FACULTATEA DE ISTORIESECTIA ISTORIEANUL IICOJOCARU ALEXANDRU

MODULUL PSIHOPEDAGOGIC

La inceputul secolului XIX Europa era distrusa dupa razboaiele napoleoniene si se dorea o cat mai grabnica pace, insa principalele state invingatoare:Rusia, Anglia, Austria, Prusia cautau sa obtina cat mai multe avantaje, acest lucru ducand la grave neintelegeri intre oamenii politici si conducatorii militari ai aliatilor. Veacul XIX, în materie de relaţii internaţionale, a fost unul al oamenilor de stat preocupaţi nu atât de ideea monarhiei universale, cît de apărarea şi menţinerea echilibrului de putere.In ansamblu secolul al XIX este cel mai stabil si destul de prolific in ceea ce inseamna sistemul diplomatic, fiind extreme de stabil in comparatie cu dezastrele si haosul secolelor ce l-au precedat sau secolului urmator.

Dupa intrarea trupelor coalitiei in Paris, abdicarea lui Napoleon si instalarea sa in insula Elba, revenirea Bourbonilor la tronul Frantei, in persoana relgelui Ludovic al XVIII-lea1 si numirea ca ministru de externe a lui Talleyrand acesta semna, in numele Frantei invinse la 30 mai 1814, tratatul de pace cu puterile aliate,urmand ca un congres European sa resolve toate problemele litigioase ale continentului, aliatii stabilind ca loc de desfasurare al viitorului congres capitala Imperiului Habsburgic, Viena.

Sedintele oficiale au inceput la 1 noiembrie 1814 incheindu-se la 9 iunie 1815, hotaririle fiind grabite de intoarcerea lui Napoleon in Franta.Principalii “actori” ai congresului au fost: Marea Britanie care la momentul respectiv reprezenta singurul Imperiu colonial având puncte de sprijin în întreaga lume cunoscută. Deţinea supremaţia navală incontestabilă fiind interesată de afirmarea puterii sale maritime şi de apărarea echilibrului de forţe continental; Rusia care era o mare putere prin dimensiunile terestre şi capacităţile demografice care căuta supremaţia continentală, în formula cuceririlor teritoriale şi în aceea a asigurări unui rol de arbitru al sistemului; Austria reprezenta un conglomerat etnic instabil aflandu-se într-un declin relativ de putere în raport cu Rusial; Prusia care era interesată de accesul la Marea Nordului în defavoarea Hanovrei, legată dinastic şi geostrategic de Marea Britanie; Franţa. Era interesată de consolidarea regimului intern şi eliminarea cât mai rapidă a ocupaţiei străine

Profitand de disensiunile dintre aliati, abilul si experimentatul Talleyrand urmarea sa destrame alianta de la Chaumont care prevedea ca membrii coalitiei anti-napoleoniene sa nu incheie tratate separate cu Franta, sa continue lupta pana la capitularea inamicului, iar Franta invinsa sa fie redusa la granitele anului 1792.Talleyrand dorea sa opreasca expansiunea teritoriala a Rusiei, Prusiei si Austriei, stiind ca Metternich2 nu dorea ca cea mai mare parte a Poloniei sa revina Rusiei, iar Saxonia, Prusiei.Astfel reuseste sa incheie in ianuarie 1815 un accord secret intre Anglia, Austria si Franta indreptat impotriva Rusiei si Prusiei.Revenirea lui Napoleon din insula Elba si restabilirea imperiului a fost probabil motivul ce a oprit declansarea unui razboi intre aliati, Tarul Alexandru I afland de tradarea aliatilor sai chiar de la Napoleon care i-a

1 Ludovic al XVIII-lea 1814-1824 cu intreruperea din timpul celor 100 de zile.

2 Klemens Wenzel von Metternich-Winneburg(1773-1859), om politic austriac, din 1794 intra in serviciul Vienei; ambassador in Franta intre 1806-1809, cancelar al Imperiului Habsburgic pana in 1848.Una din personalitatile centrale ale Europei intre Conresul de la Viena si Revolutia din 1848.

*1 Nicolae Ciachir:”Diplomatia Europeana in Epcoa Moderna”:pag: 251-264

*1Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu: Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX – XX pag:1-9

trimis tratatul secret din 3 ianuarie 1815 dintre Anglia, Austria si Franta.Tarul insa a ales o colaborare cu Austria teama de Napoleon fiind mult mai puternica si astefel Bonaparte a fost din nou infrant de coalitie.

Daca la Congresul de la Viena au participat majoritatea statelor mari si mijlocii ale Europei, “Actul Final”3 a fost semnat doar de reprezentantii a sapte mari puteri:Austria,Anglia,Rusia,Prusia,Franta, Suedia si Portugalia.Principalele prevederi ale Congresului de la Viena se refereau la Polonia disparuta ca stat suveran in urma impartirii ei in 1795, cea mai mare parte a teritoriilor Poloneze intrand in componenta imperiului Tarist.Din intreaga Polonie ramanea independent si strict neutral sub protectia Rusiei, Austriei si Prusiei doar Cracovia proclamat oras liber.

Desigur, hotaririle “Actului Final” nu se opreau doar la referiri despre Polonia.Astfel Franţa, deşi admisă în rândul factorilor de decizie, a pierdut toate cuceririle Revoluţiei şi Imperiului revenind, într-o primă fază, la frontierele din 1792. A redobândit în schimb o parte din fostul patrimoniul colonial: Martinique şi Insula Bourbon, plus Guyana franceză de la Portugalia şi Guadelupa de la Suedia. Congresul a sancţionat reîntoarcerea dinastiei de Bourbon pe tronul Franţei, în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea, Regatul Unit al Țărilor de Jos reuneste Provinciile Unite si Țările de Jos Austriece și trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deșteptării dorințelor franceze de expansiune; Regatul Prusiei câștigă, la vest, Westfalia și Renania, iar în est, Pomerania, și devine unul dintre membrii cei mai importanți ai Confederatiei Germane; Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria și primește provinciile ilirice, Lombardia și Veneția; poziția sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza4 a doua soție a lui Napoleon I.

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare, și care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene. Tratatul „Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe“ este ambiguu și nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore.

Figura cea mai reprezentativă a Congresului de la Viena a fost cancelarul Austriei,Metternich, omul politic care a urmărit cu cea mai mare consecvenţă construirea unei Europe stabile, unită pe baza principiilor legitimităţii şi conservatorismului, o Europă in care nici o frontieră şi nici un guvernămant să nu se mai schimbe. Metternich

3 9 iunie 1815 – Acordul post-război principal4 A doua sotie a lui Napoleon I* ibidem1 pag 251-264* ibidem2 pag 1-9

va impune mereu reprimarea oricărei incercări de bulversare a acestei stabilităţi. Metternich şi suveranii adunaţi la Viena considerau că stabilitatea poate fi asigurată nu doar prin menţinerea statu-quo-ului5 teritorial intre ţările europene, ci şi prin menţinerea unor regimuri politice conservatoare, refractare oricăror schimbări politice in interiorul statelor.Tocmai in acest punct va intampina politica Sfintei Alianţe cele mai mari dificultăţi, deoarece tendinţele de schimbări liberale, politice şi sociale, din interiorul statelor, conjugate cu naţionalismele care se vor afirma mai ales după 1830, vor ajunge să bulverseze, in cele din urmă, şi sistemul de securitate europeană bazat pe legitimismul dinastic şi pe un conservatorism manifestat in toate planurile. In pofida dorinţei generale de stabilitate, era firesc ca alianţa suveranilor Europei să nu funcţioneze in mod perfect, mai ales pe o perioadă mai lungă. Cea mai importantă rivalitate geostrategică europeană, care se va menţine pe parcursul intregului secol, va fi cea dintre Anglia şi Rusia, cele două mari puteri ale căror interese multiple se ciocneau in special in zona Orientului şi a

Asiei. O a doua rivalitate este cea dintre Prusia şi Austria, in condiţiile in care Prusia doreşte să işi intărească poziţiile şi influenţa in Confederaţia Germană. Franţa, redusă la tăcere in 1815, va incerca să profite de diversele contradicţii existente şi va evolua in spaţiul rămas liber intre ele, cu scopul de a caştiga din nou o poziţie influentă in politica europeană. In acest spectru de forţe, după 1815, principalii promotori ai stabilităţii vor fi Austria lui Metternich şi Marea Britanie, cele două puteri care nu doresc altceva decat să menţină statu-quo-ul. Austria se teme de faptul că mişcările naţionale din Italia şi Germania ii pot afecta interesele in regiunile respective, după cum tot ea este cea care se impotriveşte expansiunii ruseşti inspre Balcani. In acest ultim punct, interesele sale se intalnesc cu ale Angliei, care doreşte şi ea menţinerea integrităţii Imperiului Otoman, pentru a-şi proteja influenţa din Mediterana Orientală şi securitatea drumului spre India. Intre anii 1815 şi 1822, acest sistem de politică internaţională, susţinut cu fermitate de Metternich, işi dovedeşte din plin eficienţa. De fiecare dată cand apărea vreo tendinţă internă sau externă de natură să ameninţe stabilitatea, marile puteri se intalneau intr-un congres şi stabileau, de comun acord, o intervenţie armată care să restabilească situaţia. După 1822 insă, solidaritatea politicii monarhilor Europei se dezintegrează, iar sistemul cvasifederativ imaginat de Metternich se destramă. Deşi Metternich continuă să susţină, cu incăpăţanare, această politică, ea va inregistra tot mai multe eşecuri şi tot mai puţini sprijinitori pentru a se prăbuşi total pană la 1848.După 1823 Metternich s-a putut baza doar pe influenţa sa personală asupra ţarului Alexandru I şi asta s-a dovedit în curând a fi insuficient. În privinţa anumitor zone ale continentului cuvântul său n-a avut însă nici o greutate.

Odata cu restabilirea pacii, marile puteri invingatoare si-au satisfacut in cea mai mare parte pretentiile teritoriale, au creat garantii importriva unei eventuale agresiuni a Frantei, mare invinsa de la Viena pe teritoriul careia mentineau trupe de ocupatie.Congresul de la Viena a creat un echilibru temporar in Europa, anii de după congres, până la 1848 au creat bazele pentru o restructurare a cadrului european din punct de vedere economic, social şi politic.

Revolutiile de la 1848 au perturbat serios echilibrul European, aparand un sentiment de “teama sociala”, imperiul tarist mizand pe o conjuncture favorabila, a

5 Stare care a existat mai înainte, care se menține și în momentul de față și în raport cu care se apreciază efectele unui tratat, ale unei convenții.*ibidem1 pag 313

incercat sa resolve in favoarea sa “problema orientala”6 cautand ocupe Istambulul si Stramtorile sis a lichideze posesiunile europene ale Imperiului Otoman ceea ce a dus la delcansarea razboiului Crimeei din anii 1853 -1856, unde se vor confrunta cinci din cele sapte mari puteri ale continentului.In tabara potrivnica Rusiei se gaseau alaturi de Poarta, Marea Britanie, Franta si Piemontul pe cand Imperiul Habsburgic a luat o pozitiei ostila tarismului.Nu trebuie omis nici ca Imperiul Otoman dupa numeroasele insuccese in razboaiele cu Rusia, de aceasta data cu sprijin masiv din partea Angliei si Frantei iese victorios.Desi prin Conventia de la Londra7, diplomatia tarista a suferit un esec, Nicolae I isi punea bazele intr-o intelegere cu Anglia, in vederea impartirii Imperiului Otoman.Politica externa a tarului era subordonata situatiei social-economice utilizate pentru atingerea obiectivelor, pe acesta linie inscriindu-se vizita lui Nicolae I in Anglia in 1844 si discutiile purtate cu regina Victoria dar si cu premierul Aberdeen8.Este drept ca tarul nu si-a dezvaluit concret propriile sale proiecte exprimandu0si doar intentia controlului iesirii din Bosfor si transformarea Istanbulului in oras liber.Diplomatia britanica nu l-a refuzat categoric pe tar , dar , nici atunci nici mai tarziu nu s-a semnat cu Rusia un document oficial in sensul propunerii tarului.

Evenimentele politice din Europa petrecute in perioada dintre Congresul de la Paris si momentul redeschiderii “problemei orientale”9 au avut o importanta deosebita in viata politica a continentului reprezentata in primul rand de aparitia unor noi state pe harta Europei.

Daca perioada 1815-1853 10nu a cunoscut nici un conflict, fiind caracterizata de un efort de mentinere a pacii, perioada 1853-187011 se deosebeste radical de cei 40 de ani premergatori.Actorii principali ai sistemului abandoneaza linia cooperarii pentru a reveni la razboi in vederea solutionarii conflictelor intre state.Toate cele cinci mari puteri sunt angajate in cel putin un razboi in aceasta perioada, trei dintre ele poata chiar trei razboaie fiecare.In anii 50 şi 60 monarhiile conservatoare au foste cele care au distrus Actul de la Viena si au făcut-o în mod deliberat. Războaiele de reconstrucţie naţională agresive şi identificarea victoriei pe câmpul de luptă cu mândria naţională şi regenerarea au fost mijloacele prin intermediul cărora monarhiile şi-au asigurat o nouă perioadă de viaţă. In anii 50 şi 60 grupurile guvernante au încercat să-şi dividă oponenţii fiind dispuse să facă concesii limitate pentru a se concentra asupra slăbirii şi izolării celor mai periculoase elemente. Procesul a luat forme diferite de la o ţară la alta.

In 1871 debuteaza o alta etapa in istoria secolului XIX ce va dura chiar pana in anul 1914, o perioada de pace cu putine modificari ale statu-quo-ului.In aceasta perioada Europa nu cunoaste decat razboaie locale , marile puteri neconfruntandu-se intre ele.Reich-ul german, proclamat in anul 1871, la Versailles, era un stat federativ şi o monarhie constituţională. acestei unificări, motiv pentru care duce, pe plan extern, o politică de menţinere a păcii şi a stabilităţii, iar pe plan intern una de contracarare a oricăror forţe centrifuge, periculoase pentru stat. Instituţiile politice ale Imperiului

6 Problemele diplomatice și politice generate de decăderea Imperiului Otoman. 7 Reglementa regimul stramtorilor -18418 Geoge Hamilton Gordon, conte, lord de Aberdeen, Ministru al Afacerilor externe 1828-1830, 1841,1846, primul ministru in 1852.9 187510 Perioada “Diplomatiei proactive”11 Perioada numita”Fereastra aberanta”*ibidem1 pag 338-340

German incercau să concilieze particularismul moştenitistoric al statelor componente cu necesitatea menţinerii şi consolidării unităţii acestuia. Arhitectul intregului sistem fusese cancelarul Otto Von Bismarck12. Bismarck vedea peste tot duşmani ai Imperiului, identificandu-i indeosebi in acele tendinţe şi grupări care nu aveau ca reper exclusiv al loialităţii lor statul şi naţiunea germană, ci erau motivateşi de alte simpatii sau Forma de afiliere. Impresia că Imperiul German era cel mai puternic între Marile Puteri este întărită de cunoaşterea faptului că Bismarck a refuzat trei propuneri de alianţă avansate de Austro-Ungaria în decursul unui deceniu, în septembrie 1872, în noiembrie 1876 şi în aprilie 1878. Ceea ce lăsa să se înţeleagă că noul imperiu era puternic, independent şi că nu avea nevoie de aliaţi pentru a-şi menţine poziţia. In condiţiile in care liberalii germani, obsedaţi de idealul unificării, manifestă un puternic ataşament faţă de stat şi sunt mai mult “germani” şi “naţionali”, decat “liberali” şi “burghezi”,Bismarck colaborează cu ei, nevăzand nici un pericol din această direcţie. In schimb, el va purta un război inverşunat impotriva minorităţilor alsaciană şi poloneză, impotriva catolicilor şi impotriva socialiştilor, considerand că aceste orientări reprezentau pericole grave la adresa unităţii germane. Intr-o primă etapă a guvernării sale, intre anii 1871-1876, Bismarck se sprijină, din punct de vedere politic, mai ales pe naţional-liberali. Bazandu-se pe această colaborare, el declanşează acum o acţiune de mare amploare impotriva catolicismului şi a emanaţiei sale politice, Partidul Zentrum, care se opuneau centralizării şi autoritarismului prusian. Acţiunea sa, numită Kulturkampf 13 era prezentată ca o luptă a progresului, a culturii laice şi a raţiunii, indreptată impotriva obscurantismului religios promovat de Biserica Romano-Catolică..El ii expulzează pe iezuiţi, inchide o serie de mănăstiri, scoate invăţămantul de sub tutela Bisericii, introduce obligativitatea căsătoriei civile, cere tuturor clericilor să se supună controlului exercitat de către stat. In anul 1876, ca rezultat al acestor măsuri draconice, toţi episcopii catolici din Prusia, care refuzaseră să se supună, erau arestaţi sau expulzaţi, iar un sfert din numărul parohiilor erau vacante. Cu toate acestea, Kulturkampf a repezentat un eşec pentru Bismarck. Catolicii s-au opus persecuţiilor cu vigoare, iar Partidul Zentrum a devenit tot mai popular, fiind considerat un symbol al rezistenţei. Chiar şi luteranii majoritari ajung să protesteze impotriva măsurilor anticlericale, resimţite ca un atentat la adresa religiei, in general. In cele din urmă, in anii ’80, raporturile dintre Stat şi Biserică Romano-Catolică vor fi reluate.

Succesele sale dintre 1862-1871 îi asigură o autoritate incontestabilă. Bismarck ramâne convins de faptul că Franţa nu se va resemna cu pierderea celor doua provincii Alsacia şi Lorena şi mai devreme sau mai târziu va căuta să-şi ia revanşa contra Germaniei. Numeroasele sale declaraţii şi actele sale demonstrează această preocupare. Mai ştia însă că Franţa singură nu va putea acţiona şi nici nu va încerca, de aceea ea trebuia izolată. Pentru a împiedica Franţa să-şi găsească aliaţi, diplomaţia germană curtează Viena şi Petersburgul, de a căror atitudine binevoitoare fata de Germania caută să se asigure. Principalul scop a lui Bismark era de a mentine Franta intr-o stare de izolare, gandindu-se chiar la un razboi preventiv impotriva acesteia.In acest sens, iscusitul diplomat a reusit sa constituie “Alianta celor trei imparati”14 intre Germania, Austria si Rusia, o alianta cu scop defensiv. Von Bismark este si o figura ce a jucat un rol

12 Otto Eduard Leopold von Bismarck  a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale13 Lupta pentru Cultura14 S-a constituit în 6 iunie 1873*ibidem2 pg 45-46

important la Congresul de la Berlin ce a pus capat razboiului Ruso-Turc din anii 1877-1878. Cele 7 puteri europene participante au fost: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia si Rusia, iar cel care a dat dovadă de abilitate diplomatică deosebită și care a influențat decisiv luarea hotărârilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.Perioada cuprinsa intre Congresul de la Berlin si declansarea primului razboi mondial a fost marcata de o tot mai accentuate ascutire a contradictiilor dintre marile puteri imperialiste, interesate de acapararea unor noi teritorii, zone de influenta si piete de desfacere, de constituirea unui nou sitem de aliante. Blocarea tenditelor expansiuniste ale tarismului in timpul Congresului de la Berlin, in special datorita manevrelor lui Bismark a dus la o anumita izolare a Rusiei precum si la deteriorarea relatiilor germano-ruse.Ca raspuns la campania declansata in Rusia in anii 1878-1879 impotriva atitudinii Berlinului, Bismark a restrans importul vitelor din Rusia si a instituit taxe vamale suplimentare pe cereale, lovind puternic in economia Rusiei, in conditiile in care Germania absorbea 30% din exportul imperiului tarist.In timp ce respectivele masuri au declansat reactii deosebit de violente in Rusia, Bismark pregatea incheierea tratatului secret de alianta cu Austro-Ungaria, semnat la Viena, la 7 octombrie 1879.Tratatul, in aparenta defensive, era indreptat impotriva Rusiei, Germania si Austro-Ungarie urmand sa se ajute reciproc cu toate fortele in cazul in care una din ele devenea victima unei agresiuni din partea tarismului; in ipoteza agresiunii unui alt stat in afara Rusiei, ambele parti isi fagaduiau o “neutrallitate binevoitoare”, daca atacantul nu era inteles cu Rusia.Initial Bismark intentionase sa include alaturi de Rusia si Franta insa Andrassy15 s-a opus categoric nedorind complicatii suplimentare pentru Austro-Ungaria.La 18 iunie 1881 alianţa celor trei împăraţi este reînnoită. Termenii ei sunt însă şi mai neangajanţi decât ai primei alianţe din 1873. E în fapt o înţelegere de a se acorda aceloraşi parteneri “o neutralitate binevoitoare”, în cazul în care una din părţile contractante s-ar fi găsit în război cu o a patra mare putere. În cazul unui război franco-german Rusia urma să rămână neutră, chiar dacă Germania era statul agresor. De asemenea Germania şi Austro-Ungaria rămâneau neutre în caz de conflict ruso-englez, chiar dacă acest conflict ar fi fost provocat de Rusia. În acelaşi timp cele trei puteri se angajează să ţină cont de interesele lor în Balcani. Planul lui Bismarck de alianţe europene e mult mai vast. Nu se opreşte doar la alianţa cu Austro-Ungaria şi înţelegerea celor trei împăraţi. Intenţia lui e de a înconjura Franţa din toate părţile, izolând-o. Aşa ajunge la alianţa cu Italia, stat tânăr şi în căutare de aliaţi pentru a face figură de mare putere. Europa ajunge la inceputul veacului XX sa fie divizata in doua blocuri politico-militare:Tripla Intelegere sau Antanta16 si Tripla Alianta sau Puterile Centrale17,cea din urma fiind detinatoarea a unui urias potential uman si material in jurul lor gravitand majoritatea statelor mici si mijlocii ale continentului.Tratatul de alianta dintre Austro-Ungaria, Germania si Italia semnat la Viena la 20 mai 1882, care ducea la Constituirea triplei Aliane prevedea colaborare economica si militara in cazul cand Italia sau Germania ar fi fost atacate de catre Franta, precum si in situatia in care unul dintre semnatari s-ar afla in razboi cu alte doua mari puteri nesemnatare;De asemenea se

15 A fost prim-ministru al Ungariei 1867 - 1871, apoi ministru de externe 1871 – 187916 Alianta formata din Anglia,Franta si Rusia17 Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania, Italia* ibidem1 pag 399-400* ibidem2 pag 50-52

stabilea adoptarea unei neutralitati binevoitoare sau, dupa dorinta acordarea ajutorului military daca una din puterile semnatare ar declara razboi altui stat.Tratatul cu character secret avea o valabilitate de cinci ani..La 28 mai 1882 membrii Triplei Aliante deadeau publicitatii o declaratie unde se sublinia ca tratatul nu este indreptat in nici un caz impotriva Angliei. Politica de izolare a Franţei, ideea centrală a întregii diplomaţii bismarckiene, reuşise până atunci. Dar ea nu mai avea şanse de reuşită. Şi dacă Bismarck ar fi rămas cancelar după 1890 la o alianţă ruso-franceză tot s-ar fi ajuns. Era în logica lucrurilor. Poate ar mai fi putut fi întârziată de extraordinara capacitate de manevră a acestui mare om de stat care a fost Bismarck, cel mai mare pe care l-a dat Europa secolului XIX după Napoleon I.

Tripla Întelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse 1891-1893, care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două tări ar fi fost atacată de către Tripla Aliantă. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta Cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două tări si-au delimitat sferele de influentă în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.Bazele Antantei au fost puse la 27 august 1891 odata cu semnarea acordului fraco-rus. Franţa ieşea, în sfârşit, din izolarea în care se aflase după 1871. La primul punct convenţia preciza că în cazul când una sau toate puterile Triplei Alianţe mobilizau, acelaşi lucru îl făceau şi cele două semnatare, simultan şi imediat, fără o consultare prealabilă. La al doilea punct se stipula că în cazul în care Franţa era atacată de Germania sau de Italia susţinută de Germania, Rusia va ataca Germania cu toate forţele sale. Dacă Rusia era atacată de Germania sau de Austro-Ungaria susţinută de Germania, Franţa ataca la randu-i Germania cu toate forţele sale. Convenţia, secretă, era semnată de generalul Boisdeffre şi de generalul Obroutchev18, darn u avea aprobarea scrisa a celor doua guverne. Încercarea n-a fost luată deloc în serios la Berlin. Dimpotrivă Germania porneşte contra Rusiei un război al tarifelor contra exporturilor ruseşti Era o măsură cerută de marii proprietari de pământ din Germania de Est, ameninţaţi direct de exporturile ruseşti. La fel era motivată şi politica financiară germană restrictivă faţă de Rusia. Pentru Rusia alianţa cu Franţa devenea chiar o necesitate.

A doua etapa a constituirii Antantei a fost apropierea Anglo-Franceza.Diplomatia franceza continua sa fie destul de abila si active si dupa 1894.Intelegerea se va semna in 1904 si se va transforma un an mai tarziu intr-o Antanta Cordiala, cu ocazia crezei Marocului19.Regele Edward care fusese un artisan al acestei intelegeri favorizeaza si apropierea fata de Rusia, semnat in 1908 un tratat ce dădea libertate de mişcare Rusiei în Persia de Nord şi asigura graniţele Indiei, în ceea ce privea Marea Britanie.

Aceste aliante de la sfarsitul secolului XX vor imparti definitiv Europa si vor duce in secolul urmator la conflicte armate cum nu mai existasera pana atunci pe continent in care vor fi implicate un numar foarte mare de state pe o durata foarte lunga de timp si implicit cu pierderi materiale si umane uriase.

18 Seful Statului major Rus19 A fost o criză internaţională asupra statutului colonial al Marocului , între martie 1905 şi mai 1906* ibidem2 pag 51-62, pag 68

În 1912, Imperiul Otoman era o umbră a ceea ce fusese odinioară. Tocmai pierduse un război cu Italia, în urma căruia a fost nevoit să cedeze Tripolitania20 , Dodecanezul21

precum şi Cirenaica. Acest război, început la 29 septembrie 1911, a fost cea mai puţin justificată dintre întreprinderile militare transalpine, şi, cu toate acestea, a suscitat un amplu asentiment popular în peninsulă. Primul război balcanic a izbucnit în data de 25 septembrie/8 octombrie 1912, atunci când Muntenegrul a declarat război Imperiului Otoman, iar Bulgaria, Serbia şi Grecia i-au urmat gestul la 5/18 octombrie 1912. După cum era de aşteptat, Turcia a fost învinsă cu rapiditate. Imediat după încetarea luptelor s-a putut constata că înfrângerea turcilor a fost partea uşoară pentru coaliţia balcanică. Neînţelegerile seculare au ieşit cu furie la iveală. Astfel, în vara anului 1913 a izbucnit al doilea război balcanic la care a luat parte şi România care nu putea privi impasibilă la naşterea Bulgariei Mari, care emitea pretenţii asupra Dobrogei. În consecinţă, Bulgaria a fost zdrobită de o mare coaliţie compusă din Serbia, Grecia, Muntenegru, Turcia şi România.

In concluzie putem afirma ca secolul XIX este dominat de cinci mari puteri:Franta, Rusia, Prusia, Austro-Ungaria, Marea Britanie, un secol in care statele mici incearca sa obtina asistenta economica si militara din partea marilor puteri.In veacul al XIX o mare putere este caracterizta de capacitatea de a influenta anumite interese globale cu o putere militara si economica remarcabila.Diplomatia reprezinta o revolutie moderna ce cuprinde intregul sistem de interese care iau nastere din raporturile stabilite intre natiuni, ea reprezinta deci forma specifica si normala de relatii politice, economice si culturale dintre natiunile civilizate.Toate aceasta revolutie moderna inceteaza insa odata cu izbucnirea Primului Razboi Mondial.

Bibliografie:

20 Libia de astazi21Grup de insule din preajma Asiei Mici

Bogdan Antoniu; Mihai-Rudolf Dinu:”Istoria Relatiilor Internationale in secolele XIX-XX”, Ministerul Educatiei si Cercetarii, Proiectul pentru invatamant rural, 2005.

Constantin Buse:”Din istoria relatiilor internationale”, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2009.

Nicolae Chiachir:”Diplomatia Europeana in Epoca Moderna”, Editura Stiintifica si Enciclopedica,Bucuresti ,1984.