SintezăCurs de drept comunitar

Conf. univ. dr. Năstase Georgescu Maria

2010

1

I. Prezentare generală

1. Organizaţii europeneIdeea europeană s-a dezvoltat în special între cele două războaie

mondiale. Ea era o condiţie pentru a menţine pacea în Europa şi pentru a-i reda influenţa.

Organizaţiile de cooperare economică, militară, politică care au existat mai înainte sau paralel cu Comuităţile şi apoi cu Uniunea1 au fost şi sunt organizaţii de integrare.

1.Organizaţii de cooperare militarăA. Organizaţia de Apărare a Uniunii OccidentaleEa a fost instituită prin Tratatul de la Bruxelles, semnat la 17 martie

1948, între următoarele state membre: Belgia, Regatul Unit, Franţa, Olanda, Luxemburg.

Tratatul de la Bruxelles a avut în vedere şi o colaborare economică, socială, culturală, dar înainte de toate este un pact militar. Fiecare parte se angajează să asigure asistenţă reciprocă în cazul unei agresiuni.

Această organizaţie şi-a pierdut importanţa destul de repede, iar pe membrii săi îi regăsim în alte organizaţii.

B. Organizaţia Atlanticului de NordEste instituită de Tratatul de la Washington, semnat la 4 aprilie

1949. Cu toate că nu este specific europeană, datorită în special prezenţei Statelor- Unite, această organizaţie este inseparabilă de instituţiile europene. Ea are în vedere, în primul rând, apărarea statelor europene occidentale şi nu este deschisă pentru adeziunea noilor state membre cu excepţia statelor europene.

În 1949 au semnat Tratatul 12 state: Statele- Unite, Canada, cele 5 memebre ale Organizaţiei de Apărare a Uniunii Occidentale, respectiv, Belgia, Regatul Unit, Franţa, Olanda, Luxenburg precum şi Italia Portugalia, Islanda, Norvegia şi Danemarca. În prezent, NATO este o alianţă care grupează 26 de state membre şi 49 de ţări partenere.

Scopul organizaţiei este de a apăra teritoriile statelor membre şi valorile comune. Europa beneficiază de o protecţie incontestabilă, din partea Statelor-Unite. Din această cauză unele state văd NATO ca un obstacol în calea unităţii europene.

2. Organizaţii de cooperare economicăA. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE)A fost creată la 16 aprilie 1948, la Paris, de către 16 state. Ea

reprezintă răspunsul european la propunerea americană a secretarului de stat George C.Marshall. După al doilea război mondial Statele-Unite au

1 De la 1 dec. 2009 orice menţiune referitoare la Comunitatea europeană se citeşte Uniunea europeană, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona.

2

oferit ajutorul pentru reconstruirea economică a Europei: planul Marshall. El a fost oferit cu condiţia ca statele europene să se organizeze în comun pentru a repartiza acest ajutor financiar.

Această organizaţie a evoluat. La 14 decembrie 1960 a fost semnată Convenţia de la Paris care creează Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Din punct de vedere juridic o continuă pe cea anterioară, dar obiectivele sale sunt redefinite şi sunt integraţi mai mulţi membri.

OCDE poate practic să se sesizeze cu orice problemă care are legătură cu economia la cererea unuia dintre statele membre, cum ar fi, coordonarea politicilor economice, ajutoare ţărilor în curs de dezvoltare, eliminarea problemelor de schimb. Ea desfăsoară, de asemenea, activităţi specifice în domeniul problemelor energetice ale membrilor săi.

B. Asociaţia Europeană a Liberului SchimbEa s-a născut din eşecul negocierilor întreprinse în sânul OCDE

pentru a institui în Europa o zonă a schimbului liber.Regatul Unit al Marii Britanii, neliniştit de crearea CEE, a căutat să

obţină un acord între cele şase ţări membre ale CEE şi partenerii lor pentru a garanta libertatea de schimburi comerciale. Ca urmare a refuzului statelor membre ale CEE de a renunţa la avantajele pieţei comune, a fost creată AELE, prin Convenţia de la Stockholm încheiată între: Regatul Unit, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia şi Elveţia. Ulterior au aderat Islanda, Finlanda şi Liechtenstein.

Ea şi-a atins obiectivele de creştere a schimburilor dintre state şi a instaurat o adevărată zonă a schimbului liber semnând acorduri de desfiinţare a drepturilor vamale cu Comunităţile încă din 1972. Intrarea în CEE, apoi în UE a unora dintre membrii săi şi semnarea Acordului asupra spaţiului economic european, în 1992, între UE şi AELE au condus la scăderea importanţei acestei organizaţii.

3. Organizaţii de cooperare politicăA. Consiliul EuropeiAcest Consiliu are originea în Congresul de la Haga care a avut loc

în mai 1948. La Congres au luat parte delegaţi provenind din 16 ţări europene care au încercat să pună bazele unei uniuni europene. Au fost adoptate trei rezoluţii mai importante:

- o rezoluţie politică, care stabilea o Cartă a drepturilor Omului şi o Curte supremă pentru a le face respectate;

- o rezoluţie economică şi socială;- o rezoluţie culturală, care propunea crearea unui Centru europena

al culturii.La propunerea Franţei statele europene au creat o organizaţie care

să pună în practică aceste rezoluţii. Astfel, a apărut Consiliul Europei la 5 mai 1949, prin Tratatul de la Londra, încheiat între 10 state membre.

3

Sediul său a fost stabilit la Strasbourg.Consiliul Europei are două organe principale: Comitetul de miniştri

care adoptă recomandări cu unanimitate de voturi şi Adunarea consultativă care este compusă din reprezentanţii desemnaţi de parlamentele naţionale; ea nu are funcţii deliberative.

Această structură este destul de departe de a îndeplini misiunea stabilită prin Tratatul de la Londra şi obiectivele stabilite la Haga.

B. Convenţia Europeană a Drepturilor OmuluiTotuşi, Consiliul Europei a dat curs unor rezoluţii politice de la

Haga. Astfel, s-a adoptat Convenţia europeană a drepturilor omului, la 4 noiembrie 1950, la Roma. Aceasta stabileşte un mecanism eficace de protecţie a drepturilor civile şi politice fundamentale, permiţând indivizilor să sesizeze o instanţă internaţională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

C. Carta socială europeanăConsiliul Europei a consacrat de asemenea Carta Socială

Europeană, semnată la 18 0ctombrie 1961 şi intrată în vigoare în februarie 1965. Ea defineşte drepturile economice şi sociale pe care statele se angajează să le asigure şi instituie mecanisme de control pe baza unor rapoarte adresate de state unor instituţii specializate.

Consiliul Europei, care regrupează 47 de ţări europene, a devenit o adevărată organizaţie paneuropeană. Totuşi, spre deosebire de Uniunea Europeană el nu este o organizaţie de integrare.

2. Istoria comunitară 1. Construirea Uniunii Europene

A. Uniunea economică Ideile lui Jean Monet şi iniţiativa politică lansată de discursul lui

Robert Schuman au dat naştere Tratatului de la Paris, referitor la Comunitatea Europeannă a Cărbunelui şi Oţelului (CECA), 1951, intrat în vigoare în 1952. Ca urmare, şase ţări europene, respectiv, Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda au oferit unor instituţii comune, independente de statele naţionale, puteri în materia cărbunelui şi oţelului pe o perioadă de 50 de ani.

Această organizaţie avea următoarele instituţii:- Înalta Autoritate, cu un mandat de 6 ani, formată din 9 state

membre;- Adunarea parlamenară, având funcţii legislative;- Consiliul, compus din reprezentanţii guvernamentali ai statelor,

având rolul să armonizeze acţiunea Înaltei Autoritătăţi cu aceea a statelor;- Curtea de Justiţie, având sarcina de a asigura respectarea dreptului

în interpretatarea şi aplicarea Tratatului.Ulterior, pornind de la elementele căştigate pe plan economic, s-a

dorit să se realizeze şi o Comunitate europeană de apărare. De la un

4

proiect de apărare urma să se treacă progresiv la un proiect de Comunitate politică europeană cu structură federală, ceea ce era o idee foarte îndrăzneaţă pentru vremea respectivă. Proiectul de de realizare a unei Comunităţi europene de apărare a fost respins de Franţa în 1954 (deşi reprezentantul ei îl iniţiase) şi apoi a intrat în impas.

Relansarea procesului comunitar a avut loc cu ocazia conferinţei de la Messine, din 3 iunie 1955. Miniştri afacerilor externe din şase ţări menbre ale CECA s-au întrunit într-o conferinţă ( Comitetul de la Spaak) care a avut ca rezultat până la urmă, viitoarele tratate de la Roma, semnate în martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958:

- unul instituie o comunitate economică europeană (CEE);- altul organizează o comunitate europeană a energiei atomice

(CEEA sau Euratom)Cele două tratate au aceiaşi structură instituţională.În centrul acestei structuri se găşeşte Comisia şi un Consiliu care

centralizează procedura legislativă comunitară; alte instituţii sunt Curtea de Justiţie şi o Adunare parlamentară.

CEE se bazează pe o piaţă comună a bunurilor şi seviciilor. Se elimină unele drepturi vamale între statele membre. Ultimele drepturi vamale se elimină în 1968. În acest context se stabilesc politici commune, cum ar fi, politica agricolă, politica comercială.

Tratatul CEE a fost modificat prin mai multe tratate: - Tratatul de la Bruxelle,1965;- Tratatul de la Luxemburg, 1970;- Tratatul de la Bruxelles, 1975;- Acordul de la Schengen, semnat în 1985, care vizează abolirea

controalelor la frontiere între ţările membre.Dinamica europeană a fost relansată în 1986. Comunitatea a decis să

realizeze o mare piaţă internă până în 1993. Acest obiectiv a fost consacrat în Actul Unic European (AUE), semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987. Acest Tratat reprezintă o primă mare reformă a Comunităţilor pentru că permite: extinderea sistemului de vot al Consiliului, respectiv, majoritate calificată; lărgeşte competenţele comunitare şi creşte rolul Parlamentului în introducerea procedurilor de cooperare.

B. Uniunea poltică La baza ei au stat o serie de tratate.Tratatul de la Maastricht sau Tratatul Uniunii Europene (TUE),

semnat în 1992 şi intrat în vigoare în 1993.Printre problemele avansate de acest Tratat putem enumera:- instituirea Uniunii Europene;

- modificarea CEE care să devină o singură comunitate europeană (CE), depăşind aspectul economic de la origine;

5

- creearea unei politici economice şi monetare care să conducă la instiutuirea monedei euro;

- instituirea unor noi politici comunitare în domeniul educaţiei şi culturii;

- dezvoltarea Parlamentului european, instiuind proceduri de codecizie.

Tratatul de la Amsterdam, semnat în1997 şi intrat în vigoare în 1999.

- el creşte competenţele Uniunii Europene creând o politică comunitară în domeniul forţei de muncă;

- întăreşte cooperarea între statele membre;- extinde procedura codeciziei prin vot cu majoritate calificată.Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 şi intrat în vigoare în 2003.El încearcă să reglementeze problemele instituţionale nerezolvate de

Tratatul de la Amsterdam, respectiv componenţa Comisiei, pondrerea voturilor în Consiliu, lărgirea votului cu majoritate calificată.

Cu ocazia Consiliului de la Laeken din decembrie 2001 a fost adoptată o declaraţie referitoare la viitorul Uniunii. Ea deschide calea unei mari reforme a acesteia. În acest context se convoacă o Convenţie menită să pregătească o Constituţie europeană.

Astfel se încheie Tratatul stabilind o Costituţie pentru Europa, adoptat de statele membre la Roma, la 29 octombrie 2004. Pentru a intra în vigoare Tratatul trebuia să fie ratificat de toate statele. Ca urmare a referendumurilor negative din Franţa şi Olanda, în 2005, Uniunea Europeană a stabilit o perioadă de reflecţie asupra viitorului Europei.

Cu ocazia întâlnirii la vârf de la Bruxelles din iunie 2007, conducătorii europeni au ajuns la un compromis şi s-au pus de acord asupra liniilor mari ale unui nou tratat care să-l înlocuiască pe cel din 2004. A fost convocată o conferinţă interguvernamentală la 23 iulie 2007 pentru a redacta un nou tratat de reformă pentru Uniunea europeană. Textul acestuia a fost aprobat de Consiliul european de la Lisabona în octombrie 2007 şi a fost semnat mai târziu în decembrie 2007 de 27 de state şi guverne reunite la Lisabona. Acesta este Tratatul de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona urmăreşte :- să facă Europa mai democratică, întărind rolul Parlamentul

european şi al parlamentelor naţionale, de ex. modificând votul prin procedura majorităţii calificate;

- întărirea Uniunii pe scena internaţională;- dezvoltarea unei Europe care garantează drepturile şi valorile, de

ex., drepturile şi libertătile enunţate în Carta drepturilor fundamentale, proclamată în 2001.

6

Procedura de ratificare a fost lansată printre statele membre. Franţa nu a optat pentru un referendum, ea a adoptat Tratatul pe cale parlamentară.

2. Diferite stadii ale lărgirii UEA. Procedura

Iniţial decizia de primire a noi membri revenea Cosiliului care se exprima în unanimitate, după avizul Comisiei. Statelor membre urmau să ratifice această decizie. În 1986, s-a prevăzut că Parlamentul dă un aviz conform cu această decizie, cu majoritatea absolută a membrilor săi.

B. Valuri de lărgire După 1957 au fost 6 valuri succesive:Ţările Data tratatului

de adeziuneData intrării în Uniune

Observaţii

DanemarcaIrlandaRegatul UnitNorvegia

Tratatul de la Bruxelles, 22 ianuarie 1972.

1 ianuarie 1973

Norvegia nu se integrează Comunităţilor ca urmare a unui referendum negativ

Grecia Tratatul de la Atena, 28 mai 1979.

1 ianuarie 1981

Candidată din 1975

SpaniaPortugalia

Tratatul de la Madrid si Lisabona, 12 iunie 1985.

1 ianuarie 1986

Candidate din 1977

AustriaFinlandaSuediaNorvegia

Tratatul de la Corfu din 24 iunie 1994.

1 ianuarie 1995

Norvegia nu se integrează Uniunii ca urmare a unui referendum negativ.

Republica CehăEstonia CipruLetoniaLituaniaUngariaMaltaPolonoiaSlovacia

Tratatul de la Atena , 16 aprilie 2003.

1 mai 2004 Lărgirea cu cea mai mare greutate pentru Uniune acceptată în 2002 de Consiliul european, la Copenhaga.

7

SloveniaRomânia Bulgaria

Tratatul de la Luxemburg, 25 aprilie 2005.

1 ianuarie 2007

În prezent alte ţări sunt candidate sau candidate potenţiale: Croaţia, Turcia, Macedonia, Albania, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia şi Kosovo.

3. Natura Uniunii europeneS-a pus problema dacă Uniunea Europeană va deveni un stat, mai

ales cu ocazia ratificării Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa.1. Particularităţile Uniunii Europene ca organizaţie internaţionalăUniunea Europeană nu este o simplă organizaţie internaţională, acest

lucru rezultă din sistemul său instituţional şi din natura ordinii sale juridice.

A. Sistemul său instituţionalCetăţenii Uniunii Europene sunt reprezentaţi de Parlamentul

european, spre deosebire de alte organizaţii internaţionale. La origine nu era decât o adunare a reprezentanţilor statelor naţionale, dar după 1979, Parlamentul este ales de popoarele statelor membre ale Uniunii. De asemenea, procedura de adoptare a actelor Uniunii europene ne permite să afirmăm că ea nu este o simplă organizaţie internaţională.

B. Natura ordinii sale juridiceÎntr-o organizaţie internaţională, tratatul nu a are influenţă asupra

dreptului statelor partenere, decât dacă aceasta este clar stipulată în el.Dreptul comunitar are particularităţi care-l distinge de alte sisteme

de drept. Există, de ex., primordialitatea dreptului comunitar asupra celui naţional. De asemenea, cetăţenii europeni pot să se prezinte în justiţie pe baza dreptului comunitar.

2. Uniunea europeană nu este un stat A. Fundamentele sale juridice

La baza Uniunii Europene nu există o Constiuţie, ci tratate care sunt acte de drept internaţional. Statele nu au abandonat capacitatea lor de a acţiona. Astfel, ca urmare, Tratatul se revizuieşte prin votul unanim al acestora. Dacă Uniunea era stat , putea să impună o constituţie membrilor minoritari cu votul majorităţii. Există o cetăţenie europeană care conferă unele drepturi, dar ea nu înlocuieşte cetătenia naţională.

8

B.Repartizarea competenţelorUniunea Europeană nu are puterea de a determina repartiţia

competenţelor între ea şi statele membre; această împărţire este prevăzută de tratatele adoptate cu majoritate de statele membre.

II Cadrul instituţional comunitar

1. Comisia europeanăComisia provine din Înalta Autoritate CECA. A fost instiutită prin

Tratatul de la Roma în 1957. Ea are menirea să propună şi să pună în aplicare politica comunitară. Veghează, de asemenea, la aplicarea politicilor comunitare şi apără interesul comunitar.

1. Compoziţia În prezent există 27 de comisari europeni independenţi. Ei nu

trebuie să solicite şi nici să accepte nicio instrucţiune de la vreun guvern sau de la vreo autoritate sau organizaţie. Incompatibilitatea comisarilor cu alte funcţii este totală.

Există un cod de conduită a acestora care stabileşte câteva principii printre care:

- principiul non-activităţii profesionale;- non-acceptarea mandatelor onorifice dacă există riscul

conflictelor de interese.Comisarii sunt desemnaţi pentru un mandat de 5 ani, reînnoibil, la 1

noiembrie care urmează realegerii Parlamentului.Problema numărului comisarilor este dificilă. În prezent, există

principiul potrivit căruia Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un reprezentant al fiecărui stat membru, fără să depăşească doi. În perspectivă se preconizează reducerea numărului de comisari. Tratatul constituţional din 2004 avea în vdere 18 comisari pentru 27 de state membre. Tratatul de la Lisabona prevede o reducere de la 27 la 15 până în 2014.

3. Procedura de nominalizareInstituţia Consiliului are un rol important în nominalizarea membrilor Comisiei.Consiliul reunit la nivelul şefilor de state sau de guvern decide cu o

majoritate calificată care este persoana propusă să fie preşedintele Comisiei. Această desemnare trebuie să fie aprobată de Parlament.

Consiliul, cu o majoritate calificată, în acord cu Preşedintele desemnat, adoptă lista cu persoanelor propuse de fiecare stat membru. Preşedintele şi ceilalţi membri sunt supuşi unui vot de aprobare în faţa Parlamentului; ei sunt audiaţi individual de comisiile permanente ale acestuia. Nominalizarea se face de către Consiliu.

9

Preşedintele decide organizarea internă a Comisiei. El asigură coerenţa, eficacitatea, caracterul democratic al funcţionării. El poate să remanieze repartiţia portofoliilor. El poate chiar să ceară demisia unuia dintre comisari.

3.OrganizareaComisia are sediul la Bruxelles. Ea este compusă din direcţii

generale. Fiecare direcţie este atribuită unui comisar. Politici Relaţii externeAfaceri economice şi monetare ComerţAgricultura şi dezvoltarea rurală DezvoltareCentru comun de cercetare LărgireConcurenţa EuropAid- Oficiu de cooperareEducaţie şi cultură Oficiu de ajutor umanitar- ECHOForţa de muncă, probleme sociale şi egalitatea şanselor

Relaţii externe

Intreprindere şi industrie Servicii generaleMediu EurostatFiscalitate şi uniunea vamală Oficiu de publicaţiiJustiţie, libertate şi securitate Oficiu European de luptă

antifraudăPiaţa internă şi serviciile Presa şi comunicareaPescuitul şi afacerile maritime Secretariat generalPolitica regională Servicii interneCercetarea BugetSănătatea şi protecţia consumatorilor

Biroul consilierilor de politică europeană

Societatea informaţiei şi media InformaticăTransportul şi energia Infrastructuri şi logistică

InterpretarePersonal şi administraţieServiciul de audit internServiciul juridic, consultat pentru propunerea de acte juridice Traducere

4. AtribuţiiComisia veghează la aplicarea dreptului comunitar. În acest scop

poate să ia măsuri contra celor care-l încalcă, cum ar fi amenzi, sesizarea Curţii de Justiţie, constrângeri. Formulează recomandări, avize în cărţile verzi, în cărţile albe şi în memorandumuri. Ea are şi putere de decizie proprie şi participă la formularea actelor Consiliului şi Parlamentului.

10

Din acest punct de vedere face parte din ceea ce se chiamă triunghiul instituţional, împreună cu Parlamentul european şi Consiliul.

Comisia are putere de iniţiativă generală, dar nu are monopolul propunerilor. Această atribuţie o împarte cu statele membre.

Comisia exercită competenţele pe care i le conferă Consiliul pentru executarea regulilor pe care le stabileşte: execută dreptul comunitar şi aplică politici comune; pune în aplicare decizii adoptate de Consiliu.

Comisia participă la procedura bugetară: face încasări, execută bilanţul, redactează bilanţul bugetar.

Comisia reprezintă Comunitatea în faţa organismelor internaţionale şi negociază acordurile externe sub îndrumarea Consiliului.

2. Consiliul Uniunii EuropeneConsiliul Uniunii Europene sau Consiliul provine din vechia

instituţie a Consiliu de miniştri. El este pivotul interguvernamental al sistemului pentru că reprezintă statele membre.

La origine (în CECA) Consiliul nu avea un rol important, fiind eclipsat de Înalta Autoritate. El dădea simple avize. În prezent deţine putere legislativă pe care o împarte cu Parlamentul european şi posedă şi putere executivă.

1. CompoziţiaConsiliul este compus din reprezentanţi la nivel ministerial din

fiecare stat membru. El se reuneşte în formaţiuni diverse în funcţie de domenii. Unele se întrunesc în fiecare lună, altele la două sau trei luni. Aceste formaţiuni sunt denumite consilii pe diferite probleme (De ex. Consiliul afacerilor economice şi financiare, Consiliul justiţiei şi afacerilor interne, Cosiliul agriculturii şi pescuitului, etc.). Ele reprezintă o specializare care nu este decât funcţională. În fapt, numai Consiliu U E decide.

Preşedenţia Consiliului UE se realizează prin rotaţie. Ea se asigură şase luni de fiecare stat în ordinea alfabetică a denumirii sale în limba oficială.

Consiliul UE are sediul la Bruxelles, dar a avut unele reuniuni şi la Luxemburg.

2. AtribuţiiConsiliul Uniunii Europene exercită următoarele atribuţii:- exercită puterea legislativă, în general, în codecizie cu

Parlamentul european;- încheie în numele Comunităţii acordurile internaţionale între

acesta şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale;- defineşte şi pune în aplicare politica externă de securitate şi

cooperare (PESC).- asigură coordonarea acţiunii statelor membre şi adoptă măsuri în

domeniul poliţiei şi cel judiciar în materie penală.

11

- Consiliul UE şi Parlamentul european stabilesc autoritatea bugetară care hotăreşte bugetul Comunităţii.

3. Modul de decizieNumărul voturilor cu care se adoptă deciziile, prevăzute în tratate, sunt următoarele: - fie unanimitate (în cazul suspendării unui stat sau în cazul unei

noi adeziuni);- fie majoritate simplă;- fie o majoritate calificată.Domeniile în care se foloseşte o majoritate calificată se extind. La

acestea Tratatul de la Lisabona a adăugat încă 40 de probleme politice dintre care: azilul, imigraţia, cooperarea judiciară în materie penală.

O majoritate calificată se realizează dacă se îndeplinesc două condiţii:

- aprobarea de către o majoritate a statelor membre ( în unele cazuri este cerută o majoritate de două treimi).

- dacă un număr de 255 de voturi din totalul de 345 se exprimă în favoarea propunerii.

- în afară de aceasta, voturile favorabile trebuie să reprezinte cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii.

Fiecare stat membru poate să ceară confirmarea faptului că acest principiu este respectat. În caz contrar, decizia nu este adoptată.

Repartizarea voturilor pentru fiecare statGermania, Franţa, Italia, Regatul Unit 29Spania, Polonia 27România 14Olanda 13 Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia 12 Austria, Bulgaria, Suedia 10Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4Malta 3 Total 345

3. Parlamentul EuropeanParlamentul european reprezintă popoarele europene ale căror

interese sunt apărate de deputaţi aleşi cu vot universal direct.1. Compoziţia şi organizareaCei 785 de deputaţi în Parlamentul european sunt aleşi pe o

perioadă de cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

12

În perioada iunie 2004 - decembrie 2006, existau 732 de deputaţi europeni, aleşi cu vot universal direct, de către cetăţenii din ţările lor.

Este prevăzut ca începând cu legislatura 2009-2014, numărul de deputaţi atribuiţi fiecărui stat, să fie modificat, aşa cum se prezintă în tabelul2 următor:

Iunie 2004 Ianuarie 2007 Iunie 2009Germania 99 99 99Franţa 78 78 72Italia 78 78 72Belgia 24 24 22Olanda 27 27 25Luxemburg 6 6 6Marea Britanie 78 78 72Danemarca 14 14 13Irlanda 13 13 12Grecia 24 24 22Spania 54 54 50Portugalia 24 24 22Suedia 19 19 18Austria 18 18 17Finlanda 14 14 13Cehia 24 24 22Ungaria 24 24 22Slovacia 14 14 13Lituania 13 13 12Letonia 9 9 8Slovenia 7 7 7Cipru 6 6 6Estonia 6 6 6Malta 5 5 5Romania - 35 33Bulgaria - 18 17TOTAL 732 785 736

Deputaţii sunt aleşi după modul de scrutin stabilit de către statul lor. Nu a fost prevăzută o procedură electorală uniformă. La nivel European funcţionează câteva principii:

- dreptul de vot la 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi, votul secret, sufragiu universal direct şi votul cu scrutin proporţional.

Deputaţii se organizează în grupuri politice care sunt foarte importante. Ele reprezintă un factor de integrare şi contribuie la formarea unei conştiinte europene. În Parlamentul European există 7 grupuri politice. Numărul de deputaţi necesar pentru a forma un grup politic este de cel puţin 20, aleşi în cel puţin 1/5 din statele membre ale Uniunii.

2 Thomas Guillobez, L’Europe Droit Européen, Editions Foucher, 2008, p. 27.

13

Această regulă de constituire crează posibilitatea unor afinităţi politice transnaţionale.

În deea ce priveşte organizarea, în primul rand, există un birou care conduce şedinţele, se ocupă de administrarea şi finaţele Parlamentului şi desemnează secretarul general. Biroul este compus din preşedinte şi 14 vicepreşedinţi aleşi pentru un mandat de doi ani şi jumătate.

O altă formă de organizare este reprezentată de Conferinţa preşedinţilor compusă din Preşedintele Parlamentului European şi preşedinţii partidelor politice. Ea stabileşte ordinea de zi a şedinţelor, organizează lucrările, propune membrii titulari ai comisiilor.

Mai există 20 de comisii permanente care pregătesc lucrările şedinţei plenare. Printre ele se numără: Comisia externă, Comisia bugetară, Comisia de securitate şi a politicii de apărare. Comisia petiţiilor, Comisia drepturilor femeilor şi egalitatea sexelor, etc.

În unele cazuri este posibil să se creeze subcomisii sau comisii temporare ( cum ar fi Comisia schimbărilor climatice sau comisiile de anchetă).

Sediul Parlamentului este la Srassbourg unde au loc sesiunile plenare. Alte reuniuni au loc la Bruxelles. Sediul secretariatului general al Parlamentului este la Luxembourg.

2. Puterile ParlamentuluiPuterile Parlamentului s-au întărit, fie prin acorduri instituţionale ,

fie prin revizuirea tratatelor. Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:A. Puterea legislativă Ea se efectuează prin patru proceduri:- Consultarea simplă.- Avizul conform.- Procedura de cooperare.- Procedura de codecizie.B. Puterea bugetarăParlamentul stabileşte perspectivele financiare plurianuale şi

bugetul. El poate să respingă bugetul cu o majoritate de 2/3 din membrii lui. Poate, de asemenea, să propună modificări la cheltuielile obligatorii, dar Consiliul are ultimul cuvânt în acest domeniu, în schimb el poate să modifice repartiţia şi sumele cheltuielilor neobligatorii cu o decizie adoptată de o majoritate de 3/5 din membrii săi. Parlamentul asigură descărcarea bugetară a Comisiei, adică constatrea executării corecte a bugetului. Această atribuţie nu este asimilată cu o putere de cenzură. Ca urmare, nu poate obliga Comisia să demisioneze.

Cheltuielile neobligatorii corespund cheltuielilor de fucţionare a instituţiilor şi cheltuielilor operaţionale ale bugetului UE, de ex. credite

14

pentru cercetare, politica industrială, etc. Cheltuielile obligatorii decurg direct din tratate sau din hotârârile adoptate pe baza acestora.

C. Controlul Se poate distinge controlul politic şi acela de a numi în funcţii.a.) Controlul politic se poate exercita în mai multe feluri:- dezbateri în semiciclu care dau naştere la votarea rezoluţiilor;- întrebări scrise şi orale adresate Comisiei şi Consiliului UE pentru a obţine informaţii;- comisiile de anchetă constituite la cererea unei pătrimi a deputaţilor; ele examinează eventuale infracţiuni sau proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar;- dreptul de recurs în faţa Curţii de justiţie; Parlamentului european poate intenta recurs în anulare pentru violarea tratatelor de către actele instituţiilor sau poate să facă sesizare pentru verificarea concordanţei acordurilor internaţionale cu tratatele, înainte să fie încheiate de Comunitate;- poate primi petiţiile oricărui cetăţean pentru un subiect legat de Uniunea Europeană şi care îl priveşte direct;- moţiunea de cenzură a Comisiei, care este o adevărată armă în mâinile Parlamentului; nu este posibilă efectiv dizolvarea Parlamentului; moţiunea de cenzură este utilizată foarte puţin; sunt necesare trei zile între depunerea moţiunii şi vot, apoi este necesară o majoritate de 2/3 din membri pentru ca ea să fie adoptată.b) Puterea de a numi în funcţii- acordă avizul pentru nominalizarea membrilor Curţii de conturi; Consiliul UE are ultimul cuvânt;- aprobă nominalizarea preşedintelui Comisiei şi comisarilor;- alege Mediatorul european pentru un mandat de 5 ani.

4. Instituţia jurisdicţională comunitarăSub această denumire generală este desemnat întregul sistem,

respectiv: Curtea de Justiţie propriu zisă, Tribunalul de primă instanţă şi alte camere jurisdicţionale susceptibile de a fi create pentru cercetare unor litigii.

1. CompoziţiaA. Curtea de Justiţie Ea a fost creată în 1952 prin Tratatul de la Paris instituind

Comuntatea europeană a cărbunelui şi oţelului.În principiu, ea este constituită dintr-un judecător pentru fiecare stat

membru.27 de judecători şi 8 avocaţi generali sunt numiţi pentru un mandat

de 6 ani care se poate reînnoi de către statele membre, dintre persoanele

15

care oferă garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcţii jurisdicţionale.

Judecătorii desemnează preşdintele pentru un mandat de trei ani.Cei 8 avocaţi generali care asistă Curtea treuie să fie imparţiali şi

independenţi. Ei aleg pe primul avocat general pentru un mandat de un an. Acesta repartizează problemele între avocaţii generali.

Curtea se organizează în: a) 8 camere (care cuprind câte 5 sau 3 judecători), b) marea cameră care cuprinde 13 judecători şi c) adunarea plenară (care se întruneşte foarte rar).

Adunarea plenară este sesizată în cazuri speciale prevăzute de statutul Curţii şi atunci când apreciază că o problemă are o importanţă excepţională.

Curtea se constituie în marea cameră dacă i-o cere un stat membru sau o instituţie care e parte a instanţei sau dacă există probleme deosebit de complexe şi importante.

Celelalte probleme sunt examinate de camere cu 5 sau 3 judecători.B. Tribunalul de primă instanţă El a fost instiuit de Actul unic pentru a uşura lucrările Curţii. El

există din 1989 şi este compus de cel puţin un judecător din partea fiecărui stat membru. Judecătorii sunt numiţi de acord comun de guvernele statelor membre. Mandatul lor este de 6 ani şi poate fi reînnoit.

Tribunalul de primă instanţă nu dispune de avocaţi generali. Această funcţie poate fi încredinţată în mod excepţional unui judecător.

Tribunalul se constiuie în camere compuse din cinci sau trei judecători sau în unele cazuri în formaţie de un judecător. El se mai poate constitui în marea cameră cu 13 judecători sau în Cameră plenară în cazul unor probleme juridice importante sau deosebit de complexe. Hotărârile Tribunalului sunt susceptibile de recurs în faţa Curţii care se pronunţă doar dacă s-au violat regulile de drept.

C. Tribunalul funcţiei publice Acesta este instituit printr-o decizie a Consililui Europei din 2

noiembrie 2004. Este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu pentru un mandat de şase ani, reînnoibil. Tribunalul funcţiei publice este ataşat Tribunalului de primă instanţă.

2. AtribuţiileRolul esenţial al Tribunalului de primă instanţă şi al Tribunalului

funcţiei publice constă în examinarea legalităţii actelor comunitare şî respectarea, aplicarea şi interpretarea uniformă a dreptului comuitar. Acestă misiune se realizează prin judecarea unor categorii de recursuri:

- recursurile directe introduse de personae fizice şi morale impotriva actelor instituţiilor comunitare;

- recursurile statelor membre împotriva Comisiei;

16

- recursurile statelor membre contra Consiliului UE care se referă la domeniul ajutoarelor de stat, măsuri de apărare comercială (dumping) şi a actelor prin care el îşi exercită competenţele de execuţie;

- recursurile privind repararea pagubelor cauzate de instituţiile comunitare sau agenţii lor;

- recursurile care se referă la contracte încheiate de Comunităţi, care prevăd expres competenţa Tribunalului;

- recursuri în materie de marcă comunitară.4. Consiliul europeanEl nu trebuie să fie confundat cu Cosiliul Uniunii Europene şi nici

cu Consiliul Europei. Consiliul european a provenit în urma conferinţelor la vârf din anii

60, el a rezultat din practică. După Conferinţa de la Paris din decembrie 1974 s-a decis să se întrunească de trei ori pe an la nivelul şefilor de stat sau de guvern. Existenţa sa a fost consacrată de Actul Unic şi de Tratatul de la Maastricht din 1992.

1.CompoziţiaConsiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările

membre ale Uniunii Europene precum şi pe preşedintele Comisiei europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi un comisar european. Pot fi chemaţi şi miniştrii afacerilor economice şi financiare dacă sunt examinate probleme economice şi monetare.

2.RolulCnsiliul european dă impulsurile generale dezvoltării Uniunii

definind orientările politice generale.5. Instituţiile financiareExistă trei organe care se ocupă de finanţele Uniunii europene:

Curtea de conturi, Banca centrală europeană şi Banca europeană de investiţii.

1. Curtea de conturiEa a fost instituită de Tratatul de la Bruxelles în iulie 1975. A

intrat în funcţiune în 1977 şi a fost instituţionalizată prin Tratatul de la Maastricht.

A. Compoziţia. Curtea de conturi europeană , care are sediul la Luxemburg este

compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat. Membrii săi sunt aleşi pentru apartenenţa lor la instanţele naţionale de control financiar, sau dacă au o pregătire deosebită pentru această funcţie. Ei sunt numiţi pentru un mandat de şase ani rînnoibil de către Consiliul Uniunii Europene printr-o decizie adoptată cu o majoritate calificată după cosultarea cu Parlamentul european.

17

Curtea exercită funcţiile sale independent şi în interesul general al Comuităţii.

B. Rolul Curtea asigură controlul conturilor, fiind gardianul financiar al Uniunii.C. Competenţele Ea examinează conturile tuturor încasărilor şi cheltuielilor

Comunităţii şi al oricărui organism creat de ea. De asemenea, poate să efectueze şi controale asupra documentelor şi asupra instituţiilor.

Curtea de conturi are obligaţia să publice:- un raport anual referitor la execuţia bugetară a Uniunii

Europene;- rapoarte speciale pe probleme particulare;- rapoarte anuale specifice privind organismele Uniunii Europene.Această instituţie poartă numele de Curte dar nu are nicio putere de

sancţiune. E nu poate să urmărească infracţiunile pe care le constată. Acest lucru se poate face, fie de către state şi autorităţile lor naţionale, fie prin alte instituţii comunitare.

2. Banca centrală europeanăBanca centrală europeană (BCE) în 1998 a fost de la succesoarea

Institutului monetar european (IME). Acesta fusese creat prin Tratatul Maastricht pentru a pregăti instituirea unei bănci centrale transnaţionale şi a unei politici monetare comune. BCE situată la Francfurt a devenit organul de decizie al Eurosistemului şi a Sistemului european de bănci centrale. Eurosistemul regrupează BCE şi băncile centrale ale statelor care au adoptat euro. Sistemul european de bănci centrale regupează ansamblul băncilor centrale din cele 27 de state membre ale Uniunii.

A.CompoziţiaBCE este are trei organe:

1. Directoratul care este compus din Preşedintele şi Vicepreşedintele Băncii centrale precum şi patru alţi membri. Este organ de administraţie şi pune în practică politica monetară definită de Consiliul guvernatorilor.

2. Consiliul guvernatorilor care cuprinde directorii şi guvernatorii băncilor din zona euro.

3. Consiliul general este un organ de tranziţie care cuprinde Preşedintele, Vicepreşedintele şi toţi guvernatorii. Este un simplu organ consultativ. El examinează situaţia ţărilor care nu fac parte din zona euro.

D. Rolul a. BCE gestionează euro.b. BCE execută operaţiile de schimb.

18

c. BCE defineşte şi pune în practică politica economică şi monetară a Uniunii.

BCE este un organ independent faţă alte autorităţi eurpene şi faţă de statele membre.

3. Banca europeană de investiţiiA fost creată prin Tratatul de la Roma în 1958. Ea contribuie la

dezvoltarea echilibrată a pieţei comune în interesul comunităţii, făcând apel la pieţele de capitaluri şi la resursele proprii.

6. Organe consultativeAlături de instituţiile Uniunii Europene există şi instituţiile

consultative.1. Comitetul Ecoomic şi SocialEl este prevăzut de la început de Tratatul de la Roma. Reprezintă

societatea civilă şi cuprinde 344 de membri care reorezintă diferite componente sau grupuri de interese cu caracter economic şi/sau social, cum ar fi: producători, agriculrtori, transportatori, lucrători, negociatori, profesii liberale, consumatori, sindicalişti, ecologişti.

Tratatul de la Nisa a prevăzut ca numărul membrilor să nu depăşească 350. Ei sunt numiţi pentru un mandat de patru ani reînnoibil de către Consiliu. Consultarea lor este obligatorie atunci când Comisia euroepeană sau Consiliul trebuie să se pronunţe în ceea ce priveşte domenii care se referă la colectivitătile locale, de ex. transporturi, industrie, mediu, sănătate publică, consumatori, etc. Consultarea este facultativă pentru toate domeniile dacă Parlamentul european, Comisia sau Consiliul apreciază că este necesar.

Comitetul economic şi social poate să emită avize şi din proprie iniţiativă.

2. Comitetul regiunilorA fost instituit prin Tratatul de la Maastricht. Obiectivul său

principal este întărirea coeziunii economice şi sociale între statele membre. Rolul său este consultarea şi reprezentarea colectivităţilor regionale şi locale ale Uniunii.

Comitetul regiunilor reprezintă dimensiunea locală a Europei. Este compus din 344 de membri. Aceştia pot fi aleşi regional sau de către primari. Ei sunt numiţi de Consiliu pentru un mandat de patru ani.

3. Comitetul reprezentanţilor permanenţiComitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor pe lângă Uniunea

Europeană este un organ de asistenţă. El este compus adesea din diplomaţi. Are rolul de a pregăti dosarele care figurează pe ordinea de zi a diferitelor formaţiuni ale Uniunii. Orientează şi supervizează lucrările diferitelor categorii de experţi care funcţioneaă permanent pe lângă Consiliu. Se străduieşte să găsească punţi de legătură între diferite puncte de vedere divergente.

19

III. Dreptul comunitar

1. Dreptul originarTratatele Comunităţilor şi ale Uniuniunii Europeane constituie

dreptul originar sau primar al Uniunii Europene. Aceste tratate se deosebesc de acordurile internaţionale.

1.Tratatele Uniuniistabilesc în special:- elementele fundamentale ale Uniunii;- competenţele diferiţilr actori;- puterile atribuite instituţiilor;- procedurile de adoptare a actelor.Tratatele pot fi clasificate în mai multe categoriiA. Tratate fondatoare - Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 care instituie Comunitatea

europeană a cărbunelui şi oţelului. Acest Tratat este încheiat pe o perioadă de 50 de ani.

- Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 care înfiinţează Comunitatea economică europeană şi Comunitatea europeană a energiei atomice.

B. Tratatele care au modificat şi completat tratatele fondatoare - Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 care a contopit

executivele celor trei comunităţi;- Tratatul de la Luxembourg din 22 aprilie 1970 care modifică

competenţele bugetatare;- Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, care crează Curtea de

conturi întărind puterile bugetare ale Parlamentului european;- Actul unic european, semnat la 17 februarie 1986;- Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992;- Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997;- Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001.Dipoziţiile acestor tratate în marea lor majoritate au fost incluse în :- Tratatul cu privire la Uniunea Europeană (TUE), creat prin

Tratatul de la Maastricht şi Tratatul instituind Comunitatea europeană (TCE), care corespunde Tratatului de la Roma.

- Tratatul de la Lisabona aprobat de şefii de stat şi de guvern şi semnat la 13 decembrie 2007, care a fost ratificat de 12 state membre.

Tratatul de la Lisabona este încheiat pe o durată nelimitată. Conţinutul său constă în special în modificarea tratatelor europene existente.

20

Fiecare tratat este adesea acompaniat de protocoale adiţionale şi de declaraţii. Protocoalele au aceeaşi valoare juridică ca şi tratatele. Declaraţiile nu au nicio valoare juridică.

2. Acordurile internaţioaleA. Acorduri internaţionale încheiate cu ţări din lumea a treia sau cu

organizaţii internaţionale.Ele sunt de trei tipuri:- acorduri de asociere: asociaţia este o cooperare economică

strânsă, care presupune o susţinere financiară substanţială din partea Comunităţii, (de ex. acordurile Franţei cu teritoriile de dincolo de mări care urmăresc să pregătească o viitoare adeziune);

- acorduri de cooperare: ele urmăresc o cooperare economică intensivă, de ex. cooperarea comunităţii cu statele din Magreb;

- acorduri comerciale: ele sunt încheiate în materie de de politică vamală şi comercială cu ţările din lumea a treia sau cu organizaţiile comerciale internaţionale.

B. Acorduri şi convenţii încheiate între ţările membreAceste acte sunt încheiate între statele membre asupra unor domenii

pentru care Uniunea nu a încredinţat competenţe unor instituţii comunitare ( de ex. acordul în materie de brevete comunitare, 1989).

2. Dreptul derivatÎn afară de tratate şi acorduri internaţionale, dreptul derivat este un

alt izvor de drept comunitar important al dreptului comunitar. El constă din ansamblul actelor adoptate de instituţiile europene în aplicarea tratatelor.

1. Regulamentul comunitarPoate fi adoptat de Consiliul, Consiliul şi Parlamentul ( dacă

statuează împreună procedura de codecizie), Comisia şi Banca centrală. El are următoarele caracteristici:

- regulamentul este un act general obligatoriu în toate elementele sale;

- se adresaează tuturor;- este direct aplicabil în toate statele membre;- creează drepturi şi obligaţii pentru statele membre şi pentru

particulari.2. Directiva comunitarăConsiliul, Consiliul şi Parlamentul, Comisia pot să le adopte.Directiva are ca obiectiv principal apropierea legislaţiilor naţionale.

Ea se adresează tuturor statelor membre şi leagă statele membre în ceea ce priveşte rezultatul care urmează să fie atins. Statele membre au opţiunea în ceea ce priveşte forma şi mijloacele pentru a realiza rezultatul directivei în termenul stabilit de ea. Dacă nu se transpune în legislaţia

21

naţională în termenul corespunzător, dacă transpunerea este incompletă sau necorespunzătoare se consideră o greşeală a statului respectiv care poate fi susceptibilă de recurs. Directiva poate avea efect şi direct.

3. DeciziaDecizia poate să fie adoptată de Consiliu singur sau în colaborare cu

Parlamenul european sau cu Comisia. Ea este actul prin care instituţiile reglementează un caz particular şi este obligatorie în toate elemntele sale, pentru destinatari (state sau particulari). Decizia poate să ceară destinatarului său să facă sau să nu facă ceva, poate să-i confere drepturi şi să-i impună obligaţii.

4. Recomandarea şi avizulRecomandarea permite instituţiilor să se exprime fără să creeze

obligaţii juridice pentru destinatari (state membre, instituţii ale Uninii sau chiar particulari). Ea sugerează mai mult o linie de conduită.

Avizul permite instituţiilor să se pronunţe asupra unei probleme particulare. El nu impune nicio obligaţie juridică destinatarilor săi.

5. JurisprudenţaEa reprezintă un alt izvor de drept comunitar. Este constituită din

ansamblul deciziilor pronunţate de Curte, Tribunalul de primă instanţă şi Tribunalul funcţiei publice.

Misiunea organelor jurisdicţionale este aceea de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Prin această interpretare uniformă a dreptului comunitar se garantează unitatea acestuia.

6. Principiile generale ale dreptului comunitarEle sunt reguli nescrise aplicate de judecătorul comunitar.

Principiile completează tratatele sau acoperă lacunele lor. Au un rang superior dreptului derivat.

Principiile decurg din:- din dreptul internaţional ( ca principiul bunei credinţe);- din apartenenţa comună a statelor membre ( ca principiul

încrederii legitime);- obiectivele tratatelor comunitare (ca principiul liberei

concurenţe);- din drepturile fundamentale ; Curtea s-a inspirit din Convenţia

europeană asupra Drepturilor Omului şi din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii, (pe care Consiliul european de la Nisa 2000 a proclamat-o); acestă Cartă nu a avut nicio forţă juridică până când Tratatul de la Lisabona nu a remediat această lipsă, făcând o referire expresă.

22

3. Aplicabilitatea nemediată a dreptului comunitar 1. Semnificaţia acestui principiuDreptul comunitar este aplicabil nemediat în ordinea juridică a

statelor membre, deosebindu-se astfel de dreptul internaţional. Acesta din urmă nu reglementează el însuşi condiţiile în care normele sale trebuie să fie integrate în ordinea juridică a statelor membre. Dreptul comunitar nu acordă această libertate. Regăsim în tratate , de ex. că regulamentul se aplică direct.

2. Consecinţele acestui principiuDin acest principiu decurg trei consecinţe:- dreptul comunitar se integrează de drept în ordinea internă a

statelor fără să fie necesar să se adopte o normă naţională;- normele comunitare se introduc în ordinea juridică internă în

calitate de norme comunitare; ele nu devin drept naţional;- judecătorii naţionali au obligaţia să aplice dreptul comunitar.În ceea ce priveşte dreptul originar statele membre au recunoscut

fără probleme principiul aplicabilităţii nemediate. În ceea ce priveşte alte acte comunitare există unele nuanţe.

Regulamentele prin definiţie nu sunt integrate printr-o normă de drept intern. Ele se aplică direct.

Directivele şi deciziile au nevoie de măsuri naţionale de aplicare, dar această competenţă nu este decât o competenţă de execuţie şi nu o competenţă de recepţie. Ele sunt integrate în diferite ordini juridice naţionale prin simplul efect al publicării comunitare. La fel se întâmlă şi cu dreptul izvorât din acordurile externe ale Comunităţilor. El e integrat de fapt în ordinea juridică naţională, fără să aibă nevoie de ratificare sau publicare pe plan naţional.

4. Efectul direct al dreptului comunitarPrincipiul efectului direct este o altă originalitate a dreptului

comunitar, în special în raport cu dreptul internaţional.1. Principiul efectului direct

Concret, este dreptul fiecărei personae de a i se aplica din punct de vedere juridic ansamblul textelor comunitare (tratate, regulamente, decizii). De asemenea, este o obligaţie a judecătorului naţional de a folosi chiar aceste texte.

În dreptul internaţional tratatele şi acordurile creează obligaţii mutuale între statele contractante. Particularii nu pot să se prevaleze direct de avantajele care le sunt conferite prin aceste texte.

Curtea de Justiţie, care a consacrat acest principiu, a considerat că el este specific datorită faptului că urmăreşte o logică integratoare.

Trebuie să distingem efectul direct vertical şi efectul direct orizontal:

23

- efectul direct vertical se aplică în relaţiile juridice dintre statele membre şi justiţiabili lor pentru dispoziţii care se referă la interdicţii sau obligaţii care se impun autorităţilor naţionale;

- efectul direct orizontal se aplică în raporturile dintre particulari.

2. Criteriile efectului directCurtea de justiţie, într-una dintre hotărârile sale, a stabilit că

dispoziţiile au efect direct în toate cazurile în care din punct de vedere al conţinutului sunt necondiţionate ( adică se aplică prin ele însăşi) şi sunt suficient de precise şi clare.

3. Implicaţiile acestui principiuÎn principiu, efectul direct este mai mult sau mai puţin extins în

funcţie de textele comunitare. În ceea ce priveşte tratatele, dispoziţiile lor se pot clasifica după

efectul lor, care poate fi direct sau indirect. În ceea ce priveşte regulamentele ele au efect direct indiscutabil. Deciziile adresate particularilor generează prin definiţie, drepturi şi obligaţii care au efect direct. Deciziile adresate statelor au efect direct dacă obligaţiile lor sunt clare, precise şi necondiţionate. În ceea ce priveşte directivele situaţia este mai complicată. Directivele nu produc drepturi şi oligaţii pentru particulari în prima fază. Ele sunt puse în aplicare de către state şi prevăd măsuri de aplicare care se referă şi la particulari. Totuşi, dacă dispoziţiile directivelor sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise ele pot avea efect direct vertical chiar dacă ele nu au fost transpuse în termen sau au fost transpuse prost. Ele nu beneficiază de efectul direct orizontal pentru că nu creează obligaţii pentru particulari. Termenul de transpunere trebuie să fi expirat, altfel directivele nu pot avea efect deplin.

Anumite dispoziţii şi angajamente internaţionale ale Comunităţilor pot să recunoască că au un efect direct. Nu există totuşi prezumţia de recunoaştere a efectului direct a tratatelor comunitare. Depinde de obiectul şi natura angajamentului cu observaţia că trebuie să fie precis şi necondiţionat.

5. Primordialitatea dreptului comunitarDreptul comunitar poate să intre în conflict cu normele interne ale

stalor membre. Principiul primordialităţii dreptului comunitar rezolvă această dificultate.

1. Semnificaţia principiuluiPrimordialitatea dreptului comunitar implică faptul că regulile

şi actele dreptului naţional nu pot să contrazică dreptul comunitar. Acesta din urmă, are o valoare ierahic superioară dispoziţiilor naţionale, fie că sunt anterioare sau posterioare adoptării tratatelor.

24

Acest principiu nu figurează în tratate, dar a fost statuat printr-o hotărâre a Curţii de Justiţie; unul dintre argumentele acesteia este şi acela că ordinea juridică trebuie să fie unică şi unitară.

2. Consecinţele acestui principiuDin raţionamentele Curţii de Justiţie se pot extrage câteva concluzii:- primordialitatea este o condiţie esenţială a dreptului comunitar;- primordialitatea se afirmă datorită naturii specifice a dreptului

comunitar; ea nu depinde de regulile naţionale şi este independentă faţă de state;

- primordialitatea are influenţă generală; ea priveşte toate normele comunitare ( tratatele, regulamentele , directivele, deciziile, acordurile externe, principiile); ea se exercită în raport cu toate normele naţionale ( legi, hotărâri, decrete, şi chiar texte constituţionale).

- primordialitatea are valoare în ordinea internaţională dar şi în cea internă; judecătorii naţionali trebuie să aplice şi chiar să excludă normele naţionale incompatibile cu dreptul comunitar într-un litigiu pe care îl judecă.

Unele state europene au fost adesea reticente în aplicarea acestui principiu. De ex în Franţa, timp de mai mulţi ani, a existat tendinţa să se facă să prevaleze o normă internă posterioară asupra dreptului comunitar.

IV. Controlul aplicabilităţii dreptului comunitar

1.Calea prejudiciarăEste o cale jurisdicţională majoră a sistemului comunitar. Ea are la

origine hotărâri ale Curţii de Justiţie în probleme de drept comunitar.1. Principiul săuAcesta permite unui judecător naţional să întrebe Curtea de Justiţie

europeană în cazul în care apare o dificultate legată de dreptul comunitar în timpul desfăşurării unui proces.

Pentru a recurge la această cale sunt necesare trei condiţii:- un judecător naţional;- un litigiu în faţa lui;- existenţa unei dificultăţi de drept comunitar. Sesizarea Curţii de Justiţie este facultativă dacă decizia este

susceptibilă de un recurs la nivel naţional. Sesizarea Curţii este obligatorie pentru pentru instanţele supreme.

În unele ţări în calitatea lor de instanţe supreme au acceptat cu greu să li se impună o decizie de către o altă instanţă.

25

Curtea de Justiţie recunoaşte judecătorului naţional o anumită latitudine, autorizându-l să nu folosească calea prejudiciară dacă dreptul comunitar nu lasă loc unei îndoieli rezonabile.

2. Obiectul săuCarea prejudiciară are ca obiect asigurarea unităţii de aplicare a

dreptului comunitar de către statele membre.Decizia dată de Curtea de Justiţie se impune nu numai judecătorului

naţional care a pus problema în cadrul unui litigiu, dar şi în cadrul ansamblului de jurisdicţii ale statelor membre. Decizia nu are o autoritate relativă ci o autoritate absolută.

3. Câmpul de aplicareCalea prejudiciară are două câmpuri de aplicare principale:- interpretarea unei reguli de drept comunitar- validitatea sau nevaliditatea unui act comunitar, cum ar fi

conformitatea unei directive cu tratatul de ex.Interpretarea făcută de Curte constă în:- precizarea sensului unei expresii mai mult sau mai puţin tehnice;- definirea unui câmp de aplicare a unei reguli comunitareîn raport

cu dreptul naţional- nu rezolvă litigiu care are loc în faţa judecorului naţional; Curtea

nu se pronunţă asupra dreptului naţional.2. Acţiunea pentru omisiune1. Principiul său Acţiunea pentru omisiune există de la originea Comunităţilor. Din

punct de vedere al orgaizării şi influenţei a fost o inovaţie pentru acel timp. Ea se exercită contra unui stat membru pentru omisiunea de a îndeplini o obligaţie care-i incumbă în virtutea tratatelor.

Obligaţiile pot să decurgă, potrivit aprecierilor Curţii de Justiţie din:- dreptul comunitar originar;- din dreptul originar derivat;- din decizii ale Curţii- din angajamente externe ale comunităţilor.Aceste omisiuni pot să rezulte: - dintr-un comportament pozitiv, de ex. adoptarea unui act juridic

intern care violează dreptul comunitar;- un comportament negativ, de ex. un stat se abţine sau refuză de a

adopta măsurile juridice cerute potrivit dreptului comunitar.2. Proceduraa) Acţiunea se declanşaează la iniţiativa Comisiei: aceasta cere

statului respectiv să-şi prezinte observaţiile, după care emite un aviz motivat, care indică omisiunile şi măsurile care ar trebui luate pentru a rezolva această problemă. Statul trebuie să se conformeze. În caz contrar Comisia poate să sesizeze Curtea.

26

b) Acţiunea se declanşează la iniţiativa unui stat: dacă un stat o iniţiază, el trebuie să sesizeze Comisia în prealabil, care poate să emită un aviz în termen de trei luni. Absenţa avizului nu împiedică statul să se adreseze Curţii.

Potrivit dreptului comunitar există două proceduri: - decizie în constatare în cazul în care Curtea recunoaşte pur şi

simplu că nu s-au îndeplinit unele obligaţii, situaţie în care statul este obligat să ia măsuri pentru a îndeplini executarea deciziei Curţii;

- sancţiune pecuniară, dacă statul nu adoptă măsurile cerute pentru a se conforma deciziei Curţii; Comisia poate să emită un aviz motivat după ce a dat posibilitatea statului să-şi prezinte obsevaţiile; dacă în termenul fixat statul nu ia măsurile necesare, Comisia poate să sesizeze din nou Curtea pentru a fixa amenda.

3.Efecele sale Decizia Curţii nu are efecte asupra dreptului naţional. Dacă sunt

dispoziţii naţionale contrare tratatelor, statul trebuie să le corecteze el însuşi. Deci este o oligaţie de executare în sarcina statului ca să poată preveni o altă omisiune. Procedura omisiunii poate avea consecinţe asupra legislaţiei Uniunii. Ca urmare a unor condamnări numeroase Comisia poate să facă propuneri de proiecte de acte comunitare pentru a remedia dificultăţile.

3. Acţiunea pentru responsabilitateEste deschisă oricărui justiţiabil putând să demonstreze un

prejudiciu din cauza Comuităţii.1.Principiul său

Acţiunea responsabilităţii are două dimensiuni- o responsabilite contractuală; atuci când se reproşează

Comunitătii că nu şi-a respectat una dintre obligaţile sale contractuale. Legea care se aplică este aceea a contractului în cauză.

- o responsabilitate extracontractuală: în acest caz jurisdicţiile comunitare sunt competente.

Acţiunea în responsailitate este deschisă oricărui justiţiabil:- persoanei private;- persoanei morale sau juridice;- unui stat membru.Primirea acţiunii este supusă unor condiţii:- de formă: a) termenul de acţiune este de cinci ani din momentul în care a

survenit reproşul;b) cererea justiţiabilului trebuie să fie precisă şi clară, adică trebuie

să cuprindă obiectul litigiului şi expunerea sumară a mijloacelor invocate.

27

- de fond:a) comportamentul reproşat trebuie să constea într-o violare

suficient de bine reglementată de o normă de drept care conferă drepturi justiţiabililor;

b) justiţiabilul trebuie să se prevaleze de o pagubă;c) paguba trebuie să fie reparabilă, adică să fie reală şi sigură;d) trebuie să fie o legătură între activitatea comunităţii şi paguba în

cauză.4. Acţiunea în anulareEa permite să se ceară anularea unui act al instituţiilor comunitare.

1. Codiţiile de primireA. Termenul

Acţiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni:- de la publicarea actului;- de la notificarea actului către subiectul care face recursul în cazul

unei decizii;- din momentul în care cel care face acţiunea a luat cunoştinţă de

act.B. Tipurile de acte:

Curtea de Justiţie controlează legalitatea actelor adoptate:- de Parlament şi Consiliu;- cele adoptate numai de Consiliu;- de către Comisie;- de Banca Centrală europeană;- numai de către Parlament, în timp ce produce efecte juridice către

terţi- de către Curtea de Conturi;- Banca europeană de investiţiiActele respective trebuie să aibă efect de decizie. Avizele şi recomandările sunt excluse controlului.

C. Subiectele acţiunii - Statele, Parlamentul European, Comisia sau Consiliul pot să

formuleze o acţiune în anulare;- Curtea de conturi ca şi Banca centrală europeană pot să

formuleze o acţiune în anulare dacă pot să demonstreze că îşi protejează prerogativele;

- Orice persoană fizică sau morală poate să formuleze o acţiune în anulare contra unui act al cărui destinatar este, sau contra unui act care într-o formă deghizată îl priveşte direct şi individual.

3. Mijloacele care pot fi invocateCurtea este competentă să se pronunţe în următoarele situaţii:

28

- incompetenţa: instituţia care a adoptat actul nu este abilitată să o facă;

- violarea procedurii de adoptare;- violarea tratatului şi a oricărei forme de drept referitoare la

aplicarea sa: actul respectiv este contrar dreptului originar.4. Efectele sale

Anularea unui act are drept consecinţă că este considerat nul şi neavenit. Se consideră că actul nu a existat niciodată.

5. Acţiunea lipsa de acţiuneEl are ca finalitate să condame o instituţie comunitară pentru

inacţiunea considerată ilegală în raport cu dreptul comunitar.1. Fundamentul său

Acestă acţiune se referă la inacţiunea următoarelor instituţii: - Parlamentul European- Consiliul;- Comisia europeană;- Banca centrală europeană.Abţinerile statelor nu pot face obiectul unei astfel acţiuni.Se mai poate preciza că instituţia în cauză avea obligaţia expresă să

acţioneze. Acest fel de acţiune poate fi iniţiat de următoarele subiecte: o instituţie comunitară; un stat membru; o persoană fizică sau morală; Curtea admite o astfel de acţiune unui particular chiar dacă nu este destinatar dar îl priveşte direct şi individual.

2. Procedura Ea se desfăşoară în două faze:A. Faza administrativă Trebuie să se invite instituţia inactivă să acţioneze; nu există un

termen precis, dar trebuie să fie un termen rezonabil. Instituţia respectivă are răgazul de două luni pentru a adopta sau a adresa actul. Dacă în acestă perioadă instituţia nu a făcut nimic poate începe faza contencioasă.

B. Faza contencioasă Recursul este introdus într-un nou termen de două luni şi judecătorul

poate să constate lipsa de acţiune. Dacă instiutuţia ia act de faptul că era obligată să acţioneze, se poate pune capăt recursului.

3. EfecteleJudecătorul comunitar nu poate decât să constate lipsa acţiunii; el nu

poate să adrese un ordin instituţiei şi nici nu se poate substitui instituţiei ca să remedieze lipsa de acţiune.

Dacă instituţia nu acţionează se poate formula o nouă acţiune.

29

Subiectul acţiunii se poate prevala de daune interese şi poate angaja responsabilitatea extracontractuală a Comunităţii.

V. Cetăţenia europeană

1. Dreptul de circulaţie şi şedereAcest drept reprezintă una ditre cele patru mari libertăţi moştenite

din tratate încă de la adoptarea lor şi anume aceea a liberei circulaţii a lucrătorilor. Treptat Curtea de Justitie a extins influenţa liberei circulaţii a lucrătorilor la alte persoane care nu au neapărat legătură cu o activitate economică.

1. Pricipiul liberei circulaţii şi de şedereÎncepând din 1990 trei directive au recunoscut un drept la liberă

circulaţie a resortisanţilor din statele membre care nu sunt activi din punct de vedere economic.

Se pot distinge două categorii de beneficiari:- beneficiari direcţi : inactivi, pensionari şi studenţi- cei care au drepturi de la aceşti beneficiari: soţi, copii, ascendenţi

care sunt în grija beneficiarilor direcţi.Totuşi, dacă dreptul de şedere este acordat, beneficiarii nu trebuie să

devină o sarcină nerezonabilă pentru finanţele statului care-i primeşte. Ei trebuie să dovedească că dispun de resurse suficiente pentru existenţă.

În 1992 Tratatul de la Maastricht, consacrând cetăţenia europeană, a consolidat această achiziţie comunitară.

2. Modalităţile dreptului de circulaţie şi şedereDin nevoia de clarificare şi transparenţă Uniunea Europeană a

adoptat o directivă, în aprilie 2004, cu privire la la dreptul cetăţenilor europeni de a circula şi de a se aşeza liber în oricare dintre statele Uniunii. Directiva adună într-un singur text reglementările anterioare.

Această directivă reglementează trei domenii:- condiţiile de exerciţiu a dreptului de liberă circulaţie şi şedere a

cetăţenilor europeni şi a membrilor familiilor lor;- dreptul la o şedere permanentă;- limite posibile pentru raţiuni de ordine publică, de securitate

publică şi de sănătate publică.Putem distinge trei perioade de şedere:

Durata şederii

Condiţiile şederii

Până la trei luni

Singurele formalităţi impuse cetăţeanului Uniunii sunt o carte de identitate sau un paşaport valabil. Statul gazdă poate să ceară celui interesat să

30

semnaleze prezenţa sa pe teritoriul lui pentru o perioadă rezonabilă şi nediscriminatorie. Membrii familiei care nu au cetăţenia statului membru beneficiază de acelaşi drept ca şi cetăţenul pe care îl acompaniază. Ei pot fi obligaţi să aibă viză pentru şedere scurtă.

Mai mare de trei luni

Deşi nu sunt obligaţi să aibă carte de şedere cetăţeanul european va fi supus la anumite condiţii:

- fie să exercite o activitate în calitate de salariat sau independent;

- fie să dispună de resurse suficiente şi de o asigurare de boală;

- fie că desfăşoară o formă de studii în calitate de student;

- fie că este membru al familiei unui cetăţean care îndeplineşte cele trei condiţii.

Şedere permanentă

Trebuie să locuiască cinci ani neîntrerupt în statul membru gazdă. Această regulă se aplică şi membrilor familiei care nu au cetăţenia unui stat membru şi care au locuit cinci ani cu un cetăţean al Uniunii. Cartea de şedere permanentă va avea o durată limitată şi va fi reînnoită la 10 ani. După ce s-a dobândit dreptul de şedere permanent nu se pierde decât după doi ani consecutivi de absenţă.

Un cetăţean membru al Uniunii sau un membru al familiei acestuia poate fi expulzat de pe teritoriul statului membru gazdă pentru considerente de ordine publică, de securitate sau sănătate publică. În orice caz decizia de expulzare nu poate fi adoptată din considerente economice. Existenţa unei condamnări penale nu justifică automat o măsură de expulzare. Comportamentul personal al subiectului poate să stea la baza unei măsuri care să restrângă libertatea de circulaţie şi şedere Acest comportament trebuie să reprezinte o ameninţare destul de gravă şi actuală care să atingă un interes fundamental al statului gazdă.

Anumite categorii de cetăţeni sunt superprotejate. Astfel numai pentru motive excepţionale de securitate publică se poate lua o măsură de expulzare împotriva unui cetăţean care a locuit mai mult de zece ani într-un stat membru al Uniunii sau un minor.

Decizia de interdicţie de a locui pe un teritoriu trebuie notificată celui interesat. Ea trebuie să fie motivată şi să cuprindă modalităţile de recurs şi termenele. Decizia nu va fi luată pe viaţă. Cel interesat poate să introducă o cerere de reexaminare a situaţiei sale după un termen de trei ani.

31

2. Dreptul la vot şi eligibilitateaDupă Tratatul de la Maastricht, orice cetăţen are dreptul de vot şi de

a fi ales în alegerile municipale din localitatea unde are rezidenţa şi la alegerile pentru Parlamentul European al Uniunii în statul membru în care are rezidenţa.

1. Dreptul la vot şi egibilitatea la alegerile locale.Cetăţenii europeni au dreptul să participle la problemele locale ale

ţării de rezidenţă. Astfel se favorizează integrarea în viaţa cotidiană a ţării gazdă. Aceste drepturi au stârnit opinii diferite în statele membre deoarece privesc ordinea juridică naţională şi viaţa democratică din statele membre. S-au făcut revizuiri constituţionale cu privire la acest subiect pentru a putea ratifica tratatul de la Maastricht, de ex. Franţa, Austria, Spania.

Dreptul de vot şi eligibilitatea la alegerile locale s-au aplicat pentru prima dată în Franţa la alegerile muicipale din 2001.

În virtutea Tratatului de la Maastricht, instituţiile Uniunii europene au stabilit să se definească modalităţile de participare la alegerile municipale. Directiva 94/8o/CE adoptată în 1994 nu urmărea să armonizeze sistemele electorale ale statelor membre ci urmărea să asigure pentru resortisanţi condiţii pentru exercitarea dreptului de vot şi eligibilitatea.

Se pot sintetiza câteva deziderate:- dreptul de vot şi egibilitatea sunt dobândite pentru orice cetăţean

european care satisface condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru dreptul de vot şi eligibilitate;

- se pot aplica exigenţe legate de existenţa rezidenţei resortisantului european.

- orice procedură de înscriere pe listele electorale sau declaraţie de candidatură este similară cu aceea a unui alegător sau candidat naţional;

- se pot cere documente şi informaţii suplimentare;- există derogări: în special pentru Luxemburg unde trăiesc mulţi

resortisanţi din statele membre ale Uniunii; statul este autorizat să limiteze dreptul la vot şi eligibilitatea în funcţie de durata minimă de rezidenţă.

Există o excepţie importantă: eligibilitatea pentru funcţiile de şef, adjuct sau supleant sau membru a unui colegiu director al unui executiv al unei autorităţi locale sau participarea la desemnarea electorilor unei adunări parlamentare (alegerea de senatori în Franţa).

Există o limită importantă care este din ce în ce mai greu de justificat. De ex . de ce să interzici dreptul la vot în Adunarea naţională franceză dacă deciziile pe care le adoptă aceasta privesc atât pe francezi cât şi pe resortisanţii comunitari care au rezidenţa în Franţa? De ce să

32

refuzi dreptul la alegerea preşedintelui, dacă noi cunoaştem care este rolul preşedintelui sau şefului executivului pentru construcţia şi funcţionarea Uniunii.

2. Dreptul de vot şi eligibilitatea în Parlamentul european Parlamentul European reprezintă ansamblul popoarelor statelor

membre ale Uniunii. Alegerea lui prin vot universal direct este prevăzută de la început de tratate. Ca atare, existenţa dreptului la vot pentru această alegere este logic. Înainte de Tratatul de la Maastricht cu excepţia Italiei, statele membre acordau acest drept numai naţionalilor lor.

În 1979 alegerea deputaţilor europeni s-a făcut cu sufragiu universal direct. Mai înainte reprezentanţii adunărilor parlamentare naţionale, desemnaţi după o procedură proprie fiecărui stat, compuneau Adunarea denumită în prezent Parlamentul European.

Alegerea din 1979 se baza pe un text adoptat de Consiliu în 1976. Acesta prevedea:

- perioada în cursul căreia trebuia să se desfăşoare alegerile;- durata mandatului membrilor Parlamentului european;- incompatibilităţi generale referitoare la funcţii administrative şi

politice comunitare, precum şi funcţii ministeriale naţionale.Cu excepţia acestui număr mic de reguli fiecare stat membru trebuia

să determine procedura pentru alegeri prin dispoziţii naţionale.Ulterior , aceste prevederi s-au modificat în 2002. Printr-o decizie a

CE s-au stabilit reguli de procedură pentru alegerea Parlamentului european. Ele se referă la tipul de scrutin şi stabilirea circumscripţiilor.

În 1992 Tratatul de la Maastricht a instiutit dreptul de vot şi alegerea Parlamentului european de către cetăţenii Uniunii. Modalitătile de aplicare s-au concretizat într-o directivă. Ea cuprinde dispoziţii similare cu cele de la nivel local. Printre acestea se numără:

- regimul de neegibilitate;- libertatea de opţiune lăsată resortisanţilor comunitari de a vota în

statul de origine sau cel de reşedinţă;- interzicerea votului dublu sau a unei duble candidaturi- principiul egalităţii de tratament între naţionali şi resortisanţi

comunitari cu ocazia înscrierii pe liste sau a depunerii candidaturii;

- regimuri tranzitorii şi derogatorii.În ciuda existenţei unor drepturi politice ele sunt foarte puţin

utilizate de cetăţenii europeni. Comisia a calculat că în perioada din 1996 – 2001, numai 26,7% din resortisanţii comunitari s-au înscris pe listele electorale ale statelor lor de rezidenţă pentru alegerile municipale.

În ceea ce priveşte alegerile pentru Parlamentul european lucrurile nu stau mai bine. Dacă participarea este scăzută la alegerrile la nivel

33

naţional cu atât mai mult este scăzută şi la nivel european. Astfel în 2004 media europeană de participare se plasa sub 50%.

Procentajul de participare la alegerea Parlamentului European

Statele membre

1979 1984 1987 1989 1995 1995 1996 1999 2004

Germania 65,7 56,8 62,3 60 45,2 43Franţa 60,7 56,7 48,7 52,7 46,8 42,76Belgia 91,4 92,2 90,7 90,7 91 90,81Italia 84,9 84,4 81,5 74,8 70,8 73,1Luxemburg 88,9 88,8 87,4 88,5 87,3 89Olanda 57, 8 50,6 47,2 36,6 30 39,3Regatul Unit

32,2 32,6 36,3 36,4 24 38,8

Irlanda 63,6 47,6 68,3 44 50,2 58,8Danemarca 47,8 52,4 46,2 52,9 50,5 47,9Grecia 77,2 79,9 71,2 75,3 63,22Spania 68,9 54,6 59,1 63 45,1Portugalia 72,4 51,2 35,5 40 38,6Suedia 41,6 38,8 37,8Austria 67,7 49,4 42,43Finlanda 60,3 31,4 39,4Republica Cehă

28,32

Estonia 26,83Cipru 71,19Letonia 41,34Lituania 48,38Ungaria 38,5Malta 82,37Polonia 20,87Slovenia 28,3Slovacia 16,96Media europeană

63 61 58,5 56,8 49,8 45,7

3. Alegerea deputaţilor români în parlamentul european Membrii din România în Parlamentul European sunt aleşi prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit principiului reprezentării proporţionale, pe bază de scrutin cu listă blocată, şi candidaturi independente.3

3 Cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii membrilor din România în

34

Alegătorii resortisanţi4 care au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua de referinţă5 inclusiv, au dreptul de a alege6 membrii din România în Parlamentul European, iar cetăţenii români care sunt eligibili comunitar7

şi au împlinit până în ziua de referinţă inclusiv, vârsta de 23 de ani, au dreptul de a fi aleşi în Parlamentul European.

În conformitate cu dispoziţiile legii, teritoriul României constituie o singură circumscripţie electorală.

Pragul electoral pentru partidele şi formaţiunile politice este de 5% din totalul voturilor valabil exprimate la nivel naţional. Candidatul independent este declarat ales dacă obţine un număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul electoral naţional. Coeficientul electoral naţional reprezintă partea întreagă a raportului dintre numărul total de voturi valabil exprimate la nivel naţional şi numărul de mandate de parlamentari europeni ce revin României.

Propunerile de candidaturi pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European se depun şi se înregistrează la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 60 de zile înainte de ziua de referinţă. Listele de candidaţi trebuie întocmite astfel încât să asigure reprezentarea ambelor sexe. Numărul de candidaţi de pe fiecare listă, poate fi cu maximum 10 mai mare decât numărul mandatelor repartizate României în Parlamentul European. Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidaţi propuse de partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice sau alianţele electorale, trebuie însoţite de o listă cuprinzând cel puţin 200.000 de alegători care susţin fiecare candidatură. Modelul listei se aprobă prin hotărâre a Guvernului, odată cu aducerea la cunoştinţă publică a zilei de referinţă.

Parlamentul European este stabilit de Legea nr. 33/16.01.2007 şi de Ordonanţa de urgenţă nr. 01/07.02.2007 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European. Legea nr. 33/2007 şi O.U.G. nr. 01/2007 au fost modificate ulterior prin O.U.G. nr. 08/20.02.2007 şi prin O.U.G. nr. 84/28.08.2007. Acest act normativ a transpus Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct şi Directiva Consiliului nr. 93/109/CE din 6 decembrie 1993.

4 Potrivit L. 33/2007, prin alegător resortisant se înţelege orice cetăţean al României care are dreptul de a alege membri din România în Parlamentu European;

5 În condiţiile L. 33/2007, zi de referinţă reprezintă ziua organizării alegerii membrilor din România în Parlamentul European.

6 Dreptul la vot al alegătorilor resortisanţi se exercită pe baza următoarelor documente: a). în ţară, pe baza cărţii de identitate, a cărţii de identitate provizorii sau a buletinului de identitate; b). în străinătate, pe baza paşaportului diplomatic, de serviciu, simplu, temporar sau a titlului de călătorie ori pe baza cărţii de identitate.

7 Prin persoana eligibilă comunitar se înţelege orice cetăţean al unui stat membru al U.E., care are dreptul de a fi ales pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România.

35

Candidatul independent poate participa la alegeri individual, dacă este susţinut de cel puţin 100.000 de alegători.

Fiecare partid politic, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţă politică sau alianţă electorală poate depune numai o singură listă de candidaţi, la nivel naţional. De asemenea, candidaturile depuse pe mai multe liste de candidaţi sunt nule de drept. Nulitatea se constată prin hotărâre a Biroului Electoral Central.

Atribuirea mandatelor de parlamentar european se face, cu respectarea dispoziţiilor legale, de către Biroul Electoral Central, după cum urmează:a) în prima etapă, Biroul Electoral Central calculează pragul electoral şi coeficientul electoral naţional şi stabileşte, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi valabil exprimate, lista partidelor politice, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice, alianţelor electorale şi candidaţilor independenţi cărora li se pot repartiza mandate;b) în etapa a doua, se repartizează mandatele la nivelul circumscripţiei naţionale pentru listele selectate,care au îndeplinit pragul electoral, prin metoda d’Hondt, care constă în împărţirea voturilor valabil exprimate pentru fiecare listă şi candidat independent la numerele cardinale, începând cu 1, 2, 3...., până la numărul total de mandate de repartizat, şi ierarhizarea acestor câturi în ordine descrescătoare. Numărul de mandate repartizate fiecărei liste în parte corespunde cu numărul de câturi aferente fiecărei liste cuprinse în şirul ordonat, până la repartizarea tuturor mandatelor;c) candidatul independent căruia i-ar reveni cel puţin un mandat i se repartizează un singur mandat, indiferent de câte mandate au rezultat din calcul.

Pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor legale privitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, Autoritatea Electorală Permanentă are o serie de atribuţii, printre care:a) colaborarea cu instituţii şi autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale pentru asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a procesului electoral; b) îndrumarea, informarea şi instruirea personalului autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în organizarea şi desfăşurarea procesului electoral, a persoanelor care pot deveni membri ai birourilor electorale, precum şi a alegătorilor; c) monitorizarea şi controlul activităţilor specifice procesului electoral;

36

d) îndeplinirea, împreună cu autorităţile publice competente, a formalităţilor necesare acceptării membrilor din România la alegerile europarlamentare;8

e) controlul, evidenţa şi aplicarea sancţiunilor referitoare la finanţarea campaniilor electorale;f) asigurarea, în limita competenţelor, a aplicării unitare a dispoziţiilor legale referitoare la organizarea alegerilor.

Nu pot fi aleşi membrii în Parlamentul european cetăţenii care fac parte din următoarele categorii: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, inclusiv cei cu statut special, deputaţii sau senatorii în Parlamentul României, precum şi membrii Guvernului României. În termen de 30 de zile de la data validării rezutatului alegerilor pentru Parlamentul European, persoanele aflate în situaţia de incompatibilitate trebuie să opteze între mandatul de parlamentar european şi funcţia care generează incompatibilitatea, demisionaând din una dintre aceste funcţii. Dacă se depăşeşte termenul de 30 de zile, iar persoana aleasă se află, în continuare în stare de incompatibilitate, pierde calitatea de membru în Parlamentul European.În caz de vacanţă a mandatelor membrilor din România în Parlamentul European, survenită ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii cu calitatea de europarlamentar sau a decesului, mandatele pentru locurile vacante sunt atribuite următorilor pe listele de candidaţi, în ordinea în care au fost înscrişi pe aceste liste, dacă până la data validării pentru ocuparea locurilor vacante, partidele sau formaţiunile politice, pe listele cărora au candidat confirmă în scris, că aparţin acestora.

3. Dreptul de protecţie diplomatică şi consularăOrice cetăţean al Uniunii beneficiază de protecţia diplomatică şi

consulară a statelor membre pe teritoriul unui stat terţ, chiar dacă statul membru al cărui resortisant este, nu este reprezentat.

1. Principiul Recunoaşterea unei astfel de protecţii este unadin inovaţiile

majore aleTratului de la Maastricht. De obicei, exerciţiul protecţiei diplomatice şi consulare este, în principiu conditionată de legătura de cetăţenie între victimă şi statul care asigură protecţia. Raţiunea unui astfel de drept este

8 Cu titlu de exemplu, în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 33/2007, Autoritatea Electorală Permanentă a adoptat Hotărârea nr. 1/2007 privind modelul şi modul de utilizare ale declaraţiei pe propria răspundere dată de alegătorii înscrişi în listele electorale suplimentare la alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 720/24.X.2007.

37

legat şi de faptul că nu toate statele europene sunt reprezentate în ţări terţe. Ţările în care sunt reprezentate toate statele europene nu sunt numeroase. Acestea sunt: China, Statele Unite, Japonia, Rusia şi Elveţia.

2. Definiţii prealabile Consulul este un agent oficial pe care un stat îl stabileşte în oraşele

altui stat având misiunea de a proteja resortisanţii săi în străinătate şi să îndeplinească diverse competenţe în legătură cu ei, cum ar fi starea civilă, eliberarea paşaportului.

Agentul diplomatic este reprezentantul unui stat în faţa altui stat pentru întreţinerea relaţiilor oficiale în mod permanent, cum ar fi informarea statului care acreditează, protecţia intereselor sale, etc. Acestă precizare este importantă pentru că cetăţenul unui stat nu beneficiază de aceleaşi garanţii în cazul protecţiei diplomatice sau consulare.

Protecţia consulară constă într-o reclamaţie contra unui act a unui organ de stat care a comis o infracţiune contrară dreptului internaţional. Protecţia se exercită contra organului şi nu contra statului unde a avut loc prejudiciul.

Protecţia diplomatică poate fi cerută de un cetăţean statului său după ce a fost victima unui prejudiciu făcut de un stat străin. Dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, cum ar fi buna credinţă, statul cetăţenului lezat poate să ceară repararea pagubei statului în cauză.

Protecţia consulară este acordată dacă cetăţeanul dovedeşte cu un paşaport sau o carte de identitate că are cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene. În cazul în care se pierd sau se fură aceste documente, se admite orice probă a identităţii. Odată dovedită identitatea, cel interesat va fi tratat ca orice cetăţean al statului căruia i se cere protecţia.

3. Protecţia consularăEa poate fi acordată pentru cinci situaţii:

- asisenţă în caz de deces;- asistenţă în caz de accident sau boală gravă;- asistenţă în caz de arestare sau detenţie;- asistenţă victimelor violenţelor;- ajutor de repatriere cetăţenilor Uniunii Europene aflaţi în

dificultate.Aceasta nu este o listă limitativă, reprezentanţi diplomatici şi agenţii

consulari pot să vină în ajutor şi în alte cazuri. Avansarea unor ajutoare şi cheltuieli pentru ajutorul cetăţenului trebuie să fie rambursate de către acesta care trebuie să-şi ia un angajament scris.

În prezent, nu este posibilă o protecţie europeană. Actuala procedură este interstatală şi nu comuitară. Se pune problema dacă un drept de protecţie al Uniunii europene ar fi posibil. Aceasta ar implica o evoluţie federală a Uniunii cu o cetătenie concurentă adică superioară cetăţeniei naţionale.

38

4. Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului european.Chiar dacă a fost instituit de Tratatul de la Maastricht în 1992,

a mai fost prevăzut şi de alte documente anterioare.1. Criteriile de primireOrice persoană fizică sau morală care are reşedinţa sau sediul

într-un stat membru al Uniunii europene are dreptul la petiţie in faţa Parlamentului european.

Petiţia poate fi prezentată cu titlu individual sau colectiv, în condiţiile determinate:

- petiţia nu poate să se refere decât la un domeniu de activitate al Uniunii Europene;

- petiţionarul trebuie să fie direct interesat de subiect.Domeniile de activitate ale Uniunii sunt: - cele patru mari libertăţi de circulatie, respectiv, libertatea

circulaţiei persoanelor, a mărfurilor, a seviciilor şi capitalurilor;- egalitatea tratamentului între femei şi bărbaţi;- armonizarea fiscală;- protecţia mediului;- protectia consumatorilor;- cercetarea şi dezvoltarea tehnologică;- cultura.În general, majoritatea petiţiilor acoperă patru domenii principale;

libertatea de circulaţie, politica socială, protectia mediului şi respectarea drepturilor omului.

Aprecierea raportului direct între petiţionar şi subiect si subiect este interpretată intr-o manieră largă. Cererea poate să decurgă dintr-o nevoie generală,, dintr-o doleanţă individuală sau dinr-un apel revendicativ.

Petiţiile sunt adresate direct Preşedintelui Parlamentului iar Comisia de petiţii ale Parlamentului se ocupă de ele. Sunt cerute anumite condiţii de formă: petiţia trebuie să menţioneze numele, calitatea, cetăţenia, şi domiciliul fiecăruia dintre petiţionari. Ele trebuie să fie redactate într-una din limbile oficiale ale Uniunii.

Anul Numărul total Primite Neprimite2004 1002 623 3792005 1032 628 3182006 1021 667 354

După ce petiţia a fost considerată că îndeplineşte condiţiile de

primire, comisia de petiţii poate să organizeze audienţe, să trimită funcţionari să constate faptele la faţa locului, să se adreseze altor comisii

39

ale Parlamentului European. Ea poate să se adreseze Comisiei europene să-i furnizeze documente şi informaţii.

2. Consecinţele petiţieiEle sunt diferite în funcţie de caz. Unele soluţii cu titlu individual

reclamă o rezolvare a problemei prin intervenţia instituţiilor europene faţă de autorităţile neţionale. Alte petiţii pot să aibă la origine un text comunitar adoptat de Comisie sau Parlament ( comunicare sau aviz). Petiţia se poate referi la o problemă de interes general, cum ar fi condamarea unui stat pentru neîndeplinirea obligaţiilor comuitare de către Curtea de Justiţie.

5. Acţiunea către mediatorul EuropeanMediatorul european a fost instiuit în 1992 prin Tratatul de la

Maastricht pentru a intermedia relaţiile dintre autorităţile europene şi cetăţenii europeni.

1. Funcţia de mediator EuropeanEste moştenitoarea unei instituţii scandinave, creată în Suedia în

1809, denumită ombusman care înseamnă mandatar, în suedeză. Acest “mandatar” era însărcinat să controleze respectarea legilor de către tribunale şi funcţionari pentru a urmări în faţa tribunalelor competente pe aceia care în exeriţiul funcţiei lor au comis ilegalităţi sau au neglijat să îndeplinească datoriile lor imparţial. Ulterior au apărut mediatori în Finlanda în 1919, în Danemarca în 1955, apoi instituţia s-a răspândit rapid în Europa şi în restul lumii.

Mediatorul este numit de Parlamentul european după fiecare alegere pe o durată de cinci ani. Mandatul este reînnoibil. Sediul este la Srasbourg.

Mediatorul îşi exercită funcţia sa independent. El trebuie să acţioneze liber. Pentru a garanta această independenţă, el nu poate să aibă alte activităţi remunerate sau nu.

2. Misiunea Mediatorului europeanEl este abilitat să primească plângeri de la orice cetăţean al Uniunii

sau a oricărei persoane fizice sau morale care este rezidentă sau cu sediul într-unul dintre statele membre în caz de proastă administraţie în acţiunea instituţiilor, organelor sau organismelor Uniunii. Se exceptează Curtea de Justiţie în exercitarea funcţiilor sale jurisdicţionale.

În 1997 Mediatorul european a definit expresia de proasta administraţie. Astfel, se consideră că există o proastă administraţie dacă un organism public nu acţionează în conformitate cu o regulă sau un principiu care are forţă obligatorie. Acesta poate să producă neregularităţi administrative, inechitate, discriminare, întârzieri abuzive, refuzul de informaţie.

Mediatorul european mai poate să procedeze la anchete din propria sa iniţiativă.

40

Numărul total de cereri în 2006 s-a ridicat la 3830 ( 3619 proveneau de la particulari, 211 au fost trimise de întreprinderi şi asociaţii). Creşterea numărului de plângeri a fost continuă.

Anul Numărul de plângeri primite 2002 2111 2003 2436 2004 2726 2005 3920 2006 3830

Există o serie de condiţii pentru ca cererea să fie primită:- la nivelul titularului de drept: reclamatul trebuie să fie un

cetăţean al Uniunii sau o persoană fizică sau morală care are reşedinţa sau sediul într-un stat membru;

- din punct de vedere al obiectului , trebuie să fie invocat un caz de proastă administraţie ;

- plângerea trebuie să fie depusă împotriva instituţiilor şi organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justitie şi a tribunalului de primă instanţă în cadrul funcţiilor lor jurisdicţionale.

Alte restricţii sunt stabilite prin statut Mediatorului european:- există o limită temporară; plângerea trebuie să fie introdusă într-

un termen de doi ani socotiţi de la data la care faptele invocate sunt aduse la cunoştinţa reclamantului;

- dacă faptele invocate fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdictionale, Mediatorul nu-şi poate exercita competenţa; el nu se poate substitui unui judecător sau să pună în discuţie deciziile sale;

- plângerea trebuie să fi fost precedată de demersuri administrative specifice faţă de organele şi instituţiile respective.

După ce plangerea este primită Mediator acesta poate să ia diferite măsuri:- să acorde sfaturi;- să facă cercetări în vederea găsirii unei soluţii amiabile; etc.Dacă soluţia amiabilă nu este posibilă Mediatorul ia o decizie de

clasare însoţită de un comentariu critic sau adoptă un proiect de recomandare. În comentariul critic Mediatorul apreciază că proasta administrare nu are implicaţii generale şi nu stabileşte nicio măsură împotriva instituţiei respective. Recomandarea este adresată instituţiei sau organului vizat , constatând o administrare proastă sau cu implicaţii generale.

Oricare ar fi situaţia reclamantul este informat în legătură cu cererea sa într-un termen corespunzător. În cazul proiectului de recomandare

41

reclamantul poate să prezinte observaţii. Mediatorul trimite un raport Parlamentului european prezentând recomandările făcute.

3 . Diferenţa dintre dreptul la petiţie şi plângerea la MediatorPlângerea la Mediator este limitată la acţiunile instituţiilor

comunitare, organele sau organismele Uniunii cu excepţia Curţii europene de Justiţie în exerciţiul funcţiilor sale jurisdicţionale.

Petiţia către Parlamentul European face posibil controlul autorităţilor naţionale. De altfel o mare parte a Comisiei de petiţii constă în controlul aplicării regulilor comunitare de către autorităţile naţionale.

În practică există o colaborare între cele două sisteme: o petiţie poate să fie trimisă Mediatorului sau o plângere către Mediator poate fi trimisă la Comisia de petiţii, cu consimţământul petiţionarului sau reclamantului.

6. Îmbunătăţirea transparenţei activităţii europeneÎn acest sens au fost adoptate două drepturi cetăţenilor

europeni: dreptul de acces la documentele administrative europene şi dreptul de corespondenţă cu organele cmunitare într-o limbă a tratatelor.

1.Dreptul de acces la organele administrativeOrice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică ori morală

care are rezidenţa sau sediul într-un stat membru are un drept de acces la documentele Parlamentului european, ale Consiliului sau ale Comisiei.

Dreptul de acces la documentele administrative ale Uniunii a fost introdus în 1997 de tratatul de la Amsterdam. El corespunde unei epoci în care cetăţenii europeni considerau instituţiile comunitare îndepărtate, opace şi de neînţeles.

Instituirea dreptului de acces la documentele administrative ale Uniunii europene este rezultatul unui drum lung.

În prezent dreptul de acces este reglementat. Cererea de acces la documente trebuie să fie formulată în scris într-una dintre limbile oficiale ale Uniuni printre care şi româna. Instituţia solicitată trebuie să formuleze un răspuns motivat de acceptare sau de respingere totală sau parţială.

Există o serie de excepţii de la principiul liberului acces la documentele administrative:

- dacă divulgarea ar putea aduce atingere interesului public;- dacă divulgarea ar putea aduce atingere vieţii private şi a

integrităţii individului;- dacă divulgarea ar putea aduce atingere protecţiei intereselor

comerciale, procedurilor jurisdicţionale, obiectivelor activităţilor de control, de anchetă şi audit; în acest din urmă caz nu se refuză comunicarea dacă un interes superior justifică divulgarea.

Documentele care ar putea să atingă interesul public sunt adesea calificate ca fiind “sensibile”. Acestea sunt documente ale instituţiilor statelor membre, ale unor ţări terţe sau ale unor organizaţii internaţionale

42

care sunt clasificate “strict secrete” “secrete”, “confidenţiale”. Ele protejează interese fundamentale comunitare sau naţionale cum ar fi securitatea publică, apărarea, relaţiile internaţionale sau politica financiară.

2. Dreptul de corespondenţă într-o limbă a tratatelorOrice cetăţen al Uniunii poate să corespondeze cu instituţiile şi

cu anumite organe comunitare într-o limbă a tratatelor şi să primească răspunsul redactat în aceeaşi limbă. Carta drepturilor fundamentale a extins acest drept la toate persoanele nu numai la cetăţenii Uniunii.

Atribuirea acestui drept permite apropierea sistemului comunitar de cetăţeni. De asemenea, reflectă o deschidere către diversitatea lingvistică.

În practică este un drept destul de redus, dar există reguli procedurale care îl pot face mai eficient.

43