Nr. 6/ IUNIE, 2019 / (Anul 4 / NR. 42)

Esenţial în educaţie

EDUCATIE FARA FRONTIERE!

Esential Media

PROMOVAREA IMAGINII SCOLII!

Esenţial în educaţie (CD-ROM)/ Nr. 6/ iunie, 2019 / (Anul 4 / NR. 42)

S.C. ESENŢIAL MEDIA PRESS S.R.L. J03/178/2009; 25061577 PITEŞTI, judeţul ARGEŞ Tel.: 0769. 447. 895 E-mail: stiriedu@gmail.com

Esenţial în educaţie (CD-ROM) =

ISSN 2458-0511 ISSN-L 2067-2675

Esenţial în educaţie (CD-ROM)/ Nr. 6/ iunie, 2019 / (Anul 4 / NR. 42)

Editor: Loredana DUMITRESCU REDACTORI COORDONATORI: SIMONA STOLERU FLORIN ZAMFIR RALUCA NISTOR

AUTORII ÎȘI ASUMĂ ÎNTREAGA RESPONSABILITATE PENTRU CONȚINUTUL MATERIALELOR PUBLICATE!

FAMILIA ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof. ing. Popa Mariana Liceul Agricol Poarta Albă, Constanța

‟Scopul învățării unui copil este ca acesta să meargă mai departe fără profesorul său .‟ Elbert Hubbard

Familia, are un rol foarte important în dezvoltarea personalității copiilor, fiind rezultatul unui ansamblu de factori- familiali, școlari, comunitari.

Copiii dobândesc mult mai repede cunoștințe despre obiceiuri comportamentale, stil de viață, societate de la persoanele apropiate, decât de la profesori sau necunoscuți.

Părinții sunt cei care le formează copiilor conștiința, caracterul, voința, personalitatea, responsabilitatea, înainte ca aceștia să ajungă la școală.

Comportamentele educaționale ale părinților, chiar dacă sunt bineintenționate, pot avea efecte negative asupra copiilor, din cauza neadecvării lor, a particularităților de vârstă și individuale, la situații concrete de acțiune, la sistemul de cerințe adresate copiiilor.

Atunci când, un copil intră într-o colectivitate, pentru el este începutul unei noi etape în viața lui dar și a părinților. Ținând cont de faptul că, părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiilor lor, aceștia se confruntă cu o mare problemă și anume: echilibrarea sarcinilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Este necesar ca părinții, să știe programul copiiilor, pentru ase adapta activităților de acasă astfel încât, să fie o coerență între educația primită la școală și cea primită în familie. Un copil care nu a primit o educație corectă din toate punctele de vedere, va avea de suferit mai târziu.

Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții.

Specialiștii susțin că regulilele de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

Între părinți și copil trebuie să existe comunicare, pentru a-l ajuta la formarea imaginii de sine. Este bine ca părinții să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îl interesează fără a recurge la interogatoriu. În felul acesta copilul va învăța să spună ce simte și să vorbească despre lucrurile care le-a făcut.

Direcția spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său. Important pentru copil, sunt activitățile ce le desfășoară în afara orelor petrecute la școală, cu membrii familiei și în contexte diferite de viață. Se va pune la dispoziția lor, materialele de care au nevoie, de spațiul necesar desfășurării activității, pentru a da posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace, să interacționeze cu adulții, oferindu-le astfel prin propriul comportament modele de urmat.

Educația celor 7 ani de acasă depinde de relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului, spune psihologul Oana Maria Udrea. Părinții trebuie să explice clar copilului ce are voie să facă și ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate și să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.

În perioada celor 7 ani de acasă, copilul învață: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, exteriorizarea trăirilor, sentimente, emoții, bune maniere, limbaj corect transmis, consecvența în realizarea unei sarcini, concentrarea atenției, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.

3

Rămân stabile pentru restul vieții, unele însușiri dobândite în această perioada cum ar fi: spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de îndeplinirea sarcinilor.

Sunt necesare pentru climatul educațional severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane.

Bibliografie: 1. Vrășmaș Ecaterina Adina- Consilierea și educația părinților- ed. Aramis, București, 2002; 2. Ciofu Carmen –Interacțiune părinți copii, Ed. Madicală Amaltea, 1998; 3. EmilP, Iucu R- Educația preșcolară în România, ed. Polirom, 2002

4

Dezvoltarea personalităţii elevilor cu cerinţe educative speciale

prin terapia plastică

Profesor Budur Carmen, Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă Brăila

Pentru a relaţiona cu lumea înconjurătoare elevii cu cerinţe educative speciale au nevoie de mijloace alternative de exprimare şi comunicare. Valenţele terapeutice ale artei au un rol foarte important în procesul de educare şi recuperare, începând cu stimularea polisenzorială şi cu acţiunea directă cu obiecte din mediul înconjurător şi terminând cu formarea unor abilităţi plastice, ca mijloace alternative de exprimare şi comunicare. Educaţia artistică stimulează creativitatea şi imaginaţia. Aceasta furnizează numeroase experienţe senzoriale, vizuale, tactile şi poate fi premisa unui mod aparte de a comunica şi de a înţelege lumea. Pentru a stabili o relaţie cu lumea înconjurătoare ei necesită adesea mijloace alternative de expresie. Activităţile de expresie plastică (desen, pictură, colaj, modelaj) sunt modalităţi de interacţiune cu mediul dar şi de exprimare, în special când abilităţile de comunicare verbală sunt insuficient dezvoltate.

Activităţile de terapie plastică pe care le desfăşurăm cu elevii cu C.E.S. constituie o formă fundamentală de comunicare a evenimentelor interiorizate, a atitudinilor, a dorinţelor, a proiecţiilor. Exersarea gesturilor plastice, învăţarea elementelor de limbaj plastic stimulează exprimarea liberă a acestor copii care prezintă abilităţi de comunicare insuficient dezvoltate. Combinarea şi armonizarea culorilor le permite să-şi diminueze tensiunile emoţionale şi comportamentale, să atingă stări de echilibru psiho-afectiv. Arta posedă multiple valenţe educative şi cognitive deoarece se adresează nu numai afectivităţii, imaginaţiei ci şi gândirii şi voinţei.

Terapia plastică influenţează stările afective şi echilibrul neuropsihic al copilului având o mare importanţă pentru decontractarea motorie. Obiectivele pe care le realizăm cu elevii prin activităţile de terapie plastică sunt:

- Explorarea senzorială a lumii înconjurătoare şi dezvoltarea structurilor, conduitelor perceptiv-motrice în vederea exprimării artistice;

- Cunoaşterea şi utilizarea materialelor, a instrumentelor de lucru; - Desfăşurarea unor activităţi plastice; - Formarea simţului estetic. Exemple de acţiuni şi activităţi: - la nivelul şcolii În luna noiembrie 2018 la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă am desfăşurat concursul de

educaţie plastică „CULORILE TOAMNEI”– ediţia a VI-a. La această activitate extracurriculară au participat copii cu cerinţe educative speciale de la nivelul preprimar, elevi de la clasa pregătitoare, elevi ai claselor I-VIII, elevi de la clasele a IX-a şi a X-a nivel gimnazial. Profesorii diriginţi şi cadrele didactice de la fiecare clasă (prof. logoped, prof. de psihodiagnoză, prof. kinetoterapeut) au îndrumat elevii cu C.E.S. pentru realizarea compoziţiilor plastice. Prin această activitate am urmărit: formarea/dezvoltarea abilităţilor practice ale elevilor cu C.E.S., dezvoltarea gustului pentru frumos, realizarea unor creaţii artistice, deprinderea de a lucra în echipă.

Elevii au confecţionat colaje cu materiale din natură, au desenat şi colorat fructe şi legume de toamnă, au pictat pomi, flori de toamnă. Lucrările elevilor au fost expuse în sălile de clasă. Cadrele didactice coordonatoare ale activităţii au organizat o expoziţie în şcoală cu compoziţiile plastice ale elevilor care s-a intitulat „CULORILE TOAMNEI”.

- la nivel naţional 1. Concursul Naţional „Suntem copiii Europei”, ediţia a XIII-a organizat de Şcoala Gimnazială

nr. 10 Botoşani, 2017;

5

Rezultate: Premiul I – elevul Cojocaru Gabriel pentru lucrarea „Copilărie fericită”, secţiunea creaţie plastică;

2. Concursul Naţional organizat în cadrul Proiectului Naţional „De la Suflet la Suflet, Sfintele Sărbători de Paşti”, ediţia aVII-a organizat de Liceul Tehnologic „Ion Pilat” Dorohoi, jud. Botoşani, 2017;

Rezultate: Menţiune – eleva Dan Ionica pentru lucrarea „Iepuraşul de Paşti”, secţiunea felicitări; 3. Concursul Regional cu participare naţională şi internaţională din cadrul Proiectului

educaţional regional „Extemporal şi la dirigenţie” organizat de Colegiul Economic „Ion Ghica” Brăila, 2018;

Rezultate: „Menţiune”– elevul Şeitan Andrei pentru lucrarea „Copii fericiţi”, secţiunea desen. Terapia plastică are valoare formativă şi conduce la apariţia unor situaţii de învăţare. Prin

antrenarea elevilor în activităţile plastice se întregeşte personalitatea acestora. Rezultatele obţinute la concursurile plastice diminuează diferenţele dintre elevii din învăţământul special şi cei din învăţământul de masă, contribuie la dezvoltatrea stimei de sine, la dezvoltarea personalităţii.

BIBLIOGRAFIE: 1. Asociaţia RENINCO România, „Ghid de predare învăţare pentru copiii cu C.E.S.”, Editura

Mar Link, Bucureşti, 2000; 2. Ene, Ligia, Ionescu, Ludmila, Mânzat, Bibiana, Niculcea, Didona, Păunescu, Constantin,

Petrescu, Margareta, Popovici, Doru, Vlad, „Terapia educaţională integrată”, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997;

3. Gherguţ, Alois „Sinteze de psihopedagogie specială”, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

6

RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

PROF. INV PRIMAR: ABĂLAȘEI NATALIA

”Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.” (Nelson

Mandela) Educația reprezintă procesul prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane a

fiecărui individ, precum și procesul de transmiterea a civilizației generațiilor ulterioare, realizat în contextul existenței sociale a omului, fiind o condiție necesară pentru dezvoltarea, perpetuarea și progresul societății așa cum o cunoaștem. Astfel, educația nu se raportează doar la individ ci la întreaga societate.

Educația începe de la primele momente ale vieții și se continuă pe tot parcursul acesteia. Primul mediu cu care copilul intră în contact și care îi trasează primele direcții ale educației îl reprezintă familia. Achizițiile însușite de copil în primii ani de viață în cadrul familiei sunt fundamentale pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia. Așa cum afirma A.S. Makarenko, unul dintre teoreticienii cei mai de seamă ai pedagogiei rusești, un inovator al timpurilor sale, ce a promovat încă din anii '20 principii democratice în teoria și practica educațională, ” Familia este un factor important și de răspundere al educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății, a fericirii lor și a vieții copiilor.” Modelele de comportament oferite de părinți și membrii apropiați din familie, precum și climatul socio-afectiv în care se realizează aceste influențe educaționale reprezintă primul model social cu influență hotărâtoare asupra modului de comportare și relaționare al copiilor în societate. De aceea la intrarea în cadrul primului colectiv al copiilor - grădinița, strategiile educative fac apel la spriinul și colaborarea părinților în adaptarea preșcolarilor cu noul mediu social și educațional. Perioada preșcolară presupune achiziții psiho-comportamentale fundamentale pentru adaptarea, integrarea și dezvoltarea copilului. În grădiniță se pun bazele parteneriatelor educaționale realizate în sprijinul dezvoltării societății prin prisma educației. Importanța participării familiei în educație ca partener activ este subliniată de necesitatea implicării părinților în diverse activități alături de cadrele didactice, pe lângă obișnuitele ore de consiliere. Vizând dezvoltarea armonioasă a personalității preșcolarilor și pregătirea acestora pentru viață, activitățile desfășurate în grădiniță pun accent pe socializare, integrare dar și pregătirea pentru școală – cel de-al doilea mediu educațional al copilului, dar cu un sistem de reguli mai strict definite, programe elaborate și o încărcătură afectivă și cognitivă mai mare.

Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, poliţie, biserică etc. Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă.

Parteneriatul familie-grădiniţă – școală - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd cadrul didactic sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii. O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă-școală este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate.

BIBLIOGRAFIE ȘI WEBOGRAFIE ***Revista Învâțământul Preșcolar și Primar, nr. 1-2, Editura Arlequin, 2014. http://www.rasunetul.ro/relatia-scoala-familie-societate

7

ȘCOALA ȘI FAMILIA, PARTENERI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

PROF. ÎNV. PRIMAR ACRISTINEI NADIA DANIELA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.3 PIATRA NEAMȚ

Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi mediul extraşcolar

pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. O dată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două lumi diferite: una a familiei, colorată încă de afectivitatea primei copilării, cealaltă a şcolii, încărcată de noi exigenţe şi de promisiunile viitorului, la fel de importante. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o bună măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară, şi pe plan mai general, în viaţa socială. Cunoaşterea de către cadrul didactic a copiilor încredinţaţi spre educare, ca şi a părinţilor acestora reprezintă, fără îndoială, premisa reuşitei activităţii instructiv-educative. Literatura pedagogică atestă existenţa unor tipuri de părinţi şi copii. După temperamentul şi comportarea faţă de proprii copii, părinţii pot fi protectori sau exigenţi, interactivi şi directivi.

În plus, părinţii trebuie să aibă cunoştinţă de câteva idei – ghid, unele dintre ele având ecou şi în viaţa viitorului elev. Acestea îşi găsesc corespondenţă şi în cerinţele şcolii, cadrele didactice urmărind formarea unor comportamente morale pe întreg parcursul procesului instructiv-educativ. Trebuie valorificat conţinutul educaţional al lecţiilor(indiferent de disciplină)şi organizate activităţi extraşcolare care să urmărească formarea unor reguli de comportament şi educarea unor deprinderi de educaţie civică.

În general, toată lumea laudă efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală în ceea ce priveşte educaţia copiilor. De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar iar în ceea ce-i priveşte, mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.

În sfârşit, pentru şcoala însăşi, colaborarea cu părinţii aduce noi resurse, o contribuţie educativă originală, noi posibilităţi de contacte exterioare şi posibilitatea unei reevaluări.

Proiectele privind o clasă sunt mai eficiente decât cele realizate la nivel de şcoală, deşi clivajul este destul de artificial, iar un proiect-clasă nu-şi găseşte sensul decât în raport cu proiectul pedagogic al instituţiei şcolare. Cel mai bun nivel de participare poate fi însă constatat în cazul şcolilor în care învăţătorii au jucat un rol important în aplicarea unui program de colaborare referitor la clasa lor.

Legătura cu părinţii înseamnă mai întâi contactele obişnuite, legate de copil, de munca sa, de jocurile sale, de progresele sale şi dificultăţile pe care le întâmpină, dar înseamnă şi participarea părinţilor la viaţa şcolară, cu ocazia întâlnirilor. Dacă primul tip de contacte tinde să se multiplice în anumite ţări, pentru a deveni o obişnuinţă, aşa cum de altfel ar trebui să fie, în alte părţi ele sunt o excepţie. De altfel, excepţia participării părinţilor la viaţa şcolară poate fi semnalată peste tot ca apărând din motive precum “omiterea administrativă” a reuniunilor vizând colaborarea, lipsa de voinţă sau de disponibilitate a învăţătorilor, lipsa de voinţă sau dificultăţile părinţilor. În aceste condiţii, pentru părinţi este dificil să-şi impună propriul punct de vedere, să se explice pentru a fi mai bine înţeleşi, iar pentru cadrele didactice este dificil să depăşească anumite reprezentări stereotipice pe care le au relativ la dorinţele şi comportamentele părinţilor şi copiilor lor.

În unele cazuri, atitudinea părinţilor oscilează între indiferenţă şi opoziţie faţă de structura şcolară, chiar dacă se produc contacte cu cadrele didactice şi chiar dacă acestea nu sunt rele. Învăţătorii pot fi respectaţi ca persoane, ceea ce nu împiedică să fie criticaţi.

Dacă un copil nu se simte bine la şcoală, dacă el face obiectul unor remarci, justificate sau nu, dacă este obiectul unei respingeri din partea celorlalţi copii, părinţii şi familia sa, precum şi întregul grup din care face parte vor fi întotdeauna alături de el pentru a-l suţine şi a-l proteja.

Colaborarea dintre şcolar şi extraşcolar, colaborarea dintre persoanele din cadrul şcolii şi cele din afara ei (îndeosebi familia, dar şi comunitatea şi persoanele implicate în viaţa asociativă) este recunoscută ca fiind fundamentală pentru reuşita şcolară şi educaţia tuturor copiilor.

8

EDUCAȚIE FĂRĂ FRONTIERĂ PARTENERIATUL GRĂDINIȚĂ / ȘCOALĂ – FAMILIE – COMUNITATE

ȘCOALA PROFESIONALĂ ”GEORGE COȘBUC” MEDIEȘU AURIT

STRUCTURA IOJIB PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR: ACS MELINDA

Complexitatea actului educațional, a relațiilor umane și sociale contemporană argumentează

necesitatea unor interrelaționări responsabile în deciziile, acțiunile și rezultatele educației. Numeroase studii au demonstrat că o relație bună între instituțiile educației: grădiniță / școală – familie – comunitate este avanatjul copilului la toate vârstele. De asemenea, se dezvoltă concepte ca: opinia copilului, participarea lui la deciziile care îl privesc, opinia personală, implicarea acestuia de la vârstele cele mai mici în responsabilizarea și drepturile pe care societatea le identifică și le recunoaște, iar garantarea acestor drepturi și responsabilități implică o unitate între familie și grădiniță / școală.

Facilitarea unei învățări eficiente are ca premisă o atmosferă destinsă, pozitivă între agenții educaționali, de aici înțelegând parteneriatul educativ ca formă de unificare, sprijin și asistență a influențelor educative formale.

În pedagogia tradițională, relația dintre părinți și cadru didactic este tratată sub denumirea de ”colaborarea dintre școală și familie”. Noile dimensiuni ale acestei relații sunt mai cuprinzătoare datorită existenței conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare, și mai ales, prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate, exprimând chiar, o abordare pozitivă și democratică a relațiilor educative.

Instituțiile au obligația de a promova parteneriatele, prin creștereea implicării parentale și a participării părinților. Atât părinții, cât și educatorii au un interes deosebit față de succesul copiilor: familiile trimit copiii la grădiniță / școală, acolo unde speră că ei să-și dobândească instrumentele necesare pentru a reuși în viață. Grădinițele / școlile preiau copiii și-i trimit înapoi în familiile lor, acolo unde prsupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceștia au nevoie pentru a crește și a învăța. Acest ”cerc”, în care casa și grădinița / școala își împart acțiunea asupra capacităților copiilor, accentuează necesitatea conceptualizării și operaționalizării parteneriatului familie – grădiniță / școală.

Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: grădiniță / şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra copilului.

Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției copilului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat și modelat, iar fundamentarea personalității se realizeaza, în mare masura, în interiorul familiei care concentrează primul sau univers afectiv, social și cultural. Trăsăturile și coordonatele personalității copilului se construiesc în relație cu mediul social, cu situațiile pe care trebuie să le trăiască în familie, atitudinile părinților având o influenâă importantă asupra personalității copilului în devenirea sa ca adult.

Educația din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniță. Uneori, între cele două medii educative, exista diferente majore de reguli, valori, cultura etc. In aceasta situatie, copilul este supus adaptarilor si readaptarilor repetate, care il marcheaza profund: se instaleaza o stare de confuzie interna, copilul nestiind ce reguli sa-si asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi si despre o trauma emotionala, copilul simtindu-se vinovat daca va adera la valorile gradinitei, in defavoarea valorilor familie (sau invers).

Parteneriatul dintre gradiniță și familie reprezintă o primă experiență relațională și de colaborare a părinților cu persoanele profesioniste în domeniul educației. Cei mai mulți părinți manifestă deschidere, dorința de a colabora cu personalul grădiniței, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicați.

Parteneriatul presupune existența unui obiectiv comun. Acesta este, în cazul parteneriatului familie–gradiniță, dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularitățile sale individuale. El se poate realiza doar printr-o mișcare de apropiere în dublu sens, în vederea unei suficiente cunoașteri de ambele părți.

9

Colaborarea cu școala este foarte importantă intrucât în această instituție va continua educația copilului. Parteneriatul dintre cele doua – școală și gradiniță – are ca scop primordial identificarea celor mai eficiente căi de adaptare a copiilor la noul mediu educativ. Parteneriatul se poate concretiza prin schimburi de experiență între învățători și educatori (lecții deschise, mese rotunde, ateliere de lucru etc.), activități comune la care să participe copiii și părinții (vizite la școala, proiecte educative etc.).

Fiecare instituție din comunitatea apropiată poate influența formarea și instruirea acestuia prin modalități directe: sprijin, colaborare, cooperare. În fapt, este o respnsabilitate pe care o au diferite instituții de a contribui la efort educativ și a sprijini grădinița / școala. Astfel, comunitatea educativă reprezintă ansamblul instituțiilor și relațiilor sociale din mediul social apropiat al copilului.

Atunci când există un adevărat parteneriat între grădiniță / școală – familie – comunitate, cadrele didactice își însușesc căi noi și puterice de a îndrepta copiii către standarde școlare provocatoare; părinții discută regulat cu educatorii despre comportamentul copiilor lor, raportat la acele standarde ridicate și despre modul în care-i pot ajuta pe aceștia acasă și la școală; elevii se străduiesc să atingă noile standarde specifice noilor discipline stidiate. Și din ce în ce mai mulți tineri sunt bine dotați pentru a-și continua educația în universități și / sau pentru a începe o carieră sau o profesie cu un viitor promițător.

10

ORELE DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ȘI EDUCAȚIA INTERCULTURALĂ

PROF.ADIACONIȚEI ROXANA-MARIA

LICEUL TEHNOLOGIC ,,ARHIMANDRIT CHIRIAC NICOLAU” VÎNĂTORI NEAMȚ

Acceptarea diversitatății, respectul opţiunilor celorlalți şi tradiţiilor diferite, care vin dintr-o istorie

diferită este apanajul lumii în care trăim . Viitorul umanităţii este indisolubil legat de interculturalitate, înţeleasă ca ansamblul caracteristicilor definitorii ale unui individ, grup etnic sau naţiune, este decis fundamental de capacitatea de adaptare, acceptare, toleranţă a diferenţelor culturale, este împins spre evoluţie şi progres tocmai prin diferenţe, nu prin asemănări sau uniformizare.

Cultura, personalitatea unui individ şi identitatea unui grup se formează şi se consolidează prin educaţie, De aceea, educația , instituționalizată sau nu, are, rolul de principal formator în lumea de astăzi ce are o configurație diferită. Progresul tehnic şi ştiinţific accelerat care reduce distanţele şi barierele dintre indivizi şi grupuri diferite, precum şi existenţa unor identităţi multiple, a valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a modului de relaţionare diferit dintre diverşi indivizi sau grupuri, impun cu necesitate abordarea educaţiei şi a societăţii din perspectiva interculturală.

Interacţiunea interculturală este inevitabilă şi, din punctul de vedere al educaţiei, reprezintă atât o provocare cât şi o condiţie esenţială pentru formarea unei tinere generaţii cu adevărat europene, ancorată în acelaşi timp la valorile definitorii ale grupului din care face parte, etnic, naţional şi comunitar, care are la baza cultivarea respectului reciproc şi a înţelegerii atât între indivizi cât şi între grupuri, îmbogăţită cultural şi ştiinţific.

Educaţia interculturală vizează o abordare a diferenţelor culturale, strategie prin care se iau în considerare interacţiunile spirituale, beneficiile schimburilor dintre culturi, într-un proces de legitimizare a unei identităţi culturale deschise.Interculturalitatea se impune în învăţământul modern ca o necesitate spre a răspunde cerinţelor de educaţie ale societăţii contemporane, prin dezvoltarea interesului elevilor faţă de aspectele interculturale, prin dezvoltarea atititudinii de empatie culturală şi interculturală.

Noul curriculum încearcă să răspundă cerinţelor de a asigura în cadrul procesului educaţional orientarea către valori şi credinţe, cultivând respectul pentru diversitatea culturală şi pentru identitatea culturală proprie. Atât programa şcolară de gimnaziu, cât şi cea de liceu menţionează ca obiectiv cunoaşterea culturii locale şi naţionale, precum şi deschiderea interesului spre cultura diversă a Europei și a lumii.

Schimbările de perspectivă pe care le aduce Programa școlară pentru Limba și Literatura Română din 2017( OM nr. 3393 / 28.02.2017) pentru gimnaziu urmăresc în mod evident dezvoltarea la elevi a competențelor interculturale. Documentul face referiri la aceste aspecte atât la formularea competențelor-cheie (sensibilizare și exprimare culturală), cât și la precizarea componentelor integrate disciplinei( componenta estetică și culturală).,,Componenta estetică şi culturală vizează dezvoltarea dimensiunii afective a personalităţii elevului, prin descoperirea și înțelegerea rolului modelator al contextului cultural local, naţional şi universal în procesul dezvoltării personale.” Iată că , sub imperiul noilor orientări de la nivel european și în contextual globalizării ((Key Competences for Lifelong Learning — a European Reference Framework, Recommendation of the European Parliament and of the Council of 18 December 2006, Literary Framework for Teachers, The European Language Portfolio), Programa de Limba și Literatura Română creează un cadru favorabil dezvoltării elevilor în spiritul deschiderii, acceptării și cunoașterii altor culturi. Concret , elementele care sunt legate de interculturalitate pornesc cu cea de-a cincea competență generală: Exprimarea identității lingvistice și culturale proprii în context național și international; continuă cu competențele specifice (5.1. Asocierea unor experiențe proprii de viață și de lectură cu acelea provenind din alte culturi; 5.2. Identificarea unor valori culturale promovate în textele autorilor români din diferite perioade istorice) și cu activitățile de învățare( 5.1. − prezentarea unor experiențe similare sau diferite privitoare la viața de familie, la valorile promovate în școală etc., pornind de la tradiții întâlnite în textele orale sau scrise studiate; − realizarea de proiecte tematice pentru promovarea unor elemente de cultură locală, regională, națională (itinerarii culturale, hărți culturale

11

etc.); − identificarea în texte studiate a unor similitudini între culturi diferite. 5.2. − discutarea unor tipare culturale identificate în texte literare/nonliterare românești și din alte culture. )

Importanța care se acordă astăzi interculturalității este dovedită și de faptul că reprezintă unul dintre cele 5 domenii de conținut prevăzute de programă, aspect care este unanim respectat de autorii manualelor școlare apărute la începutul anului școlar 2017-2018.

Educația interculturală se bazează pe anumite valori , precum înţelegere, egalitate, dreptate, cooperare, toleranță, angajare , care transpuse în acțiuni ce îi implică pe elevi și îi ajută să înțeleagă importanța acceptării diferențelor dintre oameni, dintre etnii, dintre culturi. Acestea pot fi cultivate prin intermediul mai multor discipline, dar Limba şi literatura română poate fi de un real sprijin în înţelegerea multor aspecte legate de diversitate, de cunoaştere personală, de reflecţie, de comunicare, de relaţionare, acceptare, dezvoltare şi crearea a unor noi dimensiuni interioare .De aceea, Limba și literatura română este privită ca fiind un motor al dezvoltării intelectuale şi emoţionale a elevilor.

Noul curriculum, prin programa specifică disciplinei a conferit profesorului de limba română un sprijin și o responsabilitate în același timp. Începând cu acest an școlar (2017-2018), la clasa a V-a, procesul de învățare al limbii și literaturii române a urmărit mai îndeaproape dezvoltarea la elevi a competențelor interculturale, deoarece interculturalitatea este astăzi un domeniu de conținut distinct. În acest context, activitatea didactică a profesorului a găsit un real suport în activitățile de învățare și conținuturile oferite de programă, concretizate în teme inedite în manualele alternative. ( Identitate personală – identitate națională – diversitate culturală și lingvistică − Carte românească de învățătură: de la prima carte tipărită la cartea digitală − Modele comportamentale în legende greco-romane ).Responsabilitatea acestuia a crescut, pentru că evocarea și valorificarea principiilor interculturalității nu mai este o opțiune, ci o necesitate.

Experiența acestui an, cu multiple noutăți, a evidențiat câteva aspecte foarte importante, din punctual meu de vedere. În primul rând, elevii de astăzi sunt oamenii unei noi ere a omenirii- era cunoașterii. Pentru ei deschiderea către lume, comunicarea, cunoșterea celorlați și a sinelui, înțelegerea, toleranța sunt valori și aspecte care, odată stăpânite, le asigură o dezvoltare socio-emoțională și culturală armonioasă.

În al doilea rând, disciplina predată este cea mai potrivită a cultiva prin orele de literatură, comunicare, dar și de limbă principiile educației interculturale. Personajele textelor cu care ,,se întâlnesc” elevii ( ex: Tezeu și Minotaurul), situațiile de învățare care se creează în timpul lecțiilor(ex: Prezintă un joc pe care l-ai aflat de la părinți sau bunici ori de la cineva din comunitatea ta. Poate fi un joc românesc sau un joc din alte culturi.), aplicațiile pe marginea textelor ( ex:Caută în careul alăturat cei opt termeni care denumesc în limba română mâncăruri de proveniență orientală.; Precizează trei trăsături ale eroilor greci care s-au transmis și eroilor din perioade ulterioare.) toate reușesc pe căi știute și neștiute să clădească în elevi o atitudine interculturală.

Un alt aspect pe care l-am observat este dat de disponibilitatea emoțională și cognitivă extraordinară de care dau dovadă elevii acestor timpuri pe care principiile educației interculturale se mulează perfect. În plus, consider că metodica predării limbii și literaturii române nu a fost nicicând mai bine susținută de varietatea și abundența metodelor și mijloacelor de predare, învățare și evaluare prezente în manualele realizate după noua programă(ex: metoda cadranelor, Diagrama Venn, harta mentală, posterul, proiectul individual sau de grup., telefonul fără fir, jurnalul ș.a).

Discuția despre conceptul de interculturalitate va mai face să curgă multă cerneală, dar îndrăznesc să formulez o concluzie referitoare la legătura dintre aceasta și disciplina pe care o predau. Orele de limba și literatura română sunt mediul și momentul prielnic în care elevii își dezvoltă competențele interculturale într-o lume ce se dorește,, deschisă” spre cultura de oriunde ar fi ea, aproape sau departe.

Bibliografie: 1.Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Iaşi, Editura Polirom, 2000;

2.Cozma T., O nouă provocare pentru educaţie : interculturalitatea, Iaşi, Editura Polirom, 2000; 3. Plugaru, L., Pavalache, M,.Educaţie interculturală, Editura Psihomedia, Bucureşti, 2007.

4. Programa pentru Limba și literatura română, clasele V-VIII , București 2017; 5.Sâmihăian, F. , Dobra, S., Halaszi, M, Davidoiu- Roman, A., Limba și literatura română , clasa a

V-a , Educațional ART, București 2017.

12

PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE- COMUNITATE

ÎNV. ADELA AFRĂSINEI ȘCOALA GIMNAZIALĂ „NICHITA STĂNESCU”, BAIA MARE

După cei șapte și, mai nou, șase ani de-acasă, școala are un rol primordial în educația copiilor, alături

de familie, dar și de întreaga societate, deoarece educația permanentă presupune o învățare pe tot parcursul vieții. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie, este stringentă. Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învățătură, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și de viață ale copiilor. Apoi o serie de aspecte ale comportamentului elevilor, absențe, disciplină, mod de reușită la învățătură, nu se pot cunoaște și rezolva în modul cel mai eficient fără contactul cu familia. Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor dacă nu află și modul lui de comportare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școală și invers.

Mi-a plăcut cum cercetătorii Laboratorului de consiliere și management educațional au ajuns la concluzii inechivoce cum că implicarea familiei în parteneriatul cu şcoala contribuie la îmbunătăţirea rezultatelor, frecvenţei şcolare şi la dezvoltarea responsabilităţii elevilor pentru activităţile şcolare. Pe baza acestor rezultate, în şcoli se impune o regândire a rolului familiei şi implicării comunitare în sprijinul părinţilor şi în beneficiul elevilor. Deforges (2003, apud Smith et al., 2007) sugerează că implicarea părinţilor are efecte primare indirecte asupra imaginii de sine a copilului ca persoană care învaţă şi întăreşte aşteptările înalte ale părinţilor. Tipologia beneficiilor implicării include: o pentru copii: performanţă academică, atitudini şi comportament, prezenţă, adaptare şi implicare şcolară, rata promovabilităţii (Suárez-Orozco, 2010; Dor, 2013); o pentru părinţi: atitudini pozitive faţă de şcoală, relaţii mai bune între copii şi părinţi; o pentru profesori: motivaţie crescută pentru îmbunătăţirea metodelor educative; o pentru comunitate: sprijin crescut din partea comunităţii. 101 De asemenea, programele eficiente de parteneriat au permis implicarea activă în educaţia copiilor, a unor părinţi din toate mediile, indiferent de statut socio-economic, mediu de viaţă sau număr de membri ai familiei (Cankar şi Deutsch, 2009, apud Griffin şi Galassi, 2010). Totuşi, există câteva studii care arată că nu există niciun efect al acestor oportunităţi de participare a părinţilor (Mattingly, Prinslin, McKenzie, Rodriguez şi Kayzar 2002, apud Smith et al., 2007). Alţi autori care au analizat relaţia dintre implicarea părinţilor şi achiziţiile copilului au observat că implicarea se realizează numai atunci când performanţele copilului sunt percepute ca fiind insuficiente de către părinţi sau şcoală şi de aceea, implicarea este o reacţie la performanţele slabe şi comportamentul negativ al copilului. Participarea părinţilor este, de asemenea, adesea considerată una dintre cele mai importante caracteristici ale unei şcoli eficiente (Driessen, Smit, Sleegers, 2005, apud Smith et al., 2007). Pe lângă efectele pozitive ale participării părinţilor asupra achiziţiilor elevilor, alte studii au identificat şi efecte pozitive legate de adaptarea socială a copiilor, vizând aspecte, precum: comportamentul, motivaţia şi competenţele sociale ale copiilor, relaţia dintre elevi şi profesori, relaţiile dintre copii (Henderson şi Map 2002, Boethel 2003, Jordan, Orozco, Averett, 2001, apud Smith et al., 2007). 102 Cu toate acestea, şcolile tind să aibă obiective generale şi nu foarte concrete în ceea ce priveşte implicarea părinţilor. Mai mult, implicarea părinţilor nu este o prioritate în multe şcoli, iar politicile actuale, cu referire la acest aspect nu sunt sistematic evaluate (Epstein, 2002, apud Smith et al., 2007).

Bibliografie: http://www.tribunainvatamantului.ro/colaborarea-dintre-scoala-si-familie-o-componenta-

importanta-a-educatiei-permanente/ https://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/03/Parteneriat_scoala-familie_ISE.pdf

13

http://www.tribunainvatamantului.ro/colaborarea-dintre-scoala-si-familie-o-componenta-importanta-a-educatiei-permanente/http://www.tribunainvatamantului.ro/colaborarea-dintre-scoala-si-familie-o-componenta-importanta-a-educatiei-permanente/https://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/03/Parteneriat_scoala-familie_ISE.pdf

IMPLICAREA FAMILIEI ÎN ACTIVITĂŢILE EXTRACURRICULARE

PROF. AURELIA AGIGHIOLEANU ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.7 "REMUS OPREANU "-CONSTANŢA

Activităţile extraşcolare, în general au cel mai larg caracter inderdisciplinar, oferă cele mai eficiente

modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare, deorece sunt factorii educativi cei mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora. Activităţile complementare concretizate în excursii şi drumeţii, vizite, vizionări de filme sau spectacole imprimă copilului un anumit comportament, o ţinută adecvată situaţiei, declanşează anumite sentimente. O mai mare contribuţie însă în dezvoltarea personalităţii copilului o au activităţile extraşcolare care implică în mod direct copilul prin personalitatea sa şi nu prin produsul realizat de acesta.

Având un caracter atractiv, copiii participă într-o atmosferă de voie bună şi optimism, cu însufleţire şi dăruire, la astfel de activităţi.Potenţialul larg al activităţilor extracurriculare este generator de căutări şi soluţii variate. Succesul este garantat dacă ai încredere în imaginaţia, bucuria şi în dragostea din sufletul copiilor, dar să îi laşi pe ei să te conducă spre acţiuni frumoase şi valoroase.

Aceste activităţi contribuie la gândirea şi completarea procesului de învăţare, la dezvoltarea înclinaţiilor şi aptitudinilor şcolarilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor liber.

Scopul activităţilor extraşcolare este dezvoltarea unor aptitudini speciale, antrenarea elevilor în activităţi cât mai variate şi bogate în conţinut, cultivarea interesului pentru activităţi socio-culturale, facilitarea integrării în mediul şcolar, oferirea de suport pentru reuşita şcolară în ansamblul ei, fructificarea talentelor personale şi corelarea aptitudinilor cu atitudinile caracteriale.

Activităţile extraşcolare se desfăşoară într-un cadru informal, ce permite elevilor cu dificultăţi de afirmare în mediul şcolar să reducă nivelul anxietăţii şi să-şi maximizeze potenţialul intelectual.

Activităţile extracurriculare se caracterizează prin următoarele trăsături: -au un caracter facultativ, în funcţie de preferinţele copiilor; -se bazează pe iniţiativa organizatorică a copiilor; -asigură o învăţare implicită, practică,transdisciplinară; -au cel mai adesea caracterul unor activităţi de grup; -au un puternic colorit afectiv; -sunt autentice, bazate pe experienţa trăită a copiilor. Aceste activităţi desfăşurate fie în şcoală, fie în diferite organizaţii de copii, presupun situaţii de grup,

chiar dacă în desfăşurarea lor fiecare elev îşi trăieşte propria sa situaţie personală. Ele presupun o activitate comună, cu ţeluri comune, ceea ce nu exclude ca fiecare elev să aibă sarcini individuale în realizarea acestor scopuri. Relaţiile sociale dintre copii devin mai bogate şi mai variate decât în cadrul lecţiilor. În acelaşi timp se lărgesc relaţiile cu mediul înconjurător, cu comunitatea locală.

Ele pot fi bazate pe libera alegere a copiilor, pe dorinţele şi interesele lor deoarece sunt desfăşurate în timpul liber. Deşi au caracter opţional, copiii participând la ele de bună voie, rolul educatorului nu este eliminat. Acesta trebuie să dea dovadă de măiestrie pedagogică. Una este să impui copilului să ajute, de exemplu, nişte bătrâni, şi altceva este să le sugerezi să aducă bucurie unor bătrâni dintr-un azil, pregătindu-le un program artistic, mărţişoare sau să-i sensibilizezi, până la a-i face să propună ei singuri această activitate

În situaţiile din cadrul extracurricular se învaţă, dar altfel decât în cadrul şcolar. Este o învăţare implicită, decurgând din experienţa trăită direct. Are un caracter practic, operaţional şi interdisciplinar. Ea nu se supune învăţării curriculare. Putem afirma că situaţiile educative extracurriculare au o valenţă formativă, servind dezvoltării copiilor atât sub aspect cognitiv, lărgind orizontul lor de cunoaştere şi îmbogăţindu-l cultural, cât şi sub aspectul formării lor morale şi spirituale. Nu este o repetare a ceea ce se face la orele de clasă, ci o întregire a ei prin experienţele noi de viaţă.

Activităţile extracurriculare pot antrena elevi din mai multe clase sau chiar şcoli şi din alte oraşe. Prezenţa nefiind obligatorie, oferă elevilor destindere, recreere, voie bună, satisfacţia vieţii de grup, afirmarea şi recunoaşterea aptitudinilor.

Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de învăţământ, ea nu epuizează sfera influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne cadrul larg al timpului liber al copilului, în

14

care viaţa capătă alte aspecte decât cele din procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori acţionează, pozitiv. Vizitele la muzee, expoziţii, monumente şi locuri istorice, case memoriale – organizate selectiv – constituie un mijloc de a intui şi preţui valorile culturale, folclorice şi istorice ale poporului nostru. Ele oferă elevilor prilejul de a observa obiectele şi fenomenele în starea lor naturală, procesul de producţie în desfăşurarea sa, operele de artă originale, momentele legate de trecutul istoric local, naţional, de viaţa şi activitatea unor personalităţi de seamă ale ştiinţei şi culturii universale şi naţionale, relaţiile dintre oameni şi rezultatele concrete ale muncii lor, stimulează activitatea de învăţare, întregesc şi desăvârşesc ceea ce elevii acumulează în cadrul lecţiilor.

Spectacolele constituie o formă de activitate extracurriculară în şcoală, prin care copilul face cunoştinţă cu lumea minunată a artei. Deşi această formă de activitate îl pune pe copil în majoritatea cazurilor în rolul de spectator, valoarea ei deosebită rezidă în faptul că ea constituie o sursă inepuizabilă de impresii puternice, precum şi în faptul că apelează, permanent, la afectivitatea copilului sau nu, asupra dezvoltării elevilor.

Serbările şcolare reprezintă o modalitate eficientă de cultivare a capacităţilor de vorbire şi înclinărilor artistice ale copiilor. Stimularea şi exersarea memoriei constitue obiective importante care se realizează prin intermediul serbării..Iintervenţia la momentul oportun cu rolul pe care îl are de îndeplinit fiecare copil şi susţinută de aportul afectiv, contribuie la mărirea stabilităţii atenţiei, iar cu timpul sporeşte capacitatea de rezistenţă la efort.

Concursurile pe diferite teme: istorice, literare, creaţii artistice şi plastice, istorice, sportive actualizează cunoştinţele doândite dar dezvoltă şi spiritulde competiţie şi în unele cazuri munca în echipă.

Se ştie că sunt activităţi prilejuite de însemnătatea momentelor istorice, care celebrează oameni din cultura şi arta românească , datini şi obiceiuri tradiţionale zonale sau religioase.

Este de menţionat faptul că la aceste activităţi participă membri ai comunităţii locale care pot fi invitaţi sau fac donaţii şi sponsorizări.

Ca noutate sărbătarea cel 100 de zile de şcoală organizată în alternativa "Step by step" , am preluat-o cu succes deoarece aceasta are ca scop prezentarea unor colecţii din 100 de obiecte şi elevii sunt dornici să arate colegilor ceea ce au colecţionat de-alungul timpului părinţii şi bunicii.

Părinţii elevilor de asemenea se implică în organizarea şi desfăşurarea activităţilor. Activităţile educative bine echilibrate , bine motivate şi mai ales bine organizate oferă posibilitatea

valorificării acumulărilor elevului pe parcursul întregului ciclu de pregătire sau unele dintre acestea pot avea ecou în sufletul lor toată viaţa.

Aceste activităţi generează relaţii de prietenie şi ajutor reciproc, educă simţul responsabilităţii şi statornicesc o atitudine justă faţă de colectiv şi faţă de scopurile urmărite.

Activităţile extracurriculare creează un cadru optim de formare a unei personalităţi complete şi complexe, deoarece valorifică aptitudinile, încurajează competenţa, antrenează copiii în abordarea unor teme bazate pe iniţiativă, creativitate şi fac apel la exerciţiul comunicării, relaţionării, implicându-i totodată în responsabilităţi.

BIBLIOGRAFIE * Ion T.Radu, Liliana Ezechel "Pedagogie – Fundamente teoretice" Ed.V.I.Integral Bucureşti, 2002 * Ionesc, M., Chiş, V., Mijloace de învăţământ şi integrarea acestora în activităţile de instruire şi

autoinstruire, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001 * Vlăsceanu, Gheorghe, coord., Neculau, Adrian, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în

curriculumul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, 2002

15

IMPORTANȚA PARTENERIATULUI ȘCOALĂ – FAMILIE

PROF. ÎNV. PRIMAR, AGIURGIOAIEI LUMINIŢA ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 7 „REMUS OPREANU” CONSTANȚA,

JUDEŢUL CONSTANŢA "Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii" (N. Iorga) Şcoala şi familia Familia reprezintă principalul factor al parteneriatului şcoală-comunitate locală. Pe de o parte, familia

este un factor de educaţie informală, pe de altă parte, aceasta are obligaţii şi drepturi care decurg din statutul de elev al copiilor din sistemul formal de educaţie.

În această lume în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii, cadrele didactice, comunitatea locală se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte.

Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit , gata să înfrunte problemele inerente ce apar, capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate , să facă faţă cerinţelor acesteia.

Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie , situaţia devine mai complicată. De aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol important avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinţi, îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a copiilor.

Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă, personalul şcolii trebuie să se instruiască şi să ceară la nevoie ajutorul unor specialişti în consiliere şcolară pentru a pune în practică cooptarea părinţilor. Un prim pas este evaluarea , la începutul anului şcolar , a nevoilor, perspectivelor şi modelelor părinţilor, în ceea ce priveşte implicarea şcolară. Această evaluare îl ajută pe cadrul didactic în planificare şi în transmiterea mesajului către părinţi că le este apreciată opinia şi că va fi luată în considerare de către şcoală.

Aplicaţie practică Pentru o relaţie optimă cu părinţii am îmbinat variate forme şi metode de colaborare a şcolii cu

familia: − portofoliul, care include teme speciale destinate educaţiei copilului şi prevenirii eşecului şcolar; − şedinţele tradiţionale cu părinţii, dar şi practicarea altor forme de lucru cu aceştia: ateliere, mese

rotunde, lectorate pentru părinţi; − implicarea părinţilor în activităţi cognitive şi educative în cadrul demersurilor didactice, la

amenajarea sălilor de clasă, confecţionarea materialului didactic, organizarea şi desfăşurarea activităţilor extracurriculare, realizarea discuţiilor cu un caracter pedagogic, luarea deciziilor referitor la organizarea procesului educaţional în instituţie, procurarea literaturii pentru copii etc.

Utilizând diverse strategii pedagogice, aduc şi menţin părinţii în şcoală, îi implic în activităţi educative, demonstrându-le că familia este la fel de importantă în educaţia elevului precum instituţia de învăţământ. Implic părinţii într-o activitate partenerială permanentă, cum ar fi colaborarea multiaspectuală de durată cu familia /actorii educativi.

Poziţia ambelor instituţii trebuie să fie una axată pe parteneriat, colaborare şi sprijin reciproc în acţiunile orientate spre formarea personalităţii elevului. În etapa de iniţiere a părinţilor în procesul educaţional, implicit în formarea personalităţii copilului, aceştia participau doar la şedinţele cu părinţii, comunicau prin telefon cu învăţătorul, verificau şi semnau carnetele elevilor lor, vizitau uneori şcoala. Asistau la ore doar acei părinţi ai căror copii aveau rezultate modeste la învăţătură sau acei care nu erau de acord cu aprecierea dată de către învăţători.

16

Concluzii Şcoala, alături de alte instituţii care funcţionează în comunitate este direct influenţată de nivelul de

dezvoltare comunitară. Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel promovarea „binelui comun” încurajează sentimentul de apartenenţă al individului la aceasta şi-l face responsabil de dezvoltarea ei. Din această perspectivă, dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o comunitate se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare.

Părinţii conştientizează că cerinţele unice faţă de copil trebuie menţinute de către toţi actorii implicaţi în educaţia copilului. Participanţii la parteneriat au învăţat că implicarea fiecăruia este importantă pe întreg parcursul studiilor şcolare. Implicarea ambelor părţi în luarea deciziilor, având aceleaşi repere educaţionale, face să progreseze învăţarea şi dezvoltarea copiilor.

Ca urmare a existenţei şi funcţionării parteneriatului şcoală-familie, părinţii au început să intre în şcoală cu mai multă încredere şi din ce în ce numărul lor a crescut, astfel încât se programau în funcţie de programul personal, pentru a putea participa la cât mai multe acţiuni propuse în acest parteneriat, relaţiile dintre părinţi au cunoscut o oarecare modificare în bine. Copiii la rândul lor au înregistrat aspecte privind perceperea şcolii şi a sarcinilor acesteia, participarea la lecţii şi activităţile comune cu părinţii s-a îmbunătăţit, relaţiile de colegialitate dintre elevi au înregistrat progrese, cât şi relaţiile de prietenie dintre ei s-au cristalizat. Drept rezultat, situaţia s-a schimbat.

Bibliografie Băran-Pescaru, A., ( 2004), Parteneriat în educaţie – familie-şcoală-comunitate, Editura Aramis

Print, Bucureşti; Şerdean, I.,(2004), Pedagogie,Compendiu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine;

Vrăsmaş, E., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti, Aramis.

17

PARTENERIATUL ȘCOALĂ – FAMILIE

PROF. AIOANEI DANELUȚA CSEI SUCEAVA

Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii. Mediul în care trăiesc părinţii

poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor. De asemenea , părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii. Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele necesare studiului.

Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie . Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce , şedinţe şi lectorate cu părinţii.

Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute . Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii . Ea este factorul decisive şi pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.

Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi şcoală . Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:

• calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi); • percepţiile fiecăruia; • atitudinile care îi caracterizează; • caracteristicile instituţiei şcolare; • caracteristicile familiei; • modul de comunicare. Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-educativ

are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi descopere ca elevi, părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de către copilul lor. Forme de colaborare a părinţilor cu şcoala:

• prezenţa la şedinţe şi lectorate ; • asistarea elevilor în efectuarea temelor ; • participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive ;

18

• organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ; • organizarea unui colţ verde în şcoală ; • atragerea unor fonduri pentru şcoală ; • susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,

1997; 2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002; 3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974; 4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

19

RELAȚIA ȘCOALĂ-ELEV-FAMILIE

PROF. RĂZVAN AIOANEI CSEI SUCEAVA

Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de

învățământ, personalitatea copilului. Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale cu

familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate resursele educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept este parteneriatul educaţional.

Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni educative între factorii educaţionali.

Parteneriatul educaţional se realizează între: • instituţiile educaţiei : familie, scoală si comunitate ; • agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme

educaţionale ; • membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului (medici, factori

de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ; • influentele educative exercitate la anumite momente asupra copilului ; • programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului. O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra

copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza dar şi blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului, rezultatele şcolare şi natura comportamentului.

Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Asadar, e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă, din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoală-familie este determinantă în educarea copiilor.

Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala este orientarea şcolară şi profesională . Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli pentru copilul lor . Dar , de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă.

Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea mare dragoste pe care o poartă copiilor. De aceea, între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare . Un parteneriat familie –

şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul

nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi îl pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să îl sustină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze. Şcoala este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii.

Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale.

Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştiinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om . Ora de dirigenţie este cea în care ne putem apleca asupra acestei laturi . În acestă oră se urmăreşte valorificarea abilităţilor de interrelaţionare, de asumare a responsabilităţii, de descoperire a propriilor aspiraţii spre formarea şcolară si profesională.

Se accentuează azi ideea de a sprijini părinţii şi nu de a-i substitui. Se identifică tot mai clar ideea unor intervenţii asupra familiei şi deci, în primul rând, asupra părinţilor pentru a-i ajuta, forma și susține în sarcinile lor educative .

20

Bibliografie selectivă: 1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti,

1997; 2. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis, 2002; 3. Nica I., Ţopa L. – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I , E.D.P. , Bucureşti, 1974; 4. Stoian M. – Abecedarul părinţilor, E.D.P., Bucureşti, 1972.

21

SISTEME ȘI FORME DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN ALTE ȚĂRI

P.I.I.P. AL-KHEMESY CAMELIA ȘCOALA GIMNAZIALĂ “M. EMINESCU”

CU STRUCTURA G.P.P. NR. 4 ROȘIORII DE VEDE Sunt ţări în această lume care au înţeles că prosperitatea unei naţiuni depinde de noua generaţie.

Învestiţia în educaţia copiilor este sigură şi durabilă, iar şcoala nu este o corvoadă. Studiile nu se termină doar cu o diplomă bună de agăţat pe perete. Tinerii au o meserie şi o bună pregătire pentru viaţă.

Sistemul de învățământ pentru copii este organizat diferit în fiecare țară în parte. În timp ce în unele țări, sistemul educațional axat pe stimularea creativității elevilor și pe formarea acestora în specialiști, în alte colțuri de pe glob, cadrele didactice se străduiesc să stimuleze și să încurajeze copiii să-și descopere propriile pasiuni și să găsească resurse proprii pentru a se autoeduca și a se descurca mai bine la școală.

Finlanda Toate clasamentele plasează această ţară nordică în fruntea sistemelor de învăţământ din lume.

Paradoxul este că programul elevilor finlandezi şi cerinţele şcolii sunt foarte relaxate. Regulile sunt foarte clare. Dacă nu are 7 ani împliniţi, copilul nu are ce căuta la cursuri.

Clasele primare durează şase ani, iar elevii au la toate materiile acelaşi profesor - îndrumător. Rolul acestuia este să vegheze ca niciun elev să nu rămână în urmă. Rezultatul absolvirii claselor primare trebuie să fie stabilitatea emoţională a elevilor şi încrederea în forţele proprii. De aceea, până în clasa a şasea nu există sistem de notare.

Educaţia, gratuită de la nivelul preşcolar până la universitate, include cursurile, masa, cărţile şi materialul didactic.Temele pentru acasă sunt fixate astfel încât să nu afecteze timpul liber şi de odihnă al fiecărui copil. Succesul sistemului finlandez se bazează pe cooperarea dintre familie şi şcoală. Profesorii sunt foarte respectaţi şi bine plătiţi. Salariul este, în medie, de 41 de euro pe oră. Prin comparaţie, un profesor din România caştigă cel mult 9 euro pe ora de curs.

Franta Învățământul primar în Franța începe de la vârsta de 6 ani, însă bazele educației copiilor sunt puse

înca din creșă sau gradiniță, care are rol crucial în punerea bazelor pentru scris, citit și alte aptitudini esențiale la școală.

În primele clase, copii au doar câte 2 profesori desemnați la fiecare clasă, care le predau la toate materiile din programa școlară, lucru deloc apreciat de specialiști, dar care dau rezultate pentru ei.

Educația copiilor în Franța este un sistem centralizat foarte bine organizat și structurat. Școlarizarea este gratuită între 6 și 16 ani, iar ultimii doi ani de învățământ sunt opționali, dar obligatorii pentru cei care vor să dea Bacul și să urmeze o facultate.

Marea Britanie Există o țară în care sunt identificate abilităţile fiecărui copil, în care elevii sunt îndrumaţi să-şi

găsească vocaţia, în care profesorii au cea mai bună reputaţie, în care școla te face mare și puternic. Prin lege, în Marea Britanie toți copiii cu vârsta între cinci și 16 ani trebuie să meargă la școală. Marea

Britanie a introdus National Curriculum în 1992 și toți școlarii sunt obligați să urmeze studiile până la vârsta de 16 ani. Programul este împărțit în patru stagii și este alcătuit pe grupe de vârsta. Niciun copil nu ramâne neșcolarizat și este depistat la timp, în cazul în care abandonează școla.

Cele mai importante materii sunt limba engleză, matematica și științele. Urmează design, tehnologie, informatică, comunicații, istorie și geografie. Și tot ca obiecte obligatorii de studiu sunt limbile străine, muzica, arta, educația fizică și cea religioasă.

După cinci ani de educație secundară, școlarii trec printr-un examen național și primesc un certificat. Este un examen cu un singur subiect, supravegheat de un consiliu școlar indepedent, format din profesori de elită.

Statele Unite ale Americii Există o țară în care cei care învață ajung acolo unde își propun, o țară care are cel mai mare buget

pentru educaţie, o ţară în care şcoala îţi dă scopul în viaţă, „o țară a tuturor posibilităților”.

22

Un număr de aproximativ 46 de milioane de tineri sunt înrolați în sistemul public de școlarizare, de la grădiniță și până la clasa a XII-a din liceu. Alte șase milioane de copii frecventează școlile private, care au taxe foarte mari.

Educația în Statele Unite ale Americii este obligatorie, diferă doar vârsta școlarilor, de la stat la stat. Astfel, în unele state copiii merg la școală când împlinesc cinci ani, iar la vârsta de 14 ani sunt absolvenți de liceu. În alte state însă, clopoțelul sună prima oară pentru cei care au opt ani împliniți.

Sistemul american este la fel de pragmatic ca și țara. Accentul se pune pe utilitatea individului în societate. Cine are aptitudini să devină medic este ajutat sa dobândească toate cunoștințele necesare. Cei care au abilități practice vor deveni foarte buni instalatori sau electricieni. Cei care nu-și găsesc locul în societatea civilă sunt încurajați să se înroleze în armată. Principiul „omul potrivit la locul potrivit” n-a dat greș și a construit cea mai puternică națiune din lume.

Bibliografie: https://www.copilul.ro/comunicare-copii/educarea-copiilor/Cum-invata-copiii-la-scoala-in-lume-

a1674

23

A COMUNICA, COMUNICARE – O FILOZOFIE DE VIAȚĂ

PROF. PTR. ÎNV. PRIMAR, ALBU MONA-LISA CLAUDIA ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 RM. SĂRAT - JUD. BUZĂU

A comunica este o artă. Comunicăm în orice împrejurare, făcând schimb de informații, dezvoltându-

ne capacitatea de a lua decizii împreună, stabilindu-ne prioritățile, planificând activitățile, învățându-ne să ne ascultăm, să ne tolerăm, să conviețuim”cunoscându-ne”.

Comunicăm și ne îmbogățim! Arta de a comunica dezvoltă comportamentele cunoașterii de sine și ale cunoașterii în general. Încă

de la începutul conceperii fiecărei ființe umane există comunicare: comunicare verbală, comunicare nonverbală. Fară comunicare comportamentele cunoașterii ar rămâne la stadiul primitiv. De aceea orice ființă comunică, iar omul desăvârșește această acțiune prin gândire.

Caracteristică definitorie a societății actuale este comunicarea. Ca dimensiune majoră comunicarea stă la baza învățământului românesc, putem afirma deci că în școală comunicarea didactică este o formă de comunicare umană.

Ce este de fapt comunicarea umană? Este un act menit sa realizeze o legătură cu scopul de a influența menținerea sau modificarea comportamentului celuilalt. Ea se efectuează în sisteme si limbaje complexe, care trec ușor de la limbajul verbal la cel nonverbal, de la gest la simbol, de la sunete la tonuri. Orice activitate umană presupune schimbul de informații adică procese și relații de comunicare.

Comunicarea verbală este cea mai studiată formă a comunicării umane. Între două persoane comunicarea nu se limitează la schimburi de natură verbală. Dialogurile, replicile de natură nonverbală sunt atat de numeroase, încât pot fi considerate ca mijloace de comunicare comună. Prezența unui asemenea limbaj a determinat consecința că este imposibil să nu comunicăm.

Într-o comunicare nonverbală, informația este codificată și transmisă printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mișcarea, gestica, mimica partenerilor. Gesturile, activitatea vizibilă a celui care vorbește are valoare educativă, vehiculând în interacțiunea socială un ansamblu de informații care lipsesc în mesajul verbal propriu-zis.

O posibilă definire a comunicării didactice se poate structura pe ideea că, aceasta este o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare. Nu prezența învățător- elev dă unei comunicări caracter didactic, ci respectarea legităților presupune un act sistematic de învățare. Ca atare, comunicarea didactică poate apare între diferiți ”actori“ elev-elev, manual-elev, carte –persoană care învață, instructor–instruiți. Condiția este ca “personajul resursă“ să depășească statutul de simplu informator, devenind un modelator.

Ca relație socială, comunicarea didactică se referă la comportamente și acțiuni privind formarea la elevi a trăsăturilor și modalităților de participare socială. Ca relație interpersonală, ea desemnează comportamente și acțiuni privind dezvoltarea personalității elevilor ca indivizi.

În orice comunicare este nevoie de două instanțe importante: emițătorul si receptorul. Între acestea se creează în permanență, în actul comunicării, un câmp al comunicării. Eficiența procesului de comunicare depinde de felul cum cei doi factori implicați creează actul de comunicare.

Comunicarea are sens numai dacă receptorul interpretează mesajul cum l-a transmis emițătorul, dar în același timp, emițătorul și receptorul nu trebuie să disturbe procesul de comunicare prin factori de subiectivism sau prin desfășurarea procesului într-un mediu ostil. Comunicarea și sistemul interrelațional sunt probleme cheie față de care trebuie să reflectăm în cunoaștere, în drumul spre schimbare, în gestionarea si managementul realității cotidiene.

Perpetua realitate cotidiană supune omul unor presiuni care-l constrâng la o permanentă adaptare la schimbare.

Comunicarea eficientă are un rol esențial în dezvoltarea unor abilități și componente specifice cunoașterii. Abilitatea în excaladarea unei cunoașteri realiste corecte se fundamentează pe o permanentă comunicare.

Dar...cum se învață arta comunicării ? A ridica procesul de cunoaștere la rang de artă este o problemă care se învață prin informare și

exercițiu. În jurul nostru, datorită unor factori implicați permanent în comunicare, se mișcă continuu mai

24

multe tipuri de oameni, care asced spre comunicare în mod diferit. Omul “știu că nu știu”promovează o relație de comunicare bazată pe auto cunoaștere și pe o evaluare corectă a sa, tocmai din dorința arzătoare de a găsi o cale care să dezvolte misiuni și viziuni spre permanentă schimbare și adaptare la realitate .

“Știu că știu”este o persoană automulţumită, iar autoîndestularea poate să conducă la o comunicare deficitară, bazată pe replici egoiste, pe remarci egocentrice, pe un feed-back lipsit de constructivism.

“Nu știu că nu știu”este tipul ignorantului, snobului, care orbecăie în viață dezvoltând valorile nerealiste, atitudinile lipsite de interes, automulțumirea fiind ridicată la rang de cinste.

“Nu știu că știu”este tipul omului care dezvoltă o comunicare ineficientă datorită construcțiilor interioare care emană nesiguranță, timiditate lipsă de hotărâre. Reușita comunicării depinde de exercițiul permanent bazat pe încrederea în sine, pe stimulare.

A comunica, pentru toate aceste tipuri de persoane, trebuie să pornească de la ideea că puterea de a ne schimba stă în noi, iar în cunoaștere, filozofia de viață trebuie să fie “Reușita și calitatea începe cu noi.”

Comunic eficient, cunosc realist, acționez optim sunt principii de viață pe care omul trebuie să le învețe încă din fragedă pruncie.

25

RELAŢIA DINTRE ŞCOALA-FAMILIE- SOCIETATE ÎN BENEFICIUL ELEVULUI

PROF. ALBULESCU CORNELIA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.24 TIMIŞOARA Relaţia familie – şcoală este un subiect des abordat în literatura de specialitate şi supus atenţiei întregii

societăţi, mai ales pe fondul schimbărilor sociale din ultimii ani. Integrarea în Uniunea Europeană a atras după sine o serie de schimbări, inclusiv în domeniul învăţământului. Una dintre aceste schimbări se referă la relaţia familie - şcoală. Dacă până nu de mult acest parteneriat a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat „responsabilitatea şcolii”, acest lucru începe să se schimbe. O educaţie de calitate se realizează atunci când la procesul de formare a elevilor participă în mod armonios toţi factorii educaţionali. Relaţia de colaborare cu familia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură succesul şcolar.

Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.(Agabrian,2006)

Cercetările arată faptul că dacă există mai multe oportunităţi ca oamenii să se implice, succesul participării va fi mai mare.( Claff, 2007)

Implicarea informală poate însemna: - părintele vine la şcoală să discute despre progresul copilului său; - părintele participă la o activitate organizată de şcoală, cum ar fi o serbare; - părintele acţionează ca voluntar la clasă; - părintele participă ca voluntar la organizarea unui eveniment din viaţa şcolii; Implicarea formală înseamnă: - părintele participă la activităţile unui grup de lucru din şcoală sau ale unui comitet, la nivelul căruia

se iau decizii care privesc şcoala; - părintele este membru al Consiliului Părinţilor sau al Consiliului de Administraţie; - părintele participă la un proiect sau este membru al unui grup de lucru din şcoală; Cele mai eficiente şi mai la îndemână modalităţi de concretizare a colaborării cu familia s-au dovedit

a fi următoarele: - şedinţele cu părinţii oferă ocazia de a interacţiona, de a discuta şi a se pune de acord asupra

programului, asupra progreselor copiilor, de a iniţia schimbări în derularea unor programe; - lectoratele pe teme propuse de cadrele didactice sau sugerate de părinţi, cu scopul unei mai bune

informări asupra problemelor ce vizează evoluţia cognitivă şi emoţională a copiilor; - consultaţiile individuale oferă posibilitatea informării personale asupra unor probleme

comportamentale ale copilului, a analizei cauzelor ce au generat aceste manifestări, a iniţierii unor măsuri educative a căror eficienţă este dată de consecvenţa aplicării acestora;

- vizite, plimbări, excursii, drumeţii: părinţii se implică în organizarea acestor activităţi, participă la sponsorizarea acestora, după caz, se implică pentru siguranţa copiilor şi trăiesc, alături de ei, emoţii pozitive;

- sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor este un bun prilej de exersare a unor deprinderi de comportare civilizată, dar şi de a genera puternice trăiri emoţionale legate de prezenţa invitaţilor sărbătoritului la manifestările specifice evenimentului;

- serbările dedicate unor evenimente cu semnificaţie afectivă pentru copii reprezintă o modalitate eficientă prin intermediul căreia părinţii pot să împărtăşească cu copiii lor emoţiile unei manifestări cu puternică încărcătură afectivă.

Pe viitor ar fi necesară o reglementare a cadrului normativ şi obligarea managerilor instituţiilor de învăţământ să-şi elaboreze strategii şi planuri operaţionale de acţiuni în acest domeniu. În cadrul acestora ar trebui diversificate formele de implicare şi antrenare a părinţilor în diverse activităţi:

- organizarea de sesiuni care ar ajuta părinţii să-şi asiste copiii la teme; - oferirea de materiale care ar ajuta părinţii să-i asiste pe copii şi să-i monitorizeze la efectuarea

temelor; - oferirea de informaţii despre crearea acasă a unui mediu propice învăţării; - oferirea consilierii pentru părinţii elevilor cu probleme;

26

- organizarea grupurilor de suport pentru cei cu probleme de comportament; Este important ca sprijinul acordat părinţilor să fie individualizat, modalitatea de ajutorare fiind

selectată în funcţie de probleme cu care se confruntă copilul sau familia. Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor şi continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii, dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare. De pe urma parteneriatelor familie – şcoală au de câştigat atât părinţii, cât şi cadrele didactice, dar mai ales copiii.(Joiţa, 2003)

a. avantajele copiilor: - copiii simt dragostea şi apropierea părinţilor nu numai prin atenţia şi bunăvoinţa care li se oferă

acasă, ci şi prin interesul pe care aceştia îl au faţă de activităţile desfăşurate la şcoală; - copiii sunt mai siguri pe ei, sentimentul de siguranţă fiindu-le absolut necesar pentru dobândirea

echilibrului interior şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii; - copiii trăiesc mândria de a-şi vedea părinţii alături în momente importante pentru ei; b. avantajele familiei: - părinţii au şansa de a deveni participanţi la educaţie prin implicarea afectivă şi efectivă, prin emoţiile

trăite alături de copiii lor; - părinţii au prilejul de a sta foarte aproape de copii, de a-i înţelege mai bine, au posibilitatea să-i

observe, să vadă cum se comportă aceştia în colectiv; - părinţii se cunosc mai bine între ei şi pot colabora mai uşor atunci când sunt solicitaţi sau se iveşte

o problemă; c. avantajele şcolii: - apropiindu-ne de părinţi, colaborând cu ei, putem cunoaşte relaţiile părinte-copil; - cunoscând situaţia şi posibilităţile financiare ale şcolii, părinţii pot contribui financiar la realizarea

unor activităţi; - participând activ la viaţa şcolii, părinţii vor conştientiza că ea desfăşoară un proces instructiv –

educativ bine fundamentat şi organizat. Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace

pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod punctual şi participă doar la evenimente speciale (de exemplu să însoţească grupul de elevi cu ocazia vizitării unui muzeu). Alţii dispun de suficient de mult timp liber, energie şi cunoştinţe pentru a putea aduce o contribuţie mai importantă şcolii. Unii pot veni în clasă pentru a susţine o expunere pe o anumită temă (legată de locul lor de muncă, tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă specifice sau de modul cum îşi petrec timpul liber).

Indiferent de statutul economic, etnic sau cultural al familiei, implicarea părinţilor în educaţia copiilor conduce la îmbunătăţirea performanţelor şcolare şi a prezenţei la cursuri, precum şi la reducerea ratei abandonului şcolar şi a delicvenţei. Părinţii şi familia au un impact puternic asupra educaţiei tinerilor. Copiii ai căror părinţi le ascultă problemele, îi sprijină în efectuarea temelor, se implică, transformând experienţele de zi cu zi ale copilului în oportunităţi de învăţare, sau îi îndrumă cu ajutorul materialelor şi instrucţiunilor oferite de dascăli, obţin rezultate şcolare impresionante.

Implicarea părinţilor în educaţia copiilor lor şi asistarea acestora în îndeplinirea sarcinilor şcolare contribuie la diminuarea efectelor sărăciei şi absenţei educaţiei formale. Existenţa unui mediu familial suportiv, cu aşteptări înalte în ceea ce priveşte succesul şcolar al copilului, se corelează sistematic cu performanţe ridicate la învăţătură.

Bibliografie: • Agabrian, M., Şcoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iaşi, 2006 • Claff, G., Parteneriatul şcoală - familie-comunitate : ghid pentru cadrele didactice, Editura Didactică