Elemente Comune În Taina Sfântului Botez ș i Slujba Tunderii În Monahism
description
Transcript of Elemente Comune În Taina Sfântului Botez ș i Slujba Tunderii În Monahism
Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj – Napoca Facultatea de Teologie OrtodoxăSpecializare: Ortodoxie românească şi viaţă liturgică - An I
Elemente comune în Taina Sfântului Botez și
Slujba tunderii în Monahism
Coordonator: Student:Pr.lec. univ. dr. Ioan Bizău Dobocan Ioan - Cleopa
Cluj-Napoca2014
1
Elemente comune în Taina Sfântului Botez și
Slujba tunderii în Monahism
Unul este Chipul monahal precum şi Botezul unul este – aceasta este învăţătura
asceţilor potrivit tradiţiei monahale bazată pe autoritatea Sfântului Teodor Studitul. Aprig
oponent al divizării Schimei sf. Teodor Studitul vedea în Tunderea monahală un al doilea
Botez.
În acord cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sfântul Teodor Studitul, a inclus Schima
monahală în rândul Tainelor, ca una ce avea un caracter purificator. Schima şi Botezul îl
renasc pe om şi îl fac nevinovat. De aceea, Schima este ca un al doilea Botez.
Rânduiala Tunderii în Monahism
Atrăgând atenţia asupra irepetabilităţii Tainei Botezului, Sfântul Teodor insista şi
asupra unicității Rânduielii tunderii în monahism. Drept argument pentru susţinerea acestei
ipoteze, Sfântul Teodor a făcut referire la autoritatea Sfinţilor Părinţi, care recunoşteau
practica unei singure Tunderi. În mănăstirea sa el permitea să se săvârşească doar o singură
Rânduială a tunderii monahale, şi în testamentul lăsat succesorului său, egumenul Nicolae,
referitor la practica tunderii, scria: „Să nu dai la început Schima care se numeşte Mică şi apoi
pe cea Mare. Una este Schima cum şi Botezul unul este.”
Realitatea ne arată că Rânduiala tunderii în monahism s-a divizat, Biserica
binecuvântând o ierarhie a treptelor ascetice monahale prin trei Rânduieli de tundere în
monahism:
a) Rânduiala pentru primirea rasei şi potcapului (Rasoforia);
b) Rânduiala Schimei Mici sau a îmbrăcării mantiei;
c) Rânduiala Schimei Mari.
În prezent se menține această rânduială, fiecare treaptă având denumiri specifice.
Frate de mănăstire este orice începător venit din lume, cu gândul de a urma viața
monahală.
Treapta de rasofor îi dă călugărului începător dreptul de a purta rasa, de unde și
denumirea de rasofor (purtător de rasă). Înainte de a se săvârși această tundere, se primește
povățuire despre înțelesul călugăriei și despre nevoia lepădării de lume și de rudenii.
2
Făgăduințele însă nu se dau și, deci, această treaptă, esențial, este doar o perioadă de încercare
și de învățătură pregătitoare pentru nevoință. Această tundere, la Muntele Athos și în
mănăstirile grecești, se consideră mai degrabă ca o rugăciune de binecuvântare pentru a purta
haina monahală1.
Monah – tuns în mantie sau schima mică. Este nevoitorul care, în cadrul slujbei de
tundere în monahism, rostește făgăduințele monahale în întregimea lor.
Schimonah – monahul tuns în schima mare. Repetarea unora și acelorași făgăduințe la
tunderea în schimă, ca și la cea în mantie, are în vedere nu vremelnicia lor, ci creșterea în
cunoașterea puterii și înțelepciunii lor. Diferența în formă este mică, în schimb, conștiința
lăuntrică a omului poate să se fi transformat esențial în străfundurile ei între cele două.
Separat de acest traseu istoric, este ipoteza conform căreia divizarea s-a petrecut după
Sfântul Teodor Studitul (759-826). Cuviosul Grigorie Sinaitul plasează monahismul pe o
treaptă superioară celei bisericești și inferioară celei îngerești, dar în același timp subliniază
primatul sacramentalului pentru toți cei aflați în Biserică. Dacă ierarhia monahală e
superiorioară celei bisericești – simbolice prin virtute și prin realizare vie, a adevărului
revelației, ierarhia bisericească e superioară celei monahale, prin faptul că ea este „mama”
monahilor care-i naște atât prin Botez, cât și prin al doilea botez al tunderii în monahism. Sf.
Grigorie Sinaitul învață că ordinul monahal se divide în trei: supuși (diaconi, ipodiaconi,
ierodiaconi) făptuitori (psalții, cântăreții, slujitorii) și văzători (văzătorii, contemplativii,
isihaștii)2.
Prima descriere amănunţită a Rânduielii tunderii în monahism o întâlnim în cartea
Despre ierarhia bisericească, atribuită lui Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol
Pavel3. Cercetătorii şi specialiştii în domeniu consideră că, indiferent de autorul ei, redactarea
acestei lucrări trebuie situată în secolul V4, de aceea această lucrare se constituie în cel mai
vechi izvor cu privire la Rânduielile tunderii în monahism:
„Preotul stă înaintea sfântului altar, săvârşind invocarea sfinţirii monahale. Iar cel ce
se introduce în starea desăvârşirii stă înapoia preotului, neîngenunchind cu amândouă
picioarele şi nici cu unul din picioare şi neavând pe cap Scriptura de Dumnezeu dăruită. Ci stă
simplu, lângă preotul ce săvârşeşte sfânta lucrare a invocării tainice asupra lui. După ce a 1 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1994, p. 48.2 Apud, Ioan I. Ică Jr., Un opuscul inedit al cuviosului Grigorie Sinaitul. Despre ierarhii, monahism și Liturghie, în revista Tabor, revistă de cultură și spiritualitate românească, Anul I, Nr. 2, mai, 2007, p. 9.3 Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, în Opere complete, cap. VI, Editura Paideia, București, 1996, p. 94.4Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului. Integrala comentariilor liturgice bizantine, Ed. Deisis, Sibiu 2011, pp. 133-159.
3
săvârşit aceasta, preotul, venind, cel ce se sfinţeşte, îl întreabă întâi dacă renunţă nu numai la
toată viaţa împărţită, ci şi la închipuiri. Apoi îi descrie lui viaţa atotdesăvârşită, arătându-i că
trebuie să se ridice peste cea mijlocie.
Acestea toate mărturisindu-le cel ce se sfinţeşte, preotul îl pecetluieşte pe el cu semnul
crucii, apoi îl tunde, pomenind ipostasul întreit al dumnezeieştii Fericiri. După aceea îl
îmbracă cu altă îmbrăcăminte şi, sărutându-l împreună cu alţi sfinţi bărbaţi câţi sunt de faţă, îl
împărtăşeşte cu Tainele dumnezeieşti.” 5
Sunt descrise cu o deplină claritate momentele importante care au intrat în Rânduiala
consacrării monahale şi care se săvârşeşte în biserică, înaintea sfântului altar (ἐπίπροσθεν τοῦ
θείου θυσιαστηρίου), de către preot, în timpul Liturghiei, unde noului monah i se oferă
Sfintele Taine, în prezenţa altor sfinţi bărbaţi.
Conform textului areopagitic, Rânduiala tunderii are următoarele momente:
a) Rugăciunea de invocare, făcută de către preot. În timpul invocării candidatul stă
înapoia preotului fără să îngenuncheze (ca la hirotonii);
b) Ispitirea publică. Aceasta constă într-un şir de întrebări şi răspunsuri care au drept
scop convingerea celor prezenţi că cel care caută monahismul o face benevol şi se leapădă de
lume;
c) Rostirea făgăduinţelor;
d) Tunderea propriu-zisă. După însemnarea candidatului cu semnul Sfintei Cruci,
candidatul este tuns invocându-se numele Preasfintei Treimi.
e) Îmbrăcarea în haina monahală. După ce i se scot hainele mireneşti, noul monah
este îmbrăcat în hainele călugăreşti.
Riturile finale:
f) Sărutarea frăţească. Deoarece suntem în cadrul Sfintei Liturghii, dar şi pentru a se
arăta comuniune de credinţă şi de vieţuire după aceleaşi principii preotul şi bărbaţi care au
asistat la slujbă îi acordă sărutarea frăţească;
g) apoi este împărtăşit cu Sfintele Taine.
Nici în Regulile Sfântului Pahomie şi nici în cele ale Sfântului Casian nu întâlnim vreo
menţiune despre rostirea solemnă a făgăduinţelor de lepădare. În scrierile Sfântului Vasile, în
regula a 19-a a scrisorii canonice către episcopul Amfilohie (370-378) se face mențiunea: „Iar
făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă oarecare s-ar fi numărat pe sine în
tagma monahilor, care se vede că în mod tacit primesc necăsătorirea”6 .5Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, pp. 96-98. pp. 95-97.6
4
Extinderea făgăduinţelor monahale şi la alte teme decât cea a castităţii trebuie să fie
într-o strânsă relaţie cu legile civile şi bisericeşti care priveau monahismul. Făgăduinţa
petrecerii în mănăstirea de metanie până la sfârşitul vieţii, la fel ca şi făgăduinţa ascultării în
toate faţă de egumenul mănăstirii şi faţă de toţi fraţii întru Hristos, au putut intra în rândul
celorlalte voturi rostite la Tundere odată cu hotărârea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la
Calcedon, din anul 451, menționate în regula a patra.
Autoritatea bisericească a păstrat în Rânduiala tunderii întrebările care verifică
libertatea de conştiinţă în luarea deciziei: „de bună voie, nu din vreo pricină sau silă, ai venit
la mănăstire unde se lucrează numai Domnului?”. Gestul luării foarfecelor de pe Evanghelie
ca din mâna lui Hristos, şi transmiterea acestora în mâna preotului ce săvârşea tunderea,
doreşte să evidenţieze alegerea benevolă a candidatului, care a fost exprimată în formula
precedentă de mărturisire. Cu siguranţă, a existat şi o motivaţie morală, pentru protejarea
instituţiei monahale faţă de persoane nevrednice.
Împărţirea Rânduielilor tunderii monahale în Rasoforie, Schima Mică şi Schima Mare
nu a apărut în practica mănăstirească concomitent cu obiceiul de a sfinţi prin binecuvântare şi
rugăciunea comună a obştii intrarea noului frate pe calea nevoinţelor monahale.
Mărturiile istorice şi izvoarele liturgice ne arată că de la începuturi, în practica
mănăstirească exista doar o singură Tundere şi era doar un singur „chip călugăresc” (schima).
În Egipt, în Palestina şi Siria, în Asia Mică, şi în general în toate părţile pe unde a pătruns
monahismul, cel ce dorea să devină călugăr şi să înceapă nevoinţa pronunţa făgăduinţele
lepădării odată şi pentru totdeauna, şi odată şi pentru totdeauna se îmbrăca cu haina monahală
a lepădării de lume. Încă din vechile mănăstiri egiptene şi palestiniene, călugării erau împărţiţi
pe grupe, printre ei erau începătorii şi desăvârşiţii. După cum călugării erau împărţiţi după
nivelul lor duhovnicesc, astfel era diferită şi reglementarea vieţii lor exterioare. În sprijinul
acestei ipoteze stă textul Evhologhiului Barberini gr. 336 (sec. VIII) care demonstrează că
această practică intrase deja destul de demult în monahismul bizantin. Printre vechile izvoare
liturgice există un Schimatologiu din secolul al XV-lea, pus sub numele Sfântului Teodor
Studitul, care se păstrează în biblioteca mănăstirii ruse Sf. Pantelimon din Athos, în care sunt
menționate trei Rânduieli de tundere.
Învăţătura lui Dionisie despre Tunderea monahală ca Taină diferă de cea a Sfântului
Teodor Studitul. La Dionisie Areopagitul Rânduiala tunderii face parte dintr-o a doua
categorie al Tainelor. Tunderea pare să-l aşeze pe om doar pe prima treaptă a scării, care duce
spre cea mai desăvârşită şi înaltă stare. Din această cauză Tunderea se săvârşeşte nu de
5
episcop, ci de un ieromonah. Acest aspect a fost mai întâi semnalat de comentatorul operelor
lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Pentru Sfântul Teodor Studitul, tunderea monahală este o Taină egală cu celelalte
Taine bisericeşti, deoarece îşi trage rădăcinile, ca şi acelea, din predania bisericească. La
întrebarea cu privire la importanţa Tunderii monahale ca Taină, Sfântul Teodor afirmă că
excluderea monahismului din rândul Tainelor poate aduce după sine şi respingerea celorlalte
cinci Taine.
În Molitfelnic "Tunderea în monahism" este considerată o ierurgie7. Unii Sfinţi Părinţi,
îi atribuie "Tunderii în monahism" importanţa Tainei Sf. Botez, alţii, a Tainei Pocăinţei.
Tunderea în monahism reprezintă, în primul rând, reînnoirea făgăduințelor date la Botez.
Tunderea în monahism fiind un al doilea Botez, prin amândouă făgăduim lui Dumnezeu că
vom fi robii Lui. La Botez, prin nași, cel botezat mărturisește: „mă lepăd de satana” și „mă
unesc cu Hristos”. Se afierosește apoi lui Dumnezeu prin întreita tundere a părului.
Taina Sfântului Botez – etape și simbol
Ca și monahismul, Botezul este o comuniune în unire cu Hristos, o predare deplină a
vieții lui Hristos. Ambele au caracter purificator, de iertare a păcatelor. In Cateheza I, 2,
Sfântul Ioan Gură de Aur enumeră denumirile botezului prin efectele simbolismului pe care îl
reprezintă: curățire, curățire mistica, baie a renașterii, iluminare (Evrei X, 32 si VI, 4),
înmormântare (Rom. VI, 4) taiere-împrejur (Col. II, 11), cruce (Rom. VI, 6)8, moarte și
înviere împreună cu Hristos. Apa în care această taină are loc este un element simbolic pentru
două forţe diametral opuse: moartea şi viaţa.
Prima parte din slujba Sfântului Botez o formeazã lepădările sau exorcismele, când cel
ce vine să se boteze stă cu fața la apus și declară de trei ori, personal sau prin naș, că se
leapădă de satana, de toate lucrurile lui, de toți slujitorii lui, de toată slujirea și de toată trufia
lui. Apoi cel ce se botează este întors cu fața la răsărit și iarăși declară, tot de trei ori, personal
sau prin naș, dacă este prunc, că se unește cu Hristos, rostind de trei ori Crezul.
A doua parte a Botezului o formează sfințirea apei, adică facerea aghiasmei pentru
botez și turnarea întreită în cristelniță de untdelemn sfințite.
7 Molitfelnic, Editura, Intitutul Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române București, 2006.8Pr. Prof Ene Braniște, http://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur-69845.html
6
A treia și cea mai însemnatã parte a Botezului o formează întreita afundare a celui ce
se boteză în cristelniță, zicând: „Se botează robul lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui,
Amin; și al Fiului, Amin; și al Sfântului Duh, Amin”. Apoi noul botezat se înfãșoară în pânzã
albă curată, numită popular crismă, denumire care derivă de la Hristos.
După alte câteva rugăciuni, preotul unge trupul noului botezat cu Sfântul și Marele
Mir, care este a doua Taină a Bisericii, zicând aceste cuvinte: Pecetea harului Duhului Sfânt.
Apoi îi tunde perii capului în chipul Crucii, ca semn că s-a lepădat de omul cel vechi și
s-a îmbrăcat în cel nou, îl îmbracă și, ducându-l în fața Sfântului Altar, îl împărtășește cu
Trupul și Sângele lui Hristos. Astfel, noul botezat primește deodatã trei Sfinte Taine: Botezul,
Mirungerea și Sfânta Împărtășanie.
Elementele materiale, comune, cu semnificații asemănătoare, celor două rânduieli
liturgice sunt:, slujitorii, nașii. tunderea, numele, lumânarea, haina nouă.
Elemente
comune
Botez Monahism
Slujitorii
Botezul se săvârșește
numai de preot și de episcop, la
cel puțin opt zile după naștere și
până la 40 de zile.
Slujba călugăriei se săvârșește de
preot sau de episcop.
Nașii
Sfantul Ioan Gură de Aur vorbește despre prezența nașilor la botez în
două paragrafe (15 si 16) ale Catehezei II. Acestea constituie unul dintre
puținele texte patristice care atestă existența încă din vechime, a instituției
nasilor de botez. Nașii sunt chezași și îndrumători spirituali ai finilor lor pe calea
virtuților. Sfântul Ioan îi numește părinți duhovnicești (cei care primesc pe
neofiți, îndată după ieșirea din apa Botezului), iar finii sunt fiii lor duhovnicești;
ei trebuie să-și ia în serios angajamentul făcut și să supravegheze, să îndemne, să
sfătuiască și să îndrepteze pe finii lor, cu o afecțiune cu adevărat părintească9.
Nașul este părintele sufletesc al celui nou botezat/calugarit. Prin botez/calugarie
el devine rudă duhovnicească și povățuitor spre Hristos al finului său, având o
mare datorie față de acesta. Adică să-l supravegheze cum crește în credință, dacă
este adus regulat la biserică, dacă știe rugăciuni, dacă se spovedește și se
împărtășește cât mai des si dacă părinții lui trupești îi dau educație creștinească.
9 Pr. Prof. Ene Braniște Explicarea Botezului la Sfântul Ioan Gura de Aur, http://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur-69845.html
7
Înșiși nașii trebue să-l sfătuiască mereu pe calea credinței, să-i dea cărți sfinte,
să-l ducă pe la biserici si mănăstiri și să poarte grijă de el toată viața.
Orice naș de botez, trebuie să fie un bun creștin ortodox, să fie om cu
viață duhovnicească exemplară10.
Nume
La botez, numele
copilului se pune de către părinți,
însă cu binecuvântarea preotului,
care citește o rugăciune specială
la punerea numelui noului născut,
deoarece cu acel nume care i se
dă la Botez, crețtinul va călători
în viață și va sta înaintea lui
Dumnezeu la judecată. Numele
copilului se consfințește în clipa
botezului, când se cufundă în apă
în numele Prea Sfintei Treimi și
nu mai poate fi schimbat până la
moarte. Numai prin tunderea în
monahism se poate schimba
numele de botez.
Chiar înainte de a-i tăia părul capului în
chipul crucii, stareţul sau preotul slujitor îi
schimbă numele, punându-i un nume de
mare cuvios sau mucenic. Se obişnuieşte ca
numele dat novicelui la călugărie, în cele
mai multe cazuri, să păstreze iniţiala
numelui pe care l-a primit la Sfântul Botez.
Monahii, își schimbă numele la primirea
cinului monahal, din două motive, care
înseamnă:
1. Lepădarea totală a vieții precedente
și permananta amintire a acestei schimbări;
2. A avea ca exemplu în noua viață pe
sfântul al cărui nume l-a primit, dar și pentru
puterea morală pe care o are această
schimbare11.
Tunderea
părului
Formula de la slujba
tunderii în monahism se
aseamănă cu cea de la Botez:
"Fratele nostru (N) îşi tunde părul
capului său, în numele Tatălui.
Amin; şi al Fiului. Amin; şi al
Sfântului Duh. Amin...". Iar
În monahism, tunderea părului
simbolizează un prinos adus Domnului din
cele ale trupului nostru, dar și înlăturarea
gândurilor rele și afierosirea minții noastre
lui Dumnezeu12, desființarea tuturor
gândurilor și grijilor vieții, ca monahul să
10 http://www.desprecopii.com/info-id-302-nm-Botezul-in-rit-ortodox.htm11 Sf. Nectarie al Eghinei, De ce se schimbă numele cuiva atunci când devine monah, în revista Analecta, Nr. 2, Despre monahism, aprilie, 2013, p. 9.12 †Ieremia Fountas, Tunderea în monahism este o Taină, în revista Analecta, Nr. 2, Despre monahism, aprilie, 2013, p. 7.
8
preotul sau stareţul îl tunde în
formă de cruce, tăind câte o
şuviţă de păr din patru părţi ale
capului.
Ritual fundamental,
simbol al ascultării și al jertfei.
Tunderea postbaptismală
simbolizează (ca realitate
revelată) „restaurarea omului ca
și creatura perfectă, cea mai
frumoasă a lui Dumnezeu”,
„chipul slavei și frumuseții
negrăite a lui Dumnezeu”, prin
care e chemat să aducă
mulțumire lui Dumnezeu.
adore pe Dumnezeu cu minte curată13.
Tunderea părului este dovada
desăvârșitei afierosiri lui Dumnezeu, și
anume că monahul dă ceva din el însuși lui
Dumnezeu și începe o nouă viață14.
Lumânare
a
Simbolizează îndemnul moral ca prin fapte să devină o lumină pentru
lume. Are o dublă semnificație: "Dumnezeu este lumină în cel care aprinde o
lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, adică de
Dumnezeu". Cea de-a doua semnificație, se referă la creștini. Lumânarea este
ofrandă pentru Dumnezeu oferită de credincioși ca semn de dăruire a sufletului
lor către Dumnezeu. Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea totală
a omului în lumină. Acestea înalță mintea omului la trecerea celor vremelnice, la
curăția celor viitoare, la lumina lui Hristos și la darurile ce trebuiesc întoarse Dăr
uitorului.
Lumânarea preînchipuie și pilda viețuirii monahale înaintea oamenilor,
spre slava lui Dumnezeu.
Mai este numită și „haină
împărătească”, „veșmânt
luminat”, ”haina nemuririi”.
Reprezintă curăția, puritatea
sufletului și dreptatea, pentru
care fiecare creștin trebuie să se
Reprezintă „haina veseliei și a
dreptății”16. Acelasi lucru îl simbolizează și
dulama, crucea, "ca să se nevoiască cât îi va
fi cu putință a-L urma și în tot ceasul a-și
aduce aminte de patimile, de scuipările, de
defăimările, de rănile, de loviturile peste 13 Ioan I. Ică Jr., Un opuscul inedit al cuviosului Grigorie Sinaitul. Despre ierarhii, monahism și Liturghie, în revista Tabor, revistă de cultură și spiritualitate românască, Anul I, Nr. 2, maqi, 2007, p. 11.14 http://www.crestinortodox.ro/religie/acte-simboluri-slujba-tunderii-69720.html
9
Cămașa
albă
lupte în această viață. Este
chemare la o viață dreaptă,
duhovnicească15.
Dezbrăcarea de omul vechi
(Coloseni 3, 9) are o semnificație
de mare adâncime în viața
monastică. În spiritualitatea
creștină, îmbrăcarea în omul cel
nou pune început iubirii
duhovnicești. Catehumenul se
dezbracă de haina cea veche, și
îmbracă dupa botez o haină nouă,
albă, strălucitoare. E un simbol al
morții și învierii lui Hristos
(Romani 6, 16).
obraz, de răstignirea și de moartea
Domnului Dumnezeului si Mantuitorului
nostru Iisus Hristos, Care de bunăvoie le-a
rabdat pentru noi17.
Însemnătatea cămăşii, ca fiind
cămaşa sărăciei de bunăvoie, prin care se
deosebeşte viaţa monahală. Apoi îi pune
paramanul, o bucată pătrată de pânză care
are brodate pe ea Crucea Domnului şi
uneltele Patimii Sale.
Ca și catehumenul, la fel și monahul
se dezbracă de haina lumii și îmbracă o
haină nouă, haina de nuntă, în care va fi
primit în comuniunea cu Hristos.
Dezbracarea de haina veche, care închipuie
omul cel vechi, și îmbrăcarea în haina cea
nouă, înseamnă pentru monah un
angajament de participare la sfințenia
Mântuitorului Hristos.
Sf. Dionisie Areopagitul aduce o
interpretare mai mistică a semnificației
hainei noi primită la călugărie: „Schimbarea
hainei de mai înainte și primirea alteia arată
trecerea de la viața sfințită mijlocie la cea
mai desăvârșită, precum la nașterea din
Dumnezeu (la Botez) schimbarea hainei a
arătat înălțarea vieții curățite la deprinderea
văzătoare (contemplativă) și luminătoare”18.
15 Alexander Schmemann, Din apă și din Duh, Un studiu liturgic al Botezului, Editura Sofia, București, Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 107.16Slujba tunderii în monahism, apud Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Sofia, București, 2010, p. 54.17Sf. Nicolae Velimirovici, Simboluri și semne, Editura Predania, București, 2009, p. 36.18 Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, în Opere complete, cap. VI, Editura Paideia, București, 1996, p. 95.
10
Despre alte elemente comune ale celor două slujbe, se poate vorbi și din efectele pe
care le au asupra celor ce s-au săvârșit. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește, cu o deosebită
stăruință, despre efectele Botezului, nu numai în Catehezele baptismale, ci și în unele din
omiliile sale exegetice. El accentuează, mai mult decât alți Sfinți Părinți puterea curățitoare a
botezului, care spală în apele lui orice păcat: "Chiar dacă cineva este moleșit ori desfrânat, ori
idolatru, chiar dacă ar fi făcut orice rău, chiar daca ar fi plin de toata răutatea omenească, -
totuși, dacă se va pogorî în cristelnița apelor, va ieși din dumnezeieștile valuri mai curat decât
razele soarelui..." .19
Sfântul Ioan adaugă: "Noi ne vom strădui să vă arătăm că cei ce se apropie de baia
(botezului), devin curați de orice răutate; dar cuvântul nostru a arătat mai mult: că ei devin nu
numai curați, ci și sfinți și drepți. Botezul se numește regenerare, tocmai pentru că el este o
nouă creație, o zidire din nou. Sfântul Ioan subliniază că neofitul este o făptura cu totul nouă,
amintind cuvintele Sfântului Apostol Pavel : "Dacă cineva este în Hristos, el este o faptură
nouă" (II Cor. V, 17). Harul lui Dumnezeu remodelează și toarnă din nou sufletele, făcând din
ele altele decât cele dinainte, nu transformând natura, ci schimbând voința și luminând ochiul
minții, pentru a vedea limpede urâciunea păcatului și frumusețea virtuții20.
După cum Botezul nu se repetă, la fel nici călugăria nu se repetă. Cu toate acestea,
pocăinţa în viaţa monahului este un îndemn pentru tot restul vieţii sale21.
Botezul este naşterea din apă şi din Duh. Monahul renaşte permanent prin pocăinţă şi
rugăciune neîncetată, iar tăierea părului în numele Sfintei Treimi este asemenea întreitei
afundări în scăldătoarea Botezului.
BIBLIOGRAFIE
1. Braniște, Pr. Prof Ene, Explicarea Botezului la Sfântul Ioan Gură de Aur, în
http://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur-
69845.html
19 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminați, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003, p. 33.20Pr. Prof. Ene Braniște, Explicarea Botezului la Sfântul Ioan Gură de Aur, în http://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur-69845.html21 http://ziarullumina.ro/spiritualitate/monahismul-afirma-durata-eterna-omului
11
2. Dionisie Areopagitul, Sfântul, Despre ierarhia bisericească, în Opere
complete, cap. VI, Editura Paideia, București, 1996.
3. Dionisie Areopagitul, Sfântul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim
Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.
4. † Fountas, Ieremia, Tunderea în monahism este o Taină, în revista Analecta,
Nr. 2, Despre monahism, aprilie, 2013, p. 7.
5. Ică, Ioan I. Jr., Un opuscul inedit al cuviosului Grigorie Sinaitul. Despre
ierarhii, monahism și Liturghie, în revista Tabor, revistă de cultură și
spiritualitate românească, Anul I, Nr. 2, mai, 2007.
6. Molitfelnic, Editura, Intitutul Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române
București, 2006.
7. Sf. Nectarie al Eghinei, De ce se schimbă numele cuiva atunci când devine
monah, în revista Analecta, Nr. 2, Despre monahism, aprilie, 2013.
8. †Plămădeală, Antonie Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura
Sofia, București, 2010.
9. Schmemann, Alexander Din apă și din Duh, Un studiu liturgic al Botezului,
Editura Sofia, București, Editura Cartea Ortodoxă, 2009.
10. Sofronie, Arhimandritul Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, Editura
Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1994.
11. Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Prima cateheză către cei ce
urmează a fi luminați, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003.
12. Velimirovici, Sf. Nicolae, Simboluri și semne, Editura Predania, București,
2009.
13. http://ziarullumina.ro/spiritualitate/monahismul-afirma-durata-eterna-omului
14. http://www.crestinortodox.ro/religie/acte-simboluri-slujba-tunderii-69720.html
12