptul persoanei de a se căsători şi de a întemeia o familieexistă „f ăr ă nici o restricţie în privinţa rasei cetăţeanului sau religiei”; că bărbatul şi femeia „au drepturiegale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei”. Acelaşi articol defineşte familia ca„element natural şi fundamental al societăţii”, ea având „dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului”.

Faţă de normele internaţionale mai sus citate, art. 48 din Constituţia României pare a fi îndiscordanţă, sub aspectul obiectului reglementării, el referindu-se nu la dreptul la căsătorie şi la

întemeierea unei familii, ci la principiile care fundamentează familia, la condiţiile de formă şi de fond alecăsătoriei şi la statutul copiilor din afara căsătoriei. Totuşi, prevederile art. 48 alin. 1 din Constituţie implică,

neîndoielnic, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii din moment ce se spune că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Soţii sunt egali faţă de lege, de exemplu, în ce priveşteocrotirea părintească, drepturile nepatrimoniale şi patrimoniale, dobândirea sau pierderea cetăţeniei etc.

Filiaţia maternă este stabilită prin simplul fapt al naşterii copilului, iar cea paternă prin recunoaşterevoluntar ă sau prin hotărâre judecătorească; părinţii copilului născut în afara căsătoriei au aceleaşi obligaţiinepatrimoniale şi patrimoniale faţă de acest copil ca şi faţă de copilul născut în cadrul căsătoriei; drepturilecopilului la succesiunea părinţilor săi sunt aceleaşi ca şi în cazul în care s-ar fi născut în timpul căsătoriei;căsătoria între tatăl şi mama copilului îi confer ă acestuia statutul juridic al unui copil născut în timpulcăsătoriei etc. Astfel, nu este admisă nici o discriminare între copilul din afara căsătoriei şi cel dincăsătorie.


- Despre obligaţiile corelative dreptului la viaţă.- Despre compatibilitatea dispoziţiilor din Constituţia României referitoare la pedeapsa cu moarteaşi cele prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- Dreptul la viaţa intimă a persoanei publice, al funcţionarului şi respectiv demnitarului public.- Dreptul la propria imagine.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,Bucureşti-1997, p.207-220

2. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Europa Nova - 1966, p.132-1403. Gheorghe Scripcan - Bioetica. Ed. Polirom, 1998, p.43-574. Valerică Dabu - Despre dreptul şi arta apăr ării, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”

Bucureşti, 1994, p. 173-2235. Victor Duculescu - Drept Constituţional Comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 19996. I.R.D.O. - Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului la care

România este parte, Bucureşti, 1999

7. Victor Luncan - Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999



CAPITOLUL XDREPTURI ŞI LIBERTĂŢI ALE PERSOANEI

ÎN RAPORTURILE EI CU SOCIETATEA ŞI STATUL,

EXERCITATE DE REGULĂ INDIVIDUAL

10.1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

În art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care România a aderatprin Decretul nr. 212/1974 este reglementată libertatea şi siguranţa persoanei astfel „Orice om are dreptulla libertate şi la securitatea persoanei sale.

Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sadecât pentru motive legale, şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Orice individ arestat va fiinformat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt

timp, de orice învinuiri care i se aduc. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiunipenale, va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau al unei autorităţi împuternicite prinlege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat.

Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurând înf ăţişarea lor la şedinţele de

judecată, pentru toate celelalte acte de procedur ă şi, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce plângere

în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală.

Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are dreptul la o despăgubire.”

“Dreptul la libertate” şi la siguranţă este reglementat şi în art. 5 din Convenţia Europeană aDrepturilor Omului astfel: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsitde libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a) dacă este reţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;b) dacă a f ăcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre

pronunţată conform legii, de către un tribunal, ori în vederea garantării executării unei obligaţiiprevăzute de lege:

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciarecompetente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvâr şit o infracţiune, oricând există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvâr şească oinfrac

ţiune sau s

ă fug

ă dup

ă să

vâr ş

irea acesteia;d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor hotărâtă pentru educaţia sa sub

supraveghere, sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa autorităţiicompetente;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedicasă pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedur ă deexpulzare ori de extr ădare.

Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.



Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual 205

Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentularticol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege360, cuexercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată încursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în

cauză la audiere.Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă unrecurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze, într-un termen scurt, asupra legalităţiideţinerii sale şi să dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală.

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiiloracestui articol, are dreptul la reparaţii.”

Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale, permanentele conflicte ce intervin între legeşi teorie, pe de o parte şi, practica autorităţilor publice, pe de altă parte - practică ce nu rareori a înregistratabuzuri şi ilegalităţi, uitându-se uneori (din păcate prea des) că autorităţile trebuie să fie în slujbacetăţenilor şi nu invers - au impus formularea unor reguli constituţionale clare, a căror aplicare să nu fiestânjenită de interpretări şi speculaţii361.

Astfel, o reglementare modernă şi clar ă se găseşte în art. 23 din Constituţia României. O primă dispoziţie constituţională este aceia că, „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.”

Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei,dreptul său de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după procedurile expres prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nudăunează ilegal celuilalt; astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaşte decăt acelelimite care sunt necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Acestelimite nu pot fi determinate decât de către lege. Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunilepericuloase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nupoate fi obligat să facă ceea ce legea nu ordonă362.

În practică, libertatea individuală poate fi limitată corect sau incorect prin:a) o legea dreaptă (adică o lege în care limitările sunt f ăcute în numele libertăţii, ca garanţii ale

libertăţii);b) o lege abuzivă;c) activităţi ale individului sau grupului (abuz de libertate);d) abuzuri ale autorităţii.Caracterul de fiinţe sociale admite ca limitări ale libertăţii individuale numai acelea prevăzute de o

lege dreaptă, prin care se asigur ă şi libertăţile celorlalţi. Libertatea individuală nu este, nu poate şi nutrebuie să fie absolută. Legea dreaptă care limitează libertatea individuală în societate, o şi apăra în acelaşitimp, faţă de abuzul de orice natur ă. În cazurile de la literele b, c şi d, actele de încălcarea libertăţiiindividuale, trebuie incriminate prin lege, descoperite, cercetate, judecate şi sanţionate.

Protecţia libert

ăţii individuale presupune:

- o anumită limitare a exercitării libertăţii individuale, pentru a nu deveni abuzivă, adică pentru anu afecta libertatea altuia;

- limitarea drepturilor autorităţilor publice în aşa fel încât să nu încalce nejustificat şi nelegallibertatea individuală, ci să o protejeze;

- reglementarea unor garanţii în cazul procedurilor de înf ăptuire a justiţiei şi administraţiei, garanţiicontra eventualelor abuzuri ale autorităţilor;

- instituirea drept abateri, contravenţii, infracţiuni sancţionate potrivit legii, a faptelor careafectează libertatea individuală.

360 Prin magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare se înţelege judecătorul şi procurorul. În acelaşi sens

s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.361 Ion Muraru, op. cit., p. 210.362 A se vedea Constituţia Republicii Franceze, Editura ALL. Bucureşti, 1998, p. 40.



Drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile ei cu societatea şi statul, exercitate de regulă individual206

Gradul de protecţie a libertăţii individuale, dă gradul de siguranţă al persoanei.După prof. I. Muraru, noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care

protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iauanumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigur ă ca aceste măsuri să nu fieilegale363. Acest sistem de garanţii, de regulă, permite realizarea represiunii faptelor antisociale, dar, în

acelaşi timp, asigur ă inocenţilor ocrotirea juridică necesar ă. În ceea ce ne priveşte, socotim că în sintagma „siguranţa persoanei” trebuie incluse două maricategorii de garanţii, astfel:

a) garanţiile faţă de abuzul sau neglijenţa autorităţii b) garanţiile faţă de orice persoană, care ar putea să atenteze la libertatea individuală.Garantarea libertăţii individuale faţă de autorităţi presupune:- reglementarea activităţii autorităţilor în raport cu individul;- instituirea unor drepturi pentru justiţiabil, învinuit, inculpat, reţinut, arestat, condamnat în raport cu

autorităţile;- instituirea de responsabilităţi şi r ăspunderi pentru autorităţile care încalcă libertatea individuală şi

principiile procedurilor judiciare (instituirea ca abateri, contravenţii, infracţiuni a oricăror încălcări

de către autorităţi şi funcţionarii săi a libetăţii individului).Garantarea libertăţii individuale faţă de orice persoană, presupune:- instituirea drept abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni cu sancţiunile corespunzătoare, a

faptelor persoanei sau a persoanelor care încalcă libertatea individuală;- descoperirea, cercetarea şi tragerea operativă la r ăspundere a celor care încalcă libertatea

individuală;- stabilirea şi asigurarea îndeplinirii obligaţiilor autorităţilor publice privind asigurarea securităţii

persoanei. În art. 23 pct. 2 din Constituţie se dispune: „percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei

persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege”. Aceasta înseamnă că numai prin lege pot fi reglementate cazurile şi procedura percheziţiei, reţinerii sau arestării şi deci acesteanu pot fi reglementate prin vreun act normativ inferior legii, respectiv hotărârile de Guvern, instrucţiunile şiordinele miniştrilor sau actele normative emise de autorităţile publice locale.

Prin „cazurile prevăzute de lege” urmează să înţelegem numai situaţiile bine precizate, în careautorităţile publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestări. Pentru a prevenii abuzurilechiar din partea legiuitorului, constituantul i-a stabilit anumite limite. Astfel, constituantul i-a permislegiuitorului (Parlamentul) ca prin lege să reglementeze pătrunderea sau r ămânerea în domiciliulpersoanei f ăr ă învoirea acesteia, numai în următoarele cazuri:

a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei

persoane;c) pentru ap

ărarea siguran

ţei na

ţionale

şi a ordinii publice;

d) pentru prevenirea r ăspândirii unei epidemii.Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de

lege. În practică s-a pus problema dacă percheziţia domiciliar ă se poate efectua potrivit legislaţiei

actuale înainte de începerea procesului penal. Socotim că percheziţia domiciliar ă este un act careafectează “inviolabilitatea domiciliului” reglementată de art. 27 din Constituţie; ca urmare, aceasta se poateefectua în condiţiile prevăzute de art. 27 din Constituţie, care permite aceasta numai „în formele prevăzutede lege”.

Este de observat că art. 100 din Codul de procedur ă penală care reglementează efectuareapercheziţiei face trimitere la art. 98 din Codul de procedura penală. Or, art. 98 din Codul de procedura

penală plasează percheziţia numai în faza “urmăririi penale sau a judecăţii”. În cazul infracţiunii363 I. Muraru. op. cit., p. 211.




În dreptul românesc sunt cunoscute două măsuri de reţinere, una poliţienească şi una procesualpenală365. Astfel, potrivit art. 16 lit. b din Legea nr. 26/1994, persoanele suspecte de acţiuni prin care sepericlitează ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale, care refuză să-şi decline identitateaori aceasta nu poate fi stabilită, sunt conduse la sediul poliţiei pentru clarificarea situaţiei şi, după caz,prezentarea acestora, de îndată, în faţa organului de urmărire penală competent, activităţi ce nu pot dura

mai mult de 24 de ore.Cea de a doua măsur ă a reţinerii este o măsur ă procesual penală, preventivă, prin care persoanafaţă de care există unele indicii că a săvâr şit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată delibertatea sa de către autorităţile competente, pe o durată de maximum 24 de ore, potrivit ConstituţieiRomâniei. Această măsur ă este reglementată în detaliu în Codul de procedur ă penală. Totuşi, putemreţine că dispoziţiile constituţionale prevăd anumite reguli stricte pentru „reţinere”, care nu au fost lăsatela aprecierea legiuitorului (Parlamentul) astfel: durata maximă a reţinerii este de 24 de ore; autoritatea366 care reţine este obligată să-i aducă de îndată la cunoştinţă reţinutului motivele reţinerii, pe limba care o

înţelege, iar învinuirea în cel mai scurt termen; eliberarea reţinutului este obligatorie dacă motivele acesteimăsuri au dispărut. Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai puţin, şi o or ă şi zece ore, în funcţiede motivele reţinerii şi de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte.

Nimic nu împiedică, juridic, r ăspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita maximă, dacă sedovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că deci, ea nu era necesar ă.

Desigur, este rolul legislaţiei procesual-penale să reglementeze procedurile reţinerii până la detalii,un loc important trebuind să-l ocupe evidenţele strict necesare ale acestei măsuri. Prin art. 144 din C.p.p.modificat prin Legea nr.281/ 2003 s-a dispus că:” Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din duratamăsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsuriiadministrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art.31 lit.b ) dinLegea nr.218/2002 privindorganizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.” Prin aceasta s-a redus timpul de reţinre numai la 24 de orecea ce presupune să existe o poliţie foarte performantă.

De menţionat că în multe state măsura reţinerii nu este reglementată constituţional, fiindlăsată la nivelul legii. Ca urmare, în Franţa, Spania, Italia, Anglia, Ungaria şi altele, măsura reţinerii estereglementată cu o durată mai mare de 24 de ore, fiind până la două şi chiar trei zile, după cum a apreciatlegiuitorul din statul respectiv, Parlamentul, pentru că nu i-a fost limitat acest drept de Constituţie.

Arestarea este o măsur ă care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe deosebite,uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. De aceeaarestarea este supusă unor reguli clare şi ferme, imperative, dispunerea sa revenind unor autorităţi caresă acţioneze numai din ordinul legii, independent şi impar ţial, respectiv numai judecători magistraţi carese bucur ă de independenţă.

Regulile constituţionale pentru măsura arestării, stabilite în Constituţia României (1991)revizuită sunt:

a) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.b) În cursul urm

ăririi penale arestarea preventiv

ă se poate dispune numai pentru cel mult 30

de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, f ăr ă ca durata totală să depăşească un termenrezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. Observăm că spre deosebire de alte constituţii, ConstituţiaRomâniei a limitat durata unui mandat de arestare până la 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata unuimandat de arestare poate să fie şi sub treizeci de zile. În interesul instrucţiei penale se poate solicitainstanţei competente prelungirea duratei arestării preventive. Aceasta poate aproba de fiecare dată prelungirea arestării cu câte 30 de zile sau până la 30 de zile. În legislaţia română nu era limitatnumărul de prelungiri al duratei arestării de către instanţă, cu excepţia art. 5 pct. 3 din ConvenţiaEuropeană a Drepturilor Omului care impune o durată rezonabilă pentru arestare. Această durată

365 A se vedea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin legea nr. 30 din 18 mai 1994 de Parlamentul

României.366 Autorităţile împuternicite de lege care au dreptul să dispună măsura reţinerii unei persoane să emită "Ordonanţa de reţinere"sunt organele de cercetare penală şi magistraţii.




rezonabilă, potrivit practicii Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, este în funcţie de complexitatea cauzei,apreciindu-se de la caz la caz. Aşa cum am văzut prin Legea de revizuire a Constituţiei durata totală aprelungirilor arestării preventive în faza urmăririi penale a fost limitată în raport de termenul rezonabil şi demaximul de 180 de zile. În faza judecăţii durata totală a arestării nu poate depăşi un termen rezonabil sau interval rezonabil aşa cum prevede art.9 pct.3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice. Prelungirea duratei arestării se aprobă numai de instanţa de judecată. Întrucât urmărireapenală în cauzele complexe durează, iar starea de arest poate fi necesar ă în scop preventiv şi al instrucţiei judiciare, se procedează la prelungirea duratei arestării . Socotim că, în temeiul art. 23 pct. 2 dinConstituţie, prin voinţa legiuitorului, persoana se menţine în arest până la judecarea recursului (efectul legii), prev. de art. 159 al. 9 din Codul de procedur ă penală în cazul recursului procurorului

împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive, recurs care estesuspensiv de executare.

c) În faza de judecată instanţa este obligată , în condiţiile legii , să verifice periodic, şi nu maitîrziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.

d) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzutede lege.

e) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege ,motivele reţinerii sau arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.

f) Arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege;aceasta înseamnă că, numai legiuitorul, în Codul de procedur ă penală stabileşte strict cazurile şi condiţiile

în care se poate dispune arestarea.g) Arestarea se face în baza unui mandat de arestare motivat emis de magistratul judecător.h) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri

au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.Autoritatea care efectuează arestarea îi aduce de îndată la cunoştinţa arestatului motivele

arestării, iar învinuirea în cel mai scurt timp, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru transparenţa acţiunii autorităţilor publice ci şi pentruevitarea unor erori şi pentru a asigura dreptul la apărare367. Cât priveşte limba în care se facecomunicarea, este limba pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, o garanţie asiguranţei persoanei. Asupra legalităţii mandatului arestatul se poate plânge judecătorului, care esteobligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Este de observat că arestatul se poate plânge oricând asupra legalităţii mandatului, iar judecătorul este obligat să se pronunţe de fiecare dată, bineînţeles, luândmăsuri şi în cazul când arestatul abuzează de acest drept. Aceasta presupune că arestatul se poateplânge în fiecare zi numai dacă apar motive noi, din care rezultă ilegalitatea arestării. Pentru netemeinicia arest

ării, arestatul se poate plânge procurorului. Socotim c

ă este în spiritul Constitu

ţiei

şi al Conven

ţiilor

internaţionale ca, în caz de ilegalitate a arestării, procurorul este în drept să revoce măsura arestării, să nu se mai aştepte procedura la instanţă, deoarece aceasta până la pronunţare nu poate înlăturaoperativ arestarea ilegală. Nejudecarea de îndată a plângerii contra măsurii arestării, poate apărea ca unabuz de drept.

Repetarea plângerii împotriva arestării, dacă nu sunt motive noi, care să impună revocarea măsuriiarestării, apare ca un abuz de drept368. Motivele plângerii la instanţă trebuie să vizeze legalitatea măsurii şi nu temeinicia acesteia, adică, spre exemplu, arestarea nu se încadrează în nici unul din cazurile

367 A se vedea V. Dabu, Despre dreptul şi arta apăr ării, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.368 ~n practică au fost cazuri când s-a abuzat de dreptul de a se face plângere `mpotriva arest ării, `n sensul că s-au f ăcut mai

multe plângeri succesive la mai multe instanţe, folosind aceleaşi motive scopul fiind de a reduce timpul pentru administrareaprobelor, al organelor de cercetare penală, ca ulterior să se pretindă că persoana a fost ţinută `n stare de arest f ăr ă să seefectueze acte de urmărire penală.




prevăzute de art. 148 din Codul de procedur ă penală cum sunt: starea de recidivă, a comis din nou oinfracţiune, încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, pedeapsa este mai mare de 2 ani, iar lăsarea înlibertate prezintă pericol pentru ordinea publică, etc.

Admiterea, ca şi respingerea plângerii împotriva măsurii arestării, trebuie să fie motivată în scris, în încheiere dată de către judecător . Încălcarea acestei dispoziţii constituţionale se sancţionează cu

nulitatea încheierii judecătoreşti prevăzută de art. 197 din Codul de procedur ă penală.i)Eliberarea celui arestat este obligatorie dacă motivele arestării au dispărut. Această dispoziţieconstituţională presupune:

- la orice cerere a arestatului sau a procurorului, instanţa este obligată să verifice de îndată legalitatea arestării şi a existenţei motivelor menţinerii acesteia;

- din 60 în 60 de zile instanţa verifică legalitatea arestării şi o prelungeşte numai dacă estenecesar;

- atât poliţistul, procurorul şi instanţa sunt obligate să se sesizeze din oficiu atunci cândmotivele care au stat la baza arestării, au dispărut şi să ia măsuri potrivit competenţelor;

- punerea în libertate a arestatului este obligatorie atunci când motivele au dispărut. j) Persoana arestată preventiv are dreptul să cear ă punerea sa în libertate provizorie sub

control judiciar sau pe cauţiune. Această regulă a libertăţii provizorii, denumită şi regula încrederii, încearcă să valorifice la maximum prezumţia de nevinovăţie, dar şi să reducă laminimul riscul unor erori judiciare şi, în general, al unor acte ireparabile. Cererea de liberareprovizorie se soluţionează de procuror sau instanţă. Liberarea provizorie a arestatului preventivse poate realiza sub două forme: controlul judiciar sau cauţiunea. Controlul judiciar, ca şicauţiunea, sunt instituţii procesual-penale care garantează că persoana pusă în libertateprovizorie va r ăspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate desigur deprocesul penal în care este implicată. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune serealizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale369.

10.2. Inviolabilitatea domiciliului370

Potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul şi reşedinţa persoanei sunt inviolabile.

Nimeni nu poate pătrunde sau r ămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane f ăr ă învoirea acesteia,cu unele excepţii expres prevăzute de lege: a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a uneihotărâri judecătoreşti; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile uneipersoane; c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice; d) pentru prevenirea r ăspândiriiunei epidemii. Aceasta înseamnă că numai prin lege se poate deroga de la regula inviolabilităţiidomiciliului, şi numai în cazurile prevăzute de Constituţie în art. 27 literele a-d. Inviolabilitatea domiciliuluiimplică şi protecţia faţă de percheziţii abuzive. Dar, aşa cum dispune legiuitorul, inviolabilitateadomiciliului nu poate opri cursul justiţiei, nu poate servi ca mijloc de protejare a r ăuf ăcătorilor, nu poate

duce la imposibilitatea luării măsurilor necesare pentru salvarea vieţii sau averii unei persoane, apărareasiguranţei naţionale, a ordinii publice etc. Situaţiile prevăzute în art. 27 al. 2 din Constituţie sunt complexe,fiind detaliate de lege. Dacă în ceea ce priveşte situaţiile prevăzute de literele a, c şi d acestea suntexclusiv acelea în care legea ordonă pentru aplicarea ei să se pătrundă în locuinţa unei persoane, situaţiaprevăzută la litera b, cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi pătrunderea

în domiciliul unei persoane f ăr ă învoirea acesteia, respectiv în cazul stării de necesitate. Aşa cum s-aar ătat deja în literatura juridică, în desf ăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt,provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iarsalvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvâr şirea unei fapte care în mod obişnuiteste socotită ca ilicită. În aceste situaţii, fapta săvâr şită pentru salvarea valorilor aflate în pericol se

369 Art. 1601-16010 din Codul de procedur ă penală.370 A se vedea infra p. 201-202.




consider ă comisă în stare de necesitate. Iar starea de necesitate constituie, în anumite condiţii, cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei care exclude existenţa infracţiunii şi a r ăspunderii penale. Seconsider ă a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii, cutremure de pământ etc. In asemeneasituaţii nu numai autorităţile, dar şi cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlăturaprimejdia privind viaţa, integritatea, sau bunurile unei persoane. De asemenea, se mai poate pătrunde în

locuinţa unei persoane f ăr ă învoirea acesteia, şi pentru salvarea unei persoane care încearcă să sesinucidă sau a unei persoane accidentate sau bineîn ţeles şi în caz de strigăte de ajutor dinăuntru.Asemenea fapte comise în atari situaţii beneficiază de efectele stării de necesitate.

De la derogările mai sus ar ătate nici o altă lege nu poate institui alte derogări, indiferent demotivaţia care s-ar invoca.

În ceea ce priveşte percheziţiile, constituantul instituie următoarele reguli: - percheziţiile se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege;- percheziţiile nu se confundă cu cazurile de pătrundere sau r ămânere în domiciliul sau reşedinţa

persoanei, la care se refer ă art. 27 pct. 1 şi 2 din Constituţie; percheziţia presupune mai multdecât o „vizită”;

- percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistratul judecător;- percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, afar ă de cazul infracţiunilor flagrante; faţă de

această dispoziţie constituţională, consider ăm că legiuitorul nu mai poate institui un drept alprocurorului de a efectua percheziţie şi în timpul nopţii, dispoziţia art. 103 teza ultimă din Codulde procedur ă penală în vechea redactare era neconstituţională fapt pentru care prin Legea281/2003 a fost abrogată. Potrivit art. 103 din Codul de procedur ă penală modificat, percheziţiadomiciliar ă se efectuează numai între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infrac ţiuneflagrantă, sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută

între orele 6-20, poate continua şi în timpul nopţii.Socotim că din dispoziţiile art. 96 şi 100 din Codul de procedur ă penală rezultă că percheziţia

domiciliar ă este o activitate procesual-penală care, cu excepţia flagrantului delict, se poate efectua numaidupă începerea urmăririi penale. Problema era controversată cu atât mai mult cu cât sintagmei „delictflagrant”, folosită de art. 27 pct. 4 din Constituţiea nerevizuită, i se dădea o sfer ă mai largă decât sintagmei„infracţiune flagrantă”371.Prin Legea de revizuire s-a clarificat această problemă ca urmare a înlocuiriisintagmei „delictului flagrant” cu sintagma „infracţiunilor flagrante”.

10.3. Libertatea conştiinţei

Potrivit art. 29 din Constituţia României, libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertateacredinţelor religioase nu pot fi îngr ădite sub nici o formă.

Libertatea conştiinţei presupune posibilitatea persoanei de a avea o concepţie a sa desprelumea înconjur ătoare şi, în general, despre orice. Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi

înscrise în catalogul drepturilor umane pentru că, mai ales libertatea religioasă ca parte a acestei libertăţi, aavut o istorie a sa aparte, o istorie îndelungată presărată cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şiprejudecăţi, cu multe suferinţe şi dureri. In această istorie îndelungată s-au formulat, cum era şi firesc, teoriişi exprimări juridice diferite, rolul dreptului ca factor civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil. Astfel,dacă într-o concepţie se consider ă că libertatea religioasă include şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se consider ă că libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt două libertăţidistincte. În fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conştiinţei are osfer ă largă, cuprinzând în ea şi libertatea religioasă, mai mult, se mai consider ă că există şi libertateacultelor, ca libertate distinctă. Prof. Ioan Muraru, interpretând art. 29 din Constitu ţia României, arată că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima, în particularsau în public, o anumită concepţie despre lumea înconjur ătoare, de a împăr ţi sau nu o credinţă

371 A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. I I, p. 150.




religioasă, de a apar ţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de aceacredinţă372. Avem rezerve faţă de această definiţie deoarece leagă libertatea conştiinţei, de exprimareaacesteia în public, aspect care priveşte o altă libertate, şi anume libertatea de exprimare. Această deosebire este necesar ă deoarece libertatea conştiinţei este nelimitată, pe când libertatea deexprimare este limitată de lege. Libertatea conştiinţei, ca libertate fundamentală, are un conţinut complex,

ea încorporează mai multe aspecte, mai multe „libertăţi”. Socotim că în Constituţia României se dă oreglementare mai sistematică libertăţii conştiinţei şi libertăţii de exprimare, spre deosebire de art. 18 şi 19din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în care nu se face o deosebire între cele două libertăţi, bamai mult, vorbeşte în paralel de „libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei”373.

Potrivit Constituţiei României, libertatea conştiinţei presupune:a) libertatea gândirii; gândirea nu are şi nu trebuie să aibă limite, aceasta este garantată distinct

pentru a proteja spiritul uman de orice manipulare, îndoctrinare, spălare a creierului, hipnoze,dezinformare etc.; din nefericire, la ora actuală, se studiază şi s-au pus la punct mijloace şimetode de influenţarea gândirii şi în special a maselor, atentând astfel la libertatea gândirii;libertatea gândirii exclude orice constrângere psihică şi fizică pentru a impune mijloace, metodede raţionament, concluzii, scopuri etc.

b) libertatea de opinie este posibilitatea oricărei persoane fizice de a avea o părere personală înorice domeniu; nimeni nu poate fi constrâns să-şi însuşească opiniile altora şi să nu aibă propriile opinii, păreri, atitudini; în procesul de instruire, persoana are dreptul de a alege ceea ce

învaţă şi, totodată, are dreptul şi la o opinie personală care, în raport de motivare, trebuierespectată.

c) libertatea credinţelor religioase, presupune:i. spirit de toleranţă şi respect reciproc;ii. cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în

condiţiile legii;iii. în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de

învr ă jbire religioasă;iv. cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucur ă de sprijinul acestuia,

inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate;

v. nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori o credinţă religioasă, contrar ă convingerilor sale.

Observăm că în acest articol (29) constituantul reglementează, pe lângă libertatea credinţelorreligioase, şi libertatea de exprimare a acestora în public, introducând unele limite ale acestei ultimelibertăţi, „potrivit statutelor proprii în condiţiile legii”. De altfel, Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şipolitice, prin art. 18 stabileşte că libertatea de exprimare a religiei şi convingerilor nu poate face obiectuldecât al unor restricţii prevăzute de lege şi care sunt necesare protecţiei securităţii, ordinii şi sănătăţiipublice, moralei sau libert

ăţilor

şi drepturilor fundamentale ale altora.

Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei,părinţii având dreptul natural, dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor. În modfiresc, creşterea şi educarea copiilor în familie se face în concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor,filiaţia fiind prin ea însăşi şi o relaţie spirituală, părinţii purtând r ăspunderea morală, socială şi deseori

372 Ioan Muraru, op. cit., p. 238.373 În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede:

Art. 18. Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şischimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifestă religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv,atât în public cât şi privat, prin învăţământ, ca practici, cult şi îndeplinirea de rituri.

Art. 19. Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburatpentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a r ăspândi, f ăr ă a se ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin oricemijloc de exprimare."




juridică pentru faptele, actele şi atitudinea copiilor lor minori. În acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atuncicând creşterea şi educarea copiilor minori revine altor persoane decât părinţii fireşti.

Exprimând aceste corelaţii libertăţii şi r ăspunderii morale, religioase, politice şi juridice, Constituţiastabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror r ăspundere le revine. În ceea ce priveşte cultele religioase, trebuie să observăm că termenul

cult are două accepţiuni. Într-o accepţiune, prin cult se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar în cea de a doua, ritualul practicat. În ambele accepţiuni cultul religios înseamnă forma în care este exteriorizată credinţa religioasă,

respectiv de asociaţia religioasă (biserica sau cult), cât şi ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fiprocesiunile.

Constituţia României, consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelorreligioase, dar obligă statul să sprijine cultele inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, înspitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.

10.4. Libertatea de exprimare

Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel, pot fi cunoscute numai dacă suntexprimate. Atât timp cât nu sunt exprimate, acestea nu cunosc limite, aşa cum am ar ătat la libertateaconştiinţei. Trebuie f ăcută o distincţie după cum libertatea de exprimare se exercită în public sau într-uncadru privat. Exprimarea în cadrul privat este practic nelimitată, cu excepţia unor cazuri care, esteadevărat, sunt foarte rare, dar în mod expres prevăzute de lege374.

De asemenea, libertatea de exprimare în public are unele restrângeri, mai multe decât atunci cândse face într-un cadru privat, evident restrângeri stabilite prin lege, potrivit dispoziţiilor constituţionale.

Potrivit art. 30 din Constituţie, libertatea de exprimare este posibilitatea omului de a-şiexprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare înpublic, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Socotim că

libertatea de exprimare include şi libertatea presei, libertatea cuvântului, libertatea creaţiilor de orice fel.Observăm că aici constituantul se refer ă la libertatea de exprimare în public şi nu într-un cadru privat.Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare, formularea constituţională este cuprinzătoare,

acestea fiind: în viu grai, în scris, imagini, sunete şi alte mijloace de comunicare în public. Potrivit art. 152 din Codul penal, fapta se consider ă a fi săvâr şită în public atunci când a fost

comisă:a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu

este prezentă nici o persoană;b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane;c) în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest

rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;

d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot ficonsiderate că au caracter de familie, datorate relaţiilor dintre persoanele participante;

e) prin orice mijloc cu privire la care f ăptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge lacunoştinţa publicului.

Exprimarea gândurilor, obiceiurilor, credinţelor, posibilitatea de a crea şi a exprima creaţiile deorice fel, în istoria lor ca drepturi umane, au dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare,interzicerea cenzurii şi responsabilitatea pentru abuzul de libertate.

Constituţia României interzice cenzura de orice fel, precum şi suprimarea publicaţiilor.Suprimarea unei publicaţii, ca sancţiune, este o „măsur ă” exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflictcu ideea de respect a libertăţii umane.

374 De pildă, potrivit art. 202 din Codul penal, actele cu caracter obscen săvâr şite asupra unui minor sau în prezenţa unui minorse pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.




Faţă de art. 25 din Constituţia României din anul 1923, Constituţia actuală nu interzicesuspendarea publicaţiilor. Suspendarea unei publicaţii nu este o sancţiune atât de sever ă ca suprimarea.Faptul că prin Constituţie nu este explicit interzisă, nu poate fi interpretat în sensul că ea va trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacă o asemenea sancţiune trebuie să figureze sau nu între sancţiunile ce se pot aplica în domeniul presei.

Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. De aici rezultă permisiunea înfiinţării şi gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza materială necesar ă. Pentru a garantalibertatea de exprimare, se permite legii să impună mijloacelor de comunicare în masă, obligaţia de a facepublică sursa finanţării. Această dispoziţie este de natur ă a preveni corupţia în presă şi şantajul,respectiv a articolelor comandate, a calomniei în presă, a concurenţei neloiale etc.

Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui, în general) de a participa la viaţapolitică, socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc. Dar această libertatede exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în contrariul său) şi, ca atare, estesupusă unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juridice trebuie să fie, însă, expres prevăzutede lege şi necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale şi umane. Sub acest aspect, esteinteresant de remarcat că Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice, prin art. 19 alin. 3,

stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şică poate fi supus anumitor restricţii care trebuie să fie expres stabilite prin lege şi sunt necesare pentru:respectarea drepturilor sau reputaţiei altora, salvgardarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, sănătăţiisau moralităţii publice. Tot acest Pact, prin art. 20, stabileşte că legile trebuie să interzică: propaganda înfavoarea r ăzboiului, apelarea la ur ă naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare ladiscriminare, la ostilitate sau la violenţă. Rezultă, f ăr ă putinţă de tăgadă, că existenţa unor limitări în acestdomeniu este deja consacrată, pentru a se preîntâmpina abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare.

Într-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale interzic acele exprimări careurmăresc: prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi dreptul său la propria imagine;def ăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la r ăzboi de agresiune, la ur ă naţională, rasială, de clasă saureligioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, manifestări obscenecontrare bunelor moravuri. Din această regulă rezultă ideea de protecţie constituţională a unor importantevalori umane, statale şi politice.

Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare,implică şi r ăspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite, altfel spus pentru abuzul în exercitareaacestei libertăţi aşa de importante. De aceea, în art. 30 pct. 8 din Constituţia României, sunt stabiliteformele r ăspunderii şi subiecţii acestora. Cât priveşte r ăspunderea civilă pentru daunele cauzate prininformaţia sau creaţia adusă la cunoştinţa publicului, revine editorului sau realizatorului, autorului,organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radiosau de televiziune, în condiţiile legii. Prin exprimarea „în condiţiile legii”, se dă legiuitorului(Parlamentului) misiunea de a stabili în detaliu condiţiile r ăspunderii, dimensiunile acesteia şi repartizarear ă

spunderii civile celor r ăspunz

ători375.

Constituantul stabileşte o ordine a r ăspunderii civile care trebuie respectată atunci când sesolicită despăgubiri. ~n primul rând se cer de la editor sau realizator, apoi de la autor şi ceilalţi. Socotim că această responsabilitate justifică şi un anume drept al celor care r ăspund de a se opune sau nu lapublicarea articolului, informaţiei în editura sau realizarea ce o coordonează. Dar aceasta nu

înseamnă cenzur ă, deoarece autorul refuzat poate publica la orice altă editur ă. Constituantul instituie oresponsabilitate pentru delictele de presă ce se vor stabili prin lege, de către Parlament. Este odispoziţie constituţională care trebuie adusă la îndeplinire în orice societate democratică.

Aceasta presupune că legiuitorul, Parlamentul, trebuie să stabilească o anumită responsabilitatecivilă contravenţională şi infracţională, în domeniul presei. In această problemă s-au instituit o serie de

375 Ioan Muraru, op. cit., p. 242. Până în prezent nu a fost adoptată o nouă lege a presei care să reglementeze aceste problemeconform Constituţiei actuale. Unele voci din presă sunt contra apariţiei unei astfel de legi.




reguli care se impun ca necesare şi actuale într-o societate democratică. Statul trebuie să se opună tendinţelor de a obstrucţiona pluralismul în presă sau celor de concentrare excesivă a industriei presei.

Limitele criticilor admisibile sunt mai largi faţă de Guvern şi orice autoritate publică, decât faţă deun simplu particular, sau chiar de un om politic376. Trebuie f ăcută distincţia între fapte şi judecăţi de valoare,deoarece existenţa primelor poate fi demonstrată, însă dovada adevărului celor din a doua categorie este

imposibilă377.Limitele criticilor admisibile sunt, deci, mai largi atunci când se refer ă la un om politic, decât încazul unui simplu particular, a decis Curtea Europeană. Exigenţele de protejare a reputaţiei omului politictrebuie puse în balanţă cu interesele discutării libere a problemelor politice378. Statul este dator să garanteze obiectivitatea informaţiilor oferite şi impar ţialitatea în tratamentul diverselor mijloace deinformare379.

10.5. Dreptul la proprietate

Potrivit art. 480 din Codul civil , „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şidispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”. Proprietatea nu se

confundă cu obiectul proprietăţii. Ea reprezintă un sistem de relaţii reglementate juridic între persoane,referitor la obiectul proprietăţii. Dispariţia obiectului proprietăţii nu duce neapărat la dispariţia dreptului deproprietate. Valorificarea dreptului de proprietate permite despăgubirea în cazul dispariţiei obiectuluiproprietăţii. Obiectul proprietăţii poate fi în detenţiunea sau posesia unei persoane, dar dreptul deproprietate este numai al autorului acestuia. Din aceste considerente socotim că propunerea de înlocuire înart. 41 din Constituţie a sintagmei „dreptul de proprietate” cu conceptul de „proprietate” ni se parediscutabilă.

Conform art. 136 al Constituţiei României din anul 1991 revizuită, proprietatea este publică sau privată. Propriettate publică este garantată şi ocrotită prin lege şi apar ţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

În condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot ficoncesionate ori închiriate.De asemenea , ele pot fi date în folosin ţă gratuită instituţilor de utilitate publică.Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă. Dreptul de proprietate presupune trei

posibilităţi de comportament asupra obiectului acestuia denumite prerogative, atribute, respectiv:posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute, perogative ale dreptului de proprietate se mai numescşi dezmembr ăminte ale dreptului de proprietate sau drepturi: dreptul de posesie, dreptul de folosinţă şidreptul de dispoziţie. Prin posesie se înţelege posibilitatea de a avea bunul respectiv, în sfera de acţiunefizică a posesorului. Prin dreptul de folosinţă se înţelege posibilitatea de a beneficia de bunul respectivdirect sau indirect, de a-i culege fructele acestuia (de exemplu costul chiriei). Dreptul de dispoziţie

înseamnă posibilitatea de a dispune fizic (în mod exclusiv şi absolut), de a-l distruge, modifica, tranforma,dar şi în sens juridic, adică de a-l vinde, concesiona etc. Aceste drepturi, prerogative ale dreptului de

proprietate pot exista independent, având valoare nominală, juridică etc. În articolul 44 din Constituţie, denumit „Dreptul de proprietăte privată”, se dispune „dreptul de

proprietate precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi suntstabilite prin lege. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”Art. 44 trebuie coroborat cu art. 73 din Constituţie, care dispune că regimul proprietăţii se stabileştenumai prin lege organică, şi deci nu prin lege ordinar ă.

Aşadar, proprietatea nu poate fi apărată eficient decât prin drept şi, în mod deosebit, prininstituţia juridică a dreptului de proprietate. Când vorbim de dreptul de proprietate, înţelegem existenţaunor obligaţii pentru ceilalţi, prin care se realizează proprietatea, obligaţii a căror respectare este asigurată

376 Vincent Berger, Jurisprudenţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O., 1997, p. 422.

377 Vincent Berger, op. cit., p. 420.378 Ibidem.379 Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p. 159.




- nimeni nu poate fi obligat să probeze caracterul legal al dobândirii proprietăţii sale;- pot fi confiscate numai în condiţiile legii, bunurile382 destinate, folosite sau rezultate din

infracţiuni ori contravenţii, stabilite pe bază de hotărâri judecătoreşti definitive sau procese-verbale de constatare a contravenţiilor definitive prin neatacare sau respingere, de cătreinstanţă, a plângerii contravenientului.

De menţionat că, potrivit art. 20 pct. 2 din Constituţia României, toate dispoziţiile referitor laproprietate prevăzute în pactele şi tratatele la care România a aderat, fac parte din dreptul intern şi pot fiinvocate de orice persoană în apărarea drepturilor sale383.

382 Socotim că era mult mai corect să se fi folosit, temenul de lucruri în loc de bunuri, pentru că sunt obiecte ce trebuie

confiscate, deşi nu fac parte din categoria bunurilor, cum sunt: otr ăvurile, stupefiantele, actele false, cheile false etc.383 Art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărare drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 17 dinDeclaraţia Universală a Drepturilor Omului şi altele.




10.6. Dreptul la moştenire.

Dreptul la moştenire, corolar al dreptului de proprietate, este garantat în art. 42 din Constitu ţiaRomâniei, fiind un drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii,orice bun.

10.7. Dreptul la un nivel de trai decent.

Dreptul la un nivel de trai decent (art. 47 din Constituţie) este corelat cu obligaţia statului de alua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să fie de natur ă să asigure cetăţenilor un trai satisf ăcător .

Acesta este un drept fundamental, nu o simplă problemă de politică economică şi socială. In art. 25al Declaraţiei Universale se vorbeşte de dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigur ării sănătăţiipersoanei, bunăstării proprii şi a familiei. Dreptul la un nivel de viaţă corespunzător cuprinde - cumprecizează art. 25 din Declaraţie - „hrana, îmbr ăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi

serviciile sociale necesare.” Asociat acestui drept este „dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală,de invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare aunor împrejur ări independente de voinţa persoanei...”(art. 25 din Declaraţie)

Aceasta presupune că între măsurile de reformă economică şi cele de asigurare a unui nivel detrai decent la toţi cetăţenii, să existe corelare, corelare impusă prin Constituţie şi prin nici o lege nu sepoate deroga de la această dispoziţie.

10.8. Dreptul la ocrotirea sănătăţii.

Dreptului la ocrotirea sănătăţii îi corespunde obligaţia statului să ia măsuri pentru asigurarea

igienei şi sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigur ări sociale pentruboală, accidente sau maternitate, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţii paramedicale,precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice ori mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii, fiind oobligaţie impusă de Constituţie, legiuitorului şi celorlalte organe ale statului.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii reglementat în Constituţia României la art. 34, nu estereglementat distinct în Declaraţia Universală, în cele două Pacte Internaţionale sau în ConvenţiaEuropeană. El rezultă însă din alte reglementări ale documentelor juridice internaţionale ar ătate, precum şidin unele documente f ăr ă for ţă juridică. In Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii se arată „O starede perfectă sănătate pe care poate să o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţeumane indiferent de rasă, vederi politice, situaţie economică sau socială.”

Din reglementarea naţională şi internaţională rezultă, credem, câteva concluzii:

a) Dreptul la ocrotirea sănătăţii poate fi evaluat atât ca drept individual, cât şi ca dreptcolectiv.

b) Corespunzător acestui drept, statului, autorităţilor sale şi persoanelor private le revin atâtobligaţii negative, de abţinere cât şi obligaţii pozitive, de acţiune.

c) Unele obligaţii ale autorităţilor publice sunt de rezultat384, altele sunt de mijloace385. d) Dreptul la ocrotirea sănătăţii se află în interconexiune cu alte drepturi fundamentale.e) Dreptul la sănătate îmbracă noi aspecte în condiţiile extinderii toxicomaniei şi a traficului de

stupefiante386.

384 Obligaţia de rezultat, este acea obligaţie care nu se consider ă îndeplinită dacă nu se atinge scopul, respectiv rezultatulurmărit.

385 Obligaţia de "mijloace" sau diligenţă este acea obligaţie care se consider ă executată, dacă s-a f ăcut tot ceea ce s-a angajatsă facă indiferent dacă s-a ajuns sau nu la rezultatul urmărit.386 România a aderat la Convenţia luptei contra drogurilor din 1988 prin Legea nr. 118/1992.




10.9. Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii.

Dreptul la muncă şi protecţie socială a muncii este reglementat în art. 41 şi art. 42 dinConstituţia României, în care se stabilesc o serie de reguli constituţionale;

Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale foloseşte în art. 6exprimarea de drept la muncă. In unele constituţii se consacr ă dreptul şi obligaţia de a muncii.

În Constituţia Franţei se stabileşte că fiecare are îndatorirea de a muncii şi dreptul de a obţine unserviciu. Constituţia Spaniei dispune că toţi spaniolii au îndatorirea de a munci şi dreptul la muncă (art.35).

Constituţia Germaniei reglementează „libertatea profesiei”, vorbind numai de dreptul de a-şi alege în mod liber profesia, şi interzice munca for ţată, munca fiind tratată ca o libertate şi nu un drept.

În Constituţia Italiei, în art. 35-37, sunt reglementate raporturile economice şi, în special, condiţiile în care se efectuează munca, f ăr ă a vorbi în mod expres de un drept la muncă.

Art. 27 din Constituţia Japoniei proclamă „toate persoanele au dreptul şi î şi asumă obligaţia de a

munci”. În Constituţia României revizute (1991) art. 41, deşi se vorbeşte de dreptul la muncă, acesta estereglementat ca o libertate de a muncii care include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii loculuide muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri colective387. Observămcă nu se vorbeşte de obligaţia corelativă a statului388 de a asigura loc de muncă pentru orice persoană,ba mai mult, dreptul la muncă pentru cetăţenii str ăini şi apatrizi este supus unei autorizări, autorizare care

în România a fost introdusă târziu după anul 1996, spre deosebire de alte ţări, în care această autorizareprealabilă este impusă demult.

În Constituţia României (art.41) se proclamă „Dreptul la muncă nu poate fi îngr ădit. Alegereaprofesiei, a meseriei sau a ocupaţiei precum şi a locului de muncă este liber ă.” Este evidentă reglementarea dreptului la muncă, sub forma libertăţii de a muncii, deoarece nu rezultă obligaţia

corelativă a statului pentru asigurarea unui loc de muncă389

. Potrivit art. 135 din Constituţia României,economia României este o economie de piaţă, în care statul asigur ă printre altele „protecţia concurenţeireale şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.” Deci, ocuparea locurilor de muncă seface pe criteriul competenţei, printr-o concurenţă reală şi nu al asigur ării necondiţionate a unui locde muncă.

Potrivit art. 6 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, statul trebuie să asigure: orientarea şi formarea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de politici şi detehnici potrivite să asigure o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţareproductivă a for ţei de muncă în condiţii care garantează indivizilor exerciţiul libertăţilor politice şieconomice.

În art. 41 pct. 2 din Constituţie se dispune: „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţia socială.

Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor ,instituirea unui salariu minim brut pe tar ă, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestareamuncii în condiţiideosebite sau speciale, formarea profesională,precum şi alte situaţii specificestabilite prin lege. Durata normală a zilei de lucru, este în medie, de cel mult opt ore. La muncă egală,femeile au salariu egal cu bărbaţii. Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterulobligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.” Deci, dreptul la protecţie socială pe care îl ausalariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor în acestdomeniu, la care constituantul a adăugat „precum şi alte instituţii specifice”, exprimându-se caracteruldeschis spre soluţii legislative care să asigure cât mai eficient protecţia socială a muncii.

387 A se vedea Ioan Muraru, op. cit., p. 227.388 A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. I I, p. 169(subsol).389 Pentru o altă interpretare a se vedea I. Muraru, op. cit., p. 227.




În art. 42din Constituţie sunt prevăzute şi alte norme constituţionale care interzic munca for ţată şiexcepţiile de la acest principiu astfel: „Munca for ţată este interzisă. Nu constituie muncă for ţată: a) serviciulcu caracter militar sau activităţile desf ăşurate în locul acestuia de cei care potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase; b) munca unei persoane condamnate prestată în condiţiinormale în perioada de detenţie sau de eliberare condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de

calamitate ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”.

10.10. Dreptul persoanelor handicapate

Dreptul persoanelor handicapate de a se bucura de o protecţie socială, este prevăzut în art. 50din Constituţie. Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament,de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi

îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate390 enumer ă principalele drepturi ce revin acestor persoane: respectul demnităţii umane; beneficiul aceloraşi drepturicivile şi politice, ca şi alte fiinţe umane; măsuri speciale care să-i permită cea mai largă autonomie posibilă;

tratamente medicale, psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie şi readaptare; securitate economică şisocială şi un nivel de viaţă decent; respectarea nevoilor sale în toate etapele planificării economice şisociale; dreptul de a tr ăi în cadrul familiei sale sau într-un cămin care să o înlocuiască; protecţia împotrivaoricărei exploatări, reglementări sau tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant, asistenţă legală calificată.

10.11. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi deasistenţă

Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea aspiraţiilor lor legitime este consacrat, atât în art. 49, cât şi în altele din titlul II al Constituţiei.Deci, în Constituţie sunt multe articole care consacrând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, vizează de faptşi drepturile copiilor şi al tinerilor. Art. 49 din Constituţie prevede un drept de sinteză care cu putereconstituţională prevede:

- dispunerea unui regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor copiilor şitinerilor, regim care trebuie reglementat prin lege;

- acordarea de către stat a alocaţiilor pentru copii, ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav orihandicapat, precum şi „alte forme de protecţie socială a copiilor şi tinerilor ce se vor stabili prinlege.”

- sunt interzise exploatarea minorilor , folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii,moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală;

- minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi;- autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea laviaţa economică, culturală şi sportivă a ţării.

Art. 25 pct. 2 din Declaraţia Universală proclamă că „mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotirespecială”391.

10.12. Dreptul la învăţătur ă

Acestui drept i se acordă o atenţie deosebită în Constituţie, în care sunt stabilite dispoziţii cuputere constituţională, astfel:

390 Declaraţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1975.391 Charles Cadoux, Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, vol. I, Cujas, Paris, 1973, p. 57.




Dreptul la învăţătur ă este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi deperfecţionare. Dreptul la învăţătur ă este un drept care îmbină libertatea cu obligaţia (învăţământulprimar şi general). Dreptul la învăţătur ă trebuie astfel organizat încât să se asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului competentă profesională şi interzicerea

discriminărilor sau privilegiilor. Prin dreptul la învăţătur ă trebuie să se urmărească deplina dezvoltare apersonalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice,favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase,promovarea ideii de pace392. Organizarea şi desf ăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limbaoficială a statului care, potrivit art. 13 şi art. 32 pct. 2 din Constituţie, este limba română. Având învedere că în România sunt cetăţeni români şi de alte naţionalităţi, în art. 6 şi art. 32 pct. 2 şi 3 dinConstituţie se prevede „In condiţiile legii, învăţământul se poate desf ăşura şi într-o limbă de circulaţieinternaţională. Dreptul persoanelor apar ţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şidreptul de a putea fi instruit în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestordrepturi se stabilesc prin lege.”

Instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare şi confesionale, se înfiinţează şi î şi desf ăşoar ă

activitatea în condiţiile legii. Învăţământul de stat este gratuit potrivit legii. Este evident că învăţământul obligatoriu trebuie

să fie gratuit, f ăr ă deosebire de realizarea sa în forme statale sau particulare. Constituţia garantează autonomia universitar ă reglementată de lege în ceea ce priveşte conducerea, funcţionarea formativă,profesională, educativă şi ştiinţifică.

O componentă a dreptului la învăţătur ă este şi învăţământul religios. Statul asigur ă libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor fiecărui cult, şi libertăţii conştiinţei. În şcolile de stat, învăţământulreligios este organizat şi garantat prin lege. Legea îl va reglementa şi garanta astfel încât să nu contravină principiilor ce rezultă din art. 29 din Constituţie. Într-o asemenea viziune, legea va trebui să prevadă explicitcă învăţământul religios, în şcolile de stat, este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacţiedeplină libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilorconvingeri, educaţia copiilor minori a căror r ăspundere le revine.

10.13. Dreptul str ăinilor şi al apatrizilor

Dreptul str ăinilor şi al apatrizilor la protecţia Statului român este reglementat în art. 18 dinConstituţie. Protecţia cetăţenilor str ăini şi apatrizi este largă şi substanţială întrucât, practic, ei se bucur ă de toate drepturile şi libertăţile garantate de Constituţie şi de alte legi, mai puţin de cele specificecondiţiei de cetăţean român. Cetăţenii str ăini şi apatrizi pot fi extr ădaţi numai în baza unei convenţiiinternaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Potrivit Constituţiei din 1991, asupra expulzării şi extr ădăriidecide numai instanţa judecătorească. Art. 14 al Protocolului nr. 4 anexat la C.E.D.O. interzice „expulzările

colective ale str ăinilor”.

392 Ioan Muraru, op. cit., p. 225.




10.14. Dreptul de azil

Dreptul de azil (art. 18, alin. 2) este recunoscut în favoarea acelor care, din cauza activităţii lorprogresiste, democratice, pusă în slujba umanităţii, sunt expuşi în ţările lor unor măsuri sau tratamentesamavolnice. Potrivit paragrafului 2 al art. 14 din Declaraţia Universală, dreptul de azil nu poate fi invocat

în caz de urmărire realmente justificată de săvâr şirea unei infracţiuni de drept comun sau pentruacţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, iar potrivit art. 1 paragraful 2 din Convenţiaasupra azilului teritorial, dreptul de azil nu poate fi invocat nici atunci când există temeiuri să se creadă că persoana care solicită azilul a săvâr şit o crimă contra păcii, o crimă de r ăzboi sau o crimă contraumanităţii. Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor şi aconvenţiilor internaţionale la care România este parte.


- Dreptul de proprietate în Constituţia României şi în Convenţiile Internaţionale.- Libertatea presei şi dreptul la propria imagine.- Libertatea conştiinţei.- Libertatea individuală şi siguranţa persoanei.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. II, Editura EuropaNova Bucureşti-1966, p.145-176

2. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,

Bucureşti-1997, p. 227-2493. Cristian Ionescu - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II, Editura Lumina Lex,Bucureşti-1997, p. 161-171

4. Constituţia României din 19915. Vincet Berger - Jurisprudenţa Cur ţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O.,19976. Victor Diculescu - Drept Constituţional Comparat, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1999



CAPITOLUL XIDREPTURILE GARANŢII

Drepturile garanţii sunt acele drepturi special instituite de constituant, în baza cărora omul î şi poate asigura înf ăptuirea celorlalte drepturi ale sale, atunci când îi sunt încălcate, sau nu i seasigur ă condiţiile realizării acestora.

În asigurarea şi apărarea drepturilor şi respectiv a executării obligaţiilor corelative acestora, un rolimportant îl au:

- autorităţile publice care trebuie să respecte drepturile şi libertăţile individului, adică acestea să seabţină, atât ele cât şi funcţionarii lor de a le încălca;

- autorităţile publice care trebuie să-şi execute obligaţiile corelative drepturilor şi libertăţilorfundamentale şi să asigure condiţiile înf ăptuirii nestânjenite a acestora;

- autorităţile publice care trebuie să apere drepturile şi libertăţile fundamentale şi să asiguretoate condiţiile executării neîngr ădite a acestora;

- orice altă persoană juridică şi persoanele fizice care trebuie să respecte drepturile şi libertăţilefundamentale ale omului şi să-şi execute cu bună credinţă obligaţiile ce le revin, decicorelative acestora, inclusiv drepturile lor.

În situaţiile în care autorităţile publice şi orice altă persoană fizică sau juridică nu-şi execută obligaţiile corelative drepturilor şi libertăţilor fundamentale intervine rolul autorului dreptului sau libertăţii

încălcate, care trebuie să aibă la îndemână instituţii juridice şi cadrul juridic necesar pentru a-şi ceredreptul ori repararea acestuia. Astfel au apărut drepturile garanţii. Credem că pot fi consideratedrepturi garanţii: dreptul de acces liber la justiţie, dreptul la petiţie, dreptul de apărare, dreptul celuivătămat într-un drept al său de o autoritate publică şi dreptul la grevă.

11.1. Dreptul de acces liber la justiţieDreptul de acces liber la justiţie este un drept care concordă şi se valorizează reciproc cu

principiul separaţiei puterilor, al egalităţii, cooper ării şi controlului reciproc al acestora. Practica a dovedit că dreptatea nu pote fi înf ăptuită întodeauna în cadrul unei singure puteri şi, în mod deosebit, în litigiile sauprocesele în care puterea în cauză sau un funcţionar al acesteia sunt păr ţi. Pentru a se evita un astfel derisc este necesar dreptul de acces liber la justiţie.

Astfel, până în 1994, contestaţiile la procesele verbale de constatarea contravenţiilor se soluţionaude şefii ierarhici ai agenţilor constatatori, neexistând cale de atac a soluţiilor la justiţie (cu unele excepţiiprevăzute de Legea 32/1968 în redactarea în vigoare la data respectivă). Constatându-seneconstituţionalitatea acestor dispoziţii, au fost abrogate, Legea nr. 32/1968 fiind modificată, în sensul

asigur ării şi în acest caz a dreptului de acces liber la justi ţie.După 1994 contestaţiile la contravenţiile la regimul circulaţiei se judecă de instanţe.

Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a f ăcut şi încă se mai face:- pe calea menţinerii în vigoare a unor legii neconstituţionale sau a emiterii unor reglementări

legislative neconstituţionale, de exemplu: nereglementarea dreptului de acces liber la justiţie,atunci când ministrul justiţiei nu a aprobat cercetarea unui notar din vina căruia s-au cauzatpagube; de asemenea, împotriva hotărârilor de sancţionare sau achitare date de Consiliile deonoare în cazul militarilor şi poliţiştilor, nu s-a prevăzut cale de atac în faţa instanţei, restrângereasferei actelor ce pot fi atacate în contencios administrativ şi altele;

- prin împiedicarea pe orice cale a persoanei să-şi expună instanţei nemulţumirea sa, deexemplu: nepunerea la dispoziţia contravenientului a procesului verbal de constatare, nu dă posibilitatea acestuia să-l atace în instanţă, putând determina contravenientul să piardă termenulde contestare etc.



Drepturile garaţ ii 225

- justiţia este la adăpost de interese politice, economice, sociale şi, astfel, asigur ă aplicareanecondiţionată şi impar ţială numai a legii;

- înf ăptuirea justiţiei se face după principii care asigur ă respectarea întocmai a legii astfel:publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea, obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitateaexercitării căilor de atac la instanţele superioare interne şi internaţionale;

- garanţiile căilor de atac, ale controlului judecătoresc pe căi ordinare şi extraordinare cât şicontrolul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.- existenţa unei responsabilităţi şi pentru judecătorii şi procurorii care încalcă legea `n

domeniul `nf ăptuirii justiţiei.Potrivit acestui principiu, oricine are dreptul de acces la justiţie: cetăţean român, cetăţean str ăin,

apatrid, persoana juridică civilă sau persoana juridică de drept public.S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea interese legitime? Nu ar

fi aceasta o restrângere a dreptului de a acţiona în justiţie şi deci, nu ar fi fost suficient doar termenulinterese?

Răspunzând la această întrebare, prof. I. Muraru arată: „Explicaţia este simplă. Constituţia şi legilenu apăr ă şi nu garantează orice interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe

cutumă, în general pe izvoarele de drept.Art. 21 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia

constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este

de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate înacţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat prin hotărâre

judecătorească motivată.Folosind exprimarea „interese legitime”, textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a

acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să stabilească şi ocrotească numai interesele legitime”393. Încălcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a mai constatat şi în alte situaţii, cum ar fi:- în cazul unor proceduri juridicţional-administrative, când soluţionarea contestaţiei era definitivă şi

legea nu mai prevedea o cale de atac împotriva acesteia la o instan ţă judecătorească (deexemplu contestaţiile în cazul amenzilor contravenţionale erau soluţionate numai de şefulagentului constatator, conform art. 35 din Legeanr. 32/1968, articol care a fost declarat neconstituţional şi ulterior abrogat,deschizându-se calea contestării amenzii contravenţionale la justiţie);

- în cazul unor drepturi de avizare, aprobare, reglementate în mod discreţionar, în sensul că nusunt prevăzute căi de atac la o instanţă atunci când se refuză avizarea sau aprobarea acestuia(de exemplu, în cazul când ministrul justiţiei refuză cercetarea unui judecător, nu există o cale deatac al refuzului acestuia la o instanţă superioar ă);

- în cazul când cineva este vătămat într-un drept al său printr-o decizie dată de organeleParchetului, respectiv de neurm

ărire penal

ă, înc

ă nu este reglementat

ă plângerea împotriva

acestei decizii la instanţa de judecată;- în situaţiile în care este prevăzută o singur ă cale de atac, aşa cum este în cazul contravenţiilor.Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime se poate

realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei deneconstituţionalitate menţionată de art. 146 lit. „d” din Constituţie.

Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie este garantat chiar prin Constituţie, în sensulcă nu poate fi îngr ădit de nici o lege, iar legiuitorul este obligat să elaboreze dispoziţii legale, să instituie proceduri şi instituţii care să asigure realizarea acestuia. Ni se par contrare art. 13 dinC.E.D.O., actualele reglementări ale cazurilor când o hotărâre judecătorească penală poate fi îndreptată prin recurs sau recurs în anulare, în sensul că inculpatul poate ataca hotărârea nedreaptă în mai multe

cazuri-ipostaze decât partea civilă, partea vătămată sau chiar procurorul care este reprezentantul societăţii.393 I. Muraru, op. cit., p. 206.



Drepturile garaţ ii226

Spre exemplu, inculpatul poate uza de recursul în anulare în 17 cazuri, iar partea civilă, partea vătămată şiprocurorul ca reprezentant al societăţii, în numai 8 cazuri (art. 410 c. pp.). Aceste dispoziţii ale legiiprocesual penale ni se par a fi în contradicţie cu art. 129 din Constituţie care dispune: „Împotriva hotărârilor

judecătoreşti păr ţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii”, precum şi cudispoziţiile constituţionale care reglementează accesul la justiţie.

11.2. Dreptul de petiţie

Potrivit art. 51 din Constituţie, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţiiformulate numai în numele semnatarilor .

Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pecare le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice audreptul şi obligaţia să r ăspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale saucare privesc o colectivitate, fiind o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.

Petiţia este o cerere prin care se vizează apărarea, repararea unui drept, a libertăţii, sau unuiinteres legitim al petiţionarului. Petiţia nu se confundă cu denunţul, care este o informare a autorităţiicu privire la anumite ilegalităţi, dar prin care denunţătorul nu a fost vătămat.

Dreptul la petiţie poate fi exercitat individual de către cetăţean, fie de către un grup decetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite, evident referitor numai la drepturile, libertăţile şiinteresele acestora. Se admite ca o persoană să facă o petiţie pentru o altă persoană numai încazurile prevăzute de lege, cum ar fi: părintele pentru minor , tutorele pentru minor, avocatul pentruclient etc.

Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul 51 din Constituţie, prevede obligaţiaautorităţilor publice de a examina şi r ăspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de legi. Aceasta implică obligaţia, pentru Parlament, de a elabora o lege prin care să se prevadă modul

concret de exercitare a dreptului la petiţie, procedurile, termene, condiţii, responsabilităţi etc.Potrivit Legii nr. 1/1978 (care a fost abrogată prin Legea nr. 7/1998, f ăr ă a intra în vigoare o altă lege care să reglementeze obiectul acesteia până la 30 ianuarie 2002 când a intrat în vigoare O.G. nr.27/2002 privind reglementarea activităâii de soluţionare a petiţiilor), în art. 1 se ar ăta: „dreptul depetiţionare se exercită prin propuneri, sesizări, reclamaţii şi cereri adresate organelor puterii de stat, aleadministraţiei de stat, organelor judecătoreşti, organelor procuraturii, instituţiilor, unităţilor economice destat, precum şi organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte organizaţii obşteşti.”

Ca urmare, a fost necesar ă elaborarea legii care să precizeze dacă în dreptul de petiţionare seinclude dreptul persoanei de a participa la treburile de interes public prin sesizări şi propuneri ce vizează orice problemă de interes public, altele decât cele prin care au fost leza ţi direct în drepturile, libertăţile şiinteresele acesteia.

Din textul constituţional (art. 51) rezultă, f ăr ă dubiu, că petiţiile trebuie să fie semnate, deci nuanonime. Aceasta este o piedică împotriva abuzului de drept la petiţie, implicând o responsabilitatemorală şi juridică pentru cel care uzează de dreptul său la petiţie. Deci, folosirea unor informaţii saudate dintr-o anonimă de către o autoritate publică, nu este scuzabilă şi se face pe r ăspundereaacesteia sau a funcţionarului în cauză. Anonimele nu pot fi publicate decât sub responsabilitatea(realităţii faptelor sesizate) celui care o publică. Pe de altă parte, având în vedere că funcţionarii publicisunt obligaţi să acţioneze din oficiu atunci când iau cunoştinţă de o ilegalitate, nu pot invoca caracterul deanonimă al unei sesizări şi astfel, să nu efectueze un minim de verificări a celor semnalate în aceasta.

De asemenea, anonima, sub aspectele semnalate, nu poate fi invocată ca probă nici în acuzareaautorului acesteia pentru calomnie sau insultă şi nici în acuzarea persoanei sesizate că a încălcat legea.Socotim că aceasta rezultă din dispoziţiile şi principiile Constituţiei din 1991. Cu atât mai mult, credem că o

anonimă nu poate constitui singurul temei al percheziţiei într-o proprietate privată.Prin O.G. nr. 27/2002 sauinstituit o serie de reglementări ale dreptului la petiţie în spiritul Constituţiei. Astfel în sensul prezentei




ordonanţe, prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau prine-mail, pe care un cetăâean sau organizaţie legal constituită opoate adresa autorităţilor publice centrale şilocale, servicilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale şidin autorităţileadministrativ-teritoriale, societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precumşi regiilor autonome. Petiţiile se soluţionează în termende 30 de zile de la primirea acestora şi se comunică

r ăspunsul scris.Răspunsul trebuie să fie motivat temeinic şi legal indicându-se în mod obligatoriu temeiullegal al soluţiei adoptate. Petiţiile greşit depuse se trimit în termen de 5 zile autorităţilor publice şi instituţiilorcompetente.Cererile prin care se solicită eliberarea unor autorizaţii urmează procedura aprobării taciteprevăzută de O.G. nr 27/ 2003 privind procedura aprobării tacite.

11.3. Dreptul la apărare394

Dreptul la apărare este un drept fundamental de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şilibertăţilor cetăţeneşti.

Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilorprocedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apăr ării contra învinuirilor şi

acuzaţiilor ce i se aduc, tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea de a-şivalorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia ori nelegalitatea pretenţiilor adversarului. Dreptul laasistenţă juridică este un element al dreptului la apărare. Prin asistenţă juridică înţelegem posibilitateapersoanei de a beneficia de sfaturile, recomandările unui avocat, ori de a fi reprezentată în mod calificatde avocat, în exercitarea drepturilor şi apărarea intereselor sale, în tot cursul procesului. Scopul dreptuluila apărare îl constituie garantarea realizării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului.

Ce se urmăreşte în mod concret prin dreptul la apărare? Foarte greu de dat un r ăspuns complet.Unii autori susţin că aflarea adevărului. Dar oare este suficientă aflarea adevărului pentru a se realizadreptul la apărare? Noi credem că nu! Pentru că aflarea adevărului neurmată de o aplicare corectă a legiiciunteşte dreptul la apărare.

Dar numai aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii sunt suficiente? Nu ar fi oare mai bine să

se ia şi măsuri preventive de apărare, ce pot fi fizice (pază, sisteme de alarmare etc.) şi juridice(constituirea de garanţii), educative etc. care să ne pună la adăpost de tot felul de procese. Noi credem că da. De aceea, înf ăptuirea dreptului la apărare, consider ăm că are trei componente:

a) posibilitatea de a te apăra prin măsuri cu caracter preventiv (materiale, juridice, educativeetc.);

b) aflarea şi stabilirea adevărului;c) aplicarea corectă a legii. În practică, cele trei componente ale dreptului la apărare pot fi realizate prin:- luarea măsurilor necesare pentru paza juridică a patrimoniului, prin cunoaşterea şi încheierea

unor acte juridice corecte, nepăgubitoare, asigurate prin garanţii juridice solide etc.;- înf ăptuirea măsurilor corespunzătoare de pază fizică şi tehnică a persoanei şi a patrimoniului

acesteia, ce ne pun la adăpost de eventualele încălcări ale drepturilor noastre;- cunoaşterea şi înlăturarea din comportament a potenţialului victimologic, ce concur ă la

victimizarea noastr ă;- stabilirea pe bază de probe a adevărului, în aşa fel încât balanţa justiţiei să nu încline în nici

o parte;- asigurarea capacităţii şi posibilităţii legale a administr ării probelor necesare; - aplicarea unor măsuri educative şi sancţiuni civile, administrative şi penale, într-o perfectă

concordanţă cu faptele, şi necesitatea prevenţiei speciale şi generale; - folosirea corespunzătoare a instrumentelor juridice în realizarea unei justiţii corecte prin:

înf ăptuirea prezumţiei de nevinovăţie;

394 A se vedea pe larg în Valerică Dabu, Despre dreptul şi arta apăr ării, R.A. "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994.




autorităţile publice care sunt deţinătoare ale puterii, ceea ce, în lipsa textului constituţional ( art. 48 ), ar fipresupus unele riscuri pentru persoana fizică, de a nu fi apărată de abuzurile acestora.

Având în vedere importanţa şi specificul relaţiilor dintre autorităţile publice şi orice persoană, încare ultima poate fi vătămată într-un drept al său, constituantul a reglementat ca o garanţie de nivelconstituţională dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică în art. 52, astfel:

„Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativsau prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este îndreptăţită să obţină recunoaştereadreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestuidrept se stabilesc prin lege organică. Statul r ăspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciilecauzate prin erorile judiciare săvâr şite în procesele penale.”

Procedura concretă, procedur ă de excepţie după care se realizează dreptul celui vătămat într-undrept al său de o autoritate publică este prevăzută de Legea nr. 29/1990.

Această procedur ă se mai cheamă şi procedura contenciosului administrativ.Termenul de „contencios” provine de la latinescul „contendere” care înseamnă „a se lupta”, „ a

pune la luptă”, „a compara”, „a dezbate”.Prin fenomenul de contencios se înţelege, deci, acel proces de constatare a dreptului, care se

manifestă sub forma unui conflict de interese, ce nu poate fi soluţionat prin înţelegere între păr ţi, cipe calea unui proces judiciar, în scopul dezbaterii în fa ţa instanţei a valabilităţii şi interpretăriiacelor reglementări juridice sau a acelor drepturi care au dat naştere conflictului. Legea foloseştesintagma de contencios administrativ pentru a desemna totalitatea litigiilor de natur ă administrativă şi pentru a le deosebi de celelalte litigii din competen ţa instanţelor care se desf ăşoar ă după altereguli, cum sunt litigiile de natur ă civilă, comercială, penală etc.

Prin contencios administrativ se înţelege totalitatea procedurilor şi litigiile ivite întrepersoanele fizice sau juridice pe de o parte şi autorităţile publice, inclusiv funcţionarii publici, pe dealtă parte, având ca obiect relaţiile sociale şi normele juridice care apar ţin dreptului administrativ.

Titularul dreptului prevăzut de art. 52 din Constituţie poate fi:a) orice persoană fizică;b) orice persoană juridică de drept civil;c) orice persoană de drept public.Spre exemplu, o autoritate publică locală poate fi vătămată într-un drept al său de o altă autoritate

publică locală sau chiar centrală, printr-un act administrativ. Potrivit Constituţiei, în art. 123 pct. 5, „Prefectulpoate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al Consiliului judeţean, al celui localsau al primarului în cazul în care consider ă actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.” În acestcaz, deşi prefectul personal nu este lezat în vreun drept al său dar, dacă actul atacat este ilegal, atunciacest act lezează interesul general, iar prefectul este obligat să apere interesul general de orice ilegalitatedin activitatea administrativă a autorităţilor administraţiei publice locale.

Prin act administrativ se înţelege o manifestare unilaterală de voinţa juridică, pe baza şi înexecutarea legii, a unei autorit

ăţi administrative, prin care se formeaz

ă o situa

ţie juridic

ă nou

ă, sau

se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voinţă juridică supusă regimului juridic administrativ.

Acte administrative pot să emită orice autoritate publică, indiferent că este legislativă sau judecătorească, este adevărat că aceasta numai ca excepţie, respectiv atunci când acţionează ca autorităţiadministrative în organizarea executării şi executarea în concret a legii396.

Literatura juridică împarte actele administrative, din punct de vedere al obiectului şi efectelor lor, întrei categorii: acte reguli, acte subiective şi acte condiţii.

Prin acte reguli se înţeleg actele prin care se instituie reguli, norme sau se stabilesc situaţii juridicecu caracter general; prin acte subiective se înţeleg actele prin care se stabilesc, se modifică sau se sting

396 Prof. Ion Muraru, op. cit., p. 251, "Trebuie însă să se observe că textul nu se refer ă la actele administrative emise numai decătre autorităţile executive (administrative), ci la toate actele administrative emise de autorităţile publice, f ăr ă deosebire denatura lor juridică."




drepturi subiective sau situaţii juridice individuale; prin acte condiţii se înţeleg actele prin care se aplică unei persoane fizice sau juridice o anumită situaţie juridică concretă. Astfel, cu titul de exemplu, se poatespune că regulamentul este un act regulă, deoarece în conţinutul lui sunt cuprinse norme cu caractergeneral într-un anumit domeniu de activitate administrativă; acte subiective sunt cele care conţin autorizaţii,interdicţii (demolări de construcţii, deţinere de armă şi altele asemenea), deoarece prin conţinutul lor se

adresează persoanelor, fiind, sub acest aspect acte cu caracter individual; în al treilea rând sunt unele acteprin care se stabileşte persoanelor fizice o anumită situaţie juridică în temeiul legii, cum sunt actele denumire, delegare, sau transformare, acestea fiind acte condiţii.

Potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr. 29/1990 se consider ă act administrativ şi refuzul nejustificat derezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, respectiv faptul de a nu se r ăspundepetiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu seprevede un alt termen.

Consider ăm că refuzul nejustificat al satisfacerii unei pretenţii juridice referitoare la un dreptrecunoscut de lege reclamantului, rezultă din principiul legalităţii administraţiei publice şi dinparticularităţile capacităţii juridice pe care o au subiectele de drept administrativ în înf ăptuireacompetenţei pe baza şi în executarea legii. Într-adevăr, principiul legalităţii în organizarea executării legii şi

executării competenţei înseamnă dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp, a autorităţii administrative de ainterveni manifestându-şi voinţa juridică şi de a satisface, astfel, pretenţiile juridice întemeiate pevalorificarea unor drepturi conferite diferitelor subiecte de drept, persoane fizice şi juridice. Refuzul estetot un act administrativ, susţine dl. Prof. Al. Negoiţă397 şi respectiv un act administrativ ilegal, prin carepersoana poate fi vătămată în dreptul său.

Condiţia vătămării într-un drept al său este necesar ă pentru a se naşte pentru o persoană dreptul prevăzut de art. 48 din Constituţie.

Socotim că vătămarea unui drept presupune:- îngr ădirea exercitării dreptului respectiv;- cauzarea unor prejudicii materiale sau morale prin lezarea persoanei în dreptul respectiv, sau

suprimarea şi suspendarea dreptului.Această vătămare a unui drept poate interveni, printr-un act administrativ individual sau printr-un

act administrativ normativ ilegal sau legal, în cazurile prevăzute de lege.Probarea acestei condiţii presupune: existenţa dreptului pentru persoana în cauză, precum şi a

vătămării acestui drept.Coroborând art.52 cu art. 21 din Constituţie, constatăm că noţiunea de „drept”, folosită în art. 48,

semnifică „orice drept, libertate sau interes al său legitim”398.Astfel, potrivit noii baze constituţionale a contenciosului administrativ, o acţiune nu se poate

respinge decât atunci când reclamantul nu are de apărat nici drepturi, nici libertăţi şi nici interese legitime,ceea ce poate echivala cu exercitarea abuzivă a acţiunii de contencios administrativ.

Am văzut în capitolele anterioare ce este dreptul şi ce este libertatea. În ceea ce priveşteinteresul, de regul

ă, prin acesta se în

ţelege posibilitatea de a-

şi satisface o necesitate care nu se

fundamentează pe un drept subiectiv. Or, această posibilitate se poate realiza prin încălcarea legii şiatunci se cheamă interes nelegitim sau f ăr ă nici o încălcare, şi se numeşte interes legitim.

Spre exemplu, o persoană are un interes legitim de a cere în contencios administrativ anulareaautorizaţiei de construcţie obţinută ilegal de vecinul său care, construind un imobil cu 8 etaje pe terenulacesteia, deşi în zona respectivă nu se aprobă aşa ceva, a creat posibilitatea afectării dreptului său deproprietate prin lipsa de lumină, de soare etc.

Tot în baza unui interes legitim se poate ataca în contenciosul administrativ un concurs pentruocuparea unui post efectuat cu încălcarea regulilor; cel care a participat la concurs nu poate invoca vreundrept, ci numai un interes legitim, în sensul că dacă activitatea de concurs se desf ăşura legal, el ar fi pututcâştiga concursul. Analizând practica instanţelor de contencios administrativ, cele mai frecvente speţe au

397 Al Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi Bucureşti, 1996, p. 236.398 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira,Bucureşti, p. 433




vizat: dreptul de apreciere (examene, concursuri, încadr ări sau refuzuri de încadr ări în funcţii);recunoaşterea unui drept subsecvent (de exemplu, a dreptului de pensie după ce a fost reintegrat);drepturi civile ale unei ter ţe persoane (coproprietar, vecin etc.); anularea unor acte administrative îndomeniul contravenţional etc.

Spre deosebire de r ăspunderea civilă, în cazul contenciosului administrativ nu este necesar ă

probarea vinovăţiei funcţionarului public sau a autorităţii publice, ceea ce presupune un oarecareavantaj în proces pentru cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ, faţă de cel carefoloseşte calea contenciosului civil. Vinovăţia funcţionarului public este necesar ă a fi probată atuncicând, în cadrul contenciosului administrativ, se angajează r ăspunderea acestuia şi nu a autorităţii publice.

De la procedura de atac a actelor administrative sunt exceptate unele acte astfel:a) actele de gestiune săvâr şite de stat în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea

patrimoniului său; în situaţia în care prin acestea se cauzează pagube persoanei, se poate uzade dispoziţiile codului civil privind responsabilitatea civilă, delictuală sau contractuală;

b) actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora legea prevede o altă procedur ă judiciar ă;

c) actele administrative adoptate în exerciţiul atribuţiilor de control ierarhic;

d) actele de comandament cu caracter militar ;e) actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern;

actele administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere dincadrul Parlamentului; actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului,precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care Româniaeste parte; măsurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturareaefectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stăriide necesitate sau pentru combaterea calamităţii naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor,epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate.

Referitor la aceste acte exceptate de la controlul contenciosului administrativ, în literatura despecialitate, sunt discuţii. Socotim că pentru multe din aceste acte nu ar fi justificată scoaterea lor de subdreptul de anulare al instanţei, în cazurile când prin acestea a fost vătămat dreptul unei persoane, şicredem că ar fi normal ca, într-o viitoare legislaţie, să i se permită persoanei să-şi valorifice acest drept prinintermediul justiţiei.

Credem, de asemenea, că potrivit art. 1 pct. 3 şi art.48 din Constituţia din 1991, nimic nu se opune în admiterea responsabilităţii statului şi a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin acteadministrative legale. Analizând art. 52 din Constituţia din 1991, constatăm că acesta nu maicondiţionează r ăspunderea autorităţii publice pentru pagubele cauzate de caracterul ilegal al actuluiadministrativ. Spre deosebire de art. 52 din Constituţia din 1991, în constituţiile anterioare,responsabilitatea autorităţii publice era condiţionată de caracterul ilegal al actului administrativ399.

Astfel, din art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţia ilegalităţii actului rezultă din expresia „carevioleaz

ă un text expres al Constitu

ţiei

şi legilor în vigoare”. Iar în art. 35 al Constitu

ţiei din 1965, se folosea

sintagma „act ilegal” precum şi „anularea actului”. De aceea, credem că art. 48 din Constituţia de la1991 permite repararea pagubei cauzate prin actul legal, f ăr ă să fie necesar ă evident anulareaacestuia, soluţie care ni se pare necesar ă într-un stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional avoit să fie atacat un act numai pe motiv de ilegalitate, a prevăzut aceasta în mod expres, aşa cum estereglementat în art. 123 pct. 5 din Constituţie, dreptul prefectului de a ataca actele ilegale ale Consiliilor

judeţene, locale sau ale primarului.De altfel, chiar în scopul exproprierii prin lege pentru cauză de utilitate publică, constituantul a

reglementat dreptul la despăgubire al persoanei vătămate prin lege în dreptul său de proprietate.Date fiind scopurile şi procedura contenciosului administrativ, consider ăm că aceasta prezintă

o serie de avantaje în raport cu procedura civilă comună, astfel:

399 V.Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 61, p. 189-191; p. 205, p. 211, p.220, p. 230.




- specializarea judecătorilor organizaţi în instanţe de contencios administrativ asigur ă un riscredus în aplicarea greşită a legii;- pentru acţiunile în cauză, taxa de timbru este de maximum 1.000 lei;

- procedura contenciosului administrativ este mai operativă cu termene mai scurte, şi asigur ă prin daune cominatorii400, aducerea la îndeplinire a hotărârii instanţei.

În ceea ce priveşte art. 48 pct. 3 din Constituţie, socotim că ar fi fost indicat să se extindă r ăspundereapatrimonială a Statului şi pentru pagubele cauzate de o defectuoasă administrare a justiţiei în proceselecivile.

11.5. Dreptul la grevă

„Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale.Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigur ăriiserviciilor esenţiale pentru societate.”, dispune art. 43 din Constituţie.

Greva înseamnă încetarea colectivă, voluntar ă a lucrului de către salariaţi, în vederea

satisfacerii de către unitate a unor revendicări de ordin profesional, revendicări determinate şicomunicate unităţii, dar pe care aceasta a refuzat să le satisfacă.Regulile constituţionale ale dreptului la grevă sunt:

- este un drept numai al salariaţilor ; exercitarea acestui drept, aduce unele prejudiciiangajatorului şi, astfel, îl aduce la masa tratativelor cu salariaţii;

- prin exercitarea dreptului la grevă se apăr ă numai interesele profesionale, economice şisociale; aceste interese trebuie să facă obiectul raporturilor juridice dintre grevişti şi cei dela care se revendică aceste drepturi, interese;

- condiţiile şi limitele exercitării dreptului la grevă se stabilesc prin lege. (Legeanr. 15/1991);

- dreptul la grevă se poate exercita numai în condiţiile în care serviciile esenţiale pentru

societate sunt asigurate. (serviciile publice, cum sunt transporturi feroviare, distribuireaenergiei etc.)Greva este forma colectivă protestatar ă şi revendicativă a salariaţilor, care are ca efect juridic

imediat suspendarea contractului de muncă401.Ca majoritatea covâr şitoare a tuturor celorlalte drepturi, dreptul la grevă este susceptibil de

exercitare abuzivă, atr ăgând deci o r ăspundere juridică corespunzătoare, de exemplu prin:- urmărirea unor scopuri politice;- nerespectarea procedurilor prealabile declanşării grevei (greva surpriză, greva spontană etc.);- ocuparea locurilor de muncă şi împiedicarea celor care doresc să-şi continue munca (greva

este un drept, nu o obligaţie);- obligarea la grevă, blocarea accesului la locurile de muncă, a căilor de comunicaţie etc.;

- neasigurarea serviciilor esenţiale pentru societate;- efectuarea grevei în alte locuri decât la locul de muncă;- invocarea unui drept la grevă de cei care nu au calitatea de salariaţi (elevi, studenţi).Din păcate, uneori, din necunoaşterea legii şi a căilor legale de satisfacere a intereselor

economice, sociale şi profesionale şi de reparare a drepturilor încălcate, se uzează abuziv de grevă.Aceasta afectează democraţia şi implicit modul de satisfacere a revendicărilor formulate.


400 Daunele cominatorii în domeniul contenciosului-administrativ reprezintă o sumă de 500 lei pe zi, stabilită de instanţă pentru a

fi plătită celui păgubit de autoritatea publică, pentru fiecare zi de întârziere până la executarea hotărârii judecătoreşti prin care afost obligat la anularea actului ilegal, repararea pagubei şi recunoaşterea dreptului pretins.401 A se vedea Ion Deleanu, op. cit., vol. I I, p.170




- Dreptul de acces liber la justiţie.- Dreptul la apărare;- Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică;- Dreptul la grevă.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Muraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami,Bucureşti, 1997, p. 250-251, 214-215, 205-205.

2. Alexandru Negoiţă - Drept Administrativ, Editura Sylvi, 1996, p. 213-281.3. Antonie Iorgovan - Tratat de Drept Administrativ, vol. I, Ed. Nemira, 1996,

p. 269-288, 406-529.4. Constituţia României, art. 20, 21, 23, 24, 47 şi 485. Valerică Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex,

Bucureşti, 2000

Filehost_Drept Constitutional Si Institutii Politice - Manual - V.dabu - 2003

Documents

Transcript of Filehost_Drept Constitutional Si Institutii Politice - Manual - V.dabu - 2003