CUPRINS pagina

INTRODUCERE…………………………………………………………………………...……4

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA SISTEMULUI FISCAL ACTUAL ÎN ROMÂNIA……….6

1.1. Teorii contemporane privind fiscalitatea………………………………………………………...6

1.2. Principiile unui sistem fiscal optimal……………………………………………………………7

1.3. Justificarea legitimităţii impozitului şi consimţirea la plata acestuia………………………..…11

1.4. Evoluţia nivelului şi structurii prelevărilor fiscale în România şi în ţările membre ale

Uniunii Europene…………………………………………………………….……………...….15

1.4.1. Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 1995-2005……………………15

1.4.2. Evoluţia gradului de fiscalitate în ţările membre ale Uniunii Europene, în perioada

1995-2003………………………………………………………………………………..17

1.4.3. Structura prelevărilor fiscale în România, în perioada 1995-2005………………………18

1.4.4. Influenţa presiunii fiscale asupra încasării veniturilor fiscale. Curba Laffer

pentru România…………………...…………………...…………………………………20

1.5. Necesitatea implementării acquis-ului comunitar în legislaţia fiscală românească……...……..25

1.5.1.Scurt istoric al relaţiilor României cu Uniunea Europeană…………..……..……………25

1.5.2.Acquis-ul comunitar în domeniul impozitării……………………….……………………26

1.5.3.Îndeplinirea cerinţelor privind preluarea legislaţiei comunitare în domeniul impozitării..30

CAPITOLUL II

EVAZIUNEA FISCALĂ-CONŢINUT ŞI FORME DE MANIFESTARE

ÎN ROMÂNIA…………………...………………………………………………………………34

2.1. Evaziunea fiscală la adăpostul legii (licită)…………………………………….………………34

2.2. Evaziunea fiscală sau frauda fiscală (ilicită)…………………………………………………...36

2.3.Economia subterană……………………………………………………………………………..37

2.2.1.Munca la negru………………….………………………………………………………..37

2.2.2.Activităţile criminalităţii economice…….……………………………………………….38

2.4. Mecanismele evaziunii fiscale în România………………………….…………………………38

2.5. Analiza structurii evaziunii fiscale identificate, în România, în perioada 1995-2005…………43

1

2.5.1.Structura evaziunii fiscale identificate, pe categorii de venituri fiscale şi categorii

de contribuabili……………………….……………………………………………….47

2.5.2. Structura evaziunii fiscale identificate, pe unităţi administrativ-teritoriale………..…49

2.5.3. Structura evaziunii fiscale identificate, pe domenii de activitate…………………….51

2.5.4. Structura sumelor atrase suplimentar la buget în urma identificării cazurilor

de evaziune fiscală……………………………………………………………………53

2.6. Estimarea nivelului evaziunii fiscale în România………………………...……………………54

2.6.1.Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei „de suprafaţă”……..….55

2.6.2.Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei subterane…………..….57

2.6.3.Centralizarea rezultatelor……………………………………………………………...58

CAPITOLUL III

EVAZIUNEA FISCALĂ ÎNTRE CAUZE ŞI EFECTE………………………………59

3.1. Factori favorizanţi ai fenomenului evazionist (economiei subterane)………………………….59

3.1.1. Nivelul presiunii fiscale………………………………………………………………59

3.1.2. Comportamentul socio-uman…………………………………………………………59

3.1.3. Multitudinea reglementărilor şi birocraţia……………………………………………60

3.1.4. Cauze politice…………………………………………………………………………61

3.1.5. Nivelul de dezvoltare economică……………………………………………………..62

3.1.6. Cauze tehnice…………………………………………………………………………62

3.1.7. Corupţia………………………………………………………………………………63

3.2. Efectele evaziunii fiscale.………………………………………………………………………65

3.2.1. Efecte asupra formării veniturilor statului……………………………………………65

3.2.2. Efecte economice……………………………………………………………………..65

3.2.3. Efecte sociale…………………………………………………………………………66

CAPITOLUL IV

CADRUL JURIDIC ŞI INSTITUŢIONAL ROMÂNESC DE COMBATERE A

EVAZIUNII FISCALE…………………………………………………………………….………..68

4.1. Prevederi legislative curente ale României în domeniul combaterii evaziunii

fiscale….….68

4.2. Evaziunea fiscală naţională în context comunitar...………………………………….

…….72

2

4.2.1.Acquis-ul comunitar în domeniul fraudei şi evaziunii fiscale………………...………72

4.2.2.Protejarea intereselor financiare comunitare în România……………….…………….75

4.3. Importanţa controlului financiar-fiscal în combaterea fenomenului evazionist.

……………78

4.3.1.Inspecţia fiscală-atribut exclusiv al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală….78

4.3.1.1.Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale……………………………………….80

4.3.1.2. Organizarea şi desfăşurarea inspecţiei fiscale………………………………81

4.3.2.Organe cu atribuţii privind combaterea evaziunii fiscale……………….…………….84

4.3.2.1.Agenţia Naţională de Administrare Fiscală…………………………………84

4.3.2.1.1.Departamentul de Control Financiar- Fiscal………………………86

4.3.2.1.2.Garda Financiară…………………………………………………..88

4.3.2.1.3.Autoritatea Naţională a Vămilor…………………………………..90

4.3.2.2.Direcţia de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului General

al Poliţiei…………………………………………..…………...……………92

ÎNCHEIERE……………………………………………………………..……………………..93

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………..……..97

3

INTRODUCERE

În orice economie, scopul principal al unui sistem fiscal este de a constitui o sursă stabilă şi

solidă de venituri publice. Pe de altă parte, un sistem fiscal trebuie să aibă ca obiective susţinerea

dezvoltării economice a ţării şi sprijinirea categoriilor sociale defavorizate.

Realizarea acestor obiective trebuie să fie însoţită de preocuparea permanentă a

administraţiei fiscale pentru creşterea eficienţei sale. În acest proces, un factor de o importanţă

deosebită este reprezentat de reducerea evaziunii fiscale, în condiţiile în care aceasta contribuie la

diminuarea eficienţei structurilor statale, fiind în acelaşi timp un factor generator de corupţie.

Prezentă atât în cadrul economiei de suprafaţă, cât şi la nivelul economiei subterane, unde

fenomenul este generalizat, evaziunea fiscală a atins, în ultimii ani, în România, dimensiuni relativ

mari.

Desigur, acest fenomen nu este specific doar României, sau doar ţărilor cu o economie de

piaţă în formare (cum a fost cazul ţării noastre, în perioada de după 1989).

Fenomen tot atât de vechi pe cât este însăşi existenţa impozitului propriu-zis, evaziunea

fiscală nu are graniţe de timp sau de spaţiu. Cu toate acestea, amploarea acestui fenomen prezintă

diferenţe sensibile de la o ţară la alta, în general considerându-se că în ţările cu economii

dezorganizate, instabile, unde corupţia se manifestă din plin, economia subterană şi evaziunea

fiscală sunt la ele acasă.

Evaziunea fiscală are consecinţe, în primul rând, la nivel macroeconomic, constând în

privarea statului de veniturile cuvenite, prin aceasta diminuându-se posibilităţile de manevră în

economie şi în domeniul social.

Pe de altă parte, întreprinderile care se sustrag plăţii impozitelor, având costuri mai mici, vor

face o concurenţă neloială agenţilor economici care-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale, distorsionând,

astfel, bunul mers al mecanismelor pieţei libere, subminând unele domenii de activitate.

Considerată, de unii analişti economici, o „manifestare brută a democraţiei”, evaziunea

fiscală ar avea, în unele viziuni, efecte favorabile pentru prosperitatea unei naţiuni. „În urma

evaziunii fiscale s-ar putea să aibă de câştigat economia în ansamblul ei, dacă eficienţa cu care sunt

utilizate resursele rezultate din evaziune este mai mare decât cea pe care ar fi obţinut-o guvernul

4

pentru aceste fonduri”1.

Astfel, dacă pe termen scurt evazioniştii au de câştigat, iar statul (puterea publică) a pierdut,

chiar mai mult decât o nerealizare a resurselor bugetare, pe termen lung, au de pierdut şi ceilalţi

contribuabili care nu au recurs la evaziune fiscală, printr-o posibilă creştere a sarcinii fiscale a

acestora, ceea ce îi poate determina şi pe aceştia, într-un final, să apeleze la evaziune fiscală.

Acceptarea şi generalizarea acestui fenomen, însă, ar însemna, fără doar şi poate, acceptarea

suprimării, în timp, a statului, ori acest lucru este, în epoca modernă, imposibil, având în vedere

faptul că „niciodată şi nicăieri în lume, iniţiativa privată nu a fost capabilă să asigure, ea singură,

echilibrul social şi economic al unei naţiuni”2. Existenţa statului, în epoca modernă, este impusă de

rolul acestuia, în primul rând, pe plan social şi economic, exercitat prin mecanismul bugetar,

respectiv prin politica de cheltuieli şi de procurare a veniturilor publice.

Prin urmare atitudinea cea mai eficientă faţă de fenomenul evazionist este aceea de a realiza

o bună administrare a lui, la nivelul identificării, previzionării, controlului şi valorificării acestuia.

Trecând de la abordarea conceptuală a noţiunilor de sistem fiscal, politică fiscală, presiune

fiscală, economie subterană şi evaziune fiscală la analiza cauzelor şi implicaţiilor, mai ales la nivel

macroeconomic, ale fenomenului evazionist, în ţara noastră, lucrarea de faţă este o încercare de a

trata fenomenul evaziunii fiscale în contextul aderării României la Uniunea Europeană.

În a doua parte a lucrării s-a realizat o analiză a evaziunii fiscale identificate, în România,

din punct de vedere al nivelului şi structurii acesteia, pe baza datelor oficiale obţinute în urma

activităţii de control fiscal, urmărindu-se în final o încercare de dimensionare a sumelor totale

sustrase bugetului public, atât ca sume absolute cât şi ca ponderi în deficitul bugetului general

consolidat şi în produsul intern brut.

Ultima parte a lucrării abordează subiectul transpunerii aquis-ului comunitar în legislaţia

românească privind combaterea evaziunii fiscale, în noile condiţii ale integrării ţării noastre în

Uniunea Europeană, prin prisma interesului extern de protejare a intereselor financiare ale acesteia.

*

Doresc să mulţumesc, cu această ocazie, Domnului Profesor Universitar Doctor Beju

Viorel pentru îndrumarea meticuloasă şi pertinentă pe care mi-a oferit-o, pe tot parcursul anilor

în care i-am fost studentă şi masterandă, precum şi tuturor profesorilor care au contribuit la

1 Nicolae Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.281.2 Nicolae Craiu, „Economia subterană între da şi nu”, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.223

5

formarea mea profesională.

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA SISTEMULUI FISCAL ACTUAL ÎN ROMÂNIA

1.1. Teorii contemporane privind fiscalitatea

Teoria economică şi practica politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale, strâns

legate de concepţiile privitoare la rolul statului în economie.

Acele teorii economice şi doctrine politice care se axează pe stimularea liberei iniţiative, cu

menţinerea unui rol redus al statului în economie sunt, în mod clar, adeptele unei fiscalităţi reduse,

considerând că orice formă suplimentară de impunere înseamnă, de fapt, reducerea capacităţii

private de decizie pentru investiţie şi consum, decizie considerată a fi, din start, mult mai eficientă

decât cea a statului „nivelator”.

Aceste teorii au fost dezvoltate, în perioada postbelică, de adepţii neoclasicismului

economic, curent reprezentat, în special, de profesorul Milton Friedman3, şi a devenit parte a

doctrinei politice, în special, pentru partidele conservatoare din lumea anglo-saxonă4.

În viziune neoclasică impozitul este perceput, mai degrabă, ca o variabilă financiară

decât ca o variabilă instrumentală. Spre deosebire de keynesişti, care sunt preocupaţi de găsirea

unei rate a presiunii fiscale susceptibile să permită realizarea obiectivelor macroeconomice (cum ar

fi, de exemplu, utilizarea deplină a forţei de muncă), neoclasicii se preocupă mai ales de

determinarea modalităţilor optime de finanţare a cheltuielilor publice, adică de obţinerea unei

structuri fiscale optime. Problema constă în găsirea acelui impozit care să perturbe, cât mai puţin

posibil, mecanismele pieţei. Numai în asemenea condiţii, se afirmă, impozitul poate fi utilizat ca o

variabilă de politică economică.

Obţinerea impozitului optimal i-a condus pe neoclasici la elaborarea teoriei „superiorităţii

impozitului direct asupra impozitului indirect”. Un impozit direct pe venit este, în mod colectiv,

preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli. În plus, acest impozit direct trebuie să fie cât mai

progresiv, pentru a fi just din punct de vedere social. Dacă, dimpotrivă, statul utilizează cu

3 Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, fondator al celebrei şcoli de gândire economică de la Chicago.4 Partidul Republican din S.U.A., Partidul Conservator din Marea Britanie.

6

precădere impozitul pe cheltuieli, atunci trebuie avut în vedere faptul că acesta este generator de

„distorsiuni fiscale”, datorită fenomenului de translaţie pe care îl ocazionează şi care este de natură

să perturbe echilibrul pieţei.

În esenţă, dezbaterea teoretică între adepţii celor două teorii se concentrează pe două

aspecte: funcţia de redistribuire a bugetului şi funcţia economică a bugetului.

Doctrinele care se axează pe acordarea unui rol important statului, în cadrul funcţiei de

redistribuire a veniturilor, argumentează, pe plan economic, necesitatea unei aplatizări a

discrepanţelor de venit şi a unei distribuţii sociale mai largi a veniturilor, care să stimuleze

„consumul de masă”. Ideea ca atare a fost aplicată în practică, în special, în Europa, cel mai adesea

de guvernele social-democrate.

Acordarea unui rol important funcţiei economice a bugetului este criticată prin prisma

ideilor legate de pragmatismul economic. Se consideră că multiplicatorul investiţional a fost

întotdeauna mai mare în cazul investiţiei private decât în cazul investiţiei publice, atâta vreme cât

statul nu ia decizii de natură exclusiv economică, aspectele politice şi sociale pe termen scurt având

întotdeauna o importanţă deosebită în actul decizional guvernamental.

Aceasta nu înseamnă că politicile fiscale care acordă un rol sporit statului atât în plan

economic, cât şi în redistribuirea veniturilor nu au avut în anumite momente şi efecte favorabile.

Politicile de redistribuire sunt în general bine primite de organismul social şi atenuează chiar

şi unele dezechilibre în structura consumului, dacă sunt aplicate pe perioade limitate de timp şi, în

general, urmează unei perioade mai largi de aplicare a unor politici fiscale liberale.

Rolul economic al statului este important, în special în ceea ce priveşte realizarea acelor

proiecte care necesită volum mare de investiţii şi au efect economic multiplicator indirect (care se

resimte asupra altor activităţi economice şi nu asupra investiţiei ca atare).

1.2. Principiile unui sistem fiscal optimal

O problemă importantă care se află astăzi în atenţia multor economişti şi factori de decizie

este aceea a optimizării sistemului fiscal. Introducerea sau modificarea unui impozit constituie o

problemă căreia trebuie să i se acorde o importanţă majoră datorită consecinţelor generate, de

aceasta, pe multiple planuri: economic şi financiar, social şi nu în ultimul rând politic.

Pentru a răspunde anumitor cerinţe de calitate şi performanţă, sistemele fiscale moderne,

7

trebuie să fie organizate şi să funcţioneze pe baza unor principii unanim acceptate. Dintre acestea

se detaşează principiul echităţii şi cel al eficienţei, a căror contrapunere face, de cele mai multe ori,

obiectul disputelor legate de fiscalitate, fiecare impozit căutând să împace mai mult sau mai puţin,

aceste două exigenţe.

Considerat de Adam Smith5 ca principiu definitoriu pentru un bun sistem fiscal, principiul

echităţii fiscale este cerut nu numai din considerente de ordin filozofic, respectiv asigurarea unei

dreptăţi sociale în materie de impozite, dar şi din considerente de ordin practic, ştiut fiind faptul că

un sistem fiscal inechitabil generează o stare de rezistenţă din partea contribuabililor, care se

materializează în amplificarea fenomenului de sustragere de la plată a obligaţiilor fiscale. Mai mult

decât atât, acumularea în timp a nemulţumirilor populaţiei poate contribui la căderea de la putere a

factorilor politici, care nu îşi conturează politica fiscală pe criterii de echitate.

Teoretic, noţiunea de echitate fiscală este uşor de înţeles şi de explicat, aceasta presupunând

îndeplinirea cumulativă a unor condiţii, cum ar fi:

- stabilirea unui minim neimpozabil în funcţie de natura venitului ce cade sub incidenţa

impozitului, precum şi stabilirea unor scutiri şi reduceri de impozite care să permită

satisfacerea cerinţelor decente de viaţă;

- aplicarea generală a impozitelor şi taxelor, astfel încât acestea să afecteze toate categoriile

sociale care realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen de avere;

- stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de puterea de contribuţie, acesta presupunând

diferenţierea sarcini fiscale de la un subiect impozabil la altul, atât în funcţie de cuantumul şi

natura materiei impozabile cât şi de situaţia personală a acestora;

- la aceeaşi putere de contribuţie sarcina fiscală să fie aceeaşi pentru toate persoanele fizice,

indiferent de categoria socială căreia îi aparţin, respectiv toate persoanele juridice, indiferent

de forma juridică în care sunt organizate şi funcţionează.

Având în vedere cele de mai sus, tot mai mulţi economişti, în special adepţi ai

neokeynesismului, consideră că un sistem fiscal modern trebuie să urmărească atât echitatea

orizontală, respectiv tratament fiscal identic pentru cei care sunt în esenţă egali din punct de vedere

a capacităţii de plată, cât şi echitatea pe verticală, respectiv tratament fiscal diferit pentru persoanele

diferite, urmărindu-se o redistribuire a veniturilor între membrii societăţii, în scopul diminuării sau

înlăturării inegalităţilor generate de mecanismul pieţei.

Dacă, în ceea ce priveşte asigurarea echităţii pe orizontală, aceasta este, în general, bine

5 Adam Smith, „Avuţia naţiunilor” (Wealth of Nations 1776), Editura Academiei, Bucureşti, 1965.

8

acceptată şi apreciată, în privinţa echităţii verticale apar controverse legate de modalităţile posibile

de realizare a redistribuirii veniturilor, redistribuire considerată de unii arbitrară.

În România egalitatea fiscală este consfinţită prin Constituţie, astfel „sistemul legal de impuneri

trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.

Modelarea sistemului fiscal, în vederea obţinerii unei eficienţe maxime a încasării

impozitelor, presupune o analiza temeinică a cuantumului veniturilor ce se pot obţine, în paralel cu

nivelul cheltuielilor efectuate pentru încasarea acestora. Conform principiului eficienţei încasării

impozitelor (sau al randamentului) impozitele trebuie percepute cu minim de cheltuieli şi prin

obţinerea unui volum cât mai mare de venituri la bugetul statului.

Maximizarea veniturilor încasate din impozite trebuie privită din două puncte de vedere, pe

de o parte, din punct de vedere al nivelului de impozitare până la care există un grad de

suportabilitate din partea populaţiei şi, pe de altă parte, din punct de vedere al gradului în care se

încasează impozitele cuvenite bugetului de stat. Trebuie avut în vedere faptul că, în cazul unei

impozitări mai „uşoare”, se obţine un grad mai mare de încasare (gradul de conformare voluntară a

contribuabililor – plata integrală , benevolă şi la termen- este mai ridicat), ceea ce face ca veniturile

obţinute de stat sa fie mult mai mari, în unele cazuri, faţă de cele obţinute în situaţia unei fiscalităţi

„ apăsătoare”, în care gradul de încasare este mult mai mic, şi care conduce, de regulă, la creşterea

cheltuielilor cu încasarea impozitelor (creşte numărul persoanelor care riscă în sustragerea de la

plata impozitelor impunându-se, deci, atât o mărire a aparatului fiscal cât şi o intensificare a

acţiunilor de control).

În general, se consideră că un impozit cu o arie largă de cuprindere şi cu cote scăzute are un

randament mai ridicat decât un impozit cu o arie restrânsă şi cu cote ridicate.

Eficienţa încasării impozitelor este condiţionată de o serie de factori, printre care foarte

importanţi, mai ales în condiţiile ţării noastre, consider a fi următorii:

- stabilitatea legislaţiei, emiterea de acte normative şi norme de aplicare a acestora clare, care

să nu creeze confuzii în interpretare. In acest sens, A. Smith considera că „ un mic grad de

nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de nedreptate”;

- pregătirea profesională, capacitatea intelectuală şi morală a personalului care-şi desfăşoară

activitatea în cadrul diverselor structuri organizatorice ale organelor fiscale;

- aplicarea unui tratament fiscal echitabil tuturor contribuabililor;

- reducerea la strictul necesar a cheltuielilor guvernamentale neproductive şi neeconomicoase;

- o analiză mult mai temeinică asupra acordării unor facilităţi fiscale, astfel încât să se atingă

9

obiectivele urmărite prin acestea şi nu doar să contribuie la reducerea drastică a veniturilor

bugetare, aşa cum s-a întâmplat, de multe ori, în ultimii 15 ani;

- descurajarea evaziunii fiscale şi lichidarea economii subterane.

Având în vedere diversele tipuri de impozite, se poate face aprecierea că impozitele percepute

prin metoda stopajului la sursă generează cele mai mici costuri cu încasarea şi descoperirea

cazurilor de evaziune fiscală.

La extrema opusa se situează accizele, aceste impozite fiind generatoare de cele mai mari

cheltuieli cu încasarea lor şi în special cu descoperirea cazurilor de evaziune fiscală. În cazul acestor

impozite tentaţia de sustragere, chiar in condiţii de risc maxim, de la plata obligaţiilor fiscale, prin

diferite forme, este foarte mare, datorită veniturilor uriaşe ce se pot obţine prin eludarea legii,

venituri generate de cotele de impunere foarte ridicate şi de modalitatea de calcul, în cascadă, a

acestora.

Literatura de specialitate a impus şi alte principii, care se adaugă celor expuse anterior, principii

ce trebuie îndeplinite de un sistem fiscal modern, şi anume:

• Principiul stabilităţii - reflectând maxima fiscală potrivit căreia ”un impozit bun este un

impozit vechi”, respectarea acestui principiu constituie, nu numai, o cerinţă pentru asigurarea

eficienţei încasării impozitelor dar şi pentru a permite contribuabililor luarea deciziilor de investiţii

în condiţii de certitudine, din punct de vedere al legislaţiei fiscale.

În privinţa stabilităţii legislaţiei fiscale, se poate aprecia că orice reformă fiscală trebuie să

pregătească facilităţile de tranziţie, gradualismul fiind adesea de preferat unei bulversări brutale a

modurilor de impunere, modificările foarte frecvente ale legislaţiei constituind o reală sursă de

ineficacitate. Din păcate, se pare că acest lucru este cu greu înţeles de guvernanţii noştri.

Stabilitatea impozitului mai este apreciată, în literatura de specialitate, şi prin prisma

randamentului constant al acestuia în toate fazele ciclului economic, foarte mulţi autori de prestigiu

considerând stabil acel impozit al cărui „randament rămâne constant de-a lungul întregului ciclu

economic”6.

•Principiul flexibilităţii, parţial în contradicţie cu principiul stabilităţii, este foarte important în

condiţiile în care fiscalitatea este utilizată ca mijloc de politică conjuncturală, impozitul, a cărui

bază de impozitare este sensibilă la evoluţia activităţii economice, putând să joace, astfel, un rolul

de stabilizator economic automat.

•Principiul simplicităţii, devenit prioritar în ţările care au trecut la reformarea sistemelor fiscale

6 Iulian Văcărel şi colectiv, „Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2004.

10

în ultimii ani, are în vedere faptul că un impozit este mai uşor de administrat, mai uşor de înţeles şi

deci susceptibil de a fi mai uşor acceptat de contribuabili cu cât acesta este mai simplu, fără să

conţină prea multe excepţii de la regula generală.

• Principiul certitudinii se referă la faptul că orice contribuabil trebuie să ştie, dinainte, termenele,

modalităţile şi cuantumul obligaţiilor sale fiscale, în felul acesta acţionându-se pe linia creşterii încasărilor

bugetare.

•Principiul comodităţii se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la termenele şi după o

procedură cât mai convenabilă pentru contribuabili. În acest sens, impozitele percepute prin metoda

stopajului la sursa sunt de preferat.

• Principiul neutralităţii cere ca impozitele să fie selecţionate, legiferate şi aplicate în aşa fel încât să

reducă la minim influenţa acestora asupra deciziilor economice. Din optica statului, aceasta neutralitate nu

trebuie radicalizată, impozitele urmând a fi folosite pentru corectarea ineficienţei diverşilor agenţi economici

şi, în general, pentru atingerea unor obiective economice, sociale, etc.

În funcţie de modul în care sunt respectate aceste principii, atunci când se construieşte sau se

modelează un sistem fiscal, se va obţine ca rezultat un sistem fiscal mai mult sau mai puţin eficient, mai mult

sau mai puţin echitabil, mai mult sau mai puţin optimal.

Având în vedere că echitatea fiscală este mai mult o trăsătură normativă 7şi că veniturile

guvernamentale şi cheltuielile afectează economia şi societatea în acelaşi timp, obţinerea unui caracter optim

a sistemului fiscal este destul de dificil de realizat.

Analizele referitoare la fiscalitate au căutat, în timp, să furnizeze sfaturi potrivite despre cum poate fi

îmbunătăţit nivelul de echitate la un nivel de eficienţă dat sau cum poate fi micşorat costul bunăstării la un

nivel dat de echitate.

Determinarea unui optim real rămâne, încă, o problemă nerezolvată. Se pare că echilibrul între

echitate şi eficienţă, în cadrul unui sistem guvernamental, trebuie rezolvat prin interacţiune politică. În

realitate, într-un sistem coercitiv, cum este cel fiscal, structura finanţelor guvernamentale ce va rezulta nu va

fi nici eficientă, nici echitabilă, din punctul de vedere al tuturor cetăţenilor.

1.3. Justificarea legitimităţii impozitului şi consimţirea la plata acestuia

Idealul natural, dar naiv, al contribuabilului este de a nu suporta nici un impozit, acesta fiind,

însă, un ideal nerealizabil.

Existenţa impozitului este justificată de funcţionarea oricărei societăţi, funcţionare care

7 Economia normativă, ca ramură a economiei, diferă de cea pozitivă (care studiază lumea reală pentru a descoperi cum este şi cum funcţionează ea), emite judecăţi de valoare cu privire la modul în care ar trebui să fie lumea ideală.

11

presupune anumite costuri ce trebuie acoperite pe seama unor resurse insuficiente. În acest context,

impozitele pot fi considerate plăţi ale serviciilor de orice natură pe care le asigură statul.

Definiţiile date impozitului diferă în funcţie de modul în care acesta s-a impus şi a fost

perceput, într-o etapă sau alta a istoriei sale milenare. De altfel, aceste definiţii se circumscriu

teoriilor despre impozit care au fost emise în decursul vremii, conţinând, fiecare, o anumită

justificare a existenţei acestuia..

În literatura românească s-a căutat definirea cât mai riguroasă a impozitului, astfel,

„impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea unei persoane fizice

sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se

face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) şi fără contraprestaţie directă din partea

statului”8.

Alţi specialişti din ţara noastră definesc impozitul ca „plată bănească obligatorie, generală şi

definitivă, efectuată pe persoanele fizice şi juridice în favoarea bugetului statului în cuantumul şi la

termene precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un

echivalent direct şi imediat”9.

Din definiţiile de mai sus ale impozitului se desprind trei caracteristici definitorii ale

acestuia:

caracterul de autoritate al impozitului – oricare ar fi forma sa, impozitul este un act de

autoritate, o obligaţie impusă cetăţenilor, o restricţie a libertăţii cetăţeanului-contribuabil, a

posibilităţilor sale materiale. Constituţia României prezintă caracterul general şi

obligatoriu al impozitului în art.53, alin.1: „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite

şi taxe, la cheltuielile publice”10. În conformitate cu art.138 din Constituţia României,

„impozitele şi taxele pot fi stabilite numai prin lege”.

elementul de transfer al venitului (averii), transfer care are loc cu titlu definitiv şi fără

contraprestaţie directă. Această contraprestaţie nu este directă, personalizată, în favoarea

unei anumite persoane, în schimb este „imediată şi permanentă în favoarea (tuturor)

membrilor societăţii, chiar şi înainte ca aceştia să-şi achite obligaţiile către stat, prin

intermediul utilităţilor publice11.

funcţia extinsă a impozitului, care cuprinde pe lângă funcţia tradiţională financiară a

8 Iulian Văcărel şi colectiv, „Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2004, p.358.9 Gherghe Bistriceanu, E. Negrea, I. Pătrăşcoiu, „Finanţe şi credit în industrie, construcţii şi transporturi”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997, p.29.10 Constituţia României, publicată în M. OF. nr. 767/31 octombrie 2003.11 Anghelache Gabriela, Pavel Belean, „Finanţele publice ale României”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 97.

12

impozitului (de acoperire a nevoilor colective şi a celor particulare ale statului) şi funcţia

redistributivă a veniturilor în societate, precum şi pe cea intervenţionistă, de alocare

resurselor în economie în scopul stabilizării cererii agregate.

Pentru obţinerea consimţământului contribuabililor la plata impozitului, de-a lungul timpului, au

fost elaborate o serie de teorii prin care s-a căutat o justificare a existenţei şi legitimităţii acestuia.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, a predominat teoria

impozitului-schimb, care, pentru justificarea legitimităţii impozitului, se baza pe ideea că

impozitul este preţul plătit de fiecare contribuabil pentru securitate şi serviciile (beneficiile) oferite

de către stat.

În secolul al XX-lea, această teorie a fost numită teoria beneficiului, la baza sa aşezându-se

un nou principiu, cel al echivalenţei, potrivit căruia contribuţia unei persoane, la stat, trebuie să fie

direct proporţională cu averea acesteia. Noua teorie priveşte impozitele ca plată pentru valoarea

primită şi ca reflectare a cererii pentru serviciile publice.

Principalele critici aduse acestei teorii se referă la:

- imposibilitatea stabilirii unui raport de echivalenţă corect între sumele plătite statului şi

valoarea serviciilor prestate de acesta (de exemplu, fiind imposibil de măsurat serviciul pe

care cheltuielile militare îl aduc contribuabilului);

- nerespectarea justiţiei sociale, deoarece cea mai mare nevoie de avantaje (beneficii) o au cei

cu capacitate foarte redusă de contribuţie (vârstnicii, şomerii, etc.).

Deşi un sistem fiscal bazat pe teoria beneficiului este inacceptabil şi inoperant într-o

societate modernă, totuşi teoria a fost aplicată sub forma tehnicii alocării sau destinării

(earmarking), care presupune instituirea sau majorarea unui impozit pentru realizarea unui anumit

obiectiv bine definit. În condiţiile unui obiectiv popular, cetăţenii se vor conforma mult mai uşor

plăţii impozitului decât în situaţia unor obiective generale, greu perceptibile de aceştia.

O teorie puţin susţinută, a fost teoria surplusului economic, emisă de către J.A. Hobson

(1857-1940), conform căreia, trebuie taxat ceea ce depăşeşte „ce este fizic şi moral necesar pentru a

garanta utilizarea factorului de producţie producător de venit, pentru proprietarul acestuia”. Limitele

acestei teorii au în vedere modul de stabilire a sumei minime primite de către diferiţi indivizi sau

afaceri şi de determinare a nivelurilor acceptabile din punct de vedere moral.

Ca o reacţie la teoria impozitului-schimb, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost susţinută de

curentele de gândire socialiste reformiste, în special de curentul solidarist, teoria impozitului-

solidaritate sau teoria sacrificiului.

13

Având la bază ideea că trebuie să se vegheze la o repartizare corectă a avuţiei în societate,

pentru a se evita disfuncţionalităţile, această teorie impune necesitatea ca impozitarea să ţină seama

de capacitatea contributivă a contribuabililor şi să se recurgă la o progresivitate a impozitului, care

să constituie, astfel, un instrument de redistribuire şi egalizare a avuţiei în societate.

În această optică, susţinută şi de anumiţi autori liberali, impozitele sunt văzute drept

sacrificiul pe care trebuie să-l accepte contribuabilii pentru ca societatea să fie într-o relativă

armonie şi statul să-şi poată îndeplini rolurile.

În afara impozitului progresiv, teoria impozitului-solidaritate apelează şi la impozitul

negativ, în ideea că, întotdeauna va exista un număr de persoane excluse de pe piaţa muncii cărora

trebuie să li se vină în ajutor.

Impozitul negativ constă într-o alocaţie degresivă destinată să asigure beneficiarilor ei un

venit minim garantat, care însă nu trebuie să incite la lenevie, ci doar să le asigure subzistenţa.

Ideea impozitului negativ a apărut în S.U.A., în timpul administraţiei Nixon şi a fost

susţinută de personalităţi cu orientări economice diferite ca James Tobin, J.K.Galbraith, P.A.

Samuelson sau Milton Friedman.

Teoriile expuse constituie încercări de justificare a existenţei impozitului în vederea obţinerii

consimţământului contribuabililor faţă de acesta, deoarece cu cât un impozit apare mai legitim în

ochii celui ce trebuie să-l plătească, cu atât mai mare şi mai uşor va fi consimţământul acestuia la

plata impozitului.

Lucrările de specialitate contemporane fac referire la o legitimitate sociologică, o

legitimitate politică şi o legitimitate juridică a impozitului.

Sursele de legitimitate sociologică sunt sintetizate astfel:

- impozitul este legitim deoarece el este sursa intervenţiei economice a statului agent la stabilizarea

economiei, creând premisa unei bunăstării generale pe termen lung;

- impozitul este legitim pentru că este plătit pentru a beneficia, în schimb, de anumite servicii publice;

- legitimitatea impozitului rezidă din necesitatea menţinerii păcii sociale prin supravegherea şi

menţinerea sub control a discrepanţelor sociale;

- legitimitatea impozitului poate fi fondată şi pe caracteristica profundă a existenţei umane, omul fiind

„din naştere debitor faţă de Dumnezeu, de strămoşi şi de moarte” 12, de aceea morala creştină: „daţi

tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul, cui datoraţi vama, daţi-i vama, cui

datoraţi frica, daţi-i frica, cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” este sugestivă în acest sens.

12 Ch. Malamound, „La dette”, în „Purusartha”, nr. 4, 1980, citat de Nicolae Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.158.

14

Legitimitatea politică se consideră a fi asigurată şi furnizată de existenţa, în statele democratice, a

regimului parlamentar, care garantează principiul legalităţii fiscale. Deşi legitim prin votarea lui de către

aleşii contribuabililor, impozitul nu este, întotdeauna, consimţit la plată de către toţi contribuabilii.

Legitimitatea juridică a impozitului provine din existenţa unui număr de principii de drept fiscal,

printre care: principiul legalităţii fiscale, principiul egalităţii în faţa impozitului, principiul necesităţii

impozitului, principiul universalităţii impozitului, principiul capacităţii de contribuţie, etc.

Legitimitatea impozitului constituie un aspect esenţial de care depinde consimţirea la plata

acestuia şi gradul de civism fiscal cu impact direct asupra gradului de evaziune fiscală atins într-o

ţară, la un moment dat şi, implicit asupra nivelului veniturilor fiscale.

1.4. Evoluţia nivelului şi structurii prelevărilor fiscale în România şi în ţările

membre ale Uniunii Europene

1.4.1. Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 1995-2005

Măsurile de politică fiscală promovate de autorităţile fiscale din ţara noastră, în perioada 1995-2005,

alături de alţi factori, printre care calitatea gestionării creanţelor fiscale ale statului şi gradul de conformare

voluntară la impozit, au influenţat volumul şi structura încasărilor fiscale, precum şi presiunea exercitată de

acestea.

În tabelul 1.1. este prezentată evoluţia nivelului produsului intern brut şi a veniturilor fiscale ale

României precum şi a gradului de fiscalitate, în perioada 1995-2005.

Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 1995-2005Tabelul 1.1.

ANULPRODUS

INTERN BRUTVENITURI FISCALE

GRAD DE FISCALITATE

GENERALĂ (%)

GRAD DE FISCALITATE PARŢIALĂ (%)

(1) (2) (3) (4) (5)1995 7.213,6 2.080,3 28,8 20,71996 10.891,9 2.925,6 26,9 19,41997 25.292,6 6.700,0 26,5 19,61998 37.379,8 10.541,1 28,2 20,01999 54.573,0 16.402,6 30,1 19,52000 80.377,3 23.504,8 29,3 18,62001 116.768,7 32.669,9 28,0 17,52002 151.475,1 41.816,6 27,6 17,02003 190.335,4 53.248,2 28,0 18,22004 238.791,4 66.678,3 27,9 18,52005 287.186,3 78.281,4 27,3 18,0

Legendă: (2) milioane RON, preţuri curente; (3) impozite, taxe şi contribuţii colectate la bugetul general

15

consolidat, milioane Ron, preţuri curente; (4)=(3)/(2); (5)=

Sursa: Site-ul Ministerului Finanţelor Publice, www.mfinanţe.ro.În perioada considerată, gradul de fiscalitate generală, calculat cu luarea în considerare a

tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor încasate de autorităţile publice centrale şi locale, a

înregistrat, excepţie făcând anii 1998 şi 1999, o tendinţă continuă de scădere, de la 28,8%, în

anul 1995, la 27,3%, în anul 2005. Pe ansamblu, gradul de fiscalitate generală s-a redus, în perioada

considerată cu aproximativ 1,5 puncte procentuale.

Gradul de fiscalitate determinat, exclusiv, pe baza veniturilor încasate din impozite şi taxe a

oscilat în jurul a 20%, în perioada 1995-1999, după care s-a stabilizat la aproximativ 18%, la

sfârşitul intervalului analizat. În perioada 1995-2005, presiunea fiscală exercitată de impozite şi taxe

s-a redus cu aproximativ 3 puncte procentuale.

Reducerea gradului de fiscalitate, în perioada 1995-1997, poate fi apreciată ca având

legătură cu declinul economiei reale, cu diminuarea continuă, în expresie reală a produsului intern

brut şi, în consecinţă, cu diminuarea bazei de impozitare. De asemenea, evoluţia gradului de

fiscalitate este determinată şi de evoluţia gradului de colectare a prelevărilor obligatorii, în strânsă

legătură cu conformarea voluntară a contribuabililor la plata acestora.

Evoluţia gradului de fiscalitate în România, în perioada 1995-2005

Figura 1.1.

16

În condiţiile în care, după anul 1999, produsul intern brut a început să crească, de la un an la altul, în

termeni reali, tendinţa descrescătoare a gradului de fiscalitate poate fi apreciată ca efect al tendinţei generale

de relaxare fiscală manifestată în ultimii cinci ani. Cu titlu de exemplu se pot menţiona, în acest sens,

reducerea, de la 1 ianuarie 2000, a cotei impozitului pe profit, de la 38% la 25%, şi apoi la 16%, începând cu

1 ianuarie 2005, reducerea, tot de la 1 ianuarie 2000, a cotei generale de T.V.A., de la 22% la 19% precum şi

reducerea presiunii fiscale exercitate de contribuţiile de asigurări sociale13, de la 55%, în anul 2001, la 49%,

în anul 2005.

1.4.2. Evoluţia gradului de fiscalitate în ţările membre ale Uniunii Europene, în perioada

1995-2003

Pentru a vedea unde se situează România în comparaţie cu alte ţări, este prezentat, în tabelul 1.2.,

gradul de fiscalitate generală în ţările membre U. E., în anii 2000, 2002 şi 2003.

În toţi anii, gradul de fiscalitate, în România, s-a situat sub media ţărilor membre U.E. (medie

neponderată). Diferenţa dintre gradul de fiscalitate generală, din România, şi cel înregistrat pe ansamblul

ţărilor membre U.E. a fost, în anii analizaţi, de aproximativ 11 puncte procentuale.

Chiar şi ţările central-europene, membre ale U.E., înregistrează grade de fiscalitate mai ridicate decât

13 Contribuţia pentru asigurările sociale de stat, pentru condiţiile normale de muncă+ Contribuţia de asigurări sociale de sănătate+ Contribuţia pentru asigurările sociale de şomaj.

17

în ţara noastră, astfel, în anul 2003, Republica Cehă avea o fiscalitate generală de 37,7%, Ungaria, 38,5%,

Polonia, 34,2%, Slovacia, 31,1%, faţă de 28%, în ţara noastră.

Veniturile fiscale totale ca procent din produsul intern brut în ţările membre ale Uniunii EuropeneTabelul 1.2.

-%-

Ţara 1995 2000 2002 2003Austria 41,1 42,6 43,6 43,1Belgia 44,8 45,7 46,2 45,4Republica Cehă 37,5 36,0 37,0 37,7Danemarca 49,5 50,1 48,7 48,3Finlanda 46,0 48,0 45,8 44,8Franţa 42,9 44,4 43,4 43,4Germania 37,2 37,2 35,4 35,5Grecia 32,4 38,2 37,1 35,7Ungaria 42,4 39,0 38,8 38,5Irlanda 32,8 32,2 28,7 29,7Italia 41,2 43,2 42,5 43,1Luxemburg 42,3 40,6 41,3 41,3Olanda 41,9 41,2 39,2 38,8Polonia 37,0 32,5 34,7 34,2Portugalia 33,6 36,4 36,5 37,1România 28,8 29,3 27,6 28,0Slovacia 34,3 33,0 31,1Spania 31,8 34,8 34,8 34,9Suedia 48,5 53,9 50,1 50,6Marea Britanie 35,1 37,5 35,6 35,6

Sursa: Site-ul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, www.oecd.org

În condiţiile în care gradul de fiscalitate se determină pe baza veniturilor fiscale încasate

efectiv, nivelul redus al acestuia s-ar putea explica printr-o slabă colectare a impozitelor şi taxelor

şi printr-un nivel înalt al sustragerii de la impunere la care se pot adăuga numeroasele facilităţi

fiscale acordate de-a lungul timpului.

La o rată a fiscalităţii situată, pe ansamblu, sub 30% din produsul intern brut, în România, nu

se poate vorbi de o fiscalitate excesivă. Mai mult decât atât tendinţa care se manifestă în prezent, la

nivel naţional, este aceea de reducere a nivelului fiscalităţii. Trebuie, însă, menţionat că acest nivel

al gradului de fiscalitate s-a determinat pe baza veniturilor fiscale colectate efectiv şi nu a celor

datorate, respectiv veniturile fiscale sustrase bugetului general consolidat nu sunt luate în

considerare, acestea fiind practic imposibil de comensurat la adevăratul lor nivel.

1.4.3. Structura prelevărilor fiscale în România, în perioada 1995-2005

Pentru o imagine completă asupra modului de repartizare a sarcinii fiscale în ţara noastră,

sunt prezentate în tabelul 1.3., ponderile principalelor categorii de venituri fiscale în produsul intern

18

brut, în perioada 1995-2005.

Structura veniturilor fiscale ale României, ponderile acestora în P.I.B., în perioada 1995-2005

Tabelul 1.3.

-%-

ANUL IMPOZITE DIRECTE

Impozit pe

profit

Impozit pe salarii14/venit

Contribuţii deasigurări

sociale

IMPOZITE INDIRECTE

Taxa pe valoarea adăugată

ICM şi accize

Taxe vamale

(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8) (9)1995 19,5 3,9 6,4 8,1 9,3 5,2 1,5 1,41996 18,0 3,3 6,1 7,5 8,9 4,9 1,4 1,51997 17,5 4,3 5,5 6,9 9,0 4,6 1,7 1,31998 17,2 3,0 5,0 8,2 11,0 6,1 2,3 1,91999 18,5 3,1 3,3 10,6 11,6 6,0 3,1 1,42000 17,7 2,5 3,4 10,7 11,6 6,3 2,6 1,12001 16,9 1,9 3,2 10,5 11,1 6,3 2,3 0,82002 16,5 2,0 2,8 10,6 11,2 6,9 2,1 0,62003 15,8 2,3 2,8 9,8 12,2 7,2 3,2 0,72004 16,0 2,7 3,0 9,4 11,9 6,9 3,3 0,72005 14,8 2,3 2,3 9,3 12,5 7,8 3,2 0,7

Sursa: Site-ul Ministerului Finanţelor Publice, www.mfinanţe.ro

Observăm o reducere a contribuţiei impozitelor directe şi, respectiv, de creştere a celor

indirecte dacă avem în vedere produsul intern brut. Astfel, ponderea impozitelor directe în produsul

intern brut s-a redus continuu, în perioada analizată, de la 19,5% în anul 1995, la 14,8%, în perioada

actuală. Parţial, diferenţa a fost preluată de impozitele indirecte, a căror pondere a crescut de la

9,3% în anul 1995, la 12,5%, în anul 2005.

Evoluţia structurii veniturilor fiscale ale României, în perioada 1995-2005

Figura 1.2.

14 Începând din anul 2000-impozitul pe venitul global.

19

Menţinerea, încă, a unei ponderi mai ridicate a impozitelor directe, comparativ cu cele

indirecte, se datorează, exclusiv, contribuţiilor de asigurări sociale.

În condiţiile în care impozitele directe se caracterizează printr-un grad ridicat de sensibilitate

la fluctuaţiile economiei, creşterea ponderii impozitelor indirecte, în totalul veniturilor publice, arată

că atunci când economia nu funcţionează, datorită blocajelor economice şi sociale, cea mai sigură

sursă de venit pentru stat rămâne impozitarea consumului, mai ales că aceasta este şi singura

cale prin care veniturile create în economia subterană pot fi supuse impozitării. Acest tip de

impozite este de preferat deoarece, în condiţiile unui nivel scăzut al averii şi veniturilor persoanelor

fizice şi juridice, pot avea un randament fiscal ridicat, dar şi datorită comodităţii şi costului relativ

scăzut al perceperii acestora.

1.4.4. Influenţa presiunii fiscale asupra încasării veniturilor fiscale. Curba Laffer pentru

România

În sinteză, potrivit teoriei lui Laffer, încasările fiscale sunt direct proporţionale cu rata

fiscalităţii, până la un punct, numit „rata fiscalităţii optime”, după care, această relaţie devine invers

proporţională.

În acest paragraf se va determina influenţa presiunii fiscale asupra veniturilor fiscale

20

încasate la bugetul general consolidat al României, în perioada 1990-2005.

Datele luate în calcul sunt:

- presiunea fiscală (exprimată prin gradul de fiscalitate generală calculat în tabelul 1.1.);

- veniturile fiscale totale încasate la bugetul general consolidat, nominale (exprimate în preţurile

curente ale fiecărui an);

- indicele P.I.B. deflator, cu bază în lanţ (în procente faţă de anul precedent);

Pe baza acestor date, se vor determina:

- indicele P.I.B. deflator, cu bază fixă (în procente faţă de anul 1990)

- veniturile fiscale totale încasate la bugetul general consolidat, reale (exprimate în preţuri

constante, anul de bază ales 1990);

Centralizarea datelor este realizată în tabelul 1.4.

Înainte de trasarea curbei Laffer pentru veniturile fiscale totale reale ale României, trebuie

remarcat faptul că acestea, în toată perioada analizată, s-au situat sub nivelul înregistrat în 1990.

Analiza datelor prezentate relevă următoarea evoluţie:

- veniturile fiscale reale, încasate la bugetul general consolidat au scăzut simţitor în prima

jumătate a intervalului analizat, astfel că în anul 1997, an în care încasările fiscale totale au atins

nivelul minim, acestea reprezentau doar 65,2% din veniturile fiscale încasate în anul 1990;

- după anul 1997, evoluţia încasărilor fiscale la bugetul general consolidat a avut un trend crescător,

acestea ajungând, în anul 2005 să reprezinte 87,5% din încasările aferente anului 1990.

Această evoluţie a încasărilor fiscale ale României, poate fi pusă pe seama evoluţiei de

ansamblu a economiei româneşti dar şi fenomenului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale

manifestat, din plin, în această perioadă.

Parametrii curbei Laffer pentru România

Tabelul 1.4.

Anul Presiunea fiscală (%)

Venituri fiscale nominale, încasate la

bugetul general consolidat

Indicele PIB deflator cu bază în lanţ

(%)

Indicele PIB

deflator cu bază fixă (1990, %)

Veniturile fiscale reale, încasate la bugetul general

consolidat (milioane RON, an

de bază 1990)1 2 3 4 5

1990 35,5 30,5 100 100 30,51991 33,2 73,2 295,1 295,1 24,8

21

1992 33,5 201,9 300,0 885,3 22,81993 31,3 626,9 327,4 2.898,5 21,61994 28,2 1.404,1 239,1 6.930,2 20,31995 28,8 2.080,3 135,3 9.376,6 22,21996 26,9 2.925,6 145,3 13.624,2 21,51997 26,5 6.700,0 247,3 33.692,7 19,91998 28,2 10.541,1 155,2 52.291,1 20,21999 30,1 16.404,6 147,8 77.255,3 21,22000 29,3 23.504,8 144,3 111.524,1 21,12001 28,0 32.669,9 137,4 153.234,1 21,32002 27,6 41.816,6 123,4 189.090,9 22,12003 28,0 53.248,2 119,4 225.774,5 23,62004 27,9 66.678,3 115,8 261.446,9 25,52005 27,3 78.281,4 112,0* 292.820,5 26,7

Sursa: calculat pe baza datelor din tabelul 1.1. şi din Rapoartele BNR 1998-2005

(*) indicele preţurilor de consum, www.insse.ro

Evoluţia veniturilor fiscale reale încasate în România, în perioada 1990-2005

Figura 1. 3.

Prin compararea variaţiei presiunii fiscale (a gradului de fiscalitate) cu variaţia veniturilor

fiscale reale încasate (tabelul 1.5.) vom putea observa dacă presiunea fiscală, în România, în

intervalul 1990-2005, s-a situat în zona admisibilă a curbei Laffer sau în zona inadmisibilă. Astfel,

dacă o creştere (scădere) a presiunii fiscale de la un an la altul va fi însoţită de o creştere (scădere) a

veniturilor fiscale reale încasate, presiunea fiscală se va afla în partea admisibilă a curbei Laffer.

Dacă, în schimb, creşterea (scăderea) presiunii fiscale va fi asociată cu scăderea (creşterea)

veniturilor fiscale reale încasate, atunci putem considera că presiunea fiscală a depăşit nivelul

presiunii optime, situându-se în partea inadmisibilă a curbei.

22

Variaţia anuală a presiunii fiscale şi a veniturilor fiscale reale, încasate la bugetul general consolidat al României, în perioada 1990-2005

Tabelul 1.5.

AnulVariaţia presiunii

fiscale (%)

Variaţia veniturilor fiscale reale,

încasate la bugetul general consolidat (mil. RON, preţuri curente ale anului

1990)

Zona pe curba Laffer

admisibilă inadmisibilă

1990 - - - -1991 -2,3 -5,7 x1992 0,3 -2 x1993 -2,2 -1,2 x1994 -3,1 -1,3 x1995 0,6 1,9 x1996 -1,9 -0,7 x1997 -0,4 -1,6 x1998 1,7 0,3 x1999 1,9 1 x2000 -0,8 -0,1 x2001 -1,3 0,2 x2002 -0,4 0,3 x2003 0,4 1,5 x2004 -0,1 1,9 x2005 -0,6 1,2 x

Sursa: Sursa: Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro .

În anii 1992, 2001, 2002, 2004 şi 2005, rata fiscalităţii s-a situat în zona inadmisibilă a

curbei Laffer. În anul 1992, creşterea cu 0,3 puncte procentuale a ratei fiscalităţii a determinat

scăderea cu 2 milioane RON (preţuri curente, an 1990) a încasărilor fiscale (sau, mai curând,

creşterea presiunii fiscale acceptate în condiţiile scăderii veniturilor fiscale încasate relevă scăderea

mult mai mare a produsului intern brut). În ceea ce priveşte anii 2001, 2002, 2004 şi 2005, deşi

presiunea fiscală în scădere a determinat sau a corespuns unei creşteri a veniturilor fiscale încasate,

aceasta se află tot în zona inadmisibilă a curbei Laffer, întrucât acel nivel al presiunii fiscale, care

prin reducerea lui determină creşterea încasărilor fiscale, este superior acelei presiunii fiscale

optime care asigură maximul de încasări fiscale, ceea ce înseamnă că acesta poate fi redus în

continuare până la atingerea nivelului optim (sau, mai degrabă, scăderea presiunii fiscale acceptate

în condiţiile creşterii veniturilor fiscale încasate este rezultatul unei majorări mai importante a

numitorului, respectiv a produsului intern brut, în condiţiile reducerii cotelor de impozitare pentru

principalele impozite).

Deşi pare uşor ilogic să se afirme că dacă scăderea presiunii fiscale este urmată de scăderea

veniturilor fiscale încasate ne aflăm în zona admisibilă a curbei, iar dacă scăderea presiunii fiscale

este urmată de creşterea încasărilor fiscale, ne aflăm în zona inadmisibilă, aprecierea trebuie făcută,

conform teoriei emise de Laffer, în raport cu nivelul optim al presiunii fiscale care asigură maximul

23

de încasări, prin urmare, în primul caz nivelul presiunii fiscale se află sub nivelul optim, iar în cel

de-al doilea, peste nivelul optim.

Această analiză nu exclude ideea că pe termen lung scăderea fiscalităţii poate determina

creşterea bazei de impozitare prin stimularea muncii, a investiţiilor, şi prin scoaterea la suprafaţă a

cât mai multe din activităţile subterane.

De asemenea această evoluţie evidenţiază rezervele existente în ceea ce priveşte

posibilităţile de atragere la bugetul public a unor încasări sporite din venituri fiscale.

În 10, din cei 15 ani, gradul de fiscalitate a înregistrat o variaţie anuală negativă, creşterea

încasărilor fiscale înregistrându-se doar în 4 ani, în 6 ani scăderea presiunii fiscale corespunzând cu

reducerea veniturilor fiscale încasate. Cele 5 variaţii anuale pozitive ale presiunii fiscale au

determinat, în 4 cazuri, creşterea veniturilor fiscale încasate.

Curba Laffer pentru bugetul general consolidatFigura 1.4.

Din figura 1.4. se poate observa că, exceptând rata de impozitare de 35,5%, din anul 1990,

neconcludentă pentru perioada actuală, având în vederea că acela a fost anul în care a fost demarat

procesul de aşezare a sistemului fiscal pe principiile economiei de piaţă, gradul de fiscalitate

generală la care s-a înregistrat cel mai ridicat nivel de încasare a veniturilor fiscale este cel de

27,3%, înregistrat în anul 2005, când veniturile fiscale au reprezentat 26,5 milioane RON (preţuri

curente, an 1990).

Acest nivel al presiunii fiscale, de 27,3%, care generează maxim de venituri fiscale încasate

nu exclude existenţa fenomenului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, fenomen observabil

24

cu ochiul liber, în economia românească, fără cunoaşterea şi analiza datelor obţinute în urma

controalelor fiscale, dar confirmat de acestea. În aceste condiţii, presiunea fiscală „impusă”

depăşeşte nivelul de 27,3%.

De asemenea, trebuie făcută precizarea că, în condiţiile determinării presiunii fiscale pe baza

impozitelor încasate, respectiv plătite de contribuabili, cu cât nivelul fraudei fiscale este mai mare

cu atât presiunea fiscală „acceptată” este mai redusă.

*

Nivelul redus al gradului de fiscalitate în România, în condiţiile în care cotele de

impozitare pentru principalele impozite sunt similare celor practicate de alte state din estul

Europei, indică o slabă colectare a prelevărilor fiscale datorată, în principal, fenomenului de

sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Scăderea continuă a gradului de fiscalitate în România, după anul 2000, pe fondul creşterii,

în termeni reali, a produsului intern brut şi, respectiv, reducerii cotelor de impozitare pentru

principalele impozite, poate fi explicată fie prin faptul că majorarea bazei de impozitare nu este

suficientă pentru a compensa pierderea de venituri datorată reducerii cotelor de impozitare, fie prin

scăderea tot mai drastică a gradului de conformare fiscală şi expansiunea fenomenului evazionist.

Deşi, în general, similară, fiscalitatea din România a fost percepută de contribuabil ca fiind

ridicată, în special de către persoanele fizice salariate, în cazul cărora contribuţiile de asigurări

sociale s-au situat, de cele mai multe ori, la cel mai înalt nivel, comparativ cu alte state Europa

Centrală şi de Est

Analiza în structură a prelevărilor obligatorii arată o scădere, în timp, a ponderii impozitelor

directe în totalul veniturilor fiscale, şi o creştere a celor indirecte, preferate datorită randamentului

lor mai ridicat, inclusiv în perioadele mai puţin prospere din punct de vedere economic, dar profund

inechitabile pentru contribuabilii-persoane fizice.

Concluzia este că, în România, în perioada 1990-2005, sarcina fiscală a apăsat cu precădere

pe umerii persoanelor fizice, atât prin nivelul ridicat al impozitării muncii cât şi prin impozitarea

indirectă, aceasta determinând o scădere importantă a gradului de conformare fiscală a acestei

categorii de contribuabili.

1.5. Necesitatea implementării acquis-ului comunitar în legislaţia fiscală

românească

25

1.5.1. Scurt istoric al relaţiilor României cu Uniunea Europeană

România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu

Comunitatea Europeană, încă din anul 1967.

La 1 februarie 1993, România semnează Acordul European de asociere între România, pe de

o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora15 (intrat în vigoare la 12 aprilie

1995), pe de altă parte, prin care se instituie asocierea României la Uniunea Europeană şi se

stabilesc formele dialogului politic permanent şi cooperării economice dintre cele două părţi.

În acelaşi an, statele membre decid că statele asociate din Europa Centrală şi de Est pot

deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice şi

politice necesare.

La 22 iunie 1995, România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană. În iulie 1997,

Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României,

iar în martie 1998, Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere. În luna

noiembrie a aceluiaşi an, Comisia Europeană publică primul raport cu privire la progresele

înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare.

Prin decizia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, de a deschide

negocierile de aderare cu România, urmată de lansarea oficială, în februarie 2000, a procesului de

negociere a aderării României la Uniunea Europeană, se face trecerea la o nouă etapă de consolidare

a relaţiilor dintre ţara noastră şi Uniunea Europeană. Consiliile Europene de la Copenhaga

(decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003) şi Bruxelles (decembrie 2003 şi iunie 2004)

reconfirmă sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru finalizarea negocierilor, în 2004

(decembrie 2004), semnarea Tratatului de Aderare, în 2005 (Luxembourg, 25 aprilie 2005) şi

aderarea efectivă, la 1 ianuarie 2007.

Preluarea acquis-ului comunitar în legislaţia naţională se numără printre cerinţele pentru

integrarea României în Uniunea Europeană. Acesta reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii

comune ale statelor membre ale Uniunii Europene şi se bazează, în principal, pe Tratatul de la

Roma (1957), Actul Unic European (1985), Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht

(1992), etc., precum şi pe legislaţia secundară (directive, reglementări, decizii, etc.).

Capitolul 10 – Impozitarea a fost deschis în cadrul Conferinţei de aderare a României la

Uniunea Europeană, din 26 octombrie 2001 şi închis provizoriu în timpul Conferinţei de aderare,

15 ratificat prin Legea nr. 20/1993, publicată în M. Of. nr. 73/4 decembrie 1993.

26

din 2 iunie 2003. Capitolul a fost, apoi, redeschis şi închis provizoriu, în data de 26 noiembrie 2004,

prin formularea poziţiei faţă de acquis-ul adoptat ulterior închiderii capitolului, respectiv, în anul

2003.

România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar privind Capitolul 10 – Impozitarea, şi

s-a angajat în procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu acesta, în conformitate cu

angajamentele asumate prin Acordul European.

1.5.2. Acquis-ul comunitar în domeniul impozitării

În domeniul impozitării, acquis-ul comunitar prevede dispoziţii referitoare la trei aspecte:

→ impozitarea indirectă – care presupune în primul rând armonizarea legislaţiei în ceea ce priveşte

taxa pe valoarea adăugată şi accizele;

→ impozitarea directă – acuiqs-ul comunitar se referă la aspecte legate de impozitarea corporaţiilor

şi impozitul pe capital. Măsurile în domeniu urmăresc să faciliteze cooperarea administrativă între

autorităţile naţionale şi să înlăture obstacolele întâmpinate de firmele cu activitate transfrontalieră.

→cooperarea administrativă şi asistenţa reciprocă – legislaţia comunitară, în acest domeniu,

furnizează instrumente pentru evitarea fraudei şi evaziunii fiscale intracomunitare şi permite statelor

membre să obţină informaţii despre agenţii economici din alte state membre atât automat cât şi la

cerere;

Impozitarea indirectă necesită un înalt nivel de armonizare, deoarece aceasta are influenţă

asupra circulaţiei libere a bunurilor şi serviciilor. Articolul 90 al Tratatului C.E.16 interzice orice

discriminare, directă sau indirectă, prin intermediul impozitării, care poate crea un avantaj

produselor unui stat membru faţă de produsele provenite din alte state membre.

Articolul 93 al Tratatului C.E. cere armonizarea impozitelor pe cifra de afaceri, a accizelor şi

a altor forme a impozitelor indirecte.

Introdusă în C.E.E. în anul 1970, cu intenţia de a înlocui impozitele pe producţie şi consum,

care, prin efectul lor cumulativ, creau o barieră în calea comerţului, în special asupra importurilor şi

exporturilor între statele membre, T.V.A. a fost primul impozit intrat în procesul de armonizare, în

anul 1977. Decizia, luată în 1970, de a aloca o parte (un procent) din încasările din T.V.A., calculat

16 Tratatul de la Roma prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (E.E.C.), semnat de Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957 (în vigoare la 1 ianuarie 1958). Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. Tratatul de la Maastricht l-a amendat, eliminând, printre alte prevederi, cuvântul „economic” atât din numele comunităţii cât şi al tratatului. Deşi intrarea în vigoare, în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un pas în direcţia integrării europene, luarea majorităţii deciziilor, în cadrul Uniunii, se face încă după baza legală a Tratatului C.E., care rămâne principala sursă a legislaţiei comunitare.

27

la o bază unificată, pentru finanţarea bugetului comunităţii (parte din resursele proprii ale

Comunităţii), a pregătit calea pentru armonizarea acestui impozit. Directiva 77/388/CEE, privind

sistemul comun de aplicare a acestui impozit, denumită şi „Directiva a VI-a referitoare la T.V.A.”,

se aplică statelor ce fac parte din comunitate ( principiul teritorialităţii) şi cuprinde reglementări

privind: persoanele impozabile, tranzacţiile impozabile, ca şi excepţiile şi scutirile ( atât pentru

mărfuri, cât şi pentru servicii), locul operaţiunilor impozabile, cotele standard de impozitare ( care

sunt aceleaşi atât pentru mărfuri cât şi pentru servicii), deducerile şi modul de calcul al acestora,

persoanele responsabile de plata T.V.A. (inclusiv obligaţiile persoanelor impozabile şi

reglementările aplicabile unor cazuri speciale, cum ar fi fermierii sau agenţiile de turism). Directiva

s-a aplicat gradual, având etape tranzitorii pentru fiecare stat membru şi a condus la simplificarea

sistemului de aplicare al T.V.A..

Ulterior T.V.A. a fost adaptată pentru a răspunde cerinţelor pieţei comune, creată la 1

ianuarie 1993.

Astfel, Directiva din 1977 a fost modificată şi suplimentată în 1991 cu Directiva

91/680/CEE, privind abolirea frontierelor fiscale.

În privinţa cotelor de T.V.A., reglementările U.E.17 prevăd aplicarea unei cote standard de

minim 15% şi posibilitatea de a aplica maxim două cote reduse (de minim 5%) pentru anumite

mărfuri sau servicii de natură socială sau culturală. De asemenea, statele membre au posibilitatea să

fixeze, pe timp limitat, cota zero sau sub 5% pentru anumite produse.

Aplicarea taxei pe valoarea adăugată unor mărfuri speciale, cum ar fi antichităţile sau

anumite articole de colecţie este reglementată de Directiva 94/5/CE, iar Directiva 98/80/CE

stabileşte regulile de vânzare a monezilor de aur ce nu sunt de interes numismatic. Ultimele

reglementări pentru serviciile de radio şi televiziune şi cele de telecomunicaţii se regăsesc în

Directivele 99/59/CE şi 2002/38/CE. Apariţia comerţului electronic (e-commerce) a condus la noi

reglementări în aplicarea T.V.A., reglementări ce sunt cuprinse în Directiva 2000/38/CE şi

2002/792/CE privind cooperarea administrativă.

Pe data de 14 aprilie 2004, Comisia Europeană a propus ca rata standard minimă de 15%,

aplicabilă până la 31 decembrie 2005, să continue să fie aplicată până la 31 decembrie 2010

(COM/2005/136).

Pe data de 17 octombrie 2005, Consiliul Europei a adoptat Regulamentul (C.E.) nr.

1777/2005, prin care se garantează o aplicare uniformă a regulilor comune privitoare la taxa pe

17 Directiva 92/77 CEE, Directiva 99/49/CE, Directiva 2001/04/CE.

28

valoarea adăugată în Uniunea Europeană. Acesta prevede modalităţile de apropiere a unor elemente

din legislaţia T.V.A., cum sunt: serviciile furnizate electronic, locul furnizării anumitor servicii,

sfera de acţiune a scutirilor de T.V.A., în felul acesta asigurându-se o mai bună transparenţă şi o

siguranţă legală mai mare atât pentru partenerii comerciali cât şi pentru administraţiile naţionale.

În privinţa accizelor, reglementările generale se referă la produsele ce fac obiectul accizelor

şi la deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse (Directiva 92/12/CEE). Aceste

reglementări, aplicabile de la 1 ianuarie 1993, stau la baza unei strategii privind aproximarea cotelor

impozitelor, armonizarea structurii impozitelor şi stabilirea cadrului general privind deţinerea şi

circulaţia produselor. Reglementările se aplică băuturilor alcoolice, produselor prelucrate din tutun

şi uleiurilor minerale. Conform legislaţiei comunitare, aceste produse sunt supuse accizelor

indiferent dacă provin dintr-un alt stat membru sau din ţări terţe, iar accizele sunt percepute în statul

în care are loc consumul, la nivelul ratei aplicate în acel stat. În ceea ce priveşte circulaţia bunurilor

supuse accizelor, piatra de temelie o constituie sistemul de antrepozitare, conform căruia, bunurile

supuse accizării pot fi produse şi stocate în regim de suspendare a plăţii accizelor.

Cotele minime ale accizelor aplicate alcoolului şi băuturilor alcoolice, ţigaretelor şi

produselor prelucrate din tutun, altele decât ţigaretele, sunt reglementate de Directivele 92/87/CEE,

92/79/CE şi 92/80/CEE. Ţinând cont de funcţionarea pieţei interne şi valorile reale ale acestor cote,

la fiecare doi ani, Consiliul reexaminează cotele minime şi poate impune noi reglementări.

Cotele accizelor aplicate uleiurilor minerale sunt reglementate de Directiva 92/82/CEE.

Pentru respectarea mediului înconjurător, Comisia promovează folosirea produselor energetice din

surse regenerabile, în acest sens formulând două propuneri, una referitoare la reducerea accizelor

pentru combustibilii produşi din surse agricole (biocombustibili) şi o a doua, referitoare la

armonizarea impozitării indirecte a produselor energetice.

Armonizarea structurii impozitelor constituie o altă latură a strategiei amintite mai sus. Prin

această armonizare se urmăreşte stabilirea unui sistem comun privind capacitatea de impozitare,

metodele de colectare, scutirile şi termenele de plată. Directivele ce armonizează structura accizelor

sunt 92/63/CEE (pentru alcool şi băuturi alcoolice), 92/79/CEE (pentru ţigarete), 95/59/CEE

(referitoare la tutun) şi 92/81/CEE (privind uleiurile minerale).

Deţinerea, circulaţia şi monitorizarea produselor supuse accizelor este reglementată de

Directiva 92/12/CEE.

În ceea ce priveşte impozitarea directă, Tratatul Comunităţii Europene nu specifică, în mod

expres, alinierea acestor impozite şi, în virtutea principiului subsidiarităţii, lasă reglementarea

29

acestor impozite la latitudinea statelor membre. Totuşi, acolo unde impozitarea directă are impact

asupra liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, ca şi asupra dreptului

de stabilire a indivizilor sau a societăţilor, statele membre trebuie să stabilească un sistem de

impozitare, la nivel naţional, care să respecte aceste drepturi fundamentale, conform articolelor 94

şi 308 ale TCE.

Apariţia unor situaţii speciale, cum ar fi dubla impozitare sau activităţile economice

transfrontaliere, a impus adoptarea unor măsuri legislative comune tuturor statelor membre, măsuri

aplicabile în special companiilor. Acestea au fost iniţiate în anul 1990 şi sunt materializate prin

două directive şi o convenţie:

- Directiva „Parent Subsidary” (90/435/CEE) care se referă la abolirea dublei impuneri a

profitului distribuit între societatea-mamă aflată într-un stat membru şi filialele acesteia

aflate în alte state membre;

- Directiva „Merger” (90/434/CEE) care are în vedere reducerea poverii fiscale ce poate

împiedica reorganizarea societăţilor;

- Convenţia 90/436/CEE, bazată pe articolul 239 al Tratatului, introduce o procedură arbitrară

de evitare a dublei impuneri privind ajustarea profitului dintre întreprinderile asociate aflate

în state membre diferite.

În anul 1997, a fost adoptat un pachet de măsuri privind impozitarea directă18, care are în

vedere combaterea concurenţei fiscale dăunătoare, cu intenţia de susţinere a coordonării fiscale în

interiorul Uniunii Europene. Scopul acestuia este de a reduce diferenţele în impozitarea directă,

potrivit obiectivelor planului de acţiune pentru piaţa unică, şi de reajustare a sistemelor fiscale

naţionale, prin reorientarea tendinţei crescânde de impozitare a muncii, astfel încât acestea să

conducă la o mai bună ocupare a forţei de muncă.

Pachetul de măsuri propus conţine trei componente:

- Un cod de conduită pentru impozitarea afacerilor, care deşi nu este un instrument legal

obligatoriu, ajută la prevenirea distorsiunilor economice şi a eroziunii bazei de impozitare în

interiorul Comunităţii, statele membre angajându-se să respecte principiile unei concurenţe

fiscale cinstite şi să se reţină de la măsuri fiscale dăunătoare acesteia;

- Măsuri de realizare a unui grad înalt de aliniere, între statele membre, a sistemelor de

impozitare a veniturilor din economii, prin care se stabileşte un nivel minim de impozitare a

dobânzilor;

18 COM (97) 564.

30

- Un aranjament pentru un sistem comun de impozitare aplicabil plăţilor de dobânzi şi

redevenţe, între companiile asociate, din diferite state membre.

În scopul combaterii fraudei şi evaziunii fiscale, creşterii colaborării între administraţiile fiscale

ale statelor membre şi schimbului de informaţii, care va facilita aşezarea corectă a impozitelor pe

venit şi pe capital, instituţiile Uniunii Europene sunt, în mod constant, în căutarea intensificării

asistenţei reciproce între autorităţile statelor membre, în domeniul impozitelor directe şi indirecte.

Astfel, pe date de 28 iulie 2003, Comisia a prezentat o propunere, în această direcţie, cu scopul de a

grăbi fluxurile de informaţii între autorităţile fiscale ale statelor membre, permiţându-le acestora

coordonarea acţiunilor de investigare împotriva fraudei fiscale transfrontaliere.

În domeniul impozitării directe, un pas important a fost făcut prin intrarea în vigoare, la 1 iulie

2005, a Directivei 2003/48/CE privind operaţiunile de economisire, prin care se garantează un nivel

minim de impozitare a veniturilor din dobânzi obţinute în interiorul Comunităţii. Potrivit acestei

directive, statele membre trebuie să introducă schimbul automat de informaţii privitoare la plăţile de

dobânzi către nerezidenţi. Pe data de 12 decembrie 2005, Consiliul a aprobat folosirea unui sistem

IT securizat de schimb de informaţii, pentru a răspunde cerinţelor Directivei 2003/48/CE şi a unui

nou format standard pentru transferul de informaţii, care va fi operaţional începând cu anul 2008.

1.5.3. Îndeplinirea cerinţelor privind preluarea legislaţiei comunitare în domeniul impozitării

Alinierea legislaţiei fiscale româneşti la cea comunitară reprezintă una din cerinţele impuse pentru

aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană.

Progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare au fost publicate şi analizate,

de-a lungul timpul în rapoartele, întocmite, anual, de Comisia Europeană19.

În acest paragraf sunt prezentate, pe scurt, opiniile cuprinse în rapoartele Comisiei Europene,

referitoare la preluarea, de către România, a legislaţiei comunitare în domeniul impozitării, structurate

potrivit domeniilor de interes.

→ Referitor la sistemul taxei pe valoarea adăugată, în primul raport, întocmit în anul 1998, se

arăta că acesta încorpora cele mai importante principii din legislaţia comunitară. Erau semnalate, de

asemenea, reducerea numărului tranzacţiilor scutite de T.V.A. şi eliminarea diferenţelor de impozitare între

serviciile importate şi cele similare autohtone.

În anul 1999 fuseseră, deja, eliminate o serie de scutiri neconforme cu directivele europene, şi

19 COM (98) 702; COM (99) 510; COM (2000) 710; COM (2001) 700; COM (2002) 700; COM (2003) 676; COM (2004) 657; COM (2005) 534.

31

anume, cele pentru închirierile de terenuri şi pentru serviciile medicale. Raportul semnala introducerea unei

cote reduse pentru pâine, publicitate şi vânzarea de ziare (scutite de T.V.A. până în 1998), şi introducerea

unei proceduri de rambursare a taxei pe valoarea adăugată către contribuabilii nerezidenţi în România.

Rapoartele din anii 2000 şi 2001 arătau că, deşi, legislaţia T.V.A. respecta, în general, principiile

Uniunii Europene, era nevoie, încă, de o completare şi o reajustare pentru a fi conformă, în totalitate, cu

acquis-ul.

Legea adoptată în iunie 200220 introduce o definiţie cuprinzătoare a persoanelor impozabile, reduce

lista scutirilor incompatibile, introduce alte scutiri de T.V.A. prevăzute de acquis şi introduce pedepse

infracţionale grele pentru frauda în domeniul rambursărilor de T.V.A.. În ciuda acestui progres, alinierea era

incompletă, într-o serie de domenii, în special activităţile scutite – cu sau fără drept de deducere. Existau, de

asemenea, unele reguli incompatibile cu acquis-ul, incluzând regulile generale privind impozitarea, locul

impozitări, plata T.V.A.. România trebuia, încă, să transpună prevederile referitoare la regimurile speciale de

T.V.A..

În anul 2003, raportul semnala progresul limitat făcut în domeniul taxei pe valoarea adăugată.

Alinierea la acquis-ul comunitar era încă incompletă, în special, cu privire la scutiri, persoanele impozabile,

exigibilitatea T.V.A., locul impozitării, importuri, plata T.V.A. şi introducerea unor regimuri speciale de

T.V.A. prevăzute de acquis. Amendamentele la Legea T.V.A. au introdus unele modificări, şi anume,

definiţiile referitoare la locul de impozitare pentru telecomunicaţii, servicii de radiodifuziune şi televiziune şi

cele furnizate electronic au fost aliniate cu acquis-ul, de asemenea, au fost luate măsuri de implementare a

unui sistem de control ulterior pentru rambursările de T.V.A., aceasta contribuind la reducerea perioadei de

rambursare.

Codul Fiscal, în vigoare din anul 2004, introduce o cotă redusă de T.V.A., de 9%, care este permisă

de acquis. În acest context, un număr de scutiri de T.V.A., aplicate anterior, au fost eliminate şi înlocuite cu

cota redusă de T.V.A.. Au fost introduse scutiri de T.V.A. pentru furnizarea de bunuri, în contextul relaţiilor

diplomatice şi consulare, pentru importurile organizaţiilor internaţionale şi pentru bunurile plasate în

regimuri vamale suspensive, toate acestea conforme cu normele comunitare. În cele din urmă, barterul a fost

inclus în aria de cuprindere a taxei pe valoarea adăugată, aducând aceste prevederi în linie cu acquis-ul.

Ultimul raport, din anul 2005, remarca că, în domeniul T.V.A., alinierea legislativă este într-un

stadiu avansat, dar sunt necesare eforturi, în continuare, pentru alinierea completă până la data aderării. Sunt

menţionate progresele în alinierea legislativă prin eliminarea anumitor excepţii de la plata T.V.A., care erau

incompatibile. Se precizează, insă, că trebuie coborâte, în special, pragurile de înregistrare şi scutirile, la

nivelul stabilit în Tratatul de Aderare şi trebuie introduse schemele speciale. În cursul negocierilor de

aderare, României i s-au acordat regimuri specifice pentru continuarea scutirii de la plata T.V.A. a

transportului internaţional de pasageri cu drept de deducere, pe baze permanente, şi pentru aplicarea unui

20 Legea nr. 345/1 iunie 2002 privind taxa pe valoarea adăugată, publicată în M. Of. nr. 371/1 iunie 2002.

32

prag de înregistrare şi scutire de 35.000EURO pentru întreprinderile mici şi mijlocii.

→ Referitor la accize, raportul din 1998 arăta că, deşi, structura acestora a fost adusă în linie cu

aranjamentele comunitare, există, în continuare, diferenţe legate, în special, de lipsa unui sistem de

suspendare şi antrepozitare fiscală. De asemenea, se sublinia că România, aplică cote foarte reduse în raport

cu cele aplicate în Comunitate.

În septembrie 1999, guvernul decide folosirea monedei euro ca bază de referinţă pentru calcularea

accizelor.

În 2001, deşi, s-au făcut unele progrese referitoare la cotele de accizare, legislaţia României trebuia,

încă ajustată cu privire la structurile categoriilor de produse armonizabile, scutiri şi cote aplicate.

O nouă reglementare a intrat în vigoare în ianuarie 2002. Accizele au fost crescute pentru toate

produsele armonizabile şi definiţiile au fost revizuite, aducându-le mai aproape de acquis.

În anul 2003, România a continuat alinierea graduală a accizelor pentru toate categoriile de produse

armonizabile, deşi ratele aplicate rămân mai jos decât minimele stipulate în acquis. Este necesară, în

continuare, alinierea sferei exceptărilor, a cotelor accizelor şi a structurii tuturor categoriilor de produse

armonizate. În octombrie 2003, România a început înregistrarea şi autorizarea antrepozitelor fiscale.

Schimbarea majoră introdusă de Codul Fiscal, în anul 2004, referitor la accize, o reprezintă

instituirea regimurilor vamale suspensive şi definirea antrepozitelor fiscale. Codul aliniază, de asemenea,

scuturile obligatorii cu cele prevăzute de acquis, precum şi scutirile pentru băuturile alcoolice. Structura

accizelor pentru vinuri, băuturi fermentate şi produse intermediare a fost aliniată cu prevederile acquis-ului.

Este cerută, în continuare, alinierea, în special, în ceea ce priveşte nivelul cotelor aplicate categoriilor de

produse armonizate şi aria scutirilor pentru produsele minerale. România trebuie să continue amendarea

legislaţiei privind accizele, ţinând cont de limitele pentru perioada de tranziţie, stabilită în cadrul

negocierilor, asupra alcoolului distilat din fructe pentru autoconsum.

În raportul din anul 2005 se menţionează progresul înregistrat în adoptarea cadrului legislativ,

creşterea cotelor accizelor, începând cu aprilie 2005, asupra produselor din tutun, a produselor alcoolice şi a

uleiurilor minerale. Se menţionează necesitatea finalizării alinierii în acest domeniu, cum ar fi atingerea

nivelului minim al cotei accizelor, transpunerea prevederilor referitoare la mişcările intracomunitare pentru

toate categoriile de produse armonizate şi adoptarea directivei privind energia electrică.

În cursul negocierilor de aderare, României i s-a acordat un număr de aranjamente

tranzitorii pentru ajustarea nivelului accizelor aplicate diferitelor produse petroliere (benzină fără plumb,

motorină, gaz natural, păcură) şi electricitate. României i s-a acordat, de asemenea, o perioadă de tranziţie,

până în decembrie 2009, pentru a continua aplicarea unei cote a accizei mai redusă decât minimul aplicat în

U.E., asupra ţigărilor.

→Problematica impozitării directe este adusă în discuţie în raportul din anul 2000, când se atrage

atenţia asupra verificării compatibilităţii cotei reduse aplicate profitului aferent exporturilor cu regulile

33

comunitare. Anul următor, se aprecia, în raport, că legislaţia României, în privinţa impozitării directe, trebuie

revizuită pentru a corespunde principiilor Codului de Conduită în Impozitarea Afacerilor.

Legea revizuită21 privind impozitul pe profit, adoptată în iunie 2002, prevedea ca rata redusă de 5%,

aplicată profiturilor obţinute din activitatea de export, să fie eliminată complet până în ianuarie 2004. De

asemenea, se prevedea eliminarea graduală a anumitor facilităţi fiscale acordate întreprinderilor mici şi

mijlocii şi contribuabililor din zonele defavorizate şi zonele libere.

În următorii trei ani rapoartele nu menţionează progrese semnificative în transpunerea directivelor

comunitare relevante, menţionându-se necesitatea transpunerii normelor comunitare privind economiile,

impozitarea dobânzilor şi redevenţelor22şi completarea transpunerii Directivei privind compania mamă-

filiale. Rapoartele menţionează, de asemenea, că România, trebuie să introducă doar măsuri fiscale ce

respectă principiile Codului de Conduită pentru Impozitarea Afacerii, şi că trebuie să elimine, cel mai târziu

până la data aderării, măsurile distorsionante, în scopul respectării prevederilor Codului de Conduită în

aceeaşi măsură ca actualele state membre.

România îndeplineşte, în general, angajamentele şi cerinţele care decurg din negocierile de aderare în

domeniul T.V.A., al accizelor şi al impozitării directe (cu excepţia unor aspecte care ţin de domeniul IT) şi,

în ceea ce priveşte alinierea legislativă, la data aderării aceasta a implementat acquis-ul în aceste domenii. În

finalizarea pregătirilor pentru a deveni membru, România ar trebui să încheie alinierea legislativă într-o serie

de domenii, precum: adaptarea pragului de înregistrare şi scutire de T.V.A., adoptarea cadrului legislativ

pentru aranjamentele tranzitorii acordate cu privire la cotele de accizare pentru anumite produse energetice,

finalizarea transpunerii Directivelor privind impozitele directe pentru majorarea de capital, companie mamă-

filiale, dobânzi, redevenţe şi economii.

CAPITOLUL II

EVAZIUNEA FISCALĂ-CONŢINUT ŞI FORME DE MANIFESTARE ÎN

ROMÂNIA

2.1. Evaziunea fiscală la adăpostul legii (licită23)

Deşi nici o lege pentru combaterea evaziunii fiscale nu se referă la o evaziune fiscală licită

21 Legea nr. 414/26 iunie 2002, privind impozitul pe profit, publicată în M. Of. nr. 456/27 iunie 2002.22 În cursul negocierilor de aderare, României i s-a acordat o perioadă de tranziţie până la 1 ianuarie 2011 cu privire la impozitul aplicabil asupra plăţilor de dobânzi şi redevenţe.23 în unele lucrări de specialitate este utilizată expresia „evaziune fiscală legală”. Referitor la folosirea termenului „legal” pentru desemnarea acestei forme de evaziune fiscală, Nicolae Hoanţă, în lucrarea sa „Evaziunea fiscală”, apreciază că este mai corectă folosirea termenului „evaziune fiscală licită” (adică îngăduită de lege), deoarece, conform DEX, legal înseamnă, ceva „care există sau se face în temeiul unei legi, care este prevăzut de o lege, este conform cu legea”.

34

(dar nici ilicită), expresia este des întâlnit în literatura de specialitate, iar practica respectivă este şi

mai des întâlnită.

Evaziunea fiscală licită reprezintă sustragerea unei părţi din materia impozabilă, fără

ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. Ea presupune exploatarea cadrului

normativ existent, în sensul valorificării inteligente a inconsecvenţelor, contradicţiilor sau

echivocităţii unor prevederi legale, în scopul evitării obligaţiilor legale către stat.

În unele cazuri, intenţionalitatea acţiunii, coroborată cu faptul că prin aceasta se urmăreşte

evitarea plăţii obligaţiilor fiscale, conduce la concluzia că şi această formă a evaziunii fiscale atrage

culpa subiectului economic implicat. Cu toate acestea, acestuia nu i se aplică sistemul de penalităţi

care însoţeşte frauda fiscală, având în vedere faptul că acesta nu a încălcat nici o lege, ci practic a

profitat de legislaţia existentă (sau de lipsa ei), singurul „vinovat” de producerea evaziunii fiscale

licite fiind, deci, legiuitorul.

Evitarea obligaţiilor fiscale, în limitele legii, necesită, de obicei, asistenţă din partea unor

contabili sau avocaţi specializaţi în domeniul fiscal. Aceste costuri de evitare sunt suportate şi

justificabile doar pentru contribuabilii cu venituri mari, în timp ce contribuabilii cu venituri modeste

apelează, atunci când se sustrag impozitului, la frauda fiscală, deoarece nu presupune costurile unei

consultanţe specializate.

Frecvenţa acesteia este mai accentuată în perioadele când se modifică sau se introduc legi

noi, precum şi atunci când statul utilizează, în mod intenţionat, impozitul în scopul promovării unor

politici stimulatoare faţă de anumite categorii socio-profesionale sau în anumite domenii de

activitate.

În practică, faptele de evaziune fiscală licită, bazate pe interpretarea favorabilă a legii, sunt

foarte diversificate, în funcţie de inventivitatea contribuabilului şi largheţea legii.

Evaziunea fiscală licită este favorizată de:

- acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale, reduceri, deduceri,

etc.;

- acordarea unor scutiri delimitate temporar, în cazul înfiinţării de noi societăţi comerciale;

- scoaterea de sub incidenţa impozitului a veniturilor aferente depozitelor bancare şi a celor

provenite din plasamente în obligaţiuni emise de stat;

- nereglementarea cheltuielilor generale ale societăţilor comerciale, aceasta creând tentaţia

supraevaluării, prin creşterea, nejustificată economic, a acestora;

- impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice, pe baza unor norme

35

medii de venit, creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari decât

media, să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă;

- exploatarea unor lacune ale legii, etc.

În România, evaziunea fiscală licită s-a realizat, adesea, pe baza:

- facilităţilor fiscale acordate de guvern: eşalonări, amânări sau scutiri la plata impozitelor şi

taxelor, a majorărilor şi penalităţilor aferente acestora. Astfel, au fost avantajaţi contribuabilii rău-

platnici în defavoarea celor care au înţeles să-şi onoreze obligaţiile fiscale în termenele legale. Prin

aceste facilităţi s-a încălcat, în mod direct, principiul echităţii fiscale, în scopul realizării, mai mult

declarate, a unor finalităţi de natură economică sau socială.

- omisiuni în reglementarea unor impozite şi taxe. De exemplu, persoanele fizice autorizate în

producţia de băuturi alcoolice, în perioada 1993-1995, au fost omise din categoria subiecţilor

impozabili, combustibilul M şi unele derivate ale motorinei nu au fost supuse accizării, etc.

O altă sursă importantă de evaziune fiscală licită, la îndemâna persoanelor fizice, a

constituit-o neimpozitarea, până în 2004, a unor venituri realizate de acestea (veniturile realizate

din vânzările imobiliare, câştigurile de capital, veniturile ocazionale).

Prin urmare evaziunea fiscală licită va acţiona ori de câte ori prin legile fiscale sunt lăsate

posibilităţi de opţiune, de excepţie de la regulă, de omisiune, de interpretare în mai multe modalităţi

a legii, acolo unde există exprimate facilităţi fiscale, în anumite cazuri definite de lege, evaziunea

licită fiind favorizată de existenţa unei legislaţii paralele pentru o firmă, care îşi poate, astfel,

reorganiza activitatea în aşa fel încât să profite de pe urma acesteia.

Această formă a evaziunii fiscale poate fi evitată prin corectarea şi îmbunătăţirea cadrului

juridic prin care a devenit posibilă, însă, de multe ori, existenţa unor interese politice, economice şi

sociale, determină tolerarea tacită a unor situaţii evazioniste.

2.2. Evaziunea fiscală sau frauda fiscală (ilicită)

Evaziunea fiscală frauduloasă (frauda fiscală), constituie o forma de eludare agravantă, fiind

studiată, analizată, legiferată şi sancţionată, prin măsuri pecuniare şi privative de libertate, ori de

câte ori este depistată. Aceasta constă, deci, în ascunderea ilegală, totală sau parţială, a materiei

impozabile ce către contribuabili, în scopul reducerii sau eliminării obligaţiilor fiscale ce le revin.

Evaziunea fiscală frauduloasă se prezintă sub următoarele forme:

36

a) evaziunea tradiţională (prin disimulare), care constă în sustragerea, parţială sau totală, de

la plata obligaţiilor fiscale, fie prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte, fie prin

neîntocmirea documentelor cerute de legislaţia în vigoare.

Această formă a evaziunii fiscale frauduloase presupune o serie de procedee, printre care:

- întocmirea unor declaraţii fiscale false sau neîntocmirea acestora;

- reducerea intenţionată a încasărilor, în scopul reducerii T.V.A. şi a profitului impozabil, prin

încasări în numerar fără chitanţe şi vânzări fără factură;

- creşterea voită a cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil;

- producerea şi comercializarea de bunuri şi servicii în mod clandestin;

- desfăşurarea unor activităţi profesionale recompensate în mod clandestin (la negru);

- diminuarea valorii moştenirilor primite şi a tranzacţiilor cu bunuri imobiliare, etc.

b) evaziunea juridică, constă în a ascunde adevărata natură a unui organism sau a unui

contract (de exemplu, când un contract de asociere este transformat, în mod ascuns, într-un contract

de muncă, pentru ca beneficiarul acestuia să obţină anumite avantaje din calitatea de salariat sau

invers) pentru a scăpa de anumite consecinţe fiscale.

c) evaziunea contabilă, greu de identificat în practică, constă în a crea impresia unei

evidenţe contabile corecte, utilizând documente false, în scopul creşterii cheltuielilor, diminuării

veniturilor, reducerii profitului impozabil şi, în consecinţă, a obligaţiilor fiscale datorate statului.

d) evaziunea prin evaluare, constă în diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea

amortismentelor şi provizioanelor în scopul deplasării profitului în viitor.

2.3. Economia subterană

În ţara noastră, trecerea după anul 1990 la economia de piaţă şi multiplicarea relaţiilor

economice cu străinătatea au condus inerent la "importul" acestor noi tipuri de infracţiuni din lumea

occidentală, fără a exista o ripostă din partea organelor de aplicare a legii. Fiind descoperiţi din

punct de vedere legislativ, dar şi cu o experienţă redusă în instrumentarea acestora, în timp ce

principalele sancţiuni erau aplicate pentru nerespectarea legii contabilităţii24, a confiscărilor prin

legea privind activităţile ilicite25, probleme legate de lipsa autorizaţiilor de funcţionare, prin sistemul

nostru financiar-bancar au avut loc activităţi de spălare a banilor şi evazioniste. Odată cu apariţia

24 Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 265/27 decembrie 1991, Partea I, modificată şi completată.25 Legea nr.12 din 6 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, publicată în Monitorul Oficial nr. 97/8 august 1990, Partea I, modificată şi completată.

37

legii pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor26, cu aplicabilitate din 21.04.1999,

problemele legate de aceasta şi de legea evaziunii fiscale27 au început să evidenţieze aspecte mai

relevante. Având în vedere acest fenomen, urmărirea focarelor evazioniste şi delimitarea asocierilor

şi investiţiilor bine intenţionate faţă de cele tip "fantomă", în condiţiile politicii fiscale şi sociale de

atragere a investitorilor, reprezintă o problemă cu care se confruntă toate statele, în mod special cele

pentru care economia de piaţa a început să funcţioneze de puţină vreme.

2.3.1. Munca la negru

Principalele cauze ale muncii la negru le reprezintă, pe fondul şomajului generat de

tranziţie, implementările tehnologice, politicile economice, necesitatea persoanelor apte de muncă

de a realiza venituri cu orice preţ, bucurându-se de "trecerea" de la şomaj la găsirea unui loc de

muncă stabil, cu forme legale.

Problema capătă forme accentuate în cazurile situate la cele două extreme ale pregătirii

profesionale. În multe activităţi subterane sunt implicate în munci brute persoane fără calificare,

slab salarizate, care într-o anumită situaţie ar putea da foarte puţine relaţii şi ar avea o credibilitate

scăzută. La cealaltă extremă, se situează persoanele care, beneficiind de o pregătire şi o capacitate

intelectuală deosebită, sunt dispuse să se implice în organizarea şi desfăşurarea unor activităţi

subterane.

2.3.2. Activităţile criminalităţii economice

Criminalitatea economică reprezintă componenta cea mai periculoasă a activităţii subterane,

îmbrăcând formele activităţii de producţie, distribuţie şi consum de droguri, traficul de arme,

material radioactiv, furtul de automobile, prostituţia, traficul de carne vie, corupţia. O caracteristică

importantă a activităţilor criminale o reprezintă caracterul organizat cu multiple conexiuni

internaţionale. Scopul acestora este obţinerea unor venituri importante şi plasarea lor în economia

oficială, cu consecinţe uneori ireversibile în stabilitatea şi politica economică a unei ţări.

26 Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 18/21 ianuarie 1999, Partea I, modificată şi completată.27 Legea nr. 87 din 18 octombrie 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr. 299/24 octombrie 1994, Partea I, modificată şi completată.

38

2.4. Mecanismele evaziunii fiscale în România

Domeniile cele mai propice fraudei fiscale sunt comune tuturor ţărilor, ele fiind

reprezentate, în special, de activităţile terţiare (comerţul şi serviciile) şi de construcţii. Comerţul

deţine, însă, primul loc în cadrul activităţilor generatoare de economie subterană.

Frauda este extrem de extinsă în cazul veniturilor declarate de contribuabili, cum este cazul

impozitului pe venitul global şi a impozitului pe societate (pe profit). În cazul impozitelor reţinute la

sursă, precum şi în cazul impozitelor locale, când administraţia stabileşte bazele de impozitare,

posibilităţile de fraudă sunt mai reduse.

Pe categorii de contribuabili, se consideră că cele mai mari posibilităţi de fraudare le au

contribuabilii care desfăşoară activităţi industriale şi comerciale precum şi cei care desfăşoară

activităţii libere (avocaţi, medici, arhitecţi, etc).

În perioada de după 1989, în România, o serie de societăţi comerciale au pus în aplicare

diverse modalităţi şi tehnici, din ce în ce mai elaborate, prin care s-au sustras fraudulos de la plata

obligaţiilor fiscale, mijloacele şi pârghiile de ordin legislativ şi administrativ fiind insuficiente

pentru a le contracara. În aceste condiţii, frauda fiscală a căpătat dimensiuni alarmante, atât prin

cazurile numeroase, cât mai ales prin sumele mari de bani cu care a fost prejudiciat bugetul public.

Instituţiile de control au evidenţiat o creştere a actelor de evaziune fiscală frauduloasă, ale

căror aspecte principale se referă la:

sustragerea de la plata impozitelor printr-o înregistrare incorectă a operaţiunilor economice

în actele contabile;

înfiinţarea „companiilor fantomă” şi conducerea de activităţi evazioniste în numele acestora;

distrugerea documentelor importante şi a evidenţelor contabile;

conducerea unor evidenţe contabile duble;

elaborarea şi prezentarea unor date nereale, în balanţele contabile;

nedeclararea anumitor activităţi comerciale sau a unor surse de impozitare;

subzistenţa unor activităţi economice fără declararea subsidiarilor, punctelor de lucru şi

antrepozitelor;

prezentarea de documente false privind operaţiunile de import-export.

În continuare, sunt prezentate, unele din cele mai utilizate tehnici de fraudare fiscală,

39

constatate în urma acţiunilor de control efectuate, în România, grupate pe categorii de obligaţii

fiscale:

a) în cazul impozitului pe profit :

- reducerea bazei de impozitare, prin includerea pe costuri a unor cheltuieli, fără documente

justificative sau bază legală (amenzi, penalităţi, etc.);

- înregistrarea unor cheltuieli supradimensionate sau peste limita admisă de lege (amortizări,

cheltuieli social-culturale cheltuieli de deplasare, cheltuieli de protocol, etc.);

- deducerea unor cheltuieli personale ale asociaţilor sau dobânzi la împrumuturi acordate de

patroni propriei societăţi;

- neînregistrarea integrală a veniturilor realizate, fie prin neîntocmirea documentelor de

evidenţă primară, fie prin înscrierea în documente a unor preţuri de livrare sub cele

practicate în mod real;

- transferul veniturilor impozabile la societăţi nou create în cadrul aceluiaşi grup, aflate în

perioada de scutire de la plata impozitului pe profit, concomitent cu înregistrarea de pierderi

de către societatea-mamă;

- determinarea impozitului pe profit prin aplicarea necorespunzătoare a prevederilor legale, în

special în ceea ce priveşte reducerea impozitului aferent profitului reinvestit;

- necalcularea de către unele organizaţii nonprofit a impozitului aferent veniturilor rezultate

din activităţi economice;

- neînregistrarea în contabilitate a diferenţelor stabilite prin actele de control sau chiar a

obligaţiilor privind impozitul pe profit datorat.

b) în cazul taxei pe valoarea adăugată

Cu toate că agentul economic nu suportă sarcina acestui impozit, ci numai îl gestionează,

deoarece suportator este consumatorul final, înclinaţia spre evaziune în materie de T.V.A. este

determinată pe de o parte, de tendinţa însuşirii unor sume deloc neglijabile, iar pe de altă parte, de

impactul acestui impozit asupra trezoreriei şi lichidităţilor agenţilor economici.

Mecanismul principal prin care se realizează sustragerea de la plata taxei pe valoarea

adăugată îl constituie fie majorarea fictivă a T.V.A. deductibilă, prin intrări scriptice de bunuri, fie

micşorarea T.V.A. colectată, ca urmare a subevaluării valorii ieşirilor de produse, mărfuri şi

servicii.

Prin urmare:

40

- aplicarea eronată a regimului deducerilor (deducerea taxei pe valoarea adăugată pe baza

unor documente care nu au înscrisă taxa sau chiar deduceri fără documente sau cu

documente nelegale, deduceri duble, ca urmare a înscrierii repetate a unor facturi în jurnalele

de cumpărări, deduceri pe baza unor documente aparţinând altor societăţi comerciale,

deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă operaţiunilor scutite fără drept de deducere,

etc);

- necuprinderea unor operaţiuni ce intră în sfera taxei pe valoarea adăugată în baza de calcul a

taxei sau necuprinderea în baza de calcul a taxei a tuturor facturilor;

- neevidenţierea şi nevirarea taxei pe valoarea adăugată aferentă avansurilor de la clienţi;

- neînregistrarea ca plătitor la depăşirea plafonului minim;

- sustragerea de la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă importurilor de bunuri, prin

prezentarea în vamă a unor acte fictive de donaţie, de la parteneri externi, în loc de acte de

cumpărare, precum şi neincluderea în deconturi a taxei pe valoarea adăugată de plată în

vamă;

- emiterea de chitanţe fiscale şi facturi cu taxă pe valoarea adăugată, fără ca agentul

economic să fie plătitor şi fără să înregistreze şi să vireze taxa pe valoarea adăugată;

- neutilizarea sau utilizarea defectuoasă a formularisticii tipizate, cu înregistrări incomplete în

jurnale sau înregistrări repetate în jurnalele de cumpărare, facturi „pierdute”, amânarea

întocmirii facturilor fiscale în scopul amânării plăţii taxei pe valoarea adăugată,

necuprinderea în baza de calcul a tuturor elementelor din factură (ambalaje, cheltuieli de

transport, etc.);

- sustragerea de la plata taxei pe valoarea adăugată prin declararea unor importuri ca fiind

temporare;

- cereri de rambursare nejustificate;

- „erori de calcul”, etc., constituie doar câteva din metodele utilizate pentru fraudarea taxei pe

valoarea adăugată.

c) în privinţa impozitului pe salarii :

- neimpozitarea tuturor sumelor plătite salariaţilor cu titlu de venituri salariale (diverse

ajutoare în bani sau în natură, alte drepturi acordate în natură, prime, sume reprezentând

participări la beneficiu, stimulente, etc.);

- aplicarea incorectă a tabelelor de impozitare a drepturilor salariale;

- nereţinerea şi nevirarea impozitului pe salariu datorat pentru persoanele angajate pe bază de

41

convenţii civile sau pentru zilieri;

- necumularea , în vederea impozitării, a tuturor veniturilor salariale;

- neînregistrarea obligaţiilor de plată a impozitului pe salarii;

- nerespectarea legislaţiei privind stabilirea bazei de impozitare, cumul, scutirile şi reducerile

de impozit.

Impozitului pe venitul global, care a funcţionat în perioada 2000-2004, a oferit, de

asemenea, multiple posibilităţi de practicare a evaziunii fiscale legale, printre care:

- necuprinderea, în baza de impozitare, a tuturor veniturilor realizate, în special a celor pentru

care impunerea se realiza pe baza declaraţiei subiectului impozabil (ex: venituri din chirii,

venituri din activităţi independente);

- identificarea unor modalităţi de generare de cheltuieli fictive cu salarizarea unor persoane,

reuşindu-se pe această cale plăţi de natura dividendelor camuflate sub formă de drepturi

salariale;

- crearea unor facilităţi salariaţilor, care să nu intre în sfera de impunere a impozitului pe

venitul global, astfel încât să plătească la bugetul de stat un impozit mai mic;

- transformarea salariaţilor în societăţi comerciale independente şi deci transferarea din

impozitarea pe venitul global în impozitarea pe venitul microîntreprinderilor sau în

impozitul pe profit, după caz. Astfel se evită impozitarea cu coeficienţi de impunere foarte

mari de ordinul 18%-40%, şi înlocuirea cu un impozit de 1,5% pe venitul

microîntreprinderilor, plus 5% impozitul pe dividende, economia fiind extrem de mare;

- obţinerea de către salariaţi a unor statute ce le conferă scutirea de la plata impozitului pe

venitul global, cum ar fi: certificate de revoluţionari, certificate de handicapaţi, etc.

d) în ceea ce priveşte accizele :

- necuprinderea în baza de impozitare a tuturor sumelor impozabile;

- micşorarea bazei de impozitare prin subevaluarea produselor importate, în vamă, prin folosirea de

documente duble;

- necalcularea accizelor aferente modificării concentraţiei alcoolice;

- neincluderea accizelor în preţul de vânzare al produselor pentru care se datorează accize;

- neevidenţierea în contabilitate a obligaţiei de plată a accizelor;

- sustragerea de la plata accizelor prin schimbarea denumirii produselor accizate şi trecerea lor la

produse neaccizate sau accizate cu cote reduse (pentru uleiuri minerale, alcool, etc.).

e) în ceea ce priveşte celelalte impozite şi taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale :

- evidenţierea în contabilitate a unor clădiri la valori inferioare celor reale;

42

- nedepunerea, la organele fiscale, a declaraţiilor privind clădirile aflate în patrimoniu, a mijloacelor

de transport aflate în posesie şi a terenurilor deţinute sau aflate în administrarea agenţilor economici;

- declararea unor date eronate, neactualizate sau nesincere, în ce priveşte impozitul pe clădiri, taxa

asupra mijloacelor de transport, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, etc.;

- neconstituirea şi nevirarea impozitului pe dividende, calcularea eronată a acestuia;

- nereţinerea impozitului pe dividende aferent avansurilor acordate în cursul anului, care după

realizarea profitului şi aprobarea bilanţului, au avut destinaţia de dividende;

- nedeclararea veniturilor realizate, de către persoanele fizice, din diverse activităţi (meditaţii, venituri

din închirieri, comercializarea de produse prin consignaţii, etc.);

- încălcarea prevederilor legale privind modul de desfăşurare şi impozitare a activităţii de taximetrie

auto, de către persoanele autorizate să desfăşoare astfel de activităţi, prin neprezentarea, la organul

fiscal, pentru citirea aparatelor de taxat sau alterarea informaţiilor furnizate de acestea, etc.

Potrivit oficialilor, cele mai noi şi mai utilizate modalităţi de fraudare a bugetului statului sunt: simularea

unor exporturi; trecerea scriptică a operaţiunilor prin mai multe firme; organizarea în asociere a acţiunilor

frauduloase, prin implicarea mai multor firme dispersate în teritoriu, aparent fără legătură între ele;

întocmirea de documente care îndeplinesc doar formal cerinţele legale, urmate de transferuri bancare prin

care simulează stingerea obligaţiilor fictive între parteneri.

Datorită complexităţii procesului de integrare, ritmului accelerat al globalizării, evaziunea fiscală din

România este la ora actuală legată de infracţiuni economice şi financiare, precum şi de organizaţiile de crimă

organizată.

2.5. Analiza structurii evaziunii fiscale identificate, în România, în perioada

1995-2005

În raport cu reglementările fiscale, la nivelul contribuabililor se manifestă diverse tendinţe şi

motivaţii de a eluda obligaţiile fiscale. Proporţiile la care a ajuns evaziunea fiscală, în ţara noastră,

fac ca acest fenomen să fie atât de real, încât prezenţa sa a devenit cotidiană în toate sferele

aducătoare de venit.

Putem spune, fără să exagerăm, că în perioada de după anul 1989, s-a impus, treptat dar

43

sigur, o normă socială de evaziune fiscală, contribuabilul român, indiferent de poziţia sa financiară

sau de statutul social, încercând şi reuşind, de cele mai multe ori, să se sustragă de la plata

obligaţiilor fiscale.

Omniprezenţa evaziunii fiscale în ţara noastră a fost susţinută de o serie de factori, printre

care se remarcă:

- o legislaţie fiscală caracterizată prin prezenţa unor lacune, prin incoerenţă, imprecizie şi

absenţa stabilităţii în timp;

- apariţia târzie a unei legi de combatere a evaziunii fiscale (Legea nr. 87/1994 a intrat în

vigoare la sfârşitul anului 1994);

- inexistenţa, până în anul 2004, a unui cod fiscal şi a unui cod de procedură fiscală,

indispensabil unei aplicări uniforme a legislaţiei fiscale cu efect asupra limitării evaziunii

fiscale;

- existenţa unei fiscalităţi ridicate în raport cu capacitatea reală de plată a contribuabilului

român;

- corupţia existentă la nivelul societăţii;

Disciplina fiscală la nivel naţional dar şi atitudinea organelor abilitate în descoperirea şi

sancţionarea evaziunii fiscale frauduloase sunt relevate de următoarele date, date care privesc

numărul verificărilor şi rezultatele acestora, pentru perioada 1995-2005.

Evoluţia evaziunii fiscale identificate în România, în perioada 1995-2005

Tabelul 2.1.

Nr. crt.

Denumire indicator

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2003 2004 2005

1Nr. de verificări 668.543 760.467 741.455 623.878 469.503 494.209 446.822 273.020 286.903

2Nr. cazuri evaziune fiscală

identificată

273.482 235.573 285.514 257.766 197.018 199.139 195.425 120.077 115.158

3Frecvenţa evaziunii

fiscale (%) (2/3*100)

40,9 31 38,5 41,3 41,9 40,3 43,7 44 40,1

Val. totală

44

4 a evaziunii fiscale

identificate (mii RON)

87.597 92.720 180.984 203.560 341.920 360.512 798.900 982.350 1.746.304

5Val. totalăa sancţiunilor

aplicate (mii RON)

… 95.505 368.062 743.170 1.126.685 1.147.679 1.804.700 1.984.522 1.137.326

6Total sume

atrase suplimentar (mii RON)

(4+5)

… 188.225 549.046 946.730 1.468.605 1.508.191 2.603.600 2.966.872 2.883.630

Sursa: Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de

Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar- Fiscal, Institutul Naţional de Statistică,

www.insse.ro şi calcule proprii.

Din datele prezentate se observă că, deşi, numărul verificărilor efectuate de organele de

control şi numărul contribuabililor depistaţi că au încălcat legislaţia fiscală, au scăzut, fiecare, în

perioada 1995-2005, cu aproximativ 57%, frecvenţa cazurilor de evaziune fiscală s-a menţinut, mai

ales după anul 1998, aproximativ constantă, în jur de 40% din numărul verificărilor efectuate

(Figura 2.1.).

Frecvenţa cazurilor de evaziune fiscală în total verificări, în perioada 1995-2005

Figura 2.1.

45

Menţinerea aproximativ constantă a frecvenţei evaziunii fiscale, ca indicator care descrie disciplina

fiscală, poate fi apreciată prin faptul că, în această perioadă, conformarea fiscală a contribuabilului român nu

a suferit îmbunătăţiri. Din contră, luând în considerare uşoara creştere a frecvenţei evaziunii fiscale

identificate, în perioada 1996-2004, putem spune că numărul celor care se sustrag impunerii prin

mijloace ilegale a înregistrat o uşoară creştere, astfel, dacă în 1996, din 100 de verificări efectuate erau

descoperiţi 31 de evazionişti, în anul 2000, numărul lor ajunsese la aproximativ 40, iar în anul 2004, 44.

Bineînţeles că importantă este şi organizarea controlului fiscal şi îndreptarea acestuia către contribuabilii cu

risc sporit din punct de vedere al evaziunii fiscale, astfel că sporirea uşoară a frecvenţei cazurilor de evaziune

fiscală poate şi apreciată şi ca o îmbunătăţirea a activităţii de identificare a cazurilor de evaziune fiscală.

Extrapolând şi luând în considerare o anumită marjă de eroare, putem aprecia că ceva mai puţin de jumătate

din contribuabilii români se sustrag, prin procedee ilicite, de la plata obligaţiilor fiscale.

Reducerea numărului de verificări efectuate şi, deci, a probabilităţii ca un contribuabil evazionist să

fie descoperit, în afara faptului că determină o reducere a costurilor actului de control fiscal, nu poate avea un

impact favorabil asupra gradului de conformare fiscală a contribuabilului român.

În ceea ce priveşte valoarea nominală a evaziunii fiscale identificate, aceasta s-a majorat, în

perioada considerată, de la 87.597 mii RON, în anul 1995, la 1.746.304 mii RON, în anul 2005, aceasta

însemnând o creştere de 1.893,5%.

Ponderea evaziunii fiscale identificate în produsul intern brut şi în veniturile fiscale ale bugetului general consolidat, în perioada 1995-2005

46

Tabelul 2.2.-%-

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2003 2004 2005

Ponderea evaziunii fiscale în PIB 1,2 0,8 0,7 0,5 0,6 0,4 0,4 0,4 0,6

Ponderea evaziunii fiscale identificate

în veniturile fiscale ale bugetului

general consolidat

4,2 3,2 2,7 1,9 2,1 1,5 1,5 1,5 2,2

Sursa: Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar- Fiscal, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro.

Ponderea evaziunii fiscale identificate în produsul intern brut a înregistrat o scădere, faţă de

începutul intervalului analizat, de la 1,2%, în anul 1995, la 0,4% în anul 2004, urmată de o uşoară creştere în

anul 2005, 0,6%.

Evoluţia ponderii evaziunii fiscale identificate în PIB şi în veniturile fiscale ale

bugetului general consolidat, în perioada 1995-2005

Figura 2.2.

Din păcate această reducere nu trebuie percepută ca o reducere a evaziunii fiscale ci ca o reducere a

celei descoperite, având în vedere cele prezentate la începutul acestui paragraf, ca urmare a scăderii

numărului controalelor efectuate şi prin urmare a posibilităţilor de descoperire a evaziunii fiscale, dar şi ca

urmare a creşterii produsului intern brut într-un ritm mai rapid decât cel al valorii evaziunii fiscale

identificate (tabelul 2.2.). De asemenea, ponderea evaziunii fiscale identificate în veniturile fiscale ale

bugetului general consolidat a scăzut de la 4,2%, în anul 1995, la 2, 2%, în anul 2005.

2.5.1.Structura evaziunii fiscale identificate, pe categorii de venituri fiscale şi categorii de contribuabili

47

Atât din punct de vedere legal, cât şi sub aspectul specificităţii activităţii desfăşurate, subiecţii

economici au comportamente evazioniste diferite. Această diferenţiere se manifestă cu deosebire după

criteriul naturii juridice a contribuabilului.

Fraudarea fiscală este un fenomen care, în funcţie de conjunctură, de momentul ciclului

economic sau de modificarea reglementărilor, îşi schimbă orientarea, acordând „preferinţe” unui

impozit sau altul.

Structura evaziunii fiscale identificate, pe categorii de venituri fiscale şi categorii de contribuabili 28

Tabelul 2.3. -%-Categorii de venituri fiscale 1997 1998 1999 2000 2003 2004 2005

Impozit pe profit

Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,02 0,1 2,5 0,1 0,01 0,06 0,6

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

45,4 31,7 46,7 20,8 99,9 99,9 99,4

Cu capital privat şi mixt 54,58 68,2 50,8 79,1

Impozit pe salarii

Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,05 0,1 2,95 0,1 3,7 19,6 0,7

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

61,6 62,3 51,8 67,8 96,3 80,4 99,3

Cu capital privat şi mixt 38,35 37,6 45,25 32,1

Impozit pe venit

Persoane fizice şi asociaţii familiale … 55,4 67,3 81,1 79,4 54,8 64,0

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

… 3,2 10,6 2,0 20,6 45,2 36,0

Cu capital privat şi mixt … 41,4 22,1 16,9

T.V.A.Persoane fizice şi asociaţii familiale 0,4 0,3 1,4 0,4 1,0 1,0 1,0

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

37,8 32,6 66,3 27,1 99,0 99,0 99,0

Cu capital privat şi mixt 61,8 67,1 32,3 72,5

AccizePersoane fizice şi asociaţii familiale 0,04 0,2 0,9 0,1 - 1,6 0,1

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

20,7 7,0 21,9 2,8 100 98,4 99,9

Cu capital privat şi mixt 79,26 92,8 77,2 97,1

Impozite şi taxe locale

Persoane fizice şi asociaţii familiale 8,1 7,4 35,7 49,8 1,9 0,3 0,02

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

46,7 23,8 26,3 6,5 98,1 99,7 99,9

Cu capital privat şi mixt 45,2 68,8 28,6 43,7

Alte impozite şi taxe

Persoane fizice şi asociaţii familiale 18,1 2,7 1,7 1,6 3,0 3,5 3,7

Persoane juridice

Cu capital de stat şi regii autonome

35,9 18,4 70,8 39 97 96,5 96,3

Cu capital privat şi mixt 46 78,9 27,5 59,4

Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar - Fiscal.

Din datele prezentate se observă că, în general, preferinţele diferitelor categorii de contribuabili se

28pentru anii 2003, 2004, 2005 datele raportate de Ministerul Finanţelor Publice grupează categoriile de contribuabili în persoane fizice şi persoane

juridice, fără defalcării după tipul de proprietate asupra capitalului social al persoanelor juridice.

48

îndreaptă către acele impozite pe care le au în administrare din punct de vedere al calculării, declarării şi

plăţii (peste 90%).

Astfel, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, taxa pe valoarea adăugată şi accizele sunt fraudate, în

special, de către persoanele juridice. În cadrul fraudei înregistrate la aceste impozite (mai puţin impozitul pe

salarii), ponderi importante au deţinut, în perioada 1997-2000, persoanele juridice cu capital privat şi mixt. În

ceea ce priveşte impozitul pe salarii, la societăţile comerciale cu capital de stat şi regiile autonome, pentru

aceeaşi perioadă, s-a înregistrat aproximativ 60% din frauda constatată la acesta. Din păcate, după anul 2003,

datele raportate cu privire la evaziunea fiscală identificată nu mai deosebesc persoanele juridice după tipul de

proprietate asupra capitalului social.

De asemenea, ponderi importante din frauda înregistrată la impozitele şi taxele locale şi la categoria

„alte impozite şi taxe”, au fost deţinute de persoanele juridice. De menţionat că în categoria „alte impozite

şi taxe” sunt incluse, printre altele, impozitul pe dividende şi contribuţiile sociale, impozite care pot fi

fraudate, cu precădere, de către persoanele juridice.

Persoanele şi asociaţiile familiale fraudează, în principal, impozitul pe venit (între 55% şi 81% din

frauda înregistrată la acest tip de impozit) şi impozitele şi taxele locale (de exemplu, în anul 2000,

persoanele fizice au reprezentat aproximativ 50% din frauda înregistrată la aceste impozite).

Structura evaziunii fiscale identificate pe categorii de venituri fiscale şi categorii de contribuabili, în anul 2005

Figura 2.3.

Structura evaziunii fiscale pe categorii de venituri fiscale oferă informaţii importante cu

privire la orientarea eforturilor organelor fiscale pentru reducerea infracţionalităţii la acele categorii

49

de impozite. Astfel, anticiparea zonelor cu risc mare de fraudă fiscală contribuie, într-o măsură

semnificativă, la combaterea eficientă a fenomenului, constituind, totodată, una dintre măsurile

importante de previziune şi prevenire.

2.5.2. Structura evaziunii fiscale identificate, pe unităţi administrativ-teritoriale

Analiza pe judeţe a fenomenului evaziunii fiscale identificate relevă un tablou destul de

diferenţiat, (vezi tabelul nr. 2.4.).

Astfel, în anul 2004, cel mai înalt nivel al evaziunii fiscale identificate, s-a înregistrat în

judeţul Vâlcea, 70.110 mii RON, respectiv 7,14% din totalul evaziunii fiscale identificate, urmat

de municipiul Bucureşti, 65.000 mii RON (6,62%), judeţul Constanţa, cu 62.970 mii RON

(6,41%), judeţul Bacău, cu 58.670 mii RON (5,97%), judeţul Braşov, cu 57.050 mii RON (5,81%)

şi judeţul Arad, cu 55.890 mii RON (5,69%).

Nivelurile cele mai scăzute ale evaziunii fiscale identificate s-au înregistrat în judeţele:

Covasna, 2.520 mii RON (0,26%), Mehedinţi, 3.240 mii RON (0,33%) şi Sălaj, 3.790 mii RON

(0,39%).

Observăm că repartizarea pe judeţe a evaziunii fiscale identificate ţine cont de gradul

de dezvoltare economică a zonei respective. Prin urmare nu este surprinzător faptul că unul din

cele mai înalte nivele al evaziunii fiscale identificate şi probabil şi ale evaziunii fiscale totale

(inclusiv cea nedescoperită) se înregistrează în municipiul Bucureşti, care concentrează mare parte

a activităţii economice din ţara noastră. Surprinzătoare este, însă, situarea judeţul Vâlcea, pe primul

loc, în ceea ce priveşte nivelul evaziunii fiscale identificate.

După cum se observă, datele referitoare la marii contribuabilii sunt prezentate separate, prin

urmare introducerea acestor date în repartizarea pe judeţe a evaziunii fiscale identificate, va

schimba oarecum clasamentul prezentat. În ceea ce priveşte contribuabilii mari, nivelul evaziunii

fiscale identificate se ridică, în anul 2004, la 120.790 mii RON, adică 12,3% din totalul evaziunii

fiscale identificate.

Structura veniturilor fiscale atrase suplimentar, în urma identificării cazurilor de evaziune fiscală, pe

50

unităţi administrativ-teritoriale, în anul 2004Tabelul 2.4.

Nr. crt. Judeţul VENITURI ATRASE SUPLIMENTARTotal, din care: Valoarea evaziunii

fiscale identificateValoarea totală a

sancţiunilor aplicatemii RON % mii RON % mii RON %

1 Alba 21.710 0,73 10.050 1,02 11.660 0,592 Arad 106.750 3,60 55.890 5,69 50.860 2,563 Argeş 22.350 0,75 12.000 1,22 10.350 0,524 Bacău 170.530 5,75 58.670 5,97 111.860 5,645 Bihor 93.200 3,14 27.200 2,77 66.000 3,336 Bistriţa-Năsăud 8.250 0,28 4.540 0,46 3.710 0,197 Botoşani 18.440 0,62 10.140 1,03 8.300 0,428 Braşov 91.150 3,07 57.050 5,81 34.100 1,729 Brăila 10.060 0,34 5.090 0,52 4.970 0,2510 Buzău 19.880 0,67 4.220 0,43 15.660 0,7911 Caraş-Severin 188.450 6,35 17.580 1,79 170.870 8,6112 Călăraşi 5.630 0,19 4.600 0,47 1.030 0,0513 Cluj 93.480 3,15 11.140 1,13 82.340 4,1514 Constanţa 78.480 2,65 62.970 6,41 15.510 0,7815 Covasna 3.410 0,12 2.520 0,26 890 0,0416 Dâmboviţa 117.830 3,97 20.770 2,11 97.060 4,8917 Dolj 77.500 2,62 20.020 2,04 57.480 2,9018 Galaţi 66.100 2,23 21.160 2,15 44.940 2,2619 Giurgiu 34.540 1,16 4.830 0,49 29.710 1,5020 Gorj 104.620 3,52 17.890 1,82 86.730 4,3721 Harghita 27.280 0,92 12.410 1,26 14.870 0,7522 Hunedoara 28.180 0,95 20.370 2,07 7.810 0,3923 Ialomiţa 28.480 0,96 14.340 1,46 14.140 0,7124 Iaşi 165.350 5,58 27.060 2,75 138.290 6,9725 Ilfov 56.820 1,92 16.370 1,67 40.450 2,0426 Maramureş 37.730 1,27 25.590 2,61 12.140 0,6127 Mehedinţi 7.490 0,25 3.240 0,33 4.250 0,2128 Mureş 21.550 0,73 8.070 0,82 13.480 0,6829 Neamţ 32.870 1,11 5.350 0,54 27.520 1,3930 Olt 26.260 0,89 11.230 1,14 15.030 0,7631 Prahova 101.560 3,42 21.900 2,23 79.660 4,0132 Satu Mare 31.220 1,05 11.160 1,14 20.060 1,0133 Sălaj 6.320 0,21 3.790 0,39 2.530 0,1334 Sibiu 18.930 0,64 9.960 1,02 8.970 0,4535 Suceava 43.180 1,46 20.730 2,11 22.450 1,1336 Teleorman 16.260 0,55 12.010 1,22 4.250 0,2137 Timiş 143.570 4,84 39.030 3,97 104.540 5,2738 Tulcea 12.860 0,43 5.380 0,55 7.480 0,3839 Vaslui 26.840 0,90 14.710 1,50 12.130 0,6140 Vâlcea 101.270 3,41 70.110 7,14 31.160 1,5741 Vrancea 28.320 0,95 15.420 1,57 12.900 0,6542 Mun. Bucureşti 162.920 5,49 65.000 6,62 97.920 4,9343 Mari contribuabili 509.252 17,16 120.790 12,30 388.462 19,57

TOTAL 2.966.872 100 982.350 100 1.984.522 100

Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar- Fiscal.

Structura evaziunii fiscale identificate pe unităţi administrativ-teritoriale, în anul 2004

51

Figura 2.4.

Comportamentul evazionist al contribuabililor a fost sancţionat prin aplicarea unor sancţiuni,

sub forma dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere (majorărilor de întârziere), a amenzilor

contravenţionale şi a confiscărilor.

2.5.3. Structura evaziunii fiscale identificate, pe domenii de activitate

Similar cu situaţia din majoritatea ţărilor europene,şi în ţara noastră comerţulşi construcţiile

sunt sectoarele în care practicile subterane, respectiv evaziunea fiscală, sunt preponderente.

Concluziile inspecţiilor fiscale, la nivelul anului 2004, în domeniile considerate „de risc”,

sunt prezentate sintetic în tabelul următor:

52

Situaţia sumelor atrase suplimentar la buget şi a sesizărilor penale, pe domenii de activitate,

în anul 2004

Tabelul 2.5.

DOMENIUL

Sume atrase

suplimentar

(stabilite)

Sesizări penale

mii RON

%

din

total

nr.

sesizări

Valoare

mii

RON

% din

total

Comerţ cu produse petroliere 318.160 10,7 53 119.170 19,4

Producerea şi comercializarea alcoolului şi băuturilor alcoolice 104.840 3,5 34 26.240 4,3

Gestionarea şi valorificarea deşeurilor industriale reciclabile 90.150 3,0 172 27.840 4,5

Prelucrarea şi comercializarea materialului lemnos 144.240 4,9 96 39.310 6,4

Construcţii 85.590 2,9 56 5.5640 0,9

Prestări servicii 373.270 12,6 300 69.610 11,3

Comerţ cu amănuntul şi en gros 490.470 16,5 605 183.710 29,8

Alte sectoare de activitate 1.360.152 45,9 797 144.050 23,4

TOTAL 2.966.872 100 2.113 615.570 100

Sursa: www.mfinanţe.ro, „Agenţia Fiscală 2004”.

Venituri atrase suplimentar la buget, stabilite pe domenii de activitate, în anul 2004

Figura 2.5.

53

2.5.4. Structura sumelor atrase suplimentar la buget în urma identificării cazurilor de

evaziune fiscală

În perioada analizată, cu excepţia anului 2005, sancţiunile aplicate în urma identificării

evaziunii fiscale au fost cu mult mai mari decât valoarea evaziunii fiscale însăşi.

Structura sumelor atrase suplimentar la buget, în perioada 1996-2005

Tabelul 2.6.

1996 1997 1998 1999 2000 2003 2004 2005

Total sume atrase suplimentar la buget, din care: 100 100 100 100 100 100 100 100

Diferenţe de impozite şi taxe 49,3 32,9 21,5 23,3 23,9 30,7 33,1 60,6

Sancţiuni aplicate pentru evaziune fiscală 50,7 67,1 78,5 76,7 76,1 69,3 66,9 39,4

Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar- Fiscal.

Datele prezentate oferă informaţii cu privire la capacitatea ridicată a organelor de a atrage, în

mod suplimentar, sume la bugetul public. Anul 2005 este singurul, din seria analizată, în care

diferenţele de impozite şi taxe constatate în urma identificării evaziunii fiscale au depăşit sancţiunile

aplicate în urma identificării acesteia.

Pentru atragerea efectivă a acestor sume suplimentare la bugetul public, Ministerul

Finanţelor Publice a întreprins în perioada analizată o serie de acţiuni, între care, mai buna colectare

a veniturilor a reprezentat un obiectiv permanent declarat, dar, evident insuficient.

Gradul de colectare prezintă, însă, probleme relativ la modul de calcul. Metodologia de

calcul practicată de Ministerul Finanţelor Publice, care relevă grade de colectare de peste 100%,

este incorectă. Imposibilitatea de a calcula corect şi prudenţa cu care se fac evaluările bugetare

conduc la această situaţie paradoxală: deşi gradul de colectare sau realizare, este totdeauna peste

100%, se vorbeşte de o „insuficientă colectare” şi de evaziune fiscală. Şi aceasta pentru că

specialiştii din Ministerul Finanţelor Publice ştiu că metodologia de calcul adoptată nu este cea

potrivită.

În opinia Ministerului Finanţelor Publice, gradul de colectare se poate calcula, în două

moduri şi anume, ca raport procentual între:

1) încasat şi datorat, în acest caz fiind un indicator care arată mai curând nivelul blocajului

financiar, lipsa de lichidităţi sau indisciplina financiară;

2) realizat efectiv şi programat (din legea bugetului rectificat), folosit în practica curentă pentru

a cunoaşte gradul de colectare a impozitelor şi taxelor la bugetul de stat.

54

La acest mod de calcul al gradului de colectare se pot face o serie de observaţii, între care:

metoda de la punctul 1, care este în realitate modul corect de calcul, nu se aplică deoarece se

consideră ca nefiind posibilă calcularea sumelor datorate (sau nu se doreşte acest lucru);

metoda de calcul de la punctul 2 este incompletă, destul de incorectă, depinzând foarte mult

de caracterul prudent al evaluărilor ce constituie suma programată. Acesta este şi motivul

pentru care, deşi se ştie că se propune, în permanenţă, mai buna colectare, prin acest mod de

calcul, în fiecare an se fac depăşiri.

Mai buna colectare a datoriilor restante la bugetul statului presupune atragerea la buget a

acelor venituri nedeclarate de agenţii economici prin practicarea fraudei şi evaziunii fiscale sau prin

întârzierea plăţii precum şi a sancţiunilor stabilite în urma identificării evaziunii fiscale.

Din păcate, structura actuală de raportare a datelor primare privind identificarea şi

combaterea evaziunii fiscale este încă deficitară sub diverse aspecte, ceea ce nu permite o analiză de

fineţe şi împiedică predictibilitatea fenomenului în cauză.

2.6. Estimarea nivelului evaziunii fiscale în România

Modelul conceput porneşte de la ideea că evaziunea fiscală se manifestă atât la nivelul

economiei „de suprafaţă” cât şi la nivelul economiei subterane, unde aceasta este generalizată.

Prin urmare modelul cuprinde două submodele:

primul submodel, utilizat pentru estimarea evaziunii fiscale la nivelul economiei de

suprafaţă, care porneşte de la raportările Ministerului Finanţelor Publice privind nivelul

evaziunii fiscale identificate şi numărul de contribuabil înregistraţi;

al doilea submodel, utilizat pentru estimarea evaziunii fiscale la nivelul economiei

subterane, care porneşte de la estimările29 realizate de Friedrich Schneider, profesor la

Universitatea Johannes Kepler din Linz, privind nivelul economiei subterane în România, în

perioada 1990-2003.

Evaziunea fiscală se va obţine prin însumarea nivelului evaziunii fiscale manifestate în

29 F.Schneider, D.Ernste, „Increasing Shadow Economies all over the World – Fiction or Reality? A Survey of the Global Evidence of their Size and of their Impact from 1970 to 1995”, The Institute for the Study of Labor (IZA), Bonn, 1998 F. Schneider, „The Size of Development of the Shadow Economies and Shadow Economy Labor Force of 22 Transation and 21 OECD Countries: What do we really know?”, Institute of Public Finance, Zagreb, 2002 F. Schneider, „Shadow Economies of 145 Countries all over the World: Estimation Rezults over the Period 1999 to 2003”, 2005, citat de Rădulescu Stela Aurelia (căs. Toader) în teza de doctorat citată, p. 250.

55

economia de suprafaţă (submodelul1) cu nivelul evaziunii fiscale din economia subterană

(submodelul 2).

Deşi modelul conceput prezintă anumite limite, fiind susceptibil de o serie de îmbunătăţiri, mai

ales în condiţiile în care unele date de intrare sunt, ele însele, aproximări, acesta serveşte, totuşi,

formării unei imaginii de ansamblu asupra nivelului fenomenului evaziunii fiscale în ţara noastră şi

influenţelor acestuia asupra veniturilor bugetului general consolidat şi deficitului bugetar.

2.6.1. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei „de suprafaţă”

Acest submodel ia în calcul rezultatele obţinute în urma identificării cazurilor de evaziune

fiscală de către organele de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, la nivelul

contribuabililor - persoane juridice, în perioada 1997-200530. Evaziunea fiscală totală, la nivelul

economiei de suprafaţă se va obţine prin extrapolarea acestor rezultate la nivelul întregii populaţii

de contribuabili – persoane juridice.

Astfel, pornind de la numărul de contribuabili persoane juridice31şi de la frecvenţa cazurilor

de evaziune fiscală în rândul acestora se va determina numărul (estimativ) al persoanelor juridice

care se sustrag impunerii în mod ilicit, prin relaţia:

Număr evazionişti = Număr contribuabili * Frecvenţa evaziunii fiscale în cazul

persoane juridice persoane juridice contribuabililor – persoane juridice

Pe baza numărului estimativ al contribuabililor - persoane juridice care fraudează bugetul

public se va determina, luând în calcul mărimea medie a evaziunii fiscale identificate pe un

contribuabil – persoană, valoarea totală (estimativă) a evaziunii fiscale în cazul acestei categorii de

contribuabili, după relaţia:

Valoarea totală = Număr evazionişti * Mărimea medie a evaziunii fiscale

a evaziunii fiscale în cazul persoane juridice în cazul persoanelor juridice

persoanelor juridice

Considerând că ponderea evaziunii fiscale identificate în cazul persoanelor juridice în totalul

evaziunii fiscale identificate (persoane fizice şi persoane juridice) se menţine aproximativ constantă

30 Mai puţin anii 2001 şi 2002, pentru care aceste date nu sunt disponibile.31 Contribuabilii- persoane juridice cuprind: regiile autonome, societăţile comerciale, societăţile cooperatiste, instituţiile administraţiei publice şi organizaţiile administraţiei private (ONG-urile). Pentru perioada 1997-2003 aceste date sunt preluate din Anuarul statistic al României pe anul 2004, www.insse.ro. Pentru anii 2004 şi 2005 calculele au fost determinate pe baza înmatriculărilor şi radierilor în/din Registrul Comerţului, www.onre.ro, a societăţilor comerciale, regiilor autonome şi societăţilor cooperatiste, pentru celelalte categorii de persoane juridice modificarea numărului acestora în anii 20047 şi 2005, faţă de 2003, considerându-se nesemnificativă pentru influenţarea rezultatelor.

56

şi la nivelul populaţiei totale de contribuabili – persoane juridice, se va determina, pe baza acesteia,

valoarea totală a evaziunii fiscale (descoperită şi nedescoperită), astfel:

Valoarea evaziunii fiscale identificate în cazul persoanelor juridice/ Valoarea evaziunii

fiscale identificate totale = Valoarea totală a evaziunii fiscale în cazul persoanelor

juridice/valoarea evaziunii fiscale totale

Valoarea (estimativă) a evaziunii fiscale totale, în cadrul economiei de suprafaţă, în România, în perioada 1997-2005

Tabelul 2.7.Nr. crt.

Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2003 2004 2005

1 Nr. contribuabili- persoane juridice

663.111 685.985 747.523 780.358 958.771 1.030.000 1.050.000

2 Frecvenţa evaziunii fiscale identificate la persoanele juridice

(%)

63,3 59,6 57,5 50,1 48,1 40,4 38,5

3(1*2)

Nr. evazionişti persoane juridice

419.749 408.847 429.826 390.959 461.169 416.120 404.250

4 Mărimea medie a evaziunii fiscale

identificate la persoanele juridice

(RON)

1.257,4 1.412,8 2.550,9 2.666,0 5.858,8 15.601,4 25.809,2

5(3*4)

Valoarea totală a evaziunii fiscale în cazul persoanelor

juridice (mii RON)

527.918,3 577.619,0 1.096.443,1 1.042.296,7 2.701.896,9 6.492.054,6 10.433.369,1

6 Ponderea evaziunii fiscale identificate la persoanele juridice în totalul evaziunii fiscale identificate

(%)

97,7 96,3 96,3 96,9 97,8 97,5 97,0

7(5/6)

Valoarea (estimată) a

evaziunii fiscale totale (mii RON)

540.346 599.812 1.138.570 1.075.642 2.762.676 6.658.517 10.756.051

Sursa: Informări cu privire la nivelul fenomenului evazionist, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Departamentul de Control Financiar- Fiscal, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro şi calcule proprii.

Valoarea (estimată) e evaziunii fiscale totale, manifestată în cadrul economiei oficiale, a

crescut, în termeni nominali, de la an la an, ajungând, în anul 2005, la aproximativ 10.756.000

mii RON, adică 3,74% din P.I.B.- ul oficial, estimat pentru acest an.

Rezultatele obţinute sunt, însă, doar aproximări ale nivelului evaziunii fiscale totale, dintr-o

serie de motive legate, pe de o parte, de datele intrate în model, iar pe de altă parte, de deficienţele modelului

utilizat, printre care faptul că nu ia în calcul evaziunea fiscală descoperită dar neînregistrată de către

inspectorii fiscali corupţi.

2.6.2. Estimarea evaziunii fiscale manifestate la nivelul economiei subterane

57

Cel de al doilea submodel are în vedere estimarea valorii evaziunii fiscale totale la nivelul economiei

subterane. Pentru aceasta se porneşte de la rezultatele privind ponderea economiei subterane în P.I.B.-ul

oficial obţinute de prof. F. Schneider32, în România.

Pe baza acestei ponderi şi a nivelului P.I.B.-ului oficial se va estima nivelul economiei subterane, în

România. Aplicând, asupra acestuia, rata fiscalităţii, se va obţine nivelul veniturilor fiscale sustrase bugetului

public de către cei care activează în economia subterană (evaziunea fiscală din economia subterană).

Întrucât rata de fiscalitate determinată în capitolul 3 este cea acceptată de către contribuabilii din

zona oficială a economiei, care include ea însăşi un anumit nivel a evaziunii fiscale, se va recalcula o rată a

fiscalităţii „impuse” ca raport între veniturilor fiscale încasate şi a veniturilor fiscale sustrase în economia

oficială (evaziunea fiscală din sectorul oficial) şi P.I.B.- ul oficial.

Şi acest submodel prezintă o serie de deficienţe printre care mai importante:

- nivelul economiei subterane este estimat, acesta neputând fi cunoscut cu exactitate;

- acest submodel contribuie la estimarea unei evaziunii fiscale la nivel subteran care nu este în

totalitate frauduloasă, şi aceasta deoarece o parte din activităţile subterane (munca în

gospodării şi voluntariatul) sunt necontabilizate şi neimpozitate în mod oficial, iar o altă

parte (activităţile criminale) ilegale şi, de asemenea, neimpozitate.

Valoarea estimativă a evaziunii fiscale totale, în cadrul economiei subterane, în România, în perioada 2000-2003

Tabelul 2.8.Nr. crt. Specificaţie 2000 2001 2002 2003

1 Ponderea economiei subterane în PIB- ul oficial(%)

34,4 33,4 36,1 37,4

2 PIB- ul oficial (mii RON) 80.377.300 116.768.700 151.475.100 190.335.4003

(1*2)Economia subterană

(mii RON)27.649.791 39.000.746 54.682.511 71.185.440

4 Venituri fiscale încasate (mii RON)

23.504.800 32.669.900 41.816.600 53.248.200

5 Venituri fiscale neîncasate (evaziunea fiscală în economia de suprafaţă) (mii

RON)

1.075.642 - - 2.762.676

6(4+5)

Total venituri fiscale (mii RON)

24.580.442 - - 56.010.876

7(6/2)

Rata fiscalităţii recalculată (%) 30,6 28,3 27,6 29,4

8(3*7)

Valoarea totală a evaziunii fiscale, în cadrul economiei subterane (mii RON)

8.460.836 11.037.211 15.092.373 20.928.519

Sursa: Studiile profesorului F. Schneider cu privire la nivelul economiei subterane, Ministerul Finanţelor Publice, www.mfinanţe.ro.

Şi valoarea evaziunii fiscale în cadrul economiei subterane a crescut în perioada analizată de

la 8.460.836 mii RON, în anul 2000, la 20.928.519 mii RON, în anul 2003.

2.6.3. Centralizarea rezultatelor

Modelul conceput, relevă încă o dată, dificultatea determinării cu exactitate a mărimii unui fenomen

32 Idem 30.

58

cum este cel al evaziunii fiscale.

Estimarea nivelului total al evaziunii fiscale, în RomâniaTabelul 2.9.

Specificaţie 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005Evaziunea fiscală,

în economia oficială (mil RON)

540,35 599,81 1.138,57 1.075,64 … … 2.762,68 6.658,52 10.756,05

Evaziunea fiscală, în economia

subterană (mil RON)

… … … 8.460,84 11.037,21 15.092,37 20.928,52 … …

Evaziunea fiscală totală

(mil RON)

… … … 9.536,48 … … 23.691,2 … …

Deficitul bugetar (mil RON)

887,65 1.329,29 1.007,82 3.204,51 3.758,1 3.982,65 4.395,1 2.907,5 2.326,3

Ponderea evaziunii fiscale totale în deficitul

bugetar (%)

60,8 45,1* 112,9* 297,6 293,7** 378,9** 539,0 229,0* 462,4*

Veniturile bugetului general consolidat (mil

RON)

7.676 11.710,8 17.910,8 25.109,54 35.170,2 44.895,4 56.692,8 70.826,3 83.469,9

Ponderea evaziunii fiscale

totale în veniturile bugetului general

consolidat (%)

7,0* 5,1* 6,4* 37,9 31,4** 33,6** 41,8 9,4 12,9

Produsul intern brut oficial (mil RON)

25.292,6 37.379,8 54.573,0 80.377,3 116.768,7 151.475,1 190.335,4 238.791,4 287.186,3

Ponderea evaziunii fiscale în PIB- ul oficial (%)

2,1* 1,6* 2,1* 11,9 9,5** 9,9** 12,4 2,8* 3,7*

(…)- lipsă date; (*) doar pentru evaziunea fiscală din sectorul oficial; (**) doar pentru evaziunea fiscală din sectorul subteran. Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Sinteză a Politicilor Bugetare.

Rezultatele obţinute (tabelul 2.9.) arată că în România evaziunea fiscală atinge cote foarte înalte, atât

ca pondere în P.I.B. oficial cât şi ca pondere în veniturile bugetului general consolidat.

În ceea ce priveşte deficitul bugetar acesta se situează, cel puţin în ultimii doi ani, 2004 şi 2005, cu

mult sub nivelul evaziunii fiscale din economia de suprafaţă, ceea ce înseamnă că o organizare mai bună a

controlului fiscal, în vederea descoperirii şi sancţionării cazurilor de evaziune fiscală, dar şi în ceea ce

priveşte încasarea efectivă a sumelor respective, ar determina acoperirea acestuia din această resursă

financiară care este evaziunea fiscală.

Din calculele efectuate reiese că evaziunea fiscală în România se situează la aproximativ 11-

12% din P.I.B.-ul oficial, înregistrând, în ultima perioadă, o uşoară tendinţă de creştere, de la 11,9%,

în anul 2000, la 12,4%, în anul 2003, apoi scade. De asemenea, ponderea evaziunii fiscale totale estimate

în veniturile bugetului general consolidat a crescut, de la 37,9%, în anul 2000, la 41,8%, în anul 2003, după

care scade considerabil la 12,9 % în anul 2005.

59

CAPITOLUL III

EVAZIUNEA FISCALĂ ÎNTRE CAUZE ŞI EFECTE

3.1. Factori favorizanţi ai fenomenului evazionist (economiei subterane)

3.1.1. Nivelul presiunii fiscale

Determinată ca raport între veniturile fiscale şi produsul intern brut, creşterea nivelului

impozitelor este, chiar dacă nu în toate cazurile, direct proporţională cu creşterea preţurilor.

Această măsură se amplifică pe parcursul comercial al mărfurilor, lovind in beneficiarii

situaţi spre sfârşitul traseului. Pe acest fond, economia subterană înregistrează profituri

suplimentare, deoarece:

- oferă produse mai ieftine, chiar dacă sunt de o calitate îndoielnică, deoarece

sustrăgându-se de la plata impozitelor, producătorul clandestin îşi permite să pretindă

preţuri care concurează fraudulos pe cele din economia reală;

- atrage noi activităţi în sfera sa, deoarece mulţi contribuabili împovăraţi suplimentar

aleg ca opţiune de ieşire economia subterană;

- având activităţi neimpozitate, deci venituri necontrolate, se va crea imediat

posibilitatea muncii la negru, a chiriei la negru, instalarea spiralei evazioniste fiind

iminentă;

- tranzacţiile se efectuează rapid în numerar, fără a necesita transferuri bancare.

3.1.2. Comportamentul socio-uman

Încercând să abordez acest subiect, din punct de vedere economic, am constatat dificultatea

şi probabilitatea de a nu reuşi să ofer o explicaţie suficient de concludentă unor fenomene, de altfel

evidente. Astfel, nu este deloc de neglijat faptul că înclinaţia spre câştig a indivizilor este nelimitată,

banii având nu doar rolul de economii şi investiţii, fiind deopotrivă măsura tuturor lucrurilor, deci

inclusiv a puterii.

Dorinţa de câştig şi spiritul de competiţie, care de altfel asigură progresul omenirii,

acţionează ca un „tranchilizant” asupra simţului de conservare şi protecţie, mergând uneori până la

extrem, explicând poate astfel, riscurile asumate de către reprezentanţii marilor companii, care

acceptă implicarea în tranzacţii deosebite ce depăşesc frecvent chiar şi limitele economiei subterane.

60

3.1.3. Multitudinea reglementărilor şi birocraţia

În timp ce sarcina fiscală poate fi cuantificată, intensitatea reglementărilor, înţeleasă ca

ansamblul de dispoziţii, proceduri şi operaţiuni ce sunt impuse contribuabililor pentru obţinerea

autorizării unei activităţi economice sau funcţionarea acesteia, reprezintă un alt aspect al înclinaţiei

spre economia subterană. Astfel, potrivit percepţiei contribuabilului, dificultatea reglementărilor şi

intensitatea acestora sunt considerate un cost suplimentar, o reducere a posibilităţii sale de alegere.

Sintetizând o gamă substanţială de factori, am ajuns la concluzia că principalele trăsături

negative ale reglementărilor economice, în special cele de natură fiscală, care favorizează economia

subterană, sunt:

- instabilitatea legislativă, manifestată prin modificarea frecventă, contradictorie chiar

a normelor de lucru şi chiar a principiilor de bază, ce reglementează o anumită

activitate;

- lipsa de reglementări specifice unor anumite activităţi sau, dimpotrivă, abundenţa

reglementărilor, având acelaşi obiect;

- proceduri dificile, cu interpretări aleatoare, lăsate la îndemâna operatorului sau

reprezentanţilor autorităţii;

- acordarea unor facilităţi pe criterii arbitrare, promovarea unor inechităţi sau

favorizarea evidentă a unor grupuri;

- existenţa unui sistem sancţionatoriu arbitrar, exagerat sau, dimpotrivă, lipsit de

autoritate;

- decredibilizarea acţiunilor întreprinse de organele statului de drept, alterate de

structuri clientelare.

Un rol important în decizia unui contribuabil de a nu se alinia normelor legale, urmând să

caute posibilităţi legale de diminuare a impozitelor plătite sau de a alege „opţiunea de ieşire” în

economia subterană îl are şi comportamentul autorităţilor.

Astfel, comportamentul profesional, consecvent şi obiectiv, determină un răspuns pozitiv din

partea contribuabililor, în timp ce comportamentul discret, evaziv, dual al autorităţilor, amplifică

influenţele negative generate de intensitatea reglementărilor şi determină apariţia şi dezvoltarea

economiei subterane.

61

3.1.4. Cauze politice

Cauzele politice33 sunt legate atât de folosirea impozitelor ca resurse pentru acoperirea

cheltuielilor publice, cât şi de utilizarea lor ca instrumente ale politicii financiare, economice şi

sociale, ca pârghii de stimulare a unor activităţi şi sectoare sau de inhibare şi de descurajare a altora.

Aceasta a făcut să apară şi să se dezvolte evaziunea fiscală şi mai ales fraudele fiscale ca forme de

rezistenţă la impunere.

În anii de după 1989, guvernele au folosit frecvent impozitele pentru rezolvarea unor

probleme macroeconomice; combaterea inflaţiei, echilibrarea balanţei de plăţi şi, mai ales,

reducerea deficitului bugetar. Majorarea frecventă a accizelor pentru reducerea deficitului bugetar a

generat cele mai multe şi frecvente cazuri de fraude fiscale, la produsele petroliere, alcool şi tutun.

Politica de stimulare a înfiinţării şi dezvoltării unor societăţi comerciale noi, aşa cum a fost

concepută şi aplicată, a fost germenele a numeroase şi de amploare fenomene de evaziune fiscală.

Aceasta s-a realizat atât prin scutirile acordate pentru primii ani de funcţionare, cât şi prin cadrul

juridic stabilit pentru societăţile cu răspundere limitată. Acceptarea înfiinţării unei societăţi cu

răspundere limitată cu un capital de doar 100.000 lei (majorat după multă vreme la 2.000.000 lei) a

făcut ca pagubele aduse bugetului de stat, bugetelor locale sau bugetului asigurărilor sociale şi altor

fonduri speciale prin neachitarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor să nu poată fi recuperate din

lipsa disponibilităţilor, iar capitalul social ca „parte responsabilă” pentru acoperirea pagubei să fie

insuficient.

Politica de stimulare prin facilităţi fiscale a exportului şi a investiţiilor în zonele defavorizate

a oferit şi ea numeroase posibilităţi de evaziune fiscală.

Politica socială practicată, mai ales, de guvernele PSD-iste, favorabilă nemuncii, a avut şi ea

o influenţă asupra fenomenului evazionist. Astfel, politica de acordare a unor ajutoare de şomaj, a

unor ajutoare sociale (şi diferite scutiri) pe scară largă, ajutoare justificate în unele cazuri, iar în

altele nu, a făcut ca numărul contribuabililor să scadă vertiginos. Aceştia trebuiau să suporte

întreaga povară fiscală, mărită şi din cauza numeroaselor forme de protecţie socială.

Impozitele sunt destinate acţiunilor publice şi asigurării binelui comun. Acest scop nu a fost

atins, în anii de după 1989, întrucât orientarea resurselor financiare publice s-a făcut în prea mare

măsură spre unele domenii (administraţie, apărare şi ordine publică, cheltuieli mari pentru integrare)

33 Beju Viorel, (2006), „Resursele financiare publice- Evaziunea fiscală şi corupţia”, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.., p. 157.

62

care nu au legătură cu nivelul de trai al majorităţii populaţiei şi nici nu asigură premise pentru o

creştere viitoare a standardului de viaţă. În condiţiile unei astfel de politici financiare, tentaţia la

evaziune a cuprins numeroase persoane fizice şi juridice.

3.1.5. Nivelul de dezvoltare economică

Cauzele economice determină şi ele tendinţa sustragerii de la plata impozitelor. Ele sunt

legate de situaţia financiară şi materială a indivizilor şi agenţilor economici34.

Economia subterană este o prezenţă semnificativă, chiar dacă uneori discretă, în toate statele

indiferent de nivelul lor de dezvoltare economică şi de sistemul politic ce le guvernează. O analiză

sumară ne permite să constatăm că elementele componente ale economiei subterane nu se manifestă

uniform în toate statele lumii.

În timp ce statele aflate în curs de tranziţie sunt afectate în primul rând de frauda fiscală şi se

constituie în principalii exportatori de muncă la negru, statele dezvoltate îşi concentrează forţele

pentru a combate activităţile criminale.

Sigur că nu trebuie neglijat nici aspectul statelor slab dezvoltate, în care dificultăţile

cotidiene impun, inclusiv economiei subterane, să furnizeze resurse pentru supravieţuirea

populaţiei.

Posibilităţile de eludare diferă de la o categorie socială la alta, în funcţie de natura şi

provenienţa veniturilor ori a averii supuse impozitării, de modul de stabilire a materiei impozabile,

de modul de organizare a controlului sau de alţi factori specifici.

3.1.6. Cauze tehnice

Sustragerea de la impunere este legată şi de complexitatea sistemului fiscal, a tehnicilor şi

procedurilor fiscale. Metodele de evaluare sofisticate: cu o sumedenie de elemente ce deduc sau nu

se deduc din materia impozabilă ( în cazul impozitului pe profit, a impozitului pe salarii şi a TVA);

cu o diferenţiere excesivă a cotelor (mai ales la accize şi taxe vamale) combinată cu riscul încadrării

greşite a produselor şi sortimentelor în anumite categorii; cu o diversitate de documente financiar-

contabile şi fiscale; cu facilităţi fiscale variate etc. au creat multe posibilităţi pentru producerea

evaziunii fiscale. În aceste condiţii, şi controlul fiscal avea şanse reduse de a depista şi combate

evaziunea, mai ales având în vedere diviziunea exagerată a muncii în administrarea impozitelor şi

34 Beju Viorel, op. citată, p. 159.

63

taxelor. Au fost şi sunt puţini specialişti care să cunoască problematica impozitelor de la un capăt la

altul. Datorită acestei diviziuni exagerate, se ajunge în situaţia ca un impozit să fie gestionat de

chiar 3-5 persoane (una constată materia impozabilă, alta face impunerea, alta efectuează revizia sau

rezolvă contestaţiile, unele colectează impozitele sau gestionează documentele fiscale etc.)

Sustragerea de la plata impozitelor este prima formă a rezistenţei individuale faţă de

impozite. Au existat şi există în lume şi forme diferite de rezistenţă colectivă la impozite, ca de

exemplu: asociaţii sau ligi ale contribuabililor, partide politice antifiscale, demonstraţii de stradă sau

greve fiscale, rezistenţe ideologice şi doctrinale înfăptuite de specialişti reputaţi şi oameni politici

care militează pentru relaxarea fiscalităţii etc35.

3.1.7. Corupţia

Între evaziune fiscală şi corupţie există un raport de intercondiţionare, corupţia favorizând

apariţia sau, mai degrabă, expansiunea evaziunii fiscale iar, aceasta din urmă susţine şi alimentează

fenomenul corupţiei.

Cert este că posibilitatea de eschivare de la plata impozitelor şi sancţiunilor aplicate, printr-o

„înţelegere” cu inspectorii fiscali români, uşor coruptibili, atât din cauza nivelului redus de

salarizare a acestora, cât şi prin lipsa unei integrităţi şi demnităţi profesionale, date şi de o slabă

educaţie fiscală, a ridicat esenţial atractivitatea evaziunii fiscale şi numărul celor care se complac în

aceasta (potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială, în anul 2005, aproximativ 27% din firmele

româneşti plăteau mită inspectorilor fiscali).

Eliminarea corupţiei este elementul primordial în perfecţionarea controlului fiscal ca

element de combatere a evaziunii fiscale. Corupţia, alături de incompetenţă, sunt elementele care

favorizează creşterea evaziunii fiscale, între cele două componente existând o relaţie direct

proporţională.

Corupţia este prezentă şi în sânul economiei şi societăţii româneşti, mult mai mult odată cu

trecerea la economia de piaţă, deşi ea este prezentă de secole în ţara noastră. Nici controlul financiar

nu a scăpat de acest fenomen. Cauzele sunt multiple:

- salarizarea modestă a funcţionarilor care nu asigură nici necesităţile curente;

- birocraţia şi incompetenţa;

- numărul mare de funcţionari publici existenţi datorită gradului mare de implicare a statului

35 Beju Viorel, op. citată, p. 160.

64

în economie;

- politizarea activităţii de control prin numirea în funcţii de conducere şi management a unor

reprezentanţi ai puterii publice;

- presiunea fiscală relativ ridicată la care sunt supuşi agenţii economici;

- dreptul arbitrar sau uneori părtinitor de a stabili cuantumul sancţiunilor de către organele de

control;

- nivelul de dezvoltare a economiei;

- perpetuarea nivelului de trai scăzut al populaţiei.

Mulţi funcţionari şi oameni politici pot implicaţi direct sau mascat în activitatea unor agenţi

economici (administratori, cenzori, membrii ai consiliilor de administraţie etc.), fiind interesaţi de bunul

mers al acestora, fiind protejate de eventualele controale ale organelor abilitate. O parte din funcţionari

lucrează în cadrul sistemului de control sau în posturi de decizie tocmai pentru a-şi proteja afacerile.

Deşi legile apărute după 1990 au prevăzut ca funcţionarii publici să nu fie implicaţi în activitatea

societăţilor comerciale, aceştia nu au renunţat nici la afaceri, nici la funcţii din administraţia publică,

cesionând conducerea societăţii pe numele rudelor sau apropiaţilor acestora.

Lupta împotriva corupţiei ca pârghie de combatere a evaziunii fiscale trebuie dusă de guvern, dar şi

de oamenii de afaceri şi persoanele cinstite care îşi leagă afacerile de speranţele pentru o viaţă mai bună atât

pentru ei cât şi pentru ceilalţi. În primul rând trebuie acţionat asupra cauzelor care o generează şi o

perpetuează.

Putem afirma că aceasta presupune:

1. Selecţionarea şi perfecţionarea personalului pe bază de competenţă;

2. Salarizarea motivată a personalului din activitatea de control fiscal prin acordarea de

retribuţii decente, premii, avantaje în natură, autoturism şi telefon de serviciu, concedii

gratuite, transport gratuit pe mijloacele de transport;

3. Protejarea funcţionarilor şi a familiilor acestora împotriva pericolelor la care se expun prin

activitatea de control;

4. Promovarea în funcţii de conducere a unor profesionişti în domeniu;

5. Libertatea de decizie în acţiunile pe care le desfăşoară şi neimplicarea politicului în

activitatea acestora;

6. Alocarea de sume importante de la bugetul statului pentru combaterea evaziunii fiscale

(echipamente tehnologice, culegerea de informaţii, publicaţii de specialitate etc.);

7. Pedepsirea celor care se fac vinovaţi de acte de corupţie, indiferent de poziţia pe care o deţin.

3.2. Efectele evaziunii fiscale

65

Evaziunea fiscală constituie un factor de risc la adresa securităţii naţionale, atât direct, prin

diminuarea resurselor financiare publice posibile de realizat la un moment dat, necesare pentru

finanţarea obiectivelor strategice din economie, cât şi indirect, prin efectele pe care aceasta le are

asupra altor factori care influenţează asigurarea securităţii sociale şi naţionale.

Evaziunea fiscală produce o serie de efecte36 care se pot grupa în câteva tipuri: efecte asupra

formării veniturilor statului, efecte economice şi efecte sociale.

3.2.1. Efecte asupra formării veniturilor statului

Evaziunea fiscală duce în mod direct la diminuarea veniturilor statului, comparativ cu cele

estimate, producând un dezechilibru bugetar. Pentru anihilarea acestuia, statul se vede obligat fie să

majoreze cotele la impozitele existente, sau să înfiinţeze impozite noi, fie să contracteze

împrumuturi publice, care însă majorează costurile datoriei publice. Dacă se foloseşte prima

variantă, are loc creşterea presiunii fiscale care, la rândul ei, duce la creşterea rezistenţei la

impozitare, şi implicit la o creştere a evaziunii fiscale, urmată de diminuarea veniturilor statului.

Se ajunge astfel la un cerc vicios din care nu se poate ieşi numai dacă se reduce semnificativ

evaziunea fiscală, astfel încât veniturile ce se fraudează să fie cât mai mici.

De aici se poate trage concluzia că evaziunea fiscală influenţează negativ nivelul veniturilor

statului prin două modalităţi: în mod direct, prin reducerea veniturilor care se încasează nemijlocit

la buget, şi în mod indirect, prin determinarea administraţiei de stat de a majora cotele de

impozitare, crescând presiunea fiscală, dar şi rezistenţa la impozite şi amploarea fenomenului de

evaziune fiscală, având ca rezultat diminuarea veniturilor statului.

Un efect negativ asupra procesului bugetar au şi necolectarea sau nevărsarea integrală şi la

timp a sumelor ce se cuvin statului, determinând anumite goluri în execuţia bugetară.

3.2.2. Efecte economice

Scăderea veniturilor statului, ca urmare a evaziunii fiscale, are efecte economice, atât la

nivel de economie naţională, cât şi la nivelul contribuabililor. Prin fondurile bugetare centralizate la

dispoziţia statului se realizează o serie de obiective macroeconomice: se asigură echilibrul general

economic, se asigură finanţarea unor domenii strategice, se realizează anumite proporţii în

36 Beju Viorel, op. cit., p. 161.

66

dezvoltarea economico-socială, inclusiv în profil teritorial etc. Diminuarea veniturilor statului prin

evaziunea fiscală periclitează realizarea acestor obiective. Pe de altă parte, existenţa unor importante

sume la dispoziţia contribuabililor evazionişti generează presiuni asupra monedei naţionale,

conducând la scăderea puterii de cumpărare a leului prin creşterea preţurilor şi deci a inflaţiei.

Din punct de vedere al contribuabililor, efectele sunt diferite. Astfel, contribuabilil care îşi

achită obligaţiile fiscale îşi diminuează veniturile ce le rămân la dispoziţie pentru consum,

economisire şi investire. În opoziţie cu aceştia, contribuabilii care nu-şi respectă obligaţiile fiscale,

beneficiază de efectele evaziunii fiscale materializate în venituri mai mari care le rămân integral la

dispoziţie. În acest mod, evaziunea fiscală creează serioase distorsiuni, favorizându-i pe evazionişti

şi dezavantajându-i pe contribuabilii oneşti în activităţile concurenţiale.

Pe termen mediu şi lung, menţinerea evaziunii fiscale la un nivel ridicat degradează mediul

de afaceri şi diminuează atractivitatea economiei pentru investitorii străini. Există şi păreri după

care evaziunea fiscală, pe lângă consecinţele negative numeroase, poate avea şi efecte de altă

natură. Astfel se apreciază că prin ocolirea impozitelor şi taxelor se creează resurse financiare care

încurajează activitatea economică, investiţiile şi reducerea şomajului. În aceste condiţii, evaziunea

fiscală ar asigura economiei publice flexibilitatea şi capacitatea de adaptare de care duce lipsă,

suplinind domeniile de care duce lipsă.

3.2.3. Efecte sociale

Evaziunea fiscală are multe efecte negative şi în sfera socială. Astfel, diminuarea veniturilor

statului ca rezultat al evaziunii reduce posibilităţile de finanţare corespunzătoare a sănătăţii, a

asistenţei sociale, a învăţământului şi culturii şi de majorare a pensiilor şi a ajutoarelor sociale etc.,

generând acţiuni de protest ale diferitelor categorii sociale, care pot degenera în tulburări ale ordinii

de drept.

Evaziunea fiscală necombătută produce modificări în mentalitatea diferiţilor contribuabili.

Cei cinstiţi, observând situaţia materială bună a evazioniştilor, nesancţionaţi de autoritatea fiscală,

pot ajunge la concluzia că este mai profitabil din punct de vedere economic să practice şi ei

evaziunea fiscală. Concluzia este declanşată de profunda inechitate ce o resimte contribuabilul onest

faţă de atitudinea celui evazionist care are un standard de viaţă mai ridicat. Această inechitate poate

fi resimţită atât de contribuabilii persoane fizice, cât şi de agenţii economici.

În ceea ce priveşte agenţii economici, o inechitate generală a fost creată prin politica statului

de acordare de facilităţi fiscale pentru investitorii străini, imediat după anul 1989. Inechitatea

67

resimţită de agenţii economici români a fost foarte mare pentru că investitorii străini, în general,

dispuneau de un capital însemnat şi de o experienţă bogată în managementul economic specific

economiei de piaţă şi, în plus, majoritatea ţărilor din care proveneau îi protejau, pe când în România

situaţia a fost invers. În aceste condiţii, a avut loc o scădere drastică a încrederii contribuabililor în

autoritatea publică şi în politica dusă de aceasta, fiind tentaţi să găsească modalităţile cele mai

ingenioase de sustragere de la plata impozitelor.

Evaziunea fiscală, în condiţiile imposibilităţii autorităţilor de a o prevenii şi combate,

produce serioase atingeri respectului populaţiei faţă de munca cinstită, echitate şi justiţie, cu grave

consecinţe în plan psihologic şi social. De asemenea, ea provoacă serioase distorsiuni şi inechităţi,

pentru că cei care îşi onorează obligaţiile fiscale vor suporta, direct sau indirect, mai devreme sau

mai târziu, povara fiscală suplimentară, rezultată din sustragerea de la plată a evazioniştilor.

Problema esenţială a evaziunii fiscale este şi va rămâne erodarea bazei de impozitare şi, prin

diminuarea veniturilor publice, micşorarea posibilităţilor statului de intervenţie în economie şi în

domeniul social.

CAPITOLUL IV

68

CADRUL JURIDIC ŞI INSTITUŢIONAL ROMÂNESC DE COMBATERE A

EVAZIUNII FISCALE

4.1. Prevederi legislative curente ale României în domeniul combaterii evaziunii

fiscale

Creşterea alarmantă a cazurilor de încălcare a normelor financiar-fiscale prin sustragerea

unui mare număr de contribuabili de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului, fie

ascunzând valoarea reală a veniturilor, fie neprezentând declaraţiile de impunere sau alte documente

stabilite de lege, face necesară luarea unor măsuri ferme împotriva fenomenului evaziunii fiscale.

Până la apariţia Legii nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale37, sancţionarea unora

din faptele de nerespectare a disciplinei fiscale se realiza numai prin aplicarea de amenzi

contravenţionale, deoarece singura reglementare în materie o reprezenta Ordonanţa Guvernului nr.

17 din 20 august 1993 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la reglementările financiar-

gestionare şi fiscale, situaţie ce nu era în măsură să asigure o reacţie corespunzătoare gravităţii

încălcărilor de lege din acest domeniu.

Legea nr. 87, în vigoare până în august 2005, definea evaziunea fiscală ca fiind „sustragerea

prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor

sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor

speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine”.

Trebuie menţionat că, nici în forma sa republicată, această lege nu făcea distincţie între

fraudă şi evaziune fiscală, confundând aceste două noţiuni, cu implicaţii asupra înţelegerii cauzelor

care generează cele două forme de eludare a plăţii impozitelor şi mai ales asupra măsurilor ce

trebuie luate pentru combatere, aceasta pentru că măsurile de reprimare a fraudei implică un anumit

specific iar cele referitoare la evaziune, fiind de altă natură, implică mai curând perfecţionări

legislative.

De fapt, în textul legii era folosită noţiunea de evaziune fiscală în sensul de fraudă fiscală,

adică acea formă a evaziunii fiscale care constă în eludarea legilor fiscale şi care este sancţionată de lege.

Începând cu luna august 2005, a intrat în vigoare o nouă lege38 pentru prevenirea şi

37 Legea nr. 87/18 octombrie 1994, privind combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. OF. nr. 545/29.07.2003.38 Legea nr. 241/15.07.2005, privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. OF. nr. 672/27.07.2005.

69

combaterea evaziunii fiscale.

La elaborarea actului normativ au fost avute în vedere următoarele elemente:

- caracterul intenţional al faptelor, în sensul că sub aspect subiectiv, toate actele de sustragere

de la plata obligaţiilor fiscale sunt săvârşite cu intenţie, organele fiscale având obligaţia de a proba

intenţia de fraudare a contribuabilului;

- probitatea săvârşirii în concurs a mai multor infracţiuni stabilite prin Legea nr. 241/2005, dar

şi a altor infracţiuni aflate în legătură cu evaziunea fiscală frauduloasă, cum ar fi falsul sau/şi uzul

de fals, bancruta frauduloasă, spălarea banilor, crima organizată, etc.;

- reaua credinţă, în sensul că actul normativ pedepseşte acele fapte care sunt săvârşite cu

incorectitudine şi cu necinste de către contribuabil;

- pericolul social generat de formele de sustragere (faptele de sustragere de la plata obligaţiilor

fiscale, care se reţin prin stopaj la sursă de către contribuabili şi care nu se virează la bugetul general

consolidat, prezintă un pericol social mai mare decât alte fapte de evaziune fiscală săvârşite de

contribuabilii care sunt în acelaşi timp şi suportatori şi plătitori ai impozitelor şi taxelor);

- justa sancţionare, care presupune existenţa unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi

sancţiunea aplicată contribuabilului.

Se cuvine menţionat faptul că noua lege statuează numai sancţiuni specifice răspunderii penale

stabilită în sarcina contribuabililor, celelalte abateri, de natura contravenţiilor, în domeniul fiscal, ne

mai constituind obiectul noilor reglementări, acestea fiind stabilite şi sancţionate de Codul Fiscal şi

Codul de Procedură Fiscală.

Din examinarea structurii infracţiunilor prevăzute de Legea 241/2005 rezultă că, o parte din

acestea sunt reglementate pentru prima dată, în timp ce altele au fost preluate din Legea

nr.87/1994 şi reformulate.

Comparativ cu vechea legislaţie în domeniu, legiuitorul a instituit, prin noua reglementare,

măsuri mai severe de sancţionare a faptelor de evaziune fiscală. Astfel, prin noua reglementare

faptele de evaziune fiscală sunt asimilate cu crima, în sensul că pedepsele cu închisoarea aplicate

evazioniştilor – în special pentru faptele care au la bază prejudicii de sute de mii de euro – sunt la

fel de mari ca şi în cazul infracţiunilor asupra vieţii şi integrităţii personale. Tot în materia

pedepselor, un element de noutate instituit de legiuitor constă în diferenţierea acestora, în sensul

majorării lor în funcţie de cuantumul obligaţiilor fiscale sustrase de la plată. Mai mult chiar, legea

sancţionează nu numai faptele propriu-zise de evaziune ci şi faptele care, chiar dacă nu constituie

evaziune prin ele însele, aduc grave prejudicii bugetului de stat, favorizând evaziunea fiscală (de

70

exemplu: traficul de facturi).

Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

Tabelul 4.1.

Infracţiuni reglementate pentru prima dată Infracţiuni prevăzute şi de Legea nr. 87/1994, reformulate

- nerefacerea, cu intenţie, a documentelor de evidenţă contabilă distruse, la termenele consemnate de documentele de control;- împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile legii, în sedii, incinte, terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale;- reţinerea, şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă; - stabilirea cu rea credinţă, de către contribuabili, şi/sau alături de aceştia cu alţi participanţi, a impozitelor, taxelor sau a contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea nejustificată a unor sume reprezentând rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat, ori compensări datorate bugetului general consolidat; tentativa acestor fapte constituie, de asemenea, infracţiune;- substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor sau terţe persoane a bunurilor sechestrate, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală sau Codului de procedură penală.

- refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce a fost somată de trei ori, documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale;- punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, cu regim special, precum şi tipizarea sau introducerea în circuitul economic ale acestora, cu ştiinţă, falsificate;- ascunderea bunurilor, ori a sursei impozabile sau taxabile;- omisiunea, în totalitate sau în parte, a evidenţei, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;- evidenţierea, în acte contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor neconforme cu realitatea ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;- alterarea, distrugerea sau ascunderea de documente contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor;- conducerea evidenţelor contabile, utilizându-se documente sau alte mijloace pe suport electronic;- sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea fictivă ori declararea inexactă referitoare la sediile principale sau secundare ale contribuabililor verificaţi.

Având în vedere interesul imediat de acoperire a prejudiciilor cauzate bugetului general

consolidat, actul normativ statuează unele exonerări de la răspunderea penală, în sensul nepedepsirii

infracţiunilor săvârşite sau de reducere a pedepselor, în anumite condiţii, dacă, în cursul urmăririi

penale, sau al judecăţii, până la primul termen, învinuitul sau inculpatul, faţă de faptele de evaziune

fiscală, acoperă integral prejudiciul cauzat.

Cadrul legal al Legii nr. 241/2005 a fost îmbunătăţit prin H.G. nr. 873/28 iulie 2005, privind

aprobarea unor măsuri speciale pentru prevenirea şi combaterea faptelor de evaziune fiscală în

domeniul alcoolului etilic de origine agricolă, băuturilor spirtoase, produselor din tutun şi uleiurilor

minerale, publicată în M.Of. nr. 739/15 august 2005. Astfel pentru prevenirea şi combaterea

71

faptelor de evaziune fiscală în domeniile avute în vedere actul normativ prevede constituirea unei

comisii centrale de coordonare şi a unor echipe de control la nivel teritorial, având ca sarcini:

- verificarea modului în care sunt respectate prevederile legale în vigoare pentru producerea,

importul, distribuţia şi comercializarea alcoolului etilic de origine agricolă şi a băuturilor spirtoase,

a ţigaretelor sau a altor produse din tutun şi a uleiurilor minerale;

- verificarea contribuabililor distribuitori angro de uleiuri minerale şi a staţiilor de distribuţie

a carburanţilor, în scopul de a depista aprovizionările cu produse care nu provin de la antrepozite

fiscale sau de la importatori şi a uleiurilor minerale contrafăcute;

- verificarea utilizatorilor de uleiuri minerale care achiziţionează astfel de produse în regim

de scutire de accize, cu scopul depistării cazurilor în care produsele au fost deturnate de la destinaţia

pentru care a fost acordată scutirea, şi aplicarea măsurilor legale.

Noua lege pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prezintă însă şi o serie de

neajunsuri, printre care:

- chiar prin titlul legii se creează o confuzie în privinţa faptelor urmărite şi sancţionate de

legiuitor, astfel, deşi în titlul legii figurează conceptul de „evaziune fiscală”, este vorba de

evaziunea fiscală frauduloasă, care este incriminată şi sancţionată de lege;

- o altă lacună constă în nedefinirea conceptului de evaziune (frauduloasă), prin care s-ar fi

putut stabili, fără echivoc, competenţa compartimentelor de specialitate ale autorităţilor publice

locale în ce priveşte prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale ilicite;

- omiterea prevederi ca infracţiuni a unor fapte cum sunt, sustragerea de la plata obligaţiilor

fiscale de către contribuabili, prin cesionarea părţilor sociale sau nereţinerea şi nevărsarea, potrivit

legii, la termenele legale, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor care se realizează prin stopaj la

sursă, fapte care erau sancţionate ca infracţiuni prin Legea nr. 87/1994, republicată.

Toate aceste carenţe legislative nu sunt, însă, în măsură să atenueze importanţa şi rolul

noului act normativ, astfel că adoptarea acestuia, împreună cu celelalte măsuri cu caracter legislativ,

vizând unificarea legislaţiei fiscale, asigurarea unui caracter coerent şi sistematic al acesteia,

eliminarea facilităţilor fiscale, precum şi armonizarea legislaţiei fiscale cu cea a Uniunii Europene

constituie mijloace necesare şi esenţiale pentru limitarea fenomenului evazionist şi a efectelor

negative pe care le generează. Important este, însă, ca legea să fie aplicată corect şi unitar pentru toţi

contribuabilii.

4.2. Evaziunea fiscală naţională în context comunitar

72

Integrarea României în Uniunea Europeană transformă lupta internă împotriva

fraudei fiscale într-una de interes comunitar şi aceasta deoarece, după integrare, frauda

fiscală nu afectează doar bugetul public naţional ci şi pe cel comunitar, în condiţiile în care

sistemul resurselor proprii necesare pentru finanţarea bugetului Uniunii Europene, introdus în

1970, cuprinde patru categorii de surse financiare, şi anume: prelevările agricole, taxele vamale,

resursele provenind din aplicarea T.V.A. şi resursele proprii prelevate din produsul naţional brut.

4.2.1. Acquis-ul comunitar în domeniul fraudei şi evaziunii fiscale

Instituţiile Comunitare acordă o mare importanţă protejării intereselor financiare şi

economice ale Comunităţilor, precum şi luptei împotriva crimei organizate transfrontaliere, a

fraudei, a corupţiei şi a oricăror alte activităţi ilegale care ar putea afecta bugetul comunitar.

Interesul acordat la nivel european prevenirii şi combaterii practicilor de fraudă şi evaziune

fiscală nu decurge doar din pierderile bugetare pe care le generează ci şi din distorsiunile pe care

acestea le pot cauza circulaţiei capitalurilor şi condiţiilor de concurenţă, afectând, în acest fel,

funcţionarea pieţei comune.

Pentru prevenirea şi combaterea fraudei şi evaziunii fiscale se impune o colaborare strânsă

între administraţiile financiare, în cadrul comunităţii, în conformitate cu principiile şi normele

comune, măsurile naţionale nefiind suficiente întrucât efectul acestora nu depăşeşte frontierele

naţionale.

La nivel comunitar se consideră că lupta eficace pentru combaterea fraudei, care afectează

interesele financiare ale Comunităţilor, impune adoptarea unui cadru legal comun tuturor

domeniilor ce fac obiectul politicilor comunitare.

Legislaţia Uniunii Europene consideră prevenirea evaziunii fiscale drept o secţiune distinctă

a capitolului pe impozitare, separat de principiile generale, impozitarea directă, impozitarea

indirectă şi alte impozite.

În conformitate cu Directiva 77/799/CEE autorităţile competente ale statelor membre fac

schimb de orice fel de informaţii care le pot permite o evaluare corectă a impozitelor pe venit şi a

taxelor pe capital, înţelegându-se prin acestea toate impozitele pe venitul total, pe capitalul total,

inclusiv impozitele pe profitul din vânzarea proprietăţilor mobile sau imobile, impozitele pe salariile

73

plătite de companii, precum şi taxele pe capital.

Schimbul de informaţii se poate realiza:

- la cerere;

- automat, periodic, fără o solicitare prealabilă;

- spontan, fără o solicitare prealabilă;

Schimbul spontan de informaţii, fără o solicitare prealabilă, are loc în următoarele situaţii:

→ autoritatea competentă a unui stat membru are dovezi pe baza cărora presupune că pot exista

pierderi fiscale într-un alt stat membru;

→ o persoană impozabilă obţine o reducere sau o scutire de impozit într-un stat membru care ar

putea determina o mărire a impozitului sau o obligaţie de plată a impozitului într-un alt stat

membru;

→ afacerile între o persoană impozabilă într-un stat membru şi o persoană impozabilă în alt stat

membru sunt efectuate printr-una sau mai multe ţări astfel încât să rezulte o scădere a impozitului

într-unul sau celălalt stat membru sau în amândouă;

→ autoritatea competentă a unui stat membru are dovezi pe baza cărora presupune că are loc o

diminuare a impozitului, în urma unor transferuri artificiale ale profiturilor în cadrul unor grupuri de

întreprinderi;

→ informaţiile prezentate unui stat membru, de către autoritatea competentă a altui stat

membru, au permis obţinerea unor informaţii care pot fi importante în evaluarea impozitului datorat

în cel de-al doilea stat membru.

În vederea protejării intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prin Regulamentul

CE nr.2185/1996, Comisia Europeană poate efectua controale şi inspecţii la faţa locului, în statele

membre, în una din următoarele situaţii:

→ pentru depistarea abaterilor39 grave sau transnaţionale, a abaterilor care pot implica agenţii

economici care îşi desfăşoară activitatea în mai multe state membre, sau;

→ când, pentru a depista abaterile, situaţia dintr-un stat membru necesită întărirea

controalelor şi a inspecţiilor, în anumite cazuri, în scopul îmbunătăţirii eficienţei protecţiei

intereselor financiare şi pentru a asigura astfel un nivel echivalent de protecţie în cadrul

Comunităţii, sau;

39 Potrivit Regulamentului Consiliului nr. 2988/95, „abatere” reprezintă orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de aceştia, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie prin articole de cheltuieli nejustificate.

74

→ la cererea statului membru în cauză.

Controalele şi inspecţiile la faţa locului sunt pregătite şi efectuate de către Comisie, în

strânsă cooperare cu autorităţile competente ale statului membru în cauză, care este notificat în timp

util cu privire la obiectul, scopul şi temeiul legal al controalelor şi inspecţiilor, astfel încât să poată

oferi orice ajutor care se dovedeşte necesar. Agenţilor economici controlaţi le pot fi aplicate măsuri

administrative şi sancţiuni (art.7, Regulamentul 2988/95) atunci când există motive de a crede că au

fost comise abateri.

Inspectorii Comisiei trebuie să aibă acces, în aceleaşi condiţii ca şi inspectorii administrativi

naţionali şi în conformitate cu legislaţia naţională, la toate informaţiile şi documentaţia privind

operaţiunile vizate, necesare pentru buna desfăşurarea a controalelor şi inspecţiilor la faţa locului.

Controalele şi inspecţiile la faţa locului pot avea în vedere, în special:

- registre profesionale şi documente, ca de exemplu facturi, liste de prevederi şi condiţii,

fluturaşi de plată, declaraţii asupra materialelor folosite şi lucrărilor realizate, precum şi extrase

bancare ale agenţilor economici;

- date stocate pe calculatoare;

- sisteme şi metode de producţie, ambalare şi expediţie;

- controale fizice referitoare la natura şi cantitatea bunurilor sau a operaţiunilor îndeplinite;

- prelevarea şi verificarea de eşantioane;

- progresul lucrărilor şi investiţiilor pentru care a fost asigurată finanţarea, şi modul în care

au fost folosite investiţiile făcute;

- documente bugetare şi contabile;

- aplicarea tehnică şi financiară a proiectelor subvenţionate.

Protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor şi lupta împotriva fraudei şi altor activităţi

ilegale în defavoarea intereselor financiare ale Comunităţilor reprezintă obiective principale ale

politicii fiscale a Uniunii Europene, pentru care s-a înfiinţat o structură specializată a Comisiei

Europene – Oficiul European Anti-Fraudă (O.L.A.F.). Oficiul şi-a început activitatea la 1 iunie

1999 şi a primit sarcina de a conduce anchetele în cazurile de fraudă. Deşi are un statut de organism

independent în desfăşurarea anchetelor, O.L.A.F. face parte din structura organizatorică a Comisiei

Europene, fiind subordonat Comisarului responsabil cu bugetul comunitar.

O.L.A.F. exercită toate atribuţiile Comisiei de a face investigaţii de natură administrativă cu

scopul de a intensifica lupta împotriva fraudei, corupţiei şi a altor activităţi ilegale care afectează

într-un mod nefavorabil interesele financiare ale Comunităţii, dar şi împotriva oricărui act sau

75

activităţi ce contravine dispoziţiilor din Comunitate.

Astfel, activităţile OLAF se concentrează pe depistarea şi monitorizarea fraudei vamale,

apropierea frauduloasă a subvenţiilor şi evaziune fiscală, dacă este afectat bugetul comunitar,

precum şi lupta împotriva corupţiei şi a altor activităţi ilegale care aduc daune intereselor financiare

comunitare.

Oficiul răspunde de desfăşurarea investigaţiilor administrative interne cu scopul de a

combate frauda, corupţia şi orice activitate ilegală care afectează într-un mod nefavorabil interesele

financiare ale Comunităţii;

De asemenea, Oficiul investighează faptele grave legate de desfăşurarea activităţilor

profesionale care pot constitui o încălcare a obligaţiilor de către funcţionarii superiori şi alte

categorii de angajaţi ai Comunităţilor.

Oficiul furnizează statelor membre asistenţă din partea Comisiei pentru organizarea unei

cooperări strânse şi periodice între autorităţile competente ale acestora, pentru coordonarea

activităţii acestora în scopul protejării intereselor financiare ale Comunităţii Europene. De

asemenea, O.L.A.F. contribuie la elaborarea şi dezvoltarea de metode de luptă antifraudă şi a

oricăror alte activităţi ilegale care afectează interesele financiare ale Comunităţii Europene.

Oficiul exercită atribuţiile conferite Comisiei prin Regulamentul nr. 2185/96 de a efectua

inspecţii şi verificări la faţa locului în statele membre şi, în conformitate cu acordurile de cooperare

în vigoare, în ţările terţe.

4.2.2. Protejarea intereselor financiare comunitare în România

Aria de cuprindere a intereselor financiare ale Uniunii Europene în România vizează două

aspecte, pe de o parte, asistenţa financiară din partea Uniunii Europene, în care sens trebuie

asigurată o utilizare şi o administrarea eficientă a fondurilor primite, iar pe de altă parte contribuţia

României la bugetul comunitar, sub forma resurselor proprii, în care sens Uniunea Europeană

devine direct interesată în combaterea fraudei şi evaziunii fiscale în ţara noastră.

Administraţia fiscală română trebuie să fie capabilă să asigure schimbul de informaţii

intracomunitare în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată şi accizele, precum şi adaptarea

procesului de gestiune, colectare şi control, astfel încât să răspundă cerinţelor administraţiilor

fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

În România, în cadrul Agenţiei naţionale de Administrare Fiscală, Biroul Central de Legături

76

realizează schimbul oficial de informaţii cu statele Uniunii Europene, începând cu anul 2007.

Schimbul de informaţii se va realiza, pe de o parte, între Biroul Central de Legături şi

structurile teritoriale cu atribuţii de control fiscal, iar pe de altă parte, între Biroul Central de

Legături şi administraţiile fiscale din ţările Uniunii Europene.

Totodată, a fost elaborată Strategia Naţională de Luptă Antifraudă40 pentru protecţia

intereselor financiare ale Uniunii Europene în România. Aceasta are drept obiective generale

dezvoltarea unui sistem integral de coordonare a luptei antifraudă privind protecţia intereselor

financiare ale Uniunii Europene în România şi întărirea capacităţii administrative a instituţiilor cu

atribuţii în prevenirea, identificarea, investigarea, sancţionarea fraudei şi recuperarea prejudiciului

adus prin comiterea acesteia.

Obiectivele specifice ale Strategiei se referă la prevenirea fraudării fondurilor comunitare

prin acţiuni de comunicare şi relaţii publice, controlul financiar public, controlul fiscal, cercetarea

şi urmărirea cazurilor de fraudă, recuperarea prejudiciului şi coordonarea luptei antifraudă.

Planul de acţiune în privinţa controlului fiscal prevede:

→ dezvoltarea unei capacităţi adecvate de coordonare şi asigurarea calculării, colectării,

plăţii şi controlului resurselor proprii, precum şi de raportare către Uniune Europeană, prin

elaborarea unui cadru juridic unitar pentru activitatea de control fiscal şi de combatere a evaziunii

fiscale;

→ crearea unui cadru legislativ pentru colectarea şi controlul taxelor de producţie ce vor fi

percepute asupra cotelor de zahăr şi izoglucoză, prin stabilirea structurilor pentru calculul,

colectare şi controlul taxelor de producţie asupra cotelor de zahăr şi izoglucoză, şi prin elaborarea

procedurilor specifice colectării acestora;

→ elaborarea actelor normative necesare asigurării conformităţii cu reglementările

comunitare în domeniul colectării şi controlului resurselor proprii.

Realizarea acestui ultim obiectiv se va realiza prin:

- stabilirea formatului standard al declaraţiei recapitulative de T.V.A.;

- prin elaborarea procedurilor şi a normelor pentru înregistrarea operatorilor intracomunitari

români plătitori de T.V.A. şi a tranzacţiilor intracomunitare;

- prin adoptarea reglementărilor comunitare referitoare la crearea registrului de T.V.A. al

operatorilor intracomunitari;

40 H.G. nr. 793/2005 privind aprobarea Strategiei naţionale de luptă antifraudă pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, publicată în M. Of. nr. 743/16 august 2005.

77

- prin adoptarea reglementărilor comunitare referitoare la crearea numărului de T.V.A.41.

România trebuie să-şi dezvolte, în continuare, capacitatea administrativă, astfel încât să poată

coordona şi asigura calcularea, colectarea, plata şi controlul corect al resurselor proprii, precum şi

raportarea către Uniunea Europeană, în vederea asigurării conformităţii cu reglementările în

domeniul resurselor proprii.

Întărirea capacităţii administrative, în contextul politicilor de bază în domeniul statisticii privind

vama, taxa pe valoarea adăugată şi venitul naţional brut, presupune o capacitate adecvată de

colectare şi control al taxei pe valoarea adăugată şi al taxelor vamale, inclusiv instrumente pentru

efectuarea plăţii şi combaterea fraudei şi evaziunii, precum şi de calculare a venitului naţional brut

într-un mod corect şi exhaustiv.

În privinţa capacităţii administrative a României, în ultimul raport al Comisiei Europene, pentru

anul 2005, se arată că România trebuie să finalizeze alinierea legislativă şi să întreprindă măsurile

necesare pentru ca, la data aderării, să poată schimba efectiv informaţii cu statele membre ale

Uniunii Europene.

„Pregătirile pentru Sistemul privind schimbul de informaţii în domeniul T.V.A., T.V.A. prin

servicii electronice şi baza de date pentru Sistemul de schimburi de informaţii privind accizele

(SEED) au început de abia în 2004. Au apărut întârzieri semnificative în punerea bazelor celor două

sisteme iar calendarul de dezvoltare este în prezent foarte strâns.

În ceea ce priveşte capacitatea administrativă, Agenţia naţională de Administrare Fiscală are în

prezent responsabilitatea generală pentru colectarea tuturor veniturilor la bugetul consolidat al

statului, cu excepţia T.V.A. pentru importuri şi a accizelor care se plătesc la birourile vamale şi care

sunt colectate de Autoritatea Naţională a Vămilor. Capacitatea administrativă a întregii administraţii

fiscale române trebuie îmbunătăţită semnificativ. Deşi a fost întreprins un număr de acţiuni în

scopul îmbunătăţirii ratei de colectare iar aceasta a crescut, nivelul de colectare a impozitelor în

România este încă inacceptabil de scăzut, iar capacitatea de control a administraţiei este foarte

scăzută, în special în ceea ce priveşte T.V.A.. Ratele de colectare a T.V.A. sunt ridicate de la marii

contribuabili, în timp ce o mare parte a întreprinderilor mici şi mijlocii se sustrag impozitării. În

ceea ce priveşte accizele, capacitatea administrativă de colectare şi control este foarte slabă, în

special în domeniul produselor alcoolice. Se pare că circa 50% din consumul de alcool nu este, în

41 Din momentul integrării României la Uniunea Europeană, orice comerciant român, care obţine venituri în urma tranzacţiilor comerciale sau prestărilor de servicii cu parteneri comerciali din alte state membre, este obligat să deţină un număr distinct şi armonizat de identificare fiscală, iar valorile tranzacţiilor cu partenerii de afaceri europeni, precum şi numerele de identificare ale acestora vor trebui declarate periodic.

78

prezent, deloc impozitat, această situaţie este probabil să se înrăutăţească după aderare.

În scopul creşterii nivelului ratelor de colectare a T.V.A. şi accizelor, România ar trebui să

reformeze şi să modernizeze administraţia fiscală în vederea asigurării integrităţii şi a abordării

lipsei de resurse şi a conflictelor de interese care, în prezent, împiedică capacitatea de a asigura

conformarea plătitorilor de impozite şi colectarea acestora.”

*

În România, modul de organizare a activităţii de inspecţie fiscală, precum şi desele

modificări ale structurii organizatorice a aparatului specializat în acest domeniu au avut un impact

negativ asupra îndeplinirii eficiente a menirii activităţii de inspecţie fiscală. Mai mult, o bună

perioadă de timp, aparatul fiscal nu a avut la îndemână instrumentul necesar pentru a sancţiona

corespunzător frauda fiscală. Ulterior, Legea pentru combaterea evaziunii fiscale, în vigoare până la

mijlocul anului 2005, a conţinut o serie de neclarităţi, nefiind făcută o delimitare clară a

infracţiunilor şi contravenţiilor, astfel că unele fapte puteau fi interpretate şi încadrate, în funcţie de

dorinţa sau pregătirea persoanei care efectua controlul.

Dacă la acestea adăugăm şi elementul „corupţie”, existent în rândul inspectorilor fiscali,

înţelegem de ce din punct de vedere legislativ şi administrativ puterea publică nu a avut capacitatea

de a acţiona eficient în lupta împotriva acestei practici.

4.3. Importanţa controlului financiar-fiscal în combaterea fenomenului

evazionist

4.3.1. Inspecţia fiscală – atribut exclusiv al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

În raport cu reglementările fiscale, comportamentul subiecţilor economici este

contradictoriu, existând tendinţe şi motivaţii diverse de a eluda sau limita impactul presiunii fiscale

asupra rezultatelor financiare proprii.

Controlul fiscal este principalul instrument pe care puterile publice îl au la îndemână pentru

a supraveghea şi determina, prin metode şi tehnici specifice, încasarea veniturilor fiscale cuvenite

statului şi pentru identificarea, cuantificarea şi combaterea evaziunii fiscale ilicite. Ca urmare, apare

necesitatea implementării şi menţinerii, din partea statului, a unui control fiscal, care să prevină sau

să reducă pierderile de venituri publice generate de comportamentul evazionist al persoanelor fizice

şi juridice.

79

În perioada de după 1990, instituţia controlului financiar-fiscal a suferit multiple

modificări atât în ceea ce priveşte organizarea structurilor aparatului specializat în acest

domeniu, cât şi în ceea ce priveşte legiferarea şi/sau standardizarea modalităţilor,

procedurilor, documentelor şi formularisticii utilizate în realizarea controlului fiscal al

contribuabililor.

Până în anul 2004, controlul financiar–fiscal al executivului s-a realizat în baza următoarelor

acte normative:

- Legea nr.30/22 martie 1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a

Gărzii Financiare, publicată în M.Of. nr. 64/27 martie 1991, şi

- Ordonanţa Guvernului nr. 70/28 august 1997, privind controlul fiscal, publicată în M.Of. nr.

227/30 august 1997, cu modificările şi completările ulterioare, care practic a realizat

„legiferarea controlului fiscal” în România, deoarece prin aceasta a fost definită pentru

prima dată, din punct de vedere legal, noţiunea de „control fiscal”.

Începând cu data de 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare Codul de procedură fiscală42, acesta

fiind, astăzi, actul normativ care reglementează exercitarea inspecţiei fiscale în România.

În general, în privinţa inspecţiei fiscale s-au menţinut aceleaşi principii ca în legislaţia

anterioară, care a reglementat controlul fiscal, însă într-o formă şi un fond al problematicii mai bine

definit şi structurat privind regulile, procedurile şi formele de realizare a controlului fiscal.

Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice

fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale,

administrarea drepturilor vamale, precum şi administrarea creanţelor provenind din contribuţii,

amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat.

Potrivit acestuia, prin administrarea impozitelor şi taxelor se înţelege ansamblul activităţilor

desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor şi taxelor;

c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative.

4.3.1.1. Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale

42 O. G. Nr. 92/24 decembrie 2003, privind aprobarea Codului de procedură fiscală, publicată în M. Of. nr. 941/29 decembrie 2003, republicată în M. Of. nr. 560/24 iunie 2004, cu modificările ulterioare.

80

Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii

declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili,

respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată,

precum şi a accesoriilor aferente acestora.

Inspecţia fiscală are următoarele atribuţii:

a) constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea

contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane, privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor

fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de

elemente noi, relevante pentru aplicarea legii fiscale;

b) analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu

informaţiile proprii sau din alte surse;

c) sancţionarea, potrivit legii, a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea

şi combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor de mai sus organul de inspecţie fiscală va proceda la:

- examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;

- verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a

contribuabilului;

- discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai

contribuabilului sau împuterniciţii acestora;

- solicitarea de informaţii de la terţi;

- stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată;

- verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;

- dispunerea măsurilor asiguratorii în condiţiile legii;

- efectuarea de investigaţii fiscale;

- aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale.

Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor, indiferent de forma lor de organizare,

care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor, contribuţiilor şi a altor sume

datorate bugetului general consolidat, prevăzute de lege. În cazul contribuabililor care au sedii

secundare, inspecţia fiscală se va exercita, de regulă, concomitent atât la sediul principal cât şi la

sediile secundare.

81

4.3.1.2. Organizarea şi desfăşurarea inspecţiei fiscale

Formele inspecţiei fiscale. Proceduri de control fiscal

Noua reglementare redefineşte formele şi întinderea inspecţiei fiscale, care poate fi:

a) generală, atunci când are loc verificarea tuturor obligaţiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o

perioadă de timp determinată;

b) parţială, atunci când are loc verificarea uneia sau a mai multor obligaţii fiscale, pentru o perioadă

de timp determinată.

Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare, dacă acestea

prezintă interes pentru aplicarea legii.

În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele proceduri de control:

a) controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi

operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de plată a obligaţiilor

fiscale datorate bugetului general consolidat;

b) controlul inopinat, care constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în principal, ca

urmare a unei sesizării cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale, fără anunţarea în

prealabil a contribuabilului;

c) controlul încrucişat, legiferat pentru prima dată ca procedură de control, care constă în verificarea

documentelor şi operaţiunilor impozabile ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane.

Controlul încrucişat poate fi şi inopinat.

La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie proces-verbal.

Perioada supusă inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii

fiscale. Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului

în care legea dispune altfel. Termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă

de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Dreptul de a stabili obligaţi fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Acest termen curge de la data săvârşirii faptei ce constituie

infracţiune, sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

La contribuabilii mari, perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la momentul finalizării

controlului anterior.

La celelalte categorii de contribuabili, inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în

ultimii 3 ani fiscali, pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale. Inspecţia fiscală se poate

extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă:

a) există indicii privind diminuarea impozitelor şi taxelor;

b) nu au fost depuse declaraţii fiscale.

82

Înştiinţarea contribuabilului în legătură cu efectuarea inspecţiei fiscale

Înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în

legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.

Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, cu 30 de zile înaintea începerii

inspecţiei fiscale, pentru marii contribuabili, respectiv 15 zile, pentru ceilalţi contribuabili.

Comunicarea avizului de inspecţie fiscală nu este necesară:

a) pentru soluţionarea unor cereri ale contribuabilului;

b) în cazul unor acţiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorităţi, potrivit legii;

c) în cazul controlului inopinat.

Realizarea inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de Administrare

Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale sau de

alte autorităţi competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate

bugetului general consolidat.

Selectarea contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către organul

fiscal competent. Contribuabilii nu pot face obiecţii cu privire la procedura de selectare folosită.

Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului. În acest sens,

contribuabilul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară desfăşurării

inspecţiei fiscale.

Dacă nu există un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea inspecţiei fiscale, atunci aceasta se va

putea desfăşura la sediul organului fiscal sau în orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.

Indiferent, însă, de locul unde se desfăşoară inspecţia fiscală, organul fiscal are dreptul să inspecteze

locurile în care se desfăşoară activitatea, în prezenţa contribuabilului sau a unei persoane desemnate de

acesta.

Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului. Aceasta

se poate desfăşura şi în afara programului de lucru al contribuabilului, cu acordul în scris al acestuia şi cu

aprobarea conducătorului organului fiscal.

Inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturilor juridice care sunt

relevante pentru impunere.

Aceasta va fi efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea curentă a contribuabililor

şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale.

Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume

datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie,

conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data

încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare

83

necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează

rezultatele acestora.

Inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei,

ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării.

Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale,

trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de

Administrare Fiscală, respectiv prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale, după caz.

La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia de

inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea inspecţiei fiscale

trebuie consemnată în registrul unic de control.

La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă pe propria

răspundere din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile solicitate pentru

inspecţia fiscală.

Contribuabilul are obligaţia să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia

inspecţiei fiscale, în termenele şi condiţiile stabilite de organele de inspecţie fiscală.

Contribuabilul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta este obligat să

dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurarea a inspecţiei fiscale toate documentele, precum şi orice alte

date necesare clarificării situaţiilor de fapt, relevante din punct de vedere fiscal.

La începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul va fi informat că poate numi persoane care să dea

informaţii. Dacă informaţiile contribuabilului sau cele ale persoanei numite de acesta sunt insuficiente, atunci

inspectorul fiscal se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de informaţii.

Contribuabilul va fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra constatărilor rezultate

din inspecţia fiscală.

La încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va prezenta contribuabilului constatările şi

consecinţele lor fiscale, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere, cu excepţia

cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nici o modificare în urma inspecţiei fiscale sau în cazul în

care contribuabilul renunţă la acest drept şi notifică acest fapt organelor de inspecţie fiscală. Contribuabilul

are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale.

Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările

inspecţiei, din punct de vedere faptic şi legal. Dacă, ca urmare a inspecţiei, se modifică baza de impunere,

raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere. În cazul în care baza de impunere nu se

modifică, acest fapt va fi comunicat în scris contribuabilului.

Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia

inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de

legea penală. În această situaţie organele de inspecţie au obligaţia de a întocmi proces-verbal semnat de

84

organul de inspecţie şi de către contribuabil, cu sau fără explicaţii din parte acestuia din urmă. În cazul în

care contribuabilul refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre

aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului.

4.3.2. Organe cu atribuţii privind combaterea evaziunii fiscale

Cele mai importante atribuţii de control al fenomenului evazionist, sub aspectul permanenţei şi sferei

de cuprindere, îi revine Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului şi al execuţiei bugetului de

stat.

În perioada 1994-2006, organigrama acestui minister s-a modificat de nouă ori, aparatul fiscal central

fiinţând fie ca structură distinctă, fie integrat împreună cu alte compartimente în diferite structuri eterogene,

aflate în subordinea directă a ministrului sau a unui secretar de stat.

În condiţiile în care o cerinţă importantă privind creşterea performanţei inspecţiei fiscale o constituie

organizarea stabilă a Ministerului Finanţelor Publice şi a aparatului de inspecţie fiscală, aceste organizări şi

reorganizări, inclusiv în plan teritorial, nu au avut în vedere, întotdeauna, necesitatea eficientizării activităţii

de inspecţie fiscală şi de adaptare a acesteia la cerinţele economiei reale, având uneori şi conotaţii politice.

4.3.2.1. Agenţia Naţională de administrare fiscală

În cadrul Ministerului Finanţelor Publice a fost înfiinţat, la începutul anului 2003, Departamentul de

Administrare Fiscală, prin unificarea tuturor direcţiilor de administrare fiscală sub un singur secretar de stat.

Prin această reorganizare, conducerea Ministerului Finanţelor Publice a urmărit îmbunătăţirea

activităţii de administrare fiscală prin:

- concentrarea resurselor organizaţiei asupra elaborării şi implementării măsurilor care au ca rezultat

îmbunătăţirea conformării voluntare şi modernizării sistemului;

- îmbunătăţirea managementului la nivel naţional a sistemului de administrare fiscală.

Începând cu data de 1 octombrie 2003, a fost înfiinţată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală , ca

entitate distinctă în structura Ministerului Finanţelor Publice, care înglobează toate funcţiile de

administrare fiscală realizate anterior în cadrul departamentului specializat din Ministerul Finanţelor

Publice, precum şi funcţiile suport care se află într-o strânsă interdependenţă în realizarea

obiectivelor agenţiei.

Devenită operaţională la 1 ianuarie 2004, Agenţia are în subordine structurile de administrare şi colectare

a veniturilor la bugetul de stat din cadrul Direcţiilor finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti şi

Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili şi îşi desfăşoară activitatea în domeniul

impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi al altor venituri bugetare prin intermediul procedurilor de gestiune,

85

colectare, control fiscal, soluţionare a contestaţiilor şi dezvoltarea unor relaţii de parteneriat cu contribuabilii,

inclusiv prin acordarea de servicii de asistenţă.

Prin înfiinţarea acesteia s-a avut în vedere creşterea gradului de colectare a veniturilor precum şi

creşterea gradului de încredere publică în sistemul de administrare fiscală prin schimbarea modului de

abordare a relaţiilor cu contribuabilii şi prin creşterea gradului de transparenţă, fără a atinge interesele

personale ale contribuabililor.

Prin înfiinţarea A.N.A.F. s-a realizat unificarea organismelor cu atribuţii de control fiscal, măsură care a

permis eliminarea suprapunerilor şi a paralelismului din activitatea de control cât şi constituirea unor echipe

aparţinând aceleiaşi instituţii şi utilizarea unor metodologii unice de control.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a preluat, începând cu data de 1 ianuarie 2004, activitatea de

control şi de soluţionare a contestaţiilor în domeniul veniturilor bugetare reprezentând contribuţii sociale

precum şi celelalte activităţii legate de colectarea contribuţiilor sociale, respectiv gestiunea declaraţiilor şi

colectarea veniturilor şi instituirea unor măsuri de executare silită pentru obligaţiile neachitate la timp.

Această măsură se doreşte a fi contribuit atât la o îmbunătăţire a colectării, aceasta fiind realizată acum

de o autoritate unică, cât şi la creşterea conformării voluntare printr-o abordare integrală a controlului fiscal

privind impozitele şi contribuţiile sociale datorate şi la scăderea poverii conformării voluntare pentru

contribuabili, ca urmare a reducerii numărului plăţilor, a declaraţiilor şi al instituţiilor cu care trebuie să intre

în contact.

Pentru administrarea unitară a veniturilor bugetare au fost emise o serie de acte normative prin care s-au

aprobat: înfiinţarea unui grup de lucru care să monitorizeze activitatea de preluare a activităţii de

administrare a contribuţiilor sociale; protocolul cadru de predare-primire a dosarelor, documentelor, bazelor

de date şi bunurilor mobile aferente acestei activităţi; metodologia pentru întocmirea actelor de control

privind contribuţiile sociale.

Referitor la depunerea declaraţiilor privind obligaţiile bugetare, A.N.A.F. a stabilit procedurile legale

pentru ca, începând cu 25 februarie 2004, angajatorii sau entităţile asimilate să depună o singură declaraţie

privind obligaţiile la bugetul de stat consolidat, la sediul administraţiilor fiscale teritoriale.

În privinţa exercitării controlului fiscal, Codul de procedură fiscală, în vigoare de la 1

ianuarie 2004, introduce pentru prima dată noţiunea de inspecţie fiscală ca atribut exclusiv al A.N.A.F..

Pentru realizarea obiectivelor inspecţiei fiscale, principala direcţie de acţiune a executivului

României a fost concentrarea tuturor formelor de control fiscal (denumire utilizată înainte de ianuarie 2004),

pentru a realiza legătura directă a acestuia cu colectarea obligaţiilor fiscale. Aceasta s-a realizat prin

preluarea Gărzii Financiare şi a Autorităţii Naţionale a Vămilor în subordinea Agenţiei Naţionale de

Administrare Fiscală.

Ca principale atribuţii ale Agenţiei au fost stabilite pe lângă colectarea veniturilor bugetului general

consolidat, constatarea şi investigarea fiscală, analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, sancţionarea faptelor

86

şi dispunerea de măsuri pentru combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale.

Obiectivele strategice ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală vizează:

- adaptarea administraţiei fiscale din România la standardele europene prin continuarea cooperării

internaţionale;

- îmbunătăţirea colectării veniturilor bugetare;

- diminuarea arieratelor la bugetul general consolidat;

- diminuarea evaziunii fiscale;

- creşterea gradului de conformare voluntară.

4.3.2.1.1. Departamentul de Control Financiar- Fiscal

Departamentul de Control Financiar-Fiscal are în structură Direcţia de Control Financiar, Direcţia de

Metodologie şi Proceduri pentru Inspecţia Fiscală şi Direcţia Antifraudă Fiscală.

Direcţia de Control Financiar, ca aparat specializat de control financiar ulterior, asigură îndeplinirea

sarcinilor ce revin Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pe linia exercitării controlului administrării şi

utilizării resurselor financiare şi respectării reglementărilor financiar- contabile în activitatea desfăşurată de

agenţii economici cu capital de stat – regii autonome, societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi

comerciale – în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor acestora faţă de stat.

Prin intermediul Direcţiei de Metodologie şi Proceduri pentru Inspecţia Fiscală se asigură

exercitarea de către aparatul de inspecţie fiscală a unui control calificat şi eficient cu privire la respectarea de

către contribuabili a legislaţiei fiscale. În acest sens, Direcţia de Metodologie şi Proceduri pentru Inspecţia

Fiscală are o serie de atribuţii, printre care:

- elaborarea metodologiei a procedurilor de inspecţie fiscală destinate aparatului din centrală şi

teritoriu şi asigurarea cunoaşterii şi aplicării corecte a acestora de către întregul aparat de inspecţie fiscală;

- elaborarea programului lunar şi trimestrial de inspecţie fiscală pentru aparatul teritorial, precum şi

urmărirea modului de îndeplinire a acestuia;

- colaborează cu direcţiile de specialitate ale A.N.A.F. şi M.F.P., cu direcţiile generale ale finanţelor

publice din judeţe şi municipiul Bucureşti şi Direcţia Generală a Marilor Contribuabili pentru

elaborarea şi aplicarea reglementărilor în domeniile financiar-fiscal şi contabil, care să asigure

prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale precum şi pentru asigurarea condiţiilor pentru formarea

profesională continuă a aparatului de inspecţie fiscală şi organizarea de schimburi de experienţă în vederea

aplicării unitare a legislaţiei financiar-fiscale;

- elaborează şi aplică procedurile de selectare a contribuabililor pentru inspecţia fiscală, asigură

îmbunătăţirea acestora şi acordă asistenţă compartimentelor teritoriale de inspecţie fiscală pentru

cunoaşterea, aprofundarea şi aplicarea corectă a acestora;

87

- elaborează strategii şi obiective de luptă contra evaziunii fiscale, precum şi metode şi tehnici de

depistare a faptelor de evaziune fiscală;

- elaborează proceduri pentru selectarea contribuabililor cu grad de risc ridicat din punct de vedere

fiscal, în vederea cuprinderii acestora în acţiunile de inspecţie fiscală, etc.

Direcţia Antifraudă Fiscală desfăşoară activităţi de inspecţie fiscală în vederea combaterii fraudei

fiscale. Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, Direcţia:

- asigură elaborarea lucrărilor din programul de activitate al A.N.A.F., cu aplicarea şi respectarea

strictă a legislaţiei fiscale;

- elaborează soluţiile şi măsurile necesare pentru îmbunătăţirea activităţii în domeniul antifraudei

fiscale;

- efectuează studii şi analize pentru promovarea unor tehnici şi metode moderne în domeniul

antifraudei fiscale şi a unui management performant şi competitiv în această activitate;

- întocmeşte rapoarte, informări şi note privind rezultatele activităţii desfăşurate precum şi a

acţiunilor de verificare efectuate;

- asigură culegerea de informaţii fiscale privind formele, căile, metodele şi mijloacele de fraudare de

către contribuabili a bugetelor administrate de ANAF, pe activităţi şi categorii de contribuabili şi constituirea

unei baze de date în acest sens. Totodată, furnizează propuneri de măsuri organizatorice şi legislative de

prevenire şi combatere a evaziunii fiscale;

- elaborează strategii şi obiective de luptă contra evaziunii fiscale precum şi metode şi tehnici de

depistare a faptelor de evaziune fiscală, etc.

4.3.2.1.2. Garda Financiară

Garda financiară, instituţie de control financiar cu tradiţie în spaţiul economico-financiar românesc,

moştenită de la regimul Austro-Ungar, a fiinţat în Transilvania până în 1927, când a fost desfiinţată, prin

această măsură Tezaurul Public având enorm de suferit, în special, la capitolul taxelor de consumaţie şi

monopolurilor de stat.

Prevăzută prin Legea spirtului din 1930, ea nu a putut lua fiinţă decât la 18 mai 1932, pe baza art.77

din Legea Monopolului Alcoolului.

Prin art.49 din Legea organizării Ministerului de Finanţe, ea a fost ataşată direct secretariatului

general, „concurând la o ameliorare destul de apreciabilă a randamentului impozitelor indirecte faţă de cele

directe” […] şi contribuind la „stăvilirea, în mare măsură, a fraudelor fiscale prin controlul introdus”43.

Desfiinţată în 1948, din cauza schimbării structurilor politice, sociale şi economice din România,

atribuţiile fiindu-i preluate de Miliţia Economică, Grada Financiară este repusă în drepturi prin Legea nr.

43 Şaguna Drosu Dan, Drept financiar şi fiscal”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 402, citat de Rădulescu Stela Aurelia (căs. Toader), „Evaziunea fiscală în România în perioada de tranziţie”, teză de doctorat, Bucureşti, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2006, p. 186.

88

30/22.03.1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii Financiare, publicată în

M.Of. nr. 64/27 martie 1991.

În prezent Garda Financiară este organizată şi funcţionează în baza O.U.G. nr.91/200344 privind

organizarea Gărzii Financiare, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 132/200445şi a H.G. nr. 1538/200346

privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare.

Începând cu 31 decembrie 2005, Garda Financiară, instituţie publică de control, cu personalitate

juridică, este în subordinea Ministerului Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală47.

Garda Financiară exercită controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi

combaterea oricăror acte şi fapte din domeniul economic, financiar şi vamal, care au ca efect

evaziunea şi frauda fiscală, respectarea disciplinei financiare şi a normelor de comerţ, în vederea

îmbunătăţirii, pe ansamblu, a activităţii de colectare a veniturilor cuvenite statului.

În vederea realizării atribuţiilor sale, pentru combaterea actelor şi faptelor de evaziune şi

fraudă fiscală, Garda Financiară efectuează controlul operativ şi inopinat cu privire la:

- respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror acte şi fapte

interzise de lege;

- respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea operaţiunilor ilicite;

- modul de producere, depozitare‚ circulaţie şi valorificare a bunurilor, în toate locurile şi spaţiile în

care se desfăşoară activitatea agenţilor economici;

- participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii specializate, la

acţiuni de depistare şi combatere a activităţilor ilicite care generează fenomene de evaziune şi fraudă fiscală.

În îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, comisarii Gărzii Financiare sunt în drept:

a) să efectueze controale în spaţiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri

ori se desfăşoară activităţi ce cad sub incidenţa actelor normative în vigoare cu privire la prevenirea,

descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care sunt interzise de acestea;

b) să verifice respectarea reglementărilor legale privind circulaţia mărfurilor pe drumurile publice, în

porturi, căi ferate şi fluviale, aeroporturi, în vecinătatea punctelor vamale, antrepozite, zone libere, precum şi

în alte locuri în care se desfăşoară o asemenea activitate;

c) să verifice legalitatea activităţilor desfăşurate, existenţa şi autenticitatea documentelor justificative

în activităţile în activităţile de producţie şi prestări de servicii ori pe timpul transportului, depozitării şi

comercializării bunurilor şi să aplice sigilii pentru asigurarea integrităţii bunurilor;

44 O.U.G. nr. 91/2 octombrie 2003, privind organizarea Gărzii Financiare, publicată în M. Of. nr. 712/13 octombrie 2003.45 Legea nr. 132/21 aprilie 2004, pentru aprobarea O.U.G. nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, publicată în M.Of. nr. 372/28 aprilie 2004. 46 H.G. nr. 1538/18 decembrie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, publicată în M.Of. nr. 12/8 ianuarie 2004.47 O. G. Nr. 8/20 ianuarie 2005, privind stabilirea unor măsuri de preluare a Gărzii Financiare şi a Autorităţii Naţionale a Vămilor în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, precum şi a unor măsuri de reorganizare a Agenţiei naţionale de Administrare Fiscală, publicată în M. Of. nr. 101/31 ianuarie 2005, aprobată prin Legea nr. 154/20 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 452/27 mai 2005.

89

d) să dispună măsuri cu privire la confiscarea, în condiţiile legii, a bunurilor a căror fabricaţie,

depozitare, transport sau desfacere este ilicită, precum şi a veniturilor realizate din activităţi comerciale sau

prestări de servicii nelegale şi să ridice documentele financiar-contabile şi de altă natură care pot servi la

dovedirea contravenţiilor sau, după caz, a infracţiunilor;

e) să solicite, în condiţiile şi potrivit Codului de procedură penală, efectuarea de către organele

abilitate de lege a percheziţiilor în localuri publice sau particulare, dacă există indicii că în aceste locuri sunt

ascunse documente, mărfuri sau se desfăşoară activităţi care au ca efect evaziunea sau frauda fiscală;

f) să constate acte sau fapte care au avut ca efect evaziunea sau frauda fiscală, să solicite organelor

fiscale stabilirea obligaţiilor fiscale datorate, să ceară organelor de executare competente, potrivit O.G.

nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, luarea măsurilor asiguratorii ori de câte ori există pericolul ca

debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea şi să sesizeze, după caz,

organele de urmărire penală;

g) să solicite administratorilor unităţilor controlate şi persoanelor implicate explicaţii, lămuriri,

precizări verbale şi/sau în scris, după caz, cu privire la faptele constatate;

h) să solicite copii certificate de pe documentele originale, să preleveze probe, eşantioane, mostre,

etc., necesare finalizării actului de control;

i) să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit competenţelor prevăzute

de lege;

j) să întocmească acte de control operativ şi inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice

măsurile prevăzute de normele legale şi să sesizeze organele competente în vederea valorificării

constatărilor;

k) să oprească mijloacele de transport, în condiţiile legii, pentru verificarea documentelor de însoţire

a bunurilor şi persoanelor transportate;

l) să solicite instituţiilor financiar-bancare, de asigurări şi reasigurări, în condiţiile legii, date sau,

după caz, documente, în scopul instrumentării şi fundamentării constatărilor cu privire la săvârşirea unor

fapte ce contravin legislaţiei în vigoare;

m) să poarte uniforma, să păstreze, să folosească şi să facă uz de armamentul şi mijloacele de apărare

din dotare, în condiţiile legii;

4.3.2.1.3. Autoritatea naţională a Vămilor

Autoritatea vamală este o instituţie complexă care joacă un rol fundamental atât din punct de vedere

al fiscalităţii, cât şi ca instrument de protecţie a economiei naţionale, cu efect semnificativ asupra sistemului

social şi de apărare a naţiunii.

90

Din punct de vedere istoric, prima lege care a organizat, într-un mod unitar, vămile române, a fost

Legea generală a vămilor, elaborată la 1 iulie 1875.

În timp, sistemul vamal şi organizarea serviciilor vamale au suferit o serie de modificări, datorate, în

primul rând, schimbărilor sociale survenite, în România, la sfârşitul secolului al XIX şi începutul secolului

XX. Astfel, s-a ajuns ca, în perioada interbelică, vămile să fie administrate de Direcţia Vămilor, ca parte

integrantă a Direcţiilor Regionale Vamale.

Începând cu data de 13 octombrie 2003 Direcţia Generală a Vămilor a devenit Autoritatea Naţională

a Vămilor, funcţionând în subordinea Autorităţii Naţionale de Control, până la data de 31 ianuarie 2005,

când a trecut în subordinea Ministerului Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În prezent, Autoritatea Naţională a Vămilor este organizată şi funcţionează, în conformitate cu

prevederile H.G. nr 165/200548, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate

juridică, având sarcina de a înfăptui politica vamală a Guvernului.

Autoritatea Naţională a Vămilor asigură aplicarea legislaţiei în domeniul vamal, în mod uniform,

imparţial, transparent şi nediscriminatoriu, tuturor persoanelor fizice şi juridice, indiferent de statutul lor

juridic şi de forma de organizare şi funcţionare a acestora.

În vederea realizării obiectului său de activitate, Autoritatea Naţională a Vămilor exercită o serie de

atribuţii printre care:

- aplică, în domeniul vamal, măsurile specifice rezultate din programele guvernamentale şi din

legislaţia în domeniul vamal;

- urmăreşte şi supraveghează respectarea legislaţiei vamale pe întregul teritoriu al ţării şi exercită

controlul specific potrivit reglementărilor în vigoare;

- ia măsuri de prevenire şi combatere, în conformitate cu reglementările legale în vigoare, a oricăror

infracţiuni şi contravenţii în domeniul vamal;

- verifică modul de declarare de către titularul operaţiunii vamale sau de către comisionarul vamal a

drepturilor cuvenite bugetului de stat; încasează şi virează aceste drepturi la bugetul de stat; stabileşte

eventualele diferenţe prin controale ulterioare şi asigură încasarea acestora; aplică formele şi

instrumentele de plată şi de garantare a plăţii taxelor şi drepturilor vamale, în conformitate cu legislaţia în

vigoare; asigură colectarea creanţelor bugetare;

- controlează mijloacele de transport încărcate cu mărfuri de import, export sau aflate în tranzit,

precum şi bagajele însoţite sau neînsoţite ale călătorilor care trec frontiera de stat a României şi verifică

legalitatea şi regimul vamal al acestora, potrivit reglementărilor vamale în vigoare;

- urmăreşte aplicarea corectă a regulilor de interpretare a Nomenclatorului sistemului armonizat, a

regulilor generale de stabilire a originii bunurilor şi de evaluare în vamă a mărfurilor, precum şi a

48 H.G. nr. 165/3 martie 2005, privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, publicată în M. Of. nr. 215/14 martie 2005.

91

prevederilor actelor normative referitoare la taxele vamale, taxa pe valoarea adăugată, la accize şi la alte

drepturi vamale;

- coordonează şi îndrumă activitatea direcţiilor regionale vamale şi a birourilor vamale pe linia

prevenirii şi combaterii traficului ilicit de droguri, arme, explozibili, obiecte din patrimoniul cultural

naţional;

- exercită, în cadrul controlului vamal ulterior, verificarea oricăror documente, registre şi evidenţe

referitoare la mărfurile vămuite;

- efectuează investigaţii, supravegheri şi verificări, potrivit reglementărilor vamale în vigoare, în

cazurile în care sunt semnalate situaţii de încălcare a legislaţiei vamale de către persoane fizice şi juridice;

verifică registre, corespondenţa şi alte forme de evidenţă şi are dreptul de a cere oricărei persoane fizice şi

juridice să prezinte documentaţi şi informaţiile privind operaţiunile vamale; sesizează organele de urmărire

penală competente atunci când există indiciile săvârşirii unor infracţiuni, etc.

În perioada actuală, Autoritatea Naţională a Vămilor are un rol major în atragerea de venituri la

bugetul de stat, prin încasarea de taxe vamale şi alte drepturi de import, precum şi în lupta împotriva

contrabandei, evaziunii fiscale şi a altor abateri de la legislaţia vamală.

4.3.2.2. Direcţia de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei

Direcţia de Investigare a Fraudelor funcţionează ca unitate specializată în domeniu, în cadrul

Inspectoratului General al Poliţiei Române, care asigură aplicarea unitară a actelor normative în vigoare,

având ca obiectiv prioritar prevenirea şi combaterea criminalităţii circumscrise domeniului economico-

financiar.

Temeiul legal al organizării şi funcţionării Direcţiei de Investigare a Fraudelor 49 îl constituie Codul

Penal, Codul de Procedură Penală cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 39/2003 privind

prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.

Direcţia de Investigare a Fraudelor are ca obiect esenţial de activitate identificarea

persoanelor care încalcă legislaţia şi cercetarea acestora, cu respectarea prevederilor procesual- penale, astfel

fiind apărat regimul juridic ce reglementează o serie de domenii, printre care:

- descoperirea faptelor de corupţie, a celor asimilate şi a celor în legătură directă cu acestea;

- încălcarea, prin comiterea de infracţiuni, a regimului taxelor şi impozitelor;

- spălarea banilor proveniţi din fraude economico-financiare şi fapte de corupţie.

Pentru îndeplinirea în condiţii optime a atribuţiilor ce-i revin, Direcţia de Investigare a Fraudelor

colaborează cu organele de control financiar, fiscal şi bancar ce au competenţă în a efectua controale şi

49 site-ul Poliţiei Române, www.poliţiaromână.ro

92

inspecţii la agenţii economici, preluând actele de control întocmite de către aceştia şi efectuează cercetări cu

privire la cele sesizate în documentele respective.

În cadrul Direcţiei de Investigare a Fraudelor funcţionează cinci servicii:

Serviciul 1 - „Infrastructură economică”, care investighează şi/sau cercetează faptele săvârşite de

persoanele ce încalcă legislaţia în domeniul economico-financiar, efectuând acte premergătoare şi de

urmărire penală la regimul juridic ce reglementează următoarele domenii de activitate: infracţionalitatea din

agricultură, silvicultură şi industrie alimentară, petrol şi resurse minerale, comunicaţii şi telecomunicaţii,

mediu şi materiale reciclabile, transporturi rutiere, construcţii, întreprinderi mici şi mijlocii, industrie uşoară,

industrie grea şi industrie energetică, alte acte şi fapte de comerţ conexe acestor domenii;

Serviciul 2 – „Corupţie”, care are în competenţă investigarea corupţiei, infracţionalităţii specifice

procesului de privatizare - postprivatizare, instituţii şi achiziţii publice, învăţământ şi alte instituţii bugetare,

sănătate, munca în străinătate şi protecţia forţei de muncă, liber profesionişti în domeniul justiţiei şi

din sistemul public de pensii, despăgubiri şi ajutoare sociale, alte acte şi fapte de comerţ conexe acestor

domenii;

Serviciul 3 – „Proprietatea intelectuală”, care investighează şi/sau cercetează faptele msăvârşite de

persoanele care încalcă legislaţia în vigoare, efectuând acte premergătoare şi de urmărire penală la regimul

juridic care reglementează următoarele domenii: drepturile de autor şi conexe, drepturile de proprietate

industrială, fraudele vamale, valută, aur, pietre preţioase şi jocurile de noroc şi sistemele piramidale, alte acte

şi fapte de comerţ conexe acestor domenii;

Serviciul 4 – „Criminalitatea afacerilor”, care desfăşoară activităţi de urmărire penală , în

conformitate cu prevederile legale, având în competenţă: rambursările ilegale de T.V.A., evaziunea fiscală,

înşelăciuni în convenţii, infracţionalitatea specifică societăţilor comerciale, lichidări judiciare şi

infracţionalitatea în publicitate, alte acte şi fapte de comerţ conexe acestor domenii;

Serviciul 5 – „Criminalitatea financiară”, care efectuează acte premergătoare şi de

urmărire penală în conformitate cu prevederile legale, la regimul juridic ce reglementează

următoarele domenii: fraudele bancare, fraudele în asigurări şi reasigurări, fraudele în sfera

leasingului financiar, instituţii de administrare şi investiţii financiare şi protecţia intereselor

financiare ale Uniunii Europene, alte acte şi fapte de comerţ conexe acestor domenii.

ÎNCHEIERE

Fenomenul evaziunii fiscale produce multiple efecte atât la nivel macroeconomic, cât şi la

nivel individual, al contribuabilului, în primul rând nefavorabile, dar şi unele efecte benefice, atât

93

pe termen scurt, cât şi pe termen lung, prin urmare o încercare de sistematizare a tuturor acestor

efecte este dificil de realizat şi în acelaşi timp foarte riscantă.

Contează, în acest sens, poziţia pe care se situează cel ce face o astfel de analiză, indicat

fiind ca „cercetătorul fenomenului numit evaziune fiscală să privească echidistant interesul

individual şi pe cel al statului, în ceea ce priveşte evaziunea fiscală”50.

Evaziunea fiscală, în diversele sale forme de manifestare, reprezintă o ameninţare reală

pentru procesele de realizare a veniturilor statului ca urmare a nedeclarării şi neplăţii sumelor

reprezentând accize, T.V.A., taxe vamale sau impozit pe profit corespunzătoare activităţilor ilegale.

Mai mult decât atât, prin sustragerea de la impozitare se acumulează profituri mari în mâna unor

grupuri restrânse de persoane în detrimentul celorlalţi contribuabili, sarcina fiscală fiind astfel

distribuită inechitabil.

Analiza fenomenului trebuie efectuată prin prisma raportului dintre efectele sale benefice

(formarea capitalului) şi eforturile sau costurile acestuia (o mare risipă de resurse bugetare, crearea

de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor, etc). De asemenea, trebuie să se ţină

seama că „efectul benefic al intervenţiei statului (în susţinerea unui anumit grad de evaziune

fiscală), în special sub raport legislativ, este direct, imediat şi, ca să spunem aşa, vizibil, în timp ce

efectele ei nefaste sunt treptate şi indirecte, neperceptibile…”51.

Contradicţiile pe care acest fenomen le induce, mai ales într-un sistem democratic (între

nevoia generală de resurse financiare din impozite şi sustragerea ilegală de la plata acestora; între

contribuabilii care îşi achită conştiincios obligaţiile fiscale şi cei care urmăresc sustragerea de la

plata acestora, ceea ce conduce la mărirea ecartului dintre veniturile disponibile ale primilor şi ale

celor din urmă, etc.) fac necesară „lupta” permanentă pentru prevenirea şi combaterea

evaziunii fiscale.

Evoluţia evaziunii fiscale în România, a fost una ascendentă, reflectată atât prin sumele din

ce în ce mai mari, în termeni reali, sustrase bugetului public, cât şi prin metodele şi tehnicile de

sustragere. Practic acestea au evoluat continuu, din 1989, de la simpla evaziune fiscală tradiţională,

realizată prin nedeclararea unor venituri, la metode din ce în ce mai elaborate şi mai complexe,

mijlocele şi pârghiile de ordin legislativ şi administrativ dovedindu-se ineficiente în lupta împotriva

acestui flagel.

50 Nicolae Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.28151 207 A.V. Dicsy, „Low and public opinion in England”, ediţia a II-a, Londra, Mac Millan, 1914, citat de N. Hoanţă,„Evaziunea fiscală – evaluări, sancţiuni, prevenire”, Revista „Impozite şi Taxe”, nr.5/1996

94

Evaziunea fiscală, la ora actuală, în ţara noastră, se îmbină armonios şi cu alte infracţiuni

economico-financiare, cum sunt: bancruta frauduloasă, contrabanda, spălarea banilor, etc.,

precum şi cu activităţile de crimă organizată. Marii evazionişti au devenit, treptat, foarte puternici şi

cu destul de multă influenţă, ceea ce face ca, în mediul corupt ce caracterizează societatea

românească, aplicarea legii şi a măsurilor de tragere la răspundere a acestora să fie mult îngreunate.

Referitor la prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale trebuie spus, încă de la început, că

fenomenul evaziunii fiscale, atât, în forma sa legală cât şi în forma sa frauduloasă, nu poate fi

complet eradicat şi aceasta pentru că legi fiscale perfecte nu există, iar inventivitatea

contribuabilului nu are limite şi, mai mult decât atât, oricât de drastice ar fi sancţiunile aplicate

întotdeauna vor exista contribuabili pentru care câştigurile din fraudarea fiscului vor depăşi riscurile

la care aceştia se expun. Acest fenomen îşi va face simţită prezenţa atât timp cât va exista şi

impozitul, ca formă de prelevare obligatorie a unei părţi din venitul sau averea contribuabilului, care

nu va plăti decât acel impozit pe care nu poate sa nu-l plătească.

În aceste condiţii, lupta împotriva evaziunii fiscale are în vedere limitarea la maxim posibil a

acesteia şi a efectelor sale negative, aceasta ducându-se pe două planuri, de o parte pe planul

prevenirii, iar pe de altă parte pe planul represiunii fenomenului.

În privinţa evaziunii fiscale licite, aceasta poate fi evitată, numai, prin îmbunătăţirea cadrului

juridic prin care a devenit posibilă, însă, de cele mai multe ori, existenţa unor interese politice,

economice şi sociale, determină tolerarea tacită a acestui fenomen.

Metodele şi tehnicile de combatere a fraudei fiscale, în special în planul prevenirii acesteia,

trebuie să aibă în vedere, în principal, perfecţionarea sistemului fiscal, pe de o parte, şi, pe de altă

parte, perfecţionarea controlului fiscal.

Perfecţionarea sistemului fiscal se poate realiza prin îmbunătăţirea politicii fiscale şi

bugetare şi prin reducerea presiunii fiscale.

În ceea priveşte reprimarea fenomenului evazionist, aceasta se poate realiza printr-o

sancţionare corespunzătoare a celor vinovaţi.

Legislaţiile fiscale ale ţărilor cu economie de piaţă au prevăzut pedepse pentru faptele de

evaziune fiscală săvârşite de agenţii economici. Sancţiunile sunt îndreptate, în special, spre

recuperarea sumelor sustrase de la plata, a dobânzilor, penalităţilor şi a altor diferenţe de plată

stabilite de organele de control. La acestea se adaugă pedepsele adiacente, respectiv, sancţiunile

contravenţionale, penale sau administrative.

Studiile efectuate şi aplicate îndeosebi în ţările puternic dezvoltate au demonstrat că

95

aplicarea celor mai aspre măsuri au nu numai un rol reparator, de a incasa impozitul stabilit cu

ocazia descoperirii lui, dar şi un rol preventiv pentru descurajarea acestor fapte, prin aplicarea

corectă şi fără discriminare a sancţiunilor precum şi prin mediatizarea cazurilor descoperite. De

aceea, sancţiunile fiscale trebui să fie diversificate şi suficient de aspre în raport cu gravitatea

faptelor, cu nivelul impozitului sustras, de recidivă, etc. Trebuie avut, însă, în vedere faptul că într-o

economie cu un înalt nivel al corupţiei în rândul funcţionarilor publici, ratele de penalizare foarte

înalte pot determina nu atât reducerea evaziunii fiscale cât mai ales intensificarea corupţiei.

În ceea ce priveşte rezultatele obţinute în planul inhibării şi limitării fenomenului în ţara

noastră, acestea pot fi considerate modeste. Cauzele sunt multiple: unele incoerenţe legislative,

prevederi ambigui pentru aceleaşi impozite în mai multe legi, un aparat fiscal nu îndeajuns de

specializat şi motivat, un aparat judecătoresc luat prin surprindere de complexitatea fenomenelor

economico-financiare în comparaţie cu pregătirea şi practica judecătorească, etc.

***

România îndeplineşte, în general, angajamentele şi cerinţele care decurg din negocierile de

aderare în domeniul T.V.A., al accizelor şi al impozitării directe (cu excepţia unor aspecte care ţin

de domeniul IT) şi, în ceea ce priveşte alinierea legislativă, la data aderării aceasta a implementat

acquis-ul în aceste domenii. În finalizarea pregătirilor pentru a deveni membru, România ar trebui

să încheie alinierea legislativă într-o serie de domenii, precum: adaptarea pragului de înregistrare şi

scutire de T.V.A., adoptarea cadrului legislativ pentru aranjamentele tranzitorii acordate cu privire

la cotele de accizare pentru anumite produse energetice, finalizarea transpunerii Directivelor privind

impozitele directe pentru majorarea de capital, companie mamă-filiale, dobânzi, redevenţe şi

economii.

***

Protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor şi lupta împotriva fraudei şi a altor

activităţi ilegale în defavoarea intereselor financiare ale acestora reprezintă un obiectiv principal al

politicii fiscale a Uniunii Europene.

În scopul combaterii fraudei şi evaziunii fiscale, creşterii colaborării între administraţiile

fiscale ale statelor membre şi schimbului de informaţii, care va facilita aşezarea corectă a

impozitelor pe venit şi pe capital, instituţiile Uniunii Europene sunt, în mod constant, în căutarea

intensificării asistenţei reciproce între autorităţile statelor membre, în domeniul impozitelor directe

şi indirecte.

96

Prin urmare, integrarea României în Uniunea Europeană transformă lupta internă

împotriva fraudei fiscale într-una de interes comunitar şi aceasta deoarece, după integrare, frauda

fiscală nu va mai afecta doar bugetul public naţional ci şi pe cel comunitar.

Pentru o ţară nou intrată în Uniunea Europeană, politica fiscală va trebui să includă

o puternică represiune a economiei subterane, a corupţiei, infracţionalităţii economice şi

fraudei fiscale.

Promovarea unor obiective strategice de politică fiscală, în paralel cu eficientizarea

controlului fiscal, ar trebui să îmbunătăţească disciplina fiscală, să aibă ca efect creşterea volumului

de taxe colectate, precum şi reducerea corupţiei şi creşterea eficienţei în recuperarea sumelor

derivate din evaziune fiscală.

BIBLIOGRAFIE

1. Adam Smith, (1965), „Avuţia naţiunilor (Wealth of Nations 1776)”, Editura Academiei,

Bucureşti.

97

2. Anghelache Gabriela, Pavel Belean, (2003), „Finanţele publice ale României”, Editura

Economică, Bucureşti.

3. Anghelache Constantin, (2005), „România 2005- Starea economică la a câta

schimbare?”, Bucureşti, Editura Economică.

4. Balaban Cosmin, (2003), „Evaziune fiscală- Aspecte controversate de teorie şi practică

judiciară”, Bucureşti, Editura Rosetti.

5. Beju Viorel, (2006), „Resursele financiare publice- Evaziunea fiscală şi corupţia”, Cluj-

Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.

6. Beju Viorel, (2002), „Metode şi tehnici fiscale”, Târgu Mureş, Editura Dimitrie Cantemir.

7. Bistriceanu D. Gheorghe, E. Negrea, I. Pătrăşcoiu, (1997), „Finanţe şi credit în industrie,

construcţii şi transporturi”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

8. Brezeanu Petre, Ilie Şimon, Sorin Celea, (2005), „Fiscalitate europeană”, Bucureşti,

Editura Economică.

9. Bîrle Vasile, (2003), „Evaziunea fiscală şi corupţia în sistemul fiscal”, Baia Mare, Editura

Casei Corpului Didactic.

10. Craiu Nicolae, (2004), „Economia subterană între „Da” şi „Nu” , Bucureşti, Editura

Economică.

11. Drăgoescu Elena, (2000), „Finanţe. Finanţe publice”, Târgu Mureş, Editura Dimitrie

Cantemir.

12. Dobrescu M. Emilian, (2001), „Integrarea economică”, Bucureşti, Editura All Beck.

13. Florescu A. P. Dumitru, Paul Coman, Gabriel Bălaşa, (2005), „Fiscalitatea în

România”, Bucureşti, Editura All Beck.

14. Fudulu Paul, Lucian Albu, Adrian Baboi-Stroe -analişti seniori, E. Simonova, C.

Vrabie –analişti juniori, Dominique Jacques –mediator, (2002), Studii de impact (PAIS

I), „România şi măsurile U.E. pentru combaterea criminalităţii economice şi financiare”,

Bucureşti, Institutul European din România.

15. Hoanţă Nicolae, (1997), „Evaziunea fiscală”, Bucureşti, Editura economică.

16. Hoanţă Nicolae, (2000), „Economie şi finanţe publice”, Iaşi, Editura Polirom.

17. Minea Ştefan Mircea, Lucian Teodor Chiriac, Flavius Cosmin Costaş, (2005), „Dreptul

finanţelor publice”, Cluj –Napoca, Editura Accent.

18. Moraru Dan, Mihai Nedelescu, oana Preda, Cristina Stănescu, (2006), „Finanţe

publice”, Bucureşti, Editura Economică.

98

19. Rădulescu Stela Aurelia (căs. Toader), (2006), „Evaziunea fiscală în România în

perioada de tranziţie”, teză de doctorat, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

20. Roş Viorel, (2005), Drept financiar”, Bucureşti, Editura All Beck.

21. Văcărel Iulian- coordonator, Gh. D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Florian Bercea,

Tatiana Moşteanu, Maria Bodnar, Florin Georgescu, (2004), „Finanţe

publice”,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagocică R.A., Ediţia a-IV-a.

22. *** Analele Universităţii din Craiova, (2005), Nr. 33, Volumul 2, Seria: Ştiinţe

economice.

23. *** Analele Universităţii din Craiova, (2006), Nr. 34, Volumul 3, Seria: Ştiinţe

economice.

24. *** Universitatea din Piteşti, facultatea de ştiinţe economice, juridice şi administrative,

(2004), „Economia contemporană. Prezent şi perspective”, Bucureşti, Editura Agir, Sesiune

internaţională de comunicări ştiinţifice.

25. *** Revista tinerilor economişti, (2004), An II-Nr.3, Universitatea din Craiova, Facultatea

de ştiinţe economice.

26. *** Revista „eFinance”, (2006-decembrie) , Bucureşti.

27. *** Revista „Euroconsultanţa -Ghidul firmei”, (2006) noiembrie-decembrie, Bucureşti.

28. *** Revista „Probleme economice”, (2006)-selecţii , Bucureşti, Editor Academia Română,

Institutul Naţional de Cercetări Economice.

29. *** http://www.efinance.ro/

30. *** http://www.finint.ase.ro/

31. *** http://www.ier.ro/

32. *** http://www.infoeuropa.ro/

33. *** http://www.insse.ro/

34. *** http://www.mfinanţe.ro/

35. *** http://www.mie.ro/

36. *** http://www.uniuneaeuropeană.ro/

99