PE CULMILE DISPERRII

Emil CIORAN, PE CULMILE DISPERRII, Humanitas, 1993.

EMIL CIORaN sa nascut n 8 aprilie 1911 la Rasinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran preot n Rasinari si al Elvirei (Comaniciu) Cioran. Frecventeaz ncepnd din 1921 Liceul Gheorghe Lazr din Sibiu, oras n care se va muta ntreaga familie n 1924. intre 1928 si 1932 urmeaz cursurile Facultatii de Litere si Filozofie din Bucuresti. in ultimul an de facultate publica articole n periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gndirea, Vremea, azi. isi ncheie studiile universitare cu o teza de licenta asupra intuitionismului bergsonian. in acelasi an (1932) se nscrie la doctorat, spernd sa obtina astfel o bursa n Franta sau Germania. in 1934 i apare prima carte, Pe culmile disperarii, pentru care i se confera Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati. Va mai publica nca patru carti n tara, nainte de a se stabili definitiv n Franta. intre 1933 si 1935 se afla la Berlin, ca bursier al Fundatiei Humboldt. Rentors n tara, ocupa vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul andrei aguna din Brasov. in 1937 pleaca la Paris cu o bursa a Institutului francez din Bucuresti, care i se va prelungi pna n 1944. in 1940 ncepe sa scrie indreptar patimas, ultima sa carte n limba romna, a carei varianta definitiva (ramasa inedita pna n 1991) va fi ncheiata n 1945, an cnd se stabileste definitiv n Franta. Dupa 1945 ncepe sa scrie n limba franceza, iar n 1949 i apare la Gallimard prima carte, Prcis de dcomposition; i vor urma, pna n 1987, nca noua, publicate la aceeasi prestigioasa editura pariziana. Cu exceptia Premiului Rivarol, care i se confera n 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (SainteBeuve, Combat, Nimier).

SCRIERI: Pe culmile disperarii (Bucuresti, 1934; 1990); Cartea amagirilor (Bucuresti, 1936; 1991); Schimbarea la fata a Romniei (Bucuresti, 1936; 1941; editie revazuta 1990); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937; 1991); amurgul gndurilor (Sibiu, 1940; Bucuresti, 1991); indreptar patimas (Bucuresti, 1991); Prcis de dcomposition (Paris, 1949) Tratat de descompunere (Bucuresti, 1992); Syllogismes de lamertume (Paris, 1952) Silogismele amaraciunii (Bucuresti, 1992); La tentation dexister (Paris, 1956) Ispita de a exista (Bucuresti, 1992); Histoire et utopie (Paris, 1960) Istorie si utopie (Bucuresti, 1992); La chute dans le temps (Paris, 1964); Le mauvais Dmiurge (Paris, 1969); De linconvnient dtre n (Paris, 1973); Ecartlement (Paris, 1979); Exercices dadmiration (Paris, 1986); aveux et anathmes (Paris, 1987).

CIORaN

PE CULMILE DISPERaRII

Editia a treia

HUMaNITaS

BUCURETI, 1993

Coperta de IOaNa DRaGOMIRESCU MaRDaRE

Editia princeps a acestei carti a aparut la

Fundatia pentru literatura si arta REGELE CaROL aL IILEa

Editia a doua a aparut n 1990 la HUMaNITaS

HUMaNITaS, 1990

ISBN 973280405x

a FI LIRIC

De ce nu putem ramne nchisi n noi nsine? De ce umblam dupa expresie si dupa forma, ncercnd sa ne golim de continuturi si sa sistematizam un proces haotic si rebel? Nar fi mai fecunda o abandonare n fluiditatea noastra interioara, fara gndul unei obiectivari, sorbind doar cu o voluptate intima toate fierberile si agitatiile launtrice? in acest caz am trai cu o intensitate infinit bogata ntreaga acea crestere interioara pe care experientele spirituale o dilata pna la plenitudine. Trairi multiple si diferentiate se contopesc si se dezvolta ntro efervescenta din cele mai fecunde. O senzatie de actualitate, de prezenta complexa a continuturilor sufletesti se naste ca un rezultat al acestei cresteri, asemanatoare unei naltari de valuri sau unui paroxism muzical. a fi plin de tine nsuti, nu n sens de orgoliu, ci de bogatie, a fi chinuit de o infinitate interna si de o tensiune extrema nseamna a trai cu atta intensitate, nct simti cum mori din cauza vietii. Este att de rar acest sentiment si att de ciudat, nct ar trebui sal traim cu strigate. Simt cum ar trebui sa mor din cauza vietii si ma ntreb daca are vreun sens cautarea unei explicatii. Cnd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpita n tine ntrun moment de nemarginita ncordare, cnd o prezenta totala actualizeaza experiente nchise si cnd un ritm si pierde echilibrul si uniformitatea, atunci din culmile vietii esti prins n moarte fara a avea acea groaza n fata ei care nsoteste obsesia chinuitoare a mortii. Este un sentiment analog cu acela pe carel au amantii cnd, n culmea fericirii, le apare trecator, dar intens, imaginea mortii, sau cu momentele de nesiguranta cnd ntro iubire nascnda apare presentimentul unui sfrsit sau al unei parasiri.

Snt prea putini aceia care pot suporta astfel de experiente pna la sfrsit. Exista totdeauna o primejdie serioasa n mentinerea unor continuturi care se cer obiectivate, n nchiderea unei energii cu tendinta de explozie, deoarece poti atinge un moment cnd nu mai poti stapni o energie debordanta. i atunci prabusirea rezulta dintrun preaplin. Snt trairi si obsesii cu care nu se poate vietui. Nu este atunci o salvare n a le marturisi? Experienta teribila si obsesia ngrozitoare a mortii, atunci cnd snt pastrate n constiinta, devin ruinatoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar n acelasi timp a murit ceva din propria fiinta, deoarece continuturile obiectivate si pierd actualitatea din constiinta. Din acest motiv, lirismul reprezinta o pornire de risipire a subiectivitatii; caci el indica o efervescenta a vietii n individ care nu poate fi stapnita, ci pretinde necontenit expresie. a fi liric nseamna a nu putea ramne nchis n tine nsuti. aceasta necesitate de exteriorizare este cu att mai intensa cu ct lirismul este mai interior, mai profund si mai concentrat. Pentru ce e liric omul n suferinta si n iubire? Pentru ca aceste stari, desi diferite ca natura si orientare, rasar din fondul cel mai adnc si mai intim al fiintei noastre, din centrul substantial al subiectivitatii, care este un fel de zona de proiectie si radiere. Devii liric atunci cnd viata din tine palpita ntrun ritm esential si cnd trairea este att de puternica, nct sintetizeaza n ea ntreg sensul personalitatii noastre. Ceea ce este unic si specific n noi se realizeaza ntro forma att de expresiva, nct individualul se ridica n planul universalului. Experientele subiective cele mai adnci snt si cele mai universale, fiindca n ele se ajunge pna la fondul originar al vietii. adevarata interiorizare duce la o universalitate inaccesibila acelora care ramn ntro zona periferica. Interpretarea vulgara a universalitatii vede n aceasta mai mult o forma de complexitate n ntindere dect o cuprindere calitativa, bogata. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic si inferior, produs al unei inconsistente spirituale, n loc sa observe ca resursele lirice ale subiectivitatii indica o prospetime si o adncime launtrica dintre cele mai remarcabile.

Snt oameni care devin lirici numai n momentele capitale ale vietii lor; unii numai n agonie, cnd se actualizeaza ntregul lor trecut sii napadeste ca un torent. Cei mai multi nsa devin n urma unor experiente esentiale, cnd agitatia fondului intim al fiintei lor atinge paroxismul. astfel, oameni nclinati nspre obiectivitate si impersonalitate, straini de ei nsisi si straini de realitati profunde, odata prizonieri ai iubirii, ncearca un sentiment care actualizeaza toate resursele personale. Faptul ca aproape toti oamenii fac poezie atunci cnd iubesc dovedeste ca mijloacele gndirii conceptuale snt prea sarace pentru a exprima o infinitate interna si ca lirismul interior si gaseste un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid si irational. Nu se petrece un caz analog cu experienta suferintei? Nai banuit niciodata ce ascunzi n tine si ce ascunde lumea, traiai periferic si multumit, cnd cea mai serioasa experienta dupa experienta mortii (ca presentiment al muririi), experienta suferintei, pune stapnire pe tine si te transporta ntro regiune de existenta infinit complicata, n care subiectivitatea ta te framnta ca ntrun vrtej. a fi liric din suferinta nsemneaza a realiza acea ardere si purificare interioara n care ranile nceteaza de a mai fi numai manifestari exterioare, fara complicatii adnci, ci participa la smburele fiintei noastre. Lirismul suferintei este un cntec al sngelui, al carnii si al nervilor. Suferinta adevarata izvoraste din boala. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuti lirice. Numai aceia care vegeteaza ntro insensibilitate scandaloasa ramn impersonali n cazul bolii, care ntotdeauna realizeaza o adncire personala.

Nu devii liric dect n urma unei afectari organice si totale. Lirismul accidental si are sursa n determinante exterioare care, disparnd, implicit dispare si corespondentul interior. Nu exista lirism autentic fara un graunte de nebunie interioara. Este caracteristic faptul ca nceputul psihozelor se caracterizeaza printro faza lirica, n care toate barierele si limitele obisnuite dispar pentru a face loc unei betii interioare dintre cele mai fecunde. astfel se explica productivitatea poetica din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne multumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirica este o stare dincolo de forme si sisteme. O fluiditate, o curgere interioara contopeste ntrun singur elan, ca ntro convergenta ideala, toate elementele vietii launtrice si creeaza un ritm intens si plin. Fata de rafinamentul unei culturi anchilozate n forme si cadre, care mascheaza totul, lirismul este o expresie barbara. aici sta de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adica de a fi numai snge, sinceritate si flacari.

CiT DE DEPaRTE SiNT TOaTE!

Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva n lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. Nar fi deo mie de ori mai preferabila o retragere ntrun colt ndepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si nam cstiga nimic. Dar ce sa cstigi n lumea aceasta? Snt unii pentru care orice cstig nare nici o importanta, care snt iremediabil nefericiti si singuri. Sntem toti att de nchisi unul altuia! i daca am fi att de deschisi nct sa primim totul de la celalalt sau sai citim n suflet pna n adncuri, cu ct iam lumina destinul? Sntem att de singuri n viata, nct te ntrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficienta n vointa de a trai si a muri n societate. Mai pot exista mngieri n momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cnd nevazndute nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mie scrba de oamenii care n agonie se stapnesc si si impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu snt arzatoare dect n singuratate. Toti aceia care se vor nconjurati n agonie de prieteni o fac dintro frica si dintro imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sasi uite, n momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu ncuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de orice limita?

Sntem att de separati de toate! i tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adnca si mai organica este moartea din singuratate, cnd nsasi lumina este un principiu de moarte. in astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zmbete, de prieteni si chiar de moarte. i te ntrebi, paradoxal, daca mai exista altceva dect neantul lumii si al tau.

a NU MaI PUTEa TRaI

Snt experiente carora nu le mai poti supravietui. Dupa ele, simti cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificatie. Caci dupa ce ai atins limitele vietii, dupa ce ai trait cu exasperare tot ceea ce ofera acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obisnuita si pierd orice farmec si orice seductie. Daca totusi traiesti, aceasta se datoreaza capacitatii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea ncordare infinita. Creatia este o salvare temporara din ghearele mortii.

Simt cum trebuie sa plesnesc din cauza a tot cemi ofera viata si perspectiva mortii. Simt ca mor de singuratate, de iubire, de disperare, de ura si de tot ce lumea asta mi poate oferi. Este ca si cum n orice traire mas umfla ca un balon mai departe dect rezistenta lui. in cea mai groaznica intensificare se realizeaza o convertire nspre nimic. Te dilati interior, cresti pna la nebunie, pna unde nu mai exista nici o granita, la margine de lumina, unde aceasta este furata de noapte, si din acel preaplin ca ntrun vrtej bestial esti aruncat dea dreptul n nimic. Viata dezvolta plenitudinea si vidul, exuberanta si depresiunea; ce sntem noi n fata vrtejului interior care ne consuma pna la absurd? Simt cum trosneste viata n mine de prea multa intensitate, dar si cum trosneste de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care no poti stapni, care te poate arunca si pe tine n aer, iremediabil. La marginile vietii ai senzatia ca nu mai esti stapn pe viata din tine, ca subiectivitatea este o iluzie si ca n tine se agita forte de care nai nici o raspundere, a caror evolutie nare nici o legatura cu o centrare personala, cu un ritm definit si individualizat. La marginile vietii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce exista si a tot ce nu exista. Fiecare traire este, n acest caz, un salt n neant. Cnd tot ce tia oferit viata ai trait pna la paroxism, pna la suprema ncordare, ai ajuns la acea stare n care nu mai poti trai nimic fiindca nu mai ai ce. Chiar daca nai strabatut n toate directiile aceste trairi, este suficient sa le fi dus la limita pe principalele. i cnd simti ca mori de singuratate, de disperare sau de iubire, celelalte mplinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul ca nu mai poti trai dupa astfel de vrtejuri rezulta si din faptul unei consumari pe un plan pur interior. Flacarile vietii ard ntrun cuptor nchis de unde caldura nu poate iesi. Oamenii care traiesc pe un plan exterior snt salvati de la nceput; dar au ei ce salva, cnd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interioritatii si al trairii te duce n regiunea unde primejdia este absoluta, deoarece existenta care si actualizeaza n traire radacinile ei cu o constiinta ncordata nu poate dect sa se nege pe ea nsasi. Viata este prea limitata si prea fragmentara pentru a rezista la mari tensiuni. Nau avut toti misticii, dupa marile extaze, sentimentul ca nu mai pot continua sa traiasca? i ce mai pot astepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viata, singuratatea, disperarea sau moartea?

PaSIUNEa aBSURDULUI

Nu exista argumente pentru a trai. acela care a ajuns la limita mai poate umbla cu argumente, cu cauze, efecte, consideratii morale etc.? Evident, nu. aceluia nui mai ramn dect motive nemotivate spre a trai. in culmea disperarii, pasiunea absurdului este singura care mai arunca o lumina demonica n haos. Cnd toate idealurile curente, moral, estetic, religios, social etc. , nu mai pot directiona viata si nui pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate mentine viata spre a nu deveni neant? Numai printro legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adica a ceva care nu poate lua o consistenta, dar care, prin fictiunea lui, poate sa stimuleze o iluzie de viata.

Traiesc pentru ca muntii nu rd si viermii nu cnta. O pasiune a absurdului nu se poate naste dect ntrun om n care sa lichidat totul, dar n care pot sa apara groaznice transfigurari viitoare. aceluia care a pierdut totul nui mai ramne n viata dect pasiunea absurdului. Caci ce l mai poate impresiona pe el din existenta? Ce seductii? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Numi plac dect oamenii care au lichidat chiar pentru scurt timp cu aceste lucruri. Numai aceia au vietuit n mod absolut. i numai ei au dreptul sa vorbeasca despre viata. Poti reveni la iubire sau la seninatate. Dar revii prin eroism, nu prin inconstienta. O existenta care nu ascunde o mare nebunie nare nici o valoare. Cu ce se deosebeste de existenta unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar va spun: trebuie sa ascunzi o mare nebunie ca sa vrei sa devii piatra, lemn sau putregai. Cnd ai gustat toate otravitoarele delicii ale absurdului, numai atunci esti deplin purificat, fiindca numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. i nu este absurda orice expresie ultima?

Snt oameni carora le este dat sa guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriza este o surpriza dureroasa si orice experienta un nou prilej de tortura. Daca se va spune ca aceasta suferinta si are motive subiective, tinnd de o constitutie particulara, voi ntreba: exista un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferintei? Cine ar putea preciza ca vecinul meu sufera mai mult dect mine sau ca Isus a suferit mai mult dect toti? Nu exista masura obiectiva, deoarece ea nu se masoara dupa excitatia exterioara sau indispozitia locala a organismului, ci dupa modul n care suferinta este simtita si reflectata n constiinta. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibila. Fiecare om ramne cu suferinta lui, pe care o crede absoluta si nelimitata. i daca neam gndi la ct a suferit lumea pna acum, la agoniile cele mai teribile si la chinurile cele mai complicate, la mortile cele mai crunte si la cea mai dureroasa parasire, la toti ciumatii, la toti cei arsi de vii sau stinsi de foame, cu ct suferinta noastra ar fi mai redusa? Pe nimeni nul poate mngia n agonie gndul ca toti snt muritori, precum n suferinta nimeni nu va gasi o consolare n suferinta trecuta sau prezenta a altora. Caci n aceasta lume organic insuficienta si fragmentara, individul este pornit sa traiasca n mod integral, dorind sa faca din existenta lui un absolut. Orice existenta subiectiva este un absolut pentru sine nsasi. Din acest motiv, fiecare om traieste ca si cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, si atunci cum sa nu fie suferinta un absolut? Nu pot ntelege suferinta altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparatiile n asemenea cazuri nau nici un sens, deoarece suferinta este o stare de singuratate interioara, n care nimic din afara nu poate ajuta. Este un mare avantaj ca poti suferi singur. Cear fi daca fata omului ar putea exprima adecvat toata suferinta interioara, daca n expresie sar obiectiva ntreg chinul interior? am mai putea sta de vorba ntre noi? Nar trebui sa vorbim atunci cu minile pe fata? Viata ar fi realmente imposibila daca tot ce avem noi ca infinit de simtire ar fi exprimabil n liniile fetii.

Nimeni nar mai ndrazni sa se priveasca n oglinda, caci o imagine grotesca si tragica n acelasi timp ar amesteca n contururile fizionomiei pete si dungi de snge, rani care nu pot fi nchise si siroaie de lacrimi care nu pot fi stapnite. as avea o voluptate plina de groaza sa vad cum izbucneste, n armonia comoda si superficiala de fiecare zi, un vulcan de snge, tsniri rosii ca focul si arzatoare ca deznadejdea, cum toate ranile fiintei noastre sar deschide iremediabil pentru a face din noi o eruptie sngeroasa. Numai atunci am pricepe si am aprecia avantajele singuratatii, care ne face suferinta att de muta si de inaccesibila. intro eruptie sngeroasa, ntrun vulcan al fiintei noastre, ntreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otravi ntreaga aceasta lume? Este att venin, atta otrava n suferinta!

Singuratatea adevarata este numai aceea n care te simti absolut izolat ntre cer si pamnt. Nimic nu trebuie sa devieze atentia de la aceste fenomene ale absolutei izolari, ci o intuitie de o luciditate groaznica trebuie sa reveleze toata drama finitatii omului n fata infinitului si neantului acestei lumi. Plimbarile singuratice extrem de fecunde si periculoase, n acelasi timp, pentru viata interioara trebuie astfel facute nct nimic din ceea ce poate tulbura viziunea izolarii omului n lume sa nu intre n preocuparile individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare si de convertire nspre fiinta ta proprie, plimbarile singuratice snt fecunde numai seara, cnd nimic din seductiile obisnuite nu mai poate fura interesul si cnd revelatiile asupra lumii rasar din zona cea mai adnca a spiritului, de acolo de unde sa desprins de viata, din rana vietii. Cta singuratate trebuie pentru a avea spirit! Cta moarte n viata si cte focuri launtrice! Singuratatea neaga atta din viata, nct nflorirea spiritului rezultata din dislocarile vitale devine aproape insuportabila. Nu este caracteristic faptul ca aceia se ridica mpotriva spiritului care au prea mult spirit, care cunosc ce boala adnca a afectat viata pentru a se naste spiritul? apologia spiritului o fac oamenii sanatosi si grasi, care nau nici presentimentul a ceea ce nseamna spirit, care nau simtit niciodata torturile vietii si antinomiile dureroase de la baza existentei. Cei care cu adevarat l simt, aceia sau l tolereaza cu orgoliu, sau l prezinta ca pe o calamitate. Nimeni nu este nsa ncntat, n fondul fiintei lui, de aceasta achizitie catastrofala pentru viata care este spiritul. i cum sa fii ncntat de aceasta viata fara farmec, fara naivitate si fara spontaneitate? Prezenta spiritului indica totdeauna un minus de viata, multa singuratate si suferinta ndelungata. Cine vorbeste de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevarat ca trairea n planul imanent al vietii ar fi fost o traire anxioasa, din care omul a iesit prin spirit. Dimpotriva, este cu mult mai adevarat ca prin spirit sa cstigat un dezechilibru, o anxietate, dar si o grandoare. Ce vreti sa cunoasca din primejdiile spiritului aceia care nu cunosc nici macar primejdiile vietii? Este un semn de mare inconstienta n a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru n a face apologia vietii. Caci pentru omul normal viata este o evidenta; numai bolnavul se ncnta si o lauda, spre a nu se prabusi. Dar acela care nu mai poate lauda nici viata si nici spiritul?

EU I LUMEa

Faptul ca exist eu dovedeste ca lumea nare nici un sens. Caci n ce fel pot gasi un sens n framntarile unui om infinit dramatic si nefericit, pentru care totul se reduce n ultima instanta la neant si pentru care legea acestei lumi este suferinta? Daca lumea a permis un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi dect ca petele pe asazisul soare al vietii snt att de mari, nct i vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vietii ma calcat si ma apasat, mia taiat aripile n plin zbor si mia furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat si toata pasiunea nebuna si paradoxala pe care am puso pentru a deveni un individ stralucitor, toata vraja demonica pe care am consumato pentru a mbraca o aureola viitoare si ntreg elanul pe care lam risipit pentru renasterea organica sau o aurora launtrica sau dovedit mai slabe dect bestialitatea si irationalitatea acestei lumi, care a varsat n mine toate rezervele ei de negativitate si otrava. Viata nu rezista la mare temperatura. De aceea, am ajuns la concluzia ca oamenii cei mai framntati, cu un dinamism launtric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obisnuita, snt meniti prabusirii. Este un aspect al demonismului vietii, n aceasta ruina a celor care traiesc n regiuni neobisnuite, dar si un aspect al insuficientei ei, care explica de ce viata este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri traiesc la temperatura normala a vietii; ceilalti se consuma la temperaturi unde viata nu rezista, unde nu pot respira dect fiind cu un picior dincolo de viata. Nu pot aduce nimic n aceasta lume, caci nam dect o metoda: metoda agoniei. Va plngeti ca oamenii snt rai, razbunatori, nerecunoscatori sau ipocriti? Va propun eu metoda agoniei prin care veti scapa temporar de toate aceste defecte. aplicatio fiecarei generatii si efectele vor fi imediat vizibile. Poate n felul acesta pot deveni si eu folositor umanitatii!

Prin bici, prin foc sau injectii, aduceti pe fiecare om n agonie, la experienta clipelor din urma, pentru ca ntrun groaznic chin sa ncerce marea purificare din viziunea mortii. Datii apoi drumul si lasatil sa fuga de groaza pna cnd, epuizat, va cadea jos. i va garantez ca efectul este incomparabil mai valabil dect toate cele obtinute prin caile normale. Daca as putea, as aduce ntreaga lume n agonie, pentru a realiza o purificare din radacini a vietii; as pune flacari arzatoare si insinuante la aceste radacini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da alta seva si alta caldura. Focul pe care las pune eu acestei lumi nar aduce ruine, ci o transfigurare cosmica, esentiala. in acest fel, viata sar obisnui cu o temperatura nalta si nar mai fi un mediu de mediocritati. i poate n acest vis nici moartea nar mai fi imanenta n viata.

(Rnduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cnd mplinesc 22 de ani. am o senzatie ciudata cnd ma gndesc ca am devenit la aceasta vrsta specialist n problema mortii.)

SENTIMENTUL SFiRELII I aL aGONIEI

Cunoasteti senzatia groaznica de topire cnd simti cum te irosesti ca pentru a curge asemenea unui ru, cnd ti simti anulata propria prezenta ntro lichidare organica? Este ca si cum din tine nsuti tot ce are consistenta si substanta dispare ntro fluiditate epuizanta, dupa care nu mai rami dect cu capul. Vorbesc aici de o senzatie precisa si dureroasa, iar nu de una vaga si nedeterminata. Simti ca din tine na mai ramas dect capul; un cap fara substrat si fara fundament, lipsit de corp si izolat ca ntro halucinatie. Nu este nimic din acea sfrseala voluptuoasa si vaga pe care o ncerci n contemplatii pe marginea marii sau n unele reverii melancolice, ci o sfrseala care te consuma si distruge. atunci nuti mai convine nici un efort, nici o speranta si nici o iluzie. a ramne tmpit de catastrofa ta proprie, incapabil sa actionezi sau sa gndesti, cuprins ntrun ntuneric rece si apasator, stingher ca n halucinatii nocturne sau singuratic ca n clipele de regret este a ajunge la limita negativa a vietii, la temperatura absoluta, unde ultima iluzie de viata va ngheta. i n acest sentiment de sfrseala se va revela sensul adevarat al agoniei, care nu este lupta din fantezie sau pasiune gratuita, ci zbaterea vietii n ghearele mortii, cu putine probabilitati pentru viata. Nu poti separa gndul agoniei de cel al sfrselii si al mortii. agonia ca lupta? Dar lupta cu cine si pentru ce? Este absolut falsa interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea n el nsusi. in fond, agonia nseamna framntare ntre viata si moarte. intruct moartea este imanenta vietii, aproape ntreaga viata este o agonie. Dect, eu nu numesc agonice dect momentele dramatice ale acestei lupte ntre viata si moarte, cnd fenomenul prezentei mortii este trait constient si dureros. agonia adevarata este aceea n care treci n neant prin moarte, cnd sentimentul sfrselii te consuma iremediabil si cnd moartea nvinge. in orice agonie veritabila este un triumf al mortii, chiar daca dupa acele clipe de sfrseala continui sa traiesti.

Unde este lupta din fantezie n aceasta framntare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemanatoare unei boli de care nu ne mai putem scapa, dar care ne tortureaza cu intermitente? Momentele agonice indica o naintare a mortii n viata, o drama n constiinta, rezultata din ruperea echilibrului dintre viata si moarte. Ele nu snt posibile dect n acele senzatii de sfrseala care scoboara viata nspre minusul ei absolut. Frecventa momentelor agonice este un indiciu de descompunere si prabusire. Moartea este ceva scrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasa. Chiar atunci cnd vrei sa mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinta ta. Vreau sa mor, dar mi pare rau ca vreau sa mor. acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandoneaza neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul mortii. i cnd te gndesti ca snt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a mortii! Cum as vrea sa nu mai stiu nimic despre mine si despre lumea asta!

Grotesc i disperare

Dintre formele multiple ale grotescului, aceea mi pare mai ciudata si mai complicata care si are radacinile n disperare. Celelalte vizeaza un paroxism de natura periferica. Dect, aceasta este important, grotescul nu e conceptibil fara un paroxism. i ce paroxism este mai adnc si mai organic dect acela al disperarii? Grotescul nu apare dect n paroxismul starilor negative, cnd se realizeaza mari framntari dintrun minus de viata; este o exaltare n negativitate.

i nu este o pornire nebuna nspre negativitate n acea schimonosire bestiala, chinuitoare si paradoxala, cnd liniile si contururile fetei deviaza n forme de o stranie expresivitate, cnd orientarea privirii e furata de lumini si umbre ndepartate, iar gndul urmeaza serpuirile unei astfel de crispari? adevarata disperare intensa si iremediabila nu se poate obiectiva dect n expresii grotesti. Caci grotescul este negatia absoluta a seninatatii, aceasta stare de puritate, transparenta si luciditate att de departe de disperare, din care nu pot rasari, n primul rnd, dect haosul si neantul.

ati avut vreodata satisfactia bestiala si uluitoare de a va privi n oglinda dupa nenumarate nopti de nesomn; ati simtit tortura insomniilor, cnd numeri fiecare clipa nopti ntregi, cnd nu mai esti dect tu singur n aceasta lume, cnd drama ta este cea mai esentiala din istorie, iar aceasta istorie nu mai are nici o semnificatie, nici nu mai exista, cnd n tine cresc cele mai groaznice vapai si existenta ta apare unica si singura ntro lume nascuta numai pentru ati consuma agonia ta; ati simtit aceste momente nenumarate, infinite ca si suferinta, pentru ca atunci cnd va priviti sa aveti imaginea grotescului? Este o crispare generala, o schimonosire, o ncordare de ultime clipe, carora li se asociaza o paloare de cea mai demonica seductie, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prapastii de ntuneric. i nu este acest grotesc, rasarit ca o expresie a disperarii, asemanator unei prapastii? Nu are el ceva din vrtejul abisal al marilor adncimi, din acea seductie a infinitului care ni se deschide n fata pentru a ne nghiti si caruia ne supunem ca fatalitatii? Ce bine ar fi sa poti sa mori aruncndute ntrun gol infinit! Complexitatea grotescului rasarit din disperare rezida n capacitatea lui de a indica un infinit launtric si un paroxism de cea mai extrema tensiune. Cum ar mai putea acest paroxism sa se obiectiveze n ondulatii placute de linii sau n puritate de contururi? Grotescul neaga n mod esential clasicul, precum neaga orice idee de stil, de armonie sau de perfectie.

Ca el ascunde de cele mai multe ori tragedii intime care nu se exprima direct, aceasta este evident pentru cine ntelege formele multiple ale dramatismului interior. Cine sia vazut figura n ipostaza grotesca nu se va putea uita niciodata, fiindca se va teme totdeauna de el nsusi. Disperarea este urmata de o neliniste extrem de chinuitoare. i ce face acest grotesc altceva dect sa actualizeze si sa intensifice teama si nelinistea?

Presentimentul nebuniei

Oamenii niciodata nu vor ntelege pentru ce unii dintre ei trebuie sa nnebuneasca, pentru ce exista ca o fatalitate inexorabila intrarea n haos, unde luciditatea nu se poate sa dureze mai mult dect un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpira un lirism absolut, n care esti prizonierul unei betii totale a fiintei, a unei exaltari organice, nu se pot scrie dect ntro astfel de tensiune nervoasa, nct o revenire nspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravietui normal dupa asemenea ncordari. Resortul intim al fiintei nu mai sustine evolutia fireasca, iar barierele interioare si pierd orice consistenta. Presentimentul nebuniei nu apare dect dupa experiente mari si capitale. Ca si cum teai fi ridicat la naltimi prea mari, unde te apuca vertigii, ncepi sa te clatini, ti pierzi siguranta si senzatia normala de imediat si concret. O mare greutate pare ca apasa creierul sil strnge ca pentru al reduce la o iluzie, desi numai aceste senzatii ne descopera ngrozitoarea realitate organica din care izvorasc experientele noastre. i n aceasta apasare, care vrea sa te izbeasca de pamnt sau sa te arunce n aer, apare groaza ale carei elemente snt greu de definit n asemenea caz. Nu este acea groaza de moarte, persistenta si obsedanta, care pune stapnire pe om sil domina pna la sufocare, ce se insinueaza n tot ritmul fiintei noastre pentru a lichida procesul vietii din noi, ci o groaza cu strafulgerari, aparnd rar, dar intens, ca o tulburare subita, dar care elimina pentru totdeauna posibilitatea unei limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza si defini acest ciudat presentiment al nebuniei. Ceea ce este ntradevar ngrozitor n el rezulta din faptul ca noi presimtim n nebunie o pierdere totala n viata, ca pierdem tot n mod iremediabil, deja traind. Continuu sa respir sau sa mannc, dar am pierdut tot ce eu am adaugat functiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativa. in nebunie pierzi ce ai specific, ceea ce crezi tu ca te individualizeaza n univers, perspectiva ta particulara si o anumita orientare a constiintei. Prin moarte pierzi totul, dar aceasta pierdere se face prin aruncare n neant. De aceea, frica de moarte este persistenta si esentiala, dar mai putin ciudata dect frica de nebunie, n care semiprezenta noastra este un element de neliniste mult mai complex dect teama organica de o absenta totala din neantul n care ne duce moartea. i nu ar fi nebunia o scapare de mizeriile vietii? aceasta ntrebare este justificata numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care sufera de anumite anxietati, problema apare cu totul n alta lumina sau mai bine zis n alta umbra. Presentimentul nebuniei se complica de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regasire, de revenire, cnd intuitia dezastrului ar putea fi att de chinuitoare, nct sa provoace o nebunie si mai mare. Nu exista salvare prin nebunie, fiindca nu exista om cu presentimentul nebuniei care sa nu se teama de luciditatile eventuale ntro asemenea stare. ai vrea haosul, dar tie frica de luminile din el.

Forma nebuniei este determinata de conditii organice si temperamentale. Cum majoritatea nebunilor se recruteaza dintre depresivi, este fatal ca forma depresiva sa fie mai frecventa la nebuni dect starile de exaltare placuta, vesela si debordanta. Este att de frecventa melancolia neagra la nebuni, nct aproape toti tind spre sinucidere, o solutie att de grea pna nu esti nebun.

as vrea sa nnebunesc ntrun singur caz. Cnd as sti ca as ajunge un nebun vesel, vioi si permanent bine dispus, care nusi pune nici o problema si nare nici o obsesie, dar care rde fara sens de dimineata pna seara. Desi doresc infinit extaze luminoase, nas vrea nici de acestea, caci ele snt urmate de depresiuni. as vrea nsa o baie de lumina calda care sa rasara din mine si sa transfigureze ntreaga lume, o baie care sa nu semene ncordarii din extaz, ci sa pastreze un calm de eternitate luminoasa. Departe de concentrarea extazului, ea sa se asemene cu usurinta gratiei si cu caldura zmbetului. intreaga lume sa pluteasca n acest vis de lumina, n aceasta ncntare de transparenta si imaterialitate. Sa nu mai existe obstacol si materie, forma si margini. i ntrun asemenea cadru sa mor de lumina.

asupra morii

Snt probleme care, odata tratate, te izoleaza n viata si chiar te desfiinteaza. Cnd ai intrat n ele nseamna ca nu mai ai nimic de pierdut si nimic de cstigat. Din perspectiva unei astfel de regiuni, aventura spirituala sau elanul indefinit nspre forme multiple de viata, avntul absurd si nemarginit nspre continuturi inaccesibile si insatisfactia de limitarea planurilor empirice devin simple manifestari ale unei sensibilitati exuberante, careiai lipseste acea infinita seriozitate ce caracterizeaza pe acela care a intrat n problemele periculoase. a avea o infinita seriozitate este a fi pierdut. Nu e aici vorba de spiritul calm si nici de gravitatea fara fond a oamenilor numiti seriosi, ci de o tensiune att de nebuna, nct n fiecare moment al vietii esti ridicat n planul eternitatii. Vietuirea n istorie nu mai are atunci nici o semnificatie, deoarece clipa este traita cu atta exagerata ncordare, nct timpul apare sters si irelevant n fata eternitatii. Este evident ca n fata unor probleme pur formale, orict de dificile ar fi ele, o seriozitate infinita nu poate fi pretinsa, deoarece ele snt produse exclusiv de incertitudinile inteligentei si nu rasar din structura organica si totala a fiintei noastre. Numai gnditorul organic si existential este capabil de acest gen de seriozitate, fiindca numai pentru el adevarurile snt vii, produse ale unui chin launtric si ale unei afectiuni organice, iar nu ivite dintro speculatiune inutila si gratuita. in fata omului abstract, care gndeste pentru placerea de a gndi, apare omul organic, care gndeste sub determinantul unui dezechilibru vital si care este dincolo de stiinta si dincolo de arta. imi place gndul care pastreaza o aroma de snge si de carne si prefer de o mie de ori, unei abstractii vide, o reflectie rasarita dintro efervescenta sexuala sau dintro depresiune nervoasa. Nu sau convins, nca, oamenii ca a trecut timpul preocuparilor superficiale si inteligente si ca este infinit mai importanta problema suferintei dect a silogismului, ca un strigat de deznadejde este infinit mai revelator dect cea mai subtila distinctie si ca totdeauna o lacrima are radacini mai adnci dect un zmbet? De ce nu vrem sa acceptam valoarea exclusiva a adevarurilor vii, a adevarurilor rasarite din noi si care reveleaza realitati si valori constitutive noua? De ce nu ntelegem ca se poate gndi viu asupra mortii, asupra celei mai periculoase probleme care exista, si ca, daca punerea ei te desfiinteaza si te izoleaza n viata, prin participarea intima si dureroasa ni se reveleaza totusi un adevar viu?

Se poate vorbi despre moarte fara experienta agoniei? Moartea nu poate fi nteleasa dect daca viata este simtita ca o ndelungata agonie, n care moartea se mbina cu viata. Moartea nu este ceva n afara, ontologic diferita de viata, deoarece moarte ca realitate autonoma de viata nu exista. a intra n moarte nu nsemneaza, cum crede mentalitatea curenta si n genere crestinismul, ati da ultima suflare si a pasi ntro regiune de alta structura si pozitivitate dect a vietii, ci a descoperi n progresiunea vietii un drum nspre moarte si a gasi n pulsatiile vitalului o adncire imanenta n ea. in crestinism si n metafizicile care recunosc nemurirea, intrarea n moarte este un triumf, este un acces al altor regiuni, metafizic diferite de viata. Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se elibereaza, iar agonia, n loc sa deschida perspective nspre viata, n care ea se realizeaza, descopera sfere complet transcendente ei. in deosebire de aceste viziuni, sensul adevarat al agoniei mi pare a fi revelatia imanentei mortii n viata. Pentru ce sentimentul imanentei mortii n viata l au asa de putini, iar experienta agoniei este att de rara? Nu cumva e falsa ntreaga noastra presupozitie, iar schitarea unei metafizici a mortii devine verosimila numai prin conceptia unei transcendente a acesteia?

Oamenii sanatosi, normali si mediocri nu au o experienta a agoniei si nici o senzatie a mortii. Ei vietuiesc ca si cum viata ar avea un caracter de definitivat. Este n structura echilibrului superficial al oamenilor normali de a simti viata ntro autonomie absoluta de moarte si de a o obiectiva pe aceasta ntro realitate transcendenta vietii. De aceea, ei considera moartea ca venind din afara, nu dintro fatalitate launtrica a firii. a trai fara sentimentul mortii nseamna a vietui dulcea inconstienta a omului comun, care se comporta ca si cum moartea nar constitui o prezenta vesnica si tulburatoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal n a crede n definitivatul vietii si n a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vietii n moarte. Revelatiile de ordin metafizic ncep deabia atunci cnd echilibrul superficial al omului ncepe sa se clatine si cnd spontaneitatii naive i se substituie o dureroasa si ncordata framntare a vitalului.

Transcendenta mortii apare n viziunea acelora care din incertitudinile vietii nu desprind un substrat organic sau o agonie launtrica, ci o cauza exterioara, dezvoltnd la paroxism acel sentiment ca esti nghitit de moarte ntrun mod rapid si brusc. Sentimentul mortii este att de rar la acestia, nct putem spune ca nu exista. Chiar daca uneori atinge o intensitate puternica, manifestarea att de distantata n timp anuleaza posibilitatea unei obsesii dureroase. Faptul ca senzatia mortii nu apare dect acolo unde vitalul a suferit un dezechilibru sau o oprire a spontaneitatii lui irationale, cnd viata e zguduita n adncimi si cnd ritmul vitalului activeaza dintro tensiune totala, iar nu dintro expansiune superficiala si efemera, dovedeste, pna la o certitudine interioara, imanenta mortii n viata. Viziunea n adncurile acesteia ne arata ct de iluzorie este credinta ntro puritate vitala si ct de fundata este convingerea despre un substrat metafizic al demoniei vietii.

Daca moartea este imanenta n viata, pentru ce constiinta mortii face imposibila vietuirea? La omul normal vietuirea nu e tulburata, deoarece procesul de intrare n moarte se ntmpla cu totul naiv, prin scaderea intensitatii vitale. Pentru el nu exista dect agonia din urma, nu o agonie durabila, legata de premisele vitalului. intro perspectiva adnca, fiecare pas n viata este un pas n moarte, iar amintirea nu este dect un semn de neant. Omul normal, lipsit de ntelegere metafizica, nu are constiinta intrarii progresive n moarte, desi nici el, ca nici o fiinta, nu scapa acestui destin inexorabil. Unde constiinta a capatat o autonomie de viata, revelarea mortii devine att de puternica, nct prezenta ei distruge orice gen de naivitate, orice elan de bucurie si orice voluptate naturala. Este ceva pervers si infinit decazut n a avea constiinta mortii. Toata poezia naiva a vietii, toate seductiile si farmecele ei apar vide de orice continut, precum vide apar toate proiectarile finaliste si iluziile teologice ale omului.

a avea constiinta unei ndelungi agonii este a desprinde experienta individuala dintrun cadru naiv si din integrarea ei naturala, pentru ai demasca nulitatea si insignifianta, este a ataca nsesi radacinile irationale ale vietii. a vedea cum se ntinde moartea peste aceasta lume, cum distruge un arbore si cum se insinueaza n vis, cum ofileste o floare sau o civilizatie, cum roade din individ si din cultura, ca un suflu imanent si distrugator, este a fi dincolo de posibilitatea lacrimilor si a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme. Cine na avut sentimentul acelei teribile agonii, cnd moartea se nalta n tine si te cuprinde ca un aflux de snge, ca o forta interioara imposibil de stapnit si care te domina pna la sufocare, sau cnd te strnge ca un sarpe provocnduti halucinatii de groaza, acela nu cunoaste caracterul demonic al vietii si efervescentele interioare din care rasar marile transfigurari. Este necesara o astfel de betie neagra pentru a ntelege de ce ai vrea ct mai apropiat sfrsitul unei asemenea lumi. Nu betia luminoasa din extaz, unde viziuni paradiziace te cuceresc ntro ncntare de splendori si sclipiri si unde te nalti ntro sfera de puritate n care vitalul se sublimeaza n imaterial, ci o torturare nebuna, periculoasa si ruinatoare a vitalului, caracterizeaza aceasta betie neagra n care moartea apare n seductia groaznica a ochilor de sarpe din cosmaruri. Dar a avea astfel de senzatii si imagini nseamna a fi att de legat de esenta realitatii, nct viata si moartea siau demascat iluziile pentru a se realiza n tine n forma cea mai substantiala si mai dramatica. O exaltata agonie mbina ca ntrun vrtej ngrozitor viata cu moartea si un bestial satanism mprumuta lacrimi voluptatii. Viata ca o lunga agonie si ca drum nspre moarte nu este altceva dect o alta formulare a dialecticii demonice a vietii, dupa care aceasta naste forme pentru a le distruge ntro productivitate irationala si imanenta. Multiplicitatea formelor vitale nu se nsumeaza ntro convergenta transvitala sau ntro intentionalitate transcendenta, ci se realizeaza ntrun ritm nebun, n care nu poti recunoaste altceva dect demonia devenirii si a distrugerii. Irationalitatea vietii se manifesta n aceasta expansiune debordanta de forme si continuturi, n aceasta pornire frenetica de a substitui aspecte noi celor uzate, fara ca aceasta substituire sa nsemne un plus apreciabil sau o nsumare calitativa. O relativa fericire ar simti omul care sar abandona acestei deveniri si, dincolo de orice problematica chinuitoare, ar ncerca sa soarba toate posibilitatile oferite de clipa, fara raportarea continua ce descopera n fiecare moment o relativitate insurmontabila. Experienta naivitatii este singura cale de salvare. Dar pentru acei care simt si concep viata ca o ndelunga agonie, problema salvarii ramne o simpla problema. Pe aceasta cale, mntuire nu va fi.

Revelarea imanentei mortii n viata se realizeaza n genere prin boala si stari depresive. Exista, desigur, si alte cai, dar acelea snt cu totul accidentale si individuale, ele neavnd o capacitate de revelare ca bolile si starile depresive.

Daca bolile au o misiune filozofica n lume, apoi aceea nu poate fi alta dect sa arate ct de iluzoriu e sentimentul eternitatii vietii si ct de fragila e iluzia unui definitivat si a unei mpliniri a vietii. Caci n boala, moartea este totdeauna prezenta n viata. Starile cu adevarat maladive ne leaga de realitatile metafizice, pe care un om normal si sanatos nu le poate ntelege niciodata. Este evident ca ntre boli exista o ierarhie n capacitatea lor de revelare. Nu toate prezinta cu aceeasi durata si intensitate experienta imanentei mortii n viata si nu toate se manifesta n forme identice de agonie. Orict sar individualiza si specifica bolile n indivizi, exista totusi moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. intreg complexul starilor maladive descopera o chinuire a vitalului si o dezintegrare a vietii din functiile ei firesti. Viata este astfel alcatuita, nct nusi poate realiza potentialitatile ei dect comportnduse ca si cum moartea nu ar constitui o prezenta inexorabila. Din acest motiv, n starile normale si nerevelatoare, moartea este considerata ca venind din afara si complet exterioara vietii. acelasi sentiment l au si tinerii cnd vorbesc de moarte. Dar cnd maladia ia lovit n plin elan, dispar toate iluziile si seductiile tineretii. Este sigur ca n lumea aceasta singurele experiente cu adevarat autentice snt cele izvorte din boala. Toate celelalte poarta n mod fatal o marca livresca, deoarece ntrun echilibru organic nu pot aparea dect stari sugerate si a caror complexitate este mai mult un produs al unei imaginatii exaltate dect al unei efervescente reale. Numai oamenii care sufera realmente snt capabili de continuturi autentice si de o infinita seriozitate. Ceilalti snt nascuti pentru gratie, armonie, iubire si dans. in fondul lor, cti nu ar renunta la revelatiile metafizice din disperare, agonie si moarte, pentru o iubire naiva sau pentru voluptuoasa inconstienta din dans?

i cti nu ar renunta la o glorie crescuta din suferinta, pentru o existenta anonima si fericita?

Orice boala este un eroism; dar un eroism de rezistenta, iar nu de cucerire. Eroismul n boala se exprima prin rezistenta pe posturile pierdute ale vietii. aceste posturi snt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectati organic de anumite maladii, dar si pentru aceia la care starile depresive snt att de frecvente, nct fata de structura lor subiectiva pastreaza un caracter constitutional. Starile depresive nu reveleaza numai existenta ca obiectivitate sensibila, ci si moartea. astfel se explica de ce temerii de moarte, ce se manifesta la anumiti depresivi, interpretarile curente nui gasesc nici o justificare mai adnca. Cum se poate ca ntro vitalitate mare, uneori chiar debordanta, sa apara frica de moarte sau cel putin problema mortii? Mirarii acesteia, caracteristica mentalitatii curente, nu i se pot opune dect marile posibilitati de ntelegere esentiala nchise n structura starilor depresive. Caci n aceste stari, n care dualizarea cu lumea devine dureroasa si progresiva, omul se apropie tot mai mult de realitatile lui launtrice si descopera moartea n subiectivitatea lui proprie. Un proces de interiorizare nainteaza pna n centrul substantial al subiectivitatii, depasind toate formele sociale care o mbraca pe aceasta. Odata depasit si acel centru, interiorizarea progresiva si paroxistica descopera o regiune unde viata se mbina cu moartea, unde omul nu sa desprins prin individualizare de sursele primare ale existentei si unde ritmul nebun si demonic al lumii activeaza n deplina lui irationalitate.

Pentru un depresiv, senzatia imanentei mortii n viata adauga un plus de intensitate depresiunii si creeaza o atmosfera de continua insatisfactie si neliniste, care nusi vor gasi echilibrul si pacea niciodata.

Prin senzatia prezentei mortii n structura vitalului, se introduce implicit un element de neant n fiintare. Nu se poate concepe moarte fara neant, deci nici viata fara un principiu de absoluta negativitate. Ca neantul este implicat n ideea de moarte o dovedeste frica de moarte, care nu este dect teama de neantul n care ne arunca moartea. Imanenta mortii n viata este un semn al triumfului final al neantului asupra vietii, dovedind prin aceasta ca prezenta mortii nu are alt sens dect sa actualizeze progresiv drumul nspre neant.

Sfrsitul si deznodamntul imensei tragedii a vietii si, ndeosebi, a omului, vor dovedi ct de iluzorie este credinta n eternitatea vietii si ca, totusi, unica mpacare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternitatii acestei vieti.

Exista, n fond, numai frica de moarte. Tot ceea ce numim diversitatea formelor de frica nu este altceva dect o manifestare cu aspecte variate n fata aceleiasi realitati fundamentale. Temerile individuale snt legate toate, prin corespondente ascunse, de teama esentiala n fata mortii. aceia care vor sa nlature frica de moarte prin rationamente artificiale se nsala profund, deoarece este absolut imposibil sa anulezi o temere organica prin constructii abstracte. Cinesi pune serios problema mortii este absolut imposibil sa nu aiba si o teama. Chiar aceia care cred n nemurire snt orientati nspre aceasta credinta tot din frica de moarte. Este, n aceasta credinta, un efort dureros al omului de asi salva chiar fara o certitudine absoluta lumea valorilor n care a trait si la care a contribuit, de a nfrnge neantul din temporal si de a realiza n etern universalul. in fata mortii, acceptata fara nici o credinta religioasa, nu ramne nsa nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toata lumea formelor si a categoriilor abstracte se dovedeste complet irelevanta n fata mortii, iar pretentia de universalitate a formalului si categorialului devine iluzorie n fata iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Caci niciodata o forma sau o categorie nu vor prinde existenta n structura ei esentiala, precum niciodata nu vor ntelege rosturile intime ale vietii si mortii. Ce poate opune idealismul sau rationalismul n fata acestora? Nimic. Celelalte conceptii si doctrine nu spun nsa aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabila ar fi o tacere absoluta sau un strigat deznadajduit.

acei care sustin ca frica de moarte nusi are o justificare mai adnca, deoarece att ct este un eu moartea nu exista, iar cnd esti mort eul a disparut, uita de fenomenul att de ciudat al agoniei treptate.

Unui om care are sentimentul puternic al mortii, ce mngiere poate sai ofere separatia artificiala ntre eu si moarte? Ce sens poate avea pentru cineva patruns adnc de senzatia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logica? Snt nule toate ncercarile de a devia pe un plan logic probleme de existenta. Filozofii snt prea orgoliosi pentru asi marturisi frica de moarte si prea pretentiosi pentru a recunoaste o fecunditate spirituala maladiei. Este o prefacuta seninatate n consideratiile lor asupra mortii; n realitate, ei tremura mai mult dect toti. Dar sa nu se uite ca filozofia este o arta de ati masca sentimentele si chinurile launtrice pentru a nsela lumea asupra radacinilor adevarate ale filozofarii.

Sentimentul ireparabilului si al iremediabilului, care nsoteste totdeauna constiinta si senzatia agoniei, poate explica cel mult o acceptare dureroasa amestecata cu frica, n nici un caz o iubire sau o simpatie pentru fenomenul mortii. arta de a muri nu se poate nvata, fiindca nu prezinta nici o tehnica, nici un complex de reguli sau de norme. Iremediabilul agoniei se experimenteaza n propria fiinta a individului, cu suferinte si ncordari infinite. Majoritatea oamenilor nau constiinta agoniei lente din ei. Pentru acestia exista numai o agonie, aceea care precede intrarea absoluta n neant. in constiinta lor, numai momentele acestei agonii prezinta revelatii importante asupra existentei. De aceea, ei asteapta totul de la sfrsit n loc sa prinda semnificatia unei agonii lente si revelatoare. Sfrsitul le va descoperi nsa prea putin, si astfel se vor stinge inconstienti precum au si trait.

Ca agonia se desfasoara n timp, aceasta dovedeste ca temporalitatea nu este numai un caracter sau o conditie pentru creatie, ci si pentru moarte, pentru fenomenul dramatic al muririi. aici se manifesta caracterul demonic al timpului, n care se desfasoara att nasterea ct si moartea, creatia ca si distrugerea, fara ca n acest complex sa se evidentieze o convergenta nspre vreun plan transcendent.

Numai ntro demonie a timpului este posibil sentimentul iremediabilului, care ni se impune ca o necesitate ineluctabila mpotriva tendintelor noastre cele mai intime. a fi absolut convins ca nu poti scapa de o soarta amara pe care ai dorio altcumva, ca esti supus unei fatalitati implacabile si ca timpul nu va face altceva dect sa actualizeze procesul dramatic al distrugerii, iata expresii ale iremediabilului si ale agoniei. Nu este atunci neantul o salvare? Dar cum poate sa existe o salvare n nimic? Daca este aproape imposibila salvarea n existenta, cum o sa fie posibila n absenta completa de orice fel de existenta?

Cum nici n neant si nici n existenta nu e salvare, praful sa se aleaga de aceasta lume cu toate legile ei eterne!

Melancolia

Fiecare stare sufleteasca tinde sa se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau sa transforme acest exterior ntro viziune potrivita naturii ei. Caci exista o corespondenta intima, n toate starile mari si adnci, ntre planul subiectiv si planul obiectiv. ar fi absurd sa concepi un entuziasm debordant ntrun mediu plat si nchis; daca totusi sar ntmpla, aceasta sar datora unei excesive plenitudini ce ar subiectiviza ntreg mediul. Ochii omului vad n exterior ceea ce l framnta n interior. Cadrul este de cele mai multe ori rezultatul unei proiectii subiective fara de care starile sufletesti si experientele intense nusi pot gasi o realizare deplina. Extazul niciodata nu reprezinta o consumare pur interna, ci transpune ntrun exterior o betie luminoasa launtrica. Este destul a privi fata unui extatic, pentru a remarca tot ceea ce vizeaza tensiunea lui spirituala. Intentionalitatea starilor interioare este un fenomen care explica armonia dintre planuri, precum si necesitatea prin care ele se cer reciproc, deoarece intentionalitatea indica o imposibilitate a starilor de a ramne absolut pure.

Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindca este n structura ei o dilatare si un gol carora nu li se pot stabili granite. Trecerile de limite se pot realiza fie n mod pozitiv, fie negativ. Exuberanta, entuziasmul, furia etc. snt stari debordante a caror intensitate sparge orice bariere limitative si creste dincolo de echilibrul normal. Este un avnt pozitiv al vietii, rezultat dintrun plus de viata, dintrun exces de vitalitate si dintro expansiune organica. in starile pozitive, viata trece dincolo de determinarile ei normale nu pentru a se nega, ci pentru a elibera rezervele care mocnesc si care, acumulate, risca o izbucnire violenta. Toate starile extreme snt derivate ale vietii, prin care ea se apara de ea nsasi. Transcenderea limitelor din starile negative are cu totul alt sens, deoarece ea nu pleaca din plenitudine, ci dintrun gol ale carui margini nu snt demarcabile. aceasta cu att mai mult cu ct golul pare a rasari din radacinile fiintei, ntinznduse progresiv, ca o cangrena. Este un proces de diminuare, iar nu de crestere; din acest motiv, el este o ntoarcere nspre neant, iar nu o nflorire n existenta.

Senzatia de gol si de dilatare nspre nimic, care nu lipseste n melancolie, si afla o radacina mai adnca ntro oboseala, prezenta n toate starile negative.

Oboseala separa pe om de lume si de lucruri. Ritmul intens al vietii slabeste, iar pulsatiile organice si activitatea interna si pierd din acea ncordare care diferentiaza viata n lume, care o stabileste ca un moment imanent al existentei. Oboseala este primul determinant organic al cunoasterii, deoarece ea dezvolta conditiile indispensabile ale unei diferentieri a omului n lume; prin ea, ajungi la acea perspectiva care situeaza lumea n fata omului. Oboseala te face sa traiesti sub nivelul normal al vietii, iar despre marile tensiuni vitale nuti ngaduie sa ai dect un presentiment. Sursa melancoliei pleaca deci dintro regiune unde viata este nesigura si problematica. astfel se explica fecunditatea ei pentru cunoastere si sterilitatea ei pentru viata.

Daca n trairile comune si obisnuite conteaza intimitatea naiva cu aspectele individuale ale existentei, n melancolie separarea de ele duce la un sentiment vag al lumii si la o senzatie a vagului acestei lumi. O experienta intima si o viziune ciudata anuleaza formele consistente ale acestei lumi, cadrele individualizate si diferentiate, pentru a o mbraca ntro haina de o transparenta imateriala si universala. Detasarea progresiva de ceea ce este individual si concret te ridica la o viziune totala care, cstignd n ntindere, pierde n concret. Nu exista stare melancolica fara naltarea de care vorbim, fara o expansiune spre culmi, fara o ridicare deasupra lumii. Dar nu acea naltare rasarita din orgoliu sau din dispret, din disperare sau dintro pornire spre negativitate infinita, ci dintro reflexie prelungita si o reverie difuza, nascute n oboseala. in melancolie i cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Ce sens are singuratatea n melancolie? Nu este ea legata de sentimentul infinitului intern si extern? Privirea melancolica este inexpresiva, conceputa fara o perspectiva a nemarginitului. Nemarginirea interioara si vagul launtric, ce nu trebuie asimilate acelei infinitati fecunde din iubire, cer cu necesitate o ntindere ale carei margini snt insesizabile. Melancolia prezinta o stare vaga care nu intentioneaza ceva determinat si precizat. Trairile comune cer obiecte palpabile si forme cristalizate. Contactul cu viata se face, n acest caz, prin individual; este un contact strns si sigur.

Desprinderea de existenta ca dat concret si calitativ si abandonarea n nemarginire ridica pe om din ncadrarea lui fireasca. Perspectiva infinitului l arata singur si parasit n lume. Sentimentul propriei finitati este cu att mai intens cu ct constiinta infinitatii lumii este mai mare. Daca n unele stari aceasta constiinta este deprimanta si chinuitoare, n melancolie ea este mai putin dureroasa, din cauza unei sublimari care face singuratatea si parasirea mult mai putin apasatoare, mprumutndule uneori un caracter voluptuos.

Disproportia dintre infinitatea lumii si finitatea omului este un motiv serios de disperare; atunci nsa cnd o privesti ntro perspectiva de vis, asa cum e n starile melancolice, aceasta nceteaza de a mai fi torturanta, lumea aparnd ntro frumusete stranie si maladiva. Sensul adnc al singuratatii vizeaza o suspendare dureroasa a omului n viata si o framntare n izolare cu gndul mortii. a trai singur nseamna a nu mai cere nimic si a nu mai astepta nimic de la viata. Singura surpriza a singuratatii este moartea. Marii singuratici nu sau retras niciodata spre a se pregati pentru viata, ci pentru a suporta, interiorizati si resemnati, lichidarea vietii din ei. Din pustiu si din grote nu se pot aduce mesaje pentru viata. Nu condamna viata toate religiile plecate din pustiuri? i nu este n iluminarile si transfigurarile marilor singuratici o viziune apocaliptica de sfrsit si prabusire, iar nu o aureola de sclipiri si triumfuri?

Singuratatea melancolicilor are o semnificatie mult mai putin adnca; ea are uneori chiar un caracter estetic. Nu se vorbeste de o melancolie dulce, de o melancolie voluptuoasa? Dar nsasi atitudinea melancolica, prin pasivitatea si considerarea n perspectiva, nu este ea colorata estetic?

atitudinea estetica n fata vietii se caracterizeaza printro pasivitate contemplativa care savureaza din real tot ceea ce i convine subiectivitatii, fara nici o norma si fara nici un criteriu. Lumea este considerata ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asista pasiv la desfasurarea unor aspecte. Conceptia spectaculara a vietii elimina tragicul si antinomiile imanente existentei, care odata recunoscute si simtite te prind ca ntrun vrtej dureros n drama lumii. Experienta tragicului presupune o tensiune att de mare, nct vietuirea estetica nici no poate banui. in tragic, participarea intensa cu ntreg continutul fiintei noastre este att de hotartoare, nct fiecare moment este o chestiune de destin, pe cnd n atitudinea estetica este o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, nelipsita n toate starile estetice. Ceea ce este estetic n melancolie se manifesta n tendinta spre pasivitate, reverie si ncntare voluptuoasa. Ca ea nu poate fi asimilata integral unei stari estetice, aceasta deriva din aspectele ei multiforme. Nu este destul de frecventa melancolia neagra? Dar ce este, mai nti, o melancolie dulce? Cine nu cunoaste senzatia de placere ciudata n dupaamiezele de vara, cnd te abandonezi simturilor fara nici o problematica speciala si cnd sentimentul unei eternitati senine dezvolta n suflet o mpacare dintre cele mai neobisnuite? Este ca si cum grijile acestei lumi si toate incertitudinile spirituale ar amuti n fata unui spectacol de o frumusete uluitoare, n seductiile caruia orice problema ar deveni inutila. Dincolo de orice agitatie, tulburare sau efervescenta, o traire linistita soarbe cu o voluptate retinuta toata splendoarea cadrului. Este o nota esentiala a starilor melancolice calmul, absenta unei intensitati deosebite. Regretul, care intra n structura melancoliei, explica si el absenta unei intensitati particulare a acesteia. Daca regretul poate fi persistent, el niciodata nu e att de intens nct sa provoace o suferinta profunda. actualizarea unor motive sau a unor ntmplari din trecut, nsumarea n afectivitatea noastra prezenta a unor elemente care astazi nu mai pot fi active, relatia dintre o tonalitate afectiva a senzatiilor si mediul n care sau nascut, dar pe care lau parasit, snt determinante esentiale de melancolie. Regretul exprima afectiv un fenomen profund: acela al naintarii n moarte prin vietuire. Regret ceva ce a murit n mine si din mine. actualizez doar fantoma unor realitati si a unor experiente trecute. Dar aceasta este suficient pentru a ne arata ct a murit din noi. Regretul reveleaza semnificatia demonica a timpului care, prilejuind o crestere n noi, cauzeaza implicit o anihilare.

Regretele fac pe om melancolic fara sal paralizeze sau sai rateze aspiratiile, deoarece n regret exista o constiinta a ireparabilului numai pentru trecut, viitorul fiind oarecum deschis. Melancolia nu este o stare de o gravitate concentrata, nchisa, dezvoltata pe o afectiune organica, deoareace n ea nu exista nimic din acea groaznica senzatie a ireparabilului pentru tot cursul existentei, care nu lipseste n unele cazuri de tristete adnca. Chiar acea melancolie neagra este mai mult un caz de dispozitie temporara, dect de una constitutionala. i daca ar fi ca n cazul al doilea, caracterul de reverie nu e complet exclus pentru a o asimila unei maladii, cu toate implicatiile ei. Formal, att n cazul melancoliei dulci si voluptuoase, ct si n cazul melancoliei negre, exista aceleasi cadre de elemente: gol intern, infinit exterior, vag de senzatii, reverie, sublimare etc.; numai din punctul de vedere al tonalitatii afective a viziunii diferentierea apare evidenta. Sar putea ca multipolaritatea melancoliei sa tina mai mult de structura subiectivitatii dect de natura ei. in acest caz, starea melancolica, n caracterul ei difuz reveric si vag, ar lua forme specifice n fiecare persoana. Nefiind o stare de o mare intensitate dramatica, ea oscileaza si fluctueaza mult mai mult dect celelalte. avnd mai mult virtuti poetice dect active, ea are ceva dintro gratie retinuta (de aceea o ntlnim mai mult la femei), gratie pe care no ntlnim niciodata n tristetea profunda si intensa.

Nu lipseste aceasta gratie nici peisajelor de coloratura melancolica. Perspectiva ntinsa din peisajul olandez sau din peisajul Renasterii, cu eternitati de lumina si umbre, cu vai a caror serpuire simbolizeaza infinitul si cu raze ce mprumuta un caracter de imaterialitate lumii, cu aspiratiile si regretele oamenilor ce schiteaza un zmbet de ntelegere si bunavointa ntreaga aceasta perspectiva reveleaza o gratie melancolica si usoara. intrun astfel de cadru, omul pare a zice cu regret si cu resemnare: Ce vreti, daca nu e mai mult? La capatul oricarei melancolii exista posibilitatea unei mngieri sau a unei resemnari. Elementele estetice din ea includ virtualitati de armonie viitoare, care niciodata nu exista ntro tristete profunda si organica. Din acest motiv, o fenomenologie a tristetii ajunge la ireparabil, pe cnd una a melancoliei la vis si gratie.

TOTUL NaRE NICI O IMPORTaNa

i ce importanta poate sa aiba faptul ca eu ma framnt, ca sufar sau gndesc? Prezenta mea n lume va zgudui spre marele meu regret cteva existente linistite si va tulbura naivitatea inconstienta si placuta a altora, spre si mai marele meu regret. Desi simt ca tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie mai mare dect prabusirile de mparati sau dect cine stie ce irosire n fundul unei mine, totusi am implicit sentimentul totalei mele nulitati si insignifiante. Snt convins

ca nu snt absolut nimic n univers, dar simt ca singura existenta reala este a mea. i daca as fi pus sa aleg ntre existenta lumii si existenta mea, as nlatura pe cealalta, mpreuna cu toate luminile si legile ei, ncumetnduma sa planez singur n neantul absolut. Desi pentru mine viata este un chin, nu pot sa renunt la ea, fiindca nu cred n absolutul valorilor transvitale pentru ca sa ma sacrific n numele lor. Daca as fi sincer, ar trebui sa spun ca nu stiu de ce traiesc si de ce nu ncetez sa traiesc. Probabil cheia ramne n fenomenul irationalitatii vietii, care mentine viata fara motive. i daca nu exista dect motive absurde pentru a trai? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merita sa te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinta. Cu ct sntem mai fericiti astazi, daca altii sau sacrificat pentru binele si luminarea noastra? Ce bine si ce luminare? Daca cineva sa sacrificat pentru ca eu sa fiu fericit acum, atunci eu snt mai nefericit dect el, fiindca nu nteleg sami cladesc o existenta pe un cimitir. am momente cnd ma simt responsabil de ntreaga mizerie a istoriei, cnd nu nteleg pentru ce unii siau varsat sngele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi nsa cnd sar putea stabili ca aceia au fost mai fericiti dect noi.Praful sa se aleaga de ntreaga istorie. ar trebui sa nu ma mai intereseze nimic n aceasta lume; sami apara ridicola nsasi problema mortii; suferinta, limitata si nerevelatoare; entuziasmul, impur; viata, rationala; dialectica vietii, dialectica logica, iar nu una demonica; disperarea, minora si partiala; eternitatea, o vorba; experienta neantului, o iluzie; fatalitatea, o gluma Caci ma gndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce sa mai pui probleme, sa arunci lumini sau sa accepti umbre? Nar fi mai bine sami ngrop lacrimile ntrun nisip la marginea marii, n cea mai deplina singuratate? Dar nam plns niciodata, fiindca lacrimile sau transformat n gnduri. i nu snt gndurile acestea tot atta de amare ca lacrimile?

Extaz

Nu stiu ce sens poate avea ntrun spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume n care nu se rezolva nimic, prezenta celui mai formidabil extaz, a celui mai revelator si mai bogat, a celui mai complex si mai periculos, extazul radacinilor ultime ale existentei. Nu cstigi n acest extaz nici un fel de certitudine explicita sau o cunoastere definita, dar sentimentul unei participari esentiale este att de intens, nct debordeaza toate limitele si categoriile cunoasterii obisnuite. Este ca si cum n lumea aceasta de obstacole, de mizerii si de chin, prin care aspectele individuale ale existentei ne apar n consistenta lor ireductibila, sar deschide o poarta nspre smburele interior al existentei, pe care lam prinde n cea mai simpla si mai esentiala viziune, n cea mai splendida ncntare metafizica. Stratul superficial de existenta si formele individuale par a se topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. i ma ntreb daca adevaratul sentiment metafizic al existentei este posibil fara aceasta eliminare a straturilor superficiale si a formelor individuale. Caci numai printro purificare a existentei de elementele ei contingente si ntmplatoare se poate atinge o zona esentiala. Sentimentul metafizic al existentei este de natura extatica si orice metafizica si are radacina ntro forma particulara de extaz. in mod gresit se admite numai forma extatica religioasa. Exista o multiplicitate de forme care depind de o formatie spirituala specifica sau de o structura temperamentala, si care nu trebuie neaparat sa duca la transcendenta. De ce nar exista un extaz al existentei pure, al radacinilor imanente ale existentei? i nu se realizeaza o astfel de forma extatica n acea adncire care destrama valurile superficiale pentru a nlesni accesul smburelui interior al lumii? a ajunge la radacinile acestei lumi, a realiza betia suprema, ncntarea extatica, experienta originarului si a primordialului este a trai un sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esentiale ale firii. Extazul ca exaltare n imanenta, ca o iluminare n lumea aceasta, ca viziune a nebuniei acestei lumi iata un substrat pentru o metafizica, valabila chiar si pentru ultimele clipe, pentru momentele finale. Caci orice extaz adevarat este periculos. El este asemanator cu ultima faza a initierii din misterele egiptene, cnd n locul cunoasterii explicite si definitive se spunea: Osiris este o divinitate neagra, adica absolutul ramne n sine incognoscibil. Nu vad n extazul radacinilor ultime ale existentei dect o forma de nebunie, nu de cunoastere. Nu poti avea aceasta traire extatica dect n singuratate, cnd ai senzatia ca planezi peste aceasta lume. i singuratatea nu este un mediu de nebunie? i apoi, nu este caracteristic faptul ca acest extaz poate sa apara chiar unui individ sceptic? Nu este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezentei celei mai ciudate certitudini si a celei mai esentiale viziuni ntrun mediu de ndoiala si disperare?

Dect nimeni nu va realiza stari extatice fara experienta prealabila a disperarii, deoarece ntruna, ca si n cealalta, se ntmpla purificari tot att de mari dar cu continut diferit.

Radacinile metafizicii snt tot att de complicate ca si radacinile existentei.

LUMEa iN CaRE NU SE REZOLVa NIMIC

Mai este ceva pe acest pamnt care sa nu poata fi pus la ndoiala, n afara de moarte, singurul lucru sigur n aceasta lume? a te ndoi de toate si a trai totusi, iata un paradox care nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece ndoiala este mult mai putin intensa si ncordata dect disperarea. Nu este caracteristic faptul ca tipul cel mai frecvent de ndoiala este cel cerebral, unde prin urmare participa omul numai cu o parte din fiinta sa, n deosebire de participarea totala si organica din disperare? Chiar n formele organice si serioase ale ndoielii, intensitatea nu este niciodata echivalenta celei din disperare. Un anumit diletantism si un gen particular de superficialitate caracterizeaza scepticismul fata de fenomenul att de complex si de ciudat al disperarii. Ma pot ndoi de orice, pot arunca un zmbet dispretuitor asupra lumii, dar aceasta nu ma mpiedica sa mannc, sa dorm linistit sau sa ma casatoresc. in disperare, de a carei profunzime nu te poti convinge dect traindo, aceste actiuni nu mai snt posibile dect cu efort si suferinte. Nimeni, pe culmile disperarii, nu mai poate si nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un deznadajduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, pastrnd n constiinta actualitatea dureroasa a mizeriei lui subiective pna dincolo de orice margini. indoiala este o neliniste care se refera la probleme si la lucruri, ea rezulta din constiinta irezolvabilitatii tuturor chestiunilor mari. Daca sar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la starile normale. Cta diferenta fata de situatia omului n disperare, care, daca sar rezolva toate problemele, nu ar fi mai putin nelinistit, deoarece nelinistea lui este rasarita din structura existentei lui subiective. Disperarea este starea n care anxietatea si nelinistea snt imanente existentei. Nimeni nu e torturat n disperare de probleme, ci de convulsiunile si arderile n propria lui existenta. Ca nu se rezolva nimic n aceasta lume, este regretabil. Na existat si nu va exista nimeni care sa se sinucida din acest motiv. att de putin influenteaza nelinistea intelectuala nelinistea totala a fiintei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existenta dramatica, torturata pentru destinul ei n lume si chinuita de cele mai consumatoare flacari interioare, dect un om abstract, framntat de probleme abstracte care nu angajeaza fondul subiectivitatii noastre. Dispretuiesc n aceasta gndire absenta riscului, a nebuniei si a pasiunii. Ct de fecunda este o gndire vie, pasionata, n care lirismul circula ca sngele n vine! Este extrem de interesant si de dramatic procesul prin care oameni initial framntati de probleme pur abstracte si impersonale, obiectivi pna la uitare de sine, surprinsi de suferinta si boala au fost n mod fatal adusi sa reflecteze asupra propriei lor subiectivitati si asupra problemelor de traire si experienta. Oamenii obiectivi si activi nu gasesc destule elemente si resurse n ei pentru asi considera destinul att de interesant nct sal puna n problema. Pentru a face din destinul tau o problema subiectiva si universala n acelasi timp, trebuie sa scobori toate treptele unui iad launtric. Daca nai ajuns nca cenusa, atunci poti face filozofie lirica, adica o filozofie n care ideea are radacini organice, tot att de organice ca si poezia. atunci realizezi o forma superioara de existenta personala, cnd lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu merita nici macar dispretul. Nu fiindca ai avea o excelenta n lume sau o valoare deosebita, dar fiindca nu te mai poate interesa nimic n afara de agonia ta personala.

Contradicii i inconsecvene

Grija pentru unitate si sistem nau avuto si no vor avea nicicnd acei care scriu n momente de inspiratie, cnd gndul este o expresie organica si personala ce urmeaza fluctuatiile si variatiile dispozitiei nervoase si organice. Unitatea perfecta, preocuparea de sistem si de consecventa indica o viata personala cu putine resurse, schematica si fada ntocmai ca si contradictiile din capriciu sau dintrun paradox facil. Numai contradictiile mari si periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedesc o viata spirituala fecunda, deoarece numai n ele fluxul si abundenta launtrica si pot gasi moduri de realizare. Oamenii care au numai cteva stari sufletesti si care niciodata nu ajung la limita nu se pot contrazice, fiindca putinele tendinte din ei nu se pot determina n opozitii. acei care traiesc nsa cu o exasperanta clocotire ura, disperarea, haosul, neantul sau iubirea, care se consuma n fiecare stare si mor treptat cu fiecare si n fiecare, aceia care nu pot respira dect pe culmi, care snt singuri ntotdeauna si mai cu seama atunci cnd umbla cu altii, cum ar mai putea acestia sa creasca ntro evolutie liniara sau sa se cristalizeze ntrun sistem? Tot ceea ce este forma, sistem, categorie, cadru, plan sau schema, considerate ca aspecte si tendinte de absolutizare, rezulta dintrun minus de continuturi si productivitate, dintro deficienta de energie launtrica, dintro sterilitate a vietii spirituale. Marile tensiuni ale acesteia ating haosul si nebunia exaltarii absolute. Nu exista viata spirituala fecunda care nu cunoaste starile haotice si efervescenta din paroxismul starilor maladive, cnd inspiratia apare ca o conditie esentiala a creatiei si contradictiile ca manifestari ale temperaturii interioare. Cine nu iubeste starile haotice nu e creator, iar cine dispretuieste starile maladive nare drept sa vorbeasca de spirit. Numai ceea ce rasare din inspiratie are valoare, ceea ce izvoraste din fondul irational al fiintei noastre, din zona intima si centrala a subiectivitatii. Tot ceea ce e produsul exclusiv al muncii, al silintei si al efortului nare nici o valoare, iar produsele exclusive ale inteligentei snt sterile si neinteresante. Ma ncnta ngrozitor elanul barbar si spontan al inspiratiei, curgerea bogata a starilor sufletesti, sclipirea si palpitatia intima, lirismul esential si paroxismul vietii spirituale, care fac din inspiratie singura realitate valabila n ordinea conditiilor de creatie.

asupra tristeii

Daca melancolia este o stare de reverie, difuza si vaga, ce nu atinge niciodata o adncime si o concentrare intensa, tristetea, dimpotriva, prezinta o seriozitate nchisa si o interiorizare dureroasa. Poti fi trist n orice loc; dar ntrun plan nchis, tristetea cstiga n intensitate, precum ntrunul deschis melancolia creste. Caracterul de concentrare al tristetii rezulta din faptul ca ea se naste aproape totdeauna dintrun motiv determinat, pe cnd n melancolie nimeni nu are precizat n constiinta un determinant exterior. tiu de ce snt trist, dar nu stiu de ce snt melancolic. Starile melancolice dureaza mult, fara sa atinga o intensitate particulara. Or, durata lor fiind mare, sterge din constiinta orice motiv initial, prezent n tristete, care nu dureaza mult, dar atinge o tensiune intima si nchisa, ce niciodata nu va exploda, ci se va stinge n propria fiinta. Nici melancolia si nici tristetea nu explodeaza, nu irita pe om pna acolo nct sa zguduie elementele fiintei. Nu este caracteristic ca se vorbeste de un oftat, de un suspin, de tristete, dar niciodata de un strigat de tristete? Ea nu e o stare debordanta, ci una care se stinge si moare. Pentru nota diferentiala a tristetii, este extrem de semnificativa aparitia ei att de frecventa dupa marile satisfaceri si mpliniri vitale. De ce actului sexual i urmeaza tristetea, de ce dupa o betie formidabila sau dupa un paroxism dionisiac esti trist? De ce marile bucurii aduc tristetea? Fiindca o data cu elanul consumat n aceste excese mai ramne numai senzatia ireparabilului si sentimentul parasirii si al pierderii, care ating o intensitate, n ordinea negativa, dintre cele mai puternice. Esti trist dupa satisfacerile sexuale si dionisiace, deoarece n loc sa ai sentimentul unui cstig, l ai pe acela al unei pierderi. Tristetea apare dupa toate fenomenele prin care viata pierde din ea nsasi. Intensitatea ei este echivalenta pierderilor. astfel, fenomenul mortii provoaca cea mai mare tristete. i nu este revelator pentru diferenta dintre melancolie si tristete faptul ca niciodata o nmormntare nu poate fi numita melancolica? Tristetea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipseste dect rar melancoliei. Este interesant de urmarit cum domeniul esteticului se ngusteaza din ce te apropii de experiente si de realitati serioase, care au un caracter de rascruce sau de definitivat. Moartea este negatia totala a esteticului, ca si suferinta sau tristetea. Moartea si frumusetea! Doua notiuni care se resping n mod absolut. Caci nu cunosc nimic mai scrbos dect moartea, nimic mai grav si mai sinistru! Cum au putut fi poeti care sa gaseasca moartea mai frumoasa, aceasta suprema negativitate care nu poate mbraca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate n ordinea negativa. Ironia este ca te temi de ea cu att mai mult cu ct o admiri. i trebuie sa spun ca negativitatea mortii mi inspira admiratie. Dar este singurul lucru pe carel pot admira, fara sal iubesc. Grandoarea si infinitatea mortii mi se impun. Dar disperarea mea e att de mare, nct nam nici speranta mortii. Cum as puteao deci iubi? Despre moarte nu se poate scrie dect n contradictii absolute. Cine va spune ca are o idee precisa despre moarte dovedeste ca nici nu o presimte, desi o poarta n el. i fiecare om poarta nu numai viata, dar si moartea sa. Viata nu este dect o ndelunga agonie.

Tristetea mi pare a reflecta ceva din aceasta agonie. i nu snt crisparile tristetii reflexe agonice? Orice om cu adevarat trist n momente de mare intensitate a tristetii pastreaza n fizionomia lui crispari ce se adncesc pna n esenta fiintei. aceste crispari, negatii evidente ale frumusetii, dovedesc atta parasire si singuratate, nct te ntrebi daca fizionomia tristetii nu este o forma de obiectivare a mortii n viata. Profunzimea impresionanta si gravitatea solemna ce se degajeaza din aceasta fizionomie a tristetii rezulta din faptul ca acele riduri se adncesc att de tare, nct cresterea lor n adncime devine un simbol pentru tulburarea si infinita noastra drama launtrica. Fata omului n tristete dovedeste atta interioritate, nct exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec si n marile bucurii.) Tristetea face misterul accesibil. Dar misterul tristetii este att de inepuizabil si de bogat, nct tristetea nu nceteaza niciodata de a fi enigmatica. Daca exista o scara a misterelor, atunci tristetea intra n categoria misterelor infinite, care nu nceteaza niciodata de a se arata, fiindca snt inepuizabile. i orice mister adevarat este inepuizabil.

Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific n fiecare clipa: nu pot fi fericiti dect oamenii care nu gndesc nimic, adica aceia care gndesc numai ct trebuie vietii. Caci a gndi numai ct trebuie vietii nu nseamna a gndi. adevarata gndire seamana unui demon care tulbura sursele vietii, sau unei maladii ce afecteaza radacinile acestei vieti. a gndi n fiecare clipa si ati pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent n constiinta ndoiala asupra propriului tau destin, a simti oboseala de a trai, a fi obosit de gnduri si de existenta ta pna dincolo de orice rezistenta, a lasa o dra de snge si de fum dupa tine, ca simboluri ale dramei si ale mortii fiintei tale, nseamna a fi nefericit n asa masura, nct tie scrba de tot fenomenul acesta al gndirii si te ntrebi daca reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe snt de regretat n lumea n care nar trebui sa regret nimic. i ma ntreb: merita lumea aceasta regretul meu?

INSaTISFaCIa TOTaLa

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simti bine nicaieri? Nici cu soare, nici fara soare, nici cu oameni si nici fara oameni. a nu cunoaste ceea ce nseamna buna dispozitie, iata un lucru impresionant. Cei mai nefericiti oameni snt aceia care nau dreptul la inconstienta. a avea un grad dezvoltat de constiinta, a fi n fiecare moment constient, ati da seama n fiecare clipa de situatia ta n raport cu lumea, a trai ntro vesnica ncordare de cunoastere este a fi pierdut pentru viata. Cunoasterea este o plaga pentru viata, iar constiinta o rana deschisa n smburele vietii. Nu este omul un animal abandonat mortii? i nu este o tragedie n faptul de a fi om, adica un animal vesnic nesatisfacut, suspendat ntre viata si moarte? Snt complet plictisit sau mai bine zis distrus de aceasta calitate de a fi om. Daca as putea, as renunta pe loc, dar ce sa ma fac, animal? Drumul napoi nul pot parcurge. i apoi, as risca sa devin un animal care cunoaste istoria filozofiei. a deveni supraom mi pare o imposibilitate si o prostie, o fantezie ridicola. Nar exista o solutie aproximativa ntrun fel de supraconstiinta? Nu sar putea vietui dincolo, nu dincoace (nspre animalitate), de toate formele complexe de constiinta, de nelinisti si chinuri, de tulburarile nervoase si de experientele spirituale, ntro sfera de existenta unde accesul vesniciei nar mai fi un simplu mit? Personal mi dau demisia din omenire. Nu mai vreau si nu mai pot sa fiu om. Caci ce as mai putea face n aceasta calitate? Sa lucrez la un sistem social si politic sau sa nefericesc o fata? Sa mai urmaresc inconsecventele n sistemele de filozofie sau sa activez pentru realizarea idealului moral sau estetic? Toate acestea mi par prea putin. i chiar daca miar parea mult, cum se ntmpla uneori, nu ma pot totusi atrage. Renunt la omenia mea, chiar daca pe treptele pe care ma voi urca voi fi singur, dar absolut singur. i apoi nu snt att de singur n lumea aceasta, de la care nu mai astept nimic? Dincolo de toate idealurile curente si de formele obisnuite, ntro supraconstiinta sar mai putea probabil respira. acolo, o betie a eternitatii ar reduce la nimic toate fleacurile acestei lumi si nici o problema, si nici un chin launtric nar mai tulbura extazul unei eternitati n care fiinta ar fi tot att de pura si de imateriala ca nefiinta.

Baia de foc

Exista attea cai prin care se poate ajunge la senzatia de imaterialitate, nct stabilirea unei ierarhii este o ncercare extrem de dificila, daca nu inutila. Caci fiecare realizeaza o astfel de senzatie dupa structura sa temperamentala sau dupa dominarea, n momentul respectiv, a unor elemente specifice. Cred totusi ca baia de foc pentru ea nsasi este ncercarea cea mai fecunda pentru a atinge o astfel de senzatie. a simti n toata fiinta ta o ardere intensa si o caldura totala, a simti cum cresc flacarile n tine si te cuprind ca ntrun infern, a fi tu nsuti un fulger si o scnteiere, iata ceea ce nseamna o baie de foc. Ca n orice baie se realizeaza o purificare, o curatire de elemente care pot anula pna si existenta. Valurile de caldura si flacarile care se ridica nu ard ele smburele existentei, nu consuma din viata, nu reduc elanul la o pura aspiratie, rapindui caracterul sau imperialist? a trai o baie de foc, a simti jocul unei calduri interioare, plina de flacari, nu este a atinge o puritate imateriala n viata, o imaterialitate asemanatoare cu dansul flacarilor? Emanciparea de sub greutate, de sub fortele atractionale, ce se ntmpla n aceasta baie de foc, nu fac viata o iluzie sau un vis? Dect si aceasta e prea putin fata de senzatia finala, care este una dintre cele mai paradoxale si mai ciudate, cnd din sentimentul acelei irealitati de vis ajungi la sentimentul prefacerii n cenusa. Nu exista baie interioara de foc al carei rezultat final sa nu fie nvolburarea stranie din sentimentul acestei prefaceri n cenusa, cnd ntradevar poti vorbi de imaterialitate. atunci cnd flacarile launtrice au ars tot din tine, cnd nu mai ramne nimic din existenta ta individuala, cnd numai cenusa a mai ramas, ce senzatie de viata mai poti avea? am o voluptate nebuna si de o infinita ironie cnd ma gndesc ca cineva ar sufla cenusa mea n cele patru colturi ale lumii, ca vntul ar mprastiao cu o iuteala frenetica, risipinduma n spatiu ca pe o eterna mustrare pentru aceasta lume.

Dezintegrarea din viaa

Nu toti oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toti oamenii snt nefericiti. aceia care au trait si traiesc asimilati, naivi, n existenta, nu din prostie sau imbecilitate caci naivitatea exclude astfel de deficiente, ea fiind o stare mult mai pura, ci dintro iubire instinctiva si organica pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea l descopera ntotdeauna, aceia ating o armonie si realizeaza o integrare n viata, care merita a fi invidiata sau cel putin apreciata de cei care ratacesc pe culmile disperarii. Dezintegrarea din viata corespunde unei pierderi totale a naivitatii, acest dar ncntator pe care ni la distrus cunoasterea, dusmana declarata a vietii. Vietuirea cosmica, bucuria pentru existenta si pitorescul aspectelor individuale, ncntarea pentru farmecul spontan al firii, trairea inconstienta a contradictiilor anulndule implicit caracterul tragic, snt expresii ale naivitatii, teren fecund pentru iubire si entuziasm. a nu ti se proiecta dureros n constiinta contradictiile este a atinge bucuria virginala a naivitatii, este a fi incapabil de tragedie si de constiinta mortii, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante si o dezagregare paradoxala. Naivitatea este opaca pentru tragic, dar e deschisa pentru iubire, caci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradictii interioare, are destule rezerve pentru a se darui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viata, tragicul cstiga o intensitate extrem de dureroasa, deoarece contradictiile nu se petrec numai n el nsusi, ci si ntre lume si el. Nu exista dect doua atitudini fundamentale: cea naiva si cea eroica. Restul se ncadreaza n nuantele dintre ele. Ca sa nu mori de imbecilitate, nare sens sa alegi dect ntre aceste doua. i cum naivitatea, pentru omul care a ajuns n fata acestei alternative, este un bun pierdut, pe care este problematic dacal mai poti recstiga, mai ramne doar eroismul. atitudinea eroica este privilegiul si blestemul celor dezintegrati din viata, a celor suspendati si incapabili de orice satisfactie sau fericire. a fi erou n sensul cel mai universal al acestui cuvnt este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu p