GUVERNANȚĂ CORPORATIVĂ ȘI

SUSTENABILITATE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Voicu-Dan Dragomir

București, Editura Economică, 2010

ISBN: 9789737094988

[2]

Cuprins

Prefață ...............................................................................................................................................................................3

Introducere ......................................................................................................................................................................5

I. Dreptul societar european și guvernanța corporativă ......................................................................8

1. Fundamentele dreptului societăților comerciale în Europa ...........................................................8

2. Fundamentele contabilității europene ................................................................................................. 13

3. Modernizarea dreptului societar european ........................................................................................ 23

4. Codurile de guvernanță - un garant al uniformității ....................................................................... 34

II. Piața unică de capital și serviciile financiare ...................................................................................... 41

1. Un cadru reglementar pentru piețele de capital europene .......................................................... 41

2. Modernizarea cadrului reglementar contabil .................................................................................... 45

3. Transparența tranzacțiilor și protecția consumatorilor pe piețele financiare ..................... 83

III. Mediul natural și sustenabilitatea .......................................................................................................... 89

1. Cadrul normativ internațional privind dezvoltarea durabilă ...................................................... 89

2. Strategia UE privind integrarea sustenabilității în legislația societăților ............................... 92

3. Activitățile industriale și mediul natural ............................................................................................. 93

4. Promovarea activităților ce protejează mediul natural ................................................................. 98

5. Orientarea fondurilor spre protecția mediului .............................................................................. 107

6. Concluzii ........................................................................................................................................................ 109

IV. Sustenabilitatea pe piața muncii .......................................................................................................... 111

1. Strategia de la Lisabona ........................................................................................................................... 111

2. Responsabilitatea socială și contribuția firmelor la dezvoltarea durabilă .......................... 112

3. Uniunea Europeană – un pol al excelenței în responsabilitatea socială ............................... 121

4. Standardele fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii .................................... 126

5. Modernizarea legislației muncii pentru începutul de secol XXI .............................................. 130

6. Sănătatea și siguranța muncii ............................................................................................................... 133

7. Ghidul micilor întreprinzători – soluția europeană pentru IMM-uri ..................................... 140

O imagine de ansamblu ......................................................................................................................................... 146

Bibliografie ................................................................................................................................................................ 147

[3]

Prefață

Este din ce în ce mai evident că mediul academic românesc, orientat pe coordonatele naționale, europene și internaționale, vizând sferele economicului, juridicului, finanțelor, managementului, sociologiei și ale multor altor domenii, evoluează în ultimii zeci de ani după o curbă exponențială. În jocul acestor sfere își definesc tot mai clar conținutul discipline noi, în rândul cărora un loc reprezentativ îl ocupă guvernanța corporativă, sustenabilitatea (sau dezvoltarea durabilă), responsabilitatea socială, ecologică și economică, sau problematica eticii în afaceri. Toate aceste zone de cunoaștere implementează cu succes complexul de teme din aria contabilității, a serviciilor financiare și a piețelor de capital, pe fondul garantării uniformității codurilor de guvernanță, a modernizării cadrelor reglementare contabile și fiscale, a transparenței tranzacțiilor și a protecției consumatorilor pe piețele financiare.

Prezenta lucrare „Sustenabilitate și guvernanță corporativă în Uniunea Europeană” este dezvoltată pe cele două axe pe care titlul le anunță, atât prin tratarea unui ansamblu de teme, toate sub incidența reglementărilor europene, cât și prin remarcarea locului pe care îl ocupă România în acest evantai de subiecte.

Dacă studiul indicatorilor de dezvoltare durabilă (sustenabilitate) este indispensabil pentru a proceda la măsurarea performanțelor economice, de mediu și sociale ale întreprinderilor, descifrarea rapoartelor aferente nu se poate limita la analize tematice. În mod evident, partea cea mai mare a constatărilor referitoare la rapoartele de dezvoltare durabilă favorizează analizele focalizate pe prezența unor indicatori de tipul „valorilor cheltuite pentru infrastructuri”, „emisiilor de gaz cu efect de seră”, „numărului de ore de formare profesională” etc. La modul general, ultimele decenii ale secolului trecut și primul deceniu al prezentului secol au deschis larg porțile spre o economie globalizată, în care un număr din ce în ce mai mare de actori își pun întrebări asupra consecințelor sociale și ecologice ale activităților economice. Răspunzând la provocările juridice și chiar mediatice care proliferează, întreprinderile își afișează astăzi diversele poziționări ale propriei responsabilități în afaceri.

Întreprinderea modernă, cunoscută cel mai adesea sub numele de societate anonimă pe acțiuni, este o organizare cu totul specială a activității productive. Guvernanța corporativă este un concept și o practică de care se leagă organic viața întreprinderii moderne. În sens restrâns, guvernanța corporativă implică apelul la consecințele practice ale teoriei agenției, care pune în centrul atenției relația privilegiată dintre conducători și acționari. În sens larg, bazele ei conceptuale fac apel la teoria stakeholderilor (teoria „părților participante” sau a „partenerilor sociali”). Interpretarea ei printr-o semiotică a eticii în afaceri conduce la o cheie de lectură prin care ne orientăm în zilele noastre spre noua guvernanță corporativă.

Cu toate că este veche, noțiunea de stakeholders a cunoscut un mare succes încă de la integrarea ei de către Edward Freeman în managementul strategic. O atare noțiune, prin

[4]

înțelesurile ei, punctează și integrează comportamentele oricărui grup sau individ care poate să afecteze sau să fie afectat de realizarea obiectivelor organizației.

De mai bine de un deceniu, conceptul de părți participante a devenit de neînlocuit în aplicarea modelului stakeholderilor în guvernanța corporativă. Un apel la conceptul de „părți participante” în procesul de guvernanță corporativă apare ca un model indispensabil pentru întreprinderile care sunt interesate de un avantaj concurențial. Chiar ideea de guvernanță a întreprinderii contribuie la luarea în considerare a actorilor și a rețelelor de actori, cât și a interacțiunilor dintre aceștia în cadrul strategiilor entităților.

Noua guvernanță a întreprinderilor se înscrie de facto într-o abordare normativă. Ea este totodată o guvernanță a unei mai bune înțelegeri a raporturilor dintre entitățile economice și mediul lor. Cu alte cuvinte, relațiile cu părțile participante sunt bazate pe sensurile obligațiilor morale și normative, în conținutul cărora trebuie construite transparența, încrederea și dialogul, care sunt complementare principiului corporativ al maximizării profiturilor.

Lucrarea „Sustenabilitate și guvernanță corporativă în Uniunea Europeană” este literalmente un studiu modern, în acord cu evoluțiile europene și internaționale, în armonie cu bazele juridice ale temelor abordate și cu o largă deschidere spre analize temeinice, relevante, credibile și chiar încântătoare. Respectul absolut pentru deontologia academică este la el acasă. Autorul lucrării este tânărul universitar Voicu-Dan Dragomir, membru al Catedrei de Contabilitate internațională și informare financiară din Academia de Studii Economice, absolvent și șef de promoție al Școlii doctorale din instituția noastră aproape seculară, doctor în economie la numai 26 de ani, autor a numeroase articole și comunicări susținute cu predilecție în străinătate și cotate cu calificative științifice de vârf și cu multe elogii. Cartea lui are un caracter de noutate absolută și poate primi, fără să facem abuz de laude, statutul de vade-mecum – o referință indispensabilă – între lucrările pedagogico-științifice emanate din universitățile economice românești.

Prof. univ. dr. Niculae Feleagă

Catedra de Contabilitate Internațională și Informare Financiară

Academia de Studii Economice din București

[5]

Introducere

Guvernanța corporativă (engl. corporate governance) este sistemul prin care companiile sunt conduse și controlate. Acest mecanism este pus în mișcare de la firma unipersonală și până la corporația multinațională. Fiecare tip de organizație, în special pe criteriul mărimii acesteia, are propriile sale particularități privind guvernanța corporativă. În spațiul legislativ al Uniunii Europene, un sistem de guvernanță este validat doar prin unul dintre atributele sale majore: transparența față de utilizatorii externi de informație. Nu trebuie însă uitat caracterul multidimensional al guvernanței corporative, care nu a încetat să aibă un grad de mister pentru toate categoriile de public vizate: managerii, legiuitorii, universitarii, dar în special cei incluși în cuprinzătoarea sferă a „stakeholderilor”.

Sustenabilitatea (engl. sustainability) este echivalentă cu „dezvoltarea durabilă”. Acest concept se centrează pe o alocare echilibrată a resurselor la scară globală. Valoarea etică a acestui concept rezidă în distribuirea rațională și responsabilă a resurselor, valorilor și oportunităților între generația prezentă și generațiile viitoare. În planul activităților economice, o dezvoltare sustenabilă se poate menține numai în limita existenței comunităților și ecosistemelor. De aceea, noțiunea de parteneri ai firmei (engl. stakeholders) va include, din perspectiva sustenabilității, atât indivizii ce intră în contact cu viața de afaceri a firmei, cât și mediul natural, care este resursa majoră a oricărei activități economice.

Într-o sinergie a celor două concepte expuse mai sus, managerii secolului XXI resimt presiunea de a fi mai puțin preocupați de satisfacția pe termen scurt a acționarilor, și mai mult implicați în conturarea unui orizont de dezvoltare sustenabilă pentru propriile afaceri. O multitudine de subiecte de mare actualitate, precum energia „curată”, combustibilii alternativi, sau conservarea biosferei, pe de o parte, și lupta împotriva sărăciei, non-discriminarea sau nevoile comunității, pe de altă parte, transformă efortul sustenabilității în cea mai mare provocare a societății contemporane, cu aplicabilitate imediată la spațiul european.

Legislația Uniunii Europene, în stadiul de dezvoltare al anului 2009, pornește de la premisa că fiecare întreprindere, indiferent de mărime, este un nod al unei rețele extrem de complexe. Orice firmă este, în același timp, o verigă a unui lanț de distribuție, un poluator, un contribuabil, un angajator, un emitent de titluri, un datornic sau un creditor, o parte a unei comunități și o comunitate în sine. Toate aceste roluri pe care o întreprindere le joacă în orice moment o aduc în postura de a fi un subiect de drept, de a avea o influență asupra terților și de a fi responsabilă pentru efectele acestei influențe.

Dacă privim dintr-o perspectivă evolutivă, cadrul reglementar al Uniunii Europene s-a dorit a îndeplini două roluri, distincte și aparent contrarii:

• Rolul de a fi cel mai mic numitor comun pentru legislația statelor membre, în acele momente în care unele țări aveau un avans deosebit în anumite domenii (cum ar fi protecția socială), iar altele aveau un handicap major. Pentru acestea din urmă,

[6]

transpunerea legislației europene a reprezentat un adevărat proces de modernizare, dar nu a avut același efect și asupra țărilor avansate;

• Rolul de a fixa un standard superior de calitate (cum ar fi în domeniul piețelor de capital), necesar pentru crearea pieței comune și armonizarea legislațiilor atât a statelor avansate, cât și a celor care făceau primii pași în anumite domenii. Totuși, un astfel de standard superior este atins doar printr-un compromis. Procesul dificil al modernizării legislației contabile prin adoptarea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară demonstrează această aserțiune.

Aceste două roluri, în același timp complementare și contradictorii, s-au manifestat în diverse momente istorice și în diverse contexte internaționale. Mai mult, forma legislativă în care s-au concretizat eforturile de modernizare ale Uniunii Europene poartă cu sine o doză de incoerență. Unele inițiative au luat forma de directive, lăsând un spațiu de joc apreciabil pentru fiecare stat membru, altele s-au concretizat în regulamente cu aplicabilitate imediată, iar altele au rămas în stadiul de recomandări, deși abordau probleme extrem de importante și necesare.

Toate aceste aspecte de mai sus fac obiectul lucrării de față. Mediul de afaceri nu se mai limitează doar la contabilitatea de gestiune cu costurile sale de producție, sau la contabilitatea financiară ca indicator al performanței anuale. Fiecare dintre aspectele prezentate în continuare sunt vitale pentru viața unei firme; un angajator iresponsabil, un mare poluator, un catalizator al conflictelor de interese sau un emitent insolvabil nu vor putea să supraviețuiască într-un mediu de afaceri strict reglementat cum este cel al Uniunii Europene. Astfel, perspectiva adoptată în această carte vizează o discuție asupra cerințelor reglementare pe patru mari axe: calitatea muncii și responsabilitatea socială; protecția mediului natural; dreptul societăților comerciale; și accesul pe piețele financiare europene.

Sursele acestei lucrări sunt exclusiv izvoarele de drept comunitar, care sunt prezentate în notele de subsol ale fiecărei secțiuni. Totuși, în organizarea materialului am folosit și câteva surse științifice, citate în bibliografie. Din acest mod de utilizare a surselor se deduce un lucru: materialul prezentat are un caracter strict normativ. Nu am intenționat să descriu starea actuală a protecției mediului în Europa, sau nivelul de implementare a principiilor responsabilității sociale. În același timp, nu am încercat să detaliez funcționarea efectivă a piețelor de capital, sau a consiliilor de administrație. Toate elementele prezentate în această lucrare sunt strict axate pe cerințele legale cărora companiile europene trebuie să le răspundă.

În lumina tuturor celor spuse mai sus, materialul pe care îl veți lectura are câteva caracteristici:

• Se limitează la problematica întreprinderilor, făcând diferențierea, acolo unde este cazul, între marile corporații multinaționale și firmele de dimensiuni reduse;

• Încearcă să creioneze un context al apariției anumitor probleme, oferind câteva repere istorice și un cadru conceptual sumar pentru fiecare capitol;

[7]

• Nu discută probleme de procedură legislativă la nivel european, stadiul de implementare în statele membre sau particularitățile legislațiilor naționale în raport cu cadrul european;

• Este axat strict pe legislația în vigoare la sfârșitul anului 2009. Cu alte cuvinte, nu se prezintă nici evoluțiile anumitor izvoare de drept, dar nici modificările propuse, dar încă neadoptate. De asemenea, s-a urmărit identificarea și discutarea separată a celor mai importante modificări aduse actelor fundamentale ale dreptului societăților comerciale;

• Sunt cuprinse o mare varietate de acte, cu caracter obligatoriu sau strict de informare, care au fost considerate ca reprezentative pentru stadiul actual al discuției în anumite domenii. De exemplu, în zona responsabilității sociale, nu există un aspect normativ propriu-zis, ci doar comunicări ale Comisiei europene, precum și documente de sinteză (cartea verde, rapoarte ale specialiștilor etc.). În alte zone, precum remunerarea administratorilor, nivelul de impunere nu a depășit stadiul de recomandare, în timp ce dreptul societar izvorăște din câteva directive foarte vechi, începând cu 1968.

Această carte este un compendiu despre provocările la care sunt supuse întreprinderile europene. Lucrarea nu se adresează nici specialistului în contabilitate, nici expertului în resurse umane, nici inginerului de mediu, nici avocatului de drept comercial. Este, în schimb, un ghid pentru managerul secolului XXI, pus în fața complexității spațiului reglementar european. Materialul de față încearcă să ofere o cheie de acces către o problematică vastă, a sustenabilității și a guvernanței corporative, o problematică „secundară” în raport cu profitabilitatea și cotele de piață ale firmelor, însă esențială pentru supraviețuirea acestora într-un mediu reglementar tot mai strict și mai atent cu resursele sociale, naturale și financiare antrenate.

În final, am încercat să îi confer acestei cărți un stil liber, dar precis, fără a fi tehnic. Cartea de față poate fi privită și ca un depozit de cunoaștere, prin atenta ei structurare în cele patru secțiuni cu o multitudine de capitole și subcapitole. În plus, informația prezentată în continuare – punând acceptul pe principiile și sensul inițiativelor reglementare în discuție – nu este perisabilă decât într-o foarte mică măsură. Chiar dacă directivele discutate vor fi amendate, sau se vor înlocui cu noi variante modernizate, nici una dintre temele cuprinse în această carte nu va deveni vetustă în viitorul apropiat.

[8]

I. Dreptul societar european și guvernanța corporativă

1. Fundamentele dreptului societăților comerciale în Europa

Toate directivele europene privind societățile comerciale țintesc spre o „armonizare”, o „apropiere” sau „coordonare”, fără să se solicite statelor membre să introducă o lege uniformă în sfera societăților comerciale, și nici cu privire la anumite forme juridice de societate comercială (de exemplu, în cazul societăților pe acțiuni). Totuși, în cele mai multe cazuri, statele nu au avut o marjă de interpretare prea largă, dat fiind caracterul strict al formulărilor Comisiei și vizibilitatea internațională a instituțiilor create pe baza acestor reglementări armonizate.

a. Prima Directivă: înființarea societăților și publicitatea oficială

Dreptul societar european se sprijină pe pilonii a câtorva Directive ce coincid cu primii ani de funcționare a spațiului economic european. Prima Directivă1 din 6 martie 1968 vizează protecția intereselor asociaților dintr-o societate comercială, prin stabilirea unor „garanții echivalente”. Aceste garanții sunt asigurate printr-o coordonare a dispozițiilor de drept intern privind publicitatea, valabilitatea angajamentelor acestor societăți și nulitatea acestora, în vederea protejării drepturilor investitorilor.

Singura garanție pe care o societate o oferă terților este considerată a fi patrimoniul ei social, iar publicitatea oficială trebuie să permită terților cunoașterea actelor esențiale ale societății comerciale și alte informații privind societatea, în special identitatea persoanelor care au competența să angajeze societatea în relațiile cu terții.

Prima Directivă a adoptat măsurile necesare pentru ca publicitatea obligatorie privind societățile să vizeze cel puțin următoarele acte și informații:

• actul constitutiv și statutul, precum și orice modificări ale acestor documente; • textul integral actualizat al actului modificat, după o eventuală modificare a actului

constitutiv sau a statutului; • numirea, încetarea din funcție, precum și identitatea persoanelor care:

(i) au competența de a angaja societatea față de terți și de a o reprezenta în justiție; (ii) participă la administrarea, supravegherea și controlul societății;

• cel puțin o dată pe an, publicarea valorii capitalului subscris, cu excepția cazului în care orice majorare a capitalului subscris impune modificarea statutului;

• documentele contabile ale fiecărui exercițiu, a căror publicare este obligatorie; • orice mutare a sediului social al societății;

1 Prima Directivă a Consiliului din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în înțelesul articolului 58 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților (68/151/CEE)

[9]

• dizolvarea societății și hotărârea judecătorească prin care se pronunță nulitatea societății;

• finalizarea procedurii de lichidare și radierea din registru în statele membre în care radierea generează efecte juridice.

În efortul de modernizare2 a Primei Directive, Comisia Europeană a reformulat rolul principalului actor în materie de publicitate legală. Oficiul Registrului Comerțului (sau instituțiile echivalente din statele membre) va permite depunerea tuturor documentelor obligatorii ale societăților în format electronic. În plus, toate informațiile legale se păstrează în dosar sau se transcriu în registru, în format electronic. Această măsură facilitează accesul și diminuează costurile obținerii de către terți, la cerere, a unei copii integrale sau parțiale a tuturor actelor și informațiilor.

Publicitatea actelor și a informațiilor legale se asigură prin publicarea, integrală, parțială sau sub forma unei mențiuni, în buletinul național desemnat de statul membru în acest sens (de exemplu, Monitorul Oficial al României, partea a IV-a). Buletinul național, desemnat de statul membru în acest sens, poate fi în format electronic. Această cerință de publicitate face ca toate actele și informațiile să fie opozabile terților de către societate. În plus, Directiva impune ca toate documentele comerciale ale unei societăți să cuprindă un set minimal de informații: numărul de înregistrare la Registrul Comerțului, forma legală a societății, adresa sediului social și valoarea capitalului social subscris și vărsat.

b. Directiva a doua: formarea capitalului societăților

Societățile pe acțiuni desfășoară activități ce formează pilonul economic al piețelor europene. Aceste companii se extind frecvent dincolo de frontierele teritoriului național, iar coordonarea dispozițiilor de drept intern privind constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea, majorarea și reducerea capitalului lor este deosebit de importantă pentru a asigura o protecție minimă echivalentă, atât pentru acționarii, cât și pentru creditorii societăților în cauză.

Directiva a doua3 privind societățile comerciale pornește de la premisa conform căreia statutul și actul constitutiv ale unei societăți comerciale pe acțiuni trebuie să permită oricărei persoane interesate să cunoască principalele informații privind societatea, în special compunerea exactă a capitalului.

Urmărind un principiu al transparenței, statutul sau actul constitutiv al societății comerciale menționează întotdeauna cel puțin următoarele informații:

2 Directiva 2003/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 iulie 2003. 3 Directiva 77/91/CEE din 13 decembrie 1976 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților comerciale în statele membre pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, în ceea ce privește constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora.

[10]

• forma și denumirea societății; • obiectul de activitate al societății; • dacă societatea nu are capital autorizat, cuantumul capitalului subscris, iar dacă

societatea are capital autorizat, cuantumul acestuia, precum și cuantumul capitalului subscris la înființarea societății;

• în măsura în care nu sunt determinate prin lege, normele care reglementează numărul și procedura de numire a membrilor organelor care reprezintă societatea în relațiile cu terții, care răspund de administrarea, supravegherea și controlul societății, precum și repartizarea competențelor între aceste organe;

• durata societății, cu excepția cazurilor în care este nedeterminată.

În plus, statutul sau actul constitutiv trebuie să menționeze cel puțin următoarele informații:

• sediul social; • valoarea nominală a acțiunilor subscrise și, cel puțin o dată pe an, numărul acestora; • numărul acțiunilor subscrise, având în vedere faptul că acțiunile nu pot fi emise la o

valoare mai mică decât valoarea lor nominală; • condițiile speciale care limitează transferul acțiunilor, dacă există; • existența mai multor categorii de acțiuni și drepturile aferente acțiunilor din fiecare

categorie; • tipul acțiunilor, nominative sau la purtător, dacă legislația internă prevede ambele

tipuri, precum și orice dispoziții privind conversia acestor acțiuni; • cuantumul capitalului subscris și vărsat la înființarea societății sau în momentul în

care societatea este autorizată să își înceapă activitatea; • pentru orice aport la capital, altul decât aporturile în numerar, natura aportului și

numele persoanei care face aportul în cauză; • identitatea persoanelor fizice sau juridice sau a societăților care au semnat statutul

sau actul constitutiv al societății, cu menționarea oricărui avantaj special acordat oricărei persoane care a participat la constituirea societății.

Directiva stabilește modalitățile și forma în care poate fi adus aportul la capitalul social. Constituirea, dinamica și structura capitalului social sunt elemente de maximă importanță pentru actualii și potențialii acționari, cât și pentru creditori și alți terți, întrucât interesul rezidual reprezintă garanția că toți investitorii își vor recupera măcar o fracțiune din valorile acordate companiei în schimbul titlurilor financiare. De aceea, directiva urmărește stabilirea unui echilibru între flexibilitatea aportării la capitalul social și cerințele de protecție a investitorilor, ale căror aporturi nu trebuie diluate, înstrăinate sau distruse. De exemplu, unul sau mai mulți experți independenți, desemnați sau agreați de o autoritate administrativă sau judiciară, vor întocmi un raport asupra oricărui alt aport decât cel în numerar, înainte de constituirea sau autorizarea începerii activității societății comerciale. Raportul experților va conține cel puțin descrierea fiecăruia dintre activele care formează aportul, precum și metoda

[11]

de evaluare utilizată și va menționa dacă valorile obținute prin aplicarea acestor metode corespund cel puțin numărului și valorii nominale.

În comunicarea din 21 mai 2003 către Consiliu și Parlamentul European intitulată „Modernizarea legii societăților comerciale și îmbunătățirea guvernanței corporative în Uniunea Europeană – Un plan pentru viitor”, Comisia ajunge la concluzia că o simplificare și o modernizare a Directivei a doua ar contribui în mod semnificativ la promovarea eficienței și competitivității întreprinderilor, fără a reduce protecția oferită acționarilor și creditorilor acestora. Aceste obiective sunt prioritare, însă nu afectează necesitatea de a purcede la o analiză generală a fezabilității alternativelor regimului de menținere a capitalului, alternative care să permită protejarea, în mod satisfăcător, a intereselor creditorilor și acționarilor unei societăți comerciale pe acțiuni.

Astfel, directiva de modernizare4 din 2006 stipulează că statele membre trebuie să permită societăților comerciale pe acțiuni să atragă aporturile de capital, care nu sunt în numerar, fără a fi obligate să obțină o evaluare specială a unui expert, în cazul în care există deja un punct de referință clar pentru evaluarea acestui aport. Cu toate acestea, dreptul acționarilor minoritari de a solicita o astfel de evaluare trebuie să fie garantat.

În privința altor terți direct interesați de modificările capitalului social, directiva de modernizare urmărește sporirea protecției standardizate a creditorilor în toate statele membre. Astfel, creditorii ar trebui să poată declanșa, în anumite condiții, proceduri judiciare și administrative, atunci când creanțele lor sunt în pericol ca urmare a reducerii capitalului unei societăți pe acțiuni. În orice caz, statele membre se asigură că creditorii sunt autorizați să sesizeze autoritatea administrativă sau judiciară competentă pentru a obține garanțiile adecvate, cu condiția ca aceștia să poată dovedi, în mod credibil, că această reducere a capitalului subscris pune în pericol satisfacerea creanțelor lor și că nu au obținut garanții adecvate din partea societății.

Directiva a doua și actele de modernizare prezintă un tratament coerent și complex, cu suficientă flexibilitate, al operațiilor de constituire, majorare și reducere a capitalului social al companiilor. Legislațiile statelor membre trebuie să asigure respectarea și armonizarea punerii în aplicare a principiilor care garantează tratamentul egal al acționarilor aflați în condiții identice, precum și protecția titularilor de creanțe anterioare deciziei de reducere a capitalului.

c. Directiva a treia: fuziunile societăților comerciale

În domeniul fuziunilor și achizițiilor5, protejarea intereselor asociaților și terților impune coordonarea legislațiilor statelor membre privind fuziunile societăților anonime și

4 Directiva 2006/68/CE din 6 septembrie 2006 de modificare a Directivei 77/91/CEE a Consiliului în ceea ce priveşte constituirea societăților comerciale pe acțiuni şi menținerea şi modificarea capitalului acestora 5 A treia directivă a Consiliului din 9 octombrie 1978, privind fuziunile societăților comerciale pe acțiuni (78/855/CEE).

[12]

introducerea în dreptul tuturor statelor membre a unor dispoziții comune privind fuziunile. În contextul acestei coordonări, este deosebit de important ca acționarii societăților care fuzionează să fie informați în mod corespunzător și cât mai obiectiv posibil, pentru ca drepturile acestora să fie protejate în mod adecvat. Pe de altă parte, creditorii, inclusiv deținătorii de obligațiuni, trebuie protejați astfel încât fuziunea să nu aducă atingere intereselor lor, iar publicitatea asigurată prin Directiva 68/151/CEE (prima Directivă privind societățile comerciale) este extinsă pentru a include fuziunile, astfel încât terții să fie informați corespunzător.

Fuziunea prin absorbție reprezintă operațiunea prin care una sau mai multe societăți sunt dizolvate fără a intra în lichidare și transferă toate activele și pasivele lor unei alte societăți, în schimbul emiterii către acționarii societății sau societăților absorbite de acțiuni la societatea absorbantă. Prin contrast, fuziunea prin constituirea unei noi societăți reprezintă operațiunea prin care mai multe societăți sunt dizolvate fără a fi lichidate, transferând toate activele și pasivele lor unei societăți pe care o constituie, în schimbul emiterii către acționarii lor de acțiuni la societatea nou constituită. Tratamentele juridice aplicabile celor două operațiuni sunt cvasi-identice, cu mențiunea denumirilor diferite pentru societățile care fuzionează.

Pentru o fuziune este necesară cel puțin aprobarea din partea adunărilor generale ale societăților care fuzionează. În scopul protejării intereselor acționarilor minoritari, legislațiile statelor membre prevăd că, pentru hotărârea în cauză, este nevoie de o super-majoritate de cel puțin două treimi din voturile aferente acțiunilor sau capitalului subscris. În urma hotărârii adunării generale a acționarilor, organele administrative ale societăților care fuzionează întocmesc în scris un proiect de fuziune.

Un proiectul de fuziune va menționa cel puțin următoarele:

• forma juridică, denumirea și sediul social al societăților care fuzionează; • rata de schimb a acțiunilor și valoarea eventualelor plăți în numerar; • condițiile de alocare a acțiunilor la societatea absorbantă; • data de la care deținerea acestor acțiuni conferă acționarilor dreptul de a participa la

beneficii, precum și orice condiții speciale care afectează acest drept; • data de la care tranzacțiile societății absorbite sunt considerate din punct de vedere

contabil ca aparținând societății absorbante; • drepturile acordate de societatea absorbantă deținătorilor de acțiuni care conferă

drepturi speciale deținătorilor de obligațiuni sau alte titluri.

Pentru fiecare din societățile care fuzionează, unul sau mai mulți experți independenți, desemnați sau agreați de către o autoritate administrativă sau judecătorească, analizează propunerea de fuziune și întocmesc un raport scris către acționari. În acest raportul, experții trebuie să menționeze în fiecare caz dacă, în opinia lor, rata de schimb a acțiunilor este corectă și rezonabilă. Declarația lor trebuie:

[13]

• să indice metoda sau metodele utilizate pentru obținerea ratei propuse pentru schimbul de acțiuni;

• să indice dacă metoda sau metodele respective sunt adecvate pentru cazul în speță și să menționeze valorile obținute prin utilizarea fiecăreia dintre aceste metode.

În final, toți acționarii au dreptul de a consulta la sediul social, cu cel puțin o lună înainte de data adunării generale care urmează să se pronunțe asupra proiectului de fuziune, următoarele documente: proiectul de fuziune și rapoartele organelor administrative sau de conducere ale societăților care fuzionează, precum și conturile și rapoartele anuale ale societăților care fuzionează, pentru cele trei exerciții financiare anterioare. În calcularea activului net, se ține cont de amortizări și provizioane interimare și de modificări semnificative ale valorii reale neînregistrate în situațiile anuale.

2. Fundamentele contabilității europene

În plan conceptual, în anumite contexte se face distincția dintre „armonizare” și „standardizare”. Armonizarea este înțeleasă ca un proces de creștere a compatibilității practicilor contabile, astfel încât varietatea politicilor contabile să fie limitată. Standardizarea reprezintă impunerea unui set rigid de norme în tratamentul contabil al tranzacțiilor. Totuși, de cele mai multe ori, acești doi termeni nu pot fi delimitați, întrucât sensurile lor sunt ușor confundabile. În contexte foarte specifice, armonizarea este asimilată procesului legislativ din interiorul Uniunii Europene, în timp ce standardizarea este mai aproape de spiritul Standardelor Contabile Internaționale (IAS). În continuare, nu vom folosi acești doi termeni în mod dogmatic, ci adaptat contextului la care se referă.

Contabilitatea este un proces de comunicare, iar discrepanțele dintre gândirea contabilă și practica societăților sunt un impediment în contextul afacerilor internaționale. În lipsa unui limbaj comun, există două soluții: fie entitățile oferă mai multe seturi de situații financiare, în funcție de cerințele naționale de raportare, fie utilizatorii se familiarizează cu mai multe tipuri de sisteme de raportare financiară, aparținând unor spații culturale diverse. Ambele alternative sunt costisitoare, iar marja de eroare în interpretarea unor astfel de situații financiare este foarte mare.

Teoreticienii contabilității consideră că reducerea acestor diferențe, și chiar în mod ideal eliminarea lor, este o situație dezirabilă. De-a lungul timpului, au existat mai multe încercări, în plan regional, de atingere a unui grad de uniformitate în aria raportării financiare. În perspectivă istorică, cea mai timpurie și mai semnificativă încercare de acest tip a fost cea a Comunității Europene de a crea un „spațiu contabil” unitar, pentru toate statele membre.

Piatra de temelie a legislației europene este instrumentul legal numit directivă. O dată adoptată, printr-un proces care poate să dureze peste un deceniu, o directivă este implementată în cadrul legislației naționale, într-un termen prestabilit. Există câteva caracteristici ale directivelor, care determină un număr de atribute extrem de sensibile ale

[14]

procesului de armonizare contabilă în Uniunea Europeană. O directivă se manifestă în dreptul comun doar prin intermediul legilor naționale care o transpun. Acest proces de transpunere presupune o dublă „traducere”: în primul rând, nu există un text de referință (canonic) pentru o directivă, ci fiecare directivă există în limba fiecărui stat membru; în al doilea rând, legislația națională care transpune directiva poate folosi altă terminologie decât directiva în sine, în speță o terminologie adaptată altor instrumente de drept deja existente în statul respectiv. Această situație conduce la lipsa unei echivalențe semantice perfecte între textele de lege care transpun directivele europene, fapt care afectează caracterul de uniformitate al acestui instrument, iar în zona contabilității poate introduce confuzie în plan noțional și aplicativ.

Fundamentul legislației europene privind contabilitatea îl reprezintă Directiva a patra din 25 iulie 1978, privitoare la conturile individuale ale societăților. Aceasta a fost urmată de Directiva a șaptea din 13 iunie 1983, privitoare la conturile de grup (consolidate). Directiva a patra urmărește să ofere un numitor comun în ceea ce privește întocmirea și prezentarea situațiilor financiare pentru toate companiile din statele membre ale Uniunii Europene, alături de o plajă largă de principii de recunoaștere și evaluare coerente.

Tratativele privind Directiva a patra au durat în jur de zece ani, demarând atunci când Comunitatea Europeană avea șase membri, și încheindu-se atunci când avea zece. Sistemele contabile naționale ale statelor membre, înainte de adoptarea directivei, erau semnificativ diferite, atât ca filozofie, cât și ca nivel de evoluție. Succesul Directivei a patra nu poate fi măsurat decât în comparație cu tabloul extrem de divers al sistemelor contabile naționale în faza de pre-adoptare. Ca instrument reglementar, directivele europene în privința contabilității și-au atins un maxim de eficiență în perioada de creare a pieței comune de capital și servicii financiare. Demersul de consolidare a pieței comune a creat necesitatea unui alt tip de standardizare, care să nu depindă de legislațiile naționale și care să aibă la bază un text canonic. În acest sens, Comisia Europeană și-a îndreptat privirea spre Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS), ca platformă de standardizare a raportării financiare pentru piețele de capital.

a. Conturile individuale ale societăților

Conform Directivei a patra6, conturile anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare, precum și a rezultatelor unei societăți comerciale. Această imagine fidelă este furnizată prin alcătuirea unor structuri cu caracter obligatoriu pentru stabilirea bilanțului și a contului de profit și pierderi, precum și un a unui minim necesar de informații în anexe. Astfel, conturile anuale – incluzând bilanțul, contul de profit și pierderi și anexa la situația financiară anuală – formează un întreg. Principiul comparabilității impune ca structura bilanțului și a contului de profit și pierderi, în special în ceea ce privește forma de prezentare, să nu fie modificată de la un exercițiu financiar la altul.

6 A patra Directivă a Consiliului din 25 iulie 1978, privind conturile anuale ale anumitor forme de societăți comerciale (78/660/CEE).

[15]

Situația financiară a unei întreprinderi este evidențiată prin intermediul bilanțului, care surprinde o serie de elemente, într-o ordine prestabilită după anumite criterii. O selecție a acestor elemente, împreună cu metodele de evaluare aferente, este prezentată în lista de mai jos:

• Cheltuieli de constituire, eventual ca active necorporale, reprezintă sumele plătite în vederea înființării societății. Dacă legislația internă permite includerea cheltuielilor de constituire în activele fixe necorporale, acestea trebuie amortizate în termen de cel mult cinci ani.

• Active fixe (imobilizate) necorporale, incluzând cheltuieli de cercetare și dezvoltare, concesiuni, brevete, licențe, mărci și fondul de comerț.

• Activele fixe (imobilizate) corporale, incluzând terenuri și construcții, instalații tehnice și mașini, precum și active fixe în curs (nerecepționate în starea finală). Prețul de achiziție sau costul de producție al elementelor de activ fix a căror utilizare este limitată în timp trebuie redus cu ajustările valorice calculate pentru amortizarea sistematică a valorii activelor în cauză, pe parcursul duratei lor de utilizare. Ca un tratament alternativ, se permite reevaluarea activelor fixe corporale. Cuantumul diferenței rezultate din aplicarea procedeului de reevaluare este transferat în capitalurile proprii, la rezerva din reevaluare.

• Active financiare deținute pe termen lung, precum: participații la întreprinderile afiliate, creanțe imobilizate, investiții deținute ca active fixe. Ca tratament alternativ față de evaluarea la costul de achiziție, întreprinderile pot determina valoarea justă a instrumentelor financiare. Valoarea justă este observabilă: ca o valoare de piață, pentru acele instrumente financiare pentru care poate fi ușor identificată o piață reprezentativă; sau ca o valoare determinată cu ajutorul unor modele și tehnici de evaluare general acceptate, pentru acele instrumente pentru care nu se poate identifica cu ușurință o piață reprezentativă.

• Stocurile sunt active circulante, ce includ: materiile prime și consumabilele, produsele finite și în curs de execuție, mărfurile și alte elemente. Activele circulante trebuie evaluate la prețul de achiziție sau la costul de producție, și trebuie supuse ajustărilor valorice de depreciere, cu scopul de a fi înregistrate la valoarea de piață, atribuită la data închiderii bilanțului. Calcularea prețului de achiziție sau a costului de producție al stocurilor din aceeași categorie și al tuturor elementelor fungibile, se poate realiza fie pe baza prețurilor medii ponderate, fie prin metoda „primul intrat, primul ieșit” (FIFO), metoda „ultimul intrat, primul ieșit” (LIFO) sau o metodă similară.

• Creanțele sunt active circulante, rezultate din vânzări și prestări de servicii, precum și din alte operații cu întreprinderile afiliate sau cu terții.

• Valorile mobiliare sunt active circulante, reprezentate de participațiile la întreprinderile afiliate sau acțiuni și părți sociale proprii, dacă legislația internă permite înscrierea acestora în bilanț.

• Lichiditățile în bănci și casierie;

[16]

• Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acționarilor, după deducerea tuturor datoriilor din activele totale ale întreprinderii. Ele sunt alcătuite din: capital subscris, prime de emisiune, rezerve din reevaluarea imobilizărilor, alte rezerve, rezultatul exercițiului (profit sau pierdere) și rezultatele reportate din exercițiile anterioare (profit sau pierdere).

• Provizioanele au ca obiect acoperirea pierderilor sau datoriilor a căror natură este clar definită și care, la data închiderii bilanțului, sunt fie probabile, fie certe, dar în privința cărora nu este determinată valoarea sau data la care urmează să survină.

• Datoriile sunt separate în funcție de scadența acestora. Astfel, cuantumul datoriilor a căror durată reziduală nu depășește un an și cuantumul datoriilor a căror durată reziduală depășește un an trebuie înregistrate separat pentru fiecare post. Aceste posturi cuprind: împrumuturile obligatare, sume datorate instituțiilor de credit, sume datorate pentru achiziții și prestări de servicii, efecte de comerț, alte datorii, inclusiv datorii fiscale și contribuțiile sociale.

• Conturile de regularizare cuprind atât cheltuielile înregistrate în cursul exercițiului financiar, dar care privesc exercițiul financiar următor, cât și veniturile exigibile înainte de data închiderii bilanțului, dar care privesc un exercițiu financiar ulterior.

Situația performanței financiare este prezentată prin contul de profit și pierderi. Acesta reunește elementele de venituri și cheltuieli care aparțin exclusiv perioadei de raportare. Situația performanței financiare poate fi prezentată într-o clasificare după natura elementelor de venituri și cheltuieli, într-o ordine prestabilită, cu indicația semnului algebric în dreptul fiecărui element:

• Cuantumul net al cifrei de afaceri (+); • Variații ale stocurilor de produse finite și în curs de fabricație (+/-); • Lucrări efectuate de societate în regie proprie și reflectate în activ (+). • Alte venituri din exploatare (+). • Cheltuieli cu materii prime și consumabile și alte cheltuieli externe (-); • Cheltuieli cu personalul: salarii, beneficii și cheltuieli sociale (-). • Ajustări valorice pentru cheltuieli de constituire și active fixe corporale și

necorporale (-); • Ajustări valorice pentru active circulante (-); • Alte cheltuieli de exploatare (-); • Venituri din participații, cu menționarea separată a celor obținute de la întreprinderi

afiliate (+); • Venituri din alte valori mobiliare și creanțe înregistrate ca active fixe (+); • Dobânzi de primit și venituri asimilate (+); • Ajustări valorice ale activelor financiare și ale valorilor mobiliare înregistrate ca

active fixe (-); • Dobânzi datorate și cheltuieli asimilate (-); • Impozit pe rezultatul din activități ordinare (-);

[17]

• Rezultatul net din activități ordinare (profit sau pierdere); • Venituri extraordinare (+); • Cheltuieli extraordinare (-); • Rezultatul din activități extraordinare (profit sau pierdere); • Impozitul pe rezultatul din activități extraordinare (-); • Rezultatul exercițiului (profit sau pierdere).

O abordare funcțională a performanței societății ține cont de clasificarea cheltuielilor în raport cu activitățile la care se referă. Alocarea cuantumului cheltuielilor de exploatare se face pentru următoarele trei funcțiuni: activitatea principală a societății (producție, comerț, servicii), activitatea de distribuție și activitatea administrativă. Un astfel de cont de profit și pierderi se prezintă astfel:

• Cuantumul net al cifrei de afaceri (+); • Costuri de producție ale prestațiilor furnizate pentru realizarea cifrei de afaceri (-); • Rezultatul brut din cifra de afaceri (profit sau pierdere); • Costuri de distribuție, inclusiv ajustări valorice (-); • Cheltuieli generale administrative (-); • Alte venituri de exploatare (+); • Venituri din participații și din alte valori mobiliare și creanțe înregistrate ca active

fixe (+); • Alte dobânzi și venituri asimilate (+); • Ajustări valorice ale activelor financiare și ale valorilor mobiliare (-); • Dobânzi datorate și cheltuieli asimilate (-); • Impozit pe rezultatul din activități ordinare (-); • Rezultatul net din activități ordinare (profit sau pierdere); • Venituri extraordinare (+); • Cheltuieli extraordinare (-); • Rezultatul din activități extraordinare (profit sau pierdere); • Impozitul pe rezultatul din activități extraordinare (-); • Rezultatul exercițiului (profit sau pierdere).

Anexele la situațiile financiare conțin o multitudine de informații complementare datelor sintetice oferite în bilanț și în contul de profit și pierderi. Aceste informații privesc în primul rând datele de identificare ale firmei și caracteristicile capitalurilor proprii (atributele acțiunilor și ale altor titluri de capitaluri). Legat de activitatea curentă, întreprinderea este obligată să realizeze o defalcare a cifrei de afaceri pe categorii de activități și zone geografice, ținând cont de organizarea activităților ordinare ale societății de vânzare de produse și de furnizare de servicii. În privința resursei umane, alături de numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar, o întreprindere trebuie să prezinte și cuantumul remunerațiilor alocate pentru exercițiul financiar în cauză membrilor organelor administrative, de conducere și de

[18]

supraveghere pentru responsabilitățile lor. Aceste informații trebuie furnizate global pentru fiecare categorie.

Situațiile financiare și anexele lor sunt însoțite de un raport de gestiune, ce conține cel puțin o analiză fidelă a evoluției activităților, rezultatelor și situației societății, precum și o descriere a principalelor riscuri și incertitudini cu care se confruntă aceasta. Acesta trebuie să fie o analiză echilibrată și exhaustivă a evoluției activităților, rezultatelor și situației societății, în raport cu volumul și complexitatea acestor activități. În măsura în care este necesar pentru înțelegerea evoluției activităților, rezultatelor și situației societății, analiza va conține indicatori cheie ai performanței de natură financiară și, după caz, de natură nefinanciară legată de activitatea specifică a societății, în special informații legate de problemele de mediu și de personal.

b. Conturile consolidate (pentru societățile de grup)

Conturile consolidate reprezintă un set de situații financiare, în sensul Directivei a patra, întocmit pentru mai multe societăți ce fac parte dintr-un grup. Societatea-mamă este liderul de grup, iar Directiva a șaptea7 se referă la obligațiile de raportare ale acesteia. O întreprindere este societate-mamă a unui grup și are obligația consolidării în următoarele situații:

• deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților la o altă întreprindere, denumită filială;

• are dreptul de a numi sau revoca majoritatea membrilor organelor administrative, de conducere sau de supraveghere ale unei filiale și este simultan acționar sau asociat la întreprinderea în cauză;

• are dreptul de a exercita o influență dominantă asupra unei filiale al cărei acționar sau asociat este, în temeiul unui contract încheiat cu întreprinderea în cauză sau al unei clauze din actul constitutiv al întreprinderii în cauză;

• deține controlul asupra unei filiale, în temeiul unui acord încheiat cu alți acționari sau asociați ai întreprinderii în cauză.

Dacă societatea-mamă se află într-una dintre situațiile de mai sus, ea are obligația să întocmească și să publice conturile consolidate, ce cuprind bilanțul consolidat, contul consolidat de profit și pierderi și anexa la situația financiară. Aceste documente constituie un întreg. Principiul de bază al consolidării prevede ca elementele activului și pasivului întreprinderilor incluse în consolidare să fie încorporate integral în bilanțul consolidat. Veniturile și cheltuielile întreprinderilor incluse în consolidare sunt încorporate integral în contul consolidat de profit și pierderi.

7 A şaptea Directivă a Consiliului din 13 iunie 1983, privind conturile consolidate (83/349/CEE)

[19]

Conturile consolidate prezintă activele, pasivele, situațiile financiare și rezultatele întreprinderilor de grup ca și cum acestea ar fi o singură întreprindere. Eliminările tranzacțiilor reciproce presupune că:

• datoriile și creanțele reciproce ale întreprinderilor incluse în consolidare se elimină din conturile consolidate;

• veniturile și cheltuielile aferente operațiunilor efectuate între întreprinderile incluse în consolidare se elimină din conturile consolidate;

• profiturile și pierderile rezultate din operațiuni efectuate între aceste întreprinderi sunt eliminate din conturile consolidate. Efectuarea eliminărilor menționate anterior este permisă proporțional cu fracțiunea din capitalul deținut de întreprinderea-mamă la fiecare dintre filialele incluse în consolidare.

Elementele de activ și de pasiv incluse în conturile consolidate se evaluează în conformitate cu metode uniforme. Astfel, întreprinderea care întocmește conturi consolidate trebuie să aplice aceleași metode de evaluare ca și pentru conturile sale anuale. Dacă elementele activului și pasivului incluse în consolidare au fost evaluate de filiale prin metode diferite de cele utilizate pentru consolidare, aceste elemente trebuie reevaluate în conformitate cu metodele utilizate pentru consolidare. În acest sens, anexa la situația financiară trebuie să furnizeze informații privind metodele de evaluare aplicate diferitelor posturi din conturile consolidate, precum și metodele utilizate pentru calcularea ajustărilor valorice. Pentru elementele incluse în conturile consolidate care sunt sau au fost inițial exprimate în monede străine, trebuie menționate bazele de conversie utilizate pentru a le exprima în moneda de raportare.

Alături de obligația de a prezenta conturile consolidate, raportul consolidat de gestiune include cel puțin o analiză fidelă a evoluției activităților, rezultatelor și situației ansamblului întreprinderilor incluse în consolidare, precum și o descriere a principalelor riscuri și incertitudini cu care se confruntă aceasta. Acest raport constă într-o analiză echilibrată și exhaustivă a evoluției activităților, rezultatelor și situației ansamblului întreprinderilor incluse în consolidare, în raport cu volumul și complexitatea acestor activități.

În măsura în care este necesar pentru înțelegerea evoluției activităților, rezultatelor și situației întreprinderilor, analiza conține indicatori cheie ai performanței de natură financiară și, după caz, de natură nefinanciară în legătură cu activitatea specifică a întreprinderilor, în special informații legate de problemele sociale și de mediu. În cadrul analizei, raportul consolidat de gestiune conține, după caz, trimiteri la sumele indicate în conturile consolidate și explicații suplimentare aferente acestora.

c. Recunoașterea și măsurarea elementelor legate de mediul natural

Unul dintre punctele de mare interes în domeniul protecției mediului îl reprezintă modul în care companiile raportează aspectele financiare privitoare la mediul natural. Lipsa unor reguli explicite a condus la o situație tensionată în planul informării financiare: utilizatorii

[20]

de informație contabilă nu sunt convinși de credibilitatea și comparabilitatea datelor de mediu furnizate de companii. Investitorii vor să știe în ce mod companiile fac față riscurilor de mediu. Autoritățile trebuie să monitorizeze modul în care este aplicată legislația de mediu și care sunt costurile asociate. Se consideră că divulgarea informațiilor privind mediul natural este încă foarte redusă în cadrul rapoartelor anuale corporative, deși se știe faptul că multe companii – în special în anumite sectoare de activitate – au costuri tot mai mari cu prevenirea poluării, cu achiziția de echipamente ecologice sau cu sistemele de management de mediu.

În lipsa unui ghid de raportare general acceptat, comparabilitatea este îndoielnică în privința contabilizării elementelor financiare legate de mediul natural. Astfel, chiar și atunci când companiile raportează astfel de elemente, utilizatorii constată că nu există un set comun de definiții, precum și faptul că informațiile sunt prezentate într-un mod haotic, fără a avea coerența cerută de un raport anual standardizat. Totuși, există factori care subminează o raportare coerentă și credibilă a informației legate de mediu. Între aceștia, cei mai des invocați sunt costurile mari asociate culegerii de date și confidențialitatea acestor date. Chiar și în aceste condiții, aceste argumente nu trebuie să diminueze necesitatea furnizării unui tablou coerent al riscurilor, cheltuielilor și datoriilor asociate mediului, precum și o imagine fidelă a performanței de mediu, în contextul mai larg al performanței financiare a unei companii.

În 2001, Comisia a emis o recomandare8 în intenția de a conecta cerințele pieței interne la problemele de protecția mediului, prin furnizarea de informație relevantă și fiabilă în raport cu problemele de mediu. Scopul principal este acela de a oferi un ghid de raportare, care să stimuleze creșterea cantității de informație specifică acestor activități corporative. În acest sens, trebuie să existe o coordonare între informațiile oferite în rapoartele corporative de mediu și cele oferite în rapoartele financiare anuale. Astfel, informația financiară din bilanț și contul de rezultate trebuie să completeze într-un mod adecvat informația cantitativă non-financiară din rapoartele de mediu, pentru a oferi utilizatorilor o imagine coerentă, credibilă și realistă asupra activităților și riscurilor de mediu din spațiul corporativ.

Această recomandare urmărește să ofere lămuriri pentru aplicarea Directivelor a patra și a șaptea, în privința aspectelor financiare legate de mediu. Astfel, anumite tratamente contabile sunt recomandate pentru a crește relevanța informațiilor oferite în conformitate cu Directivele europene, însă tratamentele alternative sunt permise în spiritul cadrului normativ contabil. În plus, aceste recomandări sunt în sens cu politicile contabile expuse în câteva standarde internaționale, precum IAS 36 privind deprecierea activelor, IAS 37 privind provizioane, active și datorii contingente, și IAS 38 privind activele imobilizate necorporale.

Recomandarea Comisiei se limitează la informația furnizată în conturile anuale individuale și consolidate, privitor la problemele de mediu ale companiilor. Așadar, ea nu se referă la informările speciale, cum sunt rapoartele de mediu, decât în măsura în care se poate crește coerența între toate aceste surse informaționale. Recomandarea oferă un ghid de

8 Recomandarea Comisiei din 30 mai 2001 privind recunoaşterea, măsurarea şi raportarea elementelor legate de mediul natural în conturile şi rapoartele anuale ale companiilor

[21]

recunoaștere, evaluare și raportare a unor elemente de mediu care provin din tranzacții ale companiei și care sunt în măsură să afecteze poziția și performanța financiară a întreprinderii. Aceste elemente sunt definite după cum urmează:

• Cheltuielile de mediu includ acele costuri suportate de întreprindere sau în numele întreprinderii, în sensul reducerii sau remedierii efectelor adverse asupra mediului natural, rezultate din activitățile companiei. Aceste costuri includ, printre altele: neutralizarea și reducerea deșeurilor, protecția solului și a apelor de suprafață și de adâncime, purificarea aerului, reducerea emisiilor cu efect de seră, evitarea poluării fonice, protecția biodiversității și a peisajului. Sunt excluse costurile care au ca destinație principală creșterea profitabilității, asigurarea protecției la locul de muncă, creșterea eficienței producției sau utilizarea în siguranță a produselor companiei. De asemenea, costurile rezultate din amenzi, penalități sau taxe de mediu, precum și compensațiile către terți, sunt excluse din această definiție.

• Datoriile de mediu sunt recunoscute atunci când se preconizează o ieșire de resurse ca rezultat al decontării unei obligații din activități de mediu. Această obligație poate să fie de natură legală – ca urmare a unei obligații contractuale de a depune eforturi în vederea protecției mediului – sau de natură implicită, atunci când întreprinderea s-a obligat în mod public să își asume responsabilitatea de a proteja mediul sau de a remedia daunele aduse acestuia. Datoria este recunoscută ca o sumă a costurilor estimate în mod fiabil pentru a acoperi obligația asumată.

• Capitalizarea cheltuielilor de mediu se realizează atunci când se așteaptă beneficii economice viitoare de pe urma eforturilor de protecție a mediului. Astfel, un activ este recunoscut dacă s-au consumat resurse pentru protecția mediului, iar investițiile realizate vor fi utilizate în acest scop pe o perioadă îndelungată. În acest sens, sunt capitalizate cheltuielile pentru investiții care cresc eficiența sau prelungesc durata de viață utilă pentru unele active deja existente, în sensul asigurării unui nivel mai ridicat de protecție a mediului. Dacă nu se poate demonstra că anumite investiții vor avea efecte pentru mai mulți ani, atunci cheltuielile de mediu sunt recunoscute direct în contul de profit și pierderi. De exemplu, sunt recunoscute în rezultatul exercițiului cheltuieli cu tratarea deșeurilor, curățarea amplasamentelor, restaurarea elementelor afectate în trecut sau costul auditului de mediu.

• Provizioanele pentru restaurarea amplasamentelor și dezmembrarea activelor sunt incluse în costul activelor imobilizate corporale. Companiile care au obligația să efectueze anumite lucrări de protecția mediului la sfârșitul perioadei de viață a activelor vor recunoaște la data intrării activului un provizion pentru aceste cheltuieli ulterioare. Pe parcursul duratei de viață a activului, valoarea acestuia, inclusiv provizionul, este amortizată prin metodele contabile adecvate. La sfârșitul duratei de viață, datoria înregistrată ca un provizion se va deconta printr-o ieșire de

[22]

resurse în scopul restaurării mediului, curățării ariei naturale sau remedierii impactului negativ.

Dacă problemele de mediu sunt relevante pentru performanța și poziția financiară a unei întreprinderi, aceasta trebuie să ofere o descriere a acestora, a impactului asupra activității și a soluțiilor propuse pentru evidențierea lor în termeni monetari. În acest scop, este recomandată divulgarea următoarelor aspecte, în corpul raportului anual individual sau consolidat:

• Politicile și programele adoptate de întreprindere cu privire la protecția mediului, în special legate de reducerea poluării. Un aspect deosebit de relevant pentru utilizatori este posibilitatea de a înțelege modul în care politicile de mediu sunt integrate în activitățile și managementul general al întreprinderii. În funcție de caz, această descriere trebuie să facă referire și la sistemele de protecție a mediului implementate, sau la standardele, codurile sau certificările în vigoare.

• Îmbunătățirile care au fost realizate în aria protecției mediului. Aceste raportări sunt deosebit de relevante, pentru că ele prezintă progresul realizat de companie în raport cu anumite standarde sau obiective cuantificabile – independente sau auto-propuse – precum cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră pe parcursul a cinci ani. De asemenea, este important să se prezinte motivele pentru care aceste obiective nu au fost atinse, dacă este cazul.

• Legătura dintre modul de implementare a măsurilor de protecție a mediului și cadrul reglementar. Trebuie expusă în detaliu influența pe care o au anumite cerințe legale – în vigoare sau preconizate – asupra eforturilor întreprinderii în direcția protecției mediului.

• Indicatorii de performanță de mediu ai companiei sunt relevanți doar pentru anumite sectoare de activitate. Aceștia se pot referi la anumite aspecte precum: energia consumată, materialele utilizate, apa extrasă și reciclată, emisiile atmosferice sau producția de deșeuri. Acești indicatori sunt cu atât mai semnificativi când sunt prezentați defalcați pe segmente de activitate. Pentru majoritatea indicatorilor de performanță de mediu, prezentarea acestora se face în unități absolute, în termeni fizici, prin comparație cu perioadele anterioare. Acolo unde este cazul, prezentarea acestor indicatori trebuie corelată cu anumite posturi financiare din conturile anuale privitoare la elementele de mediu.

• Dacă firma a făcut public un raport de mediu separat de conturile anuale, care conține informații mai detaliate, cantitative și calitative, privitoare la protecția mediului, raportul anual trebuie să facă o referință la acesta. Este imperativ necesar ca orice informație prezentată în raportul de mediu să fie compatibilă și concludentă în relație cu informațiile financiare prezentate în conturile anuale. Dacă acest raport de mediu a fost supus auditului extern, această informație trebuie prezentată în raportul anual, pentru că este esențial ca utilizatorii să știe dacă le este furnizată o informație credibilă și verificată în mod independent.

[23]

În final, aria de cuprindere a oricărui raport de mediu trebuie să fie identică cu aria de referință a raportului anual individual sau consolidat. Dacă raportul de mediu se referă la mai puține activități, segmente sau filiale decât raportul anual, acest lucru trebuie foarte limpede precizat. În plus, perioadele la care se referă orice raport emis de întreprinderile europene trebuie să fie compatibile, pentru a nu exista suprapuneri sau intervale temporale pentru care nu există informații publice.

3. Modernizarea dreptului societar european

O economie modernă și interconectată are nevoie de un drept societar și de un cadru de guvernanță corporativă suficient de dinamic și flexibil încât să răspundă nevoilor de transparență a milioane de investitori. Acest cadru este esențial pentru consolidarea pieței interne europene și pentru crearea pieței unice de capital. Această abordare9 este integrată cu toate elementele discutate în această carte, în speță cu planul de acțiune privind serviciile financiare (1999), cu strategia privind raportarea financiară și de adoptare a Standardelor Internaționale de Contabilitate (2000) și cu obiectivele privind responsabilitatea socială corporativă, în sensul promovării practicilor voluntare în plan social și de protecție a mediului natural (2002).

Comisia a încercat, prin măsuri concrete, să răspundă recomandărilor făcute în raportul10 Grupului de experți privind „modernizarea cadrului reglementar în drept societar european”. Acest document reprezintă primul pas de anvergură într-un lung proces legislativ care a început după anul 2000. Raportul explică motivele pentru care trebuie urmărită modernizarea legii societăților comerciale europene, definind principalele obiective ale politicilor europene privind piața comună și protecția acționarilor.

Punctul focal al unei legislații moderne în privința societăților comerciale este asigurarea unei protecții eficiente a drepturilor acționarilor și ale terților. O astfel de politică în favoarea investitorilor și partenerilor companiilor are drept scop creșterea încrederii în mediul de afaceri, ca o condiție fundamentală a unei reale competitivități. Costul capitalului atras de companii, prin piețe de capital și prin investiții private, este cu atât mai mic cu cât investitorii sunt mai siguri că drepturile sunt protejate, iar economiile lor sunt investite cu responsabilitate și profesionalism. Astfel, funcționarea pieței interne își are propriile reguli, dintre care menționăm:

• Corecta formulare a drepturilor investitorilor și clarificarea responsabilităților manageriale trebuie să fie realizate în conjuncție cu o siguranță sporită a creditelor

9 Comunicarea Comisiei Europene COM (2003) 284 din 21 mai 2003, intitulată “Modernizarea legii societăţilor comerciale şi îmbunătăţirea guvernanţei corporative în Uniunea Europeană – Un plan pentru viitor”. 10 Raportul Grupului de experţi la nivel înalt, din 4 noiembrie 2002, prezidat de Jaap Winter şi intitulat „Un cadru reglementar modern privind legea societăţilor comerciale în Europa”.

[24]

primite, prin respectarea regulilor de constituire și modificare a capitalului societăților comerciale;

• Trebuie realizată o distincție clară între diversele tipuri de societăți. Astfel, companiile cotate și care utilizează capital prin intermediul piețelor financiare trebuie să se afle într-o zonă mai strictă de reglementare, în special în privința raportărilor periodice. În schimb, în privința întreprinderilor mici și mijlocii, inițiativele reglementare trebuie să fie suficient de flexibile, pentru ca cerințele și restricțiile să nu le afecteze creșterea și finanțarea;

• Tehnologiile moderne au un rol esențial în a le facilita investitorilor și partenerilor firmei să își exercite drepturile. Ca o cerință minimă, legea societăților comerciale trebuie să permită și să încurajeze companiile să utilizeze tehnologiile comunicaționale pentru a furniza informații relevante tuturor partenerilor de afaceri. Totuși, dreptul societar trebuie să identifice acele circumstanțe în care companiile au obligația de a folosi tehnologiile informatice pentru a-și informa și pentru a comunica cu investitorii și ceilalți terți;

• Dezvoltarea unei economii solide necesită crearea unui nivel ridicat de încredere în mecanismele de combatere a fraudelor și abuzurilor. Aceste mecanisme trebuie să fie atent configurate pentru a nu periclita implementarea sistemelor și structurilor dreptului societar, în sensul promovării eficienței și competitivității afacerilor.

Guvernanța corporativă poate fi definită în multe feluri, însă cel mai adesea este percepută ca fiind sistemul prin care companiile sunt conduse și controlate. Această problemă a devenit un subiect de discuție la nivel global, în special după erupția scandalurilor de fraudă corporativă, atât în Statele Unite, cât și în Europa, care au erodat încrederea investitorilor în eficiența piețelor financiare. În Uniunea Europeană, statele membre au diferite sisteme de guvernanță corporativă, care reflectă valorile naționale și perspectivele asupra rolului companiilor în economie. În urma unor dezbateri aprinse la nivel național și internațional, aproape toate țările europene au adoptat cel puțin un cod de guvernanță corporativă. Astfel, în Uniunea Europeană există aproximativ patruzeci de astfel de coduri, cu scopul declarat de a crește gradul de protecție al acționarilor și partenerilor firmelor.

Existența diferențelor în prevederile codurilor de guvernanță poate crea incertitudine și poate crește costurile integrării piețelor de capital europene. De aceea, Comisia a comandat un studiu comparativ11, finalizat în 2002, pentru a face o trecere în revistă a principalelor coduri de guvernanță existente în Uniunea Europeană. Concluzia studiului a fost aceea că Uniunea Europeană nu trebuie să își dedice timp și efort pentru crearea unui cod de guvernanță pan-european. În schimb, Comisia trebuie să se concentreze pe reducerea barierelor informaționale în privința sistemelor de guvernanță, pentru investitorii din statele membre ale UE.

11 Weil, Gotshal & Manges LLP, „Studiu comparativ al codurilor de guvernanţă relevante pentru Uniunea Europeană şi pentru statele membre”, martie 2002, http://europa.eu.int/comm/internal_market

[25]

Comisia Europeană este convinsă că nu este necesar un cod unificat de guvernanță la nivel european, ce ar servi ca un posibil liant între bunele practici internaționale (Principiile OECD privind guvernanța corporativă) și codurile naționale. Totuși, inițiativele de auto-reglementare, la nivelul actorilor de pe piețele financiare, nu sunt suficiente pentru a asigura un climat de încredere privitor la practicile companiilor în domeniul guvernanței. În consecință, Uniunea Europeană a urmărit să fixeze anumite principii de guvernanță corporativă, prin propriile instrumente reglementare, care să fie implementate în legislațiile naționale și să servească drept reper pentru toți actorii piețelor financiare.

În sensul coordonării eforturilor de modernizare a sistemelor de guvernanță corporativă în Europa, Comisia a stabilit câteva axe directoare, ce au servit la conturarea unor inițiative legislative extrem de importante în acest domeniu:

• Raportările obligatorii privind guvernanța corporativă; în rapoartele anuale ale întreprinderilor cotate, managementul trebuie să prezinte elementele cheie ale sistemului de guvernanță, precum: funcționarea adunării generale a acționarilor, compoziția consiliului de administrație, structura acționariatului, tranzacțiile cu părțile afiliate, managementul riscului și o referință către codul de guvernanță aplicat de companie;

• Rolul investitorilor instituționali; aceștia trebuie să își prezinte politicile investiționale, modul în care își exercită dreptul de vot în companiile la care dețin acțiuni, rolul pe care îl au aceștia în sistemul de guvernanță al companiilor în care au investit, prin prisma legislației pertinente (privind fondurile de pensii, fondurile mutuale sau de investiții);

• Accesul la informație al investitorilor; adunarea generală a acționarilor trebuie să prevadă metode electronice de informare prealabilă a tuturor investitorilor, în special pentru acei acționari din alt stat membru. În plus, dreptul de a pune întrebări administratorilor, dreptul de a trimite propuneri adunării generale, de a vota în absență sau de a participa prin teleconferință, sunt esențiale în vederea exercitării dreptului conferit prin achiziția de titluri, pe orice piață europeană;

• Compoziția consiliului de administrație; în această zonă există mai multe probleme care au suscitat controverse de-a lungul timpului: definirea și eliminarea conflictelor de interese în cazul directorilor întreprinderilor, independența administratorilor fără funcție executivă, modalitățile de nominalizare a administratorilor pentru locurile vacante, crearea comisiilor de remunerare și audit, structurarea consiliului ca unitar sau dualist, precum și formalizarea responsabilității colective a administratorilor pentru bunul mers al întreprinderii;

• Politicile de remunerare a administratorilor; acționarii trebuie să poată face o evaluare corectă a corelației dintre performanța firmei și remunerație administratorilor, și trebuie să poată lua decizii de a conecta nivelul de salarizare cu prețul acțiunilor. Un regim reglementar adecvat în această privință are patru componente: divulgarea politicii de remunerare în cadrul raportului anual, includerea detaliilor privind remunerarea fiecărui administrator, aprobarea

[26]

prealabilă a oricărei scheme de remunerare de către adunarea generală a acționarilor și evaluarea costului suportat de întreprindere prin implementarea acestor scheme de remunerare a administratorilor.

Implementarea tuturor acestor elemente legislative necesită un efort de coordonare la nivelul Uniunii Europene. Statele membre, prin legea companiilor comerciale, legea piețelor de capital, prin regulile de listare, coduri sau alte instrumente, trebuie să realizeze acest efort de coordonare, care să se caracterizeze prin coerență, stabilitate și actualitate, astfel încât toate companiile ce își desfășoară activitatea într-o anume jurisdicție să poată răspunde cu promptitudine cerințelor privind implementarea și modernizarea propriilor sisteme de guvernanță corporativă.

a. Răspunderile administratorilor societăților cotate

La 21 mai 2003, Comisia a adoptat un plan de acțiune anunțând măsuri de modernizare a dreptului societăților comerciale și de consolidare a guvernanței corporative în Comunitate. Prioritățile pe termen scurt ale acțiunii comunitare în acest domeniu au fost următoarele: confirmarea răspunderii colective a administratorilor, creșterea transparenței tranzacțiilor cu părțile afiliate, divulgarea operațiunile în afara bilanțului, precum și îmbunătățirea informării cu privire la practicile de guvernanță corporativă aplicate în cadrul societăților.

Potrivit acestui plan de acțiune membrii consiliului de administrație (administratori executivi și cei fără funcție executivă) al unei societăți trebuie să își asume cel puțin răspunderea colectivă12 față de societate cu privire la întocmirea și publicarea conturilor anuale și a rapoartelor de gestiune. Aceeași răspundere revine și membrilor consiliului de administrație al unei societăți care întocmește conturi consolidate. Răspunderea pentru întocmirea și publicarea conturilor anuale și a conturilor consolidate, precum și a rapoartelor anuale și a rapoartelor de gestiune consolidate se bazează pe legislația internă a fiecărui stat membru. Astfel, în scopul promovării procesului de raportare financiară credibilă pe întregul teritoriu al Uniunii Europene, membrii consiliului de administrație, în integralitatea sa, trebuie să aibă și obligația de a se asigura că informațiile financiare care figurează în conturile anuale și în rapoartele de gestiune ale unei societăți sunt prezentate cu exactitate.

Societățile înregistrate în Uniunea Europeană și ale căror titluri de valoare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată au obligația de a prezenta o declarație anuală privind conducerea întreprinderii într-o secțiune specifică și clar identificabilă a raportului anual. Această declarație trebuie să ofere acționarilor cel puțin informații de bază, ușor accesibile, cu privire la practicile de guvernanță corporativă aplicate efectiv, inclusiv o descriere a principalelor caracteristici ale sistemelor de gestiune a riscului și de control intern, existente în relație cu procesul de raportare financiară.

12 Directiva 2006/46/CE din 14 iunie 2006 de modernizare a directivelor privind conturile anuale și conturile consolidate ale societăţilor.

[27]

Declarația cu privire la guvernanța corporativă trebuie să precizeze dacă societatea aplică dispozițiile în materie de guvernare corporativă, altele decât cele prevăzute de dreptul național, indiferent dacă aceste dispoziții sunt enunțate direct într-un cod de guvernanță corporativă sub incidența căruia intră societatea. În măsura în care o societate, potrivit legislației interne, derogă de la unul dintre codurile de guvernanță corporativă, societatea indică părțile codului de guvernanță corporativă de la care derogă și motivele acestei derogări (principiul „conformează-te sau explică”). În afară de aceasta, după caz, societățile pot oferi, de asemenea, o analiză a aspectelor legate de mediul natural și a aspectelor sociale, necesare pentru înțelegerea dezvoltării, performanței și situației societății.

Deși nu este prezentă în directivă cu titlul de impunere, Comisia recomandă ca toate aceste elemente enumerate mai sus să fie incluse într-un raport anual publicat în format electronic, și liber accesibil pe site-ul de internet al companiei raportoare.

b. Rolul administratorilor fără funcție executivă în companiile listate

Consiliul de administrație al unei societăți pe acțiuni poate funcționa în două moduri, în funcție de hotărârea adunării generale a acționarilor și de actul constitutiv sau de contractul de societate:

• Sistemul unitar prevede existența unui consiliu de administrație ca structură indivizibilă, în care toți membrii sunt administratori desemnați de către adunarea generală a acționarilor. Consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, care pot fi sau nu membri în consiliul de administrație. Ceilalți membri ai consiliului de administrație care nu sunt directori se numesc administratori fără funcție executivă. Între administratorii fără funcție executivă, unii pot fi considerați independenți, dacă respectă o serie de criterii enumerate la sfârșitul acestui capitol. Un consiliu numește dintre membrii săi un președinte, care coordonează activitatea consiliului și raportează adunării generale a acționarilor. Președintele consiliului de administrație poate fi și director general al societății. Membrii consiliului de administrație cu atribuții non-executive au anumite competențe disjuncte de cele ale directorilor.

• Sistemul dualist prevede existența a două structuri distincte, un directorat și un consiliu de supraveghere. Conducerea societății revine în exclusivitate directoratului, care își exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere. Există o separație totală între componența directoratului și a consiliului de supraveghere. Membrii consiliului de supraveghere sunt numiți de către adunarea generală a acționarilor, iar atribuțiile lor principale se referă la controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat, la numirea și revocarea directorilor și la verificarea conformității cu legea a deciziilor directorilor. Consiliul de supraveghere nu are atribuții de conducere a societății, însă își poate rezerva un drept de veto în anumite situații.

[28]

Comisia europeană a emis în 2005 o recomandare13 privind rolul administratorilor fără funcție executivă și cu atribuții de supraveghere, precum și a comitetelor consiliului de administrație, în monitorizarea conducerii societăților comerciale pe acțiuni, cu aplicație în special în cazul societăților cotate pe piețele de capital europene. Aceste persoane, validate prin votul adunării generale a acționarilor, sunt răspunzătoare de exercitarea controlului asupra activității directorilor, și de eliminarea conflictelor de interese. Astfel, ei sunt creatori de încredere în funcționarea eficientă a piețelor financiare.

În cazul rolului administratorilor fără funcție executivă, multe coduri de guvernanță din Uniunea Europeană tind să se bazeze pe rolul divulgării practicilor consiliului, în scopul îmbunătățirii practicilor de guvernanță. Prin aplicarea principiului „conformează-te sau explică”, companiile au posibilitatea de a se conforma cu prescripțiile codului, sau de a explica derogările pe care și le-au asumat. Această abordare le permite companiilor să se adapteze la cerințele și particularitățile sectorului în care acționează, iar actorii piețelor de capital au posibilitatea să evalueze buna credință a conducerii firmelor. Astfel, Comisia europeană a lăsat la latitudinea statelor membre modul în care introduc aceste recomandări în cadrul legislativ național: fie prin intermediul codurilor de guvernanță naționale, fie prin mecanismele legislative clasice. România a optat pentru a doua variantă, prin modificarea Legii 31/1990, în special prin amendamentele aduse de Legea 441/2006.

Îmbunătățirea sistemelor de guvernanță corporativă nu se referă numai la societățile înregistrate în statele membre. Măsurile legislative din acest program sunt esențiale pentru protecția investitorilor, actuali sau potențiali, și de aceea, sub incidența acestor constrângeri trebuie să cadă toate companiile care își oferă titlurile spre tranzacționare în Europa, chiar dacă sunt înregistrate în alte țări din afara Uniunii Europene.

Protecția intereselor investitorilor și crearea de încredere se poate realiza prin prezența unor reprezentanți ai acestora în consiliul de administrație, a căror principale atribute să fie independența și capacitatea de a evalua obiectiv deciziile directorilor. În companiile cu o structură dispersată a acționariatului, principalul obiectiv al unui sistem de guvernanță este acela de a-i responsabiliza pe directori în fața investitorilor cu pachete mici de acțiuni. În companiile cu un acționar dominant, obiectivul unui sistem de guvernanță este acela de a implementa un sistem de protecție a intereselor și drepturilor acționarilor minoritari. În plus, asigurarea protecției drepturilor celorlalți parteneri ai firmei este relevantă în ambele cazuri. Oricare ar fi structura consiliului de administrație, deciziile directorilor trebuie să fie monitorizate în mod eficient și independent de anumite persoane de încredere. Astfel, independența trebuie înțeleasă ca absența oricărui conflict de interese semnificativ; în acest context, o situație indezirabilă este aceea în care o persoană cu funcții de decizie are o strânsă legătură cu un competitor al companiei.

13 Recomandarea (2005/162/EC) din 15 februarie 2005 privind rolul administratorilor fără funcție executivă şi cu atribuţii de supraveghere.

[29]

În funcție de forma de organizare a consiliului de administrație – în sistem unitar sau dualist – statutul companiei trebuie să asigure existența unui număr suficient de administratori fără funcție executivă sau cu atribuții de supraveghere, care să monitorizeze într-un mod competent și eficient activitatea directorilor. Totuși, Comisia europeană nu a impus faptul că aceștia trebuie să fie majoritari în consiliul de administrație.

Rolul administratorilor fără funcție executivă sau cu atribuții de supraveghere se manifestă cu precădere în trei domenii cheie, în care potențialul existenței unor conflicte de interese este foarte mare: nominalizarea administratorilor, remunerarea directorilor și colaborarea cu auditorul extern al companiei. În acest sens, se recomandă crearea unor comitete responsabile cu aceste operațiuni, ale căror atribute le vom discuta mai jos. Consiliul de administrație are puterea de a stabili numărul și structura acestor comitete, însă ele nu se pot substitui consiliului însuși. Ca regulă generală, comitetele de nominalizare, remunerare și audit trebuie să facă recomandări în fața consiliului de administrație.

Comitetul de nominalizare trebuie să fie compus în majoritate din administratori fără funcție executivă sau cu atribuții de supraveghere. În acest sens, directorul șef (președintele directoratului) poate fi un membru al comitetului de remunerare. Atribuțiile acestui comitet sunt:

• De a identifica și de a recomanda, către consiliul de administrație, candidații care vor ocupa locurile vacante. În acest sens, comitetul de remunerare trebuie să evalueze competențele, cunoștințele și experiența necesare pentru a ocupa rolul de membru în consiliu;

• De a evalua periodic structura, mărimea, compoziția și performanța consiliului unitar sau dualist, și de a face recomandări consiliului în acest sens;

• De a evalua competențele și experiența membrilor individuali ai consiliului, și de a raporta concluziile în acest domeniu;

• De a urmări perspectivele de succesiune în posturile cheie, cum sunt cel de președinte al consiliului sau al directoratului.

Comitetul de remunerare trebuie să fie compus integral din administratori fără funcție executivă sau cu atribuții de supraveghere. Majoritatea acestora trebuie să fie independenți, în sensul pe care îl vom prezenta în finalul acestui capitol. Atribuțiile acestui comitet vizează administratorii executivi sau membrii directoratului, și sunt următoarele:

• Enunțarea de propuneri privind politica de remunerare a directorilor. Această politică trebuie să cuprindă toate formele de compensație, incluzând salariile fixe, schemele de recompensă bazată pe performanță, pensiile și veniturile compensatorii la finalizarea contractului. Propunerile legate de schemele pe bază de performanță trebuie să fie însoțite de obiective și criterii de măsurare clare, în sensul alinierii pachetului de remunerație cu interesele pe termen lung ale acționarilor și cu obiectivele strategice stabilite de consiliul de administrație;

[30]

• Să facă propuneri privind remunerarea fiecărui director în parte, în sensul adecvării acesteia cu politica companiei și cu performanța măsurată pentru fiecare post în parte. Această evaluare trebuie să se realizeze la nivel de grup, pentru a nu exista discrepanțe în cadrul companiilor din perimetrul de consolidare;

• Să ofere asistență consiliului de administrație în privința modului de raportare a politicii și a pachetelor de remunerare pentru fiecare director, în cadrul raportului anual de guvernanță corporativă;

• Să evalueze oportunitatea și modul de acordare a opțiunilor pe acțiuni (engl. stock options) către directori, urmărind și costurile pe care le suportă întreprinderea din folosirea acestor instrumente de motivare a managerilor (prin plățile pe bază de acțiuni).

Comitetul de audit trebuie să fie compus în integralitatea sa din administratori fără funcție executivă sau cu atribuții de supraveghere, din care o majoritate să fie independenți. Acest comitet este însărcinat:

• Să monitorizeze caracteristicile calitative ale informației financiare furnizate de companie – anume: integralitatea, fiabilitatea, relevanța, comparabilitatea și fidelitatea. Această evaluare se realizează atât pentru conturile de individuale, cât și pentru situațiile consolidate ale grupului;

• Să evalueze, cel puțin o dată pe an, sistemul de control intern și de management al riscului, în sensul în care riscurile majore (inclusiv cele legate de conformitatea cu legislația în vigoare) sunt corect identificate, gestionate și divulgate;

• Să asigure eficiența funcției de audit intern, în special în ceea ce privește selecția, numirea sau demiterea conducerii acestui departament, dar și în ceea ce privește bugetul și regulamentul acestei structuri a companiei;

• Să facă recomandări în ceea ce privește selecția, numirea sau revocarea auditorului extern;

• Să monitorizeze conformitatea auditorului extern cu legislația națională privind independența și obiectivitatea acestuia, în special în ceea ce privește rotația auditorilor, nivelul onorariilor plătite de companie și existența altor servicii de consultanță, prestate de firma de audit, care ar putea declanșa conflicte de interese;

• Evaluarea eficienței procesului de audit și a receptivității managerilor la recomandările auditorului extern.

Independența administratorilor fără funcție executivă sau cu atribuții de supraveghere este un aspect ce nu poate fi reglementat în totalitate, întrucât este imposibil de enumerat toate situațiile în care independența administratorilor este amenințată de conflictele de interese. Relațiile și circumstanțele care afectează statutul unui administrator pot fi circumscrise câtorva principii, care însă trebuie privite în substanța, și nu în forma lor. Consiliul de administrație, atunci când evaluează gradul de independență al unui membru, utilizează un număr de criterii, adoptate în context național, care însă pot să difere la nivel european. Un administrator considerat independent trebuie:

[31]

• Să nu fie un director al companiei sau al unei companii din cadrul grupului, și să nu fi ocupat această poziție în ultimii cinci ani;

• Să nu fie un angajat al companiei sau al unei companii din cadrul grupului, și să nu fi ocupat o astfel de poziție în ultimii trei ani. Totuși, o excepție se aplică pentru acei administratori numiți ca reprezentanți ai angajaților, în limitele legii;

• Să nu primească sau să nu fi primit o remunerație substanțială din partea companiei sau a unei firme din cadrul grupului, în afară de onorariul pentru funcția de administrator. Această regulă acoperă și primirea de opțiuni pe acțiunile companiei, sau orice altă recompensă legată de performanță, dar nu se aplică și în cazul compensațiilor primite în cadrul planurilor de pensii sau pentru serviciile anterioare prestate companiei;

• Să nu fie acționarul majoritar sau dominant al companiei, și să nu fie reprezentantul acestuia;

• Să nu aibă sau să nu fi avut relații de afaceri cu compania, în mod direct sau ca partener de afaceri, acționar sau director într-o altă companie implicată într-o astfel de relație. Aceste cazuri includ furnizarea de bunuri sau servicii (inclusiv consultanță legală sau financiară), sau achiziționarea de bunuri și servicii ale companiei, pentru o proporție semnificativă a cifrei de afaceri a acesteia;

• Să nu fie și să nu fi fost în ultimii trei ani partener sau angajat al actualului sau fostului auditor extern al companiei sau al unei companii din cadrul grupului;

• Să nu aibă relații cu directorii companiei, prin intermediul altor companii sau consilii de administrație, în care există o reciprocitate a funcțiilor;

• Să nu aibă legături de familie cu directorii companiei, sau cu persoane care sunt în situațiile enumerate mai sus.

Un administrator fără funcție executivă trebuie să își protejeze statutul de independent, prin evitarea legăturilor din situațiile de mai sus și prin refuzarea oricăror avantaje care i-ar periclita independența. În plus, tocmai acest statut îi permite unui administrator independent să se opună oricărei decizii a consiliului care poate afecta compania și performanța acesteia. Un administrator poate să se retragă din postul său, dacă va considera că opiniile îndreptățite nu îi sunt luate în considerare.

c. Drepturile acționarilor în cadrul societăților cotate la bursă

În comunicarea sa către Consiliu și Parlamentul European din 21 mai 2003, intitulată „Modernizarea legii societăților comerciale și îmbunătățirea guvernanței corporative în Uniunea Europeană – Un plan pentru viitor”, Comisia a indicat că ar trebui luate noi inițiative în vederea întăririi drepturilor acționarilor în cadrul societăților comerciale cotate la bursă, în speță faptul că problemele legate de votul transfrontalier ar trebui soluționate urgent.

[32]

Directiva din 2007 privind drepturile acționarilor societăților cotate la bursă14 revendică soluționarea acestor probleme. Principiul care stă la baza acestei inițiative reglementare este acela că titularii de acțiuni cu drept de vot ar trebui să-și poată exercita drepturile, având în vedere faptul că acestea sunt cuprinse în prețul care trebuie plătit pentru achiziția acțiunilor. În plus, controlul efectiv exercitat de către acționari este o cerință prealabilă pentru buna guvernanță corporativă și, prin urmare, ar trebui facilitat și încurajat.

O proporție importantă a acțiunilor societăților comerciale cotate la bursă este deținută de acționari care nu au reședința în statul membru în care societatea comercială își are sediul social. Acționarii nerezidenți ar trebui să-și poată exercita drepturile în raport cu adunarea generală la fel de ușor ca și toți ceilalți acționari. Aceasta presupune exercitarea dreptului de vot fără participare fizică la adunarea generală și eliminarea obstacolelor de natură informațională privind ordinea de zi a adunărilor generale. În plus, societățile comerciale nu ar trebui să întâmpine obstacole juridice în a propune acționarilor săi modalități de participare electronică la adunarea generală. Votul fără prezența fizică la adunarea generală, prin corespondență sau prin mijloace electronice, nu ar trebui să fie supus altor constrângeri decât celor necesare pentru verificarea identității și a securității comunicațiilor electronice.

Din cele de mai sus rezultă faptul că, indiferent de țara de reședință, acționarii ar trebui să-și poată exprima voturile în cunoștință de cauză, în cadrul adunării generale sau înainte de aceasta. Toți acționarii ar trebui să dispună de timp suficient pentru a analiza documentele care urmează să fie prezentate în cadrul adunării generale și pentru a decide asupra votului pe care-l vor exprima. În acest scop, ar trebui exploatate posibilitățile oferite de tehnologiile moderne pentru a oferi acces imediat la informații. Prezenta directivă, în spiritul începutului de secol XXI, pornește de la prezumția că toate societățile comerciale cotate la bursă au deja o pagină de internet. Tot prin intermediul paginii de internet a societății comerciale, rezultatele votului ar trebui publicate după adunarea generală.

d. Remunerarea administratorilor – o problemă spinoasă

Criza financiară a scos la lumină deficiențe grave în ceea ce privește modul de reglementare și supraveghere a piețelor financiare. În acest context, politicile de remunerare a directorilor s-au aflat în vizorul publicului, al presei, al reprezentanților mediului academic și al factorilor de decizie din domeniul politic. Există un consens general cu privire la faptul că schemele de compensare bazate pe câștiguri pe termen scurt, fără a se lua în considerare riscurile aferente, au contribuit la acordarea de stimulente care au condus la implicarea instituțiilor financiare în afaceri cu grad mare de risc. Există preocupări serioase cu privire la creșterile substanțiale ale remunerațiilor directorilor executivi și la importanța crescândă a componentei variabile din remunerația directorilor în toate sectoarele economiei.

14 Directiva 2007/36/CE din 11 iulie 2007 privind exercitarea anumitor drepturi ale acționarilor în cadrul societăților comerciale cotate la bursă

[33]

O politică de remunerare adecvată garantează retribuția condiționată de performanță și stimulează directorii să asigure sustenabilitatea firmei pe termen mediu și lung. În timp ce prima recomandare (din 2004) a Comisiei în această problemă15 avea la bază ideea remunerației prin comunicarea informațiilor privind politica de remunerare pentru performanță, noua recomandare16 din 2009 oferă orientări suplimentare în scopul atingerii acestui obiectiv. Pe baza celor mai bune practici de elaborare a unei politici de remunerare adecvate, această ultimă recomandare insistă asupra anumitor aspecte ale structurii și guvernanței remunerării directorilor, punând în discuție inclusiv supravegherea acestora de către acționari.

Recomandările existente ale Comisiei, privind remunerarea directorilor în cadrul societăților cotate (2004/913/CE) și privitoare la rolul directorilor fără funcție executivă sau cu atribuții de supraveghere și al comitetelor consiliului de supraveghere (2005/162/CE), nu acoperă toate aspectele importante evidențiate în perioada 2008-2009. Mai exact, aceste recomandări nu prevăd necesitatea adaptării remunerării directorilor executivi în funcție de interesele pe termen lung ale societăților.

Pentru a promova sustenabilitatea pe termen lung a societăților, noua recomandare prevede un echilibru între criteriile de performanță pe termen lung și pe termen scurt, o perioadă minimă anterioară atribuirii drepturilor definitive pentru acțiuni și opțiuni pe acțiuni, și reținerea minimală a unei părți din acțiuni până la finalul perioadei de angajare. De asemenea, societățile ar trebui să revendice componentele variabile ale remunerării care au fost plătite pe baza unor date financiare care s-au dovedit a fi în mod evident incorect declarate.

În ceea ce privește guvernanța politicii de remunerare a directorilor, noua recomandare din 2009 include principii menite să îmbunătățească supravegherea politicilor de remunerare de către acționari. Este vital ca acționarii, în special investitorii instituționali, să-și exercite drepturile de vot cu privire la remunerarea directorilor. Pentru a reduce conflictele de interese, administratorii fără funcție executivă nu ar trebui să primească opțiuni pe acțiuni ca parte a remunerației. În acest sens, comitetele de remunerare joacă un rol esențial în cadrul unei politici de salarizare responsabile. Pentru a consolida funcționarea și răspunderea comitetului de remunerare, noile principii prevăd că cel puțin un membru al comitetului de remunerare ar trebui să aibă suficientă calificare în domeniul remunerării. Pe lângă aceasta, există obligația ca membrii comitetului de remunerare să fie prezenți la adunările generale în care se discută situația remunerării pentru a oferi explicații acționarilor.

În fine, pentru a reduce numărul conflictelor de interese în cazul consultanților în materie de remunerare care colaborează cu comitetului de remunerare, aceștia nu ar trebui să ofere simultan consultanță și altor departamente din cadrul societății. Noua recomandare clarifică funcționarea și componența comitetelor de remunerare în scopul îmbunătățirii

15 Recomandarea Comisiei privind remunerarea directorilor în cadrul societăților cotate (2004/913/CE) 16 Recomandarea Comisiei privind politicile de remunerare în sectorul serviciilor financiare C(2009) 3177

[34]

eficienței acestora, dar în limita rolului și funcțiilor prevăzute de recomandarea din 2005. Așadar, echilibrul puterii și relația cu consiliile de administrație (sau cu consiliile de supraveghere, acolo unde este cazul) rămân neschimbate. Orice consiliu, fiind format exclusiv din membri fără funcție executivă în cadrul unei societăți cotate și având competențe de decizie privind remunerarea membrilor cu funcții executive poate fi, de asemenea, considerat echivalent unui comitet de remunerare.

Noile recomandări reprezintă doar o primă etapă, în care Comisia recomandă o serie de principii și bune practici, iar statele membre sunt invitate să ia măsuri pentru a garanta că acestea sunt aplicate de societăți în procesul de elaborare și implementare a politicilor de salarizare, recompensând performanța sustenabilă pe termen lung. O reformă reușită în acest domeniu depinde de o schimbare reală de cultură la nivelul organizațiilor vizate.

4. Codurile de guvernanță - un garant al uniformității

Buna guvernanță – atât a instituțiilor publice, cât și a companiilor private – este considerată a fi piatra de temelie a unei economii naționale ferite de șocuri endogene. Astfel se justifică eforturile depuse de numeroase organisme naționale și internaționale17 în demersul de ameliorare a guvernanței, în special prin implementarea de reguli, standarde și recomandări, ce servesc ca modele de urmat pentru administratorii organizațiilor.

Guvernanța corporativă este o noțiune dificil de cuprins într-o singură propoziție. Ea poate fi privită în sens restrâns, ca sistem de organizare a consiliului de administrație, în cadrul relațiilor acestuia cu conducerea executivă a entității. Această definiție este oferită de obicei de către codurile de guvernanță. O explicație mai largă poate să includă relațiile organizației cu acționarii acesteia, în special în cadrul companiilor cu deținere concentrată. În fine, studiile academice extind definiția dată guvernanței pentru a cuprinde toate relațiile generate în interiorul companiei – de exemplu, comportamentul investitorilor instituționali –, mecanismul de funcționare a adunării generale a acționarilor și poziția companiei față de piața de capital. În acest capitol ce tratează codurile de guvernanță, ne vom folosi de definiția în sens restrâns.

a. Legea societăților comerciale și codurile de guvernanță

Regulile privind guvernanța corporativă sunt de diverse tipuri; cele de bază sunt de obicei cuprinse în legile naționale privind societățile comerciale (în România, Legea 31/1990, republicată, cu completările și modificările aduse de Legea 441/2006). Elementele de complexitate sporită, cum ar fi cele privind fuziunile și achizițiile de companii, conțin de asemenea indicii cruciale legate de guvernanța corporativă. Reglementările privind funcționarea piețelor de capital și cele privind ținerea contabilității reprezintă fundamentul legislativ în materie de informare financiară, esențial în susținerea bunei guvernanțe.

17 De exemplu, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).

[35]

În afara domeniului legislației primare, reguli de guvernanță corporativă sunt emise și de comisiile de valori mobiliare sau de bursele de valori care tranzacționează instrumentele financiare ale societăților cotate. Alte elemente esențiale de guvernanță pot fi incluse în contractele de societate și în statutele întreprinderilor, create în limitele prevederilor legii societăților comerciale.

Recent, s-au depus eforturi pentru ca izvoarele „informale” de drept – precum cele enumerate în paragraful de mai sus – să fie compilate în documente unitare, denumite coduri de guvernanță corporativă18.

b. O tipologie a codurilor de guvernanță corporativă

Observând multitudinea de coduri emise în Europa, este evident că acestea pot varia considerabil în ceea ce privește conținutul, statutul legal și originea lor. În plus, adesea există mai multe tehnici posibile de implementare a acestora. Ca arie de acoperire, cele mai multe coduri de guvernanță au în vedere exclusiv companiile cotate. Din punctul de vedere al statutului legal și al originii, putem distinge mai multe modele.

• Codurile dezvoltate ca inițiative private sunt adesea rezultatul reflecției academice sau eforturilor de auto-reglementare ale unor asociații profesionale sau firme mari. Aceste recomandări au cel mai adesea o valoare „morală”, prezentând un tablou al bunei guvernanțe ce caracterizează firma, tablou lipsit însă de forță juridică. Aceasta nu înseamnă că astfel de instrumente sunt lipsite de valoare: ele servesc ca un exemplu demn de urmat pentru întreaga comunitate de afaceri, iar violarea lor va fi stigmatizată ca încălcarea unui cod de bună-cuviință. Acest model este calificat ca voluntar.

• Al doilea tip de coduri de guvernanță este cel mai adesea conectat piețelor financiare. Codurile pot fi emise sub egida bursei de valori, sau ca produs al unei comisii mandatate de către bursă. Conformitatea cu codul de guvernanță poate să facă obiectul condițiilor de listare pe piața de capital, dând posibilitatea conducerii bursei să refuze companiile reticente. Retroactiv, un astfel de cod poate să fie baza legală pentru unele sancțiuni impuse companiilor deja cotate, în condițiile în care toate firmele trebuie să dea explicații asupra aspectelor de neconformitate.

• Al treilea tip de coduri de guvernanță este atașat autorității publice. Această conexiune poate lua mai multe forme: în unele cazuri, inițiativa de a implementa un cod de guvernanță aparține ministerului de finanțe sau de justiție. În alte cazuri, comisia însărcinată cu constituirea codului va fi subordonată guvernului, și uneori autorității de reglementare a pieței de capital. Acest cod nu va avea forță de lege în sine, dar își va extrage legitimitatea de la autoritatea publică care l-a comandat, precum și de la calitatea profesională a celor care l-au redactat. Publicarea în

18 Toate aceste documente, ce servesc ca legislaţie secundară, sunt emise în diverse state ale lumii şi pot fi descărcate de pe website-ul European Corporate Governance Institute (ECGI) de la adresa: http://www.ecgi.org/codes/all_codes.php

[36]

Monitorul Oficial contribuie la autoritatea codului, dar nu schimbă statutul legal al acestuia – acela de instrument fără valoare de obligativitate. Ca un caz special, în Germania și în Olanda, legea societăților comerciale conține o referință expresă la codul de guvernanță, în condițiile în care societățile sunt obligate să adere la cod sau să își motiveze derogările.

• Ultimul tip de cod are autoritatea unei legi, a cărei implementare este supravegheată de o agenție guvernamentală sau de către comisia de valori mobiliare. În funcție de modul în care supravegherea este realizată, codul poate să aibă forța legislației primare. Acest statut legal îl deține Legea Sarbanes-Oxley (2002) din Statele Unite. Rigiditatea acestui demers legislativ este un subiect de controversă pe piețele financiare mature.

Linia de demarcație dintre legislația primară și cea secundară, în cazul codurilor de guvernanță, poate fi adesea foarte fină. În cele mai multe state membre ale Uniunii Europene, principiile generale de organizare a societăților fac obiectul legii primare, iar detaliile de funcționare ale diferitelor sisteme de guvernanță corporativă sunt lăsate la latitudinea unor surse informale de drept, cu arie restrânsă de aplicabilitate sau cu posibilitatea de derogare. Administratorii independenți și comitetul de audit sunt, de exemplu, obiectul tuturor codurilor de guvernanță. Deși nu fac parte din legislația de bază a unei țări, codurile de guvernanță nu funcționează în gol. Ele sunt conectate la legea societăților comerciale, prin aceea că nu pot funcționa ca legi speciale, încălcând prevederile legii de la care emană.

c. Principiul „conformează-te sau explică”

Una dintre diferențele esențiale dintre codurile de guvernanță și legea societăților comerciale, în particular, sau legislația primară, în general, este aceea că un cod de guvernanță este implementat pe baza principiului „conformează-te sau explică” (comply-or-explain). Companiile sunt invitate sau obligate să adere la un anumit cod; ele nu se pot eschiva de la luarea în considerare a existenței acestuia. Totuși, companiile nu pot fi forțate să urmeze toate recomandările codului, precum în cazul legislației primare.

Dacă o firmă consideră că anumite prevederi ale unui cod nu sunt oportune pentru sine, ea poate să le respingă, formulând în același timp o explicație a acestei atitudini. Codurile au un mare grad de flexibilitate, prin faptul că ele stabilesc obiectivul sistemului de guvernanță ce trebuie implementat de o companie, iar fiecare organizație în parte are o oarecare libertate de a adapta sistemul pentru propriile necesități. Modelul de sistem de guvernanță oferit în coduri se bucură de prezumția unei optimalități, chiar dacă implementările sale pot fi suboptimale. Totuși, firmele au posibilitatea de a implementa un sistem tot mai bun, fără a crea haos în procesul de reformă internă.

Sistemul „conformează-te sau explică” are un defect major. Dacă o companie este liberă de a se eschiva de la implementarea anumitor prevederi, chiar prin furnizarea unor explicații, cum se poate verifica adevărul acestor motive? Dacă explicațiile nu prezintă realitatea cu

[37]

fidelitate, sau sunt vagi și incomplete, oare însuși sistemul de guvernanță are de suferit? Este evident că problema centrală a codurilor este legată de gradul de transparență a problemelor de guvernanță, particulare fiecărei companii. Un sistem de impunere bazat pe coduri de guvernanță este un non-sens în afara unui sistem de raportare eficient, axat pe imaginea fidelă.

d. Impunerea codurilor de guvernanță

Din moment ce aproape toate codurile de guvernanță se nasc în afara surselor principale de drept, forța lor de constrângere nu poate să se bazeze pe mecanismele legale uzuale, cum ar fi amenda contravențională. Legislația secundară este în general axată pe comportamentul voluntar al celor cărora se adresează. Totuși, deși volițională în esența ei, conformitatea va dispune și de un mobil puternic născut din autoritatea diferitelor instituții ce activează pe piață. Sancțiunile pe care le-ar suporta companiile vor fi cel mai adesea de natură economică sau financiară, nu legală.

În multe jurisdicții există baze de date privind implementarea formală a prevederilor codurilor în vigoare. Aceste date includ numărul de companii ce și-au desemnat administratori independenți, sau care au creat comitete de audit. Totuși, independența efectivă a administratorilor sau eficacitatea comitetului de audit existent sunt lucruri mult mai greu de verificat.

Există numeroase instrumente și tehnici prin care se asigură implementarea voluntară a regulilor de guvernanță corporativă. Se creează astfel stimulentul pentru companiile vizate de a se ralia prevederilor codului. Presiunea pieței și frica de discreditare sunt în general suficiente pentru a determina managementul companiei de a raporta respectarea unui cod de guvernanță.

e. Stimulente în vederea conformității cu codurile de guvernanță

Responsabilitatea consiliului de administrație este aceea de a se asigura că – în limitele cadrului legal existent – sistemul de guvernanță al organizației este eficient și în conformitate cu prevederile codului aplicat. Consiliul trebuie să se asigure de buna sa funcționare, precum și de evaluarea propriei guvernanțe prin introducerea acelor mecanisme care să îi asigure îndeplinirea obiectivelor. Printre acestea putem enumera tehnicile de auto-reglare, crearea de comitete subordonate sau apelul la experți din exteriorul companiei.

Consiliul de administrație trebuie să declare conformitatea cu un anumit cod de guvernanță, cerință care a devenit obligatorie în Uniunea Europeană prin emiterea Directivei 2006/46/EC. Prin acest segment de raportare, inclus în raportul anual al administratorilor ce însoțește situațiile financiare anuale ale companiei, se consideră că va crește nivelul de responsabilitate al administratorilor, atât față de investitori, cât și față de actorii pieței în general. Alături de riscul privind reputația corporativă, administratorii pot deveni legal răspunzători pentru fals în declarații. Această situație poate să atragă și intervenția comisiei de valori mobiliare, care să sancționeze disciplinar societatea.

[38]

Implicarea acționarilor în elaborarea declarației de conformitate este în general considerată un amestec nepermis în funcționarea consiliului de administrație. De asemenea, aceasta poate fi considerată și incompatibilă cu modelul structural al companiei. Totuși, acționarii au ultimul cuvânt în numirea sau demiterea directorilor care au indus în eroare utilizatorii externi de informație, prin prezentarea unui alt tablou al guvernanței firmei decât există în realitate. Astfel, prezentarea declarației de conformitate poate avea un impact asupra valorii de piață a companiei, bursa reacționând imediat la orice turbulențe apărute în interiorul entității.

Implicarea auditorului în verificarea declarației de conformitate este un aspect controversat. În multe jurisdicții, auditorul are cunoștințe de profunzime legate de funcționarea companiei. În anumite state membre, intervenția auditorului este considerată o parte a procesului de verificare a situațiilor anuale. În altele, se precizează că auditorul trebuie să se limiteze la verificarea cifrelor și statisticilor ce sunt prezentate în raportul de guvernanță. Intervenția poate fi în acest caz doar formală și să vizeze aspectele de redactare ale declarației de conformitate, fără a verifica dacă informația furnizată este fidelă realității.

Prin amploarea raportării, codurile trebuie să expună o companie la evaluarea din partea actorilor pieței, ce pot să ceară justificări sau să critice conducerea companiei. În general, administratorii vor încerca să își protejeze „capitalul de reputație” și vor adera la anumite principii de bună guvernanță, chiar și în absența unor coduri legitime. Presiunea „egalilor” nu trebuie subestimată în aceste cazuri: un administrator ce activează într-un consiliu cu proastă reputație pe linie de guvernanță, va fi cu siguranță penalizat în activitatea sa din alte consilii. Totuși, cea mai importantă este presiunea pieței, care se traduce prin intervențiile: burselor de valori, agențiilor de rating, băncilor de investiții, investitorilor instituționali, activiștilor, media și ale publicului. Următoarele aspecte relevă impactul sistemului de guvernanță asupra relațiilor companiei cu partenerii externi:

• Impactul cel mai direct al slabei guvernanțe se resimte în ratingul firmei. Companiile de rating au început să includă între criteriile de evaluare și date privind guvernanța corporativă, prin crearea unor indecși care să reflecte starea de fapt din cadrul societății vizate. Toți partenerii unei întreprinderi – banca de investiții, consultanții și avocații – își vor extrage capital de imagine de pe seama faptului că lucrează numai cu societăți care se bucură de o „bună guvernanță”.

• Impactul „bunei guvernanțe” asupra formării cursului pe piețele financiare este încă un subiect controversat în sensul în care este dificil de a stabili empiric faptul că un sistem eficient de guvernanță are un impact pozitiv asupra capitalizării bursiere. Totuși, semnele de „îmbolnăvire” a guvernanței afectează evident încrederea pe care piața o are în compania vizată. În același sens, publicarea de date incomplete sau false asupra sistemului de guvernanță a companiei va diminua cu siguranță cursul bursier al acesteia.

• Implicarea investitorilor instituționali este un aspect demn de menționat. Aceștia sunt de obicei obligați să voteze în adunarea generală a companiei în care au

[39]

investit, și să ia poziție publică față de anumite aspecte legate de guvernanța acesteia.

• Poziția financiară a unei societăți poate fi afectată de criterii legate de guvernanța întreprinderii. Documentația ce însoțește cererile de credit poate să conțină și clauze sub titulatura de „restricții privind guvernanța”. Astfel, pentru ca o societate să îndeplinească criteriile de eligibilitate, ea ar trebui să demonstreze că are un anumit număr de administratori independenți sau că un comitet de audit este implicat în procesul de luare a deciziilor.

De cele mai multe ori, codurile de guvernanță sunt intim legate de funcționarea bursei de valori. Aceasta are un clar interes în a monitoriza implementarea sistemului propus în cadrul fiecărei companii listate, pentru a putea să își afirme nivelul de transparență în fața investitorilor și intermediarilor financiari. În momentul listării unei firme, bursa poate să stabilească regulile jocului, astfel încât numai firmele „sănătoase” din punct de vedere al guvernanței să aibă acces. După acest moment, practica a demonstrat că monitorizarea și impunerea regulilor devine mult mai anevoioasă. Deși teoretic posibilă, retragerea de la listarea pe bursă a unei companii, pe motiv de neconformitate, este în general evitată de bursele de valori, întrucât ar putea avea un impact negativ major asupra investitorilor. De aceea, abordări uneori insuficiente, cum ar fi programele de educare și training, sunt preferate celor mai radicale.

În unele state membre, monitorizarea este realizată de o comisie subordonată unei agenții a statului. Rolul acestor comisii nu este acela de a verifica gradul de conformitate al fiecărei entități în parte, ci de a evalua ansamblul practicilor de guvernanță într-o anumită jurisdicție. Comisia publică rezultatele procesului de evaluare și control, recomandând amendamente ale codului de guvernanță. Acest tip de monitorizare a fost introdus în Franța, Olanda, Elveția și în Marea Britanie.

f. Concluzie

Primul deceniu al secolului XXI, care a marcat guvernanța corporativă și evoluția contabilității în contextul armonizării internaționale, a fost martor efortului Comunității Europene de a crea o piață internă puternică. Dezvoltarea perpetuă a piețelor financiare europene este, în același timp, și un răspuns la stimulii mediului economic, ca un rezultat al demersului de a aduce o uniformitate pan-europeană a funcționării piețelor de capital. Între acești stimuli, putem aminti distanța pe care mulți o percep între dinamica burselor americane și mai lenta dezvoltare a piețelor europene, distanță care îngrijorează chiar și în prezent.

Un sistem fiabil de guvernanță corporativă impune companiilor să adopte o viziune holistă asupra afacerilor. Companiile trebuie să accepte activismul investitorilor și trebuie să acorde mai multă greutate aspectelor de sustenabilitate ale performanței corporative. Consiliul de administrație trebuie să integreze în activitatea sa noțiunile de fidelitate, responsabilitate și transparență, și să răspundă pentru acțiunile sale în fața tuturor partenerilor sociali. În fine,

[40]

trebuie să existe un echilibru între conformitatea cu principiile guvernanței, adoptarea legislației privind raportarea și performanța entității într-o economie de piață cu valențe globale.

Scopul politicilor Uniunii Europene în aceste zone reglementare este de a crea o piață unică europeană, printr-un cadru legislativ de cooperare și bună practică, acolo unde serviciile financiare pot opera ca un întreg, indiferent de granițe, pentru a asigura fluxul liber de capital și servicii. Obiectivul prioritar al Uniunii Europene este de a implementa un set de reguli care să le permită companiilor să activeze în mai multe State Membre și să opereze facil și transparent într-un mod transnațional.

[41]

II. Piața unică de capital și serviciile financiare

1. Un cadru reglementar pentru piețele de capital europene

De la inițiere, strategia intitulată „Planul de acțiune pentru servicii financiare” (Financial Services Action Plan – FSAP) a subliniat nevoia de dezvoltare a legislației secundare, prin actualizarea cerințelor de transparență. FSAP a fost enunțat printr-o Comunicare a Comisiei din 1998 și a devenit un pivot al strategiei pe termen lung a Comisiei Europene. Acest program s-a finalizat printr-un număr de 42 de inițiative legislative și non-legislative, destinate accelerării procesului de integrare a piețelor financiare europene. Obiectivul FSAP este crearea unei singure piețe en-gros, la nivel european, de servicii și produse financiare, dezvoltarea piețelor de retail financiar într-un mod transparent și sigur, și implementarea unor reguli prudențiale și de supervizare adaptate noilor cerințe ale actorilor de pe aceste piețe.

Finalizarea etapei legislative a FSAP a reprezentat un pas semnificativ înspre realizarea pieței comune europene în domeniul serviciilor financiare. Totuși, reglementările propuse în cadrul FSAP pot îmbunătăți eficiența și transparența piețelor financiare doar dacă ele sunt aplicate integral și constant în întregul spațiu european. Venind în sprijinul acționarilor minoritari, principiul „egalității în raportare” este esențial de urmat pentru a se asigura o informare completă și corectă a tuturor deținătorilor de drepturi, dar și riscuri, în capitalul companiilor.

a. Planul de acțiune privind serviciile financiare

În 1998, responsabilii europeni considerau că sectorul financiar oferea performanțe modeste19; în schimb perspectivele majore de expansiune vizau atât piața muncii, cât și creșterea produsului intern brut al UE. Integrarea piețelor financiare are ca efect atât multiplicarea oportunităților de investire pentru populație, cât și diversificarea produselor și serviciilor financiare oferite, cum sunt ipotecile, pensiile și asigurările, la prețuri competitive.

Eficiența și transparența piețelor de capital contribuie în același timp la optimizarea alocării capitalului. Prin accesul IMM-urilor la finanțare prin emisiuni de acțiuni și prin capital de risc, tot mai multe entități europene își pot exploata potențialul de creștere și de creare de locuri de muncă. Totuși, înainte de anii 2000, comparativ cu piețe financiare din Statele Unite, piețele europene erau considerate încă insuficient dezvoltate.

Pentru țările din zona Euro, introducerea monedei unice este o premisă istorică a realizării pieței comune de servicii și produse financiare, prin eliminarea riscului de schimb valutar și integrarea piețelor monetare și piețelor de instrumente de capital și datorie. Utilizatorii serviciilor financiare vor beneficia de oferte de o calitate superioară din partea marilor ofertanți, bucurându-se în același timp de un nivel sporit de protecție investițională.

19 Comunicarea 625 din 28 octombrie 1998, intitulată „Serviciile financiare: construirea unui plan de acţiune”.

[42]

Industria de servicii financiare va beneficia de extinderea și uniformizarea pieței, prin scăderea costului capitalului, oferind în același timp produse diversificate, adresate și unor entități de cele mai multe ori excluse din circuitul internațional al capitalului, și anume întreprinderile mici și mijlocii.

Introducerea Euro nu a eliminat în totalitatea caracterul fragmentar al piețelor europene de produse și servicii financiare. Comisia Europeană a identificat câteva căi de acțiune, în principal prin pârghiile legislative, care să meargă la esența fenomenului și să optimizeze funcționarea piețelor. Dintre acestea amintim:

• Echiparea Uniunii Europene cu un aparat reglementar croit pentru nevoile prezente și viitoare în planul piețelor financiare;

• Eliminarea fragmentării piețelor, în scopul scăderii costului capitalului; • Apariția unei infrastructuri financiare integrate la nivel european; • Reducerea barierelor prin atingerea unui sistem unitar de guvernanță corporativă.

b. Piețele reglementate de instrumente financiare și protecția investitorilor

Introducerea monedei europene a fost catalizatorul modernizării piețelor europene de instrumente financiare primare și derivate. Schimbările profunde sunt deja vizibile, în special în ceea ce privește relația dintre diferitele burse și în consolidarea sistemului de plăți și regularizări ale tranzacțiilor. Acestea contribuie la concretizarea perspectivei unor finanțări mai puțin costisitoare, în special pentru entitățile nou-create cu potențial de inovare. Există însă un număr de bariere care trebuie eliminate, pentru ca beneficiile unei piețe europene integrate să fie exploatate la maximum. Acțiuni concrete sunt necesare în câteva domenii, discutate în paragrafele următoare20.

Un set comun de reguli este esențial pentru integrarea piețelor financiare. De aceea, Directiva privind piețele instrumentelor financiare 2004/39/EC constituie piatra de temelie a unui sistem solid de investiții trans-frontaliere. Astfel, un cadrul modern pentru piețele financiare trebuie să se fundamenteze pe câteva elemente:

• O definiție a piețelor și burselor, pentru a putea diviza responsabilitatea acreditării și supervizării acestora;

• Condițiile în care brokerii și dealerii pot fi membrii ai unor piețe externe, pentru a putea activa automat și pe o bursă din străinătate;

• Sisteme de protecție împotriva manipulării piețelor de capital.

Subscrierea acțiunilor pe piețele de capital europene a însemnat, timp de câteva decenii, redactarea prospectului de emisiune pentru fiecare bursă și comisie de valori mobiliare. Acest proces era costisitor pentru emitenți și inhibitor pentru activitatea investițională europeană.

20 Comunicarea Comisiei din 11 mai 1999 intitulată “Planul de acţiune pentru implementarea cadrului privind serviciile financiare” [COM(1999) 232 final]

[43]

De aceea, noua Directivă privind prospectul de emisiune 2003/71/CE a urmărit recunoașterea reciprocă a prospectelor pentru bursele statelor membre ale Uniunii Europene.

În altă ordine de idei, capitalul de risc reprezintă forma de finanțare cea mai adecvată pentru companiile nou-create care își utilizează intensiv capacitățile inovative. Piețele de capital europene nu au fost sensibile la această nevoie de finanțare, iar firmele din această categorie au fost obligate să recurgă la împrumuturi clasice, mult mai restrictive și mai costisitoare. Eliminarea fragmentării piețelor de capital poate să conducă la ameliorarea acestor situații, pentru a stimula crearea și utilizarea de tehnologii de avangardă, la un cost scăzut de finanțare.

Informația financiară comparabilă, transparentă și credibilă reprezintă cheia de boltă a unei piețe de capital integrate și eficiente. Lipsa comparabilității descurajează investițiile străine, întrucât actorii pieței de capital se feresc de situații financiare a căror fiabilitate este suspectă. Încă din 1995 se discută soluția impunerii unei standardizări contabile uniforme pe piețele financiare europene. Soluția găsită – adoptarea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară (IFRS) – se adresează în egală măsură și emitenților europeni care își propun să obțină capital de pe piețele în afara Uniunii Europene, utilizând în acest sens un sistem de raportare agreat la nivel global. În același sens, Standardele Internaționale de Audit reprezintă un minimum necesar pentru a putea certifica fiabilitatea situațiilor financiare.

Guvernanța corporativă este un subiect de discuție nu doar la nivelul fiecărei entități, ci și per ansamblul piețelor financiare. Nu există un anume model de guvernanță corporativă care să crească nivelul de integrare al piețelor financiare. Totuși, există un consens tot mai puternic în jurul câtorva principii de guvernanță. Acestea au în vedere: tratamentul echitabil al acționarilor, precum și transparența și responsabilitatea asociate întregului proces decizional. Deși Comisia Europeană este un susținător al inițiativelor integratoare, diversitatea tradițiilor și a sistemelor naționale de guvernanță poate să îngrădească intrarea companiilor europene pe piețele locale, dar și încrederea investitorilor de pe piețele mature față de guvernanța firmelor de pe piețele emergente.

Toate aceste elemente sunt dintre factorii inițierii unei restructurări masive ce caracterizează piețele financiare europene. Considerațiile de prudență și protecție a investitorilor sunt firește cruciale, însă acestea nu trebuie să împiedice căutarea acelor formule de organizare care să asigure o alocare eficientă a resurselor pe aceste piețe. De aceea, autoritățile ce supervizează piețele de titluri și servicii financiare trebuie să acorde egală forță considerațiilor prudențiale legate de fuziuni, achiziții și preluări de companii, cât și considerațiilor de transparență a raportării și non-discriminare a investitorilor.

Piața unică reglementată este fundamentul unui sistem financiar eficient și stabil. Însă protecția „consumatorului” de titluri și servicii financiare nu poate să rămână pe locul secund. În acest sens, instituțiile financiare își oferă serviciile într-un cadru care și-a creat propriile resorturi de reducere a riscului sistemic și de colaps. Deținătorii de depozite și de polițe de asigurare sunt deja protejați împotriva riscului de faliment al instituțiilor cu care au

[44]

respectivele contracte. Însă rămân o serie de obstacole, în special în ceea ce privește oferta de servicii trans-frontaliere, anume calitatea acestora, integritatea și bonitatea furnizorilor, sau pașii de urmat în cazul falimentului instituțiilor respective. Astfel, tranzacțiile și contractele trans-frontaliere nu pot să se înmulțească decât într-un spațiu al siguranței și încrederii, spațiu creat sub egida instituțiilor de supervizare a pieței comune.

Problema încrederii în serviciile financiare oferite de agenți din alte state membre ale UE nu este singurul obstacol în calea circulației libere a capitalului. Costul acestor tranzacții este disproporționat, dacă nu există un standard comun pentru produsele și serviciile financiare oferite. O armonizare pragmatică și progresivă a regulilor de tranzacționare și informare privind produsele și serviciile financiare creează perspectiva unei piețe integrate, ce funcționează în interesul consumatorilor și furnizorilor de servicii financiare.

Informațiile clare și inteligibile sunt vitale pentru consumatorul de servicii financiare, în special pentru cei care acționează în alte țări decât cea de rezidență. Consumatorii au nevoie de informații pentru a evalua caracteristicile contractului, ale furnizorului și ale investiției propuse, iar instituțiile abilitate trebuie să facă tot posibilul pentru a veni în întâmpinarea acestor nevoi. Cel mai important aspect de menționat în acest context este explicitarea informațiilor esențiale de furnizat în privința unui serviciu financiar, iar statele membre trebuie să aibă în vedere uniformitatea în spațiul acestor cerințe minimale de raportare21.

c. Rezultatele implementării „Planului de acțiune privind serviciile financiare”

Planul de acțiune privind serviciile financiare a fost probabil cel mai ambițios proiect legislativ al Uniunii Europene, urmărind ca, de-a lungul unei jumătăți de deceniu, să creeze un cadru modern și sofisticat în sprijinul pieței unice de produse și servicii financiare. Cele mai importante inițiative reglementare s-au concretizat în următoarele acte, redactate în spiritul principiilor inițiale ale planului de acțiune privind serviciile financiare:

• Directiva 2003/71/EC privind prospectul de emisiune; • Directiva 2004/109/EC privind armonizarea cerințelor de transparență ale

emitenților pe piețele reglementate europene; • Directiva 2003/6/EC privind tranzacțiile persoanelor din interiorul companiilor și

abuzul de piață; • Directiva 2004/39/EC privind piețele de instrumente financiare (MiFID); • Directiva 2003/51/EC privind modernizarea Directivelor a patra și a șaptea

referitoare la conturile anuale ale societăților comerciale, în vederea adoptării Standardelor Internaționale de Contabilitate;

• Recomandarea 2001/6942 privind independența auditorului extern în cadrul Uniunii Europene;

• Directiva 2004/25/EC privind ofertele de preluare; 21 Comunicarea Comisiei Europene COM(359) din 16 iunie 2000, intitulată: „Strategia de raportare a Uniunii Europene: direcţia de urmat”.

[45]

• Regulamentul 2157/2001 privind statutul „companiei europene”; • Directiva 2001/86/EC privind implicarea angajaților în guvernanța societăților pe

acțiuni; • Directiva 2005/56/EC privind fuziunile trans-frontaliere ale societăților pe acțiuni. • Directiva 2002/65/EC privind prestarea la distanță a serviciilor financiare; • Directiva 2002/87/EC privind supervizarea suplimentară a conglomeratelor

financiare; • Directiva 2001/97/EC privind prevenirea folosirii sistemului financiare în scopul

spălării banilor; • Directiva 2000/46/EC privind regulile prudențiale ale instituțiilor ce utilizează banii

electronici.

În concluzie, Planul de acțiune pentru servicii financiare, lansat în 1999, a fost încheiat în 2004, cu un bilanț de 42 de inițiative reglementare, cu forță de impunere sau doar recomandări și comunicări. Acest program a fost considerat un succes, atât în plan procedural, cât și în planul realității economice pe care o descrie și normalizează. În capitolul următor, ne vom concentra pe unul dintre aspectele cheie ale acestui plan, anume uniformizarea raportării financiare pentru societățile europene cotate pe piețe de capital. Acest demers s-a realizat prin apelul la normalizatorul contabil internațional IASB (International Accounting Standards Board) și prin adoptarea unui set de Standarde Internaționale de Raportare Financiară, care satisfac cerințele de calitate ale tuturor instituțiilor europene angrenate sau partenere în procesul de normalizare contabilă.

2. Modernizarea cadrului reglementar contabil

Directiva a patra din 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale anumitor forme de societăți, Directiva a șaptea a Consiliului din 13 iunie 1983 privind conturile consolidate, Directiva 86/635/CEE a Consiliului din 8 decembrie 1986 privind conturile anuale și conturile consolidate ale băncilor și ale altor instituții financiare și Directiva 91/674/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1991 privind conturile anuale și conturile consolidate ale întreprinderilor de asigurare s-au aplicat până în 2005 inclusiv societăților europene cotate la bursă. Cerințele de raportare stabilite în aceste directive nu au putut însă asigura un nivel ridicat de transparență și de comparabilitate a rapoartelor financiare ale tuturor societăților comunitare cotate la bursă, ceea ce reprezintă condiția necesară pentru crearea unei piețe integrate a capitalurilor care să funcționeze în mod real, echilibrat și eficient. A fost așadar necesară completarea cadrului legislativ aplicabil societăților cotate la bursă, iar modernizarea cadrului reglementar contabil la nivel european s-a realizat prin impunerea standardelor IAS/IFRS pentru companiile europene ale căror titluri sunt tranzacționate pe piața de capital.

Standardele internaționale de contabilitate (IAS) au fost elaborate de Comitetul pentru standarde internaționale de contabilitate (IASC) care și-a propus să elaboreze un set unic de standarde de contabilitate la nivel mondial. În urma restructurării IASC, una dintre primele

[46]

decizii ale noului consiliu a fost, la 1 aprilie 2001, redenumirea IASC drept Consiliul pentru standarde internaționale de contabilitate (IASB – International Accounting Standards Board) și, în ceea ce privește standardele internaționale de contabilitate, redenumirea IAS drept Standardele internaționale de raportare financiară (IFRS).

Pentru ca un standard internațional de contabilitate să fie adoptat în vederea aplicării sale în Comunitatea Europeană, este necesar în primul rând ca el să respecte cerința de bază a directivelor sus-menționate ale Consiliului, adică aplicarea sa să ofere o imagine reală și corectă asupra poziției financiare și a performanței unei întreprinderi. În al doilea rând, pentru a corespunde interesului public european și pentru a satisface criteriile de bază privind calitatea informațiilor necesare, un set comun de standarde contabile consolidează libera circulație a capitalurilor pe piața internă și ajută societățile comunitare să concureze în condiții de egalitate pentru obținerea resurselor financiare disponibile pe piețele de capital europene și internaționale. În consecință, prin Regulamentul (CE) nr. 1725/2003 al Comisiei Europene din 29 septembrie 2003, au fost adoptate toate standardele internaționale de contabilitate aflate în vigoare la 14 septembrie 2002, cu excepția IAS 32 și IAS 39 privind instrumentele financiare, și a interpretărilor aferente.

a. Normalizatorul contabil internațional și convergența standardizării

Principala motivație a procesului de convergență contabilă rezidă în nevoia de a facilita circuitul neîngrădit al capitalului financiar. Fluxul investițional s-a confruntat cu cel mai mare impediment în plan global – lipsa comparabilității situațiilor financiare sau lipsa unui „limbaj comun” al contabilității mondiale. În plus, listarea unei entități pe o bursă a unei țări străine, cu standarde contabile diferite, a fost mereu însoțită de impunerea unei reconcilieri între cifrele financiare raportate. Aceste proceduri de reconciliere sunt laborioase, permanente și cer o expertiză costisitoare, aspecte ce au descurajat multe firme în căutare de capital pe piețe externe.

Una dintre barierele în calea globalizării piețelor de capital a fost eliminată în momentul Acordului de la Norwalk din 2002 între normalizatorul contabil american FASB (Financial Accounting Standards Board) și normalizatorul internațional IASB. Cele două instituții au convenit asupra derulării unui proces de convergență și asupra unor modificări de adus standardelor proprii, în sensul asigurării compatibilității dintre acestea. La sfârșitul anului 2007, Comisia Valorilor Mobiliare din SUA a anunțat că acele companii neamericane care declară conformitate totală cu IFRS nu mai trebuie să își reconcilieze situațiile financiare cu standardele americane de contabilitate (US GAAP – Generally Accepted Accounting Principles). Astfel, este de așteptat ca într-un orizont de timp mediu, toate incompatibilitățile între IFRS și US GAAP să dispară, deși anumite particularități ale sistemului fiscal american ridică încă semne de întrebare asupra finalizării procesului de convergență.

Standardele internaționale de contabilitate IAS/IFRS sunt un corpus de standarde orientate spre necesitățile pieței de capital. Normalizatorul contabil internațional IASC a fost

[47]

fondat în 1973, într-o perioadă cu multiple schimbări pentru lumea contabilă. În Statele Unite, FASB tocmai fusese creat, în timp ce Uniunea Europeană lucra la propriul sistem contabil (Directiva a patra). La Congresul Mondial al Contabilității din 1972, negocierile între organismele profesionale din Canada, Australia, Mexic, Japonia, Franța, Germania, Olanda și Noua Zeelandă, alături de reprezentanții Marii Britanii și ai Statelor Unite, au condus la formarea acestei instituții de normalizare contabilă. Datorită influenței Angliei, sediul IASC a fost stabilit și a rămas și după anii 2000 la Londra.

Deși organizațiile profesionale ce activau în IASC își declarau susținerea față de standardele emise de acesta, în practică normalizatorii țărilor reprezentate au ales să nu țină cont de standardele internaționale, și să rămână la regulile interne. În Europa, în anii 1980, doar câteva companii din Olanda și Italia raportau în conformitate cu IAS, iar Marea Britanie și-a dezvoltat propriul set de norme contabile.

Totuși, în 1987, IASC a intrat într-o nouă fază de dezvoltare, o dată cu negocierea unui acord cu Organizația Internațională a Comisiilor de Valori Mobiliare (IOSCO). Această instituție era interesată de identificarea unui „pașaport” pentru companiile care vor să își ofere titlurile pe piețe financiare de sub jurisdicția IOSCO. Principiul acestui sistem era acela că, o dată cu listarea pe o piață primară, o serie de cerințe de raportare se vor considera îndeplinite și pentru alte piețe compatibile. Astfel, IOSCO a urmărit susținerea IAS ca vehicul al unei forme incipiente de globalizare a piețelor, cu condiția ca standardele internaționale să atingă un nivel calitativ impus de IOSCO.

În decursul evoluției IASC, o critică majoră adusă standardelor internaționale a fost aceea că înglobau toate metodele contabile folosite la acel moment, ceea ce le reducea la a fi doar „numitorul comun” în materie de standardizare. De-a lungul timpului, tendința normalizatorilor naționali a fost să reducă progresiv numărul de opțiuni și metode acceptate, în scopul îmbunătățirii nivelului de comparabilitate între situațiile financiare ale diferitelor întreprinderi. Acordul cu IOSCO a dau un nou avânt lui IASC de a elimina o multitudine de tratamente contabile alternative. Efortul de „reinventare” al IASC a început după 1995, printr-o activitate frenetică de revizuire a corpului de standarde, dar și prin crearea de standarde noi, cum ar fi IAS 39 privind recunoașterea și evaluarea instrumentelor financiare, probabil cel mai controversat standard din istoria normalizatorului internațional.

Rezultatul acestui proces de modernizare a fost susținerea obținută de IASC din partea IOSCO în anul 2000, precum și decizia Comisiei Europene de a impune standardele internaționale pentru toate companiile cotate europene începând cu 2005. Astfel, s-a considerat necesar ca și structura internă a instituției de normalizare să se modifice: începând cu 2001, IASB (International Accounting Standards Board) a preluat moștenirea IASC, ca un corp profesional independent, finanțat din surse externe. Totuși, relația specială dintre IASB și organizațiile profesionale din țările fondatoare nu a dispărut. Astfel, Australia, Canada, Franța, Germania, Marea Britanie și SUA și-au păstrat o reprezentativitate geografică, dar, în același

[48]

timp, trebuie să aibă în vedere faptul că principalul „client” al IASB este Comisia Europeană, care și-a creat propriile mecanisme de interacțiune cu normalizatorul internațional.

Nevoia de convergență a standardizării contabile a apărut din convingerea că fluxul investițional mondial este cu atât mai riscant cu cât standardele de raportare financiară sunt mai diverse. În plus, cerința de reconciliere, pentru situațiile anuale ale companiilor europene ce tindeau la listarea pe piețele americane, a reprezentat o frustrare pe care IASB și Comisia Europeană au încercat din răsputeri să o înlăture. Această situație s-a schimbat, dar nu și pentru acele situații financiare conforme cu Euro-IFRS, adică IFRS cu derogările impuse de Comisia Europeană. Această divergență va fi discutată în capitolul următor.

b. Aplicarea IFRS în Uniunea Europeană

Deși Franța, Germania, Olanda și Marea Britanie sunt membri fondatori al IASC și au rămas implicați în procesul de normalizare, Comisia Europeană a avut o relație în general distantă cu normalizatorul internațional. Comisia nu a participat la lucrările IASC până în 1990, când a devenit un observator al ședințelor comitetului. Uniunea Europeană a avut propriul program regional de armonizare începând cu anii 1960, program ce a fost abandonat oficial abia în 1995, când Comisia a recomandat statelor membre să își alinieze legislația națională cu IFRS în privința situațiilor consolidate ale societăților cotate.

Totuși, în iunie 2000, Comisia Europeană a dat un impuls masiv normalizării internaționale în momentul în care a anunțat că Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS) vor fi obligatorii pentru companiile cotate pe piețele europene, începând cu anul financiar 2005. Această inițiativă a venit să susțină planul de creare a pieței interne de servicii financiare, iar Regulamentul emis de Consiliul Europei în iunie 2002 a deschis calea spre adoptarea IAS/IFRS în Europa.

Începând cu ianuarie 2005, toate companiile europene listate pe piețe financiare ale UE au fost obligate să își întocmească situațiile consolidate în conformitate cu IFRS. S-a estimat că această măsură a afectat aproximativ 7000 de companii, din care 3000 doar în Marea Britanie. Totuși, se prevede că în câțiva ani, statele membre vor permite aplicarea IFRS pentru situațiile consolidate ale companiilor necotate, deși probabil nu și pentru întreprinderile mici și mijlocii. În acest sens, unele state, precum Marea Britanie, au început de mult timp un proces de convergență a normalizării naționale cu IFRS.

Pentru a contribui la îmbunătățirea funcționării pieței interne, s-a considerat necesar ca societățile cotate la bursă să aplice un set unic de standarde internaționale de contabilitate de înaltă calitate în elaborarea situațiilor lor financiare consolidate. Acest lucru a implicat o convergență sporită a standardelor de contabilitate utilizate în prezent pe plan internațional, obiectivul final fiind realizarea unui set unic de standarde mondiale de contabilitate. IASB, în efortul său îndelungat de a obține o susținere majoră pentru setul de standarde internaționale, a profitat de pe urma abandonului Uniunii Europene de a-și dezvolta propriul set de standarde contabile (Euro-GAAP sau Euro Generally Accepted Accounting Principles). Un alt factor

[49]

catalizator a fost decizia Comisiei de Valori Mobiliare a SUA de a elimina cerințele de reconciliere a situațiilor financiare pentru firmele străine ce urmăresc cotarea pe piețele americane. Totuși, Euro-IFRS, prezentat în continuare, conține câteva derogări de la standardele adoptate de IASB, astfel că facilitatea oferită de SUA nu se poate aplica tuturor marilor companii europene.

Impedimentul major în calea unei conformități totale cu IFRS îl reprezintă controversele stârnite de anumite detalii tehnice ale standardului IAS 39 Instrumente financiare – recunoaștere și evaluare. Anumite instituții financiare din câteva țări europene (în special Franța) au creat o presiune puternică împotriva adoptării unor opțiuni de evaluare la valoarea justă a instrumentelor financiare de acoperire împotriva riscurilor. În dorința IASB de a asigura o platformă stabilă de standardizare în anii de trecere la IFRS în Europa, controversele privind IAS 39 au fost aplanate prin modificări aduse standardului astfel încât să satisfacă cerințele instituțiilor de credit europene. Din această dispută s-a născut corpul de standarde Euro-IFRS, care este o variantă a IFRS cu câteva derogări privind instrumentele financiare. Astfel, companiile care sunt obligate să își asume aceste derogări nu mai pot să invoce „conformitate totală cu IFRS”, ci doar „conformitate cu IFRS în sensul adoptării de către Uniunea Europeană”, iar auditorul financiar trebuie să opereze această distincție în raportul de audit.

Unul dintre cele mai importante efecte ale adoptării IFRS îl reprezintă ecoul acestora în ansamblul relațiilor legale ale companiilor. În mod cert, firmele își vor mări cantitatea de informații oferită publicului cu privire la impactul asupra mediului economic și social. În plus, contabili și avocații vor beneficia de multitudinea de explicații oferite în notele la situațiile financiare. Astfel, relațiile între companii și partenerii sociali vor fi obiectul unor contracte ce vor ține cont atât de fondul, cât și de forma tranzacțiilor economice ce se regăsesc în tranzacțiile entității. Nu în ultimul rând, IFRS propune alte metode de calcul ale performanței financiare, față de cele tradiționale descrise de Directivele europene sau normele naționale. Acest lucru atrage interesul și îngrijorarea acelor persoane în funcții executive, ale căror remunerații sunt conectate la indicatorii de performanță, în sensul în care IFRS oferă opțiuni complexe, dar și restricții privind modul de aplicare a politicilor contabile.

Pentru multe companii, costul menținerii în paralel a două sisteme contabile – cel bazat pe IFRS și cel bazat pe Directivele europene – poate să reprezinte o sursă de frustrare. În multe state europene, sistemul bazat pe Directive este în strânsă corelație cu sistemul fiscal, iar IFRS reprezintă un imperativ doar pentru un număr infim de companii, chiar dacă acestea contribuie cu un procent substanțial din produsul intern brut. În acest sens, se consideră că marile companii pot suporta menținerea a două sisteme paralele de contabilitate, în virtutea faptului că beneficiile transparenței și ale accesului facil la finanțare surclasează costurile de gestiune și raportare.

[50]

c. Situațiile anuale și poziția financiară a unei firme

Standardul IAS 1 Prezentarea situațiilor financiare propune următoarea definiție: „situațiile financiare sunt o reprezentare structurată a poziției financiare și a performanței financiare ale unei entități”. În acest sens, obiectivul situațiilor financiare este de a oferi informații despre poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie ale unei entități, utile pentru o gamă largă de utilizatori în luarea deciziilor economice. Pentru a atinge acest obiectiv, situațiile financiare oferă informații despre:

• activele; • datoriile; • capitalurile proprii; • veniturile și cheltuielile, inclusiv câștigurile și pierderile; • contribuțiile de la și distribuirile către proprietari, în calitatea acestora de

proprietari; și • fluxurile de trezorerie ale entității.

Un set complet de situații financiare conține:

• situația poziției financiare la finalul perioadei; • situația rezultatului global aferent perioadei; • situația modificărilor în capitalurile proprii aferente perioadei; • situația fluxurilor de trezorerie aferente perioadei; • note cuprinzând un rezumat al politicilor contabile semnificative și alte informații

explicative; și • situația poziției financiare la începutul primei perioade comparative în cazul unor

retratări sau schimbări de politici contabile.

Multe entități alcătuiesc, în afara situațiilor financiare, o analiză financiară realizată de conducere, care descrie și explică caracteristicile principale ale performanței financiare și poziției financiare ale entității, precum și principalele incertitudini cu care aceasta se confruntă. Un astfel de raport poate include o analiză a principalilor factori și influențe care determină performanța financiară, inclusiv modificările mediului în care entitatea își desfășoară activitatea, reacția entității la aceste modificări și la efectul acestora, precum și politica de investiții a entității pentru a-și menține și îmbunătăți performanța financiară, inclusiv politica sa de dividend.

Companiile mari prezintă, de asemenea, în afara situațiilor financiare, rapoarte și situații cum ar fi rapoartele de mediu și situațiile privind valoarea adăugată, în special în sectoarele de activitate în care factorii de mediu sunt semnificativi și atunci când angajații sunt considerați a fi un grup important de utilizatori. Standardul IAS 1 consideră că rapoartele și situațiile prezentate în afara situațiilor financiare nu intră în domeniul de aplicare a IFRS-urilor, însă există multiple aspecte ale activității de protecția mediului care pot fi cuantificate monetar, anume provizioanele de mediu, cheltuieli și datorii cu protecția mediului, sau active

[51]

imobilizate achiziționate special în acest scop sau rezultate în urma capitalizării unor cheltuieli de mediu.

Bilanțul sau situația poziției financiare are rolul de a surprinde o stare de fapt a „reziduurilor” activității la sfârșitul unei perioade contabile. Astfel, bilanțul are un caracter dual: o parte din elemente reflectă o realitate istorică a tranzacțiilor, iar alte elemente sunt măsurate la o valoare prezentă la data bilanțului. Situația poziției financiare este un instantaneu al averii entității și trebuie să cuprindă cel puțin elementele-rânduri cu următoarele valori, fără a prescrie ordinea sau formatul în care entitatea prezintă elementele:

• imobilizări corporale; • investiții imobiliare (imobile de plasament); • imobilizări necorporale; • active financiare și investiții contabilizate prin metoda punerii în echivalență; • active biologice; • stocuri; • creanțe comerciale și similare; • numerar și echivalente de numerar; • totalul activelor clasificate drept deținute în vederea vânzării; • datorii comerciale și alte datorii; • provizioane; • datorii financiare; • datorii și creanțe pentru impozitul curent și impozitele amânate; • datoriile incluse în grupurile de cedare, clasificate drept deținute în vederea

vânzării; • interese minoritare, prezentate în cadrul capitalurilor proprii; și • capital emis și rezerve atribuibile proprietarilor societății-mamă.

Utilizarea diferitelor baze de evaluare pentru diferitele clase de active sugerează faptul că natura sau funcția acestora diferă, și, prin urmare, entitatea le va prezenta drept elemente-rânduri distincte. În plus, o entitate decide dacă să prezinte elementele în mod distinct pe baza evaluării naturii și lichidității activelor, sau pe baza funcției acestora în cadrul entității.

O entitate trebuie să prezinte activele circulante / imobilizate și datoriile curente / pe termen lung drept clasificări distincte în situația poziției financiare. Această clasificare este identică cu cea recomandată de Directiva a patra privind situațiile anuale ale companiilor individuale. Ca punct de pornire, după încheierea perioadei de raportare este fixat un interval de douăsprezece luni pentru recuperarea unui activ circulant sau decontarea unei datorii curente, altfel modificându-se clasificarea acestor elemente în active imobilizate, respectiv datorii pe termen lung.

Ciclul de exploatare al unei entități reprezintă perioada de timp dintre achiziționarea activelor care sunt destinate procesării și transformarea lor în lichidități sau echivalente de

[52]

lichidități. Atunci când ciclul normal de exploatare al unei entități nu este identificabil în mod clar, se presupune că durata lui este de douăsprezece luni. Activele circulante cuprind active (precum stocurile și creanțele comerciale) care sunt vândute, consumate sau realizate ca parte a ciclului normal de exploatare, chiar și atunci când nu se așteaptă să fie realizate în douăsprezece luni după perioada de raportare. Activele circulante includ, de asemenea, active care sunt deținute, în primul rând, în vederea tranzacționării și partea curentă a activelor financiare imobilizate. Prin contrast, standardul utilizează termenul „imobilizate” pentru a cuprinde activele corporale, necorporale și financiare pe termen lung.

Anumite datorii curente, cum ar fi datoriile comerciale și unele angajamente privind angajații și alte costuri de exploatare, fac parte din capitalul circulant utilizat în ciclul normal de exploatare al entității. O entitate clasifică astfel de elemente de exploatare ca datorii curente, chiar dacă sunt exigibile la mai mult de douăsprezece luni după perioada de raportare. Alte datorii curente nu sunt decontate ca parte a ciclului normal de exploatare, dar sunt exigibile în termen de douăsprezece luni după perioada de raportare sau sunt deținute în primul rând în vederea tranzacționării. Exemple sunt datoriile financiare care sunt clasificate drept deținute în vederea tranzacționării, descoperirile de cont și partea curentă din datoriile financiare pe termen lung, dividendele de plătit, impozitul pe profit și alte datorii necomerciale. O entitate trebuie să clasifice toate celelalte datorii ca datorii pe termen lung.

Principiul comparabilității este cuprins explicit în standardul IAS 1. O entitate care oferă informații comparative trebuie să prezinte cel puțin două situații ale poziției financiare, două situații din fiecare categorie de alte situații precum și notele aferente. Atunci când o entitate aplică o politică contabilă retroactiv, când efectuează o retratare sau când reclasifică elemente din situațiile sale financiare, aceasta trebuie să prezinte cel puțin trei situații ale poziției financiare, două situații din fiecare categorie de alte situații, precum și notele aferente.

d. Situația rezultatului global și a modificărilor capitalurilor proprii

Conceptul de performanță este în cea mai mare măsură axat pe noțiunile de venituri și cheltuieli „realizate”. Rezultatul perioadei, ca diferență între venituri și cheltuieli, este direct conectat acelor evenimente care modifică beneficiile economice ale perioadei, prin creșteri sau descreșteri de active și datorii. Contabilitatea și-a manifestat o preferință tradițională pentru credibilitatea informației, precum și pentru problematica fiscală asociată închiderii conturilor. Astfel, contabili optează de cele mai multe ori pentru reținerea valorilor istorice ale elementelor ce fac obiectul tranzacțiilor economice, iar considerentele de taxare au condus la raportarea acelui rezultat contabil care este pe deplin „realizat”, adică cert și imediat măsurabil.

În ciuda omnipotenței criteriului de credibilitate în raportarea veniturilor și cheltuielilor, IFRS recunoaște că există câștiguri și pierderi (respectiv, venituri și cheltuieli) „nerealizate”, adică în afara tranzacțiilor propriu-zise ale întreprinderii, dar care reflectă o realitate economică pe care managerii și utilizatorii de informație nu o pot eluda. În consecință,

[53]

„alte elemente ale rezultatului global” cuprind elementele de venit și cheltuieli (inclusiv ajustările din reclasificare) care nu sunt recunoscute în profitul sau pierderea perioadei, dar care sunt o componentă a conceptului de performanță a firmei. Alte elemente ale rezultatului global includ:

• modificări ale surplusului rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale și necorporale;

• câștiguri și pierderi actuariale privind planurile de beneficii ale angajaților; • câștiguri și pierderi care rezultă din conversia situațiilor financiare ale unei

operațiuni din străinătate; • câștiguri și pierderi din reevaluarea activelor financiare disponibile pentru vânzare; • partea efectivă a câștigurilor și pierderilor aferente instrumentelor de acoperire

împotriva riscului asociat fluxurilor de trezorerie.

Astfel, situația rezultatului global va prezenta astfel toate elementele ce alterează capitalurile proprii ale firmei și care nu sunt rezultate din tranzacțiile cu proprietarii. Rezultatul global este o privire comprehensivă asupra performanței unei întreprinderi, întrucât reunește toate acele elemente al căror tratament creează confuzie, fie prin includerea lor în situația poziției financiare, fie prin menționarea în situația modificărilor capitalurilor proprii.

O entitate poate prezenta componentele de profit sau pierdere fie ca parte a unei situații unice a rezultatului global22, fie într-un cont de profit și pierdere distinct. Situația rezultatului global trebuie să includă, cel puțin, elemente-rânduri care să prezinte următoarele valori pentru perioada încheiată:

• veniturile; • costurile de finanțare (cheltuielile cu dobânzile); • partea din profit sau pierdere, aferentă entităților asociate și asocierilor în

participație, contabilizată prin metoda punerii în echivalență; • cheltuielile cu impozitul; • o sumă unică cuprinzând totalul profitului sau pierderii post-impozitare din

activitățile întrerupte sau din cedarea activelor; • profitul sau pierderea perioadei încheiate; • fiecare componentă a altor elemente de rezultat global clasificate în funcție de

natură; și • rezultatul global.

Deoarece efectele diferitelor activități, tranzacții și evenimente ale unei entități diferă din punct de vedere al frecvenței, al potențialului de câștig sau al previzibilității, prezentarea componentelor performanței financiare ajută utilizatorii să înțeleagă performanța financiară obținută și să realizeze proiecții ale performanței financiare viitoare. O entitate poate include 22 IAS 1 - Prezentarea situaţiilor financiare

[54]

elemente-rânduri suplimentare în situația rezultatului global, modificând descrierile utilizate și ordonarea elementelor dacă este necesară explicarea elementelor de performanță financiară. Totuși, o entitate nu trebuie să prezinte niciun element de venituri sau cheltuieli ca fiind element extraordinar, în situația rezultatului global sau în contul de profit și pierdere separat, sau în note. IASB a luat această decizie deoarece o astfel de clasificare, lăsată la latitudinea managerilor, dădea posibilitatea unor deturnări ale sensului economic al unor tranzacții, incluse în mod abuziv în grupul unor evenimente rare sau imprevizibile.

Modificările în capitalurile proprii ale unei entități între începutul și sfârșitul perioadei de raportare reflectă creșterea sau reducerea activului net în cursul perioadei. Cu excepția modificărilor rezultate din tranzacțiile cu proprietarii care acționează în calitatea lor de proprietari (cum ar fi contribuțiile la capitalul propriu, reachiziționarea propriilor instrumente de capitaluri proprii ale entității și dividendele) și a costurilor de tranzacționare legate direct de astfel de tranzacții, modificarea globală a capitalurilor proprii reprezintă suma algebrică a veniturilor și cheltuielilor, inclusiv câștigurile și pierderile generate de activitățile entității pe parcursul acelei perioade. Pentru o imagine completa asupra structurii capitalurilor proprii, o entitate trebuie să prezinte următoarele, fie în situația poziției financiare sau în situația modificărilor capitalurilor proprii:

• numărul de acțiuni autorizate, pentru fiecare clasă de capital social; • numărul de acțiuni emise și vărsate integral, și numărul de acțiuni emise, dar

nevărsate integral; • valoarea nominală pe acțiune, sau faptul că acțiunile nu au valoare nominală; • reconciliere a numărului de acțiuni aflate în circulație la începutul și la sfârșitul

perioadei; • valorile tranzacțiilor cu proprietarii care acționează în calitatea lor de proprietari,

evidențiind separat contribuțiile și distribuirile către proprietari; • drepturile, preferințele și restricțiile aferente fiecărei clase, inclusiv restricțiile

privind distribuirea dividendelor și rambursarea capitalului; • acțiunile proprii deținute de către entitate, filiale sau de către entități asociate; • valoarea dividendelor recunoscute ca distribuiri către proprietari în cursul

perioadei, și valoarea pe acțiune aferentă; și • o descriere a naturii și scopului fiecărei rezerve din cadrul capitalurilor proprii.

Situația poziției financiare și situația rezultatului global sunt componente esențiale ale paradigmei contabilității de angajamente. Atunci când se folosește contabilitatea de angajamente, o entitatea recunoaște elementele drept active, datorii, capitaluri proprii, venituri și cheltuieli (elementele situațiilor financiare), independent de momentul înregistrării unor încasări sau plăți în contul acestor elemente. Vom prezenta în continuare detalii privind câteva dintre elementele situațiilor financiare, începând cu activele imobilizate, considerate cele mai puțin lichide active, pentru a încheia acest periplu cu o prezentare a instrumentelor financiare și de trezorerie.

[55]

e. Imobilizări corporale și investițiile imobiliare

Activele imobilizate oferă promisiunea unor beneficii economice pe termen lung. De aceea, costul lor inițial nu este reflectat în rezultatul exercițiului în care s-a făcut achiziția, ci este repartizat pe durata a mai mulți ani, în funcție de modul în care sunt obținute beneficiile economice asociate. Ca ipoteză de bază, se consideră că activele imobilizate corporale au un caracter operațional. Orice excepție de la această regulă este tratată și raportată separat, reprezentând fie active deținute în vederea cedării, fie active corporale deținute ca investiții imobiliare. În acest capitol vom discuta toate aceste cazuri de recunoaștere și evaluare.

Imobilizările corporale23 sunt grupate în clase de active, de aceeași natură și cu utilizări similare aflate în exploatarea unei entități. Exemple de astfel de clase sunt următoarele: terenuri; terenuri și clădiri; mașini și echipamente; nave; aeronave; automobile; mobilier, instalații, piese de schimb și asamblare; și echipament de birotică. În funcție de natura imobilizării corporale, atunci când activul este achiziționat sau produs în regie proprie, costul acestuia va cuprinde o serie de elemente direct atribuibile:

• prețul său de cumpărare, inclusiv taxele vamale și taxele de cumpărare nerambursabile, după deducerea reducerilor comerciale și a rabaturilor;

• estimarea inițială a costurilor de demontare și de mutare a elementului și de reabilitare a amplasamentului unde este situat, la sfârșitul perioadei de viață utilă;

• costurile cu beneficiile angajaților, care rezultă direct din construirea sau achiziționarea elementului de imobilizări corporale;

• costurile de amenajare a amplasamentului; • costurile inițiale de livrare, manipulare, instalare și asamblare; • costurile de testare a funcționării corecte a activului; • onorariile profesionale ale inginerilor și arhitecților care au contribuit la producția

sau achiziția activului; și • costurile îndatorării24 care se pot atribui direct achiziției, construcției sau producției

unui activ cu ciclu lung de producție trebuie capitalizate ca parte din costul acelui activ.

Privitor la ultimul punct de pe lista de mai sus, atunci când o entitate împrumută fonduri special în scopul obținerii unui anume activ cu ciclu lung de producție, costurile îndatorării care sunt legate direct de acel activ cu ciclu lung de producție pot fi ușor identificate.

Problema valorii juste a activelor apare în contextul imobilizărilor corporale și a modelului de reevaluare a acestora. După recunoașterea ca activ, un element de imobilizări corporale a cărui valoare justă poate fi evaluată în mod fiabil trebuie contabilizat la o valoare reevaluată. De exemplu, valoarea justă a terenurilor și clădirilor este determinată în general pe

23 IAS 16 – Imobilizări corporale 24 IAS 23 – Costurile îndatorării

[56]

baza indiciilor de pe piață, printr-o evaluare efectuată în mod normal de evaluatori profesioniști calificați. Elementele dintr-o clasă de imobilizări corporale sunt reevaluate simultan, pentru a se evita reevaluarea selectivă a activelor și raportarea în situațiile financiare a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite. Cu toate acestea, o clasă de active poate fi reevaluată permanent dacă această reevaluare se poate realiza în timp scurt și dacă reevaluările respective sunt mereu actualizate.

Există două moduri prin care valoarea unui activ imobilizat poate fi redusă în timpul perioadei de viață utilă. Prin intermediul amortizării se realizează o alocare sistematică a costului inițial, corespunzătoare veniturilor realizate din utilizarea activului. Prin testul de depreciere se constată dacă activul mai are de oferit beneficii economice viitoare, iar eventuala diminuare de valoare este punctuală și reversibilă.

Amortizarea unui activ începe când acesta este disponibil pentru utilizare, adică atunci când se află în amplasamentul și starea necesare pentru a putea funcționa în maniera dorită de conducere. Beneficiile economice viitoare înglobate într-un activ se consumă de către entitate în special prin utilizarea acestuia. Totuși, alți factori, cum ar fi uzura morală tehnică sau comercială și uzura fizică a activului, atunci când nu este folosit, au adesea drept rezultat diminuarea beneficiilor economice care ar fi putut fi obținute de la activul respectiv.

În plus față de pierderea de valoare sistematică și ireversibilă, o entitate va determina dacă un element de imobilizări corporale este depreciat25, prin revizuirea valorii contabile a activelor sale. Astfel, cu ocazia fiecărei date de raportare, entitatea trebuie să verifice dacă există indicii ale deprecierii activelor. În cazul în care sunt identificate astfel de indicii, entitatea trebuie să estimeze valoarea recuperabilă a activului. Iată câteva indicii de depreciere, culese din surse de informație interne sau externe:

• pe parcursul perioadei, valoarea de piață a activului a scăzut semnificativ mai mult decât ar fi fost de așteptat ca rezultat al trecerii timpului sau utilizării, existând probe ale uzurii fizice sau morale a unui activ;

• pe parcursul perioadei au avut loc modificări semnificative, cu efect negativ asupra entității, mediului tehnologic, comercial, economic sau juridic în care entitatea își desfășoară activitatea;

• valoarea contabilă a activelor nete ale entității este superioară capitalizării sale bursiere;

• raportările interne pun la dispoziție probe cu privire la faptul că rezultatele economice ale unui activ sunt sau vor fi mai slabe decât cele scontate.

Pentru a putea testa existența unei deprecieri, s-a introdus noțiunea de valoarea recuperabilă, ca fiind cea mai mare dintre valoarea justă netă a unui activ și valoarea sa de utilizare. Valoarea justă netă se calculează prin raportarea la prețurile practicate pe o piață activă, fiind, de obicei, prețul actual de licitație. Valoarea de utilizare reprezintă valoarea

25 IAS 36 – Deprecierea activelor.

[57]

actualizată a fluxurilor de trezorerie viitoare, ce vor include: previziunile intrărilor și ieșirilor de numerar din utilizarea continuă a activului, precum și fluxurile de trezorerie nete (dacă există) generate de cedarea activului la sfârșitul duratei sale de viață utilă.

Valoarea recuperabilă are un sens economic, întrucât ea reflectă alegerea potențială pe care managerul ar face-o, între a vinde activul pe loc și a-l păstra pentru o utilizare până la sfârșitul duratei de viață. Faptul că valoarea justă netă poate depăși valoarea de utilizare nu înseamnă că respectivul activ imobilizat este și vândut, însă reprezintă un semnal pentru manager, în sensul restructurării procesului de producție, a cărui rentabilitate este aparent în scădere. Valoarea de utilizare este un indicator al eficienței previzionate a unui activ, iar previziunile fluxurilor de trezorerie care acoperă întreaga durata de viață utilă a unui activ sunt estimate prin extrapolarea previziunilor privind fluxurile de trezorerie bazate pe bugete/prognoze financiare, utilizând o rată de creștere pentru anii următori. În finalul testului de depreciere, dacă și numai dacă valoarea recuperabilă a unui activ este mai mică decât valoarea sa contabilă, valoarea contabilă a activului trebuie redusă pentru a fi egală cu valoarea recuperabilă. O astfel de reducere reprezintă o pierdere din depreciere, care trebuie recunoscută imediat în contul de rezultate.

Noțiunile menționate mai sus se regăsesc într-un alt tratament contabil, privitor la contabilizarea activelor deținute în vederea vânzării. Standardul IFRS 5 impune ca activele care îndeplinesc criteriile de clasificare drept active deținute în vederea vânzării să fie evaluate la valoarea cea mai mică dintre valoarea contabilă și valoarea justă netă, iar amortizarea acestor active să înceteze. Pentru ca vânzarea unui activ imobilizat să fie probabilă, entitatea trebuie să fie angajată în direcția aplicării unui plan de vânzare și trebuie să se fi lansat un program activ de găsire a unui cumpărător. Mai mult, prețul oferit pe piață pentru activul respectiv trebuie să fie apropiat de valoarea justă a activului, iar vânzarea să fie cel mai probabil încheiată în maxim un an de la data clasificării activului ca destinat cedării.

La polul opus imobilizărilor corporale se află investițiile imobiliare26. Acestea sunt deținute pentru a obține venituri din chirii sau pentru creșterea valorii capitalului. Prin urmare, o investiție imobiliară generează fluxuri de trezorerie care sunt în mare măsură independente de alte active deținute de o entitate. Astfel, investițiile imobiliare se diferențiază de proprietățile imobiliare utilizate de posesor, deoarece producția sau furnizarea de bunuri sau servicii (sau utilizarea proprietății în scopuri administrative) generează fluxuri de trezorerie care nu pot fi atribuite numai proprietății imobiliare, ci și altor active utilizate în procesul de producție sau furnizare de bunuri sau servicii27.

Următoarele constituie exemple de investiții imobiliare:

• terenurile deținute, mai degrabă, în scopul creșterii pe termen lung a valorii capitalului, sau deținute pentru o utilizare viitoare încă nedeterminată; sau

26 IAS 40 – Investiţii imobiliare. 27 IAS 16 Imobilizări corporale se aplică proprietăților imobiliare utilizate de posesor.

[58]

• clădire aflată în proprietatea entității și închiriată în temeiul unuia sau mai multor contracte de leasing operațional.

La data întocmirii situațiilor financiare, o entitate este încurajată, dar nu obligată, să determine valoarea justă a unei investiții imobiliare, pe baza unei evaluări realizate de un evaluator independent care deține o calificare profesională relevantă și recunoscută. Valoarea justă a investiției imobiliare este prețul la care proprietatea imobiliară ar putea fi tranzacționată între părți interesate și aflate în cunoștință de cauză, iar valoarea justă a unei proprietăți imobiliare trebuie să reflecte condițiile de piață la data bilanțului.

Valoarea justă este specifică unui anumit moment. Deoarece condițiile de piață se pot modifica, valoarea justă poate fi incorectă sau inadecvată într-un alt moment. Valoarea justă a unei investiții imobiliare reflectă, printre altele, veniturile din chirii aferente contractelor curente de leasing, precum și orice ieșiri de numerar (inclusiv plăți ale chiriilor și alte ieșiri), care ar fi de așteptat în ceea ce privește proprietatea imobiliară. Definiția valorii juste se referă la următoarele aspecte: „părți interesate și aflate în cunoștință de cauză, angajate într-o tranzacție desfășurată în condiții obiective”. În acest context, termenii definiției pot fi explicați astfel:

• „părți aflate în cunoștință de cauză” înseamnă că atât cumpărătorul, cât și vânzătorul, care participă de bunăvoie la contract, sunt informați corect cu privire la natura și caracteristicile investiției imobiliare, la utilizările actuale și potențiale ale acesteia, precum și la condițiile de piață la data bilanțului;

• un cumpărător interesat este motivat, dar nu constrâns să cumpere. Acest cumpărător nu este nici extrem de nerăbdător, nici hotărât să cumpere la orice preț;

• un vânzător interesat nu este nici extrem de nerăbdător, nici constrâns să vândă, dispus să accepte orice preț, și nici pregătit să mențină un preț care nu este considerat realist în condițiile curente de piață. Vânzătorul interesat este motivat să vândă investiția imobiliară, în condițiile pieței, la cel mai bun preț care poate fi obținut.

• o tranzacție desfășurată în condiții obiective are loc între părți care nu au o relație specială, care ar face ca prețurile tranzacțiilor să nu fie caracteristice condițiilor de piață. Se presupune că tranzacția are loc între părți neafiliate, acționând fiecare în mod independent.

În concluzie, anumite tipuri de active, precum clădirile, terenurile, utilajele, mobilierul, mijloacele de transport etc., sunt comune celor mai multe tipuri de întreprinderi. Totuși, ele nu reprezintă același lucru pentru fiecare entitate, iar unul și același activ poate să fie reclasificat, la momente diferite, în funcție de intențiile managementului. IFRS oferă trei clasificări valabile pentru aceste clase de active – imobilizări corporale, active destinate cedării și investiții imobiliare – iar raționamentul profesional al contabilului trebuie să fie factorul de discernământ în momentul întocmirii situațiilor financiare.

[59]

Același raționament este invocat și de IFRS, în momentul alegerii între diferite politici contabile și baze de evaluare. Standardele invocate în acest capitol vehiculează o gamă vastă de noțiuni, specifice clasificării aplicabile fiecărui activ. Esențial este faptul că fiecare bază de evaluare are un fundament economic, iar corecta manipulare a acestor noțiuni oferă o imagine nealterată asupra vieții activului. De exemplu, valoarea justă diferă de valoarea de utilizare: valoarea justă reflectă cunoștințele și estimările cumpărătorilor și vânzătorilor interesați și aflați în cunoștință de cauză; în schimb, valoarea de utilizare reflectă estimările entității, inclusiv efectele factorilor care pot fi specifici entității și care nu sunt aplicabili altor firme. Raționamentul profesional trebuie să se îndrepte în primul rând spre realitatea economică supusă analizei.

f. Active necorporale

Un activ necorporal28 generează beneficii viitoare pentru întreprinderea care îl posedă, însă existența sa nu este în mod semnificativ legată de un suport fizic. Valoarea unui activ necorporal este o funcție a drepturilor sau privilegiilor pe care deținerea sa le oferă întreprinderii, însă tratamentul contabil al acestor elemente rămâne controversată.

Modelul de evaluare a imobilizărilor, în special corporale, provine din practicile de secol al XIX-lea, când capacitatea de producție era definită prin prisma halelor și utilajelor dedicate. Într-o economie post-industrială și centrată pe acumularea de cunoaștere, valoarea unei afaceri are o paradigmă fundamental diferită. Proprietatea intelectuală, cum sunt brevetele și mărcile înregistrate, pot fi esențiale pentru existența unei companii, în special pentru acele organizații care comercializează „un nume”, echivalent unui nivel calitativ.

Recunoașterea și evaluarea elementelor necorporale este problematică pentru că cele mai multe astfel de active sunt generate în interiorul companiei, pe perioade îndelungate, iar costul istoric nu este identificabil cu ușurință. Astfel, multe mărci, faimoase în întreaga lume, nu sunt recunoscute ca active necorporale în bilanțurile deținătorilor lor, întrucât ele nu pot fi evaluate în mod credibil, deși este evident că generează avantaje economice substanțiale pentru firmele pe care le reprezintă.

Entitățile cheltuiesc frecvent resurse sau angajează datorii pentru achiziția, dezvoltarea, întreținerea sau îmbunătățirea unor resurse necorporale precum cunoștințele științifice sau tehnice, proiectarea și implementarea unor noi procese sau sisteme, licențele, proprietatea intelectuală, cunoștințele despre piață și mărcile comerciale (inclusiv numele de marcă și titlurile de publicații). Exemple uzuale de elemente cuprinse în aceste largi categorii sunt programele de calculator, brevetele, drepturile de autor, producțiile cinematografice, listele de clienți, drepturile privind serviciile ipotecare, licențele de pescuit, cotele de import, francizele, relațiile cu clienții sau furnizorii, loialitatea clienților, cota de piață și drepturile de comercializare.

28 IAS 38 – Imobilizări necorporale.

[60]

Una dintre cele mai mari dileme în recunoașterea unui activ necorporal este identificarea lui. Astfel, potrivit standardului, o imobilizare necorporală îndeplinește criteriul de identificare în cazul în care aceasta decurge din drepturi contractuale sau de altă natură legală, sau dacă este separabilă, adică poate fi extrasă din întreprindere și vândută, transferată, autorizată, închiriată sau schimbată.

Alături de capacitatea de a identifica un activ necorporal, o entitate trebuie să demonstreze că deține control asupra acestuia, adică are capacitatea de a obține beneficii economice viitoare de pe urma resursei suport și de a restricționa accesul altora la beneficiile respective. În absența unor drepturi legale, controlul este mai dificil de demonstrat. De exemplu, o entitate poate avea o echipă alcătuită din personal calificat și poate fi capabilă să identifice la acest personal competențe suplimentare care, prin formare profesională, ar putea genera beneficii economice viitoare. Cu toate acestea, în general, o entitate nu are suficient control asupra beneficiilor așteptate de la o echipă de personal calificat și de la un efort de formare profesională pentru ca aceste elemente să corespundă definiției unei imobilizări necorporale.

În mod similar, o entitate poate avea un portofoliu de clienți sau o cotă de piață și poate preconiza că, datorită eforturilor sale pentru dezvoltarea relațiilor de afaceri cu clienții și pentru creșterea loialității acestora, clienții își vor menține relațiile comerciale cu entitatea. Cu toate acestea, în absența drepturilor legale care să protejeze sau să controleze relațiile cu clienții sau loialitatea acestora față de entitate, entitatea nu are suficient control asupra beneficiilor economice viitoare din relațiile cu clienții (de exemplu, portofoliu de clienți, cote de piață și loialitatea acestora) pentru a corespunde definiției imobilizărilor necorporale.

O situație specială îl reprezintă fondul comercial, dobândit în cadrul unei combinări de întreprinderi. O combinare de întreprinderi reprezintă gruparea unor întreprinderi individuale într-o singură entitate raportoare, prin câștigarea controlului de către dobânditor asupra entității dobândite. Fondul comercial reprezintă o plată făcută de către dobânditor în anticiparea unor beneficii economice viitoare din imobilizările entității achiziționate, anume din activele care nu pot fi identificate individual și recunoscute separat. Beneficiile economice viitoare pot fi generate de sinergia dintre activele identificabile dobândite, sau de active care nu îndeplinesc individual criteriile de recunoaștere în situațiile financiare, dar pentru care dobânditorul este pregătit să facă o plată în cadrul combinării de întreprinderi. Deși fondul comercial apare ca o imobilizare necorporală în urma unei combinări de întreprinderi, el nu are un caracter identificabil în sensul celor afirmate mai sus, iar controlul nu se poate demonstra fără echivoc.

Totuși, în practică se folosește și termenul de „fond comercial generat intern”, ca o diferență între valoarea pe piață a unei entități și valoarea contabilă a imobilizărilor sale nete identificabile. Fondul comercial generat intern nu este recunoscut drept activ deoarece nu este o resursă identificabilă (adică nu este separabil și nici nu decurge din drepturi legale contractuale sau de altă natură) controlată de entitate, care să poată fi evaluată fiabil la cost.

[61]

Cel mai dificil caz este cel al imobilizărilor necorporale generate intern. Dificultatea rezidă în efortul de a determina în mod fiabil costul activului. În anumite cazuri, costul de generare internă a unei imobilizări necorporale nu poate fi diferențiat de costul menținerii sau majorării fondului comercial generat intern al entității sau de costul de funcționare de zi cu zi. Pentru a stabili dacă o imobilizare necorporală generată intern respectă criteriile de recunoaștere, o entitate împarte procesul de generare a activului în: (a) o fază de cercetare; și (b) o fază de dezvoltare.

În faza de cercetare a unui proiect intern, o entitate nu poate demonstra că există o imobilizare necorporală și că aceasta va genera beneficii economice viitoare probabile, iar cheltuielile fazei sunt recunoscute drept costuri atunci când sunt suportate. Exemple de activități de cercetare sunt:

• activitățile destinate obținerii de cunoștințe noi; • identificarea, evaluarea și selecția finală a aplicațiilor pentru rezultatele cercetărilor; • căutarea de alternative pentru materiale, instrumente, produse, procese, sisteme sau

servicii; și • formularea, proiectarea, evaluarea și selecția finală a alternativelor posibile.

O imobilizare necorporală provenită din faza de dezvoltare a unui proiect intern este recunoscută dacă și numai dacă o entitate poate demonstra toate elementele de mai jos:

• fezabilitatea tehnică necesară finalizării imobilizării necorporale astfel încât aceasta să fie disponibilă pentru utilizare sau vânzare;

• intenția și capacitatea sa de a finaliza imobilizarea necorporală și de a o utiliza sau vinde;

• modul în care imobilizarea necorporală va genera beneficii economice viitoare probabile (de exemplu, existența unei piețe pentru producția generată de imobilizarea necorporală);

• capacitatea sa de a evalua fiabil cheltuielile atribuibile imobilizării necorporale în cursul dezvoltării sale.

Spre deosebire de raționamentul întâlnit la titluri financiare, stocuri sau chiar imobilizări corporale, evaluarea unui activ necorporal este îngreunată și de dificultatea de a identifica în mod credibil prețurile unor active similare pe o piață activă. Standardul admite că nu poate exista o piață activă pentru mărci, titluri de ziare și reviste, drepturi de publicare pentru muzică sau film, brevete și mărci comerciale, deoarece fiecare dintre aceste active este unic. De asemenea, deși imobilizările necorporale sunt vândute și cumpărate, contractele se negociază între cumpărători și vânzători individuali, iar tranzacțiile sunt relativ puțin frecvente. În concluzie, caracterul de unicitate al celor mai multe active necorporale este principala sursă a beneficiilor economice viitoare pentru entitate, dar este și principalul obstacol în calea unei recunoașteri și evaluări fiabile a acestor elemente în situațiile financiare.

[62]

g. Unitățile generatoare de trezorerie și fondul comercial aferent

Pentru activele imobilizate, corporale sau necorporale, valoarea recuperabilă29 reprezintă o bază de evaluare apărută din nevoia de a aprecia, pe o bază monetară, dacă un activ mai este util întreprinderii, sau dacă poate fi vândut. Există însă situații în care valoarea recuperabilă a unui activ nu poate fi identificată privind doar activul în sine. Aceasta se datorează faptului că activul nu generează, de sine stătător, beneficii pentru întreprindere, ci doar în conjuncție cu alte elemente de activ deținute de respectiva entitate. De exemplu, o entitate cu activitate de minerit deține o cale ferată privată care este utilizată în cadrul activității specifice domeniului. Calea ferată privată nu generează intrări de numerar care să fie în mare măsură independente de intrările de numerar de la alte active ale minei. De aceea, mina propriu-zisă este considerată o unitate generatoare de numerar, adică cel mai mic grup identificabil de active care generează intrări de numerar, independente de intrările de numerar generate de alte active sau grupuri de active.

Fondul comercial dobândit dintr-o combinare de întreprinderi este acel surplus de numerar pe care dobânditorul este dispus să îl plătească pentru a beneficia de acele active necorporale și neidentificabile pe care entitatea dobândită le posedă. În acest sens, fondul comercial este un activ necorporal recunoscut în bilanțul dobânditorului, dar nu generează beneficii economice viitoare separat de celelalte active cu care se află în sinergie. Mai mult, cel mai adesea fondul comercial nu este conectat unui activ individual, sau unei unități generatoare de numerar, ci reprezintă un potențial de rentabilitate al entității per ansamblu (de exemplu, atunci când fondul comercial include o marcă foarte cunoscută, dar care nu poate fi evaluată separat în situațiile financiare).

Totuși, în scopul efectuării testelor de depreciere, fondul comercial dobândit dintr-o combinare de întreprinderi trebuie alocat, de la data achiziționării, fiecărei unități sau fiecărui grup de unități generatoare de numerar aparținând dobânditorului. O unitate generatoare de numerar căreia i-a fost alocat fondul comercial trebuie testată pentru depreciere anual și oricând există un indiciu că unitatea ar putea fi depreciată, prin compararea valorii contabile a unității, inclusiv fondul comercial, cu valoarea recuperabilă a unității. Pierderea din depreciere trebuie alocată pentru a reduce valoarea contabilă a activelor din unitate, reducând în primul rând valoarea fondului comercial alocat unității generatoare de numerar, și apoi, în mod proporțional, valoarea oricăror alte active ale unității generatoare de numerar.

Unitățile generatoare de trezorerie reprezintă un alt mod de organizare a patrimoniului entității, chiar dacă nu este propriu-zis reflectat în situația poziției financiare. Din punct de vedere economic, gruparea activelor în grupuri indivizibile în plan operațional este o viziune contabilă ce susține principiul prevalenței economicului asupra juridicului. Astfel, separabilitatea activelor, în funcție de momentul achiziției sau de alte criterii juridice, poate fi înlocuită cu un alt model contabil, care însă nu se regăsește până în acest moment decât în standardul IAS 36 privind deprecierea activelor. 29 IAS 36 – Deprecierea activelor.

[63]

h. Recunoașterea veniturilor

Veniturile30 sunt definite drept creșteri de beneficii economice în cursul perioadei contabile, ce conduc la creșterea rezultatului contabil. Termenul de venituri din activitatea curentă se referă la acele venituri care apar în cursul desfășurării activităților obișnuite ale unei entități, termenul fiind regăsit și sub alte denumiri, precum vânzări, onorarii, dobânzi, dividende, redevențe. Veniturile includ doar intrările brute de beneficii economice primite sau de primit de către entitate în nume propriu. Sumele colectate în numele unor terțe părți, cum ar fi taxele de vânzare, taxele pentru bunuri și servicii, și taxele pe valoarea adăugată nu sunt beneficii economice generate pentru entitate, fiind excluse din venituri.

Există câteva elemente care se cer identificate, pentru a putea obține o imagine fiabilă a masei veniturilor realizate într-o anumită perioadă:

• identificarea tranzacției: vânzarea bunurilor, prestarea serviciilor și utilizarea de către terți a activelor entității care generează dobânzi, redevențe și dividende;

• valoarea veniturilor rezultate dintr-o tranzacție este determinată de obicei printr-un acord între entitate și cumpărătorul sau utilizatorul activului, ținând cont de valoarea oricăror reduceri comerciale și rabaturi cantitative permise de entitate;

• în cazul unei vânzări de bunuri, dacă vânzătorul păstrează riscuri semnificative aferente proprietății asupra bunurilor transferate, tranzacția nu reprezintă o vânzare și veniturile nu sunt recunoscute;

• în cazul unor prestări de servicii (inclusiv în cadrul contractelor de construcții31), stadiul de execuție a tranzacției la data închiderii bilanțului impune ca veniturile să fie recunoscute numai în perioadele contabile în care sunt prestate serviciile. De asemenea, este necesar ca entitatea să dețină un sistem intern eficient de previzionare și raportare financiară. Entitatea analizează și, când este necesar, revizuiește estimările veniturilor pe măsură ce serviciul este executat;

• în cazul veniturilor rezultate din utilizarea de către terți a activelor entității, entitatea deține titluri financiare care generează dobânzi, redevențe și dividende. Astfel, încasările în contul titlurilor sunt distribuite între perioadele de pre-achiziție și de post-achiziție ale respectivelor titluri; doar partea post-achiziție este recunoscută ca venit.

Un corolar al principiului contabilității de angajamente este acela conform căruia încasările nu reprezintă venituri. Standardul de față susține acest principiu, iar problemele care apar în jurul momentului transferului de proprietate sau al stadiului de execuție demonstrează faptul că recunoașterea veniturilor este un aspect esențial al vieții unei firme.

30 IAS 18 - Venituri 31 IAS 11 - Contracte de construcție

[64]

i. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

Datoriile întreprinderii sunt deseori afectate de un grad de incertitudine sau de risc. Ajustarea în funcție de risc poate determina creșterea valorii la care este evaluată o datorie, întrucât principiul prudenței impune ca cheltuielile și datoriile să nu fie subevaluate. Astfel, pentru recunoașterea și estimarea unui provizion32, trebuie luate în considerare riscurile și incertitudinile care afectează inevitabil multe evenimente și împrejurări.

Un provizion este o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă. Provizioanele se pot distinge de alte datorii, precum datoriile din credite comerciale sau angajamentele contabile, deoarece există o incertitudine privind momentul decontării sau valoarea cheltuielilor necesare pentru decontarea lor. Se recunosc ca provizioane acele obligații generate de „evenimente anterioare care obligă”. Exemplele de astfel de obligații includ amenzile sau costurile de depoluare ca urmare a unor activități poluante ilegale, putând conduce la o ieșire de resurse pentru decontarea obligațiilor, indiferent de acțiunile viitoare ale entității. În mod similar, o entitate recunoaște un provizion pentru costurile de dezafectare a unei instalații petroliere sau a unei centrale nucleare, în măsura în care respectiva entitate este obligată să remedieze daunele deja produse.

Uneori, o entitate poate solicita unei alte părți să plătească, integral sau parțial, cheltuielile necesare decontării unui provizion (de exemplu, în temeiul unor contracte de asigurare, al unor clauze de despăgubire sau al unor garanții oferite de furnizori). Cealaltă parte poate fie să ramburseze sumele plătite de entitate, fie să plătească direct sumele în cauză. În acest caz, o entitate trebuie să recunoască rambursarea dacă și numai dacă este aproape sigur că o va primi în cazul în care își onorează obligația, iar suma recunoscută ca rambursare nu trebuie să depășească valoarea provizionului.

Evenimentele viitoare trebuie reflectate în valoarea unui provizion în cazul în care există dovezi obiective suficiente că evenimentele în cauză vor avea loc. Acest raționament se aplică efectului unor posibile noi reglementări legale. Dovezile necesare vizează atât cerințele pe care le vor impune noile reglementări, cât și nivelul de certitudine privind adoptarea și punerea lor în aplicare în timp util. În multe cazuri, nu vor exista suficiente dovezi obiective până în momentul în care noile reglementări sunt efectiv adoptate.

Acest standard gravitează în jurul conceptelor de „incertitudine” și „risc”, întrucât se discută circumstanțe viitoare și evenimente care încă nu s-au produs. De aceea, în planul prezentării informațiilor, o entitate trebuie să ofere pentru fiecare clasă de provizioane o indicație a incertitudinilor privind valoarea sau plasarea în timp a acestor ieșiri. Pentru a furniza informații adecvate, firma trebuie să prezinte principalele ipoteze referitoare la evenimentele viitoare, din perspectiva incertitudinii asociate cu decontarea obligațiilor sale.

32 IAS 37 – Provizioane, datorii contingente şi active contingente

[65]

j. Segmente operaționale

O entitate trebuie să prezinte informații pentru a da posibilitatea utilizatorilor externi să evalueze natura și efectele financiare ale activităților de afaceri în care se angajează, precum și mediile economice în care își desfășoară activitatea. În acest sens, se introduce noțiunea de segment operațional33, care este o componentă a unei entități, generând în mod distinct venituri și cheltuieli și ale cărei rezultate financiare sunt examinate în mod periodic de către directorul general al firmei, în vederea luării de decizii cu privire la alocarea resurselor pe segment.

Un segment operațional rezultă din agregarea unor activități cu caracteristici economice similare, în fiecare dintre aspectele următoare: natura produselor și serviciilor; natura proceselor de producție; tipul sau categoria de clienți pentru produsele și serviciile lor; și metodele utilizate pentru distribuirea produselor sau prestarea serviciilor lor. În situația în care elementele de mai sus conduc la un tratament separat al activităților firmei, acestea vor fi raportate ca segmente distincte numai dacă depășesc anumite praguri cantitative:

• veniturile sale raportate reprezintă cel puțin 10% din veniturile combinate ale tuturor segmentelor operaționale;

• rezultatul (profit sau pierdere) este cel puțin 10% din rezultatul combinat al tuturor segmentelor entității;

• activele sale reprezintă 10 la sută sau mai mult din activele combinate ale tuturor segmentelor operaționale.

Aceste praguri trebuie înțelese ca fiind orientative. Segmentele operaționale care nu respectă niciunul din pragurile cantitative pot fi considerate raportabile și pot fi prezentate separat, dacă managerul este de părere că informațiile despre segmente ar fi utile pentru utilizatorii situațiilor financiare.

În urma enumerării segmentelor operaționale și a factorilor utilizați pentru identificarea segmentelor raportabile ale entității, entitatea trebuie să ofere următoarele informații pentru fiecare segment în parte:

• tipurile de produse și servicii din care își derivă veniturile fiecare segment raportabil;

• o evaluare a profitului sau pierderii și a activelor totale pentru fiecare segment raportabil;

• o defalcare a celor mai importante posturi din situațiile financiare: venituri de la clienții externi, venituri din tranzacții cu alte segmente ale entității, venituri din dobânzi, cheltuieli cu dobânzi, deprecierea și amortizarea, tratamentul impozitului pe profit;

33 IFRS 8 – Segmente operaţionale

[66]

• o explicație a evaluărilor profitului sau pierderii pe segment, a activelor segmentului și a datoriilor segmentului pentru fiecare segment raportabil.

Dacă raportarea pe segmente nu este aplicabilă din cauza imposibilității agregării sau separării activităților, standardul impune furnizarea de informații pentru întreaga activitate, urmărindu-se câteva puncte esențiale ce trebuie cuprinse în notele explicative:

• informații privind produsele și serviciile; • informații despre zonele geografice; • informații despre clienții principali (astfel, dacă veniturile din tranzacțiile cu un

singur client extern se ridică la cel puțin 10% din veniturile entității, entitatea trebuie să prezinte acest fapt, precum și valoarea totală a veniturilor din partea fiecărui astfel de client).

Raportarea pe segmente oferă managementului posibilitatea de a calcula valoarea fiecărui segment, în scopul luării deciziilor privind alocarea resurselor pentru segmentul respectiv și evaluarea performanței acestuia. Acest lucru nu mai este posibil dacă o entitate își modifică structura organizării sale interne într-un mod care generează schimbarea alcătuirii segmentelor sale raportabile. În spiritul consecvenței raportării, entitatea trebuie să prezinte, în anul în care are loc modificarea, informațiile pe segmente pentru perioada curentă, atât conform bazei vechi, cât și conform bazei noi de segmentare. Ca urmare a unei modificări în alcătuirea segmentelor sale raportabile, o entitate trebuie să prezinte dacă a retratat elementele corespunzătoare ale informațiilor pe segmente pentru perioadele anterioare.

k. Situația fluxurilor de trezorerie

Conceptele contabilității de angajamente au fost de mult timp validate prin construirea bilanțului și a situației rezultatului întreprinderii. Recunoașterea veniturilor și cheltuielilor atunci când sunt realizate, și nu atunci când generează intrări sau ieșiri de numerar, este o piatră de temelie a contabilității moderne. Totuși, utilizatorii de informație au resimțit nevoia de a putea analiza modificările anumitor posturi ale bilanțului. De exemplu, prin identificarea variației elementelor de fond de rulment, se revelează dinamica creanțelor și datoriilor pe termen scurt, putându-se evalua lichiditatea și solvabilitatea entității raportoare.

Informațiile referitoare la fluxurile de trezorerie34 ale unei entități sunt utile pentru a pune la dispoziția utilizatorilor de situații financiare o bază pentru evaluarea capacității entității de a genera numerar și echivalente de numerar, în sensul plasării în timp și a siguranței generării acestora. Utilizatorii își pot construi propriile modele de evaluare și comparare a valorii actualizate a fluxurilor de trezorerie viitoare ale diferitelor entități, întărind gradul de comparabilitate al raportării rezultatelor din exploatare între diferite entități. Nu în ultimul rând, informațiile referitoare la fluxurile de trezorerie elimină efectele utilizării unor tratamente contabile diferite pentru aceleași tranzacții și evenimente.

34 IAS 7 – Situaţiile fluxurilor de trezorerie.

[67]

Pentru a putea realiza o situație corectă a fluxurilor de trezorerie, standardul propune o definiție a obiectului acestor situații financiare. Numerarul cuprinde disponibilul în casă, la bănci și depozitele la vedere, iar echivalentele de numerar sunt deținute mai degrabă în scopul îndeplinirii angajamentelor în numerar pe termen scurt, decât pentru investiții sau în alte scopuri. Prin urmare, o investiție se califică, în mod normal, drept echivalent de numerar doar atunci când are o scadență mai mică de trei luni de la data achiziției, fiind ușor convertibilă într-o sumă cunoscută de numerar și supusă unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.

Simpla diferențiere a elementelor de trezorerie de restul elementelor de bilanț nu este suficientă. În lumea contabilității financiare este deja tradițională clasificarea pe activități a fluxurilor de trezorerie. O entitate prezintă fluxurile sale de trezorerie din activitățile de exploatare, de investire și de finanțare într-o manieră care corespunde cel mai bine afacerii sale. Aceste informații pot fi folosite, de asemenea, pentru a evalua relațiile care apar între activitățile respective, cu atât mai mult cu cât o singură tranzacție poate avea componente distincte. De exemplu, când rambursarea în numerar a unui împrumut include atât dobânda, cât și capitalul împrumutat, elementul de dobândă poate fi clasificat drept activitate de exploatare, iar elementul de capital, drept activitate de finanțare.

Clasificarea pe activități este punctul central al standardului. De aceea, este recomandată analiza pe fond a tranzacțiilor, păstrând în permanență ca reper domeniul de activitate al entității:

• Fluxurile de trezorerie provenite din activități de exploatare sunt derivate, în primul rând, din principalele activități producătoare de venit ale entității. Valoarea acestor fluxuri de trezorerie este un indicator-cheie al măsurii în care activitățile entității au generat suficient numerar și echivalente de numerar pentru a rambursa împrumuturile, pentru a menține capacitatea de funcționare a entității, pentru a plăti dividende și a face noi investiții, fără a recurge la surse externe de finanțare;

• Fluxurile de trezorerie din activități de investire sunt asociate intrării și ieșirii acelor active de la care se așteaptă beneficii economice pe termen lung. Astfel, activitățile de investire cuprind toate operațiile ce vizează imobilizări corporale, necorporale și alte active imobilizate, inclusiv instrumente de capitaluri proprii sau de datorie ale altor entități, avansurile în numerar, împrumuturile acordate altor părți, sau contractele futures, forward, de opțiuni și swap. Anumite elemente, cu impact semnificativ asupra fluxurilor de trezorerie, fac obiectul unei prezentări separate. De exemplu, fluxurile de trezorerie agregate provenite din achizițiile și din cedările de filiale și alte unități de activitate trebuie prezentate separat și clasificate drept activități de investire.

• Fluxurile de trezorerie din activități de investiții sunt utile pentru previzionarea pretențiilor finanțatorilor entității asupra fluxurilor de trezorerie viitoare. Aceste intrări sau ieșiri de numerar sunt asociate eforturilor entității de a-și asigura finanțarea externă a activităților de exploatare sau investiții, prin emisiunea de acțiuni sau alte instrumente de capitaluri proprii, prin contractarea unui leasing

[68]

financiar sau prin emisiunea titlurilor de creanță, a împrumuturilor, a efectelor comerciale, a obligațiunilor, a ipotecilor și a altor împrumuturi pe termen scurt sau lung.

O imagine corectă asupra numerarului și echivalentelor de numerar rezolvă un aspect esențial al capacității întreprinderii de a-și menține un nivel satisfăcător de lichiditate, păstrându-și în același timp caracterul solvabil. Totuși, riscurile de natură financiară câștigă amploare pe măsura expunerii entității la anumite instrumente financiare. Aceste aspecte vor fi discutate în următoarele capitole, atât din punct de vedere al recunoașterii și evaluării instrumentelor financiare, cât și din punct de vedere al identificării riscurilor asociate acestora.

l. Valoarea justă a instrumentelor financiare

Instrumentele financiare35 includ instrumente primare (cum ar fi creanțele, datoriile și instrumentele de capitaluri proprii) și instrumente financiare derivate (cum ar fi opțiunile financiare, futures și forward, swap-urile pe rata dobânzii și swap-urile valutare). Instrumentele financiare derivate creează drepturi și obligații între părțile contractului, urmărind în principal transferul riscurilor financiare, și doar în subsidiar sau accidental transferul propriu-zis al instrumentului suport. Din cauză că termenii schimbului sunt determinați la inițierea instrumentului derivat, iar prețurile de pe piețele financiare se modifică în permanență, respectivii termeni pot deveni atât favorabili, cât și nefavorabili.

Un instrument financiar este orice contract ce generează simultan un activ financiar pentru o entitate și o datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii al unei alte entități.

Un activ financiar este orice activ care reprezintă:

• numerar; • un instrument de capitaluri proprii al unei alte entități; • un drept contractual de a primi numerar sau un alt activ financiar de la o altă

entitate, sau de a schimba active financiare sau datorii financiare cu altă entitate; sau • un contract care va fi decontat în propriile instrumente de capitaluri proprii ale

entității și este un instrument financiar nederivat sau derivat.

O datorie financiară este:

• obligație contractuală de a ceda numerar sau alt activ financiar unei alte entități, sau de a schimba active financiare sau datorii financiare cu altă entitate; sau

• un contract care va fi decontat în propriile instrumente de capitaluri proprii ale entității și este un instrument financiar nederivat sau un instrument financiar derivat.

35 IAS 32 – Instrumente financiare: prezentare

[69]

Multitudinea și varietatea instrumentelor financiare s-a făcut remarcată tot mai puternic în ultimele decenii. Normalizatorii contabili, inclusiv IASB, nu au putut ține pasul cu inovațiile „inginerilor financiari”, a căror creativitate s-a manifestat în designul și comercializarea acestor instrumente, fără a ține însă cont de substanța prezentării lor în situațiile financiare. Instrumentele nederivate compuse (cele care au atât componenta de capitaluri, cât și de datorie), precum și instrumentele derivate (opțiuni și futures) au ridicat cele mai mari dificultăți în tratamentul contabil.

Instrumentele derivate au fost cu atât mai greu de evaluat și prezentat, cu cât contabilitatea în costuri istorice a eșuat în demersul său de a surprinde caracteristicile acestor instrumente, care nu necesită decât investiții inițiale nesemnificative. Astfel, printr-o evaluare la costuri istorice, astfel de instrumente nu ar fi fost raportate în bilanț, în ciuda riscurilor majore pe care deținute intrinsec. Pentru acest motiv, dar nu numai, IASB a urmărit abandonarea cutumei costului istoric pentru instrumente financiare, în favoarea unei abordări universale de evaluare la valoarea justă. Valoarea justă este valoarea la care poate fi tranzacționat un activ sau decontată o datorie, între părți interesate și în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții desfășurate în condiții obiective.

Normalizarea contabilă în privința instrumentelor financiare se axează, chiar și în privința titlurilor uzuale precum acțiunile și obligațiunile, pe abordări moderne de recunoaștere și evaluare, care au un amestec de atribute de cost istoric și valoare justă. De exemplu, titlurile clasificate ca lichide pot fi evaluate în mai multe moduri, în funcție de intenția managementului de a le păstra sau vinde. Totuși, evaluarea datoriilor din bilanț rămâne puternic legată de metoda costului istoric, în principal datorită opoziției instituțiilor de credit de a accepta modelul valorii juste pentru aceste elemente.

Prin contrast, un instrument de capitaluri proprii este orice contract care certifică existența unui interes rezidual în activele unei entități după deducerea tuturor datoriilor acesteia. Cea mai importantă caracteristică pentru deosebirea unei datorii financiare de un instrument de capitaluri proprii este existența, în cazul datoriei financiare, a unei obligații contractuale pentru unul dintre participanții la instrumentul financiar (emitentul) de a ceda fie numerar, fie un activ financiar celeilalte părți (deținătorul).

Exemplele de instrumente de capitaluri proprii includ acțiunile ordinare, unele tipuri de acțiuni preferențiale, precum și opțiunile call emise care permit deținătorului subscrierea sau cumpărarea unui număr fix de acțiuni ordinare ale entității emitente în schimbul unei sume fixe de numerar. Obligația unei entități de a emite sau cumpăra un număr fix din propriile sale instrumente de capitaluri proprii în schimbul unei sume fixe în numerar este un instrument de capitaluri proprii al entității.

[70]

Atunci când activele și datoriile financiare sunt recunoscute inițial, o entitate trebuie să le evalueze la valoarea justă. În schimb, o dată cu scurgerea timpului, câteva concepte36 sunt utilizate în evaluarea activelor și datoriilor financiare:

• Costul amortizat al unui activ financiar sau al unei datorii financiare este egal cu valoarea înregistrată prin recunoașterea inițială minus rambursările de principal (sau capital), plus sau minus amortizarea cumulată utilizând metoda dobânzii efective, și minus orice reducere pentru depreciere sau imposibilitatea de recuperare.

• Metoda dobânzii anuale efective (DAE) este o metodă de calcul al costului amortizat al unui activ financiar sau al unei datorii financiare și de alocare a profitului din dobânzi sau a cheltuielilor cu dobânzile în perioada relevantă.

• Rata dobânzii efective reprezintă rata care actualizează exact plățile și încasările viitoare în numerar pe durata de viață așteptată a instrumentului financiar, la valoarea contabilă netă a activului financiar sau a datoriei financiare. La calcularea ratei dobânzii efective, o entitate trebuie să estimeze fluxurile de trezorerie luând în considerare toate condițiile contractuale ale instrumentului financiar (de exemplu, plata în avans, opțiunile call și alte opțiuni similare), dar nu trebuie să ia în calcul pierderile viitoare din creditare.

Din punct de vedere al evaluării unui activ financiar după recunoașterea inițială, standardul IAS 39 consideră că o entitate trebuie să evalueze activele financiare, inclusiv instrumentele derivate ce constituie active, la valoarea lor justă, excepție făcând următoarele categorii de active financiare:

• împrumuturile și creanțele, care trebuie evaluate la costul amortizat utilizând metoda dobânzii efective;

• investițiile păstrate până la scadență, care trebuie evaluate la costul amortizat utilizând metoda dobânzii efective; și

• investițiile în instrumentele de capitaluri proprii care nu au un preț cotat de piață pe o piață activă și a căror valoare justă nu poate fi evaluată fiabil, care trebuie evaluate la cost.

În privința datoriilor financiare, o entitate trebuie să le evalueze la costul amortizat, utilizând metoda dobânzii efective, cu excepția datoriilor financiare evaluate la valoarea justă. Cea mai bună dovadă a valorii juste o reprezintă prețurile cotate pe o piață activă. Dacă piața pentru un instrument financiar nu este activă, o entitate stabilește valoarea justă utilizând o tehnică de evaluare. Obiectivul utilizării unei tehnici de evaluare este de a stabili care ar fi fost prețul tranzacției la data evaluării într-un schimb efectuat în condiții obiective, motivat de considerente normale de afaceri.

36 IAS 39 – Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare.

[71]

Tehnicile de evaluare privind valoarea justă se referă la utilizarea informațiilor din tranzacții recente desfășurate în condiții obiective de piață, dacă acestea sunt disponibile, la analiza fluxurilor de trezorerie actualizate și la modelele de evaluare a opțiunilor. Tehnica de evaluare aleasă utilizează la maximum intrările de date de pe piață și se bazează cât mai puțin posibil pe intrările de date specifice entității. Ea încorporează toți factorii pe care participanții de pe piață i-ar lua în considerare la stabilirea prețului și este conformă cu metodologiile economice acceptate pentru stabilirea prețului instrumentelor financiare.

Un instrument financiar este considerat cotat pe o piață activă dacă prețurile cotate sunt disponibile imediat și regulat de la un dealer, broker, serviciu de stabilire a prețurilor sau agenție de reglementare. Valoarea justă este definită față de un preț la care au căzut de acord un cumpărător interesat și un vânzător interesat într-o tranzacție desfășurată în condiții obiective. Obiectivul determinării valorii juste pentru un instrument financiar este de a ajunge la prețul la care s-ar efectua tranzacția la data bilanțului pentru acel instrument, pe cea mai avantajoasă piață activă la care entitatea are acces imediat. Existența unor cotații de preț publicate pe o piață activă este cea mai bună dovadă a valorii juste, și acestea sunt utilizate pentru a evalua activul financiar sau datoria financiară.

Dacă piața pentru un instrument financiar nu este activă, o entitate stabilește valoarea justă utilizând o tehnică de evaluare. Dacă există o tehnică de evaluare utilizată în mod obișnuit de participanții de pe piață pentru stabilirea prețului unui instrument și dacă s-a demonstrat că acea tehnică oferă estimări fiabile ale prețurilor obținute în tranzacțiile reale de pe piață, entitatea utilizează respectiva tehnică.

O tehnică potrivită pentru estimarea valorii juste a unui anumit instrument financiar ar trebui să încorporeze date observabile privind condițiile pieței și alți factori care s-ar putea să afecteze valoarea justă a instrumentului. Valoarea justă a unui instrument financiar va fi bazată pe unul sau mai mulți dintre următorii factori:

• Valoarea-timp a banilor – utilizând dobânda la rata de bază sau la rata fără risc. Ratele de bază ale dobânzii pot fi de obicei obținute din prețuri observabile ale obligațiunilor guvernamentale și sunt de obicei cotate în publicațiile financiare;

• Riscul de credit – efectul riscului de credit asupra valorii juste poate fi extras din prețurile observabile pe piață pentru instrumentele tranzacționate, sau din rate ale dobânzii cerute de către creditori pentru împrumuturile cu diferite ratinguri de credit;

• Cursuri de schimb ale valutelor – există piețe active de valută pentru marea majoritate a valutelor importante și prețurile sunt cotate zilnic în publicații financiare;

• Prețurile mărfurilor – există prețuri observabile pe piață pentru multe mărfuri; • Prețurile capitalurilor proprii – prețurile instrumentelor de capitaluri proprii sunt

observabile pe anumite piețe; și

[72]

• Volatilitatea pieței (adică magnitudinea viitoarelor modificări ale prețului instrumentului financiar) – evaluările volatilității elementelor comercializate activ pot fi estimate corect pe baza informațiilor istorice ale pieței.

La baza definiției valorii juste stă presupunerea că o entitate își va continua activitatea fără a avea nici o intenție sau vreo nevoie de a lichida sau de a reduce semnificativ nivelul activității sale sau de a se angaja într-o tranzacție în condiții nefavorabile. Valoarea justă nu este deci valoarea pe care o entitate ar primi-o sau ar plăti-o într-o tranzacție forțată, lichidare involuntară sau vânzare forțată.

Adoptarea standardului IAS 39 privind recunoașterea și evaluarea instrumentelor financiare a fost pasul final și, probabil, cel mai important în efortul IASB de a crea setul de standarde internaționale dedicat listării trans-frontaliere a titlurilor financiare. Deși ambițios și vast, IAS 39 nu este un document perfect, iar complexitatea sa rezidă și în păstrarea acestui model mixt de evaluare, bazat pe o combinație de cost istoric (amortizat) și valoare justă. Deși IASB și normalizatorul american FASB gravitează în jurul unui model pur de evaluare la valoarea justă a tuturor instrumentelor financiare, aceste soluții nu au fost primite cu entuziasm, mai ales în cadrul Uniunii Europene. Astfel, standardul IAS 39 este prezent în legislația europeană cu anumite modulări ale opțiunii de aplicare a valorii juste pentru anumite instrumente de datorii, iar perspectiva adoptării unui model pur de evaluare la valoare justă a instrumentelor financiare este un obiectiv pe termen lung.

m. Riscurile asociate instrumentelor financiare

O companie trebuie să prezinte informații care să permită utilizatorilor situațiilor sale anuale să evalueze natura și amploarea riscurilor care decurg din instrumentele financiare și la care entitatea este expusă la data raportării37. Aceste riscuri includ de obicei riscul de credit, riscul de lichiditate și riscul de piață, dar fără a se limita la acestea. Astfel, pentru fiecare tip de risc care decurge din instrumente financiare, o entitate trebuie să prezinte expunerile la risc, modul în care au apărut acestea, precum și obiectivele, politicile și procesele sale pentru gestionarea riscului și metodele utilizate pentru evaluarea riscului.

Riscul de credit reprezintă riscul ca una dintre părțile implicate într-un instrument financiar să genereze o pierdere financiară pentru cealaltă parte prin neîndeplinirea unei obligații. Este obligatorie raportarea valorii care reprezintă cel mai bine expunerea sa maximă la riscul de credit la data raportării. În multe cazuri, aceasta este valoarea netă a acestor instrumente, cum ar fi valoarea creanțelor diminuată cu deprecierile generate de clienții rău-platnici, în cazul riscului de credit din activitatea comercială.

Ca o cerință a raportării, compania trebuie să evidențieze acele concentrații ale riscului de credit care nu sunt evidente din situațiile financiare. De exemplu, o anumită piață de

37 IFRS 7 – Instrumente financiare: informaţii de raportat

[73]

produse sau servicii poate să genereze un risc de credit sporit prin deteriorarea condițiilor economice, prin diluarea cererii sau prin scăderea solvabilității clienților firmei. Cu alte cuvinte, o caracterizare a profilului debitorilor este un element esențial al măsurării riscului de credit.

Riscul de lichiditate reprezintă riscul ca entitatea să întâmpine dificultăți în îndeplinirea obligațiilor asociate datoriilor financiare. În acest sens, o entitate trebuie să prezinte o analiză a scadențelor privind datoriile financiare și o descriere a modului în care gestionează riscul de lichiditate inerent acelor contracte prezentate.

Riscul de piață reprezintă riscul ca valoarea justă sau fluxurile viitoare de trezorerie ale unui instrument financiar să fluctueze din cauza modificărilor prețurilor pe piață. Riscul de piață include trei tipuri de risc:

• riscul ratei dobânzii, conectat la posibilitatea ca valoarea justă sau fluxurile viitoare de trezorerie ale unui instrument financiar să fluctueze din cauza modificărilor ratelor dobânzii pe piață;

• riscul valutar, care se manifestă atunci când este posibil ca valoarea justă a fluxurilor viitoare de trezorerie ale unui instrument financiar să fluctueze din cauza modificărilor ratelor de schimb valutar; și

• alte riscuri de preț, generate de factori care afectează toate instrumentele financiare similare tranzacționate pe piață; de exemplu, o entitate ar putea prezenta efectul scăderii unui anumit indice bursier, a unui anumit preț la mărfuri sau a unei alte variabile de risc.

O analiză a sensibilității este necesară pentru fiecare tip de risc de piață la care este expusă entitatea la data raportării, indicând modul în care profitul sau pierderea și capitalurile proprii ar fi fost afectate de modificările variabilei relevante de risc. O modificare rezonabil posibilă nu ar trebui să includă scenarii puțin probabile sau „cel mai rău caz” (worst-case scenario) ori teste de rezistență (stress test).

Riscul ratei dobânzii apare la instrumentele financiare purtătoare de dobândă și recunoscute în bilanț (de exemplu împrumuturi, creanțe și instrumente de datorii emise) sau la anumite instrumente financiare care nu sunt recunoscute în bilanț (de exemplu anumite angajamente de creditare). De exemplu, să presupunem că rata dobânzii de referință este de 5% și că o entitate determină că o fluctuație a ratei dobânzii cu ±0,5% este rezonabil posibilă. Entitatea ar prezenta efectul asupra profitului sau pierderii și asupra capitalurilor proprii în cazul în care s-ar înregistra o rată a dobânzii de 4,5% sau 5,5%. În următoarea perioadă, entității nu i se va cere să își revizuiască estimarea inițială, cu excepția cazului în care există dovezi că rata dobânzii pe piață a devenit semnificativ mai volatilă.

Riscul valutar (sau riscul cursului de schimb valutar) apare la instrumentele financiare care sunt exprimate într-o monedă străină, adică într-o altă monedă decât moneda de

[74]

raportare. Obiectivul este de a se prezenta câte o analiză a sensibilității pentru fiecare monedă pentru care entitatea are o expunere semnificativă.

Prezentările de informații privind riscurile instrumentelor financiare trebuie să fie incluse în situațiile anuale sau încorporate în alte raportări, cum ar fi comentariile conducerii sau un raport de risc, care se află la dispoziția utilizatorilor situațiilor financiare în aceleași condiții ca și situațiile financiare. Fără informațiile încorporate prin trimiteri încrucișate, situațiile financiare ar fi incomplete.

n. Combinări de întreprinderi și controlul exclusiv în cadrul grupului

O combinare de întreprinderi reprezintă gruparea unor companii individuale într-o singură entitate raportoare38. În toate cazurile de combinări de întreprinderi, una dintre entități, dobânditorul, obține controlul asupra uneia sau mai multor întreprinderi, anume entitățile dobândite. Acestea din urmă nu reprezintă doar grupuri de active sau datorii, ci identități juridice distincte, care au fost achiziționate cu acordul proprietarilor acestora.

O combinare de întreprinderi poate fi structurată într-o varietate de moduri, care presupun fie cumpărarea de către o entitate a capitalurilor proprii ale unei alte entități, fie cumpărarea totalității activelor nete ale unei alte entități, fie asumarea datoriilor unei alte entități sau cumpărarea unei părți din activele nete ale unei alte entități. Combinarea se poate efectua prin emitere de acțiuni, prin transfer de numerar, sau alte active, sau printr-o combinație a acestor metode. Tranzacția poate avea loc între acționarii entităților care participă la combinare sau între o entitate și acționarii celeilalte entități.

O combinare de întreprinderi se poate realiza în mai multe moduri:

• Tranzacția ar putea presupune înființarea unei noi entități care să controleze entitățile combinate sau activele nete transferate, sau restructurarea uneia sau mai multora dintre entitățile care participă la combinare;

• Rezultatul combinării poate fi o relație de tip societate-mamă – filială, în care dobânditorul este societatea-mamă, iar entitatea dobândită devine o filială a dobânditorului;

• O combinare de întreprinderi poate implica cumpărarea activelor nete, inclusiv a fondului comercial, dacă există, ale altei entități, mai degrabă decât cumpărarea capitalurilor proprii ale acelei entități.

Indiferent de tipul tranzacției, toate combinările de întreprinderi trebuie contabilizate folosindu-se metoda de cumpărare. Prin această metodă, combinarea de întreprinderi este privită din perspectiva dobânditorului, care cumpără active nete și recunoaște activele dobândite și, de asemenea, datoriile și datoriile contingente asumate, inclusiv pe acelea care nu au fost recunoscute anterior de către entitatea dobândită. Evaluarea activelor și datoriilor 38 IFRS 3 – Combinări de întreprinderi.

[75]

dobânditorului nu este afectată de tranzacție și nu se recunosc alte active sau datorii suplimentare ale dobânditorului în urma tranzacției, deoarece acestea nu fac obiectul tranzacției.

În cazul tuturor combinărilor de întreprinderi trebuie identificat dobânditorul, deoarece o combinare de întreprinderi este privită din perspectiva dobânditorului. Dobânditorul se definește ca entitatea participantă la combinare care obține controlul asupra celorlalte întreprinderi care participă la combinare.

Controlul este un concept esențial în vocabularul IFRS, însă manifestarea sa nu este întotdeauna neechivocă. Controlul reprezintă autoritatea de a guverna politicile financiare și operaționale ale unei întreprinderi, în vederea obținerii de beneficii din activitățile acesteia. Trebuie presupus că o entitate care participă la combinare a obținut controlul asupra alteia atunci când controlează mai mult de jumătate din drepturile de vot ale acesteia.

Este posibil ca dobânditorul să nu dețină majoritatea absolută a drepturilor de vot, conferite prin acțiunile ordinare sau cu drept de vot multiplu, în funcție de statutul entității. În această situație, se consideră că dobânditorul a obținut controlul asupra entității achiziționate dacă, în urma combinării, obține:

• controlul a mai mult de jumătate din drepturile de vot ale celeilalte entități, în virtutea unor acorduri cu alți investitori; sau

• autoritatea de a guverna politicile financiare și operaționale ale celeilalte entități în virtutea unui statut sau a unui acord; sau

• capacitatea de a numi sau de a înlătura din funcție majoritatea membrilor consiliului de administrație; sau

• forța de a exprima majoritatea voturilor la întrunirile consiliului de administrație.

Aplicarea metodei de cumpărare se face începând cu data achiziției, care reprezintă data la care dobânditorul obține controlul efectiv asupra entității dobândite. Astfel, la data achiziției, se stabilește costul aferent combinării de întreprinderi, care este suma valorilor juste ale instrumentelor de plată utilizate de dobânditor pentru obținerea controlului asupra entității dobândite, din care se scad toate costurilor care se pot atribui direct combinării de întreprinderi. Standardul impune dobânditorului să recunoască activele, datoriile și datoriile contingente identificabile ale entității dobândite care satisfac criteriile relevante de recunoaștere, la valoarea lor justă la data achiziției:

• pentru instrumentele financiare tranzacționate pe o piață activă, dobânditorul trebuie să folosească valorile curente de pe piață;

• pentru instrumentele financiare netranzacționate pe o piață activă, dobânditorul trebuie să folosească valori estimative calculate;

• pentru creanțe, contracte profitabile și alte active identificabile, dobânditorul trebuie să folosească valorile actualizate ale sumelor de primit, calculate ținându-se seama de ratele curente ale dobânzii;

[76]

• pentru stocurile de produse finite și mărfuri, dobânditorul va stabili un preț de vânzare minus costurile asociate cedării, iar pentru stocurile de produse în curs se va stabili un preț de vânzare care ține cont de costurile de finalizare a producției;

• pentru terenuri, clădiri și echipamente tehnologice, dobânditorul trebuie să folosească valori de piață, determinate în mod normal prin evaluare;

• pentru imobilizări necorporale, dobânditorul trebuie să determine valoarea justă prin referire la o piață activă, sau printr-o estimare în spiritul IAS 38 Imobilizări corporale;

• pentru conturi de furnizori și efecte comerciale de plată, datorii pe termen lung, angajamente contabile și alte pretenții de plată, dobânditorul trebuie să folosească valoarea actualizată a sumelor care urmează să fie vărsate pentru decontarea datoriilor, determinate în funcție de ratele curente ale dobânzilor;

• pentru datoriile contingente (eventuale) ale entității dobândite, dobânditorul trebuie să folosească sumele pe care le-ar solicita o terță parte pentru asumarea datoriilor respective.

Deși este teoretic posibil, prețul plătit de dobânditor nu va fi niciodată identic cu valoarea justă a activului net al entității dobândite. În majoritatea tranzacțiilor, acest preț va fi mai mare decât valoarea justă a entității dobândite, ceea ce va da naștere unui fond comercial pozitiv. Astfel, fondul comercial dobândit într-o combinare de întreprinderi reprezintă o plată anticipată făcută de către dobânditor în contul beneficiilor economice viitoare generate de anumite imobilizări care nu pot fi identificate individual și recunoscute separat. Deși fondul comercial este inclus în bilanț ca un activ imobilizat necorporal, valoarea sa nu se amortizează, ci trebuie supusă de către dobânditor unui test de depreciere anual.

În toate cazurile, situațiile anuale ale dobânditorului vor îngloba în proporție de 100% valoarea justă a activului net al entității dobândite, punând în evidență fondul comercial atunci când societatea achiziționată încetează să mai existe ca entitate legală. În cazul în care societățile implicate într-o combinare își păstrează identitățile juridice, dobânditorul (societatea-mamă a grupului) va alcătui perimetrul de consolidare și situațiile financiare consolidate incluzând toate filialele societății-mamă39.

Pentru pregătirea situațiilor financiare consolidate, o entitate combină situațiile financiare ale societății-mamă și cele ale filialelor ei element cu element, prin însumarea tuturor elementelor similare de active, datorii, capitaluri proprii, venituri și cheltuieli. Situațiile financiare consolidate trebuie să prezinte informații financiare despre grup ca și cum ar fi o singură entitate economică. Soldurile și tranzacțiile din interiorul grupului, inclusiv veniturile, cheltuielile și dividendele, sunt astfel eliminate în totalitate.

Este esențial ca situațiile financiare consolidate să fie întocmite folosind politici contabile uniforme pentru tranzacții similare și alte evenimente în circumstanțe similare.

39 IAS 27 – Situaţii financiare consolidate şi individuale.

[77]

Ajustările necesare se fac atunci când o filială aplică alte metode contabile decât societatea-mamă pentru tranzacții asemănătoare și evenimente în circumstanțe similare.

o. Investiții în capitalul altor întreprinderi

Controlul este acea capacitate de a dirija politica managerială a entității controlate, ca o consecință a deținerii unui pachet majoritar de drepturi de vot în cadrul adunării generale a acționarilor. Totuși, controlul exclusiv nu este singura formă de influență pe care un investitor o poate exercita asupra entității ale cărei titluri de capital le-a achiziționat. Diverse forme mai slabe de influență asupra entității deținute sunt detaliate în câteva standarde internaționale, ce tratează investițiile în entitățile asociate, interesele în societățile sub control concomitent și investițiile imobiliare.

Pentru a stabili metoda de evaluare aplicabilă pentru un anumit pachet de titluri deținute, se testează în primul rând existența unei „influențe semnificative” a investitorului asupra entității care a emis titlurile achiziționate. Astfel, dacă un investitor deține, direct sau indirect (de exemplu, prin filiale), 20 % sau mai mult din dreptul de vot asupra entității în care a investit, se presupune că acesta exercită o influență semnificativă, cu excepția cazului în care se poate demonstra clar că nu este așa. Reversul este adevărat, cu excepția cazului în care o influență notabilă poate fi demonstrată chiar pentru o participare de sub 20%. O participație substanțială sau majoritară a unui alt investitor nu exclude neapărat posibilitatea ca un investitor să exercite o influență semnificativă.

Existența influenței semnificative exercitată de un investitor este de obicei reflectată în unul sau mai multe din modurile următoare:

• reprezentarea în consiliul de administrație al entității în care a investit; • participarea la procesul de elaborare a politicilor, inclusiv participarea la luarea

deciziilor cu privire la dividende și alte distribuiri; • tranzacții semnificative între investitor și entitatea în care acesta a investit; • interschimbarea personalului de conducere; sau • furnizarea de informații tehnice esențiale.

Deținerea controlului exclusiv – echivalentul deținerii unei majorități a drepturilor de vot – impune utilizarea unei metode de consolidare prin preluarea globală a elementelor situațiilor financiare ale entității controlate. În schimb, lipsa controlului și manifestarea unei influențe semnificative se reflectă în situațiile consolidate prin aplicarea metodei punerii în echivalență. Prin acest tratament, cota-parte a investitorului din profitul sau pierderea entității în care s-a investit este recunoscută separat, în pierderea sau profitul investitorului, iar distribuirile primite de la entitatea în care s-a investit reduc valoarea contabilă a investiției. Această metodă este cunoscută și ca o „consolidare pe un singur rând”, pentru că investitorul nu include, în situațiile consolidate, cota-parte din activele, datoriile, veniturile și cheltuielile entității în care a investit, ci doar un singur rând în contul de rezultate, reprezentând cota-parte în rezultatul net al acesteia.

[78]

Partea unui grup într-o entitate asociată este dată de suma pachetelor de acțiuni deținute de societatea-mamă și de filialele sale în respectiva entitate asociată. De aceea, multe din procedurile pentru aplicarea metodei punerii în echivalență sunt similare procedurilor de consolidare descrise în capitolul anterior. Mai mult, conceptele care stau la baza procedurilor folosite în contabilizarea achiziției unei filiale sunt, de asemenea, adoptate în contabilizarea achiziției unei investiții într-o entitate asociată. De exemplu, fondul comercial corespunzător unei entități asociate este inclus în valoarea contabilă a investiției, ca o diferență între costul de achiziție al titlurilor și cota-parte a investitorului în activul net al entității asociate.

Controlul exclusiv și influența semnificativă nu sunt singurele moduri prin care investitorul se poate implica activ în viața entității în care a investit. Controlul comun reprezintă o modalitatea contractuală de repartizare a controlului asupra unei activități economice și există numai atunci când deciziile strategice financiare și de exploatare legate de activitate necesită consensul unanim al părților ce împart controlul, denumite „asociați”.

Asocierile în participație au forme și structuri diferite. Standardul internațional40 identifică trei tipuri principale – activități controlate în comun, active controlate în comun și entități controlate în comun – care sunt de obicei descrise ca fiind asocieri în participație. Angajamentul contractual și controlul comun sunt caracteristici comune tuturor asocierilor în participație.

Existența unui angajament contractual face distincția între participațiile ce presupun control comun și investițiile în entități asociate, în care investitorul are doar influență semnificativă (a se vedea IAS 28). Astfel, angajamentul contractual stabilește controlul comun asupra asocierii în participație, iar o astfel de cerință garantează că niciunul dintre asociați nu este în măsură să controleze unilateral activitatea entității în care s-a investit. Indiferent de forma acestuia, angajamentul contractual este realizat, de regulă, în scris și tratează aspecte precum:

• activitatea, durata și obligațiile de raportare ale asocierii în participație; • numirea consiliului de administrație al asocierii în participație, precum și drepturile

de vot ale asociaților acesteia; • aporturile de capital ale asociaților; și • împărțirea de către asociați a producției, veniturilor, cheltuielilor sau rezultatelor

asocierii în participație.

O entitate controlată în comun operează în același fel ca alte entități, exceptând faptul că un angajament contractual dintre asociați stabilește controlul comun asupra activității economice a entității. Entitatea controlează activele asocierii în participație, suportă datorii, are cheltuieli și venituri. Ea poate încheia contracte în nume propriu și se ocupă de procurarea de fonduri pentru scopurile activității asocierii în participație. Fiecare asociat are dreptul la o

40 IAS 31 – Interese în asocierile în participaţie

[79]

cotă-parte din profiturile entității controlate în comun, deși unele dintre acestea implică și o împărțire a producției asocierii în participație.

O entitate controlată în comun își ține propria contabilitate, întocmește și prezintă situații financiare în același mod ca și alte entități, în conformitate cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară. Fiecare asociat contribuie, de obicei, în numerar sau cu alte resurse la entitatea controlată în comun. Aceste contribuții sunt incluse în registrele contabile ale asociatului și sunt recunoscute în situațiile lui financiare ca o investiție în entitatea controlată în comun.

Un asociat al unei asocieri în participație trebuie să recunoască propriile participații într-o entitate controlată în comun, folosind metoda consolidării proporționale. Într-o entitate controlată în comun, un asociat își controlează propria cotă-parte din beneficiile economice viitoare prin cota lui parte din activele și datoriile asocierii în participație. Această realitate economică este reflectată în situațiile financiare consolidate ale asociatului, când acesta își recunoaște interesele în activele, datoriile, veniturile și cheltuielile entității controlate în comun.

Controlul este o componentă esențială a unei investiții active. Un investitor poate să dețină o majoritate absolută, ceea ce îi conferă control, însă poate opta pentru a nu și-l manifesta. Standardele internaționale iau în calcul chiar și această posibilitate, prin cerințele de raportare care impun explicitarea circumstanțelor în care controlul se manifestă. Astfel, în situațiile financiare consolidate se prezintă:

• motivul pentru care deținerea în proprietate, direct sau indirect prin filiale, a mai mult de jumătate din drepturile de vot ale unei alte entități, nu constituie control asupra acesteia;

• motivele pentru care deținerea, în mod direct sau indirect prin filiale, a 20 % sau mai mult din drepturile de vot ale entității în care s-a făcut investiția, nu exercită o influență semnificativă;

• orice angajamente de capital ale asociatului în relație cu participarea sa în societatea controlată în comun.

Orice clasificare a tipului de control devine desuetă atunci când activele financiare imobilizate sunt incluse în categoria activelor deținute în vederea vânzării. Punerea în evidență a acestei intenții a managementului entității anulează capacitatea de control a investitorului asupra entității în care s-a investit. În plus, o entitate trebuie să prezinte un activ imobilizat clasificat drept deținut în vederea vânzării, separat de celelalte active din bilanț. Același raționament se aplică acelor „activități întrerupte”, care reprezintă segmente de activitate sau filiale destinate vânzării, și care pot avea la bază un activ (financiar) sau un grup de active destinate cedării.

[80]

p. Plățile pe bază de acțiuni și tranzacțiile cu părțile afiliate

Următoarea discuție privește o problemă care se ivește deseori în teoria guvernanței, și anume plata pe bază de acțiuni, ca o contrapartidă pentru primirea unor bunuri și servicii de la terți. În mod curent, administratorii și directorii sunt remunerați inclusiv pe bază de acțiuni ale companiei pe care o conduc. Normativul IFRS urmărește să ofere soluții de recunoaștere și evaluare ale acestor tranzacții, pentru o reflectare fidelă în contabilitate, cu atât mai mult cu cât mijlocul de plată reprezintă instrumente de capitaluri proprii ale entității41.

Tranzacțiile cu plata pe bază de acțiuni se limitează la acele schimburi comerciale în care entitatea dobândește sau primește servicii sau bunuri, precum stocuri, consumabile, imobilizări corporale, imobilizări necorporale și alte active nefinanciare. În privința tranzacțiilor cu angajații și cu alte persoane care prestează servicii similare, entitatea trebuie să evalueze valoarea justă a serviciilor primite prin raportare la valoarea justă a instrumentelor de capitaluri proprii acordate, deoarece în general nu este posibilă estimarea, în mod fiabil, a valorii juste a serviciilor primite.

În general, acțiunile, opțiunile pe acțiuni sau alte instrumente de capitaluri proprii sunt acordate angajaților ca parte a pachetului lor de remunerații, în plus față de un salariu în numerar și alte beneficii de angajare. Opțiunile pe acțiuni sunt un contract care conferă deținătorului dreptul, dar nu și obligația, de a subscrie la acțiunile entității la un preț fix sau determinabil pentru o perioadă specificată de timp.

De obicei, nu este posibil să se evalueze direct serviciile primite pentru componentele particulare ale pachetului salarial al angajatului. Mai mult, acțiunile sau opțiunile pe acțiuni sunt uneori acordate ca parte a unui angajament de prime, mai degrabă decât ca o parte a salariului de bază, de exemplu, ca un stimulent pentru angajații care rămân în serviciul entității sau ca o recompensă pentru eforturile depuse de aceștia în vederea îmbunătățirii performanțelor entității. Prin acordarea de acțiuni sau opțiuni pe acțiuni în plus față de alte remunerații, entitatea plătește o remunerație suplimentară pentru a obține beneficii suplimentare. Estimarea valorii juste a acestor beneficii suplimentare este probabil o activitate dificilă, astfel că entitatea trebuie să evalueze valoarea justă a serviciilor primite din partea angajaților în raport cu valoarea justă a instrumentelor de capitaluri proprii acordate.

O acordare de instrumente de capitaluri proprii poate fi condiționată de satisfacerea condițiilor specifice pentru intrarea în drepturi. De exemplu, o acordare de acțiuni sau opțiuni pe acțiuni unui angajat este, în general, condiționată de rămânerea angajatului în serviciul entității pentru o perioadă de timp specificată. Se poate impune satisfacerea unor condiții de performanță, cum ar fi ca entitatea să realizeze o creștere specificată a profitului sau o creștere specificată a prețului acțiunilor entității. Condițiile pentru intrarea în drepturi trebuie luate în considerare, astfel încât valoarea recunoscută pentru bunurile sau serviciile primite în

41 IFRS 2 – Plăţile pe bază de acţiuni.

[81]

contrapartidă pentru instrumentele acordate să se bazeze pe numărul de instrumente de capitaluri proprii care intră în drepturi în final.

Pentru marile companii, rapoartele de guvernanță corporativă conțin informații detaliate privind plățile în acțiuni pentru serviciile prestate de administratorii executivi sau fără funcție executivă. De exemplu, astfel de informații cuprind:

• descrierea fiecărui tip de angajament de plată pe bază de acțiuni care a existat la orice moment în decursul perioadei, inclusiv termenii și condițiile generale ale fiecărui angajament, cum ar fi dispozițiile pentru intrarea în drepturi, termenul maxim al opțiunilor acordate și metoda de decontare;

• numărul și media prețurilor de exercitare a opțiunilor pe acțiuni, pentru opțiunile scadente la începutul perioadei, acordate, exercitate sau expirate în decursul perioadei, și scadente la sfârșitul perioadei;

• informații care permit utilizatorilor situațiilor financiare să înțeleagă modul în care a fost determinată valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite, sau valoarea justă a instrumentelor de capitaluri proprii acordate, în decursul perioadei.

O altă problemă de guvernanță corporativă rezidă în relațiile cu părțile afiliate42, adică situațiile în care societățile de grup execută adesea părți distincte ale activităților lor prin filiale, asocieri în participație și entități asociate. Așa cum s-a putut vedea în secțiunile anterioare, capacitatea entității de a influența politicile financiare și de exploatare ale întreprinderii afiliate se manifestă prin prezența controlului exclusiv, a controlului comun sau a influenței semnificative.

Deși relațiile cu părțile afiliate reprezintă o caracteristică normală a comerțului și a afacerilor, guvernanța corporativă intră într-o zonă „gri” prin faptul că relația cu părțile afiliate poate avea efect asupra performanței și asupra situației financiare a entității. Părțile afiliate pot încheia tranzacții pe care cele neafiliate nu le-ar încheia. De exemplu, o entitate care vinde societății-mamă bunuri la cost s-ar putea să nu vândă în aceleași condiții unui alt client.

Atunci când „partea afiliată” este un membru al personalului-cheie din conducerea entității sau a societății-mamă, sau un membru al familiei acestuia, se introduce termenul de „compensare”, care include toate beneficiile angajaților, adică toate formele de contraprestație plătite, de plată sau oferite de către entitate în schimbul serviciilor aduse acesteia, inclusiv beneficiile angajaților la care se aplică IFRS 2 Plata pe bază de acțiuni. O entitate trebuie să prezinte informațiile privind modul de compensare a personalului-cheie din conducere per total și pentru fiecare dintre categoriile următoare: beneficiile angajaților pe termen scurt; beneficiile post-angajare; alte beneficii pe termen lung; beneficii pentru terminarea contractului de muncă; și plata pe bază de acțiuni.

Situațiile următoare sunt exemple de tranzacții dacă sunt efectuate cu părțile afiliate:

42 IAS 24 – Prezentarea informaţiilor privind părţile afiliate

[82]

• cumpărări sau vânzări de bunuri, proprietăți imobiliare sau de alte active; • prestare sau primire de servicii și contracte de leasing; • transferuri de cercetare și dezvoltare, sau în cadrul contractelor de licență; • transferuri în cadrul contractelor de finanțare (inclusiv împrumuturi și aporturi de

capital în numerar sau în natură) și furnizarea de garanții personale și reale; și • decontarea datoriilor de către entitate în numele altei părți.

Dacă au existat tranzacții între părțile afiliate, o entitate trebuie să prezinte natura acestei relații, precum și informațiile cu privire la tranzacțiile și soldurile scadente necesare pentru înțelegerea efectului potențial al relației asupra situațiilor financiare. Mai mult, pentru a permite utilizatorilor situațiilor financiare să își formeze o părere cu privire la efectele relațiilor unei entități cu părțile afiliate, este oportună prezentarea relației cu părțile afiliate atunci când există control, indiferent dacă au existat sau nu tranzacții între părțile afiliate.

q. Concluzie

În strategia43 concepută în 1995, Comisia Europeană și-a exprimat preferința pentru Standardele Contabile Internaționale ca normativ contabil pentru companiile europene care își doresc să se listeze pe piețele de capital internaționale și pan-europene. Din acel moment, normalizatorul internațional IASC a purces la o revizuire amănunțită și extensivă a corpusului de standarde. Astfel, premergător deciziei de adoptare a IFRS în Europa44, IASC deținea deja un instrumentar normativ vast și robust, capabil să servească interesele comunității financiare mondiale. În plus, Standardele Internaționale de Contabilitate au avantajul de a fi croite pe un mediu economic generic, fără a fi exclusiv adresate pieței americane. Pe de altă parte, standardele americane de contabilitate (US GAAP) sunt foarte ample cantitativ și se bazează pe reguli foarte stricte și pe o cazuistică bogată. Astfel, pentru utilizarea US GAAP, este necesar un bagaj bogat de cunoștințe și educație de specialitate, iar aplicarea efectivă a standardelor se realizează sub auspiciile autorității incontestabile a Comisiei de Valori Mobiliare a SUA. În fine, Uniunea Europeană nu a avut nici un moment vreo influență asupra US GAAP, astfel încât această variantă a ieșit din discuție.

Un sistem coerent și eficient de raportare financiară este obiectivul principal al abordării europene privind situațiile anuale ale companiilor. Informațiile economice relevante, oportune, credibile și comparabile sunt piesa de rezistență a unui mecanism de protecție a drepturilor investitorilor, ale creditorilor și ale tuturor partenerilor, în sensul asigurării unui joc corect pe piața titlurilor financiare. Rapoartele anuale sunt inima unui sistem de raportare. Ele reprezintă legătura vitală între emitenți și investitori, iar comparabilitatea acestora – atât în plan temporal, cât și la nivel de sector de activitate – reprezintă cel mai mare câștig al implementării unui set de standarde ca IFRS. 43 Comunicarea Comisiei din 14.11.1995 intitulată “Armonizarea contabilă: o nouă strategie în privinţa armonizării contabile internaţionale”. 44 Comunicarea Comisiei din 13.06.2000 intitulată „Strategia de raportare financiară a Uniunii Europene: paşii de făcut”.

[83]

3. Transparența tranzacțiilor și protecția consumatorilor pe piețele financiare

Piețele financiare din statele membre au cunoscut, încă din ultimul deceniu al secolului XX, o perioadă de creștere accelerată și consolidare, marcată de emergența noilor tehnologii, de fenomenul globalizării și de efectul introducerii monedei Euro. Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor de informare și comunicare pe platformele electronice a schimbat modul în care informația financiară este diseminată. Raportarea contabilă și extra-contabilă a suferit modificări puternice: Internetul a facilitat accesul investitorilor la o masă mare de date, ușurând analizele și comparațiile între entități. Astfel, investitorii doresc să își ia deciziile pe baza unui flux continuu de informație financiară și non-financiară standardizată, ca un simptom al nevoii de transparență, de protecție și de stabilitate a piețelor financiare.

a. Recunoașterea prospectului de emisiune la nivel european

Vânzarea directă către public a valorilor mobiliare, prin admiterea lor la tranzacționare pe o piață reglementată impune publicarea unui prospect. Directiva privind prospectul de emisiune45 urmărește să garanteze întreprinderilor, în special întreprinderilor mici și mijlocii (IMM) și celor nou constituite, un acces cât mai larg posibil la capitalul de risc din întreaga Comunitate, cu ajutorul unui „pașaport unic” destinat emitenților de valori mobiliare. Acordarea acestui pașaport valabil în întreaga Comunitate impune ca țara de origine să fie desemnată ca fiind cea mai indicată pentru a reglementa operațiunile emitentului.

Furnizarea unei informații complete despre valorile mobiliare și despre emitenții lor consolidează, împreună cu regulile de transparență, protecția investitorilor. Pe de altă parte, această informație constituie un mod eficient de consolidare a încrederii publicului în valorile mobiliare, contribuind astfel la buna funcționare și dezvoltare a pieței în cauză. Modul adecvat de a face această informație disponibilă constă în publicarea unui prospect.

Într-un astfel de document ar trebui furnizate, într-o formă ușor de înțeles și de analizat, informații suficiente și pe cât posibil obiective asupra situației financiare a emitentului și a datelor legate de valorile mobiliare. Armonizarea conținutului informativ al prospectelor ar trebui să garanteze un grad echivalent de protecție a investitorilor în Comunitate. Prospectul ar trebui să cuprindă un rezumat care să indice principalele caracteristici ale emitentului, garanțiile eventuale, valorile mobiliare și principalele riscuri prezentate de acestea. Pentru a face aceste informații mai ușor accesibile, rezumatul ar trebui redactat într-un limbaj non-tehnic și, în general, lungimea sa nu ar trebui să depășească 2 500 de cuvinte în limba în care prospectul a fost redactat inițial.

Conținutul unui prospect de bază ar trebui, în special, să țină seama de flexibilitatea necesară în ceea ce privește informațiile care urmează să fie furnizate despre valorile mobiliare. În anumite circumstanțe, pentru a evita situațiile care pot dăuna intereselor

45 Directiva 2003/71/CE din 4 noiembrie 2003 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare.

[84]

emitenților, aceștia ar trebui să omită anumite informații sensibile, incluse în mod normal într-un prospect, prin intermediul unei derogări acordate de autoritatea competentă.

Protecția investitorilor ar trebui garantată prin publicarea unei informații fiabile. În prezent, emitenții de valori mobiliare admise la tranzacționare pe o piață reglementată sunt supuși unor obligații permanente de informare, dar nu sunt obligați să publice în mod regulat informații actualizate. În plus față de aceste obligații, emitenții ar trebui să întocmească o listă anuală cu informațiile publicate în cursul ultimelor douăsprezece luni. Aceasta ar trebui să constituie un mod de a asigura publicarea regulată de informații consecvente și ușor de înțeles.

Pentru a facilita difuzarea diverselor documente din componența prospectului, este necesară încurajarea utilizării mijloacelor de comunicare electronice, precum Internetul. Cu toate acestea, prospectul ar trebui furnizat întotdeauna gratuit, pe suport de hârtie, investitorilor care îl solicită. Prospectul ar trebui depus la autoritatea competentă respectivă și făcut public de către emitent, ofertant sau persoana care solicită admiterea la tranzacționare pe o piață reglementată, sub rezerva dispozițiilor Uniunii Europene în domeniul protecției datelor.

Prospectul de emisiune este un instrument de informare pan-european, întrucât beneficiază de anumite avantaje și facilități, atunci când este redactat în conformitate cu directiva în discuție. Anumite facilități și restricții caracterizează redactarea prospectului:

• Se conformează unor bune practici în privința prezentării de oferte transfrontaliere, pe baza unui set de standarde elaborate de Organizația Internațională a Comisiilor de Valori Mobiliare;

• Nu există obligativitatea, pentru emitenți, de a traduce integral prospectul în toate limbile oficiale. Un stat membru gazdă va solicita numai prezentarea rezumatului în limba sa oficială, cu condiția ca prospectul să fi fost redactat într-o limbă curentă din sfera financiară internațională;

• Autoritatea competentă a unui stat membru gazdă va primi, din partea autorității competente din statul membru de origine, un certificat care să ateste că prospectul a fost realizat în conformitate cu prezenta directivă;

• În fiecare stat membru, o singură autoritate competentă va fi însărcinată cu aprobarea prospectelor și cu verificarea conformității lor cu prezenta directivă.

Scopul Directivei privind prospectul a fost reformarea unui sistem care, înainte de anii 2000, descuraja întreprinderile în mobilizarea capitalurilor la scară comunitară, împiedicându-le astfel să pătrundă efectiv într-o piață financiară vastă, lichidă și unificată.

b. Emitenții de titluri și transparența informațiilor

Divulgarea unor informații exacte, complete și furnizate la momentul potrivit, cu privire la emitenții de valori mobiliare garantează încrederea pe termen lung a investitorilor și permite aprecierea rezultatelor economice și a activelor emitenților, în deplină cunoștință de

[85]

cauză. Aceasta va conduce la consolidarea protecției investitorilor și la o eficientizare a pieței. În acest scop, emitenții de valori mobiliare ar trebui să asigure, printr-un flux regulat de informații, un grad de transparență adecvat față de investitori46.

Un nivel ridicat de protecție a investitorilor în cadrul Comunității ar permite eliminarea obstacolelor în calea admiterii unor valori mobiliare pe piețele reglementate stabilite sau care funcționează într-un stat membru. Directiva transparenței a dispus eliminarea unor discriminări pe care unele state membre le practicau în privința admiterii unor valori mobiliare la tranzacționarea pe piețele interne, prin impunerea unor obligații de informare mai stricte pentru emitenții ale căror valori mobiliare erau deja admise pe o piață din alt stat membru.

În sensul impunerii aplicării IFRS pentru emitenții ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, Directiva transparenței se inspiră din principiul de furnizare a unei imagini fidele și oneste a activelor și pasivelor, a situației financiare și a rezultatului financiar ale unui emitent. Astfel, un set condensat de declarații financiare, comunicate în cadrul unui raport financiar semestrial, reprezintă, de asemenea, o bază suficientă pentru furnizarea unei astfel de imagini fidele și oneste a primelor șase luni ale exercițiului pentru un emitent.

Această directivă prevede întocmirea unor rapoarte financiare semestriale mai complete pentru emitenții de titluri admise la tranzacționare pe o piață reglementată. Aceasta trebuie să le permită investitorilor să evalueze într-o mai bună cunoștință de cauză situația emitentului. Difuzarea, în momentele cele mai adecvate, a unor informații mai fiabile privind rezultatele emitenților de acțiuni de-a lungul exercițiului presupune, de altfel, creșterea frecvenței de publicare a informațiilor intermediare. În consecință, se recomandă introducerea obligației publicării unei declarații intermediare de către conducere, în cursul primului semestru al unui exercițiu și a unei a doua declarații intermediare în cursul semestrului următor.

Publicul trebuie informat în legătură cu modificările participațiilor importante deținute în societăți care au emis acțiuni admise la tranzacționare pe o piață reglementată care funcționează în Comunitate. Această informație trebuie să le permită investitorilor să achiziționeze sau să cedeze acțiuni, cunoscând pe deplin schimbările intervenite în structura drepturilor de vot și, de asemenea, să întărească eficiența controlului exercitat asupra societăților care emit acțiuni, precum și transparența globală a pieței în ceea ce privește mișcările importante de capitaluri.

Informarea continuă a deținătorilor de valori mobiliare admise la tranzacționare pe o piață reglementată trebuie să se bazeze în continuare pe principiul tratamentului egal. Se recomandă facilitarea procesului de informare a deținătorilor de acțiuni sau titluri de creanță 46 Directiva 2004/109/CE din 15 decembrie 2004 privind armonizarea obligațiilor de transparență în ceea ce privește informația referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată.

[86]

în cadrul adunărilor generale. Din aceleași rațiuni, oportunitatea de a utiliza tehnologiile moderne de informare și comunicare trebuie să ofere mijloacele care să permită o informare eficientă a deținătorilor cu privire la acțiunile lor sau titlurile lor de creanță, în măsura în care este posibilă identificarea acestor deținători.

În spiritul Directivei privind prospectul și al favorizării integrării piețelor de valori mobiliare, emitentul trebuie, în anumite cazuri, să fie autorizat să furnizeze această informație în limba folosită, în general, în domeniul finanțelor internaționale. Astfel, investitorii care nu sunt rezidenți ai statului membru de origine al emitentului se vor bucura de un tratament egal cu cel al investitorilor situați în statul membru respectiv, atunci când doresc să aibă acces la aceste informații.

c. Utilizarea abuzivă a informațiilor confidențiale (abuzul de piață)

O piață financiară integrată și eficientă presupune integritatea pieței. Buna funcționare a piețelor de valori mobiliare și încrederea publicului în aceste piețe sunt premise indispensabile ale creșterii economice și prosperității. Abuzul de piață47 dăunează integrității piețelor financiare și subminează încrederea publicului în valorile mobiliare și instrumentele derivate.

Noțiunea de abuz de piață se referă la utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și la manipulările de piață. Legislația referitoare la combaterea utilizărilor abuzive ale informațiilor confidențiale și cea referitoare la manipulările de piață au în vedere același obiectiv: să asigure integritatea piețelor financiare comunitare și să consolideze încrederea investitorilor în respectivele piețe. Utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și manipulările pieței contravin principiului transparenței integrale și adecvate a pieței, o premisă indispensabilă în domeniul tranzacționării pentru toți actorii economici care intervin pe piețele financiare integrate.

Informația confidențială este acea informație cu caracter precis care nu a fost făcută publică și care se referă în mod direct sau indirect la unul sau mai mulți emitenți de instrumente financiare ori la unul sau mai multe instrumente financiare. Folosirea informației confidențiale poate consta în dobândirea sau cedarea de instrumente financiare de către o parte implicată care știe sau care ar trebui să știe că informația pe care o deține are caracter confidențial.

Comunicarea rapidă și echitabilă a informației către public consolidează integritatea pieței, în vreme ce prezentarea selectivă din partea emitenților poate determina pierderea încrederii investitorilor în integritatea piețelor financiare. Diverse măsuri de prevenire – precum codurile interne de conduită sau restricționarea tranzacționării pentru categoriile de personal sensibile – pot contribui la combaterea abuzului de piață numai în cazul în care sunt

47 Directiva 2003/6/CE din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață)

[87]

puse în aplicare cu fermitate. Un control adecvat al punerii în aplicare a acestor măsuri presupune, de exemplu, efectuarea unor controale periodice de către auditori independenți.

O mai mare transparență a tranzacțiilor efectuate de persoanele cu responsabilități de conducere în cadrul emitenților de instrumente financiare și, după caz, a persoanelor care le sunt asociate, constituie o măsură de prevenire a abuzului de piață. Publicarea acestor tranzacții, cel puțin la nivel individual, poate constitui de asemenea o importantă sursă de informații pentru investitori. Premisa acestei directive este aceea că mijloacele moderne de comunicare permit profesioniștilor piețelor financiare și investitorilor privați să beneficieze de un acces rapid și eficient la informațiile financiare, dar în același timp crește riscul difuzării unor informații false sau înșelătoare.

d. Comercializarea la distanță a serviciilor financiare

Atât pentru consumatori, cât și pentru furnizorii de servicii financiare, comercializarea la distanță a serviciilor financiare48 va reprezenta unul dintre numeroasele rezultate tangibile ale consolidării pieței interne. În cadrul acesteia, este în interesul consumatorilor să aibă acces, fără discriminare, la gama cea mai largă de servicii financiare disponibile în Comunitate, astfel încât să le poată alege pe cele mai potrivite pentru necesitățile lor. Pentru a proteja libertatea de alegere, care este un drept esențial al consumatorilor, este necesar un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, pentru a crește încrederea acestora în vânzarea la distanță.

Din cauza caracterului lor imaterial, serviciile financiare sunt potrivite în mod special pentru vânzarea la distanță, iar instituirea unui cadru juridic de reglementare a comercializării la distanță a serviciilor financiare va contribui la creșterea încrederii consumatorilor în utilizarea noilor tehnici de comercializare la distanță a serviciilor financiare, cum ar fi comerțul electronic.

Contractele negociate la distanță presupun utilizarea mijloacelor de comunicare la distanță, utilizate ca parte a schemei de vânzări sau de prestări servicii la distanță, care nu implică prezența simultană a furnizorului și a consumatorului. Utilizarea mijloacelor de comunicare la distanță nu ar trebui să determine o restricționare neautorizată a informațiilor furnizate clientului. Înainte de semnarea contractului, consumatorul ar trebui să primească informațiile prealabile necesare pentru a face o evaluare adecvată a serviciului financiar care îi este oferit și pentru a face astfel o alegere în cunoștință de cauză. Furnizorul ar trebui să menționeze care este perioada în care oferta sa rămâne neschimbată.

Realizarea obiectivelor „Planului de acțiune privind serviciile financiare” (discutat în capitolul 4.1) necesită un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în anumite domenii. Acest lucru presupune o convergență mai mare, în special în ceea ce privește normele de conduită aplicabile serviciilor de investiții și de credite de consum. În așteptarea convergenței

48 Directiva 2002/65/CE din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum.

[88]

menționate, trebuie menținut un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, pentru a asigura libera circulație a serviciilor financiare.

e. Concluzie

Standardizarea unor domenii precum contabilitatea, auditul sau fluxul capitalului are o dimensiune internațională. Uniunea Europeană și-a propus să „exporte” setul de standarde și bune practici pe care și le-a dezvoltat în aceste domenii, urmărind atingerea unei uniformități a piețelor financiare la nivel global. Comisia Europeană a urmărit, deja de două decenii, mutările strategice ale piețelor americane, însă acest dialog al capitalului financiar trebuie să se extindă și pe alte meridiane, cu țări precum Japonia, China, Rusia sau India. Țările europene au nevoie să fie puternic reprezentate în cadrul organismelor internaționale, profesionale sau de reglementare, pentru a putea vorbi pe o singură voce, în chestiuni delicate precum spălarea de bani, evaziunea fiscală sau finanțarea activităților ilegale.

[89]

III. Mediul natural și sustenabilitatea

1. Cadrul normativ internațional privind dezvoltarea durabilă

a. Planul de acțiune privind mediul natural

Planul de acțiune49 pentru protecția mediului, al șaselea dezvoltat de Comunitatea Europeană și intitulat „Mediul natural 2010: Viitorul nostru, alegerea noastră”, acoperă perioada 22 iulie 2002 – 21 iulie 2012. Se consideră că provocările contemporane legate de mediul natural nu mai pot fi abordate prin mecanisme strict reglementare, ci este necesară și o viziune strategică. Obiectivul este de a implementa o gamă largă de instrumente și măsuri care să influențeze deciziile luate de companii, consumatori, legiuitori și cetățeni. Programul propune cinci căi principale într-o abordare strategică:

• stricta aplicare a legislației existente; • integrarea problemelor de mediu în alte ramuri de drept; • intrarea în parteneriat cu mediul de afaceri; • implicarea cetățenilor și schimbarea comportamentului acestora, și • acordarea priorității mediului natural în planificarea dezvoltărilor regionale.

Parteneriatul cu companiile va include câteva măsuri:

• încurajarea unei mai intense participări la Programul de eco-management și audit (EMAS);

• introducerea de recompense privind performanța de mediu; • încurajarea angajamentelor voluntare de protecție a mediului; • stabilirea unor politici de produs integrate; • promovarea programului eco-etichetei produselor; • implementarea legislației privind responsabilitatea de mediu a companiilor.

Schimbările climatice reprezintă problema centrală ridicată prin acest plan de acțiune. Pe termen scurt, obiectivul Uniunii Europene este de a atinge obiectivele impuse prin Protocolul de la Kyoto, anume de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu 8% până în 2008-2010 față de nivelul anului 1990. Pe termen lung, obiectivul de a reduce cu 20-40% aceste emisii trebuie să se realizeze tot în cadrul unui acord internațional. Câteva programe au fost demarate sau extinse în acest sens:

• integrarea obiectivelor legate de schimbarea climatică în diverse reglementări europene, în special în politicile de transport și energie;

49 Al şaselea plan de acţiune privind mediul natural, prin Comunicarea Comisiei Europene COM(2001)31 către Consiliul şi Parlamentul european.

[90]

• promovarea modalităților alternative de producere a energiei și a reducerii consumului prin acorduri cu companiile din sectoarele industriale;

• crearea programului de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră;

• promovarea cercetării științifice în domeniu; • creșterea bazei de informare a cetățenilor cu privire la prevenirea încălzirii globale.

b. Protocol de la Kyoto

În 4 februarie 1991, Consiliul a autorizat Comisia Europeană să participe la negocierile privind o viitoare convenție în problema schimbării climatice, sub egida Organizației Națiunilor Unite. Adoptarea acestui act la New York în 9 mai 1992 a dus la ratificarea lui de către Comunitatea Europeană și intrarea acestuia în vigoare la 21 martie 1994. Miza acestei convenții a fost reducerea gazelor cu efect de seră, iar Uniunea Europeană consideră că și-a îndeplinit în mare parte obiectivele, în perioada 1990-2000. Alte state puternic industrializate, precum SUA, nu și-au îndeplinit obiectivele pentru această perioadă.

Protocolul de la Kyoto, adoptat pe data de 11 decembrie 1997 și ratificat de UE la 29 aprilie 1998, stabilea setul de măsuri și obiectivele de atins pentru prima decadă a secolului XXI. Protocolul ridică problema gazelor cu efect de seră (dioxid de carbon, metan, oxid de azot și altele), propunând obiective cuantificabile de limitare și reducere a acestor emisii. Părțile semnatare ale Anexei I a Convenției-cadru s-au angajat să reducă nivelul de emisii cu 5% sub nivelul din anul 1990, cu termen limită anul 2012. Uniunea Europeană în ansamblul ei s-a obligat să reducă acest nivel de emisii cu 8% față de cantitatea înregistrată în anul 1990.

c. Comercializarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră

Uniunea Europeană a creat o schemă de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (European Union Emissions Trading Scheme – EU ETS), ca urmare a angajamentelor luate de limitare a acestor emisii conform cu Protocolul de la Kyoto. Directiva50 care implementează acest sistem propune termenul de „certificat” cu sensul unui permis acordat unei entități industriale de a emite o tonă de dioxid de carbon sau echivalent într-o anumită perioadă de activitate.

Începând cu data de 1 ianuarie 2005, toate activitățile industriale din sectorul energetic, producția de oțel, industria extractivă și cea de celuloză și hârtie, trebuie să fie în posesia unor astfel de certificate emise de autoritățile competente. Un certificat se poate referi la una sau mai multe instalații industriale, și trebuie să fie însoțit de o serie de detalii privind:

• emisiile specifice ale instalațiilor; • metodologia de monitorizare a emisiilor și frecvența raportării;

50 Directiva 2003/87/EC din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a certificatelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii.

[91]

• materialele utilizate în producție; și • sursele de emisii pentru fiecare activitate a unei entități.

La sfârșitul fiecărui an, operatorul trebuie să prezinte un raport autorității competente, în care să detalieze condițiile de producere și cantitățile de emisii de dioxid de carbon aferente anului încheiat. Aceste rapoarte trebuie să fie în conformitate cu „regulile de monitorizare și raportare a emisiilor” cuprinse în Anexa IV a acestei Directive. Toate datele raportate sunt verificate de către auditori independenți, care urmăresc aceleași principii în spiritul Directivei.

În acest moment, ETS are în jurisdicție peste zece mii de instalații în sectoarele energetic, de aviație și industrial, care sunt cumulat responsabile pentru aproximativ 40% din totalul de emisii de gaze cu efect de seră ale UE. Entitățile primesc în mod gratuit un număr de certificate de emisii, pentru mai mulți ani, egale cu o medie a emisiilor din perioadele anterioare. Atunci când un operator își optimizează procesul de producție și implementează tehnologii ecologice, se reduce cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră. Un astfel de operator care a primit mai multe certificate decât are nevoie până la sfârșitul unui ciclu de comercializare, le poate vinde altor operatori de pe piețele europene.

În cadrul ETS, guvernele statelor membre stabilesc anumite valori maximale de emisii per ansamblul economiei, în sensul țintelor de reducere stabilite de Protocolul de la Kyoto, alocă certificate operatorilor naționali, urmăresc și validează cantitățile efective de emisii în raport cu certificatele atribuite, și centralizează diferențele la sfârșitul fiecărui an. Operatorii aflați sub incidența ETS își pot redirecționa sau comercializa certificatele prin mai multe metode:

• prin transferul direct și privat între operatori din UE; • prin intermediul unui broker care pune în legătură vânzătorii cu cumpărătorii; • prin tranzacționare spot pe piețele specializate în instrumente de mediu (de

exemplu, European Climate Exchange).

Ca orice alt instrument financiar, certificatele de mediu sunt lichide și se transferă între membrii bursei respective la prețuri stabilite în mod transparent.

Din 2013, certificatele nu vor mai intra sub incidența planurilor naționale de alocare, iar instituțiile specializate la nivel european le vor oferi într-o mare proporție prin licitație. De asemenea, cantitatea de certificate alocată la nivelul Comunității va scădea în mod liniar, în sensul atingerii obiectivelor Protocolului de la Kyoto, adică o reducere până în 2020 cu 21% față de nivelul anului 2005. Comisia Europeană plănuiește ca încasările obținute din vânzarea la licitație a certificatelor de emisii să fie folosite în vederea susținerii programelor de cercetare-inovare privind protejarea mediului natural.

[92]

2. Strategia UE privind integrarea sustenabilității în legislația societăților

Pentru a folosi o definiție consacrată, dezvoltarea durabilă (sustenabilă) are calitatea de a satisface nevoile prezentului, fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-și menține calitatea vieții. Sustenabilitatea înglobează cele trei elemente – economic, social și de mediu – reflectate în oglinda voinței politice și a instrumentelor reglementare. Strategia Uniunii Europene privind dezvoltarea durabilă s-a conturat începând cu anul 2001, completându-se constant cu noi obiective.

Această strategie51 urmărește propunerea unui cadru reglementar propice dezvoltării durabile la nivelul UE. Strategia se sprijină pe patru piloni – economic, social, de mediu și internațional – ce își oferă reciproc susținere. Toate actele emise de instituțiile UE au consecințe pe mai multe planuri, iar pluralitatea implicațiilor trebuie să fie în atenția tuturor factorilor de decizie. În plus, UE are o responsabilitate morală în plan internațional, de promovare a democrației, păcii, securității și libertății, dincolo de granițele Uniunii. De aceea, strategia are la bază câteva principii:

• promovarea și protecția drepturilor fundamentale; • solidaritatea între generații; • garantarea unei societăți deschise și democratice; • implicarea cetățenilor, companiilor și partenerilor sociali; • coerența legislativă și a guvernanței supra-statale; • aplicarea principiului „poluatorul plătește”.

Strategia identifică o serie de direcții „nesustenabile”, ale căror efecte trebuie reduse: excluziunea socială și o societate îmbătrânită, schimbarea climatică, problema energetică și consumul resurselor naturale. O serie de obiective cantitative și operaționale, precum și măsuri specifice de adoptat, sunt incluse în formularea strategiei, iar revizuirea lor face obiectul unei Comunicări52 a Comisiei din 2005.

Primul obiectiv pe termen lung este stoparea schimbărilor climatice și limitarea efectelor acestora prin îndeplinirea sarcinilor asumate prin Protocolul de la Kyoto, în efortul de a preveni creșterea temperaturii globale cu două grade Celsius peste nivelul temperaturii medii din perioada pre-industrială. Uniunea Europeană trebuie să exercite presiuni asupra țărilor puternic industrializate de a atinge obiectivele de la Kyoto, și de a menține o situație favorabilă și în perioada ulterioară expirării protocolului. Extinderea sistemului de alocare a cotelor de emisii, precum și problemele legate de energia regenerabilă și transport sustenabil, sunt câteva din aspectele conectate obiectivelor protocolului de la Kyoto.

51 Comunicarea COM(2001) 264 din 15 mai 2001, intitulată „O Europă sustenabilă pentru o lume mai bună: strategia Uniunii Europene în privinţa dezvoltării durabile”. 52 Comunicarea COM(2005) 658 din 15 decembrie 2005 privind „Revizuirea strategiei de dezvoltare durabilă – un plan de acţiune”.

[93]

Limitarea efectelor negative ale transportului și reducerea disparității regionale fac parte dintr-un alt obiectiv cu un orizont îndepărtat. Efectele nocive ale transportului asupra mediului natural nu au putut fi, până în prezent, disociate de necesitățile creșterii economice. O nouă viziune asupra acestui obiectiv promovează schimbări majore ale infrastructurii, găsirea de alternative pentru transportul rutier, și crearea de vehicule care poluează și consumă mai puțin.

Pentru a promova producția și consumul pe baze durabile, atenția autorităților trebuie să se concentreze pe corelația dintre creșterea economică și degradarea mediului natural, dar mai ales pe limitele ecosistemelor. Astfel, UE își propune stabilirea unor ținte de performanță în domeniul social și ecologic, în promovarea inovațiilor legate de mediu, urmărind îmbunătățirea sistemului de informare a consumatorilor, legat de componența și calitatea produselor și serviciilor.

Alte obiective se axează pe eliminarea supraexploatării resurselor naturale, protejarea biodiversității, promovarea reciclării și limitarea factorilor nocivi la adresa sănătății publice. Forma revizuită a strategiei se referă și la lupta împotriva sărăciei în plan global și la monitorizarea respectării angajamentelor internaționale legate de dezvoltarea durabilă. Aceste aspecte sunt strâns legate de un mecanism de ajutorare și consiliere a statelor în curs de dezvoltare, printr-un sistem coerent de politici macroeconomice.

Printr-un set de măsuri intersectoriale, instrumentele financiare și motivațiile economice pot să susțină o piață care oferă servicii și produse mai puțin poluante, și care își propune să schimbe comportamentul consumatorului. Prețurile trebuie să reflecte costurile de mediu și sociale efective, iar măsurile fiscale trebuie să se concentreze asupra acelor întreprinderi care depășesc pragurile de poluare sau de utilizare a resurselor. În această privință, comunicarea dintre instituțiile europene, companii și public este esențială.

3. Activitățile industriale și mediul natural

Activitățile desfășurate de companii pot să exercite o presiune semnificativă asupra mediului natural. Uniunea Europeană a urmărit ca, printr-un set legislativ adecvat, să prevină poluarea și să urgenteze repararea daunelor produse mediului natural prin activitățile industriale. Un alt tronson reglementar urmărește crearea unui spațiu propice dezvoltării acelor afaceri cu un impact favorabil asupra mediului înconjurător.

Articolul 174 din Tratatul Comunității Europene promovează două principii care vin în întâmpinarea măsurilor de protecție a mediului. Principiul precauției propune ca, în situațiile în care o lege sau o activitate s-ar putea dovedi dăunătoare, instituțiile UE să reacționeze înainte ca efectele adverse să se instaleze sau să devină ireversibile. Principiul „poluatorul plătește” cere ca entitatea responsabilă pentru creșterea nivelului de poluare să suporte costurile pentru acțiunile de remediere a daunelor.

[94]

a. Prevenirea și controlul activităților poluatoare (PCAP)

Directiva PCAP53 din 2008 impune tuturor activităților industriale și agricole cu un mare potențial poluator să funcționeze pe baza unui permis. Acesta va fi emis doar dacă anumite condiții de mediu sunt îndeplinite, astfel ca entitățile să poarte responsabilitatea prevenirii și reducerii poluării pe care ar cauza-o. Această directivă se aplică tuturor societăților, existente sau care se vor crea în viitor, dintr-o mare varietate de industrii (energetică, extracție și procesare de metale și minereuri, chimică, gestiunea deșeurilor, animalieră etc.).

Pentru a primi permisul de activitate, entitățile trebuie să îndeplinească câteva condiții:

• să utilizeze toate metodele de prevenire a poluării, cu cele mai bune soluții tehnice; • să elimine poluarea pe scară mare; • să reducă, să recicleze sau să elimine deșeurile în modul cel mai ecologic cu putință; • să utilizeze eficient energia; • să prevină și să reducă accidentele; • să restaureze locațiile după ce activitatea s-a încheiat.

Entitățile care intră sub incidența acestei directive trebuie să depună la autoritățile naționale competente o detaliere a mai multor puncte:

• descrierea instalațiilor, a naturii și amplorii activității; • materialele, substanțele și energia utilizate sau generate; • sursele de emisii din instalații, natura și cantitatea emisiilor; • modernizările tehnologice pentru reducerea impactului asupra mediului; • măsurile pentru prevenirea și recuperarea deșeurilor; • modalitățile de monitorizare a emisiilor.

Pe baza unui astfel de dosar, autoritățile Statelor Membre au responsabilitatea de a inspecta instalațiile industriale și de a decide dacă autorizează sau resping un proiect cu risc mare de poluare.

b. Studiile de impact privind proiectele majore

Directiva EIA54 (environmental impact assessment) din 1985 impune realizarea unor studii de impact în cazul proiectelor publice sau private ce au efecte vizibile (fizice) asupra mediului, în speță asupra populației umane, faunei, florei, solului, apei, climatului, peisajului, patrimoniului sau relației dintre aceste elemente.

53 Directiva 2008/1/EC emisă de Parlamentul European şi Consiliului Europei la 15 ianuarie 2008, pentru actualizarea Directivei 96/61/EC, privind prevenirea şi controlul activităţilor poluatoare (integrated pollution prevention and control) 54 Directiva Consiliului Europei 85/337/EEC din 27 iunie 1985 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului înconjurător.

[95]

Diversele tipuri de proiecte cu efecte majore asupra mediului pot fi:

• amplasamente industriale de mare risc (rafinare, tratarea deșeurilor radioactive, instalații chimice integrate);

• centrale electrice de peste 300 megawați, inclusiv cele nucleare; • infrastructura de transport (căi ferate, aeroporturi, șosele, canale, porturi); • unități de tratare a apei, baraje și alte facilități de stocare a apei; • obiectivele miniere; • crescătoriile mari de porci și păsări.

Alte tipuri de proiecte, similare cu cele de mai sus, dar cu importanță mai scăzută, nu vor fi automat evaluate de autoritățile competente, ci luate în considerație de la caz la caz. Acestea includ:

• agricultură, silvicultură și piscicultură; • industria minieră; • amplasamente pentru producerea, transportul și stocarea energiei electrice; • producția și procesarea metalelor; • industria materialelor de construcții; • industria chimică de pesticide, farmaceutice, vopsele; • industria alimentară; • textile, pielărie, lemn, celuloză și cauciucuri; • proiecte de infrastructură (zone comerciale, metrou, parcări); • proiecte turistice.

În toate cazurile cu impact major asupra mediului, dezvoltatorul (compania privată sau agenția publică) trebuie să ofere autorității competente o serie de informații legate de:

• descrierea proiectului (locație, mărime, design); • datele legate de evaluarea impactului asupra mediului; • măsuri de reducere a acestor efecte nocive, precum și soluții alternative la acest

proiect.

În limita secretului industrial, aceste informații vor fi puse la dispoziția părților interesate: autoritatea competentă, în primul rând, și publicul sau alte state membre, dacă aceștia sunt îndreptățiți să aibă o opinie privind inițierea și desfășurarea respectivului proiect. Publicul va include toate organizațiile non-guvernamentale preocupate de protecția mediului, iar accesul la consultări și la procesul de autorizare trebuie să fie liber și însoțit de toate informațiile relevante asupra proiectului în discuție. Amendamentele de facilitare a consultării publice au fost aduse în 2003 printr-un alt act55 emis de Parlamentul European.

55 Directiva 2003/35/EC din 26 mai 2003 privind participarea publică în autorizarea anumitor proiecte şi programe cu impact asupra mediului, cu amendamente la Directiva 85/337/EEC.

[96]

c. Responsabilitatea de mediu

Politica UE în domeniul protecției mediului este fundamentă pe principiul precauției, astfel încât să fie declanșate cât mai devreme posibil acele acțiuni de preîntâmpinare a daunelor și riscului asupra mediului, prin măsuri de prevenire luate la nivelul surselor de poluare, în concordanță cu al doilea principiu major al politicii de mediu a UE, “poluatorul plătește”. Directiva 2004/35/EC implementează cu foarte mare specificitate acest din urmă principiu. Scopul principal al acestei politici de mediu este de a obliga financiar operatorii economici ale căror activități cauzează sau pot cauza daune mediului să asigure prevenirea și remedierea acestor pagube.

Daunele asupra mediului se referă la contaminarea: mediului acvatic, a habitatelor naturale și a pământului în măsura, în care poate crea un risc major la adresa sănătății omului. Principiul responsabilității se aplică daunelor sau pericolului iminent de producere a acestora ca rezultat al activităților industriale, acolo unde este posibilă stabilirea unei legături cauzale între efect și activitatea în cauză. Astfel, Directiva stabilește două scheme de responsabilitate, ce se referă la situații diferite: activitățile menționate expres în corpul legii, și toate celelalte activități industriale.

Prima schemă de responsabilitate se aplică tuturor activităților cuprinse în Anexa III, și anume: activitățile industriale și agricole ce cad sub incidența Directivei privind prevenirea și controlul integrat al poluării, cele care eliberează metale grele în apă sau aer, instalațiile care produc substanțe chimice periculoase, entitățile care gestionează deșeuri (gropi de gunoi și incineratoare), și activități implicând organisme modificate genetic sau microorganisme. În cadrul acestei scheme, operatorul poate fi tras la răspundere chiar dacă nu poartă vina în mod direct.

În cadrul celei de-a doua scheme, operatorul angajat în orice alte activități cu impact negativ major asupra mediului poate fi tras la răspundere doar dacă este neglijent sau direct vinovat. Sunt excluse din schemă daunele rezultate din conflictele armate, dezastre naturale sau alte activități sub jurisdicție internațională.

Atunci când se constată că daunele sunt iminente, autoritatea competentă din fiecare stat membru va impune potențialului poluatorului să ia toate măsurile de prevenire, sau acestea vor fi luate chiar de către Stat, urmând a recupera costurile la o dată ulterioară. Atunci când daunele s-au produs, autoritatea competentă va stabili prioritatea acțiunilor corective, iar sarcina și costul acestora vor cădea asupra poluatorului. Există diverse acțiuni corective în funcție de tipul contaminării și de mediul contaminat. În final, toate costurile suportate de autoritatea competentă – în speță, cele legate de studiile de impact, de prevenire și remediere – vor fi recuperate de la operatorul vinovat de daune, într-un termen bine definit.

Directiva nu impune operatorilor să încheie polițe de asigurare în caz de daune de mediu. Totuși, pentru a se asigura de solvabilitatea entităților poluatoare, autoritățile statelor

[97]

membre pot găsi metode de încurajare a folosirii diverselor mecanisme financiare de acoperire a riscurilor legate de activitățile cu impact asupra mediului natural.

d. Cadrul reglementar privind gestiunea substanțelor chimice (REACH)

Uniunea Europeană a modernizat legislația privind substanțele chimice și a creat REACH56 (Registration, Evaluation, Authorization and Restriction of Chemical Substances), ca un sistem integrat de înregistrare, evaluare și autorizare a substanțelor chimice. Obiectivul este de a crește nivelul de protecție a sănătății umane și a mediului natural, păstrând în același timp competiția și spiritul inovator în spațiul industriei chimice.

Prin REACH, companiile care produc și importă substanțe chimice trebuie să identifice riscurile anexate acestor activități și să ia măsuri pentru gestiunea acestor riscuri. Firmele poartă responsabilitatea demonstrării că toate substanțele comercializate respectă normele de siguranță. Nu cad sub incidența REACH substanțele radioactive, transporturile de substanțe periculoase și deșeurile. De asemenea, substanțele farmaceutice și de uz medical sau veterinar sunt reglementate prin alte instrumente din sistemul legal european.

Înregistrarea este punctul central al acestei inițiative. Este obligatoriu ca toate substanțele chimice produse sau importate în Europa în cantități mai mari de o tonă pe an, să fie introduse într-o registru gestionat de Agenția Europeană pentru Substanțe Chimice. Dacă o substanță nu este înregistrată, ea nu poate fi produsă sau comercializată pe piața europeană. Înregistrarea îi obligă pe producători și importatori să ofere informații privind proprietățile și utilizarea substanțelor chimice, precum și privind măsurile de protecție în manipularea acestora. Datele furnizate trebuie să fie pe măsura volumelor produse și a riscurilor pe care le implică substanțele respective (de exemplu, teste de toxicitate pentru substanțele produse sau importate în cantități mai mari de 1000 de tone).

Informațiile privind siguranța substanțelor chimice trebuie să fie transmise pe întregul lanț de producție și comercializare. Alte firme care folosesc respectivele substanțe în crearea altor produse trebuie să aibă certitudinea că nu vor periclita siguranța angajaților, sănătatea consumatorilor sau mediul natural. Datele ce trebuie astfel furnizate se referă la identificarea fiecărei substanțe, compoziția și proprietățile toxicologice ale acesteia, precum și la măsurile de luat în privința manipulării și transportului, și în caz de incendiu sau deversare.

Informațiile aflate sub incidența secretului industrial nu trebuie făcute publice. În sistemul REACH există o serie de prevederi ce susțin cercetarea și inovarea. Astfel, prin ridicarea pragului de înregistrare de la 10 kg (prevăzute în vechea legislație) la o tonă, firmele ce testează substanțe în propriile laboratoare vor fi scutite de aparatul birocratic.

56 Regulamentul (EC) 1907/2006 din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea substanţelor chimice, şi Directiva 2006/121/EC privind clasificarea, transportul şi etichetarea substanţelor periculoase.

[98]

e. Accidente majore implicând substanțe toxice

Directiva57 pentru controlul accidentelor majore rezultate din folosirea substanțelor toxice a introdus în Comunitatea Europeană noi cerințe privind crearea sistemelor de siguranță, a planurilor de urgență, și privind coordonarea inspecțiilor și a informării publicului. Între obligațiile generale ale operatorului sunt următoarele: de a lua toate măsurile pentru prevenirea accidentelor majore, de a limita potențialele lor efecte și de a demonstra autorității competente că toate aceste măsuri au fost luate.

Entitățile nu au dreptul de a depozită mari cantități de substanțe toxice fără a anunța autoritatea competentă. În plus, operatorii trebuie să probeze că:

• există politici de prevenire și un sistem de siguranță care au fost implementate; • există măsuri de reducere a consecințelor unor accidente majore; • au obținut certificate de producție și funcționare pentru toate instalațiile care sunt în

legătură cu substanțele toxice.

Persoanele (terțe părți) care ar putea fi afectate de un accident major privind substanțele toxice, au dreptul de a fi informate asupra măsurilor de protecție luate de operator și asupra planului de urgență în caz de accidente. Astfel de rapoarte de siguranță trebuie să fie în permanență la dispoziția publicului. În plus, terții – publicul – trebuie să aibă posibilitate de a-și exprime opinia privind: planificarea de noi instalații, sau modificarea și extinderea instalațiilor existente. Statele membre au obligația de a oferi statelor vecine suficiente informații în cazul unor accidente cu efecte transfrontaliere. În final, Comisia Europeană trebuie să fie informată asupra fiecărui accident major implicând substanțe toxice, într-un raport ce conține o descriere a cazului însoțită de setul de măsuri corective și de securitate publică.

4. Promovarea activităților ce protejează mediul natural

Integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în sistemul economic este în același timp o provocare și o oportunitate de a stimula inovația și de a crea un avantaj competitiv pentru societățile europene. Uniunea Europeană a creat o serie de instrumente care să stimuleze activitățile economice cu impact redus asupra mediului, prin standardizarea produselor și serviciilor, și recompensarea agenților economici performanți în privința protecției mediului.

Acest sistem este axat pe inițiativele voluntare ale companiilor de a se diferenția de competitori prin eco-strategii legate de procesul de producție și de oferta propriu-zisă. În același timp, comportamentul consumatorilor se va schimba în sensul integrării cerințelor de protecția mediului în alegerile pe care le fac, în momentul achiziției unui produs sau serviciu.

57 Directiva 96/82/EC din 9 decembrie 1996 privind controlul riscurilor de accidente majore implicând substanţe toxice sau de mare risc.

[99]

Uniunea Europeană face efortul introducerii unor standarde de calitate cu o aplicabilitate largă și cu o legitimitate general acceptată.

a. Managementul de mediu

Un sistem de management de mediu58 are câteva componente esențiale: stabilirea politicii de mediu a entității; identificarea ariei de impact asupra mediului; trasarea obiectivelor sistemului; implementarea; feedback-ul și evaluarea globală a sistemului.

Politica de mediu a unei entități este în acord cu natura, scala și impactul activității sale asupra mediului, incluzând un angajament continuu de prevenire și reducere a poluării. În plus, ea se va ralia la corpul reglementar relevant și la toate cerințele externe privind performanța de mediu a organizației. Politica de mediu stabilește cadrul pentru enunțarea obiectivelor aferente, întrucât aceste obiective trebuie cunoscute și implementate de către toți angajații. Un astfel de document este în mod necesar public.

Organizația care implementează un sistem de management de mediu trebuie în primul rând să identifice acele aspecte ale activității sub direct control al entității, astfel încât să poată evalua corect aria de impact asupra mediului. Toate aspectele de mediu ale activităților, produselor și serviciilor oferite trebuie să fie conectate obiectivelor privind protecția mediului.

Obiectivele privind reducerea poluării și a impactului asupra mediului, în general, trebuie să aibă în vedere cerințele legale în vigoare, opțiunile tehnologice și financiare ale entității, precum și perspectiva terților direct afectați de activitățile organizației. Atingerea acestor obiective se realizează prin stabilirea unui program de management care stipulează: structurile responsabile la fiecare nivel ierarhic al organizației și orizontul de timp în care obiectivele trebuie îndeplinite.

Echipa executivă a organizației este responsabilă pentru alocarea resurselor necesare în vederea implementării sistemului de management de mediu. Aceste resurse includ: implicarea salariaților cu specializarea necesară, resurse tehnologice și financiare. Responsabilitatea funcționării sistemului se delegă către directorii de pe nivelele inferioare, care au datoria de a raporta periodic privind atingerea obiectivelor.

Programele de pregătire (training) și de comunicare vizează întreaga echipă de implementare a sistemului, și trebuie să aibă în vedere evidențierea:

• importanței politicii de mediu și a procedurilor stabilite în cadrul sistemului; • aria de impact a activităților fiecărui membru al echipei; • beneficiile unei performanțe de mediu mai bune; • rolul și responsabilitățile angajaților de pe fiecare nivel ierarhic; • planul de urgență și consecințele nerespectării măsurilor de operare în siguranță.

58 Regulamentul (EC) 761/2001 privind participarea voluntară a organizaţiilor la Programul de eco-management şi audit (EMAS), Anexa I.

[100]

Un punct important se referă la gestiunea documentelor privind implementarea sistemului de management de mediu. Acestea trebuie să fie actualizate periodic și aprobate de către persoanele răspunzătoare. Versiunile curente trebuie să fie accesibile în toate locațiile în care se implementează sistemul de management de mediu, iar versiunile depășite trebuie să fie protejate și clar marcate doar pentru uz arhivistic.

Acțiunile corective și de control trebuie să se desfășoare periodic, urmărind proceduri transparente și uniforme. Ele trebuie axate cu precădere pe aspectele activității cu un impact major asupra mediului, și trebuie să se raporteze la obiectivele stabilite în concordanță cu politica de mediu a entității. Orice acțiune preventivă sau corectivă trebuie să fie documentată, pentru a se putea demonstra ulterior adecvarea sistemului la aria de impact a activității organizației asupra mediului natural. Responsabilitatea finală a atingerii obiectivelor de mediu este arondată echipei executive a organizației, care are obligație de a conduce evaluări periodice ale sistemului, și de a opera îmbunătățiri ori de câte ori este necesar.

b. Programul de eco-management și audit (EMAS)

Obiectivul programului de eco-management și audit59, demarat încă din 1993, este acela de a susține o îmbunătățire a performanței de mediu a organizațiilor din orice sector, prin:

• introducerea și implementarea le nivel organizațional a sistemelor de management de mediu;

• evaluări independente și periodice ale acestor sisteme; • educarea și implicarea angajaților din respectivele entități; • publicarea acestor informații către public și alte părți interesate.

Intrarea voluntară a unei organizații în program este condiționată de:

• adoptarea unei politici de mediu care să expună principiile de urmat și obiectivele de atins;

• efectuarea unei evaluări a impactului asupra mediului a activităților, produselor și serviciilor oferite;

• introducerea unui sistem de management de mediu; • introducerea sistemului de management într-un program de audit periodic; • redactarea unui raport de mediu prin care să descrie performanța de mediu a

organizației; • verificarea acestui raport de către un auditor independent, certificat de către Stat; • publicarea raportului respectiv.

Auditarea periodică a sistemului de management trebuie să se desfășoare cel puțin o dată la trei ani, iar validarea informației din raportul de mediu trebuie să aibă o frecvență

59 Regulamentul 761/2001 a Parlamentului şi Consiliului Europei din 19 martie 2001 privind participarea voluntară a organizaţiilor în programul de eco-management şi audit (EMAS), înlocuind Reglementarea 1836/93.

[101]

anuală. Entitățile care îndeplinesc toate criteriile de înregistrare în EMAS primesc autorizația de a utiliza o siglă specială, care poate să însoțească rapoartele de mediu și materialele publicitare pentru activități, produse și servicii cu impact redus asupra mediului natural.

c. Planul de acțiune privind tehnologiile favorabile mediului

Tehnologiile favorabile mediului au un impact mai scăzut asupra mediului natural decât alternativele concurente, reducând presiunea asupra resurselor și îmbunătățind calitatea vieții cetățenilor Europei. Aceste tehnologii se pot regăsi într-o majoritate a sectoarelor economice, ele fiind eficiente în planul costurilor, întrucât diminuează consumul de energie și de resurse, și generează mai puține emisii și deșeuri.

Planul de acțiune60 identifică factorii esențiali în promovarea tehnologiilor favorabile mediului, între care amintim:

• aceste tehnologii sunt diverse și pot fi aplicate în orice domeniu; • multe din tehnologiile favorabile mediului sunt prea puțin utilizate, datorită: slabei

educații a consumatorilor, finanțării dificile pentru companiile care le aplică și prețurile de piață care nu reflectă impactul produselor poluatoare;

• stimulentele și facilitățile economice pot contribui la răspândirea tehnologiilor favorabile mediului;

• reducerea incertitudinii privind evoluția piețelor va facilita investițiile în astfel de tehnologii;

• experiența și implicarea grupurilor de actori corporativi este esențială în implementarea lor.

În esență, este vorba despre crearea acelei conjugări optime de instrumente reglementare și economice care să creeze un ambient favorabil inovării și aplicării tehnologiilor cu impact redus asupra mediului.

Pentru a îmbunătăți condițiile de piață, Comisia Europeană propune câteva măsuri:

• stabilirea de standarde de performanță pentru principalele produse, servicii și procese;

• utilizarea instrumentelor financiare (împrumuturi, garanții) pentru disiparea riscului investiției în tehnologii favorabile mediului;

• acordarea ajutorului de Stat; • retragerea facilităților pentru companiile cu un impact negativ asupra mediului; • încurajarea achiziției de tehnologii favorabile mediului; • educarea consumatorilor în privința produselor create cu astfel de tehnologii.

60 Comunicarea din 28 ianuarie 2004 intitulata: „Stimularea tehnologiilor pentru o dezvoltare sustenabilă: un plan de acţiune privind tehnologiile favorabile mediului în Europa” COM (2004) 38.

[102]

Principalul obstacol în dezvoltarea acestor tehnologii este lipsa investițiilor într-o arie de cercetare-dezvoltare cu un risc crescut, dar și cu posibile beneficii în spațiul dezvoltării durabile.

d. Eco-eticheta și recompensele privind performanțele de mediu

Programul privind acordarea eco-etichetelor a fost introdus în 1992 și urmărește promovarea produselor care au un impact asupra mediului mult mai redus, comparativ cu produsele din același grup. În plus, se urmărește crearea unei baze informaționale, la dispoziția consumatorilor, bazată pe date științifice privind calitățile produselor oferite pe piețele europene.

Eticheta este acordată numai acelor produse care contribuie la îmbunătățiri semnificative în privința protecției mediului natural. Criteriile de acordare sunt stabilite la nivel de grup de produse, iar circumscrierea acestor grupuri are ca principal atribut impactul semnificativ asupra mediului, precum și potențialele îmbunătățiri ce pot fi aduse procesului tehnologic și produselor propriu-zise.

Eco-eticheta este o floare (o margaretă) cu simbolurile UE, iar contractul de utilizare se încheie între producător, importator, prestator de servicii sau detailist, și autoritatea competentă care evaluează produsul sau serviciul conform criteriilor și care decide dacă să acorde eco-eticheta. Până acum, există o serie de reglementări europene stabilind criteriile de acordare a eco-etichetei pentru următoarele produse: mașini de spălat, șervețele, vopseluri, hârtie de copiator, încălțăminte, televizoare, pardoseli, textile, saltele, becuri, detergenți, computere, lubrifianți, șampoane, îngrășăminte și pompe de căldură, sau servicii precum: facilități turistice și de camping. Comisia Europeană lucrează la dezvoltarea de criterii de eco-eficiență pentru o serie întreagă de produse și servicii, dintre cele mai diverse.

Obiectivul acestui program este promovarea acelor produse care au un potențial de a reduce daunele asupra mediului natural, în sensul evidențelor științifice cuprinse în criteriile de acordare. Consecința principală este crearea unui comportament de consum sustenabil, printr-o utilizare eficientă a resurselor și o protecție sporită a mediului natural. Studiile au arătat însă că beneficiile în relație cu mediul sunt dificil de evaluat, datorită imposibilității de a izola impactul altor măsuri luate de companii în vederea protejării acestuia. În măsura în care beneficiile directe vor apărea dintr-o creștere a cotei de piață a produselor cu eco-etichetă, efectele indirecte vor apărea doar pe termen lung, prin extinderea utilizării acelor procese de producție, caracterizate prin emisii reduse de gaze cu efect de seră sau cu un consum minimal de energie. Deși cuantificarea acestor efecte este dificilă, se poate afirma că un astfel de program poate combate mai eficient încălzirea globală decât alte inițiative coercitive sau penalizatoare.

[103]

e. Gestiunea, reducerea și reciclarea deșeurilor

Uniunea Europeană dispune de un cadru normativ61 privind coordonarea gestiunii deșeurilor în Statele Membre, în vederea limitării producerii acestora și optimizarea procedurilor de tratare și reciclare. Statele Membre trebuie să interzică abandonarea necontrolată a deșeurilor, și trebuie să promoveze reducerea, reciclarea și re-utilizarea acestora. În scopul atingerii unui nivel ridicat de protecție a mediului, statele membre, pe lângă luarea unor măsuri responsabile pentru a asigura eliminarea și recuperarea deșeurilor, trebuie să acționeze pentru a diminua producerea de deșeuri, în special prin promovarea unor tehnologii curate, luând în considerare oportunitățile existente și potențiale ale pieței de deșeuri recuperate.

În scopul monitorizării deșeurilor de la producere și până la eliminarea definitivă, alte întreprinderi implicate în sectorul deșeurilor, precum colectorii de deșeuri, transportatorii și brokerii, trebuie, de asemenea, să se supună procedurii de autorizare sau înregistrare și inspecției corespunzătoare. Proporția costurilor care nu este acoperită de activitățile de tratare la sursă a deșeurilor trebuie suportată în conformitate cu principiul „poluatorul plătește”, adică de către deținătorul care își transferă deșeurile unei societăți de colectare sau de către deținătorii precedenți sau de producătorul de unde provin deșeurile.

Principalul obiectiv al strategiei privind reducerea deșeurilor îl reprezintă limitarea impactului negativ asupra mediului natural al deșeurilor și al produselor care vor deveni deșeuri. Pentru ca acest program să devină eficient, impactul trebuie redus în fiecare etapă a ciclului de viață a resurselor sau produselor convertibile în deșeuri.

f. Politica produselor ecologice

Comisia Europeană a elaborat o strategie62 privind reformularea cadrului reglementar axat pe produse și pe impactul de mediu al acestora, în vederea dezvoltării pieței produselor ecologice în spațiul comunitar. Gestionarea ecologică a ciclului de viață a produsului este esențială pentru toți agenții de pe lanțul de producție și distribuție, până la consumatorul final. Eco-designul trebuie să fie promovat de către producători, astfel încât produsele oferite să aibă un impact redus asupra mediului. Distribuitorii trebuie să pună pe rafturi produsele ecologice, și să informeze consumatorii asupra existenței și beneficiilor acestora. Consumatorii trebuie să se orienteze spre produsele ecologice, pe care să le utilizeze într-o manieră care să le prelungească durata utilă. Organizațiile non-guvernamentale pot juca un rol în acest proces, prin identificarea unor soluții privind reducerea impactului de mediu al produselor.

O strategie integrată privind produsele vizează trei etape în crearea și comercializarea acestora: aplicarea principiului „poluatorul plătește” în fixarea prețului produselor, informarea consumatorilor și eco-designul produselor. Performanța de mediu a produselor poate fi

61 Directiva 2006/12/EC din 5 aprilie 2006 privind deşeurile 62 Cartea verde din 7 februarie 2001 promovează politica integrată privind produsele COM(2001) 68.

[104]

optimizată la nivelul pieței numai dacă toate prețurile reflectă integral costurile asociate produselor. Aplicarea principiului „poluatorul plătește” va integra costurile de impact asupra mediului în prețurile produselor, astfel ca piețele să nu promoveze produse ieftine, dar dăunătoare mediului.

Educarea consumatorilor și producătorilor privind impactul de mediu este un vehicul important în promovarea produselor ecologice. Aceasta se realizează în primul rând printr-o informare corectă, prin intermediul etichetelor și prospectelor produselor. Informațiile tehnice accesibile, relevante și credibile ce însoțesc produsele trebuie să încurajeze utilizarea acestora într-un mod responsabil, care să nu prejudicieze mediul natural. Introducerea eco-etichetei este o extindere a acestui principiu de informare a consumatorilor, alături de alte mecanisme precum declarațiile companiilor în privința protecției mediului și a tehnologiilor „curate” folosite în procesul de producție.

Eco-designul produselor este strâns legat de procesul de standardizare. O arie de aplicabilitate în care Parlamentul European și-a spus cuvântul – prin intermediul unei Directive – a fost producția de aparate electrice de uz casnic63. Conceptul de eco-design este definit ca integrarea preocupărilor de mediu în proiectarea respectivului aparat, în scopul reducerii impactului acestuia asupra mediului natural (energie consumată, componente reciclabile) pe toată durată de folosință.

Această reglementare se aplică tuturor echipamentelor și părților componente, comercializate pe piețele europene, realizate în țări membre UE sau importate din afară. Prezumția de conformitate este indicată prin plasarea mărcii CE pe ambalajul produselor. Sub incidența acestui act normativ cad următoarele: echipamente de încălzire a aerului și a apei; motoare electrice; instalații de iluminat rezidențial sau în sectorul terțiar; aparatura casnică; echipamente de birou; electronice de uz comun; sisteme de ventilație și aer condiționat. Aceste grupe de produse sunt considerate de importanță primară în cadrul programului european pentru combaterea încălzirii globale. Eco-designul care contribuie la reducerea costurilor pentru producător, va conduce și la un impact mai redus asupra mediului natural la nivelul consumatorului.

g. Întreprinderile mici și mijlocii (IMM-urile) și protecția mediului

IMM-urile reprezintă 99% din totalul întreprinderilor europene și creează valoare adăugată de peste 57%. Astfel, trebuie să fie recunoscut rolul acestora în reorientarea economiei europene spre o direcție sustenabilă în producție și consum. Având o asemenea cotă în spațiul economic european, IMM-urile au și un impact semnificativ asupra mediului natural. Luate individual, firmele nu sunt mari poluatori, însă impactul agregat la nivel de sector nu este de neglijat. Este limpede că IMM-urile sunt confruntate cu provocări total diferite și uneori mai dure decât cele pe care le întâmpină marile societăți. Astfel, problemele de mediu ale IMM-

63 Directiva 2005/32/EC din 6 iulie 2005 privind stabilirea cerinţelor de eco-design pentru aparatura electrică.

[105]

urilor sunt foarte specifice, atât în privința măsurării și gestionării impactului de mediu, cât și în privința legislației aplicabile.

Întreprinderile mici și mijlocii nu sunt de cele mai multe ori aliniate la cerințele europene privind protecția mediului. Cei mai mulți manageri din această zonă (între 75 și 90% conform cu unele eșantioane) consideră că activitățile pe care le coordonează nu au nici un impact asupra mediului. Astfel, cei mai mulți nu au luat nici o măsură pentru reducerea acestui impact, iar doar 6% au implementat un sistem de eco-management. Totuși, studiile arată că, deși instrumentele de protecție a mediului sunt mai rare în acest spațiu, ele sunt totuși eficiente atunci când sunt introduse. De multe ori, IMM-urile fac parte din lanțul de distribuție al marilor companii; în această situație, responsabilitatea acestora din urmă în asigurarea protecției mediului este crucială.

Deși impactul agregat al IMM-urilor este substanțial, aceste firme nu intră sub incidența unor reglementări precum Directiva privind prevenirea și controlul integrat al poluării sau Directiva privind comercializarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Această situație se datorează faptului că marea majoritate a IMM-urilor nu ating pragul minim pentru declanșarea aplicării instrumentelor menționate mai sus. De aceea, cei mai mulți manageri de IMM-uri consideră că efortul de protecție a mediului s-a încheiat după o inspecție a autorităților, și că nu există un proces efectiv de îndeplinire a cerințelor legale.

Comisia Europeană a identificat64 câteva bariere în calea aplicării eficiente a unei legislații croite pe profilul IMM-urilor:

• lipsa de cunoștințe în probleme de mediu, riscuri și impact; • lipsa de cunoștințe privind potențialele beneficii ale unui program de eco-

management și design pentru întreg ciclul de viață al produsului sau serviciului; • resurse umane și financiare limitate, precum și lipsa unei expertize în plan legal; • strategii limitate și nesatisfăcătoare la nivelul echipei de conducere a firmei.

Pentru remedierea întregului set de probleme cu care se confruntă IMM-urile în aplicarea legislației de mediu la nivel comunitar, Comisia a propus o serie de măsuri integrate care să asigure o bună gestionare a riscurilor și impactului de mediu pentru micii întreprinzători:

• Optimizarea sistemului reglementar, pentru a reduce costurile administrative de conformitate. Unul dintre costurile majore apare în efortul de furnizare a informației de mediu de către IMM-uri. Sistemele informatice, precum și procedurile de prelevare și procesare a informației trebuie să fie adaptate specificului activității, pentru a îmbunătăți randamentul informațional al fiecărei firme. În plus, Comisia urmărește compilarea unei baze de date cu cele mai bune practici în domeniu, în vederea simplificării procesului de aplicare a legislației de mediu.

64 Comunicarea Comisiei Europene din 8 octombrie 2007 intitulată „Mici, curate şi competitive: un program de susţinere a întreprinderilor mici şi mijlocii în efortul de a aplica legislaţia de mediu” COM(2007) 379

[106]

• Scheme de eco-management mai accesibile. Este evident că implementarea unui sistem de management de mediu, precum și o desemnare precisă a responsabilităților corporative în această privință, sunt metode mult mai eficace decât o simplă inspecție periodică. Alături de EMAS, o serie de inițiative de eco-management au apărut pentru anumite sectoare, sau chiar pentru anumite aspecte de protecția mediului. Comisia Europeană își propune să nuanțeze programul EMAS pentru a deveni aplicabil grupurilor de societăți din lanțurile de distribuție, în sensul reducerii costurile de audit și certificare.

• Asistență financiară multianuală. Cele mai relevante surse de finanțare, pentru perioada 2007-2013, sunt următoarele: programul LIFE+ (detaliat mai jos) de asistență în vederea atingerii conformității cu legislația de mediu, noile instrumente ale Politicii de Coeziune adresate Statelor Membre în vederea finanțării proiectelor de mediu, și alte fonduri de dezvoltare regională pentru susținerea IMM-urilor în efortul de a promova produse și servicii cu impact redus asupra mediului. Fondul Social European (European Social Fund) este o altă resursă de informare și pregătire pentru directorii micilor întreprinderii în vederea implementării de eco-tehnologii și sisteme de management de mediu.

• Noi instrumente de comunicare și informare. Un portal de Internet în mai multe limbi este considerat a fi soluția pentru diseminarea informațiilor privind legislația de mediu: implementare, instrumente de management, oportunități de finanțare, cele mai bune practici specifice unui sector sau unei arii geografice, programe de pregătire, legături la alte inițiative naționale relevante.

Toate aceste elemente sunt reunite în programul denumit „Performanța și eco-eficiența IMM-urilor”, care vizează responsabilizarea acestor entități în gestionarea principalelor provocări de mediu: consumul de energie, producția și manipularea substanțelor chimice, emisiile în aer și emisiile de poluanți în apă și sol.

h. LIFE+: un instrument financiar pentru protecția mediului

LIFE+ co-finanțează programe de mediu în Uniunea Europeană și în alte câteva țări din proximitatea Uniunii65. Programul conține trei componente tematice: „Natură și biodiversitate”, „Politici și guvernanță de mediu”, și „Informare și comunicare”. Entități private sau publice pot depune proiecte în vederea finanțării.

Pentru a se califica în competiție, proiectele trebuie să îndeplinească câteva criterii:

• Să fie în interesul Comunității Europene prin contribuții la implementarea, dezvoltarea și actualizarea politicilor și legislației europene de mediu;

65 Regulamentul EC 614/2007 din 23 mai 2007 privind instrumentul financiar pentru mediu (LIFE+).

[107]

• Să fie coerente și fezabile în plan tehnic și financiar, și să permită recuperarea costurilor;

• Să promoveze coduri de bune practici în problema protecției habitatelor și a biodiversității;

• Să includă componente inovative în atingerea obiectivelor de mediu ale Comunității; • Să crească gradul de informare și implicare în demersuri de mediu, ca de exemplu

prevenirea incendiilor de pădure.

Acest program vizează facilitarea integrării politicilor de mediu în cadrul reglementar general, prin alocări proporționale de fonduri către diverse tipuri de proiecte, între care cele favorizate vizează conservarea habitatelor și protecția biodiversității.

5. Orientarea fondurilor spre protecția mediului

Politica de mediu a Uniunii Europene vizează obiective ambițioase, precum stoparea procesului de alterare a climei, promovarea sustenabilității de mediu, reducerea dependenței de resurse externe și asigurarea competitivității economiilor europene. O serie de instrumente economice sau de piață – de exemplu: taxarea indirectă, subvențiile specifice și certificatele de emisii – sunt oportune pentru că ele oferă un mod eficient și flexibil de atingere a obiectivelor propuse.

Rațiunea economică a acestor instrumente rezidă în abilitatea lor de a corecta anomaliile piețelor într-un mod mai puțin costisitor. Aceste anomalii (sau eșecuri) se manifestă atunci când piețele nu pot integra complet și corect costurile reale ale activității economice (de exemplu, în cazul activelor naturale cu rolul de bunuri publice). Anomaliile se corectează prin intervenție publică, cu amendamentul că, spre deosebire de reglementare sau sancțiune, instrumentele financiare utilizează semnalul de piață pentru a diminua anomaliile.

Prin influențarea prețurilor (în cazul taxării sau subvențiilor) sau prin stabilirea de praguri cantitative (în cazul certificatelor de emisii), instrumentele financiare de mediu înglobează toate caracteristicile firmelor de pe piață și reduc costurile eforturilor de protecție a mediului. Totuși, aceste instrumente de piață nu sunt un panaceu universal. Ele trebuie să funcționeze într-un cadru reglementar coerent și în sinergie cu alte instrumente de protecție a mediului. Instrumentele de piață au câteva avantaje, atunci când sunt utilizate eficient:

• Externalitățile sunt evaluate și incluse în preț, în același mod în care potențialele beneficii ale unor eco-tehnologii sunt înglobate în valoarea produselor sau serviciilor;

• Costurile conformității cu cerințele legale devin mai mici; • Crește flexibilitatea în modul de atingere a obiectivelor de protecția mediului; • Firmele sunt motivate, pe termen lung, să urmărească inovarea tehnologică și să

reducă în continuare efectele adverse asupra mediului („eficiență dinamică”); • Crește ocuparea forței de muncă atunci când sunt utilizate în contextul fiscal.

[108]

Este esențial ca aceste instrumente de piață să nu creeze distorsiuni între statele membre ale UE. Instrumentele trebuie să funcționeze coerent la nivelul unui întreg sector, și să limiteze competiția neloială provenind din exteriorul Uniunii.

Cele mai importante instrumente financiare de protecția mediului sunt taxele, impozitele și certificatele transferabile. Între toate acestea există câteva asemănări și diferențe notabile:

• Sistemele cantitative, care utilizează certificate transferabile, oferă un grad mai mare de certitudine în privința obiectivelor de atins. Taxele de mediu, care se reflectă direct în preț, nu au un impact direct asupra nivelelor cantitative prevăzute (de exemplu, atunci când se urmărește reducerea emisiilor cu o anumită cotă). Pe de altă parte, instrumentele fiscale sunt mult mai ușor de administrat și sunt reflectate instantaneu pe piața bunurilor și serviciilor;

• Taxele sunt utilizate pentru a modifica comportamentul producătorilor și consumatorilor, dar în același timp ele generează venituri fiscale. Certificatele transferabile generează venituri numai dacă acestea sunt vândute prin licitație de către autoritățile naționale.

Elementele de mai sus sunt definitorii pentru modul în care Comunitatea Europeană administrează aceste instrumente economice de protecția mediului. Alături de schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU ETS), Uniunea Europeană a elaborat și alte acte normative de aceeași factură:

• Directiva privind taxarea energiei66 a stabilit nivele minime ale accizelor pentru produse petroliere, cărbuni, gaze naturale și electricitate. Aceste rate sunt aplicabile numai atunci când produsele minerale sunt utilizate drept combustibili, și nu ca materie primă sau pentru procese catalitice sau metalurgice. Scopul Directivei este acela de a îmbunătăți funcționarea pieței comune, prin reducerea distorsiunilor și a competiției între combustibilii minerali și alte forme de energie. În sensul obiectivelor Comunității Europene și a protocolului de la Kyoto, Directiva încurajează utilizarea mai eficientă a energiei, în scopul reducerii dependenței de produsele importate și al diminuării emisiilor de gaze cu efect de seră. De asemenea, în interesul protejării mediului, ea autorizează statele membre să acorde avantaje fiscale acelor entități economice care iau măsuri explicite de reducere a emisiilor.

• Eurovigneta67 este o taxă atașată anumitor infrastructuri de transport utilizate de vehiculele de mare tonaj. Aceste infrastructuri pot fi: autostrăzi și drumuri naționale, tuneluri, poduri și pasaje montane. Taxele vor fi calculate în funcție de durata utilizării infrastructurii respective, de categoria de emisii a vehiculului, de uzura

66 Directiva 2003/96/EC din 27 octombrie 2003 privind taxarea produselor energetice şi a electricităţii. 67 Directiva 1999/62/EC din 17 iunie 1999 privind taxarea vehiculelor de mare tonaj, în relaţie cu anumite infrastructuri de transport.

[109]

produsă infrastructurii. Această Directivă este în acord cu principiul „poluatorul plătește”, întrucât vehiculele de mare tonaj sunt responsabile pentru nivelele mari de poluare a aerului cu oxizi de azot și sulf, precum și pentru poluarea sonoră și ambuteiaje.

• Propunerea de includere a sectorului aviației în schema de comercializare a gazelor cu efect de seră68. Sistemul este bazat pe următorul principiu: autoritatea națională stabilește o limită maximă de emisii de gaze cu efect de seră și repartizează această cantitate între operatorii poluatori, în acest caz companiile de transporturi aeriene. Numărul limitat de certificate de emisii dă o motivație puternică operatorilor de a-și reduce emisiile, altfel fiind obligați să cumpere certificate de la alți operatori, dacă depășesc cotele alocate. Aria de aplicabilitate a acestei inițiative nu este încă stabilită, în funcție de destinația zborurilor și țara de proveniență a companiilor aeriene.

Uniunea Europeană vizează o reformă a taxării de mediu, care să sprijine programul intitulat „Creștere economică și locuri de muncă”. Astfel, comutarea presiunii fiscale din zona veniturilor salariale (cu efect negativ asupra bunăstării populației) în zona activităților dăunătoare mediului, va reprezenta o situație benefică pentru populație, corelând obiectivele de mediu cu cele sociale. Din perspectiva fiscală, se urmărește scăderea impozitării directe, pentru a fi înlocuită cu taxarea indirectă a consumului de produse dăunătoare mediului.

În aceeași direcție, statele membre vor urmări eliminarea acelor subvenții pentru activitățile care pot afecta negativ mediul natural și sănătatea populației. Acest tip de subvenții creează distorsiuni în piață și depreciază competitivitatea în spațiul european. Se urmărește în același timp orientarea acestor subvenții către companiile și sectoarele de activitate care încurajează protecția mediului, facilitează inovarea și schimbă comportamentul consumatorilor europeni.

6. Concluzii

Prin introducerea principiului precauției, legislația europeană de mediu implică și o responsabilitate etică pentru integritatea sistemelor naturale, admițând faptul că lipsa dovezilor științifice nu trebuie să împiedice măsurile de protecția mediului, înainte ca răul produs să fie ireversibil. Principiul precauției acționează ex-ante, adică înaintea apariției unor daune majore asupra mediului natural sau sănătății umane. Ex-post, principiul „poluatorul plătește” vizează stabilirea unei echități sociale și eliminarea distorsiunilor piețelor, pentru produsele și serviciile care își fac deja efectul asupra mediului natural.

Politica de mediu a Uniunii Europene are mai multe dimensiuni: pan-europeană, statală, micro-economică, individuală. Printr-o abordare preventivă se urmărește restructurarea 68 Comunicarea din 27 septembrie 2005 intitulată „Reducerea impactului aviaţiei asupra schimbărilor climatice” COM(2005) 459.

[110]

fundamentelor economice ale firmelor și modificarea comportamentului consumatorilor. Prioritatea majoră este integrarea cerințelor de mediu în designul produselor și serviciilor, până în acel moment în care prețul unui produs sau serviciu va îngloba costurile de mediu aferente procesului de producție, precum și costurile sau beneficiile de mediu atașate funcționării și încheierii ciclului de viață. Pe o piață eficientă, un consumator va trebui să plătească mai mult dacă firma producătoare a poluat mai mult, sau dacă a creat produse nereciclabile. Uniunea Europeană urmărește să elimine de pe piață acele produse ieftine ale căror proces de obținere este dăunător mediului și sănătății umane.

Varietatea tipurilor de inițiative reglementare este și un indiciu asupra faptului că fiecare instrument în parte – taxe, subvenții, înregistrări, certificate, interdicții, penalități etc. – are propria zonă de ineficiență. Efectele așteptate în efortul de protecția mediului sunt mai degrabă o rezultantă a tuturor acestor instrumente normative, cu atât mai mult cu cât nici o inițiativă nu poate da rezultate pe termen scurt. Există o doză de ineficiență inclusiv în evaluările periodice ale acestor politici de mediu, ceea ce face ca performanța în domeniul sustenabilității să aibă, într-o anumită proporție, un caracter ambiguu și dificil de cuantificat.

[111]

IV. Sustenabilitatea pe piața muncii

1. Strategia de la Lisabona

Scopul Consiliului de la Lisabona din 23-24 martie 2000 a fost de a conferi un suflu nou cadrului reglementar comunitar, pe fondul unei creșteri economice susținute la nivel european. Măsurile astfel propuse vizau un orizont de timp larg.

Două linii recente de dezvoltare au schimbat în mod profund structura economiei și a societății. Globalizarea impune Europei să țină ritmul în toate sectoarele în care competiția se intensifică. Emergența bruscă și propagarea masivă a tehnologiilor informatice, atât în viața profesională, cât și în cea privată a cetățenilor europeni, creează necesitatea reformulării sistemului educațional, pentru a garanta oportunitățile de formare continuă.

Datorită condițiilor economice favorabile, ocuparea cvasi-totală a forței de muncă părea posibilă în primii ani ai secolului nostru. Totuși, datorită încetinirii creșterii economice și a problemelor structurale din statele membre, Uniunea Europeană nu și-a atins obiectivele fixate pe termen lung. Dificultățile întâmpinate de piața forței de muncă în Europa sunt surprinse în enumerarea de mai jos:

• Numărul insuficient de locuri de muncă din sectorul serviciilor, deși acesta are cel mai mare potențial de ocupare;

• Dezechilibrele inter-regionale, în special la momentul aderării noilor membrii în 2004 și 2007;

• O rată semnificativă a șomajului pe termen lung; • Oferta de muncă neadecvată cererii de pe piață, situație tipică pentru perioadele de

restructurare macro-economică; • Un număr prea mic de femei angrenate în piața muncii; • Trendul demografic european, caracterizat prin îmbătrânirea populației.

Toate aceste neajunsuri pot fi eliminate, atâta timp cât există resurse economice pentru aceasta. Totuși, ocuparea totală nu poate fi atinsă fără a lua în considerare toate provocările tehnologice și sociale ale procesului.

Tehnologiile informaționale reprezintă o piatră de încercare, dar și o majoră oportunitate de creare de locuri de muncă. Comisia și-a exprimat intenția de a crește calitatea și numărul locurilor de muncă în Uniunea Europeană, pe termen scurt și mediu, prin intermediul valorizării acestor tehnologii. Într-un context mai general, este esențial ca societatea informațională să fie accesibilă tuturor, indiferent de categorie socială, religie, rasă sau sex. Economia digitală, cu tot potențialul ei de îmbunătățire a calității vieții, este un factor crucial în creșterea competitivității și reducerea șomajului.

[112]

Pentru ca indivizii care intră pe piața muncii să fie capabili să participe la economia bazată pe cunoaștere, nivelul lor de educație trebuie să fie suficient de ridicat. Relația inversă dintre gradul de educare și rata șomajului devine din ce în ce mai pronunțată. Europa trebuie să crească nivelul de educație pentru absolvenții ei. Se estimează că între 2000 și 2010, o jumătate din noile locuri de muncă create în Europa vor fi direct sau indirect conectate la tehnologia informației.

În 2005, evaluarea de la jumătatea perioadei de implementare a Strategiei de la Lisabona a indicat faptul că țintele nu au fost atinse, în special în privința creșterii economice, productivității și gradului de ocupare. Procesul de creare de locuri de muncă a încetinit, iar fondurile investite în cercetare-dezvoltare sunt încă insuficiente. Raportul69 Consiliului Europei identifică două căi de acțiune relevante în acest context:

• Creșterea economică susținută. Comisia Europeană intenționează să întărească piața comună, să îmbunătățească legile europene și naționale, să asigure competitivitatea și accesibilitatea piețelor europene, și să extindă infrastructura europeană. Scopul acestui amplu program este creșterea atractivității pieței unice pentru investitori, lucrători și cercetători, în același sens în care se așteaptă ca tehnologia informației să creeze o solidă bază industrială europeană.

• Locuri de muncă mai multe și mai bune. Pentru aceasta, Comisia Europeană dorește să atragă tot mai mulți indivizi spre piața muncii și să modernizeze sistemele de protecție socială. Scopul principal este acela de a încuraja lucrătorii să rămână cât mai mult timp activi, și de a nu părăsi prematur piața muncii. Simplificarea recunoașterii calificărilor în toate statele membre va conduce la o mai mare adaptabilitate și mobilitate a lucrătorilor, precum și la o mai mare flexibilitate a industriilor.

Un punct hotărâtor al Strategiei Lisabona este deblocarea potențialului micilor întreprinzători (întreprinderile mici și mijlocii – IMM-uri). Acestea reprezintă 99% din totalul firmelor europene, și oferă locuri de muncă pentru mai mult de 67% din populația ocupată. Potențialul acestora nu este suficient exploatat, iar Comisia a hotărât adoptarea unui Ghid al IMM-urilor europene, precum și o adaptare a acquis-ului comunitar la nevoia acestora de a avea o legislație simplificată.

2. Responsabilitatea socială și contribuția firmelor la dezvoltarea durabilă

În iulie 2001, Comisia a prezentat Cartea verde pentru “Promovarea unui cadru european de responsabilitate socială corporativă”. Scopul acestui document este, în primul rând, să lanseze o dezbatere în legătură cu conceptul de responsabilitate socială corporativă și,

69 Comunicarea depusă la Consiliul de primăvară din 2 februarie 2005 intitulată: „Împreună pentru creştere şi ocupare: un nou start pentru Strategia de la Lisabona” COM(2005) 24.

[113]

în al doilea rând, să identifice modalități de a construi un parteneriat pentru dezvoltarea unui cadru european în acest domeniu.

Cartea verde definește responsabilitatea socială corporativă ca „un concept prin care companiile integrează, din proprie inițiativă, preocupările legate de problemele sociale și de mediu în activitățile lor și în interacțiunile voluntare cu partenerii sociali”. Cu fiecare inițiativă responsabilă, directorii devin tot mai conștienți că un comportament etic conduce spre un succes de durată în afaceri. Responsabilitatea socială se referă, de asemenea, la un management al schimbării într-un context al dezvoltării durabile. Această schimbare are loc atunci când o companie încearcă să realizeze un echilibru fezabil între cerințele și nevoile diferiților parteneri interni sau externi. În cazul în care companiile reușesc să realizeze schimbarea într-un mod responsabil în plan social, aceasta va avea un impact pozitiv la nivel macroeconomic.

Responsabilitatea socială poate deci contribui la atingerea țelului strategic de a transforma economia europeană, până în 2010, în „cea mai competitivă economie din lume, capabilă de creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai multe și mai bune și cu o coeziune socială mai pronunțată”, deziderat stabilit la Summitul de la Lisabona în martie 2000 și prin Strategia europeană pentru o dezvoltare sustenabilă.

a. Consultările privind Cartea verde a responsabilității sociale corporative

În continuare, organizațiile la nivel local și național, european și internațional, precum și persoane din mediul universitar, instituțiile europene, Consiliul, Parlamentul, Comitetul economic și social și-au exprimat poziția referitoare la Cartea verde. De asemenea, reprezentanții câtorva state membre au trimis comentarii Comisiei. Toți cei interesați au confirmat utilitatea unei dezbateri deschise asupra conceptului de responsabilitate socială. Aproape toți cei consultați au susținut acțiunea Comunității in acest domeniu.

Cu toate acestea, există câteva diferențe semnificative între pozițiile exprimate:

• Întreprinderile au accentuat caracteristica benevolă a responsabilității sociale, integrarea ei în contextul unei dezvoltări de durată, și necesitatea de a se continua dezvoltarea conținutului acesteia la nivel global. Companiile susțin că nu pot exista soluții unice și potrivite tuturor. În ceea ce privește mediul de afaceri, ar fi contraproductiv să se încerce o reglementare a responsabilității sociale la nivel european, deoarece aceasta ar reprima creativitatea întreprinderilor și inovația care conduce spre o dezvoltare a responsabilității sociale;

• Sindicatele și organizațiile societății civile au subliniat că inițiativele voluntare nu sunt suficiente pentru a proteja drepturile salariaților și ale cetățenilor. Ele pledează pentru crearea unui cadru reglementar, care să stabilească standarde minime și care să asigure un mod de acțiune uniform. Se insistă asupra faptului că, pentru a fi credibile, practicile de responsabilitate socială nu ar trebui să poată fi implementate,

[114]

dezvoltate și evaluate unilateral de către companii, ci mai degrabă prin implicarea și consultarea partenerilor sociali;

• Investitorii au subliniat nevoia de a se îmbunătăți gradul de transparență privind practicile de responsabilitate ale companiilor, în raport cu metodologiile de rating ale fondurilor de investiții și de pensii, privind componenta de responsabilitate socială;

• Organizațiile de protecție a consumatorilor au subliniat importanța raportării complete și oneste, privind condițiile etice, sociale și de mediu în care se produc și se comercializează bunurile și serviciile, pentru o informare corectă a consumatorului final.

Funcția principală a unei întreprinderi este aceea de a crea valoare, prin producția de bunuri și servicii pe care le cere societatea, generând astfel profit pentru proprietarii săi, precum și bunăstare socială prin crearea de locuri de muncă. Totuși, noile presiuni sociale și de piață duc treptat la o schimbare a valorilor și orizontului activităților comerciale. Există astăzi percepția tot mai accentuată că succesul pe termen lung în afaceri și creșterea valorii acțiunilor nu pot fi obținute doar prin maximizarea profitului pe termen scurt, ci mai ales printr-o activitate profitabilă și responsabilă în plan social. Companiile sunt conștiente că pot contribui la dezvoltarea durabilă, conducându-și operațiunile în așa fel încât să-și intensifice prosperitatea economică și să-și crească competitivitatea, simultan cu asigurarea protecției mediului și cu promovarea intereselor consumatorilor.

Inițiativele de responsabilitate socială ale firmelor au o îndelungată tradiție în Europa. Astăzi, ceea ce distinge noțiunea de responsabilitatea socială în raport cu inițiativele sporadice din trecut, este efortul de a gestiona strategic problemele și de a dezvolta instrumentele potrivite. Aceasta impune o abordare care aduce, în prim-planul strategiei de afaceri, așteptările tuturor actorilor economici și principiul inovației continue. Sensul responsabilității sociale depinde de situația fiecărei întreprinderi și de contextul specific în care aceasta operează, fie în Europa, fie în altă parte a lumii (aici incluzând și statele candidate la aderare).

b. Creșterea recunoașterii responsabilității sociale

Întreprinderile, normalizatorii și alți actori economici recunosc faptul că responsabilitatea socială corporativă este un element important al unor forme emergente de guvernanță corporativă, care pot să îi ajute să gestioneze câteva schimbări fundamentale:

• Globalizarea a creat noi oportunități întreprinderilor, dar a determinat și o creștere a complexității organizaționale și o continuă extindere a activităților comerciale peste hotare. Acestea au condus la necesitatea asumării unor noi responsabilități pe scară globală, în special în cazul operațiunilor desfășurate în țările în curs de dezvoltare;

• Argumentele legate de imagine și reputație corporativă joacă un rol tot mai important în lumea afacerilor. Consumatorii și organizațiile neguvernamentale cer

[115]

tot mai multe informații în legătură cu condițiile sociale și ecologice în care au fost realizate produsele și serviciile întreprinderilor. Pe baza unei astfel de evaluări informale, clienții au tendința să răsplătească sau să sancționeze, prin comportamentul lor, firmele și atitudinea acestora față de societate și mediul natural;

• Ca o consecință a acestui fapt, investitorii și actorii piețelor financiare cer ca natura raportării să depășească limitele informației financiare, astfel încât să le permită să identifice, mai corect și mai rapid, factorii de risc ai companiei, precum și sensibilitatea acesteia la opinia publică;

• Pe măsură ce cunoașterea și inovația devin tot mai importante în asigurarea competitivității, întreprinderile au un interes crescând de a păstra un personal cu o înaltă calificare.

c. Dimensiunea globală a responsabilității sociale

Reacțiile la Cartea verde au demonstrat natura globală a problemelor și preocupărilor legate de responsabilitatea socială corporativă. Un număr tot mai mare de întreprinderi, incluzând și IMM-urile, își dezvoltă afacerile pe toate meridianele, profitând de liberalizarea piețelor și de integrarea comerțului în utilizarea resurselor provenite de la filialele și furnizorii din țările în curs de dezvoltare. Guvernanța globală și legăturile dintre comerț, investiții și dezvoltare durabilă sunt problemele cheie în dezbaterile asupra responsabilității sociale corporative.

Procesele de liberalizare a piețelor, atât cele de bunuri și servicii, cât și cele financiare, trebuie însoțite de progresul real către un sistem eficace de guvernanță globală, cu propriile dimensiuni sociale și ecologice. Prin globalizare, a crescut expunerea societăților la pericolul criminalității economice transnaționale, ceea ce reclamă un răspuns ferm și coerent.

Prin aplicarea unui set de standarde acceptate în plan mondial, întreprinderile multinaționale pot contribui la asigurarea funcționării comerțului internațional într-un mod mai sustenabil, prin promovarea responsabilității sociale corporative pe baza unor instrumentele general acceptate. Ghidul OCDE70 pentru întreprinderi multinaționale reprezintă setul de reguli cel mai cuprinzător, care guvernează activitățile acestor societăți. În promovarea responsabilității sociale în țările în curs de dezvoltare, firmele europene trebuie să demonstreze că aplică aceleași principii de bună practică, indiferent de țara în care operează. Dincolo de practicile de responsabilitate socială, autoritățile naționale trebuie să își însușească și ele aceste instrumente și să le ratifice. În Comunicarea asupra promovării Standardelor fundamentale ale muncii și a îmbunătățirii guvernanței sociale în contextul globalizării (COM/2001/416), Comisia a accentuat necesitatea de a se asigura respectarea acestor principii în contextul globalizării. A fost subliniată mai ales universalitatea standardelor fundamentale

70 Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (www.oecd.org)

[116]

ale muncii și necesitatea existenței unor norme de conduită, care să integreze Convențiile fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii.

În același timp, identificarea unor structuri comune dimensiunii globale a responsabilității sociale este dificilă, datorită diversității existente în cadrul politicilor naționale, protecției muncii și al reglementărilor de mediu. Abordarea recomandată implică faptul că, la nivel global și european, adoptarea principiilor responsabilității sociale ar trebui să fie prevalentă reglementărilor legale în plan local, iar implementarea trebuie să implice consultarea partenerilor companiilor.

Adoptarea principiilor de responsabilitate socială este la latitudinea întreprinderilor, ca o rezultantă a interacțiunii lor cu partenerii sociali. Cu toate acestea, dat fiind faptul că responsabilitatea socială are o contribuție crucială la consolidarea unei dezvoltări durabile, autoritățile au un rol important în promovarea unor practici responsabile din punct de vedere social și ecologic.

Există cel puțin două motive pentru care este oportună și necesară intervenția Comunității Europene în acest domeniu. În primul rând, responsabilitatea socială poate fi un instrument util în promovarea politicilor Comunitare. În al doilea rând, proliferarea unor instrumente de responsabilitatea socială (cum sunt standardele de management, sistemele de etichetare și certificare, sau raportările anuale) pot provoca distorsiuni ale pieței, dacă aceste instrumente sunt incompatibile între ele, dificil de comparat, intimidante și ușor de confundat pentru firme, consumatori, investitori și alți parteneri. Astfel, Comunitatea are rolul de a facilita convergența instrumentelor folosite, în virtutea necesității de a asigura o bună funcționare a pieței interne și o omogenitate a semnalelor privind responsabilitatea firmelor.

Practicile și instrumentele responsabilității sociale vor fi mai eficiente dacă vor fi parte a unui efort concertat, în vederea atingerii unor obiective comune. Ele ar trebui să fie transparente și să se bazeze pe criterii sau indicatori relevanți și ușor de verificat. Politicile publice pot contribui la dezvoltarea unui cadru de acțiune, cu scopul de a promova transparența și credibilitatea practicilor în acest domeniu. Comisia își propune să creeze o strategie de promovare a responsabilității sociale, bazată pe un număr de principii:

• Recunoașterea naturii benevole a responsabilității sociale; • Nevoia de credibilitate și transparență a practicilor responsabilității sociale; • Promovarea activităților în care implicarea comunității creează valoare adăugată; • Abordarea echilibrată și multilaterală a responsabilității sociale, incluzând probleme

economice, sociale și de mediu, precum și interesele consumatorilor; • Acordarea unei atenții susținute nevoilor și caracteristicilor întreprinderilor mici și

mijlocii.

Potențialul politicilor de responsabilitate socială corporativă, de a întări legătura simbiotică dintre întreprinderi și societate, a fost deja demonstrat în domenii precum dezvoltarea durabilă, educația și coeziunea socială. Responsabilitatea socială poate sprijini

[117]

crearea unei atmosfere de încredere în interiorul întreprinderilor, ceea ce va conduce la un mai puternic angajament al salariaților și la performanțe economice superioare. Încrederea construită între grupurile de parteneri interni și externi ai firmei poate crește performanțele în domeniul inovației, iar încrederea consumatorului poate contribui în mod semnificativ la creșterea economică. Mai precis, prin practicile responsabilității sociale, întreprinderile pot juca un rol important în prevenirea și combaterea corupției și a mitei, a spălării banilor și a finanțării unor activități infracționale.

Ca răspuns la Cartea verde, întreprinderile au subliniat importanța schimbului de experiență asupra bunelor practici de responsabilitate socială, ca modalități de a dezvolta în continuare acest concept. Această diseminare poate ajuta companiile să se familiarizeze cu conceptul, să se poziționeze față de concurență și să ajungă la un consens legat de instrumentele folosite, cum ar fi standardele de raportare sau procedeele de verificare. Aceste schimburi ar putea fi în mod special benefice la nivelul sectorului de activitate, unde ele pot juca un rol important în identificarea unor deziderate și opțiuni comune de cooperare între firme rivale. O asemenea cooperare ar putea reduce costurile adoptării responsabilității sociale și ar ajuta la crearea unui teren de acțiune echilibrat și uniform, inclusiv în cadrul rețelelor de distribuție.

d. Promovarea responsabilității sociale corporative pentru IMM-uri

Conceptul responsabilității sociale corporative a fost dezvoltat de către și pentru marile companii. Aplicând principiul „a porni de la cei mici”, Comisia urmărește ca acest concept, împreună cu practicile și instrumentele sale, să fie adaptat în sensul satisfacerii cerințelor particulare ale IMM-urilor, care formează marea majoritate a firmelor europene. Într-o firmă mică sau unipersonală, proprietarul-manager își conduce afacerile și își configurează relațiile cu partenerii sociali într-un mod intuitiv și mai puțin formal decât companiile mari. În ciuda acestui fapt, multe IMM-uri au implementat deja practici responsabile din punct de vedere social si de protecție a mediului, fără să fie familiarizate cu conceptul de responsabilitate socială sau fără să discute despre aceste activități. Aceste practici sunt adesea definite și înțelese de IMM-uri ca fiind „investiții” responsabile.

Cel puțin jumătate din întreprinderile mici și mijlocii, cuprinse într-un sondaj recent al Uniunii Europene, dovedesc că duc deja la îndeplinire activități responsabile în beneficiul partenerilor sociali. Angajamentul lor social față de comunitate ar putea fi caracterizat ca având un obiectiv local, o natură ocazională și o deconectare de strategia afacerii. Impulsul principal îl reprezintă considerațiile etice ale proprietarului sau ale managerului, chiar dacă un număr semnificativ de IMM-uri recunosc că există și beneficii comerciale, precum relații mai bune cu consumatorii și cu comunitatea locală. Mai mult, se poate stabili o corelație între interesele strategice ale întreprinderilor și activitățile lor responsabile social, dar principalul obstacol în calea angajamentelor sociale pare a fi slaba informare, coroborată cu lipsa de fonduri, în special în cazul întreprinderilor celor mai mici. Asociațiile micilor întreprinzători, organizațiile-suport și rețelele au un rol important în creșterea înțelegerii problemelor prin

[118]

furnizarea de informații și de instrumente ușor de folosit, precum și prin diseminarea unor cazuri de bună practică.

e. Transparența practicilor și instrumentelor responsabilității sociale

Responsabilitatea se referă la o gamă vastă de activități ale companiilor, însă devine cu atât mai relevantă atunci când întreprinderea este multinațională și este nevoită să își adapteze activitățile condițiilor specifice fiecărei țări. Această diversitate a condus la crearea unei impresionante varietăți de inițiative benevole, care include în multe cazuri elemente inovatoare, dar implică și neajunsuri, în special o lipsă de transparență și comparabilitate.

Transparența este elementul cheie al dezbaterii asupra responsabilității sociale corporative, deoarece transparența dă posibilitatea oamenilor de afaceri și terțelor persoane să măsoare rezultatele obținute. Este necesar ca parametrii responsabilității sociale, față de care poate fi măsurată și comparată performanța socială și de mediu, să fie publici, facilitând astfel raportarea unor indicatori relevanți și credibili. Interesul în stabilirea unor parametri de referință s-a concretizat, în ultimul deceniu, printr-o creștere a numărului de ghiduri de raportare, principii de responsabilitate și coduri de etică. Nu toate aceste instrumente sunt comparabile ca domeniu de activitate, scop, posibilitate de implementare sau aplicabilitate la o anumită firmă, sector sau domeniu industrial. Ele nu răspund întotdeauna necesității unei transparențe legate de performanța socială și de mediu a afacerii.

Pe măsură ce așteptările față de responsabilitatea socială devin tot mai clare, se creează nevoia unei convergențe a conceptelor, instrumentelor și practicilor în domeniu. Indicatorii responsabilității sociale trebuie să se bazeze pe valori fundamentale și să ia ca punct de pornire instrumentele asupra cărora s-a ajuns la un consens internațional, cum sunt standardele fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii și Ghidul OCDE pentru întreprinderile multinaționale.

f. Codurile de conduită în afaceri

Interesul crescut al publicului față de impactul și standardele etice ale industriei în domeniul social și de mediu a determinat multe companii, în special cele din sectorul bunurilor de larg consum, să adopte coduri de etică cu o aplicabilitate variată.

Normele de conduită sunt instrumente inovatoare și importante pentru promovarea protecției consumatorului, a drepturilor omului, a condițiilor de muncă și a protecției mediului, precum și a practicilor anti-corupție, în special în țările în care autoritățile publice eșuează în impunerea unor standarde minimale. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că ele sunt complementare legislației europene și acordurilor de negociere colectivă, neputând să le înlocuiască pe acestea. Referitor la coduri, cel mai important deziderat este certitudinea că sunt implementate, monitorizate și verificate eficient. În această privință, Comisia promovează o strictă respectare a normelor de conduită dezvoltate de organizațiile internaționale. O importanță deosebită trebuie acordată implementării normelor cu privire la lucrătorii cu

[119]

contracte non-standard (temporare, normă redusă, comisioane). Comisia consideră că normele de conduită ar trebui:

• să se constituie pe baza Convențiilor fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii și ale Ghidului Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) pentru întreprinderile multinaționale, ca standard de referință minim acceptat;

• să includă mecanisme adecvate pentru evaluarea și verificarea implementării lor, precum și un sistem de asigurare a conformității;

• să îi implice în elaborarea, implementarea și în monitorizarea lor pe partenerii sociali, în special pe cei din țările în curs de dezvoltare;

• să disemineze experiența unor bune practici ale întreprinderilor europene.

g. Standardele manageriale

Confruntate cu o gamă tot mai largă de provocări, privind drepturile muncii sau relațiile cu furnizorii, indiferent de sectorul de activitate, mărime, structură sau maturitate, firmele vor beneficia în urma includerii preocupărilor sociale și de mediu în activitatea lor zilnică. În acest context, gestiunea responsabilității sociale le-ar da posibilitatea întreprinderilor să își formeze o imagine clară asupra impactului lor social și de mediu. De exemplu, Programul de eco-management și audit al Uniunii Europene (EMAS) permite participarea benevolă la un sistem de management de mediu. Acesta este destinat companiilor și altor organizații, dornice să își evalueze, administreze și îmbunătățească performanțele economice și de mediu. În plus, implicarea activă a angajaților este forța motrice a EMAS și o contribuție importantă la managementul organizațiilor.

h. Măsurare, raportare și audit

În ultimii zece ani, tot mai multe companii au început să publice informații asupra performanțelor lor sociale și de mediu. Raportările de tip „triplu rezultat” – incluzând indicatorii economici, sociali și de mediu – au devenit dovezi de bună practică. În acest stadiu primar de dezvoltare, flexibilitatea poate asigura o raportare adecvată fiecărei firme. Totuși, este necesar un consens privitor la tipul de informație care trebuie dezvăluită, la formatul raportării, indicatorii și fiabilitatea evaluării și a procedurilor de audit. Ghidul de raportare al Global Reporting Initiative (GRI Guidelines) este un bun exemplu de set de indicatori de raportat, ca bază pentru un asemenea consens.

i. Etichetarea

Dreptul la informare al consumatorului este enunțat de Tratatul Comunității Europene. Informația trebuie să fie corectă și accesibilă pentru a fi folositoare consumatorilor. Deoarece aceștia își exprimă o preferință crescândă pentru produse și servicii responsabile din punct de vedere social și de mediu, accesul la informații relevante este crucial și îi ajută să facă alegeri

[120]

corecte. Asemenea date există în diferite forme și din diverse surse, incluzându-le pe cele oferite de producător, de organizațiile consumatorilor și de etichetele verificate de instanțe independente.

Consumatorii primesc de asemenea informații prin sisteme de premiere, certificare și etichetare, cum ar fi eco-eticheta, sau certificatele de etică în afaceri, emise de terțe părți. Acestea sunt disponibile, totuși, doar pentru o gamă limitată de produse, astfel că informațiile relevante din punct de vedere social și de mediu nu sunt disponibile pentru cele mai multe dintre produsele de consum.

Participarea la sistemele de etichetare ar trebui să fie benevolă. Etichetarea trebuie aplicată într-un mod obiectiv, transparent, credibil și nediscriminatoriu, cu respectarea obligațiilor internaționale și regulilor concurențiale aplicabile în Uniunea Europeană. Standardele fundamentale ale muncii, emise de Organizația Internațională a Muncii, trebuie să constituie o minimă referință pentru asemenea sisteme, iar UE sprijină activitatea Organizației Internaționale a Muncii cu privire la inițiativele benevole.

j. Investițiile responsabile din punct de vedere social

Pentru ca acest tip de investiții să contribuie la promovarea responsabilității sociale, este esențial ca ele să se dezvolte prin intermediul firmelor de rating, al consultanților independenți, sau al departamentelor de plasamente responsabile ale fondurilor de investiții. Criteriile și indicatorii de rating trebuie să identifice factorii creatori de avantaje concurențiale și de succes în afaceri ale întreprinderilor responsabile.

În scopul de a crește înțelegerea problemelor puse de investițiile responsabile din punct de vedere social, câteva state membre au adoptat deja legislația necesară pentru ca fondurile de pensii să dea publicității dacă și în ce mod țin seama de factorii sociali, de mediu și etici în deciziile pe care le iau atunci când investesc. Deși asemenea legislație nu obligă administratorii fondurilor de pensii să adopte politici de investiții responsabile din punct de vedere social, ea crește transparența acestei probleme. Pe măsură ce fondurile de pensii încep să ceară mai multe informații din partea întreprinderilor în care investesc, acestea văd avantajul de a face publice datele asupra performanțelor lor sociale și de mediu. Declarațiile de responsabilitate și prospectul de emisiune, oferite cu ocazia ofertei publice inițiale, pot constitui o altă sursă de informații asupra riscurilor sociale și de mediu, dând posibilitatea investitorilor să evalueze riscurile de ansamblu ale unei afaceri.

k. Politicile de întreprindere și relația cu consumatorii

Doar întreprinderile competitive și profitabile pot să își aducă contribuția pe termen lung la o dezvoltare durabilă, creând bunăstare și locuri de muncă, fără însă a compromite cerințele sociale și de mediu ale comunității. De fapt, doar firmele profitabile sunt durabile și au șanse mai bune de a adopta practici responsabile. Rolul politicilor de întreprindere este de a ajuta la crearea unui mediu de afaceri care să susțină obiectivul de la Lisabona, anume de a

[121]

transforma Uniunea Europeană în cea mai dinamică economie bazată pe cunoaștere, printr-o guvernanță inteligentă și o creștere economică sustenabilă. Obiectivul general este de a asigura o abordare echilibrată a dezvoltării durabile, exploatând la maximum sinergia dintre dimensiunile economice, sociale și de mediu.

Un alt element cheie este sprijinirea firmelor în a-și pune în valoare competitivitatea și a înfrunta provocările pentru trecerea către o economie bazată pe cunoaștere. O atenție specială legată de politica întreprinderilor se îndreaptă către IMM-uri și managementul responsabil, în aria cărora se derulează proiecte cu statele membre pentru identificarea bunelor practici în această zonă.

Responsabilitatea socială corporativă a evoluat în parte ca răspuns la cerințele și așteptările consumatorilor. Consumatorii cer tot mai multe informații, dorind să se asigure că interesele lor, cum ar fi grija față de mediu și problemele sociale, sunt luate în considerare. Întreprinderile sunt tot mai sensibile la aceste dorințe, atât pentru a-și păstra clienții existenți cât și pentru a atrage alții noi. Consumatorii și organizațiile care îi reprezintă au astfel un rol important de jucat în evoluția responsabilității sociale. Dacă aceasta va continua să-și servească scopurile, vor trebui create linii de comunicație puternice între întreprinderi și consumatori.

3. Uniunea Europeană – un pol al excelenței în responsabilitatea socială

Responsabilitatea socială corporativă este un concept prin care companiile integrează preocupările legate de problemele sociale și de mediu in operațiunile lor și în interacțiunile voluntare cu partenerii sociali71. Aceasta se referă de asemenea la întreprinderile care decid să depășească cerințele și obligațiile legale minime care derivă din acordurile colective sau din legislația națională. Prin responsabilitate socială, societățile de toate mărimile, în cooperare cu partenerii lor, pot să ajute la echilibrarea obiectivelor economice, sociale și de protecție a mediului. Ca urmare, responsabilitatea socială a devenit un concept tot mai important, atât pe plan global, cât și în Uniunea Europeană, fiind o componentă a dezbaterii despre globalizare, competitivitate și sustenabilitate. În Europa, promovarea responsabilității reflectă nevoia de a proteja valorile naționale și de a întări sentimentul de solidaritate și coeziune socială.

Economia de piață creează noi oportunități economice, dar activează și imperativul adresat comunității de afaceri de a se autolimita și de a se mobiliza în interesul unei stabilități și bunăstării sociale. În Uniunea Europeană, ameliorarea legislației și promovarea unei culturi antreprenoriale sunt puncte importante pe agenda europeană, fapt confirmat de raportul din 2006 al Comisiei Europene privind Parteneriatul pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă. Comisia este preocupată de promovarea competitivității economiei europene,

71 Comunicarea Comisiei Europene din 23.03.2006 privind implementarea unui parteneriat pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă, intitulat: „Transformarea Europei într-un pol al excelenţei în domeniul responsabilităţii sociale” COM(2006) 137

[122]

cerând comunității de afaceri să își demonstreze public angajamentul față de o dezvoltare durabilă, marcată prin creștere economică și asigurarea unor locuri de muncă mai bune. Europa are nevoie de întreprinzători activi, precum și de o atitudine pozitivă față de ideea de întreprindere privată, într-un climat public în care micii întreprinzători să fie apreciați nu doar pentru că aduc profit, dar și pentru că aduc o contribuție exemplară la atingerea anumitor deziderate sociale.

Comisia vrea sa ofere vizibilitate responsabilității sociale, pentru a recunoaște ceea ce fac deja întreprinderile europene în această direcție, și pentru a le încuraja să facă mai mult. Deoarece responsabilitatea socială se referă în mod fundamental la caracterul voluntar al comportamentului firmelor, o abordare care implică obligații și cerințe administrative adiționale ar fi contra-productivă și contrară principiilor unui cadru reglementar optim. Recunoscând că întreprinderile sunt principalii factori în responsabilitatea socială, Comisia a hotărât că își poate realiza obiectivele în cel mai înalt grad conlucrând mai strâns cu mediul de afaceri european.

a. Responsabilitatea socială în sprijinul sustenabilității

Creșterea durabilă și asigurarea unor slujbe mai bune și mai numeroase sunt cele două deziderate gemene pe care Uniunea Europeană le fixează acum în contextual competiției globale și al unei populații îmbătrânite. Obiectivul este de a proteja modelul de societate europeană, bazat pe șanse egale, calitate înaltă a vieții, integrare socială, toate într-un mediu natural curat. De aceea Comisia a cerut să se inițieze lansarea Parteneriatului pentru Creștere și Ocupare în februarie 2005 și să se reînnoiască Strategia de dezvoltare durabilă în decembrie 2005.

Strategia de la Lisabona încurajează creșterea și ocuparea într-o manieră care este în perfectă concordanță cu idea de dezvoltare durabilă, cheia de boltă a obiectivelor pe termen lung ale Uniunii Europene. Întreprinderile, ca motor al creșterii economice, al creării de locuri de muncă și al inovației, sunt factorii cheie ai atingerii obiectivelor de la Lisabona în privința dezvoltării durabile.

Europa are nevoie ca firmele să realizeze ceea ce știu să facă mai bine: să ofere produse și servicii care adaugă valoare societății, și să mobilizeze spiritul și creativitatea antreprenorială spre crearea de valoare și de locuri de muncă. Pe de altă parte, Europa nu are nevoie doar de firme, ci de firme responsabile din punct de vedere social. Comisia a recunoscut că responsabilitatea socială poate juca un rol esențial, contribuind la dezvoltarea durabilă și intensificând în același timp potențialul inovativ și competitivitatea Europei.

În Agenda Socială, Comisia a anunțat că, în cooperare cu statele membre, va prezenta inițiative care să sporească în continuare dezvoltarea și transparența responsabilității sociale. În forma revizuită a Strategiilor pentru o dezvoltare durabilă, Comisia le-a cerut managerilor firmelor și altor parteneri sociali importanți să se angajeze, împreună cu liderii politici, într-o analiză urgentă a unor politici pe termen mediu și lung, necesare pentru o dezvoltare durabilă,

[123]

și să-și propună să găsească răspunsuri ambițioase legate de mediul de afaceri, răspunsuri care să acopere un spațiu mai larg decât cerințele legale minime existente.

În martie 2005, Consiliul Europei a subliniat că, pentru a încuraja investițiile și a oferi un mediu atrăgător de afaceri și muncă, Uniunea Europeană trebuie să-și perfecționeze piața internă și să restructureze mediul reglementar. În același timp, companiile trebuie, la rândul lor, să-și dezvolte propriul sens al responsabilității sociale. În Ghidul integrat pentru Creștere și Ocupare (2005-2008), Consiliul a recomandat statelor membre să încurajeze întreprinderile să-și dezvolte propria responsabilitate socială corporativă.

Pe acest fundal de inițiative, Comisia a evaluat eforturile depuse în domeniul responsabilității sociale la nivelul Uniunii Europene, cu scopul de a-și alinia modul de abordare cu prioritățile Strategiei pentru Creștere și Ocupare. Comisia consideră că potențialul întreprinderilor poate și trebuie să fie mai bine exploatat pentru sprijinirea dezvoltării durabile, urmărind să creeze un mediu mai favorabil pentru toți cei care aderă la aceste idei.

Practicile de responsabilitate socială nu sunt un panaceu universal, neputând înlocui politicile publice. Totuși, ele pot contribui la realizarea unui număr de obiective, ca de exemplu:

• O piață a muncii integrată și un nivel de incluziune socială mai înalt, pe măsură ce întreprinderile încearcă în mod activ să recruteze mai multe persoane care fac parte din grupuri dezavantajate;

• Investiții în dezvoltarea aptitudinilor, a învățământului și a modalităților de plasare a forței de muncă, care trebuie să rămână competitivă în economia bazată pe cunoaștere;

• Contribuții în problema îmbunătățirii sănătății publice, ca rezultat al unor inițiative voluntare ale întreprinderilor, în zone ca marketingul și etichetarea substanțelor chimice alimentare sau non-toxice;

• O performanță în activitatea de inovare, ca rezultat al unei interacțiuni mai puternice cu partenerii sociali externi, într-un mediu economic propice activității de cercetare-dezvoltare;

• O folosire mai rațională a resurselor naturale și o reducere a nivelului poluării, în mod special grație investițiilor în eco-inovații și a adoptării voluntare a unui sistem de management de mediu, alături de sistemul de eco-etichetare;

• O imagine pozitivă a afacerilor și a micilor întreprinzători în societate.

b. Un forum al actorilor corporativi și sociali, pe teme de responsabilitate socială

Forumul european de responsabilitate socială, creat în 2002, a reunit reprezentanți ai mediului de afaceri, ai sindicatelor și ai societății civile, având Comisia ca mediator. Forumul a reușit să obțină un grad de consens între participanți, dar a scos de asemenea în evidență diferențe semnificative de opinie între actorii implicați. Un consens european asupra a ce înseamnă responsabilitatea socială corporativă se reflectă în definiția Comisiei: „responsabilitatea socială este un concept prin care companiile integrează din proprie

[124]

inițiativă preocupări sociale și de mediu în operațiunile lor financiare și în interacțiunea cu partenerii sociali”. Forumul a ratificat această definiție, stabilindu-i în același timp sfera de cuprindere și limitările. Cu toate acestea nu a existat un consens în ceea ce privește necesitățile de raportare ale companiilor, sau de trasare a unor standarde europene de responsabilitate socială corporativă.

Asimilarea, implementarea și integrarea strategică a responsabilității sociale de către întreprinderile europene trebuie îmbunătățită în continuare. Rolul angajaților, al reprezentanților lor și al sindicatelor în dezvoltarea și implementarea practicilor responsabile este crucial în acest context. Partenerii externi, incluzând aici organizațiile non-guvernamentale, consumatorii și investitorii, ar trebui să joace un rol mai important de a încuraja și de a răsplăti comportamentul responsabil în afaceri. Autoritățile publice trebuie să crească coerența politicilor de susținere a dezvoltării durabile, a creșterii economice și a creării de locuri de muncă.

Viziunea Uniunii Europene de prosperitate, solidaritate și securitate pe termen lung, se extinde și în sfera internațională. Comisia recunoaște legătura dintre promovarea responsabilității sociale atât în Uniune, cât și pe plan internațional, și consideră că firmele europene ar trebui să se comporte responsabil oriunde ar opera, în conformitate cu valorile europene și cu standardele acceptate pe plan global.

Comisia a reflectat asupra posibilității de a da un nou impuls pentru a transforma Europa într-un pol al excelenței în domeniul responsabilității sociale corporative. Dezideratul principal este de a se găsi un nou mod de abordare, care să motiveze mai multe întreprinderi să se angajeze pe calea responsabilității sociale, deoarece ele sunt factorul esențial în acest domeniu.

c. O Alianță europeană pentru responsabilitatea socială corporativă

Comisia a susținut lansarea Alianței europene pentru responsabilitate sociala corporativă, descrisă ca o umbrelă politică pentru inițiative noi sau deja existente în direcția responsabilității sociale corporative ale marilor companii, ale IMM-urilor și ale partenerilor lor. Alianța are o natură deschisă și întreprinderi de toate mărimile sunt invitate să-și exprime susținerea în mod voluntar. Ea nu este un instrument de natură legală și nu trebuie semnat de către întreprinderi, Comisie sau de orice autoritate publică. Nu există cerințe formale de declarare a sprijinului pentru Alianță, iar Comisia europeană nu va ține o evidență a companiilor care o susțin.

Comisia se așteaptă ca Alianța să aibă un impact semnificativ asupra atitudinii întreprinderilor europene față de ideea de Responsabilitate socială corporativă, și asupra angajamentului lor în probleme sociale și de mediu. Aceasta ar trebui să creeze parteneriate și oportunități noi pentru toți actorii corporativi, în efortul lor de a promova responsabilitatea socială, mobilizând astfel resursele și capacitățile întreprinderilor europene. Rezultatele

[125]

Alianței ar trebui să fie înțelese ca o contribuție liber consimțită a companiilor la relansarea Strategiei de la Lisabona.

Pentru a valoriza transparența, vizibilitatea și credibilitatea responsabilității sociale corporative, Comisia încurajează întreprinderile care susțin Alianța să pună la dispoziția tuturor actorilor economici – incluzând aici consumatorii, investitorii și publicul larg – informații în legătură cu responsabilitatea socială corporativă. În special companiile mari ar trebui să încerce să ofere strategii de responsabilitate socială, inițiative, rezultate, sau cele mai bune practici, într-un mod care să fie accesibil publicului. În plus, Comisia va continua să-i susțină pe partenerii sociali în efortul lor de a-și dezvolta aptitudinile de a stabili și a evalua practicile de responsabilitate socială.

În această acțiune de promovare a responsabilității sociale, Comisia va pune în evidență următoarele aspecte:

• Transparența informațiilor pentru consumatori. Consumatorii joacă un rol important în a oferi stimulente pentru o producție și un comportament de afaceri responsabil. Se presupune că aceștia sunt capabili să facă alegeri critice și să încurajeze produsele și companiile cu un impact benefic. În prezent, consumatorilor le lipsesc informații clare asupra performanțelor de mediu ale bunurilor și serviciilor, inclusiv informații legate de lanțul de aprovizionare. Comisia va examina, consultându-se cu toți actorii importanți, nevoia de acțiuni voluntare ulterioare pentru a realiza obiectivele legate de transparență și de informare pentru consumatori, abordând și problemele legate de sănătatea publică.

• Cercetarea. S-a pus în evidență necesitatea de a se face mai multe cercetări interdisciplinare asupra responsabilității sociale, în special asupra: legăturilor la nivel macro și micro între responsabilitatea socială, competitivitate și dezvoltarea durabilă; eficacității responsabilității sociale în a realiza obiectivele sociale și de mediu; și a unor teme ca inovația, guvernanța corporativă, relațiile industriale, și rețelele de aprovizionare. Responsabilitatea socială, așa cum este practicată de către întreprinderile mici și mijlocii, este o importantă temă de cercetare. În plus, impactul social de-a lungul ciclului de viață al proceselor, produselor și serviciilor merită o investigare mai profundă.

• Educația. Pentru ca responsabilitatea socială să devină o practică esențială a afacerilor, trebuie să fie dezvoltate cunoașterea și calificarea necesară a viitorilor întreprinzători, managerilor și angajaților. Comisia invită școlile de afaceri, universitățile și alte instituții de învățământ să încorporeze responsabilitatea socială în curriculum, ca o temă cu aplicabilitate generală, în special în programa unor viitori manageri.

• Întreprinderile mici și mijlocii. Impactul responsabilității sociale, așa cum este ea pusă în practică de întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri), poate fi decisiv, dacă potențialul oferit de acestea pentru o dezvoltare sustenabilă în Europa va fi valorificat pe deplin. Comisia recunoaște că este necesar ca în cadrul IMM-urilor să

[126]

se utilizeze o abordare specifică, care va impune recunoașterea acțiunilor deja întreprinse de multe IMM-uri în domeniul responsabilității sociale. Comisia va facilita schimburi de experiență asupra celor mai bune practici de încurajare a responsabilității sociale a IMM-urilor din Europa.

Comisia Europeană crede cu tărie că responsabilitatea socială contează pentru fiecare european în parte, deoarece ea reprezintă un aspect al modelului social european. Responsabilitatea socială poate contribui la o dezvoltare sustenabilă amplificând, în același timp, potențialul inovativ și competitivitatea, aducându-și astfel contribuția la problemele legate de ocupare și de crearea de locuri de muncă. Promovarea în continuare a acestei inițiative este esențială noului parteneriat pentru “creștere economică și ocupare” ca și pentru implementarea obiectivelor dezvoltării durabile. Comisia solicită ca toți cei interesați să se implice în această nouă acțiune ambițioasă. Comisia oferă parteneriate strânse cu statele membre, cu comunitatea de afaceri (prin intermediul Alianței descrise mai sus), și cu toți actorii implicați, în sensul transformării Europei într-un pol de excelență în responsabilitatea socială.

4. Standardele fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii

Interfața complexă dintre globalizare și promovarea standardelor fundamentale ale muncii se bucură de o atenție crescândă. Cetățenii percep faptul că un sistem economic global va fi echitabil dacă va promova dezvoltarea socială și drepturile fundamentale, însă modelul de guvernanță existent nu caută să satisfacă în mod adecvat aceste necesități. Interesul publicului european în legătură cu această problemă continuă să fie ridicat. Acest fapt reflectă o mai mare înțelegere a impactului globalizării, un interes mai pronunțat față de relațiile economice și o recunoaștere a faptului că majoritatea populației ar trebui să beneficieze de fluxul investițional.

Interesul crescând al publicului se bazează pe recunoașterea universalității standardelor fundamentale ale muncii. În Europa, recunoașterea faptului că o creștere economică durabilă merge mână în mână cu coeziunea socială – care înseamnă respect față de standardele fundamentale ale muncii – stă la temelia politicii economice și sociale ale UE.

Regulile și structurile economice și sociale internaționale existente se află în dezechilibru la nivel global. Guvernanța globală a piețelor s-a dezvoltat mai repede decât guvernanța socială globală. Mecanismul de constrângere al Organizației Internaționale a Muncii, fiind limitat la convențiile ratificate, are eficacitate restrânsă. Cu toate acestea, Organizația Internațională a Muncii este, și trebuie să rămână, organizația în măsură să stabilească și să se ocupe de problemele legate de standardele muncii. O reechilibrare a sistemului global ar trebui să încerce să consolideze pilonul social, luându-și ca punct de pornire mecanismele Organizației Internaționale a Muncii. Aceste discuții reflectă susținerea generală acordată promovării standardelor fundamentale ale muncii și recunoașterea crescândă acordată dezvoltării sociale ca o componentă crucială a dezvoltării durabile.

[127]

Este de reținut faptul că, în ultimii ani, există o creștere semnificativă a numărului de inițiative private benevole, care promovează implementarea standardelor fundamentale ale muncii, fie propuse chiar de companii, fie menite să le sprijine activitățile. Acestea pot fi văzute ca ceva ce contribuie la îmbunătățirea guvernanței sociale și la promovarea standardelor fundamentale ale muncii, împreună cu setul de măsuri care implică participarea guvernelor și a altor actori importanți.

Declarația Summitului de la Copenhaga (martie 1995) a scos în evidență dezideratul de a administra procesul de globalizare astfel încât să maximizeze beneficiile și să diminueze potențialele sale efecte negative asupra oamenilor. Guvernele țărilor participante s-au angajat „să asigure și să promoveze respectul pentru drepturile fundamentale ale muncitorilor, interzicând munca forțată și exploatarea copiilor, și susținând libertatea de asociere și dreptul la organizare sindicală și negociere colectivă, la remunerație egală pentru femei și bărbați, și la nediscriminare în momentul angajării, punând pe deplin în practică convențiile Organizației Internaționale a Muncii”. Summitul a identificat pentru prima oară standardele fundamentale ale muncii și a enunțat universalitatea acestora, plasându-le ca o responsabilitate a tuturor guvernelor, nu doar ale celor care au ratificat convențiile Organizației Internaționale a Muncii.

Summitul de la Copenhaga a condus la adoptarea, în 1998, a Declarației pentru drepturile și principiile fundamentale în muncă, emise de Organizația Internațională a Muncii. Această Declarație constituie un pas important în recunoașterea standardelor fundamentale ale muncii. De un interes special se bucură faptul că toate țările membre ale Organizației Internaționale a Muncii sunt obligate să promoveze și să ducă la îndeplinire principiile legate de drepturile fundamentale înscrise în Convențiile Organizației Internaționale a Muncii. Obiectivul cheie al Declarației a fost să asigure o recunoaștere universală și o punere în practică a standardelor fundamentale ale muncii, așa cum au fost formulate în cadrul Summitului de la Copenhaga și în declarația atașată.

a. Dezvoltarea codurilor internaționale de conduită privind munca

Întreprinderile multinaționale joacă un rol esențial în susținerea unui comportament corporativ responsabil din punct de vedere social, în cadrul pieței globale a muncii. Efectul comerțului internațional asupra standardelor fundamentale ale muncii depinde de politicile locale din țările în curs de dezvoltare. Companiile trebuie să facă față necesității de a se dezvolta în contextul unor piețe competitive, într-un cadru internațional. Comisia Europeană încurajează companiile să practice responsabilitatea socială corporativă, recunoscând natura benevolă a unor asemenea inițiative.

b. Declarația tripartită a Organizației Internaționale a Muncii

În anii 1960 și 1970, activitățile întreprinderilor multinaționale au provocat controverse intense, care au condus la crearea unor instrumente normative internaționale, care să le reglementeze conduita și să definească termenii prin care se stabilesc legăturile cu

[128]

țările gazdă, mai ales cu cele în curs de dezvoltare. În 1977, efortul Organizației Internaționale a Muncii, de a ghida în mod eficient activitatea întreprinderilor multinaționale, s-a concretizat în adoptarea Declarației tripartite privind întreprinderile multinaționale și politica socială.

Valoarea Declarației constă atât în conținutul amplu – care acoperă toate aspectele politicii sociale, de la relațiile industriale la angajare, formare și perfecționare – cât și în faptul că se adresează unui număr mare de persoane și instituții esențiale în procesul economic (întreprinderile multinaționale, guvernele, sindicate și organizații patronale). Dispozițiile sale sunt întărite de câteva Convenții și Recomandări internaționale în planul muncii, pe care partenerii sociali sunt îndemnați să le rețină și să le aplice, în cea mai mare măsură posibilă. Declarația a fost actualizată în 2000 în conformitate cu Declarația privind drepturile și principiile fundamentale în muncă a Organizației Internaționale a Muncii.

Astăzi, rolul major al întreprinderilor multinaționale în procesul globalizării conferă principiilor Declarației caracterul de necesitate și de actualitate pe care l-au avut și la momentul adoptării lor. În multe părți ale lumii, eforturile de a atrage și a impulsiona investițiile străine directe determină companiile multinaționale, precum și pe partenerii acestora, să privească principiile Declarației ca pe un reper pentru intensificarea efectelor pozitive asupra tranzacțiilor întreprinderilor, în planul social și al muncii.

c. Ghidul OCDE pentru întreprinderi multinaționale

Ghidul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – adoptat în 2000 – are o importanță excepțională. Ghidul este un set de recomandări, adresate de guverne întreprinderilor multinaționale. Deși nu are valoare de lege, el este susținut de țările care sunt membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică din care provin cele mai multe întreprinderi multinaționale.

În concordanță cu noțiunea de responsabilitate socială corporativă, în sensul promovării contribuției companiilor la dezvoltarea socială și la respectarea drepturilor fundamentale ale lucrătorilor, Ghidul oferă principii și standarde pentru un comportament de afaceri responsabil, în probleme precum angajarea, relațiile industriale, drepturile omului, mediul natural, competiția, informațiile secrete, taxarea, combaterea mitei și protecția consumatorului.

Conform Ghidului, întreprinderile multinaționale ar trebui să contribuie la progresul economic, social și de mediu, în scopul angajării pe linia unei dezvoltări durabile, cu respectarea drepturile tuturor părților implicate, în conformitate cu obligațiile și angajamentele luate de guvernul țării gazdă. Mai exact, în domeniul social, Ghidul recomandă întreprinderilor multinaționale racordarea la Convențiile Organizației Internaționale a Muncii, declarând că întreprinderile s-ar cuveni:

• Să respecte dreptul angajaților de a fi reprezentați de sindicate, angajându-se în negocieri constructive cu liderii sindicali;

[129]

• Să contribuie în fapt la abolirea muncii copiilor; • Să participe la eliminarea tuturor formelor de muncă forțată și obligatorie; • Să nu facă discriminări împotriva angajaților săi, atât în momentul angajării, cât și în

privința sarcinilor și responsabilităților în muncă; • Să pună la dispoziția angajaților lor informații care să ofere o „imagine fidelă” a

performanțelor corporative. Aceste informații relevante se referă la: structura firmei, situația economică și perspectivele financiare, ritmul angajărilor, precum și restructurările preconizate, în limita confidențialității anumitor strategii de management.

d. Inițiativa Globală a ONU

Inițiativa Globală a Organizației Națiunilor Unite (UN Global Compact) este un alt exemplu de cod internațional de conduită pentru un comportament corporatist responsabil social. Inițiativa aceasta a fost propusă pentru prima dată în 1999 de către Secretarul General al ONU, Kofi Annan, care a cerut conducătorilor marilor corporații să susțină și să pună în aplicare nouă principii derivate din instrumentele internaționale pentru promovarea drepturilor omului, standardelor în muncă și protecției mediului. Inițiativa a fost lansată formal în iunie 2000, iar organizații din întreaga lume au fost de acord să depună eforturi comune în acest cadru, atât prin dialog cât și prin activități operaționale, pentru a întări ideea de responsabilitate socială, ecologică și economică.

e. Respectarea Standardelor muncii – un element de bază al politicii sociale a UE

Progresul economic și coeziunea socială, asociate unui nivel ridicat de protecție și unei îmbunătățiri a calității mediului, sunt pilonii dezvoltării durabile și constituie esența procesului de integrare europeană. Creșterea nivelului de viață, promovarea unui grad înalt de ocupare a forței de muncă, protecția socială, îmbunătățirea condițiilor de muncă și creșterea calității vieții sunt țelurile europene.

Respectarea standardelor muncii face parte integrantă din modelul social european, și este un capitol substanțial al legislației Comunitare, cuprinzând probleme de la sănătatea și siguranța la locul de muncă, până la cele legate de șansele egale si nediscriminare. Cadrul reglementar relevant a fost mereu îmbogățit, începând din chiar primii ani de existență ai Comunității. În ceea ce privește Standardele internaționale ale muncii, principiile și drepturile fundamentale stabilite de Organizația Internațională a Muncii se aplică, desigur, în toate țărilor Uniunii Europene.

[130]

5. Modernizarea legislației muncii pentru începutul de secol XXI

Comisia Europeană a lansat Cartea verde72 în noiembrie 2006, pentru a demara o dezbatere publică asupra modului în care legislația muncii poate evolua în sensul Strategiei de la Lisabona. Modernizarea acestui cadru reglementar este crucială pentru creșterea adaptabilității lucrătorilor și întreprinderilor, iar obiectivele sale sunt în sensul proiectului Comunității Europene de ocupare totală, coeziune socială și productivitate.

Piața Europeană a muncii trebuie să ajungă să combine, în mod optim, flexibilitatea indivizilor cu securitatea socială. Nevoia de flexibilitate pe piața muncii a condus însă la multiplicarea tipurilor de contracte de angajare, depărtându-se semnificativ de contractul standard în materie de siguranță a veniturilor, de stabilitate a condițiilor de muncă și de calitate a vieții.

În 2003, raportul Consiliului Europei privind forța de muncă în Uniunea Europeană, a sesizat existența unei structuri dualiste a pieței muncii, cu un nivel de protecție a angajaților permanenți, și cu un altul pentru cei excluși din sistem. Acest din urmă nivel ocupă o zonă de incertitudine, în care drepturile angajatului și protecția socială sunt mult reduse, ceea ce reduce șansele viitoare de angajare ale indivizilor, precum și calitatea opțiunilor de viață (locuire, familie etc.). Atâta timp cât formele standard de angajare nu oferă suficientă flexibilitate, angajatorii vor recurge la metode alternative, precare din punct de vedere al protejării angajaților.

Ghidul integrat pentru creștere și ocupare avansează ideea că numai reformularea legislației muncii, în sensul îmbinării optime a flexibilității și protecției sociale, poate reduce segmentarea piețelor, adică divizarea forței de muncă în grupuri cu drepturi și avantaje profund diferite. Noțiunea de „flexicuritate”, ca o strategie integrată de creștere atât a flexibilității, cât și a securității pe piața muncii, este adresată și companiilor, care trebuie să răspundă cerințelor economiei bazate pe cunoaștere și provocărilor mediului competitiv.

Alte elemente ce decurg din asumarea „flexicurității” se axează pe:

• Educația continuă pentru crearea de noi abilități; • Modalități de încurajare a șomerilor sau persoanelor inactive de a se reintegra în

piața muncii; • Un cadru de securitate socială flexibil, care să îi aibă în vedere pe cei care își schimbă

locul de muncă sau care s-au retras temporar de pe piața muncii.

a. Starea actuală a pieței muncii în Uniunea Europeană

Obiectivul general al legislației muncii este acela de a înlătura inechitățile economice și sociale inerente relației dintre angajator și salariat. De la origini, cadrul legislativ a gravitat în 72 Cartea verde din 22 noiembrie 2006 „Modernizarea legislaţiei muncii în faţa provocărilor secolului XXI”, COM(2006) 708.

[131]

jurul statutului angajatului, în sensul în care acest statut implică: (a) o angajare permanentă, cu normă întreagă; (b) un contract aflat sub incidența legislației muncii, și (c) prezența unui singur angajator ce răspunde la toate cerințele legale ce îi sunt adresate. Trebuie menționat că sistemele legislative naționale sunt foarte diferite în ceea ce privește formularea și implementarea dreptului muncii.

Progresul tehnologic, competiția acerbă impusă de globalizare, nevoile variabile ale consumatorilor și creșterea exponențială a sectorului serviciilor au ridicat problema flexibilității în relațiile de muncă. În același sens, apariția sistemelor de gestiune just-in-time, restrângerea orizontului investițional și răspândirea tehnologiei informației au impus organizațiilor să se reorganizeze pe baze mai puțin monolitice ca în deceniilor trecute. Toate acestea se reflectă în nenumăratele variații în aria organizării muncii, a orelor lucrate, a tarifelor orare și a necesarului de forță de muncă pentru diversele stadii ale ciclului de producție. Toate aceste schimbări au impus crearea unei varietăți de contracte de muncă, unele în afara cadrului explicit al Uniunii Europene sau al codurilor naționale.

Modelul tradițional al relațiilor de muncă ar putea fi neadecvat nevoilor lucrătorilor, ce trebuie să se adapteze fluctuațiilor economiei globale. În același timp, un sistem ultra-protector pentru salariați poate să descurajeze firmele de a face angajări în perioade de expansiune economică, din cauza imposibilității de concediere a angajaților în caz de recesiune. Astfel, formele alternative de contractare pot crește capacitatea întreprinderilor de a utiliza întreg potențialul lucrătorilor, în vederea obținerii unui avantaj competitiv.

Încă din anii 1990, reformele codurilor naționale s-au focalizat pe remodelarea legislației existente, în sensul alocării unei mai mari flexibilități contractuale. Reformele „marginale” au introdus metode noi de angajare, cu un grad mai mic de protecție împotriva concedierii, tocmai pentru facilitarea intrării în sistem a tinerilor și a persoanelor dezavantajate, precum și a celor ce nu își doreau un loc de muncă stabil. Rezultatul acestor reforme a fost o segmentare tot mai adâncă a pieței forței de muncă în Europa.

La nivelul Uniunii Europene, o sumă de acțiuni legislative și politice, alături de o serie de studii și analize, au fost inițiate pentru a stabili modul în care noile forme de angajare pot să se bucure de un minim de drepturi pentru toți lucrătorii. O perioadă de dezbateri intense legate de modul și necesitatea unei coordonări la nivelul Comunității Europene, a culminat cu redactarea Directivelor privind programul de lucru redus (1997/81/EC) și contractele pe termen limitat (1999/70/EC), care au stabilit pachetul de drepturi egale ale lucrătorilor din categoriile menționate, în raport cu cele ale salariaților cu normă întreagă.

b. O piață flexibilă și deschisă tuturor

Formele alternative de contractare pe piața muncii au proliferat ca urmare a absenței unui cadru legislativ, adaptat schimbărilor majore în organizarea muncii și în societate. Recurgând la aceste contracte de angajare, firmele urmăresc să rămână competitive într-o economie globalizată, prin reducerea costurilor legate de siguranța locurilor de muncă, de

[132]

perioadele de preaviz și de contribuțiile la asigurările sociale. Contractele non-standard, ca și convențiile flexibile de muncă, au permis firmelor să răspundă mai rapid cerințelor consumatorilor, să implementeze tehnologii avansate și să atragă alte categorii de lucrători, printr-o echilibrare rapidă a cererii și ofertei pe piața muncii. Lucrătorii au și ei parte de mai multe avantaje, printre care: o plajă mai largă de opțiuni privind timpul de lucru, mai multe oportunități în carieră, o împărțire optimă a resurselor între viața de familie, slujbă și educație, precum și mai multă responsabilitate individuală la locul de muncă.

Contractele pe termen definit, cele cu normă redusă, contractele „la apel” sau fără un număr de ore impuse, angajările prin agenții de muncă temporare, precum și contractele pentru profesioniști independenți, toate acestea au devenit bine-cunoscute pe piețele europene. Cota de piață a lucrătorilor cu contracte non-standard, laolaltă cu liber-profesioniștii, a crescut de la 36% la 40% în intervalul 2001-2005, pentru cele 25 de țări ale Uniunii Europene (EU-2573), înaintea ultimului val de lărgire.

Cota angajărilor cu normă redusă a crescut de la 13% din totalul contractelor, la 18% în ultimii 15 ani, dar a reprezentat mai mult de 60% din numărul de posturi noi, create înainte de 2000. Norma redusă rămâne cel mai adesea un atribut al femeilor angajate – una din trei femei având o astfel de slujbă – spre deosebire de numai 7% dintre bărbați. Contractele pe termen limitat ocupă o cotă de 14% în 2005 pentru EU-25, comparativ cu 12% în 1998 pentru EU-1574; în acest caz, nu se observă diferențe semnificative între ratele de ocupare la femei și bărbați.

Profesia liberă sau afacerea pe cont propriu sunt alte moduri de auto-restructurare, prin reducerea costurilor directe și indirecte, și prin gestiunea mai flexibilă a resurselor în situații neprevăzute. Este de asemenea și o afacere care livrează servicii complete clienților, reflectând libera alegere a individului de a lucra independent, având total control asupra remunerației și timpului său, în ciuda unor drepturi mai reduse de protecție socială. Acești lucrători erau în număr de 31 de milioane în 2005, în EU-25, având o cotă de 15% din forța totală de lucru. Cei ce lucrează pe cont propriu și nu au nici un angajat reprezintă 10% din totalul populației ocupate a EU-25. Deși agricultura și comerțul cu amănuntul sunt sectoarele cele mai propice acestor activități, se remarcă o creștere a prezenței afacerilor pe cont propriu și în domenii ca construcțiile sau servicii cu subcontractare, comisioane sau proiecte.

Există semnale privind efectele negative ale contractelor non-standard. În primul rând, s-a remarcat riscul ca forța de muncă să rămână captivă unei serii de locuri de muncă pe termen-scurt, de proastă calitate, cu o protecție socială neadecvată. Totuși, chiar și aceste

73 EU-25: Componenţa Uniunii Europene înainte de intrarea României şi Bulgariei în 2007. La 1 mai 2004, Uniunea s-a lărgit cu încă opt state: Cehia, Slovacia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, şi cele două insule din Marea Mediterană: Cipru şi Malta. 74 EU-15: Statele Uniunii Europene înainte de prima fază a celui de-al cincilea val de lărgire. Până în 2004, Uniunea cuprindea: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, OIanda, Portugalia, Spania, Suedia şi Marea Britanie.

[133]

slujbe sunt o vestă de salvare pentru persoanele în dificultate, care vor să intre în câmpul muncii.

Datele statistice pentru EU-15 indică faptul că 60% din cei cu aranjamente contractuale non-standard în 1997, au trecut la angajări cu normă întreagă până în 2003. Totuși, 16% dintre aceștia au rămas în aceeași situație, iar 20% au ieșit din câmpul muncii. Dintre factorii care determină o poziție inferioară pe piața muncii se pot menționa: sexul persoanei și vârsta acesteia, datorită faptului că femeile, tinerii și cei de vârsta a doua, care sunt angajați în condiții neavantajoase, au și șanse mai puține de a ieși din această situație. În plus, viteza trecerii de la contracte non-standard la angajări standard cunoaște discrepanțe majore între statele membre ale Uniunii.

Un raport din 2006 asupra ocupării locurilor de muncă indică faptul că legislația de protecție a angajaților tinde să reducă dinamismul pieței muncii, afectând perspectivele femeilor, tinerilor și lucrătorilor mai în vârstă. Astfel, lipsa reglementărilor în anumite zone de contractare, simultană cu păstrarea unor norme dure privind siguranța locurilor de muncă, nu va produce decât o segmentare a piețelor, cu un impact negativ asupra productivității. Se sugerează că lucrătorii se simt mai în siguranță dacă există un sistem de ajutorare în caz de concediere, decât dacă sunt inamovibili la locul de muncă. Astfel, recodificarea ajutorului de șomaj, în tandem cu politicile active de încurajare a pieței muncii, va crea o acoperire mai bună împotriva riscurilor economice.

În contextul globalizării, al eforturilor de restructurare și al prevalenței economiei bazate pe cunoaștere, piața europeană a muncii trebuie să aibă o capacitate mare de absorbție, pe fondul nevoii de inovare și schimbare. Lucrătorii potențial vulnerabili trebuie să beneficieze de o hartă a oportunităților, pentru a-și putea crește mobilitatea și a-și ușura tranziția între diverse locuri de muncă. Devine tot mai evident că legislația ce susține angajările standard nu oferă suficiente motivații celor cu contracte permanente, ce își doresc să exploreze și alte opțiuni pentru o mai mare flexibilitate a muncii. Pentru ca inovarea și managementul schimbării să dea roade, piața muncii trebuie să răspundă celor trei provocări: flexibilitate, siguranța posturilor și segmentarea piețelor.

6. Sănătatea și siguranța muncii

Prevenirea este principiul fundamental al legislației privind sănătatea și siguranța muncii în Uniunea Europeană. Pentru a evita accidentele și pentru a reduce incidența bolilor profesionale, Uniunea a adoptat un set minim de cerințe în ceea ce privește respectarea normelor de siguranță la locul de muncă. Un raport75 din 2004 examinează modul în care

75 Comunicarea din 5 februarie 2004 privind implementarea prevederilor Directivelor de protecţia şi sănătatea muncii 89/391 (Directiva cadru), 89/654 (locurile de muncă), 89/655 (echipamentul de lucru), 89/656 (echipamentul pentru protecţia individuală), 90/269 (manipularea încărcăturilor) şi 90/270 (ecranele aparatelor).

[134]

Directiva-cadru din 1989 și cele cinci Directive separate au fost transpuse în legislația națională, și sunt aplicate în Uniune.

Directiva-cadru din 1989 a expus principiile pentru introducerea de măsuri care să sporească siguranța și sănătatea la locul de muncă. Obiectivul instalării unei culturi a prevenirii accidentelor se raportează la faptul că un nivel minim de cerințe legale va asigura:

• uniformitate legislativă pentru toate firmele europene; • un grad de protecție a lucrătorilor, diminuându-le suferințele în situațiile nefericite; • diminuarea pierderilor economice pe piața muncii, ca rezultat al incapacității

temporare a resursei umane în urma bolilor și accidentelor.

Înainte de adoptarea Directivei-cadru și ale celor cinci Directive individuale, protecția sănătății și siguranța muncii cunoșteau variații semnificative în aria geografică acoperită de aceste acte. Directiva-cadru a schimbat abordarea practică privind sănătatea și siguranța muncii în Statele Membre, printr-o viziune integratoare bazată pe prevenire și pe îmbunătățirea continuă a condițiilor de lucru. Responsabilitatea angajatorului, principiile de prevenire, informare și educare a lucrătorilor, precum și consultarea cu partenerii sociali sunt fundamentele acestui nou sistem legislativ. Consecințele asupra normelor naționale a adoptării Directivei-cadru și a celor cinci Directive individuale, se pot clasifica astfel:

• în anumite țări (Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania, Italia și Luxembourg), Directiva-cadru a avut consecințe semnificative, datorită faptului că legislația națională era învechită sau inadecvată la momentul respectiv;

• În alte țări (Austria, Franța, Germania, Marea Britanie, Olanda și Belgia), Directivele au completat sau rafinat cadrul normativ existent;

• În fine, câteva state (Danemarca, Finlanda, Suedia) au considerat că transpunerea nu necesită modificări ale legislației în vigoare, întrucât normele naționale erau deja armonizate.

În privința Directivei-cadru, cele mai multe țări au beneficiat de pe urma prevederilor inovative legate de: aria largă de acoperire, incluzând și sectorul public; principiul responsabilității obiective a angajatorului; cerințele de a concepe și aplica evaluările de risc în muncă; obligația de creare a unui plan de prevenire, pe baza evaluării de risc; recursul la servicii externe de prevenire a accidentelor; și dreptul lucrătorilor la informare, consultare, pregătire și participare.

Directivele individuale au avut de asemenea un efect important asupra normelor naționale:

• Directiva 89/654 a descris termenul de „loc de muncă”, care include toate modificările, extensiile și adăugirile spațiilor existente, cum ar fi: ieșirile de urgență, condițiile ambientale, spațiile de recreare sau pentru protecția angajatelor gravide.

[135]

• Directiva 89/655 a avut un efect major în uniformizarea cadrului legislativ național privind echipamentul și aparatajul de lucru. Directiva nu a introdus inovații majore, dar a clarificat problematica obligațiilor angajatorului în a furniza: informații și instrucțiuni privind utilizarea echipamentelor de lucru; programe de pregătire a lucrătorilor, inclusiv informații privind riscurile la care se expun aceștia; măsuri de siguranță, prin inspecții tehnice periodice; instrucțiuni privind principiile ergonomiei; consultare și participare socială în probleme de siguranța muncii.

• Directiva 89/656 a încorporat obligațiile angajatorului de a evalua, selecta, furniza și întreține echipamentul de protecție individuală al lucrătorilor. În plus, angajatorul are obligația de a evalua toate riscurile din procesul muncii, atunci când achiziționează un anumit tip de echipament de protecție individuală.

• Directiva 90/269 a simplificat și completat legislația existentă privind accidentele rezultate din manipularea încărcăturilor. Pentru acel moment, evaluările de risc, în sarcina angajatorului, și extinderea ariei de acoperire a Directivei la toate sectoarele de activitate, au fost considerate o inovație în domeniu.

• Directiva 90/270 a introdus prevederi privind ergonomia lucrului la aparate de comandă cu ecrane. Dintre aspectele inovative, se remarcă: impunerea programării unor pauze în activitatea lucrătorilor, obligația angajatorilor de a cere controale oftalmologice pentru lucrătorii vizați, și furnizarea de ochelari de corecție, dacă este cazul.

Analiza situației efective a transpunerii și implementării legislației europene oferă un portret ambiguu. Pe de o parte, se consideră că a fost atins obiectivul principal, de a garanta lucrătorului un nivel standard minim de protecție, prin armonizarea legislativă și prin reducerea numărului de accidente de muncă și a incidenței bolilor profesionale. Pe de altă parte, aplicarea neuniformă a normelor, în diversele sectoare de activitate și pentru firmele de diferite mărimi, a împiedicat obținerea rezultatelor optime și descreșterea accelerată a ratei accidentelor și bolilor profesionale.

a. Creșterea receptivității angajatorilor față de Directivele de protecția muncii

De la adoptarea Directivelor, Statele Membre au inițiat mai multe planuri de acțiune cu scopul de a promova o atitudine favorabilă prevenirii integrate, și de a oferi angajatorilor și lucrătorilor un ghidaj în vederea aplicării acestor norme. Totuși, există încă zone în spectrul economic, în special în zona IMM-urilor, în care sensul securității la locul de muncă, voința de a controla riscurile și participarea partenerilor sociali nu sunt încă sedimentate.

Este citat un singur studiu empiric legat de problema motivației angajatorilor de a implementa măsuri de protecția muncii, studiu realizat în Marea Britanie. Concluzia expusă este aceea că, pentru 80% dintre firme, respectarea normelor legale este principalul motiv de

[136]

introducere a sistemului de prevenire. Totuși, în cadrul acestei majorități există trei comportamente distincte:

• Cea mai răspândită atitudine a firmelor este aceea de a implementa măsurile minime de protecție, pentru a putea depăși inspecțiile periodice. Acești angajatori nu iau în considerare beneficiile unui sistem de prevenire a accidentelor și bolilor profesionale, iar costurile măsurilor introduse sunt minime;

• Un număr foarte restrâns de angajatori au o „motivație intrinsecă” de a optimiza procesele de producție și de a configura un sistem integrat de management, cu scopul de a obține beneficii de pe urma măsurilor de sănătatea și siguranța muncii;

• Al treilea grup de întreprinderi au un „impuls exterior”, prin faptul că sunt presate de partenerii de pe lanțul de distribuție, de concurenți sau de autorități.

b. Servicii interne și externe de protecție și prevenire

Directiva-cadru 89/391 impune ca fiecare angajator să ofere unuia sau mai multor angajați responsabilitatea asupra activităților interne de protecție și prevenire a riscurilor ocupaționale, dintr-un anumit perimetru de lucru. Dacă acest lucru nu este posibil din pricina lipsei personalului competent, angajatorul este obligat să recurgă la serviciile unor persoane din afara firmei. Intenția legiuitorului a fost aceea ca entitățile să își dezvolte departamentul de protecția muncii, dacă și-au creat deja unul, iar celelalte firme, dacă nu au posibilitatea numirii unor persoane competente în acest domeniu, să contracteze serviciile unor terți.

S-a constat că nu toate întreprinderile implementează aceste prevederi ale Directivei-cadru, iar problemele sunt evidente în cazul întreprinderilor mici și mijlocii. Aici, dar nu numai, situația cea mai frecventă este aceea a lipsei personalului competent în probleme de protecție și prevenire. Mai grav este faptul că acest lucru este valabil și pentru persoanele juridice care oferă servicii specializate în domeniul sănătății și securității muncii. Directiva-cadru nu specifică aptitudinile și competențele persoanelor care prestează astfel de servicii, lăsându-le la latitudinea statelor membre să le impună. Totuși, în spiritul Directivei, competențele în acest domeniu trebuie să aibă o natură multidisciplinară, iar statele membre au transpus acest aspect într-un mod neuniform.

O evaluare corectă a gradului de implementare a Directivei nu se poate axa doar pe aspectele cantitative – numărul de societăți, lucrători sau instituții publice, ce s-au conformat prevederilor cadrului normativ. Aspectele calitative – programele de pregătire pentru salariați, anvergura serviciilor de prevenire a riscurilor muncii, îmbunătățirile sistemelor de management – sunt chiar mai importante. În acest context se remarcă un deficit major: o focalizare excesivă pe aspectele tehnice ale protecției muncii, servicii medicale nesatisfăcătoare, sau bugete meschine pentru departamentul dedicat acestui serviciu.

Este foarte dificil de evaluat calitatea serviciilor interne sau externe oferite. Nu există nici un standard general acceptat în această direcție, iar sistemul de certificare a furnizorilor specializați în protecție și prevenire nu funcționează decât în câteva țări europene (Belgia,

[137]

Grecia, Portugalia sau Olanda). Autoritățile din celelalte state membre nu cer nici un fel certificare, mulțumindu-se cu diplome sau recomandări. Certificarea voluntară, pentru firmele specializate în sănătatea și siguranța muncii, este un compromis introdus de curând în Germania. Totuși, beneficiile certificării nu sunt de neglijat; un sistem unitar la nivelul Comunității poate conduce la o facilitare a liberei circulații a persoanelor și la o diseminare a serviciilor.

Cu privire la serviciile externe de siguranța și protecția muncii, s-au remarcat următoarele aspecte: oferta de astfel de servicii este mult inferioară cererii, în special în aria medicinii muncii; calitatea serviciilor externe nu este satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât firmele caută soluțiile cele mai puțin costisitoare în aria protecției și prevenirii accidentelor și bolilor profesionale; serviciile oferite în acest domeniu nu au o abordare holistă, multidisciplinară.

c. Informare, consultare și participare

Informarea, participarea, consultarea și pregătirea lucrătorilor reprezintă cheia de boltă a politicii de prevenire introdusă în Directiva-cadru. Detaliile acestui sistem sunt prezentate în cele cinci Directive individuale, iar ideea centrală este că fiecare angajat trebuie să dețină toate cunoștințele necesare legate de protecția și sănătatea muncii, pe postul pe care îl ocupă.

Pentru un angajator, obligația de informare îi cuprinde și pe salariații altor entități, care lucrează în aceeași locație. Implementarea practică a acestei prevederi este foarte deficitară, iar problema se manifestă în toate sectoarele, în toate Statele Membre, indiferent de mărimea companiei, și în special în ceea ce îi privește pe angajații cu contract temporar. În cele mai multe cazuri, aceștia din urmă realizează muncile mai puțin calificate, ce implică efort fizic substanțial. Angajații cu contract temporar își schimbă des locul de muncă, și nu sunt adecvat informați privind riscurile proceselor operaționale. Angajatorii nu consideră important sau uită să le ofere acestora un program de pregătire, în special datorită caracterului temporar al contractelor, și pentru că nu există suficiente precedente în această zonă.

Directiva-cadru le-a oferit lucrătorilor posibilități sporite de participare în cadrul inițiativelor de protecția muncii, în special prin parteneriatul de egalitate pe care angajatul trebuie să îl stabilească cu angajatorul în strategia de prevenire a riscurilor și de îmbunătățire a sănătății și siguranței muncii. Totuși, există un imens deficit de participare a lucrătorilor, ce poate fi explicat prin câteva observații:

• există un anumit nivel de ignoranță față de noile drepturi de participare; • eforturile de a integra protecția și sănătatea muncii în strategia firmei se lovesc de o

mentalitate pragmatică, axată pe soluții imediate și pe reducerea costurilor; • lucrătorii nu manifestă interes față de problemele de siguranța muncii, chiar când ei

înșiși sunt vizați direct de aceste măsuri.

[138]

Un sistem de management al securității și sănătății muncii trebuie să facă parte din managementul general al întreprinderii, iar legiuitorul nu cere soluții sofisticate și costisitoare de implementare, ci principii simple și inteligente, urmărind îmbunătățirea condițiilor de muncă, optimizarea proceselor și schimbarea mentalităților.

d. Costuri și beneficii pentru entitățile supuse noilor Directive

Firmele știu că accidentele costă, în primul rând bani. Când oamenii se accidentează, când utilajele sunt avariate sau produsele risipite, întreprinderile pierd bani. De aceea, siguranța și sănătatea muncii sunt benefice în plan economic. Au fost dezvoltate modele care să cuantifice precis costurile și beneficiile pentru firme, dar aceste simulări sunt complexe și nu au o aplicabilitate practică imediată. Astfel, doar un număr foarte mic de întreprinderi reușesc să facă o analiză în plan monetar a efectelor sistemului de protecție a muncii.

Statele membre au indicat în anumite rapoarte că lipsa indicatorilor cost-beneficiu le împiedică să facă o evaluare a acestor efecte în plan economic, deși sunt evidente costurile asociate cu concediile medicale și absenteismul. De asemenea, cheltuielile majore generate de evenimente extraordinare, cum ar fi incendii sau pierderi de vieți omenești, sunt foarte vizibile și sunt înregistrate instantaneu. Totuși, mult mai obscură este natura și anvergura pierderilor rezultate din evenimente de rutină: accidentele care rănesc, dar nu omoară lucrătorii, avariile utilajelor și întreruperile procesului de producție. Aceste tipuri de costuri se traduc în concedii medicale, creșterea primelor de asigurare, sau modificarea bugetelor de reparații. Foarte puține întreprinderi surprind în mod corect aceste costuri, și încă și mai puține analizează în mod sistematic efectele economice ale accidentelor de muncă.

Costurile ascunse sunt consecințele bănești ale accidentelor. Mulți angajatori consideră că toate costurile pot fi acoperite prin plata asigurării, însă, în practică, proporția costurilor neasigurate este mult mai mare decât a celorlalte. În plus, există și pierderi de natură intangibilă – o reputație pătată, dezinteresul clienților, sau moralul angajaților – ce nu pot fi cuantificate în termeni monetari.

e. Cazul întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri)

În ultimul deceniu, mărimea medie a firmelor din Uniunea Europeană s-a diminuat tot mai mult, ajungând ca 90% dintre entități să aibă sub 20 de angajați. Nu doar numărul IMM-urilor a crescut, ci s-a accentuat și instabilitatea pe piața muncii, prin rata mare a angajărilor și plecărilor salariaților. Aceste firme au o structură organizațională de tip informal, adică proprietarul-manager controlează de cele mai multe ori toate aspectele afacerii: vânzări, marketing, finanțarea, producția, salariații, stocurile – și, eventual, aspectele legate de protecția și sănătatea muncii. Astfel, siguranța muncii ajunge să fie privită ca un cost împovărător, și nu ca o parte integrantă a bunului mers al afacerii.

Soluția primă în reducerea numărului de accidente în cadrul acestor firme este furnizarea informațiilor necesare către managerii IMM-urilor, cu scopul de a-i convinge că

[139]

protecția și sănătatea muncii sunt o parte integrantă a afacerii. Spre deosebire de marile companii, entitățile mici rareori au o istorie proprie legată de accidentele de muncă. Totuși, atunci când se întâmplă un astfel de eveniment, de obicei este implicată o persoană importantă din firmă, un prieten sau o rudă a proprietarului. Astfel de accidente pot avea consecințe majore, până la a stopa întreaga activitate.

Sondajele arată că IMM-urile sunt caracterizate printr-o lipsă acută de conformitate cu cerințele europene minimale privind sănătatea și siguranța muncii, în special legat de evaluarea riscurilor, participarea și pregătirea lucrătorilor în sectoare cu risc ridicat de accidente, precum construcțiile și agricultura. Dintre motivele principale pentru această situație, se pot enumera:

• Lipsa unor informații și ghiduri relevante; • Slabele abilități ale managerilor de a superviza siguranța și sănătatea muncii; • Lipsa resurselor destinate pregătirii angajaților și managerilor în acest domeniu; • Accesul dificil la asistența tehnică de specialitate.

Luând în considerare această stare de fapt, Comisia a schițat o strategie pentru perioada 2002-2006, recomandând o combinație de instrumente care să asigure intrarea IMM-urilor în circuitul legislativ al protecției muncii:

• Diseminarea bunelor practici la nivel local; • Programe de pregătire pentru manageri și lucrători; • Dezvoltarea unor metode simple de evaluare a riscurilor; • Furnizarea de informații și ghiduri într-un limbaj accesibil și cu sfaturi practice; • Publicitate și acces la birouri de consultanță; • Promovarea serviciilor externe de protecția muncii, îmbinând calitatea cu un preț

accesibil; • Mobilizarea inspectorilor de resurse umane, în efortul de educare și încurajare a

adoptării tuturor prevederilor de sănătatea și siguranța muncii.

f. Modalități de îmbunătățire a aplicării Directivelor

Implementarea cerințelor minime impuse de setul de Directive trebuie să uniformizeze practicile în domeniul siguranței muncii. În același timp, firmele ce nu acordau nici o atenție problemelor de sănătatea și securitatea muncii vor fi obligate să investească în sisteme de prevenire, sau vor fi scoase în afara jocului. Investițiile într-o gestiune eficace a riscurilor asociate siguranței muncii generează efecte pozitive, care însă devin tangibile doar în timp, fiind puse în evidență printr-o analiză cost-beneficiu. De aceea, la momentul actual nu se poate face nici o evaluare a modului în care investițiile în sistemele de prevenire influențează competitivitatea pe piețele europene. Este evident că, pentru țările care aveau astfel de sisteme prin legislația națională, efectul economic a fost minim. Totuși, pentru țările mai puțin

[140]

dezvoltate – și în special pentru IMM-uri – nivelul necesar de investiții în siguranța muncii este semnificativ mai mare, iar costurile pe termen scurt sunt mai ridicate.

Este evident faptul că un corpus legislativ trece prin mai multe etape de existență, de la promulgare, implementare, evaluarea și revizuire. Astfel, în etapa de evaluare a efectelor setului de Directive privind siguranța muncii, s-au constat câteva deficiențe majore, dar și soluții pentru eliminarea lor:

• Creșterea gradului de implementare în rândul IMM-urilor; • Necesitatea existenței de statistici naționale complete și comparabile privind

accidentele ocupaționale; • Furnizarea de informații și de ajutor atât angajatorilor, cât și angajaților, în

conștientizarea drepturilor și obligațiilor acestora privind sistemele integrate de sănătatea și protecția muncii;

• Identificarea și eliminarea acelor prevederi ce s-au perimat din punct de vedere tehnologic, și actualizarea legislației în acest sens;

• O atenție sporită față de nevoile specifice ale lucrătorilor cu contracte temporare, în ceea ce privește informarea, consultarea, participarea și pregătirea lor;

• O abordare coerentă în ceea ce privește mediul de lucru pentru toate întreprinderile (ventilație, lumină, temperatură, spațiul necesar);

• Clarificarea nivelelor de risc pentru toate echipamentele, noi sau deja folosite în producție.

Cea mai presantă situație vizează IMM-urile, întrucât rata accidentelor de muncă este mult mai ridicată, în raport cu companiile mari, iar nivelul de informare și conformitate cu Directivele este mult diminuat. În această situație, utilizarea standardizării, a recompensării bunelor practici și a promovării beneficiilor rezultate din siguranța muncii, sunt soluții eficace atunci când autoritățile Statului nu reușesc să impună un cadru coerent și accesibil tuturor firmelor.

7. Ghidul micilor întreprinzători – soluția europeană pentru IMM-uri

Tranziția către o economie bazată pe cunoaștere este principala provocare a Uniunii Europene în secolul XXI. Succesul acestei tranziții va asigura o economie competitivă și dinamică cu locuri de muncă mai bune și cu un grad mai mare de coeziune socială.

Dinamismul întreprinzătorilor trebuie să fie în special orientat spre sesizarea oportunităților oferite de globalizare și de accelerarea revoluției tehnologice. Potențialul de creștere și inovare al întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-urile) este decisiv pentru viitoarea prosperitate a Uniunii Europene. Într-un peisaj economic caracterizat de continue schimbări structurale și de presiuni competiționale, rolul IMM-urilor, de a furniza locuri de muncă și bunăstare comunităților, este crucial pentru o economie europeană robustă.

[141]

Ghidul micilor întreprinzători76, dezvoltat de Comisia Europeană, introduce principiul „a porni de la cei mici”, adică a acorda prioritate IMM-urilor și întreprinderilor familiale, atât în reglementarea națională, cât și în serviciul administrației publice, pentru a le ajuta să crească și să gestioneze eficient toate provocările mediului economic. Pentru aceasta, Consiliul a dezvoltat un set de zece principii, care să însoțească toate politicile europene și naționale, atât în faza de concepere, cât și în faza de implementare.

a. Crearea unui mediu propice IMM-urilor

Un sondaj Eurobarometru din 2007 (citat în Comunicarea COM-2008-394 a Comisiei Europene) a indicat faptul că 45% dintre europeni ar prefera să aibă o afacere pe cont propriu, spre deosebire de 61% în Statele Unite. Această situație este neschimbată de mulți ani. Cetățenii europeni trebuie să fie conștienți că profesiunea liberă sau propria afacere sunt opțiuni viabile în carieră, și că trebuie să își dezvolte abilitățile pentru a le transforma în succes.

Sistemul educațional, în special curriculum școlar, nu este suficient de aproape de conceptul de întreprindere, și nici nu oferă abilitățile elementare pentru un întreprinzător. Copii trebuie să fie capabili să aprecieze ideea de întreprindere personală încă din primii ani de educație, iar aceste principii trebuie să le fie insuflate și profesorilor, prin programe de pregătire speciale. Totuși, educația antreprenorială nu se oprește la ciclul liceal; comunitatea de afaceri trebuie să își dezvolte propriile mecanisme de continuare a acestui sistem educațional.

Se estimează că șase milioane de întreprinzători individuali se vor pensiona în următorii zece ani. Europa nu își permite ca aceste mici afaceri să dispară, doar pentru că întreprinderea familială nu este privită cu același respect ca marile corporații. Importanța facilitării transferului (succesiunii) micilor întreprinderi este semnificativă, întrucât menținerea unei firme deja existente nu distruge locurile de muncă. Statele membre trebuie să faciliteze transferul întreprinderilor, așa cum a simplificat și procesul de creare a noilor firme. Este esențial ca presiunile fiscale (impozitul pe venituri, pe dividende), să nu descurajeze întreprinzătorii pensionari de la a-și vinde afacerile altor mici întreprinzători, sau de a le da în succesiune membrilor familiei.

b. A doua șansă pentru IMM-urile în stare de faliment

Falimentul este cauza pentru 15% din cererile de radiere a companiilor. Între IMM-uri, 700.000 falimentează în fiecare an, iar 2,8 milioane de locuri de muncă sunt afectate la nivel european. Chiar și pericolul falimentului este un stigmat, iar 47% dintre europeni nu ar comanda produse sau servicii de la o firmă ce a avut anterior probleme financiare. În același

76 Comunicarea Comisiei Europene din 25 iunie 2008, intitulată: „A porni de la cei mici: un ghid pentru IMM-uri în Europa”, COM(2008) 394.

[142]

timp, o restructurare este laborioasă datorită complexității procedurii falimentului. Astfel, procedura judiciară a insolvenței poate dura de la 4 luni la 9 ani în spațiul Uniunii Europene.

În consecință, Statele Membre au datoria de a reformula procedura falimentului pentru IMM-uri, astfel încât acestea să poată reveni cu un bilanț curat, inclusiv prin scheme de ajutor de stat. În plus, se urmărește promovarea unei atitudini pozitive a consumatorilor față de întreprinzătorii care repornesc o afacere.

c. Prevalența principiului „a porni de la cei mici”

Cea mai împovărătoare constrângere a IMM-urilor este suportarea costurilor legate de administrațiile publice. Micile firme au cheltuieli disproporționate în raport cu marile companii; o estimare arată că o corporație are cheltuieli de 1 Euro / angajat în relația cu Statul, în timp ce un IMM poate ajunge până la 10 Euro / angajat. Astfel, Comisia și-a propus să reducă aceste costuri pentru IMM-uri cu până la 25% până în 2012, la nivel Comunitar. În privința legislației existente, dar și viitoare, Statele Membre sunt în măsură să își actualizeze legislația națională, astfel ca IMM-urile să beneficieze de un regim preferențial în materie de înregistrare, raportare și taxare.

d. Adaptarea administrațiilor publice la nevoile micilor întreprinzători

Administrațiile fiscale, Registrul Comerțului și alte instituții publice trebuie să își reconfigureze sistemul de relații cu publicul, în vederea degrevării IMM-urilor de povara administrativă. Sistemul computerizat de depunere a actelor și de soluționare a cererilor, denumit e-government, precum și sistemul „biroului unic” sunt instrumente menite să reducă timpul petrecut la ghișeu și să elibereze resursele umane și financiare ale micilor întreprinzători.

Astfel, un pas important este reducerea numărului și cuantumului taxelor de înregistrare pentru IMM-uri, precum și reducerea duratei necesare înregistrării unei firme la mai puțin de o săptămână. Aceeași recomandare este adresată Statelor Membre și în ceea ce privește permisele și licențele de practică, cu reducerea duratei de obținere la o lună de zile.

e. Participarea IMM-urilor la achizițiile publice

IMM-urile întâmpină obstacole atunci când doresc să participe la achizițiile publice, ale căror sume se ridică la 16% din PIB-ul Uniunii Europene. Aceasta se întâmplă datorită faptului că firmele mici fie nu sunt informate despre oportunitățile disponibile, fie sunt descurajate de proceduri, întrucât autoritățile preferă să acorde contractele anumitor companii mari cu care au mai lucrat, decât firmelor tinere cu ambiții inovative. Totuși, o statistică arată că 42% din contractele de achiziții publice din 2005 au fost câștigate de IMM-uri. Eforturi suplimentare sunt necesare pentru a înlătura toate obstacolele de pe piața contractelor publice, în special prin reformularea cerințelor de participare la licitații.

[143]

f. Facilitarea accesului IMM-urilor la finanțare

Accesul la capitalul potrivit poate fi o dificultate majoră pentru IMM-uri, și reprezintă a doua mare povară, după costurile suportate în relația cu administrația publică. Aversiunea față de risc îi îndeamnă deseori pe bancheri și investitori să se ferească de finanțarea firmelor abia pornite sau în expansiune. Astfel, Comisia Europeană urmărește reformularea accesului la finanțare pentru micii întreprinzători, simultan cu furnizarea acestora de informații esențiale în privința avantajelor și dezavantajelor diverselor forme de capital, și despre modul cum să își prezinte proiectele potențialilor finanțatori.

În plus, IMM-urile au o rată scăzută a lichidității, afectată și mai mult de tradiția creditului comercial în Europa. În funcție de țară, IMM-urile au de așteptat între 20 și 100 de zile pentru încasarea facturilor, ceea ce este cauza principală pentru un sfert din falimentele acestor firme. Această situație conduce la pierderea a peste 450.000 de locuri de muncă și 25 miliarde de euro în fiecare an.

g. Oportunitățile Pieței Unice pentru IMM-uri

Piața Unică trebuie să garanteze accesul firmelor la potențialul comercial oferit de peste 500 de milioane de consumatori. Simplificarea majoră oferită de înlocuirea a 27 de legislații naționale cu un singur cadru reglementar pentru piața internă a Uniunii Europene, este un avantaj crucial pentru IMM-uri. O piață unică funcțională creează mediul competitiv necesar IMM-urilor pentru a face față globalizării și pentru a profita de noile oportunități de cunoaștere și inovare.

În acest moment, micii întreprinzători nu profită la maxim de avantajele pieței unice, în special datorită lipsei de informații privind deschiderile și regulile aplicabile în alte state membre, ca și datorită barierei lingvistice. Costurile și riscurile implicate de contactul cu diferite legislații naționale îi împiedică pe micii întreprinzători să își extindă activitățile peste hotare.

IMM-urile pot beneficia de suport din partea autorităților publice, sub formă de consiliere inclusiv în probleme de concurență neloială din partea companiilor mari. Firmele mici trebuie să beneficieze de deschiderile oferite de sistemul unic de certificare și protecție a proprietății intelectuale, prin Jurisdicția Brevetelor la nivel european.

h. Cercetarea și inovarea la nivelul IMM-urilor

Rezultatele Eurobarometrului citat mai sus indică faptul că 60% dintre responsabilii companiilor incluse în chestionar consideră că școala nu oferă competențele necesare pentru întreprinzători și angajații lor. Este evident că sistemul educațional trebuie să ofere competențele de bază, cum ar fi cititul, scrisul, științe naturale, management, abilități tehnice, cunoștințe de calculator și abilități lingvistice, pentru a le da indivizilor posibilitatea de a fi creativi. Totuși, IMM-urile nu beneficiază de suficienți angajați competenți în domeniul noilor

[144]

tehnologii, ceea ce conduce la o dramatică scădere a potențialului firmelor mici de a se angaja în proiecte de cercetare-dezvoltare. Doar trei din zece IMM-uri în Uniunea Europeană au avut în 2007 produse noi sau venituri din produse noi. De aceea, este esențial ca IMM-urile să fie integrate în circuitul inovării, și să se creeze legătura dintre acestea și universități.

Statele membre trebuie să ajute IMM-urile în dezvoltarea competențelor de cercetare-inovare, prin acces facil la infrastructura publică de cercetare, prin utilizare serviciilor dedicate ale Statului, prin consultanță în recrutarea angajaților calificați. De asemenea, firmele vor putea avea o identitate electronică, ce le va permite să își realizeze operațiunile pe această cale.

i. IMM-urile și provocările de mediu

Schimbările climatice și limitarea resurselor energetice sunt provocări majore pentru IMM-uri, care trebuie în consecință să adopte modele sustenabile de producție și comercializare. Cererea de produse cu impact redus asupra mediului este o poartă deschisă pentru micii întreprinzători conștienți de aceste oportunități.

Doar 29% dintre IMM-uri au introdus măsuri de economisire a energiei sau a materiei prime, comparativ cu 46% pentru marile întreprinderi. Doar 4% dintre IMM-uri au implementat un sistem de măsurare a eficienței energetice, spre deosebire de 19% pentru companiile mari. IMM-urile sunt îndeosebi vulnerabile la creșterile de prețuri la energie și materii prime, iar aceste probleme trebuie transformate în soluții, printr-o gestiune responsabilă a resurselor.

Comisia Europeană și-a propus să faciliteze accesul IMM-urilor la Programul de Eco-Management și Audit (EMAS), prin simplificarea procedurilor, reducerea taxelor și posibilitatea înregistrării combinate pentru mai multe firme. De asemenea, sunt dezvoltate soluții de ajutorare a firmelor care operează explicit în domeniul inovațiilor ecologice, pentru a facilita penetrarea piețelor, transferul tehnologic, utilizarea standardelor și primirea finanțărilor.

j. IMM-urile pe piețele din afara Uniunii Europene

Doar 8% dintre IMM-urile europene raportează venituri din exporturi, ceea ce este semnificativ mai puțin decât marile companii (cca. 28%). Piețele în creștere sunt în prezent o oportunitate neexploatată de micii întreprinzători. Cele două etape ale lărgirii Uniunii au creat importante resurse de afaceri pentru firme atât din „noua”, cât și din „vechea” Europă. Astfel, potențialul țărilor candidate și învecinate trebuie exploatat cât mai intens.

Barierele comerciale au un impact mai mare asupra IMM-urilor decât asupra marilor companii. Capacitatea redusă a micilor întreprinzători de a internaliza riscurile, precum și resursele limitate, sunt obstacole ce nu pot fi îndepărtate decât prin ajutorul autorităților, în crearea unor surse de informare viabile, cu obiectivul de a găsi parteneri comerciali în țări

[145]

străine. În plus, IMM-urile trebuie ajutate de autoritățile naționale să își depășească barierele culturale și să asimileze diferențele cadrelor reglementare ale țărilor partenere.

Protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, competiția loială și accesul la piețe sunt principalele căi de ajutorare a IMM-urilor în contextul globalizării. Aici, acordurile bilaterale între state și influența Organizației Mondiale a Comerțului sunt factori cheie ai succesului unor exporturi de calitate.

k. Concluzie

Uniunea Europeană a introdus nevoile IMM-urilor în chiar esența Strategiei pentru Creștere și Ocupare, iar evaluările periodice între 2005 și 2007 au arătat că statele membre au realizat progrese în crearea unui mediu propice funcționării și dezvoltării IMM-urilor. Birocrația, procedurile dificile de înregistrare, costurile în relația cu administrația publică, productivitatea scăzută, riscul de faliment, accesul dificil la finanțare, capacitatea redusă de inovare, și barierele comerciale pe piețele externe – toate aceste probleme au fost conștientizate de Comisia Europeană, care și-a propus reconfigurarea întregului sistem reglementar și optimizarea implementării acestuia, pentru a transforma Europa în mediul ideal pentru micii întreprinzători.

[146]

O imagine de ansamblu

Cartea de față a reprezentat un parcurs prin peisajul frământat al legislației europene axate pe două teme majore: sustenabilitatea și guvernanța corporativă. Există o singură concluzie care poate fi trasă în acest moment: întreprinderea ca un întreg este mai mult decât suma părților. Contabilitatea financiară, contabilitatea de gestiune, finanțele întreprinderii, managementul resurselor umane, managementul de mediu, fiscalitatea și drepturile investitorilor – plus o mulțime de alte componente care au fost omise din această enumerare – au fost mult timp privite ca elemente disparate, fiecare cu domeniul său de studiu și într-un cadru legislativ strâmt. Începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI nu mai este compatibil cu această perspectivă. Legislația europeană a adoptat deja o abordare holistă, iar întreprinderile, legiuitorul național și cercetătorii trebuie să își însușească această viziune asupra drepturilor și obligațiilor firmelor europene.

Întreprinderile mari, în special cele cotate, au deja câteva răspunsuri în această direcție. Multe dintre acestea și-au creat, la nivelul consiliului de administrație, structuri care să răspundă, în plan strategic și executiv, provocărilor noului mediu reglementar și de afaceri. Există comitete de responsabilitate socială, de protecția mediului, de guvernanță și conformitate, de siguranță a muncii și de coordonare a resurselor umane, există directori însărcinați cu toate aceste probleme. Între atribuțiile consiliului de administrație se regăsește și crearea de coduri de bună practică, în domeniul protecție mediului, a eticii corporative, a siguranței muncii sau a sustenabilității în lanțul de distribuție. În plus, există mecanisme de monitorizare și control adresate special tuturor acestor probleme, programe de pregătire pentru angajați, premii și distincții pentru salariații și partenerii care participă la programe de dezvoltare durabilă și o mulțime de alte metode de motivare în această direcție.

Așa cum am menționat și în deschiderea cărții, fiecare aspect de sustenabilitate sau guvernanță corporativă poartă cu sine un bagaj de necesitate. Eșecurile în planul protecției mediului sau accidentele de muncă nu vor falimenta o firmă, însă îi vor afecta major credibilitatea și, prin consecință, cota de piață. Fraudele contabile, comandate de conducerea societății și validate de auditorul extern, pot însă conduce la distrugerea unei societăți comerciale. Conflictele de interese, neglijența, incompetența, reaua voință sau avariția sunt motorul falimentului moral al corporației. O legislație modernă va transforma falimentul moral într-un faliment real al întreprinderilor nesustenabile.

[147]

Bibliografie Alexander, D., Britton, A., (2004) Financial Reporting, 7th Edition, , London: Thomson

Learning. Benn, S., Dunphy, D. (2007). Corporate governance and sustainability. Challenges for theory

and practice (pp. 9-35). London: Routledge. Bevir, M. (Ed.) (2007), Encyclopedia of Governance. Thousand Oaks, CA: Sage Publications. Brenkert, G.G. (2004). Corporate Integrity and Accountability. California: Sage Publications. Feleagă, N., Feleagă, L. (2007). Contabilitate financiară. O abordare europeană și

internațională, ediția a II-a, Vol. I, Contabilitate financiară fundamentală. Vol. II, Contabilitate financiara aprofundată, București: Editura Economică

Fisher, E. (2004). The European Union in the Age of Accountability. Oxford Journal of Legal Studies, 24(3), 495-515

Greuning, H. v. (2006). International Financial Reporting Standards. A Practical Guide (4th edition ed.): International Bank for Reconstruction and Development/World Bank

Henriques, A., & Richardson, J. (Eds.). (2004). The Triple Bottom Line: Does it All Add Up? Assessing the Sustainability of Business and CSR. London: Earthscan Publications ltd.

Keasey, K., Thompson, S., Wright, M. (2005), Corporate Governance: Accountability, Enteprise and International Comparisons (pp. 97-117). Chichester, West Sussex: John Wiley and Sons

KPMG. (2002). International survey of corporate sustainability reporting. De Meern, The Netherlands: KPMG Global Sustainability Services.

Munro, D. A. (Ed.). (1991). Caring for the Earth. A Strategy for Sustainable Living. Gland, Switzerland: IUCN / UNEP / WWF.

Oxford Dictionary of Law. (2003) (5th ed.). Oxford: Oxford University Press. Riahi-Belkaoui, A. (2004). Accounting Theory (5th ed.). London: Thomson Learning. Smith, R. C., & Walter, I. (2006). Governing the Modern Corporation. Capital Markets,

Corporate Control and Economic Performance; . Oxford: Oxford University Press. Villiers, C. (2006). Corporate Reporting and Company Law. Cambridge: Cambridge

University Press. Wymeersch, E. (2006). Corporate Governance Codes and their Implementation. Financial

Law Institute, Gent University, Working Paper Series, 1-14.

• Întregul material legislativ a fost accesat, în limba română și în limba engleză, de pe site-ul Uniunii Europene, la adresa http://eur-lex.europa.eu/