BALTA ALBAVASILE ALECSANDRI

Eminescu vorbind despre Alecsandri il caracteriza astfel Acel rege-al poeziei vesnic tanar si ferice.Ce din frunze iti doineste ce cu basmul povesteste.

Intr-o seara erau multi prieteni adunati asa cum era obiceiul oriental.Printre ei se afla si un tanar francez care facea un voiaj in Orient.Tanarul a marturisit ca ii era rusine deoarece nu stia ca in Europa exista o Moldavie si o Valahie.Plecat din Paris spre a intreprinde un voiaj in Orient asa cum era la moda a ajuns sanatos la Viena si de-a colo s-a imbarcat intr-un vapor cu gandul de a cobora Dunarea pana-n Marea Neagra.Cu cat se apropia cu atat mai nerebdator era si curios.Auzea numai cuvintele valah,Valahia.Pentru zugrav Valahia era un pustiu de fiare salbatice si oameni pribegi ca in sanul Africii. cp542e9463yppk

Oprindu-se vaporul la Braila tanarul zugrav s-a hotarat sa coboare. Inainte de a cobora si-a incarcat pistoalele in caz ca va fi atacat de hoti sau de oamenii din Valahia.Cand a coborat pe mal nici un om nu-l baga in seama ci doar consulul francez care-l duse pe tanar la el acasa cunoscandu-l drept compatriot.Acolo el auzi de balta facatoare de minuni si atunci l-a rugat pe consul sa-l duca si pe dansul intr-acolo.Consulul l-a dus pe tanar la caruta cu care trebuia dus pana la Balta Alba.Era o caruta mica cu patru cai slabi si cu un postas barbos,strenteros si inarmat cu un harapnic lung de-un stanjen. Suiti in caruta primitiva consulul il avertizase pe tanarul francez sa se tina bine dar nu a ascultat si acesta s-a trezit pe jos.Mirat de lucrul ce s-a intamplat si inca tulburat este luat inca o data in caruta dupa 10 minute dupa ce a cazut.A doua oara urcat in caruta se tine bine si se pregateste de plecare. Au plecat dar in timpul mersului nu putea nici sa bage mana in buzunar la pistoale pentru ca ar fi fost azvarlit din caruta.Caii alergau de parca ar fi intrat dracul in ei,caruta mergea de nici nu mai aveau timp rotile sa scartaie, iar postasul batea caii tot mai tare si acestia mergeau tot mai repede fugeau.Dupa zececasuri de mers au ajuns la Balta Alba.Francezul credea ca Balta Alba era untarg ca Ems sau Boden.In clipa aceea el numai spera:spera sa scape de salturile carutei,spera sa manance,spera sa se odihneasca.Uitase ca cu cateva ceasuri inainte se gandea ca Valahia era o tara cu salbatici si fiare rapitoare.Dupa inca o fuga buna de cal au ajuns intr-un sat.Dimineata a auzit afara sunete infernale,tropote de cai,de carute.Jumate speriat,jumate somnoros a iesit cu pistoalele in mana sa vada ce se intampla.Cand iesi vazu carute vreo 30 si toate se indreptau spre balta.Atunci realizase ca aceea este balta facatoare de minuni.Totul in mintea tanarului zugrav francez era confuz. Nu mai stia ce se petrece.Mai tarziu a mers si el la balta.Pe marginea baltii zarii un targ care nu era targ, un balci care nu era balci.Erau oameni pe care ii vazuse de dimineata.Unii faceau baie,altii plaja.Nimeni nu statea degeaba.Tanarul se dezbracase si intra in apa.Dupa ce a facut vreo doua sute de pasi se trezi cu patru femei in fata,ele erau acoperite de apa.Acesta rusina spunand ca in el ca este un neindamanatic.Aluat-o in stanga si dupa ce a iesit din hotareleimparatiei femeiesti daduse iara de de vreo trei sirene albe si vesele care se stropeau cu apa.Isi ceruse scuze si iesi afara din balta.Inspre seara s-a dus la balta sa faca o plimbare cu vaporul.Ideea cu vaporul pe Balta Alba a starnit mirarea tanarului.Vaporul se numea Vaporul baltii Albe.In el s-au urcat vreo treizeci de cavaleri si doamne.Damele se temeau de furtuni dar cavalerii gaseau cuvinte sa le linisteasca.La intoarcere toti erau voiosi si gata sa mearga la balul din satul Balta Alba.Acel bal a avut loc intr-un loc numit Cazino.La bal au luat parte peste doua sute de persoane.Acest bal l-a impresionat foarte mult pe tanarul francez.Dupa ce a facut mai multe cunostinte a intalnit cateva romance care vorbeu franceza ca niste adevarate periziane.Tanarul in 24 de ore a vazut lucruri nepotrivite,atatea contrasturi si nu mai stia daca Valahia era o tara salbatica sau civilizata.Poezie a maturitatii artistice depline, a implinirii perfectiunii clasice "in metru antic", "Oda" lui Mihai Eminescu a fost publicata in decembrie 1884, dupa ce parcursese un lung proces de gestatie de aproape zece ani, timp in care poetul a conceput unsprezece variante succesive. O prima versiune in metru antic este "Oda pentru Napoleon", devenita in alta varianta "Oda in metru antic", pastrand acelasi motiv poetic al maririi, ca simbol al originii geniului, al prorocirii. In versiunile urmatoare, se accentueaza atitudinea lirica si se contureaza stari tipic eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vietii in vis, poezia devenind o elegie de iubire. Magnificul vers, socotit cel mai impresionant vers scris vreodata in limba romana, "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata", apare abia in a saptea versiune a "Odei". De la prima variants pana la forma definitiva, poezia isi schimba tonalitatea de oda intr-una de elegie erotica, pastrand numai "cadrul de proportii titaniene" (D.Popovici) si structura metrica a odei antice; ca forma, poezia se modifies de la 13 strofe la 5 strofe, cate are creatia definitiva (finalizata, probabil, in 1882-1883).In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la "ucenicia la scoala antica" pe care poetul a facut-o prin traduceri si exercitii de versificatie peste care a suprapus propria experienta sufleteasca, devenind astfel "un desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu originalitatea spirituala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica in una din formele cele mai pure."Titlul "Oda (in metru antic)" releva antiteza dintre sensul cuvantului "oda", care inseamna lauda, imn de slava, si tristetea profunda, chinurile sfasietoare ale poetului, care a ramas nemuritor prin puterea geniului sau ilustrata si in versurile acestei poezii.Tema poeziei este filozofica, ilustrand atitudinea superioara a poetului privind cunoasterea si mai ales autocunoasterea, prin opozitia dintre atitudinea contemplativa a trecutului si prezentul mistuitor, construind imaginea eului poetic, "acel eu care a aflat ca este in noi ceva mai adanc decat noi insine, asadar eul care si-a gasit sinele" (Constantin Noica). In poezie se manifesta, asadar, lirismul subiectiv.Strofa intai. Incipitul -"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"-este, cu siguranta, cel mai profund gand poetic din literatura noastra, sintetizand un intreg sistem filozofic, prin care eul liric dezvaluie trecutul relativ ("sa-nvat") al tineretii sale, un timp cand se credea vesnic apartinator al Cosmosului. Atitudinea contemplativa a poetului se manifesta prin starea de visare catre elemente cosmice definitorii ale solitudinii: "Ochii mei naltam visatori la steaua/ Singuratatii." Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.Strofa a doua exprima, printr-un oximoron, suferinta "dureros de dulce" a eului poetic, provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii mistuitoare, "deodata tu rasarisi in cale-mi", care-i trezeste pentru prima oara "voluptatea mortii/ Nenduratoare", constientizand cu tristete efemeritatea imului, destinul implacabil al conditiei de muritor.Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie, desi mitologia antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greaca povesteste cum Hercules, incitat de sotia sa, Deianira, impotriva centaurului Nessus il ucide cu o sageata otravita. Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules moare in chinuri cumplite. Incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind ingrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele marii".Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la apogeul chinurilor in care poetul agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in fiacari...". Simbolul pSsarii Phoenix presupune speranta recastigarii unei vietii puriflcatoare prin ardere, adica prin iubire, eul liric intrebandu-se daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari: "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?".Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de reintegrare a fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de trecerea in nefiinta, cu conditia regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!". Viata e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii, existenta umana fiind conditionata de ideea ca "Moare numai cel ce se stie pe sine", cum scrie Nichita Stanescu in poezia "A unsprezecea elegie".Poezia "Oda (in metru antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul vietii fiind incomplet fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere.Procedee artistice. Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antic)", un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforica a limbii la nivel morfologic si sintactic. Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", '"naitam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporaia, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recenta, brusca, surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "rasarisi", "baui" si de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu", care sugereaza aparitia femeii in viata barbatului: "Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce...". Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice "dureros de dulce" si "voluptatea mortii".O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea combustie erotica este construita simetric in strofele a treia si a patra: primele doua versuri din fiecare strofa exprima suferinta, iar al treilea cuprinde o afirmatie -"Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii"- si, respectiv o interogatie poetica "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?". Eminescu valorifica aici moartea eroilor mitici Hercules si Nessus, pentru a sugera suferintele mistuitoare ale iubirii, cu intentia de a transmite cititorilor o experienta sacra.In ultima strofa verbele se afia la imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand aspiratia omului de geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin aparitia tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara o "nepasare trista".In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al meu vis", "al meu rug". Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie printr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscuia, ce sintetizeaza ideatic viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: "Singuratatii", "nenduratoare", "Apele marii", Pasarea Phoenix", "Mie reda-ma!".