UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE

ELECTROTERAPIE

Prof. univ. dr. Sidenco Elena Luminita

P L A N D E L E C Ţ I E – C U R E N T U L G A L V A N I C

OBIECTIVELE LECŢIEI:

• Însuşirea de către studenţi a legate de electroterapie, ca metodologie de terapie fizică, utilizată în susţinerea programelor de kinetoterapie şi kinetoprofilaxie

• Locul electroterapieie în programele complexe de recuperare • Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curentului electric continuu (curent galvanic) asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale curentului galvanic, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

• Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curentului galvanic în scop terapeutic

• Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curentului galvanic, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curent galvanic NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :

Bazele fiziologice ale electroterapiei ♦ În repaus, membrana celulară prezintă un potenţial electric între (-70) şi (-90) mV. Acest potenţial electric este generat de asimetria distribuţiei ionilor. Asimetria distribuţiei este determinată prin transport ionic transmembranar pasiv (prin potenţial electrochimic, conform legii lui Nernst) şi activ (prin pompaj, alimentat de energia metabolică stocată în ATP). ♦ Negativitatea în interiorul celulei este datorată anionilor organici care rămân permanent intracelular. Potenţialul de repaus se caracterizează printr-o concentraţie mare de ioni de potasiu (K+) în interiorul celulei, şi o concentraţie mare de ioni de sodiu (Na+) la exteriorul celulei. Această repartiţie este datorată unei permeabilităţi inegale în repaus pentru ionii de potasiu şi sodiu, respectiv proporţia este K/Na de 1/0,04 (sau la 100 ioni K, penetrează membrana celulară doar 4 ioni Na). ♦ În urma unei excitaţii, dacă stimulul depăşeşte, ca intensitate şi durată, “valoarea prag”, se declanşează depolarizarea care are două faze: - faza a: intrarea ionilor Na+, - faza b: intrarea explozivă a ionilor Na+ şi ieşirea ionilor K+. În urma acestui proces, concentraţia ionilor de Na depăşeşte concentraţia ionilor de K, iar încărcarea electrică interioară atinge (+30)mV.

- Deci se atinge un potenţial de acţiune, care creşte de la (-90) la (+30)mV: deci în valoare absolută, potenţialul de acţiune va fi (90 + 30) de 120 mV.

- Între 0 – (+30) mV apare aşa-numitul “vârf” (overshoot). - Atingerea valorii de (+30)mV declanşează repolarizarea, care prin acţiunea pompei Na-K (proces activ) face să iasă ionii Na+ şi să intre ionii K+, astfel refăcând potenţialul de repaus.

♦ Deci, curentul electric care reprezintă o excitaţie la nivelul membranei celulare, determină modificarea proprietăţilor membranei celulare, deci depolarizarea membranei, cu inversarea potenţialului de membrană. Potenţialul de repaus variază, atinge potenţialul critic şi astfel, declanşează excitaţia. ♦ Se impun două observaţii: 1. mecanismul fundamental este reprezentat de transportul activ al ionilor de Na+ în interiorul celulei, 2. depolarizarea este progresivă, din aproape în aproape, conform teoriei lui Hermann.

♦ Excesul de sarcini pozitive trebuie să iasă pentru a reface potenţialul de repaus. Astfel apare repolarizarea, fenomen datorat la două mecanisme: a. inactivarea pompei de Na+, b. creşterea permeabilităţii membranei celulare pentru K+. În concluzie, electroterapia foloseşte curentul electric pentru a obţine efecte fiziologice şi

terapeutice asupra organismului uman. Organismul uman, ca şi celelalte organisme vii, reprezintă un conductor de clasa a II-a, la nivelul

căruia purtătorii de sarcină electrică sunt ionii. Curentul electric este caracterizat de o anumită intensitate şi o anumită tensiune: el va străbate organismul, care la rândul său va opune o anumită rezistenţă la trecerea curentului. Curentul electric reprezintă la nivel celular un stimul, care dacă depăşeşte ca durată şi intensitate

pragul de excitabilitate al membranei celulare declanşează depolarizarea membranei care determină apariţia unui răspuns la nivel de substrat, în funcţie de tipul de celulă excitat: contracţie, impuls nervos, variaţia de debit circulator, secreţie, etc. Curentul electric este de două tipuri: curent electric continuu şi curent electric alternativ. Curentul

electric alternativ se caracterizează prin frecvenţă. Frecvenţa reprezintă numărul de cicli (stimuli) realizaţi pe unitatea de timp – dacă exprimarea se face pe secundă (număr de cicli/secundă) unitatea de măsură este Hertz-ul (Hz). Perioada reprezintă durata în timp a unui ciclu, deci este inversul frecvenţei. Relaţiile matematice între cei doi parametri sunt următoarele: υ(frecvenţa) = număr de cicli / secundă, T(perioada) = 1 / υ(frecvenţa). În funcţie de frecvenţă, curenţii electrici folosiţi în electroterapie se împart în trei mari domenii:

- joasa frecvenţă = între 1-1000 Hz, - media frecvenţă = între 1000-100000 Hz, - înalta frecvenţă = peste 100000 Hz. Aplicarea energiei electrice se poate face direct – prin curent continuu sau alternativ şi derivatele

lor, fie indirect – transformat în alte forme de energie: radiantă, calorică, luminoasă etc.

Indicaţiile generale de aplicare a procedurilor de electroterapie

Electroterapia, prin deversele sale forme de aplicaţie este utilă în toate tipurile de patologie: - bolile reumatismale cronice – inflamatorii sau degenerative -, bolile degenerative ale coloanei vertebrale şi sindroamele asociate – inclusiv lombosciatica, bolile articulare degenerative şi/sau posttraumatice ale centurilor şi membrelor;

- bolile reumatismale abarticulare (muşchi, tendoane, fascii, sinovie, etc.); - bolile nervilor periferici (nevralgii, nevrite, polinevrite, leziuni traumatice şi sechelele lor); - leziuni de neuron motor central – hemiplegii, paraplegii; - procedurile electrice adaptate sunt foarte utile ca terapie asociată în tratamentul complicaţiilor unor boli cronice ale aparatelor şi sistemelor: cardiovascular, respirator, digestiv, urinar (hipertensiune arterială, insuficienţă veno-limfatică, insuficienţă respiratorie, bronhopneumopatii cronice, astm bronşic, litiaze, colecistopatii cronice, colite cronice, etc.); în aceste condiţii, procedurile electrice sunt utile atât în tratamentul de bază al acestor suferinţe, cât şi atunci când aceste suferinţe însoţesc alte afectări ale aparatului locomotor indicate recuperării fizical-kinetice.

Curentul galvanic

Acţiunile biologice ale curentului galvanic

Curentul electric continuu folosit în electroterapie se numeşte curent galvanic. Acţiunile biologice complexe ale curentului galvanic asupra organismului omenesc nu sunt încă

cunoscute în totalitate, făcând încă obiectul a numeroase studii şi cercetări. Aceste acţiuni se exercită asupra organismului uman prin declanşarea diferitelor mecanisme

Mecanismul fundamental îl constituie modificarea concentraţiilor ionice la nivelul structurilor străbătute de curent şi secundar apar procese biologice în zona de trecere a curentului galvanic. Din punctul de vedere electrochimic şi al conductibilităţii, organismul uman se comportă ca un

conductor de gradul II, deci poate fi asemănat cu un electrolit . În structura sa, apa reprezintă 70% din greutatea corpului, restul fiind substanta solidă reprezentată în mare măsură de săruri. Deci în acest mediu lichidian se află numeroase săruri dizolvate realizând diverse concentraţii. Mediul electrolitic uman nu este omogen deoarece este compus din elemente cu diferite grade de

conductibiliate. În aceste condiţii, organismul nu poate fi străbătut uniform de curent electric. Există o clasificare

mai veche dar încă actuală, elaborată de Krilova şi Simanko conform căreia, din punctul de vedere al conductibilitaţii electrice structurile organismului pot fi impartite în 4 grupe :

o Gradul I : structuri anatomice foarte bune conductoare electrice (sânge, limfa, LCR, corp vitros),

o Gradul II : structuri anatomice bune conductoare electrice (glande sudoripare, muşchi, ţesut subcutanat, organe interne),

o Gradul III : structuri anatomice rău conductoare electrice (ţesut nervos, ţesut adipos, glande sebacee, ţesut osos),

o Gradul IV : structuri anatomice foarte rău conductoare electrice (părul, epiderma). Aplicarea curentului galvanic asupra organismului va determina o serie de procese diferenţiate în

două mari grupe : o efectele polare care se produc la nivelul electrozilor aplicaţi, o efectele interpolare care se produc în interiorul organismului, în regiunile cuprinse între cei doi electrozi.

Efectele polare şi interpolare sunt concomitente, iar efectul total al curentului presupune “însumarea” celor două categorii de efecte. 1. Efectele polare

♦ Efectele polare sunt datorate modificărilor care apar la locul de contact dintre tegument şi electrozii de aplicat. În cea mai mare măsură, efectele polare sunt consecinţa procesului de electroliză. În urma acestui proces, la anod se produce acid (HCl = acid clorhidric ), iar la catod se produce bază (NaOH = hidroxid de sodiu ). ♦ Efectele polare sunt determinate deci, de modificările chimice apărute; aceste modificari depind de mai mulţi parametrii : - calitatea electrodului (formă, dimensiune, compoziţie chimică); - calităţile curentului galvanic (intensitate, direcţie, sens, durată); - anumite proprietăţi ale organismului (starea tegumentului, rezistenţa electrică, capacitatea, conductibilitatea diverselor ţesuturi, reactivitatea generală a individului). În cazul supradozării curentului electric pot să apară efecte polare extreme (arsuri şi necroze la

zona de aplicare). 2.Efectele interpolare Efectele interpolare au importanţă fundamentală pentru electroterapie deoarece ele stau la baza

efectelor dezvoltate în substratul străbătut de curentul galvanic. Efectele interpolare sunt determinate de modificari fizico-chimice tisulare apărute la trecerea curentului electric prin ţesuturi. Au la bază procese de :

o bioelectroliză, o ionoforeză, o electroosmoză,

care implică : modificări ale potenţialului de membrană, modificări de excitabilitate neuro-musculară, efecte termice,

efecte de inducţie electromagnetică, modificări apărute in compoziţia chimică a ţesuturilor.

Efectele fiziologice şi terapeutice ale aplicaţiilor curentului galvanic

Efectele şi modificările biologice apărute la trecerea curentului galvanic prin ţesuturile vii sunt încă incomplet elucidate. Efectele se bazează în principal, pe reacţiile dezvoltate la nivelul structurilor uşor excitabile, în principal asupra fibrelor nervoase. Aplicarea curentului galvanic cu pantă (introducerea este lină), cum se întâmplă în terapeutică, dă

naştere unor efecte net diferite faţă de curentul galvanic intrat brusc, folosit de regulă în scop diagnostic. Această excitaţie bruscă prin curent galvanic, determină o excitaţie care la nivelul fibrei musculare este motorie, determinând contracţie, iar la nivelul fibrei senzitive determină durere. Chiar dacă totalitatea efectelor nu a putut fi definită complet, apar modificari biologice importante ce determină efecte fiziologice şi terapeutice. La trecerea curentului galvanic, receptorii senzitivi din tegument înregistreaza senzaţia de

furnicatură, care creşte proporţional cu intensitatea curentului. Dacă intensitatea curentului depăşeşte nivelul senzaţiei de furnicătură, următoarea senzaţie dezvoltată va fi de înţepături fine şi dacă se insistă cu creşterea intensităţii, va apare senzaţia de arsură, în final ajungându-se la senzaţia de durere. După câteva şedinţe se constată creşterea pragului sensibilităţii tactile şi dureroase, senzaţiile încep

să apară la nivele mai înalte de intensitate a curentului (această reacţie ţine mult de individ şi de reactivitatea proprie şi particularităţile acestuia). Considerăm astfel că, curentul galvanic dezvoltă o acţiune analgetică (prin creşterea pragului

sensibilităţii pentru durere), acest efect apărând în primul rând la polul pozitiv (+). Explicaţia acestor fenomene este dată de modificările excitabilităţii neuromusculare la trecerea curentului galvanic, fenomen definit ca electrotonus şi descris de Pflüger. Astfel, la polul pozitiv (+), membrana celulară se hiperpolarizează şi astfel scade excitabilitatea

(creşte pragul excitabilităţii, deci substratul va reacţiona la stimuli mai intenşi, inclusiv dureroşi), şi astfel spunem că se dezvoltă anelectrotonusul. La polul negativ (-), , depolarizarea domină şi astfel creşte excitabilitatea (scade pragul excitabilităţii, substratul va reacţiona la stimuli mai puţin intenşi, deci va fi mai excitabil), deci se dezvoltă catelectrotonusul. Cele două forme de electrotonus se produc simultan, la cei doi electrozi, la trecerea curentului galvanic. Electrotonusul variază în funcţie de intensitatea curentului galvanic aplicat. S-a constatat că:

♦ la intensităţi mici domină catelectrotonusul, ♦ la intensităţi mari domină anelectrotonusul, ♦ la intensităţi medii există un echilibru între efecte Kowarschick a studiat foarte atent mecanismul analgeziei şi a constatat că această acţiune a

curentului galvanic, dezvoltată la trecerea curentului prin substrat, este datorată modificărilor care apar între electrozi datorită deplasării ionilor, şi că la acţiunea analgetică contribuie şi efectul galvanizării asupra SNC, precum şi asupra sistemului circulator.

La polul negativ (-), atunci când acesta este folosit ca electrod activ, se produce scăderea pragului

excitabilitaţii pentru fibrele motorii, deci creşte excitabilitatea lor: va fi deci posibilă stimularea fibrelor motorii şi apariţia contracţiei. Studiile au dovedit că scăderea sau creşterea bruscă a intenstităţii curentului reprezintă un stimul suficient de important, declanşând o contracţie musculară promptă.

Acţiunea stimulatoare a curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motorii este utilizată în practică ca pregatire a musculaturii denervate pentru curenţii excitatori.

Există efecte certe ale curentului galvanic asupra SNC probate la început pe animale de

laborator. Hoff a dovedit experimental că, la aplicarea unei galvanizări descendente, cu electrodul pozitiv (+) cranial si cel negativ (–) caudal asupra animalului de experienţă, se produce aşa numita ”ameţeală” care poate merge până la “narcoza” galvanică, aparută la creşterea suficient de importantă a intensitaţii curentului: clinic, această stare s-a exprimat prin faptul că extremitaţile animalului au ramas extinse (primele studii realizate pe broască). Dacă galvanizarea a avut sens ascendent ( electrodul pozitiv caudal şi cel nrgativ cranial ) se produce aşa numita “convulsie galvanică”, cu extremităţile puternic flectate. Astfel Hoff a dovedit că aplicaţiile descendente au efect sedativ, narcotic, iar cele ascendente efect excitant asupra SNC al animalului de experienţă. Acelaşi lucru s-a constatat şi în cazul peştilor : în aplicaţiile descendente (prin orientarea capului la

anod şi a cozii la catod) apare în timp, o oarecare dezorientare, în vreme ce în cazul aplicaţiilor ascendente apar efecte de excitare. Koeppen a extins aceste studii la om şi a aratat că aplicaţiile descendente de curent galvanic (mai

ales în cazul aplicaţiilor sub forma băilor galvanice) determină scăderea reflectivităţii osteotendinoase a individului, în vreme ce aplicaţiile ascendente cresc excitabilitatea. În concluzie, Koeppen consideră că tonusul SNC este diminuat, în general, în aplicaţiile decendente. Diverse studii legate de reacţiile senzoriale determinate de trecerea curentului electric au aratat că

pot apare : ♦ reacţii vizuale luminoase de tip fosfene (în cazul în care subiectul stă cu ochii inchişi), percepute sub formă de puncte, bastonaşe, cercuri colorate (galben sau alte culori); ♦ reacţii auditive de tip acufene (pocnituri/zgomote în urechi); ♦ reacţii labirintice de tip vertij voltaic : senzaţia de ameţeală percepută de subiect conform căreia, capul deviază la dreapta dacă subiectul nu are afectări care să compromită echilibrul, sau de partea bolnavă dacă are o suferinţă cunoscută la nivelul urechii interne; ♦ reacţii gustative : la polul negativ (–) se constată apariţia gustului metalic, astringent, iar la polul pozitiv (+) apariţia gustului acru.

Curentul galvanic determină o activare vasculară importantă, exprimată clinic prin hiperemie.

Astfel, la trecerea curentului galvanic, după o scurta perioadă de vasoconstricţie, se produce o vasodilataţie reactivă care caracterizează hiperemia, exprimată clinic prin eritemul cutanat local, insoţit de creşterea temperaturii locale. Subiectiv, se percepe o senzaţie de caldură plăcută la nivelul electrodului. Are loc o reacţie care se menţine şi după întreruperea curentului electric, fiind întotdeauna mai pronunţată la catod, şi care dispare lent în cateva ore. Vasodilataţia locală este importantă, atât la nivelul vaselor superficiale cutanate, cât şi la nivelul

vaselor profunde, în primul rând a vaselor musculare. În consecinţă, la trecerea curentului galvanic creşte vascularizaţia şi in teritoriile profunde,

consecutiv creşterii fluxului sanguin în cele superficiale. Acest lucru a fost dovedit de studii multiple, bazate pe metode diverse de investigare:

o pletismografice, o infrasonoscilografice, o fluorografice, evidenţiind fluxurile sanguine într-un teritoriu, precum şi debitul sangvin, la un moment dat, printr-o anumită zonă.

Astfel s-a constatat că, la trecerea curentului galvanic, circulaţia cutanată creşte cu până la 500%, iar cea musculară cu până la 300% faţă de valorile de repaus (înaintea trecerii curentului galvanic). Persistenţa fenomenului este de 15-30 minute după aplicaţie.

Efectele vasodilatatoare obţinute astfel prin trecerea curentului galvanic sunt superioare altor proceduri fizice, de exemplu din domeniul hidrotermoterapiei, cum ar fi aplicarea băilor ascendente Hauffe (băi parţiale): metodologia acestei proceduri presupune imersia membrelor superioare într-o incintă cu apă, pornind de la temperatura de indiferenţă (la care schimburile de căldură între organism şi mediu sunt minime) şi se creşte temperatura gradat, câte un grad Celsius pe minut, determinând astfel vasodilataţia în zonele imersate. Clasic, această procedură de hidrotermoterapie parţială se aplică în scopul stimulării unui proces de vasodilataţie în teritoriul coronarian, similară celui produse la nivelul membrelor superioare imersate, datorită faptului că există o relaţie consensuală între circulaţia membrelor superioare şi cord, adică cele două teritorii au o reacţie vasculară dezvoltată în acelaşi sens (răspund în acelaşi fel la excitanţi, prin vasodilataţie sau vasoconstricţie, indiferent dacă excitantul se aplică pe unul dintre teritorii, superficial cutanat sau profund). Deci trecerea curentului galvanic produce o vasodilataţie superioară acestei proceduri şi a altora. Creşterea vascularizaţiei locale la trecerea curentului galvanic determină creşterea irigaţiei zonei

respective şi efecte biotrofice, prin aceasta creşte gradul de nutriţie a teritoriului, şi consecutiv, creşte resorbţia exudatelor şi a edemelor locale. Datorită acestor efecte asupra vascularizaţiei periferice, cutanată si musculară, aplicaţiile curentului galvanic au indicaţii în mai multe tipuri de patologii : ♦ acrocianoze, ♦ angioneuropatii (suferinţe care au la bază tulburări funcţionale la nivelul vaselor nervilor, mai ales filetele vegetative), ♦ crioparestezii funcţionale nocturne, mai ales ale membrelor inferioare (exprimate clinic prin amorţeli, furnicături cu senzaţia de rece, alterări vasculare periferice), ♦ arteriopatii periferice (afectări de trunchiuri principale vasculare, mai ales în stadiile incipiente, fără alterări organice importante ale peretelui vascular, cu scăderea elasticităţii acestuia şi deci, a răspunsului vasodilatator), ♦ distrofii simpatice reflexe (vechile “algoneurodistrofii”) ale membrelor, care apar printr-un mecanism de hipersimpaticotonie, declanşat de cele mai multe ori posttraumatic.

Această acţiune recunoscută a curentului galvanis este însă inconstantă şi individualizată. Reacţia

vegetativă la trecerea curentului galvanic depinde de : ♦ dominanţa tonusului simpatic sau parasimpatic, specifică individului asupra căruia se face aplicaţia, ♦ locul de aplicare a curentului galvanic, ♦ polaritatea. Regiunea de elecţie, atunci când se urmareşte în mod special influenţarea funcţiei sistemului

nervos vegetativ (SNV), este zona cervicală şi dorsală superioară, denumită generic “ gulerul lui Scerbac”: acesta va fi locul de aplicare a procedurii.

Schnee a demonstrat pentru prima dată acţiunea diferenţiată a curentului galvanic asupra

circulaţiei, în funcţie de polaritatea aplicaţiei. Galvanizările descendente cresc afluxul sanguin din mica circulaţie către cord, deci:

- creşte circulaţia de întoarcere a sângelui venos din plămâni şi din membrul superior, - creşte transportul de sânge arterial către sistemul port. Dacă aplicaţia este ascendentă :

- creşte circulaţia venoasă de la nivelul membrelor inferioare şi organelor portale către cord, - creşte circulaţia arterială spre plămâni şi membrele superioare, - creşte viteza sângelui venos de la inimă spre plămâni.

Există însă o reactivitate individuală de care trebuie să ţinem seama în cursul acestor aplicaţii: rezultatul final va depinde deci, de reacţia individuală a pacientului faţă de curentul galvanic, la care se adaugă caracteristicile tipului de aplicaţie. Datorită acestor acţiuni dezvoltate la trecerea curentului galvanic, considerăm că aplicaţiile

curentului galvanic determină urmatorele efecte fiziologice la nivelul substratului străbătut : ♦ creşterea debitul circulator, inclusiv cel muscular (de câteva ori; secundar, această creştere participă la obţinerea efectului analgezic, în mod deosebit atunci câmd durerea are la bază fenomenele ischemice; ♦ dezvoltarea efectului pe trombus, cu condiţia ca aplicaţia să se facă transversal prin vas ( latero-lateral ), mereu în acelaşi sens: - astfel, la 2-3 zile de aplicaţie se înregistreaza scăderea volumului şi ataşarea trombusului la catod (faza I),

- iar la cca. 5 zile de aplicaţie, se produce recanalizarea lumenului vascular spre anod (faza a II-a); acest efect apare numai dacă aplicaţia se face mereu în acelaşi sens;

♦ apariţia efectui analgetic, ca şi consecinţă a mai multor mecanisme: 1. stimularea circulaţiei, care conduce în principal, la combaterea durerii de tip ischemic, 2. scăderea excitabilităţii la anod, deci dezvoltarea efectului analgetic prevalent la electrodul pozitiv,

3. ameliorarea acomodării muşchiului striat la trecerea curentului galvanic. Toate aceste efecte au la bază, ca mecanism intim celular, creşterea permeabilităţii membranei

celulare şi deci fenomenul de activare celulară. La baza efectelor terapeutice stau următoarele mecanisme:

♦ creşterea metabolismului local, ♦ creşterea difuziunii tisulare, ♦ efectul hiperemiant, rezultate din acţiunile curentului galvanic asupra structurilor excitabile străbătute.

Aceste mecanisme activate se traduc prin : ♦ efectul antiedematos, datorat îmbunătăţirii circulaţiei în toate teritoriile vasculare (arterial, capilar, şi în consecinţă, şi venos), ♦ efectul analgetic, rezultat prin activarea unor mecanisme multiple (circulator, metabolic şi nervos – atât local (receptorii) cât şi regional (traiectele nervoase)), ♦ corectarea tulburărilor neuro-vegetative locale, în mod deosebit prin mecanism circulator şi metabolic.

Principalele domenii clinice de aplicaţie

ale procedurilor de electroterapie bazate pe curent galvanic Ţinând cont de aceste efecte fiziologice şi terapeutice, aplicaţiile curentului galvanic se utilizează

în diverse stări patologice. ♦ Stări posttraumatice: aplicaţiile curentului galvanic sunt utile în acest domeniu de patologie pentru efectele: analgetic, decontracturant, resorbtiv, decongestiv, vasomotor. Rezultatul final al procedurilor galvanice este ameliorarea disfuncţiei segmentului afectat. ♦ Inflamaţii abarticulare – inflamaţiile structurilor moi periarticulare ( capsula, ligamente, tendoane, muşchi ): aplicaţiile curentului galvanic sunt utile în acest domeniu de patologie pentru efectele: antiinflamator, decongestiv, resorbtiv, decontracturant. ♦ Afecţiuni nevralgice (inclusiv radiculitele – suferinţe ale ramurilor nervilor spinali, inclusiv lombosciatica).

♦ Tulburari circulatorii (în principal cele funcţionale, datorate mai ales unui spasm, fără alterarea de perete): asupra acestor suferinţe aplicaţiile curentului galvanic acţionează foarte bine (datorită efectului vasodilatator cunoscut), inclusiv în tromboflebitele acute (datorită efectului asupra trombusului). ♦ Afecţiuni degenerative de tip artrozic: artrozele apar la diverse nivele ale scheletului uman (mai ales la nivelul articulaţiilor membrelor, în deosebi a articulaţiilor portante – membrele inferioare - sau a scheletului axial), printr-o multitudine de mecanisme, între care alterarea circulatorie este determinantă, ea conducând spre o ischemie cronică, care are ca şi consecinţă majoră, la început, degradarea structurilor cartilaginoase şi periarticulare (consecinţa ischemiei cronice progresive şi a scăderii nutriţiei, şi în timp scurt a scăderii rezistenţei), ulterior afectarea articulaţiei propriu-zise şi a componentelor osoase. Aplicaţiile galvanice, acţionând direct asupra tulburărilor circulatorii, în principal de tip ischemic, întrerup ciclul fiziopatologic al degradării structurilor articulare, deci pot întârzia evoluţia artrozelor şi apariţia complicaţiilor acestora.

Principalele contraindicaţii în aplicarea procedurilor bazate pe curent galvanic, ca şi în cazul

celorlalte proceduri de electroterapie, sunt afecţiunile tegumentare de tip: supurativ, alergic, tuberculoza cutanată, neoplaziile cutanate.

Principalele formele metodologice de aplicare ale curentului galvanic

Recapitulând cele prezentate în capitolele anterioare, este necesar ca aplicaţiile de curent galvanic să ţină seama că: - curentul galvanic circulând într-un singur sens are polaritate, - rezistenţa electrică cutanată scade la trecerea curentului galvanic, dar datorită rezistenţei ohmice mari nu se pot aplica intensităţi mari , datorită risului de arsuri,

- rezistenţa electrică a ţesutuirilor profunde scade şi ea (poate chiar mai mult decât cea cutanată) conducând la efecte de tip decontracturant, vasoactiv, analgetic, dar că şi în acest caz, datorită rezistenţei cutanate mari, nu se pot aplica intensităţi suficient de mari pentru a avea efecte profunde certe. Aplicaţiile se pot face folosind electrozi racordaţi la un circuit electric prin care trece curent

galvanic (galvanizări), sau prin intermediul apei (băi galvanice). Clasic, în aplicaţiile de curent galvanic se foloseau electrozi metalici, flexibili (de obicei din plumb

laminat). Aparatele moderne folosesc electrozi incluşi în suporţi plastici,cu fiabilitate mai mare. Electrozii se aplică pe suprafaţa de tratat, după o prealabilă împachetare într-un material textil umezit. Grosimea materialului textil utilizat este de cca. 1-1,5 cm. Dimensiunile electrozilor variază după regiunea de tratat, de la 20 cm² până la câteva sute de cm². Aplicaţiile cu electrozi (galvanizările) sunt de mai multe feluri, în funcţie de direcţia şi sensul de

trecere a curentului galvanic. Astfel: - aplicaţia transversala presupune că fluxul galvanic strabate un segment/zonă anatomică de pe faţa anterioară spre faţa posterioară, sau de pe cea interioară spre cea exterioară;

- aplicaţia longitudinală presupune ca fluxul galvanic să străbată segmentul/zona anatomică de la un capat la celălalt;

- după numărul electrozilor utilizaţi pentru fiecare polaritate, putem avea: - aplicaţie cu câte un singur electrod la fiecare capăt al circuitului (deci pentru fiecare polaritate), sau

- aplicaţie bifurcată – se aplică câte 2 electrozi la o polaritate (sau la ambele) şi astfel, se acoperă o zona mai întinsă cu aceeaşi polaritate.

Aplicaţie sub formă de băi ( băi galvanice ) : este vorba de instalaţii care sunt compuse din 4 incinte (vane sau cuve) din faianţă sau plastic, racordate la un panou de comandă. Aceste incinte au perete dublu şi în interior au electrozi de cărbune, orienzaţi spre peretele vanelor dar izolaţi. Panoul distribuitor de curent asigură dirijarea şi sensul curentului galvanic. Există posibilitatea alegerii polaritaţii la vane. De obicei, apa trebuie să aibă temperatura cuprinsă între 34 - 37° C. Clasic, se spune că, cu cât

temperatura este mai mare, cu atât se pot aplica intensitaţi mai mari de curent galvanic, pe care subiectul le poate suporta. De regulă, nu se depaşeşte temperatura de 37 - 38° C. Posibilităţile de aplicaţie sunt multiple : - aplicaţii 4 celulare, descendente (membrele superioare la + şi cele inferioare la -) care cresc aportul sanguin în trenul inferior, sau ascendente (membrele superioare la – şi membrele inferioare la +) care cresc aportul sanguin în trenul superior, dar se folosesc mult mai rar deoarece încarcă cordul exagerând efortul acestuia (risc de accidente),

- aplicaţii 3-2-1 celulare, cu diverse orientări ale curentului, - racordarea tuturor vanelor folosite (4-3-2 sau 1) la aceeaşi polaritate, şi plasarea unui electrod-placă indiferent pentru închiderea circuitului pe altă regiune a corpului, de ex. pe torace, Sensul pe care îl are curentul galvanic ( ascendent, descendent ) poate cuprinde întregul organism

(aplicaţie 4 celulară), un singur hemicorp (aplicaţie 2 celulară membru superior – membru inferior de aceeaşi parte), trenul superior sau inferior (aplicaţie 2 celulară de membre superioare/inferioare). Spuneam mai sus că dacă este necesar ca toate vanele să aibă aceeaşi polaritate (ex. poliartrită reumatoidă – subiectul are tumefacţii dureroase cvasisimetrice atât la mâini cât şi la picioare, urmărim în principal efectul analgetic, deci toate cele 4 vane se racordează la +), electrodul de sens invers trebuie aplicat într-o alta zonă a corpului (torace sau spate). Clasic, există posibilitatea aplicării curentului galvanic în cazul băilor generale de tip Stanger –

tehnică ce se aplică într-o vană de plastic cu pereţi dubli 200/90/65 cm (L/h/l), iar în interiorul pereţilor există electrozi de cărbune de retortă. Pereţii sunt acoperiţi cu un dielectric, pentru ca electrozii să nu vină în contact cu pacientul. Apa în interiorul vanei are temperatura 36-37° C, intensitatea de lucru pentru această procedură fiind de 1000-1200 mA din care 1/3 ajunge sub formă activă la nivelul organismului uman imersat în această baie. Există posibilitatea cuplării electrozilor, la nivel cranial şi caudal, la o anumită polaritate, astfel încât sensul curentului să fie ascendent sau descendent, ca şi în cazul băilor galvanice celulare; electrozii sunt perechi la toate nivelele corpului. Această tehnică este foarte energofagă şi deoarece băile galvanice dezvoltă aceleaşi efecte, dar cu un consum net inferior, tehnica Stanger a fost abandonată în majoritatea serviciilor de recuperare. Există posibilitatea aplicării combinate a unei băi celulare cu un electrod-placă, plasat în altă zonă

a corpului. Este vorba de o aplicaţie în care se cuplează o baie unicelulară şi electrodul-placă: de ex. se introduce mâna în vană şi se aplică electrodul-placă (cca. 200 cm²) pe umăr, realizându-se o aplicaţie longitudinală. Tehnica cuplării de acest tip se utilizează în sindromul umăr – mână, sindrom caracterizat de distrofia simpatică reflexă posttraumatică a mâinii complicată cu periartrită de umăr homolateral. De regulă intensitatea este de 10-20 mA, iar durata aplicaţiei este de 15-20 min. Observaţii privind aplicaţiile cu curent galvanic Intensitatea de curent folosită în cazul galvanizărilor la nivelul membrelor inferioare este mai mare

decât în cazul aceloraşi proceduri la nivelul membrelor superioare. În aplicaţiile transversale ale întregului membru superior se folosesc intensităţi mari de 10-12 mA,

iar în aplicaţiile longitudinale sau transversale pe zone mici intensitatea este de 8-10 mA. În cazul băii galvanice, intensitatea este de 10-25 mA. La membrul inferior, dacă se urmăreşte o aplicaţie transversală pe întreg membrul, se folosesc

electrozi bandă cu lungime de 90 cm, lăţime 8-10 cm şi intensităţi mari de 50-60 mA. De regulă, aplicaţiile la nivelul membrelor, de tip longitudinal sau transversal, pe zone mai mici, au intensităţi de 8-12 mA.

Ionogalvanizarea Ionogalvanizarea este o procedură de electroterapie prin care, folosind ca vector curentul galvanic, se introduc substanţe farmacologic active sub formă ionizată, in interiorul organismului, prin intermediul învelişului cutanat. Se vor obţine deci efecte mixte, determinate pe de-o parte de curentul galvanic, la care se adaugă efectele specifice substanţelor active introduse, adică a ionului activ care foloseşte ca vector curentul galvanic pentru a penetra tegumentul.

Cantitatea de ioni – substanţă activă – care intră în cursul procedurii, depinde de : 1. intensitatea curentului galvanic folosit (intensitatea mare determină penetraţie mai mare de ioni), dar totuşi după o creştere mare la început, ulterior intrarea este mai lentă deoarece pe parcurs, procesul se frânează ; oricum creşterea intensităţii este limitată de rezistenţa tegumentului;

2. greutatea moleculară a ionilor – cu cât este mai mică, cu atât intrarea va fi mai uşoară şi deci cantitatea finală va fi mai mare;

3. încărcarea electrică – anionii intră în cantitate mai mare decât cationii; 4. cantitatea totală de ioni – substanţă activă – depinde evident de cantitatea de substanţă pusă iniţial în câmpul electric.

Soluţia anodică (beneficiind de încărcarea pozitivă) va atrage ioni negativi – mediul se va acidifia

(se acumulează H+), ceea ce determină o creştere a conductibilităţii de cca. 5 ori. La electrodul negativ (soluţia catodică) vor fi atraşi ioni pozitivi – mediul se va alcaliniza

(acumulare de ioni HO-) ceea ce conduce la creşterea conductibilităţii de cca. 2 ori. Pentru a controla aceste fenomene este necesară folosirea unei soluţii de protecţie care să elibereze

cca. 0,4 m Eq de substanţă neutralizantă la nivelul fiecărui electrod. Astfel, se face acidifiere la catod (combinaţie de 5 g NaCl + 6,5 HCl ad. 1000 ml apă distilată) şi

alcalinizare la anod (soluţie de 5g NaCl + 1 g NaOH ad. 1000 ml apă distilată). Folosind aceste substanţe neutralizante asigurăm creşterea transferului ionic. Ionogalvanizarea recunoaşte 8 procese de bază, câte 4 la fiecare electrod (vezi schemele de la

începutul capitolului). Procesul (2) este procesul fundamental la fiecare electrod. Ca metodologie de lucru, este necesară folosirea unor soluţii din substanţa activă care să conţină de

20 de ori concentraţia normală a substanţei active, pentru a asigura penetrarea a cca. 2 mEq ioni activi, cationi la anod si anioni la catod. Deoarece, în cursul procedurii se utilizează soluţii normal/10 (N/10), deci cu concentraţia de 10 ori

mai mică decât normal, pentru a asigura penetrarea a 2 m Eq substanţă activă, teoretic, este nevoie de 20 ml soluţie N/10: în practică, se vor folosi cca. 20-30 ml soluţie N/10.

Soluţiile de protecţie, (bazică) alcalină la anod şi acidă la catod, trebuie să dea cca. 0,4 mEq pentru a asigura o protecţie eficientă. Utilizând mai multe straturi hidrofile, eficienţa creşte mai mult: eficienţa la anod atinge cca. 75 % , în vreme ce la catod doar cca. 60 % deoarece cationii au o capacitate de frânare mai mare. Densitatea de curent utilizată în general este de 0,1 mA/cm2. Doza totală de curent va depinde de: - suprafaţa electrodului - densitatea de curent aplicată. Astfel, de ex. pentru un electrod de 100 cm2 la densitate de curent de 0.1 mA, vom avea 10

mA/doză, în timp ce pentru un electrod de 200 cm2 la acceaşi densitate de curent de 0.1 mA, vom avea 20 mA/doză. Timpul de aplicaţie este de regulă de 30 minute. Întotdeauna ionogalvanizarea va respecta relaţia matematică conform căreia:

Densitatea de curent x timpul (număr minute) = 3

În acest fel, dacă intensitatea aplicată creşte, trebuie ca durata aplicaţiei să scadă proporţional, pentru a respecta relaţia matematică. În teorie, conform acestei relaţii, s-ar putea aplica intensităţi mai mari pe durate mai mici care să asigure introducerea unor cantităţi mai mari de substanţă activă ionizată: acest lucru rămâne pur teoretic, intensitatea aplicaţiei (densitatea şi ulterior, doza de curent) fiind limitată (la 0,1 mA), de rezistenţa mare a tegumentului la curent galvanic, deci de dezvoltarea unei cantităţi mari de căldură şi riscul major de arsură. Oricum, aplicaţia necesită o perioadă mai lungă, conform relaţiei matematice, de 30 minute: sub

20-30 de minute, nu se atinge pragul de echilibru, deci aplicaţia nu este eficientă. Ionogalvanizarea este o procedură de electroterapie deosebit de utilă în programele complexe de

recuperare. Avantajele principale ale ionogalvanizării sunt: 1. se introduc doze mari de substanţă activă cu cantităţi relativ mici de soluţie a acelei substanţe, adică atât cât se aşează sub electrod, atât va fi vehiculat de curentul galvanic. Din punctul de vedere al randamentului care este maxim, avantajul procedurii este de terapie locală perfectă;

2. penetraţia în corion este mai mică, fie traversând straturile, fie trecând chiar direct, prin foliculii piloşi şi canalele glandelor sudoripare. Important este însă faptul că în derm se formează depozite de substanţă activă, de la nivelul cărora resorbţia se produce lent, efectul prelungindu-se: deci procedura are efect-dêpot;

3. are loc o repartiţie uniformă a substanţei active ionizate pe toată suprafaţa electrodului, putându-se realiza o delimitare precisă a zonei de aplicare, explicită, după forma electrodului;

4. procedura este foarte bine dozată – în permanenţă, se ştie ce cantitate activă este sub electrod şi ce cantitate va pătrunde în tegument;

5. prin ionogalvanizare, se introduc substanţe ionizate, deosebit de active farmacologic, care realizează reacţii rapide, evitându-se efectele secundare la nivelul altor organe şi sisteme (ex. efectele gastro-intestinale în cazzl administrării orale a aceloraşi substanţe active);

6. ionogalvanizarea este o metodă perfect sterilă. Nu trebuie însă neglijat faptul că ionogalvanizarea prezintă şi unele dezavantaje, dintre care cel

mai important dezavantaj îl constituie penetraţie superficială: procedura face ca ionii substanţei active să ajungă în tegument, dar aceştia nu pot depăşi zona corionului. Procedura dezvoltă reacţii la nivelul receptorilor cutanaţi declanşând mecanisme reflexe metamerice cu punct de plecare la nivelul tegumentului şi cu efect la mare distanţă, deci ionogalvanizarea poate fi considerată şi folosită ca terapie reflexă. Principalele aplicaţiile ale ionogalvanizării sunt următoarele:

♦ farmacologia bolilor de piele; ♦ anestezia pielii, prin folosirea unor anestezice locale (de ex. procaina) asociate cu un vasoconstrictor local (adrenalina), astfel încât combinaţia să asigure o anestezie mai intensă şi mai îndelungată;

♦ ca terapie reflexă : a. stimulează receptorii cutanaţi, care vor activa reflexele la distanţă, cu efecte diferite; b. stimulează circulaţia cutanată, şi consensual, din alte teritorii;

♦ se utilizează pentru unele substanţe simpaticotone – pentru testarea efectelor alergice cutanate, sau pentru testarea efectelor medicaţiei vegetotrope. Modalitatea de aplicaţie a ionogalvanizării presupune utilizarea de electrozi metalici, de obicei de

0,5 mm grosime, plastici, rezistenţi electrochimic şi cu colţurile rotunjite. Ei sunt înveliţi într-un strat hidrofil, mai gros, format din 10-15 straturi suprapuse, formând un strat total de cca. 5 mm grosime. Acest strat se îmbibă cu cele 20-30 ml soluţie N/10 de substanţă activă (cantitatea calculată pentru

un electrod de 100 cm²) . Se adaugă soluţia de protecţie la electrozi, cu cca. o oră înainte de aplicaţie (vezi mai sus compoziţia soluţiilor de protecţie la cei doi electrozi). Doza de curent este de 0,1 mA/cm².

Principalele substanţe active folosite în ionogalvanizare

La anod – vom avea soluţiile la care substanţa activă ionizată va fi reprezentată de ionul pozitiv. În cele ce urmează, vom prezenta succint modalitatea de obţinere a ionului activ (tipul de soluţie) şi principalele efecte determinate de acel ion activ, pentru care îl şi aplicăm prin ionogalvanizare: K+ :

se obţine din 6g KCl la 1000 ml apa distilata sau din 1,2 g KOH la 1000 ml apa distilata; efect sclerolitic;

Ca 2+ : se obţine din 5,5g CaCl2 la 1000 ml apă distilată; efect spasmolitic pe musculatura spastică superficială;

Li+ : din 3,5g Li Cl la 1000 ml apă distilată; din 0,6g LiOH la 1000 ml apă distilată; se foloseşte în atacul de gută;

Mg2+ : din 18g MgSO4 +0,5g NaOH la 1000 ml apă distilată; efect sedativ, analgetic, desensibilizant;

Cu2+ din CuSO4, 1% în vane; din 25 g CuSO4 la 1000 ml apă distilată dacă se face soluţie; rol dezinfectant local sau pentru suprafeţe mari;

Zn2+ din 30 g ZnSO4 la 1000 ml apă distilată; rol dezinfectant;

Aplicarea pentru anestezice la piele – cu novocaină, procaină sau xilină Se aplică procaina în:

se realizează din 33 g procaină hidroclorică la 1000 ml apă distilată

se realizează din 0,5 mg NaSO4 la 1000 ml apă distilată. 10 ml sol 1 + 1ml sol 2 = substanţă pentru ionogalvinizare

Înainte de ionogalvanizarea cu procaină, se aplică adrenalina (1-2 fiole) care produc un efect vasoconstrictor; ulterior se aplică combinaţia anestezică şi se va obţine un efect de mai lungă durată. O altă variantă de prelungire a efectului anestezic, este cea de alcoolizare prealabilă a zonei-ţintă cu 10-20 % etanol, şi ulterior aplicarea anestezicului: se obţine astfel un efect anestezic, semnificativ mai lung. Procaina are un efect superficial pe tegument, dar şi unul profund, antrenând efecte cu dezvoltare metamerică

Acetilcolina se utilizează tot la anod, în cazul angiospasmelor, ulcerelor varicoase sau tromboflebitelor. Se foloseşte o soluţie 0,5 % acetilcolină hidroclorică. Se vor dezvolta local efecte colinergice. Histamina aplică tot la anod. Substanţa se foloseşte în două variante : 1 fiolă de histamină 1 % la

care se adaugă 20-25 ml apă distilată, sau 0,1g histamină clorat la care se adaugă 250 ml apă distilată; - substanţa este foarte activă , ceea ce implică foarte mare prudenţă, mai ales la prima aplicaţie; - doza de curent va fi la jumătate (densitatea de curent = 0,05 mA /cm2) - timpul de aplicaţie va fi scurt; dacă substanţa este tolerată, timpul va creşte treptat; - primul parametru care creşte este timpul, ulterior creşte şi doza. Substanţa de tip enzimatic, hialuronidoza, este indicată în tratamentul edemelor cronice, mai ales

declive, mai ales organizate fibros sau în inflamaţii cronice. Substanţa are capacitatea să treacă în corion şi apoi subcutanat, dezvoltând un efect enzimatic şi facilitând dezorganizarea aderenţelor între planuri, a fibrozărilor, şi consecutiv, activarea resorbţiei edemelor. Procedura de utilizare a hialuronidazei în ionogalvanizare presupune cantităţi mari de substanţă – sute de ml Combinaţiile folosite sunt: 1 fiolă hialuronidoză + 1 fiolă apă dublu distilată + 25 ml soluţie compusă (din 11 g acetat de Na + 1 g acid acetic glacial la 1000 ml apa distilată). Soluţia rezultată se diluează la N/10 şi se pun 200-300 ml substanţă la electrod.

La catod – substanţa farmacologic activă are ionul negativ activ, penetrant în corion. Iată câteva dintre cele mai folosite substanţe active: I¯

se obţine din 14 g KI + 5,6 g HCL ; se eliberează I¯ şi se adaugă 1000 ml apa distilată; are efect resorbtiv sclerolitic şi analgetic; se resorbe de la nivelul pielii si se depozitează în organele-zone de depozit pt I¯ , respectiv tiroida şi ficatul, de unde se obţin în timp, efecte la distanţă.

În 35 min poate intra până la 1 mg I¯ activ in depozite. acidul salicilic

din 32 de grame salicilat de Na + 1g HCl N/10; soluţia astfel obţinută este aplicabilă direct sub catod; efectele principale sunt antiinflamator local, analgetic, keratolitic;

acidul ascorbic fiolă de 5 ml 10% + 20-25 ml apă distilată – amestecul se aşează direct sub catod; efect antiinflamator;

antibiotice - actualmente se contraindică aplicaţia acestora prin inogalvanizare, deoarece dau reacţii alergice, uneori deosebit de violente, conducând la riscuri majore, chiar vitale.

EXEMPLE:

1. Diferenţa de repartiţie ionică la nivelul membranelor celulare este menţinută prin mecanismul de “pompă”consumatoare de energie, prin care se realizează următorul transfer de ioni:

a. sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport activ b. sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport pasiv (prin difuziune) c. sodiul este expulzat activ extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport activ d. sodiul este expulzat activ extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport pasiv (prin difuziune) e. sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport la început-pasiv, apoi-activ

2. Potenţialul de membrană, datorat polarizării electrice, este generat de concentraţia ionilor de o parte şi de alta a membranei, el putând fi calculat în raport cu concentraţia ionilor de potasiu în interiorul şi exteriorul celulei (NERNST), rezultând o valoare apropiată de cele obţinute prin măsurători directe cu microelectrozi, şi anume de:

a.-70 mV b.-80 mV c.-86 mV d.-120 mv e.+30 mV

3. Permeabilitatea membranei celulare pentru sodiu (conductanţa) şi viteza de migrare a sodiului faţă de potasiu cresc astfel:

a.permeabilitatea membranei este de 30-40 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului b.permeabilitatea membranei este de 10-20 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 3 ori mai mare decât cea a potasiului c.permeabilitatea membranei este de 5-10 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 5 ori mai mare decât cea a potasiului d.permeabilitatea membranei este de 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului e.permeabilitatea membranei este de peste 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului

4. Prin măsurătorile efectuate s-a stabilit că o fibră nervoasă mielinizată, la o stimulare artificială, poate conduce:

a.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 1ms b.cel mult 800-1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 1ms c.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 0,01 ms d.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută variabilă e.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 0,1 ms

5. În cazul electrotonusului (Du Bois Raymond-1848), la anod au loc următoarele fenomene:

a.cresc sarcinile pozitive pe suprafaţa externă a membranei⇒⇒⇒⇒efect hiperpolarizant ⇒⇒⇒⇒îngreunarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternic⇒⇒⇒⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒⇒⇒⇒abolirea excitabilităţii b.cresc sarcinile negative pe suprafaţa externă a membranei⇒efect hiperpolarizant ⇒accelerarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternic⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒abolirea excitabilităţii c.cresc sarcinile pozitive pe suprafaţa internă a membranei⇒efect hiperpolarizant ⇒accelerarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternic⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒abolirea excitabilităţii d.cresc sarcinile pozitive pe suprafaţa externă a membranei⇒efect depolarizant maxim ⇒îngreunarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternic⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒abolirea excitabilităţii e.cresc sarcinile negative pe suprafaţa externă a membranei⇒efect hiperpolarizant ⇒accelerarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternic⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒abolirea excitabilităţii

6. Cronaxia este:

a.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei b.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitaţie maximă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei c.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu valoarea reobazei d.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie maximă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei e.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu valoarea reobazei

7. Valorile cronaximetrice ale muşchilor striaţi sunt diferite după funcţia şi topografia lor; dintre consideraţiile următoare, una este falsă şi vă rugăm să precizaţi care:

a.cronaxia muşchilor fazici este mai scurtă decât a celor tonici b.cronaxia este mai scurtă la muşchii flexori decât la extensori

c.cronaxia musculaturii proximale a membrelor este mai scurtă decât a musculaturii segmentelor distale

d.cronaxia musculaturii ventrale a trunchiului este mai mică decât a celei dorsale e.cronaxia membrelor inferioare este mai mică decât a membrelor

superioare 8. Rezistivitatea tisulară la curent galvanic (rezistenţa ohmică) este influenţată de anumite condiţii patologice, astfel: a.creşte în melancolie, neurastenie, alcoolism b.scade în epilepsie, mixedem, sclerodermie c.nu variază în melancolie, neurastenie, alcoolism d.variază individual în epilepsie, mixedem, sclerodermie e.scade în melancolie, neurastenie, alcoolism 9. La polul pozitiv, unde se produce anelectrotonusul la trecerea curentului galvanic, apar următoarele fenomene:

a.depolarizarea + creşterea excitabilităţii b.depolarizarea + scăderea excitabilităţii c.hiperpolarizarea + creşterea excitabilităţii d.hiperpolarizarea + nemodificarea excitabilităţii e.hiperpolarizarea + scăderea excitabilităţii 10. Datorită acţiunii curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii, se constată îmbunătăţirea vascularizaţiei profunde, astfel:

a.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 500%%%% şi a circulaţiei musculare

subiacente cu până la 300%%%%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice

b.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 300% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 500%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice

c.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 100% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 200%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice d.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 100% şi a circulaţiei musculare subiacente tot cu până la 100%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice e.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 500% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 300%, efecte persistente timp de peste 30 minute minimum, după întreruperea aplicaţiei terapeutice

11. Schnee a observat acţiunea diferenţiată a galvanizării ascendente şi descendente, contatând că aplicaţia descendentă: a.accelerează circulaţia venoasă a extremităţilor inferioare şi a organelor sistemului portal către inimă + favorizează circulaţia arterială către plămâni şi extremităţile superioare b.accelerează afluxul din mica circulaţie spre inimă + transportul sângelui arterial către sistemul portal c.accelerează circulaţia venoasă a extremităţilor inferioare şi a organelor sistemului portal către inimă + transportul sângelui arterial către sistemul portal d. favorizează circulaţia arterială către plămâni şi extremităţile superioare+ transportul sângelui arterial către sistemul portal e. accelerează circulaţia venoasă a extremităţilor inferioare şi a organelor sistemului portal către inimă + accelerează afluxul din mica circulaţie spre inimă

12. Prin “prag de sensibilitate” înţelegem: a.producerea senzaţiei de încălzire uşoară, cu o anumită intensitate, la introducerea lentă a curentului

b.producerea senzaţiei de furnicături uşoare, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea lentă a curentului c.producerea senzaţiei de furnicături uşoare, cu o anumită intensitate, la introducerea lentă a curentului d.producerea senzaţiei de încălzire uşoară, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea lentă a curentului e.producerea senzaţiei de furnicături uşoare, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea rapidă a curentului

13. În general, ne orientăm în practică după experienţa acumulată, şi pentru efectele analgetice în nevralgiile acute folosim doze:

a.de intensitate “la prag” (0,1mA/cm²) b.de intensitate “sub prag” (0,3 mA/cm²) c.de intensitate “peste prag” (0,3 mA/cm²) d.de intensitate “sub prag” (0,1 mA/cm²) e.de intensitate “peste prag” (0,1 mA/cm²) 14. Pentru a asigura efectele terapeutice, apa folosită în cursul băilor galvanice are temperatura de: a.peste 38° b.temperatura corpului (34°°°°) sau mai ridicată (până la 38°°°°)

c.sub temperatura corpului (34°) pentru a aplica intensităţi mai mari, mai bine tolerate d.cu atât mai mare cu cât se aplică intensităţi mai mici e.cu atât mai mică cu cât se aplică intensităţi mai mari 15. Din analiza legilor iontoforezei (ionogalvanizării), se constată că una dintre următoarele afirmaţii este adevărată:

a.anionii trec mai încet decât cationii

b.frânarea transmiterii este cu atât mai mare cu cât este mai mare cantitatea de substanţă din soluţie

c.cationii trec mai încet decât anionii d.transmiterea nu ţine cont de încărcarea electrică e.ionii grei migrează mai rapid decât cei uşori

16. Iontoforeza prezintă anumite particularităţi de acţiune; precizaţi care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a.au efect local demonstrat + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund (chorion) b.au efect de depozit + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund (chorion) c.au efect local + au efect de depozit + au efect de pătrundere până la stratul cutanat profund (chorion)

d.viteza de migrare a ionilor este constantă indiferent de structura chimică e.cantitatea substanţelor care pătrund este controlabilă

SUBIECTE pentru EXAMEN:

• Acţiunile biologice ale curentului galvanic • Polarizarea tisulară prin curent galvanic şi fenoenul de depolarizare • Efectele fiziologice ale curentului galvanic • Efecte fiziologice şi terapeutice ale aplicaţiilor curentului galvanic • Principalele domenii clinice de aplicare a proceduriloe de electroterapie bazate pe curent galvanic

• Principalele forme metodologice de aplicare a curentului galvanic

P L A N D E L E C Ţ I E – C U R E N Ţ I I D E J O A S Ă

F R E C V E N Ţ Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

• Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de joasă frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de joasă frecvenţă, modul cum interacţionează aceştia cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

• Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de joasă frecvenţă în scop terapeutic – analgetic şi pentru electrostimulare musculară, atât pentru musculatura normal inervată, cât şi pentru cea denervată

• Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de joasă frecvenţă, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de joasă frecvenţă, electroanalgezie, electrostimulare, stimulare electrică funcţională NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :

IV.3. Curenţii de joasă frecvenţă

IV.3.1. Curenţii de joasă frecvenţă cu impulsuri – generalităţi Se caracterizează prin aceste impulsuri de diverse forme ce au o frecvenţă cuprinsă între 0 – 1000

cicli/sec(nr. impulsuri 1000/sec). După forma acestor impulsuri rezultă forma curentului care poate fi triunghiular, exponenţial,

dreptunghiular sau trapezoid, respectiv curent de joasă frecvenţă cu impulsuri triunghiulare, exponenţiale, dreptunghiulare sau trapezoidale. Impulsul se caracterizează prin durată (vezi mai jos) şi prin amplitudine. τ = durata impulsului În cazul curentului de joasă frecvenţă triunghiular şi exponenţial, există 2 variante:

-o pantă de creştere şi una de coborâre : τI = τc +τd -o pantă de creştere şi să descrească brusc, astfel că : τI = τc (τd = 0) Curentul de la care se pleacă este curentul alternativ de reţea. Perioada este reprezentată de o

semiundă pozitivă “+” şi una negativă “-“. Curentul alternativ de reţea are 50 Hz, adică 50 cicluri pe secundă. De obicei, la aparatele moderne, impulsurile nu pleacă de la linia izoelectrică, deci de la valoarea 0,

ci folosesc « o bază » diferită de 0, de valoare variabilă, în funcţie de reactivitatea subiectului, denumită «pat galvanic «, asfel încât niciodată impulsul nu va mai ajunge la valoarea 0.

Exemple : Ipatului galvanic = 0 – 20 mA Intensitatea (impuls) = 0 – 90 mA Toate aceste forme curenţi cu impulsuri, se pot prezenta, similar curenţilor neofaradici (vezi mai

jos în tabel), atât sub formă de curenţi cu impulsuri izolate, cât şi sub formă de grupuri de impulsuri (dreptunghiulare, exponenţiale, etc.) modulate în amplitudine (exponenţial, dreptunghiular, trapezoidal, etc.). Modularea grupurilor de impulsuri, fie dreptunghiulare, fie exponenţiale se poate face în 2 feluri :

• în amplitudine – intensitate, după o anumită “formă” (dreptunghiular, trapezoidal, exponenţial, etc.), • în durată - ca timp – durata impulsurilor poate creşte şi apoi scădea după un anumit algoritm. Mai mult, există posibilitatea combinării diverselor tipuri de curenţi de joasă frecvenţă, între ei, sau

cu alte forme de curenţi din alte domenii de frecvenţă, sau cu alte forme de electroterapie (ultrasunete, câmpuri magnetice de joasă frecvenţă, terapii iradiante, etc.)

P L A N D E L E C Ţ I E – C U R E N Ţ I I D E M E D I E

F R E C V E N Ţ Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

• Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de medie frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

• Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de medie frecvenţă

• Metodologia obţinerii şi aplicării terapeutice a curenţilor interferenţiali • Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de medie frecvenţă, curenţi interferenţiali NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :

Curenţii de medie frecvenţă

Curenţii de medie frecvenţă - generalităţi

Curenţii de medie frecvenţă aparţin intervalului 1000 – 100000 Hz şi au efecte multiple, dintre care

specific este efectul excitomotor de profunzime. Efectul excitomotor determină: - hipertrofia unităţii motorii (unitatea motorie este complexul funcţional fundamental, la nivelul căruia se performează contracţia şi deci, mişcarea) şi - creşterea numărului unităţilor motorii active, prin recrutare temporală şi spaţială mai bună (creşterea numărului unităţilor motorii simultan activate). Din zona de frecvenţă specifică mediei frecvenţe, 3000-5000 Hz a fost iniţial, domeniul cel mai

utilizat în practica medicală; aparatele moderne, inclusiv cele care produccurenţi de domenii variate de frecvenţă, sau forme combinate de curenţi terapeutici, acoperă intervale de frecvenţă până la 10.000 de Hz şi peste; domeniile de frecvenţă, ca şi combinaţiile de curenţi sau forme de curenţi, sunt practic, inepuizabile, depinzând exclusiv de firma producătoare: indiferent de forme însă, un element este obligatoriu, limitele extreme ale domeniului de frecvenţă (1000 – 100000 Hz), în cadrul căruia se respectă mecanismele şi efectele specifice mediei frecvenţe. Clasic, primele studii au arătat că, între 4000-5000Hz, se dezvoltă cea mai mică excitaţie pe nervii senzitivi ai pielii, deci apare o reacţie senzitivă minimă, adică este posibilă aplicarea unor proceduri cu intensităţi suficient de mari, pentru a obţine efectele fiziologice şi terapeutice urmărite, şi care nu declanşează senzaţia dureroasă.. Tot în urma cercetărilor clasice în domeniu, a fost formulată şi legea d′Arsonval (după numele

creatorului ei), conform căreia, în cazul curentul sinusoidal alternativ, evoluţia excitabilităţii este următoarea: - excitabilitatea creşte paralel cu frecvenţa pănă la 2.500Hz, - între 2500-5000Hz se menţine un platou, - după care (peste 5000Hz), excitabilitatea scade rapid, până la inexcitabilitate totală, care însă, este caracteristică domeniului înaltei frecvenţe (deci peste 100000Hz).

Principalele caracteristici ale curenţilor de medie frecvenţă (ν): - rezistenţa pielii (impedanţa) (R) scade, paralel cu creşterea frecvenţei, scăzând în acest fel şi efectul legii lui Joule (Q=I²xR), de încălzire a pielii, deci cantitatea de căldură dezvoltată la trecerea curentului scade semnificativ până la dispariţie, paralel cu creşterea frecvenţei;

- sensibilitatea cutanată scade, paralel cu creşterea frecvenţei (vezi evoluţia reacţiei senzitive la piele);

- penetrabilitatea cutanată este foarte bună, deci curenţii de medie frecvenţă au efecte profunde: se pot aplica proceduri suficient de intense, care nu mai produc arsuri, şi care permit efecte de profunzime;

- sensibilitatea la piele este foarte mică, deci aplicaţiile sunt nedureroase, chiar în condiţiile aplicării unor intensităţi suficiente pentru a obţine efectele dorite;

- pragul de excitabilitate neuromusculară creşte, paralel cu creşterea frecvenţei. Datorită acestor calităţii, constatăm că, pentru curenţii de medie frecvenţă: - există un maximum de excitabilitate neuromusculară – nici un alt tip de curent nu atinge acest nivel,

- există un maximum de senzaţie electrică pe musculatură, - există o scădere considerabilă a rezistenţei la piele, permiţnd aplicaţii de profunzime. În concluzie, aceşti curenţi se pot folosi pentru electrogimnastică, pentru fibrele normal inervate, adică la care sistemul nerv-muşchi este intact. Pentru fibrele denervate se foloseşte curentul triunghiular cu pantă liniară sau exponenţială (vezi cap. Stimularea electircă). Perioada refractară absolută, la un curent sinusoidal cu frecvenţa peste 1000 Hz, este cu mult mai

mică decât perioada refractară a fibrei musculare, deci nu există posibilitatea de contracţie a fibrei la fiecare stimul; în aceste condiţii, fibra va răspunde la însumarea stimulilor (însumarea temporală a stimulilor), aşa-numitul efect GILDEMEISTER. Dezavantajul major al acestui fenomen este însă faptul că, adaptarea apare foarte repede. Pentru a depăşi acest handicap este necesară modificarea permanentă a parametrilor curentului şi, ca urmare, s-a introdus interferenţa. Curenţii interferenţiali aparţin deci, curenţiilor de medie frecvenţă. Proprietăţile biologice principale ale curenţilor de medie frecvenţă sunt următoarele :

1. Efectul Gildemeister ( sumaţie temporală ) În cazul unui curent alternativ sinusoidal, până la frecvenţa de 1000 Hz funcţionează principiul excitaţiei sincrone, adică fiecare stimul este urmat de excitaţie (respectiv, contracţie). Peste 1000 Hz, nu există excitaţie sincronă şi funcţionează efectul Gildemeister (însumarea temporală a stimulilor), datorită faptului că este necesar un timp pentru însumarea efectelor unei succesiuni de stimuli pentru a produce excitaţia fibrei musculare, respectiv contracţia.

2. Curba I/t (intensitate/timp) este valabilă şi se poate realiza şi la media frecvenţă, în scop diagnostic. Condiţia de utilizare diagnostică a curbei I/t, este ca şi complexul muşchi – nerv să fie intact, pentru că muşchiul denervat nu răspunde la curenţii de medie frecvenţă.

3. Excitaţia apolară (fenomenul descris de Wyss, 1963), este excitaţia care nu prezintă polaritate, şi deci, nu apar efecte polare sub electrozi, precum şi efecte interpolare; una dintre cele mai importante consecinţe este aceea că, indiferent de intensitatea curentului aplicat, nu există risc de arsuri.

Pentru obţinerea excitaţiei apolare, trebuie întrunite următoarele condiţii : - curentul să fie perfect simetric,

- variaţia amplitudinii curentului să fie lentă, - durata de acţiune a curentului să fie suficientă.

4. Scade excitabilitatea la nivelul nervilor senzitivi ai pielii, deci toleranţa la piele a curenţilor de medie frecvenţă este foarte mare.

S-a constatat că, la o frecvenţă de 50 Hz (joasă frecvenţă) aplicată pe o suprafaţă de 100 cm² (electrod 10/10 cm), capacitatea dezvoltată este de 1 µF(arad) şi impedanţa pielii de 320Ω, în timp ce, pentru 5000 Hz (medie frecvenţă) impedanţa pielii este de 32Ω. Rezistenţa pielii este deci, foarte scăzută pentru joasa frecvenţă, şi la fel vor fi şi efectele negative (vezi anterior).

Bazele teoretice ale curenţilor inteferenţiali S-a constatat că, dacă se folosesc doi curenţi de medie frecvenţă, cu amplitudine constantă fiecare în parte, dar cu frecvenţe diferite (ambele frecvenţe însă, în domeniul mediei frecvenţe medicale), şi orientaţi pe direcţii perpendiculare, rezultatul este un nou curent, numit , cu amplitudine variabilă în funcţie de direcţia considerată, şi cu frecvenţa de variaţie a amplitudinii egală cu diferenţa între frecvenţele celor doi curenţi de origine, această diferenţă corespunzând unei variaţii de joasă frecvenţă. Exemplul clasic (vezi imaginea de mai sus) arată că, dacă primul curent are 5000 Hz (circulă pe circuitul I) şi al doilea 4950 Hz (circulă pe circuitul II) rezultă o diferenţă de 50 Hz (diferenţa se încadrează în joasă frecvenţă) şi în câmpul dintre circuite ia naştere un curent nou, curentul interferenţial, cu amplitudine variabilă: maxim-ul eficienţei curentului nou-format se înregistrează la bisectoarea unghiului creat între circuite, eficienţa scde treptat spre circuite şi la nivelul circuitelor, eficienţa devine 0. Frecvenţa de variaţie a amplitudinii reprezintă diferenţa de frecvenţă între cei doi curenţi (respectiv 50 Hz, adică se plasează în domeniul joasei frecvenţe). Deci curentul interferenţial obţinut, menţine proprietăţile şi efectele curenţilor de medie frecvenţă din care a luat naştere, dar este modulat în joasă frecvenţă. La distribuţia pătratică a curentului interferenţial, adică atunci când circuitele formatoare, perpendiculare între ele, sun simetrice, este valabilă această lege de distribuţie a eficienţei (distanţa între electrozi este egală). În practică însă, distribuţiile pătratice sunt excepţionale, regula o constituie distribuţiile dreptunghiulare. În cazul distribuţiei în dreptunghi, s-a constatat că apare un fenomen secundar, numit „curent exogen de cuplaj”, adică între electrozii apropiaţi apar curenţi exogeni, care creează un efect neplăcut de electrizare, limitând mărimea curentului interferenţial aplicat. Acest fenomen a dispărut la aparatele noi, datorită introducerii corectorului de distanţă, care este un sistem electronic care anulează curenţii exogeni de cuplaj.

Tehnici de aplicaţie a curenţilor interferenţiali

♦ Aplicaţia statică stabilă – adică cu plasarea electrozilor în poziţii fixe, pe tot parcursul aplicaţiei; poate fi:

o

Circuitele sunt aşezate ca în diagramă (vezi diagrama formării curentului interferenţial). Ionii nu se deplasează între planuri, ci numai în cadrul secţiunilor paralele, deci efectele curentului interferenţial aplicat se vor exprima exclusiv pe un anumit strat, la un anumit nivel de profunzime. Se folosesc electrozi-placă cu S(uprafaţa) = 50-100 cm² sau mai mare, sau alte tipuri de electrozi, cum ar fi: - electrozi cu perniţă pentru zone mai mici, dar bine delimitate, - electrozi tip ventuză – produc un vacuum sub electrod, care poate varia ritmic sub electrod, realizând un micromasaj al ţesuturilor, în profunzime,

- electrozi speciali: - inelari – pentru torace, - implantaţi pe o mască (la care se adaugă doi electrozi-perniţă pentru apofizele mastoide) – pentru ochi,

- punctiformi – pentru zonele mici, circumscrise; o

Este caracterizată de apariţia celui de-al treilea circuit. Dacă la aplicaţia plană, curenţii interferenţiali produc modificări, care au la bază deplasări ionice doar în planuri paralele, prin introducerea celui de-al treilea circuit, ionii se vor deplasa şi între straturile paralele. Din punct de vedere tehnic, cei doi electrozi ai fiecărui circuit se plasează pe acelaşi suport, astfel încât vom avea doi electrozi cu câte trei „braţe”(electrozi) fiecare, câte unul pentru fiecare circuit. Pentru egalizarea eficientă a curentului interferenţial pe toate direcţiile planului, s-au utilizat în timp, două sisteme electronice :

♦ vectorul interferenţial, care roteşte periodic configuraţia din figură cu 45 de grade la stânga şi 45 de grade la dreapta, la intervale de 2-3 minute, ceea ce face ca toate direcţiile din plan să fie excitate succesiv de vectorul de eficienţă maximă, ♦ interferenţa dinamică, care asigură rotarea, la fiecare perioadă de interferenţă cu 360 de grade a vectorului de interferenţă cu eficienţa maximă.

Prin aplicarea, la aparatele moderne, a unuia dintre cele două sisteme, s-a asigurat transformarea aplicaţiei statice în aplicaţie dinamică, în care vectorul cu eficienţă maximă baleiază toată zona de aplicaţie, deci efectele maximale se pot înregistra în tot câmpul aplicaţiei. ♦ Aplicaţia cinetică Iniţial, fiecare circuit avea un electrod fix şi unul încastrat într-o mănuşă, pe care asistentul putea să o mişte pe suprafaţa de tratat, modificând permanent unghiul între circuite, şi astfel, făcând ca vectorul cu eficienţă maximă (de la bisectoarea unghiului între cele două circuite) să „măture” tot câmpul de aplicaţie. Există astfel, posibilitatea să varieze direcţiile de eficacitate maximă ale curentului interferenţial, cu apariţia unui efect de electrogimnastică (electrkineziterapie).

Modalităţile de aplicareModalităţile de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali sunt multiple. Pentru simplificare, aplicaţiile se împart în aplicaţii „manuale” şi „spectru”: aplicaţiile manuale – cu frecvenţă constantă, aleasă într-un anumit interval de frecvenţă, dar menţinută constantă pe tot parcursul aplicaţiei: domeniu înalt: până la 100 Hz – are acţiune importantă asupra:

nervilor vegetativi, inhibă hipertonia sistemului simpatic; efecte analgetice de scurtă durată, foarte utilă ca formă de introducere;

din domeniul frecvenţelor joase : între 1-10 Hz – efecte excitomotorii, acţionează predilect asupra nervilor motorii care declanşează contracţia; utilă pentru hipotonia de imobilizare, fără lezare de nerv;

aplicaţiile tip „spectru” – cu frecvenţă variabilă În intervalul de frecvenţă respectiv, există posibilitatea ca aparatul să treacă prin toate valorile, de la

o limită la cealaltă a spectrului, crescător apoi descrescător, într-un interval de timp. Posibilităţi de

spectre :

spectrul 80–100 Hz – efect predominant analgetic; spectrul 1–10Hz – efect excitant pentru nervii motori, deci efect excitomotor, acţionează ca gimnastică musculară;

spectrul 0(1)–100 Hz – în 15 secunde, aparatul trece prin gama completă de frecvenţe, crescător şi descrescător, determinând o alternanţă ritmică de efecte inhibitorii – excitatorii, apare deci, o succesiune de relaxări –stimulări. Efectele obţinute, cu acest spectru, sunt multiple:

- reglarea tonus tisular, inclusiv vascular, - activarea funcţiilor celulare, - hiperemie activă a vaselor profunde, - rezorbţie rapidă a edemelor, exudatelor prin hiperlimfie, - micromasaj activ de profunzime.

Oricare aplicaţie terapeutică de curenţi de medie frecvenţă interferenţiali are ca obiective: 1. creşterea pragului dureros, deci efect antialgic, 2. efectul stimulant pe musculatura striată, 3. efectul asupra sistemului nervos vegetativ, mai ales simpatic, de echilibrare a eventualelor tulburări apărute la acest nivel.

Aplicaţiile de curenţi interferenţiali trebuie să respecte următorii parametri:

La vagotoni este mai lungă, iar la simpaticotoni este mai scurtă. La intensităţi mai mici, şedinţele se pot prelungi. Dacă se folosesc electrozi-placă aplicaţia va fi de 15-20 min, iar la electrozii-ventuză va fi 10 min. La electrozii ventuză se creează întâi un vid complet pentru a asigura o aderenţă completă a electrodului la suprafaţă, după care se reglează presiunea (0,4 kg/m²), astfel încât la efectul curentului interferenţial să se adauge micromasajul profund de aspiraţie, care determină: - scăderea rezistenţei electrice tisulare, - creşterea conductibilităţii electrice, - repartiţie uniformă lichidiană sub electrozi şi creşte de 30 de ori vascularizaţia sub electrod. Acest masaj activează circulaţia limfatică, arterială,

venoasă, stimulează reglarea sistemului nervos vegetativ, accentuează transferul ionic între spaţiile intra/extracelulare.

Intensitatea creşte progresiv, atinge un platou, şi apoi, la finalul procedurii scade progresiv. La frecvenţe mai mari, se suportă şi intensităţi mai mari. Pentru efectul excitomotor, intensitatea creşte până la obţinerea contracţiei dorite. Chiar dacă contracţiile sunt indolore, nu trebuie exagerat pentru că există riscul de a obţine contracţii tetanice.

Numărul de şedinţe pentru o serie de tratament este de minim 6-8, până la 14-16 şedinţe. Dacă este nevoie de perioade mai lungi de aplicaţie, după 12 şedinţe se face pauză de cca. 14 zile. Oricum, derularea seriilor terapeutice, trebuie particularizată în funcţie de individ, de obicei zilnic, uneori, în funcţie de caz, la două zile.

Efectele fiziologice

Aplicaţiile curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali prezintă următoarele avantaje fiziologice:

se pot aplica intensitaţi mari, nedureroase, cu penetraţie mare, fără risc de efect electrolitic şi arsură; excitaţia transversală prin cuplul nerv-muşchi intact, este adecvată determinând contracţie eficientă; contracţia musculară (a musculaturii scheletice) este puternică, reversibilă, suportabilă; acest gen de aplicaţie blochează reversibil conductibilitatea nervoasă; are efect antialgic, prin dezvoltarea efectului „de acoperire” (descris de Lullies); eliberare de substanţe vasoactive, cu efecte biochimice locale şi la distanţă: dezvoltă efect hiperemizant şi rezorbtiv. Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, derivate din proprietăţile lor biologice şi avantajele prezentate mai sus, sunt următoarele: 1. efectul excitomotor – este foarte important pentru musculatura striată, sanătoasă (normoinervată) – se obţine la frecvenţe sub 10 Hz, fie în aplicaţie manuală, fie spectru;

2. efectul decontracturant – se obţine, mai ales, la 12-35 Hz (aplicaţie manuală sau spectru); dar este posibil să se obţină efectul decontracturant şi în cazul frecvenţei variabile (spectru) 0-100 Hz, datorită alternanţei ritmice contracţie-relaxare la nivelul ţesutului muscular;

3. efectul vasculotrofic, hiperemizant, rezorbtiv – obţinut, în special, la frecvenţe cuprinse în intervalul 10-35 Hz; efectul vasculotrofic-rezorbtiv se bazează pe activarea mai multor mecanisme : acţiunea directă asupra vaselor: - fie direct – pe musculatura netedă a vasului, - fie indirect – pe structura neuro-vegetativă perivasculară, determinând vasodilataţia;

acţiune indirectă, datorită gimnasticii musculare, prin activarea musculaturii care asigură circulaţia de întoarcere (ex. pe musculatura gambelor, efectul excitomotor);

4. efectul analgetic determinat de modificarea percepţiei dureroase, prin: - scăderea excitabilităţii dureroase (efectul de acoperire), - combaterea hipoxiilor algogene, datorită vasodilataţiei;

5. efectul excitomotor pe musculatura netedă – obţinut, mai ales, la frecvenţe din intervalul 12-35 Hz; efectul este datorat acţiunii indirecte, de tip reflex, dezvoltată de curenţii de medie frecvenţă interferenţiali prin excitarea la nivelul :

- dermatoamelor, - miotoamelor, - ganglionilor vegetativi paravertebrali, - ganglionului stelat, - lanţului simpatic, ş.a.

EXEMPLE:

32. Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă sunt :

a.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni + acţiune analgetică + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv b.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, producând contracţii musculare puternice, reversibile şi bine suportate + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni +acţiune analgetică + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv c.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de inhibiţie asupra muşchilor netezi hipertoni + acţiune analgetică + acţiune de vasoconstricţie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv

d.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni + acţiune electrostimulatoare asupra musculaturii denervate + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv e.acţiunea decontracturantă asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni + acţiune analgetică + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv

33. Efectele fiziologice ale curenţilor interferenţiali depind de frecvenţă, astfel:

a.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată şi efect decontracturant (sub 10Hz) + efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz) b.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) + efect decontracturant şi efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)

c.efect analgetic pe musculatura striată normal inervată hiperalgică (sub 10Hz) + efect decontracturant +efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)

d.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) + efect decontracturant şi efect vasculotrofic (80-100Hz) + efect analgetic (12-35Hz) e.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată şi efect vasculotrofic (sub 10Hz) + efect decontracturant (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)

34. Efectul analgetic al aplicaţiei de curenţi interferenţiali apare datorită modificării percepţiei dureroase prin:

a.diminuarea excitabilităţii dureroase + efect excitomotor muscular + combaterea hipoxiilor generatoare de durere b.diminuarea excitabilităţii dureroase + efect inhibitor muscular relaxant + combaterea hipoxiilor generatoare de durere c.accentuarea excitabilităţii dureroase cutanate şi musculare cu efect excitomotor muscular + combaterea hipoxiilor generatoare de durere d.diminuarea excitabilităţii dureroase + efect excitomotor muscular + combaterea vasodilataţiilor generatoare de durere prin vasoconstricţie e.diminuarea excitabilităţii dureroase + combaterea hipoxiilor generatoare de durere

35. Dintre principalele indicaţii ale curenţilor interferenţiali amintim:

a.dischinezii biliare, hepatite cronice persistente, pancreatite cronice inclusiv formele caşectice b.tulburări de circulaţie arterială, venoasă şi limfatică inclusiv în cazurile cu tulburări cardiace organice, funcţionale sau cu stimulator cardiac c.tulburări urinare cu retenţii bazinetale, incontinenţe vezicale prin deficit de detrusor şi de sfincter vezical d.edeme inflamatorii ale prostatei inclusiv purulente, hipertrofii de prostată, stări disfuncţionale după prostatectomii e.stări posttraumatice, afecţiuni articulare reumatismale inclusiv procese inflamatorii purulente

36. Parametrii aplicaţiei de curenţi interferenţiali se încadrează de regulă între următoarele valori:

a.şedinţe de 20-30 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de 20 min - aplicaţia cu electrozi-ventuză b.şedinţe de 15-20 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de 20 min - aplicaţia cu electrozi-ventuză c.şedinţe de 15-20 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de 10 min - aplicaţia cu electrozi-ventuză

d.şedinţe de peste 20 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de peste 10 min - aplicaţia cu electrozi-ventuză e.şedinţe de 5-10 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de sub 10 min - aplicaţia cu electrozi-ventuză

SUBIECTE pentru EXAMEN:

• Proprietăţile biologice ale curenţilor de medie frecvenţă • Efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de medie frecvenţă • Curenţii interferenţiali – baze fizice şi fiziologice, modalităţi de aplicare • Efecte fiziologice şi terapeutice ale aplicaţiilor curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali

• Principalele domenii clinice de aplicare a proceduriloe de electroterapie bazate pe curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali

• Principalele forme metodologice de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, indicaţii şi contraindicaţii

P L A N D E L E C Ţ I E – C U R E N Ţ I I D E Î N A L T Ă

F R E C V E N Ţ Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

• Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de înaltă frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de înaltă frecvenţă, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

• Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de înaltă frecvenţă în scop terapeutic

• Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de înaltă frecvenţă, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de înaltă frecvenţă, înalta frecvenţă pulsată NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :

. Curenţii de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă - generalităţi

Domeniul curenţilor de înaltă frecvenţă cuprinde curenţii care au frecvenţa peste 100.000Hz.

Clasic, producerea curenţilor de înaltă frecvenţă se realizează printr-un circuit în care există obligatoriu un condensator, cu rol de capacitate electrică, acest condensator fiind format dintr-un număr de plăci metalice care cuprind între ele un dilelectric (sticlă, ebonită sau porţelan). Pe condensator se acumulează electricitate, asfel încât voltajul creşte continuu, iar atunci când

voltajul depăşeşte rezistenţa eclatorului (scântâietorului), se produce o scânteie electrică şi electricitatea se va scurge de la (+) către (-), luând naştere un curent electric în circuitul oscilant. Curentul nu se opreşte ci determină reîncărcarea inversă a condensatorului. În astfel de condiţii, se produce o oscilaţie.

Oscilaţiile sunt amortizate: ele descresc lent până la 0, apoi urmează o pauză necesară reîncărcării condensatorului de la transformator, după care ciclul se reia. În baza acestui sistem, se produc curenţi de înaltă frecvenţă cu oscilaţii amortizate. În aparatele electromedicale există două mijloace de întrerupere a curentului: - se pot obţine oscilaţii electrice generate prin descărcarea condensatorilor pe eclatori – se obţin curenţi de înaltă frecvenţă cu unde amortizate (aparatele clasice, în mare parte, scoase actualmente din uzul curent);

- există oscilaţii electrice de înaltă frecvenţă generate de descărcarea condensatorilor prin intermediul lămpilor electronice (triode), în care oscilaţiile obţinute au fecvenţa mai mare, deci, lungime de undă (λ) mai mică, şi aceste oscilaţii nu amortizate. Lampa cu 3 electrozi (trioda) are ca elemente-standard :

- placa (anod = electrodul +) , - sita sau grila, care poate fi încărcată: - pozitiv – şi atunci favorizează trecerea electronilor (curentului), - negativ – şi atunci împiedică trecerea electronilor (deci a curentului),

- catodul (catodul = electrodul -), care este un filament încălzit la incandescenţă şi astfel, emite electroni. Sita/grila este intercalată între cei doi electrozi. Funcţionarea lămpii este următoarea:

- filamentul este adus la incandescenţă şi emite electroni, în timp ce placa este întotdeauna încărcată (+);

- sita, aşa cum arătam mai sus, poate fi încărcată (+) şi favorizează trecerea electronilor , sau (-) şi împiedică trecerea electronilor.

Această încărcare succesivă a grilei +/-, duce la modificările ritmice ale potenţialului şi această ritmicitate induce, de fapt, ritmicitatea undelor obţinute în circuitul oscilant. Tensiunea în circuitul de înaltă frecvenţă este cuprinsă între 10.000-100.000 volţi. Aparatele de înaltă frecvenţă au un circuit generator – care produce curenţii de înaltă frecvenţă, şi

unul rezonator – în care stă bolnavul. Cel de-al doilea circuit, cuprinde ca rezistenţă, rezistenţa opusă de organism, la care se adaugă spaţiile izolante între electozi şi corp; circuitul cuprinde şi un condensator variabil, constituit din două plăci aflate la distanţă variabilă, pentru a realiza o capacitate variabilă, care se poate regla până când circuitul oscilant intră în rezonanţă cu circuitul generator.

Noţiuni clasice despre diatermie şi curenţii de înaltă frecvenţă Diatermia reprezintă încălzirea profundă a ţesuturilor prin curenţii de înaltă frecvenţă. Clasic,

diatermia prin înaltă frecvenţă se clasifica în: - diatermia prin unde medii, corespunzând la λ = 100 - 1000 m, şi - diatermia prin unde scurte, corespunzând la λ = 10 - 100 m.

A. Diatermia cu unde mediiAparatele clasice de unde medii cuprindeau grupe de eclatori, aşezate în serie. Pentru aplicaţii, se

utilizau electrozi metalici flexibili de 0,5 mm grosime, cu colţurile rotunjite , suprafaţa şi marginile netede, fixaţi întinşi, apăsat, pe suprafaţa pielii. Curenţii pătrund mai uşor în ţesuturi mai puţin rezistente şi mai bine vascularizate şi ocolesc ţesuturile mai rezistente (os + ţesut fibros). Dacă electrozii sunt inegali, electrodul mai mic este mai activ. Dacă electrozii sunt egali dar nu sunt paraleli, apare efectul de marginaţie, adică se produce concentrarea curentului la nivelul marginilor mai apropiate.

Efectele fiziologice se fundamentează pe efectul termic de profunzime, de la care derivă toate celelalte efecte fiziologice, şi anume: - nu dau eritem sub electrozi; - încălzirea, produsă de această aplicaţie, persistă încă 2-3 ore după încetarea procedurii; - diferitele ţesuturi care compun un segment se încălzesc diferit; - puterea de pătrundere a undelor medii (şi a curenţilor de înată frecvenţă, în general) este invers proporţională cu lungimea de undă, astfel : ♦ lungimea de undă mare (ex. λ în jur de cca. 300 m) nu învinge pielea, ţesutul subcutanat şi grăsimea, pătrunderea este mică, efectul termic este de suprafaţă, ♦ lungimea de undă mică (ex. λ în jur de cca. 100 m) determină o pătrundere mai mare - efectul termic se obţine mai ales în profunzime, senzaţia termică este mult mai mică la suprafaţă;

- ţesuturile şi organele bogat vascularizate se încălzesc mult mai greu, deoarece sângele are efect refringent şi pentru că rezistenţa ohmică a ţesuturilor bogat vascularizate este mai mică;

- ca o consecinţă a încălzirii, se asociază vasodilataţia În concluzie, căldura generată de undele medii determină, predominant la nivelele profunde:

♦ vasodilataţie, ♦ efect analgetic, eficient mai ales în durerea de tip ischemic, ♦ spasmoliză, ♦ creşterea metabolismului tisular în zonă

Principalele indicaţii de aplicare a undelor medii sunt: - afecţiunile articulare, în principal cele degenerative, ştiut fiind că majoritatea autorilor consideră mecanismele ischemice, ca fiind principalele cauze ale apariţiei şi, mai ales, evoluţiei rapid agravante a acestor suferinţe;

- suferinţele sistemului nervos, mai ales periferic, inclusiv sechele posttraumatice sau de altă natură la nivelul nervilor periferici;

- suferinţele aparatului circulator, mai ales periferic, şi mai ales cele datorate tulburărilor funcţionale de irigaţie, ameliorabile prin vasodilataţie;

- suferinţe ale aparatului respirator, mai ales ale căilor aeriene superioare ( inclusiv sinusurile feţei), şi mai ales cele de domeniul patologiei ORL;

- afecţiuni ale aparatului digestiv – mai ales cele declanşate de spasme (la nivelul pereţilor organelor cavitare – ex.colici);

- afecţiuni ale aparatului genito-urinar. Clasic, undele scurte se află în intervalul de lungime de undă λ = 10-100 m. Penetraţia acestor unde

este mai mare, deci zona de impact este mai profundă< ]n plus, pătrunderea are loc şi prin izolatori, senzaţia de căldură resimţită de subiect este mai mică decât pentru undele medii (vezi anterior), dar căldura dezvoltată la nivelul ţesuturilor profunde este mai mare. Clasic, domeniul udelor ultrascurte este cuprins în zona de λ = 1-100 cm, ceea ce corespunde unor

frecvenţe mai mari de 30 MHz (de regulă între 30-300 MHz). Se foloseşte o aparatură diferită, care utilizează lămpi cu 3 electrozi, iar condensatorul reglabil, integrat circuitului exterior (rezonator), pune foarte uşor în rezonanţă cele două circuite (circuitul generator = furnizor de emisie curenţi de înaltă frecvenţă, circuitul rezonator = circuitul exterior în care este plasat bolnavul). Datorită faptului că acest tip de emisie are λ mică, ultrascurtele înving uşor rezistenţa tegumentului şi pătrund în profunzime. Dozarea aplicaţie se face, de regulă, după senzaţia subiectivă a subiectului :

- dozele oligoterme / reci corespund la o tensiune de cca.14-16V: pacientul simte senzaţia de rece ; - dozele submedii corespund la o tensiune de cca.16-17V: bolnavul simte o senzaţie de căldură abia perceptibilă;

- dozele mijlocii corespund la o tensiune de cca.17-18V: bolnavul simte o senzaţie plăcută de căldură;

- dozele calde corespund la o tensiune de cca.19-20V: bolnavul simte o senzaţie de căldură intensă. La aparatele clasice, electrozii utilizaţi în aplicaţiile de unde scurte şi utrascurte sunt de mai multe

categorii: ♦ electrozi flexibili, izolaţi în cauciuc care se aplică pe o zonă izolată de o pâslă perforată ♦ Electrozi metalici ( discuri în interiorul unor capsule de sticlă) ♦ Electrozii de forme speciale împrumută aspectul cavităţilor în care se introduc; ca nişte benzi/suluri Variantele de aplicaţie ale undelor, scurte şi mai ales, ultrascurte sunt următoarele :

♦ în circuit conductor închis – ceea ce presupune că electrozii se aplică direct pe tegument; acest gen de aplicaţii se folosesc tot mai rar, deoarece prezintă riscul arsurilor; ♦ aplicaţii în câmp condensator – folosesc un dielectric aşezat între electrozi şi tegument (care poate fi cauciuc, pâslă, aer, ş.a.): electrozii utilizaţi sunt metalici, introduşi într-o capsulă de sticlă, deci înconjuraţi de aer (dielectricul); ca reguli de aplicaţie în câmp condensator :

- nu trebuie să existe corpuri metalice în câmpul condensator, - bolnavul nu trebuie să fie transpirat;

♦ aplicaţii în câmp solenoid – care utilizează benzi/cabluri izolate, atât între ele cât şi faţă de tegument printr-un strat gros de cauciuc poros; electrozii în bandă/cordon/cablu se înfăşoară în spirală, în jurul segmentului de tratat. Acţiuni biologice , caracteristică, după cum urmează:

♦ acţiune biologic-specifică, antimicrobiană; ♦ creşterea temperaturii corpului, consecutiv aplicaţiei, şi care nu scade imediat după încheierea procedurii, putându-se menţine până la 48-72 ore; aceste observaţii dovedesc faptul că terapia de înaltă frecvenţă are capacitatea să modifice funcţia centrului termoreglator; ♦ creşte rata diviziunii celulare, în principal în epiderm, în paralel cu creşterea metabolismului celular; ♦ temperatura ţesuturilor profunde este mult mai crescută decât a ţesuturilor superficiale; ♦ există posibilitatea influenţării unor verigi metabolice:

o la doze slabe, creşte consumul de glicogen, iar la doze puternice acesta scade, o creşte concentraţia sanguină a calciului (calcemia) şi scade clorul sanguin, fenomen care se asociază de regulă cu apariţia transpiraţiei;

♦ la nivelul zonelor periferice s-a constatat apariţia, după o scurtă perioadă de vasoconstricţie, a unei vasodilataţii importante, atât ca mărime, cât şi ca remanentă în timp; se constată:

o creşterea circulaţiei arteriale, şi, în timp, o scăderea circulaţiei venoase; o în plus, prin vasodilataţie, scade rezistenţa periferică ceea ce conduce la scăderea tensiunii arteriale, în primul rând diastolice;

♦ acţiune calmantă, sedativă. Datorită acestor efecte complexe, aplicaţiile undelor ultrascurte respectă aceleaşi domenii de

patologie prezentate la undele medii. Clasificarea prezentată mai sus reprezintă o imagine clasică asupra domeniului înaltei frecvenţe.

Actualmente, clasificarea subdomeniilor înaltei frecvenţe utilizate în terapie este modificată, aparatele moderne încadrându-se în următoarele categorii:

Spectrul înaltei frecvenţe

Parametrii fizici

Tipul de unde

Frecvenţă

(νννν)

Lungime de

undă (λλλλ)

Aplicaţii medicale

Unde hectometrice (corespund undelor medii)

0,3-3 MHz (300-3000 kHz)

100-1000 m Ultrasunete Diatermia cu unde medii (vezi λ=100 m; ν=3 MHz)

Unde metrice (corespund undelor scurte)

3-30 MHz 10-100 m Primele, şi cele mai folosite au fost undele cu λ=11,06 m; ν=27,12 MHz

Decimetrice şi centimetrice (domeniul

300-30000 MHz

1-100 cm ca unde decimetrice, cele mai utilizate au fost λ=69 cm; ν=433,92 MHz;

UHF=ultra high frequency)

ν=433,92 MHz; ca unde centimetrice (microunde) λ=12,25 cm; ν=2450 MHz

S-a încercat explicarea mecaniselor de acţiune şi a efectelor înaltei frecvenţe pe baza a trei teorii:

♦ care spune că în dielectricul neomogen (stratificat) stăbătut de curent alternativ de frecvenţă înaltă, apar curenţi de conducere şi curenţi de deplasare concomitenţi, iar la suprafaţa de delimitare între straturi apar potenţiale electrice ♦ care spune: curenţii de frecvenţă înaltă străbat sângele astfel, plasma funcţionează ca un curent de conducţie iar membrana hematiilor ca un curent de deplasare; rezistenţa serului este legată în paralel cu rezistenţele hematiilor,formând un model de rezistenţe succesive. ♦ – efectul caloric apare prin “mobilizare celulară ” Indiferent de teorie, curenţii de înaltă frecvenţă pot fi transmişi corpului uman prin :

- prin straturile de aer: metoda în câmp condensator; - metode în câmp inductor: electrozi izolaţi sau în câmp solenoid; - prin emiţători la distanţă pentru UHF (unde decimetrice şi centimetrice).Tipuri de electrozi :

♦ Electrozi cu contact direct, ♦ Electrozi cu aplicaţie în câmp condensator: - Cu aer reglabili– electrozi Schliephake cu diametrul 10-25 cm; profunzimea aplicaţiei este invers proporţională cu distanţa faţă de tegument; mare atenţie la fenomenul de marginaţie (spin-effect);

- Cu aer nereglabili– au suprafaţa mai mare şi se folosesc atunci când urmărim fenomenul de diatermie generalizată (au 35/50 sau 75/75 cm);

- electrozi supli – dielectricul utilizat este cauciucul, şi nu aerul ca în celelalte cazuri; ♦ Electrozi cu aplicaţie în câmp inductor / solenoid; se folosesc electrozi-self cu conductor tubular aşezat într-o spirală plană într-o cutie de plastic. Pot avea diametrul de 14 cm (monodă) sau 5,5 cm (minodă).

Observaţii privind aplicaţiile curenţilor de înaltă frecvenţă în practica cotidiană

Capacitatea de transformare a energiei electrice în căldură depinde de : Constanta dielectrică – capacitatea de a conduce un curent de deplasare, caracteristică fiecărui tip de ţesut,

Conductibilitatea electrică – este inversul rezistenţei, fiind la fel, specifică ţesutului, Aşezarea geometrică a straturilor :

În serie, În paralel, Arhitectonica segmentelor străbătute prezintă stratificaţii complexe.

Ţesuturile cu conţinut mare de apă şi proteine ( muşchi, viscere ) au o rezistenţă mult mai scăzută decât cele cu conţinut mare în grăsime sau ţesut osos (de aproape 10 ori).

Coeficientul de încălzire a unei structuri este dat de raportul unitate de volum grăsime / unitate de vomul muscular > 1. Acest coeficient scade odată cu creşterea frecvenţei, deci cu cât λ este mai mică (în cadrul înaltei frecvenţe),cu atât coeficientul de încălzire va fi mai mic. Aceste unde de tip centimetric / decimetric sunt preferate la oamenii graşi (au lungima de undă foarte mică).

Creşterea distanţei dintre electrozi şi tegument creşte profunzimea de penetraţie, şi deci profunzimea de exprimare a efectelor.

Dacă se urmăreşte încălzirea preferenţială a musculaturii se fac aplicaţii la distanţă mică, în câmp solenoid, sau se folosesc unde decimetrice sau microunde, care pot ajunge până la 8 cm profunzime, unde se constată dezvoltarea maximă de căldură, cu creşterea consecutivă a temperaturii endotisulare.

La conductorii selfi,se realizează o penetraţie medie,iar câmpul indus este foarte puternic. Este foarte important ca distanţa dintre electrozi şi piele să fie de minim câtiva centimetri, pentru a permite răcirea spirelor. Prin metoda în câmp solenoid,apare un câmp magnetic ce creează curenţi turbionari. Valoarea unei

astfel de aplicaţii depinde de puterea ce se dezvoltă în circuitul bolnavului. O putere de 400-500W are efect maxim la 1-2 cm de piele (profunzime). În ceea ce priveşte distanţa dintre electrozi piele : la 1-2 cm predomină efectul superficial,iar la 4

cm efectul este mai profund. Dacă zona de aplicaţie este bogat vascularizată va fi necesară o doză mai mare deoarece sângele

are rol refingent (transportă căldura). Orice prescripţie trebuie să cuprindă : ♦ λ – lungimea de undă (domeniul de înaltă frecvenţă), ♦ natura electrodului, ♦ suprafaţa electrodului, ♦ distanţa electrod – piele: 1-2 cm – efect superficial, 3-4 cm – efect profund, ♦ durata procedurii, ♦ intensitatea câmpului – de obicei, după reacţia subiectivă (uneori, şi precizarea obiectivă).

Undele decimetrice şi centimetrice

Din punctul de vedere al caracteristicilor fizice, este vorba despre domeniul de unde cu λ = 1-100

cm, corespunzând unui domeniu de frecvenţă ν = 300-30.000 MHz – UHF (ultra high frequency), reprezentând undele cu spectrul cel mai mic. Datoriă caracteristicilor fizice, undele centimetrice şi decimetrice intră în spectrul undelor electromagnetice, având proprietăţi specifice – fizice, fizico-chimice şi biologice. Undele decimetrice şi centimetrice prezintă proprietăţi fizice, în primul rând optice: ele pot fi

reflectate, refractate, adsorbite, dirijate şi focalizate. Circa 30% din undele decimetrice sunt reflectate (ex. undele decimetrice cu λ = 69 cm); reflexia este mai mare, cu cât λ este mai mică: pentru undele centimetrice, fenomenul de reflexie este mai important (ex. pentru unde cu λ = 12cm). Fenomenul se va manifesta printr-un efect de încălzire foarte crescut la limita dintre ţesuturi (mai ales la limita ţesut gras / ţesut muscular), iar la acest nivel pot să apară aşa-numitele « unde staţionare ». Ca oricare unde electromagnetice, undele decimetric şi centimetrice au proprietăţi fizico-chimice.

Ele pot fi adsorbite de substanţe cu proprietăţi paramagnetice şi produc fenomenul de « rezonanţă moleculară », magnetizându-le.

Proprietăţile biologice ale undelor decimetrice şi centimetrice sunt multiple. Ele sunt uşor adsorbite de ţesuturi şi produc o creştere a temperaturii locale: aceasta este semnificativă la 5 minute după începere aplicaţiei, este maximă la 15 minute, apoi scade.

Se impun câteva observaţii legate de capacitatea de absorbţie a ţesututrilor, faţă de undele centimetrice şi decimetrice: ♦ undele traversează membrana celulară şi determină transformarea energiei în căldură, atât în căldură intracelulară, cât şi extracelulară ; ♦ undele traversează uşor ţesuturile cu conţinut slab de apă, putând fi absoarbite în cantităţi mari (absorbţia maximă) în profunzime; ♦ căldura produsă de undele centimetrice şi decimetrice se comportă diferit:

o la nivelul pielii, se pierde în mediu, prin convecţie, o încălzirea produsă în profunzime se transmite prin conducţie şi se acumulează; cantitatea de căldură acumulată în profunzime depinde de adsorbţia diferită a ţesuturilor şi de vascularizaţie (sângele este un agent refringent);

♦ undele centimetrice şi decimetrice stimulează dezvoltarea ţesuturilor tinere: astfel, iradierea epifizelor oaselor, la animalele tinere, duce la o accelerare a creşterii, determinând o creştere asimetrică, predominant a lungimii oaselor; de aici concluzia practică, că acest tip de unde nu se aplică la persoanele tinere, în creştere;

♦ exercită o acţiune negativă asupra ochiului: s-a constatat apariţia cataractei la iepurii de laborator iradiaţi, după 3-10 zile de iradiere; prin extrapolare, s-a constatat că persoanele care lucrează în incidenţa microundelor (undele centimetrice), de ex. lucrătorii la instalaţii radar (controlorii de zbor etc.), au o frecvenţă mai mare de apariţie a cataractei, care este considerată boală profesională; ♦ acţiunea undelor centimetrice şi decimetrice asupra electroforezei determină scăderea albuminelor şi creşterea globulinelor, mai ales a celor β şi γ; ♦ s-a mai constatat şi că, aplicaţiile de unde centimetrice şi decimetrice îndepărtează oboseala musculară, normalizând cronaxia.

.Aparatura specifică undelor decimetrice şi centimetrice

Undele decimetrice şi centimetrice (microundele) sunt produse de aparate diferite faţă de celelalte forme de curenţi de înaltă frecvenţă, aparate care se bazează în producerea radiaţiei pe un tub special, numit triratron sau magnetron, care generatorul propriu-zis de radiaţie. Din punct de vedere teoretic, acest tub funcţionează pe baza principiului mişcării rapide a electronilor în vid. Tiratronul, care în timpul procesului de producere a radiaţiilor se supraîncălzeşte, este protejat de un ventilator de răcire. Emiţătorul monopolar este a doua componenetă de bază a aparatului de unde decimetrice şi

centimetrice, alături de tubul tiratron, şi poate fi : - liniar – radiaţia se produce în câmp longitudinal; efectele maxime şi încălzirea maximă se obţin dacă fasciculul este perpendicular pe suprafaţa de incidenţă;

- circular – care poate fi şi scobit, ca o sferă goală în interior (emiţător prin îmbrăţişare); acest tip de emiţător are acţiune foarte bună în profunzime, fiind caracterizat de o distribuţie mai uniformă a căldurii în zona de aplicaţie;

- rotund – produce un câmp de iradiere rotund şi emite în toate direcţiile Emiţătorul beneficiează de filtre de rezonanţă care elimină automat undele cu frecvenţe superioare,

nedorite, conservând doar spectrul care ne interesează din punct de vedere terapeutic.

Localizatorul, a treia componentă de bază a aparatului, asigură proiecţia fasciculului pe zona de tratat. Postul de alimentare are un comutator de reglare a intensităţii, precum şi un dispozitiv de securitate

care emite un semnal luminos, sau cel mai adesea sonor, care împiedică folosirea aparatului înainte de încălzire. Tensiunea anodică este de 1100-1500 V şi intensitatea anodică de lucru variază între 0-200 mA.

Dozarea undelor produse se face cu ajutorul unui dispozitiv cu 7-9 trepte (aparatele beneficiază de tabele de referinţă pentru dozare). Localizatorul se aşează perpendicular pe zona de tratat, nu în contact cu tegumentul, ci la distanţă

de 5-10 cm de acesta. Durata aplicaţiei este de 3-5 minute, maximum 10 minute. Ritmul de aplicaţie este de obicei zilnic; dacă tratamentul se prelungeşte, se optează pentru ritmul de aplicaţie următor : în prima săptămână zilnic, în a doua săptămână la două zile (deci, trei aplicaţii pe săptămână). Se consideră oportun ca o cură de microunde să fie de 7-10 şedinţe; nu este indicat să se depăşească 10 şedinţe/serie, deoarece efectele terapeutice scad sau se pierd. Contraindicaţiile de aplicare ale undelor decimetrice şi centimetrice (microundelor) sunt

următoarele: ♦ zonele cu ţesuturi prost irigate, prezentând fenomene ischemice; ♦ proeminenţele osoase, la nivelul cărora apare un mare grad de reflexie; ♦ la copii şi adolescenţi (în perioada de creştere); ♦ la persoanele cu tendinţă la hemoragii, femei cu tulburări de menstră (menometroragii); ♦ în sarcină; ♦ în cazul oricăror tulburări ale sensibilităţii pielii; ♦ în cazul oricăror procese acute inflamatorii.

Seriile de unde decimetrice / centimetrice nu se repetă mai repede de o lună.

Comparaţie între unde scurte şi unde centimetrice (microundele)

Unde scurte Unde centimetrice

Curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi

Modul de acţiune al curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi

Numeroşi autori au încercat să explice mecanismele care stau la baza modului de acţiune al

curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi. Până la ora actuală, s-au făcut următoarele observaţii : ♦ Curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi au acţiuni şi efecte biotrofice importante, explicate de mecanisme declanşate la nivel celular. ♦ Curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi acţionează, în principal, prin influenţarea mişcărilor ionice intra/extracelulare, precum şi a potenţialelor bioelectrice de la nivelul membranelor celulare. ♦ Acţionează, în primul rând, asupra pompelor de Na şi asupra echilibrului încărcării electrice intra/extracelulare. ♦ Câmpul electromagnetic creat de curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi influenţează favorabil metabolismul celular, prin stimularea repolarizării, în primul rând al celulelor bolnave dereglate (care sunt parţial depolarizate), acţionând în principal la nivelul pompelor de Na. ♦ Se pare că, curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi influenţează procesele de sanogeneză prin intermediul sistemului nervos (este dovedit faptul că, ţesuturile normoinervate reacţionează mai bine decât cele denervate); s-a constatat că, acest tip de curenţi, accelerează regenerarea fibrelor nervoase, mai ales cele cu diametrul mai redus. ♦ Accelerează procesul de vindecare, în primul rând prin creşterea fluxului de sânge local, care creşte şi oxigenarea ţesuturilor în general, şi mai ales la nivelul celulei nervoase; creşte afluxul de sânge local şi participă la redistribuirea sângelui, cu predominenţă în anumite teritorii.. ♦ Stimulează procesele anabolice celulare din ţesuturile tratate.♦ Creşte capacitatea naturală a structurilor celulare de menţinere şi creştere a capacităţii histofuncţionale şi a reacţiilor de apărare şi regenerare a funcţiilor organismului, prin: - stimularea activităţii sistemului reticulohistiocitar,

- creşterea activităţii histiocitare, - creşte nivelul sanguin al globulinelor, mai ales γ, - creşte infiltraţia leucocitară, - stimulează fagocitoza, - stimulează hematopoeza, - favorizează formarea colagenului, cu caracter reparator.

♦ Creşte afluxul de sânge în periferie, prin amplificarea vascularizaţiei locale, la nivelul aplicaţiei. Acest efect se accentuează prin aplicarea asociată a localizatorului, atât pe zona de tratat, cât şi pe regiunea suprahepatică, epigastru, sau regiunea suprarenaliană, alături de aplicaţia pe zona afectată.

Efectele pe verigile fiziopatologice

Efectele şi acţiunile pe verigile fiziopatologice ale diverselor forme de boală, din diverse domenii de patologie, ale curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi nu sunt încă, pe deplin, elucidate. La ora actuală, se discută următoarele: ♦ ameliorează osteoporozele, mai ales cele posttraumatice, dar în general de orice natură, ♦ grăbesc evident rezorbţia hematoamelor şi a inflamaţiilor, infecţioase sau neinfecţioase, ♦ grăbesc semnificativ cicatrizarea plăgilor diverse, a arsurilor, vindecarea locală postoperatorie prin reepitelizarea bună şi rapidă, ♦ previn şi reduc cicatricile cheloide, ♦ grăbesc vindecarea arsurilor, prin stimularea ţesutului de neoformaţie cutanată, ♦ grăbesc substanţial calusarea fracturilor, ♦ determină scăderea până la dispariţie a edemului tisular, scurtând timpul de vindecare a oricărei inflamaţii sau plăgi, ♦ “topeşte” calcificările organizate în structura părţilor moi, în cadrul bursitelor, tendinitelor, ♦ vindecă ulcerului peptic, ♦ cicatrizează şi vindecă ulcerele varicoase, ♦ diminuă şi combate spasmului musculaturii netede, adesea generator de colici (colică biliară, renală, etc). Avantajele aplicării şi utilizării curenţilor pulsaţi de înaltă frecvenţă sunt multiple:

♦ nu apar efecte termice locale, hipertonie, arsuri, şi pot fi aplicaţi inclusiv în inflamaţii şi congestii, infecţioase sau neinfecţioase; ♦ contraindicaţiile şi efectele secundare sunt minime (practic, doar stimulatorul cardiac); ♦ bolnavul nu trebuie dezbrăcat; ♦ bolnavul nu trebuie supravegheat decât la începutul terapiei; ♦ poate fi tratată orice regiune a corpului, la orice vârstă; ♦ aparatul poate funcţiona 16h/zi; ♦ scurtează evident timpul de vindecare în toate afecţiunile şi scade timpul de spitalizare, precum şi durata tratamentului ambulator; ♦ nu produce stări de disconfort, ♦ combate rapid durerea, ca simptom subiectiv secundar, indiferent de cauza acesteia, şi astfel, scade consumul de medicamente.

Indicaţiile terapeutice şi rezultate : Indicaţiile terapeutice sunt foarte multe şi foarte variate; dintre ele, le prezentăm în continuare pe

cele mai importante: ♦ stările posttraumatice, traumatisme de părţi moi : contuzii, hematoame, plăgi rezolvate chirurgical – vindecarea este accelerată cu 30-40% din timp, iar medicaţia postoperatorie scade la 50-100% prin aplicarea curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi; ♦ stările post-fractură – asigură accelerarea calusării şi scade perioada de imobilizare în aparat ghipsat de până la 3 ori, în condiţiile în care s-au folosit aplicaţii de DIAPULSE de 6 ori/zi; ♦ osteoporozele posttraumatice se ameliorează evident după minim 6 zile de tratament; ♦ durioamele plantare operate; ♦ ulcerele varicoase; ♦ osteomielitele, ♦ bursitele, tenosinovitele, capsulitele retractile; ♦ determinări oligoarticulare în poliartrita reumatoidă; ♦ artrite; ♦ arsuri; ♦ afecţiuni inflamatorii pelvine : anexite, metrite, parametrite – scurtează perioada medie de vindecare cu cca. 6 zile;

♦ împiedică apariţia aderenţelor intraabdominale post-cură chirurgicală; ♦ limitează şi asuplizează cicatricile cheloide, sau chiar împiedică formarea lor, stimulând formarea cicatricilor elastice; ♦ inflamaţiile acute pelvine – aplicaţii zilnice cu frecvenţa de 600 cicli/sec, penetraţia 6, timp de 10 min, urmate de aplicaţii pe hipocondrul drept şi zona suprarenaliană pentru 10 minute, 400 cicli/sec, penetraţie 4; ♦ afecţiuni dento-gingivale/buco-maxilare – pentru parodontopatii, pericoronarite, pioree, gingivită: se fac, în medie, 6 şedinţe (una pe zi); ♦ pentru sinuzite fronto-maxilare, acute şi cronice, se fac 2-3 şedinţe cu o penetraţie de 6, frecvenţă 600 cicli/sec şi în hipocondrul drept cu o penetraţie de 4, frecvenţă de 400 cicli/sec; ♦ bronşite cu tuse supărătoare, consecinţa unor viroze; localizatorul este în dreptul gâtului şi a bronhiei principale; ♦ faringite; ♦ diverticulite intestinale, în zona de maximă intensitate a durerii: frecvenţă 600 cicli/sec, penetraţie 6 ; ♦ cistite, mai ales cele hemoragice – disuria dispare în 1-4 şedinţe zilnice; ♦ colite acute, rectocolite ulcerohemoragice; ♦ pielonefrite – 3 şedinţe/săptămână: scade fenomenul algic, piuria, febra, tensiunea arterială; ♦ hidrartroze de genunchi, revărsate articulare, sau afectări articulare la şold, umăr; se fac 4-6 şedinţe, câte una/zi; ♦ fenomene locale restante, după imobilizarea diverselor fracturi (zona este edematoasă, împăstată, retractată, există redoare articulară); se fac 8-12 şedinţe/serie, câte una/zi, asociindu-se şi aplicaţiile în zonele suprarenaliene; ♦ zona zoster; ♦ boala ulceroasă: la o frecvenţă de 300 cicli/sec, penetraţie 6, se aplică 15 min de două ori/zi în zona epigastrică, asociată cu aplicaţii în hipocondrul drept la o frecvenţă de 400, penetraţie 4, timp de 10 min de două ori/zi; ♦ arterite şi sindrom de claudicaţie intermitentă. Se ameliorează evident după 12 şedinţe, una/zi, aplicaţii locale cu frecvenţă 600 cicli/sec, penetraţie 6, continuate cu aplicaţii în zona epigastrului. Substratul ameliorării este vasodilataţia produsă de procedură, care dezvoltă circulaţia colaterală. EXEMPLE:

37. Din domeniul terapiei cu înaltă frecvenţă undele care au frecvenţa (υ) cuprinsă între 3MHz-30MHz şi lungimea de undă (λ) cuprinsă între 10-100m se numesc:

a.unde hectometrice sau unde medii b.unde metrice sau unde ultrascurte (VHF) c.unde metrice sau unde scurte (VHF) d.unde decametrice sau unde scurte (HF) e.unde decametrice sau unde medii

38. Tratamentul cu ultrasunete, ca procedură terapeutică, se încadrează în spectrul: a.undelor decametrice sau unde scurte b.unde metrice sau unde unde ultrascurte c.unde hectometrice sau unde medii d.unde decimetrice e.unde centimetrice

39. Dintre proprietăţile fiziologice ale undelor scurte cele mai importante sunt:

a.au acţiune electrolitică şi electrochimică controlabilă + nu provoacă excitaţie neuromusculară + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

b.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + provoacă excitaţie neuromusculară la frecvenţe mari + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate c.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + nu provoacă excitaţie neuromusculară + au efecte calorice de profunzime, dar la frecvenţe înalte pot produce leziuni cutanate d.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + nu provoacă excitaţie neuromusculară dacă se aplică pe intervale scurte + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate e.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + nu provoacă excitaţie neuromusculară + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

40. În domeniul înaltei frecvenţe, curenţii se comportă diferit sub raportul propagării:

a.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferenţial “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare b.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferenţial prin conducţie, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte” ) se propagă uneori prin conducţie c.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”) se propagă preferenţial prin conducţie, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare d.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă mai ales “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte”) se propagă preferenţial prin conducţie-străbat mai uşor straturile rău conducătoare e.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferenţial prin mecanism combinat de conducţie + “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte”) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare

41. Acţiunea undelor scurte asupra circulaţiei se manifestă prin:

a.activarea circulaţiei (hiperemie activă) fără acţiune directă locală, doar prin acţiune reflexă (eliberare de substanţe vasoactive) şi prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) b.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, fără acţiune reflexă şi, uneori prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) c.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, prin acţiune reflexă (eliberare de substanţe vasoactive) şi prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) d.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) e.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, prin acţiune reflexă (eliberare de substanţe vasoactive) şi fără activarea vasodilataţiei generale

42. Printre principalele contraindicaţii ale terapiei cu unde scurte se numără şi:

a.unele furuncule, panariţii şi hidrosadenite, ca şi procesele inflamatorii acute cu supuraţii b.anginele pectorale chiar fără semne de afectare miocardică sau insuficienţă cardiacă,ca şi afecţiuni cu tendinţă la hemoragii c.prezenţa de piese metalice intratisulare (diferite elemente metalice de osteosinteză)

d.hipertrofiile de prostată cu dureri locale mari şi tenesme vezicale, colici nefretice e.dereglări endocrine - hipofiză, tiroidă, suprarenală, pancreas- în orice fază 43. Penetraţia câmpului realizat de Diapulse (aparat care produce înaltă frecvenţă pulsatilă) depinde de intensitate, prezentând un maximum la:

a.2cm (0,8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 975 waţi b.2cm (0,8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 293 waţi c.20cm (8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 975 waţi d.10cm (4 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 675 waţi

e.20cm (8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 875 waţi 44. Modul de acţiune a aparatului Diapulse a fost parţial explicat prin:

a.scăderea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos b.creşterea afluxului sanguin periferic + scăderea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos c.creşterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor catabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos d.creşterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos e.creşterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + oprirea proceselor de regenerare nefiziologică a ţesutului nervos mai ales periferic

45. În cazul aplicaţiilor de unde decimetrice, tehnica de aplicaţie presupune următorii parametri:

a.distanţa localizator-tegument este de peste 10cm la generatoarele de unde de 69cm şi de peste 5cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de sub 15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de peste 15min pentru microunde (λ=12cm) b.distanţa localizator-tegument este de 3-5cm la generatoarele de unde de 69cm şi de 5-8-10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de 13-15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de 5-15min pentru microunde (λ=12cm) c.distanţa localizator-tegument este de 5-8-10cm la generatoarele de unde de 69cm şi de 2-5-10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de 3-5min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de 5-15min pentru microunde (λ=12cm) d.distanţa localizator-tegument este de 5-10-15cm la generatoarele de unde de 69cm şi de 2-5-10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de 8-15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de 15-20min pentru microunde (λ=12cm) e.distanţa localizator-tegument este de sub 5cm la generatoarele de unde de 69cm şi de sub 15cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de sub 3min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de peste 15min pentru microunde (λ=12cm)

46. Dintre contraindicaţiile undelor decimetrice amintim:

a.epifizele osoase la copii şi la vârsta creşterii + ulcerele varicoase şi limfangitele cronice + procesele inflamatorii acute cu supuraţii b.artritele de diferite forme şi localizări + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supuraţii c.epifizele osoase la copii şi la vârsta creşterii + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supuraţii

d.epifizele osoase la copii şi la vârsta creşterii + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + artritele de diferite forme şi localizări e.reumatismele degenerative în stadii de reactivare + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supuraţii

47. Dintre principalele caracteristici distinctive între undele scurte şi undele decimetrice amintim acţiunea de profunzime care este în cazul undelor decimetrice:

a.optimă (până la 10cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul

subcutanat este puţin încălzit b.optimă (până la 5cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul

subcutanat este puţin încălzit c.optimă (până la 5cm) + uniformă + nuse modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit

d.optimă (până la 5cm) + uniformă + se modifică după distanţa de tegument + adiposul subcutanat este încălzit pronunţat

e.optimă (până la 10cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit

48. Prin comparaţie, amintim că acţiunea de profunzime este în cazul undelor scurte: a.moderată (peste 10cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + se modifică prin distanţa dintre electrozi + provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat b.pronunţată (peste 5cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + nu se modifică prin

distanţa dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat c.pronunţată (peste 5cm adâncime în ţesuturi) + neuniformă + se modifică prin distanţa dintre electrozi + provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat

d.pronunţată (peste 10cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + se modifică prin distanţa dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat

e.pronunţată (peste 5cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + nu se modifică prin distanţa dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat

SUBIECTE pentru EXAMEN:

• Noţiuni clasice despre diatermie şi curenţii de înaltă frecvenţă • Aplicaţiile curenţilor de înaltă frecvenţă în practică • Undele decimetrice şi centimetrice – aplicaţii practice, efecte, indicaţii • Terapia de înaltă frecvenţă pulsată – aplicaţii practice, efecte, indicaţii

P L A N D E L E C Ţ I E – U L T R A S U N E T E L E

OBIECTIVELE LECŢIEI:

• Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor ultrasunetelor asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale ultrasunetelor, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

• Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea ultrasunetelor în scop terapeutic

• Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale ultrasunetelor, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, ultrasunete, sonoforeză, terapie mecanoelectrică NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :

Ultrasunetele

Ultrasunetele – baze fizice de producere

Domeniul ultrasunetelor reprezintă un domeniu terapeutic aparţinând înaltei frecvenţe, dar care,

pragmatic vorbind, se află într-o zonă de interferenţă între electro- şi mecanoterapie. Efectul fundamental, pe care se bazează toate celelalte efecte şi mecanisme acţionate de aplicaţiile

ultrasonice, este încălzirea structurilor profunde, datorită efectului mecanic pe care ultrasunetele îl transmit structurilor. Ultrasunetele reprezintă un domeniu de terapie electro-termică, dar nu numai. Rezonanţa mecanică

a particulelor materiale în general, şi a particulelor impactate de ultrasunete în special, creează o oscilaţie longitudinală. Aceasta se traduce, la nivel celular şi subcelular, printr-un joc alternant de condensări – rarefieri ale particulelor materiale, întotdeauna în direcţia de propagare a acestor oscilaţii. Ultrasunetele (US) au o frecvenţă mai mare de 16 KHz (sub 16 KHz se plasează domeniul

sunetelor, aşa cum sunt percepute de urechea umană), ceea ce corespunde la λ = 1,3 mm. Domeniul terapeutic folosit este de cca. 800 KHz (după alţi autori, 1000 KHz). În scop diagnostic, se foloseşte domeniul 1-5 MHz (este vorba de domeniul echografic). Datorită frecvenţei foarte înalte, undele ultrasonice au o comportare cvasioptică (ca la microunde),

ceea ce înseamnă că US se pot reflecta, refracta, focaliza pe o linie dreaptă. De obicei parametrul de care se ţine cont este puterea / suprafaţă = W / cm². este parametrul fizic care defineşte o aplicaţie ultrasonică, şi reprezintă produsul dintre densitatea mediului străbătut de fascicolul ultrasonic şi viteza de propagare a fascicolului prin mediul respectiv: D=ρxv . S-a constatat că este duritatea acustică este dependentă, în primul rând de mediu (parametrul cu

cele mai importante variaţii): aerul are duritatea acustică foarte mică, este deci un mediu un mediu rău conducător de US, la nivelul său ultrasunetele sunt, în mare măsură reflectate. Viteza de propagare a ultrasunetelor depinde, şi ea, de mediu: în lichidele organismului, viteza de propagare este de cca. 1500 m/sec, în vreme ce în os, viteza este de 3000 m/sec. este produsul dintre intensitate şi duritate acustică: P = I x D = I x ρ x v Presiunea este variabilă, ea este generată de vibraţii şi este influenţată de intensitate, densitatea mediului, viteza de propagare a US în mediul respectiv.

Propagarea US în medii biologice se face, în câmpul apropiat, sub forma unui mănunchi cilindric de raze, care pe măsură ce se depărtează de capul sonor, are tendinţa să se lărgescă divergent. Particulele tisulare intră în vibraţie, mediul absoarbe o parte din acestă energie mecanică şi această capacitate de absorbţie este dependentă de densitatea mediului străbătut. reprezintă o măsură a capacităţii de absorbţie a unui ţesut. În funcţie de tipul de ţesut, s-au făcut determinări care au arătat cât de gros trebuie să fie un ţesut pentru ca energia impactată să ajungă de cealaltă parte exact la jumătate: pentru o frecvenţă de 800 KHz este, în medie, de 4 cm. S-a dovedit faptul că, structurile moi au stratul de înjumătăţire pentru ultrasunete între 2-7 cm, muşchii cca. 4 cm, ţesutul adipos cca. 7 cm, oasele cutiei craniene doar 0,23 cm. La limita de separaţie dintre straturi, US sunt în parte reflectate, iar o parte vor traversa. se exprimă în procente şi reprezintă radiaţia emitentă care reuşeşte să ajungă în ţesutul

subiacent trecând prin limita de separaţie; la limita de separaţie dintre aer – tegument, reflexia este 100%, deci nimic nu traversează. Concluzia care se conturează este că aerul este o barieră de neînvins pentru US (ex. cantităţile de aer din stomac, intestin, pulmon, care fac din aceste organe zone inabordabile prin echografie). La limita de separaţie muşchi – os, reflexia este 30% (oricum, se evită în practică reperele osoase ).

Efectele ultrasunetelor Ultrasunetele prezintă o multitudine de efecte, care din punct de vedere didactic, se pot grupa în trei

categorii: efecte fizice, chimice şi biologice.

Efectele fizice cele mai importante sunt: cavitaţia:

efect specific care apare în lichide, o alternanţă între faza de dilataţie, în care particulele se rup şi apar cavităţile, şi faza de compresie, în care aceste cavităţi se ciocnesc şi dispar;

în lichidele care conţin gaze, sub efectul US, microveziculele de gaz au tendinţa să se unească, şi rezultă vezicule vizibile (fenomenul de pseudocavitaţie);

efectul termic – este datorat energiei mecanice dezvoltată de US, absorbită de substrat, care se transformă în căldură; încălzirea structurilor este mai mare la limita de separaţie dintre două medii;

luminescenţa – este posibilă în mediile lichide care conţin gaze, străbătute de fascicolul ultrasonic;

dispersia şi coagularea – există posibilitatea amestecării unor structuri nemiscibile, sub impactul US; demonstrativ este “fenomenul de fântână arteziană“ apărut pe suprafaţa capului ultrasonor, datorită faptului că mediul lichidian se sparge sub acţiunea fascicolului ultrasonic; pe baza acestui fenomen, se produc aerosoli şi emulsii, sub impactul US.

Efecte chimice: Depolimerizările – fascicolul US distruge moleculele mari, prin forţă mecanică ; Efect de oxidare:

s-a constatat că, amestecând H2O2 (apă oxigenată) cu aer, sub impactul fascicolului US, se produce acid azotos şi acid azotic; soluţiile de coloranţi în amestec cu apa oxigenată, sub impactul US se decolorează;

în urma oxidării are loc şi creşterea conductibilităţii soluţiilor; efect fotochimic – fascicolul US înegreşte filmul fotografic; efect de peptizare – pe anumite medii, US schimbă starea de gel în stare de sol, atunci când este vorba de soluţii coloide.

Efecte biologice: Dozele mici de US au efect de stimulare a funcţiei celulare, producând modificări reversibile, în sensul stimulării celulare.

Dozele mijlocii de US inhibă funcţiile celulare, producând modificări ireversibile parţiale.

Dozele mari de US produc tulburări ireversibile, care pot merge până la necroză; mai importantă este intensitatea aplicaţiei decât timpul, şi nu este respectată legea ca produsul intensitate x timp să fie constant.

Pentru vieţuitoarele mici, dozele mici au efect stimulant, respectiv se stimulează răspunsul biologic global; dozele mari determină fenomene de cavitaţie, distrugeri tisulare, chiar moarte.

Efectele ultrasunetelor pe organe şi ţesuturi

Ţesutul nervos Este cel mai sensibil ţesut la impactul fascicolului ultrasonic. Astfel, la o aplicaţie ultrasonică de

0,75 W/cm², timp de 10 minute, pe măduva spinării se produce suspendarea tuturor funcţiilor; la

aplicarea fascicolului US pe encefal, la aceeaşi parametri, apare o necroză în con. La nivelul

nervilor periferici, se constată blocarea transmiterii nervoase, pe timp limitat, mai ales pentru fibrele

care conduc durerea, de obicei fibrele subţiri, mai ales fibrele C amielinice cu transmitere lentă, sau

fibrele Aδ. Se obţine deci un efect analgetic.

Aparatul vascular La nivelul aparatului vascular funcţionează legea lui Ricker: dozele mici de US produc

vasodilataţie prin proces de hiperemie, dozele mijlocii determină anemie, eventual cu disfuncţie parţială locală, iar dozele mari determină stază, mai ales venoasă, iar dacă doza este foarte mare şi acţionează suficient, se poate ajunge la necroză tisulară. De regulă în cazul aplicaţiilor terapeutice, se folosesc doze mici pentru a se obţine vasodilataţie, cu

creşterea permeabilităţii locale şi creşterea circulaţiei locale, care conduce la creşterea metabolismului tisular.

Sânge şi organe hematoformatoare Pe culturi celulare “in vitro”, impactul fascicolului US produce liza hematiilor, prin efect mecanic;

pe sângele integral, se observă scăderea albuminelor şi creşterea globulinelor plasmatice. La doze mari, de 2W/cm² în aplicaţie US cu cap fix, după 5 minute se constată distrugerea parţială

a splinei. Ţesutul de susţinere Aplicaţia US asupra ţesutului de susţinere dezvoltă efectul de “spreading”: prin acest fenomen, se

controlează şi se accentuează difuziunea diverselor substanţe prin piele; este corba despre un fenomen de fibrinoliză la nivel celular, de liză a epiteliului, sub impactul fascicolului US se rup punţile de legătură între celule şi apar noi spaţii, prin care creşte difuzibilitatea, activând circulaţia în spaţiul intercelular, deci creşte permeabilitatea şi difuziunea la nivelul membranei celulare. La nivelul ţesutului de susţinere, s-a constatat liza ţesuturilor scleroase, chiar a calcificărilor din

ţesutul conjunctiv, de obicei la doze de 1-2 W/cm², ca expresie a efectelor conjugate, mecanic şi termic ale US.

Ţesutul muscular În muşchi se produc hiperemie, spasmoliză, scăderea tonusului muscular şi creşterea activităţii

musculare. Ţesutul embrionar şi glandele genitale Dozele mici au efect biologic pozitiv, în vreme ce dozele mari determină atrofie glandulară, iar la

embrion determină malformaţii sau chiar moarte, mai ales în primele 3 luni de sarcină. Dozele terapeutice pot fi folosite pentru a declanşa/susţine contracţia uterului gravid, în perioada travaliului.

Organe de simţ

Ochiul trebuie ferit de maximele de intensitate ale fascicolului US, realizate prin focalizări şi apariţia reflexiei. Totuşi, riscurile nu sunt chiar atât de mari, ţinând cont de faptul că în condiţiile unei emisii US de 1 W/cm², focalizate la nivelul ochiului, timp de 5 minute, nu apar efecte negative.

Ţesut tumoral In general, în practica curentă se folosesc doze terapeutice de 800 KHz, la o putere între 0,1-1

W/cm², cu aplicaţii de 1-4 minute pe fiecare câmp. La aceste nivele ale parametrilor, s-a constatat că în organele parenchimatoase apare o inactivare a enzimelor oxidative, cu creşterea activităţilor altor enzime (fapt dovedit de Farkas – laureat al premiului Nobel pentru medicină –, în SUA ). Dozele mici stimulează dezvoltarea tumorilor şi uneori formarea metastazelor, în timp ce dozele mari duc la distrugerea ţesutului tumoral. De obicei, în neoplasme nu se aplică US. Orice formă de agenţi fizici este contraindicată în

neoplasme, şi încă timp de minim 5 ani după încheierea ultimului tratament specific.

După Koeppen există 3 mari domenii fiziologice ale US :

♦ Domeniul I de acţiune – domeniul terapeutic - Procesele sunt reversibile. - Efecte fundamentate se bazează pe influenţarea sistemului nervos şi vascular (hiperemie).

- Doze = 0,05-0,3-(după unii chiar)0,5 W/cm². ♦ Domeniul II de acţiune – domeniul-limită al aplicabilităţii - Uneori, procesele sunt ireversibile, paralizante. - La doze mai mari, apare vasoconstricţia intensă trecătoare. - Doze = 0,5-1,5-(după unii chiar)2 W/cm².

♦ Domeniul II de acţiune – domeniul modificărilor ireversibile - La doze mari, se constată inducerea fenomenului de moarte celulară, paralizii nervoase şi vasculare.

- Doze = 2-3 W/cm², în regim continuu. ♦ Efectele nu respectă întotdeauna domeniul, rezultatul final depinde de reacţia individuală.

Aparatele de ultrasunete Există trei categorii principale de aparate de US :

♦ Aparate cu stativ ♦ Aparate care se aşează pe masă ♦ Aparate portabile

Orice aparat de US trebuie să aibă 3 componente :

♦ Capul ultrasonor sau traductorul este piesa în care se găseşte de fapt elementul care va schimba

energia electrică în vibraţie, prin efect piezoelectric inversat. Pierre Curie a descoperit (1880) că, dacă asupra unui cristal de cuarţ se exercită o presiune, aceasta

determină o încărcare electrică pe suprafaţa simetrică a cristalului, şi acest fenomen se numeşte . Dacă pe suprafaţa cristalului de cuarţ se exercită o tensiune electrică, pe suprafaţa opusă vor lua naştere vibraţii mecanice, care întotdeauna respectă ritmul şi frecvenţa oscilaţiilor curentului electric sinusoidal aplicat, iar acest fenomen se numeşte . La nivelul traductorului există un astfel de cristal. Nu toate cristalele pot să dezvolte acest efect, ci

doar cristalele de turmalin, trestie de zahăr, sare seignette, titanatul de bariu, unele policristale

ceramice. Pentru a deveni piezoelectric, cristalul de titanat de bariu este iniţial polarizat într-un câmp electric puternic, apoi este supus unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă. In unele cazuri, este necesar ca, pe lângă capul traductor, să existe şi concentratoare de US

(vibratoare concave formate din lentile acustice şi oglinzi concave, care realizează focalizarea şi

concentrarea undelor ultrasonice.

Capetele de aplicaţie a US au diametre cu dimensiuni clasice de 4 şi 10 cm2. În interiorul capului ultrasonic se află cristalul piezoelectric. Suprafaţa de radiaţie a capului traductor este, de regulă dintr-o placă de metal. Întotdeauna

grosimea plăcii metalice trebuie să fie multiplu al jumătăţii λ a US respectiv: G(rosimea) = N x λ/2 ♦ Foloseşte vibraţia electrică pentru producerea US. Sursa de energie o constituie curentul de la

reţea. Curentul ajunge la nivelul aparatului, unde există un reglator automat de tensiune care asigură menţinerea tensiunii necesare funcţionării aparatului. Intensitatea se reglează liniar, la fel şi puterea. Dacă scade contactul cap ultrasonic – tegument sub 50-70% din valoarea maximă a transferului de energie (contact imperfect prin deficienţă de aplicaţie/execuţie sau tehnică), la multe aparate se va declanşa sistemul de semnalizare (sonor/vizual) şi instalaţia se opreşte. ♦

sunt subţiri, flexibile.

Tipuri de vibraţii emise de US De obicei, US pot fi emise ca : vibraţie continuă, vibraţii modulate, impulsuri. US continuu apare când tensiunea la anod este continuă, puterea câmpului este constantă,

amplitudinea vibraţiilor este constantă având valori minime, maxime şi medii constante. US modulate se obţin când tensiunea anodică variază; amplitudinea variază în ritmul de λ/2 a

curentului de la reţea (deci modulări de amplitudine în joasă frecvenţă). Există două forme posibile de modulare : ♦ Se foloseşte doar jumătate de undă (50 Hz) şi apar grupuri de de vibraţii care acoperă ½ de ciclu, urmate de pauze egale cu jumătate de ciclu. Capacitatea medie va fi jumătate din capacitatea maximă, la fel şi efectul de încălzire şi terapeutic, deoarece sângele preia şi conduce căldura pe perioada pauzei. ♦ Se folosesc ambele jumătăţi de undă, grupele sunt fără pauză, dar modulate în amplitudine, în frecvenţa curentului de la reţea. US în impulsuri implică apariţia pauzelor. Raportul dintre impulsul US şi pauză trebuie precizat.

La aparatele moderne există relaţii prestabilite impuls:pauză, respectiv 1:2, 1:3 (1impuls, 2/3 pauză), 1:5, 1:10, 1:20. Raportul dintre durata impulsului/durata pauzei reprezintă procent din capacitatea totală şi din efectul termic efectiv dezvoltat la nivelul substratului, în raport cu emisia continuă. Impulsurile pot fi modulate, ca amplitudine, în diverse forme: tetragonale, exponenţiale, formele curenţilor diadinamici.

Tehnica de tratament cu ultrasunete Aplicaţiile US se pot realiza prin mai multe modalităţi tehnice:

♦ Capul ultrasonic (traductorul) se aplică cu uşoară presiune. Substanţa de contact este obligatorie,

pentru a îndepărta pelicula de aer între suprafaţa tegumentară şi suprafaţa traductorului: a fost iniţial

folosit ulei de parafină, actualmente se foloseşte o substanţă de contact, de regulă gel, care poate fi inclusiv un unguent terapeutic, chiar şi cu antiinflamatoare nesteroidiene (AINS). ♦

Există condiţii în care US trebuie aplicate pe suprafeţe foarte anfractuoase (gleznă, mână, degete),

unde riscul reflexiei este foarte mare şi se preferă aplicarea US în baie de apă. Condiţiile care se cer îndeplinite sunt următoarele: - apa utilizată va fi fiartă (pentru a îndepărta gazele) şi trebuie să fie la temperatura de indiferenţă (33-34ºC),

- vasele folosite să fie de plexiglas care reflectă puţin US, - să se îndepărteze, în permanenţă, veziculele mici de gaz care apar pe piele cu ajutorul unei pensule, - capul US nu se pune în contact, că se va afla la distanţă de 2-3 cm de suprafaţa de tratat, - fascicul US trebuie să fie permanent perpendicular pe tegument, - mâna asistentului va fi întotdeauna în afara apei – există riscul ca, prin însumarea vibraţiilor mecanice, să apară osteoporoza mâinii, ca boală profesională. Aplicarea de US în apă are un efect foarte bun de profunzime.

♦ US se aplică cu dificultate pe suprafeţele mici, circumscrise. Este nevoie să se folosească un

tub/balon subţire de cauciuc umplut cu apă, care se aplică pe suprafeţe mici tegumentare, şi peste

care se aplică capul ultrasonic. Tubul este umplut cu apă fiartă şi se mulează pe diferite suprafeţe

(globul ocular, dinte ş.a.). În ultima vreme acest sistem nu se mai foloseşte, deoarece există capul

ultrasonic pentru suprafeţe mici.

Din punctul de vedere al modului de aplicare a capului ultrasonor pe suprafaţa de tratat, există mai multe modalităţi tehnice: ♦ Realizează un masaj al suprafeţei de tratat. Se aplică cercuri mici, cca.12/minut, pentru a realiza

egalizarea diferenţelor de intensitate ale fascicolului US pe toată suprafaţa. ♦ Capul sonor este stabil, staţionar. Datorită repartiţiei inegale a fascicolului US, cu maximul de

transfer energetic în zona centrală a fascicolului şi pierdere de energie proporţională spre periferia acestuia, tratamentul este neomogen, fiind mai intens în zona acoperită de centrul fascicolului. De regulă, în această modalitate, se transmite cam 1/3-1/5 din intensitatea transmisiei de la tehnica cu cap ultrasonor mobil. ♦ Capul sonor se mişcă în cercuri cu viteză foarte mică, pe un câmp mic. Dozarea US depinde de :

diagnostic, stadiul bolii, localizarea afecţiunii, capacitatea de reacţie a bolnavului, starea tonusului vegetativ al bolnavului.

În orice aplicaţie trebuie precizaţi următorii parametri :

♦ Intensitatea Este poate cel mai important parametru. In cazul aplicaţiilor terapeutice continui, este cuprinsă de cele mai multe ori, între 0,05-0,75 W/cm² şi poate ajunge chiar până la 1 W/cm², în rare cazuri mai mult.

Pentru a exclude efectele secundare, în cazul utilizării capului ultrasonic mobil în aplicaţii continui, doza nu trebuie crescută peste 1 W/cm². Peste 0,5 W/cm² se obţin efectele calorice şi alcalinizarea zonei tratate (virajul pH-ului). Limita superioară a intensităţii este apariţia sensibilităţii algice, a durerii periostale. Intensitatea optimă aceea care dă senzaţia uşoară de căldură. ♦ Timpul de iradiere Este, de regulă, între 3-6 min/câmp. În funcţie de numărul de câmpuri, o şedinţă nu trebuie să se depăşescă 20 min/total şedinţă. ♦ Câmpul de iradiere De obicei este mic, dar dacă zona de tratat este mare, trebuie subîmpărţită astfel încât să avem o acoperire completă şi egală a întregii suprafeţe de tratat. In plus, mai trebuie avute în vedere şi concentrările de energie, mai ales la suprafeţele de separaţie dintre straturi (ex. între muşchi-os, pereţii calcificaţi ai arterelor). Mare atenţie la nivelul apofizelor spinoase şi discurilor, unde nu se aplică US, deoarece există un dublu efect negativ, prin procesele de refracţie şi deviere. ♦ Metoda folosită Dacă se urmăresc efecte locale, se folosesc doze mai mari de US. Dacă se urmăresc efecte la distanţă, prin mecanisme neurale, se folosesc intensităţi mai mici. ♦ Intervalul dintre şedinţe De obicei, şedinţele sunt zilnice. Dacă este vorba de aplicaţii într-o boală cronică, dozele sunt mai mari şi aplicaţiile sunt de 2-3 ori/săptămână. Dozarea efectivă este individuală, în funcţie de efectele obţinute şi cele estimate. ♦ Felul vibraţiei Se precizează dacă este vorba de regim continuu, modulat (cu precizarea tipului de modulaţie), sau în impulsuri.

Efectele locale ale US Mecanismul de acţiune terapeutică a US se bazează pe generarea în ţesuturile profunde de procese

locale, urmate apoi, pe calea sistemului nervos, de procese generale şi la distanţă. Efectele locale determinate de aplicaţiile de US se pot clasifica în efecte mecanice, termice şi chimice. ♦ Efectele locale mecanice Din alternarea forţelor de compresiune-dilataţie, rezultă o mişcare pulsatilă a particulelor tisulare, dezvoltată întotdeauna în axul radiaţiei US. Vibraţia longitudinală periodică determină deplasări longitudinale relative ale structurilor, sub formă de pulsaţii. Se produce un micromasaj; pulsaţia dezvoltă o amplitudine variabilă a oscilaţiilor (de până la 100 x diametrul moleculei) şi o variaţie de presiune în interiorul substratului de 2,6 atm. La dozele terapeutice folosite, nu apare fenomenul de cavitaţie.

♦ Efectele locale termice Apar datorită transformării energiei mecanice în căldură, în urma transferului de energie de la

undele US către substrat; încălzirea substratului este proporţională cu coeficientul de absorbţie a ţesutului/ţesuturilor constituente. Încălzirea este mai puternică la limita de separaţie dintre straturi. De obicei, efectele mecanice şi termice acţionează simultan. Deci mecanismele efectelor termice sunt multiple, ele acţionând simultan: absorbţie + frecare (la suprafeţele de separaţie) + mişcarea particulelor. ♦ Efectele locale chimice La dozele terapeutice aplicate de obicei, apare alcalinizarea la nivelul structurilor, atât la nivel

tisular cât şi al plasmei sanguine. Dozele mari generează acidoză. În focarele inflamatorii, în care pH-ul este acid datorită inflamaţiei, aplicarea US este favorabilă datorită fenomenului de alcalinizare pe care US îl dezvoltă, în aceste condiţii neutralizând mediul şi stimulând vindecarea. Efectele chimice locale favorabile dezvoltate, se datorează următoarelor mecanisme activate de US

:

- creşte rata reacţiilor la nivel celular, mai ales a celor oxidoreducătoare şi sunt favorizate fenomenele coloido-chimice,

- creşte rata respiraţiei celulare şi se produce virajul pH spre alcalin, - creşte rata metabolismului celular şi se eliberează substanţe farmacologic active cu rol de mediatori, precum histamina, acetilcolina ş.a,

- se normalizează echilibrul ionic intra- şi extracelular şi se ameliorează modificările stării ionice.

Efectele generale şi la distanţă ale US Se bazează pe existenţa reflexelor cuti-viscerale, care pleacă de la nivel tegumentar, din zona de

proiecţie a unui anumit organ, şi se închid la nivel visceral, impulsul ajungând şi acţionând la acel organ. Pe aceste tipuri de reflexe se bazează terapia la nivelul zonelor de proiecţie Head, la nivel segmentar, paravertebral sau la nivel ganglionar. De fiecare dată se observă efecte la distanţă. US are deci, efecte locale de încălzire (mai ales a spaţiilor de separaţie) şi de micromasaj, şi prin

efectele biofizice şi biochimice dezvoltate, declanşează efecte regionale şi la distanţă, uneori prin

antrenarea unor mediatori nespecifici.

Efectele fiziologice şi terapeutice consacrate ale US, aşa cum au fost ele descrise de studiile

numeroşilor autori, de-a lungul timpului, sunt:

♦ efectul vasodilatator, ♦ efectul analgetic (între 0,5-1 w/cm2),

♦ efectul central – stimulii subliminari însumaţi determină somnolenţă, adinamie, ♦ efectul de scădere a spasmului muscular, deci decontracturant, ♦ efectul de creştere a elasticităţii ţesuturilor, mai ales a celor rigide, scleroase – inclusiv efect fibrinolitic, ♦ efectul biotrofic – susţinut şi de efectele resorbtiv şi antiinflamator.

Indicaţiile aplicaţiilor de US

Efectul fundamental durabil – scăderea durerii + îmbunătăţire funcţională prin:

creşterea mobilităţii structurilor, creşterea elasticităţii structurilor, scăderea spasmului muscular şi a contracturii;

artroze, spondilartroze, sindroame miofasciale

Modificări de circulaţie arterială periferică Dozele de US trebuie să fie bine alese. Sunt în funcţie de subiect, de reacţia arterială a individului

şi nu a indicelui oscilometric. De regulă, se aplică doze mici.

: asigură resorbţia hematoamelor, stimuleazp formarea calusului, combate fenomenele de distrofie simpatică reflexă secundar posttraumatică, aplicabil în: contuzii, distorsii, alte tipuri de traumatisme, la sportivi :

sindromul adductorilor la fotbalişti, schiori (frecvent entorse de genunchi), achilodinii la atleţii de cursă lungă (fond şi semifond), epicondilite la jucători tenis.

– pentru subţierea, înmuierea suprafeţei, scăderea senzaţiei de prurit şi retracţie, scăderea senzaţiei de tensiune, aplicabil în: cicatrici cheloide, veruci, nevi apigmentaţi, ulcere la nivelul diverselor zone cutanate, degerătura cronică recidivată, afecţiuni cosmetice.

Anexite, endometrite, metrite, parametrite cronice, mastoză fibrochistică cronică (hiperfoliculinemie), repermeabilizarea trompei uterine (sterilitate), parametropatia spastică.

– ca şi terapie reflexă cuti-viscerală – astmul bronşic, ulcerul gastric sau duodenal.

ies din sfera terapeutică, proprie specialităţii noastre –

– hiperplazia epiteliului senzitiv al urechii interne. Fascicolul US distruge selectiv epiteliul senzitiv vestibular (la doze de 8-10 W/cm²): ca rezultat, dispare vertijul, se îmbunătăţeşte auzul.

Indicaţii speciale şi metodologii de aplicaţie: Fracturi :

se pot aplica şi pe tije,

pot să scadă (după unii autori), până la jumătate perioada de vindecare (calusare), efectele sunt mai semnificative, cu cât osul este mai superficial

• se aplică 0,1-0,2 W/cm², câte 3 minute, la două zile + • pe zona paravertebrală 0,1-0,2 W/cm², 2-4 minute;

Boala Dupuytrenne – US în baie parţială mână 37-38ºC, urmată de aplicaţie paravertebrală cervicală reflexă;

Distrofii simpatice reflexe posttraumatice, în toate stadiile – cu cât stadiul este mai acut, cu atât doza este mai mică : Stadiul I: 0,05-0,1 W/cm² numai paravertebral, combinat cu imersie în apă caldă pentru mişcări active (dacă suportă apa rece, mai bine),

Stadiul II: 0,05-0,1 W/cm² paravertebral şi proximal de zona distrofică, se contraindică băile calde,

Stadiul III: US sub apă la doze mai mari (0,05-0,2 W/cm2), asociate cu băi calde (38-39ºC);

Periartrită scapulohumerală scade durerea, induce relaxarea musculară, trebuie să se ţină cont de câmpurile vertebrogene

• aplicaţii locale şi paravertebrale cervico-dorsale 0,05-0,1 W/cm², • continuat cu aplicaţii în jurul articulaţiilor: iniţial V-ul deltoidian (aceleaşi doze), • ulterior direct pe articulaţia scapulohumerală: incidenţe frontal, lateral, dorsal ;

în timpul terapiei braţul trebuie să se mişte uşor: abducţie-rotaţie internă-rotaţie externă; Poliartrita reumatoidă (PR)

după puseul activ, dacă există şi tulburări neurovegetative, se fac doar aplicaţii paravertebrale şi nu locale;

• aplicaţii de US în apă pentru articulaţii mici, • aplicaţii prin contact – articulaţiile mari;

efectele US sunt complexe în PR: creşte vascularizaţia segmentului, creşte metabolismul, creşte mobilitatea

Colagenoze – chiar în cazul sclerodermiei progresive creşte vascularizaţia, se obţine spasmoliză

Nevralgii, nevrite – aplicaţii locale şi reflexe (dacă aplicaţiile necesită perioade mai lungi, la 2 zile);

Zona zoster – dacă este erupţie doar aplicaţii reflexe (paravertebrale), după vindecarea erupţiei – aplicaţii mixte, locale şi reflexe;

Nevralgie post zona zoster – se fac 6-12 şedinţe zilnic, se preferă aplicaţii în impulsuri.

O formă specială de utilizare a US este sonoforeza : - US este folosit ca vector pentru a introduce substanţe farmacologic active în tegument, pe baza efectului de spreading;

- se constată o reacţie din partea ţesutului, dar, spre deosebire de ionogalvanizare, această reacţie este greu dozabilă şi nu există o relaţie matematică, legată de intensitatea aplicaţiei şi doza de substanţă activă cehiculată. Există posibilitatea folosirii combinate, a US cu alte tipuri de aplicaţii de electroterapie, cum ar fi

curentul diadinamic – aparatul se numeşte sonodynator, sau cu orice alt tip de curenţi de joasă sau medie frecvenţă. Combinaţiile sunt practic, inepuizabile, şi fac obiectul de studiu al firmelor producătoare de aparatură medicală. În plus, există şi aparate speciale de US care generează aerosoli/ioni, utilizaţi în diverse domenii de patologie. Contraindicaţiile US sunt aceleaşi ca pentru orice formă de terapie electrică, sau fizică în general,

dar în primul rând este vorba despre şi .

EXEMPLE: 39. Tratamentul cu ultrasunete, ca procedură terapeutică, se încadrează în spectrul: a.undelor decametrice sau unde scurte b.unde metrice sau unde unde ultrascurte c.unde hectometrice sau unde medii d.unde decimetrice e.unde centimetrice 49. Acţiunile biologice ale ultrasunetelor depind de intensitate; astfel, la intensităţi mici până la 0,5 w/cm2 se produc la nivel celular:

a.scãderea permeabilităţii membranelor celulare + creşterea respiraţiei celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare b.creşterea permeabilităţii membranelor celulare + scăderea respiraţiei celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare c.creşterea permeabilităţii membranelor celulare + creşterea respiraţiei celulare + inhibarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare d.creşterea permeabilităţii membranelor celulare + creşterea respiraţiei celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte oxidante e.creşterea permeabilităţii membranelor celulare + creşterea respiraţiei celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare

50. Aplicaţia segmentară indirectă paravertebrală este un tratament la distanţă; în afecţiunile membrului inferior se face:

a.pe marginea inferioară şi externă a sacrului + pe apofizele vertebrale lombare + ultimele coaste b.pe marginea inferioară şi externă a sacrului + pe zona articulaţiei sacroiliace + pe crestele iliace c.pe zona articulaţiei sacroiliace + paravertebral lombar şi toracal inferior + pe crestele iliace d.pe marginea inferioară şi externă a sacrului + pe zona articulaţiei sacroiliace + paravertebral lombar şi toracal inferior e.pe marginea inferioară şi externă a sacrului + pe apofizele vertebrale lombare + pe crestele iliace

51. Treptele valorice de intensitate optimă pentru tratamentul cu ultrasunete a fost reconsiderat, astfel că în monografiile contemporane se consideră:

a.doze mici = 0,01-0,05 w/cm2 , doze medii = 0,05-0,5 w/cm2 , doze mari = 0,6-1,2 w/cm2 b.doze mici = 0,05-0,1 w/cm2 , doze medii = 0,2-0,5 w/cm2 , doze mari = 0,6-1,2 w/cm2

c.doze mici = 0,05-0,4 w/cm2 , doze medii = 0,5-1 w/cm2 , doze mari = 1.1-2 w/cm2

d.doze mici = 0,05-0,4 w/cm2 , doze medii = 0,5-0,8 w/cm2 , doze mari = 0,9-1,2 w/cm2

e.doze mici = 0,05-0,4 w/cm2 , doze medii = 0,5-0,8 w/cm2 , doze mari = 0,9-3 w/cm2 52. Durata şedinţelor de tratament cu ultrasunete variază în funcţie de suprafaţa tratată, de afecţiune, stadiul evolutiv al acesteia; în general:

a.durata unei aplicaţii pe o zonă = 5-6min, la articulaţiile mari = peste 10 min,

timpul total de aplicaţie = max 20min

b.durata unei aplicaţii pe o zonă = 2-5min, la articulaţiile mari = 5-6min, timpul total de aplicaţie = sub 10 min c.durata unei aplicaţii pe o zonă = 2-5min, la articulaţiile mari = 6-10min, timpul total de aplicaţie = 10-15min d.durata unei aplicaţii pe o zonă = 5-6 min, la articulaţiile mari = 4-6 min, timpul total de aplicaţie = 10-15min e.durata unei aplicaţii pe o zonă = 2-5min, la articulaţiile mari = 4-6 min, timpul total de aplicaţie = 10-15min

53. În aplicaţiile de ultrasunete sunt valabile următoarele recomandări:

a.succesiunea terapeutică masaj-ultrasunet sau ultrasunet-masaj este indicată în aceeaşi jumătate de zi având acţiune asemănătoare ca terapie neuro-reflexă b.este indicat ca aplicaţia de ultrasunet să fie urmată imediat de o altă procedură c.este contraindicată aplicarea concomitentă a roentgenterapiei cu ultrasonoterapia pe aceeaşi regiune d.aplicaţiile cu ultrasunete pot urma şedinţelor de kinetoterapie datorită acţiunii lor analgetice şi miorelaxante e.aplicaţia de ultrasunet să nu fie urmată de altă procedură cca. 2 ore

54. Printre contraindicaţiile ultrasonoterapiei se numără şi:

a.modificări tegumentare, afecţiuni cutanae diverse, tulburări de sensibilitate cutanată inclusiv sechele nevralgice după Herpes Zoster b.sindroamele spastice şi hipertone de cauză piramidală şi extrapiramidală c.nevralgiile şi nevritele inclusiv nevroamele amputaţilor d.fenomenele inflamatorii acute de orice natură e.plăgile atone, ulcerele trofice ale membrelor SUBIECTE pentru EXAMEN:

• Efectele ultrasunetelor • Aparatele de ultrasunete – metodologie de aplicaţie, tipuri de vibraţii • Efecte locale şi la distanţă în aplicarea terapeutică a ultrasunetelor • Indicaţiile aplicaţiilor de ultrasunete

P L A N D E L E C Ţ I E – F O T O T E R A P I A

OBIECTIVELE LECŢIEI:

• Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor fototerapiei (radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă şi lumina vizibilă) asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale fototerapiei (radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă şi lumina vizibilă), modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

• Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea fototerapiei (radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă şi lumina vizibilă)în scop terapeutic

• Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale fototerapiei (radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă şi lumina vizibilă), locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, fototerapie, radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă, lumina vizibilă NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :

Fototerapia

Radiaţiile infraroşii – date fizice şi biologice

Radiaţiile infraroşii sunt emise fotonice cu energie înaltă a căror lungime de undă este cuprinsă între 3000-15000 nm (după unii chiar mai mult) şi 760 nm. În acest interval larg, există o clasificare în trei domenii: ♦ între 760-1400 nm – spectrul radiaţiilor infraroşii de tip A – spectrul apropiat, sau „intern”, ♦ între 1400-3000 nm – spectrul radiaţiilor infraroşii de tip B, ♦ între 3000-15000 nm (sau mai mult) – spectrul radiaţiilor infraroşii de tip C. Acţiunea cea mai acceptată a radiaţiilor infraroşii este acţiunea de încălzire a pielii în stratul

superficial, care conduce la o încălzire tisulară variabilă în profunzime, în funcţie de reacţia individuală a subiectului, respectiv în funcţie de vasodilataţia şi de amplitudinea reacţiilor reflexe segmentare. În cursul aplicaţiei radiaţiilor infraroşii, au loc două fenomene aflate în permanent echilibru:

transmisia energiei prin epiderm – absorbţia energiei la nivelul straturilor străbătute. Absorbţia energiei este mai mare pentru radiaţii cu lungimi de undă (λ) mari. Transmisia energiei se face până la 2 mm profunzime.Pielea suportă valori de energie produsă de radiaţia infraroşie de până la 1-2 calorii/cm²/minut. Căldura, produsă prin transferul de energie, determină următoarele efecte:

1. eritem cu persistenţă redusă – de ordinul minutelor – al cărui mecanism îl constituie eliberarea de substanţe vasoactive, dintre care cea mai importantă este histamina;

2. stimularea secreţiei clorhidropeptice a stomacului, care determină la rându său: creşterea apetitului, stimularea funcţiei pancreatice, stimularea motilităţii intestinale, stimularea digestiei; mecanismul care declanşează stimularea secreţiei clorhidropeptice este controlat tot de histamina, care este absorbită de la nivel cutanat şi ajunge, prin intermediul circulaţiei generale, la nivelul stomacului;

3. influenţarea pigmentogenezei – prin mecanism iritativ-mecanic „fototraumatic” la nivelul structurilor celulare iradiate, la care se adaugă şi mecanismul termic; după Follmann, melanogeneza este rezultatul reacţiilor de microcombustie intracelulară şi intratisulaără, cu caracter nespecific, produse de aplicarea radiaţiilor infraroşii;

4. efectul nociv asupra ochiului – cu producerea de cataractă sau fotooftalmie.

De regulă, aplicaţiile radiative asociate de radiaţii infraroşii şi ultraviolete, aşa cum se produc adesea în practică datorită lămpilor cu emisie asociată, determină efecte diferite, dar trebuie remarcat că predomină efectele complementare şi de complexare, deşi există şi unele efecte antagonice. Acţiunea sinergică de complexare este utilizată în tratamentul bolnavilor pulmonari cronici: astfel,

eritemul produs de radiaţile infraroşii activează reflex respiraţia – inspirul este mai amplu, mai profund –, iar radiaţia ultravioletă ozonifică aerul – datorită reacţiilor oxidative pe care le declanşează ultravioletele, care joacă rol de fotocatalizatori –, deci pacienţii vor respira mai bine, mai amplu, un aer de mai bună calitate. Astfel, eritemul produs de infraroşii creşte eficienţa hematozei (oxigenării sângelui arterial la nivelul zonei de schimb alveolo-capilară), dar creşte şi eficienţa mecanicii ventilatorii.

Lumina vizibilă – date fizice şi biologice

Lumina vizibilă este acea emisie electromagnetică cuprinsă în domeniul 760-400 nm. Este cunoscut faptul că lumina vizibilă este compusă dintr-un spectru de şapte culori, din suprapunerea cărora rezultă lumina vizibilă. Corespondenţa între culori şi diversele domenii ale lungimilor de undă este următoarea: - 760-650 nm = roşu, - 650-600 nm = orange, - 600-560 nm = galben, - 560-530 nm = verde, - 530-490 nm = albastru, - 490-450 nm = indigo, - 450-400 nm = violet. Controlul reflex al sensibilităţii ochiului la lumina vizibilă este realizat prin două mecanisme: - variaţia reflexă a diametrului pupilar în funcţie de luminozitate, - variaţia reflexă a recepţiei la nivelul retinei, în funcţie de intensitatea fascicolului luminos care ajunge la ea.

Informaţia preluată de la retină este transportaă a cortex, unde are loc integrarea şi prelucrarea corticală, care conduce la conştientizarea informaţiei. Integrarea informaţiei este controlată hormonal, fiind stimulată de axul hipofizo-corticosuprarenalian, a cărui activitate este modulată, la rândul ei, de epifiză. Integrarea şi mai ales, prelucrarea corticală a informaţiei, determină şi un răspuns psihoemoţional

specific, care caracterizează specia umană, dar cu anumite particularităţi individuale . Pe acest răspuns se bazează ciclul comportamental circadian uman (activitate diurnă şi repaus nocturn), precum şi influenţele psihologice ale percepţiei diferitelor culori, asocierea psihologică a culorilor cu domeniul „cald” sau „rece”. La rândul ei, lumina declanşează reacţii endocrine stimulatoare, stimulând secreţia unor hormoni.

De ex. Stimulează mai ales secreţia şi acţiunea somatotrop-hormonului, sau „hormonul de creştere” secretat de hipofiză, determinând stimularea ratei de creştere în lungime a copiilor. Există şi acţiuni inhibitorii endocrine, de exemplu melatonina acţionează inhibitor asupra melanogenezei, şi ulterior pigmentării secundară expunerii la radiaţii de tip vizibil, eventual ultraviolete. Melatonina este produsă, în principal la nivelul epifizei – de unde rolul indirect al epifizei în controlul efectelor luminii asupra organismului –, dar şi la alte nivele (iris, coroidă, ovar, nervi periferici). Constatări relativ recente au dovedit implicaţia luminii vizibile în diverse tipuri de afectări psihice,

aspecte recunoscute de mai multă vreme. S-a constatat astfel impactul luminii vizibile în psihoze, stări depresive, dezechilibre ale bioritmurilor,în primul rând al bioritmului veghe-somn şi asocierea acestor dezechilibre cu tulburările secreţiilor hormonale în axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. Rezultate foarte bune s-au înregistrat folosind terapia alternantă lumină-întuneric în: - reglarea bioritmurilor perturbate, paralel cu scăderea simptomatologiei psihoafective însoţitoare, - reglarea ritmurilor secretorii hormonale alterate,

- tratametul icterelor neonatale (sau alte tipuri) prin utilizarea luminii vizibile albastre cu lungime de undă (λ) mică (aşa-numita „lumină de zi”), care s-a dovedit mai fiziologică în tratamentul acestor cazuri determinând şi controlând fotooxidarea bilirubinei la compuşi netoxici, hidrosolubili, uşor eliminabili renal.

Radiaţiile ultaviolete – date fizice şi biologice

Radiaţiile ultraviolete se află în vecinătatea radiaţiilor fotonice, şi datorită acestui fapt, dezvoltă în

substrat reacţii de ionizare, uneori nocive pentru ţesuturile implicate. Efectele fizice şi fizico-chimice produse de radiaţiile ultraviolete în substratul incitat sunt variate: - efect fotovoltaic - efect fotochimic - efect fotoconductiv - efect fotoelectric propriu-zis

- efect de fluorescenţă, în cadrul dezactivărilor şi ionizărilor

Aceste efecte fac din radiaţiile ultraviolete biocatalizatori care controlează multiple reacţii chimice

şi biochimice de tip: - oxidoreduceri - disocieri - polimerizări - fotosinteză-fotoliză

care conduc în final la efecte biologice complexe. Baza fizică a efectelor dezvoltate în substrat de radiaţiile ultraviolete o constituie interacţiunea fotonilor cu atomii şi moleculele substratului. Aceste fenomene se produc la trei nivele de impact: - nivelul I de impact – la acest nivel are loc transferul de energie de la particulele radiaţiilor ultraviolete către particulele mediului, neîncărcate electric – în acest fel au loc interacţii individuale, izolate, care se însumează; transferul de energie se realizează prin acţiune directă, prin intermediul excitărilor şi ionizărilor la nivelul moleculelor de apă şi al moleculelor proteice; acest nivel este primul nivel de impact biologic al radiaţiilor fotonice, şi la acest nivel acţiunea nu este globală pe celule, ci pe „ţinte” moleculare sau subcelulare; după o perioadă variabilă de latenţă,

- nivelul II de impact – este nivelul acţiunilor indirecte – la acest nivel se produc reacţiile de oxidare şi reducere, în urma cărora, prin procesul de ionizare a apei, rezultă radicalii liberi (de tip H+, OH-, O2+); în urma acestor reacţii, apar două categorii de efecte:

♦ efectele acute, imediate, regresibile, nestohastice – pragul de apariţie al acestor efecte este direct proporţional cu doza de iradiere –,

♦ efectele tardive,cronice, cumulative, neregresibile, stohastice: aceste efecte se asociază cu anumite semnale biochimice – stimularea termorecepţiei, expulzarea antigenelor nucleare sau a fragmentelor imunogene celulare, fotosinteza unor biocatalizatori (de ex. vitamina D3), modificarea unor parametri fizico-chimici tisulari;

- nivelul III de impact şi acţiune – nivelul răspunsurilor biologice, care prezintă o importată extensie locală, la distanţă, dar şi cu caracter general, răspunsuri biologice mediate şi modulate atât neuro-endocrin, cât şi circulator; important este faptul că toate efectele au punct de plecare tegumentar, dincolo de care radiaţiile ultraviolete nu penetrează, şi că în dezvoltarea răspunsurilor biologice, mai importantă este doza faţă de lungimea de undă, şi la fel de important este răspunsul individual.

În funcţie de lungimea de undă şi de efectele biologice, radiaţiile ultraviolete se împart în următoarele zone: - zona A – zona cu lungime de undă (λ) „lungă” – între 400-320(315) nm, - zona B – zona cu lungime de undă (λ) medie – între 320(315)-280 nm, - zona C – zona cu lungime de undă (λ) scurtă – sub 280 nm (între 280-100 nm) care lipsesc în mod normal din radiaţia solară incidentă la suprafaţa terestră – acest domeniu de unde este absorbit de

atmosferă, această absorbţie reprezentând o modalitate de protecţie naturală, deoarece domeniul UVC (ultraviolete C) are impact la nivelul nucleo-proteinelor celulare, determinând mutaţii genetice. Absorbţia radiaţiilor UV în piele creşte o dată cu scăderea lungimii de undă (λ): la 280 nm

absorbţia este puternică iar la lungimi de undă (λ) sub 250 nm nu mai există transmisie epidermică, există practic, numai absorbţie. Deci la nivelul stratului cornos al epidermului, înregistrăm oprirea tuturor radiaţiilor de tip UVC.

Trebuie menţionat faptul că, banda de absorbţie epidermică pentru lungimi de undă (λ) sub 320 nm are ca „ţinte”aminoacizii aromatici din proteine şi (mai ales sub 250 nm) radicalii peptidici. Curba de absorbţie a acizilor nucleici este maximă pentru domeniul 260-265 nm, deci în această zonă se înregistrează activitatea mutagenă, bactericidă şi virucidă maximă. Mecanismul care determină aceste efecte îl constituie lezarea bazelor pirimidinice nucleare prin acţiunea UV, cu formarea de dimeri pirimidinici, care produc blocarea replicării ADN-ului şi a sintezei ARN-ului informaţional, ceea ce determină moartea celulară. De reţinut este că, la lungimile de undă (λ) sub 290-280 nm, înregistrăm potenţialul mutagen,

oncogen şi imunogen cel mai mare. Există „vârfuri” de periculozitate pentru toate cele trei domeniile: 254 nm (pentru UVC), 290 nm (pentru UVB), dar şi 360, 400 nm (pentru UVA).

Principalele efecte imonologice ale radiaţiilor UV sunt următoarele: 1. radiaţiile UV influenţează depunerea anticorpilor circulanţi anti SS-A/Ro a joncţiunea

dermo-epidermică; aceşti anticorpi sunt caracteristici lupusului eritematos, fiind legaţi de fotosensibilitatea specifică lupusului; deoarece cel mai mult implicate în depunerea acestor anticorpi sunt UVB, acestora li s-a atribuit un rol ipotetic în inducerea leziunilor cutanate specifice lupusului eritematos; totuşi, s-a constatat intrarea rapidă în acţiune a mecanismelor enzimatice de refacere epiermală; pe de altă parte însă, nu s-au evidenţiat anticorpi anti-lanţ dublu-catenar după expunerea la UV, ceea ce contrazice afectarea imună gravă prin radiaţii UV; mai mult, s-a constatat un efect diferit al UVA şi UVB faţă de lupusul eritematos: UVA, spre deosebire de UVB, ar ameliora disfuncţia imună şi ar prelungi supravieţuirea în cazul animalelor de laborator folsite experimental;

2. radiaţiile UV influenţează structurile imunocompetente din piele: a. acţiuni nocive:

o efectul imunosupresor, care dezvoltă starea de „proinfecţie” şi creează condiţii de recidivă pentru: herpes zoster, heres simplex, leishmanioze cutanate, piodermite;

o efectul fotoalergic care determină dermatoze de fotosensibilitate; b. acţiuni favorabile (dezvoltate predominant de UVB) se înregistrează:

o în foliculita eozinofilică pustuloasă la cei cu SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite), o acneea vulgară de gravitate mică / moderată – sunt utile UVB, dar mai ales UVA;

3. s-a mai constatat creşterea rezistenţei nespecifice la infecţii (de ex.ale căilor respiratorii superioare);

4. în poliartrita reumatoidă, sub impactul radiaţiilor UV se înregistrează un comportament bifazic – oricum, tendinţa finală este de normalizare a imunităţii umorale (valorile C3, C4, activatori C1 şi C3, titrurile IgA, IgG, Ig M, complexe imune circulante etc.);

5. efectul adaptativ nespecific indus de curele balneoclimatice: pe lângă nămol, climat etc. un rol deosebit în dezvoltarea acestui efect îl joacă şi helioterapia, incluzând şi radiaţiile UV;

6. „stress-ul undelor UV” reprezintă un factor imunomodulator şi de creştere a capacităţii de apărare a organismului – s-a constatat creşterea secreţiei de factori citotoxici de către celulele imunocompetente sub acţiunea UVB.

Efectele cutanate acute (imediate) ale radiaţiilor UV sunt: eritemul, pigmentarea şi modularea creşterii celulelor epidermice. Efectele cutanate cronice (tardive) ale radiaţiilor UV sunt: fotoelastoza (fotoîmbătrânirea), apariţia

petelor pigmentare, cancerele pielii.

Eritemul cutanat

Eritemul depinde de tipul radiaţiei UV aplicate: - eritemul produs de UVC este slab, apare la 3-4 ore după expunere, este maxim la 18 ore după expunere, se estompează la 24 oe şi dispare la cca. 48 ore după expunere; doza eritematoasă minimă (MED) este de 9mJ/cm²; creşterea eritemului în funcţie de doză este neimportantă (de ex. la doze de 20 de ori valoarea MED, eritemul apărut este aproape acelaşi)

- eritemul produs de UVB apare la 2 ore după expunere, este maxim la 24 ore după expunere, începe estomparea la 48 ore; doza eritematoasă minimă (MED) este între 0,1-0,2 şi 6mJ/cm², având o mare variabilitate individuală (depinde de sensibilitatea individului);

- eritemul produs de UVC debutează la 24-48 ore după expunere, este maxim la 72 ore după expunere, şi se estompează la câteva zile după expunere; doza eritematoasă minimă (MED) variază între 10 şi chiar 100J/cm², având o mare variabilitate individuală (depinde de sensibilitatea individului).

Mecanismele care fundamentează apariţia eritemului sunt şi ele diferite: - pentru UVB şi UVC prevalează efectul fotochimic: 1. sub acţiunea radiaţiei UV asupra aminoacizilor, proteinelor şi a precursorilor prostaglandinelor, iau naştere metaboliţi activi care determină eritemul – histamina, substanţe de tip chininic, prostaglandine mai ales de tip E2 şi F2α, peroxizi de hidrogen şi/sau lipidici, substanţele „eritematogene” din stratul malpighian şi din stratul cornos, mucopolizaharide acide, esteri asemănători chemotripsinei;

2. un alt posibil efect care antrenează şi dezvoltă eritemul este efectul de „blocarea simpatică”, care determină hipotonie la nivel vascular, exprimată prin: a. vasodilataţie – predominant în venulele subpapilare dermice; b. latenţă între iradiere şi eritem; c. fenomenul de „extensie laterală” în zona neiradiată – fenomen caracteristic mai ales la radiaţia UVB;

participarea prostaglandinelor la apariţia eritemului este confirmată de faptul că administrarea antiinflamatoarelor nesteroidiene (AINS) întârzie apariţia / diminuă eritemul: de aici şi un posibil risc în administrarea concomitentă a AINS şi UV, aparentul efect „fotoprotector” al AINS este da fapt nociv, riscând admisia de doze periculoase de UV, prin scăderea sintezei de prostaglandine protectoare; prostaglandinele produse sub impactul radiaţiei UV are un dublu rol: să stimuleze creşterea stratului epidermic şi astfel să ajute la optimizarea fotoptotecţiei, să scadă efectele mutagen-proliferative ale energiilor radiante; - în cazul UVA, s-a constatat că eritemul este neinfluenţat de AINS, şi că radiaţia UVA nu determină creşterea prostaglandinei E2 şi F2α; eritemul este determinat de:

1. apariţia altor metaboliţi ai acidului arahidonic + 2. efectul direct al radiaţiei asupra musculaturii netede a vaselor dermice asociat efectului mediatorilor chimici asupra vaselor;

puterea de penetrare a UVA este mai mare (UVB penetrează la doar 1mm), ele pot străbate chiar sub stratul epidermic; efectul funcdamental al UVA este acţiunea „fotorelaxantă” asupra miocitelor vasculare determinată de stimularea absorbţiei transmembranare a ionilor de calciu şi expulzia activă a sodiului: acest mecanism ionic transmembranar este determinat de radiaţia UV(A) care joacă rol de agent fotosensibilizant endogen – converteşte energia electromagnetică în energie chimică. Rolurile eritemului sunt de modulare a creşterii celulelor epidermice şi de favorizare a

melanogenezei, într-un cuvânt, rol protector tegumentar.

Stimularea pigmentării pielii

Pigmentul specific coloraţiei pielii se numeşte melanină şi apare la nivelul melanocitelor.

Biosinteza melaninei începe, de fapt, în melanocite: pornind de la tirozină, se ajunge la doxifenilalanină (DOPA) această primă etapă a sintezei fiind controlată de enzime cuprice; de la DOPA, trecând prin compuşi intermediari, se ajunge la indol, şi prin legarea moleculelor între ele se ajunge la polimerul melanic, care asociindu-se DOPA-crom-ului, conduc la un compus înalt polimerizat, care asociind substanţe proteice determină în final apariţia complexelor melanoproteice care se depun în stratul bazal al epidermului. Pigmentogeneza este modulată şi controlată pe multiple căi:

- prin implicaţia sistemului nervos, mai ales a sistemului nervos simpatic, - prin implicarea hipofizei – direct, prin hormonul melanocitostimulator, melanotrop, MSH (cu rol stimulator), şi indirect prin ACTH (care în final arerol inhibitor asupra melanogenezei şi deci a pigmentogenezei),

- prin implicarea tiroidei – efecte stimulatoare indirecte (prin frenarea acţiunii suprarenalei care este inhibitoare),

- epifiza – prin secreţia de melatonină, antagonist al MSH, cu rol în depigmentare, - ficatul – rol indirect, de control, prin rata de metabolizare a pigmentului melanic, - vitamina C – prin efectele antagonice asupra enzimelor din ciclul de sinteză. Pigmentarea este stimulată de radiaţiile ultraviolete (UV), de lumina vizibilă şi de temperatura

ridicată – temperatură ridicată inclusiv prin radiaţia infraroşie –. Radiaţia UV are un dublu impact în stimularea pigmentării: - determină stimularea biosintezei melaninei, - determină transferul melaninei spre straturile superficiale. Hiperpigmentarea prin impactul radiaţiei UV se produce în două feluri:

- hiperpigmentarea rapidă – prin efect fotocatalitic – oxidarea promelaninelr în melanină; mecanismul este promt, dar reversibil;

- hiperpigmentarea stabilă – urmează eritemului şi presupune neoformare de pigment – spectru de frecvenţă adecvat între 320-640 nm, cu un maxim între 340-350nm. În funcţie de tipul de radiaţie UV, s-a constatat că radiaţia UVB dă o bronzare (pigmentare)

eritem brun-negricioasă, în vreme ce radiaţia UVA determină bronzare directă, roşie-brună. În sinteza unei cantităţi mai mari sau mai mici de melanină, contează cel mai mult disponibilitatea

de sinteză a melanocitelor şi nu numărul lor. Melanina şi keratina formează împreună un ecran protector împotriva radiaţiilor luminoase (mai

ales cele vizibile şi UV), acţionând prin reflexie, difuzie şi absorbţie asupra radiaţiilor nocive care ajung la nivelul pielii. În plus, formează şi un ecran biochimic datorită faptului că se combină cu substanţele toxice şi chiar, cancerigene apărute la nivelul pielii din impactul cu radiaţiile, inclusiv UV. Radiaţia UV determină creşterea celulelor epidermice, prin creşterea vitezei lor de diviziune şi, astfel, prin creşterea grosimii epidermului, care determină o scădere a fluxului UV spre stratul bazal, explicând astfel, contribuţia bronzării la mecanismele complexe de fotoprotecţie. De dată mai recentă, s-a constatat o relaţie importantă între intensitatea pigmentării şi termoliza sudoripară: accentuarea pigmentării stimulează termoliza sudoripară, deci joacă rolmajor în termoreglare.

Keratoza Keratoza este principala reacţie fiziologică de apărare contra excesului de radiaţii ultraviolete sau

solare, în general. Keratina creează un ecran protector, mecanic şi chimic, dar asigură şi elasticitatea pielii. Depăşirea limitelor iradierii determină hiperkeratoza, care poate deveni nocivă, aşa cum se întâmplă în cazul keratozei solare care este o leziune reacţională, potenţial cancerigenă.

Alte efecte ale radiaţiilor ultraviolete sau solare Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete sau solare integrale este posibilă eliberarea sau sinteza unor

substanţe biologic-active, care rezorbite acţionează în diverse organe sau structuri-ţintă. Aceste substanţe poartă numele de factori autacoizi. Din categoria factorilor autacoizi fac parte: - histamina – implicată în vasodilataţia locală şi la distanţă şi în dezvoltarea efectelor la distanţă (vezi efectul asupra secreţiilor digestive, în primul rând a stomacului),

- activarea riboflavinei şi efectul insulin-like – scăderea glicemiei, stimularea stocării glicogenului în piele şi ţesuturi,

- efectul antialgic dezvoltat de expunerea la radiaţii UV/solare, ca terapie reflexă, - efectul stimulant asupra metabolismului bazal, inclusiv alterări biochimice ale albuminei, - scăderea colesterolului liber, cu transformarea acestuia în colesterol fix, mai puţin agresiv pentru peretele vascular,

- sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete are loc sinteza vitaminei D3 – este vorba despre un proces în trepte, care decurge după cum urmează: 1. provitamina D3 (7-d-hidrocolesterina) se transformă în previtamina D3: este vorba de o reacţie fotochimică, catalizată de radiaţia UV cu lungimea de undă între 270-315 nm (efectul maxim se obţine între 280-297,5 nm), maximul reacţiei se atinge la 10-15 minute după iradiere; surplusul de previtamină D3 neintrată în reacţie este transformată în produşi inerţi din punct de vedere biologic, care sunt ulterior eliminaţi, deci se produce regularizarea cantităţii de vitamina D3 sintetizată, încă de la acest prin nivel al sintezei;

2. previtamina D3 se transformă în colecalciferol, care este eliberat în circulaţie; această a II-a etapă a sintezei este o izomerizare termică lentă (se produce la temperatura corpului uman, la 37°C), echilibrul reacţiei atingându-se la 72 ore după expunerea la radiaţia UV;

a. date recente au dovedit că expunerea unei suprafeţe de 20 cm²de tegument la radiaţia UV asigură necesarul uman zilnic (400 UI) de vitamina D;

b. vitamina D este o vitamină puţin activă din punct de vedere biolgic, organele-ţintă ale acesteia fiind intestinul, oasele şi muşchii; rolul său fundamental este reglarea homeostaziei calciu – fosfor sanguin;

c. hipo/avitaminoza D determină la copii – rahitismul, iar la adult – osteomalacia; profilaxia acestor suferinţe presupune: o un regim adecvat, natural sau artificial de expunere la soare, o un aport alimentar corespunzător de sterine; o obs.:

riscul mai mare de a dezvolta aceste boli îl au persoanele care trăiesc, intervale prelungite de timp, în spaţii închise (submarine, mine, spaţii concentraţionale neexpune etc.), ca şi persoanele din zone cu grad mare de poluare atmosferică care împiedică radiaţia UV să ajungă la suprafaţa terestră, sau persoane care nu beneficiază de un aport suficient de sterine (acizi graşi esenţiali);

expunerea la radiaţia UV, determină alături de vitamina D, sinteza altor sunstanţe anti-rahitice diferite de vitamina D;

după Frazier, expunerea la plajă a unui subiect uman, pentru un interval de 14 zile, asigură necesarul de vitamină D pentru un an întreg;

radiaţia UV se poate utiliza şi profilactic, pentru perioadele de convalescenţă după boli grave, cu deprimări importante ale imunităţii: expunerea generală la doze suberitematoase (0,5-0,75 din MED - doza eritematoasă minimă) are o acţiune benefică în perioada de convalescenţă, stimulând capacitatea de apărare nespecifică a organismului, dar are efect agravant în timpul bolii.

Efectele cronice ale radiaţiei ultraviolete

Expunerea cronică la radiaţia UV determină, la nivel celular, leziuni moleculare sau macromoleculare: efectele cele mai importante implică modificări ale structurilor proteice şi inactivarea enzimelor la nivel celular.

Cele mai importante efecte cronice ale radiaţiilor UV sunt: a. fotoîmbătrânirea, b. deshidratarea tegumentară cu apariţia petelor pigmentare, c. carcinogeneza cutanată.

Fotoîmbătrânirea (fotoelastoza) constă în zbârcirea şi ridarea prematură a pielii sub acţiunea

expunerilor prelungite la radiaţii intense UV. Mecanismele acestor transformări se bazează pe alterarea biochimică şi funcţională a: - colagenului, - elastinei şi - mucopolizaharidelor din structura pielii. Aceste alterări se corelează cu modificări neuro-endocrino-metabolice şi structurale tegumentare,

legate de senescenţă. Mecanismul fundamental îl constituie deshidratarea exagerată a tegumentului, datorită tendinţei de refracţie a polimerilor în direcţia energiilor libere minime, rezultatul deshidratării fiind stimularea formării de legături directe interpolipeptidice, este vorba mai ales, de punţi de hidrogen şi de legături covalente. Deshidratarea, însoţită de alterările structurale prezentate mai sus, determină o scădere a capacităţii de adaptare la solicitările funcţionale continue, la care este supusă permanent pielea; în consecinţă, apare: - fragmentarea fibrelor de colagen şi/sau elastină, - colagenizarea reticulinei, cu scăderea sensibilităţii la hialuronidază, - scăderea substanţei fundamentale şi - creşterea colagenului. S-a constatat că aceste modificări, caracteristice îmbătrânirii fiziologice a pielii, sunt semnificativ

accelerate de expunerea prelungită la radiaţia UV şi/sau solară. În fapt, la nivel celular, fenomenele sunt declanşate de energiile fotonice (reprezentate de cuantele UV şi/sau solare) care ating anumite „ţinte” celulare: - modifică acizii aminaţi din structura colagenului, - transformă fibrele de colagen în material amorf, - produc deshidratare în profunzime, prin modificarea permeabilităţii membranei celulare. La nivel macroscopic, toate aceste transformări se traduc clinic prin pergamentarea şi ridarea pielii,

precum şi prin fragilizarea capilară la nivelul pielii. Pe aceleaşi mecanisme se bazează şi apariţia petelor pigmentare care semnifică o deshidratare

profundă bruscă pe anumite teritorii expuse radiaţiilor. Trebuie precizat că orice acţiune stresantă la nivelul pielii, inclusiv cea fotonică, determină

scăderea spaţiilor interfibrilare, care determină deshidratarea bruscă a substratului. Observaţii: - fotoîmbătrânirea depinde de doza de iradiere, şi este accelerată de expunerile prelungite şi repetate la radiaţii fotonice;

- studiile au arătat că mai ales radiaţiile UV tip A sunt corelate cu îmbătrânirea pielii, datorită faptului că acest tip de radiaţii au o acţiune mai profundă – de aici, riscul pe care îl ridică expunerea în solarii sau folosirea lămpilor de bronzare, care utilizate în exces, pot accelera îmbătrânirea pielii. Restul radiaţiilor UV sunt mai puţin implicate în dezvoltarea fotoelastozei.

Studii aprofundate nu au putut preciza relaţia directă între radiaţiile UV şi carcinogeneza cutanată.

Nu s-a putut defini până în prezent efectul oncogen al radiaţiilor UV şi/sau solare asupra tegumentelor indemne; singurele efecte s-au constatat asupra leziunilor cutanate precanceroase. S-au constatat în schimb, efecte nocive asupra ochiului. Aceste efecte nocive pot fi acute sau

cronice: - absorbţia maximă a radiaţiilor UV se produce la nivelul corneei, determinând fotoconjunctivitele bulbare sau fotokeratitele acute; mecanismele care determină aceste leziuni sunt: fototraumatizarea intensă, fotosensibilitatea specifică unor indivizi;

- fotoretinita sau retinita actinică acută – apare la intensităţi mari ale radiaţiei, 1.3 W/cm2 sau mai mult; retinita cronică apare în urma expunerilor îndelungate şi regulate la radiaţii, determinând scăderea acuităţii vizuale; - cataracta secundară apare în urma acţiunilor cumulative ale radiaţiilor UV şi solare, desfăşurate în timp. Iradierea extracorporeală cu radiaţii UV a sângelui uman urmată de reinjectare este un alt domeniu

interesant de aplicaţie a radiaţiilor UV asupra organismului uman. S-a constatat că această manevră normalizează parametri hematologici alteraţi din unele boli hematologice, şi nu îi influenţează pe cei normali. În urma acestor constatări, metoda a început să se aplice, deocamdată experimental, în tratamentul arteriopatiilor obliterante, în unele patologii caracterizate de tulburări de oxigenare tisulară, în unele boli caracterizate de tulburări imunologice. S-a mai constatat, că în urma iradierii probelor sanguine, apare o creştere moderată a leucocitelor, şi mai ales a granulocitelor bazofile şi a neutrofilelor, a limfocitelor T, şi în plus, s-a constatat activarea fagocitozei şi fibrinolizei. În afara parametrilor hematologici, s-a înregistrat scăderea colesterolului sanguin şi inhibarea agregării plachetare – acest ultim efect durează până la un an după manevră, şi este net superior ca intensitate şi eficienţă faţă de efectul similar obţinut prin administrare de aspirină (acid acetilsalicilic); mai mult, în cazul manevrei prin iradiere UV nu apare riscul hemoragiilor. Manevra de iradiere sanguină extracorporeală utilizează radiaţiile UV tip A, care au capacitatea să treacă prin sticlă sau plexi (plastic). Utilizarea pe scară largă a metodei deschide perspectiva FOTOFOREZEI ca formă specială de terapie în mai multe domenii de patologie. Expunerea extracorporeală a sângelui la radiaţii UV, în cantităţi precise, şi apoi reinjectarea acestor „doze” a început să se folosească în tratamentul limfoamelor cutanate cu celule T. Tehnica este ceva mai complexă: în prealabil, se administrează 8-MOP (8-metoxypsoralen), care antrenează răspunsul distructiv selectiv al organismului împotriva clonelor maligne. 8-MOP este activ numai în prezenţa luminii cu o anumită lungime de undă – din domeniul UVA – sub acţiunea căreia se fixează pe ADN-ul celulelor maligne, potenţând astfel mai departe efectul radiaţiei UV: rezultatul final este blocarea replicării ADN şi moartea celulei. Psoralenii sunt compuşi vegetali care favorizează bronzarea. Clasic, ei au fost folosiţi în

tratamentul pacienţilor cu vitiligo. Actualmente, psoralenii sunt incluşi în mai multe scheme de tratament în psoriazis. Cea mai cunoscută modalitate terapeutică este asocierea psoralenilor cu expunerea la radiaţiile UV tip A (psoraleni + UVA = PUVA). Aceste modalităţi terapeutice şi derivatele lor au început să fie utilizate şi în tratamentul unor hematodermii. Principalul risc al metodei îl constituie riscul efectelor tardive: carcinogeneza cutanată şi/sau elastoza. În tratamentul psoriazisului, prin extensie se utilizează şi alternative terapeutice la PUVA: - UVB-terapie – nu mai utilizează psoraleni, - P-terapie – psoraleni + soare – după unii autori, ar fi mai fiziologică, - LASER-terapie – care acţionează în spectrul UV. În toate cazurile terapiilor prezentate mai sus, în timpul activării mecanismelor specifice (ex.

fagocitoza, proteoliza etc.), se produc procese subcelulare (interne) înalt energetice care generează emisii fotonice, şi mai ales în spectrul UV. În toate aceste cazuri, pe lângă lungimea de undă (λ), contează şi doza radiaţiilor UV.

Helioterapia De la început, trebuie subliniat faptul că lumina solară beneficiază de emisia combinată radiaţie

infraroşie-lumină vizibilă-radiaţie ultravioletă, deci va beneficia de suma efectelor celor trei domenii radiative care se potenţează între ele. Radiaţia UV contribuie la formarea stratului de ozon (din oxigenul atmosferic) – activitatea maximă o realizează mai ales prin UVC cu 242 nm; ozonul, la rândul său, absoarbe radiaţia UV (mai ales extremele nocive ale spectrului UV) jucând rolul unui ecran-filtru. Vorbind despre lumina solară şi utilizarea ei terapeutică, trebuie precizat faptul că în orice aplicaţie

se va ţine seama de trei aspecte geoclimatice:

- intensificarea activităţii solare – la care asistăm în ultimii ani, exprimată prin furtunile solare; s-a constatat că aceste fenomene antrenează la nivelul planetei noastre activarea circulaţiei atmosferice, modificări ale stratosferei şi mai ales ale ionosferei, modificări ale câmpului geomagnetic care merg uneori până la „furtuni magnetice”;

- depleţia păturii de ozon stratosferic, deci apariţia „găurilor”în pătura de ozon la nivelul cărora lipseşte ecranul protector contra radiaţiilor UV nocive, care ajung la nivelul solului;

- creşterea îngrijorătoare a temperaturii la suprafaţa Pământului (datorită „efectului de seră”, rezultat în principal prin poluare).

În aceste condiţii, radiaţiile solare care trec de atmosfera terestră suferă modificări cantitative (de tip „extincţie”) şi modificări calitative – respectiv modificări ale compoziţiei spectrale prin reflexie, difuzie şi absorbţie. Datorită CO2, vaporilor de apă şi particulelor aerosolizate are loc o absorbţie selectivă: - CO2 şi vaporii de apă limitetază superior spectrul radiaţiilor - λ max.= 15000 nm; - ozonul limitează inferior spectrul - λ min.= 290-280 nm. La nivelul solului, lumina solară are următoarea compoziţie: radiaţii infraroşii (IR) = 59%, lumina

vizibilă = 40%, radiaţii ultraviolete = 1%. Datorită mutaţiilor produse în ultima vreme, prin creşterea CO2, scăderea ozonului şi creşterea alarmantă a poluării, s-a constatat că pătrund şi radiaţii UV tip B şi C, cu potenţial oncogen-mutagen mai accentuat. În orice expunere la lumina solară se urmăreşte intensitatea radiaţiei globale, care este de fapt,

suma următoarelor componente: - radiaţia difuză – reprezintă minim 50% din radiaţia globală; intensitatea maximă a acestei componente se înregistrează până la 50° de la linia orizontului; efectul maxim al acestei componente se înregistrează la nivelul ţărmurilor marine, mai ales joase, sau la nivelul câmpiilor întinse;

- radiaţia reflectată – care depinde de suprafaţa activă a solului (ex. luciu de apă, suprafeţe de gheaţă/zăpadă); această componentă depinde de: o unghiul de impact al fasciculului incident, o puterea de reflexie a suprafeţei = albedo;

- radiaţia directă – inclusiv UV, dependentă de condiţiile meteorologice, de cantitatea de oxigen, de temperatura locală, etc. Răspunsul organismului uman la radiaţia solară globală depinde de sensibilitatea eritematoasă a

fiecărui subiect. Fenotipul cutanat uman recunoaşte, din punctul de vedere al sensibilităţii eritematoase, 4 tipuri principale: - tipul I – întotdeauna arsură, niciodată pigmentare, - tipul II – întotdeauna arsură, pigmentare medie, - tipul III – ocazional arsură, întotdeauna pigmentare, - tipul IV – niciodată arsură, întotdeauna pigmentare. Sensibilitatea eritematoasă este evident corelată cu culoarea părului, dar se recunosc variaţii

individuale care ţin de sex, stări fiziologice sau patologice, vârstă, precum şi de regiunea corpului – cea mai sensibilă zonă cutanată fiind toracele. Dozarea iradierii cu ultraviolete (UV) se poate face: - pentru întreg corpul – corect se face dozarea pe torace, - în câmpuri localizate – dozarea se face pe câmpurile respective. De regulă, emisiile sunt simultane – infraroşii şi ultraviolete –, cele două tipuri de emisii îşi

potenţează efectele. Astfel, radiaţiile infraroşii cresc temperatura substratului, astfel încât sunt stimulate efectele fotochimice specifice radiaţiilor ultraviolete. În cursul expunerilor la soare, organismul uman preia căldura: expunerea la un bilanţ radiativ

intens pozitiv determină preluarea de căldură de către organism, cca.73cal/cm²(suprafaţă corporală expusă)/oră, din care 60% este absorbită, adică cca. 44cal/ cm²/oră, ceea ce reprezintă o absorbţie totalăde 220-260 Kcal/oră. Dacă subiectul se bronzează se constată că reflexia scade şi absorbţia creşte, înregistrându-se în medie un spor de absorbţie de 300-350 Kcal. Deci bronzarea se corelează cu

dinamica termofiziologică. Alternanţa plajă-scăldat, mai ales dacă este vorba de o apă cloruro-sodică, inclusiv apa de mare, adaugă efectul lenticular al cristalelor de sare care rămân pe suprafaţa corpului la ieşirea din apă şi care concentrează radiaţiile fotonice care ajung la suprafaţa corpului expus. Dacă ne referim la cura heliomarină, organismul uman beneficiază de complexul terapeutic

cunoscut sub numele de talazoterapie, în care se includ efectele bioclimatului specific marin (de litoral), precum şi efectele celorlalţi factori de cură (aerosoli, nisip, nămol etc.). În cazul expunerilor la radiaţiile solare în condiţiile montane, mai ales iarna, când suprafeţele sunt

acoperite cu zăpadă şi gheaţă, care au capacitate reflectorizantă importantă – radiaţia reflectată repezintă până la 80-90% din radiaţia solară globală –, organismul este supus unui important stress adaptativ: asistăm la antrenări şi modulări ale funcţiilor diverselor aparate, şi mai mult, aceste expuneri repetate influenţează reactivitatea neuro-vegetativă. Numeroase studii au încercat explorarea indicilor reacţiei de termoreglaresub incidenţa acestor expuneri: se constată creşterea temperaturii cutanate, tahicardie, modificări moderate ale tensiunii arteriale, scăderea rezistivităţii cutanate, variaţia tonusului simpatic, variaţii ale secreţiilor endocrine (fapt dovedit de ex., de modificările concentraţiei aldosteronului sanguin ş.a.). Metodologia expunerii terapeutice la radiaţiile solare (metodologia helioterapiei) diferă în

funcţie de diverşii autori. Este unanim recunoscută însă regula conform căreia, ideal este ca expunerea să producă un eritem uşor, deci care să atingă pragul-eritem liminal, şi care să se şteargă până a doua zi. Pentru o eficienţă maximă trebuie ca fascicolul incident să cadă perpendicular pe suprafaţa expusă, iar pentru o bronzare uniformă este indicat ca subiectul să execute mişcări cvasipermanente. Respectând aceste reguli fundamentale, se consideră că este posibilă bronzarea în cca. 8 zile de expunere. Clasic, se mai utilizează „diagrama izocromă” a lui Pfleiderer conform căreia dacă expunerea la radiaţia solară într-un an începe în ziua de 21 iunie la ora 12 (deci pe tegumente neexpuse), în ziua I (21.06) expunerea va dura 34 minute. Observaţii: - cu cât soarele este mai jos, cu atât durata expunerii va creşte; - pentru tegumentele sensibile, durata de expunere scade cu 30-60%, în vreme ce pentru tegumentele rezistente, durata creşte la fel, cu 30-60%.

Doza creşte pentru fiecare zi cu 30% din doza zilei precednte, o dată cu performarea mecanismelor fotoprotectoare proprii. În cazul „băilor de soare” în locuri deschise, se iau în calcul acţiunile însumate ale tuturor elementelor bilanţului radiativ. În cazul „băilor de aer”, atunci când subiectul este protejat de radiaţia directă (ecranată de o protecţie – umbrelă, paravan etc.), fluxul radiativ este dominat de radiaţia difuză sau dispersată, care reprezintă cea mai importantă componentă a radiaţiei globale, şi care este mult mai uşor de suportat, fluxul termic realizat în acest mod reprezentând valori de 9-10 ori mai mici, făcând ca riscul hipertermic să fie mic. În orice condiţii de expunere la radiaţiile solare, nu trebuie neglijată protecţia extremităţii cefalice şi a ochilor. Accidentele sau incidentele posibile, în cazul expunerii la radiaţiile fotonice (ultraviolete sau solare), apar de regulă la persoane cu predispoziţii sau capacitate de protecţie deficitară la radiaţiile fotonice: - persoane care prezintă modificări ale pielii normale la insolaţie prea puternică sau prelungită repetată: la aceştia apar, în primă fază, arsuri şi/sau actinita acută, iar după expuneri repetate, elastoza, leziuni precanceroase şi chiar, cancere cutanate;

- persoane cu deficienţă de fotoprotecţie cutanată naturală: este cazul persoanelor cu albinism (absenţa sintezei melaninei), sau a persoanelor cu xeroderma pigmentosum (deficit de enzimă reparatoare a leziunilor ADN la nivelul celulelor tegumentare);

- purtători de dermatoze agravate sau relevate de soare – herpes solar, acnee, cloasma, lupus eritematos, etc.;

- prezenţa în piele a unor molecule care „intensifică” efectele soarelui.

Substanţele fotosensibilizante sunt de două categorii: - substanţe fotosensibilizante exogene, dintre care cele mai frecvente sunt unele medicamente de uz internsau extern,

- substanţe fotosensibilizante endogene, rezultate de obicei în urma unor tulburări metabolice. Substanţele fotosensibilizante exogene acţionează prin declanşarea unuia din următoarele două mecanisme posibile: - reacţia fototoxică – implică substanţe cromofore care au capacitatea de a capta fotoni, energia acestor fotoni restituind-o în jur, ceea ce determină alterări structurale celulare şi tisulare; pentru declanşarea acestui mecanism este nevoie:

de o cantitate (concentraţie) suficientă de sustanţă şi de o iradiere suficientă;

o leziunea se prezintă sub aspect de eritem, cu/fără flictene, care ulterior, după vindecare, se descuamează şi lasă în urmă o pigmentare durabilă;

o caracteristica acestei reacţii este aceea că apare strict la locul expunerii sau a aplicării substanţei cromofore;

o în cadrul acestei reacţii, se întâlnesc aspecte clinice particulare: dermita pigmentară „cu breloc” – apărută la nivelul gâtului sau axilei, în urma utilizării de parfumuri, deodorante etc. care conţin substanţe cromofore;

dermita „de pajişte” – după expunere la plajă, subiectul se întinde pe iarbă; foto-onicoliza – decolarea unghiilor, în urma expunerii la soare după tratamente cu cicline;

- reacţia fotoalergică – implică prezenţa unei substanţe fotoalergice, care are capacitatea de absorbţie fotonică, determinând modificări ale substanţelor de structură şi mai ales, a proteinelor tisulare, care prin modificare devin antigenice, împotriva cărora se declanşează reacţii ale celulelor imunocompetente; la reintroducerea substanţei respective, apare o reacţie alergică tip eczemă; deci, pentru declanşarea acestei reacţii este necesară:

o prealabilă sensibilizare, este obligatorie o perioadă de latenţă de minim 48 ore între administrare şi apariţia reacţiei,

reacţia nu depinde de cantitatea de substanţă administrată şi nici de doza de iradiere, reacţia apare şi la părţile acoperite ale corpului (deci nu se limitează strict la zonele expuse) şi

persistă şi după iradiere (uneori de ordinul anilor). o Acest tip de reacţie poartă numele de LUCITĂ REMANENTĂ, apare la persoane predispuse după tratamente prelungite cu fenotiazine (la atopici), sau după utilizarea prelungită de deodorante care conţin salicilamide halogenate. Această lucită remanentă prezintă riscul dezvoltării pseudolimfomului actinic, cu potenţial oncogen.

Fotosensibilizări endogene apar în cazul porfiriilor cutanate (eritropoetice sau hepatice – în cadrul etilismului cronic, a consumului cronic de barbiturice sau estrogeni), sau în cazul unor tulburări ale metabolismului triptofanului, ş.a. Mijloacele de protecţie faţă de radiaţiile fotonice (în principal radiaţiile ultraviolete şi/sau solare) se clasifică în două categorii importante: - mijloace de protecţie ne-farmacologice – piesele de vestimentaţie, ochelarii, dispozitivele de ecranare,

- mijloace de protecţie farmacologice – care se subîmpart în: o mijloace de protecţie farmacologice de uz extern, şi o mijloace de protecţie farmacologice de uz intern – vitamina PP, carotenoizii, talidomida, antimalaricele de sinteză, etc.

Mijloacele de protecţie farmacologice de uz extern sunt de două tipuri: - substanţe care împiedică total / parţial contactul cu radiaţiile UV al suprafeţei pe care se aplică: clasic, s-au utilizat substanţe capabile să absoarbă radiaţiile UVB lăsând să treacă radiaţiile UVA;

condiţiile pe care o substanţă trebuie să le îndeplinească pentru a fi inclusă în această categorie şi utilizată ca atare, sunt:

să nu fie iritantă, să nu conţină substanţe oxidante (care potenţează radiaţiile UV), să neutralizeze substanţele toxice rezultate din reacţiile fotochimice determinate de absorbţia cuantelor radiaţiilor fotonice;

o mecanismul fundamental prin care aceste substanţe reuşesc să realizeze protecţia este reflexia radiaţiei fotonice; există două tipuri de substanţe:

substanţele-ecran (albe) prezintă un spectru protector extins la domeniul radiaţiilor UV de tip A şi B; dezavantajul acestor substanţe este acela că, alături de efectele benefice în relaţia cu radiaţiile UV, împiedică şi bronzarea; ex. de substanţe-ecran: caolin, talc, bioxid de titan, oxid de zinc, etc.;

substanţele-filtru sunt substanţe care opresc selectiv unele tipuri de radiaţii: ele absorb radiaţiile de tip UVB, dar permit trecerea radiaţiilor UVA (în mod deosebit cu λ cca. 350 nm); din această categorie de substanţe fac parte: cumarina, antipirina, salicilatul de metil, etc.

- substanţe care induc „bronzarea artificială” – determină declanşarea unui mecanism chimic la nivelul pielii, care ulterior stimulează fotoprotecţia endogenă; ex. de substanţe: tanin, permanganat de potasiu, etc.

Trebuie precizat faptul că, pentru o piele cu sensibilitate medie, dacă se respectă metodologia corectă de expunere progresivăla radiaţiile solare sau ultraviolete, nu este necesară utilizarea substanţelor fotoprotectoare. În cazul expunerilor prelungite la doze intense de radiaţii este necesară ungerea tegumentelor cu emulsii sau creme bogate în uleiuri vegetale care: - împiedică deshidratarea cutanată, - au acţiune filtrantă, fotoprotectoare, utilă pentru orice fel de subiect expus.

Principalele indicaţii de utilizare a helioterapiei, şi a fototerapiei în general, sunt: - indicaţii profilactice, primare şi secundare – perioadele de convalescenţă după unele boli, rahitismul, osteomalacia, etc.

- indicaţii terapeutice – neurodermita constituţională, psoriazis vulgar, eczema atopică, bronhopneumopatia obstructivă cronică şi alte pneumopatii cronice (ca terapie reflexă), tulburările circulatorii periferice (în cadrul metodologiilor complexe care cuprind şi terapiile termice contrastante, alături de tratamentul postural, exerciţiile de mers, etc.), procese cronice de perigastrită asociate cu hiposecreţie clorhidropeptică gastrică, ş.a.

Principalele contraindicaţii ale fototerapiei sunt: fotodermatozele, leziunile cutanate precanceroase, inflamaţiile acute epidermice, tuberculoza evolutivă, herpes simplex, boala ulceroasă, vârstele extreme.

EXEMPLE:

1. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către diferite substanţe (componente tisulare ) este selectivă:

a.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 200mµ au acţiunea cea mai intensă asupra enzimelor celulare - cele cu (λ)= 254mµ au acţiune intensă asupra nucleului celular b.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 200mµ au acţiunea cea mai intensă asupra protoplasmei celulare - cele cu (λ)= 280mµ au acţiune intensă asupra nucleului celular c.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 280mµ au acţiunea cea mai intensă asupra protoplasmei celulare - cele cu (λ)= 200mµ au acţiune intensă asupra protoplasmei celulare d.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 280mµ au acţiunea cea mai intensă asupra protoplasmei celulare - cele cu (λ)= 254mµ au acţiune intensă asupra nucleului celular

e.radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 254mµ au acţiunea cea mai intensă asupra protoplasmei celulare - cele cu (λ)= 280mµ au acţiune intensă asupra nucleului celular

56. Dintre radiaţiile luminoase, cele cu acţiunea cea mai bactericidă sunt radiaţiile ultraviolete: a.cu lungimea de undă mai mare de 5000mµ b.cu lungimea de undă între 150-5000mµ c.cu lungimea de undă între 760-50000mµ d.cu lungimea de undă între 760-1500mµ e.cu lungimea de undă sub 280mµ (270-250mµ) 57. Tegumentul formează un ecran fiziologic faţă de adiţiile infraroşii, a cărui permeabilitate variază în funcţie de lungimea de undă, cu grosimea pielii şi cu starea sa de umiditate; astfel:

a.RIR tip A (λ între 760-1500 mµ) sunt absorbite de epiderm şi derm

b.RIR tip B (λ între 150-5000 mµ) sunt penetrante, puterea de pătrundere fiind în funcţie de pigmentaţie, de temperatură şi de doză

c.RIR tip C (λ peste 5000 mµ) sunt absorbite de epiderm şi derm d.RIR tip C (λ peste 5000 mµ) sunt penetrante, puterea de pătrundere fiind în funcţie de pigmentaţie, de temperatură şi de doză

e. RIR tip B (λ între 150- 5000 mµ) sunt absorbite de epiderm şi derm SUBIECTE pentru EXAMEN:

• Radiaţiile infraroşii – date fizice şi efecte biologice, metodologie • Lumina vizibilă – date fizice şi efecte biologice, metodologie • Radiaţiile ultravilete – date fizice şi efecte biologice, metodologie • Indicaţii terapeutice şi parametrii de tratament cu radiaţia LASER

P L A N D E L E C Ţ I E – C Â M P U R I M A G N E T I C E D E

J O A S A F R E C V E N T Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

• Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

• Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă în scop terapeutic

• Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, câmpuri magnetice de joasă frecvenţă NOTIŢE DE CURS - P L A N D E L E C Ţ I E :

Câmpurile magnetice de joasă frecvenţă – aplicaţiile lor în electroterapie

Acţiunile câmpurilor magnetice

Din experienţele şi observaţiile multor cercetători, s-a constatat superioritatea câmpurilor

magnetice pulsatoare, faţă de cele statice. S-au constatat oscilaţii sezoniere, anuale, şi chiar zilnice ale câmpului geo-magnetic terestru, care

s-au dovedit a influenţa “cesornicul biologic al organismelor“, metabolismul, creşterea şi dezvoltarea organismelor, comportamentul imunologic al diverselor vieţuitoare, comportamentele unor specii, corelaţiile cu numărul deceselor ş.a. Modul de acţiune a câmpului magnetic asupra organismelor vii este incomplet cunoscut. Există

ipoteza că acţionează asupra organismelor vii prin substanţele paramagnetice (acele substanţe a căror permeabilitate magnetică este mai mare decât 1, cum ar fi O2, hidrogenul atomic, radicalii liberi, enzimele etc.), care au în învelişul lor electronic, pe ultimul strat, un electron-necompensat (electron ne-pereche), deci pot fi atrase de un câmp magnetic exterior, deci activate. Activarea substanţelor paramagnetice celulare declanşează efecte biologice. Activarea proprietăţilor paramagnetice ale acestor substanţe influenţează metabolismul energetic al

celulei, deoarece majoritatea substanţelor paramagnetice sunt implicate în procesele metabolice celulare. Majoritatea substanţelor organice sunt diamagnetice – stare de energie minimă, magnetic-neutră, având în stratul exterior electroni pereche, care datorită acestui fapt, nu pot fi uşor activate magnetic. Aceste substanţe au permeabilitatea magnetică < 1, şi se opun acţiunii câmpului magnetic exterior. Acţiunea câmpului magnetic asupra structurilor biologice determină modificări energetice la nivelul suprafeţei celulare, care determină activarea schimburilor de substanţe la nivel membranar şi intensifică procesele enzimatice, astfel încât intensifică metabolismul celular, uneori chiar activând aparatul genetic al celulei, dacă intensitatea câmpului magnetic este suficient de mare. Aplicarea câmpului magnetic pulsator (alternativ) activează procesele metabolice prin mai multe

mecanisme: ♦ Creşte permeabilitatea pentru oxigen a membranei celulare: - creşte difuziunea oxigenului în celulă, - creşte producţia de ATP la nivel mitocondrial, inclusiv în ţesuturile slab vascularizate în care:

- se formează vase noi de sânge, - creşte tonusul vaselor de sânge existente.

♦ Accentuează dezvoltarea ţesutului de granulaţie reparator, în procesul de vindecare a rănilor, inclusiv: - stimularea circulaţiei în oase şi ţesut cicatriceal, - creşte rata sintezei de colagen, inclusiv la nivelul celulelor cartilaginoase.

♦ Acţiune favorabilă şi asupra celulelor maligne – ameliorează respiraţia celulară şi utilizarea oxigenului în celulă. Sub acţiunea câmpului magnetic de joasă frecvenţă, mai ales pulsatil, se pot produce efecte

favorabile care conduc la accelerarea proceselor de reparaţie în: ♦ cicatrizarea plăgilor, ♦ calusarea fracturilor, ♦ vindecarea necrozelor şi rănilor, indiferent de etiologie.

Bazele fiziologice ale terapiei cu câmpuri magnetice

Procesele metabolice celulare sunt influenţate diferit, în funcţie de forma câmp magnetic aplicată. Există două categorii mari de câmp magnetic : Câmpul magnetic continuu - acesta dezvoltă :

efecte predominant anabolice, efecte complexe asupra glandelor endocrine, influenţează concentraţia electroliţilor în sânge, datorită modificărilor de permeabilitate a membranei celulare : scade ionii K+ şi Ca++ în primele zile de aplicare a câmpului magnetic, K+ şi Ca++ cresc ulterior treptat (în sânge), chiar şi după ce se termină terapia, Mg++ scade în limite fiziologice, inclusiv la 2 luni de la terminarea terapiei.

Câmpul magnetic întrerupt dezvoltă : efecte predominant catabolice, stimulează ieşirea K++ din celulă, accentuează glicoliza, accentuează proteoliza, accentuează eliminare din depozite a unor substanţe ca vitamina C (până la epuizare), eliminarea fosfatazei alcaline de la nivelul gandei suprarenale (cortico-suprarenală),

stimulează secreţia medulo-suprarenalei (secreţie de tip adrenergic), stimulează activitatea glandelor hipofiză şi tiroidă.

Sistemul neuromuscular suferă influenţa câmpului magnetic, în funcţie de forma acestuia, după

cum urmează: Câmp magnetic întrerupt: determină activarea puternică a ATP-azei şi a aldolazei, deci creşte forţa de contracţie a muşchilor

fazici. Câmp magnetic continuu – efectul este mult mai redus: activitatea bioelectrică a musculaturii, mai ales în contracţie izotonă, este crescută. S-a constatat că

aplicarea câmpului magnetic în regim întrerupt, influenţează amplitudinea traseului, în timp ce aplicarea câmpului magnetic în regim continuu influenţează ritmicitatea descărcării. Regimul continuu este mai activ pe musculatura tonică, decât pe cea fazică. Antrenamentul fizic este mult mai eficient sub influenţa câmpurilor magnetice, care scad

excitabilitatea neuromusculară exagerată în condiţii patologice. Sistemul nervos central (SNC) şi vegetativ (SNV)

Câmp magnetic continuu:

Cel mai cert efect asupra SNC îl are câmpul magnetic continuu (fapt demonstrat pe traseele EEG): el induce o acţiune sedativă, tranchilizantă, acţiune sinergică, cumulativă la aplicarea concomitentă de medicaţie tranchilizantă. Câmp magnetic întrerupt : Modificările EEG la aplicarea de câmp magnetic întrerupt sunt mai puţin clare şi constante. Există o influenţă certă a câmpului magnetic asupra reactivităţii neurovegetative, şi aceasta

depinde de : starea iniţială a organismului, tipul constituţional, forma de câmp magnetic :

- câmpul magnetic întrerupt stimulează simpaticul şi determină creşterea adrenalinei sanguine cu peste 60% din valoarea de bază; formele întrerupte sunt excitante, simpaticotone, ergotrope,

- câmpul magnetic continuu are efect sedativ, simpaticolitic, trofotrop. Alegerea formei de câmp magnetic aplicat depinde de tipul constituţional şi reactivitatea

neurovegetativă individuală. Uneori, după primele şedinţe se impune schimbarea formei, datorită

reacţiei obţinute, nu întotdeauna conformă cu cea dorită.

Reacţiile negative posibile, în funcţie de forma de câmp magnetic, sunt următoarele: Câmpul magnetic întrerupt, inadecvat tipului de reacţie a sistemului nervos, la pacientul tratat, determină:

- cefalee, - irascibilitate, - tulburări de somn, - tahicardie.

Câmp magnetic continuu, inadecvat tipului de reacţie a sistemului nervos, la pacientul tratat, determină:

- adinamie, - somnolenţă, - hipotensiune ortostatică, - sensibilitate crescută la frig, - apatie, - indiferenţă la mediu.

Forma de aplicare se corelează cu bioritmul : câmp magnetic continuu – este sedativ şi se aplică mai ales după-amiaza sau seara, câmp magnetic întrerupt – se aplică dimineaţa, pentru promovarea stării ergotrope de reactivitate Este foarte importantă urmărirea şi tatonarea tipurilor intermediare/de mijloc, pentru alegerea

corectă a unei forme individuale, adecvată toleranţei individuale, pentru a obţine răspunsuri corespunzătoare. Din studiile efectuate, s-a constatat că la frecvenţe sub 10 Hz se obţin efecte vagotonizante, iar la 50 Hz se obţin efecte simpaticotonizante. Aparatele care produc câmpuri magnetice de joasă frecvenţă sunt de diverse tipuri, în funcţie de

firmele producătoare. Este foarte dificil să descriem toată gama de aparate de acest fel, şi nu ar fi necesar acest lucru, pentru că specificaţiile tehnice şi de utilizare se găsesc în cartea tehnică a fiecărui aparat. Totuşi, pentru a putea înţelege modul de acţiune, efectele şi metodologia de aplicaţie a câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă, am ales aparatele Magnetodiaflux (MDF), care se găsesc încă în dotarea majorităţii serviciilor de recuperare medicală, clinice sau ambulatorii. Aparatele MDF sunt produsele româneşti şi generează câmpuri magnetice cu frecvenţe de 50 Hz şi

100 Hz. Aparatul beneficiază de două bobine circulare – self-uri, şi două bobine cubice – localizatoare. Intensitatea câmpului la nivelul bobinei cervicale este 4 mT, la nivelul bobinei lombare este 2 mT, la nivelul bobinei cubice (localizatoare) este de 20-23 mT. Aplicaţiile au mai multe variante, în funcţie de

tipul de bobină folosit, de forma decâmp şi de frecvenţele acestuia. Aparatul permite producerea a 3 forme principale de câmp magnetic, fiecare formă fiind modulată în 3 variante de bază : forma continuă – cu frecvenţele de: - 50 Hz, - 100 Hz, - 50-100 Hz (6 sec 50Hz, 6 sec 100 Hz, 6 sec 50 Hz …. ),

forma întreruptă ritmic – cu frecvenţele de: - 50 Hz (3 sec 50 Hz, 3 sec pauză …. ), - 100 Hz (3 sec 100 Hz, 3 sec pauză ….), - 50-100 Hz (3 sec 50 Hz, 3 sec pauză, 3 sec 100 Hz, 3 sec pauză …..),

forma întreruptă aritmic – cu frecvenţele de: - 50 Hz (perioade variabile de 50 Hz întrerupte de pauze variabile în succesiune aleatorie), - 100 Hz (perioade variabile de 100 Hz întrerupte de pauze variabile în succesiune aleatorie), - 50-100 Hz (perioade de 6 sec de 50 Hz şi perioade de 6 sec de 100 Hz intercalate aleator şi despărţite de pauze inegale).

Formele de bază ale câmpului magnetic sunt continuu şi întrerupt ritmic. În forma întrerupt

aritmic, modulările au rolul de a împiedica fenomenul de acomodare: domină efecte ergotrope. In forma continuă domină efectele sedative şi trofotrope. Selfurile (cercurile) interesează mai ales pentru aplicaţiile generale. Selful cervical, interceptând

regiunea cervicală cu zonele sale reflexogene, reglează funcţia cardiovasculară şi respiratorie, dar interferând şi zona posterioară Scerbac, are rol important în reglarea stării de veghe, a stării de bine, de confort, de creştere a tonusului general, spre tendinţa dinamică. Bobinele cubice generează câmpuri magnetice localizate, cu intensităţi mai mari. De obicei se

aplică direct pe zona de tratat, pentru a obţine un efect focalizat. Sunt posibile aplicaţii combinate simultane. Bobinele localizatoare şi selful cervical au efect suplimentar adjuvant reflex. Metodologia aplicării : cuplare cordon alimentare, cuplare fişă pe panoul posterior, poziţionare întrerupătoare la poziţia 0, se verifică aparatul, se fixează timpul, se alege regimul de lucru. Reguli de aplicare : în săli separate, bolnavii se aşează/culcă pe paturi de lemn, spaţiu minim între paturi 3 m, bolnavii se vor prezenta fără obiecte metalice şi ceas, este contraindicat la bolnavii cu pacemaker şi piese metalice ortopedice, bolnavul se posturează în decubit dorsal, într-o poziţie comodă, şi va fi îmbrăcat lejer, extremitatea cefalică se orientează spre nord, selfurile trebuie să vină în contact direct cu regiunea de tratat şi săgeata să fie orientată spre extremitatea cefalică a bolnavului. Prescripţia va conţine : tipul/tipurile de bobină (self, localizator), forma de câmp magnetic aplicată, frecvenţa câmpului, durata aplicaţiei, numărul de şedinţe.

Metodologia de aplicare a câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă în diverse domenii de patologie

Afecţiunile articulare Câmpul magnetic acţionează cert asupra articulaţiilor şi a proceselor patologice de la acest nivel,

activând următoarele mecanisme : scade inflamaţia articulară şi periarticulară, scade contractura antalgică, creşte pragul cortical la durere, şi prin aceasta, creşte rezistenţa la stimulul algic.

Se folosesc câmpurile magnetice de joasă frecvenţă, mai ales dacă suferinţele articulare

degenerative sunt însoţite de distonii neurovegetative (bolnavi nevrotici, sau nevrozaţi de sufeinţele cronice). Ca metode se pot folosi bobinele self, bobină self şi bobine localizatoare, sau doar bobine localizatoare. Se poate aplica câmp magnetic continuu, 50Hz şi 100 Hz, sau întrerupt ritmic 50-100 Hz. Timpul aplicaţiei este de 10-20 min, zilnic, serii de 15-18 şedinţe, cu pauze între serii de 3-4 săptămâni. Se fac 1-3 serii pe an, după care repetările se fac la intervale tot mai mari, de 2-4 luni. În artrozele secundare (ex. secundar posttraumatice), eficienţa este mai mică decât în artrozele

primare.

Se fac aplicaţii locale sau generale. Se aplică câmp magnetic continuu cu frecvenţe în succesiune 50 Hz, 50-100 Hz, 100 Hz. Timpul aplicaţiei este de 10-20 min, zilnic şi 12-14 şedinţe/serie. Pauza între serii este de 2-3 săptămâni. Discopatiile de fază II şi III (după unii autori, putând fi incluse în grupa reumatismelor

abarticulare), sunt mai puţin receptive la acest tip de tratament.

Mecanismele fundamentale pe care le activează câmpurile magnetice de joasă frecvenţă sunt două:

- influenţează permeabilitatea celulară şi vasculară locală, - ameliorează tulburările generale şi endocrino-metabolice care însoţesc evoluţia acestui tip de boală. Consecinţele aplicării de câmp magnetic : scade inflamaţia, scade durerea, creşte mobilitatea articulară, ameliorează raportul albumine/globuline în electroforeză (marker al activării inflamaţiei şi al gravităţii ei). Se indică în poliartrita reumatoidă, mai ales în stadiile I şi II. Uneori, după 6-7 şedinţe poate apare o exacerbare a fenomenelor şi, în acest caz, se indică pauză de 1-2 zile, apoi tratamentul se reia. Se aplică bobine circulare +/- bobină localizatoare pe articulaţiile interesate. Se aplică câmp magnetic continuu, frecvenţe de 50Hz şi 100 Hz. Timpul aplicaţiei este de 12-20 min pe şedinţă, zilnic, câte 15-20 şedinţe pe serie. Se fac 3-5 serii pe an, în funcţie de evoluţie.

– se aplică în toate tipurile de sechele, de la simple la complexe, după cum urmează:

În plăgi, contuzii, hematoame – se aplică la o zi după traumatism: self cervical + localizatoare pe zona traumatizată, câmp continuu 50Hz şi 100 Hz, sau câmp întrerupt ritmic cu frecvenţă 50-100 Hz, pentru 24-40 min, zilnic, 10-14 zile. În entorse, status post-ruptură musculară sau tendinoasă: tratamentul se începe în prima zi după traumatism, formulele utilizate şi în cazul de mai sus, pentru mai mult de 30-40 min, zilnic, 12-20 şedinţe pe serie. În sechele postfractură cu/fără distrofie simpatică reflexă posttraumatică: aplicaţii precoce, intensităţi mici pentru 20-30 min, zilnic, 10-20 şedinţe pe serie. Localizatorul nu se pune direct pe

zona afectată. Frecvenţa cea mai folosită este de 50Hz (cea mai simpaticolitică). Intensităţile mici au efect mai important în ameliorarea vasoplegiei, care caracterizează mai ales stadiul I al distrofiei simpatice reflexe (clasicul sindrom algoneurodistrofic). Consolidarea fracturilor : - Se consideră că aplicaţia de câmpuri magnetice de joasă frecvenţă accelerează cu 18% depunerea de calciu în os în fiecare zi, şi creşte constant calcemia, modificare care se menţine şi la 14 zile de la terminarea tratamentului.

- Mecanismele activate de câmpurile magnetice de joasă frecvenţă în cazul accelerării calusării fracturilor ar fi: - influenţează secreţia PTH (parathormon) a paratiroidelor, activând depunerea calciului la nivel osos,

- stimulează diferenţierea celulei osoase (efect local), - activează circulaţia în zonă.

- Se aplică precoce, după instalarea contenţiei: - fie direct cu localizatoare, - fie în 2 timpi : întâi pe cele 2 selfuri, apoi pe zona fracturată cu localizatoare.

- Se aplică 40-60 min, zilnic, 20-40 şedinţe pe serie, până la consolidare; în cazul consolidării întârziate, se fac 2-3 şedinţe pe săptămână până la deghipsare

Afecţiuni neuro-psihice În nevroze astenice, nevroze infantile cu comportament agresiv: - câmp magnetic continuu, 50Hz şi 100Hz, - 15-20 min/şedinţă

În psihastenii, nevroze depresive: - câmp magnetic, ritmic sau aritmic, 50Hz, 50-100Hz şi 100Hz - 10-20 min/şedinţă, - se fac 12-14 şedinţe pe serie, pauze de 2-3 săptămâni între serii, 2-3 serii/an.

În distonii neuro-vegetative: - hipersimpaticotonii: - câmp continuu 50Hz, 50-100Hz şi 100Hz, - frecvenţa 50Hz este cea mai simpaticolitică formă ;

- hiperparasimpaticotonii: - câmp ritmic combinat cu aritmic, - self cervical + lombar, - durata aplicaţiilor diferă după efectul urmărit: 3-6 min pentru efect parasimpaticolitic, 6-10 min pentru efect simpaticomimetic;

sindroame spastice şi alte hipertonii (hemiplegie, leuconevraxită, paraplegii, etc.), precum şi rigiditate (ex. boala Parkinson): - câmpul magnetic de joasă frecvenţă influenţează activitatea formaţiunii reticulate, echilibrând sistemele facilitatoare-inhibitoare neuro-musculare, jucând rol în kinetoterapie,

- selfuri cervical + lombar + localizatoare pe membrul superior (antebraţ şi palmă) şi membrul inferior (coapsă şi gambă),

- câmp continuu 50Hz, 50-100Hz şi 100Hz, - 14-30 min pe şedinţă, zilnic, 16-20 şedinţe pe serie, 4-6 cure pe an.

Afecţiuni cardio-vasculare

Mecanismele cele mai importante activate de aplicaţii ar fi:

- reglarea vasomotorie şi a hemodinamicii, în principal datorită influenţării siatemului nervos vegetativ,

- creşterea ratei respiraţiei tisulare locale şi creşterea consumului de oxigen, ceea ce determină creşterea vascularizaţiei în teritoriul de acţiune a câmpului magnetic,

- şi în consecinţă, creşterea metabolismului local.

Indicaţii :

boala Raynaud, acrocianoză, suferinţe cu mecanism simpaticoton mecanism de acţiune – simpaticolitic şi sedativ:

câmp continuu 50Hz şi 100Hz, 12-16 min pe şedinţă, self cervical şi localizatoare la nivelul mâinilor, există şi posibilitatea folosirii localizatoarelor la mâini şi picioare, sau self cervical + lombar cu localizatoare succesive;

trombangeita obliterantă; arteriopatie aterosclerotică sau diabetică, predominant în stadiile precoce când nu există tulburări de tip trofic:

câmp continuu – mecanism simpaticolitic, câmp ritmic – vasodilataţie arteriolară capilară şi dezvoltă circulaţia colaterală, câmpul ritmic are efect hiperinsulinizant, creşte toleranţa la glucide şi scade glicemia, aplicaţii generale cu/fără localizatoare, 12-22 min/şedinţă, 14-20 şedinţe/serie, 5-6 serii/an;

în cazul aterosclerozei, la nivelul circulaţiei cerebrale mai ales, ameliorează tulburările de comportament, pseudastenia, dar şi sindroamele piramidale:

aplicaţii self, câmp continuu cu frecvenţe succesive 50Hz şi 100Hz, 12-16 min/şedinţă, zilnic, 16-18 şedinţe/serie, 6-8 săptămâni între serii;

hipertensiunea arterială (HTA), în primul rând de stadiul I, şi parţial stadiul II: câmpurile magnetice de joasă frecvenţă influenţează factorul nervos şi reactivitatea vasculară a bolnavului: câmp continuu cu frecvenţe 50Hz şi 100Hz, 14-20 min pe şedinţă, 18-20 şedinţe/serie, cu repetarea seriilor la 2-4 săptămâni.

Afecţiuni respiratorii

Câmpul magnetic de joasă frecvenţă formă întreruptă ritmic este indicată în cazul pacientului de tip trofotrop, cu dominanţă parasimpatică, cu reactivitate bronşică intensă la acetilcolină şi răspuns prompt la simpaticomimetic.

Câmpul magnetic de joasă frecvenţă formă continuă se indică în caz de hiperexcitabilitate corticală, la bolnavii anxioşi, cu dominanţă simpatică.

În toate tipurile de suferinţă respiratorie, chiar dacă forma de câmp diferă (este cea indicată mai sus, în funcţie de caz), aplicaţia se face la fel: fie pe selfuri, fie doar self cervical; se pot utiliza şi formele combinate continuu + întreruptă ritmic.

Durata va fi de 12-16 min/şedinţă, 15-18 şedinţe/serie, cu repetare la 1-2 luni.

Afecţiuni digestive Suferinţele digestive care au la bază un mecanism neurovegetativ, cu predominanţă parasimpatică,

sunt cele care beneficiază cel mai mult de aplicaţiile de câmpuri magnetice de joasă frecvenţă: acestea determină tulburări de secreţie sau motricitate. Ulcer gastric, duodenal:

câmp continuu, pe selfuri cu/fără localizator epigastric, 12-18 min/şedinţă, 17-19 şedinţe/serie (mai ales în sezoanele de activare a suferinţei).

Gastrită cronică: aplicaţii pe selfuri + localizator pe epigastru, câmp întrerupt ritmic, durata 12-16 min/şedinţă, 17-19 şedinţe/serie, cu pauze de o lună între serii.

Enterocolopatii cronice nespecifice, diskinezii hipertone, hiperkinezii: câmp continuu, în aceeaşi modalitate de aplicaţie,

12-20 min/şedinţă, 17-19 şedinţe/serie, 2-3 cure/an, pauză de o lună între cure. Diskinezii hipotone, hipokinezii (ex. biliare):

câmp întrerupt ritmic, aplicaţii care utilizează selfuri + localizator în zona dureroasă (ex.hipocondru drept).

Afecţiuni endocrine

Diabetul zaharat tip II (insulino-independent) beneficiază de tratamentul cu câmpuri magnetice de joasă frecvenţă:

câmp continuu, aplicaţii pe selfuri, 10-18 min/şedinţă, 14-16 şedinţe/serie, 5-6 serii/an.

Hipertiroidia în stadiu neurogen beneficiază de: câmp continuu, aplicaţii pe selfuri, 12-20 min/şedinţă, 14-16 şedinţe/serie, 2-3 cure/an, pauze de minimum o lună între cure.

Afecţiuni ginecologice

Dismenoreea funcţională beneficiază de tratamentul cu câmpuri magnetice de joasă frecvenţă în următoarea prescripţie:

câmp continuu 50Hz, 100 Hz şi 50-100Hz, aplicaţii pe selfuri + localizator suprapubian, 12-20 min/şedinţă, 15-18 şedinţe/serie, aplicaţiile încep din ziua a 4-a sau a 5-a după încheierea menstrei, se repetă la 2-3 cicluri menstruale.

În metroanexitele cronice nespecifice, cervicitele cronice nespecifice, ca şi în tulburările de climax sau preclimax, se indică aceleaşi formule de aplicaţie:

10-30 min/şedinţă, 18 şedinţe/serie.

Magnetoterapia locală

Magnetoterapia locală se foloseşte în mod deosebit, în calusarea fracturilor şi rezolvarea

pseudoartrozelor. Încă din anul 1954, cercetătorii japonezi Yasuda şi Fukada descoperă că osul deshidratat are

proprietăţi piezoelectrice, iar Basset şi Becker demonstreză că sarcinile piezoelectrice din os reprezintă un semnal suficient pentru activarea celulei osoase, acţionând asupra proceselor de formare şi resorbţie a osului. Efectul piezoelectric este determinat în principal de componenta organică a osului, respectiv de proteina colagenică. Osul, supus unei tensiuni mecanice externe, “dezvoltă” potenţiale electrice de presiune. Sarcinile

sunt pozitive pe suprafaţa convexă a osului şi negative pe cea concavă. În cazul calusurilor vicioase, zonele concave căpătă o încărcare negativă, la acest nivel este

stimulat procesul de osteogeneză, în timp ce zonele convexe vor suferi un proces de osteoresorbţie. Aplicarea câmpurilor magnetice pentru osteogeneză activează următorul mecanism: la nivelul

focarului de fractură se produc curenţi circulari intermitenţi, care reprezintă stimuli indirecţi suficienţi pentru osteogeneză şi în plus, stimulează sistemul de control exercitat de nervii periferici asupra focarului de fractură. În pseudoartroze, aplicaţiile de magnetoterapie locală conduce la rezolvarea clinică şi radiologică

în 80% din cazuri. Bobinele se aşează la suprafaţa corpului, se preferă câmpuri magnetice în impulsuri, cele mai eficace fiind trenurile de impulsuri. După unii autori, frecvenţa cea mai eficace este cea de 10-15 Hz. Cele mai bune rezultate s-au obţinut în pseudoartrozele adulţilor, în aplicaţii lungi de 12-16ore zilnic: evident, durata totală a tratamentului depinde de localizare, de ex. pentru pseudartroza tibiei 3 luni, în cazul pseudartrozelor datorate fracturilor vechi – până la 5 luni.

Mecanisme ipotetice ale calusării, activate prin aplicaţiile de magnetoterapie locală par a fi următoarele: - câmpul magnetic activează penetrarea vaselor sanguine, dinspre marginea osului către pseudartroză, determinând remanierea osoasă şi osificarea encondrală normală,

- câmpul magnetic activează cinetica Ca++, accelerează calcifierea ţesutului fibrocartilaginos din focarul de pseudartroză.

Contraindicaţiile principale ale aplicării câmpurilor magnetice sunt următoarele: purtătorii de pacemaker cardiac, bolnavii cu boli de sânge grave (anemie, leucoze, trombopenii), stările hemoragice – la orice nivel, bolile infecţioase active, stările febrile, tumorile maligne, insuficienţa hepatică decompensată, insuficienţa renală decompensată, sindroamele endocrine grave, decompensate sau avansate cu complicaţii (acromegalie, bolile Basedow, Cushing, Addison),

tuberculoza activă – indiferent de localizare, psihozele decompensate sarcina.

SUBIECTE pentru EXAMEN:

• Bazele fizice şi fiziologice ale aplicaţiilor cu câmpuri magnetice de joasă frecvenţă • Aplicaţii ale câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă în afecţiunile reumatologice • Aplicaţii ale câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă în afecţiunile vasculare, respiratorii şi digestive

• Magnetoterapia locală