DREPTUL CONSULAR

1. PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE DREPTULUI CONSULAR

a) Definiţia dreptului consular este acea parte a dreptului internaţional public care reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora.

Această definiţie descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici :

- normele generale care guvernează relaţiile consulare în general; - regulile şi normele care privesc organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare; - normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului lor, respectiv, imunităţile şi privilegiile consulare.

Din punct de vedere istoric, relaţiile şi activitatea consulară au apărut înainte de activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să se dezvolte relaţiile comerciale şi oamenii au început să călătorească în alte ţări, unii dintre ei stabilindu-şi chiar reşedinţe într-o altă ţară, au apărut probleme legate de statutul lor, de protecţia lor şi de promovarea intereselor lor în ţările în care trăiau.

Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileşte mecanismele care funcţionează pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela de protejare a cetăţenilor şi a intereselor lor, precum şi a intereselor statului trimiţător.

b) Deosebirile dintre activitatea oficiilor diplomatice şi cele consulare

Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice şi a celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală, promovarea intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în ţările în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea parte a serviciului exterior al unei ţări care se ocupă, pe lângă aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor cetăţenilor din ţara respectivă în străinătate.

A doua deosebire importantă între dreptul consular şi cel diplomatic este aceea că, în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept internaţional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimiţător cât şi statul primitor.

2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR

Ca în toate domeniile de reglementare a dreptului internaţional public, unul din izvoarele principale ale dreptului consular îl reprezintă cutuma internaţională, care s-a creat de fapt, chiar înainte de apariţia unor cutume referitoare la activitatea oficiilor diplomatice.

Cutuma internaţională are un rol important, mai ales din momentul în care a început să fie codificată, luând forma unor

2

convenţii internaţionale scrise, tratate bilaterale sau multilaterale, care constituie al doilea izvor important al dreptului consular. Cea mai însemnată convenţie de codificare a dreptului consular este Convenţia de la Viena, cu privire la relaţiile consulare, semnată la 24 aprilie 1963, cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra relaţiilor consulare, care s-a reunit la Viena în perioada 4 martie-22 aprilie 1963. În conformitate cu art. 77, Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 19 martie 1967, cea de-a treizecia zi potrivit regulilor, după data depunerii la Secretariatul General al ONU al celui de-al 22-lea instrument de ratificare. Este o convenţie internaţională fundamentală pentru că ea codifică toate regulile în materie consulară şi, este de asemenea importantă pentru faptul că România a ratificat această convenţie prin Decretul 481 din data de 20 decembrie 1971.

În cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului consular, pe lângă tratatul multilateral (Convenţia de la Viena care a codificat regulile cutumiare), există şi un număr însemnat de acorduri bilaterale încheiate de ţările care doresc să-şi deschidă oficii consulare. Deschiderea de oficii consulare se face pe baza unor acorduri care se încheie între statul acreditant şi statul acreditar, acorduri care conţin reguli şi norme referitoare la organizarea, funcţionarea, imunităţile şi privilegiile oficiilor consulare. Această a doua categorie de izvoare, cele care se referă la tratatele internaţionale, sunt compuse din convenţii multilaterale (Convenţia de la Viena) şi din convenţii bilaterale, pe care statele (inclusiv România) le încheie pentru a-şi deschide oficiile lor consulare.

Pe lângă Convenţia de la Viena, convenţie fundamentală, care cuprinde reglementările de bază în materie consulară, există şi o convenţie europeană cu privire la funcţiile consulare, încheiată în 1967, şi care a

3

urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenţiei de la Viena la cutuma, la practica europeană. Convenţia europeană asupra funcţiilor consulare din 1967, spre deosebire de Convenţia de la Viena este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părţi la această convenţie sunt numai statele europene, şi în al doilea rând pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar la funcţiile consulare şi nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activităţii consulare.

3. ISTORIA RELATIILOR CONSULARE ROMANESTI

Relaţiile consulare au apărut ca urmare a dezvoltării unor relaţii economice active cu caracter internaţional, a dezvoltării comerţului, în primul rând, a circulaţiei de persoane. România a fost una dintre ţările care au intrat imediat în acest sistem internaţional, datorită şi faptului că era cea mai importantă ţară riverană la Dunăre. Până la apariţia căilor ferate, schimburile economice şi circulaţia de persoane, se realizau în mare parte pe Dunăre. După dezvoltarea sistemului de căi ferate, a şoselelor şi autostrăzilor, rolul transportului fluvial s-a redus, însă, la începutul secolului al XIX-lea, Dunărea era una dintre cele mai importante artere de circulaţie, atât pentru transportul de mărfuri, cât şi pentru cel de persoane.

Un alt argument care a făcut ca România să se implice foarte rapid în aceste schimburi internaţionale a fost şi faptul că în acea perioadă ea reprezenta o ţară exportatoare de materii prime (grâu, cherestea, minereu, animale, etc.), interesul faţă de ea fiind însemnat. În acelaşi timp, pentru un număr semnificativ de ţări, mai ales din Europa Centrală, Dunărea reprezenta şi ieşirea la Marea

4

Neagră şi din acest punct de vedere interesul pentru circulaţia pe fluviu era foarte mare.

Relaţiile consulare încep practic să aibă un regim juridic în România odată cu semnarea regimului de capitulaţie între ţările occidentale şi Imperiul Otoman, care au fost primele acorduri conţinând dispoziţii concrete în materie consulară referitoare la tratamentul şi regimul străinilor. Regimul capitulaţiilor avea ca obiectiv crearea unui regim mai favorabil pentru străini decât regimul naţionalilor din Imperiul Otoman. Practica cea mai democratică în relaţiile cu străinii vine din partea ţărilor care acceptă să ofere străinilor un regim identic cu regimul naţionalilor, ei putând astfel să se bucure de aceleaşi drepturi şi obligaţii. În general, în orice lege privind regimul străinilor, inclusiv în legile româneşti, există anumite clauze care restrâng drepturile străinilor faţă de cetăţenii naţionali. Regimul capitulaţiilor din Imperiul Otoman stabilea pentru străini drepturi mai mari decât erau cele de care beneficiau naţionalii turci, de fapt îi scotea pe străini din jurisdicţia imperiului, consulii care erau numiţi în Imperiul Otoman aveau drept de jurisdicţie asupra cetăţenilor lor, şi în consecinţă, regimul stabilit pentru cetăţenii străini din acest imperiu, era unul foarte favorabil pentru ei. O situaţie asemănătoare a existat şi în China, unde puterile occidentale au încheiat acorduri asemănătoare, pe anumite zone, cu guvernul chinez şi care au pornit de la aceeaşi abordare, urmărind crearea unui statut privilegiat pentru străini, faţă de cetăţenii naţionali.

Istoria relaţiilor consulare ale României este strâns legată de istoria luptei pentru independenţă a statelor româneşti şi ea urmează într-un fel, eforturile care s-au făcut pentru câştigarea independenţei de stat a României.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după Tratatul de la Adrianopol din 1829, încep să apară şi în

5

România consulatele străine, pe baza prevederilor acestui tratat, care încep să deschidă Imperiul Otoman în faţa expansiunii economice a ţărilor occidentale într-un proces înglobat, în care intră şi România.

Primele două consulate din România au fost deschise de Rusia în anul 1781 în capitalele celor două ţări româneşti, la Bucureşti şi la Iaşi, după care au fost deschise consulate la Galaţi şi Brăila. La momentul respectiv, Rusia a avut un rol însemnat în apărarea credinţei ortodoxe în provinciile care făceau parte din Imperiul Otoman. Peste numai doi ani, respectiv în 1783, în România s-a deschis consulatul austriac, urmat de o serie de consulate deschise de Prusia în 1785, Franţa în 1798, Anglia în 1803, Belgia şi Olanda în 1838 şi respectiv în 1841, ultimele două ţări deschizându-şi consulatele la Galaţi. Acestea erau de fapt ţările care s-au implicat în perioada respectivă în reglementarea raporturilor cu provinciile creştine din Imperiul Otoman.

România a avut o relaţie specială în materie consulară cu Grecia care şi-a deschis primul consulat în anul 1835 la Iaşi, după care au urmat consulatele deschise la Galaţi, Focşani, Bârlad, Brăila, Ploieşti Craiova şi Giurgiu. Grecia a fost una dintre ţările cele mai active în relaţiile cu România în acea perioadă, consulatele ei erau deschise pe baza unor interese economice concrete, dar, pornind şi de la existenţa diasporei greceşti în diferite zone ale României. În anul 1859, SUA îşi deschide consulate la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi Brăila.

Începuturile activităţilor consulare în România dovedesc interesul mare care a existat pentru ţara noastră, interesul economic în primul rând, dar şi interesul politic al acestor ţări de a-şi proteja şi de a promova interesele cetăţenilor străini în România.

6

România şi-a început activitatea de deschidere de consulate în exterior după realizarea Unirii şi înainte de Războiul de Independenţă, primele consulate le-a deschis în anul 1880 la Patras şi Corfu în Grecia de Nord. După primul război mondial România şi-a deschis consulate la New-York, Chicago şi Washington, unde funcţionează şi astăzi. Alte consulate au mai fost deschise de ţara noastră în anul 1905 la Cairo, în 1919 la Alexandria şi Port-Said (Egipt). Toate aceste consulate reprezintă de fapt oficii consulare speciale separate deschise de România; în toate aceste ţări şi în multe altele, existau ambasade, oficii diplomatice, care potrivit prevederilor dreptului diplomatic au posibilitatea să îndeplinească şi activităţi cu caracter consular.

4. REGLEMENTAREA ACTIVITATII CONSULARE ROMANESTI IN STRAINATATE.

Una dintre primele măsuri care au fost adoptate după Unirea Principatelor, a fost şi promulgarea de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unui Decret pentru reorganizarea Ministerului Afacerilor Externe, decret adoptat la data de 27 iulie 1862 şi al cărui obiectiv principal a fost crearea unei instituţii unice din cele două ministere de externe existente în Moldova şi în Ţara Românească după Unirea din anul 1859.

Acest decret era compus din trei părţi, una dintre ele fiind dedicată problemelor consulare, ceea ce dovedeşte importanţa pe care guvernul român de atunci o acorda activităţii consulare. El este urmat la scurt timp de adoptarea unui ansamblu de legi organice referitoare la organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, în anul 1873, care conţin dispoziţii speciale referitoare la activitatea

7

consulară, aceste legi fiind urmate de adoptarea primului Regulament consular al României, în anul 1880.

Cel de-al doilea regulament consular adoptat în 1937 a avut un conţinut relativ mai complet, cuprinzând 176 de articole care acopereau atât probleme cu caracter general, care se refereau la activitatea consulară, cât şi dispoziţii în legătură cu funcţiile consulare şi activitatea oficiilor şi a agenţilor consulari.

România a folosit intens activitatea consulară pentru promovarea intereselor cetăţenilor ei, a societăţilor şi a firmelor româneşti şi de asemenea, în ţara noastră exista o reţea importantă de oficii consulare din partea altor state, inclusiv numeroase consulate onorifice, consulate care nu sunt conduse de diplomaţi de carieră sau de funcţionari, ci de cetăţeni care trăiesc pe teritoriul ţării respective şi care acceptă să reprezinte benevol interesele unei categorii de cetăţeni.

După al doilea război mondial, în România a avut loc o scădere a activităţii consulare, generată de concepţia că oficiile diplomatice şi consulare sunt structuri care permit desfăşurarea unor activităţi contrare intereselor statului şi alimentată de prezenţa numeroasă a ruşilor care au avut întotdeauna rezerve faţă de străini. Măsurile restrictive adoptate de guvernul românesc de atunci au dus practic la lichidarea majorităţii consulatelor care îşi desfăşurau activitatea pe teritoriul românesc şi la desfiinţarea consulatelor onorifice care nu au mai fost acceptate în România după cel de-al doilea război mondial şi care au reintrat în practica consulară a ţării noastre abia după decembrie 1989. Cu excepţia consulatului Rusiei şi cel al Turciei de la Constanţa, toate consulatele au fost închise.

Începând cu anul 1989, activitatea consulară a fost reluată, astăzi existând disponibilitate totală pentru orice ţară care doreşte să-şi deschidă consulate în România, din

8

cele mai recente făcând parte consulatele Spaniei şi Germaniei de la Constanţa.

Există de asemenea, un număr important de consulate româneşti în străinătate. Localizarea acestor consulate urmăreşte ca amplasarea lor, să fie în zone în care cetăţenii români au interese economice deosebite (multe dintre ele sunt situate în zone portuare) sau, să fie în zone unde există o populaţie etnic legată de ţara trimiţătoare, pentru a le facilita accesul la serviciile consulare pe care le oferă aceste oficii.

Pentru reglementarea activităţii noastre consulare, autorităţile române au încheiat o serie de convenţii bilaterale, în care se reglementează deschiderea de consulate, organizarea şi funcţionarea lor, circumscripţiile pe care le au, atribuţiile, imunităţile şi privilegiile funcţionarilor şi a diplomaţilor consulari.

Printre primele convenţii consulare pe care le-a încheiat România, au fost cele semnate cu SUA şi Belgia în 1881, precedate de convenţii bilaterale încheiate cu Italia şi Elveţia, la sfârşitul anului 1880.

După adoptarea Convenţiei de la Viena din 1963, care stabilea un cadru de reglementare foarte precis, România a continuat să încheie convenţii consulare bilaterale, astfel încât, astăzi există în jur de 30 de convenţii de acest tip.

5. MODUL DE STABILIRE SI FUNCTIONARE A RELATIILOR CONSULARE

9

Relaţiile consulare reprezintă un raport între state, dar un raport care se stabileşte în interesul cetăţenilor acestor state şi a dezvoltării relaţiilor economice dintre ele, un raport care are caracter convenţional, este bazat pe acordul statelor (al statului trimiţător şi al statului primitor) şi sunt caracterizate de principiile reciprocităţii, caracterului direct şi al celui bilateral.

a - Stabilirea relaţiilor consulare. Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena,

stabilirea relaţiilor consulare între state se face pe baza consimţământului mutual al acestora. Acordul se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular în cealaltă ţară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relaţii consulare între cele două ţări.

Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ţări au decis să stabilească relaţii diplomatice între ele, în afară de situaţia în care în înţelegerea respectivă se specifică altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaţii diplomatice implică şi consimţământul acestora pentru relaţiile consulare şi nu este necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea de relaţii consulare.

b - Întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice între două state nu atrage după sine în mod obligatoriu şi ruperea relaţiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacă statele au decis să rupă relaţiile lor diplomatice, relaţiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relaţii între două state concepute să servească interesele cetăţenilor acestor ţări. Relaţiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiaşi acord, statele hotărăsc să nu mai întreţină asemenea relaţii.

6. OFICIUL CONSULAR(CONSULATUL)

10

Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile bilaterale încheiate de statele respective.

Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripţie şi de asemenea, un anumit rang, de precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă.

a - Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea unei cereri în care se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al doilea rând, există obligaţia de a propune o anumită zonă (circumscripţie) din teritoriul ţării care va fi arondată la postul consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate acestea împreună, trebuie să obţină aprobarea statului de reşedinţă. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular, cu locul său de reşedinţă şi cu circumscripţia în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face decât cu consimţământul statului de reşedinţă, care este necesar şi în cazul în care un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară, într-o altă localitate decât cea în care şi-a stabilit sediul.

Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest punct de vedere existând două mari categorii de oficii consulare, cele care funcţionează în cadrul misiunilor diplomatice din capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se creează o structură care se ocupă de relaţii consulare şi a doua categorie, consulatele speciale, care se înfiinţează în alte oraşe decât capitala, cu circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate cu personal corespunzător.

11

b – Personalul oficiului cosular este compus din şeful consulatului, din funcţionari consulari şi angajaţi, împreună cu personalul de serviciu. Acest personal al oficiului consular este numit de către statul trimiţător care notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele, categoria şi clasa funcţionarilor consulari şi circumscripţia în care urmează să funcţioneze.

Potrivit articolului 9 din Convenţia de la Viena, şefii posturilor consulare sunt repartizaţi pe patru clase care cuprind: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari. Şeful unui post consular ocupă o poziţie deosebită în cadrul oficiului consular, indiferent de modul în care este el definit, de clasa pe care o are şi este numit de către statul trimiţător, dar, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea, are nevoie de acordul statului primitor, pe teritoriul căruia urmează să funcţioneze. Modalităţile prin care sunt numiţi şefii oficiilor consulare, sunt fixate prin legi şi regulamente care ţin atât de statul trimiţător, cât şi de cele ale statului primitor. Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este numit, primeşte un document din partea celui care l-a numit sub forma unei scrisori sau a unui act similar care atestă calitatea în care a fost trimis. Acest document este trimis pe cale diplomatică sau pe orice altă cale corespunzătoare, guvernului din statul pe teritoriul căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite funcţiunile şi dacă statul de reşedinţă îl acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv.

Exequatorul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o acordă şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita funcţiile sale. Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequator nu este obligat să comunice statului trimiţător care sunt motivele refuzului său. Se consideră că exequatorul este un act

12

discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are dreptul să-l adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către funcţionarii săi.

Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat autorităţile competente din circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit prevederilor articolului 14 din Convenţia de la Viena, are obligaţia să adopte toate măsurile necesare pentru a-i permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi revin în această calitate.

Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de şef de post consular, în condiţiile în care şeful numit este împiedicat să-şi îndeplineasă funcţiunile sale, sau, în cazul în care postul său este vacant, se poate numi un „gerant” interimar care acţionează cu titlul provizoriu de şef al postului consular respectiv.

Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care funcţionează în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis, statul respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea. În foarte multe servicii diplomatice există perioade fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de încetare a activităţii este aceea de a fi declarat „persona non grata” şi toate celelalte situaţii prin care activitatea poate înceta (cazuri de îmbolnăviri, decese, etc.).

7. FUNCTIILE OFICIILOR CONSULARE

Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi ale personalului acestora. Din punct de

13

vedere al conţinutului acestor funcţii, ele pot fi împărţite în două categorii:

–funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular respectiv; –funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea.

Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus în convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a acestor convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile asupra cărora cele două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare.

a) Clasificarea funcţiilor consulare. După obiectul lor sau după domeniul pe care îl

abordează, funcţiile consulare pot fi:– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile

diplomatice;- funcţii economice importante: promovarea

schimburilor economice dintre statul trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea;

– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre culturale, având o activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal Grande, etc.) şi unde funcţia consulară de promovare a culturii este de fapt una dintre cele mai importante;

- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade, care se concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităţilor de stat, consulatele se preocupă de problemele cetăţenilor. Ele includ de asemenea, funcţii administrative, funcţii de stare civilă,

14

notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă la marina comercială, nave şi aeronave şi la obligaţii militare.

Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena, de asemenea, convenţiile bilaterale încheiate de state au capitole importante care se referă la funcţiuni şi totodată, există o practică internaţională a statelor care stabileşte funcţiile unui oficiu consular.

Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare, începe cu cea mai importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de reşedinţă, interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor săi, persoane fizice şi juridice, în limitele admise de dreptul internaţional . La paragraful 2, acest articol prezintă cea de-a doua funcţie consulară, favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, în general, promovarea de relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi statul primitor. A treia funcţie consulară prevăzută în Convenţia de la Viena la articolul 5, paragraful c, similară cu funcţiile pe care le au şi ambasadele, se referă la informarea prin mijloace licite asupra situaţiei din circumscripţia consulară respectivă. Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcţii care se referă la practica generală care există în materie.

b) Funcţiile specifice ale oficiilor consulare româneşti în străinătate.

- Prima funcţie pe care o au toate consulatele româneşti este şi aceea de a îndeplini acte diplomatice, cu excepţia cazului în care există rezerve. Articolul 17 al Convenţiei de la Viena, pornind de la practica existentă în materie, are următoarea formulare: „Într-un stat, unde statul trimiţător nu are misiune diplomatică şi nu este reprezentat de către o misiune diplomatică a unui stat terţ, un funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă şi fără

15

ca statutul său consular să fie afectat, să fie însărcinat să îndeplinească acte diplomatice”. Se precizează imediat în paragraful 1 al acestui articol faptul că, îndeplinirea acestor acte de către un funcţionar consular, nu-i conferă acestuia dreptul de a beneficia de imunităţile şi privilegiile diplomatice.

Exercitarea de funcţii diplomatice de către oficiile consulare are un caracter excepţional şi derogatoriu. Ea priveşte numai cazul în care un stat nu dispune de misiune diplomatică în ţara respectivă sau, dintr-un motiv sau altul, misiunea diplomatică nu funcţionează.

Convenţia de la Viena are o referire la aceste situaţii introducând ideea „poate, cu consimţământul statului primitor”, fiind vorba deci de o posibilitate care are nevoie să fie acceptată de către statul care primeşte agentul consular şi mai ales, acest caz nu transformă agentul consular într-o persoană care dispune de imunităţile şi privilegiile diplomatice.

- A doua categorie de activităţi le cuprinde pe cele cu caracter politic, altele decât cele diplomatice. Oficiile consulare au ca obiectiv dezvoltarea relaţiilor prieteneşti, promovarea cooperării în diverse domenii, apărarea intereselor statului trimiţător şi activitatea de informare asupra situaţiei economice, politice şi sociale din ţara în care funcţionează consulatul respectiv. În toată practica românească, care de fapt urmează practica internaţională în materie, sarcina promovării relaţiilor pe diverse planuri dintre România şi ţara respectivă este una dintre sarcinile pe care le au consulatele. De asemenea, apărarea intereselor statului român în străinătate, inclusiv prin încheierea de convenţii, tratate internaţionale, este unul dintre obiectivele activităţii consulare, precum şi activitatea de informare prin toate mijloacele licite asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, rapoartele

16

întocmite pe aceste teme fiind prezentate guvernului român şi chiar persoanelor interesate de aceste informaţii. Misiunea de informare a consulatelor, nu urmăreşte doar să transmită evaluări ale situaţiilor din ţara pe teritoriul căreia îşi desfăşoară activitatea, guvernului de la Bucureşti ci, urmăreşte să pună la dispoziţia cetăţenilor care călătoresc în ţara respectivă toate informaţiile care le sunt necesare pentru a evita problemele care se creează în asemenea cazuri.

- Cea de-a treia funcţie importantă a consulatului român, care decurge din practica internaţională în materie şi din prevederile Convenţiei de la Viena (art. 5; pct. b), o reprezintă promovarea relaţiilor economice şi comerciale, o sarcină esenţială, alături de apărarea intereselor cetăţenilor români.

Oficiile consulare sunt plasate în general în zone portuare, de interes economic şi, în mod firesc, promovarea relaţiilor economice şi comerciale este nu numai o sarcină importantă ci şi posibilă în condiţiile respective. Ca urmare, pe lângă tot ceea ce înseamnă activitate de contact, de sprijinire, de propunere a unor „afaceri” pentru cetăţenii ţării trimiţătoare, oficiile consulare pot pregăti şi negocia acorduri economice şi comerciale în materie care să fie încheiate între statele lor, pot propune măsuri de dezvoltare a schimburilor comerciale prin sugestii directe în legătură cu domeniile şi persoanele care urmează să fie contactate, coordonează activitatea reprezentanţilor economici ai firmelor, ai instituţiilor româneşti care se ocupă de promovarea relaţiilor economice şi se preocupă de asigurarea unui tratament favorabil pentru toţi întreprinzătorii români în străinătate.

Această activitate de promovare este una dintre activităţile cele mai importante nu numai pentru consulatele româneşti ci şi pentru consulatele altor ţări, iar consulii au

17

această preocupare prioritară de a recomanda, de a descoperi posibilităţile concrete de dezvoltare ale schimburilor şi de a recomanda parteneri în ţara respectivă. Acest lucru se datorează şi faptului că în România nu există multe firme specializate care să poată asigura prezentarea unor rapoarte în legătură cu bonitatea unor parteneri. Orice firmă românească care intenţionează să dezvolte o relaţie economică într-o altă ţară, este pusă uneori în faţa unei alegeri dificile, de a accepta un partener pe care nu-l cunoaşte. În statele care au o economie de piaţă funcţională există societăţi speciale care verifică bonitatea oricărei firme şi contra unei taxe, se întocmeşte un raport privind firma respectivă, dând astfel posibilitatea unei evaluări şi, pe această bază, putându-se aprecia dacă firma respectivă poate fi un partener de afaceri sau nu.

În sistemul nostru şi al altor ţări, o mare parte din această funcţie este preluată de oficiul consular, pentru că personalul acestuia intră în contact cu autorităţile locale, cu întreprinzătorii locali, îi cunoaşte direct şi poate să funcţioneze ca un fel de consilier al celor care doresc să pornească o relaţie de afaceri şi să dezvolte o anumită operaţiune în zona lui consulară.

- Cea de-a patra categorie de funcţii importante pe care le dezvoltă consulatele româneşti din străinătate o constituie funcţiile de promovare a relaţiilor culturale.

Promovarea relaţiilor culturale pentru o ţară ca România are o importanţă mai mare decât pentru alte ţări, pentru faptul că, dacă România nu-şi poate propune să devină o mare putere economică sau militară datorită resurselor limitate pe care le deţine, România poate aspira însă la titlul de mare putere în domeniul cultural, fiind o ţară care pe teme culturale poate să promoveze imaginea unei ţări care are o contribuţie de care trebuie să se ţină seama în acest domeniu al colaborării

18

culturale. România a fost una dintre ţările care a dat în domeniul cultural oameni care s-au bucurat de o apreciere însemnată pe plan internaţional, de aceea promovarea relaţiilor culturale este una dintre modalităţile foarte bune de a promova pe plan internaţional o imagine favorabilă despre România. Acest lucru face ca sarcina oficiilor consulare şi a ambasadelor să fie foarte importantă, ele desfăşurând o intensă activitate în scopul promovării unei imagini despre România ca ţară culturală, cu tradiţii, cu contribuţii importante în domeniul culturii. Avantajul pe care îl au oficiile consulare este faptul că ele pot crea un interes mai mare pentru activităţile culturale datorită amplasării lor în afara capitalelor. În capitala oricărei ţări, sunt foarte multe evenimente culturale şi este mult mai greu de pătruns pe o asemenea piaţă, în schimb, într-un oraş de provincie, interesul pentru asemenea evenimente este mai mare şi de aceea foarte multe dintre oficiile consulare au succes în realizarea acţiunilor de acest fel.

b) Elementele activităţilor de promovare în domeniul cultural :

- Organizarea de acţiuni: expoziţii, turnee, spectacole, concerte, pe scurt, tot ceea ce ţine de organizarea unor evenimente care să permită proiectarea unei imagini despre dezvoltarea şi evoluţia culturală a României pe un domeniu specific de activitate. Preocuparea este de a organiza aceste acţiuni pe domeniile în care mesajul trece uşor pentru că este într-un limbaj universal: artele plastice şi muzica clasică.

- Menţinerea relaţiei cu artiştii naţionali care trăiesc în zona respectivă constituie una dintre obligaţiile consulatului român din străinătate. Există o tradiţie şi în cultura noastră, ca şi în alte culturi, ca mulţi artişti să migreze spre zone în care din punct de vedere al artei pe care ei o practică, consideră că au mai mari şanse de afirmare internaţională. Menţinerea

19

acestui contact cu artiştii valoroşi este extrem de importantă şi pentru a vedea în ce măsură, lucruri care fac parte din patrimoniul naţional pot fi recuperate şi să-şi găsească locul firesc (exemplu: opera lui Constantin Brâncuşi).

- Negocierea acordurilor culturale, acorduri care se încheie între state, care prevăd acţiuni, schimburi comune de expoziţii, de trupe, inclusiv probleme financiare, etc.

Este foarte important în promovarea relaţiilor şi a imaginii culturale să se asigure un echilibru între promovarea culturii tradiţionale (folclorul românesc) şi promovarea culturii culte, împletirea armonioasă a acestor două tipuri de culturi trebuie să ne reprezinte peste tot în lume.

- O altă funcţie a consulatelor este funcţia care se referă la paşapoarte. Este o funcţie administrativă şi intră în competenţa consulatelor să elibereze anumite tipuri de paşapoarte provizorii şi de vize. Regula generală în sistemul românesc este că paşapoartele turistice sunt eliberate de Ministerul de Interne, iar paşapoartele de serviciu şi cele diplomatice se eliberează de către Ministerul Afacerilor Externe. De asemenea, şi vizele se pot acorda de către Ministerul de Interne, însă pentru politica de vize consulatele au o competenţă foarte dezvoltată.

Pe lângă elaborarea acestor documente provizorii de identitate şi de călătorie, funcţia principală a consulatelor este aceea de a elibera vize pentru cetăţenii care au obligaţia de a deţine o viză pentru a putea călători în România. Au fost diferite perioade în sistemul nostru în care vizele se acordau şi la frontieră, pentru a facilita călătoriile, însă, odată cu liberalizarea regimului de călătorii în acelaşi timp cu înăsprirea condiţiilor pentru acordarea de vize cetăţenilor din ţările cu mare tentaţie la emigraţie, s-a renunţat la acest sistem şi în momentul de faţă consulatele sunt cele

20

care au dreptul exclusiv de a elibera vize pentru cetăţenii străini care doresc să călătorească în România.

După renunţarea la vize pentru cetăţenii români, sistemul de acordare a vizelor pentru cetăţenii din ţările care au obligaţia de a deţine vize s-a înăsprit simţitor pentru că în mod evident, România a devenit o ţară „de frontieră” a Uniunii Europene, folosită ca o ţară de frontieră mai ales pentru trecerile ilegale şi în consecinţă, a trecut la aplicarea unei politici severe de acordare a vizelor, ceea ce înseamnă în foarte multe cazuri, solicitarea unei invitaţii pentru a veni în România, prezentarea biletului de călătorie dus-întors, dovada că se deţine suma de bani necesară pentru întreţinere în perioada respectivă, asigurarea medicală pentru cei care călătoresc în România. Noile condiţii de acordare a vizelor a creat şi anumite dificultăţi României în relaţiile tradiţionale.

21