Cuprins · Dealurile Crasnei si Dealurile Silvanei (Sălajului) ..... 32 Câmpia de Vest ...
EVALUARE ADECVATĂapmsm-old.anpm.ro/files/APM Satu Mare/Anunturi etapa de...Aria de Protecţie...
Transcript of EVALUARE ADECVATĂapmsm-old.anpm.ro/files/APM Satu Mare/Anunturi etapa de...Aria de Protecţie...
Târgu Mureş, 29.10.2012
EVALUARE ADECVATĂ
„PLANUL URBANISTIC ZONAL PENTRU
MICROÎNTREPRINDERE PRODUCŢIE PELEŢI, LOC.
URZICENI PĂDURE, JUD. SATU MARE”
- capitolul biodiversitate -
SC Eco-Logic Consulting SRL 29.10.2012, Târgu Mureş
Eco-Logic Consulting srl. Str. Transilvania nr. 40/5 540058 Târgu Mureş, [email protected] Tel: 0722457464 CUI: RO - 22208275
2
CUPRINS
1. Introducere……………………………………………………………………………...3
1.1. Localizarea proiectului faţă de ariile naturale protejate Natura 2000 ...................... 3
2. Ariile protejate Natura2000 potenţial afectate de către proiect – informaţii generale .... 5
2.1. Aria de Protecţie Specială Avifaunistică „Câmpia Nirului – Valea Ierului”
(ROSPA0016) .................................................................................................................. 5
2.2. Situl de Importanţă Comunitară „Câmpia Careiului” (ROSCI0020) ....................... 7
3. Impactul potenţial al investiţiei asupra populaţiilor de păsări din SPA „Câmpia Nirului
– Valea Ierului” ................................................................................................................... 9
3.1. Metodologia de evaluare a populaţiilor de păsări potenţial afectate de către
implementarea proiectului .............................................................................................. 9
3.2. Efectivele speciilor de păsări Natura 2000 şi estimarea impactului potenţial ....... 10
3.3. Alte specii de păsări prezente în zona potenţial afectată de către implementarea
proiectelor propuse........................................................................................................ 54
4.1. Aspecte de floră şi vegetaţie .................................................................................. 56
Descrierea succintă a habitatelor de desemnare a ROSCI0020 „Câmpia Careiului” ... 56
4.2. Mamifere ................................................................................................................ 62
4.3. Amfibieni şi reptile ................................................................................................ 62
4.4. Ihtiofaună ............................................................................................................... 64
4.5. Nevertebrate ........................................................................................................... 64
5. Impacturile potenţiale ................................................................................................... 65
5.1. Impact din faza de construcţie, operare şi dezafectare .......................................... 65
5.2. Fragmentare, izolare, schimbări în densităţi, populaţii, durată, persistenţă ........... 65
5.3. Impact direct, indirect ............................................................................................ 66
5.4. Impact pe termen scurt şi lung ............................................................................... 66
5.5. Impact rezidual şi cumulativ ................................................................................. 66
6. Măsuri propuse de diminuare a impactului ................................................................... 67
6.1. Măsuri propuse pentru faza de construcţie a proiectului ....................................... 67
6.2. Măsuri propuse pentru faza de operare a proiectului ............................................. 67
7. Monitorizare .................................................................................................................. 68
8. Concluzii ....................................................................................................................... 68
3
„Planul Urbanistic Zonal pentru Microîntreprindere producţie
peleţi, loc. Urziceni Pădure, jud. Satu Mare”
1. Introducere
Obiectivul principal al reţelei Europene de zone protejate NATURA 2000 -
desemnate pe baza Directivei Păsări respectiv Directivei Habitate a Uniunii Europene -,
este ca aceste zone să asigure pe termen lung „statutul de conservare favorabilă” a
speciilor pentru fiecare sit împarte care a fost desemnat.
Definiţia exactă a termenului „statut de conservare favorabilă” nu este bine
definit, deşi Art.1 a Directivei Habitate (transpus în legislaţia naţională de OU.
Nr.57/20.06.2007) dă o definiţie de bază a acestei noţiuni. Foarte multe guverne din UE
au analizat această problematică (Anglia, Germania, Polonia, Bulgaria, etc.) şi au ajuns în
fiecare caz la aceleaşi concluzie, definiţia „statutului de conservare” în general şi în
special al „statutului de conservare favorabilă” este vagă şi greu aplicabilă.
În ciuda acestui fapt România va trebui să raporteze periodic către Comunitatea
Europeană, cu privire la îndeplinirea obiectivului principal al reţelei Natura 2000 şi
anume asigurarea statutului de conservare favorabilă a speciilor şi habitatelor din anexele
Directivelor. În România pe moment, singurul indicator obiectiv şi cantitativ cu privire la
statutul unei specii într-o anumită zonă este mărimea populaţiei respectiv schimbarea
cantitativă a populaţiilor. Este deci esenţial ca impactul unor investiţii asupra acelor
specii pentru care zona a fost desemnată ca sit Natura 2000, să fie evaluat complet prin
metode ştiinţifice. În majoritatea cazurilor impactul poate fi minimalizat sau sensibil
micşorat prin selectarea atentă şi implementarea corectă a metodelor de diminuare a
impactului.
1.1. Localizarea proiectului faţă de ariile naturale protejate Natura 2000
Amplasamentul proiectului este inclus în totalitate în siturile Natura2000
ROSCI0020 „Câmpia Careiului” (desemnat prin Ordin MMDD nr. 1964/13.12.2007).
respectiv ROSPA0016 „Câmpia Nirului – Valea Ierului” (desemnat prin HG nr.
1284/24.10.2007), şi este situat în partea nordic-estică a acestora. În această zonă limita
celor două arii protejate se suprapune şi coincide dinspre nord şi vest cu graniţa româno-
ungară. Desemnarea dublă a zonei subliniază importanţa sporită a acestuia în conservarea
biodiversităţii pe plan naţional şi chiar pe plan European. Logica reţelei Natura 2000,
permite toate acele activităţi în siturile desemnate care nu ameninţă statutul de conservare
a speciilor respectiv habitatelor pentru care acestea au fost desemnate.
Amplasamentul propus se află la o distanţă de 682 m de la limita SPA şi 645 m de
la limita SCI. Graniţa româno-ungară coincide cu limita ariilor protejate (Imaginea nr. 1).
Suprafaţa totală a PUZ este de 13 000 m2, cea ce reprezintă 0,00337% din suprafaţa SPA-
ului şi 0,00551% din suprafaţa SCI-ului.
4
Proiectul propus nu are legătură directă sau nu este necesar pentru managementul
conservării ariilor naturale protejate de interes comunitar, nu există motive imperative de
interes public major (inclusiv cele de natură socială şi economică) pentru realizarea
acestuia.
Imaginea nr 1. – Localizarea proiectului (linie verde) faţă de siturile Natura 2000 (linie
albastră - limită SCI, linie roşie – limită SPA, linie verde – limită amplasament)
5
2. Ariile protejate Natura2000 potenţial afectate de către proiect –
informaţii generale
2.1. Aria de Protecţie Specială Avifaunistică „Câmpia Nirului – Valea Ierului”
(ROSPA0016)
Situl are mărimea de 38564 de hectare şi este amplasat pe teritoriul administrativ
al judeţelor Satu Mare şi Bihor. Se află în întregime în regiunea biogeografică panonică.
SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului” a fost desemnat prin HG nr.1284/2007
(modificat prin HG nr 971/2011), în special pentru conservarea a unui număr de 26 de
specii de păsări din Anexa 1 a Directivei Păsări (79/409/EEC), după cum urmează (extras
din anexa 4 a HG nr. 971/2011):
Explicaţii: Sit. Pop. - Populaţia speciei în sit este: A – excelent reprezentat, B – bine reprezentat, C –
semnificativ reprezentat, D – prezenţă nesemnificativă; Conserv: statut de conservare: A –excelentă, B –
bună, C –conservare medie sau redusă; Izolare – A – populaţie (aproape) izolată, B – populaţie neizolată,
dar pe marginea arealului de distribuţie, C – populaţie neizolată în arealul extins de distribuţie; Global –
evaluare globală a valorii conservative a sitului: A – valoare excelentă, B – valoare bună, C - valoare
semnificativă
6
Situl propus în Câmpia Nirului şi Valea Ierului reprezintă rămăşiţele întinselor
zone umede din această parte a ţării. Este caracterizată printr-o varietate a habitatelor
semi-naturale, fâneţe, păşuni, tufărişuri, terenuri arabile extensive, păduri de foioase,
lacuri de acumulare, heleşteie. Trei specii de interes conservativ global pot fi întâlnite
aici, dintre care dumbrăveanca (Coracias garrulus) şi vânturelul de seară (Falco
vespertinus) cuibăresc în pâlcurile de copaci de pe păşuni. Şoimul dunărean (Falco
cherrug) este observat cu regularitate, fiind posibil apariţia sa ca specie cuibăritoare în
anii viitori.
Pe zonele nisipoase din Câmpia Nirului găsim singura populaţie semnificativă de
pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus) din vestul României. Zonele umede cuprinse în
sit găzduiesc efective importante din trei specii (erete de stuf (Circus aeruginosus) stârc
roşu (Ardea purpurea), şi buhai de baltă (Botaurus stellaris)) iar alte două depind de
existenţa zonelor umede dar şi de pajişti – eretele sur (Circus pygargus) şi barza albă
(Ciconia ciconia). Zona este extrem de importantă pentru populaţia de barză albă, acesta
fiind probabil cea mai numeroasă din ţară.
Factorii principali ameninţători asupra sitului sunt:
- intensificarea agriculturii – schimbarea metodelor de cultivare a terenurilor din
cele tradiţionale în agricultură intensivă, cu monoculturi mari, folosirea excesivă
a chimicalelor, etc.
- schimbarea habitatului semi-natural (fâneţe, păşuni) datorită încetării
activităţilor agricole precum cositul sau păşunatul
- braconajul
- desecarea zonelor umede prin canalizare de-a lungul râurilor, pe zone de şes, şi
în turbării
- cositul în perioada de cuibărire
- industrializarea şi creşterea zonelor urbane
- arderea vegetaţiei (a stufului, a miriştii şi a pârloagelor)
- reglarea cursurilor râurilor
- electrocutare si coliziune în linii electrice
- practicarea sporturilor extreme: enduro, motor de cross, maşini de teren
- înmulţirea necontrolată a speciilor invazive
- defrişările, tăierile ras şi lucrările silvice care au ca rezultat tăierea arborilor pe
suprafeţe mari
- desecarea zonelor umede prin canalizare de-a lungul râurilor, pe zone de şes
7
2.2. Situl de Importanţă Comunitară „Câmpia Careiului” (ROSCI0020)
Situl are mărimea de 23597 de hectare şi este amplasat pe teritoriul administrativ
al judeţelor Satu Mare şi Bihor. Se află în întregime în regiunea biogeografică panonică.
SCI „Câmpia Careiului” a fost desemnat prin Ordinul MMDD nr. 1964/13.12.2007
(modificat prin OM 2387/2011) în special pentru conservarea a unui număr de 14 tipuri
de habitate, 1 specie de mamifere, 4 specii de amfibieni, 4 specii de peşti, 5 specii de
nevertebrate respectiv 8 specii de plante din anexele Directive Habitate a Uniunii
Europene (transpus în legislaţia naţională de OU. Nr.57/20.06.2007).
Tipuri de habitate prezente în sit şi evaluarea lor în ceea cea priveşte (conform
formularului standard Natura2000):
Specii de plante enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE:
8
Specii de amfibieni şi reptile enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE
(conform formularului standard Natura2000):
Specii de mamifere enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE (conform
formularului standard Natura2000):
Specii de peşti enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE (conform
formularului standard Natura2000):
Specii de nevertebrate enumerate în anexa II a Directivei Consiliului 92/43/CEE
(conform formularului standard Natura2000):
Explicaţii: C – comun, P – prezent, R – rar, V – foarte rar, RC – rareori comun; Sit. Pop. - Populaţia speciei în
sit este: A – excelent reprezentat, B – bine reprezentat, C – semnificativ reprezentat, D – prezenţă
nesemnificativă; Conserv: statut de conservare: A –excelentă, B – bună, C –conservare medie sau redusă;
Izolare – A – populaţie (aproape) izolată, B – populaţie neizolată, dar pe marginea arealului de distribuţie,
C – populaţie neizolată în arealul extins de distribuţie; Global – evaluare globală a valorii conservative a
sitului: A – valoare excelentă, B – valoare bună, C - valoare semnificativă
Nisipurile continentale ale Câmpiei Nirului se întind de-a lungul graniţei de nord-
vest a României deţinând o treime din suprafaţa totală a nisipurilor din ţara noastră.
Această unitate geomorfologică ocupă extremitatea vestică a judeţelor Satu Mare şi Bihor
însumând o suprafaţă de circa 27.000 ha. La nord este mărginită de Câmpia Ecedea, la
vest de Câmpia Careiului, la sud de Valea Ierului iar la vest de graniţa de stat româno -
maghiară. La marginea Câmpiei Nirului se întind o serie de localităţi dintre care unele au
vatra la mică distanţă de periferia nisipurilor sau chiar pe acestea, incluzând şi comuna
Sanislău.
9
Relieful Câmpiei Nirului se caracterizează prin prezenţa şirurilor de dune de nisip
cu orientare generală NNE-SSV care alternează cu terenuri joase de interdune pe alocuri
înmlăştinite. Reţeaua hidrografică este centrifugă şi inconsecventă. Pe teritoriul
nisipurilor există şi câteva lacuri şi bălţi, însă cu suprafeţe restrânse: Şimian (artificial),
Resighea, Urziceni, Foieni, Sanislău şi Scărişoara Nouă. Una dintre mlaştinile cele mai
întinse se găseşte la Sanislău (Vermeş, 80 ha).
Presiunea antropică s-a exercitat în Câmpia Careiului, de-a lungul timpului, sub
forma defrişărilor, a asanărilor şi a nivelărilor dunelor de nisip. Ca urmare s-a redus
îngrijorător suprafaţa pădurilor şi s-a înrăutăţit structura lor. La fel s-a modificat
compoziţia covorului vegetal al nisipurilor, restrângându-se arealul speciilor spontane,
mai ales a celor acvatice. Fauna de asemenea are tendinţa de a se modifica şi de a urma
un proces de succesiune spre biotopurile aride, precum şi spre reducerea simţitoare a
biodiversităţii. Păşunatul abuziv conduce la degradarea învelişului vegetal, la dereglări
ale lanţurilor trofice, la apariţia de mari suprafeţe dezgolite de vegetaţie, procese urmate
de înmulţirea lăcustelor, cosaşilor, greierilor. Degradarea progresivă a covorului vegetal
determină degradarea solului asupra căruia începe să se exercite acţiunea de eroziune,
mai întâi de suprafaţă apoi de adâncime. Braconajul şi recoltarea neautorizată a speciilor
din flora şi fauna sălbatică în vederea comercializării sau prelucrării industriale determină
reducerea biodiversităţii Câmpiei Careiului.
3. Impactul potenţial al investiţiei asupra populaţiilor de păsări din SPA
„Câmpia Nirului – Valea Ierului”
3.1. Metodologia de evaluare a populaţiilor de păsări potenţial afectate de către
implementarea proiectului
Metoda nr. 1: Evaluare pe trasee lineare
Metoda aplicată: Această metodă este folosită pentru recensământul păsărilor de talie
mică. Constă în parcurgerea unei trasee lineare dis-de-dimineaţă (între orele 5 şi 9) şi
notarea a fiecărei păsări cântătoare şi a distanţei acesteia faţă de traseu. Astfel se vor
cunoaşte speciile prezente, locaţia şi numărul teritoriilor lor (a perechilor
cuibăritoare).
Precizia metodei: Cu ajutorul acestei metode pe o suprafaţă relativ mică (ca în cazul
prezent) cu mai multe transecte paralele şi perpendiculare se poate explora detaliat
(numărul şi locaţia teritoriilor) avifauna locală a ariei respective.
Implementare: Au fost efectuate observaţii pe teren la data de 18 iulie 2012.
Metoda nr. 2: Evaluare directă din puncte de observare elevate
Metoda aplicată: Această metodă este folosită pentru evaluarea populaţiilor de păsări de
talie mare, cu zbor planat (răpitoare, berze etc.). Aceste păsări folosesc coloane de aer
cald pentru a se înălţa, după care se deplasează cu zbor planat. Datorită acestui
comportament tipic sunt uşor de observat şi de identificat de la o distanţă
semnificativă. Din mişcarea lor în perioada de reproducere se pot trage concluzii cu
privire la numărul perechilor, teritoriile şi terenurile de hrănit. Observatorii stau pe o
10
înălţime (culme de deal) de unde au o vedere bună asupra ariei cercetate. Fiindcă
aceste păsări pot fi observate şi identificate de la distanţe mari, este ideal dacă de pe
punctul respectiv se poate vedea la o distanţă de 2-3 kilometri. Observatorii veghează
cu binocluri şi telescoape păsările cu zbor planat, notează speciile observate, timpul
observaţiei şi mişcarea păsărilor pe hartă. Observaţiile sunt efectuate simultan de pe
culmi diferite, astfel se pot observa toate păsările de pe terenul respectiv. Beneficiul
acestei metode constă în faptul că cu efort relativ mic se poate stabili eficient
populaţia de păsări cu zbor planat de pe o arie relativ mare.
Precizia metodei: Rezultă date precise despre mărimea absolută a populaţiei respective.
Deşi în zona proiectului nu există puncte elevate, datorită suprafeţei mici a investiţiei
precizia metodei nu a fost afectată.
Implementare: Au fost efectuate observaţii pe teren la data de 18 iulie 2012.
3.2. Efectivele speciilor de păsări Natura 2000 şi estimarea impactului potenţial
Fâsă de câmp
Anthus campestris (Linnaeus, 1758)
Tawny Pipit
Descriere şi identificare
Este cea mai mare specie de fâsă cuibăritoare în ţara noastră, are lungimea de 16,5
cm, anvergura este de 25-28 cm. De departe se aseamănă cu o codobatură.
Păsările adulte au penajul şters, pieptul şi burta sunt albe, fără striaţii, sprânceana
pală contrastează cu marcajul capului (linia orbitală neagră, creştetul dungat cu maro,
tectricile auriculare gri maronii). Spatele este de culoare maro-gri şters uniform.
Supraalarele mijlocii sunt negre cu marginile albe, formând un marcaj contrastant bine
vizibil pe aripă. Remigele sunt închise cu marginile maro-crem. Coada este maro, cu
marginile albe.
Juvenilii au penajul mai puţin şters, mai contrastant, pieptul şi spatele sunt striate
cu maro-închis.
Habitat Este o specie specifică stepei continentale din Eurasia, îi plac zonele cu climat
mai cald. Trăieşte în regiunile temperate şi mediteraneane. Cuibăreşte în regiuni deschise,
aride şi nisipoase cu vegetaţie joasă, pe alocuri cu tufe şi copaci mici, cum ar fi dunele de
nisip, poieni, balastiere. Evită terenul abrupt şi pietros, vegetaţia înaltă sau densă,
habitatele închise. Poate cuibări şi în munţi aride, până la altitudini de 3000 m.
Distribuţie
Este larg răspândită în Europa, cuibăreşte în majoritatea ţărilor de pe continent.
Populaţiile cele mai mari sunt în Rusia, România, Spania, Turcia, Ungaria, Polonia. Fâsa
de câmp fiind o specie iubitoare de căldură, este răspândită în număr mai mare în zonele
calde a României ca Ţara Românească, Dobrogea, Sudul Moldovei. În Transilvania este
mai rară, are populaţii mai mari pe Câmpia de Vest.
11
Populaţie
În Europa cuibăresc 1-1,9 milioane de perechi, trendul este necunoscut. Populaţia
naţională este stabilă, şi este estimată la 150,000-220,000 de perechi cuibăritoare, astfel
România găzduieşte unul din cele mai importante populaţii europene.
Ecologie şi comportament
Se hrăneşte în principal cu insecte, rareori (mai ales în timpul iernii) cu seminţe.
Se hrăneşte pe sol din alergat, mai rar urmăreşte insectele în aer. Dieta este formată din:
libelule, lăcuste, greieri, omizi, fluturi, coleoptere, muşte, himenoptere, coleoptere,
păianjeni, melci.
Este o specie în general solitară, rareori în afara sezonului de reproducere
formează grupuri mici. Este o specie monogamă dar sunt cunoscută şi cazuri de poligine.
De obicei cântă în aer, dar uneori şi de pe vârful unei tufe, stâlpuri sau de pe sol. În
sezonul de reproducere este teritorial, mărimea teritoriilor variază între 0,5-5 ha. Masculii
învecinaţi adesea cântă foarte aproape unul de celălalt, la marginea teritoriului. Masculii
rivali sunt alungaţi, pot avea chiar şi lupte crâncene. Sunt agresivi şi cu alte specii de
păsări (codobaturi, alte specii de fâse etc.). Femelele sunt atrase de cântecul masculilor.
Deseori au loc goane aeriene, masculul urmăreşte femela în aer sau pe sol, alergând
aproape de acesta.
Cuibul este construit pe sol din ierburi şi păr. Cele 4-5 (3-6) ouă sunt depuse în luna mai.
Incubarea durează 12 zile. În timp ce femela cloceşte, masculul stă în apropiere păzind
cuibul. Dacă femela se ridică de pe cuib pentru a se hrăni, masculul o însoţeşte, şi o
conduce înapoi pe cuib. În cazul dacă masculul nu participă la hrănirea puilor, păzeşte
activ teritoriul cântând în apropierea cuibului. Se odihnesc în timpul nopţii pe sol, în
apropierea cuibului. Puii părăsesc cuibul la vârsta de 10-11 zile şi se ascund în vegetaţie.
Părinţii le găsesc după sunetele scoase. Juvenilii devin independenţi la vârsta de o lună.
După aproximativ două săptămâni de părăsirea cuibului de către pui, femela începe
depunerea unei noi generaţii de ouă. Părinţii se apropie încet de cuib pe rute ocolitoare
pentru a nu dezvălui poziţia acestuia. În caz de pericol stau nemişcaţi, măsuri active de
protecţie a cuibului sunt luate numai în cazul altor specii de păsări.
Este o specie migratoare, iernează în Africa.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Fâsa de câmp este ameninţată de dispariţia habitatelor cauzate de extinderea
terenurilor arabile, şi pe alocuri de încetarea păşunatului, care cauzează creşterea
vegetaţiei, astfel degradarea habitatului din punctul de vedere al fâsei de câmp. O altă
problemă reprezintă dezvoltărilor infrastructurale, care cauzează pierdere directă
ireversibilă de habitate, chiar şi în arii protejate.
Măsuri generale pentru protejarea fâsei de câmp ar putea fi oprirea (sau
încetinirea) pierderii habitatelor, sprijinirea de către stat a metodelor tradiţionale de
agricultură prin subvenţii (în acest caz al păşunatului). Pentru protejarea acestei specii
metodele cele mai eficiente pot fi implementate pe plan local, prin elaborarea şi
respectarea unui plan de management al ariei protejate respective.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Specia a fost observată în apropierea investiţiei, într-o rază de 500 de m de
aceasta, cu un efectiv de un exemplar. Pe suprafaţa proiectului nu a fost observată. SPA
„Câmpia Nirului – Valea Ierului” a fost desemnat pentru conservarea a 100-200 de
12
perechi de fâse de câmp. Datorită suprafeţei relativ mici a proiectului şi faptului, că
specia nu a fost observată pe amplasament, ci doar în apropierea acestuia, considerăm, că
realizarea proiectului nu va afecta populaţia fâsei de câmp din SPA, nici habitatele
preferate de această specie.
Acvilă ţipătoare mică
Aquila pomarina (Brehm 1831)
Lesser Spotted Eagle
Descriere şi identificare
Este o specie de acvilă de talie medie, cu aripi late şi coadă relativ scurtă.
Dimorfismul sexual este puţin accentuat femelele fiind puţin mai mari decât masculii.
Adulţii au un penaj general maroniu pe tot corpul, cu remige şi rectrice mai închise,
negricioase. Capul şi supraalarele aripilor sunt mai deschise (maroni-crem) decât restul
corpului. Are picioare lungi, acoperite cu pene până la baza degetelor ca la toate celelalte
specii de acvile. Ciocul este relativ mic de culoare neagră cu ceroma galbenă.
Păsările tinere au aripa mai îngustă, coloritului general al penajului fiind de
asemenea maroniu, însă de nuanţă mult mai întunecată decât cel al adulţilor. Pe aripi
prezintă şiruri de dungi şi stropi albe, date de către vârfurile albe ale penelor de acoperire
(supraalare). Între penajul de juvenil şi cel adult se pot distinge şi penaje de tranziţie,
caracteristice exemplarelor subadulte, cu pene de generaţii diferite.
Lungimea corpului este de 55 - 65 cm iar anvergura aripii de 143 - 168 cm.
Greutatea corporală este de cca. 1,2 - 1,8 kg.
Habitat
În România preferă pădurile foioase bătrâne din zonele de deal, şes şi cele de
luncă. Unele perechi urcă şi în zona de munte unde cuibăresc în păduri de fag şi de molid.
În Slovacia majoritatea populaţiei cuibăreşte pe conifere. Alege pentru cuibărit zone unde
se întind păşuni, câmpii umede şi zone agricole, suficient de mari pentru procurarea
hranei.
Preferă păduri de dimensiuni medii, cuibărind de regulă aproape de lizieră sau în
vecinătatea unui poieni. În România cel mai mare efectiv şi densitate se găseşte în partea
de est şi sud-est al Transilvaniei.
Distribuţie
Este o specie monotipică cu un areal relativ restrâns. Cuibăreşte doar în partea
estică al Europei, Germania, Slovacia, România, Polonia, ţările Baltice şi unele regiuni
din Rusia. Izolat se poate întâlni în peninsula Balcanică, Ungaria şi Asia Mică.
Populaţie
Specie cu areal de distribuţie în diminuare. Nu se cunoaşte exact efectivul clocitor
mondial, o parte al acestuia cuibărind în Rusia. Nu dispunem de informaţii nici despre
populaţia de dincolo de M-ţii Urali. Este mai uşor de evaluat populaţia după efectivul
migrator.
Până nu demult era o specie puţin cunoscută la noi în ţară, cu un efectiv apreciat
la doar 100 - 200, mai apoi 500 - 1.000 perechi. După un studiu mai detaliat implementat
de Asociaţia Grupul Milvus, în prezent efectivul naţional este apreciat a fi între 2.800 -
13
3.000 de perechi. Populaţia globală este apreciată la 13.000 – 16.600 de perechi, fiind
poate puţin subevaluat.
Ecologie şi comportament
Este o specie migratoare de distanţă lungă. Marea majoritate a păsărilor sosesc la
noi în luna aprilie, unele exemplare apar însă în zonele de reproducere încă din martie.
După stabilirea cuplurilor, ambii părinţi încep repararea cuibului. Cuibul este instalat pe
arbori bătrâni, de regulă lângă trunchi, fiind construit din crengi uscate groase la bază şi
mai subţiri spre interior. Cuibul este căptuşit bogat cu ramuri cu frunze verzi. Cuibul este
de regulă utilizat mai mulţi ani la rând. Uneori poate ocupa cuiburile părăsite ale altor
specii, precum şorecar comun, uliu porumbar, barză neagră.
Ponta compusă din 2 ouă (rar 1, excepţional 3) este depusă la interval de 1 - 3
zile, de regulă în primele zile ale lunii mai. Clocitul durează 40 - 42 (38 - 45) zile. Din cei
doi pui eclozaţi doar unul poate supravieţui din cauza fenomenului numit „cainismului”,
când puiul mai mare îl omoară pe cel mic. Puiul este la început acoperit cu un puf dens de
culoare albă; părăsind cuibul după 50 - 57 zile.
Consumă cu precădere rozătoare (şoarecele de câmp) şi broaşte, ocazional şopârle
şi puii păsărilor cuibăritoare pe sol (ciocârlii, fâse, presuri). Uneori poate fi semnificativ
şi procentul insectelor (greieri, cosaşi). Vânează atât din aer cât şi de pe locuri de pândă.
În căutarea insectelor umblă foarte mult pe sol, capturând pe acestea din iarbă.
Migrează spre cartierele de iernare în septembrie, exemplare întârziate putând fi
observate şi în octombrie. Migrează de regulă în stoluri mari de câteva sute de exemplare.
Cele mai cunoscute rute de migraţie de la noi sunt în Dobrogea, unde în toamna anilor
2002 - 2004 s-au numărat peste 4.300 de ex. Alte căi de migrare se cunosc însă şi din
interiorul ţării cum ar fi Valea Mureşului, Trotuşului şi Valea Oltului. Părăseşte
continentul prin Bosfor, înaintându-se spre cartierele de iernare din Africa, la sud de
Sahara.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea
habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit.
În afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă
conservaţională: împuşcarea exemplarelor pe căile de migraţie, respectiv mecanizarea
agriculturii şi schimbările de folosinţă a terenurilor agricole.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei: Specia nu a fost sesizată pe cursul ieşirilor pe teren. Precum realizarea proiectului
nu necesită tăieri din pădurile învecinate, unde specia poate cuibări, locurile potenţiale de
reproducere ale acvilelor vor rămâne intacte. Habitatele din vecinătatea amplasamentului
(fâneţe şi păşuni), reprezintă un potenţial loc de hrănire, pentru această specie. Ţinând
cont de aşezarea geografică al amplasamentului (pe marginea localităţii) şi suprafaţa
relativ redusă al acestuia, se poate afirma că realizarea proiectului nu va afecta terenurile
de hrănire ale acvilei ţipătoare mici.
14
Stârc roşu
Ardea purpurea (Linnaeus, 1766)
Purple Heron
Descriere şi identificare
Cu lungimea de 78-90 cm (din care corpul 38-45 cm) şi cu anvergura de 110-145
cm este un stârc de talie mare, un pic mai mic decât stârcul cenuşiu. Capul şi corpul sunt
subţiri, gâtul, picioarele şi degetele sunt lungi.
Pasărea adultă are gâtul şi capul maro-roşcat deschis, creştetul este negru, partea
anterioară a gâtului e albă cu dungi negri longitudinale. Are un moţ format din pene
prelungite, astfel de pene ornamentale sunt şi pe piept şi Pe scapulare. Spatele, partea
dorsală a aripilor şi cozii este gri-purpuriu. Subcodalele sunt negri, partea ventrală a aripii
este gri închis. Ciocul în sezonul de împerechere este galben, picioarele şi degetele sunt
maro închişi. Sexele sunt asemănătoare.
Păsările imature sunt maronii cu pete mai închise nu au culori foarte închise şi
contrastante ca adulţii, sunt mai deschise la culoare, coloritul penajului este mai uniform.
De la distanţă poate fi confundat cu stârcul cenuşiu, dar de multe ori îşi ţine
degetele deschise în timpul zborului respectiv curbura gâtului în zbor este mai accentuat.
Habitat
Este o pasăre destul de rară a regiunilor mlăştinoase întinse. Trăieşte în zona de
stepă şi păduri mixte cu climat temperat-cald. Preferă zonele cu apă dulce puţin adâncă,
lin curgătoare şi eutrofică înconjurată de vegetaţie densă şi înaltă (stuf, tufe (în principal
Salix), etc.). Evită albiele pietroase, îi place substratul nămolos, nisipos. Preferă
habitatele unde în apropiere se găsesc şi copaci înalţi. Îl întâlnim în stufărişuri dea-lungul
râurilor, eleşteelor, sau chiar pe pajişti umede. În timpul migraţiei şi a iernării poate fi
prezent şi pe litoral. Cuibăreşte solitar sau în colonii mici, uneori cu alţi stârci, de obicei
în stufărişuri, pe vegetaţia emergentă şi deasă, care oferă un ascunziş bun.
Este intolerant la prezenţa şi distrubanţa umană, evită habitatele umede secundare
create de om (canale, etc).
Distribuţie
Preferă regiunile calde din sudul şi centrul Europei. Nu cuibăreşte în Scandinavia,
ţările baltice, Belorusia, insulele britanice. Populaţii mari şi stabile sunt în Spania,
Ungaria, Ucraina. În România cea mai mare populaţie este în Delta Dunării. Câteva
perechi cuibăresc dea lungul Dunării, în restul ţării este foarte rară.
Populaţie
Populaţia europeană este estimată la 29000-42000 de perechi, şi în ansamblu se
află în declin moderat. Unele populaţii din vestul şi centrul Europei (Franţa, Italia,
Olanda, Serbia şi Muntenegru) sunt în creştere, dar aceasta nu contrabalansează declinul
din Cehia, Slovacia, România, Moldova, Rusia şi Turcia În România cuibăresc 850-1000
de perechi, efectivul lor este în declin moderat.
Ecologie şi comportament
Dieta constă în mare parte din peşti şi insecte (acvatice şi libelule), care sunt
prinse dimineaţa devreme şi seara, din poziţie staţionară, cu gâtul întins într-un unghi de
60 de grade. Se hrăneşte singur, stând pe vegetaţia înotătoare sau în apă puţin adâncă
printre vegetaţia densă. De asemenea prinde şi mici mamifere şi amfibieni, şerpi (Natrix),
şopârle, ocazional păsări, crustacee, moluşti şi păianjeni.
15
Este o specie predominant solitară, rareori poate fi văzut în colonii cu alte specii
sau pe locuri comune de odihnă. Este o pasăre predominant crepusculară, în timpul zilei
şi noaptea se odihneşte ascuns în vegetaţi densă.
Când se simte ameninţat, se ascunde nemişcat cu gâtul şi capul ridicat vertical. În
caz de pericol mai mare îşi îndreaptă ciocul parţial deschis către adversar şi îşi ridică
moţul. Poate declanşa un atac cu ciocul ascuţit, care poate provoca răni serioase
asemănătoare unei înjunghieri.
Când perechea se întâlneşte, masculul salută femela prin înclinare în faţa ei, ca
răspuns, femela îşi apleacă capul sub pieptul masculului. Dacă cuibăreşte în colonii,
mărimea acestora e mică (2-4 perechi), dacă se asociază cu alte specii, în marea
majoritate a cazurilor acesta este stârcul cenuşiu. Locul cuibului este ales de mascul,
cuibul se construieşte la 0,5-1 m deasupra nivelului apei pe stuf mort, uneori pe copaci
până o înălţime de 25 m. Depune 4-5 (2-8), perioada de incubare durează 26 zile. Puii
părăsesc cuibul după 20 de zile şi devin independenţi la vârsta de circa 55-65 zile.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Principalul factor ameninţător pentru stârcul roşu este dispariţia habitatelor
adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase şi arderea stufărişurilor. Pentru
conservarea populaţiei stabile din România este necesară oprirea arderii stufărişurilor
care poate fi realizat cel mai eficient prin campanii educaţionale la adresa localnicilor,
respectiv prin subvenţii oferite de către stat pentru proprietarii sau administratorii
habitatelor umede adecvate buhaiului de baltă, pentru dezvoltarea şi respectarea unui plan
de management favorabil pentru natură şi păsări de apă.
Stârcul roşu fiind o specie în declin, rară şi foarte sensibilă la deranj uman, este
esenţial diminuarea disturbanţei la locurile de cuibărit a speciei. Este de asemenea foarte
important protejarea mlaştinilor naturale cu stufărişuri întinse, fiindcă stârcul roşu
cuibăreşte aproape exclusiv în astfel de habitate naturale, neatinse şi extinse.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului, nici în apropierea acestuia nu există habitate
acvatice adecvate acestei specii, stârcul roşu nu a fost observat pe teren. Realizarea
investiţiei nu va afecta populaţia stârcului roşu din sit.
Raţă roşie
Aythya nyroca (Guldenstadt, 1770)
Ferruginous Duck
Descriere şi identificare
Are lungimea de 38-42 (din care corpul aproape două treimi), anvergura este de
63-67 cm. Este o raţă scufundătoare mică, maro castaniu, burta, subcodalele sunt albe.
Partea inferioară a aripii este albă, pe aripa posterioară este o dungă albă subterminală
lungă şi rară.
Dimorfismul sexual nu este atât de accentuat ca în cazul celorlalte specii de raţe.
Masculul se deosebeşte de femelă prin ochiul galben şi culoarea castanie cu nuanţă roşie.
Femelele au ochiul maro închis, sunt mai pali la culoare, lipseşte nuanţa roşiatică,
culoarea este maro uniform.
Juvenilii se aseamănă femelelor, dar sunt mai uniforme, de culoare maro închis.
Subcodalele sunt alb-murdare uneori cu dungi maro.
16
Habitat
Este o specie ameninţată pe plan global care preferă zone umede cu ape dulci dar
ocazional cuibăreşte şi în ape sărăturoase. Preferă apele dulci stătătoare sau încet
curgătoare cu vegetaţie acvatică densă, cum sunt mlaştinile, bălţile, lagunele, lacurile,
terenurile inundabile, canale cu adâncime apei între 30-100 de cm. De obicei evită în
timpul cuibăritului suprafeţele mari de apă fără vegetaţie.
Se concentrează pe regiunile continentale de şes, în zona temperată fără influenţe
oceanice sau arctice. Este o specie de raţă tipic stepică. Preferă apa puţin adâncă, bogată
în vegetaţie acvatică plutitoare, care este înconjurată de vegetaţie emergentă densă (stuf,
tufe sau arbori mici). Evită râurile, pâraiele, lacurile adânci sau oligotrofe, orice fel de
ape deschise. Îşi construieşte cuibul pe vegetaţia plutitoare sau pe insulele mici din lacuri.
Cuibăreşte deseori şi pe eleştee, lacuri artificiale aflate în condiţii semi-naturale.
Necesită suprafaţă mai mică de apă deschisă decât celelalte specii de raţe.
Distribuţie
Raţa roşie este o specie cu distribuţie largă dar discontinuă în Europa. Cuibăreşte
în număr mic în aproape toate ţările temperate europene. În ţara noastră cuibăreşte în
număr mare în Delta Dunării şi zonele umede asociate acestora. Pe alocuri cuibăreşte pe
sistemele mari de lacuri cu ecosistemă naturală sau semi-naturală (eleştee, lacuri de
acumulare, etc.).
Populaţie
Raţa roşie este periclitată pe plan global, populaţia cuibăritoare europeană este
relativ mică, este estimată la 12 000 – 18 000 de perechi, efectivul lor este în declin
puternic. Populaţii mai mari sunt în Ungaria, România, Croaţia, Turcia, Azerbaijan. Cei
5500-6500 de perechi cuibăritoare reprezintă aproximativ 35-45% din populaţia
europeană, deci este foarte important pe nivel continental. Din nefiricire este în declin
puternic.
Ecologie şi comportament
Are o dietă variată dominată de materiale vegetale, pe care le procură din înot
bălăcind cu ciocul pe suprafaţa apei, scufundând cu partea anterioară a corpului sau
scufundând în totalitate. Se hrăneşte în apa puţin adâncă (20-70 cm, până 1,6 m)
apropiată de mal, bogată în vegetaţie. Plantele cele mai frecvent mâncate sunt
Potamogeton, Carex, Hydrocharis, Chara, Lemna, etc. Uneori prinde peşti mici şi
broscuţe până 3 cm lungime, moluşte, anelide, crustacee, insecte (în special libelule),
muşte etc.
Este o specie mai puţin gregară decât celelalte raţe. În afara perioadei de
reproducere este solitar sau în grupuri mici formate din câteva exemplare. Rareori este
văzut în cete mari, alcătuite din 100-300 de exemplare. Este monogamă, perechile se
formează doar pe durata perioadei de reproducere, de multe ori înaintea sosirii la
teritoriul de cuibărit. Unde este comună, deseori cuibăreşte în colonii mici, uneori
împreună cu pescăruşi. Este cel mai activ după lăsarea serii şi în timpul nopţii.
Ca comportament nupţial, raţele roşii îşi scutură capul orizontal, rareori şi
vertical, cu coada întinsă pe suprafaţa apei şi penele creştetul ridicate. Cele 8-10 (6-14)
ouă sunt depuse la începutul lunii mai în cuibul construit din plante (frunze, iarbă, stuf
etc.). Puii eclozează după o perioadă de 25-27 zile, sunt îngrijiţi numai de femelă. Devin
independenţi la vârsta de două luni, prima împerechere are loc la vârsta de un an.
17
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Principalul factor ameninţător la adresa speciei este dispariţia habitatelor
adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase. Pentru conservarea populaţiei stabile
din România este necesară conservarea habitatelor propice, a ariilor de hrănire,
controlarea serioasă a dezvoltărilor infrastructurale şi a turismului în apropierea coloniilor
de cuibărit şi a locurilor de hrănit, mai ales în Delta Dunării. Unde sunt colonii
cuibăritoare al raţei roşii, este necesară realizarea unui plan de management, al cărui
obiectiv principal este conservarea lopătarului.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Specia preferă zonele acvatice de apă stătătoare, cu multă vegetaţie (stuf etc.) ca
şi loc de cuibărit. Astfel de habitate nu se găsesc în zona proiectului, precum nici specia
nu a fost sesizată în timpul ieşirii pe teren, deci realizarea investiţiei nu va afecta
populaţia locală a raţei roşie.
Buhai de baltă
Botaurus stellaris (Linnaeus, 1758)
Bittern
Descriere şi identificare
Buhaiul de baltă este o specie de mărime medie din familia stârcilor. Lungimea
este de 70-80 cm (din care corul 35-40 cm), anvengura de 125-135 cm. Corpul în
comparaţie cu celelalte specii e stârci este îndesat. Penajul este predominant maro, cu
dungi şi pete negri. Parte ventrală a corpului, gâtul şi bărbia este mai deschis la culoare,
maro-gălbui. Mustaţa şi creştetul sunt negri. Cu ajutorul acestui penaj şi a poziţiei
caracteristice cu corpul şi gâtul vertical închis buhaiul de baltă poate să se ascundă
perfect în tufăriş, făcându-se practic invizibil. Juvenilul este similar adultului, dar este în
general un pic mai palid şi deschis la culoare. Are un sunet caracteristic foarte sonor, care
poate fi auzit şi noaptea. Rareori poate fi văzut, se ascunde în tufărişuri întinse, cel mai
des poate fi observat dis-de-dimineaţă, când zboară înspre/dinspre locurile de pescuit.
Habitat
Preferă aproape exclusiv habitatele întinse de stufăriş, în afară de astea rareori
este prezent şi în zone mlăştinoase cu vegetaţie înaltă şi densă. Este strâns legat de
zonele de şes, dar este prezent şi în regiuni deluroase, însă rareori la altitudini mai mari
de 300 m. În migraţie apare şi în zone cu stufăriş unde nu cuibăreşte. Preferă stufărişurile
dense, cu un nivel scăzut de apă (aproximativ 30 cm) cu fluctuaţii reduse în nivelul apei,
şi cu un mixt de zone cu stuf proaspăt, viu şi stuf uscat. Favorizează stufărişurile mari,
care au şi suprafeţe deschise de apă (bălţi mai mici, canale). Este strâns legat de apă
dulce, dar tolerează şi apa semi-sărată, în lagune şi în apropierea estuarelor.
Distribuţie
Este o specie larg răspândită, cuibăreşte în toate ţările europene, în număr mai
mare în Rusia, Polonia, Ungaria şi România. În ţara noastră este prezent în apropierea
bălţilor şi râurilor de şes în habitate cu stufărişuri întinse (peste 20 de hectare). Cuibăreşte
în număr mare în Delta Dunării şi în habitatele propice în zonele umede de şes.
Populaţie
Specie cu o distribuţie globală imensă, cuibărind într-o zonă de aproximativ 10
milioane de km2, cu o populaţie globală situată între 110.000-340.000 de exemplare.
18
Populaţia din Europa fiind situat între 34-54.000 de perechi este important pe plan global.
Populaţia din România cu cei 1,500-2,000 de perechi nu este foarte semnificativă pe plan
European (însă este probabil subapreciat) şi este concentrat în Delta Dunării.
Ecologie şi comportament Buhaiul de baltă este o specie parţial nocturnă, se hrăneşte de multe ori în timpul
nopţii. Hrana constă în peşti, amfibieni, reptile, păsări (de ex. ochiul boului, piţigoi de
stuf), mamifere mici (de ex. şoareci), nevertebrate precum insecte, viermi, etc.
Rareori poate fi văzut zburând, în majoritatea timpului se ascunde în stufăriş.
Când se simte în pericol, stă cu corpul şi gâtul întins vertical, făcându-se invizibil în stuf.
În caz de pericol imediat stă într-o poziţie defensivă caracteristică, cu gâtul întins în faţă,
ciocul deschis parţial şi aripile deschise şi apropiate de sol.
Specie poligamă, masculul este foarte teritorial de la sfârşitul iernii până în luna
iulie, este foarte agresiv cu masculii rivali care întră în teritoriul lui. Cuibăreşte în perechi
izolate în stuf, însă în zone favorabile ocazional formează colonii răzleţe de câteva
perechi. De multe ori asociat cu alte specii de stârci. Femela depune 5-6 (rareori 3-7)
ouă, pe care le încubează timp de 25-26 zile. Masculul are grijă de femelă în timpul
clocirii, însă nu participă în hrănirea puilor. Juvenilii devin independenţi la vârsta de 55-
60 zile.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalul factor ameninţător la adresa buhaiului de baltă este dispariţia
habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase şi arderea stufărişurilor.
Pentru conservarea populaţiei stabile din România este necesară oprirea arderii
stufărişurilor care poate fi realizat cel mai eficient prin campanii educaţionale la adresa
localnicilor, respectiv prin subvenţii oferite de către stat pentru proprietarii sau
administratorii habitatelor umede adecvate buhaiului de baltă, pentru dezvoltarea şi
respectarea unui plan de management favorabil pentru natură, păsări de apă incluzând
buhaiul de baltă.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului, nici în apropierea acestuia nu există habitate
acvatice adecvate acestei specii, nici specia nu a fost sesizată în timpul ieşirii pe teren.
Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia buhaiului de baltă din SPA.
Pasărea ogorului
Burhinus oedicnemus (Linnaeus 1758)
Eurasian Thick-knee
Descriere şi identificare
Este o specie de limicolă nocturnă sau crepusculară, specializat în ocuparea
habitatelor aride sau uscate cu vegetaţie rară şi scundă. Dimorfismul sexual nu este
accentuat. Partea dorsală a speciei este de o culoare maronie deschisă, cu striaţii
longitudinale de culoare închisă. Capul are culori de baza similară, însă cu frâul, faţa,
gâtul şi pieptul de culoare albă cu o mustaţă neagră. Ciocul este bicolor, cu vârf negru şi
bază galbenă. Ochii sunt mari şi galbene. Pieptul este alb cu striaţii închise iar partea
ventrală de o culoare alb-gălbuie.
19
Habitat Este o specie specializată în habitate aride cu puţină vegetaţie sau vegetaţi scundă
(de exemplu păşuni), ocupă atât stepele uscate cu vegetaţie redusă cât şi zonele uscate cu
pietriş sau un cu un strat subţire de sol pe substrat de stâncă. Ocazional poate cuibării
chiar şi pe marginea terenurilor arabile.
Distribuţie
Specie cu o răspândire destul de largă, dar cu populaţii izolate în zonele cu
habitate propice. Cuibăreşte în zonele temperate şi calde a Europei şi Asiei de vest, pe
sub-continentul Indian şi în Nordul Africii.
Populaţie
Populaţie mondială: 130.000 – 310.000 perechi; Populaţia Europeană: 46.000 – 78.000
perechi; Populaţia din România: 20.000 – 24.000 perechi. Populaţia Europeană sa redus
cu peste 30% în ultimele trei decenii, în special din cauza dispariţiei habitatelor.
Populaţia din România a fost considerată stabilă, însă dezvoltările din ultima perioadă (în
special în Dobrogea) vor avea cu siguranţă efecte negative asupra populaţiei cuibăritoare
din ţară.
Ecologie şi comportament
Pasărea ogorului preferă zonele aride cu puţină vegetaţie sau vegetaţi scundă (de
exemplu păşuni), ocupă atât stepele uscate cu vegetaţie redusă cât şi zonele uscate cu
pietriş sau un cu un strat subţire de sol pe substrat de stâncă
Perioada de cuibărit începe pe la sfârşitul lunii Aprilie. Cuibul este doar o
adâncitură mică în pământ eventual cu câteva fire de vegetaţie, de multe ori înconjurat cu
pietre mici sau scoici. Ponta constă din 2 (ocazional unu sau trei) ouă, care este incubat
timp de 24-26 de zile, pui sunt nidifuge şi urmăresc părinţii din prima zi devenind
independenţi la vârsta de aproximativ 36-42 zile.
Migraţia de toamnă începe în august cu o intensitate maximă în septembrie, şi se
termină în octombrie. Populaţia din Europa iernează în sudul continentului sau în Africa.
Populaţia din Iberia este rezidentă.
Hrana în principiu este alcătuită din nevertebrate: lăcuste, libelule, furnici,
gândaci, muşte, păianjeni, lumbrici, miriapode, etc. În unele cazuri prinde amfibieni mici
sau şoareci.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Fiind un specialist de habitate specia este sensibilă la schimbările masive în
modul de folosinţă a terenurilor. Principala primejdie la adresa speciei este intensificarea
agriculturii respectiv dezvoltarea necontrolată a zonelor în care habitatele propice încă
există.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Specia nu a fost semnalată pe cursul ieşirilor pe teren. Este o specie caracteristică
zonelor deschise de sărătură (păşuni), cu vegetaţie joasă. Astfel de habitate nu se găsesc
pe amplasamentul investiţiei şi nici în vecinătatea acestuia, deci populaţia acestei specii
din sit nu va fi afectat de proiect.
20
Barză albă
Ciconia ciconia (Linnaaeus, 1758)
White Stork
Descriere şi identificare
Lungimea este de 100-115 cm, din care corpul aproximativ jumătate, anvergura e
de 155-165 cm. Este o pasăre de apă mare, cu gâtul şi picioarele lungi. Sexele sunt
asemănătoare şi nu există variaţii sezoniere.
Păsările adulte au corpul, gâtul, capul şi coada albă, numai remigele şi tectricele
superioare sunt negri. Penele gâtului inferior şi pieptului sunt alungite. Ciocul şi
picioarele sunt roşii.
Juvenili se aseamănă adulţilor, doar ciocul şi picioarele nu sunt roşu intens, sunt
de culoare maro, care spre maturitate treptat se va transforma în roşu.
Habitat
Trăieşte în regiuni cu climat temperat sau mediteranean. Supravieţuirea pe termen
lung a speciei depinde de menţinerea în stare cât mai naturală a locurilor de hrănit
preferate de berze – fâneţe, păşune, pajişti umede, terenuri inundabile în apropierea
locurilor de cuibărit. Poate fi prezent şi în regiunile de stepă, sau în timpul iernării pe
savană. Acceptă şi habitatele umede secundare, cum sunt terenurile agricole irigate,
lanuri de orez, etc. În Maroc cuibăreşte la altitudini de 2500 m, însă în Europa este rar
peste 500 m.. La noi cuibăreşte aproape în exclusivitate în zone antropizate - pe şură,
case, coşuri, claie, pomi, ruine sau pe stânci. În ultimele 4 decenii au început să-şi
construiască cuibul pe stâlpi de joasă tensiune.
Distribuţie
Barza albă este larg răspândită în întreaga Europă cu excepţia Insulelor Britanice
şi ţărilor nordice. Populaţii mai mari sunt în centrul şi estul continentului, în Polonia,
Belorusia, Ucraina, Lituania şi în Spania. La noi este răspândită în toată ţara, dar
populaţii mai însemnate are în partea de vest a ţării (jud. Satu-mare, Timiş, etc.) respectiv
în sud-estul Transilvaniei (jud. Sibiu, Braşov, Harghita).
Populaţie
Populaţia europeană este de 180 000 – 220 000 de perechi, şi este în creştere
moderată. Conform ultimului recensământ sunt cca. 5500 perechi în ţară. În România,
datorită mai ales desecării excesive a zonelor umede în multe părţi ale ţării populaţia a
suferit o diminuarea accentuată.
Ecologie şi comportament
Mănâncă în exclusivitate animale, pe care le prinde pa pajişti umede umblându-se
prin iarbă. Prada mai mică este înghiţită în întregime, animalele mai mari sunt făcute
bucăţi cu ciocul înainte de a fi mâncaţi. Este o pasăre diurnă, se hrăneşte singur, în
perechi, în familie sau în cete mari, mai ales unde prada este concentrată.
Dieta este foarte variată, compoziţia depinde de umiditatea zonei. În regiuni (sau
anuri) mai aride mănâncă în principal insecte şi rozători, în condiţii umede animale
acvatice. Mănâncă insecte şi larvele acestora (mai ales gândaci şi lăcuste), amfibieni
(broaşte adulte), şerpi, şopârle, micromamifere (chiţcani, şoareci, şobolani, hamsteri),
râme. Uneori mănâncă şi ouăle păsărilor clocitoare pe sol, moluşte şi crustacee, peşti şi
scorpioni
Este o specie gregară, mai ales în afara perioadei de cuibărit, când se adună în
cete uneori alcătuite din sute de indivizi. Este monogamă, perechile de multe ori se
21
formează doar pe durata reproducerii. Unele perechi se reproduc ani la şir la acelaşi cuib.
În restul anului aceste perechi nu stau împreună, se întâlnesc în timpul pasajului de
primăvară sau ajung separat la cuib în acelaşi timp. De multe ori masculul ajunge mai
devreme (în aprilie), şi începe singur renovarea şi dezvoltarea cuibului. În general
subadulţii sosiţi mai târziu încearcă să ocupe cuiburi deja ocupate, în asemenea cazuri
perechea îşi apără agresiv teritoriul, de multe ori rezultând răniri grave.
Au un ritual caracteristic de întâmpinare, îşi ridică şi îşi „aruncă” capul în spate,
apoi o readuc în poziţie normală, şi o mişcă sus-jos. Aceste mişcări sunt repetate de mai
multe ori şi sunt acompaniate de sunetul caracteristic berzelor făcut cu ciocul, „tocitull”.
Depun 3-5 ouă, incubarea durează 33-34 de zile. Ambele părinţi au grijă de pui până
părăsirea cuibului (în a doua jumătate a lunii iunie), după acesta juvenilii formează cete
mai mari şi se mişcă, se hrănesc în cadrul acestor grupuri. Prima împerechere de obicei
este la vârsta de 4 ani, majoritatea păsărilor înaintea maturităţii nici nu se întorc din
Africa.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Este necesară conservarea pajiştilor, păşunilor umede, care se poate realiza prin
conservarea practicilor agriculturale tradiţionale, durabile. În România specia cuibăreşte
în principal pe stâlpi de electricitate sau telefonice, adeseori cauzând scurtcircuite, lăsând
fără electricitate mai multe gospodării. În alte cazuri din cauza instabilităţii cuibul cade
de pe stâlp. Pentru prevenirea acestor evenimente aproape în toate judeţele din ţară s-au
montat pe stâlpi suporturi pentru cuib, astfel cuibul se poate construi mult mai stabil, şi
nu ating firele de păr.
O altă problemă, încă netratată este electrocutarea prin atingerea firelor de
electricitate. Mortalitatea cauzată de electricitate în cadrul berzelor este foarte ridicat.
Această problemă s-ar putea rezolva prin izolarea cablurilor electrice în apropierea
stâlpilor şi scoaterea din funcţiune a modelelor „ucigaşe” de stâlpi de medie tensiune. Din
păcate implementarea acestor metode întârzie din cauza costurilor ridicate.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Un exemplar din această specie a fost observat, hrănindu-se pe o fâneaţă la cca.
500 de m de amplasamentul proiectului. Specia cuibăreşte în localitatea Urziceni -
Pădure. Suprafeţele deschise din vecinătatea investiţiei, respectiv suprafaţa propriu-zisă a
acesteia sunt habitate ideale pentru berze albe, care îşi caută hrana în astfel de terenuri
(fâneţe, păşuni etc.). Ţinând cont de suprafaţa relativ redusă al investiţiei, se poate afirma
că realizarea proiectului nu va afecta semnificativ terenurile de hrănire acestei specii.
Erete de stuf
Circus aeruginosus (Linnaeus 1758)
Marsh Harrier
Descriere şi identificare
Este cea mai mare specie de erete din Europa. Dimorfismul sexual în ceea ce
priveşte coloritul penajului este caracteristic şi la această specie ca şi la toate celelalte
specii de ereţi.
Masculul adult are un colorit general maro cu gri şi cremă. Capul este de gri-
albăstrui cu striaţii longitudinale de culoare mai închisă, spatele este maro culoarea
22
continuând şi pe partea proximală a părţii dorsale a aripii. De sus majoritatea remigelor
sunt de o culoare gri deschis, făcând excepţie doar primele 5-6 remige primare care sunt
negre. În zbor, pe partea ventrală pasărea este mai mult sau mai puţin de o culoare cremă
uniformă, cu burta şi flancurile cu un ton maroniu roşcat. Coada este gri. Femela este de
o culoare generală de maro foarte închis cu pete de culoare cremă deschisă pe cap şi pe
umeri, aceste pete ocazional au o culoare aproape albă.
Anvergura aripii: 110 – 130 cm; Lungimea corpului: 48 - 56 cm
Habitat Specie specializată pe zone umede, mlăştinoase întinse, cu vegetaţie bine
dezvoltată. Cuibul este construit în cazurile tipice în stufăriş aproape de suprafaţa apei.
Ocazional se stabileşte şi în habitate atipice cuibărind în zone agricole sau pajişti cu
vegetaţie înaltă, şi în aceste cazuri preferă însă apropierea unor zone umede.
Distribuţie
Specia este răspândită în principal în zona cu climă temperată, dea lungul
latitudinii medii al Eurasiei. Pe lângă acesta, mai întâlnim unele populaţii şi în regiunea
mediterană şi boreală. Este o pasăre caracteristică Palearcticului de Vest. Cea mai vestică
populaţie se găseşte în Portugalia, spre est arealul se extinde mult peste Munţii Urali până
la partea estică a Kazahstanului. Populaţii izolate re regăsesc şi în nordul Africii, cu
precădere în Maroc, Algeria şi Tunisia.
Populaţie
Populaţie mondială: 500.000 – 2.000.000 perechi; Populaţia Europeană: 93.000 –
140.000 perechi; Populaţia din România: 1.700 – 2.500 perechi. Trendul populaţiei
globale este una pozitivă cu o uşoară creştere permanentă, nu dispunem date pe baza
cărora ar fii posibil determinarea trendului momentan al speciei în România.
Ecologie şi comportament
Este o pasăre care trăieşte în perechi izolate, dar care în locuri favorabile cu loc de
cuibărit şi hrană suficientă (de exemplu Delta Dunării), poate cuibării în densităţi destul
de ridicate sau în cazuri rare în mici semi-colonii răzleţe.
Clocitul începe în luna aprilie sau mai, fiind anticipată de zborul nupţial
sincronizat şi spectaculos al cuplului. Depunerea pontei se face în cuibul construit în
principal de femelă - de obicei din stuf şi crengi subţiri – în stufăriş sau alte plante înalte
care oferă un camuflaj bun cuibului, fiind folosit doar pentru un singur sezon. Ponta
constă de regulă din 3-6 ouă, a căror incubaţie este de 31-38 zile. Puii părăsesc cuibul în
aproximativ 35-40 zile şi devin independenţi după două-trei săptămâni. Masculii pot fi şi
poligami, caz în care, pe perioada incubaţiei hrănesc două femele mai apoi puii din cele
două cuiburi.
Este o specie parţial-migratoare. Păsările din sudul Europei petrecând iarna în
europa în zona Mării Mediteraniene, populaţiile din nord migrează pentru iernat pe
continentul african, la sud de Sahara, iar cele din Asia iernează pe subcontinentul Indian.
Migrează în exemplare solitare sau grupuri răzleţe de câteva indivizi, folosind trecătorile
de la Gibraltar, Bosfor dar şi traseul Italia-Malta.
Din punct de vedere a hranei, eretele de stuf este un oportunist de succes,
compoziţia hranei depinzând în mare parte de sursele trofice existente, în cazuri ideale
preferă ca pradă specii de păsări de mărime mică-mijlocie.
23
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Este o specie cu o distribuţie largă, cu un trend global pozitiv şi cu o populaţie
stabilă (sau în uşoară creştere) pe plan naţional. Nu necesită măsuri de conservare
specifice, din cauza ecologiei speciei este sensibil la pierderea habitatelor umede din
cauza desecării sau drenării zonelor umede.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului, şi nici în vecinătatea acestuia nu se găsesc locuri
acvatice preferate de eretele de stuf, specia nu a fost sesizată pe teren. Realizarea
investiţiei nu va afecta populaţia eretei de stuf din SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului”.
Erete sur
Circus pygargus (Linnaeus, 1758)
Montagu's Harrier
Descriere şi identificare
Este o specie monotipică. Dimorfismul sexual în ceea ce priveşte coloritul
penajului este particular şi la această specie ca şi la toate celelalte specii de ereţi.
Masculul adult are un colorit general gri-albăstrui în contrast cu remigele primare
negricioase. Contrar celorlaltor specii de ereţi de la noi, prezintă o bandă neagră
longitudinală pe remigele secundare. Pe subalarele aripilor şi flancuri are stropi mici de
culoare roşcată.
Femela adultă seamănă mult cu femela eretelui vânăt şi cel alb, însă partea
inferioară a corpului este mai deschis, albicios, cu striaţii maroni-roşcate. Pe lângă acesta,
subalarele aripilor sunt roşcat dungate, nu prezintă colag distinct în regiunea gâtului,
având şi o bandă terminală lată pe marginea aripilor. Partea superioară are coloritul
general maroniu cu excepţia târtiţei, care este albă. Coada prezintă benzi de culoare mai
închisă.
Păsările tinere seamănă cu femelele, au însă burta şi aripa interioară ruginie şi
remigele secundare întunecate. La această specie aripa prezintă doar patru remige primare
evidenţiate, dând astfel aripii un aspect alungit şi îngust.
Anvergura aripii: 96–116 cm; lungimea corpului: 43–47 cm; greutatea medie: 265 g la
mascul şi 345 g la femele.
Habitat
Deşi preferă zonele deschise, fiind o specie de şes, în unele regiuni poate urca
până la 1500 de m. În habitatele naturale sau semi-naturale cuibăreşte mai ales în
vecinătatea râurilor, în văi, platouri, marginea lacurilor, bălţi şi stepe.
Când nu au la dispoziţie astfel de habitate, se stabilesc pentru cuibărit în câmpuri
umede, fânaţe sau chiar câmpuri agricole, mai cu seamă în cele de cereale cu spic cum
sunt grâul, orzul şi ovăzul. Specia necesită un teritoriu deschis mare, cu vegetaţie
suficient de înaltă pentru ai asigura condiţiile necesare unui cuibărit cu succes.
Distribuţie
Specia este răspândită în principal în zona cu climă temperată, de-a lungul
latitudinii medii al Eurasiei. Pe lângă acesta, mai întâlnim unele populaţii şi în regiunea
mediterană şi boreală. Este o pasăre caracteristică Palearcticului de Vest. Cea mai vestică
populaţie se găseşte în Portugalia, spre est arealul se extinde mult peste Munţii Urali,
24
limita exactă fiind necunoscută exact. Populaţii izolate punctiforme sunt şi în nordul
Africii, cu precădere în Maroc. Probabil datorită activităţii negative al omului, unele
populaţii îşi schimbă regulat arealul de cuibărit, care se evidenţiază în faptul, că pot apare
mici populaţii departe de arealul său de răspândire.
Populaţie
Populaţia Europei se estimează la 35.000 - 50.000 perechi. Efectivul mondial nu
este cunoscut suficient, fiind estimată la 150.000 - 200.000 de indivizi. Populaţia din
România nu este suficient de cunoscut fiind apreciat a fi (în ultima publicaţie relevantă)
între 0-12 perechi, deşi populaţia naţională este cu siguranţă foarte redusă aceste numere
sunt probabil subapreciate.
Ecologie şi comportament
Este o pasăre care trăieşte izolat în pereche, dar care în locuri favorabile cu loc de
cuibărit şi hrană suficientă, poate forma semi-colonii răzleţe de câteva perechi. Cuibăritul
în semi-colonie este benefică pentru faptul, că asigură o securitate mai mare pentru
fiecare pereche faţă de prădători.
Teritoriul păzit al unei perechi este de cca 300 - 400 m în jurul cuibului la
cuplurile care cuibăresc izolat, fiind mai mic în cazul cuibăritului semicolonial. În acest
ultim caz păsările coloniei acţionează toţi împreună în cazul apariţiei unui duşman cu păr
sau cu pene (vulpi, câini, corvide).
Clocitul începe abia în luna mai, fiind anticipată de zborul nupţial sincronizat şi
spectaculos al cuplului. Masculul are obiceiul de a aduce cadou nupţial femelei, care
constă de regulă din şoarece, şopârlă cau insectă mai mare. Ajung la maturitatea sexuală
de regulă după 3-4 ani.
Depunerea oulăr se face în cuibul simplu amenajat pe sol, între plante înalte care
oferă un camuflaj bun cuibului, fiind folosit doar pentru un singur sezon. Femela depune
de regulă 3-5 ou de culoare albicioasă a căror incubaţie este de 29-35 zile. Puii părăsesc
cuibul în 32-35 zile şi devin independenţi după două săptămâni. Masculii pot fi şi
poligami, caz în care, pe perioada incubaţiei hrănesc două femele mai apoi puii din cele
două cuiburi.
Este o specie migratoare de distanţă lungă. Păsările din Europa migrează pentru
iernat pe continentul african, la sud de Sahara, iar cele din Asia iernează pe
subcontinentul Indian. Primăvara adulţii şi unele subadulţi sosesc înapoi în luna aprilie,
majoritatea păsărilor tinere rămânând până la maturitate în cartierele de iernare.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Începând cu anii ’40 populaţia eretelui sur prezintă o diminuare numerică
continuă aproape pe toată suprafaţa arealului său de răspândire. Acest regres s-a datorat
în primul rând folosirii abuzive şi în exces al pesticidelor şi insecticidelor, în principal al
DDT-ului, care a rezultat în primul rând diminuarea hranei. Un alt aspect negativ care a
afectat mult specia a fost şi este şi în prezent cucerirea noilor suprafeţe de terenuri în
vederea transformării lor în terenuri agricole, care au dus la pierderea habitatelor.
Schimbarea tehnicilor agricole, care au devenit în multe locuri mecanizate, precum şi
recoltarea cerealelor şi al ierbii în timpul perioadei de reproducere au pus amprenta pe
descreşterea numărului speciei.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului, şi nici în vecinătatea acestuia nu se găsesc locuri
de cuibărit preferate de această specie (zone mlăştinoase, terenuri ierboase cu vegetaţie
25
înaltă), nici specia nu a fost sesizată în timpul ieşirii pe teren. Realizarea investiţiei nu va
afecta populaţia de erete sur din SPA.
Cristel de câmp
Crex crex (Linnaeus, 1758)
Corncrake
Descriere şi identificare
Are lungimea de 27-30 cm, anvergura e de 46-53 cm. Dimensiunile sunt
asemănătoare cu cele ale unei potârnichi mici şi slabe. Penajul e maroniu cu un ruginiu
pronunţat pe aripi, vizibil în special în zbor. Sexele sunt asemănătoare.
Partea dorsală a păsărilor adulte este maro-gri, centrele penelor sunt maro şi
negru, care formează linii longitudinale pe spate şi scapulare. Faţa e gri-albăstruie,
tectricele auriculare, partea posterioară a gâtului şi creştetul sunt maro pestriţ cu negru.
Aripa inferioară este roz-maroniu. Juvenilii sunt un pic mai pali şi mai deschişi la
culoare, cu o nuanţă gălbuie mai pronunţată.
Cristelul de câmp are un sunet caracteristic, un strigăt puternic bisilabic „crre-
crre” care poate fi auzit noaptea în lunile mai şi iunie de la mari distanţe.
Habitat Este o specie cu distribuţie largă, de la regiuni temperate continentale şi oceanice
până la cele boreale, de stepă, marginal mediteraneane. În principal cuibăreşte pe şes dar
în habitat prielnic este prezent şi în altitudini până la 1400 m. Evită apele stătătoare,
mocirlele, marginile lacurilor sau râurilor, la fel nu preferă suprafeţele deschise,
pietroase, nisipoase etc. Preferă locurile umede, răcoroase cu vegetaţie ierboasă densă dar
mai mică decât înălţimea sa. De multe ori cuibăreşte şi pe terenuri agricole, în lanuri de
cereale. În România cuibăreşte preponderent pe fâneţe şi păşuni însă în unele zone este
prezent şi în terenuri cultivate.
Distribuţie
Este o specie larg răspândită în Europa, populaţii însemnate sunt în Belorusia,
Bulgaria, Cehia, Letonia, Polonia, România, Ukraina. În România este prezent atât în
zonele de câmpie cât şi în zonă de deal şi mai ales depresiuni intra şi extramontane.
Populaţiile cele mai însemnate se găsesc în zone, unde încă predomină agricultura
tradiţională extensivă pe terenuri ierboase umede.
Populaţie
Populaţia europeană a suferit un declin puternic între anii 1970-1990, cauzat
probabil de accentuarea agriculturii şi folosirea tehnicilor de cultivare intensivă şi
diminuarea habitatelor ierboase umede. În prezent pe continent cuibăresc 1,3-2 milioane
de perechi (50-74% din populaţia mondială). Specie în unele ţări este în declin, în alte ţări
se extinde, în ansamblu, pe plan european efectivul speciei fluctuează. Populaţia din
România este apreciată între 44,000 – 60,000 de perechi, fiind foarte probabil existenţa
unei supraevaluări semnificative în cazul acestei specii.
Ecologie şi comportament
Cristelul de câmp este omnivor, mănâncă nevertebrate mici, insecte (gândaci,
muşte, lăcuste, greieri, libelule, furnici etc.), moluşte, păianjeni, râme, mici broscuţe,
frunzele plantelor, muguri, seminţe. Rareori poate mânca şi micromamifere şi păsări.
26
Cu excepţia sezonului de reproducere şi uneori migraţia, este o pasăre solitară. În
timpul pasajului poate fi în perechi, sau chiar în grupuri mai mici formate din 20-40 de
exemplare. Uneori se asociază cetelor de prepeliţe. La cristelul de câmp întâlnim
monogamie sezonială, uneori există şi relaţii poligine.
Este o specie cu comportament teritorial ridicat, îşi apără agresiv teritoriul, al
cărui poziţie este semnalat prin strigătul caracteristic, uneori şi în timpul zilei. În timpul
strigătului, cristelul adoptă o poziţie a corpului verticală, cu gâtul întins, capul ridicat.
Dacă un alt mascul pătrunde în teritoriul său se apropie de el, scoţând acest sunet
permanent. Dacă masculul rival nu se sperie şi pleacă, începe o goană în zbor. Dacă nici
această metodă nu dă rezultate, începe lupta propriu-zisă dintre cei doi masculi.
Cuibăreşte solitar, uneori în densităţi ridicate. În astfel de cazuri cuiburile pot fi la
o distanţă de doar 55-110 m unul de celălalt. Cuibul este construit pe sol, în vegetaţia
densă. Copulaţia nu este precedată de dans ritual, dar uneori masculul aduce cadou
(hrană) femelei. Cele 8-12 (6-14) ouă sunt depuse în mai, numai femela cloceşte timp de
16-19 zile. Juvenilii devin independenţi la vârsta de aproximativ 34-38 zile.
Iernează în Africa.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Cristelul de câmp este o specie periclitată pe plan global, astfel conservarea
populaţiei sănătoase din România are o importanţă cheie. Principalul factor ameninţător
la adresa speciei este dispariţia habitatelor adecvate, a păşunilor şi fâneţelor întinse.
Motivele sunt complexe, pe de o parte schimbarea metodelor tradiţionale de agricultură
în metodele agriculturii intensive, care a dus la transformarea acestor câmpuri în terenuri
agricole. Un alt motiv este oprirea păşunatului sau cositului. Ca urmare apare vegetaţia
lemnoasă spontană, care treptat duce la împădurirea acestor habitate ierboase. Un al
treilea motiv este schimbare metodelor tradiţionale de cosit. Cu noile coase motorizate
mari suprafeţe pot fi cosite în timp scurt, astfel păsările aflate în aceste fâneţe nu au unde
să se refugieze, căzând pradă acestor maşini.
Este necesară sprijinirea de către stat a activităţilor care conservă aceste habitate
ierboase în condiţie cât mai apropiată de cea naturală. Astfel de metode sunt(păşunatul
adecvat (nu cel excesiv), cositul în afara perioadei de cuibărit (după luna iulie) şi într-o
formă care oferă posibilitate de a se refugia păsărilor respective, formele tradiţionale şi
durabile de agricultură.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Specia nu a fost observată cu ocazia ieşirilor pe teren. Pe amplasament şi în
vecinătatea acestuia se găsesc habitate prielnice (fâneţe, suprafeţe cu vegetaţie ierboasă
înaltă), pentru această specie. Realizarea proiectului în faza de construcţie poate avea un
impact negativ asupra cristelelor potenţial cuibăritoare din zonă. În acest caz se
recomandă ca lucrările din faza de construcţie să fie realizate în afara perioadei de
cuibărit (după 15 iulie). Datorită suprafeţei relativ reduse al investiţiei, impactul
proiectului asupra populaţiei de cristel de câmp nu va fi semnificativ.
27
Ciocănitoare de stejar
Dendrocopos medius (Linnaeus, 1758)
Middle Spotted Woodpecker
Descriere şi identificare
Este o ciocănitoare mică, are lungimea de 20-22 cm şi anvergura de 33-34 cm,
este cu 10% mai mic decât ciocănitoarea pestriţă mare. Spatele, târtiţa, creştetul şi partea
posterioară a gâtului sunt negri, scapularele albe formează o pată albă mare, dar mai mică
decât la ciocănitoarea pestriţă mare. Codalele sunt albe cu linii transversale negri,
perechea centrală este neagră. Remigele sunt negri cu pete albe, care pe aripa deschisă
formează trei linii albe. Fruntea, obrajii, tectricele auriculare, bărbia, pieptul şi
abdomenul sunt albi murdari. Pe partea laterală a gâtului este o pată neagră, care continuă
printr-o linie neagră pe părţile laterale a pieptului. Această pată continuă printr-o altă linie
neagră spre cioc (mustaţă), dar spre deosebire de alte specii de ciocănitor nu ajunge până
la ciocul gurii. Regiunea anală este roşu pal, pe abdomen, partea inferioară a pieptului şi
pe abdomen este rar striat cu negru. Creştetul este roşu intens la ambele sexe. Juvenilii
sunt asemănători adulţilor dar culorile şi marcajele sunt un pic mai şterse.
Habitat Este o specie rezidentă a climatului temperat continental, nu se extinde în reiuni
boreale sau montane. Este un adevărat specialist, fiind ataşat de păduri, parcuri sau păşuni
împădurite cu exemplare bătrâne de stejar sau gorun (Quercus sp.). Altitudinile la care
cuibăreşte sunt şi ei determinate de prezenţa habitatelor cu stejar sau gorun, fiind
localizate în principal între. 200 – 600 m, dar şi la înălţimi mai joase în Dobrogea şi pe
Câmpia de Vest. Trăieşte şi în păduri mixte cu stejar, carpen, frasin, fag, chiar şi de
molid. Preferă crengile bătrâne, rupte, putrede. Prezenţa speciei este independentă de
pantă, umiditate sau apropierea apei.
Distribuţie
În afara Scandinaviei şi a Insulelor Britanice cuibăreşte în fiecare ţară Europeană.
Populaţii mari sunt în Franţa, Polonia, România, Germania, Ungaria, Bulgaria etc. În
România cele mai semnificative populaţii cuibăritoare pot fii găsite în zonele colinare de
pe podişul Transilvaniei respectiv în goruneţele din Dobrogea, dar specia apare în
majoritatea zonelor unde habitatele descrise sunt bine reprezentate.
Populaţie
Mai mult de 95% din populaţia mondială cuibăresc în Europa (140 000-310 000
de perechi). În unele ţări specia este în declin, în altele în creştere, în ansamblu însă
populaţia este stabilă. În România cuibăresc 20.000 – 24.000 perechi. Deşi nu cunoaştem
date cu privire la populaţiile istorice din România, este foarte probabil că populaţia
ciocănitoarei de stejar a fost în regres numeric în ultimele decenii. Fiind specialist şi
preferând copaci bătrâne cu crengi moarte, nu este deloc favorizat de silvicultura
modernă. În ultimele decenii restituirile de păduri în Transilvania, şi exploatările
necontrolate de multe ori ilegale au afectat populaţiile într-un mod nefavorabil.
Ecologie şi comportament
Mănâncă aproape exclusiv pe tot parcursul anului. Caută după hrană pe coajă, pe
crengi şi suprafeţele frunzelor sau excavând în lemnul putred moale. Foloseşte „nicovale”
pentru deschiderea nucilor sau coanelor. Mănâncă coleoptere (adulţi şi larve: croitor,
răgace, cărăbuşi etc.), himenoptere (furnici), omizi, ortoptere, muşte, fluturi etc. Hrana
vegetală are importanţă sporită în timpul iernii, când numărul insectelor este scăzut.
28
Este o specie solitară, apără teritorii fixe pe tot timpul anului. Mărimea teritoriului
variază între 3-25 ha, de multe ori mai multe teritorii învecinate se suprapun. Se
odihneşte în timpul nopţii în scorburi. Limitele teritoriilor sunt comunicate prin sunete de
avertisment sau darabană. În postura ameninţătoare capul este lăsat în jos şi ciocul întins
înainte spre adversar. Nu sunt rare luptele, gonirile în aer între adversari.
Este monogamă, perechile se formează pe durata sezonului de reproducere. În
fiecare an excavează o nouă scorbură pentru cuibărit. Formarea perechilor începe la
sfârşitul iernii. Căţăratul în spirală pe trunchiul copacului este caracteristic speciei.
Masculul arată femelei potenţialele locuri a cuibului. După alegerea locaţiei exacte
ambele sexe contribuie la excavarea scorburii. Cele 4-7 (8) ouă sunt depuse la sfârşitul
lunii aprilie sau în mai. Ambele sexe clocesc timp de 11-14 zile. Ambele părinţi au grijă
de pui, dezvoltarea acestora durează aproximativ trei săptămâni. Devin independenţi la
două săptămâni după părăsirea cuibului.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Principalul factor ameninţător la adresa ciocănitoarei de grădini este dispariţia
stejarilor bătrâni atât din păduri cât şi din habitatele antropizate. Fiind specialist şi
preferând stejari bătrâni cu crengi moarte, nu este deloc favorizat de silvicultura modernă.
Conform practicilor silvice actuale copacii nu ating această vârstă. În ultimele decenii
restituirile de păduri în Transilvania, şi exploatările necontrolate de multe ori ilegale au
afectat populaţiile într-un mod nefavorabil. Astfel factorii negativi se cumulează şi
afectează în mod sporit ciocănitoarea de stejar.
Pentru conservarea speciei este necesară conservarea pădurilor de stejar,
controlarea exploatărilor forestiere. De exemplu ar avea un efect benefic important dacă
în cursul tăierilor ar fi lăsaţi în picioare câteva stejari bătrâni. Şi aceste copaci sau grupuri
de copaci ar contribui mult la conservarea speciei, deoarece ciocănitoarea de stejar nu
este strâns legată de pădurile închise. La fel de important este conservarea stejarilor în
livezi, grădini, pe păşuni cu grupuri de copaci, pe marginile drumurilor, parcuri etc.,
respectiv plantarea stejarilor în locurile amintite.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
În zona potenţial afectată de către proiect nu există arbori/habitate adecvate pentru
specie, ciocănitoarea de stejar nu este prezentă pe amplasament.
Ciocănitoare de grădini
Dendrocopos syriacus (Hemprich & Ehrenberg, 1833)
Syrian woodpecker
Descriere şi identificare
Are lungimea de 22-23 cm, anvergura este de 34-39 cm, în mărime şi aparenţă
este foarte asemănătoare ciocănitoarei pestriţe mari. Spatele, târtiţa, creştetul şi ceafa sunt
negri, scapularele albe formează o pată albă mare. Codalele şi remigele sunt negri cu pete
albe, care pe aripa deschisă formează trei linii albe. Fruntea, obrajii, tectricele auriculare,
pieptul şi abdomenul sunt albi murdari, mustaţa este neagră. Pe partea laterală a gâtului
este o pată neagră, care continuă printr-o linie neagră pe părţile laterale a pieptului. Se
deosebeşte de ciocănitoarea pestriţă mare prin absenţa dungii negre de pe laturile gâtului
29
până la ceafă, regiunea anală de culoare roz şters, marcajul pestriţ de pe parte laterală a
abdomenului respectiv prin penele nazale deschise la culoare.
Masculul adult are o pată roşie pe partea posterioară a creştetului, acesta lipseşte
la femele. Juvenilii au creştetul complet roşu, striaţiile de pe părţile laterale sunt mai
dense şi se extind şi pe piept, unde culoarea albă are de multe ori o nuanţă roşiatică.
Habitat Trăieşte în climatul temperat continental, mediteranean şi de stepă. Nu este un
adevărat specialist de habitate, fiind prezent în păduri, parcuri, ferme, păşuni împădurite
sau grădini. Cea mai antropizată specie de ciocănitoare, majoritatea populaţiei cuibărind
în grădini sau în apropierea localităţilor respectiv în habitate secundare cu puternic
impact antropic. Evită pădurile întinse şi închise, favorizează mai degrabă grupurile de
copaci, marginea pădurilor, copacii bătrâni împrăştiaţi etc.
Distribuţie
Este răspândită mai ales pe Peninsula Balcanică, Anatolia şi europa centrală.
Populaţii mari sunt în Ungaria, România, Bulgaria, Grecia, Turcia. Specie cu o distribuţie
largă dar necontinuă în România, în unele zone poate fii considerat chiar comună iar în
alte zone accidentală.
Populaţie
Populaţia europeană este relativ mare, cuibăresc 530 000- 1 100 000 de perechi pe
continent (50-74% a populaţiei mondiale). În multe ţări este în creşterea numerică, însă
din păcate acesta nu poate contrabalansa declinul din alte ţări, astfel în ansamblu numărul
lor este în scădere moderată în Europa. Populaţia din România este apreciat a fi între
24,000 – 32,000 de perechi şi este în declin puternic.
Ecologie şi comportament
Mănâncă în principal insecte, păianjeni, gândaci mari, dar consumă şi multă hrană
vegetală. Spre deosebire de celelalte ciocănitori, mănâncă fructe şi seminţe pe tot
parcursul anului, şi hrăneşte şi puii cu acestea. Insectele sunt procurate mai ales de pe
scoarţa copacilor, de pe crengi, pietre sau de pe sol, uneori sunt prinse din zbor. Dieta
constă în coleoptere şi larvele acestora, prune, nuci, fluturi, omizi, greieri, muşte, furnici,
viespi, păianjeni, melci, râme, prune, nuci, amigdale, alune, căpşuni, mere, struguri etc.
Este în general solitar, dar poate fi prezent în număr mai mare pe locurile unde
hrana este abundentă. În timpul iernii nu este teritorială. La această specie întâlnim
monogamie de lungă durată. Uneori se hibridizează cu ciocănitoarea pestriţă mare.
Mărimea teritoriului este aproximativ 1 km2. Se odihneşte în timpul nopţii în scorburi.
Este teritorial şi agresiv în perioada de reproducere, agresiunea poate să apară şi toamna
în timpul dispersiei juvenililor. În postura ameninţătoare adaptată în cazul intruşilor
corpul şi ciocul sunt ridicate, uneori ciocul este balansat lateral şi sus-jos în formă de 8.
Perechile se formează spre sfârşitul iernii, au loc duete „cântate” de parteneri,
goane aeriene, de multe ori zboară în cercuri, îşi balansează capul lateral şi vertical, etc.
Locaţia cuibului este aleasă de către mascul. Excavarea scorburii începe în aprilie cu
participarea ambelor sexe. Cele 4-7 (3-8) ouă sunt depuse în aprilie sau la începutul lunii
mai. Ambele sexe clocesc, incubarea durează 9-14 zile. Puii se dezvoltă în funcţie de
abundenţa hranei în 17-25 zile, devin independenţi puţin după acesta.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Principalul factor ameninţător la adresa ciocănitoarei de grădini este dispariţia
habitatelor mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de
30
agricultură se schimbă peisajul, dispar fâneţele, păşunile cu grupuri de copaci bătrâni,
livezile bătrâni etc. Deşi ciocănitoarea de grădini este o specie foarte antropizată,
extinderea aşezărilor umane nu este benefică speciei, fiindcă noile case, complexe
comerciale etc. care reprezintă creşterea localităţilor nu se aseamănă habitatelor antropice
preferate de această specie, cum sunt livezile, grădinile. Este foarte importantă
conservarea, îmbunătăţirea şi dezvoltarea ariilor verzi din localităţi (parcuri, alee, copacii
de pe marginea străzilor, grădini etc.). O posibilitate de sprijinire a speciei este montarea
scorburilor artificiale, pe care ciocănitoarea le ocupă în lipsa copacilor bătrâni. Este
importantă păstrarea şi plantarea copacilor de pe marginea drumurilor intravilane şi
extravilane, deoarece ciocănitoarea de grădini cuibăreşte deseori pa aceşti arbori.
Populaţia din România este una dintre cele mai importante din Europa aflat în
declin puternic, astfel conservarea sa este de importanţă deosebită. Măsuri eficiente de
conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea stării de conservare a
speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de management adecvat al ariilor
protejate.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
În zona potenţial afectată de către proiect nu există arbori/habitate adecvate pentru
specie, ciocănitoarea de grădini nu este prezentă pe amplasament.
Ciocănitoare neagră
Dryocopus martius (Linnaeus. 1758)
Black Woodpecker
Descriere şi identificare
Este cea mai mare specie de ciocănitoare de pe continent, are lungimea de 45-57
cm, anvergura este de 64-68 cm. Este o pasăre puternică de mărimea unei ciori. Spre
deosebire de celelalte specii de ciocănitori zboară în linie aproape dreaptă. Este negru
uniform cu un luciu metalic. Masculii au creştetul complet roşu, la femele doar partea
posterioară a creştetului este roşie, fruntea este neagră. Juvenilii sunt mai maronii,
lipseşte luciul metalic al penajului, mărimea petei roşii de pe creştet este mai mică.
Este o pasăre zgomotoasă, strigătul de zbor este tare „cru-cru-cru”, serveşte ca şi
strigăt de alarmă. Când stă pe copac scoate un strigăt caracteristic, prelung, plângăreţ,
puternic: „cliuuu”.
Habitat Este o pasăre rezidentă a regiunilor boreale şi temperate. Trăieşte în păduri
montane, uneori până la limita arborilor, în Alpi şi la înălţimi peste 2000 m. În taiga
nordică este în principal o specie de şes. Preferă trunchiurile înalte şi bătrâne ale
pădurilor bătrâne, aflate în stadiul climax al succesiunii vegetale. Preferă porţiunile de
păduri mai rare, poate fi prezent şi în porţiuni de păduri izolate, relativ departe de pădurea
intactă. În afara sezonului de reproducere vizitează şi păduri doborâte de vânt sau arse.
Deseori se apropie de aşezările omeneşti.
În România specia a fost considerată ca una specializată pe pădurile de fag şi
molid din zonele montane. În ultimele decenii însă a devenit o specie larg răspândită în
toate tipurile de păduri de la zonele montane până la pădurile de luncă.
31
Distribuţie
Ciocănitoarea neagră este larg răspândită în Europa, în număr mare cuibăreşte în
Rusia, Germania, România, Belorusia, Suedia etc. Ciocănitoarea neagră are o distribuţie
generală dar nu uniformă în România. Lipseşte din zonele întinse fără păduri şi la
altitudini peste limita pădurii (1700 m). Este mai rar în zonele de şes şi în pădurile aride
din bio-regiunea stepică.
Populaţie
Populaţia europeană este mare şi stabilă, cuibăresc 740 000-1 400 000 de perechi.
În anii ’90 în multe ţări a suferit un declin moderat, dar şi-a revenit, iar acum (ca şi în
ţara noastră) în multe ţări este în creştere. Populaţia din România este apreciat a fi între
40,000 – 60,000 de perechi, este una dintre cele mai importante populaţii de pe continent.
Ecologie şi comportament
Mănâncă mai ales larvele, pupele şi adulţii furnicilor şi larvele coleopterelor care
trăiesc în copaci. Insectele sunt prinse de limba lungă care este lipicioasă de un lichid
excretat de către glandele salivare. În timpul căutării hranei ciocănitoarea neagră cu
ciocul său puternic face găuri mari în trunchiurile putrezite ale copacilor. Dieta constă în
afara furnicilor în viespi, albine, larve de coleoptere (croitor, răgace, cărăbuşi etc.),
muşte, ţânţari etc. Rareori mănâncă şi hrană vegetală ca fructe de pădure, seminţe etc.
Este o pasăre solitară şi teritorială, în afara sezonului de înmulţire masculul şi
femela apără teritorii diferite, care uneori se pot suprapune. Mărimea unei teritorii variază
între 100-400 ha, din care doar unele zone mai importante sunt apărate activ. Teritoriul
este împărţit la zone de darabană, de hrănit, de cuibărit, de „poteci” de zbor, de locuri de
odihnit şi la zone neutrale. Se odihnesc în timpul nopţii în scorburi. Masculul şi femela
petrec noaptea în aceeaşi scorbură doar în cazuri excepţionale. Au şi scorburi „de
urgenţă” unde se ascund în caz de pericol.
Agresiunea faţă de rivali depinde de zona teritoriului unde se află intrusul şi de
distanţa dintre cel două păsări. În general ameninţă şi atacă de la o distanţă mai mică de
100 m. Între perechile învecinate adeseori sunt lupte crâncene.
Este o specie monogamă, femelele sunt atrase de darabană, care de multe ori încep încă
în noiembrie. Copularea are loc după finisarea scorburii, în apropierea acestuia pe o
creangă orizontală, care uneori este folosită în acest scop ani în şir. Sunt frecvente şi
încercările de a copula în afara sezonului de reproducere. Cele 4-6 (1-9) ouă sunt depuse
în martie sau începutul lui aprilie, incubarea durează aproximativ două săptămâni. Puii
sunt hrăniţi de ambele părinţi, dezvoltarea lor durează o lună. După părăsirea cuibului
imediat încearcă să-şi procure hrana singuri cu mai mult sau mai puţin succes. Părinţii
încă îi hrănesc o perioadă de timp.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Populaţia ciocănitorii negre este în siguranţă, numărul lor este în creştere. Totuşi
trebuie să acordăm atenţie unor factori ameninţători posibili, precum exploatările
forestiere intense, dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de
copaci bătrâni. Este foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau
semi-naturale diverse. Este de asemenea necesară ca în locul tăierilor rase să se planteze
păduri cu componenţă mixtă a speciilor autohtone caracteristică zonei respective şi ca să
se limiteze exploatările forestiere intensificate în ultimii ani. Extinderea aşezărilor umane
şi fragmentarea habitatelor de drumuri etc. reprezintă o ameninţare reală la adresa speciei.
32
O altă problemă generală tot mai intensă la adresa ecosistemelor forestiere este
practicarea sporturilor extreme ca off-road, moto-cross, ATV-uri etc.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei: În zona potenţial afectată de către proiect nu există arbori/habitate adecvate pentru
specie, ciocănitoarea neagră nu este prezentă pe amplasament.
Egretă mică
Egretta garzetta (Linnaeus, 1766)
Little Egret
Descriere şi identificare
Are lungimea de 55-65 cm (din care corpul numai jumătate), anvergura de 88-95
cm. Masculul este un pic mai mare decât femela. Este un stârc mic de culoare albă ca
zăpada, cu gâtul şi picioarele lungi şi subţiri. Ciocul este lung şi negru, în afara sezonului
de reproducere baza ciocului poate fi gri-verzuie. Are un moţ lung format din 2 pene
prelungite ale creştetului. În sezonul de împerechere de asemenea se prelungesc câteva
pene de pe piept şi zona scapulară. Picioarele sunt negri cu degete galbene.
Juvenilii sunt asemănători adulţilor în afara sezonului de reproducere, sexele sunt
asemănătoare.
Habitat
Preferă regiunile de şes sau cele colinare cu climat cald. În Armenia cuibăreşte şi
la altitudini de 2000 m. Populează habitate acvatice de apă dulce sau semi-sărată cu
adâncimea mică. Trăieşte în mlaştini, bălţi, lagune, în estuare sau parţial pe terenuri
inundabile, terenuri agricole irigate (orez). De multe ori este prezent şi în apropierea
apelor încet curgătoare (râuri, canale). Favorizează vegetaţia pelagică, însă îşi
construieşte cuibul pe copaci cu frunze căzătoare sau conifere. Are nevoie de mai puţină
vegetaţie densă pentru a se ascunde, decât celelalte specii de stârci.
Tolerează destul de bună prezenţa omului.
Distribuţie
În număr mai mare cuibăreşte în jumătatea sudică a Europei, lipseşte din
Scandinavia şi unele ţări baltice. Populaţiile cele mai mari sunt în Spania, Franţa, Italia şi
Azerbaijan. În România este prezent în apropierea bălţilor, râurilor mai mari, de multe ori
şi în vecinătatea unor zone umede artificiale (ex. eleştee). Cuibăreşte în număr
semnificativ de-a lungul Dunării şi în Delta Dunării, dar are populaţii mici şi în
Transilvania respectiv pe Câmpia de Vest.
Populaţie
Specie cu o distribuţie globală imensă cuibărind într-o zonă de aproximativ 10
milioane de km2, cu o populaţie globală situată între 640.000-3.100.000 de exemplare.
Populaţia din Europa fiind situat între 68-94.000 de perechi nu este unul important pe
plan global. Populaţia din România este de 4.000-5,000 de perechi cu o tendinţă
populaţională pozitivă şi este concentrat în Delta Dunării.
Ecologie şi comportament
Se hrăneşte cu peşti mici, amfibieni, insecte acvatice şi terestre şi larvele acestora,
crustacee, şopârle, râme, mici mamifere, şerpi etc. Egreta mică în timpul hrănirii stă
nemişcat de pândă, se deplasează încet prin apă, sau dacă observă ceva, o prinde rapid din
33
fugă. Uneori cu picioarele agită nămolul pentru sperierea broaştelor, peştilor, etc. De
multe ori ca şi stârcul de cireadă se mişcă printre vaci şi se hrăneşte cu insectele speriate
de acestea.
Este gregar sau singuratic pe tot parcursul anului, de multe ori se asociază cu alte
specii de stârci, mai ales cu egreta mare. Este o specie monogamă, perechile se formează
doar pentru perioada reproducerii. Cuibăreşte în colonii mici, pe copaci (salcie, arin),
deseori asociat cu alte specii de stârci. Cuibul este construit de ambele sexe, distanţa
minimă între este de 1-2 m, pe un copac pot fi chiar şi 10 cuiburi. La începutul sezonului
de împerechere masculii singuratici apără mai multe teritorii, şi zboară în cercuri mici în
jurul acestora atrăgând atenţia femelei. După găsirea perechii aleg unul dintre aceste
teritorii, pe care ambele sexe îl apără foarte agresiv.
Femela depune 3-5 (rareori 8) ouă, pe care le incubează timp de 22-25 zile.
Ambii părinţi au grijă de pui. Acestea devin independenţi la vârsta de 45-50 zile. Relaţia
dintre juvenili este puternică, stau împreună pentru perioade îndelungate şi după părăsirea
cuibului, în caz de pericol se apără în mod cooperativ.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalul factor ameninţător la adresa egretei mici este dispariţia habitatelor
adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase. Pentru conservarea populaţiei stabile
din România este necesară conservarea adecvată a ariilor de hrănire, care poate fi realizat
cel mai eficient prin dezvoltarea şi respectarea unui plan de management favorabil pentru
natură şi păsări de apă. Este necesară de asemenea protejarea coloniilor de cuibărit,
evitarea tăierii arborilor din colonie şi din apropierea acestuia, lăsând în pădure o zonă de
tampon neatinsă îndeajuns de lată.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului şi în apropierea acestuia nu există habitate acvatice
adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia egretei mici din SPA
„Câmpia Nirului – Valea Ierului”.
Acvilă mică
Aquila pennata (Gmelin, 1788)
Booted Eagle
Descriere şi identificare
Cea mai mică specie de acvilă din România, care nu prezintă dimorfism sexual
accentuat, deşi femelele sunt puţin mai mari decât masculii. Este însă unul dintre cele mai
diverse specii de răpitore din punct de vedere a coloritului, având cel puţin două varietăţi
distincte de colorit.
Partea superioară este asemenătoare la toate varietăţile de culoare, fiind în
general marou închis cu o bandă de culoare deschisă pe supraalarele mijlocii, câte o pată
albă de dimensiune redusă pe umeri şi supracodale deschise. Partea infoerioară a
exemplarelor deschise este caracterizat de contrastul culorilor alb şi negru, subalarele şi
corpul fiind dominat de culoarea albă în contrast cu remigele uniform negre care prezintă
doar o „fereastră” mai deschisă la remigele primare interne. Pe părţile albe ale corpului
pot fii prezente pete sau dungi longitudinale mai inchise la culoare, care se concentrează
de obicei în jurul capului, gâtului şi al pieptului.
34
Faza închisă prezintă un caracter uniform, culorile maro închis dominând întreaga
parte inferioară a exemplarelor închise. Şi la această varietate poate fii observat însă
„fereastra” de culoare deschisă la remigele primare interne.
Păsările tinere pot prezenta ambele faze de culoare, cele deschise având mai multă
culoare închisă pe partea inferioară: Păsările tinere de fază închisă nu pot fii indentificate
pe baza coloritului.
Exemplarele din faza deschisă sunt foarte uşor de identificate, fiind practic
inconfundabile cu celălalte specii de răpitoare din Romania. Singura specie cu care se
poate confunda - la prima vedere - acvila mică de fază deschisă, fiind hoitarul cu
contrastul alb negru asemănător, însă talia, forma aripilor şi a cozii, respectiv stilul de
zbor face uşor identificarea chiar şi în acest caz.
Identificarea specimenelor de fază închisă, doar pe baza părţilor inferioare este
destul de greu şi necesită o experienţă bogată în identificarea răpitoarelor. Cele mai
comune specii cu care poate fii confundat sunt eretele de stuf, gaia neagră şi şorecarul
comun. Combinaţia caracterelor vizibile de colorit, cu stilul de zbor şi raportul între
părţile corpului face posibilă identificarea majorităţii exemplarelor.
Anvergura aripii: 110 – 132 cm; Lungimea corpului: 44 - 56 cm;
Habitate
Cuibăreşte în multe tipuri de habitate de la nivelul mării până la munţi de înălţime
medie (cc.1600 m), preferând habitatele mozaicate cu păduri mature, zone deschise,
tufărişuri, etc. În România - conform informaţiilor existente - preferă pădurile foioase
mature cu zone întinse adecvate pentru procurarea hranei.
Distribuţie
Specie migratoare răspândită din Sud-vestul Europei până Asia Centrală şi de est,
majoritatea populaţiei ienrând la sud de sahara sau în India. În Europa cele mai
importante populaţii cuibăresc pe peninsula Iberică. Populaţia din Europa centrală şi de
pe peninsula Balkanică sa fragmentat considerabil în ultimele decenii şi pe moment poate
fii considerat ameninţată de dispariţie.
În România cea mai semnificativă populaţie cuibăritoare poate fii găsit în
Dobrogea unde specia poate fii considerat comună în anumite zone. În afara Dobrogei
specia este caracterizată de o distribuţie fragmentată, fără populaţii importante, fiind o
specie rar cuibăritoare aproape în toată ţara, cu excepţia munţilor înalţi.
Populaţie
Populaţie mondială: 10.000 – 100.000 perechi
Populaţia Europeană: 4.400 – 8.900 perechi
Populaţia din România: 80 – 120 perechi
La începutul secolului XX. specia încă a fost caracterizată ca o specie clocitoare foarte
comună în România, cu cele mai importante concentrări în sudul şi estul ţării. Cifrele
oficiale publicate recent arată foarte bine că în ultimul secol populaţia sa diminuat
semnificativ.
Pe baza celor mai recente evaluări, populaţia din România poate fii considerabil
mai mare, situânduse între 250 - 400 de perechi cuibăritoare. Trendul populaţiei globale
şi regionale este categoric una negativă, nu dispunem date pe baza cărora are fii posibil
determinarea trendului momentan al speciei în România.
35
Ecologie şi comportament Acvila mică este o specie care trăieşte izolat, perechile apărând un teritoriu de
dimensiuni semnificative faţă de alte prechi şi în multe cazuri chiar şi faţă de alte specii
de răpitoare diurne. Cuibul este constriut pe copaci înalţi (în România toate cuiburile de
care avem cunoştinţă au fost localizate pe copaci foioase bătrâne) din crengi mai subţiri şi
este folosit timp de mai mulţi ani. O pereche poate să aibă mai multe cuiburi de
„schimb”, în aceste cazuri toate (sau mai multe) cuiburi pot fii renovate la începutul
sezonului de reproducere. Deşi este cea mai mică acvilă din Europa, acvila mică este o
specie agresivă, foarte teriotrială atacând şi gonind din teritoriu chiar şi specii mai mari.
În unele cazuri perechile de acvilă mică ocupă cuibul altor specii, urmând ca cuibul să fie
folosit de ei pentru cuibărit.
Perioada de cuibărire începe în luna Mai fiind anticipat de zborul nupţial
spectaculos a păsărilor. Femela depune de regulă 2 ouă la intervale de cîteva zile, şi
începe incubaţia cu depunerea primei ouă. Puii eclozaţi sunt de vârste diferite, în multe
cazuri cel tânăr nu supravieţuieşte. De obicei femela hrăneşte puii, în primele zile hrana
fiind procurată şi transportată la cuib, exclusiv de mascul. Puii încep să zboare la vârsta
de aproximativ 8 săptămâni, petrecând încă câteva săpămâni cu adulţi.
Specia foloseşte un şir întreg de surse trofice de la mamifere mici şi păsări până la
reptile. Hrana preferată/preponderentă depinde de speciile de pradă accesibile, astfel în
Dobrogea multe perechi consumă preponderent popândăi în timp ce alte perechi pot fii
specializaţi pe alte specii ca hârciogi sau păsări.
Este o specie migratoare de distanţă lungă. Populaţiile din Europa iernează în
Africa la sud de Sahara, preponderent în partea sudică a regiunii Sahel! Migraţia de
toamnă în România se concentrează în principal pe luna Septembrie, însă migraţia
propriu zisă ţine de la sfârşitul lunii August până la începutul lunii Noiembrie. Păsările
cuibăritoare în România ajung înapoi la locurile de cuibărit începând cu luna Aprilie, însă
preponderent spre sfârşitul lunii.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalele surse de ameninţare: degradarea habitatelor - tăierea pădurilor
bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit, deteriorarea habitatelor speciilor
de pradă ca popândăul; electrocutare şi coliziune cu fire electrice respectiv elicele
turbinelor de vânt în special în timpul migraţiei.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Specia nu a fost sesizată pe cursul ieşirilor pe teren. Precum realizarea proiectului
nu necesită tăieri din pădurile învecinate, unde specia poate cuibări, locurile potenţiale de
reproducere ale acvilelor vor rămâne intacte. Habitatele din vecinătatea amplasamentului
(fâneţe şi păşuni), reprezintă un potenţial loc de hrănire, pentru această specie. Ţinând
cont de localizarea proiectului (pe marginea localităţii) şi suprafaţa relativ redusă al
acestuia, se poate afirma că realizarea proiectului nu va afecta în mod semnificativ
terenurile de hrănire ale acvilei mici.
36
Piciorong
Himantopus himantopus (Linnaeus 1758)
Black-winged Stilt
Descriere şi identificare
Unul dintre cele mai caracteristice şi elegante limicole din România, care poate fi
identificat uşor chiar şi de amatori din cauza picioarelor extrem de lungi şi subţiri şi a
ciocului lung şi fin. Pasărea are spatele şi aripile negre, restul corpului fiind de o culoare
de alb strălucitor. Piciorul ung este roşu cu nuanţe de roz, ciocul fin fiind negru.
Dimorfismul sexual nu este foarte accentuat, culoarea neagră din penajul masculilor fiind
mai închis la culoare şi tot la masculi apare culoarea neagră şi pe partea dorsală a gâtului.
Habitat Cuibăreşte în zone umede deschise, cu nivel scăzut de apă, fiind o specie
oportunistă ocupă chiar şi habitate temporare cu caracteristicile specifice. Cel mai
important factor în alegerea habitatelor de cuibărit este adâncimea apei, fiind necesare
porţiuni însemnate de apă unde adâncimea nu depăşeşte 20 de centimetrii. Ocazional
ocupă habitate foarte antropizate ca de exemplu staţii de decantare.
Distribuţie
Piciorongul are o distribuţie globală imensă, cuibărind pe toate continentele cu
excepţia Antarcticii. Cuibăreşte în zonele temperate şi calde ale Europei. În românia
majoritatea populaţiei cuibăreşte în sudul ţării respectiv în Dobrogea, dar o populaţie mai
mică cuibăreşte şi în Câmpia de Vest. Apare doar excepţional în interiorul arcului
Carpatic.
Populaţie
Populaţie mondială: 450.000 – 780.000 perechi
Populaţia Europeană: 37.000 – 64.000 perechi
Populaţia din România: 400 – 600 perechi
Populaţia Europeană sa redus semnificativ în cursul secolului XIX., dar de atunci
majoritatea populaţiilor sau refăcut. În România este considerat o specie în uşoară
expansiune, evaluările populaţionale fiind puţin subapreciate.
Ecologie şi comportament
Piciorongul preferă zonele umede cu suprafeţe suficiente de apă cu nivel scăzut.
Perioada de cuibărit începe pe la sfârşitul lunii Aprilie. Ocazional poate cuibării solitar,
dar de obicei cuibăreşte în colonii răzleţe de multe ori asociat cu alte specii de limicole cu
necesităţi ecologice similare. Cuibul este situat într-o adâncitură mică în pământ, fiind
mai mult sau mai puţin bine construit din fire fine de vegetaţie. Ponta constă de regulă
din 4 (ocazional de la trei până la şase) ouă, care este incubat timp de 22-26 de zile de
ambele sexe, pui sunt nidifuge şi urmăresc părinţii din prima zi devenind independenţi la
vârsta de aproximativ 28-32 zile.
Migraţia de toamnă începe în Iulie-August cu o intensitate maximă în septembrie,
şi se termină în octombrie. Populaţia din Europa iernează în Africa.
Hrana în principial este alcătuită din nevertebrate (predominant acvatice).
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Specie oportunistă care este afectat doar de dispariţia habitatelor naturale.
Desecarea zonelor umede dea lungul Dunării în ultimul secol a avut probabil un impact
negativ semnificativ asupra populaţiei cuibăritoare din România. Crearea unor micro-
habitate propice pentru specie ar rezulta cu siguranţă în creşterea populaţiei naţionale.
37
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului şi în apropierea acestuia nu există habitate acvatice
adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia piciorongului din sit.
Stârc pitic
Ixobrychus minutus (Linnaeus, 1766)
Little Bittern
Descriere şi identificare
Stârcul pitic este cea mai mică specie europeană din familia stârcilor. Lungimea
este de 33-38 cm, anvengura de 52-58 cm. Penajul este foarte caracteristic, cu dimorfism
sexual moderat. Creştetul şi ceafa, partea dorsală a corpului, a cozii şi parţial al aripii
masculului este negru. Pe aripă este o pată mare deschisă, roz-gălbuie, care de la distanţă
pare albă. Gâtul, pieptul, şi părţile ventrale sunt deschise, roz-gălbuie, cu câteva dungi
maronii pe piept. Piciorul şi degetele sunt verzi.
Femela este similară masculului, doar partea dorsală în loc de negru este maro
închis, lipseşte nuanţa roz din penaj, zonele deschise sunt mai închise şi mai maronii, cu
mai multe dungi maro decât la mascul.
Juvenilul este asemănător femelei, un pic mai palid, mai şters şi deschis la
culoare, c dungi maro pe toate părţile corpului.
Habitat
Este o pasăre caracteristică climatului temperat, evită zonele boreale, se extinde
însă spre arii tropicale. De obicei îi plac zonele de şes, până la 200 m altitudine, dar poate
fi prezent şi la altitudini mai mari de 500m. Preferă zonele întinse de stufăriş cu apă dulce
sau semi-sărată, cu un nivel scăzut de apă şi cu tufişuri/copaci de sălcii sau arin în habitat.
Poate fi întâlnit într-o gamă largă de habitate acvatice, de la mlaştini cu apă dulce până la
vegetaţia densă a malurilor lacurilor de acumulare, râuri, pâraie mai mari sau canale. Este
prezent de-asemenea în habitate acvatice antropogene, precum excavaţii, eleştee, lacuri
ornamentice din parcuri etc.
Nu necesită suprafeţe mari de habitat corespunzător, se poate stabili şi în habitate
marginale. În timpul migraţiei sau iernării poate fi întâlnit şi în habitate umede fără
vegetaţie densă şi înaltă (de exemplu pajişti mlăştinoase), pe litoral, sau în habitate
suboptime, departe de corpuri de apă (marginea pădurilor, tufăriş, etc.).
Distribuţie
Cuibăreşte aproape în toate ţările europene cu excepţia celor nordici, precum
Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda. Cele mai importante populaţii sunt în Ungaria,
România şi Ucraina.
În România este prezent în apropierea bălţilor şi râurilor de şes în habitate cu
stufărişuri de diferite dimensiuni. Cuibăreşte în număr mare în Delta Dunării şi în
habitatele propice în zonele umede de şes dar în număr mai redus şi în habitatele propice
din zonele colinare.
Populaţie
Specie cu o distribuţie globală imensă, cuibărind într-o zonă de aproximativ 10
milioane de km2, cu o populaţie puţin cunoscută situată între 82.000-590.000 de
exemplare. Populaţia din Europa fiind situat între 60-120.000 de perechi este important
pe plan global. Populaţia din România este de 8,500-10,000 de perechi şi este unul dintre
38
cele mai importante populaţii pe plan European (cel mai important din UE) şi este
concentrat (din punct de vedere numeric) în Delta Dunării.
Ecologie şi comportament Se hrăneşte în principal cu peşti, amfibieni şi insecte pe care le prinde stând la
pândă sau deplasându-se încet prin vegetaţie. Rareori mănâncă şi moluşti, crustacee,
viermi, păianjeni, păsări mici (pui) sau ouă.
Este mai puţin sensibil la prezenţa omului, o poate tolera destul de bine dacă are
un ascunziş corespunzător. Se deplasează pe sol sau mai des se caţără pe vegetaţie.
Zboară aproape de sol sau suprafaţa apei. Este activă şi ziua şi noaptea, dar în principal
este cel mai activ în zori şi la apus de soare.
Ca şi buhaiul de baltă, şi stârcul pitic s ascunde în vegetaţie în pozitura
caracteristică, cu corpul şi gâtul întins vertical. În caz de pericol imediat stă într-o poziţie
defensivă caracteristică, cu gâtul întins în faţă, ciocul deschis parţial şi aripile deschise şi
apropiate de sol, similar buhaiului de baltă.
Este o specie monogamă, cuibăreşte în perechi izolate în stuf sau tufişuri.
Masculul ocupă teritoriul primăvara târzie, pe care o apără agresiv de ceilalţi masculi.
Mărimea teritoriilor şi densitattea perechilor cuibăritoare variază puternic. Cuibul este
construit de mascul. Depune5-6 ouă (rareori 4-9), pe care le incubează timp de 17-19 zile,
Ambele sexe au grijă de pui., care devin independenţi la vârsta de 25-35 zile.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalul factor ameninţător la adresa stârcului pitic este dispariţia habitatelor
adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase şi arderea stufărişurilor. Pentru
conservarea populaţiei stabile din România este necesară oprirea arderii stufărişurilor
care poate fi realizat cel mai eficient prin campanii educaţionale la adresa localnicilor,
respectiv prin subvenţii oferite de către stat pentru proprietarii sau administratorii
habitatelor umede adecvate stârcului pitic, pentru dezvoltarea şi respectarea unui plan de
management favorabil pentru natură, păsări de apă incluzând şi această specie
O altă metodă eficientă de conservare ar fi plantarea tufărişului din specii
autohtone la marginea apelor curgătoare sau stătătoare naturale artificiale (de ex. lacuri
de acumulare, canale), astfel creând habitatul necesar acestei specii.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului şi în apropierea acestuia nu există habitate acvatice
adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia stârcului pitic din
SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului”.
Sfrâncioc cu fruntea neagră
Lanius minor (Gmelin, 1788)
Lesser Grey Shrike
Descriere şi identificare
Are lungimea de 20 cm, anvergura este de 32-34,5 cm. Este foarte asemănător cu
sfrânciocul mare, dar este cu aproximativ 15% mai mic. Ciocul este relativ mai gros şi
mai scurt, aripile sunt mai lungi. Sexele sunt asemănătoare.
Pieptul, abdomenul, părţile laterale şi regiunea anală ale adultului sunt alb roz.
Bărbia şi partea inferioară a obrazului sunt albe, ciocul, fruntea şi „masca” de pe ochi şi
tectricele auriculare sunt negri (fruntea sfrânciocului mare este gri). Creştetul, ceafa, gâtul
39
posterior şi spatele este gri. Coada şi aripa posterioară este neagră, baza albă a remigelor
primare formează o dungă lată albă pe aripă, (mai lată, decât la sfrânciocul mare).
Din penajul juvenililor lipseşte nuanţa roz. Ciocul este maroniu, cu vârful negru.
Creştetul şi spatele este dungat cu gri negricios, remigele şi tectricele au marginile
deschise.
Habitat Trăieşte în zonele cu climat temperat, mediteranean, şi de stepă. Cuibăreşte în
regiuni deschise cu copaci izolaţi şi tufişuri. Favorizează zonele calde, de şes, dar poate fi
prezent şi la altitudini până 900 m. De cele mai multe ori îl întâlnim pe terenuri agricole
şi păşuni, unde cuibăreşte în grupuri mici de copaci (plop, tei, arin, ulm, nuc etc.), uneori
şi în plantaţii de conifere sau în vie, livezi. Favorizează plopii de pe marginea şoselelor,
copacii de pe marginea drumurilor de căruţe, poteci. Este esenţială prezenţa stâlpilor şi a
altor locuri de unde poate veghea împrejurările căutând după hrană. Evită pădurile
închise.
Distribuţie
Cuibăreşte în majoritatea ţărilor europene cu climat temperat cald. Populaţii
importante sunt în România, Rusia, Turcia. În ţara noastră se distribuie uniform în ţară
datorită faptului, că locul favorit de cuibărit sunt plopii de pe marginea drumurilor, pe
care le întâlnim peste tot în ţară. Niciunde nu este abundent, preferând zonele de şes mai
calde este mai frecvent în Ţara Românească şi Dobrogea, fiindcă.
Populaţie
În Europa cuibăresc 0,62 – 1,5 milioane de perechi, specie este în declin în
aproape toate ţările (inclusiv România). Populaţia din România este estimată între 364
000 – 857 000 de perechi cuibăritoare, dar foarte probabil acest număr este rezultatul unei
supraevaluări semnificative. Populaţia din ţară are importanţă deosebită în conservarea
speciei.
Ecologie şi comportament
Hrana este alcătuite aproape exclusiv din insecte, mai ales din coleoptere.
Vânează din pândă, caută după hrană stând la 1-6 m înălţime pe vârful unei tufe sau de
pe un stâlp. Deseori prinde şi insectele zburătoare. Dieta include: greieri, lăcuste,
ploşniţe, fluturi, omizi, muşte, albine, viespi, furnici, gândaci, păianjeni, miriapode etc.
Uneori consumă şi rozători, şopârle mici, sau fructe (mură, porumbar etc.).
Sfrânciocul cu fruntea neagră este o specie teritorială, cuibăritoare în colonii mici
de câteva (2-10) perechi sau rareori solitar. Densitatea speciei variază puternic în funcţie
de calitatea habitatului, între 3 şi 900 cuiburi pe km2.
Perechile se pot forma încă în regiunile de iernat sau în cursul migraţiei de
primăvară. În timpul formării perechilor pot avea conflicte între masculii rivali. În
postura de ameninţare îşi mişcă coada pe plan orizontal şi vertical, luptele crâncene sunt
rare, în majoritatea cazurilor au loc doar lupte demonstrative.
Masculul se apropie de femelă cântând cu capul ridicat, penele umflate, şi
mişcând şi scuturând coada. După acesta de mai multe ori se închină cu coada deschisă
şi ridicată în faţa femelei, aproape atingând cu ciocul piciorul acesteia. Oferirea hranei ca
cadou nupţial este foarte frecvent la această specie. Cuibul est construit de ambele sexe în
coroana arborilor. Când cuibăreşte în colonii, deseori sunt mai multe cuiburi pe aceaşi
copac. Cele 5-6 (3-9) ouă sunt depuse la sfârşitul lunii mai, începutul lui iunie. Incubarea
durează 15-16 zile, cu puţine excepţia numai femela cloceşte. Puii sunt hrăniţi de ambele
40
sexe, dezvoltarea lor durează 16-19 zile, devin independenţi la vârsta de aproximativ o
lună, după care părăsesc teritoriul părinţilor (dispersie postjuvenilă).
Iernează în zonele aride ale Africii cu arbori Acacia, şi aici prezintă
comportament teritorial.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Sfrânciocul cu fruntea neagră este în scădere aproape în toată Europa. Habitatele
preferate de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice
care susţin o biodiversitate valoroasă. Principalul factor ameninţător este dispariţia
habitatelor mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de
agricultură se schimbă peisajul, dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni etc. Acest
caracter mozaic al peisajului (fâneţe cu grupuri de copaci, păşuni cu livezi, teren agricol
cu vegetaţie naturală (grupuri de copaci, tufe)) este esenţial pentru sfrânciocul cu fruntea
neagră.
Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a ţării. Datorită
extinderii aşezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a reţelei de drumuri, peisajul va
fi tot mai fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate. O altă problemă gravă este
tăierea copacilor de pe marginea drumurilor, deoarece aici cuibăreşte majoritatea
populaţiei sfrânciocului cu fruntea neagră din România.
Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea
stării de conservare a speciei este necesară oprirea tăierii livezilor bătrâne, a plopilor de
pe lângă drumuri etc., respectiv elaborarea şi respectarea unui plan de management
adecvat al ariilor protejate.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Nici pe amplasamentul proiectului, nici în apropierea acestuia nu există habitate
adecvate (pâlcuri de copaci) acestei specii, sfrânciocul cu fruntea neagră nu a fost
observat pe teren. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia speciei din sit.
Sfrâncioc roşiatic
Lanius collurio (Linnaeus, 1758)
Red-backed Shrike
Descriere şi identificare
Are lungimea de 17 cm, anvergura este de 24-27 cm. Este o pasăre cântătoare
adaptată secundar la o viaţă de răpitor. Are ciocul scurt şi puternic, cârligat. Coada şi
aripile sunt relativ lungi.
Masculul adult are pieptul, burta, flancurile şi regiunea anală alb-roz. Bărbia şi
partea inferioară a obrazului sunt albe. Fruntea, creştetul, ceafa şi gâtul posterior sunt gri.
Ciocul şi picioarele sunt negri. Pe obraz se întinde o bandă neagră de la baza ciocului
peste ochi până la tectricele auriculare. Spatele şi supraalarele sunt roşu-castaniu,
remigele sunt negre. Târtiţa este gri, coada este alb negru, cu două pete albe pe părţile
laterale ale bazei.
Părţile inferioare ale femelei adulte sunt albe fără nuanţă roz, cu striaţii
transversale fine de culoare maro deschis. Capul este maro-gri deschis, lipseşte marcajul
capului specific la masculi. Ciocul este negricios, tectricele auriculare sunt maro închis.
Spatele este maro uniform, târtiţa maro gri, coada prezintă acelaşi marcaj ca la masculi.
41
Juvenilii sunt asemănători femelelor. Ciocul lor este mai deschis, dungile
transversale de pe piept, abdomen şi flancuri sunt mai dense puternice. Spre deosebire de
femele, juvenilii au striaţii transversale maro deschis şi pe spate.
Habitat
Trăieşte în regiunile cu climat temperat, mediteranean şi de stepă, mai ales în
zone continentale colinare de şes. Cuibăreşte în regiuni deschise, terenuri agricole cu
tufişuri cu spini (măceş, porumbar, păducel) şi în luminişuri. Preferă climatul cald, uscat
sau chiar semi-arid, cu multă soare, dar are nevoie şi de locuri umbrite. Favorizează
câmpiile, fâneţele, păşunile plate sau uşor înclinate cu tufe împrăştiate. Poate cuibări şi în
grădini sau livezi.
Distribuţie
Sfrânciocul roşiatic este o specie larg răspândită pe continent, cuibăreşte în toate
ţările europene. Cele mai mari populaţii sunt în Rusia, România, Bulgaria, Spania, Turcia
etc. Se distribuie uniform în zonele deluroase cu terenuri agricole mixte cu păşuni şi
pajişti din Transilvania şi Moldova. În Ţara Românească este mai rar din lipsa habitatelor
corespunzătoare.
Populaţie
Populaţia europeană este foarte mare, este estimată la 6,3-13 milioane de perechi.
În unele ţări numărul lor creşte, în altele cade, în ansamblu este în declin moderat.
Populaţia din România este estimată între 1.380.000 - 2.600.000 de perechi cuibăritoare
şi este în creştere.
Ecologie şi comportament
Se hrăneşte cu insecte, mai ales cu gândaci, pe care de multe ori le depozitează
împunse pe spinii unei tufe. Fiind o pasăre răpitoare din punct de vedere ecologic, se
hrăneşte şi cu prade mai mari decât nevertebratele (micromamifere, păsări şi reptile). De
obicei vânează din pândă, stând pe o tufă sau stâlp, de unde efectuează zboruri scurte
pentru a prinde prada. Insectele zburătoare sunt prinse după o scurtă goană aeriană. Dieta
constă în greieri, lăcuste, viespi, albine, fluturi, omizi, libelule, furnici, păianjeni,
miriapode, râme, moluşte, şoareci, guzgani, broaşte, păsări (de obicei pui dar şi adulţi),
şopârle, mici şerpi. Aripile şi picioarele insectelor de obicei sunt smulse înaintea
consumării. Raeori mănâncă şi fructe (cireşe, măceş, soc etc.).
Este o specie solitară pe tot parcursul anului, însă rareori se pot forma cete mici.
Este teritorială, şi pe arealul de iernat. Mărimea teritoriului variază între 0,25-3,4 ha.
Fidelitatea faţă de teritoriul avut în anul anterior depinde de calitatea acestuia, păsările
care s-au reprodus cu succes, în anul următor se întorc în acelaşi teritoriu.
Masculii cântă de pe marginile teritoriului, mişcându-se permanent, astfel
delimitând clar marginile ariei apărate. Când este agitat (din cauza unui mascul rival sau
răpitor) îşi mişcă coada sus-jos şi în lateral scoţând sunete tăcănitoare. Rivali sunt atacaţi
şi alungaţi cu zboruri din picaj.
Este monogamă. Femelele sunt atrase de cântecul masculului. În cursul formării
perechilor au loc goane aeriene, după care masculul zboară înainte şi înapoi într-o linie
undulatoare în faţa femelei. Locaţia cuibului este aleasă de femelă, cuibul este construit
de ambele sexe ascuns în interiorul tufelor spinoase. Cele 3-7 (-9) ouă sunt depuse în luna
mai. Numai femela cloceşte timp de 14-16 zile. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi, la
început hrana este procurată numai de mascul. Puii din a doua generaţie sunt îngrijiţi în
42
general doar de femelă. Devin independenţi la vârsta de 3-4 săptămâni, dar familia
rămâne împreună şi după acesta.
Sfrânciocul roşiatic este o pasăre migratoare, iernează în Africa tropicală.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Deşi populaţia sfrânciocului roşiatic din România este în creştere, habitatele
preferate de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice
care susţin o biodiversitate valoroasă. Principalul factor ameninţător este dispariţia
habitatelor mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de
agricultură se schimbă peisajul, dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni cu vegetaţie
densă etc. Acest caracter mozaic al peisajului (fâneţe cu grupuri de copaci, păşuni cu
livezi, teren agricol cu vegetaţie naturală (tufe)) este esenţial pentru ciocârlia de pădure.
Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a ţării. Datorită
extinderii aşezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a reţelei de drumuri, peisajul va
fi tot mai fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate.
Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea
stării de conservare a speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de
management adecvat al ariilor protejate.
Impactul anticipat al proiectului asupra speciei:
Această specie a fost observată pe amplasamentul investiţiei, cu un efectiv de o
pereche cuibăritoare. Sfrânciocul roşiatic este prezent şi în tufărişurile din apropierea
proiectului (într-un cerc cu raza de 500 de m de acesta) cu un efectiv de 2 perechi
cuibăritoare. Realizarea proiectului necesită tăierile tufişurilor de pe suprafaţa
amplasamentului, unde sfrânciocul cuibăreşte. SPA SPA „Câmpia Nirului – Valea
Ierului” este desemnat pentru conservarea a 1200-1400 de perechi cuibăritoare a acestei
specii. 1 pereche cuibăritoare reprezintă 0,071 - 0,083% din populaţia sitului, iar
amplasamentul proiectului reprezintă 0,00337% din suprafaţa totală a SPA-ului. În cazul
realizării investiţiei nu preconizăm dispariţia definitivă a acestei perechi cuibăritoare, ci
mutarea teritoriului ei în habitatele adecvate adiacente. Concluzionând afirmaţiile
precedente, considerăm, că realizarea investiţiei nu va afecta în mod semnificativ
populaţia sfrânciocului roşiatic din SPA, nici habitatele acestuia. Recomandăm ca
lucrările din faza de construcţie să fie realizate în afara perioadei de cuibărit (după 15
iulie).
Gaiă neagră
Milvus migrans (Boddaert 1783)
Black Kite
Descriere şi identificare
Gaia neagră este o pasăre răpitoare de mărime medie, cu un colorit în general de
maro închis ocazional cu un ton roşiatic (în special în cazul subspeciilor din est sau sud).
Are o siluetă puţin similară cu cel a ereţilor însă se deosebeşte de aripi mai scurte şi de
coada puţin scobită. Scobitura cozii este bine vizibil doar când coada este închisă.
Coloritul capului este mai deschis faţă de coloritul corpului, având o culoare de gri închis
cu striaţii longitudinale închise. În zbor de la distanţă pasărea pare de o culoare închisă
omogenă, la distanţe mai mici se distinge „palma” de o culoare mai deschisă în partea
inferioară a aripii.
43
Habitat Fiind o specie oportunistă-cosmopolită, cuibăreşte într-o varietate de habitate de
la semi-deşert până la pădurile întinse. În România perechile existente cuibăresc în
principal în păduri de galerii sau păduri umede din împrejurimile unor zone umede.
Distribuţie
O specie foarte răspândită pe plan global, cuibărind în toată Eurasia inclusiv pe
sub-continentul Indian, în Africa, în Oceania respectiv Australia. Răspândirea speciei în
România este foarte redusă, ultimele perechi cuibăritoare cunoscute ocupând habitate în
zone umede din Vestul ţării, dea lungul Dunării respectiv în Delta Dunării.
Populaţie
Populaţie mondială: 1.000.000 – 6.000.000 perechi
Populaţia Europeană: 64.000 – 100.000 perechi
Populaţia din România: 120 – 160 perechi
La începutul secolului XX. specia încă a fost caracterizată ca o specie clocitoare foarte
comună în România. Cifrele oficiale publicate recent arată foarte bine că în ultimul secol
populaţia sa diminuat semnificativ.
Pe baza celor mai recente evaluări, populaţia din România este probabil foarte
supraapreciat, probabil numărul perechilor cuibăritoare ne-fiind mai mare de 20-30 de
perechi.
Ecologie şi comportament
Gaia neagră este o specie care în Romţnia trăieşte izolat, perechile apărând un
teritoriu de dimensiuni semnificative faţă de alte prechi şi în multe cazuri chiar şi faţă de
alte specii de răpitoare diurne. În unele zone tropicale specia poate cuibării şi în colonii
răzleţe. Cuibul este constriut pe copaci înalţi (în România toate cuiburile de care avem
cunoştinţă au fost localizate pe copaci foioase bătrâne) din crengi mai subţiri şi este
folosit timp de mai mulţi ani. Specia are obiceiul caracteristic de a acumula diferite
materiale de construit „ne-convenţionale” în cuib ca diferite deşeuri, bucăţi de haine,
sârme, etc.
Perioada de cuibărire începe în luna Aprilie fiind anticipat de zborul nupţial
spectaculos a păsărilor. Femela depune de regulă 2-3 ouă la intervale de câte două zile, şi
începe incubaţia cu depunerea primei ouă. Incubaţia este făcută aproape exclusiv de
femelă. De obicei femela hrăneşte puii, în marea majoritate a perioadei de cuibărit hrana
fiind procurată şi transportată la cuib, exclusiv de mascul. Puii încep să zboare la vârsta
de aproximativ 6-7 săptămâni, petrecând încă câteva săptămâni cu adulţi.
Specia foloseşte un şir întreg de surse trofice de la deşeuri şi rămăşiţe menajere şi
hoituri până la mamifere mici. Hrana preponderentă depinde de sursele trofice.
Este o specie migratoare de distanţă lungă. Populaţiile din Europa iernează în
Africa la sud de Sahara. Migraţia de toamnă în România se concentrează în principal pe
luna Septembrie, însă migraţia propriu zisă ţine de la sfârşitul lunii August până la
începutul lunii Noiembrie.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Numărul perechilor cuibăritoare din România a scăzut drastic în anii ’50-’60, ca
rezultat a campaniilor de combatere a dăunătorilor prin otrăvire. Populaţia din România
nu şi-a revenit în ultimele decenii, fiind poate cea mai afectată specie pe termen lung din
această pricină. Pe moment factorul periclitant cel mai important cu privire la această
specie este degradarea habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă
44
a locurilor de cuibărit. Însă fiind o specie foarte rară în ţară populaţia este foarte fragilă şi
sensibilă la orice impact negativ ocazional.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Specia nu a fost sesizată pe cursul ieşirilor pe teren. Precum realizarea proiectului
nu necesită tăieri din pădurile învecinate, locurile potenţiale de reproducere a găii negre
vor rămâne intacte. Investiţia nu va afecta populaţia acestei specii din SPA.
Stârc de noapte
Nycticorax nycticorax (Linnaeus, 1758))
Night Heron
Descriere şi identificare
Având lungimea de 68-65 cm şi anvergura de 105-112 cm, este un stârc de
mărime medie, ciocul este relativ scurt şi gros, picioarele sunt scurte.
Păsările adulte au creştetul şi spatele negru, partea dorsală a aripilor este gri-
albăstruie, restul corpului este gri deschis. Partea laterală a capului, „obrajii” şi fruntea
sunt albe, pe creştet au un moţ format din 3-4 pene prelungite ale creştetului. Picioarele
sunt galbene, ciocul este negru. Sexele sunt asemănătoare.
Juvenilii diferă mult de adulţi, sunt asemănători buhaiului de baltă. Partea dorsală
a corpului şi a capului este maro închis cu pete galbene şi albe, partea ventrală, pieptul şi
gâtul sunt galbeni cu dungi dese maro longitudinale.
Are un sunet caracteristic, asemănător ciorilor, care în timpul pasajului poate fi
auzit aproape oriunde în timpul nopţii.
Habitat:
Se concentrează în regiunile cu climat temperat cald şi sub-tropical, mai ales în
zonele continetale mai uscate, dar poate fi prezent pe o gamă largă de habitate până la
altitudini de 2000 m. Preferă apele dulci stătătoare şi lin curgătoare precum mlaştini,
bălţi, lacuri, lagune, râuri, pâraie, uneori pe pajişti umede sau arii inundate. Se adoptă şi
la habitatele antropice, precum lacuri de acumulare, canale, terenuri cultivate (de orez),
lacuri mici ornamentale (în parcuri) etc. Deşi preferă apa dulce, populează şi habitate cu
apă semi-sărată sau sărată.
În general îşi construieşte cuibul şi se odihneşte pe copaci, de multe ori departe de
zonele umede de hrănire, uneori chiar în interiorul aşezărilor umane. Unde lipseşte
arboretul, îşi construieşte cuibul în tufăriş sau pe vegetaţia emergentă. În timpul migraţiei
poate fi întâlnit şi pe litoral sau habitate uscate, pe terenuri agricole etc.
Distribuţie
Cuibăreşte în toată Europa în afara Scandinavei şi a Insulelor Britanice.
Populaţiile cele mai mari sunt în Rusia, Ucraina, România şi Italia. În România este
prezent în apropierea bălţilor, râurilor mai mari, de multe ori şi în vecinătatea unor zone
umede artificiale (ex. eleştee). Cuibăreşte în număr semnificativ de-a lungul Dunării şi în
Delta Dunării.
Populaţie În Europa cuibăreşte în număr relativ mic (63000-87000 de perechi), populaţia
este stabilă. Populaţia română cu cei 6500-8000 de perechi este important pe plan
european.
45
Ecologie şi comportament
Se hrăneşte în principal cu peşti mici, insecte, amfibieni (broscuţe), pe care le
prinde umblând prin vegetaţie sau stând de pândă nemişcat. În migraţie de multe ori se
hrăneşte pe terenuri agricole.
Este o specie monogamă, perechile se despart după sezonul de reproducere.
Cuibăreşte în colonii mici, pe copaci (salcie, arin), uneori cu alte specii de stârci şi cu
cormorani mici. Cuibul este construi din crengi şi stuf, care sunt aduşi de către mascul, de
multe ori furaţi din alte cuiburi din apropiere. Aceste colonii sunt în general în păduri,
uneori la distanţe mari (chiar 20 km) de locurile de hrănit. În general se mişcă în cete
mici şi mijlocii. În sezonul de reproduce duce o viaţă predominant nocturnă. Masculul şi
femela înaintea reproducerii şi după aceea la întoarcerea uneia dintre părinţi dansează un
dans ritual care în mişcări şi vocalizări este asemănător cu cel al berzelor. Femela depune
3-5 (rareori 1-8) ouă, care se eclozează după 21-22 zile. Ambele părinţi au grijă de pui, le
hrănesc prin regurgitarea conţinutului stomacului.Juvenilii devin independenţi la vârsta
de 40-55 zile.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Principalul factor ameninţător la adresa stârcului de noapte este dispariţia
habitatelor adecvate, precum desecarea zonelor mlăştinoase. Pentru conservarea
populaţiei stabile din România este necesară conservarea adecvată a ariilor de hrănire,
care poate fi realizat cel mai eficient prin dezvoltarea şi respectarea unui plan de
management favorabil pentru natură, păsări de apă incluzând stârcul de noapte. Este
necesară de asemenea protejarea coloniilor de cuibărit, evitarea tăierii arborilor din
colonie şi din apropierea acestuia, lăsând în pădure o zonă de tampon neatinsă îndeajuns
de lată.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului şi în apropierea acestuia nu există habitate acvatice
adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia stârcului de noapte
din SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului”.
Viespar
Pernis apivorus Linnaeus, 1758
Honey Buzzard
Descriere şi identificare
Viesparul este o specie răpitoare de talia şorecarului comun, dar are aripi mai
lungi, mai late şi coada mai lungă. Există variaţii mari în ceea ce priveşte coloritul la
această specie, pot fi observate exemplare aproape albe până la cafeniu închis. În zbor,
viesparul îşi ţine aripa în jos şi nu în sus ca şorecarul comun, acesta fiind una dintre cele
mai importante chei de determinare.
Masculul adult are remigele primare negre doar la vârf şi mai puţine dungi pe
remige decât femelele. In zbor se vede o bandă terminală din sus în aripă şi coadă. Capul
este de culoare gri în precădere, dar unele exemplare pot avea colorit gri şi în spate şi
coadă. Femelele adulte au colorit mai maroniu decât masculii şi au mai multe striaţii în
remige decât acestea.
46
Anvergura aripii: 113-135 cm; lungimea corpului: 52-59 cm. Greutatea corpului: 600-
1000 g.
Habitat Cuibăreşte în păduri de foioase şi conifere în care găseşte copaci în vârstă. Cuibul
îşi construieşte exclusiv pe copaci. Hrana îşi procură din pădure sau lizieră. Preferă
păduri cu coronament deschis.
Distribuţie
Este o specie cu largă răspândire în Eurasia, distribuţia populaţiei cuibăritoare
fiind restricţionat în Palearcticul de Vest. Nu cuibăreşte în zonă de tundră. Limita vestică
a de distribuţie este în Portugalia, spre est poate fi găsit până în Asia Centrală. Cuibăreşte
aproape în toate ţările din Europa şi are o distribuţie neuniformă. Reducerea suprafetei
padurilor caauzează restrângerea arealului de răspândire.
În România viesparul are o distribuţie generală şi uniformă. Lipseşte din zonele
întinse fără păduri şi la altitudini peste limita pădurii (1700 m). Este mai rar în zonele de
şes, fiincă aici găseşte mai puţine locuri favorabile pentru cuibărire.
Populaţie
Populaţie mondială: 180.000 – 260.000 perechi
Populaţia Europeană: 110.000 – 160.000 perechi
Populaţia din România: 2.000-2.600 perechi
Populaţia viesparului în Europa este considerat stabil şi relativ abundent. Puţine studii pe
termen lung există care vizează trendul populaţiei. În Finlanda şi Germania s-a dovedit ca
fiind în descreştere numerică. În România reducerea suprafeţelor înpădurite influenţează
în mod negativ atât arealul de distribuţie cât şi efectivele populaţiei cuibăritoare.
Ecologie şi comportament
Este o pasăre care cuibăreşte solitar, fiind teritorial. Cuibul este construit pe
copac, de obicei în nivelul coronamentului. Deşi fidelitatea păsărilor faţă de zona de
cuibărire este foarte mare, cuibul este schimbat foarte des, aproape anual. Cuibul
viesparului este o construcţie unică căci este construit în totalitate din crengi verzi.
Uneori ocupă cuibul părăsit al altor specii ca şorecarul comun sau uliu porumbar.
Incăptuşeşte cuibul cu frunze verzi care este înprospăţit de-a lungu cuibăritului.
Zborul nupţial foarte caracteristic al masculului este vizibil în lunile aprilie şi mai.
În afară de acest fenomen, viesparul are o viaţă destul de ascunsă în timpul reproducerii.
Femela depune de obicei 2 ouă în prima jumătate a lunii mai. Ponta cu un singur ou sau
trei este foarte rar. Coloritul ouălor este alb crem cu pete mari maronii. Ambii părinţi
particip la incubaţie, care durează 33-45 zile. Puii sunt hrăniţi la început cu larvă de
viespe, mai târziu părinţii le aduc şi altă hrană ca pasari mici, insecte de talie mare etc.
Puii rămân în cuib timp de 40 de zile şi devin independenţi la vârsta de 55 zile. Rămân în
jurul cuibului încă 30-40 de zile după care încep migraţia. Până în momentul de faţă nu
au fost efectuate studii referitoare la succesul de reproducere în România.
Migraţia de toamnă începe în cel de al doilea jumătate a lunii august. Primii care
migrează sunt adulţii după care urmează juvenili. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta
de 3 ani. Păsările immature rămân la cartierele de iernare în primul an, şi revin în Europa
în cel de-al treilea an calendaristic.
Hrana viesparului constă în mare majoritate din insectede talie mare, larve de
viespe dar consumă şi păsări de talie mică, amfibieni şi reptile. Metoda de vânătoare este
47
cel de pândă. Pasărea găseşte cuibul de viespe urmărind mişcarea acestora din pândă,
apoi larvele sunt scoasă din sol cu ghiarele.
În timpul migraţiei viesparii se adună în grupări mari şi folosesc rute bine
determinate pentru migraţie. Păsările din Europa ocolesc suprafeţele mari de apă astfel
folosesc coridoarele de migraţie ca strâmtorile Gibraltar, Italia-Malta şi Bosfor. Populaţia
din România migrează spre Bosfor şi probabil prin Italia. Iernează sud de deşertul Sahara.
La noi primele exemplare pot fi văzute la sfârşitul lunii martie, dar majoritatea păsărilor
sosesc în aprilie.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea
habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit.
În afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă
conservaţională: împuşcarea exemplarelor pe căile de migraţie (în special pe insulele din
marea mediterană).
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Viesparul nu a fost observat cu ocazia ieşirilor pe teren. Precum realizarea
proiectului nu necesită tăieri din pădurile învecinate, locurile potenţiale de reproducere a
viesparului vor rămâne intacte. Investiţia nu va afecta populaţia speciei din SPA.
Ghionoaie sură
Picus canus (Gmelin, 1788)
Grey-headed Woodpecker
Descriere şi identificare
Are lungimea de 25-26 cm, anvergura este de 38-40 cm, este o ciocănitoare de
mărime medie, aproximativ 20% mai mică decât ghionoaia verde, ciocul este mai subţire.
Masculul adult are capul gri, mustaţa neagră şi fruntea roşie. Spatele, şi tectricele
sunt verzi, târtiţa este verde-gălbui. Remigele sunt maro-verzui cu dungi albe, codalele
sunt maro închis. Pieptul, abdomenul şi părţile laterale sunt gri verzui.
Femela se deosebeşte de mascul prin lipsa frunţii roşii şi mustaţa mai subţire.
Juvenilii sunt mai maronii şi mai şterşi la culoare.
Strigătul teritorial constă într-o serie amplă de sunete pline, ca un fel de râset.
Strigătul de zbor este ascuţit, scurt şi vehement „chiuchiuchiuchiu” sau scurt „chiu-
chiuc”.
Habitat Trăieşte în climat temperat şi regiunile boreale mai calde. Specia este considerată
ca una specializată pe pădurile de foioase din regiuni colinare şi muntoase, fiind prezent
în special în păduri dominate de fag sau stejar, rareori în păduri de Larix. Preferă
porţiunile de păduri mai umede, de multe ori cuibăreşte în apropierea pâraielor, populaţii
semnificative pot cuibării şi în păduri de luncă. Păşunile împădurite pot fii considerate ca
habitat secundar pentru specie.
Distribuţie
Ghionoaia sură este larg răspândită în Europa Centrală, lipseşte sau cuibăreşte în
număr mic în vestul continentului. Populaţiile cele mai mari sunt în România, Ucraina,
Germania, Cehia, Belorusia, Rusia. Specie cu o distribuţie largă în România, în unele
48
zone poate fii considerat chiar comună. Cuibăreşte în principal în Carpaţi, Subcarpaţi şi
dealurile mai înalte ale Podişului Transilvaniei.
Populaţie
În Europa cuibăresc 180 000-320 000 de perechi, populaţia este stabilă, deşi este
în declin în mai multe ţări. Populaţia din România este apreciat a fi între 45,000 – 60,000
de perechi, fiind una din populaţiile cele mai mari de pe continent, fiind stabilă şi
sănătoasă are importanţă deosebită pe plan european.
Ecologie şi comportament
Dieta este similară cu cea a ghionoaiei verzi, dar este mai divers, mai puţin
specializat pe furnici. Se hrăneşte mai mult pe sol decât pe coaja copacilor. Sapă cu
ciocul, prinde furnici şi alte insecte cu limba lipicioasă. De multe ori se hrăneşte în
muşuroi. Pe copaci caută mai ales în zonele rupte şi putrezite. Mănâncă în principal
furnici, adulţi şi larvele acestora, muşte, greieri, gândaci, fluturi, păianjeni. Consumă şi
hrană vegetală: diferite fructe şi seminţe.
Este o specie monogamă, solitară şi teritorială. Mărimea teritoriului este
aproximativ 1 km2, în teritoriu apără activ numai zonele cele mai importante (cuib etc.).
Se odihneşte în timpul nopţii în scorburi. Ne este fricoasă, în caz de pericol se ascunde pe
partea cealaltă a trunchiului copacului, unde stă nemişcat chiar şi 30 de minute. Rivalii
sunt avertizaţi într-o postură cu ciocul ridicat şi cu strigăte ameninţătoare.
Masculii atrag femelele prin ciocănirea rapidă (numită darabană) care se aude de
la distanţe relativ mari. Această ciocănire este efectuată de obicei pe un copac mare şi
uscat. Cuibăresc în scorburi excavate în copaci bătrâni la o înălţime de 5-6 m deasupra
solului. Cele 7-9 (4-11) de ouă sunt depuse în aprilie. Incubarea durează aproximativ
două săptămâni, puii se dezvoltă în 24-28 zile şi devin independenţi puţin după acesta.
Puii sunt îngrijiţi de ambii părinţi. Prima împerechere are loc în anul al doilea.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Ghionoaia sură este ameninţată în principal de exploatările forestiere intense, de
dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de copaci bătrâni. Este
foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale
diverse, în locul tăierilor rase plantarea pădurilor cu componenţă mixtă a speciilor
autohtone caracteristică zonei respective şi limitarea exploatărilor forestiere intensificate
în ultimii ani. Extinderea aşezărilor umane şi fragmentarea habitatelor de drumuri etc.
reprezintă o ameninţare reală la adresa speciei.
O altă problemă generală tot mai intensă la adresa ecosistemelor forestiere este
practicarea sporturilor extreme ca off-road, moto-cross, ATV-uri etc.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
În zona potenţial afectată de către proiect nu există arbori bătrâni/habitate
adecvate pentru specie, ghionoaia sură nu este prezentă pe amplasament.
49
Dumbrăveancă Coracias garrulus (Linnaeus, 1758)
Roller
Descriere şi identificare
Are lungimea de 30-32 cm, anvergura este de 66-73 cm, este de mărimea unei
gaiţe, dar aripile sunt un pic mai lungi, coada e mai scurtă.
Păsările adulte în sezonul de împerechere au spatele maro-roşiatic, capul, gâtul,
abdomenul, regiunea anală, părţile laterale şi tectricele pe ambele părţi ale aripilor sunt
albaştri strălucitori. Remigele sunt negri. Târtiţa şi baza cozii este gri închis, codalele cu
excepţia celor mijlocii (maro) sunt albaştri, pe colţul cozii sunt două pete mici de culoare
neagră. În afara perioadei de reproducere lipseşte luciul metalic al părţilor albastre,
culorile sunt mai puţin intense.
Juvenilii sunt mult mai palizi la culoare, au striaţii maro pe gât, piept şi tectrice.
Habitat Cuibăreşte în regiuni temperate, mediteraneene şi stepice. Preferă verile calzi
continentale, evită zonele cu influenţă climatică oceanică. Este o pasăre de şes, în Europa
Centrală altitudinea maximă unde poate fi întâlnită este de 400-600 m. Evită deşertele,
semideşertele şi stepa fără copaci, deşi este independent de ape, înhabitează liniile de
plopi sau alte copaci de pe marginea râurilor, care traversează stepa. Favorizează pădurile
bătrâne deschise de stejari, cu multe scorburi şi luminişuri. Cuibăreşte şi în parcuri, alee,
livezi bătrâne, câmpii întinse cu grupuri de copaci bătrâni. Evită zonele intens cultivate.
Cuibăreşte în scorburile părăsite ale ciocănitoarei negri şi a ghionoaiei sure, sau în
crăpăturile clădirilor părăsite, uneori în găuri săpate în mal.
Distribuţie
Cuibăreşte în partea estică a Europei, în ţările temperate şi mediteraneene. Cele
mai mari populaţii sunt în Cipru, Azerbaijan, Bulgaria, Rusia, Turcia, Ucraina, România.
În ţara noastră cuibăreşte în sudul ţării, în Ţara Românească şi în Dobrogea. În aceste
zone poate fi văzut aproape oriunde pe copacii de pe păşuni sau pe stâlpii de electricitate
de pe marginea drumurilor mai puţin aglomerate.
Populaţie
În Europa cuibăresc 53 000-110 000 de perechi de dumbrăvenci (50-74% din
populaţia mondială), populaţia suferă un declin puternic. Populaţia din ţare este
sănătoasă, stabilă şi relativ mare (4600-6500 de perechi), astfel are un rol deosebit în
conservarea speciei.
Ecologie şi comportament
Hrana constă predominant în insecte, mai ales în coleoptere mari şi mijlocii.
Vânează din pândă, stând pe un copac, stâlp, fir electric sau piatră mai mare. Mănâncă de
asemenea şi rozători, fluturi, lăcuste, greieri, viespi, albine, furnici, păianjeni, scorpioni,
scolopendre, melci, broaşte, şopârle, pui de păsări, râme etc. Rareori urmăreşte prada în
aer sau pe sol.
Este o specie în general solitară şi teritorială, gregară doar în timpul migraţiei,
când se formează cete până la 20 de exemplare. Se odihneşte în timpul nopţii în coroana
copacilor. Goneşte de pe teritoriu dumbrăvencile rivale şi ciorii, gaiţele, etc.
Este monogamă, uneori un al doilea mascul ajută la creşterea puilor. În cazul
numărului mic al locurilor corespunzătoare de cuibărit, mai multe perechi pot să
cuibărească în acelaşi loc (de ex. în acelaşi grup de copaci), distanţa dintre cuiburi
reducându-se la 5-10 m. Perechile se formează pe locurile de iernat sau în timpul
50
migraţiei de primăvară. Copularea este precedată de zboruri nupţiale, de hrană oferită ca
cadou, şi de un dans ritual format din mişcarea capului în sus şi în jos. Cele 3-5 (2-7) ouă
sunt depuse în mai sau iunie, incubarea durează 17-20 zile. Ambele părinţi îngrijesc puii
dar majoritatea hranei este procurată de către mascul. Dezvoltarea puilor durează
aproximativ 4 săptămâni, juvenilii devin independenţi în curând după părăsirea cuibului.
Iernează în Africa.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Pericolul cel mai mare asupra dumbrăvencilor reprezintă dispariţia habitatelor
(extinderea terenurilor arabile) şi a locurilor de cuibărit (tăierea copacilor). În România
este ameninţat mai ales de dispariţia copacilor bătrâni cu scorburi de pe câmpiile de şes,
de dispariţia livezilor bătrâne şi de tăierea copacilor de pe marginea drumurilor, râurilor.
Specia fiind în declin puternic, conservarea populaţiei sănătoase, stabile şi viabile din ţara
noastră are importanţă esenţială în conservarea speciei.
Măsurile cele mai eficiente pentru conservarea dumbrăvencii este interzicerea
tăierii arborilor de pe marginea drumurilor, râurilor şi a grupurilor de copaci sau copaci
singuratici aflaţi în zonele de stepă, în câmpiile întinse. Ar fi benefică şi plantarea
copacilor lângă drumuri, pâraie, lacuri etc. Dumbrăveanca ocupă scorburile artificiale,
astfel cu amplasarea scorburilor populaţia dumbrăvencilor poate fi mărit semnificativ,
deoarece în multe locuri efectivul speciei este limitat de locurile posibile pentru cuibărit.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei
Dumbrăveanca nu este prezentă în perimetrul direct afectat, nici în apropierea
acestuia, astfel nu va fi influenţat de către realizarea proiectului.
Vânturelul de seară
Falco vespertinus
Red-footed Falcon
Descriere şi identificare
Este o specie de şoim de talie mică având mărimea similară cu vânturelul roşu.
Silueta în zbor este caracterizat de aripi lungi şi coadă relativ lungă. Este unul dintre
speciile de şoimi din românia cu un dimorfism sexual accentuat. Masculul este de o
culoare albastru cenuşie cu flancurile şi sub-codalele de o culoare roşiatică închisă.
Femela are partea de sus a capului are o culoare maronie, obrazul fiind de o culoare
cremă marginată de o barbetă închisă dublă, care o desparte de gâtul de acelaşi culoare.
Partea inferioară a păsării are o culoare omogenă de cremă portocalie. Femela este în
general puţin mai mare decât masculul.
Habitat Habitatele preferate de aceasta specie sunt acele de zone deschise ce alternează cu
pâlcuri de copaci, dumbrăvi, aceste oferindu-i loc de cuibărit. Din aceasta categorie de
habitate putem aminti zonele de stepa, silvostepa, taiga, sau chiar si cele unde agricultura
se practica în mod extensiv. În bazinul Carpatic colonii de vânturel de seara se formează
aproape exclusiv în apropierea unor pajişti întinse.
Distribuţie
Cuibăreşte în zonele de câmpie din Europa Centrală şi de Est până în Asia
Centrală-nordică, populaţia din Centrul Europei - estul Ungariei, vestul României si
51
nordul Serbiei - Muntenegru, practic Bazinul Carpatic - constituind astfel periferia vestica
a distribuţiei speciei. Populaţia din România e împărţită în două, una fiind cea mai sus
amintita, din Câmpia de Vest, ceea ce constituie o sub-populaţie aparte împreuna cu cele
din Ungaria si Serbia, iar cealaltă se regăseşte în Dobrogea.
Analizând schimbările în abundenţa şi distribuţia speciei din ultima vreme ne dăm
seama că mărimea populaţiei a scăzut semnificativ. Situaţia e la fel de tragică si în
Bazinul Carpatic, unde în ultimele decenii a avut loc o descreştere notabilă.
Populaţie
Populaţie mondială: 26.000 – 39.000 perechi
Pe baza celor mai recente publicaţii respectiv a evaluărilor efectuate în cadrul unui
proiect LIFE de către membrii Asociaţiei Grupul Milvus, populaţia din România se
situează între 1.300-1.600 de perechi cuibăritoare.
Populaţia vânturelului de seară se află intr-un regres numeric pe plan global. Nu există
date concrete despre dinamica populaţiei din România.
Ecologie şi comportament
Vânturelul de seară este o pasăre răpitoare migratoare de talie mică, fiind singura
specie de pasăre răpitoare din aceasta regiune ce cuibăreşte colonial. Nu îşi construieşte
cuib propriu, cuibărind în colonii de cioara de semănătură sau în cuiburi răzleţe de
coţofană, uneori cuibăreşte chiar si solitar.
Păsările se întorc dinspre cartierele lor de iernare pe la mijlocul lui aprilie,
depunerea pontelor - 3-4 (2-6) - însă are loc doar prin mijlocul lui mai. Dintre toate
speciile de şoimi din Europa, puii vânturelului de seara eclozează în cel mai scurt timp,
având nevoie de doar 22-23 de zile, fiind apţi de zbor după alte 27-28 de zile. Privind
hrana este o specie oarecum oportunista, de obicei capturând diferite nevertebrate, în
acelaşi timp însă pot exista perioade când rozătoarele sau amfibienii constituie marea
parte din hrana vântureilor.
Vânturelul de seară este o specie gregara, mai ales înaintea perioadei de migraţie,
în unele locuri tradiţionale de înnoptare strângându-se în număr foarte mare (sute sau
chiar mii de exemplare). De altfel migrează spre cartierele de iernare din sudul Africii
fără a urmări rute bine conturate.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea
habitatelor prin pierderea locurilor de cuibărit şi/sau de procurare a hranei. Intensificarea
agriculturii este o problemă deosebit de serioasă afectând atât speciile de hrană cât şi
habitatele cele mai importante, pajiştile semi-naturale/naturale. În afara de această
problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservaţională: împuşcarea
exemplarelor pe căile de migraţie şi combaterea ciorilor de semănătură în perioada de
cuibărit a vâturelului.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului şi în apropierea acestuia nu există habitate adecvate
de cuibărit (pâlcuri de copaci) pentru această specie. Vânturelul de seară vânează pe
terenuri deschise, ca şi cele de pe suprafaţa şi din vecinătatea investiţiei. Ţinând cont de
dimensiunea relativ redusă al acesteia se poate afirma că terenurile potenţiale de hrănire
al vânturelului de seară nu vor fi afectate în mod semnificativ.
52
Caprimulg
Caprimulgus europaeus (Linnaeus, 1758)
Nightjar
Descriere şi identificare
Are lungimea de 26-28 cm, din care coada 10-11 cm, anvergura este de 57-64 cm,
este de mărimea unui vânturel roşu. Este o pasăre insectivoră nocturnă cu forma corpului
foarte asemănătoare unui vânturel sau cuc. De la distanţă pare gri maroniu uniform, de
aproape se vede desenul gri, maro, negru şi alb asemănător scoarţei copacilor. Ciocul este
mic, gura este foarte lată şi mare.
Culoarea masculul adult variază de la gri argintiu (cel mai pronunţat pe cap, spate,
scapulare şi codalele centrale) până la maro roşiatic (cel mai evident pe obraji, bărbie,
gât, abdomen şi regiunea anală şi subalare). Marcajul penajului este foarte complex, când
în timpul zilei se odihneşte nemişcat pe o creangă sau pe un butuc este aproape imposibil
de diferenţiat de către acesta. Partea dorsală este predominant gri cu marcaje fine negre şi
alb-gălbui, abdomenul, gâtul, pieptul şi subalarele sunt maro castanii cu striaţii
transversale fine de culoare mai închisă. Masculul are două pete albe bine vizibile la
marginea cozii şi pe remigele primare, aproape de vârful aripii.
Femela adultă este asemănătoare masculului, dar lipsesc petele albe de pe coadă şi aripi.
Juvenilii se deosebesc de femele prin culoarea mai pală, marcajul mai şters, lipsa
punctelor deschise a remigelor primare.
Sunetul caprimulgului este caracteristic, strigătul intens „crrrrrrurrrrrcrrrurrrr”
asemănător unui motor se aude noapte în luna mai şi iunie.
Habitat Este larg răspândit în regiunile cu climat oceanic, zona temperată, boreală, de
stepă, cea mediteraneană şi semideşert. Este o specie rară a regiunilor păduroase
deschise, aride cu poieni şi rarişti. Preferă pădurile de conifere cu soluri nisipoase,
vegetaţia de stepă cu tufişuri sau copaci mici, dar este prezent şi în apropierea mlaştinilor
mai uscate sau lângă păduri tinere. Cuibăreşte şi în păduri mixte cu fag, carpen sau plop,
în păduri cu frunze căzătoare de deal şi de şes (Quercus). Evită pădurile mari, dense şi
închise. De asemenea evită lanurile de cereale înalte şi dense, stufărişurile. Este sensibil
la disturbanţa umană, astfel evită apropierea aşezărilor umane.
Distribuţie
Caprimulgul este larg răspândit pe continent, populaţii mai mari trăiesc în Rusia,
Turcia, Spania, Belorusia, Franţa, Italia etc. În România cuibăreşte în zonele de deal cu
vegetaţie mozaică: are nevoie de păduri pentru cuibărit şi de terenuri agricole cu vegetaţie
naturală pentru hrănit. Caprimulgul trăieşte pe Podişul Transilvaniei, Banat şi Moldova,
dar este prezent pe alocuri şi în munţi până la 1500 m altitudine.
Populaţie
În Europa cuibăresc aproximativ 0,5-1 milioane de perechi. Specia încă nu a
reuşit să compenseze declinul mare din anii 1970-1990, magnitudinea acestui trend
negativ a scăzut semnificativ, dar numărul lor este tot în este tot în scădere. Populaţia
stabilă din România cu cei 12,000-15,000 de perechi cuibăritoare este una din cele mai
sănătoase de pe continent, astfel este important pe plan continental.
Ecologie şi comportament
Este o specie aeriană şi nocturnă, îşi procură hrana (planctonul aerian) pe timp de
noapte în zbor. Mănâncă mai ales insecte (fluturi de noapte, gândaci, lăcuste, greieri,
53
ţânţari, furnici etc.). Rareori vânează şi în timpul zilei (după amiaza târziu, seara), în
astfel de cazuri de multe ori în apropierea turmelor de animale, prinde insectele speriate
de către acestea. În caz de lipsă îndelungată de hrană temperatura corpului, pulsul,
respiraţia şi celelalte funcţii vitale scad iar caprimulgul intră într-o stare hipoternică.
Nu este o specie gregară, dar în locurile cu abundenţa ridicată a hranei pot fi
prezente mai multe păsări. Ocazional migrează în cete mici. Se odihneşte în timpul zilei
în acoperirea vegetaţiei pe solul gol, pe buşteni sau crengi, deseori în apropierea cuibului.
Când se simte ameninţat stă nemişcat, zboară doar în ultimul moment.
Este monogamă, perechile se formează doar pe durata sezonului. În sezonul de
reproducere este solitară şi teritorială. Mărimea teritoriului şi densitatea speciei depinde
mult de calitatea habitatului, variază între 5-15 de perechi pe km2. Femelele sunt atrase de
strigătul masculilor. Copularea are loc pe sol, urmează după zborul nupţial asemănător
fluturilor. Cuibul este pe sol, ascuns în vegetaţia densă. Depun cele 2-3 (4) ouă la sfârşitul
lunii mai sau în iunie. Incubarea durează17-18 zile, în timpul zile femela cloceşte. Puii
sunt îngrijiţi de ambii părinţi, şi devin independenţi la vârsta de 4-5 săptămâni. Juvenilii
se împerechează pentru prima dată în anul următor. Iernează în Africa.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Principalul factor ameninţător la adresa caprimulgului este dispariţia habitatelor
mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de agricultură se
schimbă peisajul, dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni etc. Acest caracter mozaic al
peisajului (păduri bătrâni cu poieni, fâneţe, păşuni cu livezi, teren agricol cu vegetaţie
naturală (grupuri de copaci, tufe)) este esenţial pentru caprimulg.
Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a ţării. Datorită
extinderii aşezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a reţelei de drumuri, peisajul va
fi tot mai fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate. Deoarece caprimulgul este foarte
sensibil la deranj, această dezvoltare va avea impact negativ sporit asupra acestei specii.
Un pericol real pentru păsările cuibăritoare pe sol reprezintă şi numărul alarmant
de mare al câinilor vagabonzi, care de multe ori îşi procură hrana din natură.
Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea
stării de conservare a speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de
management adecvat al ariilor protejate.
Relevanţa potenţialului impact asupra speciei:
Pe amplasamentul proiectului, nici în apropierea acestuia nu există habitate
adecvate acestei specii. Realizarea investiţiei nu va afecta populaţia caprimulgului din
SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului”.
54
3.3. Alte specii de păsări prezente în zona potenţial afectată de către implementarea
proiectelor propuse
În tabelul de mai jos sunt prezentate speciile de păsări care nu sunt enumerate în
din Anexa 1 a Directivei Păsări (79/409/EEC) şi au fost observate pe amplasament
respectiv în apropierea acestuia. În coloana „Amplasament” sunt prezentate speciile şi
efectivele observate pe amplasament, în coloana „Apropiere” speciile observate în
apropierea acestuia (într-o rază de 300 m) iar în ultima coloană a treia păsările observate
relativ departe de amplasament (la o distanţă mai mare de 300 m).
Nr. Specie Amplasament Apropiere Peste 300 m
1 Şoimul rândunelelor Falco subbuteo 1 ex.
2 Fazan Phasianus colchicus 1 ex.
3 Turturică Streptopelia turtur 2 ex. 1 ex.
4
Prigorie Merops apiaster 10 ex.
15 ex. +
colonie (40
găuri)
20 ex.
5 Ghionoaie verde Picus viridis 1 ex.
6 Ciocârlie de câmp Alauda arvensis 2 ex.
7
Lăstun de mal Riparia riparia 15 ex.
30 ex. +
colonie
(100 găuri)
50 ex.
8 Rândunică Hirundo rustica 10 ex. 30 ex. 40 ex.
9 Lăstun de casă Delichon urbicum 1 ex. 3 ex. 10 ex.
10 Fâsă de pădure Anthus trivialis 2 ex.
11 Codobatură albă Motacilla alba 3 ex.
12 Privighetoare roşcată Luscinia megarhynchos 2 ex.
13 Mărăcinar negru Saxicola rubicola 1 p. 1 p.
14 Silvie de câmp Sylvia communis 1 p.
15 Sfrâncioc mare Lanius excubitor 1 ex.
16 Coţofană Pica pica 1 ex. 1 ex.
17 Corb Corvus corax 1 ex.
18 Grangur Oriolus oriolus 1 ex. 1 ex.
19 Graur Sturnus vulgaris 40 ex. 100 ex.
20 Vrabie de casă Passer domesticus 50 ex.
21 Vrabie de câmp Passer montanus 5 ex. 20 ex. 20 ex.
22 Sticlete Carduelis carduelis 3 ex.
23 Florinte Carduelis chloris 1 p.
Explicaţii: i – individ, p – pereche, * - în migraţie
Cu ocazia deplasărilor pe teren au fost observate puţine specii, diversitatea
avifaunei din zona afectată este relativ scăzută. Speciile prezentate sunt păsări comune,
obişnuite cu deranjul antropic. Realizarea investiţiei nu va afecta semnificativ populaţiile
acestor specii din zona potenţial afectată.
55
3.4. Impactul proiectului asupra avifaunei
3.4.1. Impact din faza de construcţie, operare şi dezafectare
Luând în considerare suprafaţa relativ mică al amplasamentului şi faptul că se află
într-o zonă cu puternice efecte antropice, se poate afirma că proiectul nu va avea impact
semnificativ asupra celor speciilor de desemnare Natura2000 din ROSPA0016 ”Câmpia
Nirului – Valea Ierului”. Locul de cuibărire al unei perechi de sfrâncioc roşiatic (Lanius
collurio) va fi distrus de realizarea proiectului, însă la nivelul sitului acest impact se
consideră nesemnificativ. Dacă se vor respecta propunerile de diminuare a impactului de
la capitolul 6., impactul asupra avifaunei va fi nesemnificativ.
3.4.2. Fragmentare, izolare, schimbări în densităţi, populaţii, durată, persistenţă
Realizarea construcţiei nu va fragmenta/izola habitate sau populaţii ale avifaunei.
Deoarece în cea mai mare parte se află într-o zonă cu deranj antropic puternic şi cu
biodiversitate scăzută, nu va cauza schimbări în densităţile sau efectivele populaţiilor de
păsări.
3.4.3. Impact direct şi indirect
Impactul direct cel mai mare va fi cauzat de către lucrările din faza de construcţie,
iar în faza de operare de zgomotul maşinilor şi al personalului. În cazul respectării
metodelor de diminuare propuse la capitolul 6. aceste impacturi nu vor fi semnificative.
Luând în considerare biodiversitatea relativ scăzută din zona potenţial afectată şi
natura impacturilor potenţiale, putem afirma cu certitudine că impacturile indirecte ai
investiţiei vor fi nesemnificative, practic inexistente.
3.4.4. Impact pe termen scurt şi lung
În cazul respectării metodelor de diminuare propuse la capitolul 6., atât impactul
pe termen scurt (din faza de construcţie) cât şi cel pe termen lung (din faza de operare)
vor fi nesemnificative.
3.4.5. Impact rezidual şi cumulativ
În cazul respectării metodelor de diminuare propuse, impactul rezidual al
investiţiei va fi nesemnificativ. Impactul cumulativ cu investiţiile din vecinătate
(pensiune turistică aflată la aproximativ 250 m de locaţia proiectului) este de asemenea
nesemnificativ.
56
4. Relevanţa proiectului din punctul de vedere a sitului de importanţă
comunitară ROSCI0020 „Câmpia Careiului”
4.1. Aspecte de floră şi vegetaţie
Descrierea succintă a habitatelor de desemnare a ROSCI0020 „Câmpia Careiului”
6120* Pajişti xerice pe substrat calcaros. Acest tip de habitat este răspândit în
zonele de câmpie şi de deal, pe substraturi calcaroase şi nisipoase. Este caracterizată de
un covor vegetal deschis, format din specii xerofile, dintre care cele mai frecvente sunt:
Festuca vaginata, Festuca beckeri, Corispermum canescens, Euphorbia seguieriana,
Gypsophila fastigiata. Pajiştile xerice ocupă 11% din suprafaţa sitului.
6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până
la cel montan şi alpin. Aceste comunităţi sunt răspândite de-a lungul cursurilor de ape din
zonele colinare şi de munte, ocupând aproximativ 1% din suprafaţa sitului. Edificarea
acestor tipuri de vegetaţie este funcţia nivelului pânzei freatice şi a gradului de umbrire.
Potenţialul lor de regenerare este foarte redusă din aceste motive. Speciile caracteristice
sunt: Petasites sp., Filipendula ulmaria, Cirsium oleraceum, Cirsium waldsteinii, Telekia
speciosa, Chaerophyllum hirsutum, Angelica archangelica, Crepis paludosa.
2190 Depresiuni umede intradunale. Aceste tipuri de habitate sunt specializate şi
bogate în specii, şi existenţa lor este o funcţie a nivelului pânzei freatice. Cuprind bălţi şi
ochiuri de apă dulce permanente interdunale cu vegetaţie acvatică submersă şi natantă,
mlaştini calcifile şi pajişti umede cu sălcii târâtoare, stufărişuri şi rogozişuri interdunale.
Acest tip de habitat ocupă 10% din suprafaţa sitului.
2340* Dune panonice. Acest tip de habitat este caracteristic Câmpiei Panonice, şi
în trecut a fost larg răspândit în urma cositului şi a păşunatului. Vegetaţia deschisă de
nisipuri este dominat de Festuca vaginata, Corynephorus canescens şi licheni pe dune.
Habitatul acoperă 10% din suprafaţa sitului.
6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion
caeruleae). Acest tip de habitat ocupă aproximativ 0,1 % din suprafaţa sitului, şi se
instalează mai ales pe soluri umede şi oligotrofe, ori în locul unor mlaştini drenate.
Speciile caracteristice ale acestui tip de habitat sunt: Molinia caerulea, Sanguisorba
officinalis, Dianthus superbus, Colchicum autumnale, Serratula tinctoria.
6510 Pajişti de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis).
Aceste pajişti, folosite ca fânaţe, sunt bogate în specii, în general cosite de una sau de
două ori pe an. Gramineele dominante sunt Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens,
Alopecurus pratensis, iar se găsesc o serie de dicotiledonate de talie mare: Sanguisorba
officinalis, Pimpinella saxifraga, Leontodon hispidus, Daucus carota, Tragopogon
pratensis, Leucanthemum vulgare, Campanula patula, Knautia arvensis. În urma
57
exploatării intensificate şi tilizarea îngrăşămintelor aceste pajişti se degradează, bogăţia
de specii scade rapid. Tipul de habitat ocupă 1% din suprafaţa sitului.
91I0* Vegetaţie de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp. Aceste păduri
xerotermofile se formează pe soluri de loess, pe clima continentală. Speciile caracteristice
al nivelului arborilor sunt: Quercus robur, Q. pubescens, Q. cerris, Q. pedunculiflora,
amestecate cu Acer campestre şi A. tataricum. În stratul arbuştilor găsim Sorbus
torminalis, Crataegus monogyna, Ligustrum vulgare, Prunus spinosa, Rhamnus
catharctica, iar în startul ierbos: Lathyrus niger, Carex michelii, Vincetoxicum
hirundinaria, Pulmonaria mollis, Tanacetum corymbosum, specii caracteristice zonelor
de silvostepă. Acest tip de habitat ocupă 18% din suprafaţa sitului.
92A0 Zăvoaie cu Salix alba şi Populus alba. Aceste păduri de luncă sunt
răspândite de-a lungul cursurilor de râu din zonele de câmpie din Eurasia centrală, zona
mediteraneană şi a Mării Negre, dezvoltate pe soluri aluviale. Nivelul arborilor este
dominat de Salix alba şi Populus alba, lângă care întâlnim Populus nigra, Fraxinus
angustifolia, Acer campestre, Ulmus laevis, Quercus sp. Stratul arbuştilor este de obicei
dens, dominat de Rubus caesius, şi bogat în liane (Vitis sylvestris, Humulus lupulus,
Aristolochia clematitis). Stratul ierbos este alcătuit din specii higrofile de pe malul apelor.
Este de remarcat, că deseori se răspândesc specii invazive (Amorpha fruticosa,
Echinocystis lobata, Parthenocissus quinquefolia). Acest tip de habitat ocupă 1,5% din
suprafaţa sitului.
91F0 Păduri ripariene mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior
sau Fraxinus angustifolia, din lungul marilor râuri (Ulmenion minoris). Acest păduri din
specii cu lemn de esenţă tare sunt formate pe soluri aluvionale din zonele de luncă, pe
terenuri cu inundaţii frecvente. Stratul arborilor este dominat de Quercus robur, Ulmus
laevis, Populus nigra, Alnus glutinosa, Fraxinus excelsior. Stratul arbuştilor şi stratul
ierbos de asemenea zăvoaielor, este dens, şi bogat în liane. Acest tip de habitat ocupă 2%
din suprafaţa situli.
3260 Cursuri de apă din zonele de câmpie, până la cele montane, cu vegetaţie din
Ranunculion fluitantis şi Callitricho-Batrachion. Acest tip de vegetaţie este răspândită în
cursuri de ape din zonele de câmpie până în etajul montan, în bazine acvatice cu apă
permanentă, dar nu mai adâncă decât 1-1,5 m. Vegetaţia submersă este alcătuită din
următoarele specii caracteristice: Ranunculus aquatilis, Myriophyllum sp., Ceratophyllum
sp., iar în startul natant găsim Lemna sp., Callitriche sp., Hydrocharis morsus-ranae,
Salvinia natans. Acest tip de habitat ocupă 0,01% din suprafaţa sitului.
3270 Râuri cu maluri nămoloase cu vegetaţie de Chenopodion rubri şi Bidention.
Acest tip de habitat se poate găsi în general pe malul bazinelor acvatice, pe soluri aluviale
şi nisipuri. Este caracterizată de buruienişuri de mlaştină. Speciile caracteristice a
comunităţilor sunt Ranunculus sceleratus, Chenopodium botrys, Polygonum hydropiper,
Rorippa sylvestris, Echinochloa crus-gallis, Bidens frondosa, Alopecurus aequalis,
Symphytum officinalis, Bidens tripartita. Acest tip de habitat ocupă 0,1% din suprafaţa
sitului.
58
6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii. Acest habitat reprezintă o tranziţie între
pajiştile higrofile şi xerofile, şi sunt răspândite pe suprafeţe foarte reduse. După literatura
de specialitate, pajişti de Cnidium dubium în sens strict nu se găsesc în România, însă
pajiştile aluviale cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis stolonifera pot fi considerate
tipuri asemănătoare de staţiune, din punct de vedere ecologic. Acest tip de habitat ocupă
1% din suprafaţa sitului. Speciile caracteristice sunt: Agrostis stolonifera, Alopecurus
pratensis, Festuca pratensis, Galium palustre, Briza media, Cirsium canum.
Caracterizarea vegetaţiei din zona amplasamentului
Locaţia amplasamentului este acoperit de comunităţi antropice, cu un puternic
grad de degradare. Aceste comunităţi alcătuiesc un mozaic cu acoperirea diferită a
vegetaţiei, şi este remarcabilă ponderea speciilor cu caracter ruderal şi/sau invaziv, care
colonizează foarte repede suprafeţele goale. Astfel găsim pâlcuri acoperite de puieţi de
plop alb (Populus alba) şi negru (Populus nigra), de 1-1,5 m înălţime, însă majoritatea
suprafeţei este acoperită de comunităţi antropice cu Onopordum acanthium, Carduus
nutans şi Centaurea calytrapa (R8702). În aceste comunităţi un strat scund este format
din speciile de graminee Digitaria sanguinea şi Festuca rupicola, cu diferite acoperiri. În
stratul superior se găsesc următoarele specii ruderale: Urtica dioica, Verbascum nigrum,
Cirsium arvense, Cirsium vulgare, Onopordum acanthium, Lactuca saligna, Ballota
nigra, Eryngium campestre, Althaea officinalis, etc. Dintre speciile caracteristice
pajiştilor xerofile putem aminti Potentilla cinerea, Scorzonera hispanica, Tragopogon
orietalis, Medicago falcata, Ononis arvensis şi Jasione montana (această specie din urmă
fiind caracteristică dunelor de nisip continentale). Este de remarcat abundenţa
următoarelor specii invazive: Ambrosia artemisiifolia, Erigeron canadensis, iar în pâlcul
de salicet din vecinătatea amplasamentului Echinocystis lobata, şi pe suprafeţele goale
nisipoase Asclepias syriaca. În urma construcţiilor şi a disturbărilor se poate aştepta la
creşterea remarcabilă a abundenţei acestor specii invazive (Imaginile 3, 4.).
Având în vedere că suprafaţa afectată de implementarea proiectului este acoperită
cu o vegetaţie cu un puternic grad de degradare, care nu găzduieşte specii de plante de
desemnare a sitului, impactul investiţiei se poate considera nesemnificativ. De asemenea
nu au fost identificate nici habitate de importanţă comunitară pe suprafaţa
amplasamentului proiectat, construcţiile nu vor avea efect negativ semnificativ asupra
acestora din sit.
În vecinătatea parcelei pe care este proiectat amplasamentul se află o fâşie îngustă
(5-7 m lăţime) de tufăriş cu salcie (Salix alba), pe marginea unui şanţ. Vegetaţia mezofilă
şi higrofilă (Polygonum hydropiper, Typha latifolia, Iris pseudacorus, etc.) din această
porţiune ne dă indiciul, că şanţul temporar poate fi umplut cu apă. Pe partea opusă a
şanţului găsim suprafeţe mari de teren arabil. Având în vedere, că această zonă este destul
de îngustă şi intercalată între suprafeţe cu puternice efecte antropogene, iar se află în
afara limitelor amplasamentului, putem afirma, că realizarea acestuia nu va avea efecte
semnificative nici asupra acestui habitat.
59
Habitatele din zonă - conform bazei de date Biotope Corine bazată pe teledetecţie
- sunt prezentate pe imaginea nr.2.
Imaginea nr. 2 - Habitatele din zona proiectului, conform Biotope Corine (poligonul roşu
– locaţia amplasamentului)
Metode de evaluare a habitatelor:
Deplasarea pe teren s-a desfăşurat în data de 18.07.2012. S-a parcurs zona
proiectului şi s-au înregistrat speciile caracteristice şi dominante. Pe baza acestora au fost
identificate tipurile de habitate după Doniţă şi colab. (2005).
60
Imaginea nr. 3. - Locaţia amplasamentului proiectului
Imaginea nr. 4. - Amplasamentul proiectului
61
Prezenţa şi efectivele speciilor de plante de desemnare:
Iris aphylla ssp. hungarica este o specie continentală, caracteristică stepelor,
trăieşte în pajişti însorite, stepe, tufărişuri xerice şi pajişti de stâncărie. Înfloreşte în lunile
aprilie-mai. Pe suprafaţa amplasamentului sau în vecinătatea acestuia nu s-au găsit
habitate potrivite speciei.
Pulsatilla pratensis ssp. hungarica este o plantă scundă de 8-30 cm, fin
pubescentă, Floarea este nutantă, cu petale cenuşiu-violacee la exterior şi galben-verzui la
interioar. Frunzele sunt sectate, cu segmente înguste liniare. Înfloreşte în martie-mai. Este
o plantă caracteristică pajiştilor nisipoase. În zona amplasamentului nu s-a găsit specia.
Cirsium brachycephalum este o specie bianuală din familia compozitelor, de o
înălţime de 30-150 cm. Involucrele de culoarea palid-violacee stau grupate pe tulpina
aproape scapă. Frunzele sunt eliptice, cele superioare fidate, cu spini. Înfloreşte în iulie-
august, şi este o plantă endemică panonică, halofrecventă, specifică pajiştilor sărăturate
cu umiditate ridicată. În perimetrul amplasamentului proiectat nu s-au găsit habitate
potrivite speciei.
Adenophora lilifolia este o specie perenă, înaltă de 60-100 cm, din familia
Campanulaceae. Frunzele sunt îngust eliptice, spre vârful tulpinii îngust-lanceolate,
sesile sau scurt peţiolate. Inflorescenţa este laxă, cu flori de culoare liliacee, cu stil lung
exsert din corolă. Perioada de înflorire este în iulie-august. Planta este caracteristică
lizierelor de pădure fără disturbare, din etajul montan şi colinar. În perimetrul proiectului
nu s-a găsit specia, nici habitate potrivite pentru ea.
Iris humilis ssp. arenaria este o plantă scundă de 10-20 cm. Petalele sunt galbene,
frunzele lanceolate cenuşiu-verzui. Înfloreşte în aprilie-mai. Este o plantă caracteristică
stepelor de loess şi a pajiştilor nisipoase. În zona amplasamentului nu s-a găsit specia.
Angelica palustris este o specie perenă higrofilă robustă, de înălţime până la 1 m,
caracteristică pajiştilor înmlăştinite şi zăvoaielor. Înfloreşte în iunie-august. Pe
amplasament nu s-au găsit habitate nedisturbate potrivite pentru specie.
Eleocharis carniolica este o plantă perenă caracteristică marginilor de ape, de o
înălţime de 10-20 cm, cu frunze liniare şi tulpină scapă. Inflorescenţa este eliptică, de
culoare brun-deschis. În zona proiectului nu s-au găsit habitate acvatice potrivite speciei.
Marsilea quadrifolia este o specie de ferigă, caracteristică apelor stagnante puţin
adânci de câmpie. Are înălţimea de până la 20 cm, rizom subţire, târâtor, frunze cu patru
foliole care plutesc pe suprafaţa apei. În sezonul nefavorabil supravieţuieşte în stadiu
vegetativ sub formă de spori. În zona amplasamentului nu sunt habitate acvatice potrivite
pentru specie.
62
Aldrovanda vesiculosa este o plantă acvatiă submersă, insectivoră, caracteristică
apelor stagnante mezotrofe şi distrofe. În zona proiectului nu sunt habitate acvatice
potrivite speciei.
4.2. Mamifere
Spermophilus citellus – Popândău
Este răspândit în Europa şi o parte din vestul Asiei. Specie caracteristică de stepă
şi antestepă. Trăieşte pe ogoare, izlazuri, şanţuri, diguri, marginea drumurilor, etc.
nedepăşind altitudinea de 300 m. Îşi sapă galerii lungi de 30-40 (uneori 150) m adânci de
la 80 cm până la 4-6 m, unde îşi adună provizii pentru iarnă. Hrana variază în raport cu
anotimpul şi regiunea respectivă; vara tot felul de seminţe, rădăcini, boabe de cereale.
Femela naşte o dată sau de două ori pe an, câte 3-8 pui. Prin septembrie - octombrie intră
în hibernare.
Cu ocazia deplasărilor pe teren nu am constatat prezenţa popândăului în
apropierea amplasamentului (nu s-au văzut animale nici găuri făcute de popândău pe
păşunea comunală). În imediata apropiere a proiectului se află pajişti umede, habitat
necorespunzător pentru popândău datorită nivelului înalt de apă freatică. Realizarea
investiţiei nu va avea impact negativ asupra populaţiei de Spermophilus citellus din sit.
Cricetus cricetus - Hârciog
În urma deplasării pe teren s-au găsit urme (găuri) care arată prezenţa hârciogului
pe teritoriul amplasamentului. Menţionăm, că hârciogul nu figurează între speciile de
desemnare a sitului, însă specia este cuprinsă în anexa IV a Directivei Habitate (Specii de
interes comunitar care necesită protecţie strictă), cu excepţia populaţiei din Ungaria.
Având în vedere locaţia amplasamentului, putem afirma cu certitudine, că exemplarele
prezente în perimetru aparţin populaţiei din Ungaria, deci reprezintă excepţia de sub
protecţie. Totodată, suprafaţa amplasamentului fiind relativ mică, putem asuma, că
realizarea proiectului nu reprezintă impact negativ semnificativ asupra populaţiei de
hârciog din sit.
4.3. Amfibieni şi reptile
Triturus dobrogicus – Triton dobrogean
Este asemănător tritonului cu creastă. Spatele este roşu-cafeniu sau gălbui-roşcat,
nepătat sau cu pete rare, cafenii; gâtul roşu-cafeniu-închis, cu mici puncte portocalii;
abdomenul galben-deschis, cu pete mari negre, adesea aproape contopindu-se, net
separate de roşul-cafeniu sau portocaliul părţilor laterale, coloraţie ce se păstrează
neschimbată şi după reproducere. Este o specie rară, prezentă în afluenţii Dunării.
Pe amplasamentul propus (şi în apropierea acestuia) nu există habitate acvatice
adecvate pentru tritonul dobrogean. Realizarea investiţiei propuse nu va afecta populaţia
locală a acestei specii.
63
Triturus cristatus - Triton cu creastă
Este cea mai mare specie de triton din România. Masculii au o coloraţie vie,
specifică: dorsal cafenie-măslinie sau cafenie până la negricioasă, cu pete de un negru
intens. Laturile corpului şi gâtul negru, punctat cu alb şi cafeniu-roşu. abdomenul roşu-
gălbui, pătat cu negru. Femelele au aceiaşi coloraţie, dar fără creastă dorsală; muchiile
cozii înguste şi fără benzi longitudinale pe laturi. Trăieşte prin bălţile şi iazurile din
regiunile de câmpie până în zona subcarpatică, ascunsă prin printre tulpinile plantelor
acvatice. Este o specie vulnerabilă, în anumite zone chiar periclitată. Reducerea locurilor
de reproducere a afectat mult această specie. Este o specie predominat acvatică, preferând
ape stagnante mari, cu vegetaţie palustră.
Pe amplasamentul propus (şi în apropierea acestuia) nu există habitate acvatice
adecvate pentru tritonul cu creastă. Realizarea investiţiei propuse nu va afecta populaţia
locală a acestei specii.
Bombina bombina – Buhai de baltă cu burtă roşie
Dorsal este colorat cenuşiu-deschis, măsliniu, mai rar gri-închis. Caracteristic
pentru această specie este abdomenul viu colorat. Desenul ventral, marmorat, prezintă
pete portocalii până spre roşu, pe un fond negru. Este o specie diurnă, predominant
acvatică. Reproducerea prin aprile-mai; în condiţii favorabile de mediu se poate repeta în
august. Se hrăneşte cu insecte, melci mici şi viermi. Specia este vulnerabilă în special
datorită dispariţiei a numeroase habitate prielnice. Nepretenţioasă, trăieşte în orice ochi
de apă, permanent sau temporar, în bălţi de la şes şi câmpie, urcând şi în regiunea
dealurilor, la altitudini între 0-400.
Pe amplasamentul propus (şi în apropierea acestuia) nu există habitate acvatice
adecvate pentru buhaiul de baltă cu burta roşie. Realizarea investiţiei propuse nu va
afecta populaţia locală a acestei specii.
Emys orbicularis – Ţestoasă de apă
Lungimea carapacei variază între 14-18 cm, coada între 6-9 cm. Carapacea la
tineri cafenie-întunecat, pătată confuz; plastronul negru-cafeniu, marginile cu pete gălbui.
Picioarele şi coada cafenii întunecat, deasupra punctate cu gălbui, dedesubt galbene
intens, cu pete întunecate. La adulţi, carapacea are fondul cafeniu-întunecat, cafeniu-
roşiatic sau negru cu pete rotunde sau linii întrerupte galbene. Picioarele şi coada
negricioase, mai mult sau mai puţin pătate cu galben. Trăieşte în ape stătătoare, mâloase,
şi în cele cu curs liniştit; înoată şi se scufundă foarte bine. Se hrăneşte cu viermi, insecte
de apă, raci, scoici, mormoloci şi peştişori; mănâncă obişnuit sub apă.
Pe amplasamentul propus (şi în apropierea acestuia) nu există habitate acvatice
adecvate pentru ţestoasa de apă. Realizarea investiţiei propuse nu va afecta populaţia
locală a acestei specii.
64
4.4. Ihtiofaună
Umbra krameri – Ţigănuş Trăieşte în bălţi şi în special în mocirle printre plante, la apă
mică. Ţigănuşul rezistă la lipsa de oxigen datorită respiraţiei aeriene prin vezica
înotatoare şi piele. Se reproduce prin mai-iunie, icrele fiind păzite de femele.
Trăieşte 2-5 ani.
Rhodeus sericeus amarus – Boarţă Specie cu răspândire palearctică, care în ultimul
timp este în regres datorită faptului că în urma poluării apelor scade numărul de
scoici care îi sunt indispensabili pentru reproducere.
Misgurnus fossilis - Ţipar Este un peşte cu răspândire europeană, limnofil, care preferă
mlaştinile şi bălţile cu apă nu prea adâncă, braţele moarte eutrofizate, canalele cu
fund mâlos. Având capacitate de respiraţie intestinală rezistă şi în condiţii de
slabă oxigenare.
Cobitis taenia – Zvârlugă Are o răspândire palearctică. Specie euribiontă, care poate
supravieţui în condiţii variate.
Nu s-a efectuat evaluare de ihtiofaună, deoarece pe amplasamentul investiţiei nu
există habitate acvatice adecvate acestor specii de peşti. Proiectul nu va afecta populaţia
locală a speciilor amintite mai sus.
4.5. Nevertebrate
Cerambyx cerdo este o specie de gândac saproxilofag, strâns legat de păduri de
foioase în vârstă. În zona amplasamentului nu s-a găsit habitate potrivite speciei.
Euphydryas maturna este o specie specializată pe habitate forestiere mozaicate
de-a lungul râurilor sau în zone umede în zone de şes şi de deal. În condiţii favorabile
apare şi în regiuni montane cu microclimat cald de a lungul pâraielor. Femela depune
ouăle pe lemn câinesc (Ligustrum vulgare) sau diferite specii de frasin (Fraxinus spp.),
omizile consumă aceste specii şi iernează pe nivelul pajiştilor. Primăvara omizii consumă
în special specii de Veronica spp.
Cu ocazia deplasărilor pe teren specia nu a fost întâlnită. În perimetrul propus pentru
dezvoltarea proiectului sunt câteva exemplare tinere de frasin, însă acestea nu vor fi
defrişate în urma realizării investiţiei.
Maculinea teleius este o specie specializată pe pajişti umede de şes şi de deal cu
populaţii însemnate de sorbestrea (Sanguisorba officinalis). Omizile iernează în
muşuroaiele diferitelor specii de Myrmica. Zboară în lunile Iulie şi August.
Cu ocazia deplasărilor pe teren specia nu a fost întâlnită. Pe amplasament nu s-a întâlnit
Sanguisorba, astfel habitatele preferate de această specie nu vor fi afectate de către
investiţie.
65
Lycaena dispar este o specie comună specializată pe pajişti umede sau
mlăştinoase indiferent de altitudine. În habitatele propice apare în toată ţara. Omizile se
hrănesc pe diferite specii din genul Rumex în special Rumex hydrolaphatum şi Rumex
aquaticus. Zboară din luna mai până la mijlocul lunii Septembrie.
Cu ocazia deplasărilor pe teren specia nu a fost întâlnită, însă Rumex a fost prezent pe
amplasament şi a fost abundent în vecinătatea acestuia. Realizarea investiţiei nu va afecta
semnificativ habitatele preferate de această specie de fluture.
Lucanus cervus este o insectă specializată pe habitate forestiere mature cu diferite
specii de Quercus.
Perimetrul propus pentru dezvoltarea proiectului nu afectează habitate propice pentru
specie, specia nu a fost observată pe teren. Implementarea proiectelor nu va avea nici un
impact asupra populaţiei speciei.
Odontopodisma rubripes. Lăcusta de munte est o specie de insectă din familia
Acrididae, este endemică în Ungaria. Cu ocazia deplasărilor pe teren lăcusta de munte nu
a fost observată, investiţia nu va afecta semnificativ populaţia speciei din sit.
5. Impacturile potenţiale
5.1. Impact din faza de construcţie, operare şi dezafectare
Din cauza dimensiunilor relativ reduse ale obiectivului, respectiv a naturii
aparatelor, maşinilor folosite la construcţie, impactul din faza de construcţie (impactul
pe termen scurt) foarte probabil nu va fi însemnat mai mare decât cel din faza de
operare. Totuşi zgomotul diferitelor aparate, maşini folosite la construcţie poate însemna
un deranj la adresa animalelor din zonele adiacente. Din acest motiv se recomandă ca
lucrările de construcţie să fie efectuate după 30 iunie, adică după sfârşitul perioadei de
reproducere a majorităţii animalelor. Astfel impactul din faza de construcţie va fi
nesemnificativ.
În cazul respectării măsurilor de diminuare propuse la capitolul 6., impactul din
faza de operare (impactul pe termen lung) va fi de asemenea nesemnificativ.
Fiind vorba despre o construcţie care va fi folosită pe termen lung, nu este planificată
faza de dezafectare.
5.2. Fragmentare, izolare, schimbări în densităţi, populaţii, durată, persistenţă
Realizarea construcţiei nu va fragmenta/izola habitate sau subpopulaţii ale florei,
faunei protejate deoarece se va construi într-o zonă cu efecte antropogene accentuate, pe
o suprafaţă sub lucrări agricole intensive, fără nici un interes conservativ. Fiind vorba
despre o investiţie cu o suprafaţă relativ restrânsă, realizarea acestuia nu va contribui la
izolarea sau fragmentarea habitatelor din zonă.
66
Schimbările cauzate de investiţie în densităţile populaţiilor speciilor din zonă au
fost prezentate detaliat în capitolele anterioare, ca concluzie putem afirma cu certitudine
că impactul potenţial în cazul tuturor specii discutate este inexistent sau nesemnificativ.
Acest impact aproape inexistent din faza de operare va fi persistent şi de lungă
durată, iar ţinând cont de natura şi intensitatea impactului acesta nu va fi semnificativ.
5.3. Impact direct, indirect
Impactul direct cel mai mare va fi cauzat de către construcţie în prima fază iar în
faza de operare de zgomotul maşinilor şi a personalului. Aceste impacturi în cazul
respectării metodelor de diminuare propuse nu vor fi semnificative.
Luând în considerare biodiversitatea relativ scăzută din zona potenţial afectată şi
natura, dimensiunile impacturilor potenţiale, putem afirma cu certitudine că impacturile
indirecte ale investiţiei vor fi nesemnificative, practic inexistente.
5.4. Impact pe termen scurt şi lung
În cazul respectării metodelor de diminuare propuse, impactul pe termen scurt
(din faza de construcţie) nu va diferi însemnat de cel pe termen lung, ambele vor fi
nesemnificative.
5.5. Impact rezidual şi cumulativ
Luând în considerare dimensiunile mici ale investiţiei (13 000 m2, cea ce
reprezintă 0,00337% din suprafaţa SPA-ului şi 0,00551% din suprafaţa SCI-ului)
considerăm că construirea fabricii de peleţi va avea un impact minor asupra habitatelor
(având în vedere şi faptul, că în perimetrul amplasamentului nu sunt prezente habitate de
interes comunitar). Trebuie luat în considerare însă, că poluarea sonoră din faza de
funcţionare ar putea reprezenta un impact negativ, nu numai asupra faunei, ci şi din
punctul de vedere a pensiunii existente în vecinătatea amplasamentului proiectat.
Totodată menţionăm, că urbanizarea treptată şi lentă favorizează degradării, prin
facilitarea colonizării şi răspândirii speciilor alohtone invazive deja prezente în zonă, şi
prin diminuarea suprafeţelor neconstruite, scade probabilitatea regenerării spontane a
suprafeţelor degradate. Având în vedere însă starea actuală degradată a habitatelor de pe
amplasament, nu considerăm că acest fenomen are impact negativ semnificativ. Nu avem
informaţii despre alte proiecte din zonă, cu care prezenta investiţie ar cauza impact
cumulativ semnificativ.
67
6. Măsuri propuse de diminuare a impactului
6.1. Măsuri propuse pentru faza de construcţie a proiectului
Lucrările de construcţii se vor efectua doar după 30 iunie, după sfârşitul
sezonului de reproducere pentru majoritatea animalelor.
Nu vor fi efectuate defrişări în zonele adiacente amplasamentului.
În timpul lucrărilor de demolare şi construcţie nu se vor depozita deşeuri pe
terenurile învecinate.
Deşeurile, materialele şi aparatele de construcţii vor fi depozitate temporar în
interiorul limitelor suprafeţei amplasamentului.
Utilajele şi aparatele de construcţii nu vor fi spălate în apele din zonă, apele uzate
din timpul construcţiei se vor colecta în bazine vidanjabile.
Se va evita poluarea accidentală sau intenţionată a apelor şi a solului cu materiale
periculoase (combustibil, uleiuri, vopsea etc.).
Reparaţiile utilajelor şi a mijloacelor de transport se vor efectua doar în interiorul
incintelor specializate legale.
Se va evita afectarea de către infrastructura temporară a habitatelor naturale şi
semi-naturale din incinta SPA-ului şi SCI-ului.
6.2. Măsuri propuse pentru faza de operare a proiectului
Nu se vor evacua ape uzate în apele din zonă.
Nu se vor introduce în zonă specii alohtone (Rudbeckia laciniata, Helianthus
tuberosus), precum nu se vor planta nici arbori sau arbuşti cu caracter invaziv
(Robinia pseudo-acacia, Ailanthus altissima, Amorpha fruticosa). Totodată se
recomandă monitorizarea zonelor în privinţa răspândirii speciilor alohtone deja
prezente în zonă (Ambrosia artemisiifolia, Erigeron canadensis, Echinocystis
lobata, Asclepias syriaca), şi în cazul răspândirii explozive ale acestora se va
consulta un biolog specialist.
Zgomotul produs de funcţionarea construcţiilor trebuie redusă la minim: nu se va
asculta muzică la volum ridicat, nu vor fi folosite aparate zgomotoase, etc.
Nu se va arunca gunoaie în zonele din apropierea amplasamentului.
Habitatele naturale şi semi-naturale, animalele din zonă nu vor fi deranjate, nu se
vor efectua tăieri de arbuşti sau arbori.
68
7. Monitorizare
O dată pe an (preferabil în luna mai) se va evalua starea faunei şi florei de pe
amplasament şi din vecinătatea acestuia. Această evaluare va fi făcută de experţi biologi
cu folosirea metodologiei prezentei studii, iar costurile monitorizării vor fi suportate de
către beneficiar.
În cazul detectării vreunui impact semnificativ cauzat de investiţia propusă, se vor
lua măsurile recomandate de experţii biologi. Cea mai probabilă natură a acestui impact
negativ este răspândirea semnificativă a speciilor alohtone invazive mai sus menţionate, a
căror eliminare va necesita intervenţia unor specialişti biologi, iar costurile măsurilor va
fi suportat tot de beneficiar.
8. Concluzii
Investiţia planificată este de dimensiuni mici, se va realiza pe o suprafaţă cu
puternic impact antropic. Flora amplasamentul prezintă urmele acestui impact antropic:
prezenţa semnificativă a speciilor ruderale şi nitrofile, lipsa habitatelor şi speciilor de
plante de interes comunitar. Diversitatea faunei de pe amplasament şi din apropierea
acestuia este relativ scăzută.
În zona proiectului au fost identificate două specii de păsări Natura2000: o
pereche de sfrâncioc roşiatic (Lanius collurio), care cuibăreşte pe amplasament – nu
anticipăm dispariţia, ci doar mutarea acestei perechi în habitatele adecvate învecinate. Un
exemplar de fâsă de câmp (Anthus campestris) în apropierea amplasamentului. Realizarea
investiţiei nu va avea impact negativ semnificativ asupra populaţiei locale a acestor specii
(motivare în studiu).
Au fost identificate pe amplasament găuri de hârciog (Cricetus cricetus).
figurează pe anexa IV a Directivei Habitate, însă populaţiile din Ungaria constituie
excepţii de sub această protecţie. Hârciogul nu este specie de desemnare a SCI „Câmpia
Careiului”, iar exemplarele prezente în perimetrul amplasamentului se consideră parte al
acestor populaţii.
Luând în considerare suprafaţa mică a amplasamentului (0,00337% din suprafaţa
SPA-ului şi 0,0055% din suprafaţa SCI-ului) şi impacturile minore prezentate în acest
studiu, considerăm că construirea şi funcţionarea fabricii de peleţi nu va afecta
semnificativ integritatea siturilor, habitatele şi populaţiile speciilor de floră şi faună din
SPA „Câmpia Nirului – Valea Ierului” respectiv din SCI „Câmpia Careiului”.
Havadtői Krisztina SC Eco-Logic Consulting SRL
Miholcsa Tamás 29.10.2012
Ölvedi Szilárd Târgu Mureş
69
Bibliografie
Ciocârlan, V. (2000): Flora ilustrată a României, Ed. Ceres, Bucureşti, Romania.
Doniţă, N. et al. (2005), Habitatele din România, Ed. Tehnică Silvică, Bucureşti
Gafta, D., Mountford, J. O. (2008). Manual de interpretare a habitatelor Natura 2000 din
România, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca
Kuszálik M., Kuszálik P. (1984). Fák és cserjék, Ed. Kriterion, Bucureşti
http://www.terra.hu/haznov/htm/latidx.html
http://www.termeszetvedelem.hu/_user/downloads/n2k_jelentes/PDF_adatlap_es_terkep_
fajonkent/Odontopodisma_rubripes.pdf
http://e-ecodb.bas.bg/rdb/en/vol1/Elecarni.html
http://www.termeszetvedelem.hu/_user/downloads/fajmegorzesi%20tervek/aldrovanda_k
esz.pdf
http://florakonf.szie.hu/hu/node/78
70
ANEXE
Lista speciilor de plante găsite în perimetrul amplasamentului
Specii găsite în primetrul
amplasamentului Observaţii
Achillea millefolium comun
Aegopodium podagraria comun
Agrostis stolonifera comun
Alisma plantago-aquatica ocazional
Allium sp.
Althaea officinalis comun
Ambrosia artemisiifolia alohton
Anchusa officinalis comun
Arctium lappa ruderal
Arrhenatherum elatius comun
Artemisia nigra ruderal
Asclepias syriaca alohton
Ballota nigra ruderal
Berteroa incana ruderal
Calamagrostis epigeios comun
Cannabis ruderalis ruderal
Carex leporina comun
Centaurea micranthos comun
Chenopodium album ruderal
Cichorium intybus ruderal
Cirsium arvense ruderal
Cirsium vulgare ruderal
Consolida regalis ruderal
Coroilla varia comun
Daucus carota comun
Digitaria sanguinea comun
Echinocystis lobata alohton
Equisetum arvense comun
Erigeron canadensis alohton
Erodium cicutaria comun
Eryngium campestre comun
Euphorbia cyparissias comun
Festuca rupicola comun
Galium verum comun
Holchus lanatus comun
Jasione montana rar
Juncus effusus comun
Lactuca serriola ruderal
Lotus corniculatus comun
Lycopus europaeus ocazional
Lythrum salicaria comun
Matricaria chamomilla comun
Medicago falcata comun
Mentha longifolia comun
Oenothera sp. alohton
Ononis arvensis comun
Onopordum acanthium ruderal
Pastinaca sativa ruderal
Petroraghia prolifera comun
Phleum pratense comun
Pimpinella saxifraga comun
Plantago lanceolata comun
Plantago major comun
Populus alba ocazional
Populus nigra ocazional
Potentilla anserina ruderal
Potentilla cinerea comun
Pyrus pyraster ocazional
Ranunculus acris comun
Rhamnus catharcticus ocazional
Robinia pseudo-acacia alohton
Rumex acetosella comun
Salix alba ocazional
Salix capraea ocazional
Scorzonera hispanica comun
Scrophularia nodosa comun
Stenactis annua alohton
Sysimbrium sophia comun
Tanacetum vulgare comun
Tragopogon orientale comun
71
Trifolium arvense comun
Trifolium repens ruderal
Typha latifolia ocazional
Urtica dioica ruderal
Valeriana officinalis comun
Verbascum nigrum comun
Xanthium strumarium alohton
Imagini despre locaţia amplasamentului
72