Dreptul Comertului International

0UNIVERSITATEA ,,GEORGE BACOVIA” BACĂU

Conf. univ.dr. Toader TOMA

Dreptul comerţului internaţional

Suport de curs

Bacău, 2010

Cuprins

Capitolul I........................................................................................................................................5Noţiunea, izvoarele şi principiile dreptului comerţului internaţional............................................5Secţiunea I.......................................................................................................................................5Definirea dreptului comerţulu internaţional....................................................................................5Secţiunea a II – a..............................................................................................................................5Raporturile juridice, conţinutul şi metodade reglementare a dreptului comerţului internaţional...5Secţiunea a III – a............................................................................................................................6Obiectul dreptului comerţului internaţional.....................................................................................6Secţiunea a IV – a............................................................................................................................7Actele şi faptele de comerţ internaţional.........................................................................................7Secţiunea a V...................................................................................................................................8Izvoarele dreptului comerţului internaţional...................................................................................8Secţiunea a VI – a..........................................................................................................................12Principiile dreptului comerţului internaţional................................................................................12Capitolul II.....................................................................................................................................14Participanţii la activitatea de comerţ internaţional........................................................................14Secţiunea I.....................................................................................................................................14Categorii de participanţi................................................................................................................14Secţiunea a II – a............................................................................................................................14Calitatea de subiecte ale raporturilor de comerţ internaţional.......................................................14Secţiunea a III – a..........................................................................................................................15Comercianţii persoane fizice.........................................................................................................15Secţiunea a IV – a..........................................................................................................................18Societăţile comerciale....................................................................................................................18Capitolul III...................................................................................................................................26Falimentul internaţional.................................................................................................................26Secţiunea I.....................................................................................................................................26Noţiunea de faliment şi elementele acestuia..................................................................................26Secţiunea a II – a............................................................................................................................26Reglementări privind falimentul....................................................................................................26Secţiunea a III – a..........................................................................................................................27Redresarea şi lichidarea judiciară..................................................................................................27Capitolul IV...................................................................................................................................29Contractele internaţionale de vânzare de mărfuri..........................................................................29Secţiunea I.....................................................................................................................................29Vânzarea internaţională de mărfuri...............................................................................................29Secţiunea a II – a............................................................................................................................32Efectele contractului......................................................................................................................32Secţiunea a III – a..........................................................................................................................33Răspunderea în vânzarea internaţională........................................................................................33Secţiunea a IV- a............................................................................................................................33Alte aspecte ale vânzării internaţionale.........................................................................................33Secţiunea a V – a...........................................................................................................................35Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri..........................................................35

Capitolul V.....................................................................................................................................38Contractele de intermediere în comerţul internaţional..................................................................38Secţiunea I.....................................................................................................................................38Noţiuni introductive.......................................................................................................................38Secţiunea a II – a............................................................................................................................38Contractul internaţional de mandat comercial...............................................................................38Secţiunea a III – a..........................................................................................................................40Contractul internaţional de comision.............................................................................................40Secţiunea a IV – a..........................................................................................................................41Contractul de agency.....................................................................................................................41Secţiunea a V – a...........................................................................................................................43Contractul de mandat în reglementarea Principiilor UNIDROIT..................................................43Capitolul VI...................................................................................................................................45Contractele de concesiune în comerţul internaţional.....................................................................45Secţiunea I.....................................................................................................................................45Contractul internaţional de concesiune exclusivă..........................................................................45Secţiunea a II – a...........................................................................................................................46Contractul internaţional de franchising.........................................................................................46Capitolul VII..................................................................................................................................49Contractele de transfer de tehnologie în comerţul internaţional....................................................49Secţiunea I.....................................................................................................................................49Contractul internaţional de licenţă.................................................................................................49Secţiunea a II – a............................................................................................................................51Contractul de know – how.............................................................................................................51Secţiunea a III – a..........................................................................................................................52Contractul internaţional de consulting – engineering....................................................................52Capitolul VIII.................................................................................................................................55Contractele de finanţare în comerţul internaţional........................................................................55Secţiunea I.....................................................................................................................................55Contractul internaţional de leasing................................................................................................55Secţiunea a II – a............................................................................................................................59Contractul internaţional de factoring.............................................................................................59Capitolul IX...................................................................................................................................63Contractele de transport internaţional............................................................................................63Secţiunea I.....................................................................................................................................63Noţiune, caracterele juridice şi clasificarea contractelor de transport internaţional de mărfuri....63Secţiunea a II – a............................................................................................................................64Contractul internaţional de transporturi de mărfuri.......................................................................64Secţiunea a III – a..........................................................................................................................70Contractul internaţional de transport de mărfuri pe calea ferată...................................................70Secţiunea a IV – a..........................................................................................................................77Contractul internaţional de transport de mărfuri pe mare..............................................................77Secţiunea a V – a...........................................................................................................................80Contractul de transport maritim.....................................................................................................80Secţiunea a VI – a..........................................................................................................................85Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri................................................................85Secţiunea a VII – a.........................................................................................................................88Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri................................................................88Secţiunea a VIII – a.......................................................................................................................92Capitolul X.....................................................................................................................................97

Consideraţii generale asupra titlurilor de valoare..........................................................................97Secţiunea I.....................................................................................................................................97Noţiune, caracteristici, clasificare..................................................................................................97Secţiunea a II – a............................................................................................................................99Cambia...........................................................................................................................................99Capitolul XI.................................................................................................................................108Biletul la ordin şi cecul................................................................................................................108Secţiunea I...................................................................................................................................108Biletul la ordin.............................................................................................................................108Secţiunea a II – a..........................................................................................................................109Cecul............................................................................................................................................109Capitolul XII................................................................................................................................112Modalităţile de plată internaţionale............................................................................................112Secţiunea I...................................................................................................................................112Noţiune şi forme..........................................................................................................................112Secţiunea a II – a..........................................................................................................................112Cadrul juridic...............................................................................................................................112Secţiunea a III – a........................................................................................................................113Acreditivul documentar...............................................................................................................113Secţiunea a IV – a........................................................................................................................115Incaso documentar.......................................................................................................................115Secţiunea a V – a.........................................................................................................................115Ordinul de plată...........................................................................................................................115Capitolul XIII...............................................................................................................................117Plăţile prin compensaţie...............................................................................................................117Secţiunea I...................................................................................................................................117Noţiunea de operaţiuni prin compensaţie..................................................................................117Secţiunea a II - a.........................................................................................................................117Clasificarea operaţiunilor prin compensaţie................................................................................117BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................120

Capitolul I

Noţiunea, izvoarele şi principiile dreptului comerţului internaţional

Secţiunea IDefinirea dreptului comerţului internaţional

Dreptul comerţului internaţional reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico – ştiinţifică internaţionale, în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică1.

Secţiunea a II – a

Raporturile juridice, conţinutul şi metoda de reglementare a dreptului comerţului internaţional

2.1. Raporturile juridice de dreptul comerţului internaţional

Aceste se stabilesc între:- persoane fizice şi persoane juridice;- între state suverane şi egale în drepturi; - între state şi organizaţii interguvernamentale;- între organizaţii interstatale;- între state suverane şi comercianţi;- între stat şi subiecte de drept privat străine;- între comercianţi personae fizice şi persoane juridice din diferite state, în

calitate de poarticipanţi nemijlociţi la activitatea de comerţ internaţional.

2.2. Conţinutul dreptului comerţului internaţional

Conţinutul dreptului comerţului internaţional este format , în principal, din norme de drept material. În acesta se regăsesc norme juridice de drept commercial, civil, procesual civil ş.a.

2.3.. Metoda de reglementare a dreptului comerţului internaţional

1 Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional ,Vol I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 4.

Metoda de reglemantare este cea de egalitate juridică a părţilor, normele juridice ale dreptului comerţului internaţional aparţinînd, în majoritatea lor dreptului privat.

Secţiunea a III – a

Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectul dreptului comerţului internaţional este constituit din raporturile juridice, care au caracter comercial, cât şi internaţional

Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi commercial.În definirea comercialităţii se cunosc două conceptii specifice: concepţia subiectivă

şi concepţia obiectivă.Concepţia subiectivă are în vedere calitatea participandului la raportul juridic,

potricit căreia operaţiunile efectuate de un comerciant în exercitarea profesiei sale sunt socotite acte sau fapte comerciale . Se are în vedere numai calitatea de comerciant.

Calitatea de comerciant determină o prezumţie legală de comercialitate.Concepţia subiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică

activitatea comercială ; actele şi faptele de comerţ sunt operaţiunile pe care legea le determină ca atare indiferent de calitatea şi voinţa părţilor.

Concepţia mixtă , potrivit căreia comerciantul se determină după natura actelor pe care le efetuează, iar natura actelor este dependentă de calitatea persoanei care le exercită.

Caraterul internaţional se defineşte prin prezenşa elementului de extraneitate şi de specificul operaţiunii.

Secţiunea a IV – a

Actele şi faptele de comerţ internaţional

4.1 Noţiunea de acte şi fapte de drept internaţional

Prin acte şi fapte de comerţ se înţeleg opraţiunile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico – ştiinţifică internaţională, care guvernează obligaţiile juridice.

4.2 Criterii de distincţie

În doctrină s – au propus mai multe criteerii pentru calificarea actelor şi faptelor de comerţ: criteriul circulaţiei, criteriul întreprinderii, şi criteriul speculaţiei.

4.3 Clasificarea actelor şi faptelor de comerţ

După conţinutul lor actele şi faptele de comerţ se clasifică în următoarele categoerr: obiective, subiective şi mixte.

4.4 Actele şi faptele de coperare economică şi tehnico – ştiinţifică internaţionalăî.

Actele şi faptele de cooperarea se desfăşoară în domenii de interes reciproc, cum ar fi: industria, agricultura, transporturilşe, telecomunicaţiile etc.

Secţiunea a V -a

Izvoarele dreptului comerţului internaţional

Izvoarele dreptului comerţului internaţional cuprind norme de drept material şi norme conflictuale în materie

5.1. Izvoarele interne

Acestea sunt : legea şi celelalte acte normative, jurisprudenţa. În sistemul nostru juridic izvoarele interne sunt: Constituţia, Codul comercial, Codul civil şi alte acte normative care privesc relaţiile comerciale internaţionale.

5.2. Izvoarele internaţionale

Acestea sunt formate din convenţiile internaţionale şi uzanţele comerciale

Convenţiile internaţionale sunt înţelegeri intervenite între state sau organizaţii internaţionale privind reglementarea raporturilor dintre ele.

Acestea pot fi bilaterale sau multilaterale.

5.2.1 Convenţii multilaterale

Dintre convenţiile multilaterale enumerăm:- convenţii privind contractele comerciale internaţionale:Convenţia de la Haga din

15 aprilie 1958 referitoare la legea aplicabilă transferului proprietăţii în cazul vânzării cu caracter internaţional de obiecte corporale mobile;

- Convenţia de la Haga din 14 martie cu privire la legea aplicabilă contractelor de intermediere şi reprezentare ş.a.

- convenţii asupra instrumentelor de plată;

- convenţii referitoare la transporturi;- convenţii vamale;- convenţii cu privire la licenţele de import şi de export;- convenţii asupra arbitrajului commercial internaţional.

5.2.2 Convenţii bilaterale

Convenţia bilaterală reprezintă forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale.

5.2.3. Tratatele comerciale

Acestea sunt înţelegeri ointernaţionale care constituie cadrul juridic în domenii de interes reciproc.

Prevederile tratatelor comerciale include, în mod obişnuit, două clause importante: clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional.

5.2.4.Acordurile comerciale

Acordurile comerciale sunt înţelegeri internaţionale prin care se reglementează schimburile reciproce de mărfuri şi servicii între două state.

După perioada de valabilitat, acordurule comerciale se clasifică în modul următor: pe termen scurt – 1 an; pe termen mediu; - 3 ani; ; pe termen lung – 5 ani

Clauzele esenţiale ale acordurilor sunt clauza naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimuluii naţional

Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că statele contractante se angajează să – şi acorde privilegii şi avantaje comerciale, la fel de favorabile ca oricărui stat terţ.

Din punct de vedere al poziţiei statelor, clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi condiţionată( principiul compensaţiei ) şi necondiţionată ( principiul egalităţii de tratament), iar după domeniile la care se aplică aceasta poate fi generală sau specială.

Prin clauza regimului naţional ( principiul posibilităţii egale) se înţelege că persoanele aparţinând unui stat străin, care exercită activitate de comerţ exterior pe teritoriul statului partener, au în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii.

5.2.5. Uzanţele comerciale

Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aolică în rleţiile contractuale dintre participanţii la activitatea de comerţ internaţional

Individualizarea uzanţelor comerciale comportă o ppractică obiectivă şi colectivă.În primul rînd uzanţele comerciale necesită un element obiectiv determinat de o

anumită pracrică, atitudine sau comportare. Actele şi faptele care constituie această

practică trebuie aplicate în mod repetat, într – o perioadă de limp - longa invederata, diuturna consuetudo.

În al doilea rând, uzanţele comerciale implică un caracter colectiv, fiind aplicate de mai mulţi participanţi la operaţiunile de comerţ internaţional.

Prin folosirea lor pe un anumit teritoriu sau într –o ramură a comerţului, uzanţele sunt generale şi abstracte.

În această materie , textul Codului civil utilizează noţiunea de ,,obicei”.

5.2.6. Obişnuinţele stabilite între părţile contractante

Deosebirea dintre uzanţe şi obioşnuitnţe este configurată de numărul partenerilor care le aplică.

Obişnuinţele se formează în relaţiile dintre partenerii comerciali. În contractele pe care le încheie părţile pot introduce anumite expresii, care exprimă atitudini sau comportări existente în activitatea lor comună.

Simple practice sau obişnuinţe se stabilesc între părţile contractante. Practicile individuale obligă numai partenerii respective.

Prin aplicarea lor de către mai mulţi participanţi, practicile dintre părţi dobâ-ndesc un caracter colectiv. În măsura în care devin generale, acestea se transformă în uzanţe comerciale.

5.2.7. Clasificarea uznaţelor comerciale

Acestea sunt de mai multe feluri şi pot fi clasificate în funcţie de aplicarea în spaţiu, sfera de cuprindere, forţa juridică sau alte criterii,

După întinderea aplicării lor în spaţiu, uzanţele comerciale sunt interne ( care se folosesc pe teritoriul unui stat) sau internaţionale.

Potrivit sferei lor de aplicare, uzanţele sunt locale, speciale sau generale. Cele locale se aplică într – o anumită localitate, port sau regiune determinată. Uzanţele speciale sunt configurate de ramura de activitate comercială, obiectul contractului sau profesiunea părţilor.

După forţa lor juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale. Uzanţele normative au valoarea unor norme juridice, fiind numite de drept sau

legale, iar cele convenţionale au valoare unor clauze contractuale fiind numite uzanţe de fapt sau interpretative.

5.2.8. Regimul uzanţelor comerciale în dreptul român

În dreptul român, uzanţele normative nu au caracter de izvor de drept. Cu caracter derogatoriu, uzanţele comerciale dobândesc putere legală în situaţia în

care o lege specială trimite la ele. De exemplu, se consideră ca fiind normative, uzanţele locului de plată, în funcţie de care se determină valoare monedei străine atunci când o cambie, respectiv un cec este plătibil într o monedă care nu are cursul respectiv.

Forţa juridică a uzanţelor comerciale rezultă din voinţa părţilor. Prin înserarea lor în contract, acestea nu pot depăşi forţa juridică a clauzelor contractuale.

5.2.9. Forme ale uzanţelor comerciale

Uzanţele comerciale se concretizează,în principal, prin clauze tip, contracte - tip şi condiţii generale.

Uzanţele comerciale sub forma clauzelor - tip sunt standardizate Contrctele – tip cuprind clause uniforme care se întemeiază, în principal, pe

uzanţele existente în comerţul internaţional .În contractele tip clauzele esenţiale dunt prestabilite, configurînd cadrul juridic al

realizării unor operaţiuni comerciale. Aceste clauze pot fi completate sau modificate de către părţi.

Contractele - tip se elaborează de către una din părţile contractante, de asociaţiiile comerciale internaţionale sau de organizaţii neutre.

Condiţiile generale prin care se precizează principalele elemente ale contractelor de acelaşi tip într – o anumită ramură a comerţului internaţional .

Pentru evitarea unor situaţii inechitabile, în care condiţiile generale conţin contracte de adeziune, orice clauză îndoielnică se va interpreta în favoarea părţii care se obligă.

5.2.10. Uzanţele comerciale standardizate

Principalele clauze uniforme folosite pentru interpretarea termenilor comrciali din contractile de vânzare internaţională au fost standardizate în două documente:

- Regulile Internaţionale pentru interpretarea Uzanţelor de Comerţ – Incoterms – 2000 ;

- Definiţiile revizuite de Comerţ America Exterior - Rafd 1941.

5.2.11. Aplicarea uzanţelor comerciale

Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze de trimitere sau prin formularea unei clause integrate în contracte – tip sau în condiţii generale de livrare.

Uznaţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională, având acelaşi regim juridic ca şi prevederile contractuale.

5.2.12 Rolul uzanţelor comerciale

Uzanţele comerciale se folosesc pentru a determina drepturile şi obligaţiile părţilor prin completarea şi precizarea conţinutului contractului . Ele au rolul de a determina sau explica termeii şi expresiile utilizate în contractul de comerţ internaţional.

5.2.13. Probleme conflictuale

Utilzarea uzanţelor în contractile de comerţ internaţional poate determina unele conflicte.

a. În conflictul între două uzanţe convenţionale, prioritate va avea ultima uzanţă în timp.

b. În conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă se aplică uzanţa normativă.

c. În comflictul dintre o uzanţă şi o lege supletivă, rezolvarea va fi în favoarea uzanţei.

d. În conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege imperativă, se va aplica legea imperativă.

e. În conflictul dintre o uzanţă normativă şi o lege imperativă , prioritară va fi uzanţa normativă.

f. În conflictul dintre o uzanţă comercială şi o lege uniformă, se va plica prevederile uzanţei comerciale.

g. În conflictul între o uzanţă comercială şi convenţia expresă a părţilor sau dispoziţii legale de ordine publică, convenţia expresă a părţilor sau dispoziţiile de ordine publică vor înlătura aplicarea uzanţelor normative sau convenţionale.

Secţiunea a VI – a

Principiile dreptului comerţului internaţional

5.1. Principiul libertăţii comerţului

Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentalî, care asigură participarea active şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii.

Principiul libertăţii comerţului se exprimă în posibilitatea, recunooscută prin lege, persoanelor fizice fizice şi juridice de a fi subiecte ale dreptului comerţului internaţional

Libertatea comerţului, fiind un principiu de drept internaţional public, nu exclude controlul statului.

5.2. Principiul concurenţei loiale

În funcţie de mijloacele folosite concurenţa poate fi loială sau neloialăConcurenţa loială îndeplineşte următoarele funcţii:- funcţia de garanţie a economiei de piaţă;- funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor;

- funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la activitatea de comerţ naţional.

5.3. Principiul libertăţii convenţiilor

Acest principiu presupune că o parte se obligă prin manifestarea propriei voinţei numai la ceea ce acceptî şi doar în măsura în care doreşte.

Principiul libertăţii convenţiilor este consacrat de Codul civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

În relaţiile comerciale internaţională, libertatea contractuală implică o autonomie derivată şi nu primordială.

Capitolul II

Participanţii la activitatea de comerţ internaţional

Secţiunea I

Categorii de participanţi

Paricipanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional se impart în două categorii: subiecte de drept intern şi subiecte de drept internaţional

Subiecte de drept intern pot fi de naţionalitate română sau străină.Pot fi subiecte de drept ale raporturilor de comerţ internaţional persoanele fizice şi

persoanele juridice. La ceste categorii se adaugă şi alte subiecte cum ar fi: regiile autonome, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic.

De asemenea, acte şi fapte de comerţ mai pot efectua asociaţiile familiale şi persoanele juridice fără scop lucrativ, precum şi entităţile colective.

Subiecte de drept internaţional sunt statele ca subiecte originare şi organizaţiile internaţionale guvernamentale, acestea din urmă fiind subiecte derivate.


Calitatea de subiecte ale raporturilor de comerţ internaţional

2.1. Statele

Statul posedă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional şi acţionează ca putere suverană în raporturile juridice internaţională.

În raporturile de cooperare economică internaţională şi tehnico – ştiinţifică internaţională, statul se implică într – o dublă calitate, de titular de suveranitate şi de subiect de drept privat.

Majoritatea raporturilor comerciale internaţionale la care participă statul are un caracter contractual.

2.2. Organizaţiile interguvernamentale

Acestea au capacitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale, necesare îndeplinirii funcţiilor şi realizării scopurilor pentru care au fost create. Ele acţionează ca entităţi distincte de membrii lor, dar numai în domeniile în care au fost investite cu anumite funcţii.


Comercianţii persoane fizice

3.1 Noţiunea de comerciant persoană fizică

În conformitate cu principalele siteme de drept se cunosc două concepţii diferite cu privire la noţiunea de comerciant persoană fizică.

Astfel, potrivit concepţiei subiective, calitatea de comerciant este recunoscută peroanelor fizice care îşi înscriu numele sau firma în registrul comerţului.

Prin înscrierea în registrul comerţului, persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant. Înscriere are un caracter constitutiv,fără a avea importanţă dacă persoana fizică face sau acte de comerţ prin natural lor.

Potrivit concepţiei obiective, caitatea de comerciant este recunoscută persoanei fizice care exercită acte de comerţ prin natura lor, îm nume propriu şi cu titlu professional.

3.2. Condiţiile calităţii de comerciant

Condiţiile calităţii de comerciant sunt: - exercitarea unor acte de comerţ;- actele de comerţ să fie exercitate cu titlu professional;- exercitarea actelor de comerţ să se facă în nume propriu;- înscrierea în registrul comerţului.

3.3 Capacitatea de a fi comerciant

Capacitatea de a fi comerciant este stabilită prin lege. Pentru a exercita acte de comerţ, o persoană trebuie să aibă capaciatatea de folosinţă şi de exerciţiu. În această materie regula o reprezintă existenţa capacităţii de folosinţă.

Capacitatea persoanelor fizice romîne de a efectua opraţiuni comerciale internaţionale rezultă din dispoziţiile Constituţiei, fiind recunoscută indirect, prin Legea nr. 300 / 2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor famililae care desfăşoară activităţi economice pe teritoriul României.

Libertatea de a aface comerţ prezintă anumite restricţii care urmăresc protecţia intereselor generale sau personale.

Unele restricţii privesc accesul la profesiunea de comerciant.Acestea se concretizează prin incompatilităţi, decăderi, interdicţii şi autorizaţii

prealabile.Sunt incompatibili cu calitatea de comeciant: parlamentarii, magistraţii,

funcţionarii publici, militarii, diplomaţii. De asemenea, nu pot fi comercianţi: avocaţii, notarii, medicii şi arhitecţii.

Decăderea din dreptul de a exercita o profesiune comercială intervine ca urmare a săvârşirii de către comerciant a unor fapte grave, prin hotărâre judecătorească penală.

Interdicţia de a exercita activitatea comercială poate fi stabilită din raţiuni economice sociale sau morale.

Autorizaţia administrativă prealabilă pentru exercitarea comerţului se eliberează la solicitarea persaonei fizice de către autoritatea publică.

În scopul ocrotirii intereselor personale, restricţiile vizează persoanele care sunt incapabile respectiv, minorii şi interzişii.

3.4. Obligaţiile specifice comercianţilor

Acestea sunt:- înregistrarea în registrul comerţului; - ţinerea registrelor comerciale; - respectarea regulilor de morală comercială.

3.5. Întreprinderea şi fondul de comerţ

Întreprinderea este o unitate complexă de producţie şi de comerţ. La elementele economice ale întreprinderii se adaugă un criteriu profesional şi un criteriu al interpunerii în schimbul muncii.2

Formată din elemente umane şi materiale,organizate sistematic de către comerciant, pe riscul său, înttreprinderea are ca scop producerea de bunuri şi prestarea de servicii, destinate schimbului, pentru obţinerea de profit.

După obiectul lor de activitate, întreprinderile se împart în două categoriiîntreprinderi de producţie sau industriale şi întreprinderi de servicii.

Prima categorie include întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufactură.

A doua categorie cuprinde întreprinderile de furnituri, întreprinderile de spectacole publice, întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri, întreprinderile de editură,imprimerie,librărie, obiecte de artă, întreprinderile de asigurare, întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.

3.6 Corelaţia dintre întreprindere şi fondul de comerţ

În desfăşurarea activităţii comerciale, instituţia fondului de comerţ asigură interesele comerciantului,precum şi respectarea drepturilor creditorilor.

Fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de elemente reunite de un comerciant pentru exercitarea unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi obţinerii de profit.3

În raport cu întreprinderea, fondul de comerţ este o parte componentăcu valoare economică. Elementele corporale şi incoporale care alcătuies fondul de comerţ, nu implică prezenţa elementului uman.

Întreprinderea constituie un organism autonom, având personalitate juridică.Aceasta reprizintă unsistem organizer, care înglobează, ca o latura patrimonială,şi

fondulde comerţ.

3.7. Elementele fondului de comerţ

3.7.1. Elemente incorporale

Fondul de comerţ cuprinde ca elemente bunuri corporale şi bunuri incorporale

În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ se cuprind: - numele commercial sau firma;- emblema;- clientela şi vadul commercial;- drepturile de proprietate industrială;

2 P.I. Demetrescu, op cit, p. 533 I. N. Finţescu, op. cit., p. 163.

- drepturile de autor.Aceste elemente se încadrează în categoria drepturilor private şi conferă

titularului posibilitatea de a le exploata exclusiv în folosul său. Ele au o valoare economică, fiind protejate de lege.

3.7.2 Elementele corporale

În categoria elementelor corporale ale fondului de comerţ se include maşinile, utilajele, echipamentle şi materialele. Aceste elemente sunt luate în considerare în măsura în care atrag clientele. De asemenea, în aceata categorie intră şi mărfurile rezultate din activitatea comercială sau achiziţionate spre a fi revândute.

3.8. Creanţele şi datoriile comerciantului

Acestea nu fac parte din elementele fondului de comerţ. Creanţele şi datoriile sunt elemente ale patrimoniului comerciantului, reprezentând o universalitate juridică.

În cazul înstrăinării fondului de comerţ, creanţele şi datoriile nu se transmit dobânditorului cu execepţia celor care rezultă din contractele cu executare sucesivă

Cu acordul creditorului, se pot transmite şi datoriile, dar numai prin novaţie.

3.9. Natura juridică a fondului de comerţ

Potrivit opiniei majoritare fondul de comerţ este o universalitate ce prezintă o identitate de sine stătătoare.

Aceasta este definită ca o universalitate de fapt şi nu de drept.Fondul de comerţ nu poate fi asimilat cu patrimonial.Fondul de comerţ are o natură comercial.El poate fi dat în gaj fără deposedare, închiriat sau înstrăinat prin acte cu titlu oneros sau gratuit.

3.10. Mijloacele de apărare a fondului de comerţ

Acestea sunt actiunea în concurenţă neloială şi acţiunea în contrafacere.


Societăţile comerciale

4.1. Noţiunea de societate comercială

Alături de comercianţii persoane fizice legiuitorul oferă calitatea de subiect de drept şi societăţilor comerciale. Termenul de societate derivă din latinescul “societas” şi se refera la diferite domenii de activitate de natură civilă sau comercială.

Întrucât legislaţia comercială, în speţă Codul comercial şi Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, nu cuprinde reglementări proprii cu privire la noţiunea de societatea comercială sunt luate în considerare, şi constituie izvor subsidiar în această materie, prevederile codului civil care definesc societatea civilă ca fiind: “un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scopul de a împărţi foloasele ce ar putea deriva ”(art.1491 c.civ.).

Întrucât textul de lege citat se consideră perimat în raport cu stadiul actual al activităţilor şi relaţiilor comerciale şi nu poate să satisfacă sub toate aspectele definirea societăţii comerciale, s-a încercat conturarea de către specialişti a unei definiţii proprii, corespunzătoare, pentru noţiunea de societate comercială.

Astfel doctrină comercială a definit societatea comercială, ca fiind o colectivitate economică cu caracter instituţional, născută dintr-un contract de asociere şi/sau statut denumit act constitutiv şi care are drept scop reunirea şi valorificarea superioară a capitalului şi a muncii în raport cu nevoile materiale şi spirituale ale pieţii, ţinând cont de permisibilitatea legii în vederea obţinerii de câştiguri.

4.2. Constituirea societăţilor comerciale

Societatea comercială se înfiinţează printr – un contract, care determină structura originară. În funcţie de forma de constituire, actul constitutiv, va cuprinde, pe lângă contractul de societate, şi un statut.

Contractul de societate comercială se evidenţiază prin o serie de particularităţi, unele cu caracter general, altele specific pe care le menţionăm în continuare:.

a) caracter sinalagmatic - în sensul că, actul juridic nu se poate încheia valabil decât cu participarea a cel puţin două persoane. Excepţie de la acest caracter face doar societatea cu răspundere limitată, fiind singura ce poate funcţiona cu asociat unic.

b) caracter consensual , - în sensul că, actul juridic se consideră valabil încheiat prin acordul de voinţă al părţilor. Ţinând cont de particularităţile acestui tip de contract, caracterul consensualismului, valabil pentru majoritatea actelor juridice, comportă în acest caz nuanţe specifice în sensul că legea cere imperativ ca acordul de voinţă al părţilor să fie exprimat în formă solemnă.

c) caracter oneros, - în sensul că prin încheierea actului juridic se urmăreşte de către părţi obţinerea unui profit.

d) caracter comutativ, - adică se cunoaşte existenţa şi întinderea obligaţiilor ce revin părţilor chiar din momentul încheierii actului juridic.

e) este un contract cu executare succesivă, - care se desfăşoară în timp fiind menţionată durata contractului care poate fi determinată sau nedeterminată.

f) caracter intuitu personae, - acest caracter se manifestă şi se cere în mod expres în cazul constituirii societăţilor de persoane, în sensul că la asociere se iau în considerare calităţile personale ale fiecărui asociat fiind necesară totodată existenţa încrederii reciproce..

g) caracter comercial – constituie un caracter specific care este dat de obiectul de activitate al viitoarei societăţi şi care determină practic convertirea actului juridic civil în act de natură comercială.

Comercialitatea este dobândită de societate prin fixarea ca obiect de activitate a unor operaţiuni care se înscriu în categoria faptelor de comerţ consacrate de Codul comercial şi prin înmatricularea societăţii în condiţiile Legii nr.26/1990.

4.3.Elementele specifice ale contractului de societate

Contractul de societate cuprinde următoarele elemente:- aportul asociaţilor;- exercitarea în comun a unor activităţi comerciale;- realizarea de beneficii.4.3.3 Condiţiile de fond ale contractului de societateCondiţii generale de fond ale contractului de societate a) Capacitatea juridică – constituie condiţie de fond esenţială, imperativă şi

generală care, exprimă aptitudinea juridică a părţilor de a contracta, cerută pentru încheierea valabilă a actului juridic de asociere sub forma unei societăţii comerciale.

Persoanele care nu pot participa la încheierea unui astfel de act juridic sunt cele care nu dispun de capacitate de exerciţiu deplină (minorii şi interzişii judecătoreşti) întrucât legislaţia comercială în vigoare condiţionează asocierea de persoane în vederea constituirii unei societăţi de această calitate.

În ceea ce priveşte capacitatea juridică a persoanelor juridice care se pot asocia pentru crearea unei societăţi menţionăm doar că trebuie respectate condiţiile cerute de lege pentru exercitarea acestei calităţi de un astfel de subiect de drept.

Excepţiile cu privire la persoanele juridice care încheie acte juridice şi în speţă un contract de societate comercială sunt expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 8., cod comercial).

b) Consimţământul: este, de asemenea, o condiţie de fond esenţiala, imperativă şi generală care pune în evidenţă voinţa juridică a părţilor de a încheia acte juridice, în cazul nostru un contract de societate în vederea constituirii unei societăţi comerciale.

Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

Să provină de la o persoană cu discernământ. Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic în sensul că participanţii trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele care se produc prin încheierea actului juridic ca urmare a manifestărilor lor de voinţă.

Discernământul nu trebuie confundat cu capacitatea juridică, deşi există o strânsă legătură între ele, întrucât prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt iar capacitatea reprezintă o stare de drept. În acest context se prezumă că persoana care are capacitate de exerciţiu deplină ca are şi discernământ iar lipsa capacităţii de exerciţiu prezumă şi lipsa discernământului.

Trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice . Trebuie să fie exteriorizat. Principiul aplicabil în privinţa exteriorizării

consimţământului este cel al consensualismului. Părţile pot alege forma de exteriorizare a consimţământului, expresă sau tacită, acesta putând fi practic dat în scris, verbal, gesturi sau fapte concludente), cu precizarea ca la contractul de societate comercială legea impune manifestarea expresă a voinţei, actul juridic încheindu-se doar în formă autentică.

Să nu fie viciat de vreun viciu de consimţământ – deoarece se consideră că nimic şi nimeni nu poate altera voinţa juridică a celui care încheie un act juridic, în cazul nostru contract de societate comercială.

Viciile de consimţământ reprezintă acele împrejurări care pot afecta caracterul conştient şi liber al voinţei celui care încheie actul juridic. Sunt considerate vicii de consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa.

Eroarea desemnează falsa reprezentare a unei împrejurări de care depinde încheierea valabilă a unui act juridic.

Dolul (viclenia) - este viciul de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive spre a o determina să încheie un anumit act juridic.

Violenţa este viciul de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere care să o determine să încheie un anumit act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

c). Obiectul contractului de societate comercială - reprezintă condiţia de fond esenţială, imperativă şi generală care indică conduita subiectelor de drept participante la încheierea actului juridic indicând practic, acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de la care sunt ţinute.

Această conduită trebuie să contureze şi să determine realizarea obiectului de activitate propus prin încheierea acestui contract de societate.

Obiectul oricărui act juridic trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: obiectul trebuie să existe la data încheierii actului juridic; obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, conduita părţilor trebuie să fie

cunoscută sau să poată fi (re)cunoscută prin indicarea anumitor elemente, chiar din momentul încheierii actului juridic.

obiectul să fie posibil, adică obiectul conduitei părţilor trebuie să se supună regulilor dreptului comun în materie, potrivit cărora nimeni nu se poate obliga la imposibil.

Imposibilitatea este echivalentă cu lipsa obiectului de activitate şi atrage după sine nulitatea actului juridic.

obiectul trebuie să fie licit şi moral în sensul că conduita părţilor trebuie să fie în concordanţă atât cu legislaţia în vigoare cât şi cu regulile de convieţuire socială.

obiectul trebuie să fie un fapt social al celui care se obligă în sensul că o persoană nu poate fi obligată sau nu se poate obliga decât prin voinţa sa.

d).Cauza sau scopul de societate comercială, - constituie o condiţie de fond, esenţială şi imperativă a oricărui act juridic care reflectă obiectivul avut în vedere la încheierea lui. Pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: cauza trebuie să existe, această cerinţă este prevăzută în mod expres în prevederile

codului civil care dispune: “obligaţia fără cauză nu poate avea un efect” (art. 9 C. civ)

cauza trebuie să fie reala şi nu falsă - cerinţa desprinsă de asemenea din prevederile codului civil care indică “o cauză nefondată nu poate avea efect”.

cauza să fie licită şi morală, cerinţa consacrată în mod expres de codul civil care indică “obligaţia nelicită nu poate avea nici un efect”.

Condiţii de fond speciale privind natura comercială a contractului de societatePotrivit art.7 Cod comercial societatea comercială este considerată subiect de drept

comercial, dacă este înfiinţată pentru a face acte de comerţ. În acelaşi sens se pronunţă şi Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, în sensul că acestea se constituie prin asociere de persoane fizice sau juridice 0238n vederea efectuării unor activităţi de natură comercială.

Prin urmare contractul de societate comercială trebuie să se subordoneze şi acestei condiţii de fond cu caracter specific, de care depinde natura comercială a obiectului său.

Condiţiile de formă şi de publicitate ale contractului de societate comercială.Contractul de societate comercială se încheie sub forma unui înscris unic numit act

constitutiv care este semnat de către toţi asociaţii şi supus autentificării de către notar. Caracterul solemn al contractului de societate comercială este impus de lege pe de

o parte pentru protecţia intereselor asociaţilor iar pe de altă parte pentru protecţia terţilor. Neîndeplinirea acestor condiţii determină nevaliditatea actului juridic.

Totodată forma solemnă a contractului de societate comercială constituie o garanţie şi un mijloc de probă în cadrul litigiilor comerciale.

După autentificare, în termen de 15 zile reprezentanţii societăţii (fondatori, administratori, conducători) sau un împuternicit al acestora au obligaţia de a cere înmatricularea societăţii la Registrul Comerţului.

Pentru realizarea acestui scop aceştia vor depune la Registrul Comerţului o cerere de înmatriculare care va fi însoţită de actul constitutiv al societăţii comerciale şi de o serie de documente cerute de lege prin care să se facă dovada: vărsării capitalului subscris de către fiecare asociat la constituirea capitalului social; dovada aportului patrimonial sau nepatrimonial făcut de către fiecare asociat în cazul constituirii societăţilor de persoane cu indicarea (evaluarea pecuniară sau financiară) contribuţiei fiecărui asociat.

În funcţie de obiectul de activitate propus vor fi anexate autorizaţii de la autorităţile competente.

După depunerea acestor documente şi a cererii de înmatriculare la Registrul Comerţului, controlul legalităţii lor va fi efectuat de către justiţie prin intermediul unui judecător delegat de tribunalul judeţean sau municipal.

În termen de cinci zile de la depunerea actelor judecătorul delegat este obligat să verifice conformitatea şi legalitatea acestora iar în cazul în care nu sunt constatate nereguli judecătorul delegat pronunţă o încheiere prin care autorizează înmatricularea societăţii comerciale la Registrul Comerţului. Înmatricularea trebuie efectuată în termen de 24 de ore de la data la care încheierea pronunţată de către judecător a rămas definitivă şi irevocabilă.

Încheierea pronunţată de către judecător în baza căreia se înfiinţează societatea comercială este trimisă din oficiu pe cheltuiala societăţii comerciale la Monitorul Oficial al României spre publicare, cât şi administraţiei financiare în a cărei rază teritorială îşi va avea sediul principal societatea pentru luarea în evidenţa fiscală.

Prin aceste ultime două operaţiuni se consideră îndeplinite condiţiile de formă şi de publicitate ale unui contract de societate comercială prin care se poate înfiinţa o societate comercială.

4.4.Personalitatea juridică a societăţilor comerciale

Societatea comercială constituită în mod legal, cu îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă stabilite, dobândeşte personalitate juridică. De la data înregistrării în registrul comerţului, societetea comercială este persoană juridică.

Din momentul recunoaşterii personalităţii juridice, societatea comercială are o firmă, un sediu social, o naţionalitate, un patrimoniu, o voinţă socială şi o capacitate juridică specifică. Societatea comercială participă în nume propriu la circuitul comercial, răspunde pentru obilgaţiile sociale şi are dreptul de a sta în justiţie.

4.5. Clasificarea societăţilor comerciale

Societăţile comerciale se pot clasifica după mai multe criterii şi anume :- după natura societăţii;- după obiectul de activitate; - după întinderea răspunderii asociaţilor;- după forma de constituire şi provenienţa capitalului social.În funcţie de natura lor societăţile comerciale se împart în societăţi de persoane şi

societăţi de capitaluri.Din punct de vedere al obiectului de activitate, acestea pot fi societăţi de producţie

de bunuri şi de comercializare a mărfurilor.Art. 2 din Legea 31/1990 defineşte cinci forme de societăţi comerciale care pot

exista şi funcţiona la ora actuală în economia românească, după cum urmează: Societatea în nume colectiv;

Societatea în comandită simplă; Societatea pe acţiuni; Societatea în comandită pe acţiuni; Societatea cu răspundere limitată.

Literatura şi doctrina comercială pornind de la aceste cu prevederi legale reuşesc sa realizeze o structurare a societăţilor comerciale in funcţie de o serie de criterii.

a) după natura lor şi ţinând cont de modalitatea de încheiere a actului constitutiv societăţile comerciale se clasifică în:

Societăţi de persoane; Societăţi de capitaluri.Societăţile de persoane - au ca notă distinctă caracterul “intuitu personae” în sensul

că la constituirea unei astfel de societăţi se iau în considerare calităţile personale ale asociaţilor si de încrederea reciproca dintre aceştia care trebuie să subziste pe toată durata de funcţionare a societăţii. Includem în aceasta categorie:

Societatea în nume colectiv; Societatea în comandita simplă; Societatea cu răspundere limitată.Societăţile de capitaluri au ca nota distinctă faptul că la constituirea lor interesează

doar vărsarea aportului de capital la care s-au obligat fiecare dintre asociaţi. Capitalul social, astfel format, se divide în acţiuni sau părţi sociale, funcţie de tipul de societate. Fac parte din această categorie:

Societatea pe acţiuni; Societatea in comandită pe acţiuni; Societatea cu răspundere limitată.

b) după obiectul de activitate, se disting următoarele tipuri de societăţi comerciale: Societăţi de producţie de mărfuri; Societăţi de comercializare a mărfurilor; Societăţi de construcţii montaj; Societăţi de transport; Societăţi de prestări de servicii; Societăţi de exploatări miniere, petroliere, etc.

c) în funcţie de întinderea sau gradul de răspundere al asociaţilor societăţile comercial se clasifică în: Societăţi cu răspundere nelimitată; Societăţi cu răspundere limitată; Societăţi cu răspundere mixtă.Societăţile comerciale cu răspundere nelimitată au ca notă distinctă faptul că

obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Includem în această categorie:

Societatea in nume colectivSocietăţile comerciale cu răspundere limitată se caracterizează prin faptul că

fiecare asociat răspunde doar in limita aportului la care s-a obligat. Includem in aceasta categorie:

Societatea pe acţiuni; Societatea cu răspundere limitată.Societăţile comerciale cu răspundere mixtă au ca nota distinctă faptul că in acest

caz pentru obligaţiile angajate de societate unii asociaţi (comanditaţii) răspund nelimitat si solidar, ca in cazul societăţilor de persoane iar cealaltă categorie de asociaţi (comanditarii) răspund doar in limita aportului la care s-au obligat, ca în cazul societăţilor de capitaluri. Includem în această categorie:

Societatea în comandită simplă; Societatea în comandită pe acţiuni.

Capitolul III

Falimentul internaţional

Secţiunea I

Noţiunea de faliment şi elementele acestuia

1.1.Noţiunea de faliment şi elementele acestuia

Falimentul este o cale specială de executare silită asupra tuturor bunurilor comerciantului debitor, care a încetat plata datoriilor sale comerciale.

Falimentul indică situaţia unui comerciant, care nu – şi plăti datoriile ajunse la scadenţă, fiind în încetare de plăţi.

Acesta mai reprezintă organizarea juridică a creditorilor, care se apără în comun de insolvenţa comercială a debitorilor lor. Tot falimentul constituie şi o măsură legală de ocrotire a creditului prin repartizarea riscurilor între toţi creditorii comerciantului.

1.2. Elementele falimentului

Falimentul se caracterizează prin următoarele elemente:- instituirea unei proceduri concursuale de executare silită;- lichidarea întreprinderii comerciale; - sancţionarea falitului culpabil;- situaţia infamată a debitorului falit.


Reglementări privind falimentul

2.1. Reglementarea falimentului în unele sisteme legislative

Reglementarea legislaţiilor naţionale în materia falimentului conţin prevederi diferite. Principalele deosebiri se referă la sfera de aplicare şi finalitatea procedurilor colective.

În legisalţiile de influenţă franceză, ( Belgia, Grecia, Italia, Spania ) falimentul are un caracter profesional, aplicându – se numai comercianţilor. Încetarea plăţilor de către un necomerciant nu atrage consecinţe specifice.

În celelate legislaţii procedura este unitară pentru toţi debitorii, comercianţi sau necomercianţi.

Soluţii diferite sunt consacrate şi cu privire la finalitatea procedurilor colective. Sistemul legislaţiilor naţionale îmbină măsurile de prevenire a falimentului cu cele de redresare şi lichidare judiciară.

În unele legislaţii , acentul se pune pe prima fază, de prevenire a falimentului. . Cu toate că este în dificultate întreprinderea îşi continuă activitatea, în scopul redresării sale.

În alte legislaţii, importanţă prezintă posibilitatea de redresare a întreprinderii. Măsurile de redresare au ca scop plata creditorilor. În caz de nereuşită, întreprinderea nerentabilă va fi lichidată.

2.2. Reglementări internaţionale în materia falimentului

Activitatea de armonizare în materia falimentului se concretizează prin încheierea de convenţii internaţionale, prin adoptarea de regulamente sau prin elaborarea de legi interne, care transpun acte internaţionale.

Dintre acestea enumerăm:- Tratatul de la Montevideo ( 1889 ) ;- Convenţia de la Havana ( 1928) ;- Convenţia statelor nordice ( 1933 );- Convenţia de la Instambul (1990);- Convenţia UE ( 1995);- Legea model UNCITRAL ( 1997);- Regulamentul nr. 1346/ 2000 Consiliului Uniunii Europene.


Redresarea şi lichidarea judiciară

3.1. Prevenirea insolvenţei comerciale

În unele sisteme de drept contemporane, reglementarea procedurii falimentului prezintă o concepţie modernă, care pune accentul pe măsurile de salvare a întreprinderii debitorului, menţinerea locurilor de muncă şi plata datoriilor.

Prevenirea insolvenţei comerciale presupune determinarea rapidă a dificultăţilor financiare ale întreprinderii şi rezolvarea lor amiabilă.

În dreptul francez, prevenirea insolvenţei se realizează cu ajutorul următoarelor mojloace:

- prin utilizarea informaţiilor contabile interne;- prin folosirea instrumentelor de publicitate comercială;- prin procedura de alertă, adică informarea conducerii întreprinderii despre unele

fapte de natură a compromite continuarea activităţii şi măsurile ce se impun pentru redresarea situaţiei. Aceasta poate fi internă sau externă .

Alerta internă se poate declanşa de cenzori, salariaţi prin comitetul întreprinderii şi asociaţi. Alerta internă poate fi iniţiată de preşedintele tribunalului commercial sau de grupurile de prevenire agreate.

3.2. Redresarea judiciară

Constituie o procedură care se aplică întreprinderiiilor aflate în stare de încetare de plăţi, care au posibilitatea de a – şi restabili situaţia economică. În condiţiile menţinerii activităţii, redresarea judiciară are ca scop plata creditorilor.

În dreptul francez, redresarea judiciară poate fi simplă sau generală. Procedura simplă se aplică ăn cazul întreprinderilor mici şi mijlocii, respectiv acele

care au cel mult 50 de salariaţi şi realizează o cifră minimă de faceri stabilită de lege.Procedura generală este destinată întreprinderilor importante. Normele care

reglementează procedura generală formează regimul de drept comun.

3.3. Lichidarea judiciară

Procedura lichidării judiciare se aplică întreprinderilor care nu mai pot să – şi reface situaţia economică. În cazul neexecutării de către debitor a angajamentelor financiare prevăzute în planul de redresare, instanţa va pronunţa lichidarea întreprinderii.

Hotărârea de lichidare judiciară produce efecte nepatrimoniale şi patrimoniale.Lichidarea presupunea realizarea activului şi plata pasivuluiÎn situaţia terminării distribuţiei sumelor realizate sau insuficienţei activului,

procedura lichidării se închide. Masa credală se desfiinţează, iar creditorii plătiţi parţial îl pot urmări, în continuare, pe debitor, numai printr –o procedură individuală. Prin ordonanţa preşedintelui tribunalului, creditorii individuali pot primi şi un tilu executor.

Capitolul IV

Contractele internaţionale de vânzare de mărfuri

Secţiunea I

Vânzarea internaţională de mărfuri

1.1. Noţiune, regim juridic

Vânzarea - cumpărarea este un contract prin care părţile, vânzător şi cumpărător, se obligă, reciproc, să transmită proprietatea unui bun în schimbul unui preţ

Principala reglementare în materie o formează Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri încheiată la Viena, la 11 aprilie 1980, care a intrat în vigoare la 1 ianuraie 1988.

1.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare – cumpărare internaţională.

Caracterele juridice sunt : comune şi specifice.Caracterele juridice comune ale contractului de vânzare – cumpărare sunt

următoarele: - bilateral sau sinalagmatic;- cu titlu oneros;- comutativ;- translativ de proprietate ( de natura contractului şi nu de esenţa acestuia.Caracterele juridice specifice sunt: comercialitatea şi internaţionalitatea.Pentru determinarea caracterului internaţional, Convenţia Naţiunilor Unite

asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 1980 prevde că dispoziţiile acesteia se aplică contractelor de vânzare de mărfuri care îşi au sediul în state diferite.

1.4. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Viena.

Convenţia se aplică între părţi care îşi au sediul în state diferite.Domeniul de aplicare personal al Convenţiei include două situaţii:

- când statele sunt părţi la convenţie;- când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui

stat contractant.Faţă de alte înţelegeri internaţionale Convenţia a optat pentru sediul părţilor.

Noţiunea de sediu nu este definită în Convenţie, calificarea urmând a fi dată de norma conflictuală în cauză.

Criteriul sediului trebuie cunoscut de părţi, cel mai târziu ân momentul încheierii contractului.

Dacă o parte are mai multe sedii, se ia în considerare sediul care prezintă cea mai strînsă legătură cu prevederile contractului şi executarea sa, ţinând sema de circumstanţele cunoscute sau avute ân vedere între părţi înainte sau cu ocazia încheierii contractului. Când o parte nu are sediu, se va recurge la reşedinţa sa obişnuită.

Dacă niciuna sau numai una din părţi îşi are sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept internaţional privat poate trimite la legea unui stat contractant. Legătura normei conflictuale poate consta în mai multe circumstanţe, cum ar fi voinţa părţilor, mişcarea obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării bunului vândut, care devin relevante pentru incidenţa Convenţei.

În privinţa obiectului de reglementare, Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri.

Bunurile trebuie să fie determinate sau determinabile.Sunt considerate vânzări contractele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi

fabricate sau produse.Prevederile Convenţiei au un caracter supletiv, părţile pot să excudă

aplicarea Convenţiei printr – o clauză înserată în contract sau prin referirea lao altă reglementare. De asemenea, sub rezerva art. 12 părţile pot să deroge de la oricare din dispoziţiile Convenţiei ori să le modifice efectele.

1.5. Formarea contractului

1.5.1. Oferta de a contracta

Aceasta reprezintă propunerea de încheiere a unui contract.Oferta de a contracta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;- să fie suficient de precisă;- să denote voinţa ofertantului de a se angaja în caz de acceptare.

Oferta produce efecte când ajunge la destinatar ( sistemul recepţiei ). Oferta poate fi retractată sau revocată.

1.6. Acceptarea ofertei.

Acceptarea ofertei este o declaraţiei sau o altă manifestare a destinatarului care exprimă acordul său în privinţa ofertei.

Voinţa aceptantului se poate manifesta în formă expresă sau tacită.În privinţa conţinutului, acceptarea trebuie să fie pură şi simplă.

Termenul de acceptare poate fi stabilit de către ofertant printr – o telegramă sau scrisoare, telefon, telex sau alte mijloace de comunicare instantanee.

Zilele de sărbătoare sau nelucrătoare nu se iau în calculul termenului de acceptare.

Acceptarea poate fi retractată dacă dezicerea acceptantului ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment. Prin urmare, retractarea acceptării poate interveni până în momentul încheierii contractului.

1.7. Încheierea contractului

Contractul se încheie în momentul în care aceptarea ofertei produce efecte în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei.

Momentul încheierii contractului se stabileşte după cum părţile sunt prezente sau absente, iar acceptarea este expresă sau tacită. În mod corespunzător contractul se încheie ăn următorul moment:

- al realizării acordului de voinţă între părţi;- al recepţiei acceptării ofertei;- al îndeplinirii actului de acceptare tacită. În privinţa momentului încheierii contractului, Convenţia consacră sistemul

recepţiei.

1.8. Forma contractului

În aplicarea principiului consensualismului art. 11 prevede că un contract de vânzare – cumpărare nu trebuie să fie, nici încheieat, nici constatat în scris şi este supus nici unei alte condiţii de formă.

Întruvât unele legislaţii naţionale stabilesc forma scrisă a contractului de vânzare, orice stat contractant poate oricînd să declare că dispoziţiile art. 11 şi ale art. 29, care autorizează altă formă decât cea scrisă, nu se aplică din moment ce una din părţi îşi are sediul în acest stat. Părţile nu pot deroga de la condiţia formei scrise a contractului şi nici să – i modifice efectele

1.9. Proba contractului

În privinţa probei contractului, prevederile Convenţei adoptă principiul libertăţii probei , potrivit art. 11 un contract poate fi probat prin orice mijloace inclusiv prin martori.

Termenul de înscris cuprinde şi comunicările adresate prin telegramă sau prin telex.


Efectele contractului

2.1. Obligaţiile vânzătoruluiAcestea sunt: - predarea mărfii;- remiterea documentelor referitoare la marfă;- conformitatea mărfii;- garanţia pentru evicţiune.

2.2. Obligaţiile cumpărătorului

Obligaţiile cumpărătorului sunt:- plata preţului;- preluarea mărfii predate.

2.3. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor

Momentul transmiterii proprietăţii se determină de către părţi, în funcţie de specificul contractului. În caz contrar, transmiterea dreptului de proprietate va fi guvernat de lex contractus.

Textele de la Viena se referă numai la predarea şi preluarea mărfilor, adică la remiterea efectivă a mărfurilor, care nu înseamnă întotdeauna şi tradiţia lor.

În sistemul de la Viena, riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul predării mărfii.

În situaţia încare contractul de vînzare implică transportul mărfurilor, potrivit art. 67, se deosebesc două aspecte. Dacă vânzătorul nu este ţinut să remită marfa într – un loc determinat, riscurile sunt transmise cumpărătorului din momentul predării mării primului transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului conform prevederilor contractuale. Atunci când vânzîtorul este ţinut să remită marfa într – un loc determinat, transportatorului, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului până ce marfa nu a fost predată transportatorului în acel loc.

Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate, se consideră că marfa este pusă la dispoziţia cumpărătorului numai din momentul în care s – a făcut identificarea lor.

Referitor la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul încheierii contractului.

În celelate împrejurări, riscurile sunt transferate cumpărătorului când preia mărfurile sau, dacă nu o face, la termenul stabilit, din momentul în care mărfurile

sunt puse la dispoziţia sa, iar el săvârşete o contravenţie la contract prin nepreluarea lor.


Răspunderea în vânzarea internaţională

3.1. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie în contract de către vânzător

Acestea sunt: - executarea obligaţiilor contractuale;- rezoluţiunea contractului.

3.2. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie în contract de către cumpărător

Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie în contract de către cumpărător sunt:

- executarea obligaţiilor contractuale;- rezoluţiunea contractului.

Secţiunea a IV- a

Alte aspecte ale vânzării internaţionale

4.1. Excepţia de neexecutare a contractului

În conformitate cu art. 71, parag. 1, o parte poate să amâne executarea obligaţiilor sale când, după încheierea contractului, rezultă că cealată parte nu va executa o parte esenţială a obligaţiilor ce îi revin.

4.2. Rezoluţiunea contractului Un prim efect al rezoluţiunii contractului constă în liberarea celor două părţi

de obligaţiile lor.În al doilea rând, partea care a executat contractul, total sau parţial, poate să

ceară celeilalte părţi restituirea prestaţiilor furnizate sau sumele plătite în executarea contractului.

În contractele cu predări succesive, se declară, de obicei, rezoluţiunea parţială.

4.3. Daune – interese

În reglementarea Convenţiei de la Viena, dispoziţiile privind daunele - interese sunt comune ambelor părţi contractante. Corespunzător încălcării săvârşite, vânzătorul precum şi cumpărătorul pot fi obligaţi la dezdăunări.

Daunele - interese pentru o contravenţie la contract săvârşită de o parte sunt egale cu pierderea suferită şi câştigul nerealizat de cealaltă parte din cauza încălcării obligaţiilor contractuale.

În toate împrejurările, partea care invocă încălcarea contractului trebuie să măsurile rezonabile, ţinând seama de împrejurări, pentru a limita pierderea, inclusiv câştigul nerealizat, în caz contrar se poate cere reducerea daunelor - interese .

4.4. Dobânzile

Acestea sunt datorate în cazul neexecutării unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani. Potrivit art. 78, dacă o parte nu plăteşte preţul sau oricare altă sumă datorată, cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra sumei respective.

Exercitarea dreptului la dobânzi nu prejudiciază asupra daunelor – interse pe care partea îndreptăţită are posibiltaatea să le ceară sub forma despăgubirilor, fiind admisă cumulul.

4.5. Exonerarea de răspundere

Părţile sunt exonerate de răspundere dacă neexecutarea obligaţiilor contractelor sau executarea lor necorespunzătoare se datoreşte unor cauze străine

În conformitate cu prevederile Convenţeiei, exonerarea de răspundere intervine în două cazuri:

- forţa majoră,fără a fi utilzat acest termen;- culpa contractantului.

4.6. Conservarea mărfurilor

În cazul în care cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plăteşte preţul, atunci plata preţului şi predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul, dacă are mărfurile în posesia ori sub controlul său, va fi obligat să ia măsuri rezonabile pentru a asigura conservarea, ţinând seama de aceste împrejurări.

Secţiunea a V – a

Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri

5. 1. Domeniul de aplicare a Convenţiei de la New York ( 1974 )

Convenţia de la New York asupra prescripţiei are un caracter supletiv. În acest sens, se stipulează că părţile pot deroga de la Dispoziţiile Convenţiei incluzând în contract o clauză contrară sau o altă reglementare.

Convenţia se aplică în următoarele situaţii: - în momentul încheierii contractului de vînzare, părţile îşi au sediul în state

contractante; - regulilor de drept internaţional privat fac aplicabilă contractului de vânzare

legea unui stat contractant.

5.2. Reglementarea termenului de prescripţie

5.2.1. Durata termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie stabilit de Convenţie este de 4 ani. Prin textul art. 23 se prevede că, fără a ţine seama de dispoziţiile Convenţiei, orice termen de prescripţie expiră cel mai tîrziu 10 ani după data la care a început să curgă în conformitate cu reglemenzările convenite.

5.2.2. Începutul cursului de prescripţie

În temeiul art. 9, parg., termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi prelungită.

Punctul de plecare al termenului de prescripţie nu este întârziat în cazurile următoare:

- când o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părţi;

- când covenţia de arbitraj prevde că nici un drept nu va lua naştere atâta timp cât o sentinţă arbirală nu a fost pronunţată. Această prevedere trebuie coroborată cu dispoziţiile Convenţei, care precizează că introducerea unei acţiuni arbitrale face să înceteze curgerea termenului de prescripţie

Convenţia stabileşte şi unele reguli în această materie.Prima regulă, prevede că acţiunea rezultând dintr - o încălcare a

contracrtului poate fi exercitată începând cu data la care această încălcare s – a produs.

A doua regula priveşte introducerea acţiunii pentru neconformitatea lucrurilor, care poate fi exercitată începând cu data la care lucrul a fost efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului refuzată de către cumpărător.

A treia regulă vizaeză introducerea acţiunii în cazul dolului care poate fi exercitată începând cu data la care faptul a fost sau trebuia în mod raţional descoperit.

A patra regulă prevede că în cazul viciilor ascunse ale lucrului vândut, termenul de prescripţie al acţiunii sprijinite pe garanţie începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzîtorului faptul care motivează exercitarea acţiunii sale şi, cel mai târziu, începând cu data expirării garanţiei.

Ultima regulă vizează acţiunea în rezoluţiune a contractului, termenul de prescripţie curge la data la care declaraţia de rezoluţiune adresată celeilalte părţi

Termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o parte a unui contract prevăzând prestaţii speciale sau plăţi eşalonate curge, pentru fiecare dintre obligaţiile cu executare succesivă, începând cu data la care neexecutarea ce le afectează s – a produs . Cu toate acestea, potrivit legii aplicabile contractului, când o parte declară rezoluţiunea contractului următor acestei neexecutări, termenuul de prescripţie a tuturor obligaţiilor este adresată celeilalte părţi.

5.2.3. Încetarea curgerii termenului de prescripţie

Convenţia de la New York prevede trei cauze de încetare a curgerii termenului de prescripţie şi anume:

- îndeplinirea de către creditor a unui act introduuctiv al oricărei proceduri împotriva debitorului;

- îndeplinirea de către creditor a oricărui act întreruptiv de prescripţie conform legii statului unde debitorul îşi are sediul;

- recunoaşterea de către creditor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor.

5.2.4. Modificarea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie se prelungeşte când intervin anumite împrejurări ce nu sunt imputabile creditorului şi pe care nu le putea evita ori învinge, fiind în imposibilitatea de a face să curgă cursul prescripţiei.

Conform prevederilor art. 21, începând din momentul în care aceste împrejurări au încetat să existe, termenul de prescripţie se prelungeşte cu un an.

Termenul de prescripţie nu poate fi modificat, nici cursul său nu poate fi schimbat printr – o declaraţie a părţilor sau pe pe calea unui acord între ele.

Cu caracter derogatoriu, debitorul poate, în cursul prescripţei , să preelungească acest termen printr - o declaraţie scrisă adresată creditorului, care poate fi reînnoită.

2.5.4. Efectele expirării termenului de prescripţie

Efectul termenului de prescripţie constă în faptul că nici un drept nu este recunoscut şi nici nu devine executoriu în nici o procedură începută după expirarea termenului de prescripţie. Acest efect priveşte numai presripţia dreptului la acţiune al creditorului, nu şi a dreptului de a cere executarea silită.

Cu toate acestea , efectul prescripţiei nu se produce în următoarele situaţii: - cînd prescripţia nu este invocată de către partea interesată; - când dreptul este invocat pe cale de excepţie.

2.5.5. Calcularea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie se calculează astfel încât să expirela miezul nopţii al zilei a cărei dată corespunde celei la care termenul a început să curgă. În lipsa unei date corespunzătoare, termenul expiră la miezul noţii al ultimei zile a ultimei luni a termenului

Termenul este calculat prin referire la data locului unde procedura este angajată. În privinţa datei se va aplica lex fori.

Dacă ultima zi a termenului este o zi de sărbătoare sau orice altă zi de vacanţă judiociară, împiedicând ca procedura să fie începută în juridicţia unde creditorul angajează o procedură judiciară sau revendică un drept, termenul de prescripţie este prelungit în aşa fel încât să înglobeze prima zi utilă, care urmează zilei de sărbătoare sau de vacanţă judiciară.

Capitolul V

Contractele de intermediere în comerţul internaţional

Secţiunea I

Noţiuni introductive

Prin intermediere se înţelege activitatea depusă de o persoană pe seama unei alte persoane, titulară a interesului. În calitatea de reprezentant , intermediarul poate lucra în numele persoanei reprezentate sau în nume propriu.

Regimul juridic al intermedierilor în comerţul internaţional este determinat de conţinutul concret al contractului de mijlocire. Drepturile şi obligaţiile lor sunt prevăzute printr - un contact de mandat sau de comision, la care se daugă unele variante.

Pe plan internaţional cadrul juridic în materie îl constituie Convenţia de la Geneva din 1983 privind reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri, Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă contractului de internediere şi

reprezentării, Principiile UNIDROIT 2004 şi contactele model eliberate de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris.

În sistemul de drept, contractul de agenţie a fost reglementat de Legea nr. 509/ 2002 privind agenţii permamenţi. Având ca fundament Directivele CEE nr. 86/ 653/ 1986, dispoziţiile legii se completează cu prevederile referitoare la contractul de mandat comercial.


Contractul internaţional de mandat comercial

2.1. Noţiune, trăsături

Mandatul comercial prin care opersoană, mandatar, se obligă, în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.

Elementele proprii care individualizează configuraţia mandatului comercial sunt următoarele:

- mandatul comercial poate fi numai convenţional; - reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui;- mandatul comercial este întodeauna cu titlul oneros;- mandatul este împuternicit de a face actele necesare executării opraţiunii cu care

a fost însărcinat,chiar dacă nu afost prevăzute în contract;- libertatea de acţiune şi independenţă acordată mandatarului permit angajarea

mandatului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare;- mandatul comercial se revocă numi pentru motive întemeiate.Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a

agenţilor comerciali. Ei au calitatea de comerciant, exercitând activitatea intermediară în mod independent şi cu titlu profesional.

2.2. Efectele contractului

2.2.1 Obligaţiile mandatarului

Mandatarul are următoarele obligaţii:- de a executa mandatul; - de a informa pe mandant despre operaţiunile pe care le întreprinde.În îndeplinrea obligaţiilor sale, mandatarul trebuie să acţioneze cu diligenţa unui

bun comerciant, fiind ţinut să răspundă de culpa levis in abstracto.În aprecierea gradului de diligenţă se va lua în comsiderare obiectul contractului, specializarea mandatarului şi cuantumul remuneraţiei. Mandatarul nu răspunde însă, în absenţa unei stipulaţii exprese, de neexecutarea obligaţiilor asumate de terţ prin încheierea contractului.

2.2.2. Obligaţiile mandantului

Mandantul este obligat:- să plătească renumeraţia convenită; - să creeze condiţiile necesare executării mandatului; - să restituie cheltuielile efectuate de mandatar.

2.2.3. Încetarea mandatului

Acesta încetează prin:- realizarea obligaţiilor convenite;- expirarea termenului stipulat de părţi; - imposibiltatea fortuită de executare.


Contractul internaţional de comision

3.1. Noţiune, trăsături

Comisionul este un contract prin care o persoană, comisionar, se obligă să trateze acte de comerţ, în numele său propriu, dar pe seama altei persoane, comitent, în schimbul unei remuneraţii. Acesta este o varietate a contractului de mandat, care se întemeiază pe o reprezentare imperfectă.

Este un comtract bilateral, comsensual, comutativ, intuitu personae şi cu titlu oneros.

Persoanele implicate în contractul de comision sunt: comitentul, comisionarul şi terţul.

Contractul de comision se particularizează prin următoarele trăsături: - existenţa relaţiilor de mandat, în raporturile dintre comisionar şi comitent; - comisionarul are calitatea de parte în contractul perfectat cu terţul,

garantând executarea contractului; - privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate, ca o garanţie a

creanţelor împotriva comitentului.

În practica internaţională, contractul de comision este folosit în vânzarea – cumpărarea de mărfuri, în domeniul transporturilor şi în operaţiunile asupra valorilor mobiliare.


3.2.1. Raporturile interne între părţi

Comerciantul este obligat: - să îndeplinească operaţiunea comercială cu care a fost împuternicit;- să se conformeze instrucţiunilor comitentului; - să dea socoteală despre executarea mandatului.Comitentul are următoarele obligaţii: - să plătească remuneraţia convenită; - să restituie comisionarului cheltuielile efectuate în executarea

contractului;- să-l despăgubească de pierderile suferite.În cadrul contractului de comision, comisionarul îşi poate asuma printr- o

clauză expresă obligaţia de a garanta executarea contractului principal de către terţ.

3.2.2. Raporturile externe cu terţii

Efectele contractului faţă de terţi sunt configurate de poziţia comisionarului. Drepturile care rezultă din contractele încheiate cu terţii pot fi exercitate numai de comisionar.

Terţul contractant rămâne străin faă de comitent, cu excepţia cazului în care intervine o cesiune. Cesionarul nu poate dobândi decât drepturile pe care le –a avut comisionarul.

3.2.3. Încetarea contractului

Contractul de comision fiind o formă a mandatului comercial încetează în aceleaşi cazuri. În situaţia în care contractul de comision este revocat unilateral de către comitent, comisionarul are dreptul la despăgubiri şi la cheltuielile efectuate pentru realizarea operaţiunii comerciale.


Contractul de agency

Prin agency se înţelege raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date de o persoană, principal, unei alte persoane, care acceptă să acţioneze în numele său.4 Raportul de agency poate rezulta din acordul părţilor sau dintr – o prezumţie legală.

Această instituţie se utilizează cu precădere în domeniul comerţului internaţional şi include reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul de antrepriză, gestiunea de afaceri, răspunderea delictuală indirectă.

Actele agentului trebuie să fie precedate de consimţămîntul principalului. Operaţiunile efectuate pe seama principalului, fără împuternicire, pot fi ratificate ulterior numai dacă existenţa sau identitatea acestuia au fost aduse la cunoştiinţa terţilor. Dacă principalul este necunoscut, agentul acţionează faţă de terţi în nume propriu şi nu se poate proceda la ratificare.

4.1. Părţile contractului

Păţile contractului de agency sunt principalul şi agentul.Principalul trebuie să aibă capacitatea de a cocntracta, actele fiind încheiate

pe sema sa. În calitate de intermedeiar, agentul este necesar să aibă discernământ şi o

voinţă neviciată. Acesta poate fi persoană fizică sau persoană juridică.Instituţia agency poate fi exinsă şi la funcţionarii publici. În funcţie de intensitatea controlului efecutuat de principal, agentul poate fi

agent servant sau independent sau contractor – agent. După limiteele împuternicirii acirdate, agenrul este general - agent şi special agent.

În funcţie de operaţiunile pe care le îndeplinesc, agenţii se împart în mai multe categorii: broker, factor , manager, schimpmaster şi attorney at law.

4.2. Obligaţiile părţilor Potrivit împuternicirii primite, agentul poate acţiona în nume propriu sau în

numele principalului. Agentul are următoarele obligaţii: - să se conformeze promisiunii facute principalului; - să lucreze mumai în folosul lui şi sub controlul lui;

4 Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional ,Vol II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 44.

- să fie loial;-să de socoteală de ceea ce a primit ori a plătit pentru principal şi să

transmită informaţiile care privesc operaţiune încredinţată.- dacă este retribuit trebuie să depună o anumită competenţă şi diligenţă;Dacă agentul lucrează gratuit, se vor aplica regulile privind răspunderea

civilă delictuală, action of tort.Principalul are următoarele obligaţii:- să furnizeze toate informaţiile necesare;- să plătească suma promisă pentru serviciile prestate;- pentru pierderile şi spezele suportate de agent, principalul trebuie să acorde

îndemnizaţie.


Contractul de mandat în reglementarea Principiilor UNIDROIT

5.1. Domeniul de aplicare

În scopul armonizării şi coordonării dreptului privat al statelor şi elaborării unor reguli uniforme, Principiile UNIDROITT, în versiunea 2004, au inclus şi reglementarea mandatului de reprezentare.

Aceste dispuiţii stabilesc posibilitatea uni mandatar de a ăncheia acte juridice care produc efecte asupra relaţiilor dintre un mandant şi un terţ.

Dispoziţiile guvernează numai relaţiile dintre mandant sau mandatar, pe de o parte, şi terţ, pe de altă parte.

În absenţa altor distincţii, fapul că mandatarul acţionează în nume propriu sau ăn numele mandantuilui este irelevantă.

5.2. Întinderea şi felurile mandantului

Acordarea mandatului de către mandant poate fi expresă sau implicită. Mandatarul are toatăputerea de a efctua actele necesare în vderea îndeplinirii

scopurilor pentru care i – a fost acordată împuternicirea.

Referiror la feluriloe intermedierii, Principiile UNIDROIT fac distincţie ăntre două situaţii esenţiale. Mandatarul poate acţiona în limitele împutenicirii sale şi fără ămputernicire sau peste limitele mandatului său.

5.3. Conflictul de interese

Acestea sunt generate de situaţia în care mandatarul acţionează pentru mai mulţi mandanţi. Tot astfel, poate contractul cu el însuşi, fiind în acelaşi timp şi mandatar şi terţ.

5.4. Substituira mandatarului

Un mandatar are dreptul implicit de a desemna un substituit care să execute actele pe care nu este rezonabil să le efecueze el însuşi.

Numirea de către mandatar a unuia sau mai multor substituiţi se poate face numai în condiţiile împuternicirii acordate. În lipsa oricăror precizări, mandatarul are totuşi posibilitatea de a numi substituiţi.

5.5. Ratificarea

Un act al unui mandatar care acţionează fără împuternicire sau depăşindu – şi limitele mandatului poate fi ratificat de mandant

5.6. Încetarea mandantului

Încetarea mandatului nu produce efecte decît dacă terţul ştia sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă despre încetare.

După încetarea îputernicirii, mandatarul rămâne împuternicit să efectueze anumite acte necesare în cauză. Prin admiterea mandatului de mecesitate, se evită prejudicierea intereselor mandantului.

Capitolul VI

Contractele de concesiune în comerţul internaţional

Secţiunea I

Contractul internaţional de concesiune exclusivă

1.1. Noţiune, trăsături, reglementare Contractul de concesiune excusivă este operaţiunea prin care o persoană

numită concendent, vinde mărfurile sale, într – o anumită zonă teritorială, unei alte persoane, concesionar, ce le cumpără spre a le revinde clienţilor săi.

Este un contract bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ şi cu titlu oneros.

Paricularităţile contractului sunt: - dubla exclusivitate, prin care concedentul se obligă să vândă anumite

mărfuri, iar concesionarul să le cumpere şi să le revândă sale. Contractul se poate încheia cu o clauză de excusivitate de vânzare sau de vânzare.

- activitatea comisionarului se desfăşoară în mod independent, el fiind ţinut să răspundă pentru afacerea întreprinsă;

- remuneraţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de cumpărarea şi revânzare;

- durata obişnuită concesiunii este de un an.Operaţiunea de concesiune este supusă regulilor generale ale comerţului

internaţional. Camera Internaţională din Paris a elaborat contractul model pentru distribuţie cu unic importator – Distributorship Contract ( Sole Importater – Distributor ) - Publicaţia nr. 646 din 2002.

1.2. Clauze de exclusivitate

Contractul se poate încheia cu o clauză de excusivitate de vânzare sau de aprovizionare.

Prin excusivitate de revînzare, concedentul se obligă să vîndă mărfuri numai concesionarului, care le va plasa clienţilor săi într –o anumită zonă teritorială. Exclusivitatea de vînzare poate să fie deschisă, închisă şi absolută.

Prin exclusivitate de aprovizionare, concesionarul se obligă să cumpere mărfurile numai de la concendentul din ţara de origine.


1.3.1. Obligaţiile concendentului

Concendentul are următoarele obligaţii:- să livreze mărfurile către concesionar; - să acorde concesionnarului o exclusivitate ;- să respecte exclusivitatea teritorială a concesionarului.

1.3.2. Obligaţiile concesionarului

Concesionarul este obligat: - să primească mărfurile livrate de concedent; - să plătească preţul; - să promoveze vânzările în zona teritorială convenită;- să realizeze gestiunea comercială.


Acesta încetează prin : - ajungerea la termen; - moartea concesionarului;- incapacitatea concesionarului;

- cauze specifice privind solvabilitatea ( falimentul uneia dintre părţi; protestul unei cambii, neplata unui cec).


Contractul internaţional de franchising

2.1. Noţiune, trăsături, reglementare

Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor, acordă unei alte persoane, franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, precum şi ansamblul de metode şi nijloace de comercializare, care să asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de rentabilitate.

Este un contract bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ şi cu titlu oneros

De obicei, se încheie pe o perioadă lungă, care poate ajunge până la 20 de ani.

Contractul de franchising se caracterizează prin următoarele trăsături: - colaborarea continuă dintre părţi pe toată durata contractului;- partenerii nu se află în raporturi de sublordonare; activitatea franchisee –

ului se desfăşoară în mod independent, pentru el şi în contul său;- folosirea numelui comercial şi a mărcii franchisor – ului pentru mărfurile

produse şi comercializate sau serviciile prestate; - plata unei remuneraţii de către franchisor. Franchisee – ul îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului,

folosind – ui numele, marca, experienţa tehnică şi comercială, precum şi sistemul de organizare şi publicitate.

2.2. Obiectele contractului

Acesta îl formează concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, împreună cu asistenţa tehnică şi toate cunoştinţele necesare.

Cunoştinţele sunt de natură comercială şi industrială.Totodată, acesta poate consta în prestaţiuni de ordin financiar.

2.3. Formele contractului

În funcţie de obiectul lor,sistemele de franciză pot fi: - franciza de servicii; - franciza de distribuţie;

- franciza de producţie;- franciza financiară; - franciza de stand; - franciza afilită; - franciza zonală; - franciza de afaceri;- franciza principală.


2.4.1. Obligaţiile franchisorului

Acesta se obligă să cedeze beneficiarului folosinţa mărcii sale comerciale.Marca franchisorului se transmite împreună cu un complex de cunoştinţe

tehnice. Know – howul se transmite de franchisor numai după ce beneficiarul plăteşte taxa de intrare în reţeaua de franciză.

Franchisorul îşi asumă obligaţia de a nu – şi valorifica dreptul sau de excusivitate asupra mărcii şi de garanta rentabilitatea investiţiilor făcute de franchisee. De asemenea, este ţiunut să acorde concesionarului o asistenţă continuă. Aceasta poate fi în domeniul financiar, comercial, tehnic, juridic.

Totodată, trebuie să modernizeze produsele şi serviciile pe care le oferă partenerului şi să controleze modul în care este menţinută calitatea lor.

2.4.2. Obligaţiile franchisee – ului

Franchise – ul are următoarele obligaţii: - de a exploata investiţiile făcute de concedent;- de a respecta marca sau formula de proprietate a concendentului şi să

asigure un anumit nivel de calitate, cu îndeplinirea strictă a indicaţiilor primite; - obligaţia de aprovizionare exclusivă cu produsele concendentului în

condiţiile orevăzute în contract; - de a furniza toate informaţiile care ar contribui la perfecţionarea tehnicilor

de comercializare;- este ţinut să nu comunice terţilor informaţiile furnizate de franchisor.

2.5. Încetarea contractului

Acesta încetează prin : - ajungerea la termen; - reziliere

Capitolul VII

Contractele de transfer de tehnologie în comerţul internaţional

Secţiunea I

Contractul internaţional de licenţă

1.1. Noţiune, reglementare

Prin contractul de licenţă, titularul unibrevet, licenţiator,transmite unui beneficiar, licenţiat, dreptul de folosinţă a unei invenţii.

Conţinutul şi efectele licenţei sunt reglementate de legea contractului, care se determină de către părţi în conformitate cu principiul autonomiei de voinţă. Libertatea contractuală a părţilor este limitată de actele administrative care condiţionează încheierea contractelor de comerţ internaţional, de interdicţia stipulării clauzelor abuzive şi de incidenţa legislaţiei antitrust.

În dreptul nostru, contractul de licenţă este consacrat de Legea nr. 64 / 1991, potrivit căreia se admite drepturilor ce decurg din decurg din brevet prin licenţă, excusivă sau neexclusivă.

1.2. Caractere juridice

Contractul de licenţă este un contract bilateral, consensual, intuitu personae, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare succesivă.

1.3. Natura juridică

În absenţa unor reglementări speciale, raporturile contractului dintre părţi sunt supuse dispoziţiilor dreptului comun.

Licenţa convenţională are valoarea unui contract de locaţiune sau a unui contract de vânzare.

Dacă licenţa este cu titlu gratuit, se vor lua în considerare dispoziţiile dreptului comun în materie de comodat.

1.4. Obiectul contractului

Aceasta îl formează autorizarea sau acordarea dreptului ca o invenţie brevetată să fie folosită de partener.

Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie asupra dreptului exclusiv de exploatare. Titularul transmite doar folosinţa dreptului său de exploatare, care poate fi totală sau parţială.

1.5. Clasificarea licenţelora. În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract, licenţa

poate poate fi exclusivă şi neexclusivă.b. După caracterul lor licenţele se impart în două categorii: nelimitate şi

limitate.c. După izvorul lor acestea pot fi voluntare şi obligatorii.


1.6.1Obligaţiile licenţiatorului

Licenţiatorul are următoarele obligaţii:- de a remite obiectul contractului;- obligaţia de garanţie;- plata taxelor legale;-asigurarea exploatării optime a invenţiei;- acordarea asistenţei tehnice.

1.6.2. Obligaţiile licenţiatului

Acestea sunt:- obligaţia de exploatare a licenţei;- obligaţia de plată a preţului


În cazul contractului pe o perioadă determinată, acesta încetează la termenul convenit de către părţi.

Dacă este pe perioadă nedeterminată contractul încetează la expirarea perioadei de valabilitate a brevetului, invenţia trecând în domeniul liberei concurenţe.


Contractul de know – how


Know – how – ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe nebrevetate şi transmisibile, necesare pentru fabricarea unui produs sau elaborarea unui procedeu.

Elementele unui know – how sunt: abilitate tehnică, experienţă tehnică, cunoştinţele şi procedeele.

2.2.Trăsături caracteristice

Know – how – ul se individualizează prin mai multe trăsături esenţiale. Ansamblul de cunoştinţe trebuie să fie secret, substanţial şi identificat, complex şi dinamic.


Prin prisma elementelor materiale, care implică o remitere, contractul se aseamănă cu vânzarea sau locaţiunea, iar prin cele imateriale poate fi asimilat cu antrepriza.

2.4. Clasificarea contractului

Contractele pot fi grupate în două categorii: a. În funcţie de gradul de complexitate al opraţiunilor de efectuat ; b. În funcţie de interferarea cu alte operaţiuni tehnico – economice.


Acesta îl constituie comunicarea de cunoştinţe tehnice. Elementele intelectuale care formează obiectul contractului pot fi materializate în anumite documente. Dacă nu pot fi concretizate, ele se transmit prin asistenţă tehnică


2.6.1.Obligaţiile furnizorului de know – how

Furnizorul sau transmiţătorul are , în principal două obligaţii:- obligaţia de comunicare a cunoştinţelor tehnice;- obligaţia de garantare de vicii ascunse;- poate fi ţinut să nu transmită altor personae acelaşi know – how;-să menţină secretul cunoştinţelor tehnice transmise;- să comunice perfecţionările ulterioare.

2.6.2. Obligaţiile beneficiarului de know – how

Acestea sunt: - obligaţia de a plăti preţul; - obligaţia de a păstra secretul.

Alte obligaţii care pot fi stipulate în contract sunt:- menţinerea calităţii produselor pe baza informaţiilor transmise:- modalităţile de exploatare a know –how – ului;- comunicarea perfecţionărilor aduse contractului.

2.6.2. Încetarea contractului.

Contractul încetează la expirarea termenului stipulate sau prin reziliere.


Contractul internaţional de consulting – engineering


Consulting – ul constă în studierea şi cercetarea, pentru un beneficiar, a posibilităţilor tehnice tehnice şi comerciale, precum şi acordarea corespunzătoare de asistenţă tehniică.

În relaţiile economice internaţionale, consulting – ul include, prin alăturae, şi activitatea de engineering.

Acesta constă dintr - un complex de operaţiuni, prealabile sau concomitente, de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi executare, a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv.

În funcţie de natura prestaţiilor activitatea de engineering implică următoarele operaţiuni:

- engineering economic, care urmăreşte stabilirea ştiinţifică, pe baza unor principii economice, a soluţiei optime pentru realizarea unui obiectiv industzrial;

- engineering de prioectare, care cuprinde lucrările de proiectare necesare pentru realizarea fizică a obiectivului industrial;

- engineering industrial, care se ocupă cu organizarea şi coordonarea activităţii oamenilor, utilajelor şi materialelor, cu organizarea conducerii obiectului industrial

Consultig – engineering – ul este o activitate de natură intelectuală, care se concretizează, în principal, prin furnizarea de sfaturi sau studii tehnice.

În absenţa unor reglementări proprii, încheierea şi clauzele contractului sunt guvernate de legea desemnată prin acordul părţilor, în caz contrar, legea aplicabilă va fi determinată potrivit principiilor generale în materie.

În practica internaţională se folosesc contracte – model, elaborate de asociaţii de ingineri consultanţi,precum şi condiţiile generale formulate de asociaţii sau organisme ale ONU. Aplicarea şi forţa lor juridică rezultă din voinţa expresă a părţilor contractante.


Contractul este bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ, cu titlu oneros şi executare sucesivă. Se încheie în formă scrisă ad probationem.

Este calificat un contract nenumit, se individualizează prin interferarea prestaţiilor, având un conţinut diferit în funcţie de voinţa părţilor sau prin juxtapunerea unor contracte numite, supuse regimului dreptului comun.

3.3. Formele contractului

În practica internaţională se folosesc următoarele tipuri de contracte:- contracte la cheie;- contracte separate;- contracte combinate.


Acesta îl formează operaţiunile prestate de la simpla consultaţie până la realizarea unor proiecte sau obiective.

Prestaţiile pentru un obiectivv industrial cuprind următoarele operaţiuni:- cercetări şi studii preliminare;

- elaborarea planurilor; asigurarea materiilor prime şi utilităţilor;- realizarea construcţiilor civile; - furmizarea de echipamente, utilaje, materiale sau piese de schimb;- livrarea documentaţiei tehnice. Ele se realizează sub forma unor importuri sau exporturi complexe.Contractul de consulting - engineering cuprinde obligaţii de mijloace, iar

contractul de commercial – engineering conţine obligaţii de rezultat.


3.5.1. Obligaţiile prestatorului de consulting – engineering

În funcţiie de specificul contractului, prestatorul poate avea următoarele obligaţii:- efectuarea de studii;- conducerea realizării obiectivului industrial;- prestarea asistenţei tehnice;- coordonarea activităţii antreprenorilor;- verificarea lucrărilor de montaj;- predarea documentaţiei obiectivului;- garantarea funcţionării obiectivului;- păstrarea secretului profesional asupra tuturor informaţiilor şi realizărilor.În perioada executării contractului, societatea de consulting - engineering este

ţinută să colaboreze permanent cu beneficiarul lucrării. De asemenea, poate fi obligată la penalităţi pentru nerespectarea termenelor de executare stabilite.

3.5.2. Obligaţiile beneficiarului de consulting – engineering

Acestea sunt: plata preţului şi predarea tuturor datelor şi informaţiilor cerute. De asemenea, mai poate fi obligat să presteze unele servicii, să furnizeze anumite bunuri şi să obţină autorizaţiile necesare.

Prin prisma prestaţiilor de natură intelectuală, precum şi a know – how – ului propriu sau dobândit, beneficiarului îi incumbă şi o îndatorire specială. , respective pe durata stabilită în contract, beneficiarul trebuie să păstreze secretul asupra documentaţiilor, proiectelor, planurilor, know – how – uli şi datelor economice.

3.5.3. Răspunderea părţilor contractante

Societatatea va răspounde în funcţie de întinderea misiunii şi caracterulobligaţiilor.Ea va putea fi obligată să plătească daune – interese şi penalităţi.Clientul este ţinut să răspundă pentru respectarea dreptului de proprietate

industrială şi intelectuală al sociietăţii şi pentru corectitudinea şi exactitatea datelor şi informaţiilor transmise prestatorului.


Contractul încetează prin ajungerea la termen şi reziliere.

Capitolul VIII

Contractele de finanţare în comerţul internaţional

Secţiunea I

Contractul internaţional de leasing

1.1. Noţiunea, reglementare

Contactul de leasing este operaţiunea, prin care o persoană finanţatorul, cumpără unele bunuri de la furnizor pentru a le închiria unei alte persoane utilizator.

În contactele de leasing intervin următoarele trei persoane: -finanţatorul opraţiunii;- cumpărătorul bunului sau creditorul, care de obicei este opersoană

specializată;- furnizprul, vânzătorul, producătorul, constructorul sau fabricantul bunului.; - utilzatorul, locatarul, clinetul solicitator sau beneficiarul bunului.Elementele definorii ale operaţiunii de creditare – închiriere sunt

următoarele; - cumpărarea de către o societate specializată, în vederea închirierii, a unor

bunuri, în conformitate cu specificaţiile primite;- închirierea bunurilor de către locatar unui utilzator; - ratele închirierii permit amortizarea valorii bunurilor; - folosirea bunurilor de către utilizator numai în scopuri profesionale,

potrivit obiectului de activitate; - posibilitatea utilzatorului, la împlinirea termenului stipulat, de a cumpăra

bunurile închiriate în schimbul plăţii unui preţ rezidual convenit, de a reînnoi locaţiunea ori de a restitui lucrul socităţii de leasing.

Prin operaţiunea de leasing se închiriază bunuri de investitţii, bunuri imobiliare şi servicii. În mod obişnuit, bunurile date în locaţie sunt echipamentele, instalaţiile şi utilajele.

În dreptul nostru, contractul de leasing este consacrat de OG nr. 51 / 1997 , modificată şi completată prin Legea nr. 287/ 2006.

Pe plan internaţional, sediul materiei îl constituie Convenţia de la Otawa din 1988, care a intrat în vigoare la 1 mai 1995 ( 1 ianuarie 2009 erau membre ale Convenţiei, 20 de state ).

Convenţia se aplică operaţiunilor de leasing cu privire la bunurile mobile de utilitate profesională. Indiferent de perioada lor de folosinţă sunt luate în considerare orice fel de echipamente, instalaţii sau utilaje.

Convenţia are un caracter facultativ. Declaraţiile de neaplicare pot fi făcute împreună sau pot fi unilaterale şi reciproce.

Regulile Convenţiei pot fi înlăturate numai dacă părţile din contractul de furniozare şi din contractul de leasing, consimt la excluderea aplicării sale.


Contractul de leasing este bilateral, intuitu personae, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi irevocabil. De asemenea, se caracterizează prin comercialitate şi internaţionalitate; sediul finanţatorului şi utilzatorului trebuie să fie din state diferite. În acest contract, dreptul de proprietate fiind disociat de dreptul de folosinţă, beneficiile se obţin prin utilzarea bunului închiriat.


Contractul de leasing se realizează în mai multe etape, care cuprind o vânzare – cumpărare, un mandat, o locaţie şi o promisiune de vînzare.

Contractul de vânzare se încheie între furmizor şi finanţator utilizator în vederea achiziţionării bunului; contractul de mandat intervine între finanţator şi, în momentul încheierii procesului – verbal a materialului; contactul de locaţiune se încheie între finanţator şi utilizator, fiind supus regulilor de drept comun, cu unle specificări.

Durata locaţiei şi ratele închirierii sunt determinate de termenul de amortizare a bunului. Tot astfel, utilzatorul trebuie să asigure bunul, riscurile pierderii fiind în sarcina sa. În cadrul operaţiunii de finanţare, contractul de locaţiune are un caracter intuitu personae şi revocabil. Finanţatorul se obligă numai în urma verificării solvabilităţii şi capacităţii profesionale a utilizatorului. Locaţia fiind incesibilă, utilizatorul nu poate să – şi substituie un terţ ori să subînchirieze bunul de echipament. În perioada de amortizare fiscală a bunului închiriat, contractul este irevocabil. Părţile nu pot să rezileze locaţia în mod unilateral.

Promisiunea unilaterală de vânzare între finanţator şi utilizator la începutul opreraţiunii de leasing. Ea implică recunoaşterea unei opţiuni în favoarea utilizatorului. La încetarea perioadei de închiriere, utilizatorul are următoarele posibilităţi:

- să substituie bunul finanţatorului, contractul luând sfârşit;

- să reînnoiască locaţiunea pentro nouă perioadă şi cu chirie redusă;- să cumpere bunul la preţul rezidual. În cazul în care utilizatorul optează

pentru ultima posibilitate, finanţatorul este obligat să vândă bunul închiriat. Dacă părţile se înţeleg asupra clauzelor esenţiale, promisiunea unilaterală are valoarea unui contract de vânzare.

1.4. Formele de leasing

Acestea se pot clasifica, după mai multe criterii, care se referă la părţile contractante, obiectul locaţiei, conţinutul ratelor, elementele de calcul al ratelor, durata închirieii, tehnica de realizare.

a. în funcţie de părţile contractante, lesing – ul se împarte în două grupe: leasing – ul direct şi leasing – ul indirect;

b. obiectul său concret, leasingul cunoaşte două modalităţi: mobiliar şi imobiliar. În activiatea de comerţ internaţional este folosit numai lesing – ul mobiliar;

c. ţinând sema de conţinutul ratelor, leasing – ul este de două feluri: leasing – ul financiar, financial leasing, şi leasing – ul funcţional, operating leasing;

d. în raport de lelementele în baza cărora se calculează ratele, leasing – ul se grupează în următoarele categorii: leasing net şi leasing brut, full service leasing;

e. după durata închirierii, leasing – ul poate fi : leasing pe termen scurt şi leasing pe termen lung;

f. în conformitate cu particularităţile tehnice de realizare leasing – ul prezintă următoarele variante: renting, hire, time sharing, master leasing şi leas - back.


1.5.1. Obligaţiile furnizorului

Furnizorul este ţinut să livreze şi instaleze materialul comandat, să asigure conformitatea materialului livrat şi să garanteze pentru viciile ascunse.

1.5.2. Obligaţiile finanţatorului

Finaţatorul îşi asumă următoarele obligaţii:- de a suporta şi riscul insolvabilităţii utilizatorului;- de a plăti furnizorului preţul echipamentului; - de a fixa durata locaţiunii; - să garanteze contra evicţiunii sau oricăror tulburări prin fapta unei

persoane ce are un drept de proprietate sau un drept superior ori care invocă un astfel de drept în cadrul unei proceduri judiciare; dreptul sau pretenţia invovată nu trebuie să rezulte din acţiunea sau omisiunea utilzatorului.

- pe toată perioada contractului trebuie să controleze periodic starea bunului şi modul lui de folosire, mai mult finanţatorul poate să consimtă şi garanţii asupra bunului sau echipamentului;

- poate să cedeze, în total sau în parte, drepturile sale asupra echipamentului sau cele pe care le are din contractul de leasing, dar ceesiunea nu eliberează pe finanţator de niciuna din obligaţiile care ăi revin din contract.

1.5.3. Obligaţiile utilizatorului

Acestea sunt: - de a îngriji de echipament;- de a – l utiliza în condiţii rezonabile;- de a – l menţine în starea în care i –a fost predat, ţinînd sema de uzura

rezultată din utilizarea normală şi de orice modificare a bunului convenită de părţi;- să plătească chiria; - să respecte dreptul de proprietate al finaţatorului;- de a se îngriji să obţină de la furnizor, la data şi locul indicat, bunul

închiriat de finanţator; - de a informa pe finanţator despre orice accident sau întrerupere a

funcţionării utilajului; - de a asigura şi răspunde pentru pierderea, furtul, distrugerea sau

prejudiciul suferit de bunul închiriat; - poate ceda dreptul de folosinţă al echipamentului sau orice alt drept ce – i

revine din contractul de leasing, cu acordul finanţatorului şi sub rezerva drepturilor terţilor.

1.7. Răspunderea părţilor contractante

Finanţatorul răspunde pentru nelivrarea, livrarea cu întârziere sau livrarea unui echipament neconform clauzelor contractului de furnizare.

Acesta are posibiliatea să remedieze neexecutarea obligaţiei sale de livrare.Până la remediere, utilizatorul pierde dreptul de a refuza echipamentul , dar poate

reţine chiria stipulată în contract.În situaţia în care utilizatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile, finanţatorul poate să

perceapă chiria scadentă şi neprimită, precum şi penalităţi de întârziere şi daune – interese. Acestea nu pot fi percepute dacă nu s – au luat toate măsurile necesare pentru a limita prejudiciul.

Dacă nerespectarea obligaţiei asumate este substanţială, finanţatorul poate să pretindă şi plata anticipată a chiriilor viitoare, care au fost prevăzute în contract. Această posibilitate presupune ca finanţatorul să ofere utilizatorului posibilitatea efectivă de a remedia neexecutarea , în măsura în care este posibil.

1.8. Exonerarea de răspundere a finanţatorului

Acesta este exonerat faţă de utilizator de orice răspundere legată de bunurile care constituie obiectul contractului.

Cu caracter derogatoriu, finanţatorul va fi ţinut să răspundă în cazul în care utilizatorul a suferit un prejudiciu rezultând din:

- recurgerea la competenţa finanţatorului; - intervenţia finanţatorului în alegerea echipamentului, a caracteristicilor

sale ori a furnizorulzui.Faţă de terţi, furnizorul este exonerat de orice răspundere pentru cauze de

deces şi pentru pagubele cauzate de echipament persoanelor sau bunurilor.

1.9. Încetarea contractului

Contractul poate înceta în următoarele siuaţii:- la încetarea perioadei de închiriere, dacă nu a optat pentru prelungirea

locaţiunii - pentru neexecuatrea obligaţiilor asumate, prin reziliere.


Contractul internaţional de factoring


Contractul de factoring este operaţiunea prin care o persoană, aderent, cedezaă dreptul asupra creanţelor sale comerciale unei alte persoane, factor, ce se obligă să preia activitatea de încasare, în schimbul unui comision.

Contractul implică trei persoane:- aderentul, vânzător de bunuri sau furnizor de servicii; - factorul sau cesionarul creanţelor, care este o întreprindere specializată;- clientul, cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor.În factoring – ul internaţional, la operaţiune participă un factor din ţara

exportatoare şi un factor din ţara importatoare Contractul constiuie un instrument de finanţare pe termen scurt şi un

intrument de gestiune finaciară.Sediul materiei îl constituie Convenţia de la Otawa din 1988, Convenţia

privinde cesiunea de creanţă în comerţul internaţional adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 12 decembrie 2001, care reglementează atât contractul de cât şi contractul de concesiune, dacă cedentul este situat pe teritoriul unui stat contractant, precum şi principiile UNIDROIT aplicabile Contractelor Comerciale Internaţionale din 2004. Potrivit acestor principii, cesiunea prin acordul

părţilor priveşte plata unei sume de bani sau altă prestaţie executată de către debitorul cedat.

2.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Otawa

Aceasta se ocupă de contractul de factoring şi de transferul creanţelor cedate.Contractul se încheie între o parte, furnizor, şi o parte, întreprinderea de

factoring sau cesionar.Furnizorul poate sau trebuie să cedeze cesionarului creanţele născute din contractele de vânzare de mărfuri ori prestare de servicii, încheiate între aderent şi clienţii săi, debitori. Sunt execeptate contractele care privesc măsfuri sau servicii cumpărate cu titlu principal pentru folosul personal, familial sau casnic.

Prevederile Convenţiei se aplică dacă furnizorul şi debitorul îşi au sediul în state diferite, precum şi în cazul în care contractul de vânzare şi contractul de factoring sunt reglementate de legea unui stat contractant.

Aplicarea Convenţiei are un caracter facultativ, exluderea acesteia poate fi numai totală.


Contractul de factoring este bilateral, consensual, cu titlu oneros şi cu executare succesivă. Este un contract de adeziune la clauzele impuse de factor, intuitu personae, în privinţa persoanei aderentului. De asemenea, are un carater comercial şi internaţional, şi, cuprinde şi o cluză de excusivitate.

Elementul de internaţionalitate constă în faptul că furnizorul şi debitorul îşi au sediul pe teritoriul unor state diferite.


Operaţiunea de factoring are elemente comune cu cesiunea de creanţă şi subrogaţia convenţională. De asemenea, prezintă unele asemănări cu împrumutul, mandatul comercial, scontul şi operaţiunea de asigurare - credit.

Contractul de factoring reprezintă o formă specială de creditare pe termen scurt . Factoring – ul presupune vânzarea unor bunuri sau prestări de servicii, o clientelă stabilă, creanţe pe termen scurt şi creditul acordat de factor.

Transmiterea creanţelor către factor se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale.

2.5. Formele de factoring

După mpmentul în care se achită creanţele de cesionar, factoring – ul este de două feluri; factoring tradiţional, old line factoring, şi factoring la scadenţă, maturity factoring.

În practica internaţională se folosesc şi alte forme de factoring, cum ar fi agency factoring, factoring wit recouse, inoice discounting.

2.6. Efetele contractului

2.6.1. Obligaţiile factorului

Aceste aobligaţii constau ăn : - plata către aderent a creanţelor cedate; - trebuie să încaseze facturile cedate;- să suporte riscul insolvabilităţii debitorului; - este ţinut de a presta pentru aderent unele servicii de natură administrativă

şi comercială ( secţionarea clienţilor, prospectarea pieţei, procurarea de informaţii, asistenţă juridică ş.a.).

2.6.2. Obligaţiile aderentului

Acestea sunt: - să transmite factorului creanţele sale comerciale şi de a menţiona pe ele că

plata se va face, în mod obligatoriu, către întreprinderea specializată; - să garanteze existenţa creanţei la data cesiunii; - să coopereze cu factorul pe toată peroada contractului; - să plătească factorului comisionul convenit.

2.6.3. Obligaţiile debitorului cedat

În cazul în care nu are cunoştinţă despre un drept de preferinţă şi cesiunea i –a fost notificată,debitorul este ţinut să plătească cesionarului.

Plata cesionarului va fi valabilă numai dacă este efectuată în condiţiile stabilite de Convenţie.

2.6.4. Cesiunile succesive

Creanţa preluată de la aderent poate fi cesionată de factor unui alt factor.Prevederile Convenţiei referitoare la cesiuunea primară sunt aplicabile

oricărei cesiuni succesive.Pentru a produce efecte, cesiunea succesivă trebuie notificată debitorului

cedat, şi priveşte pe factorul iniţial, care nu mai poate solicita plata de la debitor.Cesiunea succesivă nu mai poate fi posibilă când transferul creanţei a fost

intrezis prin clauzele de factoring.


Contractul poate înceta : - prin expirarea perioadei pentru cedarea creanţelor; - prin reziliere; - datorită incapacităţii ori morţii aderentului.

Capitolul IX

Contractele de transport internaţional

Secţiunea I

Noţiune, caracterele juridice şi clasificarea contractelor de transport internaţional de mărfuri

Prin contractul internaţional de mărfuri cărăuşul profesionist se obligă, ăăn schimbul unui preţ, să efectueze deplsarea mărfii încredinţate de expeditor, pe care o va preda destinatarului.

Contractul de transport este bilateral, cu titlu oneros şi comutativ. Contractul de transport este autonom, nefiind un accesoriu al altor convenţii.De asemenea, se mai caracterizează prin comercialitate şi internaţionalitate.

Carcterul de internaţionalitate rezultă din faptul că marfa tranzitează teritoriul uneia sau mai multor ţări.

Transporturile pot fi clasificate după mai multe criteriiDupă obiectul lor acestea pot fi: - transporturi de persoane; - transporturi de bunuri, de regulă mărfuriDupă itinerarul parcurs: - transporturi interne; - transporturi internaţionale.După calea utilizată: - transporturi terestre; - transporturi pe apă ( maritime, fluviale ,pe râuri şi canale de navigaţie, pe

lacuri navigabile);- aeriene.După modalităţile de transport: - transporturi simple sau unimodale; - transporturi combinate; - transporturi multimodale.


Contractul internaţional de transporturi de mărfuri

2.1. Reglementare

Convenţia referitoare la contractul internaţional de mărfuri pe şosele ( CMR),încheiată la Geneva în anul 1956, care a intrat în vigoare la 2 iulie 1961, modificată prin protocolul din 5 iulie 1978, fiind părţi 44 de state.

Dispoziţiile acestei Convenţii se completează cu următoarele reglementări internaţionale:

- Convenţia vamală referitoare la transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea T.I.R., adopată la Geneva la 15 ianuarie 1959 şi regoneciată la 14 noiembrie 1975;

- Convenţia vamală relativă al carnetului A..T.A. Pentru admiterea temporară a mărfurilor – Bruxelles , 6 decembrie 1961;

- Convenţia asupra circulaţiei rutiere - Viena, 8 decembrie , 1968, completată prin Acordul european - Geneva , 1 mai 1971;

- Convenţia referitoare la admiterea - Istambul, 26 iunie, 1990.Prevederile referitoare la aceste convenţii conţin şi numeroase acorduri

bilaterale. Aceste prevderi sunt aplicabile pentru unele elemente, şi contractelor de transport rutier.

2.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Geneva

Convenţia se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe şosele, când locul primirii mărfii şi locul pentru eliberare sunt situate în două ţări diferite, dintre care cel puţin una este parte contractantă la CMR. Convenţia nu ţine seama de domiciliul sau naţionalitatea părţilor contractului de transport.

Contractul trebuie să fie internaţional şi cu tilu oneros, iar transportul să se efectueze pe o cale rutieră şi cu un vehicul specific.

Pentru determinarea caracterului internaţional relevantă este intenţia iniţială a părţilor. Dacă punctul de plecare şi punctul de destinaţie se află în state diferite, sediul părţilor contractante poate fi pe teritoriul aceluiaşi stat. Acest caracter se menţine chiar dacă, în urma întreruperii transportului, marfa nu părăseşte teritoriul statului de plecare.

Convenţia are în vedere automobilele, vehiculele articulate, remorcile şi semiremorcile. Definiţiile acvestor mijloace de transport sunt consacrate de Convenţia de la Viena asupra circulaţiei rutiere.

În Convenţie sunt incluse transporturile omogene executate de acelaşi cărăuş, pe întreg traseu, cu un singur tip de vehicul rutier. Cu toate că titlul de transport este unic, deplasarea mărfii poate fi realizată şi de cărăuşi succesivi.

Convenţia este aplicabilă întregului transport, cînd este vorba de transporuri combinate, respectiv când vehiculul este transporta pe o parte a parcursului pe mare, cale ferată, cale navigabilă interioară sau aeriană, fără descărcarea mărfii. Convenţia nu se aplică atunci când marfa este deplasată cu mijloace de transport ce aparţin unor căi de transport diferite, fiind încărcată şi descărcată.

Sunt excuse transporturile poştale internaţionale, transporturile funerare şi transportul efectelor de strămutare. Aceste dispoziţii fiind imperative, statele contractante pot deroga de la ele prin acorduri speciale.

Convenţia se aplică numai în raporturile dintre părţile contractante, cu posibilitatea expeditorului de a acţiona prin intermediul unui mandatar cu drept de reprezentare. În cazul în care contractul a fost încheiat de un comisionar, Convenţia are incidenţă doar în raporturile dintre cărăuş şi comisionar.

Părţile contractante se obligă să nu aducă nici o modificare Convenţei prin acorduri speciale încheiate între ele. Statele pot scoate de sub aceste prevederi, micul trafic de frontieră sau autorizarea folosirii scrisorii de trăsură reprezentative a mărfii exclusiv pe teritoriile lor.


Încheierea contractului de transport rutier internaţional de mărfuri se constată printr – o scrisoare de trăsură. Existenţa, precum şi valabilitatea contractului de transport, nu sunt afectate de absenţa, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură. Contractul de transport fiind consensual, scrisoarea de trăsură este cerută ad probationem.

Pâna la proba contrară, scrisoarea de trăsură face dovada condiţiilor contractului şi a primirii mărfii de către transportator. Între condiţiile contractului şi menţiunile înscrise în scrisoarea de trăsură trebuie să existe o concordanţă. Contractul fiind consensual, partea interesată poate să probeze existenţa altor condiţii decât cele menţionate sau că marfa nu a fost primită de către transportator.

În absenţa înscrierii în scrisoarea de trăsură a unor rezerve motiovate, se prezumă că marfa şi ambalazul erau în stare aparentă bună în momentul primirii de către transportator şi că numărul coletelor, marcajelor şi numerele lor sunt conforme cu menţiunile înscrise.

Scrisoarea de trăsură conţine menţiuni obligatorii şi facultative. În cazul în care condiţiile contractului comportă anumite modalităţi, scrisoarea de trăsură va cuprinde menţiuni adiţionale sau circumstanţiale.

În unele situaţii, expeditorul poate cere transportatorului să înscrie în scrisoarea de trăsură menţiunile obligatorii, până la proba contrară, se consideră că transportatorul a acţionat în contul expeditorului.

Dacă prin scrisoarea de trăsură nu se menţionează că transportul este supue dispoziţiilor Convenţei, transportatorul va răspunde pentru toate cheltuielile şi daunele rezultate.


2.4.1. Obligaţiile expeditorului

Din textele Convenţiei se desprind următoarele obligaţii principale ale expeditorului:

- obligaţia de ambalare a mărfii: - obligaţia de predare a mărfii; - obligaţia de a suporta cheltuielile de verificare a mărfii; - obligaţia de a – l informa pe transportator despre natura exactă a

pericolului şi a indica eventual precauţiile care trebuie luate atunci predă la transport mărfuri periculoase, menţionînd în documentul de transport şi denumirea lor general recunoscută;

- obligaţia de încărcare a mărfii, dacă a fost conventă de părţile contractante. În lipsa unor dispoziţii ale Convenţiei, se poate stabili, printr – o menţiune facultativă, în sarcina cui va reveni obligaţia de încărcare a mărfii;

- obligaţia de a furniza transportatorului documentele necesare şi informaţiile solicitate are în vedere îndeplinirea formalităţilor de vamă.

- obligaţia de plată a preţului de transport. O altă soluţie prevăzută de Convenţie, este aceea de a se indica cheltuielile pe care expeditorul le ia asupra sa în menţiunile adiţionale. Dacă obligaţia de plată a cheltuielilor îi revine expeditorului, el va fi ţinut să achite creanţele care rezultă din scrisoarea de trăsură.

2.4.2. Obligaţiile transportatorului

În funcţie de etapele deplasării rutiere, obligaţiile transportatorului sunt următoarele:

- obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii din vehicul. Conveneţia nu prevede o astfel de obligaţie, dar prin menţiunile înscrise în document, părţile pot conveni în sarcina cui va reveni această obligaţie;

- obligaţia de verificare a mărfii; - obligaţia de a transporta marfa în termenele convenite implică respectarea

momentului privind executarea deplasării; - obligaţia de îndeplinire a formalităţilor de vamă; - obligaţia de conservare a mărfii; - obligaţia de predare a mărfii şi a scrisorii de trăsură; - obligaţia de a cere instrucţiuni în cazul unor impedimente la transport sau

la livrare.

2. 4.3. Obligaţiile destinatarului

În funcţie de prevederile aplicabile destinatarului îi revin următoarele obligaţii:

- obligaţia de descărcare a mărfii din vehicul; - obligaţia de plată a cheltuielilor aferente transportatorului; - obligaţia de plată a sumelor ramburs indicate în scrisoarea de trăsură.

2.5. Modificarea contractului

2.5.1. Titularul dreptului de a modifica unilateral contractul

Dreptul de a modifica contractul de transport aparţine expeditorului şi, prin derogare, destinatarului. Titularul dreptului poate să ceară oprirea transportului, schimbarea locului prevăzut pentru predarea încărcăturii ori să elibereze marfa unui lat destinatar.

Dreptul de dispoziţie asupra mărfii aparţine expeditorului din momentul întocmirii scrisorii de trăsură, care durează până la momentul ăn care cel de al doilea exemplar al scrisorii de trăsură este remis destinatarului. Dacă marfa a ajuns la locul de predare, destinatarul poate să ceară eliberarea mărfii şi remiterea docmentelor de transport.

Cu caracter derogatoriu, destinatarul poate dobândi dreptul de dispoziţie asupra mărfii, dacă expeditorul face o asemenea menţiune în scrisoarea de trăsură. Aceste prergative se exercită din momentul întocmirii scrisorii de trăsură.

Dacă destinatarul ordonă eliberarea mărfii altei persoane, aceasta nu poate desemna alţi destinatari.

2.5.2. Condiţii privind modificarea contractului

Condiţiile de formă şi de fond sunt:- titularul dreptului trebuie să prezinte primul exemplar al scrisorii de trăsură

pe care să fie înscrise noile instrucţiuni şi să despăgubească pe transportator pentru cheltuielile şi prejudiciul antrenate;

- executarea noilor instrucţiuni trebuie să fie posibilă în momentul în care parvin transportatorului, să nu împiedice exploatarea normală a întreprinderii cărăuşului şi să nu aducă prejudicii expeditorilor sau destinatarilor altor transporturi;

- instrucţiunile nu trebuie să aibă ca efect divizarea transportului

2.6. Răspunderea transportatorului

Transportatorul va răspunde pentru: - pierderea totală sau parţială a mărfii; - avarierea încărcăturii;- întârzierea în eliberarea mărfii.Asumându – şi o obligaţie de rezultat, răspunderea transportatorului este

întemeiată pe culpă. El are sarcina probei privind exonerarea de răspundere.

2.7. Exonerarea de răspundere a transportatorului

2.7.1 Cauze generale

Acestea sunt:- culpa persoanei în drept să dispună de marfă; - ordinul persoanei îndreptăţite care nu rezultă dintr – o culpă a transportatorului;- viciul propriu al mărfii; - circumstanţe imposibil de evitat şi ale căror consecinţe nu puteau fi prevăzute .

2. 7.2. Cauze particulare

Ele pot fi:- folosirea de vehicule descoperite, fără prelate, dacă această folosire a fost

convenită în mod expres şi menţionată în scrisoara de trăsură; - lipsa sau defectuozitatea ambalajului pentru mărfurile expuse prin felul lor la

stricăciuni sau avariere, când aceste mărfuri nu sunt amabalate sau sunt rău ambalate;- manipularea, încărcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau

destinatar sau de către alte persoane care acţionează în contul expeditorului sau destinatarului;

- natura unor mărfuri expuse, datorită cauzelor inerente însăşi naturii lor, fie pierdcerea totală sau parţială, fie la avarie în special prin spargere, rugină, deteriorare internă şi spontană, uscare, curgere, pierdere normală sau prin acţiunea insectelor sau rozătoarelor;

- insuficienţa sau imperfecţiunea marcajelor sau a numerelor coletelor;- transportul de animale vii.Transportatorul va fi exonerat de răspundere dacă stabileşte, ţinând seama de

circumstanţe de fapt că pierderea sau avarierea rezultă dintr – o împtrejurare specifică, întrucât paguba există efectiv din această cauză.

Sarcina probei fiind răsturnată, cel îndreptăţit poate să facă dovada că dauna nu a avut drept cauză în întrgime sau parţial riscul invocat de transportator.

2.8. Reclamaţii şi acţiuni

2.8.1. Reclamaţia prealabilă

Reclamaţia are un caracter facultativ, exercitarea acţiunii în justiţie nu este condiţionată de adresarea în scris a unei astfel de act.

Efectele juridice al reclamaţiei constau în curgerea dobînzilor din ziua în care aceasta afost adresată cărăuşului şi suspendarea prescripţiei oână la respingerea reclamaţiei în scris.

2.8.2. Instanţa competentă

În absenţa unui acord între părţi, reclamantul, va sesiza organele de jurisdicţie din ţara de pe teritoriul căreia:

- se află reşedinţa obişnuită a pârâtului, sediul său principal sau sucursala ori agenţia prin intermediul căreia contractul de transport a fost încheiat;

- se situează locul preluării mărfurilor sau a celui pentru eliberarea mărfurilor; - se situează locul preluării mărfurilor sau a acelui prevăzut pentru eliberarea

mărfurilor.

2.8.3. Prescripţia dreptului la acţiune

Acţiunile derivînd din transporturile de mărfuri pe şosele se prescriu în termen de un an. Prin derogare, în caz de dol sau de culpă, consacrată de legea ţării căreia îi aparţine organul de jurisdicţie sesizat ca echivalentă cu dolul, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Termenul de prescripţie începe să curgă:- în caz de pierdere parţială, de avarie sau întârziere, din ziua în care marfa a fost

eliberată;- în caz de pierdere totală, începând de la treizecea zi după expirarea termrnului

convenit sau de la a şaissprezecea zi de la primirea mărfii de către transportator, când nu a fost convenit un termen;

- în toate celelate cazuri, începând de la expirarea uni termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport.

În toate împrejurările, ziua indicată ca punct de plecare a prescripţiei acţiunii nu este cuprinsă în termen.

Suspendarea şi întreruperea prescripţiei sunt reglementate de legea ţării căreia îi aparţine organul de jurisdicţie sesizat. Cu toate acestea, prescripţia este suspendată dacă o reclamaţie scrisă este adresată transportatorului.

2.8.4. Dreptul de regres

Transportatorul care, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, a fost obligat să plătească despăgubiri, deşi nu a provocat paguaba, poate exercita dreptul de regres. În absenţa unei tranzacţii amiabile, transportatorul va recupera suma plătită, în totalitate sau parţial, împreună cu dobânzile şi cheltuielile suportate.

Dreptul de regres poate fi exercitat înaintea tribunalului competent al ţării în care unul dintre cărăuşii interesaţi îşi are reşedinţa obişnuită, sediul său principal sau sucursala

ori agenţia prin intermediul căreia a fost încheiat contractul de transport. Regresul poate fi exercitat împotriva tuturor transportatorilor interesaţi, printr – o singură acţiune.

De la aceste reguli, transportatorii pot să convină între ei asupra dispoziţiilor derogatorii în privinţa modului de repartizare a despăgubirilor şi a supotării insolvabilităţii unuia dintre cărăuşi.


Contractul internaţional de transport de mărfuri pe calea ferată

3.1. Reglementare

Actul normativ de bază în acest domeniu este reprezentat de Convenţia privind transporturile internaţionale feroviare COTIF, încheieată la Berna, la 9 mai1980, prin care s – a constituit Organizaţia Interguvernamentală pentru Transporturile Internaţionale Feroviare.

Aceatsa are ca scop stabilirea unui regim de drept uniform aplicabil transporturilor de mărfuri, precum şi transporturilor de călători şi bagaje, în trafic internaţional direct între statele membre.

Ulterior, Convenţia a fost revizuită de mai multe ori.

3.1. Domeniul de aplicare a Regulilor uniforme CIM

Regulile uniforme se aplică oricărui contract de transport feroviar de mărfuri, dacă locul de luare în primire şi locul de livare a mărfii sunt situate în două state membre diferite. Sediul şi naţionalitatea părţilor nu sunt relevante.

Dacă locul de încărcare, respectiv de predare a mărfii se află numai pe teritoriul unui stat membru al Convenţiei de la Berna, Regulile uniforme se vor aplica contractului de transport prin consensul părţilor.

De la aplicarea Regulilor uniforme sunt admise şi unele excepţii. În primul rând, fiecare stat membru poate declara că nu va aplica Regulile

uniforme decât transporturilor efectuate pe o parte a infrastructurii sale feroviare.Declaraţia va cuprinde definirea precisă a infrastructurii feroviare, care trebuie

legată la infrastructura unui stat membru.În al doilea rând,pentru transporturile efectuate între state limitrofe, Regulile

uniforme nu se aplică, dacă infrastructura staţiilor respective este gestionată de unul sau mai mulţi gestionari aparţinând aceluişi stat membru.

Statele pot să încheie acorduri derogatorii de al Regulile uniforme, când nu există altă staţie între ele.

Aceste reguli se aplică şi atunci când în baza unui contract unic, transportul internaţional se completează cu un transport transfrontalier feroviar, un transport rutier

sau pe căi navigabile interioare în trafic intern al unui stat membru. Dacă transportul internaţional se completează cu transportul maritim sau un transport pe căi navigabile interioare, Regulile uniforme se aplică numai când transportul este efecutat pe liniile înscrise în lista prevăzută la art. 24, parag. 1 din Convenţia de la Berna.

Admiterea clauzelor derogatorii este condiţionată de prevederile Regulilor uniforme. Mai mult, transportatorul îşi poate asuma o răspundere gravantă şi obligaţii mai oneroase decât cele stabilite de Regulile uniforme.


Prin contractul de transport, transportatorul se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros, la locul de destinaţie şi să o predea destinatarului.

Existenţa contractului de transport se constată printr – o scrisoare de trăsură, faorma scrisă este cerută ad probationem

Contractul de transport are un caracter consensualContractul se încheie în momentul realizării acordului de voinţă,iar predarea mărfii

este doar un efect al raporturilor contractuale.Pe de altă parte, lipsa inexistenţa sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează

existenţa şi valabilitatea contractului, care rămâne supus regulilor uniforme. Prin urmare, scrisoarea de trăsură constituie doar un înscris constatator al contractului. Până la proba contrară, scrisoarea de trăsură face dovada încheierii şi a condiţiilor contractului de transport, precum şi a luării în primire a mărfii de către transportator. Scrisoarea de trăsură permite deducerea unei prezumţii relative de luare în primire a mărfii.

De asemenea, face dovada, până la proba contrară a stării mărfii şi a ambalajului indicat în documentul de transport , în cazul în care încărcarea se face de transportator.

Dacă expeditorul a efectuat încărcarea, scrisoarea de trăsură face dovada menţiunilor enumerate numai în măsura în care transportatorul le – a verificat şi a scris în documentul de transport rezultatul verificărilor.

Scrisoarea de trăsură nu constituie o dovadă când conţine o rezervă motivată ( de ex., lipsa mijloacelor adecvate de control ).

Scrisoarea de transport conţine menţiuni: obligatorii, circumstanţiale şi facultative.



Acestea sunt:- obligaţia de ambalare a mărfii;- obligaţia de predare a mărfii;- obligaţia de încărcare a mărfii;- obligaţia de plată a tarifelor de transport;- obligaţia de remitere a documentelor necesare îndeplinire a formalităţilor

administrative.


Obligaţiile transportatorului sunt:- obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii;- obligaţia de a transporta marfa în cadrul termenelor de livrare;- obligaţia de îndeplinire a formalităţilor administrative;-obligaţia de conservare a mărfii;- obligaţia de livrare a mărfii şi de remitere a scrisorii de trăsură;- obligaţia de a solicita instrucţiuni.

3.3.3. Obligaţiile destinatarului

Corespunzător particularităţilor contractului principalele obligaţii sunt:- obligaţia de descărcare a mărfii după livrare;- obligaţia de plată a tarifelor;- obligaţia de plată a rambursului indicat în scrisoarea de trăsură.


3.4.1. Titularul dreptului de a modifica unilateral contractul

Acest drept aparţine expeditorului sau destinatarului menţionat în scrisoarea de trăsură

Expeditorul poate solicita: - oprirea transportului mărfii;- amânarea mărfii livrate;- livrarea mărfii la un destinatar diferit de cel înscris în scrisoarea de trăsură;

- livrarea mărfii într – un alt loc de cel înscris în scrisoarea de trăsură.Drepul se stinge:- în momentul în care destinatarul a retras scrisoarea de trăsură; - a aceptat marfa;- şi – a valorificat drepturile care rezultă din contractul de transport în legătură cu

pierderea mărfii sau expirarea termenului de livrare;- odată cu autorizarea destinatarului de a dispune de marfă.Destinatarul poate modifica contractul de transport din momentul întocmirii

scrisorii de trăsură. În mod obişnuit, acest drept aparţine destinatarului, dacă expeditorul nu înscrie în scrisoarea de trăsură o menţiune contrară.

Acest drept se stinge:- în cazul în care a retras scrisoarea de trăsură; - a acceptat marfa;- şi – a valorificat drepturile din contractul de transport în legătură cu pierderea

mărfii sau expirarea termenului de livrare;

- a indicat că marfa să fie livrată unui terţ, care îşi valorifică drepturile respective.

3.4.2. Limitele dreptului de a modifica unilateral contractul

În momentul transmiterii dispoziţiilor către transportator, executarea modificărilor trebuie să fie posibilă licită şi raţional exigibilă.. De asemenea, modificarea să nu împiedice exploatarea normală a întreprinderii transportatorului şi să nu aducă prejudicii exportatorilor sau destinatarilor altor expediţii, şi să nu aibă efect divizarea expediţiei.

Transportatorul trebuie să anunţe imediat persoana care dispune de marfă că dispoziţiile nu pot fi executate, fiind în culpă va răspunde pentru consecinţele neexecutării sau executării defectuoase a modificării contractului. Despăgubirea nu poate depăşi suma datorată pentru pierederea mărfii.

Totodată va răspunde faţă de destinatar pentru paguba cauzată dacă a dat curs modificărilor cerute de expeditor, fără să ceară prezentarea duplicatului scrisorii de trăsură.

3.4.3. Răspunderea transportatorului

Transportatorul răspunde pentru:- pierderea parţială sau totală a mărfii; - avarierea mării;- depăşirea termenului de livrare.Cu toate că trebuie să acopere prejudiciul cauzat, răspunderea transportatorului este

limitată, Regulile uniforme stabilind plafoane ale despăgubirii, care sunt imperative.Limitele răspunderii nu sunt aplicabile când paguba a fost produsă cu intenţie prin

omisiune. Dovada împrejurărilor care înlătura limitele răspunderii revine persoanei care le

invocă.În cazul în care contractul de transport unic efecuat de mai mulţi transportatori

succesivi fiecare transportator participă la contractul de transport luând marfa în sarcină cu scrisoare de trăsură, răspunzând pentru executarea transportului pe parcursul total până la livrare.

Dacă transportatorul încredinţează, în totalitate sau în parte, executarea contractului unui transportator substituit, transportatorul iniţial, rămâne, totuşi, răspunzător pentru întregul transport.

Aceste reguli se aplică şi substituitului pentru transportul efectuat prin grija sa, astfel suntem în prezenţa unei răspunderi solidare.

3.5. Exonerarea de răspundere a transportatorului

3.5.1. Cauze exoneratoare de răspundere generale

Acestea pot fi:

- greşeala persoanei în drept; - o dispoziţe a persoanei în drept care rezultă dintr – o greşeală a

transportatorului; - un viciu propriu al mărfii; - împrejurări pe care transportatorul nu puea să le evite şi ale căror

consecinţe nu putea să le preîntâmpine.

3..5.2. Cauze exoneratoare de răspundere specifice

Cauze exoneratoare de răspundere specifice sunt:- transport efectuat în vagon descoperit, sub rezerva pagubelor pe care le – ar

suferi ca urmare a influienţelor atmosferice, nu sunt considerate ca fiind tranportate în vagon descoperit, mărfurile transportate în unităţi de transport ca intermodal şi în vehicule rutiere închise transportate pe vagoane;

- lipsa sau defectuozitatea ambalajului pentru mărfurile expuse prin natura lor la pierderi sau avarii, atunci cînd ele nu sunt ambalate sau sunt ambalate în mod necorespunzător;

- natura anumitor mărfuri expuse din cauze inerente naturii lor la pierdere totală sau parţială sau la avarie, mai ales prin spargere, ruginire, deteriorare interioară şi spontană, deshitrae, diminiuare;

- desemnare sau numerotare incorectă, inexactă sau incompletă a coletelor;- transport de animale vii;- transport care, în baza prevederilor aplicabile sau a convenţiilor între

expeditor şi transportator şi indicate în scrisoarea de trăsură, trebuie efectuat sub escortă, dacă pierederea sau avaria rezultă dintr – un risc pe care escorta avea ca scop să – l evite.

Pe lângă aceste circumstanţe, Regulile uniforme admit şi alte cauze de exonerare de răspundere, respectiv:

- incendiul, cu condiţia ca transportatorul să facă dovada că acesta nu a fost cauzat de acţiunile sale sau din vina sa, de cele ale căpitanului, marinarilor, pilotului sau ale agenţilor săi;

- salvare sau tentativă de salvare a unor vieţi omeneşti sau a unor bunuri pe mare;

- încărcarea mărfii pe puntea navei, cu condiţia ca ea să fi fost încărcată pe punte cu acordul expeditorului menţionat în scrisoarea de trăsură şi ca ea să nu fie pe vagon;

- pericole sau accidente ale mării sau altor ape navigabile.

3.6. Exercitarea drepturilor decurg\nd din contract


În conformitate cu natura pagubei, starea mărfii, masa sa şi, pe cât posibil, importanţa pagubei, cauza şi momentul în care s – a produs, transportatorul trebuie să întocmească fără întârziere un proces – verbal de constatare, care se remite persoanei în drept. Dacă procesul - verbal nu este acceptat, se poate solicita un expert, numit de părţile contractante sau pe cale judecătorească.

Reclamaţia se adreseză împotriva căruia poate fi introdusă acţiunea în justiţie.

Prerogativa de a face reclamaţie aparţine expeditorului sau destinatarului.Din ziua adresării reclamaţiei încep săcurgă dobânzile la despăgubirea

datorată de transportator. Până la respingerea în scris a reclamaţiei, cursul prescripţiei se suspendă.


Părţile pot desemna, de comun acord, organele jurissdicţionale competente ale statelor membre.

În absenţa voinţei părţilor, acţiunile în justiţie vor fi introduse în faţa instanţei judecătoreşti din statul pe al cărui teritoriu:

- se află domiciliul sau reşedinţa obişnuită a pârâtului; - sediul principal sau sucursala ori agenţia care a încheiat contractul; - se găseşte locul de luare sau de livrare a mărfii.

3.6.3. Stingerea acţiunii în justiţie

Acceptarea mărfii de către persoana îndreptăţită stinge orice acţiune rezultând din contractul de transport în caz de pierdere, avarie sau depăşirea termenului de livrare.

Regulile prevăd şi unele excepţii, când acţiunea nu se stinge:- pierderea parţială sau avaria a fost constatată printr – un proces –

verbal înaintea acceptării mărfii de către persoana îndreptăţită ori constatarea s – a omis din greşeala transportatorului;

- paguba fiind neaparentă, persoana în drept cere constatarea imediat după descoperirea ei sau cel mai târziu în termen de şapte zile de la aceptarea mărfii ori dovedeşte că paguba s – a produs între luarea în primire a mărfii şi livrare;

- depăşirea termenului de livrare, dacă persoana îndreptăţită, în termen de 60 de zile, şi – a valorificat drepturile împotriva unuia dintre transportatorii care pot fi acţionaţi în justiţie;

- persoana îndreptăţită dovedeşte că paguba este rezultatul unui dol sau a culpei grave a transportatorului.

În situaţia în care marfa a fost reexpediată, acţiunile în justiţie referitoare la pierderea parţială sau avarierea mărfii decurgând dintr – un contract anterior se sting ca şi cum ar fi un contract unic.

3.6.4. Prescripţia acţiunii în justiţie

Termenul de prescripţie pentru acţiunea în justiţie ce decurge dintr – un contract de transport, ca regulă generală este de un an.

Prescpriţia este de doi ani pentru acţiunile care privesc: - vărsarea unui ramburs perceput de la destinatar de către transportator; - plata unei sume de bani provenite dintr – o vânzare efectuată de

transportator; - o pagubă rezultată ca urmare a dolului sau a culpei grave a

transportatorilor; - unul dintre contracte anterioare rexpedierii. Termenul de prescripţie începe să curgă din ziua în care dreptul la acţiune în

justiţie poate fi justificat.Acţiunea în despăgubire privind pierderea totală a mărfii începe să curgă din

a treisprezecea zi care urmează expirării termenului de livrare. Pentru acţiunea în despăgubire privind pierderea parţială, avarierea sau depăşirea termenului de livrare, prescripţia curge din ziua în care a avut loc livrarea.

În toate circumstanţele, ziua în care începe să curgă termenul de prescripţie nu se ia în calcul.

Cursul prescripţiei se suspendă în cazul unei reclamaţii adresate în scris transportatorului din ziua în care acesta respinge înscris reclamaţia şi restituie documentele anexate.

Sub rezerva acestor prevderi, suspendarea şi întreruperea termenului de prescripţie sunt reglementate de legislaţia naţională.

3.6.5. Dreptul de regres

Transportatorul care a plătit o despăgubire poate exercita dreptul de regres, cu următoarele precizări:

- transportatorul care a cauzat paguba este singurul ţinut să răspundă;- când paguba a fost cauzată de mai mulţi transportatori, fiind repartizată

proporţional cu partea de remuneraţie toţi transportatorii, fiind repartizată proporţional cu partea de remuneraţie a transportatorului care revine fiecăruia dintre ei.

Insolvabilitatea unui transportator este repartizată între ceilalţi transportatori. Partea care nu este plătită se suportă proporţional cu partea din remunerarea transportului încasată.

Pentru valorificarea dreptului de regres, transportatorul trebuie să – şi prezinnte cererea la aceeaşi instanţă împotriva tuturor transportatorilor cu care se

află în litigiu, în caz contrar el pierde dreptul de regres împotriva celor pe care nu – l citează.


Contractul internaţional de transport de mărfuri pe mare


Transportul maritim se efecuează pe baza unor contracte de transport.În funcţie de modul de realizare, deplasarea mărfurilor pe mare poate fi

ocazională sau cu periodicitate regulată.Transporturile maritime ocazionale au un caracter incidental, fără să aibă o

rută şi un orar stabilite anterior. Cele organizate cu caracter permanent au un itinerar, un orar şi escale prestabilite.

În general, cursele ocazionale se efecuează pe baza unui contract de navoslire, iar cursele permanente a unui contract de transport maritim.

Obiectul contractului de navoslire îl formează nava în stare de navigabilitate, pe cînd contractul de transport maritim are în vedere deplasarea unor mărfuri între cărăuşi.

Raporturile dintre părţi se stabilesc între armator şi navoslitor prin contractul de navoslire şi între cărăuş şi expeditor în contractul maritim.

În privinţa probei, contractul de navoslire se dovedeşte prin charty party, iar contractul de transport maritim prin conosament.

Principalele reglementări internaţionale sunt: - Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego –

Bay, la 10 decembrie 1982; - Convenţia privind facilitarea traficului maritim internaţional, adoptată la

Londra, la 9 aprilie 1965, modificată şi completată prin amendamentele dib 1984, 1986, 1989, 1991 şi 1994;

- Convenţia internaţională de la Bruxelles, la 25 august 1924; - Protocolul de amendare a Convenţiei internaţionale pentru unificarea unor

reguli dec drept privitoare la coosamente, adopta la Bruxelles, la 23 februarie 1968 şi Protocolul de amendare a Regulilor de la Haga – Visby, adopta la Bruxelles, la 21 decembrie 1979;

- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 30 martie 1978.

4. 2. Contractul de navoslire

4.2.1. Noţiune, caractere juridice

Prin contractul de navoslire, armatorul se obligă să pună la dispoziţia navoslitorului o navă în stare de navigabilitate în schimbul unui preţ numit navlu.

Contractul este bilateral, consensual, comutativ şi cu tilu oneros.Părţile contractului de navoslire sunt armatorul şi navoslitorulArmatorul sau navoslantul este persoana care pune la dispoziţie nava

celeilalte părţi. Calitatea de armator aparţine proprietaului sau unui alt opertor prin intermediul contractului de subnavoslire.

Navoslitorul este beneficiarul operaţiunii, care în schimbul unui preţ foloseşte nava pe toată durat contractului.

În această materie, cea mai mare parte a normelor sunt supletive, ţinându – se sema de legile aplicabile şi de uzanţele comerciale internaţionale.

Părţile contractante, de regulă, recurg la contracte tip, ale căror clauze sunt elaborate de organizaţiile internaţionale de armatori.

4.2.2. Clasificarea contractului

Contractul de navoslire poate prezenta mai multe forme. Delimitarea lor este configurată de repartizarea gestiunii între armator şi navoslitor. În mod concret, gestiunea nautică se deosebeşte de gestiunea comercială.

Gestiunea nautică priveşte echiparea şi armarea vasului, plata salariilor echipajului, întreţinerea mijlocului de transport, suportarea cheltuielilor de reparaţii şi asigurarea navei. Comandantul şi echipajul sunt la ordinul persoanei ce are gestiunea nautică.

Gestiunea comercială implică aprovizionarea navei, precum şi cheltuielile necesare pentru escale şi taxe portuare. Deţinerea gestiunii comerciale permite stabilirea destinaţiei şi ficsarea rutei comerciale.

Contractul de navoslire se individualizează prin următorele forme: - navlosirea navei nude; - navlosirea navei pe timp determinat; - navlosirea pe călătorieNavlosirea navei nude presupune că ambele laturi ale gestiunii , nautică

comercială aparţin navlositorului.Navlosirea pe timp derterminat implică separarea celor două laturi ale

gestiunii. Gestiunea nautică aparţine armatorului, iar cea comercială revine navlositorului.

În cadrul navlosirii pe timp determinat, navlositorul nu are nava înproprietate, ci o foloseşte doar în calitate de cărăuş

Navlosirea pe călătorie presupune că armatorul păstrează gestiunea nautică şi comercială a navei.

4.2.3. Încheierea contractului

Contractul de navlosire se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, care se constată printr - un înscris, charter party. Întocmirea înscrisului este cerută ad probationem.

În unele cazuri, părţile pot conveni să emită şi un conosament. Întocmirea acestuia depinde de forma contractului de navlosire stabilită de către părţi.

În contractul de navlosire se menţionează locul unde se găseşte nava în momentul încheierii operaţiunii. Pentru a permite părţilor să aprecieze dacă nava va fi pusă la dispoziţie în timp util, situaţia vasului se indică prin formulele,, nava este în voiaj” sau „nava este în exploatare”, now trading.

4.2.4. Efectele contractului

Obligaţiile care revin părţilor sunt configurate de forma contractului de navlosire convenită pentru transportul mărfii.

Acestea sunt:- obligaţia de punere la dispoziţie a navei şi de menţinere a bunei stări de

navigabilitate pe toată durata contractului incumbă armatorului; - obligaţia de plată a navlului reprezentând preţul transportului revine

navlositorului; - obligaţia de asigurare a navei este în sarcina armatorului, care exercită

gestiunea nautică. În navlosirea navei nude, obligaţia este asumată de navlositor;- obligaţia de plată a salariilor şi a hranei echipajului revine armatorului, în

calitate de titullar al gestiunii nautice, precum şi navlositorului în navlosirea navei nude;

- obligaţia de a procura încărcătura revine navlositorului;- obligaţia de plată a taxelor portuare, de pilotaj, de remorcare şi de trecere

prin canale navigabile incumbă celui care exercită gestiunea comercială, adică armatorului în navlosirea pe călătorie şi navlositorului în celelate forme ale contractului de navlosire.

4.2.5. Răspunderea în executarea contractului

În funcţie de tipul contractului, armatorul şi navlositorul răspund pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate potrivit condiţiilor prevăzute de clazele contractuale, uzanţele comerciale şi legea aplicabilă contractului

Clauzele de limitare a răspunderii sau de exceptare arăspunderii pentru încălcarea obligaţiilor contractuaale pot fi generale şi specifice .

Principalele clauze specifice sunt: clauza de război; clauza de grevă şi clauza de îngheţ.


Contractul de transport maritim

5.1. Reglementare

În materia transporturilor maritime organizate, reglementarea de bază este Convenţia Naţiunilopr unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 31 martie 1978 , care cuprinde , în principal, reguli uniforme de drept material aplicabile contractului de transport maritim.

Statele care devin părţi contractante trebuie să denunţe Regulile de la Haga adoptate prin Convenţia de la Bruxelles din 25 august 1924, precum şi regulile de la HAGA – Viby, cuprinse în Protocolul de la Bruxelles din 23 februarie 1968. Nici o rezervă de la prevederile Convenţiei nu este admisă.

5.2. Domeniul de aplicare al Regulilor de la Hamburg

Convenţia de la Hamburg se aplică transportuluii internaţional de mărfuri pe mare, fiind incluse toate contractele de transport de mărfuri pe mare între state diferite.

Condiţiile de aplicare a Regulilor sunt: - portul de încărcare, portul de descărcare sau portul facultativ de descărcare care

este portul efectiv de descărcare să fie situat pe teritoriul unui stat contractant; - conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe

mare să fie emis într – un stat contractant; - conosamentul sau un alt document care face dovada contractului de transport pe

mare prevede că stipulaţiile contractuale să fie guvernate de Convenţia de la Hamburg sau de legislaţia unui stat contractant.

Aceste dispoziţii se aplică independent de naţionalitatea navei, a cărăuşului, a cărăuşului efectiv, a încărcătorului, a destinatarului sau a oricărei persoane interesate.


Prin contractul de transport pe mare cărăuşul se obligă, contra plăţii unui navlu, să transporte mărfuri de la un port la altul.

Contractul este bilateral, consensual, comutativ şi cu titlu oneros.Părţile contractului de transport maritim sunt cărăuşul, încărcătorul şi destinatarul.

Contractul se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, Regulile prevăzând întocmirea unui conosament la luarea în primire a mărfurilor.

Existenţa contractului de transport se probează prin actul constatator al contractului.

Dovada contractului şi a preluării mărfurilor se poate face şi prprin alte documente de transport.

5. 4. Documentele de transport

5.4.1. Conosamentul

Acesta este documentul care face dovada unui contract de transport pe mare şi a preluării sau încărcării mărfurilor de către cărăuş. Acesta se obligă să livreze mărfurile la destinaţie contra prezentării documentului de transport

Conosamentele se pot clasifica în două caregorii: - după scopul lor, acestea sunt conosamente de preluare a mărfii şi conosamente de

îmbarcare a mărfii. - în raport de modul în care circulă, conosamentele, pot fi: nominative, la ordin şi

la purtător.Conosamentul îndeplineşte următoarele funcţii: - funcţia de probă a contractului de transport;- funcţia de probă a preluării mărfii sau a încasării mărfii; - funcţia de titlu reprezentativ al mărfii.

5.4.2. Alte documente de transport

Acesta sunt scrisoarea de trăsură maritimă şi ordinul de livrareScrisoarea de trăsură maritimă sea – wag nu este negociabilă, prin aceasta se emite

formalismul conosamentului.Ordinul de livrare, delivery order, se foloseşte pentru fracţionarea conosmentului,

cînd marfa urmează să fie vândută la loturi către mai mulţi destinatari.


5.5.1. Obligaţiile încărcătorului

Principalele obligaţii sunt: - obligaţia de predare a mărfii; - obligaţia de marcare a mărfurilor periculoase; - obligaţia de garanţie referitoare la exactitatea indicaţiilor înserate în conosament; - obligaţia de plată a navlului.

5.5.2. Obligaţiile cărăuşului

Acestea sunt:- obligaţia de luare în primire a mărfii; - obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii; - obligaţia de transporta marfa; - obligaţia de conservare a mărfii;- obligaţia de livrare a mărfii.

5.5.3.Obligaţiile destinatarului

Destinatarul este obligat: - să preia marfa de la cărăuş; - să plătească navlul;- să plătească contrastaliile la portul de încărcare în măsura în care au fost

menţionate în conosament.

5.6. Răspunderea cărăuşului

Cărăuşul răspunde pentru:- pierderea mărfurilor: - avarierea marfurilor; - întârzierea la livrare.

5.7. Înlăturarea limitelor răspunderii

Pentru daunele cauzate din pierderea, avarierea sau întârzierea în livrare a mărfii răspunderea cărăuşului este limitată. Limitele răspunderii nu pot fi majorate decât printr – o convenţie de agravare a răspunderii înscrisă în conosament.

5.8. Exonerarea de răspundere a cărăuşului

Riscurile inerente, pe care le comportă transportul de animale vii, înlăturărăspunderea cărăuşului.

De asemenea acesta nu este răspunzător de pierderea , avarierea sau întârzierea în livrare, produse în cazul acţiunilor pentru salvarea de vieţi omeneşti sau a măsurilor rezonabile pentru salvarea bunirilor. Prin excepţie, cărăuşul va răspunde pentru avaria comună.

5.9. Răspunderea cărăuşului efectiv

În unele împrejurări, executarea transportului sau a unei părţi a acestuia poate fi încredinţată unui cărăuş efectiv.

Cărăuşul principal este răspunzător pentru întregul transport, precum şi pentru actele şi omosiunile cărăuşului efectiv şi ale prepusilor ori a mandatarilor săi.

Tote prevederile Convenţiei se aplică şi răspunderii cărăuşului efectiv pentru transportul pe care îl efectuează.

5.10. Răspunderea încărcătorului

Răspunderea încărcătorului pentru prejudiciul suferit de cărăuş sau de cărăuşul efectiv se realizează numai dacă avarierea navei a fost provocată din culpa sau neglijenţa sa. Culpa trebuie dovedită şi nu prezumată.

5.11. Reclamaţii şi acţiuni

5.11.1 Notificarea scrisă În situaţia pierderii sau avarierii mărfii, destinatarul trebuie să transmită cărăuşului

o notificare scrisă, cel târziu în ziua lucrătoare care urmează predării încărcăturii. Dacă pierderea sau avarierea este neaparentă, notificarea va fi dată în termen de 15 zile consecutive începând cu ziua următoare livrării mărfii.

În lipsa notificării, se prezumă, până la dovada contrară, că marfa a fost predată conform descrierii în documentul de transport. Dacă nu există un document se consideră că marfa s –a predat în bune condiţii.

Notificarea pentru pierdere sau avariere nu este necesară decât dacă starea mărfii, în momentul predării către destinatar, a făcut obiectul unei expertize sau inspecţii comune de către părţi.

Pentru întârzierea în livrare, destinatarul trebuie să transmită cărăuşului o notificare scrisă, în termen de 60 de zile consecutive începând cu ziua următoare predării mărfii, altfel nu se poate solicita despăgubiri.

Dacă pierederea sau avarierea a fost suportată de cărăuş sau de către cărăuşul efectiv, se va transmite o notificare scrisă încărcătorului în termen de 90 de zile.


Competenţa aparţine alternativ, la opţiunea reclamantului, tribunalului sub juridicţia căruia se află unul din următoarele locuri:

- sediul pârâtului sau, în lipsă domiciliul său obişnuit; - locul încheierii contractului, cu condiţia ca pârâtul să aibă acolo sediul, o

sucursală sau o agenţie prin care s –a încheiat contractul; - portul de încărcare sau portul de descărcare; - alt loc desemnat în acest scop de contractul de transport maritim. - portul sau locul, din statul contractant, unde a fost sechestrată nava.

Părţile pot conveni printr – o înţelegere scrisă ca litigiul să fie deferit arbitrajului.

5.11.3. Prescripţia acţiunii în răspundere

Acţiunea se prescrie în termen de 2 ani, dacă nu a fost introdusă nici o procedură judiciară judiciară sau arbitrară., iar termenul curge din ziua în care cărăuşul a predat mărfurile sau o parte a acestora ori în ultima zi în care mărfurile trebuiau predate. Ziua din care începe prescripţia nu se ia în calcul.

Termenul de prescripţie poate fi prelungit printr – o declaraţie scrisă de persoana căreia i –a fost adresată reclamaţia, care poate fi prelungit, din nou, prin una sau mai multe reclamaţii.

După expirarea termenului de precripţie, o acţiune poate fi exercitată numai în termenul stabilit de legea statului unde s – a început procedura, neputând fi mai mic de 90 de zile şi, care începe din ziua în care persoana responsabilă a rezolvat reclamaţia sau a primit o notificare de introducere a unei acţiuni împotriva sa.

Secţiunea a VI – a

Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri

6.1. Reglementare

Statele riverane Dunării au adoptat la Siofok, la 2 septembrie 1989, Convenţia privind condiţiile generale de transport de mărfuri în trafic internaţional pe Dunăre, fiind modificată şi completată la Convenţia de la Viena din 3 septembrie 1994.

6.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei

Aceasta este aplicabilă transportului internaţional de mărfuri între porturile dunărene de încărcare şi descărcare Nu include transportul de persoane şi nici transportul intern de mărfuri pe Dunăre.

Nu sunt primite la transport. - mărfurile care necesită expedierea obligatorie prin poştă; - armele, cu excepţia celor sportive şi de vânătoare ş.a.;Transportul mărfurilor explozive, otrăvitoare, toxice, inflamabile, cu autoaprindere

şi a ltor mărfuri periculoase, cât şi al animalelor se efectuează numai pe baza înţelegerii între navlositor şi cărăuş.

Convenţia are o natură contractuală, transportul putându – se desfăşura numai cu respectarea prevederilor acesteia.


Prin contractul de transport fluvial cărăuşul se obligă faţă de navlositor să transporte marfa luată în primire, între două porturi dunărene, şi să o predea primitorului, la termnul stabilit, în schimbul plăţii unui navlu.

Acesta este bilateral, consensual, comutativ, comercial, internaţional şi cu titlu oneros.

Încheierea contractului are loc prin acceptarea de către cărăuş a cererii de transport întocmită de navlositor.Cererea se prezintă în scris, prin scrisoare, telegramă, telex sau fax cu cel puţin 7 zile înainte de data punerii la dispoziţie a mărfii pentru transport. Când cererea a fost formulată telefonic, cererea va fi transmisă şi în scris, cu cel puţin 5 zile înainte de data predării mărfii.

În cazuri execpţionale, părţile se pot înţelege ca cererea să fie trimisă şi într – un termen mai scurt.

Acceptarea cererii se confirmă de cărăuş în decurs de trei zile de la primirea ei. În absenţa confirmării cererii se consideră că cererea a fost respinsă.

Confirmarea cererii este o dovadă a încheierii contractului, ocazie cu care părţile stabilesc navlu.

Expeditorul este obligat, cu cel puţin 24 de ore înainte de începerea încărcării, să transmită cărăuşului ordinul de încărcare şi toate documentele necesare. După încărcare expeditorul întocmeşte scrisoarea de trăsură, în care va menţiona că transportul este supus prevderilor Convenţiei.



Principalele obligaţii sunt: - obligaţia de predare a mărfii; - obligaţia de remitere a documentelor care însoţesc marfa; - obligaţia de suportare a cheltuielilor de încărcare şi descărcare a navei; - obligaţia de plată a navlului.

6.4.2 Obligaţiile cărăuşului

Acestea sunt: - obligaţia de preluare a mărfii; - obligaţia dea transporta marfa la timp în portul de destinaţie; - obligaţia de conservare a mărfii; - obligaţia de predare a mărfii; - obligaţia de a solicita instrucţiuni.

6.4.3. Obligaţiile primitorului

Obligaţiile primitorului sunt:

- obligaţia de preluare a mărfii de la cărăuş; - obligaţia de plată a cheltuielilor de descărcare şi de depozitare a mărfii în

magazia cărăuşului.

6. 4.4. Modificarea contractului

Contractul de transport fluvial poate fi modificat unilateral prin introducerea unor dispoziţii suplimentare, în formă scrisă, de către expeditor sau navlositor.

Dispoziţiile expeditorului por privi: - schimbarea portului de descărcare convenit iniţial; - oprirea transportului; - returnarea mărfii.În termen de 24 de ore din momentul primirii avizării, cărăuşul va comunica dacă

are sau nu posibilitatea îndeplinirii dispoziţiilor primite.Cheltuielile legate de aceste operaţiuni vor fi suportate de cel care a dat dispoziţie.

6.5. Răspunderea cărăuşului

Cărăuşul răspunde pentru: - pierderea mărfii;- avarierea mărfii; - întârzierea în livrarea mărfii.

6.6. Exonerarea de răspundere a cărăuşului

Răspunderea cărăuşului, în toate formele, se bazează pe culpă, lipsa acesteia trebuie dovedită de acesta.

Cărăuşul nu răspunde pentru prejudiciile care s – au produs datorită următoarlor cauze:

- forţa majoră şi apariţia unor fenomene naturale periculoase; - acţinui sau dispoziţii ale autorităţii; - acţiuni de război sau alte acte fortuite; - acţiuni organizate ale muncitorilor şi funcţionarilor; - defecte tăinuite ale mărfii;- disponibilitatea naturală a mărfii de a pierde calităţile sale iniţiale în procesul de

transport prin oxidare, ruginire sau deformare termică ori posibilitatea deteriorării ei de rozăroare sau insecte;

- pierderi naturale în limitele normelor aplicabile; - deterioararea mărfii în procesul de încărcare sau descărcare cu forţele sau

mojloacele expeditorului sau primitorului.Prezumţia este relativă, paetea intersată trebuie să dovedească contrariul.

6.7. Soluţionarea litigiilor

6.7.1. . Procedua prealabilă

Pentru orice pretenţii, primitorul mărfii se adresează, în scris, cărăuşului, cu anexarea a documentelor necesare, precum şi scrisoarea de trăsură, actul de predare a mărfii, factura, calculul pierderilor constatate. Dacă pretenţile se referă la cantitatea mărfii livrate, va fi avizat şi expeditorul.

În timp de trei luni de la primirea sesizării, cărăuşul trebuie să avizeze în scris solicitantul despre satisfacerea sau respingerea pretenţiilor. În cazul în care cărăuşul respinge pretenţia sau o admite parţial ori nu răspunde în termenul indicat, primitorul mărfii poate să înainteze reclmţia sau plângerea.


Reclamaţia se va soluţiona de către tribunalul competent, de la locul de aflare al pârâtului. Competenţa materială a tribunalului se va stabili după legea forului.

Pe baza înţelegerii dintre cărăuş şi primitor, litigiul poate fi soluţionat pe calea arbitrajului.

6.8. Prescripţia acţiunii împotriva cărăuşului

Durata termenului de prescripţie al acţiunii sau reclamaţiei rezultată din înţelegerea de transport este de un an.

Pe timpul examinării pretenţiei, termenul de prescripţie se întrerupe.

Secţiunea a VII – a

Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri

7.1. Reglementare

Principala reglementare este cuprinsă în Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internaţional, încheiată la Montreal, la 28 mai 1999.

Alte reglementări în materie sunt:

- Convenţia pentru unificarea anumitor reguli privitoare la sechestrul asigurărilor asupra aeronavelor, semnată la Roma, la 29 mai 1933;

- Convenţia pentru unificarea anumitor reguli cu privire la daunele cauzate de către aeronave terţilor pe pământ, semnată la Roma, la 29 mai 1933;

- Convenţia privind navigaţia civilă internaţională, semnată la Chicago, la 7 decembrie 1944.

7.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Montreal

Sfera de aplicare a Convenţiei de la Montreal cuprinde transporturile aeriene, cu caracter internaţional, de persoane, bagaje, sau mărfuri efectuate cu o aeronavă şi oneros .

Caraterul internaţinal al transportului aerian se defineşte prin situarea punctului de plecare şi a punctului de destinaţie pe teritoriul a două state membre ale Convenţiei, indiferent dacă există sau nu o întrerupere a transportului sau o transbordare. De asemenea, punctul de plecare şi cel de destinaţie se pot afla pe teritoriul unui singur stat, în cazul ăn care există o escală stabilită pe teritoriul unui alt stat, chiar dacă acesta nu este parte la Convenţie..

Fac parte, din domeniul de aplicare, şi transportul efectuat de transportatorii succesivi, transportul combinat şi transportul îndeplinit de un transportator de fapt. Sunt exceptate transporturtile de expediţii poştale.Convenţia limitează voinţa părţilor, clauzele conţinute în contractul de transport şi înţelegerile speciale aplicate înainte de producerea daunei, prin care părţile se bat de la regulile Convenţiei, stabilinind legea aplicabilă sau regulile referitoare la jurisdicţie, sunt nule şi neavenite . Transportatorul poate să stabilească condiţii care nu contravin Convenţiei.


Prin contractul aerian, cărăuşul se obligă să transporte, cu ajutorul unei aeronave, marfa predată de expeditor şi să o livreze destinatarului, într – un anumit termen, la locul de destinaţie.

Contractul este bilateral, consensual, comutativ şi cu titlu oneros sau gratuit.Contractul se încheie prin simplu acord de voinţă al părţilor, fără a fi necesară

remiterea mărfii. Scrisoarea de trăsură poate fi ăntocmită după acceptarea mărfii sau chiar în lipsa unui asemenea ddocument nu afectează existenţa sau valabilitatea contractului de transport care va fi supus regulilor Convenţiei.

Până a la proba contrară scrisoarea de transport aerian sau chitanţa de primire a mărfii constituie dovada încheierii contractului, greutatea, dimensiunile şi ambakajul mărfii, numărul de colete, acceptării mărfii şi a îndeplirii condiţiilor de transport menţionate. Forma scrisă este cerută ad probationem.

7.4. Documentele de transport

În transportul aerian de mărfuri se foloseşte ca document scrisoarea de transport aerian. Dacă sunt utilizate alte mijloace de înregistrare a informaţiilor, a solicitărilor expeditorului, se poate elibera o chitanţă a mărfii.



Acestea sunt: - obligaţia de predare a mărfii; - obligaţia de furnizare a informaţiilor şi documentelor necesare îndeplinirii

formalităţilor cerute de autorităţi; - obligaţia de plată a preţului de transport.


Principalele obligaţii sunt: - obligaţia dea transporta marfa în termenul prevăzut în contract; - obligaţia de îndeplinire a formalităţilor cerute de autorităţi; - obligaţia de conservare a mărfii; - obligaţia de livrare a mărfii.


Acestea sunt: - plata preţului de transport, în cazul în care nu este achitat de expeditor; - suportarea costurilor aferente transportului.


Dreptul expeditorului de a dispune de marfă se concretizează în următoarele modificări ale condiţiilor de transport:

- retragerea mărfii de la aeroportul de plecare sau de destinaţie; - solicitarea ca marfa să fie predată la destinaţie sau pe parcursul tranportului unei

alte persoane decât destinatarul desemnat iniţial; - solicitarea ca marfa să fie returnată la aeroportul de plecare.Prerogativa expeditorului de a modifica unilateral contractul încetează în

momentul în care destinatarul are dreptul de a solicita livrarea mărfii la destinaţie. Totuşi, când destinatarul refuză să primească marfa sau nu poate fi contactat,

expeditorul îşi reia dreptul de dispoziţie.

7.7. Răspunderea transportatorului

Transportatorul răspunde pentru: - daunele survenite prin pierdere, distrugere sau deteriorare;

- pentru întârziere în transportul mărfii.

7.8. Exonerarea de răspundere

Aceasta se poate realiza datorită următoarelor cauze: - unui defect al mărfii, calităţii sau viciului acesteia;

- ambalării necorespunzătoare a mărfii, efectuată decătre o altă persoană decât transportatorul, prepuşii sau mandatarii acestuia;

- unei stări de război sau conflict;- unei acţiuni a autorităţii publice realizate în legătură cu intrarea sau ieşirea sau

tranzitul mărfii,- neglijenţei sau altei acţiuni greşite ori omisiunii persoanei care reclamă

despăgubirea sau a persoanei de la care derivă drepturile acesteia.Exonerarea de răspundere poate fi totală sau parţială.

7.9. Răspunderea prepuşilor şi mandatarilor transportatorului

Prepusul sau mandatarul se poate preval de condiţiile şi limitele de răspundere pe care le poate invoca însuşi transportatorul, dacă dovedeşte că a lucrat în baza atribuţiilor de serviciu.

7.10. Răspunderea transportatorilor succesivi

Răspunderea transportatorilor faţă de persoana prejudiciată este solidară.

7.11. Răspunderea transportatorului de fapt

Acesta răspunde numai pentru transportul pe care îl efectuează.Răspunderea este reciprocă. Acţiunile şi omisiunile transportatorului de fapt şi ale

prepuşilor şi mandatarilor săi, care acţionează în cadrul atribuţiilor lor de serviciu, sunt considerate a fi şi ale transportatorului contractual. Răspunderea transportatorului de fapt nu poate depăşi limitele valorice ale despăgibirilor stabilite de Convenţie. Transportatorul de fapt nu este ţinut de nici o renunţare la drepturile şi la mijloacele de apărare prevăzute de Convenţie sau la declaraţie speciale de interes în livrarea la destinaţie.

Clauza contractuală prin care s – ar tinde la exonerarea de răspundere a transportatorului contractual sau a celui de fapt de răspundere ori la stabilirea unei limite

inferioare celei prevăzute de Convenţie este nulă. Nulitatea unei asemenea clauze nu implică nulitatea întregului contract, care rămâne supus prevederilor Convenţiei.

7. 12. Soluţionarea litigiilor


Reclamaţia se adreseză transportatorului în legătură cu deteriorarea mărfii şi întârzierea transportului.

Reclamaţia se formulează imediat după descoperirea deteriorării sau cel mai târziu într – un interval de 14 zile de la data primirii mărfii sau în termen de 21 de zile de la data la care marfa a fost pusă la dispoziţia sa.


Acţiunea în răspundere împotriva transportatorului se introduce, la cerearea reclamantului, la instanţa de pe teritoriul unuia dintre statele părţi

Instanţa competentă poate fi tribunalul de la domiciliul transportatorului sau de la locul de destinaţie care, poate fi sediul principal sau sediul de afaceri unde a fost încheiat contractul.

7.12. 3. Jurisdicţia arbitrală

Părţile pot stabili ca diferendul referitor la răspunderea transportatorului să. fie soluţuionat prin arbitraj în una din jurisdicţiile tribunalului care este competent potrivit Convenţiei.

7.12. 4. Stingerea şi prescipţia dreptului la acţiune

Dreptul la acţiune se stinge dacă reclamaţia prealabilă nu a fost formulată în termenele stabilite de Convenţie. Partea prejudiciată este decăzută din dreptul la acţiunea în responsabilitate, cu excepţia cazului de fraudă din partea transportatorului.

Acţiunea în reponsabilitate poate fi introdusă în termen de 2 ani de la data sosirii la destinaţie sau de la data la care aeronava ar fi trebuit să sosească ori de la data încetării transportului. Temenul de prescripţie se determină de legea aplicată la instanţa sesizată.

Secţiunea a VIII – aContractul internaţional de transport multimodal de mărfuri

8.1. Noţiunea, reglementare

Transportul multimodal internaţional implică deplasarea mărfii prin cel puţin două moduri de transport diferite. În temeiul unui contract multimodal, deplasarea se efecuează de la locul preluării până la cel de predare, cu transbordarea mărfii.

Sediul materiei îl constituie Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la transportul multimodal internaţional de mărfuri, încheiată la Geneva, la 24 mai 1980.

8.2. Domeniul de aplicare al Convenţiei

Convenţia se aplică tuturor contractelor de transport multimodal,şi are incidenţă dacă locul de predare sau locul de predare a mărfii de către antreprenorul de transport multimodal este situat pe teritoriul unui stat contractant.

Orice clauză înserată încontract, prin care se derogă, direct sau indirect, de la prevederile a Convenţiei este lovită de nulitate. Nulitatea unei asemenea clauze nu aduce atingere valabilităţii contractului.


Prin contractul multimodal, antreprenorul, antreprenorul de transport multimodal se angajează, în schimbul plăţii transportului, să execute ori să facă să se execute un transport multimodal internaţional.

Părţile contractului sunt expeditorul şi antreprenorul de transport multimodal.Contractul este bilateral, comutativ, cu titlu oneros, comercial, internaţional şi real.Documentul de transport multimodal emis, în momentul preluării mărfii, de către

antreprenor, are valoarea unui contract de transport multimodal. Înscrisul este cerut ad probationem şi face dovada, pâna la proba contrară, că marfa a fost preluată de antreprenor şi corespunde cu menţiunile din acesta.

Prezumţia este relativă, dar dacă documentul de transport multimodal este negociabil şi a fost transferat unui terţ de bună credinţă, inclusiv destinatarului, proba contrară nu va fi admisă.

8.4. Documentul de transport

Documentul poate fi negociabil sau nenegociabilDocumentul de transport multimodal nrgociabil se emite la ordin sau la purtător.

Antreprenorul va preda marfa în schimbul remiterii documentului de transport multimodal. Dacă titlul este la ordin, transmiterea se realizează prin girarea corespunzătoare a documentului de transport mutimodal.

Cel în formă negociabilă obligă pe antreprenor de a preda marfa destinatarului desemnat în document. De asemenea, marfa poate fi predată şi unei alte persoane, potrivit instrucţiunilor primite, în scris de expeditor.


8.5.1 Obligaţiile expeditorului

Principalele obligaţii ale expeditorului sunt următoarele: - obligaţia de plată a preţului; - obligaţia de marcare a mărfurilor periculoase; -obligaţia de a garanta exactitatea indicaţiilor înserate în documentul de transport

multimodal.

8.5.2. Obligaţiile antreprenorului de transport multimodal

Acestea sunt: - obligaţia de a transporta marfa la locul de destinaţie;- obligaţia de conservare a mărfii; - obligaţia de predare a mărfii.


Obligaţiile destinatarului sunt: - obligaţia de preluare a mărfii de la antrprenorul de transport multimodal; - obligaţia de preluare a mărfii de la antreprenorul de transport multimodal; - obligaţia de plată a preţului de transport, când este menţionată în documentul de

transport multimodal.

8.6. Răspunderea antreprenorului de transport multimodal

Va răspunde pentru:- pierderea mărfii - avarierea sau daunele suferite de marfă; - întârzierea în predare.

8.7. Înlăturarea limitelor răspunderii

Aceasta se realizează în cazul în care se dovedeşte că pierederea, avarierea ori întârzierea la predare rezultă dintr – un act sau dintr – o omisiune pe care le –a comis cu intenţie sau din imprudenţă, ştiind că acestea ar putea rezulta sau când se înscrie în documentul de transport informaţii inexacte privind mărfurile sau omite să facă o rezervă, cu intenţia de a leza un terţ, inclusiv un destinatar.

8.8. Răspunderea expeditorului

Acesta este ţinut să răspundă numai dacă se dovedeşte că prejudiciul suferit de antreprenorul de transport multimodal rezultă din culpa sau neglijenţa sa. În aceleaşi condiţii vor răspunde prepuşii, mandatarii expeditorului, ce acţionează în exerciţiul funcţiilor lor.

8.9. Soluţionarea litigiilor

8.9.1. Avizul de pierdere, avariere sau întârziere în livrare

În aceste cazuri, notificarea reprezintă o procedură prealabilă, iar în unele cazuri, aceasta instituie şi exercitarea acţiunii în despăgubire.

Avizarea antreprenorului trebuie făcută în scris, cel mai târziu în prima zi lucrătoare care urmează remiterii mărfii.

Dacă pierderea sau avarierea este aparentă, avizul va fi adresat în termen de 6 zile consecutive remiterii.

Când prejudiciul rezultă din întârzierea în predare, avizul va fi dat antreprenorului în termen de 60 de zile consecutive remiterii mărfii. În lipsa avizului, nici reparaţie nu este datorată, destinatarul neputând introduce o acţiune în despăgubire.

De asemenea, avizul va fi dat în termen de 90 de zile consecutive care urmează pierderii sau avarierii predării mărfii.


În litigiile referitoare la transportul multimodal, reclamantul, la alegerea sa, are posibilitatea să intenteze acţiunea la un tribunal în circunmscripţia căruia se găseşte unul din locurile următoare:

- sediul principal al pârâtului, reşedinţa sa obişnuită;- locul încheierii contractului, cu condiţia ca pârâtul să aibă în acest loc sediu, o

sucursală sau o agenţie prin intermediul căreia a fost încheiat contractul; - locul preluării mărfurilor pentru transportul multimodal sau locul predării lor;

- orice alt loc indicat în acest scop de documentul de transport multimodal.

8.9.3 Jurisdicaţia arbitarlă

La alegerea reclamantului, procedura de arbitraj este angajată, în unul din locurile prevăzute din Convenţie

8.9.4.Prescripţia acţiunii în răspundere

Orice acţiune se prescrie în termen de 2 ani, şi se calculează din ziua urmîătoare celei în care antreprenorul a predat marfa ori o parte in marfa sau din ziua încare marfa trebuia predată.

Cu caracter derogatoriu se admite şi un termen de 6 luni în cazul în care nu a fost adresată o notificare în scris, menţinând natura reclamaţiei şi principalele capete de cerere, şi se calculează de la data la care marfa a fost predată sau de la care ar fi trebuit predată destinatarului.

Termenul de prescripţie poate fi prelungit printr –o declaraţie scrisă trimisă autorului reclamaţiei, putând fi prelugit la fiecare reclamaţie.

Acţiunea în regres poate fi promovată şi după expirarea termenului de prescripţie, dacă este intentată în termenul stabilit de legea statului unde urmărirea va fi angajată, însă nu poate fi mai mic de 90 de zile, de la data la care persoana care promovează acţiunea în regres a rezolvat reclamaţia sau a primit comunicarea citaţiei.

Capitolul X

Consideraţii generale asupra titlurilor de valoare

Secţiunea I

Noţiune, caracteristici, clasificare


Titlurile de valoare sunt documente negociabile care permit titularilor să – şi exercite, la scadenţă, drepturile literale şi autonome menţionate în cuprinsul lor.

În literatura de specialitate, se folosec pentru desemnarea acestor documente denumirile generice de titluri de credit, titluri negociabile sunt titluri de valoare.

În materia titlurilor de valoare la Geneva, în anii 1930 şi 1931 au fost adoptate următoarele convenţii:

- Convenţia din 7 iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin;

- Convenţia din 7 iunie 1930 privind reglementarea unor conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin;

- Convenţia din 7 iunie 1930 relativă la dreptul de timbru în materie de cambie şi bilet la ordin;

Convenţia din 19 martie 1931 cuprinzând legea uniformă asupra cecului;- Convenţia din 19 martie 1931privind reglementarea unor conflicte de legi în

materia cecului.

- Convenţia Naţiunilor Unite din 11 decembrie 1988 privind cambiile internaţionale şi biletele la ordin internaţionale.

1.2. Caracteristici

Acesta se carcaterizează prin: formalism, literalitate şi autonomie.Formalismul presupune că titlul este un însris sau doccument într – o formă

predeterminată. Înscrisul are rolul de a constitui dreptul. Valabilitatea înscrisului presupune respectarea riguroasă a condiţiilor legale de formă.

Literalitatea vizează întinderea dreptului şi obligaţiei corelative, care este determinată exclusiv prin menţiunile consemnate în scris.

Dreptul se poate realiza numai în condiţiile indicate în îsris.Autonomia, presupune că obligaţia rezultată din titlu este independentă de raportul

fundamental din care decurge.În situaţia transmiterii titlului, fiecare posesor legitim dobândeşte un drept propriu

şi autonom. Acesta este determinat numai de relaţia dintre posesor şi titlu.

1.3. Clasificarea titlurilor de valoare

Titlurile de valoare se pot grupa în mai multe categorii . A. După natura prestaţiei sau conţinutul lor acestea sunt de 4 feluri: - titluri propriu- zise ( cambia, biletul la ordin, cecul, titlurile emise de stat, obligaţiunile emise de societăţile comerciale); - titluri reprezentative ( conosamentul, recipisa de depozit, warantul);- titluri de participaţie ( acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale; - titluri improprii, care cuprind documentele de legitimare şi tilurile aparente. Documentele de legitimare sunt biletele de tren, metrou, autobuz, sau tramvai, biletele de intrare la teatru, biletele de loterie etc. Din categoria titlurilor aparente ce mai importantă este factura, care confirmă expedierea mărfii.B .După modul de circulaţie, acestea pot fi: - titluri nominative; - titluri la ordin; - tititluri la purtător.C. După cauza titlului ele pot fi: - titluri cauzale; - tiluri abstracte.

1.4. Rolul titlurilor de valoare

Titlurile de valoare au următoarele roluri: - instrument de credit;

- instrument de plată. Ca instrument de credit acestea are rolul de a amâna pltata la o dată ulterioară. Prin transmiterea înscrisului ăn plină proprietate sau în gaj, titularul va încasa şi dobânda stabilită.

Posesorul titlului poate dispune de suma înscrisă în document şi până la scadenţă. Prin transmiterea înscrisului în plină proprietate sau în gaj, titularul va beneficia de credit. Prin intermediul acestor operaţiuni, titlurile contribuie la mobilizarea creditelor.

Funcţia de instrument de plată a titlurilor se realizează prin predarea documentului. Beneficiarul titlului poate obţine suma de bani menţionată prin transmiterea înscrisului unei alte persoane.


Cambia2.1. Noţiune, trăsături, efecte

Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană, trăgător, unei alte persoane, tras, de a plăti unui beneficiar, la scadenţa şi locul stabilit, o sumă de bani.

Pentru desemnarea cambiei se folosesc şi termenii de trată sau poliţă. Cambia implică participarea următoarelor persoane: - trăgătorul , creditorul sau exportatorul, care emite titlul; - trasul, debitorul sau importatorul, căruia îi este adresat ordinul sau

mandatul de a plăti o sumă de bani determinată; - beneficiarul sau persoana terţă, către care ori la ordinul căruia se face

plata.Pe lângă caracterele comune, cambia se individualizează şi prin următoarele

trăsături specifice: - formalism, întrucât titlul se exprimă în cuprinsul unui înscris; - este un titlu complet, întrucât nu poate fi întregit cu alte documente; - este un titlu la ordin, care se transmite de către posesor prin gir; - obiectul cambiei constă într – o sumă de bani;- crează obligaţii abstracte, autonome şi necondiţionate;- obligaţii cambiali răspund solidar; - este un titlu executor pentru capital şi accesorii, care includ dobânzile şi

cheltuielile prevăzute de lege.


Cambia reprezintă un act juridic complex având un dublu izvor: actul voliţional al trăgătorului şi puterea legii .

2.3. Emiterea cambiei

Pentru emiterea cambiei este necesară existenţa unui document sau act scris, care poate fi sub semnătură privată sau un act autentic.Înscrisul se redactează în limba aleasă de părţi, putându – se utiliza orice mijloace

olografe.

2.3.1. Menţiunile obligatorii

Acestea sunt: - denumirea de cambie; - mandatul necondiţionat de plată a unei sume determinate; - numele trasului; - indicarea scadenţei; - locul de plată; - numele beneficiarului; - data şi locul emiterii;- semnătura trăgătorului.

Lipsa acestor menţiuni, cu unele excepţii expres determinate.se sancţionează cu nulitatea cambiei.

2.3.2. Menţiunile faclutative

Principalele clauze facultative sunt:- clauze explicative;- clauze complementare; - clauze suplimentare;- clauze derogatorii; - clauze interzise.

2.4. Acceptarea cambiei

Aceasta reprezintă o garanţie suplimentară prin care trasul devine debitor cambial principal. Trasul devine parte în raportul cambial numai în urma acceptării ordinului de plată.

2. .4.1. Prezentarea cambiei spre acceptare

] Cambia se prezintă la aceptare de către posesor sau chiar unsimplu deţinător a titlului. Acceptarea poate fi cerută până la ajungerea cambiei la scadenţă.

Regula prezentării cambiei implică două situaţii distincte:- obligativitatea prezentărri cambiei la acceptare;- interzicerea prezentării.

2.4.2. Condiţiile acceptării

Pentru a produce efecte cambiale, acceptarea trebuie să îndeplinească unele condiţii de formă şi conţinut.

Acceptarea se menţionează pe titlu de către tras.În cazul în care cambia este plătibilă la un anumit termen de la vedere ori când s –

a fixat printr – o clauză specială un termen pentru prezentare, menţiunea accceptării trebuie să fie datată. Acceptarea nedatată se sancţionează cu pierderea acţiunilor de regres. Pentru conservarea dreptului la acţiune împotriva giranţilor şi trăgătorului, posesorul poate solicita ca lipsa datei să fie constatată printr – un protest adresat în termen util

Cambia se acceptă pu şi simplu, în condiţiile indicate de emitent.Acceptarea parţială, ca excepţie, se admite atunci când îşi asumă o obligaţie certă.

2.4.3. Efectele acceptării

În urma acceptării, trasul devine debitor cambial, fiind obligat direct principal şi solidar.

Obligaţia acceptantului este literar, autonomă şi abstractă.Spre deosebire de tras, ceilalţi semntari cambiali îşi asumă obligaţia de a face să se

plătească. Trăgătorii, giranţii şi avaliştii sunt debitori de regres. Ei pot fi urmăriţii de posesorul cambiei numai în caz de refuz al acceptantului de a plăti.

2.4.4. Revocarea acceptării

Revocarea poate fi exercitată atâta timp cânt titlul se află în posesia trasului Aceasta se face prin ştergerea acceptării înscrisă în cambie.

2.4.5. Refuzul de acceptare

Declaraţia de refuz trebuie constatată printr – un protest de neacceptare, ăn termenele fixate pentru prezentarea la acceptare.

2.5. Transmiterea cambiei

2.5.1 Girul

Girul sau andosarea reprezintă operaţiunea specifică prin care se realizează circulaţia juridică a cambiei. Acestea se realizează printr – o declaraţie scrisă şi tradiţiunea titului.

Girul poate fi dat în beneficiul trasului, acceptant sau nu, trăgătorului sau al oricui alt obligat cambial. Aceste persoane pot să gireze din nou cambia.

2.5.2. Condiţii de valabilitate

Girul se menţionează pe titlu, de obicei pe verso – ul cambiei. Dacă intervin mai multe giruri, ele se pot înscrie şi pe o prelungire, o foaie ataşată, numită adaos sau allonge

Relizarea girului implică şi predarea cambiei.

2.5.3. Efectele giruluiAcestea sunt: - efectul translativ al girului; - efectul de legitimare a girului.

2.5.4. Formele girului

Primn prisma intereselor urmărite de părţi, girurile prezintă mai multe forme. Ele sunt configurate de forma operaţiunii sau de efectle pe care le produc.

În funcţie de forma sau indicarea beneficiarului, girul poate fi: - plin; - în alb; - la purtător.Având în vedere efectele care se produc, poate fi: -girul propriu; - girul impropriu. Acesta produce alte efecte decât cele specifice sau numai o

parte din ele. În această categorie se includ: - girul pentru procură; - girul în garanţie; - girul de întoarcere; - girul după protest; - girul fiduciar; - girul simulat.

2.6. Scontarea

Este operaţiunea prin care beneficiarul transmite cambia către o bancă comercială, pentru a obţine suma indicată în titlu, înainte de ajungerea la scadenţă.

Banca plăteşte valoarea cambiei, mai puţin taxa scontului, percepând şi un comision.

2.7. Rescontarea

Este operaţiunea prin care o bancă comercială scontează cambia la banca centrală de emisiune.

Taxa de rescont sau taxa oficială a scontului se reţine de banca centrală.

2.8. Garantarea cambiei

2.8.1. Girul

Acceptarea şi plata cambiei se garanteză prin gir şi aval.

Transmiterea cambiei prin gir constituie în sarcina girantului obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei. Girantul este un obligat cambial solidar, care, în cazul reuzului de acceptare sau plată a trasului, va trebui să achite trasului suma indicată în titlu.

2.8.2. AvalulAcesta este o obligaţie cambială prin care se garantează plata titlului. Garanţia

poate fi pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea. Garanţia specifică dreptului cambial este avalul.Prin acesta o persoană îşi asumă obligaţia de a plăti la scadenţă suma din cambie,

în solidar cu debitorul garantat.Cambia poate fi garantată de unul sau mai mulţi avalişti. La rândul lor, ei pot

avaliza acelaşi debitor sau mai mulţi debitori cambiali, precum şi un avalist.

2.8.3. Condiţii de vlabilitate

Avalul se poate constitui de orice persoană, semnatar cambial sau terţ. Garanţai trebuie dat până la scadenţă sau cel mult până la dresarea protestului de neplată ori expirarea termenului pentru protest.

Avalul se înscrie pe cambie sau pe allonge, cu menţiunea ,, bun pentru aval” sau altă formulă echivalentă urmată de semnătura avalistului.

Formula avalului trebuie să indice numele avalizatului, astfel se prezumă că a fost dat în favoarea trăgătorului.

2.8.4. Efectle avalului

Avalistul are obligaţia de a plăti cambia pentru persoana care a garantatEl este un obligat solidar.Avalistul unui tras devine obligat direct.

Avalistul unui girant va răspunde faţă de posesorul cambiei şi giratarul care urmează în succesiunea girurilor.

Avalistul care a plătit cambia dobândeşte drepturile ce rezultă din titlu împotriva garantului şi celor ţinuţi faţă de acesta din urmă.

2.9. Plata cambiei

Plata cambie se poate face:- la scadenţă- anticipat; - parţială;- în monedă străină.

2.10 Dovada plăţii

Persoana care plăteşte este îndrituită să solicite predarea cambiei. Remiterea se face cu menţiunea de achitare înscrisă pe titlu de către posesor.

În cazul plăţii parţiale, plătitorul va cere numai înscrierea unei menţiuni de plată parţială pe cambie şi eliberarea unei chitanţe.

2.11. Consemnarea sumei

Pentru protejarea intereselor obligaţiilor cambiali, orice debitor are posibilitatea de a da suma menţionată în depozit unei autorităţi competente, cheltuiala făcându – se pe riscul posesorului.

2.12. Intervenţia cambială

2.12. 1. Noţiune

În cazul în care trasul refuză acceptarea saz plata cambiei, exercitarea acţiunii cambiale poate fi evitată prin intervenţia unei alte persoane. Instituţia intervenţei asigură, ăn condiţii specifice, acceptarea sau plata cambiei în favoarea oricăreia dintre obligaţii cambiali.

Intervenia poate fi provocată sau solicitată şi voluntară.Prin intervenţia provocată, trăgătorul, girantul sau avalistul desemnează un indicat

la nevoie, numit şi recomandatr.Intervenţia voluntară se produce din iniţiativa unei persoane, care este un

intervenient pentru onoare.

2.12.2. Acceptarea prin intervenţie

Acceptarea prin intervenţie se poate face când posesorul cambiei supusă acceptării este îndreptăţit să promoveze acţiunea înainte de scadenţă şi se menţionează pe cambie de către intervenient.

Formula aleasă trebuie să arate pentru cine este dată, altefel se consideră dată pentru trăgător.

2.13. Plata prin intervenţie

Aceasta se face când posesorul cambiei este îndreptăţit să promoveze acţiunea la scadenţă sau înainte de această dată.

Plata trebuie să cuprindă întreaga sumă pe care o are de plătit cel în locul căruia s – a făcut intervenţia

Plata trebuie constatată printr – o confirmare dată pe cambie, indicându – se persoana pentru care se face plata, încaz contrar se prezumă că a fost efectuată pentru trăgător.

2.14. Refuzul de plată

2.14.1 Precizări introductive

În cazul în care trasul refuză plata cambiei, posesorul îşi poate valorifica drepturile rezultând din titlu prin intermediul modalităţilor de constrângere.

Posesorul cambiei poate recurge la mijloace specifice cambiale, dar şi extracambiale de drept comun.

Mijloacele specifice cambiale sunt proceduri rapide şi eficiente care asigură realizarea creanţei cambiale, şi constau în acţiuni cambiale şi punerea în executare a titlului.

Acţiunile cambiale pot fi directe sau de regres, corespunzîtor poziţiei obligaţilor cambiali

Mijloacele extracambiale sunt acţiuni reglementate de dreptul comun ( acţiunea cauzală, acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză ).

2.14.2. Regresul

Obligaţia de plată a cambiei, în caz de refuz al trasului, revine în subsidiar debitorilor de regres. Toţi cei care au tras, girat sau avalizat o cambie sunt răspunzători solidar pentru plata titlului.

Regresul sepoate exercita la scadenţă sau chiar înainte de scadenţă. Posesorul cambiei poate acţiona împotriva tuturor acestor persoane, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care s – a obligat.

Regresul se poate exercita la scadenţă sau chiar înainte de scadenţă

Acţiunea de regres se exercită la scadenţă, dacă trasul refuză plata cambiei, în tot sau în parte.

Acţiunea se exercită înainte de scadenţă, când intervin anumite împrejurări, existând riscul ca plata cambiei să nu poată fi realizată.

2.14.3. Protestul

Acesta este un act autentic prin care se constată refuzul de acceptare sau de plată a cambiei.

Dresarea protestului reprezintă o cerinţă esenţială pentru conservarea acţiunii de regres, fiind exercitat de executorul judecătoresc sau de notarul publi.

Redactarea protestului se poate face pe cambie, pe un duplicat sau copie a cambiei, pe un adaos. Acesta mai poate fi întocmit pe un act separat, cu condiţia efectuării menţiunii de dresare pe cambie.

Principalele forme de protest sunt: - protestul de neacceptare; - protestul de neplată. Scutirea de protest. Debitorii de regres pot să renunţe la dresarea protestului.

Prin clauza ,, fără cheltuieli”, „ fără protest” sau altă formulă echivalentă, înscrisă pe cambie şi semnată, posesorul va fi dispensat de obligaţia de dresare a protestului.

Dresarea protestului nu esate necesar nici în cazul în care debitorul a fost declarat în stare de faliment.

Declaraţia de refuz de acceptare. Înlocuirea protestului cu declaraţia de refuz este posibilă dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe:

- trăgătorul să nu fi impus, printr – o clauză înscrisă în titlu, dresarea protestului; - posesorul cambiei să fie de acord cu folosirea acestei posibilităţi.Pentru evitarea eventualelor înţelegeri frauduloase, declaraţia de refuz trebuie să

obţină dată certă, în termenul fixat pentru dresarea protestului.

2.14.4. Executarea cambială

Posibilitatea de a cere executarea cambială revine posesorului cambiei, precum şi debitorilor de regres care nu au plătit suma înscrisă în titlu. Procedura de executare se exercită împotriva debitorilor cambiali.

Înscrisul cambial se investită cu execorie de către judecătorie.În termen de 5 zile de la primirea notificării, debitorul poate face opoziţie la

executare, la judecătoria care a investit cambia.

2.14.5. Excepţiile cambiale

Împotriva pretenţiilor creditorilor, debitorul nu poate opune decât anumite excepţii, care se referă la următoarele probleme:

- nulitatea titlului;

- incapacitatea unui semnatar cambial; - falsificarea semnăturii; - lipsa de reprezentare;- decăderea din acţiunea de regres;- alterarea textului cambiei.

2.14.6. Prescripţia cambială

Toate acţiunile decurcând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescriu în termen de trei ani. La acţiunile directe, termenul de prescripţie cuege de la data scadenţei, creanţa devenind exigibilă

Pentru cambia trasă cu scadenţa la un anumit teremn de la vedere,prescriţia începe să curgă de la data acaceptării sau vizei cambiei ori a protestului de nedatare.

Acţiunile posesorului împotriva giranţilor, trăgătorilor şi avaliştilor se prescriu în termen de un an.

Acţiunile giranţilor exercitate de unii împotriva celorlalţi şi a trăgătorului se prescriu în termen de şase luni.

Acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză se prescrie în termen de un an.Acţiunea cauzală se prescrie în termenul prevăzut de dreptul comun, după natura

civilă sau comercială a raportului fundamental. Termenul general este de trei ani, care curge de la naşterea dreptului la acţiune.

Întreruperea prescripţiei nu are efect decât faţă de cel împotriva căruia s –a făcut actul întruptiv.

2.14. 7. Formele cambiei

Prin prisma conţinutului şi a modului de circulaţie, principalele forme distincte sunt:

- cambia domiciliată;- cambia în alb;- contracambia

2.14.8 Cambia multiplicată

Posesorul înscrisului cambial are posibilitatea de a solicita eliberarea de duplicate ori să facă una sau mai multe copii. Copiile pot fi girate sau avalizate.

2.14.9. Amortizarea

Posesorul titlului poate înştiinţa pe tras de pierderea, sustragerea sau distrugerea cambiei. El va solicita anularea titlului printr – o cerere adresată preşedintelui judecătoriei locului în care cambia este plătibilă.

După examninarea cererii, instanţa va pronunţa o ordonanţă de amortizare, prin care cambia se declară nulă şi posesorul legitim este autorizat să – exercite drepturile.

Ordonanţa de anulare sau hotărârea definitivă stinge orice drept decutcând din cambia anulată. Posesorul cambiei anultae are totuşi la dispoziţie o acţiune de drept comun în daune împotriva celui care a obţinut anularea.

Sumele rezultate din cambiile anulate sunt producătoare de dobâmzi. Curgerea dobânzilor este împiedicată dacă suma a fost consemnată de debitor.

Capitolul XI

Biletul la ordin şi cecul

Secţiunea I

Biletul la ordin

1.1.Noţiune, particularităţi

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, emitent, se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani unei persoane, beneficiar, sau la ordinul acestuia.

În biletul la ordin intervin următoarele persoane: - emitentul, subscriitorul sau importatorul, care emite înscrisul, obligându – se să

efectueze o plată; - beneficiarul, creditorul sau exportatorul, către care ori la ordinul căruia urmează

să se facă plata.Biletul la ordin are o structură asemănătoare cambiei. În măsura în care nu sunt

compatibile, dispoziţiile referitoare la cambie se aplică şi biletului la ordin.Spre desosebire de cambie, biletul la ordin implică raporturi juridice numai între

două persoane. Biletul la ordin apare ca o recunoaştere de datorie către debitor.Biletul la ordin cuprinde menţiuni obligatorii, iar lipsa vreunei menţiuni, duce la

pierderea valorii acestuia. Dacă nu se indică scadenţa, se considereă plătibil la vedere, locul de plată va fi

locul emiterii, în cazul că nu există vreo menţiune în acest sens.

1.2. Transmiterea, garantarea şi plata biletului la ordin

Acesta se transmite prin gir şi poate fi garantat prin aval. Dacă avalul nu indică pentru cine a fost dat, se consideră acordat emitentului.

Plata biletului la ordin se face de către emitent, fiind plătibil la un anumit termen de la vedere. În acest sens, va trebui prezentat pentru viză emitentului, în termen de un an de la data emiterii. Refuzul emitentului de a pune viza datată se constată printr – un protest, care serveşte ca punct de plecare pentru termenul de la vedere.

Neplata la scadenţă implică întocmirea unui protest şi exercitatrea acţiunilor cambiale de către posesorul biletului la ordin, cu respectarea termenelor de prescripţie. Biletul la ordin are valoare de titlu executor, putând a fi investit cu formula executorie.


Cecul

2.1. Noţiune, particularităţi

Cecul este un înscris prin care o persoană, trăgător, dă ordin unei bănci, tras, de a plăti o sumă de bani unei alte persoane beneficiar.

Cecul constituie atât instrument de plată cât şi de credit.La raporturile juridice stabilite de cec participă următoarele trei persoane: - trăgătorul sau emitentul titlului, care dispune efectuarea plăţii; - trasul sau banca, ce primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată; - beneficiarul, purtătorul titlului sau terţa persaonă, care încasează la scadenţă

suma indicată.

2.2. Emiterea cecului

Cecul se trage asupraunei bănci, care deţine fonduri la dispoziţia trăgătorului. Fondul bănesc pentru efectuarea plăţii este denumit provizion, acoperire sau disponibil. Proviziunea are la bază un depozit bancar al trăgătorului sau o deschidere de credit în favoarea clientului.

Disponibilul trebuie să fie prealabil emiterii titlului şi de o valoare corespunzătoare ceului. Suma ce constituie proviziunea este necesar a fi lichidă, certă şi exigibilă, fără nici un impediment juridic sau faptic în efectuarea plăţii.

Cecul se emite de trăgător în temeiul unei convenţii încheiate între client şi bancă. Autorizarea clientului prin cec aupra unei proviziuni poate fi expresă sau tacită. Convenţia se exprimă sub forma unei clauze a contractului privind serviciul de casă pentru client sau a unui credit în numerar acordat de bancă.

2.3. Menţiunile obligatorii

Acestea sunt: - denumirea de cec;

- mandatul necondiţionat de a plăti o sumă determinată; - numele băncii care trebuie să plătească; - indicarea locului unde trebuie să facă plata; - precizarea datei şi a locului de emitere a cambiei; - semnătura trăgătorului.Titlul în care lipseşte o menţiune esenţială, nu se socoteşte ca fiind cec.Un asemenea înscris are valoarea unei simple obligaţii, putând fi folosit ca mijloc

de probă.

2.4. Transmiterea cecului

Modalitatea de transfer este diferită, după cum cecul este la ordin, la purtător sau nominativ.

Cecul stipulat ca plătibil unei persoane, cu sau fără clauza expresă „ la ordin”, se transmite prin gir: În absenţa unei clauze, cecul este transferabil prin gir, dacă trăgărorul indică numele beneficiarului. Girul trebuie să fie pur şi simplu.

Cecul stipulat ca plătibil la purtător se transmite prin simpla tradiţie a titluluiCecul stipulat ca plătibil unei anumite persoane, cu clauza ,, nu la ordin” ori altă

expresie echivalentă, se transmite numai în forma şi cu efectele unei cesiuni obişnuite. Raporturile dintre cedent şi cesionar vor fi supuse regulilor dreptului comun.

2.5. Avalul cecului

Plata unui cec poate fi garantată printr – un aval. Garanţia se poate da pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din aceasta.

Avalul se dă pe cec sau pe alonjă.Avalistul care plăteşte cecul dobândeşte toate drepturile rezultând dincec,

împotriva avalizatului şi a celor ţinuţi faţă de persoana garantată.

2.6. Plata cecului

Cecul fiind un instrument de plată imediată, titlul nu este supus acceptării.Răspunderea pentru plata ceului revine trăgătorului şi nu trasului.Ceul este plătibil la vedere, adică prin prezentarea titluluiCecul emis şi plătibil în aceeaşi ţară se prezintă la plată în termen de de 8 zile.Cel emis şi plătibil în alta se prezintă la plată în termen de 20 de zile sau de 70 de

zile, după cum locul de emitere şi de plată sunt situate în aceeaşi ţară sau în altă parte a lumii.

În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termenul util, posesorul titlului nu are la dispoziţie o acţiune directă. El poate exercita toate doar acţiunile împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.

Pentru exercitarea acţiunilor sale, posesorul trebuie să întocmescă protestul şi să avizeze de neplată pe girantul său pe trăgător.

Cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii.

2.7. Prescripţia şi amortizarea

Acţiunile în regres ale posesorului cecului împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi se prescriu în 6 luni. Acest termen curge de la data expirării termenului de prezentare a cecului.

Acţiunile în regres a diverşilor obligaţi la plata cecului, unii împotriva celorlaţi, se prescriu în termen de 6 luni, socotit din ziua în care obligatul a plătit titlul sau din ziua când a fost el însuşi acţionat.

În caz de pierdere, sustragere sau distrugere a cecului, posesorul va recurge la amortizarea cecului. Procedura de anulare şi înlocuire a cecului este similară cu cea stabilită pentru cambie. Totuşi, posesorul nu poate solicita un duplicat, ci numai plata sumei specificate în titlu.

Capitolul XII

Modalităţile de plată internaţionale

Secţiunea I

Noţiune şi forme

Modalităţile internaţionale în relaţiile internaţionale constituie totalitatea mecanismelor prin care se transmite de la importator la exportator contravaloarea mărfurilor livrate, a serviciilor prestate sau lucrărilor executate.

Formle modalităţilor de plată internaţionale sunt: - plăţi effective sau în numerar, care se realizează prin remiterea directă sau prin

intermediul unei bănci, consecutive livrării mărfurilor; - plăţi documentare, care se efetuează de către bancă, după un anumit timp de la

livrare, numai contra unor documente prezentate de beneficiar; - plăţi prin compensaţie, care constau în schimbul marfă contra marfă.În transporturile comerciale internaţionale, tehnicile de decontare utilizate în

principal sunt acreditivul, incaso documentar şi ordinul de plată.


Cadrul juridic

Schimburile comerciale şi relaţiile de plăţi sunt reglementate prin înţelegeri intervenite între state, prin acorduri şi convenţii bilaterale sau multilaterale.

Dintre documentele elaborate sub auspiciile Camerei de Comerţ Internaţional din Paris se disting următoarele:

- Reguli şi uzanţe uniforme privind acreditivele documentare – Publicaţia nr. 600 din 2007;

- Regului uniforme pentru incaso – Publicaţia nr. 552 din 1995; - Regului uniforme pentru garanţiile contractuale – Publicaţia nr. 325 din 1993; - Regului uniforme privind garanţiile la cerere – Publicaţia nr. 458 din 1995;- Convenţia Naţiunilor Unite privind garanţiile independente şi acreditivul stan –

by - New York, 11 decembrie 1995.


Acreditivul documentar

3.1. Noţiune, natura juridică

Acreditivul documentar este un angajament irevocabil, asumat de banca importatorului, la cererea unui client, de a plăti o sumă de bani contra prezentării anumitor documente.

Părţile implicate în derulararea unui acreditic documentar sunt următoarle: - exportatorul, debitorul, clientul, aplicantul sau ordonatorul, care iniţiază

deschiderea acrditivului documentar, prin instrucţiunile date băncii de a efectua plata în anumite condiţii;

- exportatorul, creditorul sau beneficiarul acreditivului documentar, care încasează suma convenită cu respectarea condiţiilor de termene şi documente;

- banca emitentă sau ordonatoare, care care emite acreditivul şi îşi asumaă angajamentul de plată în favoarea exportatorului;

- banca corespondentă sau intermediară, care transmite beneficiarului textul acreditivului documentar.

Acredivul documentar constituie un mijloc de garanţie şi de control reciproc, o plată condiţionată.

Acreditivul este un titlu bancar.

3.2. Deschiderea acreditivului documentar

Deschiderea acreditivului documentar implică mai multe operaţiuni succesive întreprinse de către părţi şi anume:

- un acord între importator şi exportator;- o convenţie între importator şi bancă;- ordinul de deschidere a acreditivului documentar;- notificarea deschiderii acreditivului documentar;- confirmarea deschideriii acreditivului documentar; - verificarea acreditivului documentar de către exportator.Documentele care confirmă livarearea mărfii în termenii şi condiţiile acreditivului

documentar se depunla banca exportatorului.

3.3. Formele acreditului documentar

În funcţie de natura caracterul, fermitatea sau garanţia lor acreditivele documentare sunt de patru feluri:

- acreditive revocabile;- acredivive irevocabile;

- acreditiove irevocabile neconfirmate;- acreditive irevocabile confirmate. După domicilierea lor acreditivele documentare pot fi: - acreditive documentare domiciliate în ţara importatorului;- acreditive domiciliate în ţara exportatorului;- acreditive domiciliate într – o ţară terţă.Ţinând seama de modul de plată, acreditivele documentare pot fi:- cu plata la vedere; - cu plata amânată;- cu plata prin acceptare;- cu plata prin negociere.Având în vedere destinaţia utilizării, acreditivele documentare prezintă următoarele

tipuri:- acreditivul documentar transferabil; - acreditivul documentar revolving; - acreditivul documentar cu clauză roşie; - acreditivul documentar de compensaţie; - acreditivul documentar subsidiar; - acreditivul documentar cesionat.

3.4. Scrisoarea de credit comercială

Scrisoarea de credit comercială este o variantă a creditului documentar, prin care banca emitentă se angajează irevocabil să onoreze, prin plată sau acceptare, cambiile trase asupra sa de exportator, sub condiţia prezentării în termen a documentelor de expediţie.

Aceasta se întocmeşte la ordinul importatorului de către banca emitentă.Scrisoarea de credit comercială reprezintă un titlu de valoare şi o modalitate de

plată, fiind irevocabilă.Principalele caracteristici sunt: - se emite de o bancă străină; - este domiciliată în străinătate; - se utilizează prin cambii trase asupra băncii emitente; - stă la baza cambiilor emise şi negociate de exportator la banca locală.


Incaso documentar

4.1. Noţiune, tehnica operaţiunii

Prin incaso documentar banca exportatorului se angajează să încaseze contravaloarea unei tranzacţii, pe baza remiterii documentelor de expediţie.

Acesta este o modalitate de plată, dar şi o operaţiune financiar – bancarăModalitatea de plată prin incaso documentar se convine de către părţi prin

contractul de comerţ internaţional. Marfa se livrează în conformitate cu termenele şi condiţiile de livare stabilite în contract.

După livrarea mărfii, exportatorul va depune la banca remitenă documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale, însoţite de ordinul de incaso.

După încasarea contravalorii documentelor,banca importatorului remite banii sau cambia băncii remitente.

4.2. Formele de incaso documentar

În raport de documentele utilizate de părţi, incaso este de două feluri: - simplu clean collection; - documentar.Din punct de vedere al condiţiilor de plată: - incaso documentar cu clauza „ documentele contra plată” - incaso documentar cu clauza „ documente contra acceptare”.


Ordinul de plată

5.1. Noţiune, forme

Ordinul de plată reprezintă dispoziţia dată de o persoană, ordonator, unei bănci, de a plăti o sumă de bani determinată în favoarea altei persaone beneficiar.

Decontarea prin ordinul de plată presupune existenţa unei relaţii între părţi, ordonatorul fiind dator benificiarului o sumă de bani. Pentru stingerea obligaţiei băneşti,ordonatorul poate recurge la o modalitate simplă şi directă. Transmisiunea efectivă a banilor de la plătitor la titularul creanţei se va realiza prin conturi bancare.

Ordinul de plată se individualizează prin următoarele caracteristici: - declanşarea operaţiunii se produce la iniţiativa ordonatorului, care stabileşte

condiţiile de plată;

- constituirea uni provizion bancar în vederea plăţii; - revocabilitaea operaţiunii, care poate fi modificată sau anulată de către ordonator

până la efectuarea plăţii.

5.2. Formele ordinului de plată

Prin prisma modalităţilor de încasare, ordinul de plată poate fi simplu sau documentar.

În ordinul de plată simplu, încasrea nu este condiţionată de prezentarea unor documente sau explicaţii, care să justifice operaţiunea.Această formă a ordinului se aseamănă cu plata prin cec.

5.3. Derularea plăţii

Desfăşurarea acţiunii implică un formular, sub formă tipizată.Dispoziţia de platăse poate transmite letric, telegrafic, prin telex sau SWIFT.În relaţiile comerciale internaţionale, decontarea prin ordinul de plată este folosită

sub forma unei tranzacţii cu plata prin cont deschis sau direct în cont.Între exportator şi importator intervine o înţelegere verbală, prin care plata

mărfurilor se face după livrarea lor, într – un anumit termen. După expedierea mărfii, exportatorul transmite factura importatorului, care dispune efectuarea plăţii.

Capitolul XIII

Plăţile prin compensaţie

Secţiunea I

Noţiunea de operaţiuni prin compensaţie

Compensaţia este operaţiunea prin care între doi sau mai mulţi parteneri de afaceri, din ţări diferite, se schimbă mărfuri de valori egale.

În realizarea compensaţiei, importul este legat de derularea exportului. Fiecare partener este în acelaşi timp şi debitor şi creditor.Schimbul de marfă contra marfă se realizează direct sau indirect. Mărfurile

sunt determinate calitativ, cantitativ şi sortimental într – un anumit interval de timp. Evidenţa schimbului se ţine de pateneri sau de bancă.

Secţiunea a II - a

Clasificarea operaţiunilor prin compensaţie

Din punct de vedere valoric, cînd exportul unei mărfi este acoperit integral de importul altei mărfi, compensaţia este totală. Dacă partenerul plăteşte o parte din marfa importată în valută, iar restul, în mărfuri, compaensaţia va fi parţială.

În funcţie de sfera lor de cuprindere, compensaţiile sunt de două feluri: - compenaţii particulare, care se realizează la nivel de firme, prin înţelegere

directă între parteneri; - compensaţii globale, care se desfăşoară la nivel interguvernamental pe

baza acordurilor de cliring sau barter.Compensaţia particulară sau individuală se foloseşte numai pentru schimbul

de mărfuri. Prin aceasta se evită dificultăţile determinate de procurarea mijloacelor de plată.

În conformitate cu numărul participanţilor şi numărul lor de desfăşurare, compensaţia particulară poate fi simplă sau progresivă.

Compensaţia simplă se realizează între doi parteneri din ţări diferite. Partizele de mărfuri sunt de valoare egală şi se compensează reciproc.

Compensaţia progresivă implică participarea mai multor parteneri. Operaţiunea se practică sub forma compensaţiei bilaterale lărgite, triunghiulară şi multiplă în lanţ.

Compensaţia globală sau cliringul se utilizează pentru lichidarea tuturor creanţelor şi datoriilor între două sau mai multe state. Operaţiuea de compensaţie

globală privind schimbul de reciproc de mărfuri şi servicii se prevede printr – un acord de cliring sau un acord de barter.

În funcţie de ţările care intervin, cliringul poate fi bilateral sau multilateral.După tehnica de realizare , se distinge cliringul cu două conturi, cliriringul

cun un cont şi cliringul descentralizatOperaţiunea de barter reprezintă schimbul de mărfuri între doi parteneri

prin compensaţie reciprocă:Principalele particularităţi ale operaţiunii de barter sunt următoarele: - schimbul de mărfuri se desfăşoară în conformitate cu prevederile

contractului comercial încheiate între parteneri: -mărfurile şi documentele se transmit direct; - fiecare partener suportă cheltuielile detransport; - partenerii nu recurg la servicii bancare sau la plata în valută. În relaţiile

internaţionale, operaţiunea este folosită în zonele de frontieră şi ăntre parteneri cu legături economice reciproce.

Operaţiile paralele constau în condiţionarea reciprocă a derulării exportului şi a importului de mărfuri. În aceste operaţiuni, importul de mărfuri depinde de un export concomitent sau de un export de un import. Din această cauză, ele poartă denumirea de operaţiuni conexate, conjudate sau de reciprocitate.

După modul cum se realizează compensarea exportului cu importul, operaţiunile paralele prezintă următoarele variante:

- operaţiuni legate: - operaţiuni iunctinate;- operaţiuni de buy – back.Operaţiunile legate consatu în obligaţia exportatorului de a cumpăra

anumite produse de la partenerul din ţara de import. Marfa de care dispune importatorul este oferită ca o contraplată.

Operaţiunile iunctinate sau adresate reprezintă o compensaţie inversă, exportatorul îndeplineşte obligaţia de contrapartidă, cumpărând în avans de la importator o anumită marfă.

Operaţiunile de buy – back constituie o formă de cooperare economică internaţională, exportatorul de bunuri de echipament se obligă, în contul rambursării investiţiei sale, să importe de la beneficiar produse sau semifabricate realizate cu instalaţiile importate, produse similare sau materii prime.

Operaţiunile de switch reprezintă o formă de compensaţie internaţională prin care regimul legal al devizelor unei terţe ţări se foloseşte printr – o firmă specializată.

Tranzacţiile de switch presupun existenţa unui acord de plăţi în cliring.Clasificarea operaţiunilor este configurată de mai multe criterii.Din punct de vedere al numărului participanţilor, operaţiunile de svitch sunt de

două feluri: - operaţiuni simple, normale sau primare;

- operaţiuni multiple sau în lanţ;În funcţie de obiectul lor, operaţiunile de svitch se împart astfel:

- operaţiuni cu marfă;- operaţiuni financiare.După sensul milşcării fondurilor, operaţiunile de svitch sunt de trei feluri:- operaţiuni de tip aller sau de alimentare a contului de cliring;- operaţiuni de tip rettour sau vînzarea de disponibilităţi din contul de cliring;- operaţiuni de tip aler – retour, care combină cele două variante, când apar anumite

dificultăţi.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri şi alte lucrări de specialitate

Macovei. I., Dreptul comerţului internaţional, Vol. I., Editura C.H.Beck.

Bucureşti, 2006

Macovei. I., Dreptul comerţului internaţional, Vol. II., Editura C.H.Beck.

Bucureşti, 2009

Turcu, I., Dreptul Afacerilor, Ed.Fundatia "CHEMAREA"Iasi, 1992

Georgescu, I.L., Drept Comercial Român, Lumina Lex Bucuresti, 1994

Costin, N.M., S.Delanu, Dreptul Comertului International -Partea generala,

Lumina Lex,Bucuresti, 1994.

Popescu, D., Conducerea afacerilor, Ed.SCRIPTA, Bucuresti, 1995.

Turcu, I., Operatiuni si contracte bancare, ed.II-a, Lumina Lex, Bucuresti

1995

Patulea, V., Turianu C., Drept economic si comercial, Institutii si practica

Jurisdictionala, Ed.Continent XXI, Bucuresti, 1996

Petrescu D.R., Drept Comercial Român, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.

Costin, N.M., 1996, Dictionar de drept international al afacerilor, Ed.Lumina

Lex, vol.I,II, Bucuresti

Turcu, I., L.Pop, Contractele comerciale, formare si executare, Vol.I, II,

Lumina Lex Bucuresti, 1997

Carpenaru, D.S., Drept Comercial Român, Ed.All Beck, Bucuresti, 1998

Turcu, I., Teoria şi Practica Dreptului commercial roman, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1998

Patulea, V., Turianu, C., Curs de drept comercial român, Ed.BECK, Bucuresti,

1999

Stanciu, D., Cărpenaru D., Drept comercial român, Editura All Beck,

Bucureşti, 2000.

Leik, A., Dreptul afacerilor, Editura Tehno Press, Iaşi 2005

Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C., Drept comercial, Editura Universitară,

Bucureşti 2007.

Turuianu, C., Patulea, V., Dreptul afacerilor. Culegere de practica judiciara,

Ed. CH Beck, Bucuresti, 2007.

Carpenaru S., Drept comercial roman, Editia aVII –a revazuta si adaugita,

Editura Universal juridic, Bucuresti 2007.

Popa, S., Societatile comericale. Teorie si jurisprudentă. Modele de act

constitutiv, Editura Universal juridic, Bucuresti 2007.

Leik, A., Dreptul afacerilor, Editura Tehno Press, Iaşi 2007Cristea, S.L., Dreptul afacerilor – pentru invatamantul superior economicEd. Universitara, Bucuresti, 2008.

Turcu, I., Tratat teoretic si practic de drept comercial, vol.I, Ed. Ch. Beck,

Bucuresti, 2008.

Ivanov, E., Patrimonial societatilor comerciale, Ed. Hamangiu, 2008.

Toma, T. Drept civil – Contracte, Editura “ Chemearea” Iaşi, 1998

Legi şi alte acte normative

1. Constituţia României

2. Codul comercial român

2. Legea 31/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale,

3. Ordonanţa de urgenţă nr.32/1997

4. Legea 26/1990 privind registrul comerţului,

5. Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,

6. Legea nr.58/1991privind privatizarea societăţilor comerciale, Legea nr.33/1991 privind

activitatea bancară, etc.

7. Legea 58/1934 – privind cambia şi biletul la ordin,

8. Legea 59/1934 – asupra CEC-ului.,

9. Legea nr. 64/1995 privind instituţia reorganizării şi lichidării judiciare

Dreptul Comertului International

Documents

Transcript of Dreptul Comertului International