Subiect 9 – Personalitatea Juridică a UE

Una din cele mai importante noutăți pe care le aduce Tratatul de la Lisabona este faptul că Uniunea Europeana are personalitate juridica. Tratatele constitutive ale Comunităților Europene le-au dotat pe acestea cu personalitate juridică, dar începând cu Tratatul instituind Uniunea Europeană din 1993 si continuând cu tratatele de revizuire ulterioare nu s-a mai prevăzut acest aspect (propuneri de acordare a personalităţii juridice Uniunii Europene au fost înregistrate si cu prilejul elaborării tratatelor de la Maastricht si Amsterdam, însa nu s-a luat nicio decizie din raţiuni de politică naţională. ) Prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, Comunitatea Europeană încetează să existe. Acquis-ul Comunităţii este preluat în întregime de Uniunea Europeană, care dispune în acelaşi timp de personalitate juridică. In articolul 46A se precizează sec ca „Uniunea are personalitate juridică.”. In schimb, în Declaraţia cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene (Declaratia 24) se încearcă stabilirea unor limite in ceea ce priveşte autoritatea Uniunii Europene: ,,Conferinţa confirmă că faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică nu o va autoriza în niciun fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre prin tratate.” Rezultă de aici că scopul înfiinţării Uniunii Europene și rolul actual al acesteia reprezintă esenţa care da forma capacitaţi sale juridice, acţiunile Uniunii trebuie să se înscrie în limitele scopurilor și nevoilor ei de funcţionare care au ca finalitate realizarea obiectivelor. Uniunea Europeana poate fi analizată în mod cert ca subiect de drept. Personalitatea juridica pe care acest tratat i-o conferă nu ajută însă la încadrarea Uniunii într-o anumită categorie a subiectelor dreptului internaţional public6. Personalitatea juridical internaţională a Uniunii demonstrează natura sa specifică. Competen țele de care aceasta beneficiază depăşesc prerogativele specifice organizaţiilor internaţionale , dar rămân inferioare celor statale. (Uniunii îi lipseşte calitatea de subiect primar al dreptului internaţional7). In dreptul comunitar, Uniunea acţionează în temeiul unei puteri de reglementare a competentelor și prerogativelor atribuite de state și exercitate prin instituţiile proprii. Acestea edictează norme juridice, gestionează un patrimoniu și un buget propriu, recrutează și angajează personal. In statele membre , Uniunea posedă cea mai larga capacitate recunoscută persoanelor juridice de legislaţiile naţionale în scopul realizării obiectivelor lor8. O Uniune Europeană dotată cu personalitate juridică are astfel posibilitatea de a adera la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a deveni membru al organizaţiilor internaţionale şi poate acţiona într-un mod mai coerent şi mai eficace în cadrul relaţiilor sale la nivel global. In Tratatul de la Lisabona se folosesc termeni specifici Constituţiilor: legiuitor, procedura legislativa ordinara. Totodată la nivelul Uniunii apar funcţiile constituţionale specifice statelor:funcţia executivă (Comisie, Consiliu și statele membre), funcţia legislativă (Consiliu, Parlament si Comisie) si funcţia jurisdicţională(Curtea de justiţie, Tribunalul de prima instanţa, Tribunalul funcţiei publice europene si instanţele naţionale).Se vorbeşte despre o dificultate a definirii structurii juridice a Uniunii Europene9.Este admis ca Uniunea reuneşte elemente specifice organizaţiilor internaţionale și statelor federale. Astfel, natura sa juridică este abordata din perspectiva organizaţiilor internaţionale și a statelor federale, dar și din punct de vedere al confederaţiilor și uniunilor reale de state. Uniunea nu poate fi insă un stat federal în sensul strict , deoarece nu are elementele constitutive ale unui stat, iar statele membre continuă să iși păstreze personalitatea juridică internaţională. Conform tratatelor, statele atribuie Uniunii competențe în mod limitat și reversibil. Statele federale admit în mod cu totul excepţional dreptul de retragere, în timp ce Tratatul de la Lisabona îl consacra explicit. Dezbaterea asupra naturii Uniunii din perspectiva unei

federaţii tinde tot mai mult să se raporteze la evoluţia si potenţialul Uniunii. Integrarea europeană este văzută ca un proces care tinde la instituirea unui ansamblu federal, caracterizat prin repartizarea competențelor între mai multe nivele de exercitare a puterii și prin exerciţiul unei suveranități partajate10. Uniunea a fost analizată și ca o confederaţie de state sau o uniune reala de state. Confederaţia reprezintă ,,o asociere egalitara a statelor in cadrul căreia acestea accepta sa coopereze intr-un anumit număr de domenii, toate păstrându-si in principal suveranitatea11”. Fundamentul juridic al confederaţiei este reprezentat de dreptul internaţional , iar activitatea sa se desfăşoară prin intermediul unor conferinţe ale reprezentaţilor statelor, care decid în unanimitate. Uniunea reală de state se caracterizează printr-o integrare rezultând din exerciţiul comun al anumitor competențeîn materia politici externe, apărării.

Tot aici am găsit:Termenul de “Uniune Europeană” este utilizat începând cu 1992, când Tratatul de la

Maastricht a denumit astfel ansamblul hibrid format din Comunităţile Europene şi formele de cooperare interguvernamentală între statele membre ale Comunităţilor Europene, respectiv politica extenă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. La momentul respectiv, s-a evitat în mod intenţionat clarificarea acestei sintagme. Imposibilitatea de a da o definiţie Uniunii Europene, se datora “ambiguităţii constructive” pe care o sugera această sintagmă, ambiguitate inclusă în tratat întrucât, la acel moment, pentru statele membre, un transfer de suveranitate către o Uniune cu personalitate juridică şi competenţe reale era inacceptabilă, mai ales cu privire la domeniile interguvernamentale de cooperare. La momentul ’92, s-a preferat o Uniune Europeană care, spre deosebire de Comunităţile Europene preexistente, nu dispunea de personalitate juridică99. Era mai degrabă un concept politic decât unul juridic, deoarece nu a fost inclus în tratat pentru a substitui Comunităţile Europene, ci pentru a le îngloba într-un ansamblu mai larg. Această natură incertă a Uniunii din punct de vedere juridic s-a dovedit a fi doar o etapă în evoluţia sa, întrucât personalitatea juridică a U.E. a fost una dintre cele mai puţin disputate modificări ale T.U.E. atât în proiectul respins al tratatului constituţional cât şi în noua reglementare a Uniunii, Tratatul de la Lisabona. În prezent, art. 1, par. 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană (T.U.E.), aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona arată că ”Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia”, iar în art. 47 se declară că ”Uniunea are personalitate juridică”. Această modificare are implicaţii majore pentru actuala structură a Uniunii Europene cât şi pentru funcţionarea sa în noul context juridic şi instituţional. Spre exemplu, Uniunea va putea încheia tratate sau acorduri internaţionale în domeniile sale de competenţă, iar acordurile încheiate de statele membre vor trebui să fie compatibile cu cele încheiate de Uniune. Trebuie reţinut, însă, că Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) continuă să existe alături de Uniunea Europeană, iar sistemul Euratom nu este modificat de Tratatul de la Lisabona. Dată fiind personalitatea juridică a Uniunii, statele membre îşi vor transfera competenţele către aceasta, la aderare sau în urma modificării tratatelor şi extinderii competenţelor sale, Uniunea fiind acum persoană juridică aflată la un nivel superior. Conform vechii reglementări, statele puteau să îşi transfere competenţele doar Comunităţilor Europene sau unui organ comunitar, cum era Banca Centrală Europeană (în prezent instituţie comunitară), întrucât doar acestea dispuneau de personalitate juridică. În ceea ce priveşte mijloacele de realizare a obiectivelor Uniunii Europene, acestea trebuie să corespundă competenţelor care îi sunt atribuite prin tratate. Cadrul instituţional, format în urma Tratatului de la Lisabona din cele şapte instituţii europene, este chemat să contribuie promovarea valorilor U.E., la urmărirea obiectivelor sale, la susţinerea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor europeni şi ale statelor membre.

Subiect 33 – Modalități de vot în cadrul Consiliului UE

Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot:a) Regula institutită de T.U.E. în urma Tratatului de la Lisabona este că hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Definirea

majorităţii calificate în noua reglementare este următoarea: majoritatea calificată este egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată. În cazul în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului, reprezentând statele membre participante care reunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Este vorba despre o majoritate calificată “extinsă”189, aşa cum este numită deja în doctrină, aplicabilă atunci când Consiliul nu decide pe baza propunerii Comisiei. Dacă nu toţi membrii Consiliului votează, atunci majoritatea calificată se determină între statele participante, cu 55% dintre participanţi şi 65% din populaţia acestor state. În acest caz, minoritatea de blocaj se constituie din 35% dintre participanţi, plus 1 stat membru. În fine, în cazurile în care nu toţi membrii Consiliului participă la vot şi dacă acesta nu decide pe baza propunerii Comisiei sau a Înaltului Reprezentant, majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului, reprezentând statele participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia statelor respective. Însă, Tratatul de la Lisabona prevede că regula generală instituită în T.U.E. se va aplica numai de la data de 1 noiembrie 2014190, până la această dată aplicându-se o serie de dispoziţii tranzitorii referitoare la majoritatea calificată, după cum urmează: deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puţin 255 de voturi favorabile (din 345 posibile) exprimate de majoritatea membrilor, în cazul în care, în temeiul tratatelor, acestea trebuie să fie adoptate la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt încheiate în cazul în care întrunesc cel puţin 255 de voturi favorabile exprimate de cel puţin două treimi dintre membri. Un membru al Consiliului poate solicita, la adoptarea cu majoritate calificată a unui act, să se verifice dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. În cazul în care nu este îndeplinită această condiţie, actul în cauză nu este adoptat. Pentru a înţelege mecanismul majorităţii calificate în vechea reglementare, conformTratatului de la Nisa, şi în perioada de tranziţie trebuie să menţionăm că fiecare stat membru are un anumit număr de voturi, stabilit proporţional cu numărul populaţiei. Astfel, cele patru state mari – Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, au 29 de voturi în Consiliu, Spania şi Polonia 27, România are 14 voturi, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia, Belgia şi Cehia au câte 12, Austria, Suedia şi Bulgaria câte 10, Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda şi Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia şi Luxemburg au câte 4 voturi, iar Malta 3 voturi.În concluzie, referitor la majoritatea calificată, Tratatul de la Lisabona a modificat fundamental mecanismul de constituire a acesteia, eliminând sistemul de voturi ponderate în funcţie de populaţie aparţinând statelor membre cu o măsură de ponderare direct corelată cu dimensiunea populaţiei. Dacă în vechea reglementare “tabelul” cu statele membre pe baza căruia se calcula majoritatea calificată conţinea numărul de voturi pentru fiecare stat membru, în noua reglementare acesta conţine pentru fiecare stat procentul din populaţia totală a Uniunii pe care îl“deţine” statul respectiv. Aşa cum am arătat deja, noul sistem de calcul al majorităţii calificate va intra în vigoare în 2014, însă cu posibilitatea de prelungire a perioadei tranzitorii până în 2017, la cererea membrilor Consiliului.b) Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum şi în privinţa adoptării regulamentului său de procedură. Organizarea Secretariatului General, solicitarea de studii pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune sau de propuneri din partea Comisiei, statutul comitetelor prevăzute de tratate sunt alte decizii asupra cărora Consiliul se pronunţă, conform T.F.U.E., cu majoritate simplă. În cazul deliberărilor pentru care este necesară majoritatea simplă, Consiliul hotărăşte cu majoritatea membrilor care îl compun. c) votul unanim este meţinut în T.U.E. şi T.F.U.E. după Tratatul de la Lisabona în mod excepţional, pentru domenii sensibile sau deosebit de importante pentru statele membre, acestea fiind prevăzute expres în tratate. Exemple în acest sens sunt deciziile luate în cadrul politicii externe şi de securitate comună, acordul asupra unui sistem al cursului de schimb al monedei euro în raport cu monedele statelor terţe, amendarea propunerilor Comisiei, procedurile privindasocierea ţărilor şi teritoriilor la Uniune, luarea de măsuri pentru combaterea discriminării, aderarea de noi state la Uniune, etc. Trebuie precizat că, conform T.F.U.E., abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea hotărârilor pentru care este necesară unanimitatea. Renunţarea treptată la votul unanim a fost un proces îndelungat, încă din anii ’50

tratatele institutive menţionând că votul unanim reprezintă o perioadă de tranziţie care urma să se încheie în 1965. Procesul de reducere a măsurilor care necesitau votul unanim a fost întrerupt şi “sabotat” în 1966 prin Compromisul de la Luxemburg, conform căruia fiecare stat are drept de veto în probleme importante, ce aduc atingere intereselor sale naţionale majore. Reluat în 1986, acest proces a continuat inclusiv cu Tratatul de la Lisabona care a scos de sub incidenţa votului unanim şi a trecut la votul cu majoritate calificată o serie de noi domenii. Votul majoritar este extins înspre 68 noi domenii sau aspecte ale politicilor comune, care se adaugă celor 150 deja existente, iar Consiliul European poate extinde votul cu majoritate calificată spre alte domenii. Acesta este cel mai mare “salt” de la unanimitate spre votul majoritar dintre toate revizuirile de până acum ale tratatelor. De altfel, aceasta este cea mai eficientă soluţie, în contextul unei Uniunii cu 27 de state membre.

Subiect 57 – Administrația Tribunalului

Tribunalul este compus in 27 de judecatori, cîte unul pentru fiecare stat membru. Judecătorii sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membri pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit. Din rîndul judecătorilor se desemnează un președinte. Spre deosebire de CEJ nu sunt avocați generali permanenți, dar această funcție poate fi în mod excepțional încredințată unuia din judecători.Toți membrii Tribunalului exercită, în principiu, funcția de judecător. Membrii Tribunalului sunt denumiți în continuare „judecători”. Oricare dintre judecători, cu excepția președintelui, poate exercita, într-o cauză determinată, funcția de avocat general în condițiile stabilite de articolele 17-19. În prezentul regulament, referirile la avocatul general se aplică numai în cazul în care un judecător a fost desemnat ca avocat general. Mandatul unui judecător începe de la data stabilită în acest sens în actul de numire. În cazul în care data nu este stabilită în actul de numire, mandatul începe de la data acestui act. Înainte de a intra în funcție, judecătorii depun în fața Curții de Justiție următorul jurământ: „Jur să îmi exercit funcția cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței; jur să nu divulg nimic din secretul deliberărilor.” Imediat după depunerea jurământului, judecătorii semnează o declarație prin care își iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia, obligațiile care decurg din această funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor. Atunci când Curtea de Justiție este chemată să decidă, după consultarea Tribunalului, dacă un judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau dacă acesta nu mai îndeplinește obligațiile aferente funcției sale, președintele Tribunalului îl invită pe judecătorul în cauză să se prezinte în camera de consiliu pentru a-și prezenta observațiile, fără participarea grefierului. Avizul Tribunalului se motivează. Avizul prin care se constată că un judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu mai îndeplinește obligațiile aferente funcției sale trebuie să exprime cel puțin voturile majorității judecătorilor Tribunalului. În acest caz, repartiția voturilor se transmite Curții de Justiție. Votul este secret, judecătorul în cauză neparticipând la deliberare. Cu excepția președintelui Tribunalului și a președinților camerelor, rangul judecătorilor se determină, fără distincție, în raport cu vechimea în funcție, La vechime egală în funcție, vârsta determină rangul. Judecătorii care își încheie mandatul și care sunt numiți din nou își păstrează rangul anterior. Imediat după înlocuirea parțială prevăzută de articolul 254 TFUE, judecătorii îl aleg dintre ei pe președintele Tribunalului, pentru o perioadă de trei ani. În cazul în care mandatul președintelui Tribunalului încetează înainte de expirarea termenului stabilit, se procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă. În cadrul alegerilor prevăzute de prezentul articol, votul este secret. Este ales judecătorul care obține voturile a mai mult de jumătate dintre judecătorii care compun Tribunalul. În cazul în care niciunul dintre judecători nu obține această majoritate, se organizează alte tururi de scrutin până când aceasta este obținută. Președintele Tribunalului conduce lucrările și serviciile Tribunalului; acesta prezidează ședințele plenare, precum și deliberările desfășurate în camera de consiliu. Președintele Tribunalului prezidează Marea Cameră. Dacă face parte dintr-o cameră compusă din trei sau din cinci judecători, președintele Tribunalului prezidează această cameră. În caz de împiedicare sau de

absență a președintelui Tribunalului sau în cazul în care funcția de președinte al Tribunalului este vacantă, președinția este asigurată de către unul dintre președinții camerelor, potrivit ordinii stabilite de regulament. În caz de împiedicare sau de absență concomitentă a președintelui Tribunalului și a președinților camerelor sau în cazul în care funcțiile lor sunt vacante simultan, președinția este asigurată de către unul dintre ceilalți judecători, potrivit ordinii stabilite de articolul 6. Tribunalul înființează în cadrul său camere compuse din trei și din cinci judecători și o Mare Cameră compusă din treisprezece judecători și decide cu privire la repartizarea judecătorilor pe camera, decizia luată se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camerele compuse din trei sau din cinci judecători. Cauzele pot fi judecate în ședință plenară sau de Marea Cameră în condițiile stabilite de art. Cauzele pot fi judecate de un judecător unic. Tribunalul stabilește criteriile pe baza cărora cauzele sunt repartizate camerelor. Această decizie se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Imediat după depunerea cererii introductive, președintele Tribunalului repartizează cauzele unei camere. Pentru fiecare cauză repartizată unei camere, președintele acesteia propune președintelui Tribunalului desemnarea unui judecător raportor; președintele Tribunalului decide cu privire la această propunere. O cauză poate fi trimisă spre judecare în ședință plenară, Marii Camere sau unei camere compuse dintr-un număr diferit de judecători, atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanța cauzei ori împrejurări speciale justifică această măsură. 2) 1. Următoarele cauze repartizate unei camere compuse din trei judecători pot fi judecate de către judecătorul raportor, care hotărăște în calitate de judecător unic, dacă, ținând seama de lipsa dificultății problemelor de drept sau de fapt ridicate, de importanța limitată a cauzei și de absența altor împrejurări speciale, se consideră adecvat să fie astfel judecate, precum și dacă acestea au fost delegate în condițiile prevăzute de articolul 51: (a) cauzele introduse în temeiul articolului 270 TFUE; (b) cauzele introduse în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf, al articolului 265 al treilea

paragraf și al articolului 268 TFUE, dacă ridică doar chestiuni deja clarificate de o jurisprudență consacrată sau dacă fac parte dintr-o serie de cauze având același obiect, una dintre acestea fiind deja soluționată cu autoritate de lucru judecat;

(c) cauzele introduse în temeiul articolului 272 TFUE. 2. Nu se pot delega unui judecător unic: (a) cauzele care ridică chestiuni privind legalitatea unui act de aplicabilitate generală; (b) cauzele care privesc punerea în aplicare:

— a regulilor de concurență și de control al concentrărilor economice; — a regulilor privind ajutoarele acordate de stat; — a regulilor privind măsurile de protecție comercială; — a regulilor privind organizarea comună a piețelor agricole, cu excepția cauzelor care

fac parte dintr-o serie de cauze având același obiect, una dintre acestea fiind deja soluționată cu autoritate de lucru judecat;

(c) cauzele menționate de articolul 130 alineatul (1). Judecătorul unic trimite cauza în fața camerei în cazul în care constată că nu mai sunt întrunite condițiile delegării. Judecătorii îi aleg dintre ei pe președinții camerelor compuse din trei și din cinci judecători. Președinții camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși pentru o perioadă de trei ani. Mandatul lor poate fi reînnoit o singură dată. Alegerea președinților camerelor compuse din cinci judecători are loc imediat după alegerea președintelui Tribunalului, Președinții camerelor compuse din trei judecători sunt aleși pentru o perioadă determinată. În cazul în care mandatul unui președinte de cameră încetează înainte de expirarea termenului stabilit, se procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă. Pentru cauzele repartizate sau delegate camerelor, atribuțiile președintelui sunt exercitate de către președintele camerei. Tribunalul întrunit în ședință plenară este asistat de un avocat general desemnat de către președintele Tribunalului. Tribunalul întrunit în cameră poate fi asistat de un avocat general în măsura în care consideră că dificultatea problemelor de drept sau complexitatea în fapt a cauzei necesită această asistență. Decizia de a desemna un avocat general într-o anumită cauză este luată de Tribunal, în ședință plenară, la cererea camerei căreia i-a fost repartizată sau delegată cauza. Președintele Tribunalului desemnează judecătorul care urmează să exercite funcția de avocat general în această cauză.

Subiect 81 – Acțiunea în carență

Recursul în carență este acțiunea aflată la dispoziția instituțiilor comunitare ( excepție CEJ), a statelor membre, a persoanelor fizice și juridice care pot solicita CEJ să constate abținerea instituțiilor comunitare într-o chestiune în care acestea aveau obligația să acționeze. Practic cuprinde toate domeniile dreptului UE, în afară de politică externă și securitate comună (PESC), la fel în afară de cooperearea în domeniul justiției polițienești. Recursul în carență impune obligația de a sesiza în prealabil instituția viată. Efectele recursului în carență sunt spre deosebire de recusul în anulare, numai pentru viitor și decizia crează obligația pentru instituția vizată să adopte un act. Recursul în carență se întemeiază pe absența sau evitarea întreprinderii unei acțiuni de către instituțiile europene acolo unde în virtutea dreptului comunitar ele sunt obligate să acționeze, deci ele sunt obtligate să acționeze. Abținerea statelor membre de a acționa în virtutea obligației prevăzute de dreptul comunitar, acestea pot fi atacate pe calea unui recurs în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Reclamanții ce pot formula recursul în carență se împart în reclamanți privilegiați care nu trebuie să justifice interesul în formularea recursului (statele membre, consiliu, comisia, parlamentul), BCE – daca acțiunea se referă la prerogativele acestea și particularii care își demonstrează propriul interes de a acționa. Persoanele fizice și juridice pot urmări orice instituție care a omis să le adreseze un act.Recomandările și avizele sunt actele excluse din cîmpus acestui recurs, totuși CEJ acceptă recursul și contra actelor care nu se referă direct la reclamanți, dacă aceștea demonstrează ca actul se răsfrînge direct și individual asupra lor. Recursul în carență este compus din 2 faze: administrativă și jurisdicțională. Înaintea sesizării CEJ, este necesară procedura administrativă – prealabilă, invitarea instituției respective să acționeze. Dacă instituția reacționează, recursul în carență nu poate fi introdus în fața CEJ. Reacția insituției se poate manifesta prin – adoptarea actului solicitat, adoptarea unui alt act sau refuzul de a da curs solicitării înaintate. Dar dacă în termen de 2 luni de la această solicitare instituția nu reacționează, reclamantul poate iniția procedura jurisdicțională propriuzisă, sesizînd CEJ în termen de 2 luni, care începe de la data la care trebuia să primească răspunsul de la instituția comunitară în cauză. Admițînd recursul CEJ constată carența și declară ilegală abținerea instituției comunitare de a acționa. Din acest moment instituția vizată este obligată să ia măsurile necesare pentru executarea hotărîrii CEJ, adică să emită actul respectiv fără întîrziere, reclamantul avînd și dreptul de a fi despăgubit. Trebuie de reținut că CEJ nu poate adopta actul sau acționa în locul instituției vizate, nu poate să aplice instituției o amendă pentru neexecutarea în termen a hotărîrii. În caz de inacțiune a instituției poate fi formulat un recurs în daune contra instituțiilor comunitare.

ÎNTREBAREA NR. 6Procesul de aderare a unui nou stat membru

Orice stat european care doreşte să adere la Uniunea Europeană (UE) trebuie să respecte valorile comune ale UE definite la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE): respectarea demnității umane, a libertății, democrației, egalității, statului de drept, drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. În plus, acestea se angajează să respecte valorile UE în cadrul Uniunii Europene şi în relaţia cu ţările terțe.Paşii de aderare la UE sunt prevăzuţi la articolul 49 din TUE. Iniţial, statul care doreşte să adere la UE adresează cererea sa de aderare Consiliului. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere. Consiliul consultă apoi Comisia şi solicită aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul unui aviz favorabil, Consiliul se pronunţă în unanimitate cu privire la cererea de aderare.Condiţiile de aderare şi adaptările impuse de aceasta tratatelor şi instituţiilor fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant. Acest acord (sau tratat de aderare) se supune ratificării de către toate statele contractante.Procesul de aderareOrice cerere de aderare face obiectul unui aviz al Comisiei şi al unei decizii a Consiliului, care îi atribuie ţării solicitante statutul de ţară candidată. Acest statut nu înseamnă neapărat iniţierea imediată a negocierilor în vederea aderării. Ţara candidată trebuie, mai întâi, să îndeplinească o serie de condiţii.Aceasta trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate definite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993 şi completate de Consiliul European de la Madrid din 1995. Capacitatea de absorbţie a UE (sau capacitatea de integrare) reprezintă un alt element fundamental. UE trebuie să fie în măsură să accepte noi membri, în paralel cu consolidarea integrării şi garantarea

funcţionării instituţiilor şi politicilor sale. La rândul lor, noile state membre trebuie să fie bine pregătite pentru a-şi asuma statutul de stat membru. Dacă o ţară candidată îndeplineşte aceste criterii, negocierile de aderare pot fi lansate. Consiliul European decide cu privire la oportunitatea deschiderii negocierilor, pe baza avizului Comisiei.Negocierile de aderare reprezintă fundamentul procesului de aderare. Acestea se referă la adoptarea, implementarea şi aplicarea acquis-ului comunitar de către ţările candidate. Obiectivul negocierilor este de a sprijini ţările candidate să se pregătească pentru asumarea obligaţiilor de state membre după momentul aderării. Negocierile se bazează pe meritele proprii ale fiecărei ţări candidate şi se desfăşoară în mod individual; gradul de pregătire pentru aderare poate varia de la o ţară candidată la alta.Derularea negocierilor de aderare are loc într-un cadru de negociere stabilit de Consiliu, la propunerea Comisiei. Acesta oferă o perspectivă a negocierilor care trebuie derulate şi ţine seama de situaţia şi caracteristicile fiecărei ţări candidate. Cadrul de negociere se referă la:principiile şi procedurile negocierii;punctele susceptibile de a fi negociate, cum ar fi aspectele financiare, derogările temporare sau măsurile de salvgardare în domenii specifice ale acquis-ului (de exemplu, libera circulaţie a persoanelor, politicile structurale sau agricultura);reformele politice şi economice;rezultatul negocierilor, care rămâne deschis;obiectivul negocierilor, care este aderarea.Negocierile privesc adoptarea acquis-ului comunitar. Acestea debutează cu o fază pregătitoare sau examinarea analitică a acquis-ului („screening”), efectuată de Comisie. Scopul screeningului este de a evalua gradul de pregătire a ţării candidate, familiarizarea acesteia cu acquis-ul şi identificarea capitolelor care urmează să fie deschise pe baza criteriilor de referinţă („benchmarks”). Aceste criterii de referinţă se referă la etapele pregătitoare esenţiale pentru viitoarea aliniere şi respectarea obligaţiilor contractuale în temeiul acordurilor de asociere conexe acquis-ului. Consiliul decide în unanimitate eventualele criterii de referinţă sau deschiderea unui capitol de negociere pe baza recomandărilor Comisiei.Negocierile au loc în cadrul conferinţelor interguvernamentale bilaterale care reunesc statele membre ale UE şi ţara candidată. Negocierile aferente unui anumit capitol se închid atunci când ţara candidată îndeplineşte criteriile de referinţă („benchmarks”) definite în acest sens . Negocierile de aderare pot fi suspendate în cazul unor încălcări grave şi persistente ale principiilor pe care se fondează UE. În această situaţie, Comisia poate recomanda, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unei treimi din statele membre, suspendarea negocierilor şi condiţiile de reluare a acestora. Consiliul adoptă recomandarea cu majoritate calificată, după ce a ascultat punctul de vedere al ţării candidate în cauză.Odată ce s-au încheiat negocierile pentru toate capitolele, procesul de aderare ajunge la final. Aderarea poate fi lansată prin încheierea unui acord,tratatul de aderare, între statele membre şi ţara candidată. Consiliul decide în unanimitate încheierea procesului de aderare, în urma avizului Comisiei şi a avizului conform al Parlamentului European. Tratatul de aderare se referă la: rezultatul negocierilor de aderare, condiţiile de aderare şi măsurile de salvgardare sau tranzitorii pentru domeniile care necesită o mai mare aprofundare; adaptarea instituţiilor şi a tratatelor, repartizarea voturilor în Consiliu şi în Parlamentul European, numărul deputaţilor europeni, numărul membrilor Comitetului Regiunilor etc.; data aderării.Tratatul de aderare este supus ratificării de către toate statele membre şi de către viitorul stat membru. Ţara candidată devine ţară aderentă şi continuă procesul de aderare, prin adaptarea domeniilor în care trebuie încă realizate progrese, sub supravegherea atentă a Comisiei.Instrumente ale procesului de aderareSe defineşte o strategie de preaderare pentru fiecare proces de aderare şi pentru fiecare ţară candidată în parte. Această strategie prevede instrumente (enumerate în continuare) menite să sprijine ţările candidate în pregătirile lor.Acordurile bilaterale încheiate între UE şi fiecare ţară candidată servesc drept cadru pentru dialog şi negocieri. Este vorba, de exemplu, de acordul de asociere şi de acordul privind uniunea vamală încheiate cu Turcia, precum şi de acordurile de stabilizare şi de asociere cu ţările din Balcanii de Vest.Dialogul politic şi dialogul economic au loc între UE şi fiecare ţară candidată în scopul consolidării procesului de aderare. Rezultatele acestora sunt integrate în negocierile de aderare.Parteneriatele de aderare formează un cadru individual pentru fiecare ţară candidată. Acestea stabilesc detalii privind: priorităţile de reformă pe termen scurt şi mediu, pe baza criteriilor de la

Copenhaga; priorităţile de consolidare a instituţiilor şi a infrastructurilor; cadrul de referinţă pentru asistenţa financiară asigurată din fonduri europene.Programele naţionale pentru adoptarea acquis-ului (PNAA) sunt prevăzute de parteneriatele de aderare şi se stabilesc pentru fiecare ţară candidată. Acestea prevăd un calendar pentru punerea în aplicare a priorităţilor definite de parteneriatul de aderare, precum şi resursele umane şi financiare alocate în acest sens.Participarea la programele, agenţiile şi comitele UE este deschisă ţărilor candidate. Ţările candidate aduc o contribuţie financiară în acest sens; asistenţa financiară pentru preaderare poate acoperi o parte a acestei finanţări. Cu toate acestea, ţările candidate au doar un statut de observator în cadrul programelor la care participă şi nu asistă la reuniunile comitetelor de monitorizare a programelor, decât atunci când acestea le privesc în mod direct.Monitorizarea Comisiei („ monitoring”) începe de la momentul prezentării cererii de aderare şi continuă până când ţara candidată aderă efectiv la UE.Această monitorizare face obiectul unor rapoarte anuale în care Comisia evaluează capacitatea ţărilor candidate de a-şi asuma obligaţiile de stat membru. Rapoartele includ o evaluare detaliată a criteriilor de la Copenhaga, inclusiv o evaluare pentru fiecare capitol în parte referitoare la adoptarea şi punerea în aplicare a acquis-ului.Sub o formă mai periodică şi în completarea evaluării sale anuale, Comisia a instituit o procedură de monitorizare a derulării negocierilor de aderare. Procedura se bazează pe cadrul de negociere şi este menită să evalueze alinierea legislaţiei ţărilor candidate la acquis şi punerea în aplicare a acestuia. Asistenţa financiară pentru preaderare sprijină: reformele instituţiilor şi crearea infrastructurilor necesare pentru alinierea la acquis-ul comunitar şi punerea în aplicare a acestuia; cooperarea regională şi transfrontalieră; dezvoltarea regională; pregătirile pentru participarea la fondurile structurale ale UE.Asistenţa pentru preaderare şi procesul de preaderare sunt interdependente. De aceea, asistenţa trebuie adaptată în funcţie de progresele realizate de ţările candidate şi de noile priorităţi identificate.În plus, ţările candidate pot beneficia de cofinanţare din partea instituţiilor financiare internaţionale (IFI) cu care Comisia a semnat acorduri. ContextUE a trecut prin cinci extinderi succesive, de la crearea sa în 1957. Compusă inițial din şase state membre la fondarea sa, aceasta numără, în prezent, douăzeci şi şapte de state membre.

ÎNTREBAREA 30 PARLAMENTUL EUROPEAN Precizări terminologiceDenumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevăzută în tratatele institutive a fost cea de“Adunarea generală”; doar în 1962, instituţia a decis să se numească “Parlament”. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele comunitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European.Componenta. Structura Parlamentului EuropeanParlamentul European este format din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Conform Tratatului de la Lisabona, numărul parlamentarilor europeni nu poate depăşi 750 de membri, plus preşedintele. Noua reglementare limitează numărul de parlamentari, indiferent de extinderile ulterioare ale Uniunii. Până la adoptarea acestei reglementări fiecare val de extindere a U.E. a fost urmat de creşterea numărului de membri ai Parlamentului. Orice nouă extindere va trebui să reevalueze numărul de parlamentari pentru fiecare stat membru, tinând cont de numărul minim de şase parlamentari pentru un stat membru şi numărul maxim de 96. Consiliul European, cu unanimitate, la iniţiativa Parlamentului şi cu aprobarea acestuia adoptă decizia de stabilire a componenţei P.E.. În mandatul 2009-2014 se aplică, însă, vechea reglementare cu privire la numărul de parlamentari şi distribuţia mandatelor între statele membre, întrucât Tratatul de la Lisabona a intrat in vigoare la 1 decembrie 2009, iar mandatul Parlamentului a început în 14 iulie 2009.Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice, cu caracter mixt, adică multinaţional, nu în delegaţii naţionale. Grupurile parlamentare existente în Parlamentul European, mandatul 2009-2014 sunt: Grupul Partidului Popular European (sau Creştin-Democraţii), Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Grupul Verzilor / Alianţa Liberă Europeană, Conservatorii şi Reformiştii Europeni, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene / Stânga Verde Nordică, Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei, existând şi parlamentari neînscrişi în nici un grup politic, respectiv deputaţi neafiliaţi.Numărul minim de parlamentari necesar pentru formarea unui grup politic este de 25 de membri, dacă provin din cel puţin 1/4 din statele membre. Parlamentarii pot face parte dintr-un singur grup

politic. Grupurile se organizează numind un preşedinte, vicepreşedinţi, un birou şi un secretariat. Înainte de votul în plen, grupurile analizează rapoartele întocmite de comisiilePână la adoptarea Tratatului de la Lisabona sintagma utilizată în tratate pentru a desemna componenţa Parlamentului European era “reprezentaţi ai popoarelor statelor membre”. Modificarea este menită să întărească sentimentul de apropiere faţă de Uniune a cetăţenilor, aceştia fiind reprezentaţi în calitatea lor de cetăţeni europeni, într-o arenă decizională europeană, şi fiind consideraţi o masă de populaţie unitară, omogenă care are interese şi aşteptări comune, dincolo de naţionalitate.În mandatul 2009-2014, numărul de parlamentari europeni este de 736 (parlamentari).Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din cele 20 comisii parlamentare de specialitate şi membru supleant într-o altă comisie. Comisiile parlamentare sunt formaţiuni specializate de lucru ale instituţiei, care pregătesc lucrările în plenul Parlamentului European. Comisiile sunt organizate în aşa fel încât reflectă componenţa politică a plenului. Acestea analizează şi amendează propunerile legislative asupra cărora elaborează rapoarte care sunt prezentate plenului P.E.Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte, 14 vicepreşedinţi – care împreună cu cei 5 chestori formează Biroul Parlamentului European, organ executiv - şi de un secretariat general. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o perioadă de 2 ani şi jumătate215, iar mandatul lor poate fi reînnoit. Alegerea preşedintelui se face cu votul secret al majorităţii absolute, în trei tururi de scrutin, la propunerea unui grup parlamentar sau a 32 de parlamentari. Rolul preşedintelui este de a reprezenta Parlamentul în exterioriul Uniunii şi în relaţiile cu alte instituţii comunitare.Atribuţiile Parlamentului European“Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară.Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei. Articolul redat din Tratatul privind Uniunea Europeană reprezintă baza legală a exercitării de către Parlament a atribuţiilor sale.a) atribuţia de supraveghere şi control. În conformitate cu dreptul de supraveghere asupraactivităţii Uniunii şi a instituţiilor sale, Parlamentul:- poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului,- dezbate raportul anual general al Comisiei Europene,- dezbate orice problemă de politică generală,- poate constitui comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a dreptului comunitar sau de administrare defectuoasă,- poate sesiza Curtea de Justiţie şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor prerogative, cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona din partea instituţiilor comunitare;- poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei Europene. Pentru aceasta, este necesară o majoritate de 2/3 din voturile exprimate, voturi care trebuie să reprezinte, în acelaşi timp, majoritatea membrilor Parlamentului. b) atribuţii legislative. Rolul legislativ al Parlamentului European se prezintă sub douăaspecte:● Procedura legislativă ordinară pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul European şi Consiliul. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două instituţii comunitare.Tratatul de la Lisabona extinde cu peste 40 de domenii, incluzând agricultura, imigrarea legală, energia, justiţia şi afacerile interne, sănătatea sau fondurile structurale, procedura legislativă ordinară. Aceste noi prevederi ale tratatului conduc la concluzia că Parlamentul are în present competenţe legislative mult sporite faţă de Tratatul de la Nisa.● Parlamentul European emite avize care, după caz, pot fi facultative, consultative sau conforme.Astfel, unele proceduri legislative speciale privind adoptarea unor decizii comunitare presupun “consultarea” sau “acordul” Parlamentului. În aceste cazuri Parlamentul emite avize.În cazul “procedurii de consultare”, utilizată pentru domenii “sensibile” (cum ar fi politica industrială sau fiscalitate) Parlamentul emite un aviz consultativ – acesta trebuie solicitat de Consiliu dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el.În unele cazuri tratatele prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, iar propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie.Conform noilor reglementari introduse în Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European trebuie să îşi dea avizul conform asupra acordurilor internaţionale negociate de Uniune, în domenii precum comerţul internaţional.

c) atribuţii bugetare.Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Proiectul este elaborat de către Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare instituţie. Comisia îşi poate modifica propunerea în cursul procedurii, Parlamentul poate propune amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe sau să respingă proiectul de buget, sau amendamentele P.E., fără a putea să propună propriile amendamente.În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, puterea Parlamentului în cadrul procedurii bugetare creşte datorită eliminării distincţiei între cheltuielile obligatorii (cum ar fi agricultură, acorduri internaţionale) şi cheltuielile neobligatorii (alte cheltuieli). În vechea reglementare, Parlamentul putea interveni doar asupra cheltuielilor neobligatorii.

Desemnarea parlamentarilor europeniDesemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de termen).Sistemul electoral nu a fost, până în 2004, unitar în toate statele membre, Marea Britanie aplicând un sistem bazat pe reprezentarea majoritară, în timp ce restul statelor au aplicat sistemul de reprezentare proporţională. Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul European împreună cu Consiliul trebuie să stabilească dispoziţiile necesare care să permită alegerea membrilor săi, prin vot universal direct, în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre, sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor membre. Alegerile au loc timp de 3-4 zile, şi participă orice persoană peste 18 ani; statele au avut, până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreţionară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetăţeni, sau, dimpotrivă, de a-l extinde şi la rezidenţi. După 1992 însă, s-a eliminate criteriul naţionalităţii, orice rezident putând vota sau candida în statul în care trăieşte, acesta fiind un drept care derivă din calitatea de cetăţean European.În prezent, preşedintele Parlamentului European este Jerzy Buzek (Polonia).Statutul parlamentarilor europeni.Membrii Parlamentului european pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare.Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi voturilor în exerciţiul funcţiei, şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia naţională, deci ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi parlamentari naţionali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar. Funcţionarea Parlamentului EuropeanParlamentul European se întruneşte în sesiune anuală. Parlamentul se întruneşte de drept în a doua zi de marţi a lunii martie.Tratatul de la Lisabona nu a soluţionat problema stabilirii unui singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activităţii sale: sesiunile plenare au loc la Strassbourg, comisiile parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg.

ÎNTREBĂRI 98/99

Relațiile RM – UE. Cadrul instituțional.

Evoluția cadrului normativ în materia relațiilor RM – UE.

In primii ani de independenta, politica externa a Republicii Moldova a fost orientata mai mult catre Est, abia in ultimii ani se observa o re-orientare hotarata a politicii externe culminand cu declararea integrarii europene drept principala prioritate. Cu toate acestea, baza legala a relatiilor UE cu Moldova dateaza din perioada primilor ani de independenta si este formata din Acordul de Parteneriat si Cooperare (APC) semnat pe 28 noiembrie 1994 si intrat in vigoare pe 1 iulie 1998 pentru o perioada initiala de 10 ani. Expirat în 2008.

APC asigura baza colaborării cu UE în domeniul politic, comercial, economic, juridic, cultural-ştiinţific şi avea ca obiective susţinerea Moldovei pentru:

a. Continuarea dialogului politic;

b. Promovarea comerţului şi investiţiilor;

c. Cooperarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar

şi cultural;

d. Susţinerea eforturilor Moldovei de a consolida democraţia, a dezvolta economia şi a finaliza tranziţia la economia de piaţă.

APC reiterează valorile comune împărtăşite de către părţi şi care stau la baza parteneriatului dintre UE şi RM: democraţia, statul de drept, drepturile omului, economia de piaţă etc.

Atenţia principală este acordată relaţiilor comerciale şi cooperării economice.

APC de asemenea prevede că în baza progresului înregistrat de Moldova pe calea reformelor orientate spre economia de piaţă, va fi luată în consideraţie posibilitatea începerii negocierilor pentru stabilirea Zonei de Comerţ Liber (ZCL).

În perioada următoare intrării în vigoare a APC are loc o activizare vădită a diplomaţiei moldoveneşti pe vectorul european, în special în vederea aderării RM la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, eforturi încheiate cu succes în 2001. Politica Europeana de Vecinatate ( PEV) reprezinta noul instrument al Uniunii Europene in relatiile cu Republica Moldova bazandu-se pe institutiile de cooperare stabilite anterior de APC. Dupa 2004, Uniunea Europeana este interesata sa sustina consolidarea democratiei in statele de la hotarele sale. Prioritatea crearii unui "cerc de state bine guvernate" la granitele externe ale UE a fost specificata foarte clar in Strategia Europeana de Securitate adoptata in decembrie 2003.

С adrul institutional al relatiilor Moldova-UE, cadru functional .

In conformitate cu prevederile APC-ului dialogul institutionalizat intre Republica Moldova si UE se realiza prin intermediul următoarelor structuri de cooperare:

Nivelul politic:

Consiliul de Cooperare RM – UE, care se organizează anual la nivelul inaltilor oficiali (Prim-ministru/Comisarul pentru Afaceri Externe si PEV, Inaltul Reprezentant al Consiliului UE/Presedintia UE) si are scopul trasării directiilor strategice a dezvoltării relatiilor RM-UE;

Comitetul de Cooperare RM-UE se reuneste anual la nivelul functionarilor publici de nivel inalt in vederea examinării tendintelor directorii ale cooperării sectoriale RM-UE;

Comitetul de Cooperare Parlamentară RM-UE, care se reuneste anual la nivelul Sefilor delegatiilor Parlamentului Republicii Moldova si Parlamentului European.

Nivelul de lucru:

Subcomitetele RM-UE sunt reuniuni sectoriale la nivel de experti ce se organizează o dată pe an:

1. Subcomitetul in domeniul Comertului si Investitii;2. Subcomitetul in domeniul Finantelor, Economiei si Statisticii3. Subcomitetul in domeniul Vămii, Cooperării Transfrontaliere, Justitiei si Afacerilor InterneSubcomitetul in domeniul Energiei, Mediului, Transport,Telecomunicatii, Stiintei, Tehnologiilor, instruirii

si educatiei.

Aceste subcomitete funcţionează în următoarele domenii: promovarea comerţului şi a relaţiilor economice; cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; cooperarea vamală şi transfrontalieră; armonizarea legislaţiei; implementarea studiului de fezabilitate cu privire la crearea unei zone de liber schimb.

În paralel, pe plan intern se conturează tot mai mult consensul politic din Moldova cu privire la opțiunea europeană a statului nostru. Structurile de coordonare si implementare a procesului de aderare la UE. Procesul de aderare a oricarei tari la UE necesita crearea unor institutii nationale speciale. Avind in vedere, ca integrarea europeana este si va fi inca mult timp un proces continuu, nu e de mirare ca astfel de institutii exista nu numai in tarile candidate, dar chiar si in statele fondatoare ale UE, care au o mare experienta in domeniu.

La sfîrşitul anului 2002, autoritățile moldovene purced la crearea cadrului instituțional intern pentru realizarea obiectivului de integrare europeană a RM:

o Comisia Națională pentru Integrarea Europeană, (CPIE). Atribuții:a) coordonarea, monitorizarea, initierea si evaluarea activitatilor legate de pregatirea Republicii Moldova pentru aderarea la Uniunea Europeana;

b) analiza problemelor si divergentelor intre institutiile de stat in domeniul pregatirii Republicii Moldova pentru aderarea la Uniunea Europeana, care n-au putut fi solutionate prin negocierile intre membrii competenti ai Guvernului, si sugerarea unor solutii;

c) angajarea periodica in procesul de comunicare externa si interna a Republicii Moldova inainte de aderarea tarii la Uniunea Europeana;

d) coordonarea si initierea oricarei prezentari a membrilor Guvernului in cadrul discutiilor publice privind problemele pregatirii aderarii Republicii Moldova la Uniunea Europeana, legate de activitatile statului in acest domeniu;

e) cooperarea cu Parlamentul si Presedintia Republicii Moldova, si oferirea unor consultatii in problemele esentiale ce tin de aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeana;

f) organizarea seminarelor si promovarea altor activitati cu implicarea membrilor Guvernului, conducatorilor institutiilor guvernamentale, membrilor comisiilor pentru politica externa si pentru integrarea europeana ale Parlamentului Republicii Moldova.

o Departamentul de Integrare Europeană din cadrul MAE. DAR în aprilie 2005, în conformitate cu programul de activitate al Guvernului

pentru 2005 2009 „Modernizarea țării – bunăstarea poporului”, proclamă integrarea europeană şi realizarea Planului de Acțiuni UE – RM drept priorități fundamentale, Ministerul Afacerilor Externe este transformat în „Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene”, iar funcția ministrului de Externe este promovată la rangul de viceprim-ministru.

Comitetul pentru Afacerile UE, constau din reprezentanți tuturor partidelor naționale. Sarcinele-monitorizarea a armonizării legislației şi a strategiei de aderare, elaborarea şi armonizarea legislației naționale, dezbateri asupra diferitor chestiuni ale UE, menținerea contactelor cu parlamentul European şi parlamente naționale.

Comitetul parlamentar comun-un forum de membri ai Parlamentelor nationalea statelor semnatare şi Parlamentul European, în cadrul căruia au loc întruniri şi schimbări de păreri.

Adunarea Parlamentară a Parteneriatului Estic (EURONEST) din 2009, întruneşte membrii Parlamentului European şi membrii parlamentelor naționale din RM şi alte 5 țari care participă la inițiativa Parteneriatului Estic, cu scopul de a asigura o cooperare mai strînsă între UE şi aceste țări la nivel parlamentar.

Planul de Acțiuni RM-UE, prevăzut iniţial pentru trei ani, este un document care include obiective strategice şi acţiuni concrete pentru atingerea acestor obiective. Implementarea Planului de Acţiuni urmărea să avanseze semnificativ armonizarea legislaţiei Moldovei, a normelor şi standardelor sale cu cele ale UE. Îndeplinirea obiectivelor şi acţiunilor incluse în Planul de Acţiuni urma să creeze condiţii pentru avansarea relaţiilor cu UE.

Planul individual de Acţiuni UE-RM reprezintă un document politic încheiat între UE şi Republica Moldova şi care stabileşte programul, obiectivele strategice şi priorităţile relaţiilor dintre UE şi RM pentru februarie 2005 – ianuarie 2008. PA nu înlocuia cadrul contractual dintre UE şi RM, care rămînea a fi Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), ci îl complementa pe acesta, atribuind mai multă importanţă şi urgenţă procesului de reforme economice şi politice stipulate în APC.

PA prevedea o serie de măsuri pe termen scurt şi lung în şapte domenii generice de cooperare:

1. Dialogul şi reforma politică;2. Cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean;3. Reformele şi dezvoltarea economică şi socială;4. Relaţii comerciale, reforma de piaţă şi cea regulatorie;5. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;6. Transport, energie, telecomunicaţii, mediu înconjurător, cercetare, dezvoltare şi inovaţie;7. Contacte umane.Structura PA este foarte asemănătoare cu criteriile de aderare la UE, cunoscute şi ca criteriile de la

Copenhaga. Planul de Acţiuni RM-UE a expirat în 2008.

Pe lângă cele două documente-cadru, Republica Moldova şi UE mai au un şir de acte normative ce reglementează relaţiile bilaterale, care reies din APC şi Planul de Acţiuni. Printre acestea poate fi menţionat sistemul de Preferințe Comerciale Autonome (ATP), acordat unilateral țării noastre de către Comisia Europeană. În conformitate cu ATP, intrat în vigoare la începutul anului 2008, Republica Moldova poate exporta pe piaţa europeană aproape 12 mii de categorii de mărfuri fără taxe vamale. Asimetria acestuia constă în faptul că produsele din statele-membre ale UE importante în ţara noastră sunt impozitate, pe când mărfurile moldoveneşti exportate în spaţiul comunitar nu sunt supuse taxelor vamale. Republica Moldova în felul acesta a devenit prima ţară din CSI care dispune de astfel de beneficii în raport cu UE.

De asemenea, pot fi trecute în revistă Acordul de readmisie şi Acordul privind facilitatea eliberării vizelor, semnate în 2007 şi intrate în vigoare începând cu 1 ianuarie 2008.

Parlamentul European a aprobat la 18 aprilie 2013, încheierea Acordului dintre UE şi Republica Moldova de modificare a Acordului privind facilitarea eliberării vizelor.

Astfel, Acordul prevede simplificarea criteriilor de eliberare a vizelor europene, reducerea taxelor, sau scutirea totală de taxe pentru mai multe categorii de cetățeni ai Republicii Moldova, cum ar fi jurnaliștii, șoferii care prestează servicii de transport internațional, studenții, participanții tineri la seminare și evenimente sportive sau culturale, rude apropiate ale persoanelor cu reședință legală în UE, etc. De asemenea, potrivit Acordului, deținătorii de pașapoarte de serviciu biometrice vor fi scutiți de obligația de a obține vize pentru călătoriile de scurtă durată. Acordul se preconizează a fi aprobat de Consiliul UE în viitorul apropiat, urmând să intre în vigoare în decurs de până la 2 luni după ce UE va notifica oficial R. Moldova despre finalizarea procedurilor necesare pentru intrarea acestuia în vigoare.

O altă iniţiativă europeană la care participă Moldova este Parteneriatul de Mobilitate, care îşi propune să reducă fenomenul migraţiei ilegale în spaţiul UE şi care vine în rezultatul noilor directive lansate de către Comisia Europeană, privind:

o Abordarea Globală a Migraţiei a regiunilor vecinătate din estul şi sud-estul UE;o Politica Europeană cuprinzătoare în domeniul migraţiei.Republică Moldova a fost aleasă împreună cu Republica Capului Verde drept ţară pilot pentru

implementarea Parteneriatului de Mobilitate. Declaraţia Comună RM-UE privind Parteneriatul de Mobilitate a fost semnată la 5 iunie 2008, la Luxemburg în cadrul reuniunii Consiliului Miniştrilor de Justiţie şi Afacerilor Interne ai UE.

O etapă calitativ nouă-în mai 2009, la Summitul de la Praga a fost lansat Parteneriatul Estic, un nou aranjament de cooperare regională în formatul „27+6” (statele-membre ale UE + şase state non-UE din estul Europei, inclusiv Moldova). Parteneriatul Estic prevede stabilirea unor relaţii aprofundate între UE şi cele şase state din vecinătatea răsăriteană a comunităţii, având la bază o abordare individuală. Cu aceste state urmează a fi semnate Acorduri de Asociere, însă diferite de cele încheiate cu statele din Balcani, care au perspectivă de aderare la UE. Cel mai important element al cadrului juridic al dialogului RM-UE instituit prin Parteneriatul Estic îl constituie Acordul de Asociere.

Dialogul politic dintre Republica Moldova şi UE a trecut la o etapă superioară odată cu începerea negocierilor privind Acordul de Asociere (12 ianuarie 2010), document ce vine să înlocuiască precedentul Acord de Parteneriat şi Cooperare.

Ca parte componentă a Acordului de Asociere a fost demarat dialogul cu UE privind instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător (DCFTA) între Republica Moldova şi UE. Acordul privind crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător presupune liberalizarea graduală a comerţului cu bunuri şi servicii, reducerea taxelor vamale, barierelor tehnice şi netarifare, abolirea restricţiilor cantitative şi armonizarea legislaţiei Republicii Moldova la cea a UE. Stabilirea unei Zone de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător cu UE este o prioritate absolută pentru Republica Moldova, aceasta datorită faptului că odată realizate angajamente pe plan naţional, DCFTA va constitui nu doar la atragerea investitorilor străini în Republica Moldova, dar şi la lansarea pe piaţa comunitară a producătorilor naţionali.Spre deosebire de regimul comercial actual, care este un regim unilateral acordat de UE pe un termen limitat, Acordul de Liber Schimb va fi un acord multilateral, încheiat pe o perioadă nelimitată, oferind beneficii la export mult mai mari şi o previzibilitate pe termen lung pentru afaceri. Un element important în cadrul negocierilor privind crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător constituie prezenţa la negocieri a reprezentanţilor autorităţilor din regiunea transnistreană în calitate de observatori.

În prezent Acordului de Asociere cu UE este în proces de negociere.

Negocierile pe marginea Acordului de Asociere Republica Moldova - Uniunea Europeană vor fi finalizate către vara anului 2013, astfel încât textul viitorului Acord va fi semnat în cadrul Summit-ului Parteneriatului Estic, care va avea loc la Vilnius, la sfârşitul lunii noiembrie 2013. Semnarea unui Acord de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător cu UE este prevăzută şi de strategia dezvoltării Parteneriatului Estic.

Progrese sunt înregistrate şi la capitolul dialogului Politic RM-UE în domeniul Politicii de Securitate şi Apărare Comună (PSAC). Acordul Cadru de Participarea a Republicii Moldova la misiunile UE de Gestionare a Crizelor în cadrul Politicii de Securitate şi Apărare Comună este un domeniu nou de cooperare dintre Republica Moldova şi UE. Stabilirea unui cadrul de participare a Republicii Moldova în PSAC a UE este o prioritate inclusă în cadrul Programului de activitate al Guvernului Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare” pentru anii 2011-2014, în conformitate cu Strategia securităţii naţionale a Republicii Moldova şi un angajament asumat în cadrul Acordului de Asociere dintre UE şi Republica Moldova.

Programul de activitate al Guvernului „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare” oferă cadrul de politici de guvernare a Republicii Moldova pentru perioada 2011-2014. Obiective fundamentale ale guvernării:

1. Edificarea statului de Drept2. Politici economice şi financiare3. Administrarea responsabilă şi eficientă4. Politica externă5. Reintegrarea ţării6. Educaţie şi cercetare7. Sănătatea populaţiei8. Integrarea minorităţilor naţionale9. Politica tineret şi sport10. Protecţia mediului.Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova: „Integrarea Europeană: Libertate,

Democraţie, Bunăstare” perioada 2011-2014 stipulează în mod expres drept scop primordial crearea unui nivel înalt de bunăstare a cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi realizarea altor transformări importante în societate, care, în totalitatea lor, ar accelera integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

O prioritate de bază a Guvernului Republicii Moldova atât în ceia ce ţine de politica internă cât şi cea externă este dialogul cu UE privind liberalizarea regimului de vize.

Dialogul RM-UE privind liberalizarea regimului de vize este structurat conform celor 4 blocuri: 1 „Securitatea documentelor”,

2 „Migraţiune ilegală, inclusiv readmisia”,

3 „Ordinea publică”

4 „Drepturile şi libertăţile fundamentale”.

În două etape: prima - vizează consolidarea cadrului juridic, iar a doua - implementarea activităţilor formulate în Plan.

Planul de Acţiuni privind liberalizarea regimului de vize este constituit din 2 faze: 1 fază ţine de armonizarea legislaţiei şi iniţierea reformelor, iar faza a doua se referă nemijlocit la implementarea cadrului legal. Până în prezent, în domeniul dialogului Republica Moldova - UE privind liberalizarea regimului de vize, a fost finalizată implementarea condiţionalităţilor fazei I a Planului de Acţiuni Republica Moldova - UE privind liberalizarea regimului de vize, în conformitate cu cel de-al III-lea Raport de Progres al Comisiei Europene. Astfel, au fost adoptate 42 de acte legislative printre care, cele mai sensibile s-au dovedit a fi Legea privind Egalitatea de Şanse şi Reformarea Centrului Anticorupţie. De asemenea, în urma implementării fazei I privind liberalizarea regimului de vize pot fi enumerate următoarele progrese:

- Republica Moldova emite doar paşapoarte biometrice,- Sistemul de protecţie a datelor cu caracter personal este securizat în conformitate cu standardele

europene oferind posibilitatea folosirii semnăturii electronice, - A fost adoptată o nouă lege privind protecţia datelor cu caracter personal în conformitate cu

standardele europene. Aceasta a reprezentat una din condiţiile cheie ce vizau începerea negocierilor privind Acordul operaţional de cooperare (Operational Cooperation Agreement) cu EUROPOL şi Acordul de cooperare cu EUROJUST,

- Toate punctele de trecere a frontierei sunt dotate cu echipament ce poate verifica documentele biometrice,

- A fost elaborat un plan de acţiuni privind implementarea Strategiei Managementului Integrat al Frontierei pentru perioada 2011-2013, care corespunde prevederilor Catalogului Schengen

(Schengen Catalogue’s provisions). Aceasta a fost aprobată şi a început activitatea cu asistenţa EUBAM,

- A fost creată o nouă structură şi anume Poliţia de Frontieră a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova,

- A fost elaborată Strategia naţională în domeniul migraţiei şi azilului precum şi Planul de acţiuni,- Republica Moldova a semnat protocoale de readmisie cu ţări precum: Austria, Estonia, Ungaria,

Germania, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Malta şi Danemarca,- A fost construit un centru pentru cazarea temporară a străinilor,- A fost iniţiată reforma Ministerului de Interne şi reforma Ministerului Justiţiei,- Republica Moldova este semnatară la o mare parte din convenţiile şi instrumentele internaţionale

ale Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei privind lupta împotriva terorismului, - Republica Moldova a întreprins toate măsurile necesare pentru a asigura şi facilita libertatea de

mişcare a cetăţenilor Republicii Moldova şi a tuturor străinilor sau apatrizilor, inclusiv amendarea cadrului legal privind procedura de înregistrare a străinilor şi apatrizilor, acces eficient la documente de identitate pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova, îmbunătăţirea procedurii de primire şi examinare a aplicaţiilor pentru cetăţenie,

- Republica Moldova a adoptat un Plan de Acţiuni Naţional privind Drepturile Omului pentru perioada 2011-2014, a aprobat Planul de Acţiuni privind asistenţa oferită minorităţii Rome pentru perioada 2011-2015, a intensificat cooperarea cu societatea civilă şi organizaţiile internaţionale privind garantarea drepturilor minorităţilor şi sporirea toleranţei etnice,

- A fost adoptată Legea privind Egalitatea de Şanse şi Reformarea Centrului Anticorupţie.Totodată, trebuie menţionat faptul că Republica Moldova a iniţiat la nivel naţional implementarea condiţionalităţilor fazei II.

Acordul privind crearea spațiul aerian comun între Republica Moldova şi Uniunea Europeană a fost semnat astăzi, 26 iunie 2012. Parlamentul a ratificat la 21.12.2012 Acordul privind Spațiul Aerian Comun dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană

Intrarea în vigoare a acestui Acord presupune armonizarea cadrului legislativ naţional al RM cu cel al UE şi va duce la îmbunătăţirea siguranţei şi calităţii serviciilor de transport aerian din ţara noastră, astfel va aduce beneficii substanţiale atît pasagerilor care circulă cu transportul aerian, cît şi mediului de afaceri, precum şi va contribui la dezvoltarea domeniului transportului aerian

Subiectul nr. 20

Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în elaborarea, recunoașterea și protecția principiilor fundamentale ale Uniunii Europene

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la Luxembourg, are menirea

de a garanta respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Judecătorii

europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci

trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între

instituţiile comunitare, fie între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene)

şi statele membre, fie între statele membre, fie, în fine, între persoane fizice sau

juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau civilă,

Curtea neavând competenţe de instanţă penală.

Nu trebuie confundate Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strassbourg - organ creat de

Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Jurisdicţia

C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate statele membre

ale Uniunii Europene.

Competenţa Curţii de Justiţie

Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în

funcţie de ipostaza în care se află:

a) o funcţie jurisdicţională: 1) atunci când acţionează ca o curte

constituţională, judecând recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui

stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează

tratatele comunitare; 2) atunci când se comportă ca o curte administrativă,

controlând legalitatea actelor comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor

comunitari254; 3) atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând

cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor-interese; 4) atunci când acţionează ca o

curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunal.

b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune

problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri

internaţionale.

Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea aderă la Convenţia europeană

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Drepturile

fundamentale, aşa cum sunt garantate prin Convenţie şi aşa cum rezultă din

tradiţiile constituţionale comune tuturor statelor membre, constituie principii

generale ale dreptului Uniunii.

Această prevedere a tratatului soluţionează o problemă mai veche referitoare

la raportarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la prevederile Convenţiei.

Interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, susţinută în deciziile sale,

sublinia necesitatea încadrării drepturilor fundamentale individuale apărate de

Convenţie între principiile generale ale dreptului comunitar, idee reluată şi inserată

în Tratatul de la Maastricht. Instanţa comunitară nu era, însă, ţinută de

interpretările date Convenţiei de către organele jurisdicţionale de la Strassbourg

până la aderarea Uniunii la Convenţie.

Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţe în materia

drepturilor omului conferite de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

din 7 decembrie 2000, adaptată la Strasbourg (în 2007) care are aceeaşi valoare

juridică cu cea a tratatelor. Elaborată de o convenţie compusă din 30 de

reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, 16 reprezentanţi ai Parlamentului

European, 15 reprezentanţi personali ai şefilor de stat sau e govern şi un comisar

european, prin Cartă s-a dorit oferirea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a unui

instrument pentru analiza compatibilităţii actelor comunitare sau statale cu

drepturile fundamentale. Dintre drepturile fundamentale, amintim inviolabilitatea

domiciliului, dreptul de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieţii private,

dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul la un mediu curat, dreptul la bună

administrare, etc.

71. Excepţii procesuale, chestiunile prealabile ce împiedică rezolvarea fondului. Încheierile.

În unele procese este recomandat ca înainte de soluţionarea cauzei să fie aduse în discuţie şi să se decidă în mod separat (izolat) asupra unor probleme procesuale sau (mai rar) de drept material, de soluţionarea cărora depinde în mare măsură într-un litigiu juridic complex soluţia finală sau fără soluţionarea cărora nu se poate înainta în soluţionarea litigiului.

Rezolvarea acestor excepţii sau chestiuni prealabile în toate cazurile provoacă, declanşează un „litigiu intermediar" care trebuie clarificat înainte de tranşarea fondului. Odată cu invocarea unei asemenea excepţii, procedura normală se opreşte şi va începe o procedură specială limitată la soluţionarea problemei invocate.

În dreptul procesual comunitar aceste „probleme prealabile" sunt împărţite de art 91 alin. 1 din C. proc. în excepţii şi incidente care nu implică dezbateri în fond.

În mod concret aceste excepţii pot fi de natură procesuală, de drept material sau de altă natură.

Dreptul comunitar pretinde la introducerea şi exercitarea fiecărei acţiuni în faţa CJE anumite condiţii de natură procesuală, formală. Aceste condiţii formale care pot fi generale cum ar fi capacitatea de exerciţiu deplină a individului sau speciale cum ar fi respectarea unor termene care sunt specifice unei anumite acţiuni, trebuie să fie îndeplinite înainte ca instanţa să treacă propriu-zis la rezolvarea problemelor de drept material cum ar fi de exemplu soluţionarea unor acţiuni în despăgubire.

Lipsa unor asemenea condiţii procesuale poate fi invocată, pe calea unei excepţii care împiedică soluţionarea fondului, de partea interesată sau poate fi pusă în discuţie din oficiu chiar de Curtea de Justiţie. Dacă este admisă excepţia părţii sau Curtea constată lipsa unor asemenea condiţii, cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca inadmisibilă fără să se mai treacă la examinarea problemelor de drept material.

În acest sens cea mai des invocată excepţie este ceea a lipsei capacităţii procesuale în cazul acţiunilor în anulare când organele comunitare în calitate de pârâţi arată că reclamantul nu are

această calitate deoarece individul (persoană fizică sau juridică) poate cere potrivit art. 230 (173) alin. 2 din Trat. CE anularea unui act normativ care îmbracă forma unui regulament sau unei decizii adresate unei alte persoane, numai în cazul în care acestea îl privesc în mod direct şi individual.

Un alt incident care împiedică derularea procesului şi duce la inadmisibilitatea acţiunii este invocarea nerespectării termenelor procesuale.

Excepţia poate îmbrăca şi forma unei excepţii de necompetenţă la adresa Curţii. Foarte rar, dar se întâmplă ca să fie adusă în faţa Curţii de Justiţie probleme de drept

material care să constituie obiectul unei chestiuni prealabile, deşi această procedură nu a fost introdusă în procedura comunitară pentru verificarea unor pretenţii de drept material izolate.

Alte întrebări care la cererea părţilor pot constitui obiectul unui litigiu intermediar sunt: redeschiderea procedurii orale, autenticitatea unor documente sau înscrisuri ori obligarea Comisiei la prezentarea unor documente în cursul procesului.

În ceea ce priveşte procedura soluţionării acestor litigii intermediare trebuie să precizăm că aceasta se declanşează la cererea părţilor sau din oficiu de către instanţă.

Astfel potrivit art. 92 din C. proc. instanţa din oficiu poate stabili numai faptul că nu sunt întrunite toate condiţiile procesuale cerute şi poate respinge cererea ca inadmisibilă.

Procedura propriu-zisă este asemănătoare cu cea obişnuită, având o parte scrisă şi una orală. Partea care invocă excepţia trebuie să depună o cerere scrisă. Cererea trebuie să cuprindă expunerea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază concluziile şi este însoţită de documentele care o susţin.

După prezentarea actului prin care se introduce cererea, preşedintele fixează celeilalte părţi un termen pentru a-şi expune în scris mijloacele de apărare şi să-şi formuleze concluziile.

Procedura de soluţionare a cererii incidentale este orală dar Curtea poate să renunţe la procedura orală în cazul în care poate decide pe baza înscrisurilor depuse, dar în motivare arată considerentele pentru care a procedat aşa.

Dacă Curtea este vădit necompetentă să soluţioneze o acţiune sau dacă plângerea este vădit inadmisibilă, după ascultarea avocatului general Curtea poate decide prin ordonanţă/încheiere motivată, fără a mai continua procedura.

Curtea poate examina oricând, ex officio, inadmisibilitatea de ordine publică sau poate declara după ascultarea părţilor că acţiunea a devenit fără obiect şi că nu mai este cazul să pronunţe a hotărâre de fond, cu ascultarea avocatului general. Avocatul general prezintă concluzii finale şi în cadrul acestei proceduri, dacă are loc procedura orală, iar dacă Curtea a renunţat la procedura orală, va fi ascultat fără prezenţa publicului în mod neformal de completul de judecată.

Hotărârea care va încheia procedura rezolvării excepţiilor sau a incidentelor procesuale, în forma unei sentinţe interlocutorii (arret) sau în forma unei încheieri (ordonance) poate avea următoarele conţinuturi:

a. Curtea decide asupra incidentului procesual şi admite cererea. In acest caz acţiunea principală devine inadmisibilă şi procedura se încheie, iar în moment ce hotărârea are valoarea unei sentinţe, sentinţa interlocutorie devine în acelaşi timp hotărâre finală.

b. Curtea decide asupra incidentului procesual îl respinge. Sentinţa interlocutorie în acest caz nu pune capăt procesului, procedura va fi continuată preşedintele fixând noi termene în acest sens.

c. Curtea poate dispune unirea excepţiei cu fondul şi va decide asupra acesteia în hotărârea finală, în acest caz având loc continuarea procesului.

Nu există o regulă scrisă cu privire la cazurile în care incidentele se soluţionează prin încheiere sau prin sentinţă, dar în practică s-a stabilit că ori de câte ori se renunţă la procedura orală în cursul soluţionării incidentului problema este tranşată printr-o încheiere. Totodată problema alegerii între sentinţă sau încheiere se ridică de cele mai multe ori numai în cazul în care se rezolvă şi fondul cauzei prin tranşarea litigiului intermediar.

69. Discuțiile contradictorii ale părților şi administrarea probelor

Pentru dezbateri sau procedura orală judecătorul raportor înmănunchiază într-un raport de şedinţă, starea de fapt şi cererile, pretenţiile părţilor ce s-au cristalizat în urma procedurii scriptice. Dugă semnarea acestuia de către judecătorul raportor, raportul de şedinţă poate fi folosit de părţi în cursul procedurii orale.

Raportul de şedinţă spre deosebire de raportul prealabil este public Rapotul este comunicat părţilor în timp, (cca. 3 săptămâni) înainte de îneeperea dezbaterilor, iar în ziua de începere a procedurii orale se găseşte în faţa sălii de şedinţă în toate limbile procedurale şi în franceză. Din data respectivă este accesibilă publicului.

Procedura orală de regulă este obligatorie neputând reunţa la ea nici judecătorii, dar nici părţile. Totodată este publică, oricine putând participa la ea în limita locurilor disponibile în sala de judecată. Totuşi Curtea din motive importante la cererea părţilor sau din oficiu poate declara o şedinţă secretă potrivit art. 26 din Statut şi art. 56 § 2 din Codul de procedură.

Procedura orală are două părţi: confruntarea propriu-zisă dintre părţi şi prezentarea concluziilor finale de către avocatul general competent.

Specific procedurii orale din faţa CJE este instituţia pauzelor procedurale. Această instituţie este asemănătoare cu ceea a suspendării din dreptul procesual intern şi are loc la cererea părţilor când aceştia demonstrează că există speranţe pentru rezolvarea conflictului fără implicarea CJE sau când există mai multe procese pe rol între care sunt anumite legături şi se aşteaptă soluţia dintr-un proces „model" sau principal. Spre deosebire de dreptul intern aceste suspendări nu sunt fără termen şi pot fi dispuse din oficiu de judecător chiar şi în cazul în care părţile ar solicita contrariul. Preşedintele completului în aceste cazuri printr-o încheiere motivată dispune suspendarea pentru o anumită perioadă de timp, termenul de reluare fiind stabilit în mod expres, urmând ca la împlinirea termenului să se reia în mod automat procedura.

Preşedintele completului poate lua unele cauze cu precădere faţă de altele şi poate reuni unele cauze numai începând cu procedura orală pe timpul derulării acesteia şi pentru deliberare şi soluţionare.

Cererile pentru amânarea dezbaterilor şi în vederea acordării unui termen se acceptă foarte rar. In cazul cererilor de ordonanţe preşedinţiale, cei interesaţi sunt audiaţi cu două până la patru sărmani înainte de luarea deciziei, ocazie cu care are loc o procedură orală mai restrânsă, în care preşedintele completului prezintă succint problemele de drept sesizate după care ascultă părerile şi întrebările părţilor. Această variantă mai puţin formală, însă nu este valabilă când cererea este soluţionată de plen.

Procedura orală începe cu citirea raportului de şedinţă sau cu renunţarea din partea părţilor Ia citirea acestuia. La acest termen părţile şi participanţii au întotdeauna prilejul de a sesiza omisiunile şi greşelile strecurate în raport. In cazul în care obiecţiile lor sunt întemeiate se vor efectua corecturile cuvenite.

În cadrul acţiunilor directe părţile şi reprezentanţii sau avocaţii lor se confruntă într-o procedură contradictorie, dar dacă CJE nu decide altfel, prezenţa părţilor cu toate acestea nu este obligatorie, fiind de ajuns reprezentarea acestora conform procedurii.

Preşedintele şi completul ca organ colegial va încerca să conducă, să dirijeze dezbaterile în aşa fel încât prin întrebările puse părţile să se concentreze asupra unor puncte litigioase ale căror clarificare este hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei. Astfel judecătorii se străduiesc să evite simpla repetare în mod oral a pretenţiilor formulate deja în cursul procedurii scriptice, probleme care sunt deja cunoscute de membrii completului în urma studierii dosarului cauzei.

În acest sens pentru creşterea celerităţii procesului, CJE înainte de începerea procedurii orale pune la dispoziţia reprezentanţilor părţilor o „foaie de notificare" sau „Indicaţii pentru reprezentanţii procesuali în cursul procedurii orale" prin care aceştia sunt rugaţi să pledeze scurt, concret, pertinent, să ia în considerare că totul se traduce în mod simultan şi să limiteze pledoariile lor la maxim 30 de minute (15 minute în faţa completelor mici). Renunţarea la pledoarie nu va însemna pentru Curte, în nici un caz acceptarea tacită a celor spuse de partea adversă. După pledoarie sunt permise adresarea unor întrebări reciproce în virtutea dreptului la replică.

În măsura în care judecătorii şi avocaţii generali nu şi-au exercitat drepturile lor la întrebări până la finalul dezbaterilor sau finalul pledoariilor rostite de reprezentanţii părţilor, îşi pot epuiza aceste posibilităţi după acest moment procesual.

În cazul în care dificultatea cauzei şi modul de derulare a dezbaterilor permit acest lucru, avocatul general în final face cunoscut termenul pentru prezentarea concluziilor sale finale.

În tot cursul dezbaterilor grefierul-şef sau un reprezentant al acestuia consemnează totul tntr-un proces-verbal. Pe lângă acest proces-verbal toată procedura orală se înregistrează pe benzi magnetice audio, după care se face o transcriere într-un proces verbal. Toate acestea stau la dispoziţia judecătorilor şi avocaţilor generali în munca lor în continuare.

Administrarea probelor este reglementată de art. 21-27, 29 din Statutul CEE şi art. 22-30 din Statutul EURATOM, art. 24-25 din Statutul CECO, art. 45-54,124 din Codul de proced. al CJE, art. 64-76 din C. proc. al Trib..

Pentru garantarea aflării adevărului şi în procesul comunitar este necesară administrarea unor probe de către CJE şi Trib.

Necesitatea administrării unor probe sau comandarea unor expertize sau ascultarea unui expert rezultă sau decurge de regulă din starea de fapt şi prezentarea problemelor de drept în cadrul raportului prealabil de către judecătorul raportor.

Deoarece CJE în majoritatea cauzelor decide cu privire la unele probleme de drept şi nu cu privire la probleme de fapt sau de stare de fapt, administrează foarte rar probe. In schimb Tribunalul în acţiunile directe pentru soluţionarea cărora este competent, trebuie să clarifice de cele mai multe ori stările de fapt motiv pentru care în privinţa lui administrarea probelor ocupă un loc important în cadrul procesului.

Încheierea prin care se stabileşte identificarea mijloacelor de probă şi a împrejurărilor, faptelor ce urmează a fi dovedite atât la CJE cât şi la Tribunal, se adoptă după ce a fost ascultată în acest sens şi părerea avocatului general. În anumite cazuri vor fi ascultaţi chiar şi părţile.

Comunicarea răspunsului la cererea depusă pentru administrarea unor probe are loc înainte sau la începutul procedurii orale. La administrarea probatoriului participă atât avocatul general cât şi părţile.

Curtea admite următoarele mijloace de probă: apariţia personală a părţilor şi audierea acestora; depunerea de înscrisuri; audierea martorilor; apelarea la serviciile unor experţi; cercetarea la faţa locului;

Din oficiu sau la cererea părţilor atât CJE cât şi Tribunalul pot solicita prin comisie rogatorie dispusa prin încheiere, administrarea unor probe de către organele de stat competente (instanţe judecătoreşti).

Martorii sau experţii pot fi invitaţi din oficiu sau la cererea motivată a părţilor. La martori sau experţi pot renunţa însăşi părţile sau chiar martorul sau expertul pot refuza depunerea unei mărturii sau formularea unei păreri de specialitate (în două săptămâni de la comunicarea citaţiei de martor sau a ordinului de numire a expertului).

Admiterea unor martori la cererea părţilor poate fi dispusă uneori numai dacă cel care solicită va depune o cauţiune prin care poate acoperi cheltuielile ocazionate cu martorul respectiv.

Invitarea martorului se dispune printr-o încheiere a CJE sau a Trib. prin care se stabilesc împrejurările de fapt care urmează să fie clarificate prin intermediul audierii martorului, respectiv modul de suportare al cheltuielilor şi amenda în caz de neprezentare.

La audierea martorilor vor fi invitaţi ş i părţile. Întrebări suplimentare pot fi adresate martorilor de către preşedinte, judecători, avocatul general sau părţile din cauză, cu aprobarea şi prin intermediul preşedintelui.

Martorii şi experţii vor depune jurământul în faţa CJE sau a Trib. ori în fata instanţelor naţionale unde vor fi audiaţi în cadrul unor comisii rogatorii, potrivit regulilor naţionale din ţara de provenienţă. Având în vedere faptul că cei audiaţi vor depune jurământul după audiere, completul poate renunţa la procedura depunerii jurământului. Consecinţele care decurg din mărturia mincinoasă vor fi suportate de martor potrivit legislaţiei ţării a cărei cetăţean este.

Mărturia este consemnată de grefierul de şedinţă într-un proces-verbal care după citire este semnat de martor şi de preşedintele completului, după care dobândeşte caracterul unui document oficial.

Părţile pe propria lor cheltuială pot solicita copii după aceste procese-verbale.Martorul legal citat care nu se prezintă la audiere sau refuză să depună jurământul, poate fi

sancţionat cu o amendă de 5000 Euro şi este citat din nou să se prezinte pe cheltuiala proprie. Se face excepţie în cazul unor situaţii de împiedicare obiective.

CJE şi Trib. pot ordona efectuarea unor raporturi ştiinţifice, expertize de către persoane de specialitate. În încheiere în aceste cazuri se specifică întrebările şi termenul efectuării lucrării. Dacă se impune va fi pusă la dispoziţia expertului şi documentaţia necesară (de obicei o parte din

actele depuse la dosar). Şi în acest caz părţile pot fi obligaţi să depună o cauţiune pentru suportarea cheltuielilor.

După depunerea expertizei, expertul poate fi invitat la audiere în prezenţa părţilor. Declaraţia lui se consemnează de grefierul de şedinţă într-un proces-verbal care este semnat de expert, de grefier şi de preşedintele completului, devenind astfel document ofcial (autentic). Părţile şi în acest caz pot adresa în timpul audierilor întrebări expertului şi pot obţine pe cheltuiala lor proprie o copie după declaraţiile acestuia.

Comisia rogatorie şi declanşarea din oficiu a procedurii pentru tragerea la răspundere penală a martorului mincinos sunt reglementate de Codul de procedură complementar.

Odată cu încheierea administrării probelor are loc practic declanşarea procedurii orale în faţa CJE, deşi probele testimoniale faptic fac parte deja din această procedură.

92. Reglementarea concurenței în cadrul Uniunii Europene

Politica concurentiala are principii ce stau la baza crearii cadrului legislativ insituit prin Tratatul asupra Uniunii Europene:

- transparenta in privinta deciziilor adoptate referitor la comportamentele anticoncurentiale;- nediscriminarea nici unui agent economic participant la schimburile economice internationale;- stabilitatea unui cadru competitiv international;- cooperarea intre diferitele autoritati ale concurentei nationale si internationale in privinta

aplicarii legislatiei in domeniu.Potrivit Art. 85 (81) alin. 1 al Tratatului CE, politica in domeniul concurentei trebuie sa garanteze

unitatea, omogenitatea si viabilitatea pietei interne prin:- combaterea monopolizarii anumitor piete de catre societati ce incheie intre ele acorduri

protectioniste - acorduri restrictive si fuziuni;- prevenirea exploatarii puterii economice a unor societati in defavoarea altora - abuzul de pozitie

dominanta;- prevenirea distorsionarii regulilor concurentiale de catre guvernele statelor membre prin

sprijinirea discriminatorie in favoarea anumitor operatori economici publici sau privati - ajutoarele de stat.

- combaterea intelegerilor intre gruparile de companii cu scopul fixarii pretului sau instituirii controlului asupra volumului total al productiei in defavoarea comertului intre Statele Membre- carteluri.

Împreună cu autorităţile naţionale competente, Comisia aplică normele comunitare în materie de concurenţă (articolele 101-109 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene - TFUE) pentru a sprijini dezvoltarea pieţelor europene, asigurându-se că întreprinderile concurează loial, în condiţii egale. De aceste acţiuni beneficiază consumatorii, întreprinderile şi, în general, economia europeană.

În cadrul Comisiei, competenţele executive în domeniu îi revin în principal Direcţiei Generale (DG) Concurenţă. Domeniul său de acţiune este strict definit: DG Concurenţă nu poate interveni decât dacă deţine dovezi ale încălcării normelor în materie de concurenţă iar deciziile sale pot fi contestate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. DG Concurenţă se deosebeşte de majoritatea celorlalte direcţii generale prin aceea că activitatea sa este axată nu atât pe elaborarea de propuneri legislative, cât mai ales pe luarea de măsuri împotriva companiilor sau statelor membre, atunci când consideră că acestea încalcă normele.

Acţiunile sale pot viza diferite tipuri de activităţi anticoncurenţiale, dacă acestea afectează comerţul transfrontalier.

Acordurile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă

Articolul 101 din TFUE interzice acordurile anticoncurenţiale între întreprinderi (carteluri, înţelegeri de împărţire a pieţelor etc.). Cartelurile apar deseori în urma depunerii unei cereri de clemenţă de către o companie care îşi asumă responsabilitatea unei greşeli pentru a obţine tratament preferenţial.

Articolul 102 interzice comportamentul abuziv al companiilor aflate într-o poziţie dominantă pe piaţă – de exemplu, dacă îi obligă pe consumatori să cumpere un pachet de produse care ar putea fi comercializate individual sau dacă elimină concurenţa prin încheierea unor acorduri de exclusivitate. Dacă o firmă are o cotă de piaţă mai mică de 40%, şansele de a ajunge într-o poziţie dominantă sunt foarte reduse.

Articolele 101 şi 102 sunt aplicate şi de către autorităţile naţionale în materie de concurenţă, în special în cazurile cu caracter naţional.

Controlul concentrărilor

Regulamentul privind controlul concentrărilor economice interzice fuziunile sau achiziţiile care pot conduce la limitarea semnificativă a concurenţei. Majoritatea tranzacţiilor transfrontaliere trebuie notificate Comisiei înainte de a fi realizate. Comisia poate opri tranzacţia ori de câte ori consideră că aceasta ar distorsiona concurenţa, cu excepţia cazului în care firma în cauză propune soluţii de remediere a problemei concurenţiale.

Controlul ajutoarelor de stat

Este interzisă acordarea ajutoarelor de stat sau orice intervenţie a statului de natură să distorsioneze concurenţa. Sunt protejate astfel piaţa internă şi interesele contribuabililor, iar companiile pot concura de pe picior de egalitate. Dacă sunt menţinute la valori minime şi sunt acordate beneficiarilor corespunzători, ajutoarele pot fi utile – de exemplu, pentru a ameliora condiţiile de mediu sau pentru a sprijini consolidarea sectorului IMM-urilor. Unele forme de ajutor sunt însă deosebit de periculoase. Este în special cazul ajutorului de operare, prin care guvernul oferă numerar unei firme pentru a finanţa operaţiunile de zi cu zi ale acesteia. Un astfel de ajutor nu stimulează noi investiţii şi modele de afaceri, fiind de fapt ineficient şi dezavantajând concurenţa.

Desigur, există prevederi speciale pentru măsurile de salvare şi restructurare a sectoarelor sau întreprinderilor aflate în dificultate - măsuri deosebit de importante în climatul economic actual. Ajutorul pentru salvare, care ia deseori forma ajutorului de operare, poate fi acordat pe perioade scurte: la expirarea termenului de 6 luni, firma trebuie fie să-l ramburseze, fie să prezinte un plan de restructurare şi restabilire a viabilităţii. Ajutorul pentru restructurare trebuie să fie însoţit de măsuri de limitare a distorsionării concurenţei şi de protecţie a pieţei interne.

Monitorizarea pieţelor liberalizate

Până nu demult, unele servicii în sectoare precum telecomunicaţiile, transportul şi energia, erau dominate de monopoluri naţionale. Liberalizarea acestor pieţe le oferă consumatorilor o gamă mai largă de opţiuni şi favorizează scăderea preţurilor şi furnizarea de noi servicii (de exemplu, în sectorul transporturilor aeriene şi al serviciilor de telefonie fixă).

Serviciile publice joacă un rol esenţial în cadrul modelului social european. Deşi piaţa internă şi normele în materie de concurenţă pot determina ieftinirea şi ameliorarea acestor servicii, proiectarea şi funcţionarea lor depind, aproape în totalitate, de statele membre.

Cum activeaza DG?

În cazul concentrărilor economice şi al ajutoarelor de stat DG Concurenţă lucrează în principal pe bază de notificări. Pentru situaţiile care cad sub incidenţa articolelor Articolelor 101 şi 102, DG Concurenţă deschide anchete din proprie iniţiativă sau ca urmare a primirii unei plângeri sau a unei cereri de clemenţă. Pe durata derulării investigaţiei, datele referitoare la aceasta trebuie să rămână confidenţiale. DG Concurenţă are obligaţia legală de a proteja secretele de afaceri ale întreprinderilor cu care intră în contact. Dacă ajunge la concluzia că o companie sau un stat membru a încălcat

normele în materie de concurenţă sau că o concentrare economică ar limita considerabil concurenţa, poate propune adoptarea unei decizii de către Colegiul Comisarilor. Acesta poate decide să interzică un comportament şi poate solicita măsuri de remediere. În cazurile antitrust, Comisia poate să aplice şi amenzi, ca măsuri de sancţionare şi descurajare.

Monitorizarea pieţei. DG Concurenţă monitorizează pieţele şi realizează anchete sectoriale (exemple recente: sectorul energetic, al serviciilor financiare şi al produselor farmaceutice) pentru a identifica unde ar putea apărea probleme de concurenţă. Astfel, poate înţelege mai bine pieţele şi poate garanta aplicarea mai eficientă a normelor prin identificarea proactivă a cazurilor care i-ar dezavantaja cel mai mult pe consumatori.

Elaborarea politicilor. DG Concurenţă elaborează documente care explică modul de aplicare a normelor în materie de concurenţă, aşa cum sunt prevăzute de Tratat şi interpretate de Curtea de Justiţie. Printre acestea se numără regulamentele de punere în aplicare, exceptările în bloc, orientările şi comunicările. Cu ocazia revizuirii acestor documente, DG Concurenţă iniţiază consultări ample înainte de a publica noile versiuni.

Cooperarea cu alte autorităţi. DG Concurenţă colaborează cu autorităţile în materie de concurenţă din statele membre, pentru a asigura aplicarea coerentă şi coordonată a normelor în domeniu la nivel european. De asemenea, cooperează cu agenţii din întreaga lume, cu care efectuează schimburi de informaţii şi de bune practici şi soluţionează cazuri individuale.

Promovare

DG Concurenţă depune eforturi de integrare în legislaţie a principiilor concurenţei. Alături de alte direcţii generale, încearcă să identifice pieţele pe care ar trebui să le investigheze.

Raportul anual către Parlamentul European

În fiecare an, DG Concurenţă îi prezintă Parlamentului European un raport de activitate, informându-l, în acelaşi timp, cu privire la aspectele noi care ar putea apărea. Raportul vine în completarea informaţiilor pe care DG Concurenţă le pune zilnic la dispoziţia publicului general, pe site-ul de internet şi prin intermediul comunicatelor de presă. În plus, comisarul pentru concurenţă se prezintă în faţa Comisiei pentru afaceri economice şi monetare (ECON) de 3 ori pe an, pentru a discuta evoluţia politicilor şi pentru a răspunde la diverse întrebări.

Alte institutii care au atributii in domeniul regelementarii politicii concurenetiale în cadrul UE putem mentiona:

Parlamentul European - este singura instituţie a UE ai cărei membri sunt aleşi direct de cetăţenii europeni. Cei 736 de membri ai Parlamentului European (MPE) sunt aleşi pentru o perioadă de cinci ani. Aceştia îşi desfăşoară activitatea în baza apartenenţei lor politice şi nu în funcţie de statul membru din care provin. În multe domenii de acţiune - aproximativ trei sferturi din politicile UE - Parlamentul şi Consiliul UE adoptă împreună deciziile privind noua legislaţie prin „procedura de codecizie”. Politica în domeniul concurenţei nu face obiectul procedurii de codecizie.

Comisii parlamentare în domeniul concurenţei. Există 2 comisii care se ocupă în mod special de probleme legate de politica în domeniul concurenţei şi privind protecţia consumatorului: 1.ECON (afaceri economice şi monetare) - politica economică şi monetară a UE, normele în domeniul concurenţei şi ajutorul de stat acordat întreprinderilor; 2.IMCO (piaţa internă şi protecţia consumatorilor)- identificare şi eliminarea obstacolelor din calea funcţionării pieţei unice şi promovarea şi protejarea intereselor economice ale consumatorilor.

Consiliul European defineşte orientările şi priorităţile politice generale ale Uniunii Europene şi oferă impulsul necesar dezvoltării acesteia. Împreună cu Parlamentul European, Consiliul European joacă un rol important în numirea comisarului pentru concurenţă, desemnat de guvernele naţionale şi de preşedintele Comisiei.

Consiliul UEÎmpreună cu Parlamentul European, Consiliul UE adoptă normele europene privind concurenţa şi

protecţia consumatorului. Consiliul este alcătuit din miniştrii statelor membre, care se reunesc în formaţiuni diferite, în funcţie de subiectele dezbătute. De exemplu, pentru problemele legate de concurenţă, miniştrii statelor membre se reunesc în cadrul „Consiliului Competitivitate”.

Comisia Europeană asigură buna aplicare a normelor UE în domeniul concurenţei. Rolul acestei instituţii este, în principal, monitorizarea şi, unde este cazul, blocarea: a) acordurilor anticoncurenţiale (în special a cartelurilor); b) abuzurilor de poziţie dominant; c) fuziunilor şi achiziţiilor; d) ajutoarelor de stat.

Pentru a garanta punerea în aplicare a legislaţiei în domeniul concurenţei, Comisia dispune de o serie de prerogative, cum ar fi dreptul de a iniţia o investigaţie privind un anumit sector al economiei, de a desfăşura audieri şi de a acorda exceptări. De asemenea, guvernele statelor membre au datoria de a informa în prealabil Comisia în legătură cu eventualele măsuri de sprijin pe care intenţionează să le ia în favoarea anumitor întreprinderi (ajutor de stat).

Cu toate acestea, începând din anul 2004, în cadrul procesului de „modernizare” (Regulamentul 1/2003), o parte din aceste prerogative legate de aplicarea legislaţiei în domeniul concurenţei revin în prezent statelor membre. Acest regulament prevede faptul că autorităţilor naţionale şi instanţelor judecătoreşti naţionale pot aplica articolele 101 (fostul articol 81 din Tratatul CE) şi 102 (fostul articol 82 din Tratatul CE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Pentru punerea în aplicare a tuturor aspectelor politicii din domeniul concurenţei, Comisia ţine cont de interesul consumatorilor.

Curtea Europeană de Justiție este principalul organ judiciar european şi asigură interpretarea şi aplicare uniformă a legislaţiei în domeniul concurenţei pe tot teritoriul UE.

De-a lungul anilor, Curtea a luat multe hotărâri care au avut efecte semnificative asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor europeni şi care au contribuit la stabilirea unei concurenţe eficiente pe pieţele UE, ceea ce a asigurat o ofertă mai variată şi preţuri mai mici.

În prezent, cauzele în materie de concurenţă sunt instrumentate de Tribunal (anterior „Tribunalul de Primă Instanţă”), iar apelurile sunt introduse la Curtea de Justiţie.

Tribunalele naţionale pot (şi uneori trebuie) să trimită unele dosare la Curtea de Justiţie pentru a stabili modul în care trebuie interpretate normele în materie de concurenţă în anumite cazuri concrete.

Banca Centrală Europeană este banca centrală pentru moneda euro. Principala sa sarcină este de a menţine puterea de cumpărare a monedei euro şi, astfel, de a asigura stabilitatea preţurilor în zona euro ( 16 ţări din UE care au adoptat moneda euro începând din 1999).

Banca Centrală Europeană este consultată periodic cu privire la diverse aspecte legate de concurenţă în sectorul financiar.

Curtea de Conturi misiunea Curţii de Conturi este de a verifica colectarea şi utilizarea fondurilor UE, apărând interesele financiare ale cetăţenilor Uniunii. Curtea de Conturi poate verifica amenzile impuse companiilor care se fac răspunzătoare de comportamente anticoncurenţiale, în cazuri semnalate de Comisie. Banii provenind din amenzi se întorc la bugetul UE.

Comitetul Economic şi Social European este un organ consultativ al UE, în cadrul căruia sunt reprezentate sindicatele, asociaţiile patronale şi alte grupări ale societăţii civile.

În cadrul Comitetului, secţiunea „Piaţă unică, producţie şi consum” se ocup în mod special de politica în domeniul concurenţei şi de protecţia consumatorilor.

Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat instituie un sistem de competenţe paralele în care Comisia şi autorităţile de concurenţă ale statelor membre UE pot aplica respectivele articole. Împreună, autorităţile naţionale de concurenţă şi Comisia formează o reţea de autorităţi publice care acţionează în interes public şi cooperează strâns pentru a proteja concurenţa. Reţeaua se numeşte „Reţeaua europeană de concurenţă” (ECN).

Structura autorităţilor naţionale de concurenţă diferă de la un stat membru UE la altul. În unele state membre un singur organism investighează cauzele şi adoptă toate tipurile de decizii. În altele, rolurile sunt împărţite între două organisme, unul care răspunde de investigarea cauzei şi altul, adesea un colegiu, care răspunde de adoptarea deciziilor. În final, în anumite state membre UE, deciziile de interzicere şi/sau de aplicare a amenzilor nu pot fi adoptate decât de o instanţă. Sub rezerva principului general al eficacităţii, articolul 35 din regulamentul Consiliului permite statelor membre UE să aleagă organismul sau organismele care să fie desemnate ca autorităţi naţionale de concurenţă şi să le stabilească atribuţiile.

Alocarea competenţelor: una sau mai multe autorităţi naţionale de concurenţă sau Comisia

Cauzele pot fi tratate de către una sau mai multe autorităţi naţionale de concurenţă care acţionează în paralel sau de către Comisie.

În cele mai multe cazuri, autoritatea care primeşte o plângere sau iniţiază o procedură din oficiu va răspunde în continuare de cauza respectivă. Se consideră că o autoritate este bine plasată pentru a acţiona dacă există o legătură strânsă între încălcare şi teritoriul statului membru UE de care depinde autoritatea pentru a putea face să înceteze în mod efectiv întreaga încălcare. Problema reatribuirii unei cauze nu se prezintă decât la începutul procedurii în cazul în care autoritatea consideră că nu este bine plasată pentru a acţiona sau în cazul în care alte autorităţi se consideră, de asemenea, bine plasate pentru a acţiona. În plus, chiar dacă mai multe autorităţi pot fi considerate ca fiind bine plasate pentru a acţiona, uneori este adecvată acţionarea unei singure autorităţi, dacă aceasta este suficientă pentru a face să înceteze în mod efectiv întreaga încălcare.

Intervenţia paralelă a două sau trei autorităţi naţionale de concurenţă poate fi indicată atunci când un acord sau o practică are efecte semnificative asupra concurenţei în principal pe teritoriile fiecăreia dintre ele, iar intervenţia unei singure autorităţi nu ar fi suficientă pentru a determina încetarea în totalitate a încălcării şi/sau pentru a o sancţiona în mod corespunzător. Autorităţile care tratează o plângere în cadrul unei acţiuni paralele vor depune toate eforturile necesare în vederea coordonării acţiunilor lor.

Din contră, Comisia este bine plasată în special în cazul în care unul sau mai multe acorduri sau practici au efecte asupra concurenţei din mai mult de trei state membre UE. De asemenea, Comisia este deosebit de bine plasată pentru a instrumenta o cauză în cazul în care cauza este în strânsă legătură cu alte dispoziţii comunitare care pot fi aplicate exclusiv sau mai eficient de către Comisie sau în cazul în care interesul comunitar impune adoptarea unei decizii a Comisiei pentru dezvoltarea politicii comunitare în domeniul concurenţei atunci când apare o nouă problemă în domeniul concurenţei sau pentru a asigura aplicarea eficientă a regulilor.

În orice caz, reatribuirea trebuie să aibă loc rapid şi eficient şi să nu întrerupă investigaţiile începute. În acest sens, Regulamentul propune o serie de mecanisme de cooperare pentru atribuirea cauzelor:

Informații la începutul procedurii: Articolul 11 alineatul (3) al Regulamentului prevede obligaţia autorităţilor de concurenţă din statele membre UE, atunci când acţionează în temeiul articolului 81 sau 82 din tratat, de a informa în scris Comisia înainte sau imediat după iniţierea primei măsuri formale de investigare. De asemenea, articolul prevede că informaţiile pot fi puse la dispoziţia celorlalte autorităţi de concurenţă. Acest mecanism permite reţelei să detecteze procedurile multiple şi să se ocupe de posibilele probleme de reatribuire a cauzelor de îndată ce o autoritate începe să investigheze o cauză.

Suspendarea sau încetarea procedurii: În cazul în care acelaşi acord sau aceeaşi practică este înaintat(ă) mai multor autorităţi de concurenţă, articolul 13 din regulament prevede o bază juridică pentru suspendarea procedurii sau respingerea unei plângeri pe motiv că o altă autoritate instrumentează sau a instrumentat cauza. Articolul 13 se poate aplica, de asemenea, unei părţi din plângere sau unei părţi din procedură, restul plângerii fiind instrumentat într-un mod corespunzător. Tot astfel, Comisia poate respinge o plângere din cauza lipsei interesului comunitar sau din alte motive care ţin de natura plângerii.

Un element esenţial în funcţionarea reţelei este competenţa tuturor autorităţilor de concurenţă de a schimba şi utiliza informaţii pe care le-au cules în sensul aplicării articolului 81 sau 82 din tratat. Articolul 12 din regulament precizează că schimburile de informaţii pot avea loc nu numai între o autoritate naţională de concurenţă şi Comisie, ci şi între autorităţile naţionale de concurenţă.

Iniţierea procedurilorCând autorităţile de concurenţă din statele membre UE iniţiază o procedură, acestea trebuie

să informeze Comisia în termen de treizeci de zile înaintea adoptării unei decizii prin care se pune în aplicare articolul 81 sau 82 din tratat şi se impune încetarea unei încălcări (articolul 11 alineatul (4)); de asemenea, autorităţile naţionale de concurenţă pot pune aceste informaţii şi la dispoziţia altor membri ai reţelei. Din contră, când Comisia urmează să iniţieze o procedură conform articolului 11 alineatul (6), ea va degreva autorităţile de concurenţă din statele membre UE de competenţa lor în ceea ce priveşte aplicarea articolelor 81 şi 82 din tratat. Iniţierea unei proceduri este un act oficial care se poate produce în orice etapă a investigării cauzei de către Comisie.

Pot să apară două situaţii: prima, în care Comisia este prima autoritate de concurenţă care iniţiază procedura într-o cauză în vederea adoptării unei decizii în temeiul regulamentului, autorităţile naţionale de concurenţă nemaifiind îndreptăţite să instrumenteze cauza respectivă; a doua, când una sau mai multe autorităţi naţionale de concurenţă au informat reţeaua, în temeiul articolului 11 alineatul (3) din regulament, despre faptul că instrumentează o anumită cauză. Pe parcursul perioadei de atribuire iniţială (perioadă de două luni), Comisia poate iniţia proceduri cu efectele articolului 11 alineatul (6) din regulament după consultarea autorităţilor în cauză.

După faza de alocare, Comisia nu aplică în principiu articolul 11 alineatul (6) din regulament decât dacă apare una din situaţiile prezentate în continuare:

membrii reţelei preconizează decizii contradictorii în aceeaşi cauză; membrii reţelei preconizează o decizie care este în mod evident contrară jurisprudenţei

constante; unul sau mai mulţi membri ai reţelei prelungesc excesiv o procedură; apare necesitatea adoptării unei decizii a Comisiei privind dezvoltarea politicii comunitare din

domeniul concurenţei, în special atunci când o problemă similară de concurenţă apare în mai multe state membre UE sau în vederea asigurării unei aplicări eficiente;

autorităţile naţionale de concurenţă sau autorităţile în cauză nu se opun.În cazul în care o autoritate naţională de concurenţă acţionează deja într-o cauză, Comisia

explică în scris autorităţii naţionale de concurenţă în cauză şi celorlalţi membri ai reţelei motivele aplicării articolului 11 alineatul (6). Comisia anunţă reţeaua în legătură cu intenţia sa de a aplica articolul 11 alineatul (6) în timp util, astfel încât membrii reţelei să aibă posibilitatea de a solicita întrunirea comitetului consultativ. Comitetul consultativ este forumul în care experţi din diferite autorităţi de concurenţă analizează anumite cauze şi aspectele generale referitoare la dreptul comunitar al concurenţei. Comitetul este consultat la solicitarea Comisiei sau a unui stat membru UE.

Pentru a asigura un grad maxim de cooperare, membrii reţelei se informează reciproc şi, dacă este necesar, discută deciziile de respingere a plângerilor, deciziile de închidere a unei proceduri iniţiate din oficiu sau deciziile de impunere a unor măsuri provizorii. Această colaborare reciprocă vizează şi puterea de investigare. Conform articolului 22 alineatul (2) al regulamentului, Comisia poate solicita unei autorităţi naţionale de concurenţă efectuarea unei inspecţii în numele Comisiei şi pentru aceasta.

Poziţia întreprinderilor care invocă beneficiul unui program de clemenţăComisia consideră că este în interesul Comunităţii să acorde tratament preferenţial

întreprinderilor care cooperează cu ea în cadrul investigaţiilor asupra cartelurilor ilegale. În absenţa unui sistem de clemenţă complet armonizat la nivelul Uniunii Europene, este în interesul solicitantului să solicite clemenţă de la toate autorităţile de concurenţă care pot fi considerate bine plasate pentru a acţiona împotriva încălcării în cauză. Atunci când o autoritate naţională de concurenţă instrumentează o cauză care a fost iniţiată în urma unei cereri de clemenţă, aceasta are obligaţia de a informa Comisia şi poate pune informaţiile la dispoziţia altor membri ai reţelei în temeiul articolului 11 alineatul (3) din regulament. Cu excepţia anumitor cazuri, informaţiile comunicate de bună voie de un solicitant al măsurilor de clemenţă nu sunt transmise altui membru al reţelei în temeiul articolului 12 din regulament decât cu consimţământul solicitantului.

16. principiul efectului direct al Uniunii EuropeneEfectul direct al dreptului european este, alături de principiul supremaţiei, un principiu

fundamental al dreptului european. Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiţie, în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963. În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul european nu generează numai obligaţii pentru statele membre, ci şi drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene. Totuşi, nu este necesar ca statul membru să reia norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.

Principiul efectului direct garantează astfel aplicabilitatea şi eficacitatea dreptului european în statele membre. Cu toate acestea, CJUE a definit mai multe condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca un act juridic european să se poată aplica în mod direct, si anume:

a) să fie suficient de clar şi precis. Judecătorul nu trebuie să aibă dubii asupra conţinutului normelor,Curtea a atenuat severitatea condiţiei , statuând că insuficienţa clarităţii sau a preciziei nu constituie un obstacol în calea efectului direct, dacă norma poate fi precizată pe cale interpretării efectuate de judecătorul naţional sau comunitar.

b) Să aibă un caracter necondiţionat . Existenţa unui termen sau a unei condiţii nu afectează efectul direct, ci doar amână producerea lui până la expirarea termenului sau la realizarea condiţiei.

c)Să-şi poată produce efectele în absenţa oricărei măsuri naţionale sau comunitare. Nici această condiţie nu este interpretată strict de Curtea Europeană de Justiţie: pot fi adoptate acte de aplicare ulterioare, cu condiţia ca statele sau instituţiile comunitare emitente ale actelor de aplicare să nu dispună de o putere discreţionară de intervenţie asupra conţinutului normativ al regulilor comunitare puse în aplicare.

Efectul direct nu funcţionează în mod identic în toate situaţiile.Unele dispoziţii stabilesc drepturi şi obligaţii pentru toţi subiecţii de drept comunitar şi pot fi oricând invocate în faţa instanţelor şi în relaţiile dintre persoane private. Ele se bucură de efect direct orizontal sau complet. Altele produc numai un efect direct vertical (numit şi parţial sau incomplet) : nu pot crea în mod direct obligaţii în sarcina persoanelor private, ci doar a statelor. În consecinţă, cei interesaţi le pot invoca doar împotriva statelor sau a unor organe ale sale. De remarcat este că forul de la Luxemburg a extins efectul direct vertical şi faţă de colectivităţile publice, precum şi faţă de persoanele juridice sau entităţile supuse autorităţii sau controlului statului .(Efectul direct vertical intervine în relaţiile între persoanele fizice şi stat. Aceasta înseamnă că persoanele fizice pot să se prevaleze de o normă europeană faţă de stat.Efectul direct orizontal intervine în relaţiile între persoanele fizice. Aceasta înseamnă că o persoană fizică poate să se prevaleze de o normă europeană faţă de o altă persoană fizică.)

În ceea ce priveşte legislaţia primară, şi anume textele cele mai importante din ordinea juridică europeană, Curtea de Justiţie a stabilit în hotărârea Van Gend en Loos principiul efectului direct. Cu toate acestea, ea a indicat drept condiţie ca obligaţiile să fie precise, clare, necondiţionate şi să nu necesite măsuri complementare, cu caracter naţional sau European. În hotărârea Becker Curtea de Justiţie refuză efectul direct în cazul în care statele membre posedă o marjă de apreciere referitoare la punerea în aplicare a dispoziţiei vizate, indiferent cât de mică este această marjă.

Principiul efectului direct priveşte deopotrivă actele care provin din legislaţia secundară, şi anume adoptate de instituţii pe baza tratatelor fondatoare. Cu toate acestea, sfera de aplicare a efectului direct depinde de tipul actului:

regulamentul: regulamentele au întotdeauna un efect direct. Articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că regulamentele se aplică în mod direct în statele membre. Curtea de Justiţie precizează în hotărârea Politi din data de 14 decembrie 1971 că este vorba despre un efect direct orizontal;

directiva: directiva este un act destinat statelor membre şi trebuie transpusă de acestea în legislaţiile lor naţionale. Totuşi, în anumite cazuri, Curtea de Justiţie le recunoaşte un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa că o directivă are un efect direct dacă dispoziţiile acesteia sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise. Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical şi este valabil numai dacă statele membre nu au transpus directiva în termenul prevăzut

decizia: decizia poate avea un efect direct atunci când desemnează un stat membru ca destinatar. Curtea de Justiţie recunoaşte atunci un efect direct numai vertical;

acordurile internaţionale: Curtea de Justiţie a recunoscut un efect direct al unor acorduri în temeiul aceloraşi criterii stabilite în hotărârea Van Gend en Loos;

avizele şi recomandările: avizele şi recomandările nu au un caracter juridic obligatoriu. Prin urmare, acestea nu au un efect direct.

40. Organe consultative ale Uniunii EuropeneOrganele consultative ale UE sunt: 1.Comitetul Economic și Social European2.Comitetul Regiunilor al UE

CESE: Reprezentanţii angajatorilor, ai salariaţilor sau ai altor grupuri de interese îşi pot exprima punctul de vedere cu privire la acţiunile UE prin intermediul Comitetului Economic şi Social European (CESE). Acesta este o adunare consultativă care emite avize către instituţii mai mari - în special Consiliul, Comisia şi Parlamentul European.Comitetul Economic şi Social European a fost înfiinţat în 1957, ca for de discuţie pe marginea aspectelor legate de piaţa unică. CESE le oferă grupurilor de interese din Europa - sindicate, angajatori, fermieri - posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile legislative ale UE.

În medie, CESE elaborează anual 170 de avize şi documente consultative. Toate avizele sunt transmise către organismele decizionale ale Uniunii şi apoi publicate în Jurnalul Oficial.

CESE este format din 344 de membri, reprezentanţi ai grupurilor de interese economice şi sociale din toată Europa. Aceştia sunt propuşi de guvernele naţionale şi numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Membrii CESE nu sunt remuneraţi, dar primesc alocaţii pentru a-şi acoperi cheltuielile de transport şi cazare ocazionate de participarea la reuniuni.

Comitetul are şase secţiuni specializate: Agricultură, dezvoltare rurală, mediu Uniune economică şi monetară, coeziune economică şi socială Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, cetăţenie Relaţii externe Piaţa unică, producţie şi consum Transporturi, energie, infrastructuri, societatea informaţiei

Comitetul îşi elaborează avizele la cererea Consiliului, a Comisiei sau a Parlamentului European. Comitetul poate, de asemenea, să emită avize din proprie iniţiativă, rapoarte de informare sau rezoluţii privind toate chestiunile legate de sarcinile care i-au fost încredinţate Uniunii Europene. În plus, avizele Comitetului fac cunoscută opinia acestuia cu privire la problematica în legătură cu care este sesizat. Avizele sunt în general însoţite de propuneri concrete. În avizele sale, Comitetul apără în principal interesele societăţii civile, al cărei reprezentant este la nivel European.

Textele sau deciziile Comitetului şi ale organelor sale se adoptă, cu excepţia cazurilor în care este prevăzut altfel, cu majoritatea voturilor exprimate. Scrutinele au loc fie prin vot public, fie prin vot nominal, fie prin vot secret. Scrutinul secret are loc în cazul în care o majoritate a membrilor îl solicită.

CR: Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale din Uniunea Europeană.

Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul emite rapoarte sau „avize” pe marginea propunerilor Comisiei.

Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de luarea unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea forţei de muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică).

Comitetul Regiunilor este format în prezent din 344 de membri (şi tot atâţia membri supleanţi), provenind din toate cele 27 de state membre. Membrii şi membrii supleanţi sunt numiţi de către Consiliu, la propunerea ţărilor din care provin, pentru un mandat de 5 ani. Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili propriile criterii de desemnare a membrilor, însă delegaţiile trebuie să reflecte o repartiţie echilibrată din punct de vedere politic, geografic şi regional/local. Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul autorităţilor locale sau regionale din zona de provenienţă.

Comitetul Regiunilor se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile politice generale şi pentru a adopta avize.

Există 6 „comisii” care se ocupă de diferite domenii politice şi pregătesc avizele care urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare:

Coeziune teritorială Politică economică şi socială Educaţie, tineret şi cultură Mediu, schimbări climatice şi energie Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe Resurse naturale

De asemenea, Comitetul adoptă rezoluţii cu privire la diverse aspecte politice.În cadrul Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele grupări politice europene:

Partidul Popular European (PPE) Partidul Socialiştilor Europeni (PSE) Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE) Uniunea pentru Europa naţiunilor - Alianţa Europeană (UEN-AE).

Un rol mai important este conferit de Tratatul de la Lisabona. În baza Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană are obligaţia de a se consulta cu autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitatea sa de portavoce a autorităţilor locale şi regionale, este profund implicat în această procedură.

După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia trebuie să se consulte din nou cu Comitetul Regiunilor, dacă propunerea respectivă vizează unul dintre domeniile politice cu impact direct asupra autorităţilor locale şi regionale.

64. Condiţiile cererii de chemare în judecatăCurtea de Justiție este sesizată printr-o cerere adresată grefierului. Cererea trebuie să

cuprindă numele și domiciliul reclamantului, calitatea semnatarului, numele părții sau părților împotriva cărora se înaintează cererea, obiectul litigiului, concluziile și o expunere sumară a motivelor invocate.

După caz, cererea trebuie să fie însoțită de actul a cărui anulare este cerută sau, în situația menționată la articolul 265 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de o probă scrisă a datei invitației de a acționa adresate unei instituții, în conformitate cu articolul menționat. (art 265 prevede ca in cazul în care, prin încălcarea prevederilor tratatelor, Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abțin să hotărască, statele membre și celelalte instituții ale Uniunii pot sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru a constata această încălcare. Această acțiune este admisibilă numai în cazul în care instituția, organul, oficiul sau agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. În cazul în care, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei solicitări, instituția, organul, oficiul sau agenția nu și-a precizat poziția, acțiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni). În cazul în care aceste acte nu sunt anexate la cerere, grefierul cere părții în cauză să le

prezinte într-un termen rezonabil, fără ca decăderea din drepturi să poată fi opusă părții în cazul în care actele sunt prezentate după expirarea termenului de introducere a acțiunii.

În cazurile menționate la articolul 18 din Tratatul CEEA(deciziile Comitetului de Arbitraj pot face obiectul unei căi de atac suspensive a părților în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene), Curtea de Justiție este sesizată printr-o acțiune adresată grefierului. Acțiunea trebuie să cuprindă numele și domiciliul petentului, calitatea semnatarului, menționarea deciziei împotriva căreia este înaintat recursul, părțile adverse, obiectul litigiului, concluziile și expunerea sumară a motivelor invocate. Acțiunea trebuie să fie însoțită de o copie certificată pentru conformitate a hotărârii Comitetului de Arbitraj care este atacată.

88. Definiția pieței interne a Uniunii Europene. Analiza noțiunilor piață internă, piață unică.

Piața unică europeană constituie un pas semnificativ în procesul de integrare al Uniunii Europene, fiind una din cele mai importante realizări ale acesteia. Ea presupune libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului „ ca și cum acestea ar circula într-o singură țară”. Astfel, statele membre au beneficiat, treptat, de înlăturarea barierelor comerciale și de introducerea concurenței libere, ceea ce ulterior a condus la o îmbunătățire a standardelor de viață, acestea căpătând o valoare superioară. Actul Unic European (AUE), semnat în anul 1986 este tratatul care întemeiază Piața Unică, fiind totodată și tratatul care aduce o schimbare fundamentală a Tratatului de la Roma, semnat în anul 1957.

Perioada anilor R50 a fost marcată de dorința de a crea o piață comună. Această aspirație a fost fundamentală în formarea Comunității Economice Europene (CEE). Decizia de a întemeia o piață comună are la bază două explicații: evitarea reluării procedurilor de tip protecționist, care s-au dovedit a fi dezastroase din punct de vedere economic între cele două războaie mondiale și dorința de a promova expansiunea economică prin înființarea unei piețe interne destinată producătorilor europeni menită să facă față pieței americane. Crearea CEE a avut la bază și credința celor 6 state fondatoare în ideea că stabilirea unei piețe comune ar fi adus o îmbunătățire a economiilor lor naționale. Art.2 din Tratatul de la Roma spunea: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei piețe comune si apropierea politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în întreaga Comunitate, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate sporită, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care aceasta le reunește”. Art.9 adăuga: „Comunitatea ar trebui să se bazeze pe uniuni vamale”. Prin urmare, CEE a dus la înlăturarea barierelor vamale între statele membre, hotărând totodată un tarif vamal comun pentru bunurile care intră în Comunitate din state externe acesteia (1968). Cu toate acestea, piața comună era limitată, dat fiind faptul că în ciuda eliminării barierelor comerciale, existau în continuare bariere de altă natură, precum cele tehnice, fizice și fiscale. Pentru ca piața comună să poată fi transformată în Piață Unică era necesară înlăturarea acestora. Odată cu eliminarea acestor impedimente s-ar ajunge la libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului. Anul 1985 marchează o schimbare a situației în care se afla piața comună prin Carta Albă-Completing the Internal Market- publicată de Comisie. Aceasta prevedea înlăturarea până în anul 1992 a barierelor tehnice, fizice și fiscale și stimularea „expansiunii industriale și comerciale în cadrul unui spațiu economic extins și unificat, comparabil cu piața americană”. În plus presupunea și armonizarea standardelor tehnice, lansarea achizițiilor publice, destinate competiției în cadrul CE, liberalizarea circulației capitalului, a serviciilor și înlăturarea barierelor fizice între statele membre. Acest raport a constituit baza instituirii AUE care a introdus conceptul de Piață Unică. Prin intermediul acesteia se trecea de nivelul în care existau piețe mici și mijlocii, ajungându-se la o evoluție în

procesul de integrare economică. Totodată acest tratat avea și rolul de a completa și finaliza pregătirile pentru Piața Unică pâna la 31 decembrie 1992. Astfel AUE conținea următoarele dispoziții în ceea ce privește Piața Unică: Liberalizarea serviciilor bancare, de asigurări, inclusiv asigurări de pensii, înlăturarea monopolurilor economice (de la electricitate la telecomunicații), eliminarea barierelor fizice (controale vamale și pașapoarte), eliminarea barierelor fiscale și a celor tehnice (pentru circulația bunurilor și consimțirea reciprocă în ceea ce privește calitatea acestora), lărgirea competențelor Comunității (mediu, știință, tehnologie, cercetare), îndeplinirea obiectivului de creare al Sistemului Monetar European. Anul 1992 prin Tratatul de la Maastricht este finalizată și realizarea Pieței Unice. Odată cu Tratatul de la Amsterdam din anul 1997, Comisia a elaborat un nou plan de acțiune pentru Piața Unică. Acesta se baza pe 2 nivele. În primul nivel se adopta un program de simplificare al legislației pieței (SLIM program) și al doilea nivel presupunea implementarea legislației existente prin coordonarea între Comisie și statele membre.

16. principiul efectului direct al Uniunii EuropeneEfectul direct al dreptului european este, alături de principiul supremaţiei, un principiu

fundamental al dreptului european. Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiţie, în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963. În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul european nu generează numai obligaţii pentru statele membre, ci şi drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene. Totuşi, nu este necesar ca statul membru să reia norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.

Principiul efectului direct garantează astfel aplicabilitatea şi eficacitatea dreptului european în statele membre. Cu toate acestea, CJUE a definit mai multe condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca un act juridic european să se poată aplica în mod direct, si anume:

a) să fie suficient de clar şi precis. Judecătorul nu trebuie să aibă dubii asupra conţinutului normelor,Curtea a atenuat severitatea condiţiei , statuând că insuficienţa clarităţii sau a preciziei nu constituie un obstacol în calea efectului direct, dacă norma poate fi precizată pe cale interpretării efectuate de judecătorul naţional sau comunitar.

b) Să aibă un caracter necondiţionat . Existenţa unui termen sau a unei condiţii nu afectează efectul direct, ci doar amână producerea lui până la expirarea termenului sau la realizarea condiţiei.

c)Să-şi poată produce efectele în absenţa oricărei măsuri naţionale sau comunitare. Nici această condiţie nu este interpretată strict de Curtea Europeană de Justiţie: pot fi adoptate acte de aplicare ulterioare, cu condiţia ca statele sau instituţiile comunitare emitente ale actelor de aplicare să nu dispună de o putere discreţionară de intervenţie asupra conţinutului normativ al regulilor comunitare puse în aplicare.

Efectul direct nu funcţionează în mod identic în toate situaţiile.Unele dispoziţii stabilesc drepturi şi obligaţii pentru toţi subiecţii de drept comunitar şi pot fi oricând invocate în faţa instanţelor şi în relaţiile dintre persoane private. Ele se bucură de efect direct orizontal sau complet. Altele produc numai un efect direct vertical (numit şi parţial sau incomplet) : nu pot

crea în mod direct obligaţii în sarcina persoanelor private, ci doar a statelor. În consecinţă, cei interesaţi le pot invoca doar împotriva statelor sau a unor organe ale sale. De remarcat este că forul de la Luxemburg a extins efectul direct vertical şi faţă de colectivităţile publice, precum şi faţă de persoanele juridice sau entităţile supuse autorităţii sau controlului statului .(Efectul direct vertical intervine în relaţiile între persoanele fizice şi stat. Aceasta înseamnă că persoanele fizice pot să se prevaleze de o normă europeană faţă de stat.Efectul direct orizontal intervine în relaţiile între persoanele fizice. Aceasta înseamnă că o persoană fizică poate să se prevaleze de o normă europeană faţă de o altă persoană fizică.)

În ceea ce priveşte legislaţia primară, şi anume textele cele mai importante din ordinea juridică europeană, Curtea de Justiţie a stabilit în hotărârea Van Gend en Loos principiul efectului direct. Cu toate acestea, ea a indicat drept condiţie ca obligaţiile să fie precise, clare, necondiţionate şi să nu necesite măsuri complementare, cu caracter naţional sau European. În hotărârea Becker Curtea de Justiţie refuză efectul direct în cazul în care statele membre posedă o marjă de apreciere referitoare la punerea în aplicare a dispoziţiei vizate, indiferent cât de mică este această marjă.

Principiul efectului direct priveşte deopotrivă actele care provin din legislaţia secundară, şi anume adoptate de instituţii pe baza tratatelor fondatoare. Cu toate acestea, sfera de aplicare a efectului direct depinde de tipul actului:

regulamentul: regulamentele au întotdeauna un efect direct. Articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că regulamentele se aplică în mod direct în statele membre. Curtea de Justiţie precizează în hotărârea Politi din data de 14 decembrie 1971 că este vorba despre un efect direct orizontal;

directiva: directiva este un act destinat statelor membre şi trebuie transpusă de acestea în legislaţiile lor naţionale. Totuşi, în anumite cazuri, Curtea de Justiţie le recunoaşte un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa că o directivă are un efect direct dacă dispoziţiile acesteia sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise. Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical şi este valabil numai dacă statele membre nu au transpus directiva în termenul prevăzut

decizia: decizia poate avea un efect direct atunci când desemnează un stat membru ca destinatar. Curtea de Justiţie recunoaşte atunci un efect direct numai vertical;

acordurile internaţionale: Curtea de Justiţie a recunoscut un efect direct al unor acorduri în temeiul aceloraşi criterii stabilite în hotărârea Van Gend en Loos;

avizele şi recomandările: avizele şi recomandările nu au un caracter juridic obligatoriu. Prin urmare, acestea nu au un efect direct.

40. Organe consultative ale Uniunii EuropeneOrganele consultative ale UE sunt: 1.Comitetul Economic și Social European2.Comitetul Regiunilor al UE

CESE: Reprezentanţii angajatorilor, ai salariaţilor sau ai altor grupuri de interese îşi pot exprima punctul de vedere cu privire la acţiunile UE prin intermediul Comitetului Economic şi Social European (CESE). Acesta este o adunare consultativă care emite avize către instituţii mai mari - în special Consiliul, Comisia şi Parlamentul European.Comitetul Economic şi Social European a fost înfiinţat în 1957, ca for de discuţie pe marginea aspectelor legate de piaţa unică. CESE le oferă grupurilor de interese din Europa - sindicate, angajatori, fermieri - posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile legislative ale UE.

În medie, CESE elaborează anual 170 de avize şi documente consultative. Toate avizele sunt transmise către organismele decizionale ale Uniunii şi apoi publicate în Jurnalul Oficial.

CESE este format din 344 de membri, reprezentanţi ai grupurilor de interese economice şi sociale din toată Europa. Aceştia sunt propuşi de guvernele naţionale şi numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Membrii CESE nu sunt remuneraţi, dar primesc alocaţii pentru a-şi acoperi cheltuielile de transport şi cazare ocazionate de participarea la reuniuni.

Comitetul are şase secţiuni specializate: Agricultură, dezvoltare rurală, mediu Uniune economică şi monetară, coeziune economică şi socială Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, cetăţenie Relaţii externe Piaţa unică, producţie şi consum Transporturi, energie, infrastructuri, societatea informaţiei

Comitetul îşi elaborează avizele la cererea Consiliului, a Comisiei sau a Parlamentului European. Comitetul poate, de asemenea, să emită avize din proprie iniţiativă, rapoarte de informare sau rezoluţii privind toate chestiunile legate de sarcinile care i-au fost încredinţate Uniunii Europene. În plus, avizele Comitetului fac cunoscută opinia acestuia cu privire la problematica în legătură cu care este sesizat. Avizele sunt în general însoţite de propuneri concrete. În avizele sale, Comitetul apără în principal interesele societăţii civile, al cărei reprezentant este la nivel European.

Textele sau deciziile Comitetului şi ale organelor sale se adoptă, cu excepţia cazurilor în care este prevăzut altfel, cu majoritatea voturilor exprimate. Scrutinele au loc fie prin vot public, fie prin vot nominal, fie prin vot secret. Scrutinul secret are loc în cazul în care o majoritate a membrilor îl solicită.

CR: Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi regionale din Uniunea Europeană.

Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul emite rapoarte sau „avize” pe marginea propunerilor Comisiei.

Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de luarea unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea forţei de muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică).

Comitetul Regiunilor este format în prezent din 344 de membri (şi tot atâţia membri supleanţi), provenind din toate cele 27 de state membre. Membrii şi membrii supleanţi sunt numiţi de către Consiliu, la propunerea ţărilor din care provin, pentru un mandat de 5 ani. Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili propriile criterii de desemnare a membrilor, însă delegaţiile trebuie să reflecte o repartiţie echilibrată din punct de vedere politic, geografic şi regional/local. Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul autorităţilor locale sau regionale din zona de provenienţă.

Comitetul Regiunilor se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile politice generale şi pentru a adopta avize.

Există 6 „comisii” care se ocupă de diferite domenii politice şi pregătesc avizele care urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare:

Coeziune teritorială Politică economică şi socială Educaţie, tineret şi cultură Mediu, schimbări climatice şi energie Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe Resurse naturale

De asemenea, Comitetul adoptă rezoluţii cu privire la diverse aspecte politice.În cadrul Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele grupări politice europene:

Partidul Popular European (PPE) Partidul Socialiştilor Europeni (PSE) Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE) Uniunea pentru Europa naţiunilor - Alianţa Europeană (UEN-AE).

Un rol mai important este conferit de Tratatul de la Lisabona. În baza Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană are obligaţia de a se consulta cu autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitatea sa de portavoce a autorităţilor locale şi regionale, este profund implicat în această procedură.

După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia trebuie să se consulte din nou cu Comitetul Regiunilor, dacă propunerea respectivă vizează unul dintre domeniile politice cu impact direct asupra autorităţilor locale şi regionale.

64. Condiţiile cererii de chemare în judecatăCurtea de Justiție este sesizată printr-o cerere adresată grefierului. Cererea trebuie să

cuprindă numele și domiciliul reclamantului, calitatea semnatarului, numele părții sau părților împotriva cărora se înaintează cererea, obiectul litigiului, concluziile și o expunere sumară a motivelor invocate.

După caz, cererea trebuie să fie însoțită de actul a cărui anulare este cerută sau, în situația menționată la articolul 265 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de o probă scrisă a datei invitației de a acționa adresate unei instituții, în conformitate cu articolul menționat. (art 265 prevede ca in cazul în care, prin încălcarea prevederilor tratatelor, Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abțin să hotărască, statele membre și celelalte instituții ale Uniunii pot sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru a constata această încălcare. Această acțiune este admisibilă numai în cazul în care instituția, organul, oficiul sau agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. În cazul în care, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei solicitări, instituția, organul, oficiul sau agenția nu și-a precizat poziția, acțiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni). În cazul în care aceste acte nu sunt anexate la cerere, grefierul cere părții în cauză să le prezinte într-un termen rezonabil, fără ca decăderea din drepturi să poată fi opusă părții în cazul în care actele sunt prezentate după expirarea termenului de introducere a acțiunii.

În cazurile menționate la articolul 18 din Tratatul CEEA(deciziile Comitetului de Arbitraj pot face obiectul unei căi de atac suspensive a părților în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene), Curtea de Justiție este sesizată printr-o acțiune adresată grefierului. Acțiunea trebuie să cuprindă numele și domiciliul petentului, calitatea semnatarului, menționarea deciziei împotriva căreia este înaintat recursul, părțile adverse, obiectul litigiului, concluziile și expunerea sumară a motivelor invocate. Acțiunea trebuie să fie însoțită de o copie certificată pentru conformitate a hotărârii Comitetului de Arbitraj care este atacată.

88. Definiția pieței interne a Uniunii Europene. Analiza noțiunilor piață internă, piață unică.

Piața unică europeană constituie un pas semnificativ în procesul de integrare al Uniunii Europene, fiind una din cele mai importante realizări ale acesteia. Ea presupune libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului „ ca și cum acestea ar circula într-o singură țară”. Astfel, statele membre au beneficiat, treptat, de înlăturarea barierelor comerciale și de introducerea concurenței libere, ceea ce ulterior a condus la o îmbunătățire a standardelor de

viață, acestea căpătând o valoare superioară. Actul Unic European (AUE), semnat în anul 1986 este tratatul care întemeiază Piața Unică, fiind totodată și tratatul care aduce o schimbare fundamentală a Tratatului de la Roma, semnat în anul 1957.

Perioada anilor R50 a fost marcată de dorința de a crea o piață comună. Această aspirație a fost fundamentală în formarea Comunității Economice Europene (CEE). Decizia de a întemeia o piață comună are la bază două explicații: evitarea reluării procedurilor de tip protecționist, care s-au dovedit a fi dezastroase din punct de vedere economic între cele două războaie mondiale și dorința de a promova expansiunea economică prin înființarea unei piețe interne destinată producătorilor europeni menită să facă față pieței americane. Crearea CEE a avut la bază și credința celor 6 state fondatoare în ideea că stabilirea unei piețe comune ar fi adus o îmbunătățire a economiilor lor naționale. Art.2 din Tratatul de la Roma spunea: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei piețe comune si apropierea politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în întreaga Comunitate, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate sporită, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care aceasta le reunește”. Art.9 adăuga: „Comunitatea ar trebui să se bazeze pe uniuni vamale”. Prin urmare, CEE a dus la înlăturarea barierelor vamale între statele membre, hotărând totodată un tarif vamal comun pentru bunurile care intră în Comunitate din state externe acesteia (1968). Cu toate acestea, piața comună era limitată, dat fiind faptul că în ciuda eliminării barierelor comerciale, existau în continuare bariere de altă natură, precum cele tehnice, fizice și fiscale. Pentru ca piața comună să poată fi transformată în Piață Unică era necesară înlăturarea acestora. Odată cu eliminarea acestor impedimente s-ar ajunge la libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului. Anul 1985 marchează o schimbare a situației în care se afla piața comună prin Carta Albă-Completing the Internal Market- publicată de Comisie. Aceasta prevedea înlăturarea până în anul 1992 a barierelor tehnice, fizice și fiscale și stimularea „expansiunii industriale și comerciale în cadrul unui spațiu economic extins și unificat, comparabil cu piața americană”. În plus presupunea și armonizarea standardelor tehnice, lansarea achizițiilor publice, destinate competiției în cadrul CE, liberalizarea circulației capitalului, a serviciilor și înlăturarea barierelor fizice între statele membre. Acest raport a constituit baza instituirii AUE care a introdus conceptul de Piață Unică. Prin intermediul acesteia se trecea de nivelul în care existau piețe mici și mijlocii, ajungându-se la o evoluție în procesul de integrare economică. Totodată acest tratat avea și rolul de a completa și finaliza pregătirile pentru Piața Unică pâna la 31 decembrie 1992. Astfel AUE conținea următoarele dispoziții în ceea ce privește Piața Unică: Liberalizarea serviciilor bancare, de asigurări, inclusiv asigurări de pensii, înlăturarea monopolurilor economice (de la electricitate la telecomunicații), eliminarea barierelor fizice (controale vamale și pașapoarte), eliminarea barierelor fiscale și a celor tehnice (pentru circulația bunurilor și consimțirea reciprocă în ceea ce privește calitatea acestora), lărgirea competențelor Comunității (mediu, știință, tehnologie, cercetare), îndeplinirea obiectivului de creare al Sistemului Monetar European. Anul 1992 prin Tratatul de la Maastricht este finalizată și realizarea Pieței Unice. Odată cu Tratatul de la Amsterdam din anul 1997, Comisia a elaborat un nou plan de acțiune pentru Piața Unică. Acesta se baza pe 2 nivele. În primul nivel se adopta un program de simplificare al legislației pieței (SLIM program) și al doilea nivel presupunea implementarea legislației existente prin coordonarea între Comisie și statele membre.

Subiectul nr.1. Uniunea Europeană – formă sui generis de cooperare a statelor.

Vom începe analiza procesului de integrare europeană cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi ne vom pune următoarea întrebare: cum a putut lua naştere o asemenea organizație? Un motiv decisiv în acest sens a fost, cu siguranţă, catastrofa reprezentată de cel de-al Doilea Război Mondial, care, în perioada postbelică, a stat la baza constituirii unui număr de organizaţii menite să împiedice izbucnirea unor noi războaie şi care să garanteze convieţuirea paşnică a popoarelor.

Printre altele, trebuie să amintim aici faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost constituită încă din anul 1945, Fondul Monetar Internaţional, tot în 1945, iar GATT a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Nu putem trece cu vederea nici înfiinţarea Consiliului Europei, al cărui statut a fost semnat de către membrii săi fondatori în mai 1949.

Toate aceste organizaţii - atât internaţionale, cât şi europene - menţionate mai sus aveau în comun faptul că erau forme de cooperare pur interstatale — chiar dacă, în cazul Consiliului Europei, la congresul de la Haga aşa-numiţii "federalişti" aveau pretenţii cu mult mai mari —. Apărătorii ideii unui stat federal european, adică cei care susţineau o formă mult mai intensivă de cooperare, au încercat aşadar să obţină, măcar în anumite domenii, un mai mare grad de integrare, nutrind speranţa că astfel se va ajunge la o extindere progresivă a domeniilor de cooperare.

Franţa a oferit premisele concrete în sensul urmăririi acestei strategii, care de altfel venea să răspundă unor interese naţionale proprii: cooperarea la nivelul industriei cărbunelui şi a oţelului. Această formă de cooperare urma să monitorizeze tendinţele de dezvoltare din industria grea germană, dar urmărea, în aceeaşi măsură, să încurajeze procesul de împăcare dintre statul francez şi cel german. Astfel, în mai 1950, ministrul francez de externe, Robert Schuman, a prezentat un plan pentru crearea unei autorităţi pentru controlul producţiei de cărbune şi oţel pe teritoriile Republicii Federale Germane şi ale Franţei, aşa numitul Plan Schuman.

Fondarea CECO

La numai o lună după prezentarea acestui plan a fost convocată o conferinţă interguvernamentală, care urma să discute pe acest subiect, iar la scurt timp după aceea, în aprilie 1951, reprezentanţii Franţei, ai Republicii Federale Germania, ai Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat la Paris Tratatul cu privire la constituirea CECO.

Astfel au fost puse bazele unei organizaţii cu totul noi, iar aceasta, din două motive: nu era vorba doar de o zonă de liber schimb, ci şi de impunerea unei pieţe comune, un domeniu extrem de important la acea vreme. Statele membre au renunţat în mare măsură la propria suveranitate, în favoarea aderării la noile instituţii supranaţionale.

Structura instituţională era alcătuită din patru instituţii centrale. În primul rând, aşa numita Înaltă Autoritate, cu nouă membri care urmau să-şi execute sarcinile într-un mod independent de statele membre. Competenţele acestei Autorităţi, garantate prin Tratat, erau foarte extinse, printre acestea numărându-se interzicerea acordării de subvenţii sau, în anumite condiţii, controlul preţurilor. Deciziile Înaltei Autorităţi în aceste domenii aveau caracter obligatoriu în toate statele membre!

Acest „sistem sui generis“ se distinge prin faptul că include atât caracteristici ale politicii internaţionale – cooperarea dintre statele naţionale –, cât şi caracteristici ale sistemelor politice – care formulează reguli de urmat de către cetăţeni în limitele graniţelor statale –. O condinţie esenţială pentru apariţia acestei structuri a fost disponibilitatea statelor naţionale implicate de a renunţa parţial la suveranitatea lor.

Prerogativele lor nu s-au pierdut însă, ci au fost transferate asupra noilor organisme de dincolo de nivelul statelor naţionale. Statele membre sunt reprezentate parţial în aceste organisme, deci participă în continuare – chiar dacă la comun cu altele şi respectând reguli stabilite de comun acord - la exercitarea acestor prerogative.

Uniunea Europeană (UE, vezi şi nume alternative) este o uniune economică şi politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 state. Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului(CECO) şi din Comunitatea Economică Europeană(CEE), formată din şase state în 1958. În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre şi şi-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale şi politice în abilităţile sale. Tratatul de la Maastricht a înfiinţat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Ultima amendare a bazelor constituţionale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Este considerată a fi o construcție sui generis, fiind considerată de unii ca fiind de facto o confederație . Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională și poate încheia tratate. În 2012 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace, „pentru că peste șase decenii a contribuit la progresul păcii și reconcilierii, democrației și drepturilor omului în Europa”.

UE funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. Cele mai importante instituții ale UE sunt Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție și Banca Centrală Europeană. Parlamentul European este ales la fiecare 5 ani de cetățenii europeni.

Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului Schengen (care include state membre UE și state non-UE) controalele vamale au fost desființate. Politicile UE sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. A fost înființată de asemenea și o uniune monetară, Zona Euro care este compusă în prezent din 17 state. Prin Politica Comună pentru afaceri externe și securitate, UE si-a dezvoltat un rol limitat în relațiile internaționale și de securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în mai multe state din lume, iar UE este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20.

Cu o populație combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populația lumii, Uniunea Europeană generează un PIB de 17,6 trilioane de dolari americani în 2011 (mai mare decât orice altă țară din lume), care reprezintă 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumpărare la nivel mondial.

Subiectul nr.25. Actele legislative şi actele nonlegislative ale Uniunii Europene

În sistemul Tratatului de la Lisabona existǎ acte legislative şi acte non-legislative. Actele legislative sunt adoptate de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene (exemplu: regulamentele). Actele non-legislative sunt adoptate de Comisia Europeanǎ.

Actele legislative definesc explicit ce aspecte trebuie să fie completate sau modificate de Comisia Europeană (pentru statistică, de EUROSTAT). Comisia Europeană are competenţa de a adopta acte non-legislative cu aplicare generală care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale din actele legislative (numite acte delegate).

Condiţiile delegării de competenţe Comisiei Europene sunt prezentate explicit în actul legislativ (regulament). Legiuitorul poate stabili condiţiile de delegare a competenţelor. În Tratatul de la Lisabona sunt menţionate două posibilităţi:

• Parlamentul European sau Consiliul Uniunii Europene pot decide să

revoce delegarea;

• Actul delegat poate intra în vigoare doar dacă nu s-a formulat nici o obiecţie de către Parlamentul European sau Consiliul Uniunii Europene în perioada stabilită de actul legislativ.

Actele delegate pot fi adoptate de Comisia Europeană (EUROSTAT) fără un aviz oficial al Comitetului Sistemului Statistic European (CSSE). CSSE va fi doar consultat. În practică aceasta înseamnă că o propunere de act delegat nu poate fi votată de CSSE. În plus, experţii tehnici au un rol consultativ, nu unul instituţional, în procedura decizională.

De menţionat că nu se stabileşte în Tratat dacă şi cum experţii din statele membre (grupurile de lucru ale EUROSTAT) sunt implicaţi în pregătirea adoptării unui act delegat. Comisia Europeană s-a angajat că va consulta sistematic experţi ai instituţiilor naţionale (Institutelor Naţionale de Statisticǎ) ale statelor membre în fazele pregătitoare. Pe cât posibil, Comisia Europeană(EUROSTAT) va apela şi la grupurile tehnice de experţi existente. În practică aceasta înseamnă că actuala structură a Sistemului Statistic European se aplică în continuare în activitatea pregătitoare.

După 1 decembrie 2009, procedura de comitologie, şi anume de reglementare cu control nu se va mai aplica în noile propuneri de acte legislative. Procedura de reglementare cu control se aplică în cazul în care un instrument de bază adoptat conform procedurii de codecizie (procedura ordinară, aşa cum este redenumită în Tratatul de la Lisabona) prevede ca pentru măsurile cu scop general să modifi ce elemente neesenţiale ale acestui instrument; de exemplu, eliminarea unora dintre ele sau adăugarea de elemente neesenţiale noi. Procedura de reglementare cu control continuă să existe pentru legislaţia în care această procedură a fost deja prevăzută. Dacă un astfel de text legislativ este modificat se vor aplica reglementările noului Tratat şi nu va exista o “aliniere” automată.

Prezentǎm câteva exemple de probleme posibile pentru un regulament statistic, prin care Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene pot delega Comisiei competenţe de a specifi ca, completa sau modifi ca o reglementare printr-un act delegat. Acestea sunt măsuri referitoare la:

• Caracteristici (variabile);

• Definiţii ale caracteristicilor, clasificări şi furnizări de metadate;

• Nivel de detaliu, de defalcare şi de agregare care trebuie aplicat variabilelor;

• Modifi carea listei surselor de date;

• Periodicitatea şi perioadele de referinţă;

• Frecvenţa şi termenele de furnizare a datelor.

Având în vedere că încă nu există un nou regulament privind comitologia, se aplică actuala decizie privind comitologia. Cele trei instituţii au convenit să accelereze încheierea unui acord în legătură cu un nou regulament privind comitologia. În practică aceasta înseamnă că cele trei proceduri de comitologie rămase (de gestionare, de consultare şi de reglementare) vor fi în continuare propuse în legislaţie şi vor fi aplicate în legislaţia actuală.

Prezentǎm câteva exemple de părţi dintr-un regulament statistic în legătură cu care legiuitorul poate delega competenţe Comisiei într-un act de implementare:

• Formatul tehnic pentru transferul datelor la EUROSTAT;

• Reguli de tranziţie (derogări).

Încă din 2004, Tratatul Constituţional prevedea reclasificarea actelor legale europene. Reforma din 2006 a constituit un teren fertil pe care s-a experimentat această diferenţiere. Instituite definitiv prin tratatul de la Lisbona, actele legale ale Uniunii au fost împărţite în trei tipuri: acte legislative, acte delegate (acte cvasi-legislative) şi acte de implementare (actele care rămân a fi adoptate de pe vechiul sistem de Comitologie). Distincţia dintre ultimele două tipuri constituie de fapt principala inovaţie introdusă de reforma din 2011, stipulată în articolele 290-291 din Tratat.

Acte DelegateActele delegate constituie nucleul noilor schimbări. Prin intermediul acestora, Comisiei

Europene i se va delega puterea de a adopta acte non-legislative, cu aplicabilitate vastă, prin care poate amenda sau completa anumite elemente din actele legislative curente (dar şi trecute). În traducere, Comisia poate interveni, oficial în chestiuni ne-esenţiale, pentru a completa actul legislativ care i-a parvenit de la Parlament şi Consiliu. Atâta timp cât ultimele două instituţii nu se opun cu o majoritate de voturi, în termen de maximum trei luni de la propusele acte delegate, Comisia poate exercita acest drept şi poate acţiona în virtutea unei mai bune coordonări a politicilor europene.

Alte schimbări sunt de altfel notabile. Actele delegate nu au un caracter obligatoriu iar legislatorii (Parlament-Consiliu) pot stabili obiectivele, scopul, durata, şi condiţiile prin care puterile sunt delegate Comisiei pe probleme de implementare. Această procedură presupune absenţa comitetelor. Legislatorii europeni se pot opune actului delegat propus de Comisie şi îl pot revoca. Unii consideră că actele delegate vor fi folosite în speţă pentru chestiuni sensibile politic sau în implementarea unor măsuri comunitare cu miză ridicată, în care Comisia este puternic implicată (eg.: restricţionarea substanţelor chimice-REACH). Rămâne la latitudinea Secretariatul General al Comisiei ca până în 2016 să realizeze o reclasificare a tuturor actelor legale a Uniunii, luând în calcul noua categorie a actelor delegate. Acte de Implementare

Pe de altă parte, actele de implementare se bazează pe sistemul anterior Reformei pentru că reţin elementele vechiului sistem de comitete, dar şi pentru că exclud în continuare prezenţa directă a Parlmentului European din lucrările Comitologiei. Tradiţional, statele membre trebuie să transpună în legislaţia naţională acte legislative cu caracter obligatoriu (eg. Directive). În cazul în care o serie de măsuri de armonizare (a se citi uniformizare) tehnică sunt necesare, Comisia are dreptul de implementare pe baza consultării unui comitet compus din reprezentanţii statelor membre. În prezenta reformă, există doar două proceduri pentru actele de implementare:

a) procedura de consultanţă (advisory procedure) – similară vechii proceduri în care Comisia poate lua (sau nu) în considerare opinia unui comitet de experţi pe chestiuni de implementare;

b) procedura de examinare (examination procedure)- odată ce Comitetul a expus o opinie negativă sau nu şi-a exprimat o opinie anume, Comisia trebuie să facă recurs la un “Comitet de Apel”.Pe acest fundal, Parlamentul şi Consiliul vor putea adopta (în cadrul actelor de implementare) rezoluţii non-legislative prin care se vor putea critica măsurile de implementare propuse de Comisie. Noul regulament a intrat în vigoare de la 1 Martie 2011.

49.Judecătorii Curții de Justiție a Uniunii Europene. Numirea, numărul, statutul lor, încetarea funcțiilor.

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii

generali sunt desemnaţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este de 6 ani şi poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul personalităţilor care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.

Judecătorii Curţii de Justiţie îl desemnează din rândul lor pe preşedinte şi pe vicepreşedinte, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările Curţii de Justiţie şi prezidează şedinţele şi deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată. Vicepreşedintele îl asistă pe preşedinte în exercitarea funcţiilor sale şi îl înlocuieşte în caz de împiedicare.

Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii" în cauzele care le sunt repartizate.Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea preşedintelui Curţii.

Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători.

Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.

Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante. Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători. Preşedinţii camerelor de 5 (cinci) judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători pentru perioadă de un an.

Judecatorii nu pot sa-si expuna opiniile separate, tot ceea ce se dicuta la deliberare nu mai poate fi expus ulterior.

Statutul Curtii de justitie a UE - TITLUL I

STATUTUL JUDECĂTORILOR ȘI AVOCAȚILOR GENERALI Articolul 2 Înainte de a intra în funcție, fiecare judecător depune, în fața Curții de Justiție reunită în ședință publică, jurământul că își va exercita atribuțiile cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței sale și că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor. Articolul 3 Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicție. În ceea ce privește actele îndeplinite de aceștia, inclusiv cuvintele rostite și scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate după încetarea funcției lor. Curtea de Justiție, întrunită în ședință plenară, poate ridica imunitatea. În cazul în care decizia se referă la un membru al Tribunalului sau al unui tribunal specializat, Curtea decide după consultarea tribunalului în cauză. În cazul în care, după ridicarea imunității, se declanșează o acțiune penală împotriva unui judecător, acesta poate fi judecat, în oricare stat membru, numai de instanța care are competența de a judeca magistrații celei mai înalte autorități judiciare naționale. Articolele 11-14 și articolul 17 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene se aplică judecătorilor, avocaților generali, grefierului și raportorilor adjuncți ai Curții de Justiție a Uniunii Europene, fără a aduce atingere dispozițiilor privind imunitatea de jurisdicție a judecătorilor menționate de paragrafele precedente. Articolul 4

Judecătorii nu pot exercita nici o funcție politică sau administrativă. Aceștia nu pot exercita nici o activitate profesională, fie că este sau nu remunerată, în afara cazului în care Consiliul,hotărând cu majoritate simplă, acordă o derogare cu titlu excepțional. La instalarea în funcție, judecătorii își iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia, obligațiile care decurg din această funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje, după încetarea funcției lor. În caz de dubiu în această privință, Curtea de Justiție ia o decizie. În cazul în care decizia se referă la un membru al Tribunalului sau al unui tribunal specializat, Curtea decide după consultarea tribunalului în cauză. Articolul 5În afară de schimbarea ordinară și de deces, funcția de judecător încetează în mod individual prin demisie. În caz de demisie a unui judecător, scrisoarea de demisie se adresează președintelui Curții de Justiție, pentru a fi transmisă președintelui Consiliului. Această ultimă notificare antrenează eliberarea postului. Cu excepția cazurilor în care se aplică articolul 6, judecătorul își continuă activitatea până la preluarea funcției de către succesorul său. Articolul 6 Judecătorii pot fi înlăturați din funcție sau declarați decăzuți din dreptul la pensie sau din alte avantaje echivalente numai în cazul în care, în opinia unanimă a judecătorilor și avocaților generali ai Curții de Justiție, nu mai corespund condițiilor cerute sau nu mai îndeplinesc obligațiile aferente funcției lor. Judecătorul în cauză nu ia parte la aceste deliberări. În cazul în care persoana în cauză este membru al Tribunalului sau al unui tribunal specializat, Curtea decide după consultarea tribunalului în cauză. Grefierul aduce decizia Curții la cunoștința președintelui Parlamentului European și al Comisiei și o notifică președintelui Consiliului. În cazul deciziei de înlăturare din funcție a unui judecător, această ultimă notificare antrenează eliberarea postului. Articolul 7Judecătorii ale căror funcții încetează înainte de expirarea mandatului sunt înlocuiți pentru restul mandatului. Articolul 8 Dispozițiile articolelor 2-7 se aplică și avocaților generali

Cod de conduită(2007/C 223/01)CURTEA DE JUSTIȚIE A COMUNITĂȚILOR EUROPENE,Articolul 1Principii generale(1) Codul de conduită se aplică membrilor și foștilor membri ai Curții de Justiție, ai Tribunalului de Primă Instanță și ai Tribunalului Funcției Publice.(2) Membrii se consacră în întregime îndeplinirii mandatului lor.(3) Membrii se abțin, în afara Curții, de la orice comentariu care ar putea dăuna reputației Curții sau care ar putea fi interpretat drept o luare de poziție a Curții în dezbateri care depășesc rolul său instituțional.Articolul 2IntegritateMembrii nu acceptă cadouri, de orice natură ar fi, care ar putea pune sub semnul întrebării independența lor.Articolul 3ImparțialitateMembrii evită orice situație de natură să determine un conflict de interese.Articolul 4Declarație de interese financiare(1) La intrarea în funcție, membrii transmit președintelui Curții de Justiție o declarație referitoare la interesele lor financiare.(2) Declarația menționată la alineatul (1) are următorul cuprins: „Declar că starea patrimoniului meu nu indică niciun interes financiar de natură să aducă atingere imparțialității și independenței mele în exercitarea funcțiilor."Articolul 5Alte activități(1) Atunci când doresc să participe la o activitate externă, membrii solicită autorizarea prealabilă a instanţei de care aparţin. Aceştia se angajează totodată să îşi respecte obligaţia de disponibilitate, pentru a se consacra în întregime îndeplinirii mandatului lor.

(2) Membrii pot fi autorizați să intervină în domeniul învățământului, în cadrul unei conferințe, al unui seminar sau al unui colocviu, fiindu-le interzis să primească pentru aceasta o altă recompensă financiară decât cea acordată în mod obișnuit în astfel de cazuri.(3) De asemenea, membrii pot fi autorizați să exercite activități cu caracter științific, precum și funcții onorifice neremunerate în cadrul fundațiilor sau organismelor similare din domeniul cultural, artistic, social, sportiv sau caritabil, precum și în instituții de învățământ sau de cercetare. În acest scop, membrii se angajează să nu exercite activități de administrare de natură să le compromită independența sau disponibilitatea sau care să dea naștere unui conflict de interese. Prin fundații sau organisme similare se înțeleg instituțiile sau asociațiile fără scop lucrativ, care desfășoară activități de utilitate publică în domeniile menționate.Articolul 6Angajamentul membrilor după încetarea funcției lor(1) După încetarea funcției lor, membrii sunt în continuare obligați să respecte îndatorirea de discreție.(2) Membrii se angajează să nu participe, după încetarea funcțiilor lor:- în niciun mod, la cauze care erau pendinte la instanța de care aparțineau în momentul încetării funcțiilor lor; - în niciun mod, la cauze care au o legătură directă și evidentă cu cauze, chiar soluționate, la care au participat în calitate de judecător sau de avocat general și pe o perioadă de trei ani începând de la această dată - ca reprezentanți ai părților, fie în scris, fie prin pledoarie orală, în cauze care sunt pledate la instanțele comunitare.  (3) Foștii membri pot interveni în calitate de consilier sau de expert în alte cauze sau pot exprima o opinie juridică, numai cu condiția respectării obligațiilor care decurg din alineatul (1).

17. Principiul subsidiarităţii

În cadrul competenţelor partajate între Comunitate şi statele membre, principiul subsidiarităţii, înscris în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, defineşte condiţiile în care Comunitatea are prioritate de acţiune în raport cu statele membre.

TEMEIURI JURIDIC

Articolul 5 al doilea paragraf din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (CE), la care fac trimitere al doisprezecelea considerent din preambul şi articolul 2 al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană.

OBIECTIVE

În afara domeniilor care ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii Europene, principiul subsidiarităţii prevede, pe de o parte, protejarea capacităţii de decizie şi de acţiune a statelor membre şi, pe de altă parte, legitimează intervenţia Comunităţii în cazul în care obiectivele unei acţiuni nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre „datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate”. Introducerea acestui principiu în tratatele europene vizează exercitarea competenţelor la un nivel cât mai apropiat de cetăţeni.

A. Origine şi evoluţie istorică

Principiul subsidiarităţii a fost consacrat oficial în dreptul Uniunii Europene prin intermediul Tratatului de la Maastricht, care l-a înscris la articolul 5 al doilea paragraf din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Cu toate acestea, elemente incipiente ale acestui principiu pot fi deja identificate în articolul 5 din Tratatul CECO (1951), conform căruia Comunitatea „nu exercită o

acţiune directă asupra producţiei şi pieţei decât dacă circumstanţele impun acest lucru”. Actul Unic European din 1987 a introdus principiul subsidiarităţii în domeniul mediului (articolul 130 R din Tratatul de instituire a CEE), dar fără a îl menţiona explicit. Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene a stabilit, în hotărârea sa din 21 februarie 1995 (Recueil, p. II-289, punctul 331), faptul că principiul subsidiarităţii nu constituia, înaintea intrării în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, un principiu general de drept potrivit căruia trebuia verificată legalitatea actelor comunitare.

Fără a modifica termenii principiului subsidiarităţii prevăzut la articolul 5 al doilea paragraf din Tratatul CE, Tratatul de la Amsterdam a anexat la Tratatul CE „Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii”. Regulile de aplicare care nu au fost prevăzute în tratate, dar care au fost aprobate în cadrul demersului global privind aplicarea principiului subsidiarităţii (1992), stabilit la Edinburgh, au devenit obligatorii şi verificabile din punct de vedere juridic.

Tratatul de la Lisabona abrogă articolul 5 din Tratatul CE şi înscrie principiul subsidiarităţii în articolul 5 din Tratatul UE, care, păstrând termenii articolului abrogat, adaugă o trimitere explicită la dimensiunea regională şi locală a principiului subsidiarităţii. De asemenea, Tratatul de la Lisabona înlocuieşte protocolul din 1997 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii cu un nou protocol având acelaşi titlu, a cărui noutate principală se referă la noul rol al parlamentelor naţionale în controlul respectării principiului subsidiarităţii.

B. Definiţie

1. Semnificaţia şi finalitatea generală a principiului subsidiarităţii constau în atribuirea unui anumit grad de independenţă unei autorităţi subordonate faţă de o autoritate superioară, în special independenţa unei autorităţi locale faţă de puterea centrală. În consecinţă, se porneşte de la partajarea competenţelor între diferitele niveluri de putere, principiu care constituie fundamentul instituţional al statelor cu structură federală.

2. Aplicat în cadrul Comunităţii Europene, principiul subsidiarităţii constituie un criteriu de reglementare a exercitării competenţelor partajate între Comunitate şi statele membre. Pe de o parte, acesta exclude intervenţia Comunităţii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central, regional sau local. Pe de altă parte, acesta prevede intervenţia Comunităţii dacă statele membre nu pot îndeplini obiectivele tratatelor în mod satisfăcător.

În temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Tratatul CE, intervenţia instituţiilor Uniunii în numele principiului subsidiarităţii presupune îndeplinirea a trei condiţii:

a. domeniul vizat nu trebuie să ţină de competenţa exclusivă a Comunităţii;

b. obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre;

c. acţiunea poate fi îndeplinită mai bine, având în vedere dimensiunile şi efectele sale, prin intervenţia Comunităţii.

C. Domeniu de aplicare

1. Principiul de aplicare

În general, aplicarea principiului subsidiarităţii poate fi abordată din două unghiuri diferite. În domeniile în care tratatul oferă Comunităţii o competenţă partajată cu statele membre, principiul subsidiarităţii constituie un criteriu în determinarea acestei competenţe (limite în exercitarea competenţelor). În domeniile în care tratatul nu recunoaşte nicio competenţă Comunităţii Europene,

nici principiul subsidiarităţii nu creează o competenţă complementară (nu are loc atribuirea de competenţe).

2. Problema delimitării

Principiul subsidiarităţii se aplică doar domeniilor partajate între Comunitate şi statele membre. În consecinţă, acesta nu se aplică în domeniile în care intră în joc competenţele exclusive ale Comunităţii sau competenţele naţionale exclusive. Cu toate acestea, linia de departajare a competenţelor variază, întrucât – de exemplu – domeniile de competenţă a Comunităţii pot fi extinse în temeiul articolului 308 din Tratatul CE dacă se impune o măsură din partea Comunităţii în vederea realizării obiectivelor tratatului. Delimitarea competenţelor exclusive ale Comunităţii continuă să constituie o problemă, în special pentru că aceasta se realizează în tratate nu prin denumirea domeniilor exacte, ci printr-o descriere funcţională.

De aceea, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a adoptat o serie de hotărâri prin care a dedus anumite competenţe care rezultă din tratate, recunoscându-le ca fiind exclusive, deşi acestea nu sunt menţionate explicit în tratate, fără a realiza, cu toate acestea, o listă completă a acestora.

Întrucât domeniul de aplicare al principiului subsidiarităţii nu este delimitat cu exactitate, acesta continuă să dea naştere la diferite interpretări. Cu toate acestea, obiectivul Comunităţii va fi, cu siguranţă, limitarea acţiunii sale la obiectivele tratatelor şi asigurarea adoptării de noi măsuri la un nivel cât mai apropiat de cetăţeni. În fond, această legătură dintre principiul subsidiarităţii şi norma proximităţii este subliniată în mod special în preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană.

Odată intrat în vigoare, Tratatul de la Lisabona ar trebui să pună capăt diferitelor interpretări privind domeniul de aplicare al principiului subsidiarităţii. În fapt, noul tratat stabileşte domeniile care ţin de competenţele exclusive şi cele partajate ale Uniunii. Articolul 4 alineatul  (2) din versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene cuprinde următoarea listă a politicilor care intră în domeniul de aplicare al competenţelor partajate: piaţa internă, politica socială, coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecţia consumatorilor; transporturile; reţelele transeuropene; energia; spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.

3. Destinatarii principiului subsidiarităţii

Principiul subsidiarităţii vizează toate instituţiile Uniunii şi are o importanţă practică mai ales pentru Consiliu, Parlamentul European şi Comisie. Tratatul de la Lisabona consolidează rolul parlamentelor naţionale şi respectiv al Curţii Europene de Justiţie în controlul respectării principiului subsidiarităţii.

D. Controlul parlamentelor naţionale

Tratatul de la Lisabona introduce un mecanism de alertă precoce conform căruia parlamentele naţionale au la dispoziţie opt săptămâni pentru a adresa avize Comisiei privind proiectele de acte legislative pe care aceasta trebuie să le înainteze obligatoriu, în acelaşi timp, parlamentelor naţionale, Parlamentului European şi Consiliului. Dacă o treime dintre parlamentele naţionale contestă conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii, în cadrul unor avize motivate, Comisia trebuie să reexamineze proiectul şi să motiveze eventuala menţinere a acestuia (procedura „cartonaşului galben”). Pragul trebuie să fie reprezentat de un sfert dintre parlamentele naţionale în cazul unui proiect de act legislativ privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Pe de altă parte, dacă majoritatea simplă a parlamentelor naţionale contestă conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii („cartonaş portocaliu”) şi dacă Comisia îşi menţine propunerea, cazul este înaintat către Consiliu şi Parlamentul European, care se vor pronunţa în primă lectură. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul European consideră că propunerea legislativă nu este compatibilă cu

principiul subsidiarităţii, acestea o pot respinge cu o majoritate de 55 % a membrilor Consiliului sau cu majoritatea voturilor exprimate în Parlamentul European.

Dreptul de alertă se acordă tuturor camerelor parlamentelor naţionale.

E. Controlul jurisdicţional

Principiul subsidiarităţii, consacrat în articolul 5 al doilea paragraf din Tratatul CE, este în principiu susceptibil de control jurisdicţional. Cu toate acestea, punerea în aplicare a acestui principiu oferă instituţiilor Uniunii o marjă mare de apreciere pe care Curtea Europeană de Justiţie trebuie să o respecte. În general, se poate spune că activitatea de control desfăşurată de Curtea de Justiţie este cu atât mai puţin necesară cu cât statele membre au fost într-adevăr implicate în alegerea conţinutului şi a domeniului de aplicare al acţiunii vizate, necesitatea acestei acţiuni a fost analizată îndeaproape şi au fost luate în considerare interesele vizate, iar consultarea organelor şi subiecţilor de drept vizaţi (inclusiv la niveluri inferioare celui al statelor membre) a fost corespunzătoare.

În hotărârile sale din 12 noiembrie 1996 (cauza C-84/94, Recueil, p. I-5755) şi din 13 mai 1997 (cauza C-233/94, Recueil, p. I-2405), Curtea a precizat faptul că respectarea principiului subsidiarităţii se numără printre condiţiile incluse în obligaţia de motivare a actelor comunitare, în conformitate cu articolul 253 din Tratatul CE. Aşadar, această cerinţă este deja satisfăcută atunci când principiul nu este menţionat în mod explicit în considerentele actului juridic, dar respectarea sa poate fi dedusă din ansamblul considerentelor, pe parcursul analizei actului.

Tratatul de la Lisabona, în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, prevede că, în cadrul controlului legalităţii actelor legislative, Curtea de Justiţie are competenţa de a se pronunţa cu privire la recursurile privind încălcarea principiului subsidiarităţii. Un astfel de recurs va putea fi introdus de către un stat membru, eventual în numele parlamentului său dacă ordinea sa constituţională internă prevede acest lucru.

41.------------------------------------------------------------------------------------------------------ ALTE ORGANISME ale UE

AGENŢII DESCENTRALIZATE Agenţii comunitare Agenţia pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei Agenţii de reglementare Cedefop (Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale) Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă (Eurofound) Agenţia Europeană de Mediu Fundaţia Europeană de Formare (ETF) Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie Autorizarea şi supravegherea medicamentelor - Agenţia Europeană pentru Medicamente Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie Arhive Siguranţa produselor alimentare şi a hranei pentru animale Siguranţa maritimă: Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor (ENISA) Agenţia Europeană a Căilor Ferate

Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene – Frontex

Cadru de reglementare privind administrarea substanţelor chimice (REACH), Agenţia Europeană pentru Produse Chimice

Agenţia Comunitară pentru Controlul Pescuitului Agenţia pentru Drepturi Fundamentale (ADF) Agenţia GNSS European Aviaţia civilă şi Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei Biroul European de Sprijin pentru Azil Agenţii în domeniul politicii externe comune Agenţia Europeană de Apărare Agenţii în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală Oficiul European de Poliţie – Europol (începând din 1.1.2010) Europol: Oficiul European de Poliţie (până la 31.12.2009) Decizia de instituire a Eurojust Colegiul European de Poliţie (CEPOL) Agenţii executive Statutul agenţiilor executive ale Uniunii Europene Agenţia Executivă pentru Reţeaua Transeuropeană de Transport Agenţia Executivă pentru Cercetare Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovare (EACI) Agenţia Executivă pentru Sănătate şi Consumatori Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură

65. ------------------------------------------------------------------------------------

REGULAMENTUL DE PROCEDURĂ AL CURȚII DE JUSTIȚIE

Capitolul 3

Articolul 15

Desemnarea judecătorului raportor

(1) Cât mai curând cu putinţă după depunerea actului de sesizare, preşedintele Curţii desemnează în cauză un judecător raportor.

(2) Pentru cauzele prevăzute la articolul 107, precum şi la articolele 193 şi 194, judecătorul raportor este ales dintre judecătorii camerei desemnate în conformitate cu articolul 11 alineatul (2), la propunerea preşedintelui acelei camere. În cazul în care, în temeiul articolului 109, camera decide să nu judece trimiterea potrivit procedurii de urgenţă, preşedintele Curţii poate reatribui

cauza unui judecător raportor care face parte dintr-o altă cameră.

(3) Preşedintele Curţii ia măsurile necesare în caz de împiedicare a unui judecător raportor.

Articolul 16

Desemnarea avocatului general

(1) Primul avocat general atribuie cauzele avocaţilor generali.

(2) Primul avocat general ia măsurile necesare în caz de împiedicare a unui avocat general.

89. vine de la Sevciuc

44. Proceduri de adoptare a actelor legislative în cadrul Uniunii Europene. Proceduri legislativeTratatul de la Lisabona urmăreşte consolidarea capacităţii Uniunii Europene (UE) de a lua decizii şi de a acţiona, garantând totodată legitimitatea deciziilor adoptate. Aşadar, acesta reformează procesul de luare a deciziilor al UE, în special prin modificarea procedurilor legislative în vigoare.Articolul 289 din Tratatul privind funcţionarea UE nu mai face nicio altă referire decât la două tipuri de proceduri legislative:

procedura legislativă ordinară; procedurile legislative speciale.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona introduce „clauze pasarelă”. Aceste clauze permit, în anumite condiţii, generalizarea procedurii legislative ordinare la domenii aflate iniţial în afara sferei sale de aplicare.PROCEDURA LEGISLATIVĂ ORDINARĂProcedura legislativă ordinară înlocuieşte procedura anterioară de codecizie. Această procedură este mai legitimă din punct de vedere democratic. Ea implică intervenţia Parlamentului European în calitate de colegiuitor alături de Consiliu. În timp, aceasta a devenit, în plus, procedura legislativă cea mai utilizată. Aşadar, Tratatul de la Lisabona consacră această tendinţă, schimbându-i denumirea şi instituind-o ca procedură de drept comun. În linii mari, această procedură se desfăşoară după cum urmează:Propunerea legislativă este prezentată Parlamentului European şi Consiliului şi este pusă la dispoziţia parlamentelor statelor membre.În termen de opt săptămâni, parlamentele naţionale pot trimite preşedinţilor Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei un aviz motivat care menţionează dacă un proiect de act legislativ respectă sau nu principiul subsidiarităţii.Prima lecturăParlamentul adoptă poziţia sa în primă lectură cu privire la propunerea legislativă. Nu există niciun termen pentru prima lectură.Raportorul Parlamentului pregăteşte un proiect de raport care este discutat apoi în cadrul grupurilor politice şi modificat de comisia (comisiile) PE competentă (competente). În plen, Parlamentul adoptă poziţia sa prin majoritate simplă.Poziţia poate conţine amendamente la propunerea legislativă iniţială.În cazul în care poziţia Parlamentului nu conţine amendamente, iar Consiliul acceptă, de asemenea, propunerea iniţială a Comisiei, actul este adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, apoi semnat de preşedinţii Parlamentului European şi Consiliului şi publicat în Jurnalul Oficial.În cazul în care Parlamentul adoptă poziţia sa cu amendamente:dacă Consiliul aprobă toate amendamentele şi nu aduce alte modificări la propunerea iniţială, actul este adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, iar apoi semnat şi publicat;

dacă Consiliul nu aprobă toate amendamentele sau le respinge, acesta adoptă poziţia sa cu majoritate calificată ,şi o transmite apoi Parlamentului pentru a doua lectură. Consiliul trebuie să informeze Parlamentul cu privire la toate motivele care l-au condus la adoptarea poziţiei respective. Comisia informează Parlamentul cu privire la avizul său.A doua lecturăÎn a doua lectură, Parlamentul analizează poziţia Consiliului. În termen de 3 luni (cu posibilitatea de prelungire la 4 luni), acesta poate:aproba poziţia Consiliului sau poate să nu ia nicio decizie în termenul stabilit. Actul se consideră, prin urmare, adoptat şi este apoi semnat şi publicat;respinge poziţia Consiliului cu majoritatea absolută a membrilor săi. Procedura se încheie astfel definitiv;propune amendamente la poziţia Consiliului cu majoritatea absolută a membrilor săi. Poziţia Parlamentului este apoi supusă Consiliului şi Comisiei. Consiliul dispune de 3 luni (cu posibilitatea de prelungire la 4 luni) pentru a acţiona;

În cazul în care Consiliul aprobă toate amendamentele Parlamentului, actul se consideră adoptat şi este apoi semnat şi publicat.

În cazul în care Consiliul nu acceptă toate amendamentele Parlamentului, acesta informează Parlamentul în consecinţă şi, ulterior, în termen de 6 săptămâni, este lansată procedura de conciliere.Concilierea şi a treia lecturăProiectele care nu au putut fi adoptate în primele două lecturi fac obiectul procedurii de conciliere.Este convocat un comitete de conciliere, alcătuit din reprezentanţi ai celor 27 de state membre şi un număr egal de deputaţi în Parlamentul European, grupaţi într-o delegaţie PE, care ţine seama de importanţa fiecărui grup politic.Comitetul analizează poziţia Consiliului şi amendamentele Parlamentului din a doua lectură. Acesta are la dispoziţie şase săptămâni (cu posibilitatea de prelungire la opt săptămâni) pentru a ajunge la un compromis şi a elabora un proiect comun.În cazul în care comitetul de conciliere nu ajunge la un acord asupra unui proiect comun în termenul stabilit, actul se consideră neadoptat şi procedura se încheie.În cazul în care comitetul de conciliere aprobă proiectul comun, acesta este supus spre aprobare Consiliului şi Parlamentului. Consiliul şi Parlamentul au la dispoziţie şase săptămâni (cu posibilitatea de prelungire la opt săptămâni) pentru aprobare, cu majoritate calificată, în cazul Consiliului, şi cu majoritatea voturilor exprimate, în cazul Parlamentului. După ce ambele instituţii au aprobat textul, acesta este semnat şi publicatÎn plus, regula de vot în cadrul procedurii legislative ordinare este majoritatea calificată. Pentru a facilita adoptarea deciziilor şi pentru a consolida eficacitatea procedurii, Tratatul de la Lisabona a redefinit majoritatea calificată (a se vedea fişa „Consiliul Uniunii Europene”).PROCEDURILE LEGISLATIVE SPECIALEProcedurile legislative speciale înlocuiesc procedurile anterioare de consultare, de cooperare şi de aviz conform. Obiectivul este simplificarea procesului de luare a deciziilor al UE, sporind claritatea şi eficacitatea acestuia. Aşa cum o indică denumirea lor, aceste proceduri sunt derogatorii de la procedura legislativă ordinară şi constituie, aşadar, nişte excepţii.În cadrul procedurilor legislative speciale, Consiliul UE este, în practică, singurul legiuitor. Parlamentul European doar participă la această procedură. Rolul său se limitează astfel la consultare sau la aprobare, după caz.Spre deosebire de procedura legislativă ordinară, Tratatul privind funcţionarea UE nu descrie în mod precis procedurile legislative speciale. Modalităţile de punere în practică a acestora sunt definite de la caz la caz, prin articolele din Tratatul privind UE şi din Tratatul privind funcţionarea UE care prevăd aplicarea lor.Actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se semnează de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului.Actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se semnează de președintele instituției care le-a adoptat.CLAUZELE PASARELĂTratatul de la Lisabona a introdus clauze pasarelă, pentru a se putea aplica procedura legislativă ordinară la domenii pentru care tratatele prevedeau aplicarea procedurii legislative speciale. În

plus, aceste clauze permit şi aplicarea votului cu majoritate calificată în cazul actelor care trebuie adoptate în unanimitate.Există două tipuri de clauze pasarelă:

clauza pasarelă generală, care se aplică tuturor politicilor europene; activarea acestei clauze trebuie autorizată printr-o decizie a Consiliului European, care hotărăşte în unanimitate (a se vedea fişa „revizuirea tratatelor”);

clauzele pasarelă specifice anumitor politici europene.Clauzele pasarelă specifice au câteva particularităţi procedurale, comparativ cu clauza pasarelă generală. Drept exemplu, parlamentele naţionale nu dispun în general de dreptul de opoziţie, care li se recunoaşte prin clauza generală. În alte cazuri, aplicarea anumitor clauze specifice poate fi autorizată printr-o decizie a Consiliului, şi nu printr-o decizie a Consiliului European, aşa cum se procedează în cazul clauzei generale. Prin urmare, modalităţile de punere în practică a clauzelor specifice diferă de la caz la caz şi sunt descrise în articolele din tratate referitoare la aplicarea lor.

68 Faza oralaȘedința de audiere a pledoariilor(1) Eventualele cereri motivate de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor se depun în termen de trei săptămâni de la notificarea către părți sau către persoanele interesate prevăzute la articolul 23 din Statut a închiderii fazei scrise a procedurii. Acest termen poate fi prelungit de către președinte.(2) La propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, Curtea poate decide să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor în cazul în care consideră, după lectura memoriilor sau a observațiilor depuse în cursul fazei scrise a procedurii, că este suficient informată pentru a se pronunța.(3) Alineatul precedent nu este aplicabil atunci când cererea de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor a fost depusă, cu arătarea motivelor, de către o persoană interesatăprevăzută la articolul 23 din Statut care nu a participat la faza scrisă a procedurii.Ședința comună de audiere a pledoariilorAtunci când similitudinile existente între mai multe cauze de aceeași natură o permit, Curtea poate decide să organizeze o ședință de audiere a pledoariilor comună acestor cauze.Conducerea dezbaterilor Dezbaterile sunt deschise și conduse de președinte, care exercităpoliția ședinței.Ședința secretă (1) Pentru motive grave, care au legătură în special cu securitatea statelor membre sau cu protecția minorilor, Curtea poate să decidă ca dezbaterile să se desfășoare în ședință secretă. (2) Dezbaterile desfășurate în ședință secretă nu se fac publice.Întrebările În cursul ședinței de audiere a pledoariilor, membrii completului de judecată, precum și avocatul general pot să pună întrebări agenților, consilierilor sau avocaților părților și, în împrejurările prevăzute la articolul 47 alineatul (2) din prezentul regulament, părților din litigiul principal sau reprezentanților acestora.Închiderea ședinței de audiere a pledoariilor După ascultarea pledoariilor părților sau a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statut, președintele pronunțăînchiderea ședinței de audiere a pledoariilor.Prezentarea concluziilor avocatului general (1) În cazul în care se organizează o ședință de audiere a pledoariilor, concluziile avocatului general se prezintă dupăînchiderea acesteia. (2) După prezentarea concluziilor avocatului general, președintele pronunță închiderea fazei orale a procedurii.Deschiderea sau redeschiderea fazei orale Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, deschiderea sau redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurităsau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statut.

Procesul-verbal al ședințelor (1) Grefierul întocmește un proces-verbal al fiecărei ședințe. Acest proces-verbal se semnează de către președinte și de către grefier și constituie act autentic.(2) Părțile și persoanele interesate prevăzute la articolul 23 din Statut pot consulta la grefă orice proces-verbal și pot obține o copie a acestuia.Înregistrarea ședinței La cererea corespunzător motivată a unei părți sau a unei persoane interesate prevăzute la articolul 23 din Statut care a participat la faza scrisă sau orală a procedurii, președintele îi poate încuviința să asculte, în localurile Curții, banda sonoră a ședinței de audiere a pledoariilor în limba folosită de orator în

19. Principiul respectarii drepturilor omului.Valorile și conceptele fundamentale care stau la baza UE includ și drepturilefundamentale ale cetațenilor individuali ai Uniunii. De mai binede 200 de ani, istoria Europei este marcata de eforturile continue deîmbunatațire a protecției drepturilor fundamentale. Începând cu declarațiiledrepturilor omului și ale cetațeanului din secolul al XVIII-lea, drepturilefundamentale și libertațile civile sunt astazi puternic ancorate în constituțiilemajoritații statelor civilizate, în special ale statelor membre UE. Sistemele juridiceale acestora au la baza statul de drept și respectul demnitații, libertațiiși dreptului individului la dezvoltare personala. De asemenea, exista numeroaseconvenții internaționale privind protecția drepturilor omului, întrecare Convenția europeana a drepturilor omului are o semnificație deosebita.Abia în 1969 Curtea de Justiție a stabilit o jurisprudența care sa serveascadrept cadru pentru drepturile fundamentale. Anterior, Curtea respinsesetoate acțiunile privind drepturile fundamentale pe motiv ca aceste chestiuni,care intra în sfera de aplicare a dreptului constituțional național, nuerau de competența sa. Curtea de Justiție a  fost nevoita sa revina asupraacestei poziții, în special în baza unui principiu pe care chiar ea l-a instituit,și anume principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național,aceasta supremație putând fi reala doar daca dreptul Uniunii este în masurasa garanteze o protecție a drepturilor fundamentale echivalenta celei garantatede constituțiile naționale.Punctul de plecare în aceasta jurisprudența îl constituie hotarârea Stauder,în care beneficiarul unei indemnizații acordate victimelor de razboi a consideratca cerința de a-și menționa numele în momentul înregistrarii pentrucumpararea de unt la preț redus în perioada Craciunului reprezenta o încalcarea demnitații sale și a principiului egalitații. Deși inițial Curtea a apreciatca indicarea numelui nu este indispensabila, având în vedere dispozițiileUniunii, și ca, prin urmare, este inutil sa examineze modul în care a fostîncalcat un drept fundamental, în cele din urma Curtea a afirmat ca respectareadrepturilor fundamentale reprezinta unul dintre principiile generale aledreptului Uniunii, Curtea trebuind sa asigure respectarea acestuia. Astfel,Curtea de Justiție a recunoscut pentru prima data existența unui cadru aldrepturilor fundamentale propriu Uniunii Europene.Inițial, Curtea de Justiție a stabilit garantarea drepturilor fundamentale pebaza unui anumit numar de dispoziții ale tratatelor. Astfel, Curtea a stabilitnumeroase interdicții privind discriminarea care, în anumite cazuri, se referala aspecte specifice principiului general al egalitații. Între acestea se numa-ra interzicerea oricarei discriminari pe motiv de naționalitate (articolul 18din TFUE), combaterea tratamentului diferențiat pe criterii de sex, rasa sauorigine etnica, religie sau confesiune, handicap, vârsta sau orientare sexuala(articolul 10 din TFUE), egalitatea de tratament a bunurilor și persoanelorîn ceea ce privește cele patru libertați fundamentale [libera circulație a marfurilor(articolul 34 din TFUE), libera circulație a persoanelor (articolul 45din TFUE), dreptul de stabilire (articolul 49 din TFUE) și libera prestarea  serviciilor (articolul 57 din TFUE)], concurența libera (articolul 101și urmatoarele din TFUE), precum și egalitatea de remunerare între femeiși barbați (articolul 157 din TFUE). Cele patru libertați fundamentale ale

Uniunii, care garanteaza libertațile de baza ale vieții profesionale, pot fi,de asemenea, considerate un drept fundamental în cadrul Uniunii privindlibera circulație și libera exercitare a unei activitați profesionale. De asemenea,sunt garantate în mod explicit libertatea de asociere (articolul 153 din TFUE),dreptul de a adresa petiții (articolul 24 din TFUE) și protecția secretelor comercialeși a secretului profesional (articolul 339 din TFUE).Curtea de Justiție a dezvoltat și a completat în mod constant aceste tentativeinițiale de protecție a drepturilor fundamentale prin dreptul Uniunii.În acest sens, aceasta a recunoscut principii juridice generale și le-a aplicatutilizând conceptele comune ale constituțiilor statelor membre, precum șiconvențiile internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statelemembre au aderat. Între aceste convenții, o importanța deosebita o areConvenția europeana a drepturilor omului, care a contribuit la conturareaesenței drepturilor fundamentale ale Uniunii și a mecanismelor de protejarea acestora. Astfel, Curtea a recunoscut mai multe libertați ca drepturi fundamentale,garantate de dreptul Uniunii: dreptul de proprietate, libertatea deexercitare a unei activitați profesionale, inviolabilitatea domiciliului, libertateade opinie, drepturile generale ale personalitații, protecția familiei (de exemplu,dreptul membrilor familiei de a însoți un lucrator migrant), libertatea economica,libertatea de religie sau de confesiune, precum și un numar de drepturiprocedurale fundamentale, precum dreptul la proceduri juridice corecte,principiul confidențialitații corespondenței dintre avocat și client (cunoscutasub numele de „corespondența legal protejata” în țarile cu sistem de dreptcutumiar), interzicerea dublei sancțiuni pentru același delict sau necesitateajustificarii acțiunilor juridice ale Uniunii.Un principiu de importanța majora, invocat în litigiile juridice, este principiulegalitații de tratament. În termeni simpli, conform acestui principiu,situațiile similare nu pot fi tratate într-o maniera diferita, exceptând cazulîn care diferențele sunt justificate în mod obiectiv. Totuși, Curtea de Justițiea susținut, contrar cutumelor internaționale, ca acest principiu nu excludeimpunerea asupra resortisanților și produselor naționale a unor cerințe maistricte decât cele care vizeaza cetațenii sau produsele din alte state membre.Aceasta discriminare pozitiva este rezultatul inevitabil al competențelor limitateale Uniunii și nu poate fi remediata de dreptul Uniunii. Conformhotarârilor Curții de Justiție emise pâna în prezent, normele care impunliberalizarea și care deriva din libertațile fundamentale se aplica exclusivevenimentelor cu portanța transfrontaliera. În schimb, normele care reglementeazafabricarea și comercializarea marfurilor naționale sau statutuljuridic al resortisanților în statele membre de origine nu intra în sfera dereglementare a Uniunii decât în masura în care au fost deja introduse masuride armonizare.Prin jurisprudența Curții de Justiție, dreptul Uniunii dispune de un corpextins de principii juridice cvasi-constituționale. În acest context, principiulproporționalitații are o importanța practica semnificativa. Acesta presupunenecesitatea evaluarii obiectivelor urmarite și a mijloacelor utilizate și efortulde a menține un echilibru al acestora, în vederea evitarii legiferarii excesive.Printre celelalte principii fundamentale care stau la baza dreptului Uniuniise numara principiile generale ale dreptului administrativ și conceptulde proceduri juridice corecte, precum, de exemplu, principiul protecțieiconfidențialitații, interzicerea dispozițiilor retroactive care impun obligațiisau a retragerii avantajelor dobândite în mod legitim, precum și dreptul laaudiere în instanța, care trebuie sa fie asigurat atât în procedurile administrativeale Comisiei Europene, cât și în acțiunile înaintea Curții de Justiție.O importanța deosebita este acordata cerinței privind mai buna transparența,ceea ce presupune ca deciziile trebuie adoptate într-o maniera cât se poatede deschisa și cât mai apropiata de cetațeni. Un aspect semnificativ al acesteitransparențe este faptul ca orice cetațean al UE sau orice persoana juridica

înregistrata într-un stat membru poate avea acces la documentele Consiliuluisau ale Comisiei. De asemenea, toate ajutoarele și subvențiile acordate dinbugetul UE trebuie facute cunoscute persoanelor fizice și juridice, prin intermediulbazelor de date accesibile fiecarui cetațean al UE.Deși realizarile Curții de Justiție în definirea drepturilor fundamentale nescrisesunt recunoscute, nu se poate însa ignora faptul ca aceasta maniera deinstituire a  „drepturilor fundamentale europene” prezinta un grav inconvenient:Curtea de Justiție trebuie sa se limiteze la cazul în speța. În acestecondiții, Curtea nu poate institui, plecând de la principiile juridice generale,drepturi fundamentale pentru toate domeniile în care acest lucru este necesarsau oportun. De asemenea, Curtea nu poate stabili nici sfera de aplicare șinici limitele protecției drepturilor fundamentale procedând la generalizarileși diferențierile necesare. În consecința, instituțiile UE nu pot evalua cu suficientaexactitate daca sunt sau nu în pericol sa încalce un drept fundamental.În mod similar, un cetațean al Uniunii nu poate aprecia cu exactitate, în toatecazurile, daca i-a fost încalcat unul dintre drepturile sale fundamentale.O perioada lunga de timp, aderarea UE la Convenția europeana a drepturiloromului a fost considerata drept soluția ieșirii din aceasta situație. Cu toateacestea, în avizul sau 2/94, Curtea de Justiție a  precizat ca, din punct devedere legal, UE nu are competența de a adera la aceasta convenție. Curteaa afirmat ca respectarea drepturilor omului este o condiție a legalitații actelorUE. Aderarea la convenție ar atrage însa o modificare substanțiala a sistemuluiactual al Uniunii de protecție a drepturilor omului, deoarece ar implicaincluderea UE într-un sistem instituțional internațional, precum și integrareatuturor dispozițiilor convenției în ordinea juridica a Uniunii. În opiniaCurții de Justiție, o astfel de modificare a sistemului de protecție a drepturiloromului în UE, având implicații instituționale în egala masura fundamentalepentru Uniune și pentru statele membre, ar avea o anvergura constituționalași ar depași astfel, prin natura sa, limitele stabilite de articolul 352 din TFUE.Aderarea UE la convenție este însa prevazuta în mod explicit la articolul 6alineatul (2) din Tratatul UE. Totuși, Tratatul de la Lisabona a reprezentatun pas înainte decisiv pentru stabilirea unui drept constituțional comun alUE și a pus bazele unei noi fundații pentru protecția drepturilor fundamentaleîn UE. Noul articol privind drepturile fundamentale din Tratatul UE(articolul 6) stabilește obligativitatea respectarii Cartei drepturilor fundamentalea Uniunii Europene în acțiunile instituțiilor UE și ale statelor membre,în masura în care acestea aplica și pun în practica dreptul Uniunii. Cartadrepturilor fundamentale se bazeaza pe un proiect întocmit anterior deo convenție alcatuita din 16 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern aistatelor membre, președintele Comisiei Europene, 16 deputați ai ParlamentuluiEuropean și 30 de membri ai parlamentelor naționale (câte doi din fiecarestat membru la acel moment) sub președinția profesorului Roman Herzogși a fost proclamata oficial drept „Carta drepturilor fundamentale a UniuniiEuropene” de catre președinții Parlamentului European, Consiliului și Comisieila 7 decembrie 2000. În decursul negocierilor privind constituția europeana,aceasta Carta a drepturilor fundamentale a fost revizuita și a devenitparte integranta din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa,la 29 octombrie 2004. Dupa eșecul acestui tratat, Carta drepturilor fundamentalea fost înca o data proclamata solemn „Carta drepturilor fundamentalea  Uniunii Europene”, de data aceasta ca instrument separat, de catrepreședinții Parlamentului European, Consiliului și Comisiei Europene, la 12decembrie 2007, la Strasbourg. Aceasta este versiunea cartei la care TratatulUE face referire ca obligatorie. Astfel, Carta drepturilor fundamentale capatavaloare juridica și stabilește aplicabilitatea drepturilor fundamentale în dreptulUniunii. Totuși, aceasta nu se aplica Poloniei și Regatului Unit. Cele douastate membre nu au putut sau nu au dorit sa adopte sistemul drepturilor fundamentaleal cartei, considerând ca vor fi obligate sa renunțe sau, cel puțin,

sa își modifice anumite poziții naționale privind, de exemplu, aspecte de ordinreligios sau tratamentul aplicat minoritaților. Prin urmare, pentru acestedoua state membre drepturile fundamentale nu decurg din Carta drepturilorfundamentale, ci, ca și pâna acum, din jurisprudența Curții de Justiție.

43. Competenta exclusiva a UEArticolul 3 TFUE(1) Competenta Uniunii este exclusiva în urmatoarele domenii:(a) uniunea vamala;(b) stabilirea normelor privind concurenta necesare functionarii pietei interne;(c) politica monetara pentru statele membre a caror moneda este euro;(d) conservarea resurselor biologice ale marii în cadrul politicii comune privind pescuitul;(e) politica comerciala comuna.(2) De asemenea, competenta Uniunii este exclusiva în ceea ce priveste încheierea unui acordinternational în cazul în care aceasta încheiere este prevazuta de un act legislativ al Uniunii, ori estenecesara pentru a permite Uniunii sa îsi exercite competenta interna, sau în masura în care aceasta arputea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

67. Regimul lingvistic.Capitolul 8REGIMUL LINGVISTIC

REGULAMENTE DE ORDINE INTERIOARA ȘI DEPROCEDURAArticolul 36 Limbile de proceduraLimbile de procedura sunt bulgara, ceha, daneza, engleza,estona, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza,italiana, letona, lituaniana, olandeza, maghiara, malteza,polona, portugheza, româna, slovaca, slovena, spaniola șisuedeza.Articolul 37Stabilirea limbii de procedura(1) În cazul acțiunilor directe, limba de procedura este aleasade reclamant, sub rezerva urmatoarelor prevederi:(a) în cazul în care pârâtul este un stat membru, limba deprocedura este limba oficiala a statului respectiv; în cazulîn care statul respectiv are mai multe limbi oficiale, reclamantulare posibilitatea de a alege una dintre acestea;(b) la cererea comuna a parților, poate fi autorizata folosirea,totala sau parțiala, a unei alte limbi dintre cele menționate laarticolul 36;(c) la cererea uneia dintre parți și dupa ascultarea celeilalte parțiși a avocatului general, prin derogare de la prevederileliterelor (a) și (b), poate fi autorizata folosirea totala sauparțiala ca limba de procedura a unei alte limbi dintrecele menționate la articolul 36; aceasta cerere nu poate fiformulata de o instituție a Uniunii Europene.(2) Fara a aduce atingere prevederilor alineatului (1) literele(b) și (c) și nici celor ale articolului 38 alineatele (4) și (5) dinprezentul regulament,(a) în cazul recursului declarat împotriva deciziilor Tribunalului,prevazut la articolele 56 și 57 din Statut, limba deprocedura este cea a deciziei Tribunalului care faceobiectul recursului;(b) în cazul în care Curtea decide, în conformitate cuarticolul 62 al doilea paragraf din Statut, sa reexamineze odecizie a Tribunalului, limba de procedura este cea a decizieiTribunalului care face obiectul reexaminarii;(c) în cazul contestațiilor privind cheltuielile recuperabile, alopoziției la o hotarâre pronunțata într-o cauza judecata în

lipsa, al terței opoziții, precum și al cererilor de interpretare,de revizuire sau prin care se urmarește remedierea uneiomisiuni de pronunțare limba de procedura este cea adeciziei la care se raporteaza aceste cereri sau contestații.(3) În cazul procedurilor preliminare, limba de proceduraeste cea a instanței de trimitere. La cererea corespunzatormotivata a unei parți din litigiul principal și dupa ascultareaceleilalte parți din litigiul principal și a avocatului general,poate fi autorizata pentru faza orala a procedurii folosireaunei alte limbi dintre cele menționate la articolul 36. În cazulîn care este acordata, autorizația respectiva profita tuturorpersoanelor interesate prevazute la articolul 23 din Statut.(4) Decizia cu privire la cererile sus-menționate poate fiadoptata de președinte; acesta poate și, în cazul în careintenționeaza sa o admita fara acordul tuturor parților, trebuiesa înainteze cererea Curții.Articolul 38Folosirea limbii de procedura(1) Limba de procedura este folosita în special în memoriileși pledoariile parților, inclusiv înscrisurile și mijloacele materialede proba anexate sau depuse, precum și în procesele-verbale șideciziile Curții.(2) Orice înscris și orice mijloc material de proba anexate saudepuse și întocmite într-o alta limba decât cea de proceduratrebuie însoțite de o traducere în limba de procedura.(3) Cu toate acestea, în cazul înscrisurilor și al mijloacelormateriale de proba voluminoase, pot fi depuse traduceri înextras. Curtea poate oricând sa impuna depunerea uneitraduceri mai complete sau integrale, din oficiu sau la cerereauneia dintre parți.(4) Prin derogare de la cele menționate anterior, statelemembre sunt autorizate sa foloseasca propria lor limbaoficiala atunci când participa la o procedura preliminara,atunci când intervin într-un litigiu pendinte în fața Curții sauatunci când o sesizeaza pe aceasta din urma în temeiul articolului259 TFUE. Aceasta prevedere se aplica atât înscrisurilor,cât și declarațiilor orale. Grefierul asigura efectuarea traducerii înlimba de procedura în fiecare caz în parte.(5) Statele parți la Acordul privind SEE, altele decât statelemembre, precum și Autoritatea AELS de Supraveghere pot fiautorizate sa foloseasca una dintre limbile menționate laarticolul 36, alta decât limba de procedura, atunci cândparticipa la o procedura preliminara sau atunci când intervinîntr-un litigiu pendinte în fața Curții. Aceasta prevedere se aplicaatât înscrisurilor, cât și declarațiilor orale. Grefierul asigura efectuareatraducerii în limba de procedura în fiecare caz în parte.(6) Statele terțe care participa la o procedura preliminara înconformitate cu articolul 23 al patrulea paragraf din Statut potfi autorizate sa foloseasca una dintre limbile menționate laarticolul 36, alta decât limba de procedura. Aceasta prevederese aplica atât înscrisurilor, cât și declarațiilor orale. Grefierulasigura efectuarea traducerii în limba de procedura în fiecarecaz în parte.(7) În cazul în care martorii sau experții declara ca nu se potexprima în mod adecvat în una dintre limbile menționate laarticolul 36, Curtea îi autorizeaza sa faca declarațiile într-oalta limba. Grefierul asigura efectuarea traducerii în limba deprocedura.(8) Președintele și vicepreședintele Curții, precum șipreședinții de camera, atunci când conduc dezbaterile, judecatoriiși avocații generali, atunci când pun întrebari, și aceștiadin urma în concluziile lor pot folosi una dintre limbileServiciul lingvistic al CurțiiCurtea înființeaza un serviciu lingvistic compus din experți cu ocultura juridica adecvata și o cunoaștere aprofundata a maimultor limbi oficiale ale Uniunii.

91. Politica anti-monopol in cadrul UE

23. Izvoarele secundare ale dreptului Uniunii Europene

După izvoarele primare, izvoarele secundare sau derivate constituie cea de-a doua categorie importantă a izvoarelor dreptului comunitar european. Legislaţia secundară cuprinde actele unilaterale şi actele convenţionale.

Actele unilaterale pot fi clasificate în două categorii:

cele care figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările;

cele care nu figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE. Acestea sunt actele aşa-zise atipice, cum sunt comunicările, recomandările, cărţile albe şi cărţile verzi.

Actele convenţionale cuprind:

acordurile internaţionale semnate între UE, pe de o parte, şi o ţară sau o organizaţie terţă, pe de altă parte;

acordurile între statele membre; acordurile interinstituţionale, şi anume între instituţiile UE.

Actele unilaterale sunt acte de legislaţie secundară ale Uniunii Europene. Acestea generează drepturi prin voinţa exclusivă a instituţiilor. Primul tip de acte se referă la cele care figurează în nomenclatura din articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE: regulamentul, directiva, decizia, avizele şi recomandările. Al doilea tip de acte sunt cunoscute ca acte în afara nomenclaturii. Acestea sunt actele atipice, cum sunt comunicările, cărţile albe şi cărţile verzi. Actele unilaterale prevăzute în nomenclatura de la articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea UE sunt:

regulamentul ; directiva ; decizia ; avizele şi recomandările.

De asemenea, Tratatul privind funcţionarea UE stabileşte o diferenţiere între actele legislative, şi anume adoptate în urma unei proceduri legislative, şi actele care sunt implicit nelegislative. În general, obiectivul actelor nelegislative este de a pune în aplicare actele legislative sau anumite dispoziţii specifice din tratate. Este vorba, de pildă, despre regulamente interne ale instituţiilor, de anumite decizii ale Consiliului, de măsuri adoptate de Comisie în domeniul concurenţei etc. Anumite acte atipice pot fi incluse tot în categoria actelor unilaterale. Aceste acte sunt denumite atipice în măsura în care nu sunt menţionate în tratate. Acestea au fost create pentru practica instituţională şi sunt frecvent utilizate de instituţii. Este vorba, de exemplu, despre rezoluţii, concluzii, comunicări etc. Aceste acte au un domeniu de aplicare politic, însă nu au efect juridic obligatoriu.

Regulamentul este un act normativ definit prin articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Acesta are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva face parte din instrumentele juridice de care dispun instituţiile europene pentru punerea în aplicare a politicilor europene. Este un instrument utilizat în principal în cadrul operaţiunilor de armonizare a legislaţiilor naţionale. Directiva se caracterizează prin flexibilitatea utilizării sale: ea introduce o obligaţie cu privire la rezultatul care trebuie atins, însă lasă libertate statelor membre în ceea ce priveşte mijloacele utilizate în acest sens. Decizia este un instrument juridic de care dispun instituţiile europene pentru a pune în aplicare politicile UE. Decizia este un act cu caracter juridic obligatoriu care poate avea o aplicabilitate generală sau poate fi adresată unui destinatar precis.

Actele convenționale:

Acordurile constituie legislaţia secundară a Uniunii Europene. Acestea generează drepturi şi obligaţii. Prin acorduri se înţelege rezultatul unui acord de voinţă încheiat între instituţiile europene sau între acestea şi o parte terţă. Astfel, spre deosebire de actele unilaterale, acordurile nu sunt rezultatul unei proceduri legislative sau al voinţei unice a unei instituţii. De asemenea, tratatele fondatoare prevăd două tipuri principale de acorduri:

acordurile internaţionale; acordurile interinstituţionale.

Acordurile internaţionale sunt acordurile încheiate între UE, pe de-o parte, şi o ţară sau o organizaţie terţă, pe de altă parte. De asemenea, acordurile internaţionale au o aplicabilitate obligatorie în întreaga UE. Acordurile internaţionale au o valoare juridică superioară în raport cu actele unilaterale ale legislaţiei secundare, care trebuie, prin urmare, să fie conforme cu primele.

Acordurile interinstituţionale sunt încheiate între instituţiile europene. Obiectivul acestor acorduri este de a organiza şi facilita cooperarea între instituţii, şi anume între Comisie, Parlament şi Consiliu. Acest tip de acord este rezultatul unei practici instituţionale, dar a fost consacrat în tratatele fondatoare ale UE doar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astfel, articolul 295 din Tratatul privind funcţionarea UE recunoaşte existenţa acordurilor interinstituţionale şi precizează că acestea pot avea, de asemenea, un caracter obligatoriu. Caracterul obligatoriu al acordului depinde de voinţa autorilor actului de a-şi asuma relaţii de obligativitate. Acordurile interinstituţionale pot lua, de exemplu, forma unor coduri de conduită, linii directoare sau declaraţii.

47. Structura sistemului jurisdicțional al UE

Tratatul de la Lisabona are ca obiectiv îmbunătăţirea funcţionării sistemului jurisdicţional al Uniunii Europene, adaptându-l totodată la evoluţia dreptului european. Curtea de Justiţie a UE este astfel reformată din punct de vedere intern, schimbările vizând structura sa şi denumirea instanţelor jurisdicţionale. Tratatul de la Lisabona sporeşte deopotrivă controlul jurisdicţional al Curţii, conferindu-i noi competenţe şi extinzând controlul său asupra altor organe ale UE.

Tratatul de la Lisabona modifică însăşi denumirea instanţelor UE. Astfel, Curtea de Justiţie a UE desemnează ansamblul sistemului jurisdicţional al UE, alcătuit din:

Curtea de Justiţie; Tribunalul, denumit anterior „Tribunalul de Primă Instanţă”; tribunalele specializate, denumite anterior „camere jurisdicţionale”.

Aceste schimbări au ca obiectiv clarificarea sistemului jurisdicţional al UE şi nu aduc nici o modificare în ceea ce priveşte prerogativele instanţelor în cauză. Tratatul de la Lisabona îmbunătăţeşte, de asemenea, flexibilitatea sistemului jurisdicţional al UE. Astfel, modificarea statutelor Curţii şi crearea unor noi tribunale specializate fac obiectul procedurii legislative ordinare, şi nu al unei decizii a Consiliului luate în unanimitate. Procedura de numire a judecătorilor şi a avocaţilor generali se modifică substanţial. Tratatul de la Lisabona instituie din acest moment un comitet legislativ pentru numirea acestora.

Tratatul de la Lisabona extinde controlul jurisdicţional al Curţii asupra actelor Consiliului European. Mai mult, acesta armonizează dispoziţiile referitoare la actele agenţiilor şi organelor UE. Aceste acte pot face acum obiectul unor acţiuni în faţa Curţii de Justiţie a UE. De asemenea, Tratatul de la Lisabona deschide căi de atac pentru noi reclamanţi. Parlamentele naţionale şi Comitetul Regiunilor pot astfel solicita anularea actelor pe care le consideră neconforme cu principiul subsidiarităţii. În plus, Comitetul Regiunilor poate sesiza Curtea de

Justiţie a UE pentru a-şi proteja propriile prerogative. Tratatul de la Lisabona aduce modificări minore în ceea ce priveşte acţiunile formulate de persoanele fizice. Acestea din urmă au acum posibilitatea de a formula acţiuni împotriva actelor de reglementare care nu necesită măsuri de punere în aplicare. În schimb, se păstrează condiţiile de admisibilitate care impun ca persoanele fizice să fie vizate direct şi individual de actul atacat. În sfârşit, Tratatul de la Lisabona simplifică mecanismul sancţiunilor în cazul neexecutării unei hotărâri. Comisia poate sesiza Curtea după ce, în prealabil, a pus în întârziere un stat membru în vederea executării unei hotărâri. Faza intermediară prin care Comisia trebuia să emită un aviz motivat este aşadar eliminată.

Controlul jurisdicţional al Curţii este extins la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Actele referitoare la vize, la azil, la imigrare şi la alte politici privind libera circulaţie a persoanelor pot face acum obiectul unei acţiuni, ceea ce reprezintă un progres important în construcţia europeană. Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona stabileşte anumite limitări ale acestui nou control jurisdicţional. Curtea nu poate emite hotărâri referitoare la operaţiunile poliţieneşti întreprinse de un stat membru sau referitoare la responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte menţinerea ordinii publice şi apărarea siguranţei interne. În domeniul politicii externe şi de securitate comune, rămâne valabil principiul excluderii competenţei Curţii. Totuşi, Tratatul de la Lisabona introduce două circumstanţe excepţionale, în care Curtea poate fi sesizată:

împotriva măsurilor restrictive luate de Uniune împotriva persoanelor fizice sau juridice (articolul 275 din Tratatul privind funcţionarea UE);

pentru acordurile internaţionale; dacă avizul Curţii este nefavorabil, acordul în cauză nu poate intra în vigoare fără modificarea acestuia sau fără revizuirea tratatelor (articolul 218 din Tratatul privind funcţionarea UE).

95. Asistența juridică în materie penală în cadrul UE

Cooperarea în materie penală include următoarele domenii:

1. facilitarea și accelerarea cooperării între ministerele competente și autoritățile judiciare competente sau echivalente acestora din statele membre, în materie de procedură și executare a deciziilor,inclusiv prin intermediul EUROJUST;2. facilitarea extrădării între statele membre;3. asigurarea compatibilității normelor aplicabile în statele membre, în măsura necesară îmbunătățirii acestei cooperări;4. prevenirea conflictelor de competențe între statele membre;5. adoptarea progresivă a măsurilor de instituire a unor norme minimale referitoare la elementele constitutive ale infracțiunilor și la sancțiunile aplicabile în domeniul crimei organizate, al terorismului, al traficului de droguri.

Consiliul încurajează cooperarea prin intermediul Eurojust. Sarcina Eurojust este de a spori eficienţa autorităţilor naţionale de cercetare şi urmărire penală, atunci când acestea se confruntă cu forme grave de criminalitate organizată şi transfrontalieră, precum şi de a-i aduce cât mai rapid şi eficient în faţa justiţiei pe cei care încalcă legea. Eurojust urmăreşte să fie un actor cheie şi un centru de expertiză la nivel judiciar pentru activităţile de combatere eficientă a formelor de criminalitate organizată şi transfrontalieră din cadrul Uniunii Europene. Fiecare dintre cele 27 de state membre îşi detaşează la Haga un reprezentant de nivel superior, care să lucreze la Eurojust. Membrii naţionali sunt de profesie procurori, judecători sau ofiţeri de poliţie cu o competenţă echivalentă, având o bogată experienţă profesională. Împreună coordonează activitatea autorităţilor naţionale, în fiecare fază a cercetării şi urmăririi penale. Se ocupă, de asemenea, de soluţionarea impedimentelor şi problemelor practice generate de diferenţele dintre sistemele juridice din statele membre. Membrii naţionali sunt ajutaţi în munca lor de adjuncţi, asistenţi şi experţi naţionali detaşaţi.

Un alt organ care are atribuții în cooperarea în materie penală este Europol. Misiunea Europol, în calitate de agenţie de aplicare a legii Uniunii Europene, este de a sprijini statele membre în prevenirea și combaterea tuturor formelor grave de criminalitate internaţională și a terorismului. Rolul său este de a contribui la realizarea unei Europe mai sigure, în benefi ciul tuturor cetăţenilor din UE, prin sprijinirea autorităţilor UE de aplicare a legii, prin schimbul și analiza de informaţii privind criminalitatea. Reţelele infracţionale și teroriste la scară largă reprezintă o ameninţare importantă pentru securitatea internă a UE și pentru siguranţa și bunăstarea cetăţenilor Uniunii. Cele mai mari ameninţări la adresa securităţii sunt terorismul, trafi cul internaţional de droguri, de fi inţe umane, falsifi carea monedei euro și a cardurilor de plată, frauda, corupţia și spălarea banilor, precum și alte activităţi legate de prezenţa grupurilor de crimă organizată în economie. De asemenea, se acumulează noi pericole, sub forma criminalităţii informatice, a fraudei în materie de TVA și a altor infracţiuni sofi sticate care abuzează de tehnologiile moderne și de libertăţile oferite de piaţa internă a UE. oate acestea au fost declarate domenii prioritare de către Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene.

În cele ce urmează, considerăm necesar a menţiona că asistenţa juridică internaţională în materie penală ocupă un rol important în cadrul asistenţei juridice internaţionale în general şi constituie o expresie a colaborării dintre statele suverane, colaborare menită să consolideze solidaritatea internaţională în lupta contra fenomenului criminalităţii.

7. retragerea din UE.În contextul actual, în care criza economică și politică pun Uniunea Europeană în fața

unor probleme a căror rezolvare se dovedește a fi tot mai anevoioasă, apare tot mai des în discuție scenariul părăsirii de către unele state membre a Uniunii Europene. Uniunea Europeană se îndreaptă inevitabil, după cum susțin multe voci, spre o uniune politică deplină, în care statele membre vor fi asimilate unor regiuni, în detrimentul democrației, libertății, culturii și istoriei naționale. A fi parte într-un suprastat implică o însărăcire politică, economică și culturală. Dominația franco-geramană în cadrul Uniunii este și ea un motiv de temere, îndeosebi pentru britanici, modelul economic și legal anglo-saxon fiind esențialmente diferit de cel continental și respins ca atare. Un aspect care a amplificat discuțiile în jurul părăsirii Uniunii Europene și a zonei euro de către unele state (relevant în acest sens este cazul Greciei) a fost criza financiară. Liberatatea de manevră a statelor membre pentru gestionarea problemelor financiare fiind limitată în cadrul U.E.M., nu de puține ori acest lucru a determinat, așa cum s-a întâmplat bunăoară în Grecia, un val de nemulțumire față de moneda Euro și scăderea dramatică a încrederii populației în stabilitatea zonei euro. Nu este însă mai puțin adevărat că imperativul găsirii unor soluții pentru problemele financiare cu care se confruntă statele membre a condus la o cooperare mult mai strânsă între acestea. Presiunea financiară le-a apropiat în găsirea unor soluții, printr-o supraveghere mai atentă a bugetelor statelor și prin exinderea responsabilităților Băncii Centrale Europene. Cu toate acestea, statele nord europene sunt tot mai nemulțumite de finanțarea pe care trebuie să o asigure statelor din sudul Europei, vehiculându-se tot mai des posibilitatea excluderii din Uniune a statelor incapabile să țină pasul cu obligațiile impuse de această calitate. În acest context, sunt tot mai multe voci care susțin oportunitatea retragerii voluntare din Uniunea Europeană și din U.E.M.. Nu mai puțin, scenariul excluderii unor state membre, care nu au reușit să țină pasul cu obligațiile ce le revin în calitatea lor de membri ai Uniunii, este avansată tot mai frecvent.Retragerea voluntară din Uniunea Europeană.1. Perioada anterioară Tratatului de la LisabonaDe la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului prin Tratatul de la Paris din 1951 si până la acest moment, niciun stat membru nu a părăsit Uniunea Europeană. Anterior adoptării Tratatului de la Lisabona, posibilitatea retragerii voluntare din Uniunea Europeană nu era prevăzută de tratatele constitutive sau de tratatele modificatoare subsecvente. Nici tratatele de aderare ale statelor membre nu cuprind prevederi referitoare la acest aspect. Cu toate acestea, dreptul de retragere era recunoscut, cel puțin la nivel doctrinar, potrivit unor opinii, deși nu erau consacrate formele procedurale de urmat în vederea retragerii din Uniune. Reglementarea

retragerii din organizație ar fi fost de natură să pună sub semnul întrebării forța angajamentului statelor în atingerea obiectivelor asumate prin tratele constitutive, amplificând oarecum riscul producerii unui astfel de eveniment. Mai important decât atât, includerea unei clauze de retragere, trebuia, evident, însoțită de o procedură și o prezentare, cel puțin generală, a consecințelor declanșării acesteia, aceasta din urmă fiind în sine o adevărată provocare. O altă interpretare pleacă de premisa că lipsa unei prevederi exprese privind retragerea din Uniunea Europeană trebuie înțeleasă ca o dovadă a angajamentului permanent al statelor membre la realizarea obiectivelor Uniunii și a caracterului ireversibil al procesului de unificare europeană, incompatibil cu o clauză unilaterală de retragere. Faptul că tratatele constitutive au fost încheiate pe durată nedeterminată, acceptarea de către statele nou intrate a aquis-ului Uniunii, restricțiile dreptului de a renegocia tratatele de aderare, principiul solidarității, procedura de revizuire a tratatelor constituiau tot atâtea argumente în favoarea inexistenței unui drept de retragere (negociată sau convenită, și cu atât mai mult, unilaterală) din Uniune. Ar trebui menționat faptul că nici conceptul de suveranitate, invocat în sprijinul existenței unui drept de retragere unilaterală, nu este la adăpost de orice critici. Este suficient să avem în vedere binecunoscuta hotărâre a Curții Europene din cauza Costa/Enel[6] pentru a observa limitările pe care suveranitatea statelor a suferit-o prin semnarea tratatelor constitutive sau după caz, prin aderarea la Uniunea Europeană. Soluţia pe care o consacră Curtea în hotărârea Costa este în sensul că transferul de la statele membre, din sistemul de drept intern către sistemul comunitar, al drepturilor şi obligaţiilor aduce o limitare permanentă a drepturilor lor suverane. În concluzie, anterior adoptării Tratatului de la Lisabona (2009), singura posibilitate, cel puțin teoretică, de retragere din Uniunea Europeană, ar fi fost una consensuală, negociată, concretizată într-un acord, ratificat de toate statele membre.

Retragerea voluntara si excluderea din Uniunea Europeana si din Uniunea Economica si Monetara

I. PremiseDezvoltarea continuă a Uniunii Europene, marcată prin extinderea considerabilă a

”granițelor” sale, nivelul tot mai crescut de integrare economică și politică, contribuția sa incontestabilă la menținerea păcii și stabilității pe continentul european, dublate de crearea Uniunii Economice și Monetare (U.E.M.), dând loc unui nivel superior de integrare economică, au condus multă vreme la ignorarea unui aspect, de altfel, puțin probabil până mai recent: retragerea din Uniunea Europeană și din U.E.M..

În contextul actual, în care criza economică și politică pun Uniunea Europeană în fața unor probleme a căror rezolvare se dovedește a fi tot mai anevoioasă, apare tot mai des în discuție scenariul părăsirii de către unele state membre a Uniunii Europene și/sau a U.E.M.. Dacă încercăm să deslușim motivele pentru care Uniunea se găsește în prezent tot mai mult în vecinatătea unor ”secesiuni”, am putea ajunge la  o concluzie, poate paradoxală.

Avântul cu care s-a dezvolatat sub toate aspectele Uniunea, nivelul de integrare sporit pe care a reușit să-l atingă, creator al unor legături tot mai strânse între statele membre, a determinat un transfer tot mai considerabil de atribute, în mod tradițional apanaje ale suveranității naționale, către instituțiile europene. Acest transfer de suveranitate, politizarea tot mai pregnantă a Uniunii Europene și importul, de multe ori forțat, în legislația internă a unor reglementări dirijiste au devenit tot atâtea motive de nemulțumire, nu numai la nivelul cercurilor politice și conducerilor unor state membre, dar și în rândul cetățenilor acestora. Uniunea Europeană se îndreaptă inevitabil, după cum susțin multe voci, spre o uniune politică deplină, în care statele membre vor fi asimilate unor regiuni, în detrimentul democrației, libertății, culturii și istoriei naționale. A fi parte într-un suprastat implică o însărăcire politică, economică și culturală. Dominația franco-geramană în cadrul Uniunii este și ea un motiv de temere, îndeosebi pentru britanici, modelul economic și legal anglo-saxon fiind esențialmente diferit de cel continental și respins ca atare.

La baza acestei dispute se află, de fapt, două modele diferite care ar putea prefigura viitorul Uniunii: modelul anglo-saxon și modelul social-european. Modelul de integrare anglo-saxon promovează o uniune economică extinsă, dar limitată sub aspect politic. Modelul social-european, susținut în mod tradițional de Franța și, într-o măsură mai mică, și de Germania, tinde spre o uniune politică la un nivel mai avansat. Conflictul dintre aceste două concepții diferite a fost amplificat de extinderile Uniunii Europene din 2004 și 2007 și de perspectiva integrării unor noi membri – cel mai controversat fiind Turcia.

S-ar părea că Uniunea, în forma sa organizatorică și decizională actuală, nu este pregătită pentru a face față unor responsabilități atât de importante și care au evoluat extrem de mult de-a lungul timpului. Pe de altă parte, acest transfer de suveranitate s-a dovedit a se îndepărta de scopurile inițiale ale unor state membre, adepte ale integrării economice, după modelul anglo-saxon, dar reticente față de integrarea politică la un nivel atât de avansat. Tratatul de la Lisabona nu a făcut decât să sporească acest transfer, în condițiile în care, într-un număr mare de domenii (energie, azil, imigrare, cooperare judiciară în materie penală și sport), a fost prevăzută majoritatea calificată pentru luarea deciziilor, iar nu unanimitatea.

Un alt aspect care a amplificat discuțiile în jurul părăsirii Uniunii Europene și a zonei euro de către unele state (relevant în acest sens este cazul Greciei) a fost criza financiară. Liberatatea de manevră a statelor membre pentru gestionarea problemelor financiare fiind limitată în cadrul U.E.M., nu de puține ori acest lucru a determinat, așa cum s-a întâmplat bunăoară în Grecia, un val de nemulțumire față de moneda Euro și scăderea dramatică a încrederii populației în stabilitatea zonei euro. Nu este însă mai puțin adevărat că imperativul găsirii unor soluții pentru problemele financiare cu care se confruntă statele membre a condus la o cooperare mult mai strânsă între acestea. Presiunea financiară le-a apropiat în găsirea unor soluții, printr-o supraveghere mai atentă a bugetelor statelor și prin exinderea responsabilităților Băncii Centrale Europene. Cu toate acestea, statele nord europene sunt tot mai nemulțumite de finanțarea pe care trebuie să o asigure statelor din sudul Europei, vehiculându-se tot mai des posibilitatea excluderii din Uniune a statelor incapabile să țină pasul cu obligațiile impuse de această calitate.

Dacă privim în ansamblu toate aceste aspecte, este explicabilă reticența tot mai mare înregistrată în multe state membre față de Uniunea Europeană, percepută tot mai mult ca o structură nedemocratică, fundamentată pe un proces decizional netransparent, substituindu-se alarmant de mult suveranității naționale. În acest context, sunt tot mai multe voci care susțin oportunitatea retragerii voluntare din Uniunea Europeană și din U.E.M.. Nu mai puțin, scenariul excluderii unor state membre, care nu au reușit să țină pasul cu obligațiile ce le revin în calitatea lor de membri ai Uniunii, este avansată tot mai frecvent. Implicațiile juridice, economice și politice pe care aceste două scenarii, tot mai plauzibile în prezent, sunt multiple, afectând statele membre, cetățenii acestora și Uniunea în întregul ei. Vom analiza în acest articol, fiecare dintre cele două scenarii, retragerea voluntară și excluderea din Uniunea Europeană, dintr-o perspectivă juridică.

II. Retragerea voluntară din Uniunea Europeană1. Perioada anterioară Tratatului de la LisabonaDe la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului prin Tratatul de la Paris din

1951 si până la acest moment, niciun stat membru nu a părăsit Uniunea Europeană (în niciuna dintre formele sub care s-a prezentat ea de-a lungul timpului)[1].

Anterior adoptării Tratatului de la Lisabona, posibilitatea retragerii voluntare din Uniunea Europeană nu era prevăzută de tratatele constitutive sau de tratatele modificatoare subsecvente. Nici tratatele de aderare ale statelor membre nu cuprind prevederi referitoare la acest aspect. Cu toate acestea, dreptul de retragere era recunoscut, cel puțin la nivel doctrinar, potrivit unor opinii, deși nu erau consacrate formele procedurale de urmat în vederea retragerii din Uniune.

În doctrina europeană, lacuna de reglementare sub acest aspect a fost explicată prin prisma mai multor motive, toate conducând însă la ideea creării unui nivel înalt de încredere în viitorul proaspăt createi structuri. Reglementarea retragerii din organizație ar fi fost de natură să pună sub semnul întrebării forța angajamentului statelor în atingerea obiectivelor asumate prin tratele constitutive, amplificând oarecum riscul producerii unui astfel de eveniment. Mai important decât atât, includerea unei clauze de retragere, trebuia, evident, însoțită de o procedură și o prezentare, cel puțin generală, a consecințelor declanșării acesteia, aceasta din urmă fiind în sine o adevărată provocare.

În lipsa unei clauze exprese în tratatele constitutive, au fost avansate în doctrină două interpretări distincte. Conform unei interpretări, dreptul de retragere unilaterală exista și în absența unor prevederi exprese, în virtutea  dreptului oricărui stat suveran de a se retrage din tratatele internaționale încheiate. O altă interpretare pleacă de premisa că lipsa unei prevederi exprese privind retragerea din Uniunea Europeană trebuie înțeleasă ca o dovadă a angajamentului permanent al statelor membre la realizarea obiectivelor Uniunii și a caracterului ireversibil al procesului de unificare europeană, incompatibil cu o clauză unilaterală de retragere.

Faptul că tratatele constitutive au fost încheiate pe durată nedeterminată, acceptarea de către statele nou intrate a aquis-ului Uniunii, restricțiile dreptului de a renegocia tratatele de aderare, principiul solidarității, procedura de revizuire a tratatelor constituiau tot atâtea argumente în favoarea inexistenței unui drept de retragere (negociată sau convenită, și cu atât mai mult, unilaterală) din Uniune, și implicit din U.E.M..

Normele dreptului internațional public și Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969) au constituit surse ale unui posibil răspuns la această problemă. Deși Convenția de la Viena consacră principiul pacta sunt servanda în materia tratatelor, recunoaște totuși dreptul de a denunța unilateral un tratat, în situația în care acest drept este prevăzut în mod expres[2] ori poate fi dedus din conținutul sau natura tratatului[3] sau în cazul în care se poate face o aplicare a clauzei rebus sic stantibus, anume atunci când se produce o schimbare fundamentală a împrejurărilor, care a intervenit în raport cu cele existente în momentul încheierii unui tratat şi care nu fusese prevăzută de părţi, dacă: existenţa acestor împrejurări a constituit o bază esenţială a consimţământului de a se lega prin tratat şi această schimbare a avut ca efect transformarea radicală a naturii obligaţiilor care ramân de executat în virtutea tratatului[4].

Dintre cele trei situații prevăzute de Convenția de la Viena, numai ultima se putea aplica în cazul retragerii din Uniunea Europeană și U.E.M., având în vedere lipsa unei clauze în acest sens în tratatele constitutive și imposibilitatea deducerii unui drept de denunțare unilaterală, sau chiar agreată, din cuprinsul sau natura tratatelor (având în vedere caracterul integrator și permanent al instituțiilor create, transferul unor importante puteri decizionale din partea membrilor, caracterul ireversibil expres al procesului de trecere la moneda Euro).

Nici doctrina schimbării circumstanțelor nu a primit o largă acceptare, în condițiile în care sfera sa de aplicare este una extrem de limitată, circumscrisă unor situații cu totul și cu totul excepționale, o interpretare mai relaxată fiind de natură să pună în pericol stabilitatea și inviolabilitatea tratatelor. Pe de altă parte, recursul la normele dreptului internațional public și aplicabilitatea lor în cadrul Uniunii Europene pune în discuțe raportul dintre dreptul Uniunii și dreptul internațional public, având în vedere că așa cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în una dintre hotărârile sale de referință[5], ”comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional, în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat de domenii”.

Ar trebui menționat faptul că nici conceptul de suveranitate, invocat în sprijinul existenței unui drept de retragere unilaterală, nu este la adăpost de orice critici. Este suficient să avem în vedere binecunoscuta hotărâre a Curții Europene din cauza Costa/Enel[6] pentru a observa limitările pe care suveranitatea statelor a suferit-o prin semnarea tratatelor constitutive sau după caz, prin aderarea la Uniunea Europeană. Soluţia pe care o consacră Curtea în hotărârea Costa este în sensul că transferul de la statele membre, din sistemul de drept intern către sistemul comunitar, al drepturilor şi obligaţiilor aduce o limitare permanentă a drepturilor lor suverane.

Curtea a subliniat în mod clar caracterul esențialmente diferit al tratatelor constitutive ale Uniunii Europene față de orice alte tratate internaționale, prin prisma transferului de suveranitate pe care îl presupun. Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE și-a creat ordinea sa juridică proprie care, la intrarea în vigoare a Tratatului, a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre. ”Prin crearea unei Comunități cu durata nelimitată, având instituții proprii, personalitate juridică proprie și, mai ales, puteri provenite din limitarea suveranității sau din transferul de puteri dinspre Statele Membre spre Comunitate, Statele Membre și-au restrâns drepturile suverane creând, prin aceasta, un set de norme juridice.”

În acest context, este limpede că suveranitatea statelor nu poate fi invocată pentru a le permite denunțarea unilaterală a tratatelor încheiate. Acest lucru nu este posibil nici în cazul tratatelor internaționale cârmuite de Convenția de la Viena, decât în anumite condiții restrictive, după cum am arătat mai sus, și cu atât mai mult în cazul tratatelor Uniunii Europene, dat fiind caracterul special al acestora sub aspectul transferului de suveranitate.

În concluzie, anterior adoptării Tratatului de la Lisabona (2009), singura posibilitate, cel puțin teoretică, de retragere din Uniunea Europeană, ar fi fost una consensuală, negociată, concretizată într-un acord, ratificat de toate statele membre.

2. Tratatul de la Lisabona – consacrarea dreptului de retragere voluntară unilaterală

2.1. Reglementare

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (2003) care trebuia să înlocuiască toate celelale Tratate constitutive (a cărui adoptare, după cum se știe a eșuat însă, optându-se pentru varianta modificatoare a Tratatului de la Lisabona), cuprindea pentru prima oară prevederi exprese relative la modalitatea de retragere din Uniunea Europeană.

Art. 59, intitulat ”Retragerea voluntară din Uniune”, consacră expressis verbis dreptul de retragere din Uniunea Europeană al oricărui stat membru, conform dispozițiilor sale constituționale, fiind descrisă procedura  formală prin care se poate exercita dreptul de retragere[7]. Dreptul European devine inaplicabil statului membru care s-a retras, conform prevederilor Tratatului constituțional, de la data stabilită prin acordul de retragere sau în lipsa unei asemenea prevederi, în termen de doi ani de la data notificării retragerii. În cazul în care statul retras dorește să devină din nou meembru al Uniunii, va fi obligat să urmeze o nouă procedură de aderare, întocmai ca orice nou candidat. Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a prevăzut și el dreptul de retragere voluntară din Uniunea Europeană. Astfel, în forma actuală, Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E.) cuprinde dispoziții exprese care consacră dreptul de retragere voluntară din Uniune, după o procedură similară celei cuprinse în Tratatul de instituire a unei Constituții Europene. Potrivit art. 50 alin. 1 T.U.E., ”orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune”. Următoarele aliniate ale art. 50 T.U.E. prevăd formalitățile care se cer a fi îndeplinite în vederea retragerii. În acest scop, statul membru notifică intenția sa de retragere Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (T.F.U.E.). Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată[8], după aprobarea Parlamentului European. Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European  și ale Consiliului care privesc statul în cauză. În ceea ce privește încetarea aplicării dreptului European de către statul membru care se retrage, art. 50 T.U.E. prevede că tratatele Uniunii Europene încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea intenției de retragere, cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.

În fine, în cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii generale de aderare prevăzute la articolul 49, fără vreo derogare bazată pe calitatea de stat membru deținută anterior.

31. Consiliul europei. Componența, structura, atribuții.Tratatul de la Lisabona clarifică arhitectura instituţională a Uniunii Europene (UE).

Acesta admite, în sfârşit, statutul de instituţie al Consiliului European. Această recunoaştere a fost un proces treptat. Primele întâlniri la nivel înalt între şefii de stat şi de guvern în urma cărora a rezultat Consiliul European au fost organizate neoficial, începând din 1961. În 1974, aceste întâlniri au devenit regulate şi au adoptat denumirea de „Consiliu European”. Actul Unic European şi, ulterior, Tratatul de la Maastricht au specificat pe rând natura Consiliului European.

Tratatul de la Lisabona marchează aşadar o etapă importantă, întrucât clarifică şi recunoaşte pe deplin rolul şi funcţiile Consiliului European în cadrul UE. De asemenea, acesta modifică structura Consiliului European, care este de acum înainte condus de un preşedinte permanent. Consiliul este compus în diferite componențe din 27 de miniștri naționali (unul din fiecare stat). Componența exactă depinde de domeniile în discuție, de exemplu, atunci când se discută politici referitoare la agricultură, Consiliul este format din cei 27 de miniștri care au în portofoliu și domeniul agriculturii. Președinția Consiliului este rotativă între fiecare stat membru și mandatul fiecărei președinții durează 6 luni, mandat care este deținut de ministerul relevant pentru fiecare întâlnire în parte. Continuitatea dintre preșidenții este asigurată de un acord între trei prezidenții consecutive, cunoscută ca triumviratul prezidențial și împărțirea programelor politice. Consiliul Afacerilor Externe (format din miniștrii de externe a statelor membre) este totuși condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Consiliul este administrat de un Secretariat General al Consiliului. Deciziile sunt luate cu majoritate calificată în cele mai multe domenii, cu unanimitate în altele. De obicei, atunci când

operează unanimitatea este necesară și consultarea Parlamentului European. Cu toate acestea, în majoritatea domeniilor se aplică procedura legislativă ordinară, această procedură reprezintă că Parlamentul European și Consiliul împart în mod egal puterile legislative și bugetare, însemnând că ambele trebuie să își dea acordul pentru ca o propunere legislativă să fie adoptată. În anumite domenii limitate, Consiliul poate iniția legislație europeană de unul singur.

Consiliul European este compus din şefi de stat sau de guvern ai statelor membre, din preşedintele Consiliului European şi din preşedintele Comisiei. În funcţie de ordinea de zi, fiecare membru al Consiliului European poate hotărî să fie asistat de câte un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un comisar. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă de asemenea la lucrările Consiliului.

Instituţia poate lua forma unui „Consiliu general", atunci când este compus din miniştrii de externe ai statelor membre, sau a unor „Consilii specializate" sau ,sectoriale", când este compus din miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultura, industrie, comerţ etc.).Conducerea institutiţiei este formată dintr-un preşedinte, desemnat prin rotaţie, la fiecare 6 luni, dintre reprezentanţii statelor membre, într-o ordine prestabilită.

După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deţine preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute, şi, în consecinţă, se propune mărirea lui; această propunere se loveşte însă de opoziţia statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a termenului care să ţină sema de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi ţinte prea mult timp departe de preşedinţia Uniunii.

De asemenea, preşedintele Consiliului U.E este cel care reprezintă efectiv Uniunea în relaţiile externe, exprimând opinia acesteia la conferinţele internaţionale . Crearea postului de preşedinte al Consiliului European constituie o inovare majoră a Tratatului de la Lisabona. Acesta este ales cu majoritate calificată de către Consiliul European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată. Consiliul European poate încheia mandatul preşedintelui în caz de imposibilitate de a-şi exercita funcţia sau de culpă gravă, conform aceleiaşi proceduri. Tratatul de la Lisabona subliniază faptul că preşedintele nu poate exercita un mandat naţional, însă nu exclude o eventuală compatibilitate cu un mandat în cadrul unei alte instituţii europene. Principalul rol al preşedintelui este de a îmbunătăţi coerenţa şi eficacitatea lucrărilor desfăşurate în cadrul Consiliului European. Prin urmare, preşedintele îşi asumă funcţiile care anterior erau asigurate de preşedinţiile prin rotaţie ale UE, şi anume:

prezidarea şi animarea lucrărilor Consiliului European;asigurarea pregătirii şi continuităţii lucrărilor Consiliului European;facilitarea coeziunii şi consensului în cadrului Consiliului European.Preşedintele trebuie, de asemenea, să prezinte către Parlamentul European un raport după

fiecare dintre întrunirile Consiliului European.În sfârşit, preşedintele Consiliului European îndeplineşte o funcţie diplomatică, prin

sporirea vizibilităţii Europei. Acesta îşi exercită această din urmă funcţie fără a interfera cu atribuţiile Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. În domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are atribuţia de a duce la îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul U.E., devenind prin urmare organ executiv. De altfel, în acest domeniu este institută o conducere tripartită, aşa numită „troica", cuprinzând fostul preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, structura având menirea de a asigura continuitatea în ceea ce priveşte gestionarea afacerilor externe ale Uniunii Europene.

Consiliul dispune si de un Secretariat general, condus din 1999 de Javier Solana Madariaga.

Secretariatul Consiliului este alcătuit din cca. 2500 de persoane, care activează în cadrul a şase departamente. Sarcinile sale sunt în primul rând de ordin administrativ, adică aici se rezolvă lucruri ca de exemplu pregătirea agendei de lucru, întocmirea rapoartelor, serviciul de traduceri, verificarea problemelor de ordin juridic etc. În schema de mai jos este prezentată structura Consiliului La început, deciziile erau luate prin vot unanim, pe baza Compromisului de la L uxemburg , pe care vi l-am prezentat în Cadrul cursului 2. De la mijlocul anilor 80, şi mai ales începând cu Tratatul de la Maastricht şi de la Amsterdam, s-a impus din ce în ce mai mult principiul majorităţii calificate. O tendinţă care urma să capete amploare după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa. În tot cazul, mărirea considerabilă a numărului de domenii în care se practică luarea hotărârilor după principiul majorităţii calificate, nu face situaţia mai uşoară,

pentru că punerea în practică a acestui principiu a fost, la rândul ei, îngreunată (un anumit număr de voturi, majoritatea statelor membre, 62% din populaţia totală a UE). În plus, procedura de codecizie a fost extins considerabil în cadrul Parlamentului European.

O altă trăsătură a acestui organism central este faptul că activităţile sale au început, de la înfiinţarea CEE, să fie din ce în ce mai diverse. Prin acest lucru vrem să spunem că domeniile politice, aflate în incidenţa diferitelor Consilii de specialitate, au început treptat să ducă o viaţă autonomă, mai ales din două motive: la nivelul statelor membre s-a renunţat din ce în ce mai mult la principiul de coordonare, fiind stabilită o poziţie germană, italiană sau britanică. Acest fapt indică cât de mult şi-a pierdut politica la nivelul statelor membre statutul de "politică externă" faţă de UE.În al doilea rând, odată cu trecerea la principiul majorităţii calificate s-a făcut resimţită necesitatea de a ajunge la un consens prin adoptarea aşa-numitor "package deals".

Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

a) atribuţii legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde legislaţia este adoptată de Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană aparţine în primul rând Consiliului U.E. În ultimul timp însă, această atribuţie este partajată cu Parlamentul european, căruia i se dă o tot mai mare importanţă în ansamblul instituţional al Uniunii.În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul U.E. adoptă acte normative cu forţa juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi însuşi Consiliului U.E.De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare şi să ia decizii de natură constituţională, cum a fost decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal (sub rezerva ratificării acestei decizii de către parlamentele naţionale).b) politica externă şi de securitate comună, politica în justiţie şi afaceri interne. Cei doi „piloni" interguvemamentali ai Uniunii Europene sunt în sarcina Consiliului U.E., instituţia care reprezintă interesele statelor membre în Uniune.Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea aderării, sau cu alte state sau organizaţii internaţionale, în scopul încheierii unor acorduri internaţionale, iar ulterior aprobă acordurile intenaţionale încheiate de Comisie.c) atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în special pentru asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare.d) atribuţia de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este depus de către Comisie, atribuţie pe care o împarte cu Parlamentul european.e) atribuţia de propunere a membrilor unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul Economic şi Social, Curtea de Conturi.

34. Comisia Europeană. Componență, structură, atribuții. Comisia EuropeanăComisia Europeană este una dintre principalele instituţii ale Uniunii Europene. Reprezintă şi susţine interesele Uniunii în ansamblul său. Propune acte legislative şi gestionează punerea în aplicare a politicilor europene şi modul în care sunt cheltuite fondurile UE.ComponenţăCei 27 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, propuşi de guvernele statelor membre, pe baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă., trasează direcţiile politice ale Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este atribuită de către preşedinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acţiune.Preşedintele actual al Comisiei Europene este José Manuel Barroso, care şi-a început cel de-al doilea mandat în februarie 2010.Preşedintele este desemnat de Consiliul European, care îi numeşte şi pe ceilalţi comisari, cu acordul preşedintelui desemnat.

Numirea comisarilor, inclusiv a preşedintelui, este supusă aprobării Parlamentului. Pe durata mandatului, comisarii răspund pentru acţiunile lor în faţa Parlamentului, singura instituţie abilitată să demită Comisia.Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de membrii personalului - administratori, jurişti, economişti, traducători, interpreţi, secretari etc - organizaţi în departamente numite „direcţii generale” (DG).Termenul „Comisie” poate face referire atât la colegiul celor 27 de comisari, cât şi la personalul său permanent sau la instituţia propriu-zisă.● Comisarii sunt resortisanţi ai statelor membre şi, în prezent, poate fi un singur membru al Comisiei din aceeaşi ţară. Această prevedere este, însă, una tranzitorie, Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014 fiind ultima cu 27 de membri şi câte un comisar din fiecare stat membru. Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre. Prevederea tratatului referitoare la numărul de membri ai Comisiei poate fi modificată de Consiliul European, hotărând cu unanimitate.

Pentru a se respecta egalitatea dintre statele membre, Tratatul de la Lisabona instituie o serie de principii care vor ghida alegerea membrilor Comisiei. Astfel, Consiliul European stabileşte cu unanimitate un sistem de rotaţie, care se întemeiază pe principiile egalităţii “absolute” între state desemnând în aşa fel comisarii încât diferenţa dintre numărul total al mandatelor deţinute de reprezentanţii diferitelor state să nu fie mai mare de un mandat, iar Comisiile succesive vor fi constituite astfel încât să reflecte de o manieră satisfăcătoare diversitatea demografică şi geografică a statelor membre.

Mandatul Comisiei Europene este de 5 ani, comisarii consideraţi individual fiind reeligibili pentru calitatea de membri ai Comisiei după expirarea mandatului acesteia. Deşi sunt propuşi de guvernele naţionale, nu pot fi demişi sau revocaţi de acestea.

Singura instituţie care are dreptul de a destitui un comisar este Curtea de Justiţie, în cazul în care acel membru al Comisiei a comis o abatere gravă sau nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcțiilor sale, la plangerea Consiliului sau a Comisiei. Comisia in intregime, ca organ colegial, poate fi demis. de Parlamentul European, prin moțiune de cenzură, adoptată cu votul a două treimi din voturile exprimate, și in același timp a majorității membrilor Parlamentului European

RolReprezintă şi susţine interesele Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează şi pune în aplicare politicile UE:

1. propunând proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului2. gestionând bugetul UE şi alocând fonduri3. aplicând dreptul european (împreună cu Curtea de Justiţie)4. reprezentând Uniunea Europeană la nivel internaţional, de exemplu negociind acordurile

dintre UE şi alte ţări.1. Proiecte legislative noiComisia are „drept de iniţiativă” - poate propune acte legislative pentru a proteja interesele Uniunii şi ale cetăţenilor săi. Ea procedează astfel doar în situaţiile în care o măsură eficientă nu poate fi luată la nivel naţional, regional sau local (principiul subsidiarităţii).Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor categorii cât mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă experţii din cadrul diferitelor comitete şi grupuri de lucru. De asemenea, organizează consultări publice.Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă cel puţin 14 din cei 27 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului şi Parlamentului care, după ce îl dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.2. Gestionarea bugetului UE şi alocarea de fonduriÎmpreună cu Parlamentul şi Consiliul, Comisia stabileşte priorităţile în materie de cheltuieli pe termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează un proiect de buget anual pe care îl înaintează Parlamentului şi Consiliului spre aprobare şi supraveghează modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agenţiile şi autorităţile

naţionale şi regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat de către Curtea de Conturi.Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de exemplu, agricultură şi dezvoltare rurală) şi programe precum Erasmus (schimburi de studenţi).3. Aplicarea dreptului comunitarÎn calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică în mod corect legislaţia europeană.În cazul în care consideră că un guvern nu îşi respectă obligaţiile în acest sens, Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să remedieze situaţia. În ultimă instanţă, Comisia poate înainta cazul Curţii de Justiţie. Curtea poate impune sancţiuni, iar deciziile sale sunt obligatorii pentru toate ţările şi instituţiile europene.4. Reprezentarea UE pe scena internaţionalăComisia se exprimă în numele tuturor ţărilor UE în cadrul organismelor internaţionale precum Organizaţia Mondială a Comerţului.De asemenea, negociază acorduri internaţionale în numele UE, precum Acordul de la Cotonou (privind ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific şi derularea schimburilor comerciale cu acestea).LocaţiiComisia Europeană are sediile la Bruxelles şi Luxemburg. De asemenea, are reprezentanţe în fiecare ţară a UE şi delegaţii în capitale din lumea întreagă.

58. Competenţa Tribunalului

Tribunalul de Primă Instanţă are competenţa de a judeca:

acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun măsuri de executare) sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;

acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;

acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de executare;

acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora;

acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare;

acţiuni în materia mărcilor comunitare;

recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene, limitate la chestiuni de drept.

Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la chestiuni de drept, la Curtea de Justiţie.

În competenţa Tribunalului intră judecarea în primă instanţă a acţiunilor de mai jos, dacă nu sunt atribuite unui tribunal specializat sau rezervate prin statut Curţii de Justiţie:- controlul de legalitate al actelor legislative sau al altor acte adoptate de instituţiile şi organele comunitare, destinate să producă efecte juridice faţă de terţi;- acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare;- contenciosul funcţiei publice comunitare;- litigii privind repararea unor prejudicii cauzate de instituţiile comunitare sau agenţii Uniunii în exercitarea funcţiunilor lor;- în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Uniune sau în numele ei.Totodată, Tribunalul este competent să judece acţiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate.Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de statele membre sau de Banca Central Europeană sunt de competenţa Curţii de Justiţie.Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept, în faţa Curţii de Justiţie. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, în Marea cameră sau în plen.

Procedura

Tribunalul dispune de propriul său regulament de procedură. În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi o fază orală.

O cerere introductivă scrisă de un avocat sau de un agent adresată grefei declanşează procedura. Aspectele principale ale acţiunii sunt publicate într-o comunicare, în toate limbile oficiale, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse, care dispune de un termen pentru a depune un memoriu în apărare. Reclamantul are posibilitatea de a prezenta o replică într-un termen determinat la care pârâtul poate răspunde printr-o duplică.Orice persoană, precum şi orice organism, oficiu sau agenţie a Uniunii Europene care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului, precum şi statele membre şi instituţiile Comunităţii pot interveni în procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte susţinerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă. În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte observaţiile şi în cadrul fazei orale.În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia, judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor. Judecătorul raportor rezumă într-un raport de şedinţă starea de fapt expusă, argumentele fiecărei părţi şi, dacă este cazul, argumentele intervenienţilor. Acest document este pus la dispoziţia publicului în limba de procedură.Ulterior, judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.Procedura la Tribunal este scutită de taxe. În schimb, onorariul avocatului, care are dreptul să îşi

exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru şi care trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului. Cu toate acestea, o persoană fizică poate solicita să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de judecată.

Procedura măsurilor provizorii

Introducerea unei acţiuni la Tribunal nu are ca efect suspendarea executării actului atacat. Cu toate acestea, Tribunalul poate să dispună suspendarea executării acestuia sau să prescrie alte măsuri provizorii.

Preşedintele Tribunalului sau, dacă este cazul, un alt judecător delegat cu luarea măsurilor provizorii se pronunţă asupra unei astfel de cereri prin ordonanţă motivată.

Măsurile provizorii se dispun numai dacă sunt întrunite trei conditii:1. acţiunea principală trebuie să pară, la prima vedere, întemeiată;2. solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgenţa măsurilor, în lipsa cărora ar suporta un prejudiciu grav şi ireparabil; 3. măsurile provizorii trebuie să ţină seama de punerea în balanţă a intereselor părţilor şi a interesului general.

Ordonanţa are doar un caracter provizoriu şi nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul se pronunţă în acţiunea principală. În plus, aceasta poate fi atacată cu recurs în faţa Curţii de Justiţie

Procedura accelerată

Această procedură permite Tribunalului să se pronunţe cu celeritate asupra fondului unui litigiu în cauze considerate ca prezentând o urgenţă deosebită. Procedura accelerată poate fi solicitată de reclamant sau de pârât.

Regimul lingvistic

Limba în care este redactată cererea introductivă, care poate fi una dintre cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, va fi limba de procedură în cauza respectivă (fără a se aduce atingere aplicării unor prevederi speciale). Dezbaterile care au loc cu ocazia fazei orale a procedurii beneficiază de interpretare simultană, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpret într-o limbă comună care, conform tradiţiei, este limba franceză.

82. Acţiunea în despăgubireArticolul 340 TFUE(ex-articolul 288 TCE)Răspunderea contractuală a Uniunii este guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv.În materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de institu.iile sale sau de agen.ii săi în exerci.iul func.iunilor lor.Prin derogare de la dispozi.iile celui de-al doilea paragraf, Banca Centrală Europeană trebuie să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de aceasta sau de agen.ii săi în exercitarea func.iilor lor.Răspunderea personală a agen.ilor fa.ă de Uniune este reglementată de dispozi.iile care le stabilesc statutul sau regimul care li se aplică.

Acţiunea în despăgubiri - (la curs profa l-a mai numit si recurs în indemnitate)

Acţiunea în răspundere face parte dintre căile de atac care pot fi exercitate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta permite persoanelor fizice sau statelor membre care au suferit un prejudiciu să obţină despăgubiri din partea instituţiei care le-a cauzat.

Acţiunea în răspundere este o cale de atac exercitată în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE). Aceasta poate fi formulată de către statele membre sau de către persoanele fizice.

Acţiunea în răspundere permite obţinerea unor despăgubiri în urma unui prejudiciu de care Uniunea este răspunzătoare. Există astfel două tipuri de acţiuni:

acţiunile care pun în discuţie răspunderea contractuală a Uniunii, atunci când aceasta este parte la un contract;

acţiunile care pun în discuţie răspunderea extracontractuală a Uniunii, în urma unui prejudiciu cauzat de organismele sale sau de agenţii săi în exercitarea îndatoririlor lor.

Răspunderea contractuală a Uniunii

Organismele şi agenţii Uniunii sunt în măsură să încheie contracte care angajează răspunderea Uniunii. Cu toate acestea, CJUE nu are întotdeauna competenţa pentru soluţionarea litigiilor care decurg din aceste contracte.

De altfel, acţiunea în răspundere nu se poate formula în faţa CJUE decât dacă o clauză compromisorie prevede acest lucru. Altfel spus, contractul la care Uniunea se constituie parte trebuie să conţină în mod obligatoriu o clauză care să prevadă competenţa CJUE în caz de litigii. În lipsa unei astfel de clauze, instanţele naţionale vor avea competenţa de a soluţiona litigiul care decurge din contract.

Răspunderea extracontractuală a Uniunii

Uniunea trebuie să compenseze daunele de care se face răspunzătoare. Daunele pot fi provocate, de pildă, de către un agent al UE în exercitarea îndatoririlor sale. De asemenea, ele pot rezulta din activitatea normativă a instituţiilor europene, cum ar fi adoptarea unui regulament.

Răspunderea extracontractuală a Uniunii CJUE urmează reguli uniforme, care au fost concepute din jurisprudenţa CJUE. Acţiunile pot fi formulate de către persoanele fizice sau de către statele membre care au fost victimele unui prejudiciu şi care doresc să obţină despăgubiri. Termenul pentru a introduce o acţiune este de cinci ani, începând de la data rezultării prejudiciului.

Curtea de Justiţie recunoaşte răspunderea Uniunii, atunci când sunt întrunite trei condiţii:

reclamantul a suferit un prejudiciu; instituţiile europene sau agenţii lor au avut un comportament ilegal, în raport cu dreptul

european; există o legătură de cauzalitate directă între prejudiciul suferit de reclamant şi comportamentul

ilegal al instituţiilor europene sau al agenţilor lor.

Acţiunea în răspundere exercitată în faţa Curţii de Justiţie a UE nu este posibilă decât pentru a invoca răspunderea Uniunii. Persoanele fizice pot angaja, de asemenea, răspunderea statelor membre în caz de prejudicii provocate de o aplicare necorespunzătoare a dreptului european. Acţiunile împotriva statelor membre trebuie însă exercitate în faţa instanţelor naţionale.

Repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunal

Tribunalul are competenţa de a soluţiona în primă instanţă acţiunile formulate de către persoanele fizice.

În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie, aceasta are competenţa de a soluţiona acţiunile formulate de către statele membre. De asemenea, ea poate fi sesizată pentru recursurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunal în primă instanţă. În acest caz, ea nu hotărăşte decât cu privire la chestiunile de drept şi nu rejudecă faptele.

De asemenea, Curtea de Justiţie şi Tribunalul pot hotărî cu privire la acţiunile care implică răspunderea contractuală a Uniunii. Aceste acţiuni se exercită conform condiţiilor prevăzute de contractele la care UE se constituie parte.

Libera circulaţie a persoanelorLibera circulaţie a persoanelor în UE presupune eliminarea controalelor la frontierele interne. Aceasta este reglementată prin acordurile Schengen încorporate în Tratatul CE şi prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Mai multe directive guvernează regimul juridic aplicabil cetăţenilor ţărilor terţe.

TEMEI JURIDIC

— Articolul 14 din Tratatul CE (TCE): de instituire a pieţei interne şi a liberei circulaţii a persoanelor.

— Articolul 18 din TCE: cetăţenii Uniunii au drept de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre.

— Tratatul de aderare semnat la 16 aprilie 2003, Partea a IV-a: Dispoziţii temporare.

— Titlul IV (articolul 61 şi următoarele din TCE): „Vize, azil, imigrare şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor” (*4.11.2 şi *4.11.3 pentru măsurile privind cetăţenii ţărilor terţe).

OBIECTIVE

Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte integrantă a unui concept mai larg, şi anume piaţa internă, potrivit căruia nu pot exista frontiere interne, iar circulaţia persoanelor nu poate fi împiedicată. Conceptul de liberă circulaţie a persoanelor şi-a modificat înţelesul iniţial. Primele dispoziţii privind subiectul în cauză făceau referire doar la libera circulaţie a persoanelor considerate drept agenţi economici, fie angajaţi, fie furnizori de servicii (*3.2.2. şi *3.2.3). Conceptul s-a extins treptat astfel încât acesta cuprinde totalitatea cetăţenilor UE, indiferent de activitatea economică a acestora, precum şi cetăţenii ţărilor terţe, întrucât, în urma eliminării controalelor la frontierele interne, persoanele nu mai puteau fi supuse controlului în vederea verificării cetăţeniei.

REALIZĂRIA. Modificări introduse prin Tratatul de la Amsterdam

1. Spaţiul Schengen

Cea mai importantă etapă a constituirii pieţei interne care să nu obstrucţioneze libera circulaţie a persoanelor a fost încheierea celor două acorduri Schengen, şi anume Acordul Schengen din 14 iunie 1985 şi Convenţia privind punerea în aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie 1990, care a intrat în vigoare la 26 martie 1995.

Normele Schengen se aplică în cea mai mare parte a statelor europene, acoperind o populaţie de peste 400 de milioane de locuitori şi o suprafaţă totală de 4 268 633 km².

a. Încorporarea sistemului Schengen şi a altor aspecte ale cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) în „pilonul comunitar”

Iniţial, Convenţia privind punerea în aplicare a Acordului Schengen a constituit o parte integrantă a cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (CJAI) în cadrul Uniunii Europene. Acest lucru însemna că nu făcea parte din dreptul comunitar, luând forma unei simple cooperări

interguvernamentale. Protocolul la Tratatul de la Amsterdam prevede transferul „acquis-ului Schengen” către un nou titlu IV, cuprinzând articolul 61 şi următoarele din TCE privind „Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor”. Prin urmare, multe dintre aspectele acoperite de Acordul Schengen au fost transferate în sfera de activitate a Comunităţii. Întrucât marea majoritatea a prevederilor acordurilor Schengen fac parte din acquis-ul UE, la momentul ultimei extinderi UE la 1 mai 2004 ţările în curs de aderare nu au mai avut opţiunea de neparticipare (articolul 8 din Protocolul Schengen).

b. Ţări participante

În prezent există 24 de membri cu drepturi depline ai spaţiului Schengen, la care se adaugă Monaco (considerat ca parte a Franţei): Belgia, Germania, Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Portugalia, Spania, Austria, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Slovenia. În cazul celor 9 noi state membre care au aderat în mai 2004 (Cipru nu a îndeplinit criteriile) au fost eliminate controalele la frontierele interne terestre şi maritime la 21 decembrie 2007, în timp ce restricţiile privind frontierele aeriene au fost ridicate la 30 martie 2008.

Nu toate statele membre ale spaţiului Schengen sunt şi state membre ale UE. Irlanda şi Regatul Unit nu sunt membre Schengen, însă au posibilitatea de a adera la aplicarea anumitor aspecte din cadrul acquis-ului Schengen.

La 1 ianuarie 2007 alte două state (Bulgaria şi România) au devenit membre UE. Cele două noi state membre nu au devenit în mod automat membri operaţionali cu drepturi depline ai cooperării Schengen. Dobândirea statutului de membru al cooperării Schengen este un proces care cuprinde două etape. Pe durata negocierilor de aderare, noile state membre au acceptat acquis-ul Schengen. În vederea eliminării controalelor la frontieră, este necesară o verificare separată şi o decizie specifică a Consiliului European.

Elveţia a semnat Convenţia Schengen la 26 octombrie 2004. Aceasta va dobândi statutul de membru cu drepturi depline al sistemului Schengen în urma unei decizii a Consiliului European. Procedura este asemănătoare cu cea survenită în momentul în care ţările nordice au devenit membre Schengen cu drepturi depline.

Cipru şi Elveţia, care nu este membră UE, speră să adere anul acesta, iar România şi Bulgaria, până în 2011.

c. Domeniu de aplicare

— Eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele.

— Luarea de măsuri în vederea consolidării şi armonizării controalelor la frontierele externe:

toţi cetăţenii UE pot pătrunde în spaţiul Schengen prin simpla prezentare a cărţii de identitate sau a paşaportului;

politica comună privind vizele: cetăţenii ţărilor terţe incluse în lista comună a statelor nemembre ale căror cetăţeni necesită o viză de intrare au dreptul la o singură viză valabilă pentru întreg spaţiul Schengen; cu toate acestea, statele membre pot solicita viză în cazul celorlalte ţări terţe;

armonizarea tratamentului solicitanţilor de azil. Acest aspect a fost preluat de Convenţia de la Dublin, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1997 în cazul celor doisprezece semnatari iniţiali, la 1 octombrie 1997 în cazul Austriei şi Suediei şi la 1 ianuarie 1998 în cazul Finlandei. Începând cu 1 septembrie 2003, Regulamentul Dublin II oferă temeiul juridic pentru elaborarea criteriilor şi mecanismului de determinare a statului responsabil cu examinarea unei solicitări de azil în unul dintre statele membre ale UE (exceptând Danemarca, dar incluzând Islanda şi Norvegia) din partea unui cetăţean al unei ţări terţe. Cu toate acestea, începând de la această dată, Convenţia de la Dublin rămâne în vigoare între Danemarca şi celelalte state membre ale UE (inclusiv Islanda şi Norvegia);

cooperare poliţienească şi judiciară: forţele poliţieneşti cooperează în vederea detectării şi combaterii infracţiunilor şi

au dreptul de a urmări infractorii fugari pe teritoriul unui stat vecin membru al spaţiului Schengen.

Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) este esenţial pentru funcţionarea eficace a Convenţiei: acesta furnizează informaţii cu privire la intrarea cetăţenilor ţărilor terţe, eliberarea de vize şi cooperarea poliţienească; accesul la SIS este rezervat în primul rând poliţiei şi autorităţilor responsabile pentru controalele la frontieră. Mai mult, baza de date actuală a Sistemului de Informaţii Schengen (SIS) dispune de o capacitate limitată. Un nou sistem, SIS II, ar trebui pus în aplicare până la 31 decembrie 2008. Datorită întârzierilor în lansarea SIS II, Portugalia a pus la dispoziţie o versiune modificată a propriului sistem SIS 1+, numit „SISone4all” („SIS unul pentru toţi”). „SISone4all” este o soluţie temporară menită să permită statelor membre ale UE-2004 (Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia Slovenia şi Ungaria) să se alăture sistemului Schengen.

d. Consecinţe instituţionale

— Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul a înlocuit Comitetul Executiv al Convenţiei Schengen. De asemenea, în conformitate cu Titlul IV din TCE, Consiliul a trebuit să adopte, pe parcursul a cinci ani, măsuri „pentru a crea treptat un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” în domeniile referitoare la vize, azil, imigrare şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor, pentru a se asigura că cetăţenii Uniunii, precum şi cetăţenii ţărilor terţe nu sunt controlaţi la trecerea frontierelor interne. De asemenea, este responsabil de reglementarea măsurilor standard aplicabile în cazul controalelor persoanelor la frontierele externe şi a normelor standard privind eliberarea vizelor şi acordarea libertăţii de a circula pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii ţărilor terţe. Consiliul s-a concentrat asupra acestor măsuri complementare aparţinând legislaţiei secundare în rezoluţia sa din 18 decembrie 1997 de stabilire a priorităţilor.

— În urma transferului unor aspecte ale CJAI în sfera de acţiune a Comunităţii, Curtea de Justiţie a dobândit noi competenţe, întrucât măsurile în temeiul noului titlu IV din TCE intră în competenţa Curţii, cu condiţia să nu se refere la eliminarea controalelor la frontiere, la menţinerea ordinii publice şi la apărarea securităţii interne în temeiul articolului 68 alineatul (2).

2. Spaţiul Uniunii Europene

Deoarece Convenţia Schengen nu este încă aplicată efectiv în toate statele membre, teritoriul Uniunii ca întreg ar trebui luat în considerare în mod separat faţă de spaţiul Schengen.

a. Cetăţenii UE şi familiile lor

În scopul de a transforma Comunitatea într-un veritabil spaţiu al libertăţii şi mobilităţii pentru toţi cetăţenii Comunităţii, Consiliul garantează drepturi de şedere următoarelor categorii de persoane, cu excepţia lucrătorilor:

— pensionarilor: persoane angajate sau care exercită activităţi independente şi care şi-au încetat activitatea profesională (Directiva 90/365/CEE);

— studenţilor: care îşi exercită dreptul la formare profesională (Directiva 90/336/CEE);

— altor categorii: tuturor persoanelor care nu beneficiază încă de dreptul de şedere (Directiva 90/364/CEE);

— membrii familiei (soţul/soţia şi copiii sub 21 de ani, indiferent de cetăţenie) au dreptul de a locui împreună cu un cetăţean al oricărui stat membru care este angajat pe teritoriul altui stat membru [Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, Directiva 73/148/CEE, Directiva 90/364/CEE, Directiva 90/365/CEE, Directiva 93/96/CEE].

Directivele în cauză cer statelor membre să acorde dreptul de şedere persoanelor în cauză, precum şi unor membri ai familiilor acestora (inclusiv, în unele cazuri, membrii familiei pe linie ascendentă), cu condiţia ca aceştia să dispună de resurse adecvate pentru a nu deveni o povară pentru sistemele de asistenţă socială ale statelor membre şi să aibă asigurare medicală. Cu toate acestea, drepturile membrilor de familie sunt derivate şi dependente de drepturile cetăţeanului UE din familia respectivă; acesta din urmă trebuie să-şi fi exersat efectiv dreptul la libera circulaţie. În cazul în care membrii familiei nu sunt cetăţeni UE, acestora li

se poate cere să deţină o viză de intrare în statul membru unde îşi au reşedinţa.

În 2004, Uniunea a adoptat o directivă privind dreptul cetăţenilor Uniunii la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre: Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE.

b. Legislaţia în vigoare

Directiva 2004/38/CE reconciliază măsurile parţiale din corpusul legislativ complex care a reglementat domeniul până în prezent. Noile măsuri sunt menite, printre altele, să încurajeze cetăţenii Uniunii să îşi exerseze dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, să reducă formalităţile administrative astfel încât acestea să cuprindă doar strictul necesar, să ofere o definiţie mai bună a statutului membrilor familiei şi să limiteze sfera de aplicare în ceea ce priveşte refuzul intrării sau încetarea dreptului de şedere. De asemenea, aceasta lărgeşte definiţia conceptului de familie astfel încât acesta să includă partenerii necăsătoriţi. În temeiul Directivei 2004/38/CE, membrii familiei includ: soţul/soţia; partenerul înregistrat, în cazul în care legislaţia statului membru gazdă consideră parteneriatele înregistrate drept echivalentul căsătoriei; descendenţii direcţi care au sub 21 de ani sau care sunt în întreţinere şi cei ai soţului/soţiei sau partenerului, astfel cum se menţionează mai sus; rudele directe în linie ascendentă aflate în întreţinere şi cele ale soţului/soţiei sau partenerului.

Directiva a fost transpusă în legislaţia naţională şi a început să fie pusă în aplicare de către toate statele membre începând cu 30 aprilie 2006. În prezent, aceasta înlocuieşte măsurile juridice menţionate mai sus.

c. Perioada de tranziţie pentru lucrătorii din noile state membre UE

Tratatul de aderare, semnat la 16 aprilie 2003 (Actul de aderare, partea IV: Dispoziţii temporare), permite „vechilor” state membre ale UE-15 să introducă aşa-zisele „măsuri de tranziţie” pentru cetăţenii celor zece state membre ale UE-2004, cu excepţia cazurilor particulare ale Ciprului şi Maltei. Tratatul de aderare semnat la 25 aprilie 2005 permite statelor membre ale UE-25 să introducă astfel de măsuri pentru cetăţenii celor două noi state membre ale UE-2007.

Perioadele de tranziţie sunt împărţite în trei etape distincte:

În ceea ce priveşte Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Slovenia:

— În decursul primei etape, cuprinsă între 2004 şi 2006, libera circulaţie a lucrătorilor a fost lăsată exclusiv la latitudinea statelor membre ale UE-15. Irlanda, Regatul Unit şi Suedia au fost singurele trei state membre ale Uniunii care nu au restricţionat accesul pe piaţa forţei de muncă. În conformitate cu cerinţele Tratatului de aderare, Comisia a redactat un raport privind prima etapă a măsurilor de tranziţie, care a fost înaintat Consiliului de Miniştri la 8 februarie 2006. În urma examinării raportului Comisiei de către Consiliu, statele membre ale UE-15 au trebuit să înştiinţeze Comisia, până la 20 aprilie 2006, cu privire la decizia de a continua să restricţioneze sau nu libera circulaţie a lucrătorilor din noile state membre sau de a continua aplicarea acordurilor bilaterale pentru o nouă perioadă de trei ani (şi anume până în 2009). În prezent, 10 dintre statele membre ale UE-15 şi-au deschis piaţa forţei de muncă în întregime: Regatul Unit, Irlanda, Suedia, Spania, Grecia, Portugalia, Ţările de Jos şi Luxemburg. Belgia, Franţa, Danemarca şi Germania şi-au simplificat procedurile sau au redus restricţiile pentru anumite profesii.

Ungaria încă mai aplică măsuri reciproce. Slovenia a încetat să mai aplice măsuri reciproce la 25 mai 2006, iar Polonia, la 17 ianuarie 2007. Niciunul dintre cele 8 noi state membre UE nu a solicitat permisiunea de a restricţiona accesul lucrătorilor din alte noi state membre.

— În cele din urmă, până în 2009, nicio legislaţie naţională nu ar trebui să aplice măsuri de tranziţie care să restricţioneze accesul la piaţa muncii. Cu toate acestea, oricare dintre statele membre în cauză care întâmpină dificultăţi deosebite care ar putea conduce la „perturbări ale pieţei forţei de muncă sau ar reprezenta o ameninţare în acest sens” poate cere Comisiei

o prelungire suplimentară de doi ani, în temeiul unor circumstanţe excepţionale sau neprevăzute.

Prin urmare, pentru o perioadă de până la şapte ani (care a fost desemnată în mod oficial drept „formula 2 + 3 + 2”), care poate dura, eventual, până în 2011, nu vor exista schimbări majore pentru lucrătorii şi furnizorii de servicii din cele opt noi state membre care ar dori să-şi exercite pe deplin dreptul la libera circulaţie, precum şi libertăţile fundamentale.

În decursul unei perioade de până la 7 ani de la aderarea a două noi state membre la 1 ianuarie 2007 (Bulgaria şi România), pot fi aplicate anumite condiţii care să restricţioneze libera circulaţie a lucrătorilor:

— În primul rând, între 2007 şi 2009 accesul la pieţele forţei de muncă ale celor 25 de state membre va depinde de măsurile şi politicile naţionale, precum şi de acordurile bilaterale pe care acestea le-au încheiat cu noile state membre.

— În al doilea rând, până în 2009 Comisia Europeană va redacta un raport care va sta la baza unei evaluări din partea Consiliului de Miniştri privind funcţionarea măsurilor de tranziţie. Statele membre trebuie să înştiinţeze Comisia dacă intenţionează să continue aplicarea măsurilor naţionale pentru următoarea perioadă de până la trei ani sau dacă intenţionează să acorde dreptul la liberă circulaţie a lucrătorilor.

— În cele din urmă, până în 2012 ar trebui ca lucrătorii să aibă dreptul la liberă circulaţie. Cu toate acestea, oricare dintre cele 25 de state membre poate cere Comisiei autorizaţia de a continua aplicarea de măsuri naţionale pentru încă o perioadă de doi ani, în cazul în care înregistrează perturbări grave ale pieţei forţei de muncă. Prin urmare, din 2014 – şapte ani de la aderare – lucrătorii din noile state membre vor avea dreptul deplin la liberă circulaţie.

d. Resortisanţii din ţările terţe

În dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, resortisanţii din ţările terţe şi-au găsit în sfârşit locul în dreptul comunitar. Anumite categorii de resortisanţi din ţările terţe beneficiau deja de protecţie prin intermediul dreptului comunitar. Aceştia sunt:

— membrii familiei unui cetăţean UE;

— resortisanţi din ţările legate de UE printr-un acord de asociere sau cooperare;

— lucrători ai unei întreprinderi cu sediul într-un stat membru în numele căreia prestează servicii în alt stat membru (a se vedea hotărârea Curţii Europene de Justiţie în cauza Vander Elst C-43/93, prin care Curtea a hotărât că resortisanţii din ţările terţe care beneficiază de dreptul de a furniza servicii deţinut de către angajatorul lor au într-adevăr dreptul de a intra în alte state membre în scopul de a-şi onora contractele de muncă).

Principalele măsuri legislative ale UE în vederea extinderii dreptului la libera circulaţie al resortisanţilor din ţări terţe:

Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei (JO L 251, 3.10.2003);

Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung, în temeiul articolului 63 alineatul (4) (JO L 16, 23.1.2004);

Directiva 2004/114/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004 privind condiţiile de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat (JO L 375, 23.12.2004);

Directiva Consiliului şi două propuneri de recomandări privind admiterea resortisanţilor ţărilor terţe în vederea realizării de cercetări ştiinţifice în Uniunea Europeană, COM(2004) 178 din16 martie 2004;

Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificării profesionale (JO L 255, 30.9.2005);

Directiva 2005/71/CE a Consiliului din 12 octombrie 2005 privind o procedură specială de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe în scopul desfăşurării unei activităţi de cercetare ştiinţifică (JO L 289, 3.11.2005);

Regulamentul (CE) nr. 635/2006 al Comisiei din 25 aprilie 2006 de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1251/70 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au ocupat un loc de muncă (JO L 112, 26.4.2006);

Directiva 2006/100/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006 de adaptare a anumitor directive din domeniul libertăţii de circulaţie a persoanelor, având în vedere aderarea Bulgariei şi a României (JO L 363, 20.12.2006);

Decizia Consiliului din 18 decembrie 2006 de numire a membrilor titulari şi supleanţi italieni, maltezi şi suedezi ai Comitetului consultativ pentru libera circulaţie a lucrătorilor (JO C 320, 28.12.2006);

Regulamentul (CE) 1430/2007 al Comisiei din 5 decembrie 2007 de modificare a anexelor II şi III la Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale (JO L 320, 6.12.2007);

Decizia 2007/172/CE a Comisiei din 19 martie 2007 de instituire a grupului de coordonatori pentru recunoaşterea calificărilor profesionale (JO L 79, 20.3.2007);

propunerea de directivă a Consiliului privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanţii din ţările terţe în vederea şederii şi ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre şi un set comun de drepturi pentru lucrătorii din ţările terţe cu şedere legală pe teritoriul unui stat membru [SEC(2007) 1393] [SEC(2007) 1408] şi

propunerea de directivă a Consiliului privind condiţiile de intrare şi şedere a resortisanţilor din ţările terţe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate [SEC(2007) 1382] [SEC(2007) 1403].

e. Restricţii privind libera circulaţie

Libera circulaţie se află sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică [articolul 39 alineatul (3), articolul 46 alineatul (1) şi articolul 55 din TCE]. Aceste excepţii trebuie să fie interpretate cu stricteţe, iar limitele exercitării şi sferei de acţiune ale acestora sunt stabilite de principiile generale de drept, cum ar fi principiile nediscriminării, proporţionalităţii şi protecţiei drepturilor fundamentale.

B. Modificări introduse prin Tratatul de la Nisa

În temeiul Tratatului de la Nisa, deciziile privind vizele, azilul şi politica în domeniul imigrării trebuie să fie luate în principal prin procedura de codecizie. Trecerea la votul cu majoritate calificată este prevăzută la articolul 63 din Tratatul CE pentru chestiunile referitoare la azil şi la protecţie temporară, însă se află sub rezerva adoptării unanime prealabile a unui cadru legislativ comun privind azilul.

În conformitate cu declaraţia semnată de către şefii de state sau de guverne, trecerea la votul cu majoritate calificată şi la codecizie va avea loc începând cu 1 mai 2004 (fără necesitatea unei decizii unanime), în ceea ce priveşte:

— articolul 62 din Tratatul CE, privind măsurile de stabilire a condiţiilor referitoare la libera circulaţie a resortisanţilor din statele nemembre cu şedere legală pe teritoriul UE;

— articolul 63 din Tratatul CE, privind imigrarea clandestină şi repatrierea persoanelor aflate în situaţie de şedere ilegală.

Libera circulaţie a mărfurilor

Libera circulaţie a mărfurilor este asigurată prin eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative, precum şi prin interzicerea măsurilor care au un efect echivalent celui al taxelor vamale şi al restricţiilor cantitative. Principiul recunoaşterii reciproce, eliminarea barierelor fizice şi tehnice şi standardizarea au fost adăugate pentru a susţine finalizarea pieţei interne.

TEMEI JURIDIC

Articolul 3 alineatul (1) literele (a) şi (c), articolele 14, 23-31 şi 90 din Tratatul CE.

OBIECTIVE

Libera circulaţie a mărfurilor provenite din statele membre sau ţările terţe cu drept de liberă circulaţie în ţările membre constituie unul dintre principiile fundamentale ale tratatului [articolul 23 alineatul (2) din TCE].

Iniţial, libera circulaţie a mărfurilor era considerată parte integrantă a uniunii vamale dintre statele membre, implicând desfiinţarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative privind comerţul şi a măsurilor echivalente şi stabilirea unui tarif exterior comun pentru Comunitate.

Mai târziu, accentul a fost pus pe eliminarea tuturor obstacolelor rămase în calea liberei circulaţii cu scopul creării pieţei interne – o zonă fără frontiere interne în interiorul căreia mărfurile (printre altele) să poată circula la fel de liber ca şi pe o piaţă naţională (*3.1.).

REALIZĂRI

Eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative (cote) dintre statele membre, care urma să fie finalizată până la sfârşitul perioadei de tranziţie, a fost de fapt realizată până la 1 iulie 1968, mai precis cu un an şi jumătate mai devreme. Acest termen nu a fost respectat şi în cazul obiectivelor suplimentare – interzicerea măsurilor care au un efect similar cu cel al taxelor vamale şi al restricţiilor cantitative şi armonizarea legilor naţionale relevante. Aceste obiective au devenit de o importanţă fundamentală în efortul continuu de realizare a libertăţii de circulaţie. Planurile pentru piaţa unică au dat un nou impuls.

A. Interzicerea taxelor cu efect echivalent celui al taxelor vamale: articolul 23 alineatul (1) şi articolul 25 din TCE

Având în vedere că nu există nicio definiţie a acestui concept în tratat, jurisprudenţa a fost nevoită să găsească o definiţie. Curtea de Justiţie consideră că orice taxă, indiferent de denumirea acordată sau de modul de aplicare a acesteia, care, impusă asupra unui produs importat dintr-un stat membru în vederea excluderii unui produs similar intern are, prin modificarea preţului, acelaşi efect asupra liberei circulaţii a mărfurilor ca şi o taxă vamală şi poate fi considerată ca fiind o taxă cu efect echivalent, indiferent de natura sau forma acesteia (cauzele 2/62 şi 3/62, 14 decembrie 1962, şi 232/78, 25 septembrie 1979).

B. Interzicerea măsurilor cu efect echivalent celui al restricţiilor cantitative: articolele 28 şi 29 din TCE

Conceptul de măsură similară unei restricţii cantitative este vag. De aceea Curtea de Justiţie a formulat, înhotărârea Dassonville, opinia conform căreia toate normele comerciale dispuse de către statele membre care pot să împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul intracomunitar trebuie să fie considerate ca măsuri având un efect echivalent celui al restricţiilor cantitative (cauzele 8/74, 11 iulie 1974 şi C-320/03, 15 noiembrie 2005, punctele 63-67).

Măsurile în cauză sunt în general cele care afectează bunurile importate mai mult decât cele interne (cauza C-441/04, 23 februarie 2006, punctul 23). Cu toate acestea, în cazul hotărârii Cassis de Dijon (cauza 120/78, 20 februarie 1979), Curtea a extins această noţiune hotărând că o măsură poate fi considerată ca având efect echivalent chiar fără o discriminare între bunurile importate şi cele interne. În special, normele tehnice ale statului importator impuse asupra mărfurilor din alte state membre pot fi considerate ca fiind o măsură echivalentă, în cazul în care nu sunt justificate, deoarece bunurile importate sunt penalizate prin obligaţia de a face modificări ale preţului. Lipsa armonizării comunitare nu poate fi utilizată pentru justificarea acestei atitudini, în cazul în care aceasta

împiedică în mod real libertatea de circulaţie. Astfel, Curtea a stabilit principiul potrivit căruia orice produs fabricat şi comercializat legal într-un stat membru conform normelor echitabile şi tradiţionale şi proceselor de fabricare existente în ţara respectivă trebuie permis pe piaţa oricărui alt stat membru. Acesta este principiul recunoaşterii reciproce de către statele membre a normelor respective în absenţa armonizării.

Pentru a preveni apariţia unor noi obstacole a fost adoptată o directivă în anul 1983 (înlocuită prin Directiva 98/34/CE din 22 iunie 1998) care solicita statelor membre să informeze Comisia cu privire la toate regulamentele tehnice planificate. Organismelor naţionale de standardizare li se solicită trimiterea programelor lor de lucru şi a proiectului de standarde.

C. Excepţii de la interzicerea măsurilor cu efect similar celui al restricţiilor cantitative

Articolul 30 din TCE permite statelor membre să ia măsuri cu un efect similar celui al restricţiilor cantitative atunci când acestea se justifică prin considerente generale, non-economice (motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale). Controlul asupra utilizării acestei posibilităţi este, desigur, exercitat de către Curtea de Justiţie. O astfel de excepţie de la principiu trebuie interpretată în mod strict, iar măsurile naţionale nu pot constitui un mijloc de discriminare arbitrară sau de restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre. În cauza C-241/04, la punctul 28, Curtea a declarat: „Conform jurisprudenţei constante, în contextul aplicării principiului liberei circulaţii a mărfurilor, tratatul nu influenţează existenţa drepturilor recunoscute de către legislaţia statelor membre în probleme legate de proprietatea intelectuală, ci doar restricţionează, în funcţie de circumstanţe, exercitarea acestor drepturi.” Excepţiile nu mai pot fi justificate în cazul în care legislaţia comunitară a intrat în vigoare în domeniu şi nu le permite. În final, măsurile trebuie să aibă o orientare clară asupra protejării intereselor publice şi nu trebuie să depăşească nivelul necesar (principiul proporţionalităţii).

Curtea de Justiţie a admis (cauza Cassis de Dijon) că, în plus faţă de normele stabilite la articolul 30, statele membre pot face excepţii de la interzicerea măsurilor având efect echivalent restricţiilor cantitative în bazacerinţelor obligatorii (legate, printre altele, de eficienţa controlului fiscal, echitabilitatea tranzacţiilor comerciale, protecţia consumatorilor şi protecţia mediului).

Statele membre trebuie să comunice Comisiei măsurile naţionale de scutire de taxe. Pentru a facilita supravegherea unor astfel de măsuri naţionale de scutire de taxe au fost introduse proceduri de schimb de informaţii şi un mecanism de monitorizare, astfel cum se menţionează la articolele 95 şi 97 din Tratatul CE, Decizia nr. 3052/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 1995 şi Regulamentul (CE) nr. 2679/98 al Consiliului din 7 decembrie 1998.

D. Armonizarea dispoziţiilor naţionale

Începând cu sfârşitul anilor '70, Comunitatea a făcut eforturi considerabile în această privinţă: au fost adoptate peste 250 de directive privind o varietate de teme legate de piaţa internă. Adoptarea legilor de armonizare comunitară a făcut posibil ca obstacolele create de dispoziţiile naţionale să fie îndepărtate ca nefiind aplicabile şi a fixat normele comune îndreptate atât spre garantarea liberei circulaţii a bunurilor şi produselor, cât şi spre respectarea celorlalte obiective TCE cum ar fi mediul, consumatorii, concurenţa etc.

Armonizarea s-a realizat cu foarte mare greutate la început deoarece directivele trebuiau să ţină cont de toate specificaţiile tehnice, necesitând unanimitate în Consiliu. Cu toate acestea, impactul lor a fost unul pozitiv. În cauza C-421/04 Curtea de Justiţie a declarat: „Conform jurisprudenţei constante, într-un domeniu armonizat în întregime la nivel comunitar, o dispoziţie naţională trebuie evaluată în lumina dispoziţiilor de armonizare şi nu a legislaţiei primare” (punctul 20).

Armonizarea a fost apoi facilitată prin introducerea normei majorităţii calificate, necesară în cazul majorităţii directivelor privind finalizarea pieţei unice (articolul 95 TCE, în urma modificării sale prin Tratatul de la Maastricht), şi de adoptarea unei noi abordări menite să evite o

armonizare împovărătoare şi detaliată, propusă în Cartea albă a Comisiei din iunie 1985.

E. Finalizarea pieţei interne

Crearea pieţei unice implică eliminarea tuturor obstacolelor rămase în calea liberei circulaţii. Cartea albă a Comisiei din iunie 1985 a stabilit obstacolele fizice şi tehnice care trebuiau îndepărtate şi măsurile care trebuie luate de către Comunitate în acest scop. Majoritatea măsurilor sunt în prezent adoptate.

1. Eliminarea controalelor la frontierele interne (barierele fizice)

a. Formalităţile vamale

Acestea au fost simplificate pe parcursul perioadei 1985-1992 (document administrativ unic, posturi de frontieră comune, simplificarea procedurilor de tranzit comunitar), înainte de a fi desfiinţate la 1 ianuarie 1993.

b. Controalele de frontieră

Acestea au fost desfiinţate la 1 ianuarie 1993. Unele verificări, în special în legătură cu sănătatea animalelor şi a plantelor, pot fi efectuate în interiorul unui stat membru, fără discriminare bazată pe originea bunurilor sau modul de transport, în acelaşi mod în care astfel de verificări sunt făcute asupra produselor interne.

2. Eliminarea barierelor tehnice

După îndepărtarea formalităţilor vamale şi a controalelor de frontieră, barierele tehnice au devenit obstacolul major rămas în calea finalizării libertăţii de circulaţie. Acestea sunt numeroase, foarte diversificate şi în continuă schimbare. Există două metode principale prin care acestea pot fi eliminate.

a. Monitorizarea respectării principiului recunoaşterii reciproce a normelor naţionale (articolul 28 din Tratatul CE)

b. Armonizarea legislativă

Noua abordare şi abordarea globală s-au bazat pe Rezoluţia Consiliului din 7 mai 1985, confirmată prin Rezoluţia Consiliului din 21 decembrie 1989 şi Decizia 93/465/CEE a Consiliului. Potrivit acestei abordări,principiul călăuzitor este recunoaşterea reciprocă a normelor naţionale. Armonizarea comunitară trebuie să fie limitată la necesităţi esenţiale şi este justificată atunci când normele naţionale nu pot fi considerate echivalente şi creează restricţii.

Directivele adoptate în baza noii abordări au scopul dublu de a asigura libera circulaţie a mărfurilor prin armonizarea tehnică a sectoarelor şi de a garanta un nivel înalt de protecţie a obiectivelor de interes public la care se face referire în articolul 95 alineatul (3) din TCE. De exemplu, acestea includ directivele care vizează vasele simple de presiune, jucăriile, materialele de construcţii, maşinile, dispozitivele pe bază de gaz şi echipamentele terminale din domeniul telecomunicaţiilor.

3. Standardizarea

Necesitatea standardelor europene rezultată din noua abordare a condus la progrese majore ale sistemului european de standardizare. Standardizarea este un proces voluntar, bazat pe un consens între diferiţi actori economici şi îndeplinit de către organisme de standardizare independente, acţionând la nivel naţional, european şi internaţional. Sistemul european de standardizare, bazat iniţial pe două organisme: CEN, înfiinţat în 1961, şi Cenelec, înfiinţat în 1962 , a fost relativ inactiv şi a fost reactivat la începutul anilor '80 prin Directiva 83/189/CEE (înlocuită prin Directiva 98/34/CE). În prezent există trei organizaţii: CEN, Cenelec şi ETSI.

La început, directivele de armonizare făceau referire la standardele industriale neobligatorii deoarece nu sunt stabilite de către autorităţile naţionale. Acest lucru a făcut foarte potrivită producerea de standarde europene. Procesul era încă restrâns, datorită progresului lent şi practicilor de transpunere a standardelor europene în standarde naţionale.

În cursul anilor '90, discuţiile suplimentare au îmbunătăţit calitatea şi eficienţa standardizării europene, în mod special prin înlocuirea consensului cu votul majoritar pentru adoptarea standardelor şi prin

aplicarea directă a standardelor europene (fără necesitatea transpunerii la nivel naţional).

Producătorii se raportează în prezent la standardele europene stabilite de organismele europene de standardizare. Validitatea standardelor naţionale rămase este acoperită de principiul recunoaşterii reciproce.

F. Principiul recunoaşterii reciproce

Argumentarea Curţii a dezvoltat jurisprudenţa „Cassis de Dijon”, stabilind principiul potrivit căruia orice produs fabricat şi comercializat legal într-un stat membru conform normelor echitabile şi tradiţionale, precum şi conform proceselor de fabricaţie existente în ţara respectivă, trebuie permis pe piaţa oricărui alt stat membru. Aceasta a fost argumentarea de bază care a însufleţit dezbaterea spre o identificare a principiului recunoaşterii reciproce în absenţa armonizării.

Ca urmare, statele membre, chiar şi în lipsa dispoziţiilor europene de armonizare (legislaţia derivată CE), sunt obligate să permită bunurilor fabricate şi comercializate legal într-un alt stat membru să circule şi să existe pe piaţa acestora, cu excepţia existenţei unor cerinţe obligatorii. În acest caz, orice măsură luată trebuie evaluată conform principiilor necesităţii şi proporţionalităţii.

Planul de acţiune pentru piaţa unică adoptat în iunie 1997 a făcut din aplicarea principiului recunoaşterii reciproce o piatră de temelie în vederea creşterii eficienţei pieţei interne.

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul a susţinut finalizarea pieţei interne (*3.1.0.) şi rolul organismelor de standardizare europeană şi a acordat întotdeauna o atenţie deosebită „noii abordări” în legătură cu libera circulaţie a mărfurilor, clarificându-i definiţia într-un raport din anul 1987. Acesta a adus o contribuţie legislativă semnificativă la armonizarea directivelor.

Parlamentul a susţinut, de asemenea, necesitatea unei cooperări mai strânse între autorităţile europene şi cele naţionale, în vederea îmbunătăţirii calităţii legislaţiei europene, a identificării legislaţiei care necesită simplificare sau codificare, în conformitate cu obiectivul de a depune eforturi suplimentare pentru o mai bună legiferare, transpunere promptă şi punere corectă în aplicare. Parlamentul a apelat adeseori la celelalte instituţii pentru a susţine, atunci când este posibil, coreglementarea şi acordurile voluntare, în vederea respectării aceluiaşi principiu al unei mai bune legiferări.

Cu toate acestea, pentru Parlament, o „mai bună legiferare” nu înseamnă neapărat „niciun fel de legiferare”, drept care PE a modificat mai multe acte legislative introducând reglementări noi, pentru a preveni riscul ca unii consumatori să fie induşi în eroare prin cumpărarea de produse mai ieftine fără a fi informaţi că achiziţionează un volum sau o cantitate mai mică. În această privinţă, Parlamentul a susţinut întotdeauna cu tărie necesitatea de a introduce o informare clară şi completă a consumatorului pe toate produsele preambalate care beneficiază de libera circulaţie, precum şi un „certificat de origine”, o indicare clară a preţurilor, a cantităţii nominale obligatorii sau a dimensiunii ambalajului pentru produsele preambalate, indicaţii lizibile privind greutatea şi volumul pe eticheta produsului şi respectarea normelor naţionale pentru produsele tipice.

În acest scop, Parlamentul a sprijinit cu putere o strategie la nivel european pentru o politică comprehensivă şi de calitate de evaluare a impactului legislaţiei europene.

Azelio FULMINI5.2007

Acţiunea în anulare

Acţiunea în anulare face parte dintre căile de atac care pot fi exercitate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Prin această acţiune, reclamantul solicită anularea unui act adoptat de către o instituţie, un organ sau un organism al Uniunii Europene.

Acţiunea în anulare este o procedură jurisdicţională exercitată în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE). Acest tip de acţiune îi permite Curţii să controleze legalitatea actelor adoptate de către instituţiile, organele sau organismele europene. Astfel, Curtea pronunţă anularea actului în cauză, în cazul în care consideră că acesta nu este în conformitate cu dreptul Uniunii Europene (UE).

Acţiunea în anulare poate fi exercitată de către instituţiile europene sau de către persoanele juridice, în anumite condiţii.

Natura acţiunii

Acţiunea în anulare constă într-un control al legalităţii actelor europene, care poate conduce la anularea actului în cauză. Această acţiune poate fi exercitată împotriva:

tuturor actelor legislative; actelor adoptate de Consiliu, de Comisie, de Banca Centrală Europeană, de Parlamentul

European şi de Consiliul European, în cazul în care aceste acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părţi terţe;

actelor adoptate de organele sau organismele europene, în cazul în care aceste acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părţi terţe;

deliberărilor Consiliului guvernatorilor sau ale Consiliului de Administraţie al Băncii Europene de Investiţii, în condiţiile articolului 271 din Tratatul privind funcţionarea UE.

În plus, articolul 263 din Tratatul privind funcţionarea UE exclude din sfera de competenţă a CJUE recomandările şi avizele.

Pe de altă parte, odată ce Curtea de Justiţie este sesizată cu o acţiune în anulare, ea examinează conformitatea actului, în raport cu dreptul UE. Ea poate apoi să pronunţe anularea actului, pe baza a patru motive:

în caz de incompetenţă; în caz de încălcare a unor norme fundamentale de procedură; în caz de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept referitoare la aplicarea acestora; în caz de abuz de putere.

Reclamanţii

Articolul 263 din Tratatul privind funcţionarea UE diferenţiază mai multe categorii de reclamanţi. În primul rând, articolul are în vedere reclamanţii privilegiaţi. Este vorba despre statele membre, despre Comisie, despre Parlamentul European şi despre Consiliu. Aceşti reclamanţi sunt denumiţi privilegiaţi, întrucât pot să formuleze o acţiune în anulare în faţa CJUE fără a fi nevoiţi să demonstreze un interes de a acţiona.

Persoanele fizice sunt, de asemenea, în măsură să sesizeze CJUE. Acestea constituie categoria reclamanţilor neprivilegiaţi. Spre deosebire de reclamanţii privilegiaţi, persoanele fizice trebuie să demonstreze un interes de a acţiona, pentru a putea solicita anularea unui act european. Astfel, actul contestat trebuie să fie destinat reclamantului sau să îl vizeze în mod direct şi individual.

În plus, unii reclamanţi pot formula acţiuni specifice. Astfel, Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor sunt în măsură să intenteze acţiuni în anulare împotriva actelor europene care ar aduce atingere prerogativelor lor. De asemenea, Consiliul de Administraţie al Băncii Europene de Investiţii poate contesta deliberările Consiliului guvernatorilor Băncii. În sfârşit, Tratatul de la Lisabona a creat un nou tip de acţiune: parlamentele naţionale şi Comitetul Regiunilor pot de acum înainte să intenteze acţiuni în anulare împotriva actelor pe care le consideră neconforme cu principiul subsidiarităţii.

În plus, reclamanţii au la dispoziţie un termen de două luni pentru a înainta acţiunea în anulare. Acest termen începe să se scurgă fie de la data publicării actului în cauză, fie de la notificarea acestuia reclamantului, fie de la data la care reclamantul a luat la cunoştinţă de actul respectiv.

Anularea actului

Dacă acţiunea este întemeiată, CJUE poate anula actul în întregime sau numai anumite dispoziţii. Actul sau dispoziţiile anulate nu mai produc apoi efecte juridice. În plus, organul sau organismul care a adoptat iniţial actul anulat este obligat să acopere lacunele juridice, în conformitate cu hotărârea pronunţată de CJUE.

Repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunal

Curtea de Justiţie are competenţe pentru:

acţiunile formulate de statele membre împotriva Parlamentului European şi Consiliului; acţiunile formulate de o instituţie împotriva unei alte instituţii.

Tribunalul are competenţa de a soluţiona, în primă instanţă, toate celelalte tipuri de recurs şi, în special, acţiunile formulate de persoanele fizice.

Consiliul Uniunii Europene (uneori denumit şi Consiliul sau Consiliul de Miniştri) este un organism parte a legislativului Uniunii Europene (UE) reprezentând guvernele statelor membre, celălalt organism este Parlamentul European. Consiliul este compus în diferite componenţe din 27 de miniştri naţionali (unul din fiecare stat). Componenţa exactă depinde de domeniile în discuţie, de exemplu, atunci când se discută politici referitoare la agricultură, Consiliul este format din cei 27 de miniştri care au în portofoliu şi domeniul agriculturii. Preşedinţia Consiliului este rotativă între fiecare stat membru şi mandatul fiecărei preşedinţii durează 6 luni, mandat care este deţinut de ministerul relevant pentru fiecare întâlnire în parte. Continuitatea dintre preşidenţii este asigurată de un acord între trei prezidenţii consecutive, cunoscută ca triumviratul prezidenţial şi împărţirea programelor politice. Consiliul Afacerilor Externe (format din miniştrii de externe a statelor membre) este totuşi condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate. Consiliul este administrat de un Secretariat General al Consiliului. Deciziile sunt luate cu majoritate calificată în cele mai multe domenii, cu unanimitate în altele. De obicei, atunci când operează unanimitatea este necesară şi consultarea Parlamentului European. Cu toate acestea, în majoritatea domeniilor se aplică procedura legislativă ordinară, această procedură reprezintă că Parlamentul European şi Consiliul împart în mod egal puterile legislative şi bugetare, însemnând că ambele trebuie să îşi dea acordul pentru ca o propunere legislativă să fie adoptată. În anumite domenii limitate, Consiliul poate iniţia legislaţie europeană de unul singur.Consiliul este un pol de decizie esenţial pentru Uniunea Europeană.Consiliul adoptă, cel mai frecvent împreună cu Parlamentul European, acte care au o consecinţă directă asupra vieţii cetăţenilor, dar şi un impact considerabil pe plan internaţional.Consiliul este instituţia Uniunii în cadrul căreia se reunesc reprezentanţii guvernelor statelor membre, mai precis miniştrii din fiecare stat membru care sunt competenţi într-un anumit domeniu. Compoziţia sesiunilor Consiliului, precum şi frecvenţa acestora variază în funcţie de subiectele abordate. De exemplu, miniştrii afacerilor externe se reunesc aproximativ o dată pe lună în cadrul Consiliului Afaceri Externe. În mod similar, miniştrii economiei şi ai finanţelor se reunesc o dată pe lună cu ocazia Consiliului care abordează afacerile economice şi financiare, denumit Consiliul Ecofin.Există zece formaţiuni ale Consiliului, care acoperă ansamblul politicilor Uniunii. Consiliul Afaceri Generale, alcătuit în general din miniştrii afacerilor externe sau din miniştrii afacerilor europene, asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului şi pregăteşte reuniunile Consiliului European.Atribuţiile ConsiliuluiAdoptă acte legislative (regulamente, directive etc.), cel mai adesea în „codecizie” cu Parlamentul European;Contribuie la coordonarea politicilor statelor membre. Un astfel de exemplu este domeniul economic;

Elaborează politica externă şi de securitate comună pe baza liniilor strategice stabilite de Consiliul European;Încheie acorduri internaţionale în numele Uniunii;Aprobă, împreună cu Parlamentul European, bugetul Uniunii.Consiliul în calitate de legiuitorÎmpreună cu Parlamentul European, Consiliul este legiuitorul Uniunii. În majoritatea cazurilor, Consiliul nu poate legifera decât în temeiul propunerilor care îi sunt transmise de Comisia Europeană. Consiliul poate cere Comisiei să îi transmită toate propunerile corespunzătoare. Odată cu intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona, un milion de cetăţeni pot, de asemenea, prin semnarea unei petiţii, să invite Comisia să prezinte o propunere. Acesta este dreptul de iniţiativă al cetăţenilor.Numărul de voturi ale fiecărui stat membru este stabilit în tratate. Tratatele precizează, de asemenea, cazurile în care este necesară majoritatea simplă, majoritatea calificată sau unanimitatea.Consiliul se reuneşte în public în momentul în care deliberează şi votează în privinţa unei propuneri de act legislativ sau atunci când are loc o dezbatere generală. Puteţi urmări aceste lucrări în timp real pe site-ul Consiliului (video.consilium.europa.eu) şi puteţi vedea, de exemplu, modul în care ministrul care vă reprezintă exprimă poziţia ţării dumneavoastră. Documentaţia scrisă de care dispun miniştrii este de asemenea accesibilă tuturor.În schimb, dezbaterile din domeniile fără caracter legislativ, de exemplu din domeniul afacerilor externe, nu sunt publice. Însă reuniunile Consiliului sunt întotdeauna urmate de oconferinţă de presă şi de un comunicat în care se explică deciziile luate.Majoritatea calificată este obţinută atunci când următoarele două condiţii sunt îndeplinite:majoritatea statelor membre îşi dau acordul (în anumite cazuri, cu o majoritate de două treimi);minimum 255 de voturi sunt exprimate în favoarea propunerii, dintr-un total de 345 de voturi.În plus, fiecare stat membru poate cere o confirmare a faptului că voturile favorabile reprezintă cel puţin 62 % din populaţia totală a Uniunii. Dacă acest criteriu nu este respectat, decizia nu este adoptată.Repartizarea voturilor pe stateGermania, Franţa, Italia, Regatul Unit 29Spania, Polonia 27România 14Țările de Jos 13Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia 12Austria, Finlanda, Suedia 10Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4Malta 3Consiliul este prezidat prin rotaţie de cele 27 de state membre ale Uniunii, fiecare dispunând de o perioadă de şase luni. În cursul semestrului respectiv, Preşedinţia conduce reuniunile la toate nivelurile, propune orientări şi elaborează compromisurile necesare adoptării de decizii de către Consiliu.Pentru a favoriza continuitatea lucrărilor Consiliului, preşedinţiile semestriale cooperează îndeaproape în grupuri de trei. Acest trio de preşedinţii elaborează un program comun al activităţilor Consiliului pentru o perioadă de 18 luni.O singură formaţiune a Consiliului nu este prezidată de preşedinţia semestrială: Consiliul Afaceri Externe, care, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Începând cu 1 decembrie 2009, această funcţie este ocupată de dna Catherine Ashton. Aproximativ douăzeci de grupuri de lucru din domeniul afacerilor externe sunt, de asemenea, prezidate de un preşedinte permanent, desemnat de Înaltul Reprezentant.

Avocatul general are rolul de a prezenta în şedinţă publică, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate cu privire la anumite cauze înaintate Tribunalului, pentru a-l asista în îndeplinirea misiunii sale. Tribunalul nu are avocaţi generali desemnaţi în plus faţă de judecători. Judecătorilor li se poate solicita să exercite funcţia de avocat general. În situaţia în care Tribunalul se întruneşte în şedinţă plenară este asistat întotdeauna de un avocat general desemnat dintre judecători de către preşedintele instanţei. În cazul în care Tribunalul se întruneşte în cameră, necesitatea de a fi asistat de un avocat general se determină în funcţie de dificultatea problemelor de drept sau complexitatea în fapt a cauzei. Decizia de a fi desemnat un avocat general într-o asemenea situaţie se ia de Tribunalul întrunit în şedinţă plenară, la cererea camerei căreia i-a fost repartizată cauza

Judecătorilor li se poate solicita să exercite funcţia de avocat general.

A. Condiţii care trebuie îndeplinite

Să aibă capacitatea cerută pentru exercitarea înaltelor funcţii jurisdicţionale.

Să ofere toate garanţiile de independenţă.

B. Caracteristicile mandatuluiŞase ani.

Reînnoire parţială, din trei în trei ani:

Cei care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou.

2. Privilegii şi imunităţi (statut)

avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Pentru actele oficiale, aceştia continuă să beneficieze de această imunitate şi după încetarea funcţiilor lor.

Aceştia nu pot fi demişi din funcţii decât prin decizia unanimă a Curţii.

3. Obligaţii (statut)

avocaţii generali:

— depun jurământul (independenţă, imparţialitate, respectarea secretului) înainte de a prelua funcţiile;

— nu pot exercita nicio funcţie politică sau administrativă şi nici vreo activitate profesională;

— se angajează să respecte obligaţiile derivate din mandat.

Avocatul general are rolul de a prezenta în şedinţă publică, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate cu privire la anumite cauze înaintate Tribunalului, pentru a-l asista în îndeplinirea misiunii sale. Tribunalul nu are avocaţi generali desemnaţi în plus faţă de judecători. În situaţia în care Tribunalul se întruneşte în şedinţă plenară este asistat întotdeauna de un avocat general desemnat dintre judecători de către preşedintele instanţei. În cazul în care Tribunalul se întruneşte în cameră, necesitatea de a fi asistat de un avocat general se determină în funcţie de dificultatea problemelor de drept sau complexitatea în fapt a cauzei. Decizia de a fi desemnat un avocat general într-o asemenea situaţie se ia de Tribunalul întrunit în şedinţă plenară, la cererea camerei căreia i-a fost repartizată cauza.

55. Preşedintele Tribunalului şi completele de judecată (camerele)

Preşedintele Tribunalului

Modul de alegere

Președintele Tribunalului este ales dintre cei 27 de judecători, pentru o perioadă de 3 ani, mandatul putând fi reînnoit.

În cadrul alegerilor, votul este secret. Drept președinte este ales judecătorul care obține voturile a mai mult de jumătate dintre judecătorii care compun Tribunalul. În cazul în care niciunul dintre judecători nu obține această majoritate, se organizează tururi de scrutin repetate, până când aceasta este obținută.

În cazul în care mandatul președintelui Tribunalului încetează înainte de expirarea termenului stabilit, se procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă.

Reuniți la 13 septembrie 2010, judecătorii Tribunalului, în conformitate cu dispozițiile articolului 7 din Regulamentul de procedură, l-au ales pe domnul judecător Marc Jaeger președinte al Tribunalului pentru perioada cuprinsă între 13 septembrie 2010 și 31 august 2013.

Atribuții

Președintele Tribunalului conduce lucrările și serviciile Tribunalului; acesta prezidează ședințele plenare, precum și deliberările desfășurate în camera de consiliu. Prezidează și Marea Cameră. Dacă face parte dintr-o cameră compusă din 3 sau 5 judecători, președintele Tribunalului prezidează această cameră.

Președintele Tribunalului în comparație cu ceilalți judecători nu poate exercita, într-o cauză determinată, funcția de avocat general.

Imediat după depunerea cererii introductive, președintele Tribunalului repartizează cauzele unei camere.

În caz de de absență a președintelui Tribunalului sau în cazul în care funcția de președinte al Tribunalului este vacantă, președinția este asigurată de către unul dintre președinții camerelor.

Completele de judecată

Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse

Camere din cinci judecători

Camere din trei judecători

De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători – cu cvorumul de nouă judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această măsură. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în persoana de judecător unic - în anumite situaţii (mai jos).

Imediat după depunerea cererii introductive, președintele Tribunalului repartizează cauzele unei camere.

Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători.

O cauză poate fi trimisă spre judecare în ședință plenară, Marii Camere sau unei camere compuse dintr-un număr diferit de judecători, atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanța cauzei ori împrejurări speciale justifică această măsură.

Judecătorii îi aleg dintre ei, pe președinții camerelor compuse din trei și din cinci jud. La moment mandatul lor este valabil până la 31.08.2013

Președinții camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși pentru o perioadă de 3 ani. Mandatul lor poate fi reînnoit o singură dată.

Alegerea președinților camerelor compuse din cinci judecători are loc imediat după alegerea președintelui Tribunalului.

Președinții camerelor compuse din trei judecători sunt aleși pentru o perioadă determinată

În cazul în care mandatul unui președinte de cameră încetează înainte de expirarea termenului stabilit, se procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă.

Dacă, urmare a unui caz de împiedicare sau de absență a unui judecător, numărul judecătorilor este par, judecătorul cel mai nou în funcție, se abține să participe la deliberări, cu excepția cazului în care acesta este judecătorul raportor. În acest caz, se abține să participe la deliberări judecătorul care îl precedă imediat în rang pe acesta.

În cazul în care, fiind convocată ședința plenară, se constată că nu este întrunit cvorumul, președintele Tribunalului amână ședința până când cvorumul este întrunit.

În cazul în care, într-o cameră compusă din trei sau din cinci judecători, nu este întrunit cvorumul de trei judecători, președintele camerei respective îl înștiințează pe președintele Tribunalului în legătură cu acest fapt, iar acesta desemnează un alt judecător pentru a completa camera.

Tribunalul spre deosebire de Curtea EJ, nu are avocați generali permanenți. În mod excepțional această funcție poate fi încredințată unui dintre judecători, desemnat de către președintele Tribunalului. Acest lucru se face în măsura în care consideră că dificultatea problemelor de drept sau complexitatea în fapt a cauzei necesită această asistență.

În special despre judecătorul unic

Unele cauze repartizate unei camere compuse din trei judecători pot fi judecate de către judecătorul raportor, care hotărăște în calitate de judecător unic, dacă, ținând seama de lipsa dificultății problemelor de drept sau de fapt ridicate, de importanța limitată a cauzei și de absența altor împrejurări speciale, se consideră adecvat să fie astfel judecate.

Nu se pot delega unui judecător unic:

(a) cauzele care ridică chestiuni privind legalitatea unui act de aplicabilitate generală;

(b) cauzele care privesc punerea în aplicare:

— a regulilor de concurență și de control al concentrărilor economice;

— a regulilor privind ajutoarele acordate de stat;

— a regulilor privind măsurile de protecție comercială;

— a regulilor privind organizarea comună a piețelor agricole, cu excepția cauzelor care fac parte dintr-o serie de cauze având același obiect, una dintre acestea fiind deja soluționată cu autoritate de lucru judecat;

SURSE:

1. http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/ai0047_ro.htm

2. http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2008-09/txt7_2008-09-25_10-35-47_609.pdf

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Tribunalul_de_Prim%C4%83_Instan%C8%9B%C4%83

79. Căile de atac extraordinare

Opoziția

Hotărârea pronunţată în cauza judecată în lipsă poate fi atacată cu opoziţie.

În cazul în care pârâtul, chemat în judecată în conformitate cu procedura, nu răspunde cererii introductive cu respectarea termenului şi a condiţiilor de formă prevăzute în acest sens, reclamantul poate solicita Curţii să judece cauza în lipsă. Cererea de judecare a cauzei în lipsă se comunică pârâtului. Curtea poate decide deschiderea procedurii orale cu privire la această cerere.

Înainte de pronunţarea hotărârii în cauza judecată în lipsă, Curtea, după ascultarea avocatului general, examinează admisibilitatea cererii introductive, verifică dacă formalităţile au fost legal îndeplinite şi dacă concluziile reclamantului par fondate. Curtea poate dispune efectuarea de activităţi de cercetare judecătorească.

Hotărârea pronunţată într-o cauză judecată în lipsă este executorie. Cu toate acestea, Curtea poate suspenda executarea acesteia până la soluţionarea opoziţiei sau poate condiţiona executarea de constituirea unei cauţiuni al cărei cuantum şi ale cărei modalităţi se stabilesc ţinând seama de împrejurări; cauţiunea se restituie dacă nu se formulează opoziţie sau dacă aceasta este respinsă.

Opoziţia se formulează în termen de o lună de la comunicarea hotărârii. Cererea va trebui să îndeplinească acelaşi condiţii precum cele avute în vedere de regulament pentru plângerea iniţială.

După comunicarea opoziţiei, preşedintele stabileşte un termen celeilalte părţi pentru a depune observaţii scrise. Procedura se desfăşoară în conformitate cu prevederile articolului 44 şi ale următoarelor din prezentul regulament.

Curtea se pronunţă printr-o hotărâre care nu poate fi atacată cu opoziţie. Originalul acestei hotărâri se anexează originalului hotărârii pronunţate în cauza judecată în lipsă. Se face menţiune despre hotărârea dată în opoziţie pe marginea originalului hotărârii pronunţate în cauza judecată în lipsă.

Terţa opoziţie

După pronunţarea unei hotărâri, poate fi formulată o cerere de terţă opoziţie de către orice persoană interesată. Cererea va trebui să îndeplinească acelaşi condiţii precum cele avute în vedere de regulament pentru plângerea iniţială, în plus, această cerere trebuie să indice următoarele:

a) hotărârea sau ordonanţa atacată;

b) motivele pentru care decizia atacată aduce atingere drepturilor terţului oponent;

c) motivele pentru care terţul oponent nu a putut participa la litigiu.

Cererea se formulează împotriva tuturor părţilor din litigiu.

Cererea se depune în termen de două luni de la publicarea deciziei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

De asemenea, la cererea terţului opozant, poate fi suspendată executarea hotărârii atacate.

Originalul hotărârii date în terţa opoziţie se anexează originalului deciziei atacate. Se face menţiune despre hotărârea dată în terţa opoziţie pe marginea originalului deciziei atacate.

Revizuirea

Revizuirea unei decizii a Curţii poate fi cerută numai în urma descoperirii unui fapt de natură să aibă o influenţă decisivă şi care, înainte de pronunţarea hotărârii sau de notificarea ordonanţei, era necunoscut Curţii precum şi părţii care solicită revizuirea.

Cererea de revizuire poate fi formulată în termen de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut faptul pe care se întemeiază cererea. Nici o cerere de revizuire nu va putea fi formulată după expirarea unui termen de zece ani de la data hotărârii

Prevederile articolelor 120-122 din prezentul regulament se aplică în mod corespunzător cererii de revizuire şi anume:

a) numele şi domiciliul revizuentului;

b) indicarea părţii împotriva căreia este formulată cererea introductivă;

c) obiectul litigiului, motivele şi argumentele invocate, precum şi o expunere sumară a motivelor menţionate;

d) concluziile revizuentului;

În plus, această cerere trebuie să indice următoarele:

a) hotărârea sau ordonanţa atacată;

b) aspectele cu privire la care este atacată decizia;

c) faptele pe care se întemeiază cererea;

d) mijloacele de probă prin care se urmăreşte să se demonstreze că există fapte care justifică revizuirea şi că termenele prevăzute la alineatul (2) au fost respectate.

Cererea de revizuire se formulează împotriva tuturor părţilor din decizia a cărei revizuire se solicită.

Fără a prejudeca fondul, Curtea, după ascultarea avocatului general şi având în vedere observaţiile scrise ale părţilor, se pronunţă asupra admisibilităţii cererii prin ordonanţă.

În cazul în care declară cererea admisibilă, Curtea continuă examinarea pe fond a cererii şi se pronunţă prin hotărâre, în conformitate cu prevederile prezentului regulament.

Originalul hotărârii de revizuire se anexează originalului deciziei revizuite. Se face menţiune despre hotărârea de revizuire pe marginea originalului deciziei revizuite.

Omisiunea de pronunțare

(1) În cazul în care Curtea a omis să se pronunţe asupra unui anumit capăt de cerere sau asupra cheltuielilor de judecată, partea care înţelege să se prevaleze de această împrejurare sesizează Curtea pe calea unei cereri introductive, în termen de o lună de la notificarea deciziei.

(2) Cererea introductivă se notifică celeilalte părţi, căreia preşedintele îi stabileşte un termen pentru a depune observaţii scrise.

(3) După depunerea acestor observaţii, Curtea, după ascultarea avocatului general, se pronunţă atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cererii.

Reexaminarea deciziilor tribunalului

Camera de reexaminare, formată din cinci judecători se desemnează pentru o perioadă de un an pentru a decide, dacă este necesar să se reexamineze o decizie a Tribunalului.

Imediat după stabilirea datei de pronunţare sau de semnare a unei decizii, grefa Tribunalului informează grefa Curţii în legătură cu acest fapt.

Imediat după pronunţare sau semnare, grefa Tribunalului comunică această decizie grefei Curţii împreună cu dosarul procedurii, care este pus de îndată la dispoziţia primului avocat general.

Reexaminarea deciziilor date în recurs

Propunerea primului avocat general de a se reexamina o decizie a Tribunalului dată în temeiul articolului 256 alineatul (2) TFUE se transmite preşedintelui Curţii şi preşedintelui camerei de reexaminare. Simultan, grefierul este informat cu privire la această transmitere.

Imediat după ce este informat cu privire la existenţa unei propuneri, grefierul comunică membrilor camerei de reexaminare dosarul procedurii care s-a aflat pe rolul Tribunalului.

Imediat după primirea propunerii de reexaminare, preşedintele Curţii desemnează judecătorul raportor dintre judecătorii camerei de reexaminare, la propunerea preşedintelui acestei camere.

Această cameră decide, la propunerea judecătorului raportor, dacă este necesar să se reexamineze decizia Tribunalului. În decizia de a reexamina decizia Tribunalului nu se indică decât chestiunile care fac obiectul reexaminării.

Tribunalul, părţile din procedura care s-a aflat pe rolul acestuia, precum şi celelalte persoane interesate prevăzute sunt informate de îndată de către grefier cu privire la decizia Curţii de a reexamina decizia Tribunalului.

Un aviz în care se indică data deciziei de a reexamina decizia Tribunalului şi chestiunile care fac obiectul reexaminării se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Reexaminarea deciziilor preliminare

Propunerea primului avocat general de a se reexamina o decizie a Tribunalului dată în temeiul articolului 256 alineatul (3) TFUE se transmite preşedintelui Curţii şi preşedintelui camerei de reexaminare. Simultan, grefierul este informat cu privire la această transmitere.

Grefierul comunică membrilor camerei de reexaminare dosarul procedurii care s-a aflat pe rolul Tribunalului. De asemenea, grefierul informează Tribunalul, instanţa de trimitere, părţile din litigiul principal, precum şi celelalte persoane interesate cu privire la existenţa unei propuneri de reexaminare.

Imediat după primirea propunerii de reexaminare, preşedintele Curţii desemnează judecătorul raportor dintre judecătorii camerei de reexaminare, la propunerea preşedintelui acestei camere. Această cameră decide, la propunerea judecătorului raportor, dacă este necesar să se reexamineze decizia Tribunalului. În decizia de a reexamina decizia Tribunalului nu se indică decât chestiunile care fac obiectul reexaminării.

Tribunalul şi instanţa de trimitere, părţile din litigiul principal, precum şi celelalte persoane interesate sunt informate de îndată de către grefier cu privire la decizia Curţii de a reexamina sau de a nu reexamina decizia Tribunalului.

Un aviz în care se indică data deciziei de a reexamina şi chestiunile care fac obiectul reexaminării se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Reexaminarea deciziilor date în recurs şi Reexaminarea deciziilor preliminare usnt practic identice, cu mici diferenţe.

Hotărârea pe fond după decizia de reexaminare

Decizia de a reexamina o decizie a Tribunalului se notifică părţilor şi celorlalte persoane interesate.

În termen de o lună de la notificarea, părţile şi celelalte persoane interesate cărora le-a fost notificată decizia Curţii pot să depună memorii sau observaţii scrise cu privire la chestiunile care fac obiectul reexaminării.

Imediat după adoptarea deciziei de a reexamina o decizie a Tribunalului, primul avocat general atribuie reexaminarea unui avocat general.

Camera de reexaminare se pronunţă pe fond, după ascultarea avocatului general. Aceasta poate totuşi să solicite Curţii să trimită cauza unui complet de judecată compus din mai mulţi judecători.

1. Etapele principale în crearea Uniunii EuropeneConvenţional, istoria construcţiei Uniunii Europene întruneşte cîteva etape.

Prima etapă (1951 – mijlocul anilor ’70), considerată şi „veacul de aur al Comunităţii”. Perioada s-a manifestat prin constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, constituirea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, formarea Uniunii Vamale, formarea relativ reuşită a Pieţei Agrare Unice, aderarea la CEE a trei noi membri: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. Formarea pieţei comune a condus la transformarea monopolurilor naţionale în transnaţionale şi la trecerea ţărilor membre de la economia de tip închis la cea de tip deschis.

18 aprilie 1951. La Paris, reprezentanţii Franţei, Italiei, RFG, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au semnat Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, fiind încheiat pe o perioadă de 50 ani. CECO avea drept obiectiv crearea unei pieţe unice sectoriale.

20-23 octombrie 1954. În baza acordurilor de la Paris, la Conferinţa de la Londra, au fost precizate modalităţile de extindere a Pactului de la Bruxelles, transformat în Uniunea Europei Occidentale ( UEO).

25 martie 1957. La Roma au fost semnate Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA/ EURATOM). Misiunea CEE a constat în promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în comunitate şi crearea temeliei unei uniuni, asigurarea unui înalt nivel de angajare a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea nivelului de trai etc. Mecanisme de realizare: Piaţa comună, Uniunea Vamală. Instituţii: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie.

4 ianuarie 1960. A fost semnată Convenţia de la Stockholm, care a pus bazele Asociaţiei europene a liberului schimb (AELS).

30 iulie 1962. A intrat în vigoare Politica Agricolă Comună ( PAC).

1 iulie 1968. A fost constituită cu succes Uniunea Vamală.

22 aprilie 1970. A fost semnat Tratatul de la Luxemburg, care a permis lărgirea competenţelor Parlamentului European.

9-10 decembrie 1974. Şi-a desfăşurat lucrările Summit-ul de la Paris. În cadrul lui s-a luat decizia cu privire la reuniunile sistematice ale Consiliului European şi s-a propus alegerea Adunării Europene (Parlamentului) prin sufragiu universal. S-a decis lansarea Fondului European de dezvoltare regională (FEDER).

22 iulie 1975. A fost semnat Tratatul privind consolidarea puterilor bugetare ale Adunării Europene şi crearea Curţii Europene de Auditori. Documentul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.

A doua etapă (mijlocul anilor ’70 – începutul anilor ’90), caracterizată prin adoptarea programului de colaborare valutară şi constituirea unui mecanism eficient de consultări. În această perioadă, a fost atestată criza cunoscută sub numele „scleroza europeană”, care s-a caracterizat printr-un nivel diferenţiat de dezvoltare a ţărilor CEE şi a statelor recent aderate. În această perioadă a fost adoptat Actul Unic European şi au continuat eforturile de formare a Uniunii Europene.

6-7 iulie 1978. S-a desfăşurat Summit-ul de la Breme, la care s-a propus relansarea cooperării monetare prin crearea unui sistem monetar european (SME).

13 martie 1979. A fost lansat SME.

17-28 februarie 1986. La Luxemburg şi la Haga a fost semnat Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), care a adaptat tratatele de constituire a CEE.

29 mai 1990. Au fost semnate acordurile de instituire a Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ( BERD).

19 iunie 1990. Au fost semnate acordurile Schengen.

9-10 decembrie 1991. La Consiliul European de la Maastricht a fost decisă crearea Uniunii Europene în baza Comunităţii Europene.

A treia etapă (1992 - 2004), caracterizată prin constituirea şi evoluţia în continuare a Uniunii Europene. A fost semnat Tratatul Uniunii Europene, s-a constituit Uniunea Economică şi Monetară, trecîndu-se la valuta unică euro.

7 februarie 1992. Miniştrii de externe şi miniştrii de finanţe au semnat Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993). Denumirea corectă a documentului este “Tratatul Uniunii Europene”. Tratatul prevede formarea Uniunii Europene cu piaţă internă, politici comune, uniune economică şi monetară, politică externă şi de securitate comună, cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE).

26 martie 1995. A intrat în vigoare Convenţia Shengen.

13 -14 decembrie 1996. S-a convocat Summit-ul de la Dublin. A fost adoptat un Pact de stabilitate, care prevedea aplicarea de către statele membre ale zonei euro a programului de stabilitate şi aplicarea sancţiunilor financiare. Consiliul European a aprobat noul mecanism al ratei de schimb şi crearea Institutului European Monetar.

16-17 iunie 1997. S-a convocat Consiliul European de la Amsterdam. A fost adoptat documentul intrat în istorie sub denumirea Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999).

1-3 mai 1998. S-a aprobat decizia privind etapa finală a UEM.

1 ianuarie 1999. În etapa finală a UEM intră 11 ţări, care adoptă EURO.

26 februarie 2001. A fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

1 ianuarie 2002. În cele 12 ţări participante la zona euro a intrat în circulaţie moneda unică.

23 iulie 2002. A expirat Tratatul ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, încheiat pe o perioadă de 50 de ani.

A patra etapă (2004 – 2007) - contemporană. În această perioadă a fost elaborată Constituţia Europeană şi propus spre aprobare Tratatul de la Lisabona.

29 octombrie 2004. La Roma a fost semnată Constituţia Europeană, ratificată de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania. Constituţia, care trebuia să intre în vigoare la 1 noiembrie 2006, a fost respinsă în cadrul referendumurilor din Franţa şi Olanda. Pentru a ieşi din impas, Comisia Europeana a propus să fie modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, în vigoare la etapa actuală, textul respectiv căpătînd denumirea de Tratatul de la Lisabona.

13 decembrie 2007. A fost semnat noul tratat al Uniunii Europene – Tratatul de la Lisabona care, conform prevederilor sale, trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009. Noul Tratat are drept scop consolidarea capacităţii de funcţionare a UE prin sporirea eficienţei instituţiilor comunitare. De asemenea, Tratatul prevede ameliorarea caracterului democratic al UE prin extinderea competenţelor

Parlamentului European şi introducerea Cărţii Drepturilor Fundamentale în sistemul juridic comunitar. Pînă în prezent nu au fost definitivate procedurile naţionale de aplicare a Tratatului de Republica Cehă, Polonia şi Germania, iar Irlanda este unica ţară care încă nu a ratificat Tratatul de la Lisabona.

2. Particularitățile mecanismului organizațional al Uniunii Europene

UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:

priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reuneşte liderii naţionali şi europeni

deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul Parlamentului European

interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale

guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene.

Stabilirea agendei

Consiliul European stabileşte direcţiile politice generale ale UE, dar nu are puteri legislative. Este condus de un preşedinte şi îi reuneşte pe şefii de stat şi de guvern din ţările membre, alături de preşedintele Comisiei Europene, de două ori pe semestru, în cadrul unor întruniri care se desfăşoară pe parcursul mai multor zile.

Adoptarea legislaţiei europene

Elaborarea şi adoptarea legislaţiei europene implică 3 instituţii:

Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia Consiliului este

deţinută, prin rotaţie, de statele membre. Comisia Europeana, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.

Împreună, aceste trei instituţii elaborează politicile şi legislaţia care se aplică în toată Uniunea, prin intermediul “procedure legislative ordinare” (fosta „codecizie”). În principiu, Comisia propune actele legislative, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Ulterior, Comisia şi statele membre le implementează, iar Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect aplicată.

Alte instituţii ale UE

Două alte instituţii europene joacă in rol vital:

Curtea de Justitie garantează respectarea dreptului european Curtea de conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.

Atribuţiile şi responsabilităţile acestor instituţii sunt prevăzute în tratate, acestea constituind baza a tot ceea ce face UE. Tratatele stabilesc, de asemenea, regulamentele şi procedurile pe care instituţiile UE trebuie să le respecte. Ele sunt adoptate de către şefii de stat şi/sau de către prim-miniştrii statelor membre şi ratificate de către parlamentele naţionale.

UE dispune şi de alte instituţii şi organism interinstitutionale specializate:

Comitetul Economic si Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii şi salariaţii Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale Banca Europeana de Investitii finanţează proiectele de investiţii ale UE şi sprijină

întreprinderile mici prin intermediul Fondului European de investitii Banca central europeana răspunde de politica monetară europeană Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de către

instituţiile şi organismele UE Autoritatea Europeana pentru Protectia datelor are rolul de a asigura protecţia datelor cu

caracter personal ale cetăţenilor

Oficiul pentru publicatii publică informaţii despre UE Oficiul European pentru Selectia Personalului recrutează personal pentru instituţiile şi

organismele UE Scoala Europeana de Administratie organizează cursuri de formare în diverse domenii

pentru personalul instituţiilor UE Numeroase agentii specializate si organism descentralizate desfăşoară o serie de activităţi

de natură tehnică, ştiinţifică sau de gestionare

Serviciu European de actiune Externa (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, funcţie deţinută în prezent de Catherine Ashton. Aceasta conduce lucrările Consiliului Afaceri Externe şi trasează direcţiile politicii externe şi de securitate comune, asigurând, în acelaşi timp, consistenţa şi coordonarea acţiunilor desfăşurate de UE pe plan extern.

3. Administrația Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în acelaşi fel în toate ţările UE. De asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre şi instituţiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizaţiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în faţa Curţii de Justiţie dacă consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituţie europeană.

Componenţă

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru.

Curtea beneficiază de sprijinul a 8 „avocaţi generali” care au sarcina de a-şi prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în faţa Curţii. Pledoariile lor trebuie să fie imparţiale şi susţinute public.

Fiecare judecător şi avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate.

Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre soluţionare şi pentru a le oferi cetăţenilor o mai bună protecţie juridică, s-a înfiinţat Tribunalul de prima instanta, care se ocupă de acţiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi şi anumite organizaţii, precum şi de cazurile care au legătură cu legislaţia în domeniul concurenţei.

Tribunalul UE al Functiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.

Administratia Curtii de Justitie

Din Regulament.

Art. 8 Alegerea preşedintelui şi a vicepreşedintelui Curţii(1) Imediat după înlocuirea parţială prevăzută la articolul 253 al doilea paragraf TFUE,

judecătorii îl aleg dintre ei pe preşedintele Culţii, pentru o perioadă de trei ani.(2) în cazul în care mandatul preşedintelui încetează înainte de expirarea duratei normale a

funcţiei sale, se procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă.(3) în cadrul alegerilor prevăzute de prezentul articol, votul este secret. Este ales judecătorul

care obţine voturile a mai mult de jumătate dintre judecătorii Culţii. în cazul în care niciunul dintre judecători nu obţine această majoritate, se organizează alte tururi de

scrutin până când aceasta este obţinută.(4) în continuare, judecătorii îl aleg dintre ei pe vicepreşedintele Curţii, pentru o perioadă de

trei ani, potrivit modalităţilor prevăzute la alineatul anterior. Alineatul (2) se aplică în mod corespunzător în cazul în care mandatul acestuia încetează înainte de expirarea duratei normale a funcţiei sale.

(5) Numele preşedintelui şi cel al vicepreşedintelui aleşi în conformitate cu prezentul articol se publică în jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 9 Atribuţiile preşedintelui Curţii(1) Preşedintele reprezintă Curtea.(2) Preşedintele conduce lucrările Culţii. El prezidează reuniunile generale ale membrilor

Culţii, precum şi şedinţele şi deliberările Plenului şi ale Marii Camere.(3) Preşedintele asigură buna funcţionare a serviciilor instituţiei.

Articolul 10Atribuţiile vicepreşedintelui Curţii

(1) Vicepreşedintele îl asistă pe preşedintele Curţii în exercitarea funcţiilor sale şi îl înlocuieşte în caz de împiedicare.

(2) La cererea preşedintelui, vicepreşedintele îl înlocuieşte în exercitarea funcţiilor prevăzute la articolul 9 alineatele (1) şi (3) din prezentul regulament.

(3) Curtea precizează prin decizie condiţiile în care vicepreşedintele îl înlocuieşte pe preşedintele Culţii în exercitarea funcţiilor sale jurisdicţionale. Această decizie se publică în jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 11Constituirea camerelor

(1) Curtea constituie în cadrul ei camere de cinci şi de trei judecători, în conformitate cu articolul 16 din Statut, şi decide cu privire la repartizarea judecătorilor pe camere.

(2) Curtea desemnează camerele de cinci judecători care, pentru o perioadă de un an, au sarcina să judece cauzele prevăzute la articolul 107, precum şi la articolele 193 şi 194.

(3) Pentru cauzele trimise unui complet de judecată în conformitate cu articolul 60, termenul „Curte” în prezentul regulament desemnează acel complet.

(4) Pentru cauzele trimise unei camere de cinci sau de trei judecători, atribuţiile preşedintelui Culţii sunt exercitate de către preşedintele camerei.

(5) Repartizarea judecătorilor pe camere şi desemnarea camerelor care au sarcina să judece cauzele prevăzute la articolul 107, precum şi la articolele 193 şi 194 se publică în jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 12 Alegerea preşedinţilor de cameră(1) Imediat după alegerea preşedintelui şi a vicepreşedintelui Curţii, judecătorii procedează

la alegerea, pentru o perioadă de trei ani, a preşedinţilor camerelor de cinci judecători.(2) în continuare, judecătorii îi aleg pe preşedinţii camerelor de trei judecători pentru o

perioadă de un an.(3) Prevederile articolului 8 alineatele (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.

Numele preşedinţilor de cameră aleşi în conformitate cu prezentul articol se publică în jurnalul Oficial al Uniunii

4. Cheltuielile judiciare

CHELTUIELILE DE JUDECATĂ din StatutArticolul 137

Decizia cu privire la cheltuielile de judecatăîn hotărârea sau ordonanţa prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la

cheltuielile de judecată.Articolul 138

Reguli generale de alocare a cheltuielilor de judecată

(1) Partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.(2) în cazul în care mai multe păiţi cad în pretenţii, Curtea decide asupra împărţirii

cheltuielilor de judecată.(3) în cazul în care părţile cad fiecare în pretenţii cu privire la unul sau mai multe capete de

cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată, Totuşi, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Curtea poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracţiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

Articolul 139Cheltuielile nejustificate sau şicanatoare

O parte, chiar dacă a avut câştig de cauză, poate fi obligată de Curte să ramburseze celeilalte părti cheltuielile pe care i le-a cauzat acesteia şi pe care Curtea le apreciază ca fiind nejustificate sau şicanatoare.

Articolul 140Cheltuielile de judecată efectuate de intervenienţi

(1) Statele membre şi instituţiile care au inteivenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

(2) Statele părti la Acordul privind SEE, altele decât statele membre, precum şi Autoritatea AELS de Supraveghere suportă de asemenea propriile cheltuieli de judecată atunci când au inteivenit în litigiu.

(3) Curtea poate decide ca un inteivenient, altul decât cei menţionaţi la alineatele precedente, să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Articolul 141Cheltuielile de judecată în caz de desistare

(1) Partea care se desistează este obligată la plata cheltuielilor de judecată, la cererea celeilalte părţi, formulată în cadrul observaţiilor sale privind desistarea.

(2) Cu toate acestea, la cererea părţii care se desistează, cheltuielile de judecată se suportă de către cealaltă parte în cazul în care conduita acesteia din urmă justifică acest lucru.

(3) în cazul unui acord al pârtilor cu privire la cheltuielile de judecată, se dispune potrivit acordului respectiv.

(4) în absenţa unei cereri privitoare la cheltuielile de judecată, fiecare parte suportă propriile cheltuieli.

Articolul 142Cheltuielile de judecată în caz de nepronunţare asupra fondului

Cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Culţii în cazul în care aceasta nu se pronunţă asupra fondului.

Articolul 143Cheltuielile de procedură

Procedura în faţa Culţii este gratuită, sub rezerva următoarelor prevederi:(a) în cazul în care Curtea a efectuat cheltuieli care ar fi putut fi evitate, aceasta poate, după

ascultarea avocatului general, să oblige partea care le-a provocat la rambursarea acestora;(b) cheltuielile pentru orice activitate de copiere şi de traducere efectuată la cererea unei

părti, apreciate de către grefier ca extraordinare, se rambursează de către această parte în funcţie de tariful grefei prevăzut la articolul 22.

Articolul 144Cheltuielile de judecată recuperabile

Fără a aduce atingere prevederilor articolului precedent, sunt considerate cheltuieli de judecată recuperabile:

(a) sumele datorate martorilor şi experţilor în temeiul articolului 73 din prezentul regulament;

(b) cheltuielile necesare efectuate de către părti în legătură cu procedura, în special cheltuielile de deplasare şi de şedere şi remunerarea unui agent, consilier sau avocat.

Articolul 145Contestaţia privind cheltuielile de judecată recuperabile

(1) în cazul în care cheltuielile de judecată recuperabile sunt contestate, camera de trei judecători din care face parte judecătorul raportor care a examinat cauza se pronunţă prin ordonanţă, la cererea părtii interesate, după ascultarea observaţiilor celeilalte părti şi a avocatului general. în acest caz,

completul de judecată se compune din preşedintele acestei camere, din judecătorul raportor şi din primul sau, dacă este cazul, din primii doi judecători desemnaţi din lista prevăzută la articolul 28 alineatul (3), la data la care camera este sesizată cu contestaţia de către judecătorul raportor.

(2) în cazul în care judecătorul raportor nu face parte dintr-o cameră de trei judecători, decizia se ia, în aceleaşi condiţii, de camera de cinci judecători din care face parte acesta. Pe lângă judecătorul raportor, completul de judecată se compune din patru judecători desemnaţi din lista prevăzută la articolul 28 alineatul (2), la data la care camera este sesizată cu contestaţia de către judecătorul raportor.

(3) Părţile pot solicita, în vederea executării, o copie a ordonanţei, certificată pentru conformitate cu originalul.

Articolul 146Modalităţile de plată

(1) Casieria Culţii şi debitorii acesteia efectuează plăţile în euro.(2) în cazul în care cheltuielile rambursabile au fost efectuate într-o altă monedă decât

euro sau când actele care dau dreptul la indemnizaţie au fost efectuate într-o ţară a cărei monedă nu este euro, schimbul se realizează potrivit cursului de schimb de referinţă al Băncii Centrale Europene din ziua plăţii.

1. Natura juridică, particularitătile, simbolurile Uniunii Europene.

Natura Juridica - Uniunea Europeană este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 state. Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului(CECO) și din Comunitatea Economică Europeană(CEE).

UE funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre.

Este considerată a fi o construcţie sui generis, situîndu-se între federaţie şi confederaţie. Incepând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională și poate încheia tratate.

UE este astfel o entitate autonomă cu propriile drepturi suverane şi cu o ordine juridică independentă de cea a statelor membre, căreia i se supun atât statele membre însele, cât şi resortisanţii acestora, în domeniile de competenţă ale UE.

Prin natura sa, UE se caracterizează atât prin trăsături comune, cât şi prin diferenţe faţă de cel mai des întâlnite tipuri de organizaţii internaţionale sau structuri de tip federal.UE nu este un „produs finit”, ci se află într-un proces de evolutie, iar forma sa finală nu poate fi încă prevăzută.

Particularitatile care împreună reprezintă o caracteristică tipică a naturii juridice specifice a UE sunt:

structura instituțională, care garantează că acțiunile UE au la bază și interesul european general, adică se reflectă sau sunt influențate de interesul Uniunii, astfel cum este stabilit în obiective;

transferul de competențe către instituțiile Uniunii, într-o măsură mai mare decât în cadrul altor organizații internaționale și acoperirea unor domenii în care statele, în mod normal, își păstrează drepturile suverane

aplicabilitatea directă a dreptului UE, care garantează punerea în aplicare completă și uniformă a dispozițiilor UE în toate statele membre și stabilește drepturi și obligații valabile atât pentru statele membre, cât și pentru cetățenii acestora

supremația dreptului Uniunii, care exclude orice revocare sau modificare a acestuia în baza dreptului național și, în caz de litigiu, îi garantează prevalența față de acesta din urmă.

Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unica euro si Ziua Europei, 9 mai. Steagul, cu cele 12 stele, asezate in cerc, pe un fond albastru, inseamna unitatea si identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezinta solidaritatea si armonia, iar stelele, in numar de 12, reprezinta perfectiunea. Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, in 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) sa devina imnul sau, iar in 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, si ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Unita in diversitate" este deviza Uniunii Europene. A fost folosita pentru prima data in 2000 (cu aproximatie) si a fost pentru prima data mentionata oficial in Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa, incheiat in 2004. Articolul I – 8 enumera simbolurile UE. Semnificatia devizei este ca, prin Uniunea Europeana, europenii isi unesc eforturile pentru a lucra impreuna pentru mentinerea pacii si pentru prosperitate, si ca numeroasele culturi, traditii si limbi diferite care coexista in Europa sunt un atu pentru continentul nostru.

Moneda unica - euro La originea conceptului de moneda unica se afla tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declara ca piata comuna este unul dintre obiectivele Comunitatii Europene ce va contribui la o “uniune mai stransa intre popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economica si Monetara si pune bazele monedei unice. Iar in decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unica sa poarte numele de “euro”. ncepand cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis in circulatie si in buzunarele cetatenilor europeni. In acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alaturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele si bancnotele nationale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulatie pe 28 februarie 2002. Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas catre crearea a ceea ce este astazi Uniunea Europeana. In 1985, cand proiectul constructiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea data Comunitatea Europeana, au hotarat ca ziua de 9 mai sa devina Ziua Europei.

11. Dreptului Uniunii Europene, definiție, particularități.

Pînă-n anul 1992 purta denumirea de drept comunitar, după 1992 poartă denumirea de dreptul Uniunii Europene. Poate fi definit ca o ramură de drept autonomă și independentă, care reglementează relațiile de cooperare a statelor în procesul de aderare și integrare în cadrul UE cu respectarea valorilor UE.

Are propriul obiect, metodă și principii proprii. Metodele Dreptului UE sunt specifice și ele: metoda integrării, metoda armonizării, metoda cooperării precum și metoda coordonării subordonate.

Ca o particularitate a dreptului Uniunii Europene sunt sursele acestuia, care pot fi divizate în:

- Dreptul primar, deține cea mai înaltă poziție în sistemul juridic al UE, celelalte acte fiind bazate și subordonate dispozițiilor dreptului primar. În dreptul primar se includ tratatele constitutive și protocoalele la acestea (TCECO, TCE, TCEEA, AUE, Tratatul de la Maastricht, de la Nissa, Lisabona), precum și principiile generale ale dreptului UE( aceste principii sunt surse ale dreptului primar, obligatorii atît pentru statele membre, cît și pentru instituțiile UE) și Carta Drepturilor Fundamentale ale UE(Carta dată are aceeași valoare juridică ca și un tratat constitutiv).

- Dreptul derivat: Tratatul privind Funcționarea UE prevede că pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări, avize. a) Regulamentul - indică cum trebuie de acționat, avînd aplicabilitate

directă în statele membre. Regulamentu se aseamănă foarte mult cu o lege, stabilește reguli și impune obligații sau acordă drepturi tuturor celor care fac parte sau vor face parte în viitor din categoria de destinatari ai acestuia. Regulamentul se adoptă de Consiliu(cu sau fără participarea Parlamentului) sau de Comisie după consultarea prealabilă a comitetelor ( Regiunilor sau ECOSOC).

b) Directiva - indică scopul urmărit, mijloacele prin care va fi atins scopul lăsîndu-le la latitudinea autorităților naționale, de regulă se acordă termen pentru transpunerea acesteia. Directivele sînt clasificate în:

- Adoptate de Parlament împreună cu Consiliul, la inițiativa Comisiei- Adoptate de Consiliu după recepționarea avizului de la Parlament- Adoptate de Consiliu din proprie initiative la propunerea Comisiei sau

primind avizul acesteia- Elaborate de Comisie conform delegării acordate de Consiliu.

c) Decizia - în decizie de regulă se indică subiectii căreia aceasta se adresează și mijloacele prin care aceștia trebuie să ajungă la acel rezultat. Spre deosebire de regulament care se aplică la general tuturor subiecților. Aceste acte sînt adoptate în baza dispozițiilor tratatelor constitutive, adică în baza dreptului primar.

Avizele și recomandările sunt acte nelegislative.

Mai există si asa numitul în doctrină “soft law” adică dreptul non-obligatoriu din cadrul căruia fac parte: Recomandările, comunicările, rezoluțiile.O particularitate a dreptului UE o reprezintă faptul că jurisprudența Curții de justiție a UE are o importanță mare pentru existența sa, deoarece dreptul UE este în evoluție, iar ordinea juridical comunitară este incompletă și cu lacune, interpretările din partea Curții sunt binevenite, în special explicațiile acesteia privind interpretarea sensului dreptului UE. În acest caz CJUE făcînd o interpretare autoritară, identifică (“descoperă”) principii, drepturi și obligații în sistemul tratatelor, nu în prevederile sale explicite. Prin jurisprudența CJUE se crează norme de drept care asigură o uniformitate și o aplicare armonizată a dreptului UE în statele member. Interpretările Curții de multe ori scot din impas instituțiile comunitare blocate.

35. Principiul colegialității în activitatea Comisiei Europene.Comisia UE funcționează în baza principiului colegialității. Acest principiu

se bazează pe egalitatea membrilor Comisiei în participare la adoptarea pozițiilor și implică următoarele: pe de o parte, deciziile sînt deliberate în comun, pe de altă parte, toți membrii colegiului sunt politic responsabili în mod colectiv pentru toate deciziile pe care le iau.

Independenta Comisiei decurge si din principiul colegialitatii in adoptarea deciziilor si raspunderea pentru indeplinirea lor. Acestea sunt imputabile colegiului si nu fiecarui comisar luat individual.Colegialitatea presupune ca responsabilitatea politica a Comisiei in fata Parlamentului sa fie colectiva. Atunci cand un comisar european de origine franceza ( dna Edith Cresson, fost prim-ministru al Frantei) a fost acuzat de coruptie, in urma cu cativa ani, intreaga Comisie si-a prezentat demisia in fata Parlamentului , decizie care a fost acceptata.

Un exemplu este demisia colective umilitoare (sus-numite) la care a fost constrânsă echipa condusă de luxemburghezul Jacques Santer la 15 martie 1999.Comisia Santer a fost constrânsă la această demisie după ce comisarul francez Edith Cresson a fost acuzată de nepotism şi nereguli în gestionarea unui program european de formare profesională.Refuzul lui Cresson de a demisiona a generat demisia în bloc a echipei conduse de Jacques Santer, deoarece un grup de experţi independenţi înfiinţat la cererea Parlamentului European pentru a ancheta aceste acuzaţii a conchis că autorităţile europene de la Bruxelles "au pierdut controlul asupra administraţiei pe care ar fi trebuit să o administreze".Parlamentul European poate să demită Comisia în bloc dar nu şi un comisar individual.

Colegialitatea de asemenea mai semnifică că raspunderea pentru propunerile înaintate și deciziile luate de către Comisie în activitatea sa este tot una colectiva, intrucat antreneaza institutia in ansamblul ei. Faptul că un membru al Comisiei este suspectat de un act care ar trezi neîncrederea în această instituție a UE, acest lucru s-ar răsfrînge negativ asupra imaginea instituției în ansamblu. De aceea se impune atît luarea deciziilor cît și demisia să fie una colectivă. Acest principiu vine ca o

garanție suplimentară a independenței comisarilor, cerință prevăzută în statutul comisarilor.Parlamentul UE prin moțiunea de cenzură poate impune membrii Comisiei la o demisie colectivă atunci cînd demisia nu este volutară. In cazul cînd Parlamentul adoptă o moțiune de cenzură Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate trebuie să demisioneze și el din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei (art. 17 TUE și art. 234 alin.(2) TFUE).Acest mod de încetare a mandatului comisarului se numește și demisia în bloc, deoarece comisia UE este responsabilă politic.

59. Tribunalul Funcţiei Publice şi perspectiva creării camerelor jurisdicţionaleTribunalul Funcției Publice exercită în primă instanță, competențe în litigiile dintre UE și funcționarii acesteia inclusiv în litigiile dintre orice organe, oficii sau agenții și funcționarii acestora, pentru care competența este atribuită CJUE.Tribunalul Funcției Publice (TFP) a fost o încercare de a îmbunătăți justiția comunitara.Tratatul de la Nissa permite crearea de camere jurisdicționale specializate, pe lîngă Tribunalul de primă instanță, iar Tratatul de la Lisabona le denumește tribunale specializate.TFP a fost creat prin Decizia Consiliului la 02 noiembrie 2004, noua jurisdicție specializată fiind chemată să se pronunțe asupra contenciosului funcției publice a UE, competență care anterior a aparținut Tribunalului de primă instanță.TFP a început să funcționeze în octombrie 2005, iar prin înființarea sa Tribunalul de prima instanță a fost descărcat de 25% din cauze, iar Curtea de justiție de 10% din dosare, constind în recursurile împotriva deciziilor tribunalului de primă instanță.De regulă TFP se întrunește în camere compuse din 3 judecători, dar cînd apar probleme importante sau dificile cauza poate fi trimisă plenului. De asemenea TFP va soluționa cauza în cameră compusă din 5 judecători sau dintr-un singur judecător.

Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti a căror competenţă este notorie.

Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a Tribunalului Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilor statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă de trei ani ce poate fi reînnoită.Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică

acest lucru, o cauză poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcţiei Publice poate soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani. Tribunalul Funcţiei Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru alte necesităţi administrative şi lingvistice.Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.În principiu procedura în fața tribunalului cuprinde o fază scrisă şi o fază orală.Faza scrisăO cerere introductivă scrisă de un avocat și adresată grefei declanşează procedura. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse, care dispune de un termen pentru a depune un memoriu în apărare. Tribunalul Funcției Publice poate hotărî că este necesar un al doilea schimb de memorii scrise.Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Funcției Publice, precum şi statele membre şi instituţiile Uniunii Europene pot interveni în procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte susţinerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă. În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte observaţiile şi în cadrul fazei orale.Faza oralăÎn timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia, judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor şi, dacă este cazul, chiar părţilor. Judecătorul raportor întocmește un raport pregătitor de ședință, care conţine elementele esenţiale ale cauzei şi indică aspectele pe care părţile trebuie să se concentreze în pledoarii. Acest document este pus la dispoziţia publicului în limba de procedură.Judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către judecătorul raportor.Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.Referitor la perspectiva creării camerelor jurisdicționale probabil că acestea se vor specializa în anumite domenii mai înguste cum ar fi spre exemplu “brevetele comunitare”.

83. Procedura prejudicialăProcedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanțele naționale pot

(respectiv trebuie, atunci când este vorba de ultima instanță cum ar fi Curtea

Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, etc.) cere CJUE lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. În plus, aceste instanțe pot solicita CJUE să verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie să asigure în primul rând aplicarea unitară a dreptului comunitar de către instanțele naționale, care se ocupă de aplicarea pe plan național a legilor europene. Pentru a putea solicita opinia CJUE judecata în fond derulată la instanța națională trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluționarea cauzei) de interpretarea, resp. valabilitatea legilor comunitare. Instanța va suspenda judecata în fond până la primirea răspunsului de la CJUE. Cererea solicitată va fi întâi tradusă în toate limbile oficiale și apoi publicată în Monitorul Oficial al UE. Acest lucru oferă părților, statelor membre și organelor UE posibilitatea de a lua poziție în problema respectivă. După care are loc o dezbatere în fond, cu pledoaria ținută de avocatul general și apoi se procedează la pronunțarea sentinței. Instanța solicitantă este obligată să respecte sentința pronunțată de CJUE.

Procedura prejudicială mai este numită și control al constituționalității, al compatibilității dintre tratattele constitutive și dreptul derivat. Subiecții depunerii acțiunii prejudiciale sînt instanțele naționale, deoarece ele aplicînd actele derivate întimpină dificultăți în aplicare și persoanele fizice ori persoanele juridice de aemenea pot înainta acțiune prejudicială.Hotărîrea CJUE este obligatorie pentru judecătorul care a înaintat acțiunea (chiar dacă acesta nu era obligat să o inainteze) și față de instanțele judiciare superioare. Ea este aplicabilă în toate statele membre și este superioară interpretărilor făcute de judecătorii naționali.În cadrul procedurii prejudiciale dacă actul comunitar este decalrat nul atunci toate actele adoptate în baza acestuia sunt declarate și ele nule, urmînd ca instituția competentă să adopte un act nou pentru a remedia situația.Hotărîrea CJUE în acest caz are efect retroactiv, însă în caz de necesitate acesta poate fi limitat.Procedura de soluționare este una generală de regulă, însă la propunerea judecătorului raportor și după audierea avocatului general, președintele Curții poate institui o procedură accelerată.În cazul pornirii unei proceduri prejudiciale, se suspendă procesul național care se află în curs, pînă cînd CJUE statuează cu privire la ea, însă judecătorul național are obligația de a lua măsuri conservatorii.Procedura este una gratuită.

21.

Prin izvor al dreptului comunitar se înţelege instrumentele juridice care dau formă exterioară normelor comunitare.

În literatura de specialitate există o varietate de clasificări a izvoarelor dreptului comunitar, totuşi, doctrina majoritară a ajuns la această împărţire a lor:

- izvoare primare, reprezentate de tratatele care instituie comunităţile şi cele care aduc modificări acestora, adică cele care creează reguli noi şi se bazează pe acordul statelor;

- izvoare secundare sau derivate ale dreptului cutumiar, reprezentate prin actele unilaterale ale instituţiilor comunitare (regulamente, decizii, avize, recomandări etc.);

- izvoarele complementare adică acele acorduri încheiate de comunităţi fie cu state din afara Uniunii, fie cu organizaţii internaţionale;

- izvoare nescrise ale dreptului comunitar.

Dreptul comunitar primar este constituit din cele trei Tratate care au pus bazele Comunităţilor europene, precum şi din Tratatele şi actele care le modifică, completează şi adaptează. Cu alte cuvinte, este vorba despre un număr impresionant de instrumente convenţionale, proprii uneia sau alteia dintre Comunităţi sau comune celor trei. Tratatele constitutive formează dreptul primar al Uniunii Europene, care este comparabil la nivel naţional cu dreptul constituţional. Aşadar tratatele definesc elementele fundamentale ale Uniunii şi precizează competenţa instituţiilor din sistemul comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum şi puterile şi prerogativele care sunt recunoscute acestor instituţii. Mai mult decât atât, tratatele formează obiectul negocierilor directe între guvernele statelor membre care trebuie să fie ratificate după procedura prevăzută la nivel naţional pentru fiecare stat în parte (în principiu, prin aprobare de către parlamentul naţional sau prin referendum).

Dreptul derivat poate fi definit ca ansamblul de acte normative adoptate de instituţiile europene pentru aplicarea dispoziţiilor tratatelor. Fac parte din dreptul derivat actele obligatorii (regulamentele, directivele şi deciziile) şi fără forţa de constrângere (rezoluţii şi avize) prevăzute în tratatul CE, dar şi o serie de alte acte, cum ar fi regulamentele interne ale instituţiilor, programele pentru acţiunile comunitare, de exemplu. Instrumentele juridice pentru al doilea şi al treilea pilon comunitar, care nu fac propriu-zis parte din dreptul derivat deoarece continuă să gestioneze relaţii interguvernamentale, sunt incluse în aceeaşi categorie.

Piramida legislativă poste fi reprezentată, din perspectivă grafică, astfel:

TRATATE

PRINCIPII GENERALE DE DREPT

ACORDURI INTERNAŢIONALE

DREPT DERIVAT

SURSE COMPLEMENTARE

45.

În cazul în care tratatele comunitare atribuie Uniunii Europene o competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite.

Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile in care i se manifesta competenta exclusiva.

Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale:

(a) piaţa internă;

(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;

(c) coeziunea economică, socială şi teritorială;

(d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;

(e) mediul;

(f) protecţia consumatorului;

(g) transporturile;

(h) reţelele transeuropene;

(i) energia;

(j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;

(k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în Tratatul privind Functionarea uniunii Europene (TFUE).

În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.

În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă.

Comisia Europeana nu dă o definiţie competenţelor partajate, aceasta fiind inutilă în măsura în care toate competenţele care nu sunt exclusive sunt, în mod necesar,partajate sau naţionale (sub rezerva respectării primatului dreptului comunitar). Ele au un caracter tranzitoriu, statele membre putându-şi exercita competenţa în situaţia în care instituţiile comunitare nu şi-au exercitat drepturile conferite de către Tratate în vederea îndeplinirii obiectivelor care le-au fost încredinţate.

Cu toate acestea Comunitatea va putea interveni oricând în măsura în care obiectivele activităţii proiectate nu au fost realizate de o manieră satisfăcătoare. Acesta este şi motivul pentru care nu a fost stabilită o listă a competenţelorpartajate, în toate situaţiile, diferenţa dintre competenţele partajate şi cele exclusive fiind slab perceptibilă.

Pe de altă parte, trebuie amintit că teoria jurisprudenţială a extinderii competenţelor s-a dezvoltat pe baza tratatelor constitutive care nu conţin nici liste şi nici clasificări ale competenţelor.

Subiectul 78 Căile de atac ordinareCaile ordinare de atac sunt: Recursul impotriva deciziilor Tribunalului și Recursul incident.Recursul impotriva deciziilor Tribunalului se formulează prin depunerea unei cereri la grefa Curții sau a Tribunalului. Grefa Tribunalului transmite, fără întârziere, grefei Curții dosarul din prima instanță și, după caz, recursul. Cererea de recurs cuprinde:

(a) numele și domiciliul părții care formulează recursul, denumită recurent;(b) indicarea deciziei atacate a Tribunalului; (c) indicarea celorlalte părți din cauza relevantă care s-a aflat pe rolul Tribunalului; (d) motivele și argumentele de drept invocate, precum și o expunere sumară a acestor motive; (e) concluziile recurentului. Părțile pot fi reprezentate numai de agentul sau avocatul lor. Agenții și avocații au obligația să depună la grefă un document oficial sau un mandat eliberat de partea pe care o reprezintă. În plus, avocatul care asistă sau reprezintă o parte are obligația să depună la grefă un document care să certifice că are dreptul să își exercite profesia în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind SEE.Se face mențiune cu privire la data la care decizia atacată a fost notificată recurentului.În cazul în care recursul nu este formulat cu respectarea conditiilor de inaintare a cererii, grefierul stabilește un termen rezonabil pentru ca recurentul să îndrepte neregularitatea cererii. În cazul în care, în termenul stabilit în acest scop, recurentul nu procedează la îndreptarea neregularității, Curtea, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, decide dacă nerespectarea acestei formalități determină inadmisibilitatea cererii pentru neîndeplinirea condițiilor de formă.Pe calea recursului se poate cere anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului, astfel cum figurează în dispozitivul acestei decizii. Motivele și argumentele de drept invocate identifică cu precizie aspectele din motivarea deciziei Tribunalului care sunt contestate.Pe calea recursului se poate cere ca, în cazul în care acesta este declarat fondat, să se admită, în tot sau în parte, concluziile formulate în primă instanță, fără a putea fi primite concluzii noi. Recursul nu poate modifica obiectul litigiului dedus judecății Tribunalului.

Atunci când solicită ca, în caz de anulare a deciziei atacate, să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului, recurentul indică motivele pentru care litigiul nu este în stare de judecată în fața Curții.Cererea de recurs se notifică celorlalte părți din cauza relevantă care s-a aflat pe rolul Tribunalului. În cazul în care recursul nu este formulat cu respectarea ce trebuie sa cuprinda cererea de recurs, grefierul stabilește un termen rezonabil pentru ca recurentul să îndrepte neregularitatea cererii. În cazul în care, în termenul stabilit în acest scop, recurentul nu procedează la îndreptarea neregularității, Curtea, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, decide dacă nerespectarea acestei formalități determină inadmisibilitatea cererii pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, notificarea se face imediat după îndreptarea neregularității sau imediat după ce Curtea a declarat cererea admisibilă în raport cu condițiile de formă prevăzute la acest articol.

O alta cale de atac ordinara este Recursul Incident.Orice parte din cauza relevantă care s-a aflat pe rolul Tribunalului care are interes pot depune un recurs incident în termende 2 luni. Recursul incident trebuie formulat prin înscris separat, distinct de memoriul în răspuns.Cererea de recurs incident cuprinde: (a) numele și domiciliul părții care formulează recursul incident;(b) data la care i-a fost notificată cererea de recurs; (c) motivele și argumentele de drept invocate; (d) concluziile. Pe calea recursului incident se poate cere anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului. De asemenea, pe calea recursului incident se poate cere anularea unei decizii, explicită sau implicită, referitoare la admisibilitatea acțiunii cu care a fost sesizat Tribunalul.Motivele și argumentele de drept invocate identifică cu precizie aspectele din motivarea deciziei Tribunalului care sunt contestate. Acestea trebuie să fie diferite de motivele și argumentele invocate în memoriul în răspuns.

2. Izvoare complementare ale Dreptului Uniunii Europene.

Legislaţia complementară reuneşte izvoarele nescrise ale dreptului european de origine jurisprudenţială. Aceste surse sunt utilizate de Curtea de Justiţie ca norme juridice în cazul insuficienţei legislaţiei primare şi/sau a legislaţiei secundare. Ele cuprind principiile generale ale dreptului şi normele dreptului internaţional public. În ceea ce priveşte drepturile fundamentale, considerate mult timp de Curtea de Justiţie drept principii generale ale dreptului, ele tind să devină treptat elemente ale legislaţiei primare.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie face apel la o serie întreagă de norme juridice menite să acopere lacunele lăsate de legislaţia primară şi/sau de legislaţia secundară. Este vorba în principal de dreptul internaţional public şi de principiile generale ale dreptului. Aceste două categorii se suprapun, Curtea de Justiţie elaborând principiile generale ale dreptului inspirate din dreptul internaţional public.

Drepturile fundamentale constituie o categorie aparte de norme, întrucât ele pot face parte din legislaţia primară sau din legislaţia complementară a Uniunii Europene (UE), în funcţie de izvorul lor. De altfel, începând din anii '70, are loc o modificare, în măsura în care acestea tind să devină mai degrabă un izvor al legislaţiei primare decât al celei complementare.

Dreptul internaţional

Dreptul internaţional este o sursă de inspiraţie pentru Curtea de Justiţie în elaborarea jurisprudenţei sale. Curtea se referă la acesta făcând trimitere la dreptul scris, la cutumă şi la uzanţe.

Curtea de Justiţie consideră şi că UE se supune normelor dreptului internaţional. De exemplu, aceasta consideră că UE este un subiect de drept susceptibil de a-şi angaja răspunderea internaţională faţă de o ţară terţă, dacă provoacă daune.

Dreptul internaţional constituie, de asemenea, o sursă de inspiraţie pentru Curtea de Justiţie pentru elaborarea principiilor sale generale ale dreptului. De exemplu, astfel este cazul principiului:

obligaţiei de bună credinţă; pacta sunt servanda (convenţiile îi angajează din punct de vedere juridic pe autorii lor); teritorialităţii; caducităţii tratatelor din cauza unei schimbări fundamentale a circumstanţelor.

Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a exclus anumite principii ale dreptului internaţional pe care le considera incompatibile cu structura Uniunii, de pildă principiul reciprocităţii în îndeplinirea obligaţiilor de stat.

Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt izvoare nescrise elaborate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Aceste principii i-au permis Curţii de Justiţie să creeze norme în diferite domenii care nu sunt menţionate în tratate, de exemplu în materie de răspundere extracontractuală a UE. Principiile generale ale dreptului pot fi:

comune sistemelor de drept naţionale: Curtea de Justiţie a identificat principiile comune tuturor sistemelor juridice naţionale şi compatibile cu obiectivele UE. Este cazul, de exemplu, al securităţii juridice şi al încrederii legitime care protejează o persoană fizică împotriva modificărilor imprevizibile ale dreptului;

rezultate din anumite sisteme de drept naţionale: Curtea de Justiţie s-a inspirat din principiile consacrate numai în anumite sisteme de drept naţionale. Astfel este cazul principiilor pe baza cărora Curtea trebuie să desemneze instituţia răspunzătoare pentru o daună provocată de UE şi de a aprecia amploarea prejudiciului;

specifice UE: Curtea de Justiţie a identificat principii specifice UE, chiar dacă acestea îşi au sursa de inspiraţie în dreptul naţional. Este cazul solidarităţii între statele membre, al echilibrului instituţional şi al preferinţei comunitare.

Cazul specific al drepturilor fundamentale

Există trei izvoare ale drepturilor fundamentale în UE:

Carta drepturilor fundamentale  a UE; Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO) (EN) (FR); tradiţiile constituţionale din statele membre.

Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale, CEDO şi tradiţiile constituţionale ale statelor membre făceau parte din dreptul UE ca principii generale ale dreptului.

Ulterior, Tratatul de la Lisabona a consacrat în tratatele fondatoare caracterul obligatoriu al Cartei drepturilor fundamentale. Astfel, articolul 6 din Tratatul privind UE îi atribuie acesteia aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Carta drepturilor fundamentale a devenit astfel un izvor allegislaţiei primare a UE.

În plus, articolul 6 din Tratatul privind UE menţine CEDO şi tradiţiile constituţionale ale statelor membre ca izvor al principiilor generale ale dreptului. Dacă este necesar, Curtea de Justiţie va fi aşadar în măsură să facă trimitere la aceste principii pentru a completa drepturile fundamentale protejate prin Cartă.

În cele din urmă, articolul 6 din Tratatul privind UE prevede şi posibilitatea ca UE să adere la CEDO. Acordul cu privire la o astfel de aderare va trebui să fie adoptat în unanimitate de Consiliu şi să fie ratificat de toate statele membre. În plus, a fost anexat la tratate un protocol privind aderarea UE la Convenţia europeană a drepturilor omului. Acest protocol precizează în special că eventuala aderare a UE nu va trebui să îi modifice competenţele şi să afecteze atribuţiile instituţiilor sale.

48. Principiile fundamentale de funcționare şi trăsăturile caracteristice ale Curții de Justiție a Uniunii Europene

Principiile fundamentale de funcționare ale CurțiiÎn adoptarea hotărârilor sale CJE se ghidează după următoarele principii fundamentale și metode de

bază.

Principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamna că aplicarea și asigurarea respectării

dreptului comunitar este în primul rând sau rămâne în continuare misiunea instanțelor naționale, în

timp ce CJE revin numai competențele rezervate în mod expres prin art. 220 și următoarele din

Tratatul CE, competențe care sunt individual determinate.

Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre. Mai mult,

Curtea se străduie să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte comunitar, diferit de înțelesul

lor național, cu scopul de a forma o ordine juridică nouă, originală.

Principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate, pentru a

se obține cea mai mare eficiență din actele normative comunitare elaborate de cele mai multe ori de

economiști, politicieni și în general de non-juriști.

Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele de

integrare stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea dreptului comunitar la

modificările majore aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la Maastricht sau de Tratatul de la

Amsterdam.

Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar dar cu respectarea

principiului implied powers ceea ce înseamnă că puterea comunitară provine nu numai din tratatele

de înființare, ci și din actele normative create ulterior acestora de instituțiile comunitare.

Principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale specifice

statelor membre și sistemelor de drept europene pentru a identifica principiile fundamentale de drept

specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un anumit sistem de drept.

Caracteristicile semnificative ale CurțiiCu titlu de caracteristici semnificative ale CJE sau ale actului jurisdicțional comunitar ar putea fi amintite

următoarele:

CJE controlează atât legalitatea actelor normative comunitare cât și ale afacerilor administrative ale

instituțiilor comunitare, supraveghind astfel atât legislativul cât și executivul comunitar.

CJE poate soluționa atât litigiile existente între organele comunitare, între organe și statele membre,

între statele membre, precum și litigiile existente între acestea și persoanele fizice sau juridice,

respectiv între persoane fizice sau între persoane juridice.

Competența CJE este una obligatorie, părțile în litigiu nu au posibilitatea de a refuza jurisdicția

Curții, cu excepția câtorva cazuri limitativ prevăzute.

Deciziile Curții sunt definitive și au forță executorie, în cadrul limitelor teritoriale comunitare fiind

dispersate chiar și de procedura exequaturului sau de orice altă aprobare din partea statului pe

teritoriul căruia urmează să fie puse în executare.

CJE este abilitată să pronunțe inclusiv sancțiuni pecuniare împotriva oricărui justițiabil, respectiv să

modifice orice sancțiune pecuniară împotriva oricărui justițiabil, respectiv să modifice orice sancțiune

pecuniară stabilită în mod administrativ de celelalte organe comunitare, mai ales cele aplicate de

Comisie, dacă cuantumul acestora este contestat de cel amendat.

În unele situații CJE intervine în procedura de ratificare a tratatelor de drept internațional public

încheiate de Comunitate, organele comunitare fiind obligate să se consulte cu aceasta înainte de

semnarea unor astfel de tratate.

Ședințele de judecată, dezbaterile în fața CJE sunt publice, respectându-se astfel principiul

publicității specific dreptului procesual comun sau clasic.

Jurisprudența Curții, în lumina propriei sale aprecieri, deși nu este considerată unanim și în mod

expres ca izvor de drept, este acceptată ca sursă subsidiară a dreptului comunitar, contribuind la

complinirea lacunelor acestuia, precum și la lămurirea formulărilor mai puțin clare ale actelor

normative comunitare. Mai mult, în materia acțiunilor în anulare, hotărârea Curții are autoritate

absolută de lucru judecat, nu numai inter partes.

CJE judecă în primă și ultimă instanță, dar în același timp este și instanță de recurs, de cale de atac.

CJE este o instanță cu caracter permanent, cu sediul în Luxemburg.

CJE în general dispune de o competență exclusivă, deoarece potrivit articolului 292 din Tratatul CE

statele membre sunt obligate în mod expres ca litigiile privind aplicarea și interpretarea dreptului

comunitar să nu reglementeze într-un mod diferit celui prevăzut în tratat.

Instanțele supreme ale statelor membre în UE sau mai bine zis instanțele naționale de ultim grad de

jurisdicție sunt obligate în materia interpretării sau stabilirii valabilității normelor de drept comunitar

să ceară părerea CJE ori de câte ori apar neclarități în acest sens, iar Curtea fără a prejudeca fondul

printr-o prehotărâre, va tranșa problema pur teoretică, de drept, ridicată de instanța națională.

72. Hotărârea. Deliberarea şi pronunțarea. Tehnica elaborării hotărârilor

Din punctul de vedere al structurii, hotărârea CJCE în are trei părţi:

– prima reaminteşte în ce condiţii judecătorul naţional a decis să întrebe Curtea şi reproduce textul întrebărilor formulate (le poate reformula, completa, extinde etc.);

– a doua parte este consacrată examinării acestor întrebări şi expunerii motivelor care justifică răspunsul Curţii,

– iar ultima parte, care constituie dispozitivul, reia concluziile la care a ajuns Curtea cu ocazia examinării făcute. Dispozitivul hotărârii nu începe cu formula: „La Cour déclare et arrête”, ci cu „La Cour, statuant sur les questions à elles soumise par …. dit pour droit …”, ceea ce readuce în atenţie faptul că, prin intermediul acestor hotărâri, Curtea dă interpretarea dreptului comunitar, interpretare care constituie izvor de drept, fiind obligatorie pentru toate instituţiile/organele comunitare şi pentru statele membre (autoritate de lucru interpretat).

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Deliberările au loc în camera de consiliu, cu participarea tuturor judecătorilor care au fost prezenţi la procedura orală; numărul judecătorilor trebuie să fie impar; la deliberări nu participă avocaţii generali. Preşedintele Curţii nu are drept de veto, ci doar un vot egal cu al celorlalţi judecători. Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de către judecătorul-raportor. Fiecare judecător din completul respectiv poate propune modificări. Hotărârea se ia cu majoritate; deoarece Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea; opiniile contrare nu pot fi făcute publice sau publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale. Hotărârile sunt motivate în fapt şi în drept şi, pentru a fi aplicabile, trebuie învestite cu formulă executorie după expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de atac. Hotărârile sunt semnate de către toţi judecătorii care au participat la deliberări, iar dispoziţiile lor sunt pronunţate în şedinţă publică. Hotărârile şi concluziile avocaţilor generali sunt disponibile pe site-ul internet al Curţii chiar în ziua pronunţării sau a citirii lor. în cea mai mare parte a cazurilor, ele sunt ulterior publicate în Culegerea de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă.

96. Mandatul de arest european.

Mandatul european de arestare

Uniunea Europeană (UE) adoptă o decizie-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre. Decizia simplifică şi accelerează procedurile; toate procedurile politice şi administrative sunt eliminate, fiind înlocuite cu o procedură judiciară.

ACT

Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre [A se vedea actul/actele de modificare].

SINTEZĂ

Mandatul european de arestare adoptat în 2002 înlocuieşte sistemul de extrădare, obligând fiecare autoritate judiciară naţională (autoritate judiciară de executare) să recunoască, ipso facto, şi în urma unor controale minime, cererea de predare a unei persoane formulată de autoritatea judiciară a unui alt stat membru (autoritate judiciară emitentă). Decizia-cadru a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 şi a înlocuit textele existente în acest domeniu.

Statele membre sunt însă libere să aplice şi să încheie acorduri bilaterale sau multilaterale în măsura în care acestea facilitează sau simplifică şi mai mult procedurile de predare. Aplicarea acordurilor respective nu trebuie în niciun caz să aducă atingere relaţiilor cu celelalte state membre care nu sunt parte la acord.

Principii generale

Decizia-cadru defineşte „mandatul european de arestare” drept orice decizie judiciară adoptată de un stat membru în vederea arestării sau predării de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul:

efectuării urmăririi penale; executării unei pedepse; executării unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Mandatul este aplicabil în cazul:

unei condamnări definitive la o pedeapsă cu închisoarea sau al unei măsuri de siguranţă cu o durată de cel puţin patru luni;

unei infracţiuni pentru care este prevăzută o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură de siguranţă cu o durată maximă de cel puţin un an.

Cu condiţia să fie pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă de cel puţin trei ani, infracţiunile care duc la predarea fără verificarea dublei incriminări a faptei sunt, printre altele: terorismul, traficul de persoane, corupţia, participarea la o organizaţie criminală, falsificarea de bani, omuciderea, rasismul şi xenofobia, violul, traficul de vehicule furate, frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Pentru actele criminale altele decât cele menţionate anterior, predarea poate fi subordonată condiţiei ca fapta pentru care este solicitată aceasta să constituie o infracţiune în conformitate cu legislaţia statului membru de executare (regula dublei incriminări).

Mandatul european de arestare trebuie să conţină o serie de informaţii privind identitatea persoanei, autoritatea judiciară emitentă, hotărârea definitivă, natura infracţiunii, pedeapsa etc. (un exemplu de formular se găseşte în anexa la decizia-cadru).

Proceduri

Ca regulă generală, autoritatea emitentă comunică mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare de executare. Este prevăzută, de asemenea, colaborarea cu Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) şi cu serviciile Interpolului. În cazul în care nu se cunoaşte autoritatea din statul membru de executare, Reţeaua Judiciară Europeană oferă asistenţă statului membru emitent.

Orice stat membru poate adopta măsurile de constrângere necesare şi adecvate faţă de o persoană căutată. Atunci când este arestată, aceasta are dreptul să fie informată cu privire la conţinutul mandatului şi să beneficieze de serviciile unui avocat şi ale unui interpret.

În toate cazurile, autoritatea de executare are dreptul de a decide dacă menţine persoana respectivă în detenţie sau dacă o eliberează cu anumite condiţii.

În aşteptarea unei decizii, autoritatea de executare (conform dispoziţiilor naţionale) audiază persoana arestată. În cel mult şaizeci de zile de la arestare, autoritatea judiciară de executare trebuie să ia o hotărâre definitivă privind executarea mandatului european de arestare. Aceasta notifică apoi imediat autorităţii emitente decizia luată.

Toate perioadele de detenţie legate de mandatul european de arestare trebuie să fie scăzute din durata totală de privare de libertate care a fost eventual decisă.

Persoana în cauză îşi poate exprima consimţământul la predare în mod irevocabil şi în deplină cunoştinţă a consecinţelor acestuia. În acest caz specific, autoritatea judiciară de executare trebuie să ia o hotărâre definitivă privind executarea mandatului în termen de zece zile de la exprimarea consimţământului.

Motive de refuz a executării şi predării

Un stat membru nu execută un mandat european de arestare dacă:

o hotărâre definitivă a fost deja pronunţată de către un stat membru pentru aceeaşi infracţiune împotriva aceleiaşi persoane (principiul „ne bis in idem”);

infracţiunea face obiectul unei amnistii în statul membru de executare; persoana în cauză nu poate să răspundă penal pentru faptele sale, în temeiul legislaţiei

statului membru de executare, din cauza vârstei.

În cazul în care sunt îndeplinite alte condiţii (prescrierea faptei penale sau a pedepsei conform dispoziţiilor din statul membru de executare, o hotărâre definitivă pentru aceeaşi faptă pronunţată de o ţară terţă etc.), statul membru de executare poate refuza să pună în aplicare mandatul. De asemenea, acesta poate refuza să execute mandatul dacă persoana în cauză nu s-a prezentat la procesul în cadrul căruia a fost pronunţată sentinţa, cu excepţia cazului în care sunt prevăzute garanţii adecvate în această privinţă. Indiferent de situaţie, refuzul trebuie să fie motivat.

Cu condiţia să i se prezinte anumite informaţii (privind mandatul de arestare, natura infracţiunii, identitatea persoanei etc.), orice stat membru permite tranzitul pe teritoriul său al persoanelor care urmează să fie predate statului membru care a solicitat acest lucru.

Mandatul este tradus în limba oficială a statului membru de executare. În plus, mandatul este trimis printr-un mijloc care permite înregistrarea în scris a expedierii şi verificarea autenticităţii acestuia de către statul membru de executare.

Dispoziţii practice, generale şi finale

Începând din 1 ianuarie 2004, cererile de extrădare primite de statele membre au fost tratate în conformitate cu măsurile naţionale adoptate ca urmare a aplicării deciziei-cadru.

Decizia-cadru se aplică Gibraltarului.

Intrebarea 22 - Izvoarele primare

Izvoarele primare, sau legislaţia primară, provin, în principal, din tratatele „fondatoare”, şi anume din Tratatul privind UE şi Tratatul privind funcţionarea UE. Acestea definesc repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre şi fundamentează puterea instituţiilor. Acestea stabilesc astfel cadrul juridic în care instituţiile UE pun în aplicare politicile europene.

De asemenea, legislaţia primară cuprinde:

tratatele de modificare ale UE; protocoalele anexate la tratatele fondatoare şi la tratatele de modificare; tratatele de aderare a statelor membre la UE.

Legislaţia primară, cunoscută şi sub denumirea de izvor primar sau drept originar, apare ca fiind dreptul suprem al Uniunii Europene (UE). Aceasta se află în vârful piramidei ordinii juridice europene. Aceasta este esenţialmente constituită din tratatele de instituire a UE.

Legislaţia primară (izvor primar sau drept originar) este dreptul suprem al Uniunii Europene (UE), şi anume prevalează asupra oricărui alt izvor de drept. Curtea de Justiţie are răspunderea de a asigura respectarea acestei prevalenţe prin acţiuni distincte, cum sunt acţiunea în anulare (articolul 263 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)) şi procedura întrebărilor preliminare (articolul 267 din TFUE).

Legislaţia primară este alcătuită în principal din tratatele UE. Aceste tratate conţin regulile formale şi materiale care definesc punerea în aplicare a politicilor instituţiilor europene. Acestea stabilesc şi regulile formale care definesc repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre şi pe care se bazează

puterea instituţiilor. De asemenea, tratatele stabilesc regulile materiale care definesc domeniul de aplicare al politicilor şi structurează acţiunea instituţiilor.

Domeniul de aplicare al legislaţiei primare

Legislaţia primară este alcătuită din ansamblul tratatelor fondatoare ale UE, modificate şi adaptate prin diferite tratate şi acte. Acestea sunt:

tratatele „fondatoare”, de instituire a UE; marile tratate de modificare ale UE; protocoalele anexate la tratatele enumerate; tratatele adiţionale, care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare; tratatele de aderare a ţărilor la UE.

Tratatele „fondatoare” care instituie diferite Comunităţi Europene:

Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951); Tratatele de la Roma (Tratatul Euratom şi Tratatul de instituire a Comunităţii

Economice Europene) (25 martie 1957); Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (7 februarie 1992).

Tratatele de modificare sunt:

Actul Unic European (17 şi 28 februarie 1986); Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997); Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001); Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007), intrat în vigoare începând de la

1 decembrie 2009.

Tratatele adiţionale, care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare, sunt:

Tratatul privind „fuziunea instituţiilor executive” (8 aprilie 1965); Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de instituire a

Comunităţilor Europene (22 aprilie 1970); Tratatul de la Bruxelles de modificare a unor dispoziţii financiare ale Tratatelor de

instituire a Comunităţilor Europene şi de instituire a Curţii de Conturi (22 iulie 1975);

„Actul” privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului prin sufragiu universal direct (20 septembrie 1976).

Tratatele de aderare:

a Danemarcei, a Irlandei, a Norvegiei şi a Regatului Unit (22 ianuarie 1972); a Greciei (28 mai 1979); a Portugaliei şi a Spaniei (12 iunie 1985); a Austriei, a Finlandei, a Norvegiei şi a Suediei (24 iunie 1994); a Ciprului, a Estoniei, a Maltei, a Letoniei, a Lituaniei, a Poloniei, a Republicii Cehe,

a Slovaciei, a Sloveniei şi a Ungariei (16 aprilie 2003); a Bulgariei şi a României (25 aprilie 2005).

Actele de aderare a Norvegiei din 22 ianuarie 1972 şi 24 iunie 1994 nu au intrat niciodată în vigoare. În data de 1 februarie 1985 a fost semnat un tratat de creare a unui statut special pentru Groenlanda.

Domeniul de aplicare al legislaţiei primare

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare spaţial al legislaţiei primare, articolul 355 din TFUE prevede că dreptul UE se aplică teritoriilor metropolitane ale statelor membre şi anumitor insule şi teritorii de peste mări (ca Madeira, Insulele Canare şi departamentele de peste mări franceze). Acesta se aplică şi teritoriilor în care un stat membru asigură relaţiile externe (ca Gibraltar şi Insulele Åland).

Articolul 355 din TFUE prevede că, Consiliul poate stabili un regim special pentru anumite teritorii. Este astfel cazul Gibraltarului şi al Saint-Pierre-et-Miquelon în domeniul vamal. În cele din urmă, articolul 355 din TFUE prevede în mod expres că dreptul comunitar nu se aplică anumitor teritorii cum ar fi Insulele Feroe.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare temporal al legislaţiei primare, aceasta se aplică din momentul intrării în vigoare a tratatului, cu excepţia perioadei tranzitorii.

În ceea ce priveşte durata aplicării, textele care intră în sfera legislaţiei primare au, în principiu, durată nelimitată (de exemplu, TFUE conform articolului 356).

Regimul juridic al legislaţiei primare

În ceea ce priveşte angajamentele încheiate de statele membre între ele, dacă acestea sunt:

anterioare Tratatului de la Roma, în principiu aplicarea lor încetează. În această eventualitate, angajamentele intră apoi sub incidenţa regimului de succesiune a tratatelor prevăzut în dreptul internaţional. Prin excepţie, articolul 350 din TFUE autorizează în mod expres unele asociaţii regionale între Belgia, Luxemburg şi Ţările de Jos;

ulterioare Tratatului de la Roma, sunt supuse obligaţiei generale a principiului loialităţii enunţat în articolul 4 al TUE. În virtutea acestui articol, statele se abţin să ia vreo măsură susceptibilă de a pune în pericol realizarea obiectivelor din TUE.

În ceea ce priveşte angajamentele încheiate de statele membre cu ţările terţe, dacă acestea sunt:

anterioare Tratatului de la Roma, drepturile terţilor se menţin în temeiul articolului 307 din Tratatul CE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie (CJUE, hotărârea în cauza International Fruit Company din data de 12 decembrie 1972). Altfel spus, aceste acorduri sunt opozabile Comunităţii, din cauza transferului competenţelor statelor membre către aceasta. Prin excepţie, acesteia nu îi sunt opozabile drepturile care rezultă din acordurile care sunt incompatibile cu Tratatul CE;

ulterioare Tratatului de la Roma, dacă sunt recunoscute ca fiind valabile, cu excepţia cazului în care statul şi-a depăşit competenţele (dacă UE are o competenţă pe care statul nu a respectat-o) şi dacă acordul încalcă obligaţia generală a principiului loialităţii.

Curtea de Justiţie a UE poate interpreta tratatele. Cu toate acestea, ea nu controlează valabilitatea acestora, care se stabileşte prin dreptul internaţional.

În anumite situaţii, Curtea de Justiţie a UE admite că persoanele fizice pot invoca în faţa sa dispoziţiile legislaţiei primare. Dispoziţiile trebuie să aibă efect direct iar conţinutul lor trebuie să fie clar, precis şi necondiţionat (CJUE, hotărârea în cauza Sagoil din 19 decembrie 1968).

Sursele primare (originare) ale dreptului comunitar: tratatele comunitare.

Doctrina de specialitate consideră ca făcând parte din dreptul comunitar primar sau originar tratatele institutive, tratatele modificatoare şi tratatele de aderare a noilor membri, precum şi alte tratate importante în ansamblul „corpus”-ului constituţional al Uniunii Europene343. Aceste izvoare primare au forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare comunitare şi prezumţie absolută de legalitate.

Tratatele institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi Euratom) sunt construite pe baze diferite, pentru a servi unor scopuri diferite, însă totodată ele alcătuiesc un ansamblu unitar şi integrat. Metodele de integrare preconizate de cele trei tratate sunt, de asemenea, diferite.

Astfel, Tratatele C.E.C.O. şi Euratom sunt tratate având ca scop integrarea sectorială a economiei statelor membre, metoda utilizată în acest scop fiind, prin urmare, aceea a tratatuluilege, care reglementează în detaliu şi cu caracter exhaustiv relaţiile ce se stabilesc între diferite entităţi naţionale sau comunitare în legătură cu piaţa cărbunelui şi oţelului, respectiv a energiei atomice.

Dimpotrivă, Tratatul C.E.E. a stabilit anumite obiective ce trebuiau atinse de statele membre în vederea realizării pieţei unice europene şi uniunii vamale, lăsând în sarcina acestora alegerea modalităţilor concrete de realizare a obiectivelor; din acest motiv, el este considerat un tratat cadru, tratat de procedură.

El are ca obiect întreaga economie a statelor membre, nu doar segmente ale acesteia, prin aceasta deosebindu-se din nou, fundamental, de celelalte două tratate institutive, ce au adoptat abordarea sectorială.

Mai mult, tot din acelaşi motiv, Tratatul C.E.E. se află în poziţie de lege generală faţă de celelalte două tratate, care reglementează sectoare determinate ale economiei, prin urmare el se aplică, în principiu, şi sectoarelor cărbunelui şi

oţelului, respectiv energiei atomice; dacă se pune însă problema contradicţiei între dispoziţiile Tratatului C.E.E. şi dispoziţiile C.E.C.O. sau EURATOM, cele din urmă prevalează.

Fiecare tratat are o structură tehnico-legislativă formată din preambul, clauze introductive, clauze instituţionale, clauze materiale, şi clauze finale.

În preambul sunt specificate motivele de ordin politic ce au stat la baza hotărârii statelor membre de a crea respectiva Comunitate europeană şi scopurile, obiectivele Comunităţii (spre exemplu, piaţa unică, libera circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, politica agricolă comună, etc.).

Nu există o ierarhie a obiectivelor Comunităţilor europene, toate fiind la fel de importante, prin urmare instituţiile comunitare nu se pot „ascunde” în spatele nereuşitei de a duce la îndeplinire un obiectiv comunitar, pentru a întârzia adoptarea măsurilor necesare îndeplinirii unui alt obiectiv comunitar.

Dispoziţiile introductive prefigurează acţiunile ce trebuie întreprinse de statele membre în vederea realizării obiectivului sau obiectivelor Comunităţii.

Clauzele instituţionale vizează organizarea şi funcţionarea ansamblului instituţional comunitar, finanţarea comunităţilor şi statutul funcţionarilor publici comunitari.

Clauzele materiale impun obligaţii şi conferă drepturi diferitelor subiecte de drept implicate în realizarea obiectivelor comunitare, reglementând în acelaşi timp acţiunea sau inacţiunea acestora. Aşa cum am mai precizat, şi aici tratatele procedează diferit, cele două tratate sectoriale fiind mai explicite în reglementări, în timp ce Tratatul C.E.E. fixează de regulă obiectivele de atins, nu şi mijloacele pentru aceasta.

În fine, clauzele finale cuprind dispoziţii privind ratificarea tratatelor institutive, intrarea lor în vigoare, şi condiţiile în care poate fi realizată revizuirea acestora. Depozitarele tratatelor institutive, adică statele care păstrează originalul acestor tratate, sunt Franţa, respectiv Italia, statele pe teritoriul cărora s-au semnat tratatele.

Intrebarea nr. 70 - Conluziile avocatului general

Ce nu este avocatul general (prescurtare uzuală „AG”)

Nu este nici avocat al uneia dintre părți, nici procuror, nici magistrat-asistent, nici avocat al poporului. Instituția avocatului general ca membru al CJUE este unică și reprezintă rezultatul unui compromis necesar din cauza caracterului unitar al

hotărârilor Curții, pronunțate ca organ colegial, fără opinii separate. În prezent, în temeiul Art. 252 TFUE (ex-art. 222 CE), Curtea este asistată de 8 avocați generali.

Ce rol are avocatul general în procedura preliminară?

Cauzele aflate pe rolul Curții beneficiază de două contribuții imparțiale, independente una față de cealaltă: cea a judecătorului-raportor, care ghidează Curtea de-a lungul fazelor procedurale ale cauzei și redactează proiectul de hotărâre, și cea a avocatului general, care oferă întregii Curții (inclusiv judecătorului-raportor) o analiză legală detaliată a problemelor cu care Curtea a fost sesizată, urmată de o soluție motivată, de care Curtea nu este însă ținută.

În concluziile sale, prezentate la finalul procedurii, AG stabilește în detaliu cadrul de fapt și de drept al cauzei, examinează toate susținerile participanților la procedură, eventual abordează probleme care nu au fost ridicate, dar care i se par importante în cauză și procedează la o cercetare proprie a normelor naționale în discuție, care poate include articole și lucrări de specialitate.

Avocații generali sunt avangardiștii sistemului – prin contribuția lor creativă, identifică inconsecvențele din jurisprudență și semnalează momentele și situațiile în care apreciază că se impune o nuanțare sau o schimbare a jurisprudenței.

Ce importan ă au concluziile AG pentru practicieni?ț

Având în vedere că, potrivit unui studiu, concluziile AG sunt urmate de către Curte în aproximativ 88% din cazuri, de îndată ce se publică în cauza care prezintă interes avem un preview destul de sigur al răspunsului pe care îl va da Curtea la întrebările adresate.

În al doilea rând, chiar dacă până la urmă hotărârea Curții se îndepărtează de concluzii, acestea conțin de multe ori un rezumat comentat și critic al jurisprudenței Curții în materie, cu trimiteri la hotărârile de referință și cu reflecții asupra elementelor care disting unele cauze de altele, extrem de utile pentru practicieni, unele de-a dreptul didactice. Pentru acest motiv, în unele state membre, opiniile juridice exprimate în concluziile AG au început să fie discutate și chiar citate în litigii naționale.

Apoi, hotărârea Curții nu abordează întotdeauna toate problemele ridicate, iar motivarea poate fi uneori frustrant de laconică, din diverse motive (unul notabil este că hotărârile sunt unitare, nu pot fi exprimate eventualele opinii separate). Concluziile AG, traduse în toate limbile oficiale și publicate ca și hotărârea, dau consistență hotărârilor și explică unele motive. O citire atentă poate chiar dezvălui opiniile divergente din interiorul Curții sau cel puțin și celelalte puncte de vedere luate în considerare.

Nu în ultimul rând, avocații generali nu se află sub aceeași constrângere precum Curtea în ceea ce privește stilul redactării. În fond, ei scriu o opinie legală, de aceea sunt liberi să manifeste un stil neconstrâns de grija pe care trebuie să o aibă

Curtea în exprimare. Fiecare dintre ei juriști eminenți, avocații generali au dezvoltat stiluri personale, marcate de cultura juridică în care s-au format profesional. Exercițiul intelectual pe care îl reprezintă fiecare opinie legală reprezintă o sursă bogată pentru oricine este interesat nu numai în direcția de dezvoltare a dreptului Uniunii Europene, dar și în cunoașterea culturilor juridice ale celorlalte state, ghidate de un jurist de excepție, cu o perspectivă panoramică.

Întotdeauna se formulează concluzii de către AG?

Nu întotdeauna. Există două situații în care cererea preliminară se soluționează fără concluziile AG:

în cazul în care consideră că respectiva cauză nu pune o problemă nouă de drept, Curtea poate decide, după ascultarea AG, să soluționeze cererea fără concluziile AG, conform art. 20 din Statutul CJUE;

în cazul în care cererea preliminară este soluționată prin ordonanță motivată, în conformitate cu art. 99 din Regulamentul de procedură al CJUE

În fine, dacă cererea este soluționată potrivit procedurii accelerate (PPA) sau procedurii de urgență (PPU), concluziile se numesc „luare de poziție” (prise de position - FR; View - EN).

Intrebarea 94 - Principalele directii de cooperare judiciara si politieneasca pe cause penale a UE

III. COMBATEREA CRIMINALITĂȚII

INTERNAȚIONALE

Este necesar un efort susţinut pentru combaterea bandelor criminale care practică traficul de persoane şi care exploatează fiinţele vulnerabile, оn special femeile şi copiii.

Crima organizată devine din ce оn ce mai sofisticată şi acţionează оn mod current оn reţele europene sau internaţionale. Terorismul a dovedit deja că poate lovi cu brutalitate oriunde оn lume.

Оn acest context, a fost creat Sistemul de Informaţii Schengen (SIS). Este vorba despre o bază de date complexă care le permite forţelor poliţieneşti şi autorităţilor judiciare să facă schimb de informaţii despre bunuri furate, cum ar fi vehicule şi obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de arestare sau o cerere de extrădare. O bază de date de nouă generaţie, denumită SIS II, va avea o capacitate sporită şi va putea stoca noi tipuri de date.

Una dintre cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este urmărirea fondurilor dobвndite pe căi ilegale. Din acest motiv, cвt şi pentru eliminarea surselor de finanţare a organizaţiilor criminale şi teroriste, UE a elaborat o legislaţie care urmăreşte combaterea spălării banilor.

Cea mai importantă realizare din ultimii ani оn domeniul cooperării dintre forţele de ordine a fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene cu sediul la Haga, care este format din ofiţeri de poliţie şi funcţionari vamali. Aria de acţiune a Europol cuprinde: traficul de droguri şi de vehicule furate, traficul de persoane, reţelele clandestine de imigraţie, exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, pornografia infantilă, contrafacerea, traficul de material radioactiv şi nuclear, terorismul, spălarea banilor şi falsificarea monedei europene.

Cooperarea dintre autorităţile vamale europene contribuie la reducerea traficului ilicit şi a infracţionalităţii.

© George Steinmetz/Cor

CREAREA UNUI

„SPAȚIU JUDICIAR EUROPEAN”

Оn prezent, оn Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare diferite,

fiecare оn cadrul frontierelor naţionale. Dar criminalitatea internaţională şi terorismul nu se opresc la frontierele naţionale. Din acest motiv, UE are nevoie de un cadru comun de luptă оmpotriva terorismului, a traficului de droguri şi a contrafacerii, pentru a putea garanta cetăţenilor un grad ridicat de protecţie şi pentru a favoriza cooperarea internaţională оn acest domeniu. Pe lвngă aceasta, UE mai are nevoie de o politică penală comună, astfel оncвt definiţiile diferite ale anumitor acte criminale să nu compromită cooperarea judiciară dintre state.

Cel mai important exemplu de cooperare practică оn acest domeniu este oferit de Eurojust, o structură centrală de coordonare оnfiinţată la Haga оn 2003. Obiectivul său este acela de a facilita cooperarea оntre autorităţile naţionale de urmărire penală оn cazul investigaţiilor care implică mai multe state membre ale UE. La hotărвrea Consiliului (sau a unui grup de cel puţin nouă state membre), Eurojust poate fi utilizat ca bază de оnfiinţare a unui Parchet European. Rolul procurorului va fi de a investiga şi urmări penal infracţiunile оmpotriva intereselor financiare ale UE.

Un alt instrument practic al cooperării transfrontaliere este mandatul european de arestare, оn uz оncă din ianuarie 2004. Rolul acestuia este de a оnlocui procedurile

оndelungate de extrădare. Оn materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislaţie care să faciliteze aplicarea deciziilor judecătoreşti оn cazuri transfrontaliere care implică divorţuri, separare de drept, custodia copiilor sau pensia alimentară. Astfel, hotărвrile judecătoreşti emise оntr-un stat membru pot fi aplicate оn oricare alt stat membru. Uniunea Europeană a pus оn aplicare proceduri comune pentru simplificarea şi accelerarea reglementării litigiilor transfrontaliere оn cazul unor acţiuni civile de amploare redusă şi incontestabile, cum ar fi recuperarea creanţelor şi falimentul.

Justi ie i afaceri internț ș e

Spaţiul Schengen cuprinde cele mai multe state membre şi asigură libertatea de mişcare.

Încă de la înființarea Uniunii Europene în 1993, Uniunea și-a dezvoltat competențe în domeniile justiției și afacerilor interne, inițial la un nivel interguvernamental și mai târziu la un nivel supranațional. În final, au fost înființate agenții care coordonează acțiunile asociate: Europol (pentru cooperarea forțelor de poliție)[46], Eurojust(pentru cooperarea între procurori)[47] și Frontex(pentru cooperarea între autoritățile de frontieră).[48] Uniunea Europeană operează de asemenea Sistemul de Informații Schengen care este o bază de date comună a poliției și autorităților de imigrație din statele membre. Această cooperare a fost dezvoltată în principal prin Acordul Schengen pentru a evita trecerile ilegale a frontierei.

Uniunea are de asemenea și legislație în domeniile extrădării[49], legislației familiei[50], azil[51] și justiție penală[52]. Interdicția discriminării sexuale și din cauza naționalității au o lungă vechime în tratate[nb 1]. Recent, a existat o suplimentare a puterii legislative împotriva discriminării bazată pe rasă, religie, dizabilități, vârstă și orientare sexuală[nb 2]. În virtutea acestor puteri, UE a emis legislație pentru prevenirea și condamnarea discriminării sexuale la locul de muncă, discriminarea de vârstă și discriminarea rasială.[nb 3]

Europol este o organizație de combatere a criminalității la nivel european, având sediul la Haga (Olanda). Această organizație, trebuie să preia sarcinile poliției naționale din fiecare stat al Europei, în caz că activitatea criminală, depășește limita granițelor naționale.

In acest scop este necesar un schimb continu de informații de la nivele naționale până la cele internaționale care cad în atribuțiileInterpolului.

Programul măsurilor de combatere cuprinde: (franc.: Terrorisme, Radicalisme, Extremisme et Violence Internationale), - nume abreviat TREVI, (ciriminalitaea organizată) - OK și (European Drug Unit) - EDU.

Această combatere a terorismului se extinde și asupra comerțului cu arme, droguri, copii folosiți în scopuri pornografice și încercarea legalizării banilor rezultați din afaceri ilegale.

Această organizație a fost inițiată încă din anul 1992 prin înțelegerea din Maastricht, dar devenit funcționabilă din 1999.

Europolul este o organizație independentă a UE care are atribuții polițiste și juristice de colaborare pe plan european.

Amintit în Tratatul de la Maastricht, Europol avea în momentul creării sale un character supranaţional, fiind creat într-un cadru interguvernamental acestui organism. Viitorul acestui organ este incert, existând şi ambiţia membrilor săi de a-l transforma într-un “Senat” al Uniunii.

Tratatul de la Lisabona include “spaţiul de securitate, libertate şi justiţie” între politicile Uniunii iar Europol, dat fiind rolul său în cooperarea poliţienească, va avea un rol semnificativ în susţinerea şi consolidarea autorităţilor poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum şi în facilitarea cooperării acestora pentru a combate criminalitatea gravă, ce aduce atingere intereselor comune la nivelul Uniunii sau terorismul.

Înfiinţată pe baza Convenţiei Europol din 1995, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998, organizaţia cu sediul la Haga are printre atribuţiile sale:

- colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiiilor, precum şi schimbul de informaţii transmise de autorităţile statelor membre sau autorităţi terţe;

- coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni de cercetare şi operative desfăşurate împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau în cadrul unor echipe comune de cercetare şi, după caz, în colaborare cu Eurojust.

Parlamentul European şi Consiliul, prin procedura legislativă ordinară, stabilesc structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol.

Europol derulează activităţi în domeniul cooperării interstatale în domeniul traficului de droguri, de maşini, de persoane, a falsificării banilor şi a altor mijloace de plată, a terorismului.

Dotat cu personalitate juridică, Europol este condus de un Consiliu de administraţie format din câte un reprezentant al statelor membre, care votează cu majoritate calificată de două treimi, şi un Director, numit de Consiliu, după consultarea Consiliului de administraţie, pentru o perioadă de 4 ani, reînnoibilă o singură dată. Alături de aceste organe de conducere se mai află o Autoritate comună de control a graniţelor, un Controlor financiar şi un Comitet bugetar.

EUROJUST

Creat în 2002 şi având sediul tot la Haga, Eurojust are misiunea de a susţine şi consolida coordonarea şi cooperarea dintre autorităţile naţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care afectează două

sau mai multe state membre sau care impugn urmărirea penală pe baze comune, prin operaţiuni întreprinse de autorităţile statelor membre şi de Europol şi prin informaţii furnizate de acestea. Ideea centrală este că urmărirea şi instrumentarea unor cauze judiciare care necesită acţiuni pe teritoriul mai multor state membre să se desfăşoare în condiţii mai bune de coordonare. De asemenea, este vizat domeniul extrădării şi al executării înţelegerilor mutuale interstatale.

OMBUDSMANUL EUROPEAN

Instituţia Ombudsmanului European este o inovaţie a Tratatului de la Maastricht.

Astfel, conform T.F.U.E., Ombudsmanul European este ales de Parlamentul European, după fiecare alegere a P.E., pe durata legislaturii sale. Mandatul său poate fi reînnoit. Ombusmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. În îndeplinirea îndatoririlor sale acesta nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern, instituţie, organ, agenţie, etc.

El nu poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. Ombudsmanul are ca şi atribuţii primirea şi investigarea plângerilor cetăţenilor europeni sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru vizând cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene289. Ombudsmanul poate efectua investigaţii pe care le consideră justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor adresate

Nu trebuie confundat Europol cu Interpol, organizaţie cu sediul la Lyon ce grupează 177 de poliţii naţionale şi îşi desfăşoară activitatea la nivel mondial. direct, sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare.

În urma sesizărilor primite, Ombudsamnul (cu sediul la Strassbourg, în sediul Parlamentului European), întreprinde o anchetă administrativă, iar în cazul în care constată un caz de administrare defectuoasă acesta sesizează instituţia în cauză. Instituţia vizată de investigaţie dispune de un termen de trei luni pentru a comunica punctul său de vedere. Ulterior, Ombudsmanul redactează un raport, pe care îl prezintă Parlamentului European şi instituţiei în cauză şi informează persoana care a formulat plângerea cu privire la rezultatul acestor investigaţii.

Ombudsmanul nu poate impune însă nici un fel de sancţiuni juridice instituţiei în culpă, el fiind doar un organ de concilere şi de rezolvare amiabilă a litigiilor administrative.

În faţa Parlamentului, Ombudsmanul prezintă anual un raport general, în care arată modul de soluţionare a plângerilor primate Ombudsmanul poate fi destituit

de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, la cererea Parlamentului, dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei, sau în caz de culpă gravă.

Itrebarea 46 - Competente implicite

Competenţele explicite şi competenţele implicite ale Uniunii Europene.

Competenţele exclusive, competenţele partajate şi competenţele rezervate.

Competenţele explicite sunt cele prevăzute în mod clar în tratate, „conferite prin tratate”. În exercitarea acestor competenţe, instituţiile Uniunii pot adopta acte comunitare pentru realizarea obiectivelor propuse.

Dimpotrivă, competenţele subînţelese sau implicite rezultă din interpretarea finalistă a tratatelor, din faptul stabilirii de către tratate a unor obiective de atins, fără a se specifica în mod expres mijloacele de atingere a acestora şi instituţiile care sunt responsabile cu realizarea lor.

Obiectivele trebuie atinse prin acţiunea comunitară, prin urmare în acest fel sunt date instituţiilor puteri discreţionare în alegerea măsurilor necesare pentru ducerea la îndeplinire a obiectivelor prevăzute în tratatele comunitare. Regula este că, prin decizia Consiliului, cu unanimitate, la propunerea Comisiei şi cu acordul Parlamentului European se adoptă măsurile corespunzătoare, asupra măsurilor respective aplicându-se o procedură legislativă specială.

Competenţele exclusive sunt acele atribuţii transferate de statele membre Comunităţilor Europene / Uniunii Europene în mod definitiv, şi este vorba de uniunea vamală, politica privind concurenţa, politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro, politica comercială comună şi de politica de conservare a resurselor maritime. În aceste domenii, statele membre nu mai au drept de legiferare, ci doar de aplicare a măsurilor dispuse prin acte comunitare.

Competenţele partajate de Uniune cu statele membre reprezintă majoritatea competenţelor, în aceste domenii fiind posibilă fie intervenţia Uniunii, fie cea a statelor membre, cu respectarea principiului subsidiarităţii. Astfel de competenţe reprezintă piaţa internă, politica socială (aspectele definite de tratate), coeziunea economică, socială şi teritorială, agricultura şi pescuitul, mediul, protecţia consumatorului, transporturile, reţele transeuropene, energia, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, obiectivele comune de securitate în materie de săntate publică.

Competenţele naţionale rezervate, aparţin în continuare doar statelor membre (de exemplu, fiscalitatea directă), însă acestea trebuie să respecte supremaţia dreptului comunitar în exercitarea lor.