Extrase din “Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi” de Paul Lazăr Tonciulescu

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi consemnează ca autohtoni.În timp ce ionienii, aheii, dorienii, etruscii, romanii şi celelalte popoare italice sunt „venite de undeva”, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.

Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş, declara: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.”

În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles . Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre, au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.Un fluviu – Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achiles) şi se vărsa în Marea Sarmatică, locul pe care s-a format Bărăganul de astăzi, şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În acea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”. În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare montane ale celor două bazine hidrografice, s-a produs fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”: Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care

anticii le-au numit “Coloanele lui Achiles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achiles”.Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră. Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Ori, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea. A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda – Turnu Măgurele.Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii. Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.Pentru cele spuse de autor există dovezi, în afară de aceasta, a existentei celor două râuri – Donaris şi Istros – care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi, neîntrerupt din Polonia până în Balcani, acestea generând câte o mare de fiecare parte a acelor munţi.De la scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor, ce au venit în Sciţia să fure lâna de aur a regelui Aiete. După ce răpesc lâna de aur, Argonauţii, voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare…Văzînd asta, ei pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile până ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică), Mediterana şi spre Grecia. Şi această legendă face referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, unul care curgea spre est, iar celălalt spre sud-vest. Faptul că grecii cunoşteau existenţa a două fluvii înainte de formarea Dunării actuale, este încă o dovadă că aceştia sunt originari din nordul Dunării.O altă dovadă a existenţei celor două râuri separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi. Această mare de lângă cetatea munţilor nu corespunde decât unei zone , anume cetăţii naturale numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică, de aici venind numele Okeanos Potamos, adică Fluviul Ocean, atribuit Istrului de greci, după ce a preluat apele Mării Panonice. Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri, pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtăria cu scrierea, cu credinţele şi cu obiceiurile şi legendele lor.[Paul Lazăr Tonciulescu a aflat aproape 100 de cuvinte comune între română şi sumeriană.]În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe câmpiile acestei ţări.În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:Dacă slujba nu mi-i face,Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da,În Caraiman ăl mare pe Divan…

“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit Căliman. Sub acest munte, un vârf mai puţin înalt portă la poporul român numele de “Scaunul Domnului”, iar în limba Secuilor “Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnezeu”… Această legendă a uriaşului Caraiman probează existenţa altor legende care vorbesc despre timpurile când ţara noastră era acoperită de o mare.Numai această conştiinţă a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare. Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit.Iată, deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achiles şi Fântânile lui Achiles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie. Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.

NI SE FURA ISTORIA

România este vatra a ceea ce numim Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr. axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă (.). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi alte ţări învecinate după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii „vechii Europe”, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”Maria Gimbutas, „Civilizaţie şi cultură”

DESCOPERIRI CARE ÎI REDUC LA TĂCERE PE OCCIDENTALIŞi astăzi se discută în contradictoriu despre originea şi civilizaţia daco-românilor. Chiar de către istoricii şi cercetătorii români. Originea pură a strămoşilor noştri este contestată. Însă, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit că omul de Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Creo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciuleşti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grăuceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolăescu-Plopşor. Cum e posibil?!..Aşa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii şi poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunării. „Este uimitoare coincidenţa aproape perfectă între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena şi până la vărsarea în Marea Neagră. Această coincidenţă confirmă faptul că bazinul hidrografic al Dunării a fost leagănul de formare şi supravieţuire multimilenară a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român” (1!).Săpăturile arheologice făcute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunării, cu ocazia deschiderii în 1964 a şantierului „Porţile de Fier”, au scos la iveală vestigii de o importanţă covârşitoare, care atestă existenţa vieţii în această zonă din cele

mai vechi timpuri. Cercetătorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest şantier împreuină cu cercetătorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopşor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.Lucrările arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche şi până la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viaţă din zonă au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în peşterile Chindiei şi Livadita de la Coronini, localitate situată la 7 km în aval de Moldova Nouă. Urmează vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orşova, pe malul românesc al Dunării, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit şi una dintre cele mai vechi aşezări dacice de pe Dunăre din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceaşca dacică.Mi-ar trebui mult spaţiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din această zonă, descoperiri care au făcut obiectul unor numeroase comunicări ştiinţifice Între 30 martie şi 2 aprilie 2000 în Scoţia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinţa Internaţională „The Iron Gates in prehistory” (Preistoria Porţilor de Fier) ca semn de preţuire acordat importantelor vestigii scoase la lumină în defileul Dunării între Carpaţi şi Balcani.„Nu sunt de neluat în seamă nici informaţiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonauţilor (din sec. XIII î.e.n.), spune că aceştia au văzut pe porţile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: „reprezentarea înfrângerii egiptenilor, conduşi de Sesostris, de către geţi”.Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini şi până la războiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulată „Biblioteca istorică”, prezintă campania egipteană din Tracia condusă de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.) (2).Dacă la toate acestea se mai adaugă şi informaţiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat că aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamnă că istoria ţării noastre are rădăcini adânci prin vestigiile şi documentele atestate din antichitate şi până în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridică. În acest sens, o privire mai atentă asupra descrierii faptelor argonauţilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcaţi pe nava „Argo” şi plecaţi în căutarea lânii de aur spre ţara denumită Colhida pare să ducă la concluzia că aceştia au trecut pe la „Porţile de Fier”. Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) oferă un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titulaturile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazul la vestul Mării Negre

după cum ne-o confirmă atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman şi istoric, care aminteşte în secolul IV e.n. de un ţinut „Caucaland” situat pe malul stâng al Dunării la marginea bazinului Panonic, a cărei descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Mării Negre.Cu toate acestea, pentru occidentali, România este ţara romilor, a hoţilor, cerşetorilor. Aceştia să fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupă cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor „dizidenţi de catifea”, care, după decembrie 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând după „reţete” stabilite în altă parte. Privitul spre Vest a devenit sport naţional.În ziua de azi se duce o politică perfidă pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoaştem câte ceva, să le popularizăm. Voi? Să nu uitaţi! Şi să cultivaţi aceste lucruri copiilor şi nepoţilor voştri. Şi nu mai căutaţi mistere în afara ţării. Pentru că există nenumărate dovezi ale civilizaţiei care ne-a precedat, dovezi care atestă că pe aceste meleaguri au trăit oamenii primordiali, care s-au răspândit în toată Europa şi pe toate continentele, dând naştere civilizaţiilor care acum ne ignoră. Acestea sunt adevăratele mistere uitate.„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul „naţiunii culturale”. Prin „naţiuni culturale” autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie.modificate, pentru că ele numai corespund „criteriilor culturale”, după care ar urma „spiritualizarea” lor, cum le place unora să spună. Primele victime se cunosc: Jugoslavia şi Cehoslovacia” (2).Din păcate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă. De fapt o „Românie suverană şi independentă”, cum suna şi generosul crez politic al seniorului Coposu, nu cred că mai este posibilă. Am devenit un fatalist deoarece totul concură la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totală. Acum se intenţionează ca din guvernul Boc să facă parte un ministru din C.E.Dacă chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în loc de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUIRomânia este leagănul tuturor civilizaţiilor. Pământul Ardealului este „Grădina Maicii Domnului” şi locul de unde au plecat cele 12 triburi în lume. Dar noi, românii, rămânem aceeaşi ignoranţi, cărora nu le pasă de istoria neamului. În loc să fim mândri că suntem poporul primordial.De ce ne este frică de ceea ce am fost?…Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive şi biblioteci din ţară şi din străinătate a sute de cuvinte româneşti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc. reprezintă adevărate piese de aur pentru cunoaşterea istoriografiei româneşti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificată rugăciunea Tatăl Nostru, aşa cum îl rosteau românii din Muntenia , Moldova şi Transilvania. Filologii români şi străini au mai descoperit:– în cea mai veche cronică turcească, intitulată „Ogusnam”, adusă în actualitate de

istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană, franceză şi rusă, se menţionează existenţa, în anul 839, a unei Ţări a Românilor la nord de Dunăre, până spre Nipru. Se mai menţionează că „Ţara Românilor” s-a confruntat cu cumanii, deci ţara avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct. Despre această cronică istoricii şi specialiştii noştri nu au aflat că există! ;– în Atlasul german din 1826, pe o hartă care ilustrează popoarele Europei din răsărit în anul 900, se specifică „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată se menţionează şi existenţa a cinci voivodate româneşti, adică a unor ţărişoare locale– „descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a „ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, după topica limbii maghiare, Erdely ” (3).– descoperirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici şi cetăţi voivodale româneşti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a apărut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectivă nu a fost găsită în nici o bibliotecă din România!– a fost descoperită cronica împăratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipulează existenţa unei ţări româneşti numită „Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi, condusă de un principe. Sunt descrise cu lux de amănunte graniţele, iar principele ţării, într-un dialog cu împăratul, şi-a afirmat suveranitatea;– au fost descoperite sursele documentare ale lucrării „Cosmographie”, scrisă în limba română cu alfabet geto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar şi explorator român din sec. al IV-lea.

NE ESTE FURATĂ ISTORIALa polul opus se situează evenimente pe care autorul le trece la capitolul „conspiraţii”: de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la strămoşii noştri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel, „Dacia”, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut; „Getica”, o lucrare scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşi soartă; „Istoria geţilor”, scrisă de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit şi Ioan Gură de Aur. „Getica”, o lucrare de sinteză a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului menţionat mai sus, a avut aceeaşi soartă. Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionantă lucrare în 24 de volume, numită „Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amănunţit chiar cuceririle romane în Dacia. Caninius a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian. S-a pierdut! Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierdută fără urmă. Ammianus Marcellinus a scris 31 de cărţi în care tratează istoria romană de la împăratul Nerva până la Valens. Şi din acestea au dispărut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsă între anii 96 până la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia. Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a

descris detaliat construcţia podului peste Dunăre într-o carte. A dispărut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas aproape intactă, cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care au dispărut!Să mai spună cineva că toate acestea nu fac parte dintr-o „conspiraţie” împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaşte istoria strămoşilor noştri!Lista nu se opreşte aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de către Mihai Ibaşcu „cel mai de seamă poet al veacului său”, a sosit în Transilvania la invitaţia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindând ţinuturile transilvane. În anul 1639 moare răpus de ciumă la Danzig, iar manuscrisul său a dispărut în condiţii suspecte! Iată câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din ţara noastră:„Călcând în goană goţii Din depărtate AsiiCu alţii-n şir grăbit grăbit Venind pe cai gonaciAl Daciei şi-al Romei Pe greci să îi răpunăPământ de mult râvnit Pe Misii şi pe Traci,Nu şterg a voastre nume Cu biciul nici AtillaCum nu v-au nici învins Cu hoardele de sciţiDe v-aţi păstrat lumina Nu pot frânge neamulAşa cum e înscris. Nepieritoarei ginţi.

Într-un năvalnic tropotnăvala lor zoreşte.Iar slavii vă-nconjoarăCa marea într-un cleşte”.Despre limba strămoşilor noştri, cu excepţia „Codex Rahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) şi a unor inscripţii, nu ne-au parvenit date concrete. După ce Bogdan Petriceicu Haşdeu a dovedit existenţa unui substrat dacic al limbii române, s-a încercat discreditarea sa morală şi ştiinţifică. Chiar de către latiniştii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, să dispară.Nici siturile nu au fost cruţate. Munţii Orăştie au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, mărturii ale unei civilizaţii şi culturi geto-dacice de nepreţuit. Începutul l-au făcut romanii. „În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş, şi pe Dunăre, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării spre Budapesta şi Viena. În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: „Victoria dacică” înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghir E. Ballum a declarat că ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice” (4).În anul 1882, la un congres ţinut în Sibiu, Gheorghe Bariţiu a izbucnit în lacrimi mărturisind public cele două vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.Nu multe persoane cunosc că pe Insula Şerpilor, în secolul al XIX-lea, se găseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet şi

transportate la Moscova, unde au dispărut.Şi geografiile care descriau teritoriile dacice au dispărut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, care a dispărut. „Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amănunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prezentări făcute de Ptolemeu” (5).Din hărţile antice nu s-a păstrat nici una care să înfăţişeze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au păstrat cele care reprezintă Dacia de după cucerire. Chiar în mediile academice se vorbeşte foarte puţin despre strămoşii noştri. De ce? Pentru că sunt „barbari”. Dacă vrem în Europa trebuie să susţinem că „de la Râm ne tragem”, trebuie să ne uităm trecutul şi tradiţiile. Toţi guvernanţii de după decembrie 1989 au lăsat în paragină vestigii inestimabile ale trecutului!În aceaste articole caut să dovedesc originea nobilă a poporului nostru, să prezint personalităţi ale strămoşilor noştri care au făcut Istorie şi pentru alte naţii. Şi am tras o concluzie amară: CINEVA ne-a furat şi ne fură Istoria

Paul-Lazăr Tonciulescu, Nefilimu şi necrologul

Posted by: Saur in Guruşi. Închipuiţi. Impostori 26/10/2014 0 219 Views

L-am cunoscut bine pe Paul-Lazăr Tonciulescu. Era un om deosebit, şi-mi aduc şi acum cu plăcere aminte cum mă poreclise ”Celtul” (avea latura asta etnico-istorică foarte bine dezvoltată, sau măcar aşa credea el).

Era un om al convingerilor: argumentele pe care le folosea în sprijinul unor teorii adesea năstruşnice erau adesea un amestec doct între date ştiinţifice, păreri personale şi un debit verbal dezarmant.

P.L. Tonciulescu îşi ţinea cuvântările publice după ceas; era un metronom uman: zicea că ţine o cuvântare 15 minute, atunci 15 minute erau. Aproape la secundă; nici acum nu ştiu dacă le exersa acasă de 20 de ori sau avea un simţ al timpului supra-omenesc.

Adesea uitat la citarea surselor, Tonciulescu este principalul exponent al ipotezei prezenţei sumeriene (mai corect spus proto-sumeriene) pe teritoriul ţării noastre. Restul sunt continuatori sau imitatori, care nu au reuşit niciodată să se ridice la înălţimea lui.

Sunt mulţi care au profitat (unii au încercat să profite chiar şi după moarte) de bonomul Paul-Lazăr Tonciulescu. Dar asta este o altă poveste…

Unele cărţi le-a publicat la Ed. Miracol – Bucureşti păstorită de Alexandru Ciobanu (auto-intitulat Nefilimu). Cunoscut prin best-sellerul ”Cui îî e frică de reptilieni”, acesta este groparul (un termen cam dur, dar faptic real) revistei ”Magazin(ul) Parapsihologic”, unanim recunoscută ca cea mai bună revistă de profil care a existat în spaţiul editorial românesc.

Revizitând deunăzi site-ul www.miracol.ro, am descoperit că A. Ciobanu,  nu-i ştie anul morţii:

Pentru comparaţie, necrologul publicat de familie în data de 31. 08.2002:

UPDATE 05.95.2015: În urma unei lungi discuţii telefonice cu Dl. Alexandru Ciobanu, am considerat de cuviinţă să fac anumite modificări acestui material. Deşi are unele idei

mai trăsnite, Domnia-sa nu pare chiar atât de rău intenţionat cum am perceput iniţial. Modificările unt făcute la voinţa mea, nu în urma unor solicitări şi sugestii. Vă mulţumim pentru inţelegere!

De la Ţara Luanei la IeudDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secţiuni este disputat.Vă rugăm consultaţi părerile exprimate în pagina de discuţii.Vă rugăm nu ştergeţi eticheta până la rezolvarea disputei. Acest articol sau această secţiune pare să conţină cercetare originală.Dacă textul nu poate fi rescris conform politicii Wikipedia, atunci va fi şters.

De la Ţara Luanei la Ieud este o carte a lui Paul Lazăr Tonciulescu apărută în 1998 la editura Miracol, care vehiculează câteva teorii îndrăzneţe cu privire la inscripţiile din grota Fundul Peşterii din Munţii Buzău şi zona adiacentă acesteia, precum şi cu privire la posibile mărturii ale scrisului în limba română, mult mai vechi decât scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung.

Cartea este structurată în patru capitole („Ţara Luanei”, „Inscripţia de pe vasul nr. 21 de la Sânnicolau Mare, cel mai vechi document epigrafic în limba română”, „Manuscrisul de la Ieud; consideraţiuni noi privind vechimea scrisului în limba română” şi „Abecedarul de la Braşov”) la care se adaugă un cuvânt înainte semnat de autor (în care este reluată, pe scurt, problema tăbliţelor de la Tărtăria) şi 12 tabele cu semne alfabetice, ligaturi şi ideograme.

Cuprins

1 Capitolul I. „Ţara Luanei” 2 Capitolul II. „Inscripţia de pe vasul nr. 21 de la Sânnicolau Mare, cel mai vechi

document epigrafic în limba română” 3 Capitolul III. „Manuscrisul de la Ieud; consideraţiuni noi privind vechimea

scrisului în limba român” 4 Capitolul IV. „Abecedarul de la Braşov” 5 Tabele 6 Bibliografie

Capitolul I. „Ţara Luanei”

Capitolul II. „Inscripţia de pe vasul nr. 21 de la Sânnicolau Mare, cel mai vechi document epigrafic în limba română”

În acest capitol autorul prezintă ipoteza sa cu privire la inscripţia de pe vasul nr. 21 din tezaurul descoperit în 1799 la Sânnicolau Mare

Articol principal: Tezaurul de la Sânnicolau Mare.

Inscripţia de pe vasul cu nr. 21 se citeşte, după părerea autorului, astfel: "+BUILA ZOAPAN TECI DIRETOIRI BUTAUL ZOAPAN TARGORI ITZIRI TAICI". Analizând cuvânt cu cuvânt, a ajuns la următoarele concluzii:

BUILA şi BUTAUL: Sunt plasate înainte de zoapan şi, deci, nu sunt nume comune, ci nişte antroponime. Aceasta, deoarece sensul inscripţiei, luată în ansmablu, se referă la drepturile unor persoane conducătoare de obşti.

ZOAPAN: Acest cuvânt trebuie citit fonetic. Astfel, zoapan dă zupan, jupan. Deci zoapan corespunde cuvântului românesc zupan, atestat documentar încă din secolul al X-lea ("...omnibus Zupanis..." şi "jupan Dumitru").

TECI şi TAICI: Corespunde bănăţeanului tăce, toate, căci inscripţia va fi fost realizată chiar în Banat.

DIRETOIRI: Dreptuiri sau drepturi (vezi Direptate). TARGORI: „Nu poate deriva dintr-un tardiv slav trugu, deoarece avem

atestarea documentară a pre-existenţei cuvântului etrusc terg, „târg”, păstrat în românescul terg, de unde a apărut toponimul Tergovişte > Târgovişte”. Aici autorul face o paranteză şi relevă că, de altfel, cuvântul terg nu este singurul existent şi în română şi în etruscă, alte câteva fiind moştenite „încă din perioada când etruscii locuiau în Munţii Apuseni, înainte de deplasarea lor spre Albania şi apoi în Italia”.

ITZIRI: Adică iviri, cu alte cuvinte "apariţii de scurtă durată sau intrări ale unor străini în târguri". Acest cuvânt reprezenta "vama târgurilor" care, în Evul Mediu, se plătea conducătorilor obştii de către cei care intrau cu mărfuri în târguri, astfel cum menţionează multe documente ungureşti, printre care şi diploma din 1211 a regelui Andrei al II-lea, prin care acesta cedează cavalerilor teutoni vama târgurilor din Ţara Bârsei: "...Pe lângă târgurile libere, le-am lasat în întregime dările târgurilor din acea ţară...".

Deci "Jupan Buila [are] toate drepturile, jupan Butaul [are dreptul de] iţiri [în] toate târgurile".

În concluzia autorului, „inscripţia de pe vasul nr. 21 din tezaurul de la Sânnicolau Mare prezintă numele a doi români din secolul al IX-lea sau poate chiar din secolele anterioare, precum şi drepturile pe care aceştia le aveau în calitate de conducători. Cronologic, existenţa lor este confirmată de menţionarea zupanilor/jupanilor în documentele citate, precum şi de faptul că ne aflăm într-o perioadă în care ungurii de-abia ajunseseră în Pannonia şi nu-şi începuseră expansiunea dominaţiei politice la est de Dunăre şi Tisa. Ca atare, vama târgurilor încă mai aparţinea conducătorilor români de tipul zoapanilor.”

În continuare, Tonciulescu spune că inscripţia este un document în limba română arhaică şi consemnează un act de recunoaştere a puterii politice şi militare din partea obştilor unui conducător feudal local, conducător din neamul căruia, după cum va afirma mai târziu Anonymus, se va naşte Ahtum, ucis în cetatea sa de la Cenad.

Capitolul III. „Manuscrisul de la Ieud; consideraţiuni noi privind vechimea scrisului în limba român”

Manuscrisul de la Ieud a fost remarcat de Andrei Bârseanu în august 1921 la expoziţia organizată la Sighetul Marmaţiei cu ocazia Adunării generale a societăţii ASTRA. Acesta conţine trei texte în limba română: Legenda sfintei dumineci, Învăţătură întru sfânta şi marea dumineca Paştilor şi Învăţătură despre sfânta cuminecătură. Cercetătorii au ajuns la concluzia că cele trei texte sunt copii, şi nu originalele traducerilor româneşti, şi au datat manuscrisul ca fiind din jurul anului 1392. Însă mai cu seamă primul text, o scrisoare de mustrare din partea Domnului către păcătoşi, a ajutat la stabilirea vechimii originalului şi a putut servi ca premisă pentru estimarea anului traducerii în limba română.Legenda sfintei dumineci conţine varianta în limba slavonă şi cea în limba română. Interesant este faptul că nici una nu o traduce pe cealaltă, fiind versiuni independente. La începutul celei româneşti stă scris "Vă leat 6900 povestea fu de demult întru sfânta cetate Ier(usa)l(i)mului întru atâţia ani vă leat 6000". După o argumentare logică, cercetătorii au ajuns la concluzia că originalul a fost conceput în anul 6000 de la facerea lumii (492) şi a stat la baza tuturor variantelor în diferite limbi, iar 6900 (1392) reprezintă anul la care a fost copiat textul aflat în Manuscrisul de la Ieud. Copiat sau tradus? O analiză lexicală, gramatică şi de istorie a vocabularului lasă să se întrevadă o vechime mult mai mare a textului. Trebuie menţionat de la început că, în acele vremuri, cei care scriau astfel de scrisori aveau predilecţia de a le lansa la ani "rotunzi", din 100 în 100 de ani. Şi catastrofele semnalate între 492 şi 1392 au îndreptăţit de fiecare dată punerea în circulaţie a câte unei copii din "Legenda sfintei dumineci". O astfel de copie a apărut şi în Codex Sturdzanus, cu circa două secole mai devreme, având text cu rotacism arhaic. Şi cele două învăţături, rotacizate şi ele, sunt mai vechi decât legenda din Manuscrisul de la Ieud, dar mai noi (după tipul rotacismului) decât cea din Codex.Aşadar cercetătorii au stabilit următoarea cronologie:

"Legenda sfintei dumineci" ieudene (text nerotacizat) - 1392 Cele două "Învăţături" (text rotacizat) - 1292 "Legenda sfintei dumineci" din Codex Sturdzanus (text cu rotacism arhaic) - 1192 Copia care a stat la baza legendei ieudene - 1092 Copia care a stat la baza cele din Codex - 992 Copia comună celor două legende - 892 Traducerea în limba română a "Legendei sfintei dumineci" (originalul românesc) -

792 Exemplarul care a stat la baza traducerii în limba română - 692

Copiiştii au păstrat forma arhaică a textului, schimbând rareori vreo formulare care li se părea nelalocul ei. Astfel putem constata că traducătorul legendei din Codex a păstrat elemente lexicale din originalul latin, într-o vreme în care slujba de cult se mai practica în latină: "Tremeşu şi a doao carte, iară nu-şi vă încredzut cuvântului meu. Tremeş şi a treia scriptură, multe lucrare şi seamne lăsaiu pre voi, e voi nu şi vă încredzut şi nu vă pocăit nec cuvântul îngerului meu n-aţi ascultatu, nece înţeleasetu!" Îl vedem aici pe latinul e alături de românescul şi; acelaşi fenomen s-a întâmplat cu nec (NEK) plasat în aceeaşi frază cu nece (NEЧE). La noi s-au pierdut primele forme, rămânând în uz doar cea de-a doua. Mai trebuie remarcată folosirea formei arhaice a perfectului compus, doar cu participiu, fără verbul a avea. În legenda ieudeană, mai nouă, a mai scăpat doar un ae, citit e, pe post de şi.Această analiză a confirmat încă o dată concluzia anterioară, şi anume că traducerea Legendei sfintei dumineci s-a făcut într-o perioadă foarte veche, atunci când limba vorbită pe meleagurile ardelene mai păstra forme lexicale şi gramaticale comune cu latina arhaică din Lex XII Tabularum.

La 399, patriarhul Ioan Chrysostomos (Ioan Gură de Aur) afirma într-o cuvântare că sciţii, tracii, schiromaţii, maurii şi indii au tradus scripturile în limba lor naţională.

Constantin Kosteneţchi, denumit "Filosoful", a scris pe la 1420 o lucrare intitulată "Despre scriere". Iată ce ne spune acesta: "Aşa în limba română se scrie corect bea (Бѣ), cu ѣ (ea) şi nu cu e". Aşadar Constantin Filosoful cunoştea limba română şi văzuse destule texte scrise, astfel încât să desprindă o regulă generală de ortografie.

Capitolul IV. „Abecedarul de la Braşov”

Tabele

La finalul cărţii, autorul prezintă următoarele tabele:

1. Centralizatorul semnelor grafice alfabetiformedin inscripţiile descoperite în schiturile şi vestigiile rupestre din Ţara Luanei

2. Semne grafice descoperite în Ţara Luanei şi nedescifrate3. Semne grafice alfabetiforme din Ţara Luanei existente şi în alfabete arhaice4. Tabel comparativ al alfabetelor folosite în inscripţiile din Ţara Luanei şi

Manuscrisele Timotheus papirus, Ilias Bankesiana, Codex Sinaiticus şi pergament unciala nouă

5. Semne grafice alfabetiforme din Ţara Luanei inexistente în alte alfabete6. Ligaturi folosite în scrierea din Ţara Luanei7. Ideograme folosite în scrierea din Ţara Luanei8. Antroponime aflate în inscripţiile din Ţara Luanei9. Alfabetul kappadokian (sec II-IV e.n.)10. Tabel comparativ: semnele grafice de pe inelul de la Pietroasele (varianta Al.

Odobescu) şi cele corespunzătoare din Ţara Luanei

11. Alfabetul autohton rezultat din inscripţia de la Sânnicolau Mare, jud. Timiş (sec. IX e.n.)

12. Alfabetul chirilic

Bibliografie

Paul Lazăr Tonciulescu - "De la Ţara Luanei la Ieud", Editura Miracol, Bucureşti, 1998

Gesta HungarorumDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Prima pagină a manuscrisului

Formaţiuni statele după descrierea lui Anonymus

Gesta Hungarorum (în română Faptele ungurilor), este o lucrare care consemnează istoria timpurie ungară, scrisă de de către autorul Magister P, denumit de obicei Anonymus. El se descrie pe sine însuşi drept „un supus servitor al regelui Bela”; existând însă mai mulţi regi Bela la care s-ar putea referi.

Gesta Hungarorum este păstrată ca şi manuscris, în Országos Széchényi Könyvtár (Biblioteca Naţională Széchényi din Budapesta), şi datat aproximativ anul 1200. Cercetătorul Paul Lazăr Tonciulescu a demonstrat că lucrarea Gesta Hungarorum a fost redactată de notarul anonim al regelui Béla I al Ungariei.[1]

Cuprins

1 Controverse privitoare la autor 2 Traduceri în limba română 3 Bibliografie 4 Note 5 Vezi şi 6 Legături externe

Controverse privitoare la autor

Cea mai răspândită idee este că notarul (cancelarul) regelui Béla al III-lea al Ungariei (1172 - 1196) ar fi autorul acestei lucrări.[2]

O altă părere susţine că autorul Cronicii ar fi cancelarul regelui Béla al II-lea al Ungariei (1131 - 1141).[2] În situaţia în care această versiune ar fi adevărată, autorul ar putea fi un anume Petrus, cancelar în 1124 al regelui Ştefan al II-lea al Ungariei, iar apoi al regelui Bela al II-lea.

O a treia versiune sugerează că autorul Cronicii ar fi Péter Pósa, episcop al Bosniei.

Roesler , în Rumänische Studien, Leipzig, 1871, a emis ideea că Anonymus ar fi notar al regelui Béla al IV-lea al Ungariei (1235 - 1270). Această ipoteză a fost însuşită de Henrik Marczali în Ungarns Geschichtsquellen im Zeitalter der Arpaden, Berlin, 1882, precum şi de Nicolae Iorga.[3]

O nouă idee o emite inginerul Paul Lazăr Tonciulescu, autorul celei mai recente traduceri în limba română a Cronicii Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor. În „Prefaţa”[1]traducerii sale, Paul Lazăr Tonciulescu susţine, că autorul Cronicii ar fi notarul regelui Bela I al Ungariei (1061 - 1063). Între altele, Paul Lazăr Tonciulescu arată că în cronică nu se vorbeşte nimic despre marea invazie a pecenegilor, din anul 1068, terminată cu victoria categorică a ungurilor, în Bătălia de la Chiraleş. Deşi în tot cuprinsul cronicii Anonymus nu depăşeşte perioada de domnie a regelui Andrei I (referindu-se doar la evenimente anterioare anului 1060), această victorie strălucitoare nu putea să lipsească din cronică, cunoscut fiind faptul că pecenegii erau cei mai mari duşmani ai ungurilor.[4] Un alt argument îl constituie faptul că Notarul Anonymus nu a considerat necesar să specifice în cronica sa despre care rege Bela este vorba, întrucât nu exista nicio confuzie în epoca respectivă, regele Bela, pentru care lucrase anterior, fiind primul din şirul regilor maghiari cu acest nume[4], argument ignorat de toţi cercetătorii anteriori ai documentului.

Traduceri în limba română

Prima traducere în limba română a fost realizată de Mihail Bésán / Mihail Bejan[5], care era notar public regional la Lugoş (azi Lugoj). Traducerea a apărut tipărită de revista Transilvania, la Sibii (azi Sibiu), în anul 1899, sub titlul Chronicon Anonymii Belae regis Notarii, Gesta Hungarorum, împreună cu textul în limba latină şi notele lui László Fejérpataky, membru corespondent la Academiei Ungare de Ştiinţe. În opinia inginerului Paul Lazăr Tonciulescu, traducerea realizată de Mihail Bejan a fost făcută pornind de la traducerea în limba maghiară, care fusese publicată de László Fejérpataky, cu câţiva ani înainte, în 1892.[6]

Cea de-a doua traducere în limba română a fost realizată de Gheorghe Popa-Lisseanu, care a publicat-o la Bucureşti, în anul 1934, în volumul I al colecţiei Fontes Historiae Daco-Romanorum, sub titlul Anonymi Belae regis notarii Gesta Hungarorum (text original în limba latină şi traducere).[7]

Cea de-a treia traducere a fost propusă de inginerul Paul Lazăr Tonciulescu, care a publicat-o sub titlul Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena), la Editura Miracol, Bucureşti, în anul 1996. Şi această ediţie este bilingvă, cititorul având pe paginile cu soţ varianta în limba latină, iar pe cele fără soţ traducerea în limba română. În ultima parte a cărţii, autorul oferă, pentru prima oară cititorului din România, fotocopia manuscrisului original aflat (până în 1932) în Biblioteca Familiei Imperiale de la Viena (paginile I - XXXXVI), autorul fiind, conform declaraţei sale, „singurul posesor din România al unui asemenea document, până în momentul publicării acestei cărţi”. Pentru a uşura identificarea localităţilor şi a cursurilor de apă, autorul a anexat şi o hartă: „Ţări, popoare şi toponime menţionate în Anonymus Gesta Hungarum”, la pagina 118.

Bibliografie

Faptele ungurilor de secretarul anonim al regelui Bela, în G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. 1, Bucureşti, 1934.

Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena), Traducere şi comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, Colecţia Înţelepciunea Străbunilor, Editura Miracol, Bucureşti, 1996. ISBN 973-9182-34-8

Neagu Djuvara , O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri, Ediţia a IV-a, Humanitas, Bucureşti, 2002. ISBN 973-50-0242-6

Alexandru Madgearu, The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum. Truth and Fiction, Centrul de Studii Transilvane (Bibliotheca Rerum Transsilvaniae, XXXIV) Cluj-Napoca, 2005.

Note

1. ^ a b Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, Traducere şi comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, pp. 3 - 8.

2. ^ a b Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, Traducere şi comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, p. 5.

3. ̂ Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, Traducere şi comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, p. 4.

4. ^ a b Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, Traducere şi comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, p. 6.

5. ̂ Constantin-Tufan Stan, Mihail Bejan, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012.

6. ̂ Cronica Notarului Anonymus, Faptele Ungurilor, Traducere şi comentariu de Paul Lazăr Tonciulescu, pp. 3, 110.

7. ̂ Faptele ungurilor de secretarul anonim al regelui Bela, în G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. 1, Bucureşti, 1934.