Dialog Mihai Oara - Daniel Branzai

Martie 13 - Martie 16, 2000

Daniel Branzai: 3-13-2000  Introdocere    Mihai Oara:       3-14-2000  Raspuns   Daniel Branzai:  3-14-2000  Asemanari    Mihai Oara:       3-15-2000  Biserica si morala   Daniel Branzai:  3-15-2000  Dragoste între frati    Daniel Branzai:  3-16-2000  Evanghelizare Ortodoxa (o veste buna)Daniel Branzai:  3-16-2000  O întâlnire pe vârf de munteMihai Oara:       3-16-2000  Înviorare în BisericaDaniel Branzai:  3-17-2000  Nevoia de partasieMihai Oara:       3-16-2000  Liturghia

Daniel Branzai

O scrisoare deschisa:

02-13-2000

Catre Mihai Oara

Am ramas surprins sa aflu numele unui prieten pe care-l stiam "baptist" trecut ca autor al unui "site" si al unor articole de apologetica ortodoxa. Am spus "surprins", nu intristat si nici  suparat sau dezamagit. Nu stiu din ce pornire, m-am apucat sa-ti scriu aceasta scrisoare deschisa. Este probabil o  incercare de a te apara impotriva criticilor prea aspre ale unor fosti  prieteni pe care miscarea  ta i-a facut sa reactioneze asemeni unor presupusi dusmani. Sau poate ca este o dorinta de a vedea in ceea ce ti se intimpla tie implinirea unor rugaciuni prin care cer de ani de zile o revitalizare a credintei in masele mari de credinciosi ortodocsi din Romania.

In primul rind, ca neoprotestant, vreau sa afirm citeva lucruri:

1. Ma identific cu Biserica istorica in toate evolutiile ei, gresite sau corecte, din cele douazeci  de veacuri care au trecut de la plecarea Mintuitorului la cer. Sunt un madular al acestei entitati colective care se numeste Mireasa si care asteapta revenirea Celui care ne va duce in "odaia de nunta."

2. Cred din toata inima ca, pina la Reforma lui Luther din Germania catolica si pina la aparitia neoprotestantilor din Romania, Bisericile istorice au avut in sinul ei credinciosi adevarati si vrednici care au fost "sarea pamintului" si "lumina lumii" in vremea cind crestinismul a cucerit regatele de intunerec ale religiilor idolatre pagine. Ma simt frate cu si cu Tudor Vladimirescu, anahoretul asasinat miseleste de Eteria greceasca. Respect sacrificiile cu care Romania crestina a tinut piept asalturilor mahomedanilor turci si a stat ca un paznic gata de jertfa la granita crestinatatii europene. Am plins la prelegerile tinute de fratele poet Ioan Alexandru la Universitatea bucuresteana si m-am infiorat alaturi de el mai mult ca la ascultarea multor predici din bisericile baptiste. Sunt, cred eu, in primul rind crestin, si doar in cel de al doilea rind baptist.

3. Nu cred ca exista un exclusivism cultic autentic si autentificat de Dumnezeu. Cred ca pe linga expresiile "din orice neam, de orice limba" ar trebui sa adaugam cu modestie si cu ingaduinta si "din orice denominatie."

Spunind toate acestea, vreau totusi sa te intreb:

1. Oare ar fi trebuit sa ma nasc eu intr-o familie "baptista" daca Biserica Ortodoxa si-ar fi facut cu adevarat datoria de "purtator al luminii mintuitoare" ?

2. Cum se explica valoarea "ortodoxiei" in contextul falimentului moral si social din tarile majoritar crestin ortodoxe ? Daca pomul bun se cunoaste dupa roadele lui, ce va face Dumnezeu cu smochinul ortodox?

3. Admir prospetimea convingerilor si evlaviei autorilor de articole de pe noul "site" de apologetica ortodoxa, dar ce legatura este intre aceasta "floare" primavaratica teoretica si "realitatea trista si mohorita" din majoritatea familiilor, bisericilor, satelor si oraselor in care majoritatea oamenilor poarta si ei numele de "ortodocsi" ? Esti si sunteti gata sa le spuneti celorlalti ca este necesara o trezire spirituala si o "veghere" continua in asteptarea Domnului ? Fara o intilnire personala cu Dumnezeu, orice sfat, oricit de evlavios, nu este decit, iertata sa-mi fie expresia imprumutata din jargonul de cartier marginas: " O frectie cu galenica la un picior de lemn." Poporul acesta ma cinsteste cu buzele, dar cu inima este departe de Mine."

4. Cum este cu putinta ca un popor "crestin" ca cel roman sa-si injure cu atita asiduitate Dumnezeul ? Din ce traditie au aparut aceste injuraturi si blesteme ? Este posibil ca un preot ortodox sa injure?

5. Amintesti de preotul Trifa si de Tudor Popescu. Ai fi gata sa preiei apostolatul lor si sa fi scinteia care sa aprinda iar lumina in formalismul liturghic si arid al "ierarhilor" din "sistemul de putere al Bisericii Ortodoxe" ?

6. Cine este "depozitarul adevarului" in realitatea ortodoxa: Scriptura sau Biserica ? Ce se intimpla atunci cind Biserica se indeparteaza de la Scriptura? Cine are autoritatea finala ?

Din astfel de dialoguri fratesti ar putea sa rezulte doua lucruri:

- Ca in loc sa stim sa ne pretuim reciproc ca frati crestini, ne facem de risul si paguba celor din jur, pierzind timpul in lupte fraticide.

- Ca, gelosi, pe loialitatea fata de Christos, nu ne entuzismam de "convertirile" de la un cult la altul, ci suntem gata sa ne incurajam unii pe altii la dragoste si la fapte bune.

Eu merg pe varianta a doua. M-as bucura din toata inima ca noua ta orientare sa fie un progres spiritual personal si ca Dumnezeu sa te foloseasca intre fratii ortodocsi, la fel cum doresc sa ma foloseasca pe mine intre fratii din bisericile noastre. Astept insa cu teama ceasul adevaratei tale confruntari cu realitatea ortodoxiei preotesti. Discutie academica si apologetica doctrinara sunt seva credintei adevarate. Sa nu uitam insa ca, religios fiind, Domnul Isus si ucenicii au avut de suferit nu din cauza "credintei" in Iehova, si nu din cauza credintei stramosesti a poporului care-i sorbea cuvintele de pe buze, ci din cauza confruntarilor cu un sistem laodician, care, slujindu-L in Templu pe Dumnezeu, Il rastignea pe Fiul Sau pe dealul din afara cetatii.

Te rog sa citesti tot ceea ce public si eu pe http://roboam.com. S-ar putea ca sa nu fii de acord cu toate de acolo, dar din dialogul nostru vom putea sa intretinem rivna dupa "desavirsirea" ceruta de Cel ce ne-a chemat "din intunerec la lumina Sa minunata."

Acelasi prieten si frate

Daniel Branzai

Mihai Oara

Draga frate Branzai,

Mai întâi îti multumesc pentru dragostea si întelegerea care razbate din scrisoarea deschisa pe care mi-ai trimis-o. Tin sa declar ca, trecând la Biserica Ortodoxa, am aceleasi sentimente de dragoste atât pentru Baptistii români, cât si pentru dumneata, de care ma leaga frumoase amintiri. Sunt de acord, împreuna cu dumneata, ca Dumnezeu ne iubeste pe toti, "de orice neam, limba" si de "orice denominatie", cu toate ca pentru mine aceasta nu înseamna un relativism religios dupa care nu ar avea importanta în ce biserica ne aflam.

Apreciez de asemenea întelegerea pe care o ai fata de traditia crestina de veacuri a poporului nostru. Aceasta întelegere este în contrast cu atitudinea unora care mai degraba o arunca la groapa istoriei.

Voi încerca acum sa raspund la unele din întrebarile pe care mi le-ai pus, cu speranta ca dialogul nostru va fi constructiv, informativ si ziditor pentru noi toti. Sper sa pot raspunde la celelalte întrebari într-un viitor apropiat. Problema este ca întrebarile sunt scurte, dar necesita raspunsuri mai lungi si elaborate.

Este oare existenta Baptistilor în România un semn al esecului Bisericii Ortodoxe? Probabil raspunsul este afirmativ, dar necesita anumite explicatii. As putea sa raspund cu o întrebare: este oare existenta Mormonilor în SUA un semn al esecului Baptistilor?

Afirmatia dupa care "falimentul moral si social" din tarile cu traditie ortodoxa s-ar datora Ortodoxiei este nedreapta si marturisesc ca ma întristeaza de fiecare data când o aud. Pentru a raspunde la ea ar trebui sa facem un studiu mai profund al istoriei, ceea ce spatiul si timpul nu ne permite. As dori totusi sa fac câteva remarci.

Toate tarile de traditie ortodoxa au fost subjugate în ultimele secole de puteri ostile ortodoxiei. În Rusia, dupa venirea la putere a lui Petru cel Mare, care aducea idei de modernizare din Europa protestanta, Biserica Ortodoxa a fost pusa sub o seama de restrictii. Petru a desfiintat functia de Patriarh si a cerut ca toate hotarârile Sinodului sa fie aprobate de ministrii lui. În secolul XIX în Rusia au patruns ideile socialiste, cu totul ostile Ortodoxiei. Romanele lui Dostoievski ne pun în lumina acest antagonism. Socialistii propovaduiau ateismul si teroarea, Biserica propovaduia dragostea si credinta. Venirea bolsevicilor la putere a însemnat începutul unei perioade de extraordinara persecutie împotriva Bisericii, o persecutie cu mult mai intensa decât pe vremea lui Nero. Sute de mii de preoti au fost împuscati. Comunismul a distrus Rusia si a adus-o în starea în care se afla. Nu necinstim oare memoria milioanelor de martiri crestini ortodocsi din Rusia, atunci când punem decaderea Rusiei pe seama lor, în locul calailor? Nu ne unim oare cu Nero, care I-a învinuit pe crestini de arderea Romei?

România a prosperat într-o anumita epoca, pe vremea lui Stefan cel Mare. Acest mare rege ortodox a dus Moldova la ceea ce Lucian Blaga a numit culmea civilizatiei românesti. Dupa el, tarile române au început sa intre în declin, nu ca urmare a Ortodoxiei, ci a terorii turcesti. Imperiul Otoman a fost acela care a adus coruptie si teroare. De la ei mostenim "bacsisul", nu de la Biserica Ortodoxa. În ultimii 40 de ani, România s-a aflat sub comunism, care de asemenea a îngradit Biserica.

Bulgaria, Serbia si Grecia au avut experiente asemanatoare. Grecia s-a eliberat de turci si nu a cazut sub comunism, de aceea este ceva mai avansata.

Ca speculatie istorica este interesant de observat ca pentru sute de ani Bizantul, civilizatia cea mai ortodoxa din istorie, s-a aflat pe culmile civilizatiei si culturii europene. Bizantul avea universitati, spitale si sistem de ajutorare sociala, în timp ce restul Europei era cufundat în obscuritatea Evului Mediu. Bizantul a trecut prin framântari, ca orice alta civilizatie umana, dar pentru sute de ani a stralucit în lume, si a

pastrat flacara credintei. Din pacate a cazut, nu doar ca urmare a atacurilor turcesti, ci si a tradarii si jafului "crestinilor" apuseni al caror progres îl admiram atât de mult astazi

Cum am scris, toate aceste nenorociri istorice au dus la starea jalnica a tarilor din rasaritul Europei. Coruptia si împilarea a atins si Biserica, dar a venit din afara, nu dinauntru. Sunt convins ca noua epoca de libertate va însemna o regenerare a acestor natiuni, în care Biserica va putea acum sa manifeste o influenta pozitiva.

Cu dragoste crestina,

Mihai Oara

Daniel Branzai

02-14-2000

Catre Mihai Oara

Nu ma asteptam sa-mi raspunzi asa de repede. Iti multumesc pentru atentie si pentru pretuire. Te asigur ca este reciproca. Oftez si eu impreuna cu tine cind spui: "Nu vreau sa gândesc prea departe sau sa tintesc prea sus, dar vad aici sansa unui dialog crestinesc care este foarte rar în zilele noastre, mai ales printre români. Din pacate, cei mai multi baptisti cred ca ortodocsii sunt idolatrii superstitiosi si corupti, iar ortodocsii cred ca baptistii sunt rataciti vicleni. Poate avem sansa sa aratam lumii ca putem dialoga în dragoste, fara înjuraturi."

Desi cred ca vom avea toata vesnicia la dispozitie ca sa ne lamurim controversele, nu vad de ce n-am putea pune putin timp deoparte chiar si acum pentru a vedea in ce suntem "de acord" si putem umbla impreuna. Romania ar avea mult mai mult de cistigat de pe urma "infratirii" crestine, decit de pe urma conflictelor si ciomagelilor mai mult sau mai putin metaforice.

Pentru a stabili cit mai multe capete de pod, am sa incep prin a scoate in relief puncte comune de invatatura si practica. Desi pare de necrezut, asa ceva exista si, daca ar exista putina bunavointa reciproca, cred ca ne-am putea bucura mai mult unii de ceilalti. Unul din lucrurile pe care imi place sa le subliniez este "asemanarea" (ca sa nu spun ca sunt identice) dintre unele invataturi aplicate si astazi in cele doua biserici (Ortodoxa si Baptista). 

Din cauza spatiului restrins, am sa ma opresc azi doar la doua dintre ele:

1. Ideia de Biserica locala suficienta si autocefala.

Am sa redau un citat din Enciclopedia Britanica si am sa-i las pe cititorii baptisti sa vada extraordinarea asemanare cu invatatura despre autonomia bisericii locale: "Conceptia Ortodoxa despre biserica este bazata pe convingerea ca o comunitate locala de credinciosi, adunata in jurul episcopului lor pentru sarbatorirea Cinei Domnului (sau "impartasania"), este in miniatura imaginea bisericii de pe intreg pamintul. Acest concept al "intregului", al "incluziunii" este numit "catolicism". S-ar putea sa para un concept abstract, dar el are o implicatie foarte practica si anume ca "orice este sau ar putea sa fie necesar pentru viata bisericii se gaseste deja in adunarea locala. Ideia "catolica" poate fi comparata cu o piine. Fiecare felie de piine nu poate fi "toata piinea", dar ea poate si de fapt contine toate ingredientele necesare prezente in piine. Asta inseamna ca oriunde se gasesc impreuna un episcop si o adunare de credinciosi, avem de a face cu o "biserica."

2. Structura lucratorilor bisericesti.

Mai in orice sat si Biserica ortodoxa exista o tripleta de slujitori: popa, cantorul si dascalul. Iertata sa-mi fie indrazneala, dar asta inseamna ca evanghelicii din America n-au inventat mai nimic, atunci cind au ales sa functioneze si astazi condusi de: un pastor invatator, un pastor (elder) cu inchinaciunea (worship) si un superintendent al Scolilor Duminicale (elder of education). In situatia ca acesti trei slujitori ai Bisericii si-ar face din plin datoria, generatiile care vin vor putea fi calauzite in caile Domnului.

Daniel Branzai

P.S.

Da-mi voie sa-ti fac o mica observatie. Comparatia ta dintre Baptisti-mormoni si ortodocsi-baptisti nu poate fi dreapta: baptistii n-au fost niciodata o religie majoritara in America, in timp ce Biserica Ortodoxa, cu statisticile numerice coplesitoare (peste 80% din populatia Romaniei) se pretinde un fel de biserica nationala, detinatoarea unui fel de monopol asupra modelarii neamului roman.

Mihai Oara

Frate Daniel,

Încerc acum sa raspund urmatoarelor doua întrebari pe care mi le-ai spus.

Pacatul si coruptia sunt fenomene pe care le întâlnim la tot pasul în aceasta lume. Din pacate, ele patrund si în Biserica si arunca o lumina proasta asupra marturiei noastre. Ma întrebi daca este posibil ca un preot sa înjure. Raspunsul nu poate fi decât ca asemenea cazuri exista si ca sunt regretabile. Ascultam recent o caseta cu o predica a unui fost preot care a devenit baptist. El povestea cum, pe când era înca preot ortodox a vrut sa-si omoare sora care era “pocaita”. Bineînteles, pacatul era aruncat pe seama Ortodoxiei. Dar în vocea lui se simtea si acum o duritate, o lipsa de blândete si umilinta, exprimata prin cuvinte aspre si un limbaj declamator. Poate cu oarecare egoism mi-am spus, “Bine ca omul acesta a trecut la Baptisti!”

Exista deci coruptie în Biserica Ortodoxa? Raspunsul nu poate fi decât DA. Dar coruptie exista pretutindeni, în toate confesiunile. A crede contrariul ar fi o contrazicere a învataturii lui Hristos, care în pildele Împaratiei din Matei 13 repeta de mai multe ori adevarul ca în aceasta lume fii Împaratiei nu pot fi separati de fii diavolului. Orice încercare de a face o astfel de separare pe linii confesionale este neproductiva si nescripturala. Aceasta nu înseamna sa nu cautam curatia si disciplina morala în bisericile din care facem parte.

Vad aici doua probleme.

Prima este aceea ca multi Baptisti români au o viziune întunecata a Bisericii Ortodoxe. Un prieten Baptist mi-a spus recent ca un lac din România, învecinat cu doua manastiri, de calugari si maici ortodoxe era plin de copii avortati, rezultati din comportarea lor imorala. Aceasta calomnie nu putea sta în picioare. De ce s-ar fi dus cineva la manastire ca sa-si practice imoralitatea, când putea foarte bine sa o faca în lume? Nu este aceasta o acuzatie ca aceea dupa care “pocaitii” ar practica orgii secrete?

Acelasi prieten mi-a spus ca ortodocsii lasa bilete la biserica cu blesteme pe care preotii apoi le rostesc în rugaciuni. Lista acestor acuzatii neîntemeiate si calomnioase poate continua.

A doua problema este aceea ca noi toti avem tendinta sa comparam merele cu portocalele. Comparam adesea ce este mai bun de o parte, cu ce este mai rau de cealalta. Am citit odata un articol anti-ortodox, în care se afirma ca în timp ce credinciosii baptisti se aflau în închisori, anumiti episcopi ortodocsi erau prieteni cu comunistii. Dar afirmatia poate fi întoarsa, si se poate spune ca în timp ce conducerea Cultului Baptist colabora cu autoritatile comuniste (o stiu din surse interne), multi credinciosi ortodocsi putrezeau în închisori.

Mi-ai scris despre preoti care înjura. Nu neg faptul ca acesta se poate întâmpla. Dar si de cealalta parte gasim exemple similare. În micul orasel american în care locuiesc au fost în ultimii trei ani doua cazuri de pastori evanghelici casatoriti care au fost descoperiti ca având relatii imorale. Unul dintre ei era implicat cu dirijoarea corului, care în cele din urma a dat în judecata biserica.

Este usor a gasi astfel de pacate Bisericii Ortodoxe din România. Motivul simplu, care nu are nimic de-a face cu credinta, este ca ea este o biserica majoritara, cu multi membrii nominali. Fiind o minoritate, Baptistilor le este mai usor sa pastreze disciplina morala. Situatia este oarecum simetrica aici în SUA. Eu locuiesc în asa numita Bible-belt, centura Scripturii, în care majoritatea sunt evanghelici. Aceasta nu împiedica o anumita stare decazuta în populatie. Pe de alta parte, aici Biserica Ortodoxa este minoritara si are un foarte bun simt al disciplinei morale. Preotul nostru ne-a spus ca episcopul a declarat ca orice preot cazut sub o suspiciune de pacat va fi imediat exclus. Membrilor bisericii li se cere sa vina frecvent la spovedanie. Euharistia se practica în fiecare Duminica, si te asigur ca ne apropiem de ea cu frica si cutremur.

Experienta de altfel limitata pe care am avut-o cu Biserica Ortodoxa din România a fost una luminoasa. Într-o seara am mers la vecernie, într-o biserica din Alba Iulia. Dupa slujba, preotul a venit sa vorbeasca cu mine. M-a întrebat daca sunt preot (pentru ca aveam barba), si i-am spus ca sunt un Baptist care vrea sa treaca la Ortodoxie. Mi-a luat mâinile în mâinile lui, s-a uitat în ochii mei si a început sa plânga. Nu am vazut niciodata în viata o asa scurgere de dragoste din ochii unui om, o dragoste care o pricepem doar cu simturile noastre duhovnicesti.

În catedrala din Alba Iulia am vazut un grup de baieti tineri care s-au asezat cu fata la pamânt si au stat poate zece minute în rugaciune în aceasta pozitie. Nu o faceau obligati, nici de ochii lumii, eu fiind singurul alt vizitator acolo.

M-am întâlnit tot acolo cu IPS Episcopul Andrei, caruia I-am vorbit de cautarile mele. Am fost impresionat de dragostea, blândetea si întelegerea lui.

Toate aceste experiente ale mele nu se potrivesc cu imaginea “popilor care înjura”. Preotul bisericii din care fac acum parte este un om minunat, pasionat pentru Hristos, plin de întelepciune si dragoste. Sunt binecuvântat sa-l am ca parinte duhovnicesc.

Cum vom trata în viitor aceasta problema? Eu propun sa evitam situatia în care fiecare începe sa arate catre pacatele de cealalta parte. Ele exista cu siguranta. Dar prefer sa caut ce este mai bun printre Baptisti si printre Ortodocsi.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Daniel Branzai

Catre Mihai Oara

Incerc cu curaj sa zidesc pe puntea sugerata de tine in ultima scrisoare: "Cum vom trata în viitor aceasta problema? Eu propun sa evitam situatia în care fiecare începe sa arate catre pacatele de cealalta parte. Ele exista cu siguranta. Dar prefer sa caut ce este mai bun printre Baptisti si printre Ortodocsi."

Am sa-ti spun despre citeva din relatiile mele cu prietenii mei ortodocsi. Ma bucur sa stiu ca acum esti si tu unul din ei. Istorisirea ca va urma atinge putin si problema "crestinilor nominali" de care ai amintit in mesajul tau. Sper sa nu te afecteze negativ nici o remarca din ceea ce voi spune. Ia-o drept o marturisire de la inima la inima. Am convingerea ca multe din "greselile" pe care le vedem mai bine la altii exista si la noi insine (regula rezonantei simpatice: spune-mi pe cine critici ca sa-ti spun cine esti) si mi-am dat seama din experienta personala si din studiul istoriei ca orice grupare religioasa devenita majoritara intr-o anumita comunitate este supusa pericolului de a deveni formala, apatica si, cel putin in unii din reprezentantii ei, apostata.

Parintele Cornel Avramescu sau nevoia de seriozitate.

La citva timp dupa ce am reusit sa vin in America, am primit un telefon de la masa romaneasca a Departamentului de Stat de la Washington. Domna Judith Buncher mi-a spus: "Ti-a venit randul sa-i ajuti si tu pe altii. Trebuie sa sponsorezi patru preoti ortodocsi ca sa-i scoatem din Romania." Bineinteles ca acestei binefacatoare a noastra nu-i putea refuza nimic. Asa ca am facut actele necesare. Ce se intamplase? Patru preoti ortodocsi erau in pericol de a fi aruncati in inchisoarea comunista deoarece se apucasera sa faca educatie crestina copiilor din sat si-i invatau pe oameni sa gindeasca crestineste intr-o tara atee. Unul din acesti patru preoti este Cornel Avramescu, preot de prin partile Simeriei. L-am cunoscut impreuna cu sotia si cu cei doi baieti ai lor in imprejurari care nu vesteau deloc prietenia care avea sa urmeze.

De fapt, uitasem de sponsorarea facuta. Mai ales ca aranjamentele dictau ca cei patru sa ramina la New York, unde comunitatea romaneasca era mai numeroasa si sansa lor de a sluji intr-o parohie, mai mare. M-a sunat insa cineva intr-o dimineata sa ma duc la un motel de linga aeroportul Los Angeles si sa-i iau. Acest cineva "enervat" si poruncitor mi-a spus ca el ii tine acolo fara plata de aproape doua zile si mai mult nu vrea sa faca. Daca nu-i iau, el ii arunca in strada.

I-am gasit plinsi si dezorientati. Cind m-am recomandat ca pastor baptist, sponsor al actelor facute, am observat in ochii preotesei o strafulgerare rece ca de cutit. Preotul mi-a spus: "Domnule, s-a facut o greseala. Noi trebuia sa raminem impreuna cu familiile celorlalti trei preoti la New York. Nu trebuia sa venim aici unde nu cunoastem pe nimeni. Fa bine dumneata si ia-ne niste bilete sa plecam chiar acum inapoi la New York."

Sfinta naivitatea de proaspat emigrant! Cum sa-i explic ca pretul a patru bilete de avion de la L.A la N.Y nu incapea in bugetul meu subtire. I-am rugat sa amine aceasta plecare la New York, iar intre timp sa mergem la mine acasa, de unde vom lua legatura telefonica cu prietenii de la New York. Refuzul a fost categoric si incapatinat. "Nu, nu mergem la dumneata acasa. Vrem sa ne trimiti chiar acum la New York."

Dupa citeva ore de insistente si tirguieli, lipsa de alternative i-a convins. I-am dus acasa, iar pe drum, le-am vorbit de preotul Alexe cu care locuiam in acelasi cartier si le-am aratat orasul de palmieri scaldat intr-o dumnezeiasca lumina aurita. Acasa, ne-am dat seama impreuna ca "prietenii" de la New York nu se prea grabeau de fel sa-i duca acolo. I-au sfatuit sa ramina in L.A. si sa reia legatura peste alte citeva zile. Noi locuiam pe atunci intr-un apartament modest cu un dormitor si o sufragerie. Impreuna cu sotia si fetita noastra de un an jumatate, noi ne retrageam seara in dormitor, iar ei patru se culcau pe canapea si pe jos in sufragerie. Erau foarte tacuti. Pe copii ii simteam curiosi, fratele Cornel se silea sa fie calm si, in limitele posibilului, politicos. Preoteasa insa era un sloi de gheata. Sub parul frumos, castaniu, ochii ei scaldati de lacrimile necazului aruncau in rastimpuri fulgere.

Imtimplarea a facut ca peste doar doua zile sa trebuiasca sa plec cu tinerii romani baptisti din L.A. intr-o tabara de la Colorado, asa ca le-am zis: "Iata frigiderul plin, iata asternuturile de pat, iata cheile de la

casa. Simtiti-va ca la dumneavoastra. Ne vedem peste opt zile cind ne vom intoarce." I-am lasat uimiti, cu cheile in mina, sperind sa se dezmeticeasca si sa fie mai comunicativi macar cu cei de la New York. Nadajduiam ca pina la intoarcere sa-i gasim cu o alternativa viabila pentru situatia lor.

Cind, dupa cele opt zile, ne-am intors acasa, i-am gasit total schimbati. Vorbisera si la New York si cu preotul Alexe. Concluzia a fost ca trebuie sa ramina pe loc si sa-si caute un inceput pe aceste meleaguri. Au urmat apoi citeva luni de dulce prietenie. Preoteasa Eugenia s-a dezghetat putin cite putin. Ftata i-a devenit luminoasa si frumoasa. Glasul blind si rotogolit parca mereu a cintec din Ardeal. "M-ai dat gata cind ai plecat si ne-ai lasat in casa toata "pe incredere". Puteam sa luam tot ce ai si sa fugim in alta parte. N-am mai patit niciodata in viata asa ceva frumos. Atunci mi-ati devenit cumva dragi. Mi-am zis ca daca respectati un preot, trebuie sa fiti oameni cu teama de Dumnezeu."

Cind prietenia noastra s-a transformat intr-o partasie crestina, preoteasa mi-a marturisit: "N-am vrut in viata mea sa intru in casa de sectant. Nu te supara, dar in mintea si inima mea dumneata nu esti preot. Nu poti fi preot fara sutana. Si pe sotul meu il respect altfel cind are pe el haina preoteasca."

Au urmat anii grei de inceputuri si zbateri. Fratele Cornel si sora Eugenia s-au cunoscut cu majoritatea celor din Biserica Baptista. Mergea cu noi la parc. Venea si ne cinta la Biserica.

Dupa alti citiva ani, a inmugurit in inima lor un vis: sa inalte o cladire de Biserica Ortodoxa romaneasca in Anaheim. S-a rugat mult, a cerut bani de pe unde a putut. A fost si la rudele lui din Israel. L-am privit ca pe un ciudat mester Manole care s-a apucat sa ctitoreasca o Biserica romaneasca in hartuielile "stasurilor" specific americane.

A muncit mult si mai tot timpul singur. A fost si duhovnic, a fost si sef de santier. L-am gasit odata tare obosit. Mi-a spus: "Frate Daniel, daca Dumnezeu imi iarta cite un pacat pentru fiecare cui batut de mine aici, sunt un om tare neprihanit!" Cind s-a terminat de inaltat cladirea, fratele Cornea s-a pornit s-o picteze pe dinauntru. Picteaza frumos. Multi avem in case tablouri semnate de el. Acum citiva ani, am convins un profesor de la Arte Plasice din Bucuresti sa mergem sa-i vada lucrarea. Cautind sa-l previn, i-am spus: "Sa nu fiti prea pretentios. Numai dinsul stie cit efort a pus in treaba asta. Il critica si asa destui." Profesorul s-a aplecat spre urechea mea si mi-a spus: "Auzi, numai astia fara scoala de pictura sunt cu adevarat pictori. Ceilalti sunt meseriasi. Numai astia cu suflet mare picteaza din inima." Stiindu-l pe fratele Cornel, mi-am dat seama ca profesorul avea dreptate. Stia despre ce vorbeste.

Bisericile noastre se afla astazi numai la doi kilometri distanta una de alta. A noastra se numeste "Bethel", a lui se cheama "Sfinta Maria". Ne vizitam in rastimpuri. Ne ajutam cind ne este la indemina. "Sa-mi aduci niste Biblii dintr-alea pentru care ne alerga Securitatea in Romania. Am pus in Biserica mea banci ca lumea sa stea jos cind le vorbesc. Nu pe fuga. Vreau sa le pun citeva Biblii pe fiecare banca. Am si o sala in care vreau sa fac scoala crestina cu copiii."

I-am dus Bibliie. I-am dus si niste "101 intimplari favorite din Biblie" pentru scoala copiilor. Unii din parohie nu l-au inteles. A inceput sa le predice la oameni dupa terminarea slujbei. Unii au strimbat iarasi din nas, invinuindu-l ca strica rinduiala si seamana cu "sectantii." Fratele meu, Emanuel Branzai, care este din pacate inca un liber si lenes cautator dupa adevar, merge din cind in cind la Biserica fratelui Cornel cu prietenii lui. Mai o nunata, mai un botez, mai o cumetrie. Parintele Cornel ii i-a din scurt. "Acum se vine? Pina acum unde mi-ati fost? Daca nu v-as oficia nici eu pina ce nu v-ati plati cotizatia pe toti anii cind n-ati mai dat pe la Biserica cum ar fi?"

Odata mi-a spus cu naduf: "La fratia ta este mai usor, ca baptistii iti vin in fiecare duminica la Biserica. Asa e obisnuinta. La noi suntem pe hirtie cu miile, dar cei multi nu vin decit la sarbatori si la ocazii speciale. I-a zmimtit de tot comunismul asta. S-au invatat smecheri si fara rusine de cele sfinte. Unii ar intra si in Biserica cu capul acoperit si cu tigarea in guara. Altii injura fara nici o jena linga mine."

Draga Mihai

Povestea aceasta adevarata are in ea ascunse citeva intrebari dureroase. Il admir pe acest preot prieten, Cornel Avramescu, si respect dedicatia si seriozitatea cu care a slujit lui Dumnezeu si in tara si aici in America. In tara, neinteles si neaparatde ierarhi, aceste calitati erau cit pe aici sa-l arunce in inchisoarea comunista, aici, tot aceste calitati il fac sa fie un fel de "sfint" neinteles si izolat de ceilalti. De ce nu sunt mai multi crestini ortodocsi ca fratele Cornel?

Si inca ceva, ce se intimpla cu multimea aceasta de enoriasi pe care dinsul nu-i vede decit la Pasti si la Craciun? Sunt ei "crestini" in adevaratul sens al cuvintului? Daca noi, baptistii, incercam sa-l aducem pe unul din acestia la Christos, facem o lucrarea vinovata de prozelitism?

Cred ca ti-ai dat seama ca fac o pledoarie pentru seriozitate. Sunt convins ca Dumnezeu nu-i ia in serios decit pe aceia care-L iau si ei pe El in serios.

La 20 de ani, eram bolnav de ficat in Clinica Medicala Colentina. Brukner, pe atunci medic primar si ministru al sanatatii, m-a intrebat la "contra vizita" de dupa amiaza: "Si ce fel de teologie zici ca faci matale?" Ca sa nu intru intr-o situatie delicata, i-a raspuns incetisor: "Protestanta." Nu s-a lasat. A insistat: "Stiu ca protestanta. Dar ce fel de protestanta?" Prins la colt, am lasat privirea in jos si i-am raspuns: "Seminarul Teologic Baptist de pe strada Berzei".

Ministrul m-a privit pret de o clipa drept in ochi si mi-a spus clar si raspicat: "Schimb-o! Ti-o spun ca medic, daca vrei s-a traiesti bine, schimb-o! Va stiu eu pe voi astia, neoprotestantii. Voi o faceti din vocatie. Puneti suflet si inima si aleragi ca nebunii pe la toate casele. Daca ai fi facut teologie ortodoxa mai mergea, sau macar lutherana. La ei vine omul acasa la preot, mai cu o damigeana de vin, mai cu o gaina sau cu o jumatate de porc ... Asculta-ma pe mine: daca vrei sa traiesti cu ficatul matale bolnav, apuca-te de alta meserie."

Dupa cit de cunosc eu, tu nu esti un om al jumatatilor de masura. Ai linga tine o sotie cu suflet ales si cu o faptura plamadita dintr-un aluat de soi. Ma bucur ca esti un om care va manifesta si va stimula seriozitatea si in ceilalti. Ma rog ca lumina ta sa nu oboseasca in intunerecul din jur. Si mie mi-e tare greu citeodata ... Pentru cei ce ramin seriosi in marturia si lucrarea lor va fi insa o ... rasplata.

Daniel Branzai

Daniel Branzai

02-16-2000

Draga Mihai Oara

Ma grabesc sa public acest mesaj pe care l-am primit in posta mea zilnica. Este inca o dovada ca "se poate" si ca se intimpla mai multe lucruri bune decit stim noi. Sper ca ce urmeaza este o veste buna pentru toti crestinii care citesc acest mesaj:

C U R R E N T    F E A T U R E    S T O R Y                         by the Editors of ReligionToday

March 16, 2000

Ministry stirs Orthodox Christians to action

It's not unorthodox to do missionary work, says Andrew Lekos ofthe Orthodox Christian Mission Center (see link #1 below).

....The St. Augustine, Fla.-based ministry encourages EasternOrthodox Christians in the United States to support mission workoverseas - or to become missionaries themselves.

....Lekos and other members of the center's eight-person stafftravel to parishes throughout the United States and Canada makingcongregants aware of the needs of others around the world.

...."We are educating our faithful about missions," Lekos said.Orthodox churches have been consumed with their own needs inyears past, he said, and sometimes are not extremely interestedin missions, "but we are beginning to return to the basics." Theministry sends out a semiannual newsletter and holds seminarsabout the need for world missions.

....The Orthodox Christian Mission Center, founded in 1985 by theGreek Orthodox Church in America, is under the jurisdiction ofthe Standing Conference of Canonical Orthodox Bishops in theAmericas. It represents about 1,400 congregations and 3 millionmembers in the United States and Canada, and Lekos is its projectcoordinator.

....The OCMC helps Orthodox Christians in more than 25 countriesby mobilizing Orthodox believers in the United States and Canada.It gives financial support to clinics, schools, and orphanages,provides salaries for indigenous clergy, and supports long-termmissionaries and short-term mission teams, Lekos said.

...."Our goal is to preach the Gospel. We are following the GreatCommission and we offer our labor, our financial support, and ourteaching abilities" to Orthodox congregations worldwide, he said."We are now looking to the 10/40 Window, where Christ has notbeen preached. It's a great vision and we want to go there,"Lekos said.

....About 200 Orthodox priests in Africa and Asia receive monthlysupport through the center. The Orthodox Church is growing sofast in many developing nations that one priest may beresponsible for several parishes and may have to travel manymiles, the ministry said. A monthly donation of $50 a monthallows a priest to devote himself to ministry full-time and nothave to work at a secular job.

....OCMC funds also fight poverty, hunger, and disease around theworld with donations from canisters placed by volunteers at cashregisters in businesses and restaurants. The funds supportmedical ministries, agricultural projects, school construction,new water wells, and the purchase of food and clothing. More than$700,000 has been sent to almost 20 countries since 1988.

....More than 500 U.S. Orthodox Christians have made short-termmissions trips through the center since 1987, Lekos said. Teamsof 12-20 people spend 3-5 weeks working in Orthodox orphanages,

hospitals, schools, and churches in Asia, Africa, and SouthAmerica. They teach catechism classes, help build facilities,provide medical services, and minister to young people.

....Orthodox missionaries "have a servant mentality," Lekos said.Teams are invited by the local bishop and follow his guidance onministry activities "because he knows best what the needs are,"he said. "We may want to build a school, but he could say theyneed a clinic first. We would be subservient."

....An Orthodox community was started in Chavogere, western Kenya,through the work of an OCMC team. Team members built a clinicthere in 1988 that was staffed by Orthodox missionaries. Patientstraveled for miles to receive treatment and the area began todevelop, getting electricity, running water, and a bus stop,Lekos said. Many people became Christians through the witness ofthe workers and now there is an Orthodox church there, he said.

...."That's often how our work takes form. It starts as communitydevelopment work and through that more people come in and a[faith] community is formed."

-----------RELATED LINKS:1: http://ocmc.org

Daniel Branzai

O scrisoare deschisa:02-14-2000

Catre Mihai Oara

Cred ca acest "dialog" al nostru poate fi largit, din cind in cind, cu reactiile celor care-l citesc pe "site"-urile noastre. Iata un mesaj primit de la Eduard Teodorescu, un prieten pe care l-am cunoscut pe vremea cind vizitam adunarea Crestinilor dupa Evanghelie din Pascani:

Draga Daniel,Consider absolut binevenita ideea dialogului cu fratii ortodocsi. Crestiniiortodocsi adevarati au mult mai mari sanse de a produce o trezire spiritualain Romania. ...

Asta vara am fost intr-o tabara asezata intr-un mic sat din apropiereapasului Oituz, o zona (de basm) cum numai in Romania poti gasi. In timpul celor 10zile de tabara, am fost invitati sa cantam cu corul nostru langa altar, inprezenta preotului si a credinciosilor ortodocsi adunati in numar foarte mare,cu ocazia slujbei de duminica. Cu toate ca se stia de apartenenta noasta laculte neoprotestante, credinciosii ne-au ascultat foarte atent, cu ochiiinlacramati chiar.Voi anexa mai jos si o fotografie legata de acest eveniment (choire.jpeg).

Vreau sa spun ca am avut acolo o colaborare extraordinara cu preotul din sat(un om tanar si dinamic, deschis dialogului si cu frica de Dumnezeu).El ne-aspus ca in acel colt de tara, NU MAI POATE face fata afluxului de"convertiri" ale ortodocsilor la adevarata credinta, numarul celor din OasteaDomnului fiind acum cu mult mai mare decat a ortodocsilor obisnuiti.L-amintrebat cat de mare, si ne-a spus ca in curand Oastea Domnului va fi uncult la nivel NATIONAL, asa de mare este numarul celor intorsi la Domnul dinBiserica Ortodoxa.

Mie parca nu imi venea sa cred ce auzeam.Foarte sincer,preotul ne-a povestit ca lui deja ii scapa situatia de subcontrol. Adica oamenii au inceput sa citeasca singuri Biblia si acum seaduna la biserica sa faca STUDIU BIBLIC fara el, preotul. Eu l-am intelesatunci cand spunea ca nu are nimic impotriva ca oamenii se aduna sa studiezesinguri si sa se roage, DAR ca dau tot felul de "interpretari", care mai decare mai ciudate, in privinta adevarurilor teologice,de doctrina.

Mi-am adus aminte atunci de perioada apologetilor timpurii ai bisericii din primele secole si cata framantare a fost in acele vremuri, cate sinoade, ca sa se ajunga la o interpretare de comunacord a adevarurilor biblice, perioada incheiata d.p.v.d. istoric cucelebrele scrieri ale sf. Augustin. Sigur ca si dupa el au mai fost destuicare au tot scris si perfectionat munca apologetilor, asa cum a fost IoanGura de Aur, marele teolog al Bisericii Ortodoxe.Ma gandeam acum: ce ar putea fi cand fratii ortodocsi s-ar apuca de cititBiblia?... (Eu am date de la un recensamant mai actual, si numarul celordeclarati ortodocsi a fost de 92%...) Si nu asa, cu preot: singuri ... 

Cred ca vor fi doar 2 alternative: ori preotii ortodocsi se pun pe citit Bibliaserios, ori va mai fi nevoie de un al doilea "Ioan Gura de Aur", sau derecitirea scrierilor celui dintai, acela care a trait intre anii 675-cca.749. 

Cu toate ca mi-a fost dat sa intalnesc si frati din Oastea Domnului care erau destul de bine argumentati si ancorati in cuvant. Unuldin acestia este marele compozitor Nicolae Moldoveanu...

Cand ma gandesc la el, ma gandesc la ce este in stare sa faca un crestin ortodocs AUTENTIC pentru tara asta romaneasca si cat de mult ...

Acum vreo 12-14 ani, am mai intalnit un astfel de frate ortodox intren. Citea dintr-o carticica cu "Faptele crestinesti ale lui Stefan celMare." Am citit si eu un pic din ea si am aflat ceea ce noi niciodata nu aminvatat la scoala - despre marea biruinta de la Vaslui: ca Stefan Voievodstatea cu soldatii lui in zorii acelei zile incetosate in valeaVasluiului, nu atat asteptandu-i pe turci, cat in RUGACIUNE. El se ruga Domnului ca sa le dea biruinta, si sa vada paganii ca romanii moldoveni cred intr-un Dumnezeul Viu, nu unul omenesc, inventat de oameni, precum Alah. Si turcii se rugau lui Alahul lor. Ceea ce a urmat a fost un fel de "David siGoliat" biblic, transpozat in versiune romaneasca...

Mi-am dat o intalnire cu fratele acela,dar nu a venit si am pierdut astfelocazia de a-mi trage si mie brosurica lui la Xerox. Greseala mea a fost caintalnirea trebuia sa aiba loc la o biserica neoprotestanta...

In fine,eu nu pot decat sa ma bucur cand crestinii ortodocsi se intorc la

Dumnezeu cu adevarat.  ... nu consider ca un baptist isi poatepierde credinta "trecand" la ortodocsi. Poate are o chemare speciala acolo,si poate e mai de folos sa vesteasca Cuvantul de pe acea pozitie... Nu stiuce sa spun... Domnul sa il calauzeasca pe deplin si doresc sa se foloseascade el la maximum posibil, printre ortodocsi, pentru ca e atata nevoie ca sicrestinilor "nationali" sa li se vesteasca Cuvantul curat si cu putere!

Draga Mihai

Scriai intr-unul din meajele precedente ca acest dialog al nostru in planul intelegerii reciproce nu se face coborindu-ne "la cel mai mic denominator comun" ci la nivelul dragostei aprinse pentru Christos si toti ai Lui. Cred ca reactia din mesajul de mai sus demonstreaza ca "se poate". Ma rog ca toti cei care citesc aceste mesaje sa se "molipseasca"!

Nu-ti cer sa fii intru totul de acord cu ceea ce voi spune in continuare ... Te rog doar sa citesti si, de pe pozitia unuia care crede in "continuitatea unei singure Biserici" sa judeci totusi cu simpatie cuvintele mele:

Eu cred ca intreaga Biserica crestina este nascuta la Rusalii ("Ziua Cincizecimii", "Pentecostos" in limba greaca). Am avut o controversa cu unii care, practicind "vorbirea in limbi" si-au insusit in mod exclusivist numirea de "penticostali", dind de inteles celorlalti crestini ca ca numai ei sint Biserica "cea adevarata."

De fapt, nici o Biserica n-ar trebui sa se joace "de-a numele." "Christos n-a fost impartit", le spune Pavel corintenilor. Adevaratii urmasi ai lui Christos sint frati si surori cu cei pe care-i intilnesc ingenuncheati la poalele crucii de la Calvar. Imi aduc aminte ca, acum citiva ani, pe cind colindam cu Evanghelia orasele si satele Moldovei, la Piatra Neamt, mi s-a intimplat sa fiu intr-o Biserica Crestin dupa Evanghelie. Cel ce m-a invitat, mi-a facut cea mai grozava prezentare pe care am auzit-o vreodata. Sunt peste douazeci de ani de atunci si m-am straduit din rasputeri sa fiu la inaltimea a ceea ce fratele a spus atunci despre mine:

"Stiti, ca si mine, prietenul si fratele meu este dintre acei credinciosi adevarati din toate bisericile. El este "catolic" pentru ca face parte din Biserica triumfatoare trimisa pina la marginile pamintului. Este "ortodox" pentru ca-i place Cuvintul adevarat si-l propovaduieste pretutindeni. Face parte din minunata "oaste a Domnului" care lupta pentru sfintenia Evangheliei. Este "pentecostal" pentru ca face parte din Biserica nascuta la Rusalii si se lasa cala uzit de Duhul Sfint. Este "baptist" pentru ca L-a marturisit pe Domnul in apa botezului Nou Testamental. Este "crestin dupa Evanghelie" in toata stradania lui de a implini cu viata Biblia si este "adventist" pentru ca-L iubeste pe Isus si-L asteapta sa vina sa ne ia la cer."

O caracterizare asemanatoare am auzit mai tirziu si despre Domnul Isus, care, zicea un american, s-a botezat la Ioan Baptistul, a primit Duhul Sfint, a trait dupa Evanghelie, credinta cea adevarata, ne-a trimis pina la marginile pamintului si asteapta cu nerabdare clipa cind va bea din nou paharul de vin al legamintului la masa la care va sta impreuna cu noi in Imparatia viitoare. Numai "copilaria noastra" spirituala ne amageste sa ne impartim in cete si sa ne justificam rautatea prin acest joc al "numelor" care ne dezbina: "eu sint al lui Pavel, eu sint al lui Chifa, eu sint al lui Apolo si eu sint al lui Christos."

Nadajduind ca nu te-am suparat in nici un fel ... astept raspunsurile tale la aceasta "avalansa" de trei mesaje consecutive. (Deh, ma rog de ani de zile pentru un astfel de dialog si pentru eventualele lui efecte spirituale)

Daniel Branzai

Mihai Oara

Frate Daniel,

 

Îti multumesc pentru aprecierile frumoase pe care le-ai facut la adresa familiei mele. De asemenea, istoria cu preotii sositi la Los Angeles mi-a încalzit inima, ca orice alta istorie privitoare la dragostea crestina în actiune.

As vrea sa fac câteva remarci privitoare la discutia pe care ai avut-o cu ministrul sanatatii din România. Întrebarea mea este ce concluzie putem trage din ea. Pentru mine ea nu arunca o reflexie negativa asupra preotului ortodox tipic din România, ci poate cel mai mult asupra ministrului care credea ca slujba de slujitor al lui Dumnezeu are ca scop agonisirea de bani.

Poporul nostru a stiut întotdeauna sa arate respectul si dragostea pentru preoti. Faptul ca oamenii aduceau daruri preotului este o dovada de dragoste si nu se reflecta negativ asupra preotului. De fapt, felul acesta de a-l sustine pe preot este chiar mai uman decât “cotizatia” impersonala pe care o “platim” la biserica.

Cititorii mesajului tau ar putea trage concluzia gresita (pe care probabil nu ai intentionat-o) ca slujba de preot este cumva profitabila material, în timp ce aceea de pastor baptist cere doar sacrificii. În mod ironic si paradoxal, în zilele noastre, situatia este oarecum exact inversa. Am discutat recent cu un preot român, care are o sotie si un copil nou nascut si a carui venit lunar este de 50 de dolari. Nimeni din Vest nu-i ajuta pe acesti slujitori ai lui Dumnezeu, care trebuie sa îndure toate nenorocirile si lipsa prin care trece acum poporul român. Cred ca pastorii baptisti din România se bucura astazi de o mai mare prosperitate datorita ajutoarelor primite din Occident, fapt care de altfel nu arunca nici o umbra asupra integritatii lor morale. Aproape toti pastorii baptisti pe care i-am cunoscut au avut ocazia sa calatoreasca în SUA si sunt sprijiniti din Statele Unite într-un fel sau altul. Probabil sunt si altii, care se lupta cu greutatile si nu beneficiaza de un astfel de ajutor. Dar cei pe care îi admir astazi pentru sacrificiile lor materiale sunt tinerii care aleg calea preotiei. Acestia nu primesc nici un fel de ajutoare speciale din Occidentul bogat, nu au posibilitatea sa calatoreasca sau sa-si trimita copiii la studii în strainatate.

Revin acum la a patra întrebare pe care mi-ai pus-o, “Aminteste-ti de preotul Trifa si de Tudor Popescu. Ai fi gata sa preiei apostolatul lor si sa fi scânteia care sa aprinda iar lumina in formalismul liturgic si arid al "ierarhilor" din "sistemul de putere al Bisericii Ortodoxe?" Cred ca aceasta întrebare deschide un subiect mult mai dificil între noi, pentru ca merge la esenta deosebirilor dintre conceptiile noastre.

Pentru cei care nu cunosc faptele as dori sa fac unele scurte precizari.

Preotul Iosif Trifa este unul din întemeietorii Oastei Domnului din România. El a început aceasta miscare cu sprijinul Bisericii Ortodoxe, dar a ajuns la conflicte cu ierarhia Bisericii si în urma a fost caterisit. Dupa câte stiu, recent a fost reabilitat.

Tudor Popescu a fost preot în Bucuresti, si a fost si el silit sa se retraga din Biserica Ortodoxa dupa ce a început sa manifeste tendinte protestante.

Ambele cazuri sunt tragedii care dupa parerea mea nu trebuiau sa se întâmple. Personal am mai multa simpatie fata de cazul lui Iosif Trifa, care mi s-a parut mai sincer si mai umil. În ce-l priveste pe Tudor Popescu, el ma impresioneaza mai putin. Din diferitele istorisiri ale vietii si lucrarii lui am constatat atât o anumita sinceritate, dar si un anumit spirit de fronda. Mi s-a parut ca a cautat intentionat o confruntare cu Biserica Ortodoxa din care facea parte, si în cele din urma a gasit-o schimbând de la sine liturghia lui Ioan Gura de Aur, care de altfel a fost gasita buna de crestinii a 16 veacuri. Daca doresti, în viitor putem discuta mai mult despre obiectiile aduse de el Bisericii, obiectii cu care eu nu sunt de acord.

Revenind la întrebarea ta, as dori sa observ ca ea implica anumite presupozitii pe care nu le pot accepta. Trebuie sa le discut mai întâi pe acestea, înainte de a încerca sa raspund.

Presupozitie: Liturghia ortodoxa este formala si arida. Englezii spun, “Frumusetea este în ochii privitorului”. Pentru mine personal frumusetea sublima a liturghiei ortodoxe a fost o incredibila descoperire. Cred ca nu exista o ceremonie mai frumoasa si care sa fi rezistat aproape neschimbata în cursul a 1600 de ani de practicare. Dar frumusetea ei este depasita de capacitatea ei de a ne apropia de Dumnezeu. Aceasta apropriere cu teama de Dumnezeu prin intermediul liturghiei are valoare si se face reala doar pentru cel care o ia în serios, asa cum pentru cel care o dispretuieste nu este decât o forma goala.

Probabil vei fi de acord ca si în adunarile baptiste exista anumite forme, care s-au dezvoltat doar în ultimele zeci sau sute de ani.

Sa luam una dintre ele. În general, la citirea Bibliei, adunarea baptista se ridica în picioare. Este un obicei frumos, pentru ca da cinste cuvântului lui Dumnezeu. Este aceasta o forma arida si goala? Asa o vede un ateu sau unul care vine ca sa critice sau sa batjocoreasca. Dar pentru cel credincios, este o exprimare fizica, simbolica a profundului respect fata de Cuvântul lui Dumnezeu.

La fel este si cu liturghia, care este un întreg sir de acte simbolice, toate îndreptate catre Dumnezeu. În centru acestor simboluri si tinta acestor acte este întotdeauna Sfânta Treime, a Carei nume este rostita de nenumarate ori în cursul unei slujbe.

Presupozitie: Biserica Ortodoxa se sprijina pe un sistem al puterii. Orice organizatie omeneasca îsi are sistemul ei de autoritate. În Biserica Ortodoxa autoritatea este reprezentata de episcopi. Dar realitatea Bisericii nu sunt doar episcopii. Realitatea ultima este Duhul Sfânt trimis de Hristos de la Tatal si care salasuieste în credinciosi, în Biserica. Stiu ca idealul protestant este biserica independenta si în cele din urma credinciosul independent, care citeste si interpreteaza singur Scriptura. Dar, dupa parerea mea acest ideal nu este biblic si în cele din urma duce la nesfârsite dezbinari la care eu si dumneata am asistat.

În ce priveste idea de a prelua “apostolatul” lui Tudor Popescu sau Iosif Trifa, vreau sa declar ca au fost în Biserica Ortodoxa preoti minunati care au adus înviorari spirituale fara spiritul de revolta a acestora. Un astfel de preot pe care îl admir nespus de mult a fost Sfântul Ioan de Kronstadt care a trait la începutul secolului în Rusia.

Ar ramâne sa discutam ce întelegem prin înviorare. Mi-e teama ca înviorarea pe care o doresc unii este de fapt o schimbare a naturii Bisericii, asa cum a vrut sa o faca Tudor Popescu. Acestia ar dori sa vada Biserica Ortodoxa renuntând la 2000 de ani de traditii introduse de martiri, teologi, sfinti si calugari truditori si transformându-se într-o organizatie dupa chipul si asemanarea Protestantismului.

Exista o altfel de înviorare pe care o doresc si eu din toata inima. As dori sa vad bisericile ortodoxe întotdeauna pline. As dori sa-I vad pe ortodocsii nominali transformati în pasionati cautatori ai lui Hristos, practicând viata de asceza pe care ne-o indica Scriptura si Sfintii Parinti. As dori sa vad preoti bine educati, care sa separe superstitiile de adevarata învatatura a Parintilor. În acelasi timp, sunt convins ca Biserica Ortodoxa Româna, iesita acum din strâmtoarea comunismului, se afla în pragul unei mari înviorari care va însemna o renastere spirituala a poporului român.

Cât despre mine, sunt prea neînsemnat ca sa ma vad “preluând un apostolat.” Încerc mai degraba sa practic ceea cea ce a spus Sfântul Serafim din Sarov: “Curateste-ti inima si vei vedea cum cei din jur vin la Hristos”.

Cu dragoste,

Mihai

Daniel Branzai

O scrisoare deschisa:02-18-2000

Draga Mihai

Cineva spunea ca un arheolog este un specialist a carui cariera "zace printre ruine."Spre deosebire de arheologie, crestinismul a fost definit de Domnul Isus ca un vin nou care rupe burdufurile vechi, de aceea trebuie pus mereu in burdufuri noi. Psalmistul indemna adunarea "Cintati Domnului o cintare noua!"

Exista un lucru pe care nu-l inteleg in scrisoarea ta. O anumita fascinatie cu valoarea lucrurilor foarte vechi din istoria si manifestarile Bisericii. Crezi ca vechimea valideaza valoarea unei manifestari religioase? Crezi ca, daca ar veni acum pe pamant, Domnul Isus s-ar imbraca si ar vorbi ca cei de acum doua mii de ani? 

Am observat ca atunci cand vorbesti despre cei care au contribuit sau nu la "trezirea" spirituala in Biserica ii evaluezi prin prisma conformismului sau nonconformismului la o anumita structura si specific liturgic.  Ca unul care vin din contextul evreiesc si, mai nou sunt intr-o forma de colaborare cu biserica menonita, nu cred ca "inghetarea" intr-un anumit tip si tipare garanteaza sau macar incurajeaza spiritualitatea.

Hai sa admitem, ceea ce este discutabil, ca specificul liturgic traditional este o "continuare" a modelului stabilit de Dumnezeu pentru inchinarea la Templu (in imbracaminte si ritual). Unde Il incadrezi pe Isus din Nazaret in toate acestea? Intre cei ce s-au comformat sau intre "dezidentii" care practicau mai mult un cult al inchinarii in natura ? Cum vezi asertiunile lui critice la adresa celor ce-si fac "filacterii late" etc. ? Care este reactia ta fata de acei celebri si nu prea favorabili "vai de voi ..."

Stiu ca termentul "traditie" nu este rau in el insusi si ca automatismul este la fel de periculos in orice fel de specific al inchinarii (baptist, pentecostal, crestin dupa Evanghelie). De aceea n-am sa pretind ca "datina stramoseasca" este doar o mostenire a evreilor ortodocsi sau a crestinilor ortodocsi!

Cum sa reusim insa o trecere in factor existential, o rascumparare a "formelor" cultice? Ca unul care n-am o experienta prea mare in inchinarea liturgica te intreb foarte sincer cum reusesti tu, in specificul liturghiei ortodocse, sa te inchini "in Duh si in adevar" ? S-ar putea ca marturia ta personala sa ajute pe deoparte la o mai buna intelegere interconfesionala, iar pe de alta parte, sa le inlesneasca altor "practicanti nominali" ai ortodoxiei sa faca un salt calitativ de la "taine" la "traire."

Pentru ca tot am inceput, am sa-ti redau in continuare alte doua exemple ale interactiunii mele cu credinciosii ortodocsi:

Doamna Maria sau "setea dupa cunoastere"

Nu toti cei ce vin la Biserica baptista din Anaheim sunt crestini baptisti. Multi sunt crestini dupa Evanghelie, altii sunt pentecostali si citiva sunt crestini ortodocsi. Asa cum bine sti, orice Biserica din America functioneaza si ca punct de atractie pentru toti romanii plecati din tara.  Unii ne viziteaza doar pentru ca ne confunda cu un "club patriotic", cu o oaza de romanism in desertul american care nu-i satisface. Un caz aparte il constituie doamna Maria, o foarte buna credincioasa ortodoxa, care merge si la

Biserica Ortodoxa pastorita de parintele Cornel Avramescu, dar vine in majoritatea Duminicilor la biserica noastra baptista. N-am cerut niciunui vizitator sa-si schimbe "apartenenta" cultica, asa ca dumneaei se simte "la larg" printre aceste inimi de romani indragostite de Isus Christos. N-a imprumutat nici unul din obiceiurile noastre (acoperitea capului la surori, nepurtarea de inele si bijuterii, etc.). Nu i s-a spus ca trebuie sa faca asa ceva. Se bucura sa fie acceptata asa cum este si are niste prietenii trainice si adinci cu prietenele ei crestine de la Bethel.

De ce sta cu noi? Am indraznit s-o intreb si iata ce mi-a raspuns: "Pentru ca aici se hraneste mai bine sufletul cu Cuvintul datator de viata." Dinsa merge din cind in cind la preot, pentru anumite lucruri pe care eu nu le fac, dar prefera sa vina mai des la noi pentru ca "traieste" in timpul serviciilor religioase o implinire, in planul intelectual si emotional, pe care n-o poate duplica in cealalta parte. Am vorbit cu preotul Avramescu si dansul mi-a spus ca este OK, atata vreme cat nu punem presiuni nesanatoase, dar ca ar fi bine ca doamna Maria sa-l ajute pe el in Biserica ortodoxa sa ridice nivelul spiritual prin prezenta si lucrarea ei. Cred ca are, cel putin in parte, dreptate.

Al doilea exemplu este cazul unor tinere si tineri care vin mereu cu noi, participa la mai toate activitatile noastre, dar, iarasi, prefera sa nu se rupa formal de Biserica Ortodoxa. De ce nu trec la baptisti ? Din pricina promisiunilor facute uneori unei mame "drept credincioase" care i-a pus sa jure la plecarea din Romania ca nu-si vor parasi credinta. Alteori din pricina ca o asa schimbare i-ar pune in pericolul de a pierde specificul romanesc, legatura organica cu istoria unui popor asezat "pe-un picior de plai, pe-o gura de rai."

Al treilea exemplu este:

Maicuta Eufimia sau nevoia de partasie.

Femeia aceasta de aproximativ 35-40 de ani mi-a prezentat, cand am intalnit-o in Biserica baptista din Iasi, paradoxul unei maicute invesmintate in patru cojoace si imbrobodita pina la sprincene mergind alaturi de un cor de copiii baptisti intr-un turneu prin tara. S-o fi vazut cum cinta  "muzica crestina americana contemporana"! Nu cred ca i-am vazut niciodata mai mult decit fata inconjurata strimt de baticul lasat pe ochi si legat cu citeva noduri sub barba, si miinile, de la incheietura palmei pina in virful degetelor. Restul a fost, vara, iarna, incotosmanat in straturi suprapuse de haine. O adevarata garderoba miscatoare. Un melc care-si ducea cu el zilnic povara avutiei in spinare.

Eufimia, o femeie cu un de mult uitat nume real din registrul evidentei populatiei. Eufimia, rezultatul muncii sufletesti depuse de un apostol jerfit de rautatea unor neintelepti prin intermediul aparatului de represiune al autoritatilor comuniste, Preotul Zamisnico. El a fost un mentorul spiritual al acestor calugari si calugarite scoase din izolarea sterila a manastirilor si trimisi ca apostoli ai credintei printre oameni.

Eufimia nu a trecut niciodata cu amandoua picioarele la neoprotestanti. O surpindeam uneori facandu-si virtos semnul crucii. "Deh, frate, mi s-a dedat mana si imi este mai usor asa. Mi s-a dedat mana ..."   Alteori, tragea cite un descantec repezit, cu multe semne ale crucii facute in aer si trimbitat spre sobolanii din cameruta cu aspect de chilie de linga sala Bisericii Baptiste din Iasi in care se refugiase Genoveva Sfatcu: "Ptiu, ptiu, duceti-va, duceti-va acum cu Dumnezeu in pace si lasati-ne!"

Si in cazul ei, am masurat cu inima aceiasi sete dupa "mai mult", dupa "viata".

Probabil ca imi vei spune ca asceza nu este pentru oricine. Ai dreptate. As mai adauga doar ca nu este si "pentru oricit". Perioadele extraordinare de imbogatire personala prin singuratatea "in doi" cu Dumnezeu ar trebui urmate invariabil cu "venirea din pustie" catre oameni pentru cladirea unei punti intre ei si Dumnezeu.

Ajunge pentru astazi. Nu stiu daca sesizezi, dar avem mult sa ne imbogatim unul pe celalalt, la fel cum grupurile de credinta cu specific diferit au mult sa-si daruiasca unul altuia. Dumnezeu sa reverse peset noi "harul Sau" bogat si dat fara masura.

Daniel Branzai

Mihai Oara

Frate Daniel,

Întrebarile si problemele pe care le-ai ridicat cu privire la liturghie mi se par foarte relevante. Apreciez de asemenea spiritul în care au fost puse.

Sunt de acord cu dumneata ca vechimea nu valideaza în ea însasi practicile si obiceiurile din biserici. Ea este doar un partial indiciu al valorii si efectului pozitiv al acestora pentru credinciosi, o marturie a seriozitatii si caracterului netrivial al acestor practici. Cum a spus Gamaliel, “Daca nu este de la Dumnezeu, se va distruge de la sine".

As dori sa-ti descriu ce înseamna liturghia, nu din carti sau tratate teologice, ci prin prisma propriei mele experiente de fost protestant confruntat cu o practica noua si oarecum ciudata pentru mine.

Primul soc pe care-l are un protestant care vine la o slujba ortodoxa este acela al nenumaratelor “forme” care îi par “golite de continut”. Aceasta a fost cu siguranta reactia pe care eu însumi o aveam în trecut. Dar pentru mine lucrurile s-au schimbat acum. Unul din motivele acestei schimbari de perspectiva a fost întelegerea a ceea ce am putea numi “teologia oglindirii” sau “teologia icoanei”.

În aceasta noua perspectiva am înteles ca Dumnezeu iubeste atât de mult lumea, oamenii, natura încât doreste sa fie prezent în ele. În puterea Lui creatoare, El vrea sa faca din întreaga existenta o reflectare a Lui Însusi. De aceea Hristos este icoana lui Dumnezeu si omul este icoana lui Hristos. Când rostim rugaciunea domneasca, spunem “Vie Împaratia Ta”, aceasta nefiind doar o chemare escatologica, ci o dorinta de a experimenta Împaratia acum si aici. Desigur, Împaratia se manifesta în mod tainic si nu o vad sau pricep decât aceia care o privesc într-un mod spiritual.

Toate asa-zisele “forme goale” sunt pentru noi ortodocsii manifestari fizice ale Împaratiei, oglindiri ale realitatilor vesnice si în cele din urma oglindiri ale Celor Trei Persoane ale Dumnezeirii.

În general se pot vedea doua tendinte opuse în crestinism, le putem numi “abstractizare” si “împlinire”. Protestantismul a evoluat în general catre abstractizare, ceea ce explica aceasta reactie negativa împotriva “formelor goale”. Multe practicile crestine traditionale, unele datând de pe vremea apostolilor au fost eliminate ca neesentiale. Pentru protestanti esentiala este mântuirea, scaparea de la focul vesnic, restul fiind în cel mai bun caz ceva folositor, dar adesea un bagaj greu de care este mai bine sa ne debarasam. As putea sa-ti dau nenumarate exemple, dar ma marginesc la unul singur, semnul crucii, pe care astazi baptistii în mod paradoxal si de neînteles pentru mine îl vad aproape ca pe o erezie.

Tendinta ortodoxa este dimpotriva catre “împlinire”. În loc de a elimina “formele”, ortodoxul îsi umple viata de ele, pentru ca acestea sunt cu adevarat pline de continut, de seva, de substanta.

Sa-ti dau un exemplu. Pe când eram baptist, singurul semn fizic al credintei noastre în casa mea era Biblia din biblioteca si strângerea noastra la rugaciune seara (uneori si sporadic). Casa mea arata acum altfel. Am pus icoane pe pereti si în biblioteca. Celebram acum zilnic o mini-liturghie, la care eu sunt preotul familiei. Seara si uneori dimineata ne strângem la rugaciune în jurul unei icoane în fata careia

aprindem o lumânare. Ne rugam stând în picioare, nu aruncati pe fotolii, cum o faceam înainte. Citim Crezul si psalmul zilei. Ne facem semnul crucii mereu si mereu, mai ales când rostim numele Persoanelor Dumnezeirii. Uneori facem plecaciuni.

De ce toate acestea? Ne aduc ele merite înaintea lui Dumnezeu? Nicidecum! Împlinim vreo porunca din spirit legalist? Absolut nu! Dar ele ne ajuta sa exprimam fizic dragostea noastra fata de Dumnezeu. Este felul nostru de a spune “Vie împaratia Ta”. Împaratia Lui se manifesta în mod tainic prin gesturile noastre, prin icoane si lumânari, prin semnul crucii si plecaciuni. Un baptist ar putea spune ca acestea sunt forme goale. Dar pentru noi ele nu sunt forme goale, ci reprezinta exprimarea în materie a Împaratiei, a prezentei Duhului Sfânt în viata noastra. Asa cum un tânar nu se multumeste sa pastreze în inima dragostea fata de iubita lui, ci gaseste nenumarate forme de exprimare, de la o floare, la o mângâiere pe obraz sau o îmbratisare, la fel si noi exprimam în aceste forme dragostea noastra de Dumnezeu.

Acesta este pentru mine si sensul liturghiei. Având loc în biserica, ea are o semnificatie chiar si mai deplina decât cea din familie. As dori sa mentionez câteva aspecte ale liturghiei care îmi sunt deosebit de dragi.

În liturghie se rosteste mereu si mereu numele Celor Trei Persoane ale Dumnezeirii. Aceasta ne concentreaza întreaga atentie catre Dumnezeu. Asa cum se spune în Imnul Serafimilor, care se cânta înainte de Euharistie, lasam în urma toate grijile acestei lumi si de acum participam cu sfintii si îngerii, cu crestinii de pe întreg pamântul la slavirea lui Dumnezeu. Este o maxima concentrare a întregii fiinte, trup, suflet si duh la cele ceresti. Centrul absolut devine Dumnezeu si relatia personala si colectiva a fiecaruia din noi cu El.

În cursul litaniilor, preotul si întreaga biserica repeta mereu rugaciunea cea mai potrivita starii noastre de oameni pacatosi, “Doamne miluieste”, “Doamne ai mila”, “Kyrie Eleison”, “Lord have mercy.” Aceasta ne trezeste la realitate si ne înfatiseaza înaintea Lui asa cum suntem. Este apropierea cea mai potrivita fata de Dumnezeu, cu teama, cu pocainta adevarata, cu constiinta nevredniciei noastre, cu umilinta dar si cu speranta si adorare fata de Cel care este Mântuitorul nostru.

Un alt cuvânt pe care îl auzi adesea este acela de "Lover of man", Filantropos, Iubitor de oameni. Devenim constienti de dragostea nemarginita a lui Dumnezeu, de pasiunea pe care El o are fata de oameni, întelegem ca El arde cu dragoste fata de noi.

În liturghie avem o experienta reala a întâlnirii cu Dumnezeu, ne atingem de El sau macar de “haina” Lui, cum s-a atins femeia cu scurgere de sânge, primind vindecare pentru sufletele noastre bolnave de boala pacatului. Avem o experienta pe care as putea-o numi supra-emotionala, pentru ca atinge nu doar învelisul exterior al emotiilor noastre, ci adâncul ascuns al inimii. De aceea atmosfera din timpul liturghiei si dupa liturghie nu este una de exaltare emotionala, dupa care ar putea urma usor una de depresie, ci o atmosfera tacuta, meditativa, în care lucrarea Duhului Sfânt are loc în locurile cele mai adânci ale inimii noastre.

Exista în liturghie un simtamânt al participarii la slujba cereasca, asa cum ea ne este descrisa în cartea Apocalipsei, în care sfintii aduc tamâia rugaciunilor înaintea tronului lui Dumnezeu. Suntem înconjurati de icoane, lumânari si tamâie, care, asa cum am explicat mai sus sunt oglindiri ale unor realitati supra-materiale. Nu numai mintea, ci toate simturile noastre sunt invadate de realitatile ceresti. Vazul si auzul, chiar si mirosul, toate sunt folosite în concentrarea fiintei noastre catre Dumnezeu. Hristos s-a facut om luând un trup material si de aceea este potrivit sa folosim materia pentru a reîntrupa, pentru a oglindi, a reflecta realitatile divine. Mai ales icoanele ne amintesc de sfintii care slujesc acum în cer, ne amintesc de faptul ca suntem una cu ei, în aceeasi Biserica vie, trupul lui Hristos care nu poate fi despartit prin moarte pentru ca poarta în el viata lui Dumnezeu. Acesti sfinti, care au trecut la Domnul de curând sau cu sute de ani înainte, au participat aici pe pamânt la aceeasi slujba ortodoxa, virtual neschimbata de aproape doua milenii. La ea participa astazi milioane de credinciosi pe toate continentele ca un semn al unitatii Bisericii lui Hristos. De aceea aspectul de “vechime” al liturghiei, pastrarea ei neschimbata este mai important

pentru noi ortodocsii decât continua reinventare a slujirii în biserica, pe care protestantii o practica din dorinta sincera de a cânta, asa cum scrii dumneata, “o cântare noua”.

Am încercat cu naivitate sa descriu ceea ce este inefabil. Maretia si taina liturghiei nu vine din priceperea oamenilor, nici din talentul preotilor, nici din îndrumarile episcopilor, cu toate ca toate acestea sunt importante. Caracterul tainic vine din prezenta lui Dumnezeu în biserica. Dar pentru cel care nu vrea sa vada aceasta prezenta, toate acestea sunt doar “forme goale”.

Cu dragoste,

Mihai

Dialog Mihai Oara - Daniel Branzai

Martie 18 - Martie 29, 2000

Mihai Oara:       3-18-2000  Depozitorul adevaruluiDaniel Branzai:  3-20-2000  Autocritica EvanghelicaDaniel Branzai:  3-21-2000  Horia Patapievici - " ...modernitatea"Mihai Oara:       3-22-2000  Unde descoperim OrtodoxiaMihai Oara:       3-23-2000  Biserica si statulDaniel Branzai:  3-24-2000  Originea Bisericii OrtodoxeMihai Oara:       3-27-2000  Comentarii la Istoria BisericiiDaniel Branzai:  3-27-2000  Preotia, cladirile cultice si icoaneleMihai Oara:       3-28-2000  Preoti, biserici, icoane..Mihai Oara:       3-29-2000  Kiril Lucaris si "reforma Ortodoxiei"

Mihai Oara

Draga frate Daniel,

Îti multumesc pentru ca mi-ai dat ragazul sa raspund pe rând la întrebarile pe care mi le-ai pus în prima ta scrisoare. Încerc acum sa-ti raspund la ultima dintre acestea.

Cine este "depozitarul adevarului" in realitatea ortodoxa: Scriptura sau Biserica? Ce se întâmpla atunci când Biserica se îndeparteaza de la Scriptura? Cine are autoritatea finala?

Ortodoxul nu este silit sa aleaga între Scriptura si Biserica atunci când este confruntata cu problema gasirii adevarului. Scriptura si Biserica au roluri diferite în privinta stabilirii adevarului.

Cu siguranta Dumnezeu ne-a lasat cuvântul Lui, pe care îl gasim în Scriptura. Împreuna cu dumneata, eu si ceilalti ortodocsi credem ca Scriptura este în întregime insuflata de Dumnezeu si fara erori. Din pacate exista curente în protestantismul liberal modern care resping aceasta pozitie. Sa ne fereasca Dumnezeu de o astfel de eroare!

Încercând sa raspund mai direct la întrebare, eu afirm si recunosc faptul ca Scriptura este cea care este “depozitarul” adevarului. În Biserica Ortodoxa ea este nucleul si baza tuturor celorlalte învataturi. Recunoastem în acelasi timp ca exista traditii, precizari ale dogmelor, obiceiuri, care desi nu apar explicit în Scriptura se bazeaza indirect pe aceasta. Acest fapt nu este unic Bisericii Ortodoxe. Cred ca vei

recunoaste ca nici în adunarile baptiste nu absolut tot ce se face si tot ce se spune este luat direct din Scriptura. Pe de alta parte, aceste obiceiuri extra-scripturale nu sunt neaparat anti-scripturale.

Dar daca Scriptura este “depozitarul” în care se afla adevarul, Biserica este cea careia i s-a încredintat spre pastrare. Într-adevar, în prima epistola catre Timotei, Pavel numeste Biserica “stâlpul si temelia” adevarului. Aceasta înseamna ca Biserica este cea care a primit nu numai dreptul, dar si datoria de a veghea la pastrarea adevarului printr-o interpretare si expunere corecta a acestuia. Într-un fel aceasta este foarte natural, pentru ca Biblia a fost data mai întâi de toate crestinilor.

Îmi aduc aminte cum la o ancheta a securitatii un colonel mi-a "dovedit" odata din Scriptura (Romani 13) ca trebuie sa-mi manifest ascultarea de autoritati prin darea de informatii cu privire la fratii mei crestini. Era oare corect ca acest dusman al lui Dumnezeu sa ofere o interpretare a adevarului Scripturii? Poate fi Scriptura interpretata de un budist sau un musulman? Dar de un “farfurist”, un pasionat al teoriilor conspirative cu privire la farfuriile zburatoare?

Ceea ce ma întristeaza este iluzia pe care am avut-o si eu multa vreme, dupa care fiecare persoana individuala are capacitatea de a descoperi singur si corect toate adevarurile Scripturii. Probabil astfel a concluzionat Arius ca Fiul este facut si nu vesnic. Adevarul este ca noi toti întelegem Scriptura în contextul confesiunii din care facem parte. Mai mult decât atât, fiecare confesiune îsi pazeste cu gelozie propria interpretare.

Un exemplu pe care l-am mai dat si în alta parte este acesta. Îmi aduc aminte cum la lectiile de catehizare dinaintea botezului în biserica baptista, ni s-a spus foarte emfatic, “Ortodocsii cred asa, dar noi baptistii credem altfel”. De ce nu ni s-a dat Biblia în mâna ca sa o studiem singuri si sa tragem propriile concluzii? Adevarul este ca nu numai cei noi în credinta, ci toti oamenii au nevoie de ajutor în întelegerea Scripturii. Cu tristete o spun ca afirmatia multor baptisti dupa care, “Ortodocsii cred în Traditie si Biserica, dar noi credem doar în Scriptura” este naiva, eu însumi fiind odata unul dintre acesti naivi, ca unul mai conformist si mai superficial decât alti frati ai mei.

Faptul ca Biserica este pazitoarea adevarului, rol pe care l-a jucat cu cinste în istorie când a luptat împotriva diferitelor erezii, nu înseamna de loc abandonarea Scripturii de catre credinciosii individuali. Din partea mea as dori ca fiecare credincios sa studieze zilnic si cu pasiune Scriptura. Asa ma îndeamna preotul meu. Dar atunci când avem dificultati trebuie sa apelam cu umilinta la experienta de doua milenii a Bisericii, si sa nu ne consideram fiecare un Papa infailibil. De aceea voi fi întotdeauna suspicios la interpretari radicale, netraditionale. Daca la usa îmi bate un Martor al lui Iehova, nu mai este necesar sa petrec cu el zile întregi de studiu al Scripturii. Biserica l-a declarat deja eretic si aceasta îmi este suficient.

Ce se întâmpla daca Biserica se abate de la Scriptura?

Din pacate, aceasta se poate întâmpla. În secolul patru, jumatate din Biserica a cazut în erezia ariana. Dar încredintarea mea este ca în ultima instanta Biserica este întotdeauna salvata din aceste erori. Încredintarea nu se bazeaza pe capacitatea oamenilor, ci pe dragostea lui Hristos fata de Mireasa Lui, pe care nu o va lasa prada înselaciunilor celui rau.

În Biserica Ortodoxa asa cum o cunosc eu astazi exista nenumarate mecanisme care sa o pazeasca de eroare. Una dintre ele este extraordinarul conservatorism al Bisericii Ortodoxe, de care stiu ca multi îsi bat joc si îl considera o trasatura de împietrire senila. Dar acest conservatorism este ca o scoica ce ascunde o perla de mare pret pe care nu vrea sa o piarda. Acesta este secretul pentru care Biserica Ortodoxa nu a experimentat multe din erorile în care au cazut uneori confesiunile protestante. La o librarie locala am vazut recent o carte a unui episcop anglican, intitulata, “De ce Biserica trebuie sa se schimbe sau sa moara”. În aceasta carte, el argumenta în favoarea acceptarii homosexualitatii ca un stil de viata legitim în biserica. Din fericire Biserica Ortodoxa nu a trecut prin asa ceva, fiind practic neatinsa de liberalism.

Un alt mecanism este existenta episcopilor. Preotul nu îsi ia singur slujba, nici nu este ales prin vot democratic de catre o adunare care poate sa o ia razna. El este hirotonit de un episcop. Un episcop poate fi hirotonit doar de alti trei episcopi. Aceasta înseamna ca posibilitatea raspândirii erorilor este mult împiedicata. În sfârsit, hotarârile importante privitoare la dogme pot fi luate doar de un Sinod al tuturor episcopilor. Acesta este si modelul Biblic (vezi cazul sinodului din Ierusalim, în Fapte 15).

În ciuda tuturor acestor mecanisme, erori se pot totusi strecura. Sfatul pe care l-am auzit eu este acesta: daca preotul tau propaga o erezie, plânge-te la episcop si roaga-l sa-l schimbe. Daca episcopul propaga o erezie, muta-te sub jurisdictia altui episcop.

În ultima instanta este greu sa gasim o formula absolut certa cu privire la stabilirea adevarului. Scriptura trebuie înteleasa si interpretata, în timp ce Biserica este un organism viu care nu poate fi încadrat în reguli definitive si care sa se aplice oricarei situatii. Dar cred ca dragostea de adevar combinata cu ascultarea în umilinta de Biserica este cea mai fericita combinatie. Din pacate, formula “eu, Iisus si Scriptura” nu este practica, ci poate duce la erezii din cauza naturii noastre pacatoase.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Daniel Branzai

02-20-2000

Draga Mihai

As putea intitula acest mesaj: "Autocritica evanghelica".

Ca in mai toate celelalte miscari crestine declansate de criza "Reformei" si in miscarea "baptista" exista o mare doza de intoleranta fata de trecut, o inadmisibila infatuare a celui ce crede ca lumea a inceput doar odata cu propria lui nastere si va muri tot odata cu el (Iov 12:2,3).

Avem un asa anumit "blind spot", un fel de amnezie voluntara, o incapacitate de a aprecia corect ceea ce au facut bun si bine Dumnezeu si copiii Sai in intervalul scurs de la Rusalii pina in epoca reformelor crestine.

M-a impresionat foarte adanc descrierea felului in care tu "traiesti" liturghia, experimentezi "atingerea de poala hainei lui Dumnezeu" in participarea la formele acestea vechi de doua mii de ani. Recunosc farmecul si invaluirea acelei atmosfere transcendente in care toate simturile sunt concentrate la inchinarea vie: aroma fumului din cadelnita, semiobscuritatea din interiorul cladirii Bisericii, incantarea "glasurilor" liturghice, chipurile de sfinti martori de pe pereti, semnul crucii si plecaciunile. Le-am vazut cu ochii mei in vizitele la manastirile din nordul Moldovei, veritabile enclave atemporale, in care intri ca sa "iesi din lume" si sa stai de pe acum in anticamera eternitatii.

Desi eu experimentez aceleasi sentimente "in Duh si in adevar", asta nu ma face sa le neg in experienta traita de tine.

Evocarea trairilor tale mi-a amintit de sentimentele unui alt frate scump ortodox pe care-l iubesc fara sa fi avut privilegiul de a-l fi cunoscut in persoana.

Nu stiu daca ai citit "Jurnalul fericirii mele" scris de N. Steinhardt. Acest evreu convertit la crestinism in inchisorile comuniste a editat apoi un jurnal al calatoriilor sale "intru fiinta". Cartea este o extraordinara colectie de experiente si sinteze spirituale in care acest om cu o cultura generala remarcabila distileaza si decanteaza incet, incet ceea ce este valoare din ceea ce este doar galagia inconstienta a lumii. Intre pasaje cu o claritate de cristal, autorul intercaleaza paragrafe ininteligibile de borboroseala extatica geamana cu ceea ce experimenteaza crestinii din Biserica pentecostala (o mostra voluntara de interconfesionalism crestin).

Nicolae Steinhardt s-a calugarit dupa eliberare si s-a salasluit la manastirea de la Rosia, devenita si ea un leagan al marturiei credintei vii. Iata citeva citate din "Jurnal":

"Crestinismul este transmutatia, nu a elementelor chimice, ci a omului (metanoia). Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Christos Dumnezeu; nu inmultirea vinului, pestilor, painii; nu tamaduirea orbilor din nastere, slabanogilor, garbovilor si leprosilor, nu, nici invierea fiicei lui Iair, a fiului vaduvei din Nain si a lui Lazar - toate semne bune pentru cei prea putini credinciosi, ori facute ca sa se implineasca proorociile, ori ca sa se arate slava lui Dumnezeu, ori manifestari de mila ale Domnului ("Cand a vazut multimea, Domnului i s-a facut mila de ea"), toate concesii ale divinitatii -, ci transformarea fapturii. Pana unde poate merge aceasta transmutatie? Pana la ceruta rastignire cu capul in jos a lui Petru, care se lepadase."

Iata ce scrie, N. Steinhardt despre "cautarea nodului in papura", despre "scoaterea ochilor" in neinteleapta realitate a "aruncarii copilului impreuna cu apa murdara din ligheanul doctrinelor si datinilor" despre care vorbeste Eugen Matei (am sa-ti spun mai jos ceva despre acest prieten al meu):

"Exigentii stau cu ochii atintiti asupra dreptilor si oamenilor de isprava, pandindu-le necrutatori cea mai mica abatere. Canaliilor sunt gata sa le treaca orice cu vederea, sa le gaseasca neincetat scuze."

Fara nici o indoiala, exista o "intoleranta" neoprotestanta, tot asa cum exsita si o "intoleranta" Ortodoxa. In ambele cazuri este vorba despre intoleranta confesionala.Una din primele ei victime este sentimentul de apartenenta la "trupul" universal al lui Christos, iar alta este ... gandirea limpede. 

Din dorinta de a intelege contextul crestin romanesc in care traiesc, citiva baptisti care-si pregatesc doctoratul in teologie au ales teme legate de existenta si dogmatica Bisericii Ortodoxe. Reactiile unora din tabara baptista romana s-au incadrat intre neintelegere, neincredere si negare violenta.

Ti-am spus ca am primit un mesaj de la Ovidiu Ghita din Galati ... Acum am un fragment de mesaj de la Eugen Matei din Pasadena, unul din cei ce-si pregatesc doctoratul din dogmatica Ortodoxa. El a participat la citeva seminarii si conferinte foarte interesante, in care participantii, baptisti si ortodocsi, au avut schimburi deschise de pareri si convingeri. Iata-l:

"... In al doilea rand, subscriu la cate ceva din ce a spus Ovi.  Ortodoxia ortodocsilor convertiti aici in SUA nu este Ortodoxia despre care stim noi din Romania.  I-am spus unui profesor de-al meu odata ca daca ar merge in Romania ca preot ortodox probabil ar fi tolerat pana ar sti colegii lui ce fel de ortodox este. Apoi ar fi excomunicat.  Intre bazaconiile credintei populare ortodoxe despre icoane, lumanari, parastase, etc. si ceea ce vor sa spuna noii ortodocsi ca ar fi semnificatia acestora este o prapastie denetrecut.  In plus, intoleranta ortodoxiei fata de alte forme de manifestare a credintei (repet, forme) constituie auto-subminare dupa parerea mea."

"Si in al treilea rand, subscriu si eu la opinia ca o sa mai treaca multa apa (poluata) pe Dunare pana cand cea mai mare parte dintre noi, evanghelicii, vom invata sa dialogam si sa invatam sa intelegem cu adevarat ce gandesc altii.  Nu spun toti, dar cea mai mare parte.  Cand e vorba de ortodoxie aruncam "the baby with the water" si ne spalam pe maini. Cam tot asa cum fac si ortodocsii cu noi.  Esti declarat ratacit si pierdut pentru ca studiezi ortodoxie."

Mai mult ca sigur ca nu eu sunt cel mai competent sa port un astfel de dialog cu tine. Ma simt ispitit (daca acesta este termenul corect) sa-i invit pe unii din acesti oameni sa intervina cu contributiile lor in dialogul nostru. Nu stiu daca vor indrazni sa o faca. S-ar putea ca teama de "reactia majoritatii" sa-i paralizeze. Oare nu este si asta una din atitudinile pe care le condamnam numai atunci cind o descoperim "la ceilalti" ?

Vreau sa te intreb: avind in vedere audienta deschisa pe care o au dialogurile noastre, ai fi gata sa-i invitam si pe acesti "terti" de coloratura baptista sau ortodoxa sa ni se alature? Am putea largi aceasta discutie ? (Visam acum citiva ani la un astfel de "forum" interconfesional inaugurat undeva in Romania, asemanator cu "clubul de la Paltinis" intretinut de Noica  si alti filosofi romani chiar si pe vremea cumplitei persecutii atee.)

De pe pozitia mea de  fiu de evreica (un mic evreu mesianic deci), constat ca ma pot detasa mai usor de "provicialismele patriotarde confesionale." Unii nu vad in asta neaparat o calitate. Ei cred in puterea convingerilor intransigente, singurele in stare sa "cladeasca" un sistem ecclesiastic.

Mica mea ambitie baptista este insa mult mai neinsemnata. Ma rog Domnului ca, in providenta Sa plina de har, sa foloseasca miscarea evanghelica minoritara, acest purice de ... aproape 1% din populatia Romaniei pentru a intarita la gelozie traditionala Biserica Ortodoxa majoritara, elefantul eclesiastic ortodox.

As putea spune ca numarul total al membrilor Bisericii Baptiste din Romania abia daca ajunge numarul "preotilor" din Biserica Ortodoxa. Situatie care nu se echilibreaza decat daca tinem cont de faptul ca baptistii cred in "semintia aleasa" si-n "preotia imparateasca" despre care vorbeste apostolul Petru (1 Petru 2:9) si practica invatatura conform careia fiecare credincios este un "preot".

Pentru a intelege ce spune Eugen Matei cind afirma ca "Ortodoxia ortodocsilor convertiti aici in SUA nu este Ortodoxia despre care stim noi din Romania" iti cer voie ca sa afisez doua citate contradictorii. Cel dintai ii apartine lui Andrei Plesu si a aparut in cartea: "Jurnalul de la Tescani". In acest pasaj, Plesu vorbeste despre o vinovatie a teologilor care incearca sa "adapteze" viata Bisericii la "moda lumii trecatoare". Pentru ca este mai scurt, am sa-l redau in acest mesaj. 

Cel de al doilea pasaj vorbeste despre vinovatia Bisericii Ortodoxe Romane, care cauta neintelept sa forteze societatea contemporana intr-o "unidimensionalitate" condamnata de istorie si nejustificata de dogma crestina. Pentru ca este mai lung, am sa-l afisez intr-un mesaj separat.

Iata deci aici citatul din Andrei Plesu:

Complexul de inferioritate al teologilor de azi fata de lumea „culturii"

"Toti par a se stradui sa patrunda in aceasta lume, ca si cum lumea din care vin ei e insuficienta si marginala. Or, teologia trebuie sa se reverse peste cultura, nu sa aspire la ea. O intelectualitate care intoarce spatele Bisericii si o Biserica timida, care nu-si onoreaza autoritatea (crezand de cuviinta s-o imparta ba cu „cultura", ba cu „stiinta" moderna, ba cu puterea seculara) – iata criza prin care trecem."

In urmatorul mesaj, o parere a lui Horia-Roman PATAPIEVICI publicata in Dilema. 

Cu respect si prietenie

Daniel Branzai

Daniel Branzai

03-21-2000

Draga Mihai

Pentru a intelege ce spune Eugen Matei cind afirma ca "Ortodoxia ortodocsilor convertiti aici in SUA nu este Ortodoxia despre care stim noi din Romania" afisez o parere a lui Horia-Roman PATAPIEVICI, aparuta in revista "Dilema" in anul 1999. El este o reactie impotriva tendintei Bisericii de a "monopoliza" societatea romaneasca contemporana. Tu esti crestin ortodox in America, fara ca sa-i pretinzi acestei societati americane sa se subordoneze unei "legii stramosesti". Ortodoxia romaneasca este patrunsa de acest caracter patriotic. Este el intrinsec Ortodoxiei? Poate si trebuie sa existe "o Biserica nationala" ? Sunt curios sa aud reactia ta la acest articol. Nu te grabi cu raspunsul. El poate veni si dupa asa de plinele sarbatori de Paste.

(Dilema Nr. 330, 4 - 11 iunie 1999 )

Biserica Ortodoxa Romina si modernitatea (I)Horia-Roman PATAPIEVICI

Problema de principiu a subordonarii Bisericilor ortodoxe fata de stat

In epoca premoderna, religia ortodoxa s-a institutionalizat nu ca o credinta personala, care angajeaza responsabilitatea individuala a fiecarui membru, ci ca o "lege stramoseasca", care angajeaza adeziunea colectiva si destinul comunitatii In ansamblul ei.(1)

In raport cu statul, biserica a avut o pozitie de subordonare-autoritate: subordonata domnului pentru numirea Inaltei ierarhii bisericesti, ea singura avea autoritatea de a confirma sau infirma acordul domniei cu "legea stramoseasca".(2)

Cele doua puteri trebuiau sa fie "simfonice", iar sistemul politic sa fie unul statalo-ecleziastic.(3)

In epoca moderna, unificarea statului romin a atras dupa sine o redefinire institutionala a ortodoxiei. In schimbul Inaltarii ei (de catre puterea laica) la demnitatea de biserica autocefala si a dobindirii autoritatii sinodale, Biserica Ortodoxa Romina a acceptat sa functioneze in virtutea unei legislatii care a consfintit o puternica ingerinta a statului laic In formele sale de organizare si decizie, abandonind prerogative civile care, In epoca premoderna, ii reveneau de drept.(4)

In toate Constitutiile antecomuniste, Bisericii ortodoxe i s-a garantat statutul de "religiune dominanta In Statul romin". In ciuda represiunii si a politicii sale antireligioase, chiar si statul comunist a asigurat Bisericii ortodoxe acest statut de unicitate vasala. Prin desfiintarea brutala a Bisericii greco-catolice si ruperea legaturilor cu Vaticanul (1948), statul comunist a parut a rezolva odata pentru totdeauna vechea obsesie anticatolica a ortodoxiei rominesti. Desi marginalizata in politica statului ateu, Biserica Ortodoxa Romina s-a putut intilni cu politica statului comunist in chestiunea exaltarii nationaliste a trecutului rominesc. Astfel, o veche ispita etnicista isi refacea aparitia, intr-un context mai mult decit straniu si cu aliati surprinzatori. Se stie ca, la sfirsitul secolului al XIX-lea, Patriarhia ecumenica a condamnat filetismul, adica identificarea religiei cu nationalitatea. Cu toate acestea, tendinta separatista a multor Biserici ortodoxe nationale, reflectata partial si in obsesia revendicarii unei stricte autocefalii religioase, isi gasea mereu noi forme de manifestare. Fireste, era foarte la indemina pentru orice Biserica ortodoxa nationala sa afirme ca ireductibilitatea religioasa a ortodoxiei rezulta din specificul etnic al popoarelor ortodoxe. Ortodoxismul panslavist este unul din exemplele cele mai notorii, fara a fi insa singurul.

Pentru Bisericile ortodoxe, traditia regimului politic al sistemului statalo-ecleziastic se dovedeste intotdeauna solidara cu ispita reducerii universalismului crestin la expresia lui etnic-regionala. Etnofilia si statolatria sunt cele doua ispite naturale ale spiritului ortodox. Biserica Ortodoxa Romina a cazut de multe ori in aceste excese, uneori furnizind argumentul ridicol ca idealul statutului national unitar rominesc este intrinsec ortodox si ca modul privilegiat de a fi crestin-ortodox consta in a te naste romin.

Sunt aceste doua ispite si esential constitutive ortodoxiei, ca spiritualitate? Raspunsul meu este nu. Nu exista o matrice spirituala ortodoxa, conceputa in maniera esentialista. Exista numai un manunchi de traditii comunitare si institutionale, care a conferit stilurilor de viata si mentalitatilor asociate acestora prestigiul de "eternitate" si "esentialitate" al duratelor lungi ale istoriei. In Occident, lupta Bisericii cu Imparatii a creat problematica statului, iar aparitia universitatilor a lansat chestiunea societatii civile, ca forta sociala legitima, independenta atit de stat, cit si de biserica. Nimic din toate acestea in traditia bizantina:

In Orient, asteptarea eshatologica si indaratnicia conceptiei ca singura forma de crestinism veritabil este idealul celui care intoarce definitiv spatele lumii (monahul) au facut ca raportul Bisericii cu puterea seculara sa se bazeze pe niste indistinctii organice.

In Occident, potrivit unei vorbe celebre, mintuirea nu era cu putinta in afara bisericii; in Orient, ea este posibila doar in pustie; - caci in Orient, idealul monastic este virulent anti-institutional, deopotriva anarhic in privinta statului si mefient fata de ierarhia bisericeasca.(5) Or, e limpede ca nu se poate construi nici o traditie institutionala pe apoftegmele parintilor pustiei. Drept urmare, problemele specifice modernitatii, care inca mai sint problemele prezentului nostru, nu s-au putut articula pe experienta istorica a traditiei bizantin-slave. In mod evident, modernitatea a fost problema istorica a traditiei catolico-protestante si nu a traditiei ortodoxe.

Problema de fond: incapacitatea de a gasi un sens religios modernitatii

Adevarata si singura problema a ortodoxiei In fata lumii de azi, ca formula religioasa si institutionala specifica, este aceea ca modernitatea nu este un produs natural al propriei sale traditii istorice. Orice obiectie conceptuala sau teologica la formula ortodoxiei este, din acest motiv, ideologica si, pe cale de consecinta, alaturi de subiect. Daca este evident o ingimfare sa sustii ca singura forma de crestinism autentic este ortodoxia, este la fel de fals a crede, cum fac unii comentatori politici, ca a fi ortodox constituie un soi de handicap istoric in fata problemelor politice si economice ale contemporaneitatii. Distorsiunile de reactie ale Bisericii Ortodoxe Romine la anumite provocari ale lumii de azi pot fi complet intelese daca tinem seama de urmatorii patru factori: 

(a) predispozitia anumitor inalti prelati la etnofilie si statolatrie; (b) prejudecata superioritatii religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte traditii apostolice sau confesiuni crestine; (c) lupta institutiei BOR pentru putere materiala in societatea romineasca de azi; (d) lupta BOR pentru conservarea puterii simbolice traditionale a ortodoxiei in domeniul culturii si al spatiului public rominesc.

Exista o traditie tenace, propagata prin stilul invatamintului religios ortodox, de a identifica BOR, ca institutie, cu neamul rominesc. Orice critica la adresa ierarhiei BOR este uneori interpretata ca un atac la adresa poporului romin. Presupozitia acestei reactii este ca singurul adapost veritabil al destinului poporului romin este BOR. Aparent, aceasta presupozitie este confirmata de faptul ca peste 80% din romini declara ca institutia care le inspira cea mai mare incredere este BOR. Problema este: poate BOR mobiliza in scopuri politice proprii peste 80% din populatie? Raspunsul este categoric nu.

Daca incercam sa aflam citi dintre cei care se declara atit de increzatori in BOR participa regulat la viata bisericii, vom vedea ca 17% dintre ei merg la biserica de citeva ori pe saptamina, iar 56% de cel putin citeva ori pe luna.6 Fata de Occidentul european, unde cei care frecventeaza regulat Biserica formeaza

un grup situat in jurul procentului de 10%, "religiozitatea" populatiei rominesti pare a fi coplesitoare. Sa interogam insa trecutul.

Pentru jumatatea secolului al XVII-lea, calatorii straini in tarile romine relatau, cu uimire, asidua religiozitate a boierilor paminteni: acestia isi incepeau ziua cu o slujba, dupa vizita la domn si rezolvarea treburilor din divan asistau la liturghie, iar de sarbatori isi treceau toate noptile rinduite in biserica, la slujbe. Dar religiozitatea atit de mare in aparenta, observa cu malitiozitate A. D. Xenopol, era cu totul superficiala: caci, desi onorau pe Dumnezeu prin serbari si rugaciuni nesfirsite, acesti "credinciosi" isi bateau in fiece zi joc de numele Lui, luindu-L in desert in juramintele lor, tot atit de des calcate pe cit si facute.7

Doua secole mai tirziu, un fin si competent observator al societatii rominesti de la 1866 (consulul general al Belgiei in Rominia) confirma si el, in materie religioasa, ritualistica emotiva si superficial ubicua, cuplata cu o absenta aproape totala a sentimentul religios profund.8 Aceasta nu inseamna ca rominii ortodocsi nu sint capabili decit de impostura religioasa: inseamna doar ca sentimentul religios, la romini, nu acopera aproape deloc spatiul public. El poate fi cautat, si gasit, in mediul monastic, singura zona in care ortodoxia contemporana mai este inca profund autentica. Dar nu in zona publica, unde ortodoxia, dincolo de alianta ei traditionala cu statul, nu a avut alt tip de prezenta. O ilustrare clara a acestei observatii tine de faptul ca, la romini, planul ritual al religiei este complet decuplat de planul etic al comportamentului cotidian. Daca, potrivit tezei lui Max Weber, religiozitatea protestanta a putut articula o etica laica a muncii in solidaritate pe un set de valori strict religioase, in mediul ortodox rominesc nu a existat nici o cuplare intre sfera ritual-religioasa si sfera moral-politica. Etica ortodoxa nu a putut genera un comportament laic contractual, etic si cetatenesc, deoarece niciodata ortodoxia nu a fost prezenta in spatiul public cu intentia de a promova astfel de valori. De fapt, ea nu a promovat niciodata ideea de spatiu public, ca loc de manifestare legitim al autonomiei individului. Ca atare, potrivit traditiei istorice, la rominii ortodocsi religiosul este complet decuplat de etic si de civil.

Pe de alta parte, continutul acestei religiozitati de tip "lege stramoseasca" este in mare masura dominat de puterea a ceea ce fiecare comunitate apuca sa primeasca ca fiind "traditie": ponderea miturilor, superstitiilor si elementelor de religie populara fiind coplesitoare In raport cu o cultura religioasa bazata pe acuratetea conceptelor teologice.9

Spre deosebire de religia oficiala, religia traita era impregnata de superstitii, vrajitorii, descintece, farmece si obiceiuri arhaice. Valabila pentru religia traita in secolele premoderne, ea mai este valabila, schimbInd ce este de schimbat, si azi. Daca in sus, ortodoxia a acceptat sa serveasca statul, in jos ea a consimtit sa coabiteze cu extravagante forme folclorice de religiozitate populara . Or, aici apare o problema. Cind, in Rominia de azi, majoritarii isi declara afiliatia religioasa ortodoxa si analistii construiesc statistici coplesitoare pe baza acestor cifre, nimeni nu se intreaba ce mai inseamna, azi, a fi ortodox. Cei care isi bazeaza rationamentele ortodoxizante sau Ingrijorarile cetatenesti pe o statistica de tipul celor 80% care au incredere in BOR si, in acelasi timp, nu nutresc nici o incredere in alte institutii democratice, ignora faptul evident ca societatea romineasca, asemeni celei occidentale, este una profund laicizata (deoarece a suferit in mod ireversibil procesul de scoatere a religiei din sfera publica si de fixare a ei in sfera privata), ireversibil secularizata (deoarece, prin modernitate, societatea romineasca a pasit definitiv in logica transformarii valorilor religioase in valori profane) si, prin deschiderea unei piete libere a bunurilor religioase, societatea noastra a intrat si in logica pluralismului cultural care marcheaza sfirsitul suprematiei religioase a crestinismului.10 Pentru mobilizarile de mase, religia, in societatea romineasca moderna, nu poate fi decit un pretext. E drept ca, asociata cu nationalismul, religia poate inca oferi surprize: dar accentul cade pe nationalism si nu pe religie.

(Dilema Nr. 331, 11 - 17 iunie 1999 )

Biserica Ortodoxa Româna si modernitatea (II)

Horia-Roman PATAPIEVICI

Viitorul: dincolo de secularizarea interna

În ordine religioasa, problema centrala a ortodoxiei este retragerea Bisericii din secularizarea interna la care a fost pe nesimtite condusa de legaturile sale traditionale cu statul, ca principiu al regimului politic "simfonic". Fie ca vrea, fie ca nu, fiecare dintre Bisericile ortodoxe nationale va trebui sa aiba un "Vatican II" al ei. În urma rupturii în traditie produsa de modernitate, crestinismul a fost fortat sa gîndeasca modernitatea nu ca pe o catastrofa satanica (cum înca sînt tentati sa gîndeasca unii prelati ortodocsi), ci ca pe un prilej de regîndire a menirii sale istorice. Prin asimilarea lectiei religioase a modernitatii, crestinismul are sansa de a se lepada în mod radical de ideologia religioasa pe care, sub influenta secularizarii interne, toate Bisericile crestine l-au adoptat inconstient. Ceea ce trebuie gîndit este faptul decisiv ca evanghelia lui Hristos nu este o doctrina, teologia crestina nu poate fi o stiinta, afirmatiile acesteia nu sînt certe, litera evangheliilor este îndoielnica, Mîntuitorul lumii a fost omorît ca un criminal, Cuvîntul întrupat nu a vorbit o limba sacra, ci una populara, de vamesi, pescari si prostituate; - în fine, ca revelatia crestina nu este nimic fara credinta, iar credinta nu este nimic fara certitudinea pe care crestinul o poate lua numai din sine, daca a primit har. Crestinismul este o religie a sufletului si sta sau cade împreuna cu o metafizica a interiorului care refuza cunoasterea interioritatii prin traducerea ei în obiecte ale lumii fizice. Mai mult, continutul crestinismului nu este ezoteric. Totul este spus deschis, în cuvinte simple, la vedere. Suprafata crestinismului este chiar miezul. Cînd arhiereul l-a întrebat pe Iisus despre învatatura lui, raspunsul a fost: Eu am vorbit lumii deschis si nu am ascuns nimic (Ioan 18, 20). E limpede ca venirea lui Hristos si propovaduirea evangheliei pune capat revelatiilor ezoterice, lichideaza îndreptatirea atitudinii gnostice si încheie misteriile bazate pe supravietuirea traditiilor stravechi. Nici o prisca theologia nu mai e posibila dupa venirea Mîntuitorului. Totul este dat la iveala, nu mai exista învatatura secreta, toti au acces la mesajul cel mai profund, cel mai adînc. Dupa Hristos, adînc nu mai înseamna ascuns. Adînc înseamna acum trait, realizat cu trupul, faurit cu carnea. Transformarea exteriorului în interior si, apoi, iesirea din logica interioritatii fara a mai recadea în banalitatile exterioritatii. Dupa despovararea Bisericilor crestine de ideologiile religioase cu care, pîna acum, crestinismul istoric s-a identificat în mod imprudent si naiv exista un formidabil viitor al credintei în venirea Mîntuitorului.

Pîna în prezent, institutia BOR nici macar nu si-a pus problema retragerii Bisericii ortodoxe, ca purtatoare a crestinismului revelat, din angrenajul secularizant al statului laic. Dimpotriva, dupa prabusirea regimului comunist, instinctul BOR a fost sa reocupe toate pozitiile din care statul comunist o evacuase. Calugarii si preotii sînt în continuare functionari salarizati de stat. Chestiunea delicata a colaborarii clerului superior cu regimul comunist si, în special, cu securitatea comunista nu a fost niciodata pusa în interiorul Bisericii, iar aceia dintre laicii credinciosi care au facut-o, în spatiul public, au fost priviti cu dusmanie, ca inamici ai Bisericii. Exista informatii care sugereaza ca unii înalti prelati au avut grad de ofiter superior în securitatea comunista si nu este deloc o coincidenta faptul ca tocmai acestia detin azi pozitiile cele mai potrivite pentru a imprima Bisericii imaginea unei institutii întepenite în nostalgia dupa un trecut cînd reconstruit reactionar-bovaric, cînd de mult revolut. Nationalismul asociat uneori cu BOR este, în fond, nationalismul acelor prelati si nu nationalismul ortodoxiei, ca religie. Nu este nimic ortodox în dorinta conducerii BOR de a rivaliza cu megalomania arhitectonica a lui N. Ceausescu si a construi, lînga monstruoasa Casa a Poporului (actualmente Casa a Parlamentului), o replica bisericeasca gigantica (12.000 de locuri), numita, grandilocvent, "Catedrala mîntuirii neamului". Pozitia pro-sîrba si anti-occidentala a unei parti însemnate a clerului, incitatia cîte unei înalte fete bisericesti (care a facut o frumoasa cariera în timpul regimului comunist) ca Biserica sa participe în mod deschis la lupta politica, lipsa de sensibilitate a majoritatii ierarhilor fata de nedreptatile carora le-au cazut victime, uneori cu sprijin ortodox, fratii lor greco-catolici, demagogia nationalista, ritualistica sforaitoare si asiduitatea cu care statul este curtat pentru a putea smulge de la buget mai multe fonduri si privilegii cît mai însemnate - toate acestea sînt deopotriva prelungiri ale trecutului si esecuri de a întelege prezentul, doua fete ale aceluiasi fenomen: lupta gresit plasata cu modernitatea. Pozitiile celor pe care i-am amintit mai sus sugereaza ca acestia cred ca pot învinge interogatiile puse noua de Dumnezeu în prezent, întorcînd prezentul cu fata la trecut. Dar nu pentru aceasta ni s-a dat clipa prezenta. Prelati mai perspicace încearca sa acomodeze Biserica la mesajul religios al ceasului de fata. E clar însa ca viitorul nu poate apartine celor care viseaza în trecut, ci numai celor care lucreaza în prezent. Viu este doar cel aflat în lucrare.

În rezumat, am sentimentul ca ortodoxia nu este deloc o piedica de principiu în calea modernizarii societatii românesti, asa cum a argumentat I. P. Culianu în mai multe rînduri. (11) Nu cred, cum par a sugera unii

observatori recenti,(2) nici ca eliminarea completa a BOR din sfera publica ar rezolva problemele de integrare legislativa ale României. Sînt tentat sa

cred ca scopul societatii românesti luminate ar trebui sa fie o integrare europeana nu împotriva, ci împreuna cu traditia adusa pîna la noi de Biserica

Ortodoxa Româna. Faptul ca o majoritate semnificativa a cetatenilor României pare sa creada acelasi lucru sugereaza ca drumul de urmat consta nu în

imaginarea unui viitor împotriva traditiilor simbolizate de BOR, ci în regîndirea raportului complicat dintre religie si modernitate, prin prisma modului

concret în care societatea noastra traieste dinamica relatiei dintre laicizare, secularizare si pluralism cultural-religios.

1. Daniel Barbu, Sapte teme de politica romineasca, Antet, 1997, p. 114 (aceste chestiuni sunt tratate mai ales la pp. 17-35; 107-127). In acelasi sens,

pentru ilustrarea raportului lege stramoseasca / lege religioasa, vezi pozitia credinciosilor din Calata in chestiunea unirii cu Roma (1699): Mircea

Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romine, vol. 2, Bucuresti: Editura Institutului biblic si de misiune al B.O.R., 1980, p. 304.

2. "Clerul a fost intotdeauna supus in statele romine autoritatii lumesti, reprezentata prin persoana domnului" (A. D. Xenopol, Istoria rominilor din Dacia

Traiana, vol. III, editia a patra, 1988, pp. 515; 517; ca Biserica era Intr-un sens omnipotenta, dar sub ascultarea totala a statului, reprezentat de domn,

este si concluzia lui C. C. Giurescu, Istoria rominilor, vol. I, editia a treia, 1938, pp. 407-8).

3. Serban Papacostea despre influenta ideologiei politice bizantine, In: M. Barbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor, Istoria

Rominiei, Bucuresti: Editura Enciclopedica, 1998, pp. 171-173; 178 si 198. Despre relatiile dintre stat si biserica In tarile romine, Andrei Pippidi, Traditia

politica bizantina in tarile romine in secolele XVI-XVIII, Bucuresti: Editura Academiei R.S.R., 1983, pp. 100-109.

4. Despre aceasta reasezare institutionala, vezi M. Pacurariu, op.cit., vol. 3 (1981), pp. 119-138.

5. "Fata de lume, raportul ortodoxiei este strict negativist", spunea in 1926 Mircea Florian, rezumind atitudinea ortodoxiei fata de secol prin formula

"anarhie sau formalism ne varietur" ("Cultura romina si ortodoxia", in: Dreptul la memorie in lectura lui Iordan Chimet, vol. IV, Cluj: Dacia, 1993, pp. 268-

269; pentru a caracteriza lapidar idealul crestinismului rasaritean, Daniel Barbu a folosit formula extra coenobio nulla salus ("Note despre spiritualitatea

crestinismului rasaritean in secolele VIII-XII", Postfata la André Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, Bucuresti: Editura Meridiane, 1994,

pp. 172-173).

6. Sondaj METRO MEDIA / Transilvania, 1-18 noiembrie 1990.

7. Xenopol, Istoria rominilor din Dacia Traiana, vol. IV (editia a patra, 1993), p. 407.

8. Valeriu Stan, "Un raport consular belgian din 1866 despre caracterul si moravurile rominilor" (1992), citat de D. Barbu, Sapte teme, pp. 19-21.

9. In acesti termeni caracterizeaza viata religioasa din principatele rominesti Pompiliu Teodor, "Secolul luminilor in tarile romine", in: M. Barbulescu et

al., Istoria Rominiei, p. 315.

10. Jean Baechler, "Religia", in Raymond Boudon (ed.), Tratat de sociologie (1992), Humanitas, 1997, pp. 507-517.

11. I. P. Culianu, "Dusmanii capitalismului", în: Mircea Eliade, Bucuresti: Nemira, 1995, pp. 169-174; "Ku Klux Klan ortodox", Meridian, mai - iunie 1990,

p. 64.

12. Gabriel Andreescu, "Relatii internationale si ortodoxie în Estul si Sud-Estul Europei", Studii internationale, 4/1998, pp. 3-32; teza centrala a

articolului este ca "principiile statului de drept se afla sub presiunea clerului si a institutiilor ortodoxiste, în mod vadit ostile proceselor de integrare în

Europa institutionalizata"; ca "instrument cheie" al cresterii stabilitatii în Europa de Est si de Sud-Est, autorul propune "limitarea dominantei ortodoxe în

tarile cu majoritate ortodoxa" (p. 31), premisa argumentului fiind ca exista o solidaritate naturala între ortodoxie, nationalism si traditiile premoderne -

"ortodoxia se manifesta în regiune sub forma nationalismului ortodox" (p. 25).

Cu respect si prietenie

Daniel Branzai

Mihai Oara

3-22-2000

Draga frate Daniel,

Venirea unor noi participanti în dialogul nostru este binevenita, atât timp cât putem pastra atât tonul crestinesc cât si buna organizare a discutiilor.

M-au încântat citatele din Nicolae Steinhardt, unul din autorii care a jucat un rol în convertirea mea la Ortodoxie. Îmi aduc aminte cum, cu vreun an în urma îl citeam si îmi ziceam, "Omul acesta este atât de minunat, încât îmi pare rau ca nu este baptist!"

As dori aici sa raspund acum mesajului tau intitulat "Autocritica Evanghelica". Urmatorul mesaj cere un raspuns mai elaborat pe care sper sa îl pot da curând.

Una dintre problemele ridicate de "Autocritica Evanghelica" este unde gasim o definitie si o reprezentare corecta a Ortodoxiei. Marturisesc faptul ca personal nu sunt competent sa discut prea mult despre Biserica Ortodoxa Româna. Sunt în situatia paradoxala de a cunoaste multe obiceiuri, rugaciuni, expresii pe care le-am învatat aici în SUA, fara a cunoaste corespondentul lor românesc. Dar, sper sa am ocazia sa le învat. Mai mult decât atât, ca simplu credincios ortodox nu pot si nici nu ar fi potrivit sa ma pronunt asupra unor probleme majore dar specifice ale BOR.

Si totusi, unele din citatele din mesajul tau îmi par exagerate. De exemplu, se afirma ca BOR este atât de diferita de Ortodoxia întâlnita în SUA, încât un preot ortodox american care s-a duce în România ar fi curând excomunicat. Aceasta afirmatie nu îsi are nici o baza în realitate. Nu exista nici un caz de felul acesta, dar exista un caz exact contrar, acela a Parintele David Hudson, pe care l-am întâlnit recent. Cine este interesat, poate afla istoria sa la http://www.ortho-logia.com/English/Hudson-English.htm. L-am întâlnit recent pe Pr. Hudson, care mi-a povestit cu placere despre experienta lui în BOR. Mi-a vorbit despre credinciosi ortodocsi sinceri, despre preoti dedicati si despre episcopi întelepti si spirituali. Nici vorba de "bazaconii populare" sau de superstitii, nu ca acestea nu ar putea exista. Mi-e teama ca scenariul la care se gândeste Eugen Matei este putin diferit, ca el îsi imagineaza acelasi patern al entuziastului care vrea sa "reformeze" Biserica, în care caz ar avea aceeasi experienta cu a lui Tudor Popescu, care a fost caterisit. Cred ca de Biserica Ortodoxa trebuie sa ne apropiem cu o oarecare umilinta, nu cu atitudinea celui care vine sa puna lucrurile la punct. Pentru mine personal problema nu este nicidecum sa schimb Biserica (aceasta ar fi o pura aroganta!) ci de a fi schimbat de ea. Ortodoxia înseamna tacere, rugaciune, ascultare si umilinta. Acesta este modul de a gândi ortodox, "the Orthodox mindset", care nu are nimic de-a face cu planurile grandioase de reforma.

Dar întrebarea mea aici este, "Unde descoperim Ortodoxia?" În România? În Statele Unite? În istorie? În teologie?

Pericolul este sa ne uitam la anumite situatii particulare din care sa tragem concluzii generale. As dori sa-ti dau un exemplu care sa ilustreze aceasta.

Într-o caseta pe care am ascultat-o recent, era înregistrata o sora care cânta o cântare într-o adunare baptista. Nu am înaintea mea textul, dar din memorie pot reproduce mesajul cântarii. În ea vorbea Iisus (printr-o licenta poetica acceptabila), care îi întreba pe oameni, "De ce M-ati rastignit pe cruce ca sa va mântuiesc?" Din analiza acestei cântari s-ar putea trage tot felul de concluzii eretice: ca omenirea este în mod colectiv vinovata de moarte pe cruce a Domnului Iisus (când de fapt jertfa Lui a fost oferita Tatalui si un dar facut omenirii), sau ca noi am fi complotat sa-L rastignim pe Hristos ca sa ne capatam mântuirea. Este aceasta învatatura oficiala a baptistilor? Nu cred. Dar un observator rau-voitor poate lua acest incident izolat ca sa-l trâmbiteze ca dovada de ratacire a baptistilor.

În acelasi sens, Ortodoxia nu poate fi cunoscuta prin cazuri extreme de practici superstitioase sau învataturi pe care ea însasi le condamna. În Bucuresti am o matusa ortodoxa a carei principala preocupare în viata este îngrijirea mormintelor. Este aceasta o descriere a vietii spirituale ortodoxe? Nicidecum! Am citit deja, de când am devenit ortodox, multe scrieri ale sfintilor si nu am gasit în nici una dintre ele nici macar vreo mentiune cu privire la morminte.

Ma întristeaza însa când vad pe unii din fratii mei baptisti care neglijeaza opt volume ale Filocaliei, nenumaratele scrieri ale sfintilor care au definit dogmele Bisericii (acceptate si de baptisti), vietile sfintilor si martirilor ortodocsi, vietile Parintilor din pustie, scrierile marilor teologi din secolele 6-14, scrierile unor teologi contemporani ca Lossky, Schmeman, sau Evdokimov, experientele extraordinare ale calugarilor care se nevoiesc în rugaciune si cautare a lui Dumnezeu, misiunile ortodoxe sfintite prin jertfe si sânge în Japonia, China, Alaska si Africa, si ramân obsedati de vreo superstitie locala dintr-un sat românesc, de altfel condamnata si de episcopi.

O ultima remarca. În mesajul tau te-ai referit la învatatura baptista a preotiei universale. As dori sa remarc faptul ca Biserica Ortodoxa are si ea aceeasi învatatura. Noi toti suntem preoti pentru ca, asa cum se spune în Romani, suntem chemati sa aducem trupurile noastre sfintite ca jertfa lui Dumnezeu. Ca tata si sot, eu sunt de asemenea preot în familia mea.

Sper ca în mesajul viitor sa ma refer la articolul lui Horia-Roman Patapievici.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Mihai Oara

3-23-2000

Draga Daniel,

Articolul lui Horia-Roman Patapievici abordeaza una din problemele cu care biserica a fost dintotdeauna confruntata: aceea a relatiei dintre biserica, stat si societate. Preferintele lui înclina catre o solutie asemanatoare cu aceea care s-a gasit în Vest. Legatura dintre stat si biserica îi apare improprie autorului si el propune o reasezare a acestor relatii oarecum dupa modelul occidental, care pare a functiona cu mare succes.

Reflectând asupra acestor idei, ma voi referi aici mai putin asupra situatiilor concrete ale României si ale BOR, pe care, asa cum am mai scris, nu le cunosc îndeajuns pentru a risca niste opinii. Dar doresc sa discut într-un mod mai general aceste probleme.

Teza mea este aceea ca modelul occidental nu este în mod necesar cel mai bun de urmat. Multi intelectuali descriu societatea si cultura occidentala contemporana ca una post-crestina, în care credinta si religia au fost alungate din sfera publica în sfera experientelor si convingerilor individuale. Exista multe explicatii ale acestei evolutii, probabil toate valabile, dar eu cred ca una dintre ele este abuzul ideii de toleranta.

În biblioteca mea personala am o carte scrisa de Josh McDowel si Bob Hostetler, intitulata "Noua Toleranta - cum ameninta acest curent cultural sa te distruga pe tine, copii tai si credinta ta". Cartea explica acest fenomen în care toleranta a devenit un ideal suprem al societatii americane, care niveleaza si distruge orice încercare de afirmare publica a unei credinte, si mai ales a credintei crestine. Iata câteva exemple:

· Beverly Schnell este amendata 8000 de dolari pentru ca a pus în ziar un anunt în care cauta un om de încredere, UN CRESTIN, sa o ajute sa-si remodeleze casa.

· Shannon Berry, în clasa întâia, vorbeste unui prieten despre credinta ei în Domnul Iisus. Un profesor o aude, o cheama de o parte, si îi spune ca nu are voie sa vorbeasca despre Iisus în scoala.

· În Selkirk, New York, un elev din clasa a treia este certat si i se interzice sa-si mai aduca Biblia la scoala.

· Raymond Raines este surprins în pauza dintre clase aplecându-si capul în rugaciune. Este chemat în biroul directorului scolii, care îl ameninta, cerându-i sa înceteze aceasta practica.

Este cunoscut faptul ca în SUA rugaciunea este interzisa în scoli si ca primariile nu au voie sa afiseze scene religioase de Craciun. Paradoxul este ca toate aceste restrictii, pe care le credeam ca tin doar de epoca comunismului, sunt de fapt aplicate în numele tolerantei.

Responsabila de aceasta situatie este în mare masura si extraordinara farâmitare a confesiunilor crestine protestante. Într-adevar, exista un proces, l-am putea numi "capcana diversitatii", care evolueaza astfel…

În prima faza, confesiunile religioase se sparg în nenumarate fragmente, o spargere însotita de certuri, incriminari, acuzari sau chiar ura.

În a doua faza, oamenii constata ca singurul mod de a putea trai decent în acest mediu este ca diferentele dogmatice sa fie trecute într-un plan secundar. Convingerile profunde sunt traite la nivel individual, în timp ce în mod public sunt acceptate doar cele mai comune valori: prietenia, compasiunea, credinta ca exista o Fiinta suprema, etc. Manifestarea individualista a credintei, care de acum începe sa se retraga din sfera publica, este acceptabila pentru protestanti, care nu mai urmaresc idealul unei Biserici unice, un ideal care a fost posibil sute de ani în istoria crestinismului.

În a treia faza, toleranta devine un ideal suprem. Religia traditionala este scoasa si mai mult din sfera publica si înlocuita cu idealuri umaniste, cu privire la care exista mult mai putine dezbateri. În acelasi timp, credinta, pentru ca este tolerata la indivizi dar condamnata ca manifestare publica, devine irelevanta. Noile generatii nu mai aud despre Hristos de la profesor, nu mai asista la celebrari publice ale credintei, nu mai aud clopote duminica dimineata. Concluzia: cui îi mai pasa de religie? Adevarul devine relativ si orice încercare de afirmare a unui adevar absolut este privita ca o manifestare a intolerantei.

Fazele pe care le-am descris nu au contururi istorice precise dar sunt convins ca se manifesta în realitate. Sa nu uitam ca în Preambulul la Constitutia Americii se declara ca toti oamenii au fost daruiti cu drepturi DE LA DUMNEZEU. Care politician mai face astfel de afirmatii în zilele noastre? Ar fi stigmatizat ca un bigot. Mai poate oare Presedintele Statelor Unite sa cheme natiunea la post si rugaciune, asa cum a facut-o Washington?

Cred ca domnul Patapievici este furat de admiratia lui pentru Occident, o admiratie legitima a multor români, dar care vede doar succesele civilizatiei si nu prabusirea spirituala. Preferintele lui sunt evidente. Una dintre dovezi este dezamagirea lui pentru faptul ca BOR a protestant împotriva bombardamentului Yugoslaviei, dezamagire care îmi pare ciudata, mai ales acum când imoralitatea interventiei NATO apare mai clara decât oricând.

Întrebarea mea este daca românii vor sa urmeze aceeasi traiectorie a tolerantei si diversitatii care se va transforma curând în intoleranta fata de crestinism si indiferenta fata de Hristos? Vrem sa învatam stiinta si tehnologie din Vest, sau vrem sa importam si noi modelul societatii complet secularizate?

Horia-Roman Patapievici se refera el însusi cu oarecare dispret la "prejudecata superioritatii religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte traditii apostolice sau confesiuni crestine". În felul acesta, el se pronunta exact în favoarea acelei tolerante a culturii occidentale, în care recunoastem ca nu este nici o diferenta daca esti ortodox, catolic, luteran sau baptist. Dar daca le accept pe toate ca egale, nu marturisesc prin aceasta ca nici una dintre ele nu are valoare? Nu duce aceasta la totala irelevanta a credintelor noastre? Dupa parerea mea de ortodox, un baptist care CREDE în ADEVAR, asa cum îl cunoaste si îl predica biserica lui aduce o mai buna marturie despre Hristos decât un ortodox care ar accepta premisele domnului Patapievici. Personal prefer pe unul care cauta sincer adevarul, chiar daca face greseli, decât pe unul care declara ca adevarul este relativ. Relativizarea adevarului are o singura consecinta, precisa, inescapabila: omul devine masura tuturor lucrurilor. Nu mai exista adevar, ci adevar pentru mine. Nu mai exista bine, ci bine pentru mine. Aceasta este calea sigura a secularizarii societatii, a pierderii credintei si în ultima instanta a înlocuirii lui Dumnezeu cu omul.

Exista alternative la o astfel de evolutie. Alternativa este aceea de a recunoaste PUBLIC faptul ca poporul român este un popor crestin prin traditiile si matricea lui culturala. Asa cum împaratul Bizantului cerea aprobarea Bisericii pentru anumite acte politice, conducatorii României ar putea asculta si de Biserica, nu numai de birocratii de la Paris, Londra sau Washington, care promoveaza avortul si a homosexualitatea.

Eu doresc ca urmasii nostri sa poata auzi clopote duminica dimineata, sa poata auzi programe crestine la televizor, sa poata învata Biblia în scoli. Toate acestea vor fi cu grija pazite atât timp cât Biserica are o voce în natiune. Dar când aceasta voce este sugrumata în numele diversitatii si modernismului, tot ceea ce ne defineste în mod public drept crestini, atât ca ortodocsi cât si ca neoprotestanti este în pericol de disparitie.

Stiu ca neoprotestantii sunt foarte suspiciosi atunci când se vorbeste de o Biserica nationala. În primul rând, ei vad credinta ca fiind individuala, având mai putin un aspect colectiv. În al doilea rând, în peisajul protestant si neoprotestant, farâmitarea confesiunilor si autonomia bisericilor locale nu lasa loc pentru o Biserica mare si cuprinzatoare. În sfârsit, unii se tem de o restrângere a libertatilor sau chiar de o persecutie directa. Dar, cred eu, militând pentru toleranta de tip american care nu lasa loc manifestarii credintei crestine în arena publica, ei pun neintentionat în miscare aceleasi mecanisme care au dus la completa secularizare a societatii în Occident.

Cum vom gasi echilibrul între manifestarea publica a Bisericii Ortodoxe ca influenta majora la nivel national si temerile celorlalte confesiuni? Nu stiu, si ma bucur ca nu sunt eu chemat sa gasesc solutii. Dar cred ca o solutie exista, în care poporul român sa ramâna în mod public sub semnul crestinismului si în acelasi timp oricine sa fie liber sa-si practice nestingherit credinta.

Înca o remarca privitoare la articolul lui Horia-Roman Patapievici. Unele din afirmatiile lui privitoare la Biserica Ortodoxa sunt eronate. De exemplu, el afirma în mod gresit ca idealul suprem al vietii crestine în Ortodoxie este monahismul. Acesta este într-adevar un mod de viata si un ideal a carei semnificatie s-a pierdut, din pacate, în protestantism. Dar idealul ortodox nu este al monahismului, ci al ascezei. Monahismul este un mod particular de a practica viata de asceza, care de altfel poate fi practicata de orice ortodox.

Sunt încredintat ca acest mesaj va trezi multe reactii, pe care le astept sa apara. Altfel, marturisesc faptul ca personal ma simt atras mai mult de discutiile legate de teologia si viata crestina, si mai putin de cele care au de-a face cu politica.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Daniel Branzai

03-24-2000

Draga Mihai

Fara nici o indoiala, acest "dialog interconfesional" are menirea sa informeze si sa "formeze" convingeri personale. El nu intentioneaza sa "rezolve" diferentele, ci doar sa "respecte" aceste diferente care exista intre cele doua miscari crestine din care facem parte noi doi.

Tinand seama ca majoritatea cititorilor nostri nu stiu prea multe despre "ceilalti", iti propun sa parcurgem impreuna citeva pagini din istoria celor doua miscari crestine: Ortodoxa si Baptista.S-ar putea ca in urma cresterii nivelului de cunoastere sa creasca si nivelul de simpatie reciproca.

Am cantarit cu grija parerea ta expusa in mesajul-raspuns dat lui Patapievici despre "Biserica, Societate si Stat". Cred ca pot adauga un punct de vedere "neoprotestant" (separarea Bisericii de Stat) doar dupa ce vom parcurge impreuna citeva realitati din istorie.

Sunt sigur ca relatarea istoriei prin ochii unui baptist este critica fata de celelalte miscari crestine. La urma urmei, britanicii au dreptate: orice parcurgere a evenimentelor din trecut este "his - story" (varianta lui) la tribunalul istoriei. Te invit la lectura si la o contrabalansare a "variantei mele" prin comentarii venite din prisma Ortodoxa.

Pentru inceput, din cauza prioritatii istorice, voi parcurge date si realitati despre Biserica Ortodoxa. 

1. O  PREZENTARE  ISTORICA  A    "ORTODOXIEI"

"Biserica Ortodoxa Rasariteana", cu numele ei oficial de Biserica Ortodoxa Catolica Rasariteana, dar cunoscuta si sub titulatura de biserica Greco-Ortodoxa, este una din cele trei grupari doctrinare si administrative din sinul crestinismului european. Ea are o identitate specifica datorata doctrinei despre continuitatea apostolica, datorita specificului liturgic si datorita existentei "bisericilor teritoriale surori". Aderentii ei, raspinditi altadata in partea de vest a Marii Mediterane, traiesc astazi in Balcani, in Orientul Mijlociu si in Rusia.

Termenul "ortodox" (cu semnificatia de "invatatura cea dreapta" sau de "adevarata credinta" in limba greaca) implica o deosebire polemica cu alte grupari crestine, fata de care, ortodocsia se pretinde pastratoarea exclusiva a invataturii apostolice nealterate.

Origine si specific

Ca origine, Biserica Rasariteana se trage din acelasi crestinism istoric al primelor trei secole si, in teologie, recunoaste chiar aceleasi sapte sacramente ca si biserica romano catolica.

Schisma dintre Catolicismul Apusean si Catolicismul Ortodox Rasaritean nu s-a produs din motive teologice, ci din cauza unor factori culturali si politici. Roma nu i-a putut ierta niciodata lui Constantin faptul ca a mutat capitala imperiala la Bizant (Bizantium), pe care l-a numit ulterior Constantinopol (orasul lui Constantin).

Constantinopol era asezat pe tarmul European al strimtorii Bosfor, aflata la jumatatea distantei dintre Marea Egee si Marea Neagra. Orasul aduna intre zidurile lui oameni din Europa si din Asia. In 1453, cind turcii au cucerit Imperiul Bizantin, Constantinopol a devenit capitala noului Imperiu Otoman. (Din 1930, orasul se numeste Istambul).

Teodosius I, urmasul lui Constantin la tron, a fost ultimul Cezar care a domnit peste intreg Imperiul Romano-Catolic. Dupa moartea sa (395), imperiul a fost impartit intre fii sai, Arcadius (la 17 ani) a primit stapinire peste jumatatea Rasariteana a Imperiului, iar Honorius (la 10 ani) a fost asezat la Milan sa domneasca peste jumatatea lui Apuseana. Aceasta "despartire" care trebuia in ochii contemporanilor sa fie doar vremelnica, a devenit definitiva.

Astazi, din punct de vedere cultural, despartirea dintre crestinismul Apusean (catolicism si protestantism) si crestinismul Rasaritean perpetueaza divizarea Imperiului Roman in jumatatea Apuseana, in care limba latina a fost dominanta, si jumatatea Rasariteana, in care mai toti literatii vremii foloseau limba greaca.

Incepind cu secolul IV, aceste doua jumatati s-au indepartat continuu una de cealalta. Imperiul Roman de Apus s-a prabusit sub presiunea invaziilor barbare din secolul V. Papa de la Roma, care si pina atunci se bucurase de o anumita pozitie prioritara in autoritatea exersata asupra patriarhatelor crestine, s-a trezit singurul mostenitor al si asa mult diminuatei autoritati imperiale.

Imperiul Roman de Rasarit a mai stat in picioare inca aproximativ o mie de ani, sub forma a ceea ce istoricii numesc "Imperiul Bizantin." Patriarhul Constantinopolui, capitala imperiala, s-a ridicat deasupra celorlalti patriarhi regionali si, ca un "primus inter pares" (cel dintii dintre mai multi egali) a devenit capul ecumenic al Bisericii. Totusi, ca supus cetatenesc in fata imparatilor imperiali cu puteri depline, acest patriarh nu si-a asumat niciodata o autoritate independenta asemanatoare papei de la Roma. Chiar si astazi, supunerea patriarhilor fata de autoritatea politica a natiunii-stat este o caracteristica bizantina.

Cea mai timpurie literatura crestina a fost scrisa, chiar si la Roma, in limba greaca. In primele secole, crestinismul a avut un pronuntat caracter grecesc. Incepind cu secolul V, specificul grecesc a inceput sa se piarda. Majoritatea crestinilor din Egipt si Siria, care pina atunci acceptasera subordonarea fata de cultura greaca, au decis sa se rupa de restul bisericii istorice din cauza hotaririlor luate la conciliile (sinoadele) de la Efes (431) si Calcedon (451), care stabileau primatul patriarhului de la Constantinopol. Faptul ca arabii au cucerit apoi aceste provincii a fost interpretat de unii drept o pedeapsa divina, dar a dus si mai departe la slabirea influentei sociale a jumatatii rasaritene a Bisericii.

Prin contrast, crestinatatea apuseana de limba latina s-a raspindit in teritorii de dincolo de limitele vechiului Imperiu Roman, cistigind loialitatea popoarelor din restul tarilor europene.

Doar "increstinarea" Rusiei in secolul X de catre misionari ai Constantinopolelui a mai echilibrat cu ceva balanta puterii si a intinderii sferelor de influenta dintre crestinismul Rasaritean si crestinismul Apusean.

In incordarea dintre cele doua biserici, papa de la Roma a cautat mereu sa impuna invatatura "primatului Romei". Acolo se afla doar mormintul lui Petru, cel numit de Domnul Isus "piatra" pe care va fi zidita Biserica (Mat. 16:18). Crestinatatea Rasariteana, desi a respectat intr-o oarecare masura un fel de predominanta a Romei in exersarea autoritatii in probleme de doctrina si morala, a ripostat prin afirmatia ca primatul trebuie sa fie o problema rezolvata pe considerente istorice. Atita timp cit Imparatul isi mutase resedinta la Constantinopol, orasul avea tot dreptul sa se numeasca "noua Roma."

Cele doua interpretari despre "primatul in Biserica", unul "apostolic" in Apus si altul "pragmatic" in Rasarit au coexistat timp de secole si nu au fost reconciliate nici pina astazi.

Ambitia lui Carol cel Mare (Charlemagne) de a reface in secolul IX integritatea Imperiului Roman de altadata a dus la primul conflict deschis dintre cele doua biserici. Carol cel Mare a vrut sa reaseze Roma in primatul de capitala Imperiala si sa refaca "Sfintul Imperiu Romano-Catolic". (O a doua incercare de refacere a Imperiului ii va apartine lui Napoleon, iar o a treia lui Hitler. Yineti minte mult trimbitatul "al treilea Reicht", ce trebuia sa dainuie si el o mie de ani?). Pentru a intoarce simpatiile tuturor crestinilor spre scaunul papal de la Roma, Carol cel Mare a cerut "episcopilor" apuseni sa gaseasca "un nod in papura" patriarhului de la Constantinopole si sa-l declare "eretic."

Incapabili sa gaseasca ceva de esenta, episcopii s-au agatat de mici diferente de limbaj doctrinar si de liturghie. Astfel, faptul ca in marturisirea de crez a bisericii Rasaritene era scris ca "Duhul Sfint purcede de la Tatal" (numai), nu "de la Fiul si de la Tatal" (filioaue) cum scria in marturisirea bisericii Apusene a devenit principalul "cap de acuzare." Un al doilea mar al discordiei a fost data la care se sarbatorea Pastele, iar un al treilea: daca piinea de la Cina trebuie sa fie dospita sau nu.

Astfel de "diferente" ireconciliabile au cauzat in anul 1054 o "excomunicare reciproca", semnata de Papa Leo al X-lea si de Mihai Cerularius, patriarhul Constantinopolui. Aceasta "afurisire reciproca" s-a mentinut pina in anul 1965. Infama cruciada "a IV-a" din anul 1204, prin care crestinatatea apuseana a cucerit Constantinopolul, l-a inlaturat pe imparatul bizantin si a asezat in locul lui pe tron un patriarh latin aservit papei, a cauzat in crestinatatea rasariteana un resentiment adinc ce a zadarnicit de atunci toate incercarile de impacare.

Inspre secolul XVII, Biserica Rasariteana a fost asediata din trei directii: din partea musulmanilor, din partea catolicismului si din partea protestantismului.

Biserica "Unita"

In Polonia, unde traiau un mare numar de ortodocsi, asaltul catolic a fost dezlantuit cu ferocitate. Din cauza distantei, patriarhul de la Constantinopol, sub a carui jurisdictie se afla Polonia, n-a putut sa exercite un control real asupra vietii religioase. Din cauza aceasta, episcopii ortodocsi erau asezati in slujba de catre regele catolic. In nenumarate ocazii, autoritatile Romano-catolice din Polonia au incercat sa forteze biserica Ortodoxa sa se subordoneze papei. Cei mai activi in directia aceasta au fost "iezuitii." Ca urmare, un numar apreciabil de oficiali ortodocsi au acceptat primatul si suprematia pontifului roman, formind Biserica "unita." Membrii acestei biserici au fost numiti "catolici de rit oriental." Treptat, sub presiunile si persecutia exercitata de Roma, biserica ortodoxa din Polonia a incetat sa mai existe, autoritatile recunoscind oficial doar Biserica Unita.

Un patriarh ... reformat!

O relatie mai pasnica a existat intre Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana si reprezentantii protestantismului. In anul 1573 a inceput un schimb de idei intre Protestantism si Ortodoxie. Un grup de

invatati Lutherani din Tubingen a fost invitati la Constantinopol. Stiind-o advesara a Romei, protestantii au sperat sa aduca Biserica Rasariteana la principiile Reformei. In discutiile purtate cu patriarhul Ieremia al II-lea, ei i-au inminat o copie a Marturisirii de credinta de la Augsburg si o colectie de predici ale lui Luther. Reprezentantii Bisericii Ortodoxe cautau insa mai degraba o unire in scopuri de dominatie politica, decit o dezvoltare doctrinara. Cind cea dintii s-a dovedit nerealizabila, Ieremia al II-lea a publicat o serie de "Raspunsuri" (1576, 1579 si 1581), reafirmind pozitia traditionala a Bisericii Ortodoxe in probleme legate de "autoritatea eclesiastica a scrierilor patristice, cele sapte sacramente, rugaciunea pentru morti si rugaciunile indreptate Mariei si sfintilor."

Din toate articolele "Marturisirii de credinta" de la Augsburg, Ieremia al II-lea nu a acceptat decit importanta sinodadelor ecumenice si faptul ca preotii se pot casatori. Desi relatiile dintre ortodoxie si protestantism n-au mai continuat cu aceiasi intensitate pe vremea lui Ieremia, ele au fost intotdeauna politicoase si lipsite de orice incercare de constringere.

Ideile din documentele reformate Lutherane l-au influentat foarte mult insa pe Ciril Lucaris (1572-1638), care a ajuns primul si, pina acum singurul, patriarh "reformat" al ortodoxiei!

Ciril Lucaris a fost un preot grec pe care persecutiile declansate de Romano-Catolici asupra ortodocsilor din Polonia l-au facut sa se umple de o aversiune neimpacata fata de scaunul papal. Cind a devenit patriarh al Constantinopolui, Ciril si-a dedicat toate eforturile pentru contracararea tuturor influentelor romano-catolice din teritoriile imperiului otoman. Pentru aceasta, el a cerut si capatat ajutorul ambasadelor tarilor protestante din Constantinopol si a solicitat suport teologic din partea miscarii calviniste. In 1629, Ciril a publicat "Confesiunile" sale, o culegere de articole doctrinare cu un foarte pronuntat ton reformat. Ele afirma autoritatea Scripturii asupra Bisericii, neaga infailibilitatea bisericii, accepta doar cele doua sacramente la care se oprisera si reformatorii: Botezul si Cina Domnului si neaga cu desavirsire notiunile de transubstantiere si purgatoriu. Domnia lui Ciril ca patriarh al bisericii a fost zbuciumata, el fiind depus si reasezat in slujba de nu mai putin de cinci ori. In final, Ciril o fost omorit de masinatiunile politice si a fost spinzurat ("mazilit") de turci. Sub presiunea autoritatilor din Imperiul otoman, care nu doreau o unire cu Europa apuseana, ci cucerirea ei prin forta si dictat, toate sinoadele ecumenice ale Bisericii Ortodoxe dintre anii 1638 si 1691 au condamnat cu tarie "confesiunile" calviniste ale lui Ciril Lucaris. Se punea astfel capat uneia dintre putinele miscari de "reforma" din sinul Bisericii Ortodoxe Rasaritene.

Astept comentariile si adaugirile tale.

Cu respect si prietenie

Daniel Branzai

Mihai Oara

3-27-2000

Draga Daniel,

Îti multumesc pentru introducerea acestui nou subiect al originii si istoriei Bisericii Ortodoxe în discutia noastra. Într-adevar, atât noi crestinii cât si evreii Îl vedem pe Dumnezeu ca un Dumnezeu al istoriei, nu doar ca Unul al naturii sau filozofiei. Istoria Bisericii în cei 2000 de ani de la nasterea lui Hristos este relevanta pentru noi toti si constituie o prelungire pâna în prezent a Faptelor Apostolilor, care nu s-au încheiat cu sosirea Apostolului Pavel la Roma.

Ca fost credincios baptist, acum ortodox, am fost întotdeauna interesat si fascinat de istoria Bisericii. Ma simteam oarecum nesigur si stânjenit de faptul ca cei mai multi neoprotestanti trec prea repede peste primele veacuri ale crestinismului. Ca neoprotestanti, eroii nostri erau misionarii din secolele 19 si 20, pe care si acum îi admir, dar cunosteam prea putin despre ceilalti eroi ai credintei crestine, care au trait înainte.

Pentru ca nu vreau sa acuz pe nimeni de neglijarea sau distorsionarea istoriei, as dori sa descriu propriile mele foste prejudecati cu privire la acest subiect. Dar trebuie sa remarc cu tristete ca unele dintre aceste prejudecati mi le-am format într-un mediu care încuraja o aceasta interpretare.

Iata întelegerea pe care o aveam ca baptist cu privire la istoria Bisericii:

Dupa perioada Apostolilor au urmat mai multe valuri de persecutii care au produs mii sau zeci de mii de martiri crestini.

În urma Edictului de la Milan al lui Constantin, crestinismul a devenit religia oficiala a imperiului roman.

"Oficializarea" credintei crestine a dus la o corupere a credintei apostolilor. Aceasta corupere s-a manifestat prin …

o crearea unor structuri de putere pur omenesti, ca cea a episcopatuluio începutul arhitecturii bisericesti ca o continuare a templelor pagâneo introducerea liturghiei prin preluarea si transformarea ritualurilor pagâneio introducerea icoanelor ca urmare a influentei nenumaratelor reprezentari de zeitati

pagâne care existau în secolul 4o introducerea cultului Maicii Domnului ca o directa continuare a cultului Afroditeio introducerea rugaciunii la sfinti ca reflectie a politeismului lumii romane

În anul 1054 s-a produs Marea Schisma, în urma careia Biserica Ortodoxa a fost exclusa din biserica "oficiala", care a ramas cea catolica

Timp de 1200 de ani Biserica a fost efectiv moarta, invadata de pagânism, lipsita de credinta vie în Domnul Iisus. Au existat uneori mici "treziri" locale, pe care ierarhia însetata de putere le-a zdrobit în fasa, speriata sa nu-si piarda privilegiile.

În timp ce Biserica Catolica a avut o anumita deschidere catre filozofie si cultura, dând omenirii mari gânditori si artisti mai ales în perioada renasterii, Biserica Ortodoxa a ramas închistata în superstitii si credinte absurde, retrograde, care nu au facut decât sa traga înapoi societatea.

Prima trezire semnificativa a Bisericii a avut loc prin reforma lui Luther. Biserica a revenit la viata dupa 1200 de ani de moarte si adormire.

Luther nu a mers destul de departe, ramânând legat de anumite "forme" ale "bisericii corupte", cum ar fi fost botezul copiilor, icoanele, etc.

Adevarata credinta crestina s-a manifestat din nou de abia odata cu aparitia anabaptistilor si mai târziu a baptistilor. Noi, baptistii de astazi suntem cei care practicam din nou credinta apostolilor, credinta pura, vie si nealterata.

As dori sa analizez în amanunt toate aceste afirmatii, dar sunt constient atât de limitele spatiului pe care îl avem în acest dialog, cât si de inadecvata mea pregatire. Probabil voi amplifica aceasta analiza într-un articol pe care sper sa-l public pe site-ul OrthoLogia. As dori, în acelasi timp, sa cunosc parerea ta cu privire la aceste chestiuni. Daca propria mea viziune este colorata sau partinitoare, te rog sa faci corecturile necesare, pe care le voi primi cu interes si deschidere catre adevar.

Sa intram deci în subiect…

Prejudecata: Oficializarea crestinismului a dus la institutionalizarea Bisericii prin introducerea episcopatului.

Realitate: Episcopii au existat deja pe vremea Apostolilor si din perioada imediat post-apostolica.

Se afirma astazi ca functia de preot si cea de episcop ar fi fost una si aceeasi. Unii se întreba chiar de ce în Biserica Ortodoxa avem preoti, dat fiind ca functia de preot crestin nu ar fi mentionata de loc în Noul Testament. La baza acestei obiectii se afla o neîntelegere semantica. De fapt, în Biserica post-apostolica sau în Biserica Ortodoxa de azi, preot = prezbiter. Între cele doua nu exista nici o deosebire. A vorbi despre deosebirile dintre ele este ca si cum am vorbi despre deosebirea dintre dragoste si iubire (îmi aduc aminte cum odata un frate drag a tinut o predica cu privire la deosebirea dintre cele doua). A obiecta împotriva existentei preotilor în Biserica Ortodoxa este ca si cum am obiecta împotriva existentei prezbiterilor în adunarile baptiste.

În Noul Testament sunt mentionati atât preotii (prezbiterii) cât si episcopii. Apostolul Pavel ne descrie calificarile pe care trebuie sa le aiba un credincios în aceste functii. Este adevarat ca nu exista nici un text în Noul Testament care sa afirme explicit ca cele doua ar fi diferite. Totusi, istoria Bisericii cunoaste existenta episcopatului ca o functie distincta.

Recomand tuturor cititorilor nostri sa citeasca faimoasa si mult-respectata Istorie a Bisericii a lui Eusebiu (nascut în anul 260, pe vremea persecutiilor), din care se pot informa cu privire la aceste aspecte. Iata câteva citate:

"În Episcopia Romei, în al treilea an al domniei lui Traian, Clement a parasit aceasta viata, cedându-i pozitia lui Evarestus…" Clement a fost de fapt al doilea episcop al Romei, imediat dupa Apostolul Petru.

"Când Simeon si-a gasit sfârsitul în maniera aratata, succesorul sau la scaunul episcopal al Ierusalimului a fost un iudeu numit Iustus, unul dintre cei multi taiati împrejur care de acum credeau în Hristos."

"Proeminent în acea vreme în Asia era un însotitor al Apostolilor, Policarp, caruia martorii si slujitorii Domnului i-au conferit episcopatul bisericii din Smirna. Contemporani cunoscuti ai lui au fost Papias, episcop pe scaunul din Hierapolis, si cel care pâna în zilele noastre este universal amintit – Ignatiu, al doilea care a fost numit episcop al Antiohiei, dupa Petru."

Ignatiu a devenit unul dintre marii martiri crestini, sfâsiat de fiare la Roma.

Aflam deci ca, departe de a fi niste uzurpatori ai puterii în Biserica, departe de a fi niste slujbasi ai lui Constantin dupa "oficializarea" crestinismului, episcopii au fost numiti si au urmat în mod direct apostolilor. Mai mult decât atât, ei au exercitat aceasta slujba în epoca în care nimic nu era mai periculos decât sa fi episcop crestin, vazut de autoritati ca un conducator al "dusmanilor" imperiului. Multi dintre episcopi L-au marturisit pe Hristos prin actul lor de martiraj. Concluzia este ca institutia episcopatului nu a fost o expresie a coruptiei bisericii, ci o continuare a traditiei apostolilor. Biserica episcoplilor = Biserica martirilor.

Prejudecata: Cladirile bisericilor dupa Constantin au fost o continuare a templelor pagâne.

Realitate: Bisericile crestine au preluat cladiri de temple pagâne, pe care le-au sfintit si transformat.

Înainte de Constantin se poate vorbi prea putin de cladiri de biserici, dat fiind faptul persecutiei crestinilor. Dupa cum se stie, cu exceptia unor epoci de împarati romani mai toleranti, în primii 300 dupa Hristos crestinii au fost persecutati si nu îsi permiteau libertatea de a dezvolta o arhitectura tipica a Bisericii. Pe vremea edictului de toleranta deja populatia crestina luase o mare proportie în imperiu si avea nevoie de locuri de închinaciune, în conditiile în care multe temple pagâne erau abandonate.

În aceasta situatie, templele au fost transformate în biserici. Aceste biserici au fost sfintite si orice urme sau simboluri ale religiilor pagâne au fost îndepartate. Interiorul bisericilor amintea mai degraba de cel al sinagogilor evreiesti, adevaratele precursoare ale bisericilor crestine. Bine înteles, au început constructii

de cladiri dedicate de la bun început cultului crestin si cu timpul s-a evoluat catre o arhitectura tipica crestina.

Situatia aceasta îmi aduce aminte de stirea frumoasa pe care am auzit-o cu câtiva ani în urma, ca Sala Palatului a fost folosita de evanghelicii români pentru întâlniri de evanghelizare. Locul din care Ceausescu debita veninul urii fata de Hristos a devenit acum un loc de vestire al Evangheliei. Înseamna oare aceasta ca neoprotestantii români au fost infectati de comunism? Nicidecum. Preluând cladirile templelor, nici crestinii veacului patru, de abia iesiti din persecutii, nu s-au infectat de pagânism.

Prejudecata: Liturghia Bisericii "oficiale" de dupa Constantin a fost o prelungire a ritualurilor pagâne.

Realitate: Liturghia crestina îsi are originea în epoca apostolica si este o continuare a slujbei din sinagoga, transformata ca sa reflecte adevarurile Evangheliei si realitatile ceresti.

Vizitatorii site-ului OrthoLogia pot afla mai multe despre acest subiect în articolul despre închinare de la http://www.ortho-logia.com/Romanian/Inchinarea.htm.

Bine înteles, avem putine documente care sa descrie în amanunt felul în care se închinau crestinii primelor veacuri. Totusi, anumite elemente pot fi gasite chiar si în cartea Faptelor Apostolilor. Într-adevar, acolo se scrie ca Apostolul Pavel, în timp ce se afla în biserica din Antiohia, slujea acolo, sau, folosind un cuvânt mai apropiat de transcrierea originala, "liturghisea"! De asemenea, în Fapte, 20:8, ni se spune ca în adunarea din Troa, Apostolul Pavel a participat la frângerea pâinii, si ca "… în camera de sus, unde erau adunati, erau multe lumini aprinse." Amanuntul existentei luminilor ar fi cu totul banal, daca ele nu ar fi avut semnificatia unui cadru liturgic, asemanator cu cel gasit astazi în orice biserica ortodoxa. Faptul acesta nu este de loc surprinzator. În adevar, ne asteptam ca acei crestini din primul veac, care tocmai s-au desprins din iudaism sa continue obiceiurile si traditiile sinagogii.

Ma opresc pentru moment aici, cu o observatie privitoare la ultimul tau mesaj. Biserica Ortodoxa nu s-a definit pe sine drept Ortodoxa (dreapta credinta) în contrast cu Biserica Catolica sau cu bisericile protestante, ci în contrast cu ereziile împotriva carora a trebuit sa lupte în primele veacuri. Cei care tineau în vremea acea dreapta învatatura erau numiti ortodocsi, deosebindu-se astfel de arieni, nestorieni sau monofoziti . Într-un anumit sens, acceptând dogmele cu privire la Sfânta Treime si la Persoana lui Hristos, atât Catolicii cât si Protestantii ramân si ei ortodocsi, mostenitori ai învataturilor tinute cu atâta grija de Biserica Ortodoxa.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Daniel Branzai

03-28-2000

Draga Mihai

"Ca fost credincios baptist, acum ortodox, am fost întotdeauna interesat sifascinat de istoria Bisericii. Ma simteam oarecum nesigur si stânjenit defaptul ca cei mai multi neoprotestanti trec prea repede peste primeleveacuri ale crestinismului."

Acest pasaj din scrisoarea ta are valoare de experienta personala, dar nu trebuie generalizat. Si iata de ce:

1. "Cine nu invata din greselile istoriei este condamnat sa le repete." Istoria Bisericii nu este cronica unei grupari "infailibile", ci marturia a ceea ce a fost bun si ceea ce a fost rau in evolutia unei colectivitati in care divinul s-a intretesut cu umanul in asteptarea "Mirelui."

Lucrarea Duhului si faptele nasterii din nou sunt admirabile in toata istoria Bisericii crestine. Compromisurile carnii si caraghioasele imitatii ale Imparatieiviitoare prin aplicarea lor caricaturala in "temporalul social", mariajulBiserricii cu puterea politica, numit regatul Izabelei in tipologia Apocalipsei,trebuie nu uitat, ci studiat si inteles pentru a fi evitat in prezent si viitor.

"Curviile" Bisericii cu reprezentantii puterii lumesti (regi, principi, etc. )nu trebuiesc uitate prea repede. Iata-le descrise de pana apostolului exilat in Patmos:

"Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea, care zice ca este proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie, si sa manance din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca,dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata ca am s-o arunc bolnava in pat; si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necaz mare, daca nu se vor pocai de faptele lor" (Apoc 2:20-22).

2. Ignoranta in cunostintele de istorie a Bisericii se datoreaza insa si faptului ca majoritatea neoprotestantilor privesc cu scepticism "dovezile" documentare istorice (majoritatea produse de Biserica in dorinta de se autojustifica). Cel putin unele din documentele despre "faptele si realitatile" istoriei crestine din veacurile trecute sunt pur si simplu produsul fanteziei bolnavicioase, generatoare de minuni si superstitii). Nu uita ca una din stradaniile celebrelor Consilii a fost sa faca diferentierea intre scrierile "canonice" si aberatiile "apocrife",aparute, asa cum le este si numele "dupa" epoca marilor scrieri apostolice (apo-crife). Nimeni nu indrazneste astazi sa mai puna pe picior de egalitate cronica "Faptelor Apostolilor", cu lucrarile celorlalti "cronicari" ai Bisericii.

In evaluarea istoriei Bisericii, ca si in evaluarea istoriei in general, trebuie sa evitam doua extreme:

a. Sa aruncam copilul impreuna cu apa murdara din lighean, adica sa ne lepadam de toti inaintasii nostrii.

b. Sa idealizam necritic tot trecutul, cautand sa justificam ceea ce este nejustificabil si sa falsificam ceea ce este inacceptabil.

Daca nu le evitam, vom ajunge in categoria celor despre care Nicolae Iorga spunea: "La urma urmei, oamenii cred ceea ce de fapt vor sa creada," iar incursiunile noastre in istorie vor deveni doar niste naive calatorii in "back yard" casei, simple pretexte si propte pentru sprijinirea propriilor pareri preconcepute.

Lecturarea scrisorii tale ma indeamna la cateva comentarii scurte:

1. Istoric vorbind, "liturghia" nu este un termen nebiblic, ci doar un termen preluat fara traducere din textul grec al Bibliei (transliterat). O alta astfel de transliterare intrata in vocabularul crestin este "botezul" (in original=cufundare in apa, de aici si inacceptabilitatea botezarii prin stropire sau turnare). "Liturghia" in contextul contemporan din Grecia vremii insemna "slujba pentru divinitate", spre deosebire de "latreia", care desemna slujba catre comunitatea umana.

Protestantii au preferat sa nu perpetueze transliterarea, din cauza incarcaturii semantice traditionale din bisericile istorice si au inlocuit numirea de "liturghie" cu o traducere a termenului, imbratisant numirea de "servicii divine".

2. Iata inca un pasaj in care mi se pare ca logica demonstratiei sufere: "Unii se întreba chiar de ce în Biserica Ortodoxa avem preoti, datfiind ca functia de preot crestin nu ar fi mentionata de loc în NoulTestament. La baza acestei obiectii se afla o neîntelegere semantica. Defapt, în Biserica post-apostolica sau în Biserica Ortodoxa de azi, preot =prezbiter. Între cele doua nu exista nici o deosebire. A vorbi despredeosebirile dintre ele este ca si cum am vorbi despre deosebirea dintredragoste si iubire (îmi aduc aminte cum odata un frate drag a tinut opredica cu privire la deosebirea dintre cele doua). A obiecta împotrivaexistentei preotilor în Biserica Ortodoxa este ca si cum am obiectaîmpotriva existentei prezbiterilor în adunarile baptiste."

Lasa-ma, cu scuzele anticipate, sa nu fiu de acord cu "preotia" ca institutie valida in Biserica crestina Ortodoxa de astazi. Conceptul in sine este supus interpretarii si dezbaterii. Protestantii adera la conceptul preotiei universale. Biserica Ortodoxa sustine existenta unei clase de clerici, urmasi ai preotiei Vechi Testamentale. Sunt de acord cu existenta presbiterilor, pastorilor si episcopilor, dar cu existenta "preotilor" ca grup distinct de slujitori ai Bisericii si echivalarea lor cu presbiteri, episcopi sau pastori mi se pare exagerat.

In Biblie, preotia era apanajul exclusiv al unei familii: semintia lui Levi, urmasii lui Aaron. Restul semintiilor erau in afara acestei slujiri. Preluarea numelui de "preotie" in Biserica Ortodoxa a produs confuzii daunatoare, a dus la infintarea "clerului", separat si distinct fata de "mirenii" de rind. Nu stiu cum spui tu ca Biserica Ortodoxa crede in preotia fiecarui credincios, atata vreme cat mie preoteasa Avramescu mi-a spus ca nu sunt "preot" decat "daca" si "numai cand" port haina sfanta a preotiei (!) 

3 O alta obiectie, spun eu pertinenta, la cele scrise de tine este justificarea "cultului cladirilor" prin faptul ca Biserica a preluat, dupa Constantin, Templele pagane. 

Vai, aceasta primejdie de a deveni un "cult al cladirilor" pandeste acum si miscarile asa zise "evanghelice" din Romania. Simplitatea "serviciiilor divine" din primul veac, naturaletea acelor "liturghii" din case, scoli si sali de teatru, a fost inecata in procesiuni si forme sacramentale proprii vietii de Templu.  Daca s-au preluat "doar" cladirile "Templelor pagane", spune-mi atunci de ce s-au "tipizat"? De ce astazi, aceste lacasuri de cult trebuie "neaparat" sa pastreze un anumit "design"? Pe ce baza biblica?

Imi este greu sa accept de la tine, stiind valoarea ta intelectuala si sensibilitatea ta spirituala,usurinta cu care poti scrie ca "Interiorul bisericilor amintea mai degraba de cel al sinagogilor evreiesti, adevaratele precursoare ale bisericilor crestine."

Tu spui ca gasesti in Faptele Apostolilor atmosfera unei "liturghii" cu multe lumini, ca in Bisericile Ortodoxe de azi. Mi-e greu sa spun ca si eu gasesc acolo o asaatmosfera. De pe pozitia mea de evreu, stiu cit de mult este indepartata practica "icoanelor" de ceea ce era "acceptabil" in iudaism si, implicit, in prima biserica crestina.Aceasta incalcare flagranta a uneia din cele zece porunci primite de Moise pe Sinai a fost numai cu greu si doar dupa multe ezitari acceptata in viata cultica crestina. Am sa redau mai jos cite ceva din ceea ce scrie in Enciclopedia Britanica despre aceste probleme discutabile. 

STRUCTURA SI ORGANIZARE

Biserica Catolica Ortodoxa este rezultatul partasiei unor biserici teritoriale independente. Fiecare dintre ele este autocefala, adica se autoguverneaza sub autoritatea unui episcop suveran, numit cel mai adesea "patriarh" ("parintele tuturor"). Aceste biserici autonome recunosc primatul patriarhului "ecumenic" din Constantinopol (astazi Istambul) si impartasesc o credinta marturisita intr-un crez comun, principii comune in organizare si functionare eclesiastica si o traditie liturgica comuna. Deosebirile constau in limbile folosite in rostirea liturghiei si in alte citeva aspecte minore ale traditiilor locale.

Conducatorul bisericilor teritoriale ortodoxe este numit "patriarh", "mitropolit" sau "arhiepiscop." Acesti prelati prezideaza peste sinoade episcopale care reprezinta cea mai inalta autoritate canonica, doctrinara si administrativa. Intre diferitele biserici teritoriale exista o tacita ierarhie a importantei, alcatuita nu pe principiul marimii, ci pe acela al vechimii in existenta.

Numarul bisericilor catolice ortodoxe a variat mult de-a lungul istoriei. Au supravietuit pina astazi Biserica din Constantinopol, Biserica din Alexandria (Egipt), Biserica din Antiohia (cu sediul central la Damasc, in Siria), Biserica de la Ierusalim, Biserica Ortodoxa Rusa, Biserica din Georgia, Biserica din Bulgaria, Biserica din Romania, Biserica din Serbia, Biserica din Cipru, Biserica din Grecia, Biserica din Albania, Biserica Ortodoxa Poloneza si Biserica din Cehia. Mai exista si alte astfel de biserici ortodoxe, de mai mica importanta, raspindite in toate colturile lumii: in Finlanda, in insula Creta, in Japonia si multe in America, apartinind minoritatilor etnice care au emigrat acolo. Numarul total de credinciosi care fac parte din Biserica Catolica Ortodoxa este de aproximativ 250 de milioane.

Autoritatea patriarhului din Constantinopol se extinde asupra micii comunitati crestine din Turcia (aflata pe o rapida cale de disparitie), asupra diocezelor din insulele grecesti si din nordul Greciei, asupra numeroaselor grupuri etnice de limba greaca din America, Australia si din Europa occidentala, ca si asupra bisericii autonome din Finlanda. Dupa ce Imperiul otoman a cucerit in 1453 Constantinopolul, turcii au hotarit ca patriarhul de la Constantonopol va fi singurul reprezentant recunoscut al tuturor crestinilor de pe teritoriile imperiului turc. Aceasta situatie a durat pina in secolul XIX, cind tarile crestine au iesit de sub dominatia turca si astfel au putut reaseza institutia bisericilor autocefale (adica "de capul lor", cu sensul de a se autoguverna). Ele s-au infiintat pe rind in Grecia (1833), Romania (1864), Bulgaria (1871) si Serbia (1879).

Alte trei patriarhate stravechi exista in Alexandria, Egipt, in Damascul Siriei (acolo poarta inca numirea antioheana) si in Ierusalim. Patriarhia din Damasc are in autoritatea ei o semnificativa comunitate crestina araba raspindita prin Siria, Liban si Irak.

De departe insa, cea mai numeroasa si mai intinsa patriarhie contemporana din lume este aceea a Moscovei. Pe vremea tarilor, Moscova s-a autoproclamat "cea de a treia Roma." Biserica Catolica Ortodoxa Rusa are cei mai multi membrii si, supravietuind revolutiei comuniste din 1907 si epocii ateismului comunist, ocupa astazi locul al cincilea in ierarhia bisericilor autocefale, fiind urmata in ordine de patriarhatele din Georgia, Serbia, Romania si Bulgaria.

Faimosii misionari bizantini, Ciril (827-869) si Metodius (826?-884), au tradus Biblia si liturghia in limba slavona (aprox. 864) si le-au folosit ca instrument de "convertire" a popoarelor slave. Bulgarii, popor de

etnie turca s-au increstinat la 864 si au fost "slavicizati" in mod treptat. Rusii, au fost increstinati in anul 988 si au ramas sub jurisdictia patriarhului de la Constantinopol pina in 1219.

Ciril si Metodius au fost frati de corp, nascuti in Tesalonic, Grecia. Din cauza specificului lucrarii lor, li s-a dat numele de "apostoli ai slavilor." Ei au fost trmisi de Bizant sa evanghelizeze o ramura a tatarilor, kazarii, un popor care tolera toate religiile, dar al carui domnitor practica iudaismul. Mai tirziu, Ciril si Metodius s-au dus in Moravia (Slovacia de astazi), la cererea facuta de dregatorul local catre imparatul bizantin Mihaiel. Ciril a pus bazele alfabetului "cirilic", s-a apucat sa traduca Biblia in limba slavilor si a alcatuit o liturghie in slavona. Intrigat de aceasta invazie ortodoxa in teritoriile Europene apusene, papa Nicolas I le-a poruncit celor doi sa se infatiseze in fata scaunului papal. Pina sa ajunga ei insa la Roma, Nicolas I a murit, iar urmasul lui, Adrian al II-lea, ignorant in polica imperiala, s-a pripit si a aprobat "liturghia slavona." Ciril a murit la Roma. Metodius s-a intors in Moravia si, ca o recunoastere a lucrarii lui misionare a fost numit in anul 869 arhiepiscop. Ironia este ca in anul 1881, Ciril si Metodiu au fost "canonizati" ca "sfinti" de papa Leo al XII-lea. Numele lor este sarbatorit in ziua de 14 Februarie in calendarul catolic si in ziua de 11 Mai in calendarul ortodox.

Ideia de "Biserica"

Conceptia Catolica Ortodoxa despre biserica este bazata pe convingerea ca o comunitate locala de credinciosi, adunata in jurul episcopului lor pentru sarbatorirea Cinei Domnului (sau "impartasania"), este in miniatura imaginea bisericii de pe intreg pamintul. Acest concept al "intregului", al "incluziunii" este numit "catolicism". S-ar putea sa para un concept abstract, dar el are o implicatie foarte practica si anume ca "orice este sau ar putea sa fie necesar pentru viata bisericii se gaseste deja in adunarea locala. Ideia "catolica" poate fi comparata cu o piine. Fiecare felie de piine nu poate fi "toata piinea", dar ea poate si de fapt contine toate ingredientele necesare prezente in piine. Asta inseamna ca oriunde se gasesc impreuna un episcop si o adunare de credinciosi, avem de a face cu o "biserica."

Aceasta continuitate a bisericii este demonstrata prin faptul ca la consacrarea ("hirotonisirea") unui episcop este necesara prezenta citorva alti episcopi. Implicarea lor in procesul ordinarii marturiseste despre unitatea organica a bisericii si despre transmiterea autoritatii printr-un lant neintrerupt care-si are originea in vremea apostolilor.

In afara episcopilor, biserica mai are inca alte doua categorii de slujitori: preotii si diaconii. Acestia se pot casatori, dar un episcop este ridicat intotdeauna din rindul celor care au adoptat celibatul sau sunt vaduvi.

Credinta si specific de inchinaciune

In exprimarile ei canonice si in textele ei liturghice, Biserica Catolica Ortodoxa afirma cu tarie ca este continuatoarea crestinismului primar, comun atit bisericilor din Rasarit, cit si bisericilor din Apus in primii o mie de ani de istorie crestina. In particular insa, Biserica Catolica Ortodoxa nu se bazeaza doar pe textul Evangheliei propriu zis, ci pe articolele crezului crestin stabilit la sinoadele ecumenice la care au participat si bisericile din Rasarit si bisericile din Apus. Acestea au fost in numar de sapte: Nicean I (325), Constantinopol I (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol al II-lea (553), Constantinopol al III-lea (680), Nicean al II-lea (787). Toate celelalte exprimari de mai tirziu ale crezului crestin, ca de exemplu acel foarte important sinod din secolul al XIV-lea, in care s-au definit caile de "comuniune cu Dumnezeu", sunt privite in ortodocsie doar ca simple extensii ale invataturile fixate odata pentru totdeauna de biserica din primului mileniu.

Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana accepta sapte "sacramente" sau "taine": botezul, increstinarea (similara "confirmarii" catolice apusene), Cina Domnului (impartasania), ordinarea, pocainta, mirungerea (ungerea cu untdelemn) si casatoria. Acest numar de sapte "taine" nu a fost niciodata precizat si acceptat de biserica primara, ci a aparut doar ca un raspuns polemic dat reformatorilor protestanti din secolul XVI, care, sfidind rinduielile catolice, au limitat numarul sacramentelor la doar doua: Cina Domnului si Botezul.

Sacramentul "increstinarii" este specific Bisericii Rasaritene. Noii nascuti sunt botezati si apoi unsi imediat cu untdelemn si admisi la Cina Domnului (sfinta cuminecatura). In Biserica Catolica Apuseana, cei botezati la nastere trebuie sa astepte un anumit numar de ani pina sa primeasca dreptul de a participa la prima Cina. Acceptind copiii la Cina, Biserica Ortodoxa sustine ca botezul este inceputul unei vieti noi care trebuie sustinuta cu puterea derivata din "impartasirea cu trupul si singele Domnului."

Liturghiile

Forma de inchinaciune practicata in bisericile catolice ortodoxe se numeste "liturghie". Ea este o succesiune de activitati, majoritatea declamari intonate muzical, repetate identic la fiecare serviciu de inchinaciune al bisericii. Prin selectie, biserica a pastrat si repeta astazi mereu doua liturghii majore "de duminica", pentru Cina Domnului: cea a lui Ioan Chrisostom (Ioan gura-de-aur) si cea a lui Vasile cel Mare. Toate liturghiile sunt ocazii solemne, pompoase si festive.

O liturghie este alcatuita din trei parti. Cea dintii este "ceremonia pregatirii", timp in care preotul aseaza pe o tava bucatile de piine ce simbolizeaza adunarea sfintilor, cei vii si cei morti, in jurul jertfei lui Christos. Urmeaza o a doua parte, numita si liturghia catehumenilor (invataceilor). Ea include citirea unor lectii si rostirea unei predici. Partea a treia, numita liturghia celor credinciosi, consta in recitarea crezului si savirsirea Cinei (impartasaniei).

Bisericile Ortodoxe respecta calendarul bisericesc anual, care incepe cu "postul mare", la patru saptamini inainte de Craciun. Cea mai mare sarbatoare anuala este Pastele, care cade la o data diferita de data la care este sarbatorit in Biserica Apuseana, din cauza ca Biserica Rasariteana prefera sa foloseasca si acum calendarul "Iulian."

Biserica Catolica Ortodoxa are o bogata traditie in compunerea unor piese muzicale folosite in cadrul liturghiilor. Toate melodiile sunt cintate cu vocea umana, solo sau cor, deoarece folosirea instrumentelor muzicale este interzisa.

Icoanele

Inseparabila de traditia liturgica Rasariteana, arta picturii religioase este vazuta de Biserica Ortodoxa drept o forma de exprimare a marturisirii de credinta prin intermediul imaginilor. Geniala ca ideie si practica intr-o lume in care majoritatea credinciosilor erau "analfabeti", folosirea "icoanelor" a degenerat repede intr-un fel de idolatrie circumstantiala, contestata de interdictia categorica din cele "Zece Porunci" biblice.

Interesant este ca o miscare de contestare a icoanelor a venit nu din perimetrul crestinismului, ci ca o reactie la confruntarea cu mahomedanismul. Pretinsii urmasi ai lui Avraam, decendenti prin Ismael si, prin aceasta, inchinatori ai Dumnezeului cel adevarat, mahomedanii i-au invinuit pe crestinii ortodocsi de "folosirea de chipuri cioplite" si "imagini" interzise in Biblie. In fata acestei situatii, in sinul Bisericii Ortodoxe s-a dat o lupta "iconoclasta" in secolele VIII si IX. In anii 726 si 730, imparatul Leo al III-lea, "Isaurianul", a dat doua decrete prin care interzicea venerarea icoanelor. Desi condamnata in Apus de papa, interdictia a continuat sa fie aplicata in Rasarit pe toata durata domniei lui Leo si mai ales pe durata domniei succesorului sau, Constantin al V-lea. Acesta a condamnat inchinarea la icoane, declarind-o in Sinodul tinut la Hieria in anul 754 "de-a dreptul idolatrie".

Pedepsirea inchinatorilor la icoane (fresca ortodoxa)

Folosirea icoanelor a fost iarasi interzisa in Biserica Ortodoxa in prima partea a secolului IX. Iata ce scrie profesorul Ioan Bria in Dictionarul de teologie ortodoxa": "In secolul al VIII-lea, imparatul bizantin Leontin V, Armeanul (813-820), incepe o campanie de persecutie contra cultului icoanelor ortodoxe, sub influenta religiei islamice, persecutie cunoacuta sub numele de "iconoclasm" (distrugator de icoane)."

Aceasta perioada de "iconoclasm" s-a incheiat in anul 843, cind, sub patronajul imparatesei Teodora a II-a, Sinodul pentru Ortodoxie a repudiat toate pretentiile "iconoclastilor."

O "icoana" este o imagine cu continut religios. Termenul este un derivat de la verbul "eikenai" (a se asemana) si este luat din chiar porunca prin care o asemenea practica era interzisa evreilor de catre Iehova: "Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo INFATISARE a lucrurilor care sunt sus in ceruri sau jos pe pamint sau in apele mai de jos decit pamintul. Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu gelos" (Exod 20:4-5).

Incepind cu secolul IV, termenul de "icoana" a inceput sa fie aplicat oricarei piese de arta religioasa, fie ca era vorba despre un mozaic, un basorelief sau o pictura pe pinza sau pe lemn. Initiatorii introducerii icoanelor in viata de inchinaciune a Bisericii si-au bazat teologia pe realitatea "intruparii" prin care Christos a luat "chip" de om. In cel nascut din fecioara Maria, oamenii L-au putut vedea pe Dumnezeul cel nevazut. Urmind aceasta linie de gindire, teologii secolelor II si IV au sustinut ca in crestinism, spre deosebire de Legea Mozaica, initiativa comunicarii prin simbol I-a apartinut lui Dumnezeu insusi. Epistola catre Coloseni ne spune ca Isus este "chipul Dumnezeului celui nevazut."

In acelasi fel in care "slava lui Dumnezeu a stralucit pe fata lui Christos" este de datoria artistului sa inlesneasca "realitatii transcendentale" sa straluceasca in operele de arta cu caracter religios.

In masura in care reprezentarile artistice inlesnesc o intimitate a crestinului cu persoana semnificata in imagine, Biserica catolica ortodoxa rasariteana a recomandat "venerarea" icoanelor, rezervind "inchinarea" doar pentru relatia cu Dumnezeu insusi. Cu alte cuvinte, crestinii erau indemnati sa "venereze" icoanele, in timp ce vor continua sa "se inchine in duh si in adevar" lui Dumnezeu.

Inchinarea la icoane a marcat o treapta de decadere in viata de inchinaciune. Pe linga relatia personala din Noul Testament, credinciosilor li s-a recomandat sa aleaga o cale "ocolita" catre Dumnezeu, prin lucrarea de mijlocire a "maicii Domnului" si a "sfintilor decedati."

Asa cum am mai spus, acest dialog nu are menirea sa "rezolve" diferentele, ci doar sa le explice frateste si fara patima orgolioasa a celui care crede intotdeauna ca are dreptate si ca oricine nu-i impartaseste parerile va merge, negresit , in iad. Nadejdea mea este ca prin lecturarea acestor materiale de dialog, vom ajunge sa ne respectam mai mult punctele de vedere.

Cu "dragoste, iubire si amor" (vorba celui de care aminteai in mesajul trecut) si in slujirea comuna tuturor purtatorilor de lumina,

Daniel Branzai

Mihai Oara

3-28-2000

Draga Daniel,

Poate spre surprinderea unora care urmaresc acest dialog, gasesc multe puncte comune în conceptiile noastre. Nu pot decât sa fiu de acord cu tine ca istoria poate fi interpretata în multe feluri si de multe ori o prezentam în asa fel încât sa slujeasca unui mod particular de a vedea lucrurile. Citatul din Nicolae Iorga pe care l-ai inclus exprima un adevar profund: în ultima instanta fiecare crede ce vrea. Este bine totusi, ca în limitele noastre umane sa ne straduim a fi credinciosi adevarului în dragoste.

Voi abandona pentru moment firul ultimului meu mesaj, în care am început sa enumar ceea ce am considerat a fi prejudecati cu privire la istoria Bisericii. Sper sa completez acel fir al discuitei într-un articol separat pe care sa-l public pe site-ul Ortho-Logia. Dar, pentru ca ai fost mai harnic decât mine, încerc acum sa te prind din urma si sa comentez unele afirmatii din ultimul tau mesaj.

“Curvia Bisericii cu lumea” este o realitate trista, un pacat de la care nici ortodocsii nu au fost complet imuni. Unul din episoadele cele mai triste din istoria Bisericii a fost acela în care, sub ocupatie turceasca, episcopii erau siliti sa “cumpere” scaunul patriarhal de la Constantinopol. Turcii au profitat de acest aranjament pentru a destitui în mod frecvent pe patriarhi. Din pacate, avem exemple de acest fel si în vremurile mai recente. Între ortodocsi se dezbate si acum atitudinea de cedare a unor biserici nationale fata de presiunile regimurilor comuniste. Dar acomodarea la lume nu este un pacat exclusiv al ortodocsilor. În vremea lui Hitler, majoritatea bisericii protestante din Germania a colaborat cu autoritatile fasciste.

Iata acum alte comentarii la mesajul tau…

Dincolo de alegerea termenului de preot sau prezbiter, vreau sa afirm ca preotia din Biserica Ortodoxa nu este o continuare a preotiei levitice. Într-o astfel de ipostaza si-ar pierde legitimitatea. Ortodocsii însisi nu o privesc astfel, ci ca pe o împlinire a învataturilor despre prezbiteri.

Cum Scriptura ne vorbeste putin despre prezbiteri, este legitim sa aflam mai mult din istoria Bisericii. Aici ajungem la o diferenta de metoda, protestantii preferând principiul Sola Scriptura, fiind mai putin înclinati sa priveasca la traditii. Dar întrebarea mea este, daca vrem sa aflam mai multe cu privire la prezbiteri, de ce sa nu învatam de la cei care au fost mai aproape de apostoli decât noi? Este oare posibil ca aceiasi crestini din primele veacuri, care au fost gata sa mearga la moarte pentru a nu-si compromite credinta, sa distorsioneze continutul acestei importante slujiri în biserica? Oare cei care au luptat cu credinciosie împotriva ereziilor, pazind cu sfintenie învatatura cu privire la Sfânta Treime si Hristos s-au lasat sa alunece asa usor într-o redefinire nebiblica a preotiei?

Preotii nu constituie o “clasa”, functia de preot nefiind ereditara. Toata învatatura ortodoxa, atât cea pe care am auzit-o în biserica mea, cât si cea din scrierile ortodoxe afirma valabilitatea preotiei universale. Teologul ortodox Evdokimov în cartea sa “Spiritual Stages” dedica un întreg capitol acestui subiect al preotiei universale. El afirma ca nu exista deosebire esentiala între un episcop si un credincios de rând, amândoi fiind preoti ai lui Hristos. Deosebirile privesc doar rolurile în manifestarea exterioara a trupului lui Hristos. Aceste “roluri” sunt importante si biblice.

As dori sa observ ca de fapt bisericile baptiste practica si ele “deosebirea rolurilor” în biserica. Cina Domnului este servita de un pastor care este hirotonisit. Botezul este facut de un pastor hirotonisit. Este adevarat ca în cazuri extreme, un credincios de rând poate face unele dintre aceste acte. Dar aceasta este valabil si în Biserica Ortodoxa, unde se prescrie ca în cazuri extreme un credincios de rând poate aplica botezul.

Mi se pare ca aceasta distinctie între baptisti care ar aplica principiul preotiei universale si ortodocsi care ar avea o “clasa” de preoti nu este valabila în ultima instanta. Ortodocsii cred în preotia universala iar baptistii au si ei pastori hirotonisiti. Poate diferenta este în îmbracaminte sau în gradul mai mare de respect pe care ortodocsii îl confera preotului lor. Acest respect este binevenit si scriptural, si îi permite preotului sa manifeste mai multa autoritate morala. Personal as dori ca pastorii (prezbiterii) baptisti sa se bucure de aceeasi cinstire în comunitatea lor (si cu siguranta se bucura de cinstire în cele mai multe cazuri).

În ce priveste cladirile bisericilor ortodoxe, as dori sa observ ca nu avem de-a face cu o chestiune de dogma, ci cu o traditie care îmi pare folositoare. În comunitatea unde locuiesc eu, exista mai multe biserici ortodoxe care si-au început existenta ca “misiuni”. Credinciosii se întâlneau în diferite locuri, ca de exemplu într-o sala de conferinta a unui hotel. Lipsa unei cladiri tipice nu este deci o piedica în

manifestarea credintei. Când grupul a crescut, s-a construit o biserica dupa tipicul ortodox. Acest tipic este important, pentru ca ne identifica drept biserica ortodoxa. Ciudatenia exterioara a bisericii este un îndemn pentru trecatori de a cerceta cine suntem si ce credem, având deci si un rol evanghelizator.

De curând, preotul nostru ne-a spus ca toate locurile sunt sfinte, casa noastra la fel ca si biserica noastra. Dar biserica, prin constructia si aranjamentul interior ne aminteste ca trebuie sa ne apropiem cu teama si respect de Dumnezeu. Aspectul bisericii creeaza un “spatiu” al existentei noastre în care putem uita grijile lumii ca sa ne îndreptam inimile spre Dumnezeu. Unul din aspectele care îmi plac în mod deosebit într-o biserica ortodoxa este sentimentul de intimitate creat prin spatiul interior mai restrâns si prin multitudinea ioanelor. Credinciosul sa simte astfel mai aproape de realitatile ceresti, de sfinti si de îngeri. În contrast, bisericile catolice îmi par mai mari si mai reci.

Legatura dintre biserica ortodoxa si sinagoga îmi pare destul de bine dovedita. Pâna la anul 70 dupa Hristos, crestinismul era vazut doar ca o secta a iudaismului si cei mai multi crestini erau evrei. Acestia se întâlneau adesea în spatiul sinagogii si era natural ca ei sa preia anumite elemente de acolo. De fapt, cred ca putem gasi o filiatie de la Templu (care a preluat modelul ceresc aratat lui Moise pe munte) la sinagoga si de la sinagoga la biserica crestina, în ciuda deosebirilor si a evolutiilor exterioare.

Dupa cum probabil ai asteptat, nu pot fi de acord cu unul din ultimile paragrafe ale mesajului tau:

Inchinarea la icoane a marcat o treapta de decadere in viata de inchinaciune. Pe linga relatia personala din Noul Testament, credinciosilor li s-a recomandat sa aleaga o cale "ocolita" catre Dumnezeu, prin lucrarea de mijlocire a "maicii Domnului" si a "sfintilor decedati."

Asa numita “cale ocolita” este o cale care tinteste catre Dumnezeu si nu una care se abate în alta directie. Icoanele sunt importante tocmai pentru ca ne vorbesc despre Dumnezeu. Sfintii si Teotokos sunt importanti tocmai pentru ca ne îndreapta privirile catre energiile lui necreate, de care sunt patrunsi.

A fost oare haina lui Hristos, de care s-a atins femeia cu scurgere de sânge o “cale ocolita”? A fost oare pâinea si vinul de la Cina cea de Taina o “cale ocolita”? A fost oare lutul pe care Domnul Iisus l-a pus pe ochii orbului o “cale ocolita”? Este untdelemnul folosit de prezbiteri pentru ungerea unui bolnav o “cale ocolita”?

Adevarul este ca Dumnezeu a hotarât sa se oglindeasca si sa se manifeste în materie. Cine a privit materia trupului lui Hristos, l-a privit pe Dumnezeu. Parul lui era parul lui Dumnezeu. Ochii lui erau ochii lui Dumnezeu. Mâinile lui strapunse de sânge au fost mâinile lui Dumnezeu. Sângele Lui scurs la cruce a fost sângele lui Dumnezeu. Când Maria a nascut pe Hristos, L-a nascut pe Dumnezeu, de aceea este numita Teotokos, Nascatoare de Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care Biserica Ortodoxa a privit si priveste cu suspiciune respingerea icoanelor. Credinciosul poate trai si fara icoane, ele nu sunt esentiale în mântuirea lui. Dar respingerea icoanelor ne aduce aproape de idea gnostica a separarii materiei de spirit, de conceptia dupa care materia este rea si spiritul este bun. Idealul unei vieti crestine manifestata exclusiv “în duh” este un ideal periculos atât din punct de vedere practic, cât si dogmatic. Acest ideal înseamna retragerea Împaratiei Cerurilor înauntrul nostru, în locul extinderii ei în exterior, în lumea vizibila, în lumea simturilor, a materiei.

Este oare rugaciunea facuta Maicii Domnului (nu înteleg de ce în textul tau aceste cuvinte apar în ghilimele) o “cale ocolita”? Când un credincios din biserica pe care o conduci îti spune, “Frate pastor, te rog roaga-te pentru mine” ai putea oare sa-l respingi sub pretextul ca aceasta este o cale ocolita, si ca ar trebui sa se duca direct la Dumnezeu? Eu cred ca aceste rugaciuni si mijlociri pe care le facem unii pentru altii sunt o expresie a unitatii trupului lui Hristos, legat prin dragostea care vine de la Dumnezeu. Oare sfintii din ceruri sunt de acum absolut indiferenti la necazurile si problemele noastre? Cei care au trecut la Domnul au devenit oare nepasatori? Sau are Hristos doua trupuri, unul în cer si altul pe pamânt?

Daca icoana este o “ocolire” si nu o poarta catre Dumnezeu, ce se poate spune despre cântarile din biserici? De ce ne apropiem de Dumnezeu prin cântare si nu doar “în duh si adevar”? Sunt oare cuvintele unei predici o piedica sau o poarta catre Dumnezeu? De ce cuvintele predicii ar fi o cale directa, în timp ce icoana ar fi o cale indirecta? Pentru mine icoana lui Rubliov intitulata “Sfânta Treime” a însemnat mai mult îndemn si mai multa teologie decât multe predici, atât baptiste cât si ortodoxe.

Da-mi voie sa-mi exprim acum aprecierea pentru ultimul paragraf al mesajului tau, paragraf cere exprima aproape perfect si opiniile si atitudinea mea:

Asa cum am mai spus, acest dialog nu are menirea sa "rezolve" diferentele, ci doar sa le explice frateste si fara patima orgolioasa a celui care crede intotdeauna ca are dreptate si ca oricine nu-i impartaseste parerile va merge, negresit , in iad. Nadejdea mea este ca prin lecturarea acestor materiale de dialog, vom ajunge sa ne respectam mai mult punctele de vedere.

Te asigur nu numai de dragostea mea ci si de respectul pe care ti-l port atât tie cât si multor alti frati baptisti.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Mihai Oara

3-29-2000

Draga Daniel,

As dori sa fac câteva comentarii privitoare la Kiril Lucaris, patriarh ortodox din secolul al XVII-lea, pe care îl numesti "singurul patriarh reformat" al Ortodoxiei.

Multi protestanti îl privesc cu admiratie pe Lucaris si deplâng esecul lui de a introduce reforma în Biserica Ortodoxa. Dar posibila "reformare a Ortodoxiei" trebuie privita în contextul ei istoric.

Conditiile Bisericii Ortodoxe pe vremea lui Lucaris au fost cu totul deosebite de cele ale Bisericii Catolice. În principiu, motivele care au dus la aparitia Reformei au lipsit în biserica rasariteana.

Reforma nu a fost declansata atât din cauza unor deosebiri teologice de finete, cât datorita coruptiei Bisericii Catolice. În epoca lui Luther, Papa se lansase în proiecte de constructii megalomaniace care cereau sume enorme pentru a fi duse la împlinire. În plus, Papa era implicata în mod direct în razboaiele din nordul Italiei, participând în persoana la campaniile militare. Pentru a finanta toate aceste activitati, el a recurs la vânzare de indulgente, care promiteau scurtarea perioadei petrecute de suflete în Purgatoriu (o alta conceptie catolica respinsa atât de Protestanti cât si de Ortodocsi).

Existenta tuturor acestor denaturari ale învataturii si traditiei crestine a creat conditiile pentru Reforma. Era doar o chestiune de timp pâna sa apara cineva care sa arate cu degetul catre coruptia Bisericii si sa conteste toate acele învataturi aberante. Acest cineva a fost calugarul augustin Luther.

Luther nu a dorit sa produca o schisma, ci doar sa reformeze Biserica. Un amanunt interesant pe care l-am aflat de curând, este ca în unele din scrierile lui, Luther a mentionat Biserica Ortodoxa ca un exemplu de biserica traditionala care nu a fost atinsa de practicile corupte ale Romei. Simpatia lui fata de Ortodocsi a dus eventual la dialogul pe care l-ai mentionat între o delegatie de Protestanti si Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului. Cred ca a fost o oportunitate unica de pastrare a unitatii crestinismului, oportunitate din pacate pierduta. Afirmatia din mesajul tau, dupa care Ortodocsii erau mai mult interesati în extinderea puterii politice decât într-o unitate reala mi se pare o interpretare particulara, pe care probabil îti va fi greu sa o sustii, dupa cum si mie mi-ar fi greu sa sustin contrariul. Cred ca aceasta afirmatie trebuie lasata în grija istoricilor si a specialistilor.

Dupa cum am mentionat mai înainte, conditiile din Biserica Ortodoxa a acelei vremi erau complet diferite de cele care au dus la Reforma.

În timp ce Roma era preocupata de constructii gigantice, de lux si de extinderea puterii politice pe calea razboiului, Biserica Ortodoxa se lupta ca sa supravietuiasca sub oprimarea Imperiului Otoman.

Biserica Ortodoxa era relativ saraca din punct de vedere material si nu avea nici o putere politica.

Biserica Ortodoxa nu a acceptat niciodata doctrina Purgatoriului.

… ca urmare, nu a avut niciodata de-a face cu practica indulgentelor.

Biserica Ortodoxa nu a avut echivalentul unui Papa a carui infailibilitate sa fie contestata.

Ne întrebam, în aceste conditii, cum a aparut idea de reforma a Ortodoxiei, printr-un om ca Kiril Lucaris? Raspunsul este ca Lucaris a calatorit extensiv în Vestul Europei, unde a fost expus si influentat de ideile Reformei, de altfel foarte atragatoare din punct de vedere intelectual. Prin urmare, "reforma" pe care a vrut sa o introduca el nu a fost rezultatul unei stari de coruptie si deviere a Bisericii, ci rezultatul propriei lui admiratii fata de ideile teologice din Vest. Daca reforma lui ar fi reusit, nu s-ar fi putut numi Protestanta, caci nu era nimic de protestat. Sfârsitul lui a fost unul tragic si nemeritat.

Aici as dori sa fac o importanta precizare. Când afirm ca Biserica Ortodoxa nu avea sau nu are nevoie de reforma, nu doresc sa idealizez starea Bisericii, care este departe de a fi desavârsita. În aceasta lume, nici nu ne putem astepta la o asemenea "desavârsire". Dar aceasta observatie teologica nu ne împiedica sa dorim o continua îmbunatatire practica a starii Bisericii.

Îti marturisesc faptul ca, fiind eu însumi ortodox, ma doare si sunt uimit când aud de ortodocsi nominali, care "viziteaza" biserica la Paste si la Craciun. Cum pot neglija o astfel de comoara? Acum în Postul Mare, eu si familia mea participam la sase servicii pe saptamâna, si asteptam cu bucurie de fiecare data sa ajungem la slujba. De ce unii nu se spovedesc niciodata si traiesc cu povara tuturor pacatelor lor? De ce nu citesc Scriptura si nu spun rugaciuni în familie?

Personal as dori sa vad nu o reforma, nu o revolutie care sa dea nastere la schisme, ci o înviorare a credintei în cei care sunt ortodocsi nominali. As dori sa vad nu o modernizare care sa adapteze Biserica la spiritul veacului, ci o întoarcere la învataturile Parintilor si la o practicare cu credinciosie si din inima a traditiilor minunate ale Bisericii. As dori sa vad cum fiecare ortodox practica o viata de asceza, prescrisa nu numai calugarilor ci tuturor crestinilor.

Dar recunosc faptul ca nici eu nu sunt înca acolo, si ma rog împreuna cu altii care-si vad pacatele si slabiciunile, "Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul."

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Dialog Mihai Oara - Daniel Branzai

Martie 31 - Mai 3, 2000

Daniel Branzai:  3-31-2000   Optici diferite, oportunitati comuneMihai Oara:       4-06-2000   Traditia ca spiritualitateDaniel Branzai:  4-07-2000   Simetrii si practici asemanatoareDaniel Branzai:  4-08-2000   Credinta de PasteMihai Oara:       4-17-2000   CatolicismMihai Oara:       4-17-2000   Numai prin credinta?Daniel Branzai:  4-19-2000   Marea SchismaDaniel Branzai:  4-19-2000   Traditiii si adevaruri de PasteMihai Oara:       5-02-2000   Biserica dupa ConstantinMihai Oara:       5-03-2000   Modul de gândire ortodox

Daniel Branzai

03-31-2000

Draga Mihai

Ma bucur ca aceste schimburi de mesaje sunt "dialoguri" fratesti, nu "diatribe" sectare. In spiritul acestei realitati, da-mi voie sa fac cateva observatii pe care le doresc impartasite cu toti cititorii nostri. Am sa folosesc cu bucurie cateva citate din lucrarile crestinilor din alte grupari crestine.

Omul sfinteste locul, dar si locul il schimba pe om. Este interesant ce diferenta de optica si de psihologie exista intre un ortodox din America (unde gruparea ortodoxa este o minoritate) si un ortodox din Grecia sau Romania (unde gruparea ortodoxa este o majoritate cu aspiratii "nationale"). Crestinul ortodox din America pledeaza pentru acceptare, pentru validarea specificului si dogemelor sale. Iata, in America, un convertit la Ortodoxie, cum esti tu, risca imediat sa intre in "furcile caudine" ale fostilor sai frati de credinta baptista.

Optica si psihologia este total "inversa" pentru crestinul neoprotestant baptist din Romania. El pledeaza "acolo" pentru acceptare statutului de minoritate cu drepturi egale, pentru validarea specificului si dogmelor sale, in timp ce aici (ma refer acum doar la refugiatii baptisti de origine romana) accepta cu greu ca America ar putea incuraja existenta unei miscari crestin Ortodoxe. (!) 

"Suntem", spunea cineva patit si inteleptit prin pataniile proprii, "prizonierii propriilor noastre experiente, acceptand doar cu greu dreptul altora de a fi "altfel."

In acest dureros context, impreuna cu Steinhard care l-a citat in "Jurnalul fericirii mele", imi place foarte mult un ceea ce a spus un copil al lui Dumnezeu din Biserica de traditie Catolica:

"Crestinismul nu trebuie sa îmbrace neaparat formele greco-latine. Crestinismul nu e numai mediteraneean, ci universal, apartine oricui în lume si se cuvine sa ne obisnuim cu ideea ca se va putea înfatisa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoastem în bazinul lui Mare Nostrum (Marea Mediterana)." - Abatele Danielou

"Christos nu e legat de nici una din formele noastre, oricât de frumoase, ori de venerabile. Au fost si vor fi alte ceremonii, alte decoruri, alte obiceiuri. S-ar putea sa vie lucruri cu totul diferite - si nu sade bine sa ne speriem. Credinta, dogmele, Biserica sunt nemuritoare si inalterabile; dar culorile, melodiile, vesmintele, graiurile, gesturile se schimba; au fost si vor fi alte bucurii, alte moduri de a sarbatori, de a îndura. Crucea doar e pe veci. De ce ne-am mira? De ce ne-am teme de "altceva" sau "altfel"? Nu suntem oare madularele unei Biserici careia i s-a fagaduit un cer nou si un pamânt nou?" - Abatele Danielou

Ne temem prea mult de "traditiile" celorlalti, uitand adesea ca avem si noi traditiile noastre, unele dintre ele la fel de greu de sustinut cu textul Scripturii. Ne temem ca acceptarea altor "obiceiuri" s-ar putea sa sufoce respiratia Duhului si sa astupe gura izvorului duhovnicesc. Iata care este insa  parerea mea:

Adevarata cauza a "apostazieie": Oile se ratacesc, nu pentru ca tufisurile ar fi prea mari, ci pentru ca se indeparteaza prea departe de Pastor. Cine-l urmeaza de aproape pe Domnul Isus stie intotdeauna incotro merge, cine urmeaza doar "obiceiurile" si "traditiile" s-a pierdut de mult in ambalajul "legalismului" sau al "bisericismului" si este la fel de strain de Dumnezeu ca si cel cazut in mreaja idolatriei,

Crestinismul nu este un fel de viata, ci singura viata posibila celui care s-a intalnit personal cu Isus Christos. Ea poate imbraca haine diferite, in functie de contextul istoric si social al civilizatiei pe care o traverseaza, dar in continut va ramane intotdeauna acelasi, facandu-i frati in trairi pe toti aceia care-l impartasesc si-l experimenteaza.

Aceasta oprire la "aparente" si "manifestari exterioare este insuficienta si sortita vesnic ignorantei. Intr-unul din romanele sale, Dostoievski scria: "Am ramas intitdeauna surprins de ceea ce spun cei ce critica credinta crestina. Am avut mereu senzatia ca ei vorbesc mereu despre "altceva" despre lucrurile experioare, despre aparente si manifestari, in timp ce adevaratul crestinism al inimii va ramane pentru ei pururea o taina, o realitate necunoscuta si neexperimentata, despre care n-au nici cea mai mica idee."

 Pavel Nicolescu, un teolog baptist pe care-l cunosti chiar mai bine decat mine, spunea la unul din Congresele tinute in America:  "Pentru cei superficiali, teologia este o culegere de adevaruri, pentru cei profunzi, o culegere de taine." 

Pe de alta parte, dupa caderea comunismului, în România exista pericolul unor întoarceri, nu la Dumnezeu, ci doar la niste manifestari de religiozitate exterioara. Negarea lui Dumneyeu ar fi atunci înlocuita nu cu adevarata credinta, ci doar cu necinstirea lui Dumnezeu, prin participarea la niste "traditii" care, daca nu sunt întelese bine si traite corespunzator, sunt sinonime cu idolatria. Iata înca un citat din colectia mea: 

"Divinitatea si credinta sunt parametri ineluctabili, de care nu te poti descotorosi în veac. Obtii numai transferuri. Stiinta, în zilele noastre, n-a desfintat teologia, a înlocuit-o. Dostoievski o stia de mult: "A trai fara Dumnezeu nu-i decît chin ... Omul nu poate trai fara a îngenunchea ... daca-l alunga pe Dumnezeu, îngenuncheaza în fata unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu totii, nu atei." - N. Steinhard

Citatul din Dostoievski subliniaza pericolul potential din cultivarea sentimentului religios fara un atasament real fata de Dumnezeul cel viu si adevarat. In acest domeniu, rolul "slujitorilor lui Dumnezeu" este deosebit de important. Aici fac eu distinctia intre "presbiterul" spiritual si "preotul" carierist.

Pe cand eram inca pastor la Iasi (e drept ca fara "recunoasterea" Departamentului Cultelor), intr-unul din satele de pe dealurile invecinate functiona un astfel de "preot" carierist care n-a facut in nici un fel cinste Bisericii. Cand se imbata bine, si asta se intampla destul de des, ii pandea pe cei ce veneau de la gara printre vii si, sarindu-le dintro data inainte, ii intreba: "Spune-mi ce sunt eu, un sfant sau un drac ?"  Oamenii cu frica de Dumnezeu, ingaimau mai mult pe soptite: "Un sfant."  La care "preotul" izbucnea invariabil intr-un hohot de ras si spunea: "Atunci de ce sunt imbracat in negru, ba?"

Iata ce am gasit in literatura "anglicana": "Exista o categorica diferenta intre binecuvantatul "om al lui Dumnezeu" (man of God) si scrobitul "om al sutanei" (man of cloth). Cel dintai este "aproapele lui Dumnezeu" printre noi, cel din urma este "aproapele Bisericii" printre oameni. Exista o inchistare functionareasca; o intepenire a grumazului si a "buzei de sus" (stiff upper lip) in cei care, uitandu-si propria fragilitate umana, se dau drept "iluminatii cu puteri supra umane" printre muritorii de rand.

Orice vestitor al Cuvantului este in pericol sa decada din calitatea de slujitor al lui Dumnezeu si al oamenilor in pozitia de functionar sau demnitar al Bisericii.

C.H. Spurgeon spunea: "Orice Biserica este in pericolul de a cadea sub dominatia umana a "specialistilor" in lucrurile sfinte. Teologia ii "te-ologeste" pe unii si-i impiedica sa mai paseasca normal printre ceilalti crestini." Diavolul este un teolog mai bun decat oricare dintre noi, iar asta nu-l impiedica sa fie in continuare "diavol."

Clericarismul este goana dupa putere, in special dupa puterea politica, exersata in interiorul ierarhiilor religioase, prin metode seculare si pentru scopul nedeclarat al dominatiei sociale.

Mesajul Domnului Isus pentru "clerici"?

"Paziti-va de carturari, carora le place sa umble in haine lungi si sa le faca lumea plecaciuni prin piete. Ei umbla dupa scaunele dintai in sinagogi si dupa locurile dintai la ospete; casele vaduvelor le mananca si fac rugaciuni lungi de ochii lumii. O mai mare osanda va veni peste ei." " ...le place sa le faca oamenii plecaciuni prin piete si sa le zica: "Rabi! Rabi!" Voi sa nu va numiti Rabi! fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti sunteti frati. si Tata (parinte) sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri. Sa nu va numiti "Dascali"; caci Unul singur este Dascalul vostru: Christosul" (Marcu 12:38,39; Matei 23:7-10).

Emil Cioran scria in una din cartile sale: "Teologia explica starea noastra mai bine decat zoologia." Sa nu uitam insa ca Este "natural" sa fi religios, dar "supranatural" sa fi crestin. Religiozitatea nu te poate mantui. Fenomenul religios este ca foamea, dezvaluind necesitatea dupa hrana. Foamea te face sa fi preocupat sa ajungi la mancare, dar ea, (foamea) nu te poate tine in viata! Tot asa si religiozitatea; ea da doar pe fata nevoia noastra dupa Dumnezeu. Templul in sine si toate slujbele nu pot sa mantuiasca. Domnul Isus a venit sa curateasca Templul si sa umple Templul. Cine vine la Templu din religiozitate, trebuie sa se intalneasca cu El pentru mantuire.

Pentru crestinul adevarat fiecare zi este o duminica. Pentru cel formalist, exista convingerea din ce in ce mai raspandita ca lumea are nevoie de o alta religie care sa acopere si celelalte sase zile din saptamana. Formalistul are cele mai mari sanse sa devina un om acru si neprietenos. Multi oameni isi poarta religia ca pe o povara in spinare, in loc sa o poarte ca pe un cantec in inima.

Privind cu durere la ceea ce se petrece in jurul nostru, tragem concluzia trista ca "cea mai raspandita religie de azi este CONFUZIONISMUL." Adevaratul crestinism se descopere doar atunci cand te intorci la adevarul Scripturii. Beniamin Faragau, teolog baptist din Cluj, obisnuieste sa spuna: "Teologia nu se face, ci se descopere in paginile Bibliei."

Si totusi, nu ma pot opri sa nu ma intreb: "Daca oamenii religiosi sunt totusi rai, cum ar fi ei fara religie?"

Cu acelasi respect crestin

Daniel Branzai

Mihai Oara

4-6-2000

Draga Daniel,

In ultimul tau mesaj faci o distinctie între "religie" si "credinta", între formele religioase si relatia personala cu Hristos, între "preot carierist" si "prezbiter spiritual" (termenii se pot împerechea si invers). Cred ca pâna la un anumit punct, aceasta distinctie este binevenita. Într-adevar, o religie care nu atinge inima omului ca sa-l aduca aproape de Hristos este zadarnica. Domnul Iisus ne-a învatat în predica de pe munte, "Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri." Aceasta severa avertizare este valabila atât pentru ortodocsi, cât si pentru baptisti, cât si pentru orice alt crestin.

Noi toti avem o mare capacitate de auto-amagire. Ortodoxul se poate auto-însela crezând ca este suficient sa participe de vreo câteva ori pe an la slujbe, sa fie trecut în registrul vreunei biserici si sa-si faca în graba semnul crucii înaintea unei icoane. Baptistul se poate auto-însela crezând ca are mântuirea în buzunar pentru ca a fost un moment în viata în care a spus "Doamne, vino în inima mea." Este regretabil ca multi oameni cauta sa afle care este minimul pe care trebuie sa-l împlineasca pentru a fi mântuiti, când de fapt preocuparea noastra ar trebui sa fie de a face maximum pentru a-L cunoaste si de a ne apropia de Dumnezeu.

Îti marturisesc faptul ca la început m-am apropiat de Ortodoxie exact pentru ca am descoperit acolo aceasta credinta a inimii, drept sa spun într-un loc în care nu ma asteptam. Aceasta descoperire am facut-o citind cartea "The Art of Prayer", care contine o introducere scrisa de episcopul ortodox englez Kalistros Ware si citate din diferiti sfinti, mai ales din sfântul rus Teofan Zavorâtul, care a trait în secolul XIX. Am întâlnit acolo o atitudine apropiata de cea a patriarhului Iacov, care s-a luptat cu Îngerul lui Dumnezeu si nu L-a lasat sa plece decât dupa ce a primit o binecuvântare. Am descoperit astfel ca în

Biserica Ortodoxa exista aceasta traditie a luptei pentru desavârsire, o lupta care are un singur tel: cunoasterea intima a lui Dumnezeu prin curatirea inimii de patimi si pacate.

Cuvântul cheie care descrie în Ortodoxie metoda de lupta spirituala a crestinului este acela de asceza. Multi cred în mod gresit ca viata de asceza este doar pentru calugari. Nimic mai gresit. Casatoria sau calugaria sunt doua vocatii diferite, doua stiluri de viata diferite, dar unite prin aceeasi chemare catre îndumnezeire. Ambele vocatii au nevoie de aceasta cale a ascezei, care nu înseamna o auto-biciuire fara sens, ci un efort neîncetat de apropiere de Hristos, efort care cere înfrânari si asprime. A fi un ascet înseamna a fi un atlet al lui Hristos, unul care-si supune viata unei discipline aspre în vederea câstigarii Împaratiei. Acest efort se manifesta uneori într-o ascultare exterioara de anumite reguli, dar coboara pâna în strafundurile inimii unde descopera si înlatura orice obstacol care se împotriveste lui Dumnezeu. Truda si lupta ascetului, a atletului lui Hristos, este o împlinire a cuvintelor Domnului Iisus care ne spune ca "Împaratia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea."

Iata deci, sunt de acord cu tine ca orice religie care nu atinge inima nu este de folos celui care o practica, protestant, ortodox sau catolic. Dar afirmând aceasta, as dori sa spun de asemenea ca formele de manifestare a credintei si traditiile au nu numai un aspect exterior, ci si unul care este intim legat de starea inimii noastre. Îndraznesc chiar sa spun ca respingerea totala a acestor forme, departe de a fi o virtute, poate exprima de fapt o stare de revolta si de mândrie spirituala.

Poate pentru unii credinciosi neoprotestanti este usor sa critice formele pe care le vad în bisericile ortodoxe. Dar, as dori sa-ti prezint acest caz ipotetic. Un nou membru în biserica pe care o conduci vine la tine si îti spune, "Propun ca de acum înainte ora de rugaciune sa fie mutata dupa ora prânzului, scoala biblica sa se faca prin teste scrise si, pe baza învataturii despre preotia universala, fiecare credincios sa predice prin rotatie câte 20 de minute în fiecare duminica." Daca nu esti de acord cu o astfel de revolutie, acest nou membru îsi formeaza un grup de aderenti în biserica si te acuza de tendinte clericale, pentru ca tii cu toata puterea de niste forme goale care nu sunt exact descrise în Scriptura. În cele din urma biserica se scindeaza si instigatorul acestei ruperi a bisericii este aplaudat ca un om spiritual care a avut curajul sa reformeze biserica si sa înfrunte un traditionalist.

Ce concluzie poti trage despre un astfel de "reformator"? Eu as trage concluzia ca este animat de mândrie, de dorinta de a se auto-promova si de a stapâni peste altii. Din pacate, am asistat la situatii de felul acesta în anumite biserici baptiste. Ceea ce vreau sa scot în evidenta este ca atitudinea noastra fata de formele si traditiile bisericii reflecta starea inimii noastre, care poate fi una de umila acceptare a ceea ce au creat înaintasii nostri, sau una de revolta si mândrie spirituala, de încredintare ca suntem ceva mai destepti si mai spirituali decât altii. Incidental, as dori sa remarc ca cei mai multi baptisti pe care îi cunosc nu se afla într-o asemenea stare de revolta. Într-adevar, ei resping traditiile ortodoxe nu ca o atitudine de revolta fata de Biserica, ci pentru ca au crescut si au învatat alte traditii, pe cele baptiste. În aceasta situatie am fost eu. Chiar si multi dintre cei care s-au convertit de la Biserica Ortodoxa devenind baptisti au facut-o, dupa parerea mea, pentru ca nu au cunoscut cu adevarat esenta Ortodoxiei. De aceasta ne-cunoastere sunt responsabili într-un fel ei însisi, dar uneori si preotii care nu s-au straduit sa-i învete si sa le satisfaca întrebarile si cautarile inimii. Într-o cu totul alta categorie sunt preotii care vor sa faca revolutii, cum a fost Tudor Popescu, care a hotarât de la sine ca liturghia de 1500 de ani a lui Ioan Chirsostomul nu este buna si trebuie schimbata.

Din aceasta perspectiva, as dori sa dau câteva exemple în care respectarea traditiei este o expresie a unei spiritualitati sanatoase.

Învataturile Bisericii

Nici un crestin adevarat nu contesta adevarul ca Scriptra contine cuvântul lui Dumnezeu, fara greseala si înzestrat cu autoritate. Dar principiul protestant Sola Scriptura – NUMAI Scriptura – ascunde în sine ispita de respinge unele învataturi ale Bisericii, învataturi care sunt o comoara pentru toti crestinii. Ce poti crede despre un membru din biserica ta care ar respinge tot ce vine de la amvon, în favoarea propriilor lui

interpretari? în biserica baptista din Bucuresti în care eram membru în anii 70, un credincios a pornit o tulburare afirmând ca în întelegerea lui pastorul numai trebuie platit deoarece Evanghelia trebuie vestita din dragoste, nu pentru bani. El a respins încercarile de a-l corecta, aducând ca argument propria lui interpretare a Scripturii, opusa interpretarii traditionale a bisericii.

Respectul fata de preoti

Am cunoscut o credincioasa care în Romania era ortodoxa, dar aici în Statele Unite a devenit baptista, dupa ce a fost primita cu multa caldura într-o biserica baptista americana. Aflând ca eu si sotia mea am devenit ortodocsi, ea ne-a declarat ca nu se va mai întoarce niciodata la Ortodoxie, pentru ca nu vrea sa mai sarute din nou mana vreunui preot. Dupa parerea mea, în cazul ei aceasta respingere a unei traditii ortodoxe era mai degraba expresia unei mândrii spirituale. Marturisesc fara teama ca eu sarut mana preotului si nu gasesc nimic ofensiv în acest gest. Este felul meu de a exprima fizic respectul fata de preot, este ca si cum i-as spune, "Tu esti învatatorul meu prin care-mi vorbeste Hristos, esti pazitorul si pastorul sufletului meu." Este oare o rusine sa facem acest gest de umilinta, atât de neobisnuit în cultura supra-individualista americana?

Ai scris în mesajul tau despre tendintele clericaliste ale unor preoti. Daca un preot are pretentii nejustificate, aceasta este problema lui. Dar problema noastra este ca nu ascultam îndeajuns ce ne învata preotii. Chiar si sarutul mâinii preotului este un gest gol daca nu este însotit de o adevarata umilinta si ascultare. Problema Ortodoxiei în România nu este un prea mare respect ci un prea mic respect pentru preoti. Ce fel de renastere spirituala ar experimenta poporul roman daca fiecare ortodox s-ar duce la preot si i-ar spune, "Parinte, ce sa fac ca sa fiu mântuit? Invata-ma si te voi asculta ca pe stapânul meu."

Spovedania

In bisericile baptiste am învatat ca spovedania este inutila, pentru ca nu avem nevoie de un mijlocitor între noi si Dumnezeu. Dar nu este oare posibil ca uneori aceasta învatatura sa fie o justificare a unei mândrii spirituale? Nu ma pun oare în primejdie atunci când spun ca îmi rezolv singur problemele si nu am nevoie de ajutor? Nu cadem uneori în ispita de a lua prea usor pacatul, pentru ca îl putem marturisi direct lui Dumnezeu, fara ca vreun om sa nu mai stie de el?

La spovedanie nu îmi marturisesc doar preotului pacatele, ci lui Dumnezeu, în prezenta preotului. Cand ma spovedesc, nu preotul este cel care ma iarta, ci Dumnezeu. Preotul nu face decât sa rosteasca acea iertare, care devine astfel mai clara si mai reala pentru mine. Pentru ca sunt un pacatos slab, am nevoie de aceasta "proptea" a credintei mele. Respectând aceasta traditie a spovedaniei nu ma supun doar unor obiceiuri goale, ci recunosc starea mea de pacatos care nu-si poate rezolva singur problemele, ci are nevoie de ajutor.

Am încercat deci sa ilustrez faptul ca, departe de a se opune credintei ascunse în inima, formele sau traditiile sunt tocmai un mod de manifestare a unei vieti spirituale sanatoase. Nu vorbesc de orice forma sau traditie, ci de acelea transmise în istoria de aproape 2000 de ani a Bisericii. Cel care le practica fara credinta ascunsa a inimii se auto-amageste. Dar si cel care le respinge se lipseste pe sine însusi de un ajutor nepretuit pe calea mântuirii.

Domnul sa ne ajute pe aceasta cale!

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Daniel Branzai

04-07-2000

Draga Mihai

In penultima ta scrisoare mi-ai scris despre importanta ascezei personale si despre binefacerile spovedaniei catre un preot duhovnic.

Nu stiu daca ti-ai dat seama, dar aceleasi practici le intalnim astazi chiar si in cele mai "noi" miscari crestine. Ele sunt o "constanta" crestina care s-a perpetuat de-al lungul secolelor. Nu le recunoastem la "ceilalti" pentru ca avem fiecare prejudecatile noastre. Of! Ce vom face cu aceste caricaturale si caricatirizante "prejudecati" ? Cand ne vom vindeca de ele?

Un om cu prejudecati nu gandeste, ci doar isi rearanjeaza "convingerile." Unii sunt atat de ingusti la minte ca trebuie sa-si stivuiasca prejudecatile pe ... verticala! De obicei vedem lucrurile nu asa cum sunt ele, ci asa cum suntem ... noi. Cand vom invata sa vedem ca Dumnezeu, care nu se uita la ce izbeste privirea, ci la inima?

Cineva spunea intr-o carte: Nu-l judeca pe om dupa haine; Dumnezeu a facut omul, croitorul ... hainele!

Am sa incerc sa ilustrez cele spuse despre asemanarile si simetriile practicilor prezente in diferite miscari crestine prin cateva exemple:

1. Dupa cat inteleg eu, "asceza" despre care vorbesti este un termen ortodox care acopere "evalvia" despre care vorbeste apostolul Pavel in 1 Timotei 4:7-8): "Cauta sa fii evlavios. caci deprinderea trupeasca este de putin folos, pe cand evlavia este folositoare in orice privinta, intrucat ea are fagaduinta vietii de acum si acelei viitoare."

"Asceza" personala un exercitiu de crestere spirituala este prezenta si in acel "Quiet time" pe care-l practica pana si cele mai recente miscari crestine studentesti. Acest "timp de partasie personal cu Domnul" este recomandat ca metoda de "punere de-o parte" in mijlocul unei lumi tumultoase. Crestinul este indemnat sa hotarasca un timp special, cu o durata care poate varia de la 5 minute la o ora, dimineata sau seara, in care sa se izoleze intr-un amunit loc ("camaruta ta" de care vorbea Domnul Isus in Evanghelie) si sa practice dialogul personal cu Dumnezeu prin citirea Bibliei si prin rugaciune.

2. "Spovedania" catre un duhovnic imbraca astazi haina acelei "accountability" recomandata pana si in cadrul miscarii "Promise Keepers". Numarul celor inscrisi in aceasta miscare de trezire spirituala a barbatilor crestini din America a depasit cu mult cifra de un milion. Ca leac impotriva "individualismului american" si ca piedica in calea uitarii (drumul catre iad a ramas in continuare pavat cu intentii bune), cei ce si-au luat angajamente la manifestarile de pe stadioanele arhipline au fost integrati in structuri de "accountability" (supraveghere reciproca - "vegheati unii asupra altora") alcatuite din patru-sase barbati. Ei se intalnesc cu regularitate, se roaga unii pentru altii si isi marturisesc unii altora reusitele si nereusitele lor.

Toate acestea se fac pe baza textului din Iacov 5:16. El nu recomanda "spovedania" la un preot calificat, dar fara indoiala, este bine sa fim foarte atenti si sa nu ne deschidem inima decat in inaitea unor crestini maturi, in care avem deplina incredere: "Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati."

In vizitele mele la Richard Wurmbrand, dansul mi-a povestit cat de importanta a fost in evolutia lui spirituala mersul la un "duhovnic", ales de regula din randul crestinilor maturi si cu indelungata experienta

in umblarea cu Domnul. Chiar si vizitele mele la dansul au avut nu de putine ori aspectul unor astfel de "spovedanii". Am scapat foarte rar de intrebarile dansului patrunzatoare, care debutau deobicei cu acel aparent neutru: "Ce mai faci?"

Imi amintesc ca la una din multele lui confruntari cu moartea, nenea Richard i-a spus cu repros lui tanti Bintea, sotia lui: "Mor fara un duhovnic alaturi! Cheama sa vina la mine sau preotul Calciu Dumitreasa de la Washington sau Daniel Branzai. Cheama-i repede. Vreau sa stau de vorba cu unul dintre ei inainte de moarte." Aceiasi nevoie de "dezgolire" a sufletului si de "descarcare" prin asigurarea iertarii a functionat si la dansul.

Orice crestin care refuza o astfel de "veghere" se auto-pagubeste. Imi aduc aminte ca, in anii in care fratele Petru Popovici era inca pastor al bisericii baptiste din Los Angeles si pastorul pensionar Simion Cure era si el pe aici, ne adunam toti trei in fiecare zi de Luni seara la astfel de stari de rugaciune si de "veghere unii asupra altora". Vizitele pastorale si "biroul pastorului" ar trebui incadrate si ele in aceste realitati ale "vegherii spirituale."

Exista prea multi "crestini orfani" care, din vina incapatanatului lor individualism sau din vina neglijentei celor pusi sa-i pastoreasca, traiesc ca vai de ei, fara educatie si fara protectia unui sfatuitor bun.

Acum doua luni, Danut Manastireanu (pe care-l stii bine de la Iasi) si pastorul Marius Cruceru, de la Alejd, ambii prezenti sau fosti profesori la Institutul Teologic de la Oradea, ne-au vizitat la Los Angeles. La o intalnire speciala pentru tineret, i-am provocat sa ne vorbeasca depre "ucenicizare" ca proces de crestere intre un "invatator" si "discipoli". Este evident ca Dumnezeu a lasat familia crestina a Bisericii ca un loc in care sa aiba loc procesul normal al cresterii spirituale. Apostolul Ioan chiar vorbeste despre cele trei trepte ale cresterii spre maturizare: "V-am scris copilasilor, ... V-am scris tinerilor, ... V-am scris parintilor ..." (1 Ioan 2:12-14).

Si pentru ca am amintit de fratele Petru Popovici ... Acum o luna, a revenit in Los Angeles pentru inmormantarea sorei lui. La intrarea in anticamera capelei cimitirului, am remarcat printre cei prezenti si persoana unui preot ortodox. In multimea de neoprotestanti, nu era greu sa-l remarci pe acest purtator de barba si de sutana preoteasca. M-am dus repede spre prima banca a capelei si i-am soptit fratelui Popovici: "Este aici un preot ortodox. Stiti ceva despre dansul?"

Ochii tristi si posomorati s-au luminat dintr-o data: "A venit? Bineintels ca stiu cine este! E preotul Poptelecan din Los Angeles. Prietenul meu. Unde este?"

L-am condus in antecamera capelei si i-am vazut apoi pe amandoi imbratisandu-se cu emotie. Preotul Poptelecan venise la durerea prietenului sau baptist. In anii in care a stat Petru Popovici in Los Angeles, intre pastorul baptist si preotul ortodox s-a infiripat o prietenie care a luat forme de colaborare concrete. Acum nu se mai vazusera de o buna bucata de vreme si bucuria revederii era amestecata cu lacrimile intristarii.  Fratele Popovici m-a spus mai tarziu ca preotul Poptelecan a fost intotdeauna unul din primii cititori ai cartilor sale si ca mai toate tipariturile distribuite de preotul Poptelecan trecusera si prin mainile predicatorului baptist.

Saptamana trecuta am fost vizitat de un prieten de la ... El mi-a povestit despre o intalnire avuta pe tren cu o tanara doamna ortodoxa. Era frumoasa la chip si avea in ochi o privire luminoasa. Vazand-o pe culoar carand o geanta mare in mana, fratele baptist a invitat-o sa ocupe locul lui si sa puna genta in locul de deasupra. Dupa cateva minute, tanara l-a intrebat pe neasteptate: "Esti credincios?" Luat prin surprindere, fratele baptist a raspuns mirat: "Da." Probabil ca-l recunoscuse dupa amabilitatea politicoasa sau observase la el ca nu se uitase la ea cu priviri mlastinoase, cum faceau ceilalti barbati.

"Vreau sa va spun o bucurie pe care o am in suflet. Tocmai vin de la Cluj, unde ne intilnim in fiecare sfarsit de saptamana citeva sute de credinciosi ortodocsi la citirea Bibliei si la inchinare. Ieri am avut un timp extraordinar! Ne-am rugat si am simtit in mod deosebit de real prezenta lui Dumnezeu printre noi.

Unii dintre noi au plans cu lacrimi fierbinti. Au ingenuncheat si doi oameni, sot si sotie. El i-a marturisit faptul ca a inselat-o si i-a cerut sa-l ierte. Au inceput si altii sa-si marturiseasca pacatele ... A fost extraordinar! Acum ma duc acasa, la slujba. Abea astept sa vina simbata viitoare."

Spun si eu ca apostolul Petru: "In adevar, vad ca Dumnezeu nu este partinitor, si ca in orice neam, cine se teme de El si lucreaza neprihanire este primit de El" (Faptele Apostolilor 10:34-35).

3. In ce priveste "respectul fata de preoti" si "sarutarea mainii", am putine lucruri de adaugat. Am incercat intr-o doara sa intind mana unora care mi-au spus "Sarut mana" si mi-am dat seama ca din vorba de alta data a ramas numai atat, doar ... vorba.  Probabil ca gestul a fost insotirea unei anumite trairi care s-a pierdut intre timp. Nu cred ca se cade ca cineva sa-mi sarute mie mana, dar ma intristez cand vad cum ne mai jucam cu cuvintele ...

Gesturile traditionale nu sunt intotdeauna acoperite de o traire sincera. Vezi si cazul lui Iuda: "Cu o sarutare vinzi tu pe Fiul Omului?"

Doamne, fereste-ne!

Daniel Branzai

Daniel Branzai

04-18-2000

Draga Mihai

Sunt ispitit sa-l parafrazez pe apostolul Pavel si sa scriu: "pe cand cautam cu tot dinadinsul sa-ti scriu despre subiectele noastre de obste, m-am vazut silit sa-ti scriu" ... despre una din sursele de suferinta si stupefactie ale constiintei mele de crestin evanghelic: presa romana. Intr-un "site" de Internet (http://www.paste.ro/) dedicat in mod special sarbatorilor de Paste am gasit aceste mostre de "analfabetism crestin", de semi-idolatrie pagana in care toate simbolurile si sarbatorile crestine sunt subordonate unui ideal egoist si diform: "sa ai noroc in viata."

Iata mai intai despre ce este vorba, urmand ca sa adaug la sfarsit cateva intrebari si cugetari personale.

"Pastele"

"Dupa Craciun cea mai frumoasa sarbatoare este Pastele.Cum iarna este incantator peisajul acoperit cu zapada, bradul impodobit din mijlocul casei, la fel ne incanta si primele miresme primavaratice.

"La fel au simtit oamenii din vremuri timpurii. Primavara inseamna renasterea naturii. Nu este doar o simpla intamplare faptul ca in vremuri pagane, inceputul de an se sarbatorea odata cu venirea primaverii.

"Sarbatoarea pastelui este deci si sarbatoarea primaverii.Deja din secolul al II-lea avem date despre sarbatorirea Pastelui, traditii pe de o parte crestine, pe de alta parte pagane.

"Pastele este sarbatoarea crestina a Invierii Domnului.

"Ultima saptamana a postului care precede sarbatoarea este Saptamana Mare, care incepe cu Duminica Floriilor si se termina cu Duminica Pascala. Sarbatoarea incepe de fapt cu Duminica Floriilor, cand se sarbatoreste intrarea lui Hristos in Ierusalim. Saptamana Mare are menirea impartasirii chinurilor lui Iisus. In aceasta saptamana se termina postul de 40 de zile,si natura renaste. In ziua de joi a Saptamanii Mari clopotele inceteaza sa mai bata, vor mai bate doar Sambata Mare. Aceasta zi este totodata si inceputul chinurilor Mantuitorului.

"Vinerea este ziua rastignirii lui Hristos, ziua postului negru. E si ziua mortii lui Hristos, care a inviat Duminica. Ziua de vineri era considerata mereu zi fara noroc. In aceasta zi nu se obisnuiau muncile legate de cultivarea pamantului sau de cresterea animalelor,nu se aprindea foc si nu se cocea paine.

"Se obisnuia ca in ziua de vineri sa se faca o baie in zori in parau.Cine pastra traditia se spunea ca va avea noroc tot anul.

"Sarbatoarea Pastelui incepe in seara zilei de sambata si clopotele incep sa bata la Miezul noptii. Tot dupa miezul noptii se termina si postul de 40 de zile.Cel mai important moment al zilei este sfintirea apei botezatoare la biserica. Se spunea ca prima persoana care urmeaza sa fie botezatacu aceasta apa "noua" va avea noroc toata viata.

"Apa prezenta un rol important si duminica. Se spunea ca prima persoana care apuca sa ia apa de la fantana va avea noroc. Oamenii obisnuiau sa puna oua rosii in apa si obisnuiau sa se spele din aceasta pentru a se proteja de boli. Se obisnuia si sfintirea bucatelor."

"Simboluri pascale

"Crucea"Crucea este simbolul crucificarii, opusul renasterii. Totusi, la consiliul de la Nicaea, in anul 325 i.H., Constantin a decretat ca crucea sa fie simbolul oficial al crestinismului. Crucea nu este numai simbolul pascal, dar este utilizata foarte mult de biserica catolica, ca simbol al credintei.

"Iepurasul"Iepurasul nu este o inovatie moderna. Simbolul provine inca din vremea festivalurilor pagane de Eastre. Simbolul pamantesc al zeitei Eastre era iepurele. Germanii au adus cu ei simbolul iepurasului pascal in America. Numai dupa razboiul civil devine raspandit ca fiind simbol crestin. De fapt sarbatoarea Pastelui nu era celebrata in America pana la acea data. Iepurasul aducator de oua rosii provine de pe meleaguri germane si simbolizeaza fertilitatea.

"Oul"Oul simbolizeaza renasterea. Ouale rosii aveau menirea de a tine raul departe si simboliza sangele lui Hristos.

"Mielul"Reprezinta triumful innoirii, victoria ciclica a vietii asupra mortii. Il simbolizeaza pe Cel care trebuie sacrificat pentru propria mantuire. Mielul sau oita il desemneaza pe membrul turmei lui Dumnezeu."

De ce ma "scandalizeaza" astfel de expuneri pseodocrestine?

Pentru noi, crestinii smulsi de reforma din mrejele unor misticisme ieftine si generalizate in practici care n-au nici un fel de suport sau valoare biblica, credinta este inima existentei, chintesenta vietii. Credinta este coloana vertebrala a fiintei noastre launtrice. A bagateliza valoarea ei prin asocierea cu forme si idei pagane ni se pare un sacrilegiu. Ceea ce credem despre Dumnezeu este cel mai important lucru despre noi insine. Ceea ce credem determina cum ne comportam, iar amandoua impreuna determina ce devenim. 

Credinta nu este totuna cu credulitatea; cea dintai face apel la chibzuinta, cea din urma izvoraste din naivitate. Imi pare rau ca traditia bisericilor istorice, catolica si ortodoxa, are atatea obiceiuri si practici in care societatea moderna vede doar oglindirea prostiei si a poftei de castig marsav. Cum sa se mai lase "intelectualii" romani manipulati cu astfel de "baliverne" bune de adormit copiii intr-o noapte fara luna si cu un ger napraznic ?

Nicolae Iorga avea dreptate, crestinismul nu este totuna cu mitologia nauca. Marele carturar scrie: "Miturile sunt fata de crestinism ceea ce poezia este fata de adevar, masti ridicole sub care se ascunde pasiunea de a trai."

Reforma a prins in Europa tocmai pentru ca se infiripase o clasa de "intelectuali" si capitalisti in devenire care doreau libertatea de a gandi si de a intemeia o societate de "liberi cugetatori". Noi am mostenit dupa anii comunismului o tara in care astfel de "intelectuali liber cugetatori" si "capitalisti in devenire sunt marea majoritate. Dupa ani de batjocorire a credintei crestine si a bisericii se cade ca sa ne infatisam inaintea acestei societati romane debusolate, dar dornica de progres, tocmai cu "mostre" de ignoranta si "sminteala"(vorba preotului Avramescu) ca cele aratate mai sus ?

Martin Luther, marele reformator german, scandalizat de ceea ce a vazut in Roma si de practica indulgentelor, s-a rasturnat in sine insusi si a inceput sa gandeasca separat de "dogma" mult prea usor si fara discernamant acceptata. Iata ce scrie el:

"Credinta nu este un vis omenesc sau o iluzie. Credinta este lucrarea lui Dumnezeu in noi. Ea ne stramuta in lumea divina pentru renasterea noastra in Dumnezeu. Ea il omoara pe vechiul Adam din noi si ne face o faptura noua, ne recreiaza inima, curajul, intelegerea si toate celelalte fatete ale personalitatii. Credinta vine prin lucrarea Duhului Sfant. Ea implica o putere de viata care ne impinge irezistibil spre bine. Credinta nu intreaba care sunt faptele bune ce trebuiesc facute, ci trece la infaptuirea lor fara nici un fel de intrebare." 

Ma doare mai ales faptul ca, in tot ceea ce se scrie despre Paste, lipseste o relatie personala cu Isus Christos, o atentie speciala data fapturii si faptuirii Lui. Ori, tocmai aceasta este esenta sarbatorii ! Poti fi confucianist fara sa-l cunosti pe Confucius, mahomedan fara sa-l fi cunoscut pe Mahomed si budist fara sa-l cunosti pe Buda, dar nu poti fi crestin daca nu te-ai intalnit personal cu Christos!

Nu spun ca bisericile neoprotestante din America sunt perfecte si total lipsite de vina! Am citit de curand o remarca a unuia care, vorbind despre superficialitatea unor manifestari religioase americane, "parca mi-a luat vorba din gura" zicand: "Cand Bisericile isi vor da seama ca nu pot face competitie teatrelor, vor incerca probabil iarasi ... spiritualitatea."

In trecut, dezgustul fata de abuzurile si compromisurile din Biserica si din "societatea asa zis crestina", a produs fenomenul monastic. Cum sa nu vrei sa parasesti o societate crestina care este straina de spiritul si viata lui Christos? Cum sa nu fi de acord cu cel ce a spus: "In ce priveste viata crestina, exista multi "profesori", dar foarte putini ... "posesori." Uitandu-te la spoiala de "crestinism nominal" nu poti sa nu remarci ca unii folosesc cresnitismul ca pe un autobuz, stau in el doar atata timp cat merge in directia dorita de ei.

Ai mentionat in ultima ta scrisoare despre "necesitatea practicarii ascezei" atat in plan bisericesc, cat si in planul vietii personale. Recunosc in caeasta invatatura caracteristica a Bisericii Ortodoxe tocmai o reactie fata de realitatile nedorite din planul social pseudocrestin. Cei care au ales viata de singuratate au fost influentati in mare masura de existenta acestei practici in "sectele eseneilor" si a celor care, asemeni lui Ioan Botezatorul, au luat calea pustiei si intr-o mai mica masura de existenta unui fundal filosofic grec. Vorbind despre Comunicare - Comuniune, Socrate si Plato au intuit bine ca adevarata cunoastere se realizeaza doar in rarele momente de comunicare si se desavarseste in starile intime de comuniune sufleteasca. Domnul Isus insusi spune: "Dar Mangaietorul, adica Duhul Sfant, pe care-L ca trimite Tatal, in Numele Meu, va va invata toate lucrurile si va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (Ioan 14:26).

Da-mi voie sa continui acum prezentarea Bisericii Ortodoxe cu acest fragment despre "monasticism", despre "mesajul Bisericii Ortodoxe" si despre "arhitectura specifica locasurilor de cult ortodoxe."

Monasticismul

Biserica catolica ortodoxa are o mare traditie "monastica" (a calugariei). Inceputul ei poate fi datat prin secolele III sau IV. Ea a fost primordial o miscare contemplativa pasiva, de cautare a unei legaturi personale intense, prin rugaciune, cu divinitatea. In Rasarit nu s-au dezvoltat ordine monastice cu preocupari misionare sau educative ca in crestinatatea apuseana.

Existenta liturghiilor, intr-o oarecare masura, si dezvoltarea spiritului artistic in biserica ortodocsa au fost strins legate de existenta calugarilor. Monasticismul crestin a inceput prima data in Egipt, Palestina, Siria si Asia Mica si a atras ca un magnet persoane din elita spirituala a Europei de Rasarit. Bazata pe legamintele necasatoririi, supunerii si saraciei, aceasta traditie a luat forme diferite, mergind de la instaurarea unor asezaminte de viata in comun, numite manastiri, pina la ascetismul "sihastriei" pustnicilor. ("Sihastru" este un derivat de la grecul "hesychia"- "tacere"). La muntele Atos, in Grecia, exista si astazi mai mult de 1000 de calugari, unii grupati in 20 de comunitati monastice, iar altii izolati in locuri singuratice.

Toti episcopii bisericii ortodoxe sunt ridicati din rangul calugarilor care nu se casatoresc.

Viata monahala este bazata pe repetitia unor exercitii de spiritualitate. Cu timpul acestea au fost grupate in liturghii ciclice specifice: ciclul zilnic (cu rugaciunea de dimineata, slujba de vecernie, rugaciunea de la cele patru ore canonice, rugaciunea de la miezul noptii, etc), ciclul pascal (care acopere perioada "postului mare" si cele 50 de zile dintre Inviere si Rusalii), si ciclul anual sau "sanctoral" (cu slujbe prestabilite pentru sarbatori fixate in anumite duminici ale anului si cu slujbe dedicate comemorarii anumitor sfinti). Creat in perioada Imperiului Bizantin, sistemul liturgic este imbogatit continuu prin adaugarea de incantatii introduse pentru cinstirea unor sfinti noi.

Mesajul

Chintesenta Ortodoxiei Rasaritene este chemarea la procesul de "indumnezeire" prin ritualul bisericesc si prin savirsirea de fapte bune. In ortodoxie "indumnezeirea" este privita ca ca fiind scopul ultim urmarit de Dumnezeu in creatie. Traditia ortodocsa sustine ca "omul poate deveni Dumnezeu prin credinta si prin unirea cu Dumnezeu." "Stiinta nemiscarii, a contemplarii si a rugaciunii interiorizate, in care se repeta ca o incantatie numele lui Isus sunt de cea mai mare importanta." Credinciosii trebuie neaparat sa "participe la sacramente si sa pazeasca toate poruncile lui Dumnezeu." Telul final este "devenirea intru indumnezeire", refacerea chipului lui Dumnezeu asezat initial in om in momentul creatiei.

Christoforos Stavropoulos, teolog ortodocs de seama scrie: "In Sfinta Scriptura ... citim despre o chemare unica pe care ne-o face Dumnezeu ...: "Sunteti dumnezei, toti ..." (Ps. 82:6; Ioan 10:34) ... Ca fiinte umane, fiecare dintre noi avem aceasta chemare speciala, sa ajungem la "theosis" ... sa devenim un dumnezeu, sa fim ca Dumnezeu insusi ..." (citatele de mai sus au fost luate din cartea "Eastern Ortodoxy Theology", aparuta in Baker Books, 1995).

Bazata prin excelenta pe "fapte bune", doctrina mintuirii din Biserica Ortodocsa exclude cu desavirsire justificarea "numai prin har si prin credinta", atit de draga protestantilor:

"Caci prin har ati fost mintuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Caci noi suntem lucrarea Lui, si am fost ziditi in Christos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele" (Efeseni 2:8-10).

Spre deosebire de protestantism, care prin convertirea si botezarea adultilor, subliniaza totala depravare a firii umane si absoluta necesitate a lepadarii de sine si a "nasterii din nou" pentru "imbracarea cu Christos", ortodocsia, plasind "nasterea din nou" in momentul botezului aplicat copiilor, trebuie sa faca un compromis cu firea paminteasca, atribuindu-i un anumit potential de divinitate:

"Indumnezeirea este prefacerea spirituala care se sprijina pe o calitate a firi ... aici este vorba de o transcendere reala a firii, de o continua depasire a ei prin iradierea harului necreat din umanitatea lui Christos indumnezeita, pina ce crestinul ajunge "la starea barbatului desavirsit, la masura virstei deplinatatii lui Christos" (Efes. 4:13) (citat din Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, pag. 219).

Arhitectura

Formalismul Bisericii Ortodoxe (in sensul incriptarii mesajului crestin intr-o structura sau forma caracteristica), a dus la ridicarea unor edificii bisericesti foarte elaborate si minutios decorate prin picturi si elemente arhitectonice. Cea mai vestita casa de inchinaciune si ramasa pina astazi si cea mai mare in lumea ortodocsa, a fost ridicata in secolul VI pe timpul domniei imparatului Iustinian I la Constantinopol si poarta numele de "Hagia Sofia" (Sfinta Intelepciune). Ea a fost transformata pentru o vreme de turci intr-o moschee, iar apoi, la protestele crestinatatii, a fost pastrata ca muzeu. Constructia "Hagiei Sofia" consta dintr-o cupola uriasa asezata deasupra unei structuri traditionale de "biserica." Majoritatea celorlalte cladiri de biserici ortodoxe au insa doua sau trei turnuri (turle).

Interiorul unei cladiri de biserica ortodoxa este diferit de interiorul altor lacasuri de inchinaciune crestine. In majoritatea cladirilor din biserica apuseana, altarul este vizbil de indata ce patrunzi pe usa "bisericii." In cladirile ortodoxe, altarul este ascuns de un perete despartitor, numit "iconostas". Acest perete, de lemn sau din zid, este acoperit cu "icoane", portrete ale lui Christos sau ale sfintilor. Rolul iconostasului este sa sublinieze contrastul dintre manifestarea vizibila a lui Dumnezeu in Christos ca om si prezenta lui invizibila si desavirsita in "impartasanie."

Faptul ca ortodoxia este un derivat al catolicismului se vede si din modul in care a "evoluat" iconostasul. Iata ce ne spune profesorul Ion Braia in Dictionarul de teologie ortodoxa, Iconografie, pag.198: "Iconostasul este un zid sau perete de icoane care separa naosul de altar, sau poporul de slujitori, simbol al unei separari temporale. Inainte de secolul al II-lea, iconostasul era o simpla demarcatie a spatiului rezervat pentru miscarea si procesiunea liturgica (asemanator cu linia imaginara de demarcatie dintre "scena" si sala tuturor cladirilor de cult - n.a.). Pina in secolele XIV-XV, iconostasul nu impiedica accesul vizual al celor din naos. Arhitectura sa a evoluat continuu, din secolul al XVI-lea."

Cladirile bisericilor ortodoxe nu contin statui sau alte imagini tridimensionale.

Draga Mihai

Am redat aceste date informative din dorinta de a avea o baza comuna de discutii. Incerc sa cladesc pe adevar, fara sa fac din adevar o arma cu care sa-mi ranesc nebuneste fratii. Sunt convins ca adevar fara dragoste inseamna brutalitate, iar dragoste fara adevar inseamna ipocrizie. 

Ma simt chemat sa iau atitudine impotriva oricarei batjocoriri a "frumosului nume" pe care-l purtam. In acest context,  Bonhoeffer, martirul strivit de nazism, avea dreptate: "Doar crestinul "iesit din comun" este cu adevarat un crestin veritabil. Numai cel ce poate contrazice raul general printr-o proprie si puternica afirmare a binelui merita sa poarte numele de crestin." 

Un crestin este o minte prin care gandeste Christos, o inima prin care simte Christos, o voce prin care vorbeste Christos, o mana prin care lucreaza Christos. Scriind cele de mai

sus, spun Bisericii ortodoxe "Daca nu esti destul de mare pentru a rezista criticii, nu esti suficient de mare pentru a merita lauda." 

Caut sa ma ridic deasupra confesionalismului ingust si vreau sa depasesc aforismul care spune: Critica este constructiva atunci cand eu te critic pe tine si destructiva ori de cate ori tu ma critici pe mine.

Am aceasta scumpa si sfanta convingere: Crestinismul nu falimenteaza niciodata, doar unii crestini falimenteaza. Cei care accepta indreptarea prin pocainta sunt destinati biruintei finale, care-I apartine indiscutabil lui Christos. 

Cateodata, trebuie sa ne ridicam prin credinta la inaltinea "chemarii noastre" si sa privim "dincolo de ceea ce se vede": Credinta in Dumnezeu vede invizibilul, crede incredibilul si primeste ca rasplata imposibilul. 

Pana la ceasul apoteotic al instaurarii Imparatiei lui Christos pe pamant, in ciuda decadentei generale din jur, putem experimenta dulceata starilor pe care ni le inlesneste credinta: O credinta mica te poate duce in cer, dar una mare poate aduce cerul la tine.

Port ca pe un talisman al memoriei un crez versificat de Traian Dorz, unul din marii oameni ai ortodoxiei inrolate in Oastea Domnului:

CREZ COPILARESC Cred in Dumnezeu de sus,Cred in crucea lui Isus,Cred in Duhul Sfant trimissi in harul cel promisCred ca Tatal vrea sa fiuSfant si bun ca al Sau Fiu.

Dwaight L. Moody descrie trei feluri de credinta in Isus Christos; credinta care se chinuieste, care se poate asemana cu um om care se zbate in valurile furtunii; credinta care se apuca, asemanatoare cu naufragiatul care, inotand, a ajuns sa se apuce cu o mana de marginea barcii, si credinta linistita, care se aseamana cu cel care s-a urcat deja in barca, s-a odihnit putin si acum este gata sa dea o mana de ajutor pentru salvarea altora.

As vrea sa crezi ca ce am scris mai sus este incercarea mea de a da o astfel de mana de ajutor. Stiu ca nu este usor sa "intorci ceasul opiniei generale."Nicolaus Copernicus, celebru astronom, nu si-a publicat cartea decat atunci cand se afla pe patul mortii. El a stiut cat de periculos este sa ai dreptate cand toti ceilalti sunt gresiti.

Cu dragoste si consideratie crestina

Daniel Branzai

Mihai Oara

4-17-2000

Draga Daniel,

Pentru ca tocmai ma întorc dintr-o calatorie de doua saptamâni în Europa în interes de servici, care mi-a dat prilejul sa petrec un weekend în Roma, voi începe cu urmatoarea afirmatie, care apare în textul tau:

Faptul ca ortodoxia este un derivat al catolicismului se vede si din modul in care a "evoluat" iconostasul…

Am observat într-o serie de scrieri publicate de autori baptisti (vezi de exemplu cartea "Adevarata credinta" a lui Iosif Ton sau anumite articole de pe site-ul Roboam) o ciudata simpatie fata de Biserica Catolica. Aceasta simpatie se opreste brusc atunci când catolicismul este analizat în el însusi, dar se manifesta mai ales când este comparat cu Ortodoxia. Acest punct de vedere nu ma surprinde de loc, pentru ca neo-protestantii români, neavând o dragoste anume pentru Catolicism, vad în Ortodoxie un adversar mai direct si mai periculos. În acelasi timp ma întristeaza faptul ca argumentele folosite în aceste scrieri nu sunt de ordin moral sau biblic, ci apeleaza în cele mai multe rânduri la patriotismul "latinist" al românilor.

În general, argumentul este dezvoltat de-a lungul urmatoarelor puncte:

Poporul român este un popor de origine latina…

În timp ce latinismul este un prilej de mândrie pentru toti românii, exagerarile lui sunt de-a dreptul ridicole si au fost bine surprinse de Caragiale în faimosul lui personaj Marius Chicos Rostogan, "pedagogul de scoala noua". A exagera caracterul latin al poporului român mi se pare nu numai o inexactitate istorica ci si o anumita nemultumire înaintea lui Dumnezeu cu privire la cine suntem noi, românii. Ne asemanam astfel cu un adolescent care se rusineaza de familia lui si încearca sa fie altceva decât l-a facut Dumnezeu. Cred ca frumusetea poporului român consta nu numai în originea latina, ci si în îmbinarea a nenumarate alte influente etnice. Personal, ma simt bine ca fiind român am în mine si ceva sânge slav. Slavii au fost un popor extraordinar, care prin intermediul rusilor si a altor etnii au dat lumii mari comori de cultura si civilizatie. Ma simt bine si pentru ca sunt (ca toti românii transilvaneni) putin ungur, putin german sau chiar putin bulgar - ultima etnie fiind privita cu oarecare dispret atunci când în anumite scrieri se vorbeste de "nefasta" influenta a "crestinismului bulgaresc".

Crestinismul primelor veacuri de pe teritoriul actual al României a avut un caracter latin…

Acest fapt este incontestabil, pentru ca Imperiul Roman în care s-a dezvoltat initial crestinismul a avut un caracter latin. Dar aceasta nu ne apropie mai mult de Catolicism, care este foarte diferit de biserica crestina a primelor veacuri a carei traditii sunt fidel mentinute în Biserica Ortodoxa.

Sub influenta presiunilor politice ale vremii, mai ales la sfârsitul primului mileniu si începutul celui de al doilea mileniu, crestinismul de pe teritoriul României a început sa aiba un caracter grecesc si slavon…

Si acest fapt este corect, dar problema mea este ce concluzii tragem de aici. Mi-e teama ca aceste scrieri baptiste pe care le-am citat privesc acest fapt cu un oarecare regret si considera aceasta evolutie istorica drept o decadere si o îndepartare a bisericii de sufletul poporului român. Personal, am un alt mod de a o privi. Desigur, fortarea slavonei în practica bisericeasca este regretabila în masura în care a facut liturghia si învataturile bisericii mai greu accesibile poporului de rând. În realitate poporul a fost învatat mai departe de preoti într-o limba de zi cu zi pe care o puteau întelege si românii au putut sa se roage si sa se închine

lui Dumnezeu ca si înainte. Biserica Ortodoxa Româna a revenit ulterior la folosirea limbii române în cadrul liturghiei. Dar introducerea slavonei a avut si un caracter pozitiv deoarece a ferit poporul român de influentele papiste si l-a ferit de toate celelalte enormitati si devieri ale Catolicismului.

Biserica Ortodoxa se identifica cu pierderea caracterului latin al crestinismului românesc si izolarea poporului român de civilizatia occidentala.

În ultima instanta, ma întreb ce a fost mai daunator, folosirea limbii slavone în liturghie sau erorile Catolicismului, ca de exemplu doctrina infailibilitatii Papei, a purgatoriului si a vinderii de indulgente. Prin intermediul limbii slavone, românii au putut sta în partasie si unitate crestina cu fratii lor din nord sau de la sudul Dunarii, care au pastrat cu mai mare fidelitate adevaratele traditii ale Bisericii. Marile scrieri ale Parintilor ortodocsi nu erau disponibile în latina, ci doar în greaca si mai apoi în slavona, dar ele au ramas închise pentru latini pâna în vremurile recente. Românii s-au putut adapa din scrierile Filocaliei (dupa câte stiu, tradusa si publicata de la Manastirea Neamtului) si au fost în acelasi timp izolati de aberatiile scolastice si rationaliste ale lui Abelard sau de umanismul anti-crestin al Renasterii. Dar puterea argumentului adus în aceste scrieri baptiste consta nu într-o analiza a continutului vietii si a învataturii crestine ci în vechiul nostru vis românesc de a fi acceptati si primiti, asa cum spune personajul lui Caragiale, în rândul "surorilor noastre de gina latina." Acest vis s-a dovedit a fi o iluzie în masura în care "surorilor de ginta latina" le pasa prea putin de noi sau ne preseaza în zilele noastre sa ne "modernizam" prin acceptarea avortului si a homosexualitatii. De aceea, regretul ca ne-am pierdut caracterul latin al bisericii - cu alte cuvinte ca nu am ramas o parte a Bisericii Catolice - mi se pare cu totul nepotrivit si lipsit de continut crestin.

Ma întreb daca autostrazile si automobilele occidentului, puterea economica sau militara (de curând dovedite într-o agresiune împotriva unei tari ortodoxe) este un idol caruia merita sa-i sacrificam credinta ortodoxa a poporului român. Poate am fi putut ramâne crestini de rit latin, dar în locul bisericilor ortodoxe pline din România de astazi am fi vazut biserici catolice sau protestante goale, asa cum am vazut de multe ori în Franta, Germania sau Danemarca. Din partea mea, îi multumesc lui Dumnezeu ca ne-a ferit pe noi românii de Catolicism, chiar daca a trebuit sa platim un mare pret pentru credinta noastra ortodoxa.

Ma întorc acum la fraza pe care am citat-o din mesajul tau. În ea, cât si în alte scrieri baptiste se afirma, implicit sau explicit, ca Biserica Ortodoxa ar fi derivat, cu alte cuvinte s-ar fi rupt din Biserica Catolica. O astfel de afirmatie mi se pare pe cât de ofensatoare pentru ortodocsi pe atât de inexacta. As dori sa-ti aduc trei argumente în aceasta privinta, argumente de natura canonica, dogmatica si istorica.

Argument canonic

În Faptele Apostolilor se pune bazele unui anumit principiu bisericesc de a lua hotarâri cu privire la învataturile si practicile fundamentale ale Bisericii. Acest principiu poate fi numit sinodal/colegial. Biserica primului veac a fost confruntata cu o problema majora: este oare necesar ca cineva sa devina iudeu înainte de a deveni crestin? Apostolii s-au întâlnit în primul sinod ecumenic al Bisericii, la Ierusalim (Fapte 15). Hotarârile au fost luate într-un mod colegial, de catre toti liderii Bisericii, sub influenta Duhului Sfânt. Nici macar Apostolul Petru, cel mai respectat dintre Apostoli, nu si-a impus propriile lui pareri. Acest fel de a lua hotarâri importante, printr-un sinod la care participa toti episcopii cu drepturi egale, este biblic, contribuie la unitatea bisericii si la pastrarea intacta a dogmelor crestine. Din pacate, aceasta practica biblica nu mai exista printre neo-protestanti, care accentueaza mai degraba principiul autonomiei bisericii locale.

Dar acelasi principiu biblic al sinodului a fost încalcat de Papa de la Roma. Episcopul Romei a ridicat pretentii nejustificate cu privire la dreptul lui de a hotarî singur în toate chestiunile legate de viata si învatatura Bisericii. Înainte de Marea Schisma de la anul 1054, episcopii din rasarit au cerut convocarea unor sinoade care sa rezolve, ca si în trecut, anumite diferente care au aparut în Biserica. Dar Papa, sub influenta politica a regilor franci, care doreau sa fie acceptati ca urmasi ai Imperiului Roman, a refuzat

modul biblic de a rezolva problemele si a vrut sa introduca un principiu monarhic, ne-biblic. În aceste conditii se poate corect afirma ca Papa a fost acela care s-a rupt de partasia celorlalti episcopi si a creat un nou stil de biserica, ne-acceptat pâna atunci. Printre episcopii care aveau proeminenta în acea vreme erau cei din Constantinopol, Antiohia si Alexandria. Papa i-a nesocotit pe toti acestia si implicit a rupt unitatea Bisericii. Ulterior, în afara acelei unitati si partasii, Biserica Catolica a alunecat catre alte erori pe care le cunoastem toti.

Argument dogmatic

Una din diferentele dogmatice importante care au aparut între Apus si Rasarit a fost o clauza adaugata la Crez în Apus, asa numita Filioque. Probabil multi neo-protestanti nu cunosc aceasta clauza, nici nu le pasa prea mult de ea, cu toate ca protestantii, asemenea catolicilor o accepta, în contradictie cu ortodocsii. Dar pentru Biserica Ortodoxa, care s-a vazut întotdeuna ca o aparatoare a dogmelor crestine fundamentale, pentru care a luptat de-a lungul veacurilor, aceasta chestiune este importanta.

"Filioque" înseamna "si de la Fiul" si se refera la purcederea Duhului Sfânt. Crezul original Niceo-Constantinopolitan afirma ca Duhul Sfânt purcede de la Tatal si se bazeaza pe cuvintele Domnului Iisus, care ne spune ca ne va trimite un Mângaietor, care "de la Tatal purcede". Te rog sa observi ca Hristos nu spune "care de la Tatal si Fiul purcede". Biserica din Apus a introdus aceasta ultima expresie, "si de la Fiul", Filioque, pe care în mod justificat Biserica Rasariteana a respins-o. În aceste conditii, Biserica Ortodoxa considera - ceea ce de altfel cred si eu - ca Biserica Catolica a alunecat într-o eroare. Aceasta înseamna ca de fapt Biserica Catolica este cea care s-a rupt de la unitatea si continuitatea de o mie de ani a Bisericii dinainte de Marea Schisma.

Argument istoric

La începutul celui de al doilea mileniu de dupa Hristos, Biserica Catolica a continuat sa actioneze împotriva unitatii cu Biserica Rasariteana. În timp ce Rasaritul se apara împotriva asalturilor islamului, catolicii s-au îmbarcat într-o serie de razboaie de agresiune catre Rasarit. Scopul declarat era "eliberarea tarii sfinte", dar în spatele acestui tel înalt se ascundea jaful, violul si dorinta de îmbogatire. Papa a devenit un fel de monarh cu puteri politice ne mai întâlnite în Biserica Ortodoxa.

Cruciatii catolici care au fost initial bine primiti în Constantinopol s-au dedat la jaf si viol, si în cele din urma bizantinii îngrijorati de soarta copiilor si femeilor lor le-au închis portile orasului. Atunci catolicii au pornit în secolul XIII o asa-numita cruciada îndreptata direct împotriva ortodocsilor. Ei au cucerit Constantinopolul si l-au jefuit si distrus în unul din actele cele mai josnice ale istoriei. Dupa ce au pus mâna pe oras, ei au ars biserici, au ucis si violat, si au carat de acolo toate bogatiile strânse în oasul cel mai civilizat al omenirii din acea vreme. Au patruns în catedrala patriarhala si au asezat o prostituata pe scaunul Patriarhului de Constantinopol. Aceasta a fost lovitura de moarte data celei mai stralucitoare civilizatii crestine din istorie, care nu a cazut sub loviturile islamului, ci prin cutitul înfipt de la spate de asa-zisi crestini. Ortodocsii au fost socati sa vada calugari si preoti cu sabii în mâna, în conditiile în care un calugar ortodox nu avea voie sa se atinga de arme si nu avea voie sa calareasca pentru a nu lua o înfatisare razboinica, opusa dragostei lui Hristos. În acea vreme, în Bizant circula o vorba, "Mai bine sa întâlnesti cu un musulman cu o sabie, decât un catolic cu o cruce."

Aceste fapte istorice au produs o rana adânca si o prapastie între Biserica Ortodoxa si cea Catolica. Catolicii au urmarit si în veacurile urmatoare o politica de agresiune fata de Ortodoxie, politica care s-a manifestat si pe teritoriul Transilvaniei, prin convertirea fortata a românilor de la Biserica Ortodoxa la cea Catolica de rit bizantin (Biserica Unita).

Prin aceasta atitudine ostila si necrestina, Biserica Catolica s-au rupt si mai mult unitatea Bisericii si s-a plasat în afara Bisericii istorice Apostolice si Sobornicesti.

Daniel,

Asa cum am scris la începutul acestui mesaj, am avut ocazia sa vizitez la Roma un numar de biserici sau capele catolice, inclusiv Capela Sixtina. Aceasta îmi da prilejul sa fac anumite comentarii cu privire la ceea ce am vazut acolo.

Felul in care construim si împodobim locasurile noastre de închinaciune reflecta preferintele, credintele si conceptiile noastre. Acesta este motivul pentru care interiorul unei biserici ortodoxe este diferit de acela al unei biserici catolice sau al unei biserici baptiste. In interiorul bisericii putem vedea dorul dupa un Dumnezeu transcendent dar iubitor de oameni, dar putem vedea si exaltarea omului sau pragmatismul vietii de zi cu zi.

Iti marturisesc ca pentru mine, cu cresterea si educatia mea de protestant si cu noua dragoste descoperita pentru Ortodoxie, imaginile pe care le-am vazut in bisericile catolice din Roma sunt profund ofensatoare. Este adevarat ca întreaga lume celebreaza si apreciaza frumusetea picturilor lui Michelangelo sau Rafael. Ca opere artistice care exprima geniul artistilor, ele ma impresioneaza si pe mine, dar descopar ca in spatele lor se ascunde un spirit strain de credinta crestina, asa cum o cunosc eu, din Scriptura, din Biserica si din propria experienta.

Toate imaginile si statuile din interiorul bisericilor catolice reflecta sau exprima influenta Renasterii. Acest curent artistic atât de apreciat in lumea artelor, este de fapt o reîntoarcere la vechea idee pagâna a exaltarii omului, ca masura a tuturor lucrurilor si ca ideal ultim de frumusete si martie. Artistii Renasterii care au împodobit interiorul bisericilor catolice si au stabilit un stil care a ramas acolo pana in zilele noastre au fost aceia care au redescoperit frumusetea corpului omenesc asa cum era prezentat in arta antichitatii Greco-Romane. Adorarea Dumnezeirii a fost abandonata si omul a devenit din nou centrul atentiei artistului. Subiectele religioase apar mai mult ca niste pretexte care trebuiau sa satisfaca interesele celor care tineau punga. Iata câteva exemple:

Hristos nu mai apare ca misterul Dumnezeului întrupat, ca A Doua Persoana a Treimii, ca uniune a doua naturi, ci ca un om de o frumusete fizica desavârsita, cu caracteristici atletice, cu o statura perfect echilibrata. Înfatisarea lui ne vorbeste mai putin de Dumnezeu si mai mult de frumusetea si perfectiunea omului.

Culoarea fetelor, miscarea si introducerea perspectivei face ca toate imaginile sa fie pline de viata, dar nu de viata vesnica ce vine de la Dumnezeu, ci de viata de aici si acum, care are sens si frumusete in ea însasi, într-o împaratie a omului nu o Imparatie a lui Dumnezeu.

Pentru a scoate in evidenta frumusetea omului si a oferi o ocazie de maifestare a geniului artistului, trupurile apar adesea dezgolite sau acoperite sumar. Piepturile fecioarelor care apar sub camasile stravezii in unele scene biblice ma ofenseaza nu atât ca imoralitate, ci ca mutare a atentiei de la exprimarea operei de mântuire a lui Dumnezeu în istorie la frumusetea corpului feminin.

Anumite teme biblice sunt amestecate cu teme pagâne. La Muzeul Vaticanului am vazut, de exemplu, pe lânga imaginile de sfinti sau îngeri, o imagine intitulata Fortuna, care pare a fi o zeitate din antichitatea Greco-Romana.

Multe imagini sunt de-a dreptul nebiblice sau necanonice. Am vazut, de exemplu, o imagine a Judecatii de apoi in care Maria, Mama Domnului aparea in centrul imaginii, ca si cum ea ar fi cea care tine in mana balanta justitiei universului. Am vazut imagini ale Tatalui ca un om batrân, cu toate ca nu ni s-a înfatisat ca om decât prin Iisus Hristos. (Este adevarat ca uneori astfel de imagini ale Tatalui apar si in picturi ortodoxe recente, sub influenta apuseana. Dar ele sunt necanonice, si un numar de preoti ortodocsi mi-au spus ca exista un efort in Biserica Ortodoxa de a le îndeparta.)

As dori sa remarc faptul ca asemanarea dintre bisericile catolice si cele ortodoxe este doar incidentala. Imaginile în cele doua feluri de biserici au un caracter si un scop diferit. A le asemana este ca si cum am asemana bisericile baptiste cu salile de concerte rock pe baza faptului ca in ambele se folosesc instrumente muzicale.

În contrast cu arta umanista a Renasterii, icoanele ortodoxe ne îndreapta doar catre Dumnezeu. Nu numai Hristos, dar chiar si sfintii sunt patrunsi de viata Dumnezeiasca si pastreaza caracterul de mister, de taina, cuvenit apropierii de un Dumnezeu nepatruns. Chipurile sobre si meditative pe care le vedem în icoane, culorile uneori întunecate si alte ori stralucitoare, absenta perspectivei sau perspectiva inversata dau icoanelor o înfatisare "din alta lume". Acesta este unul din scopurile icoanelor ortodoxe, de a ne ajuta, asa cum se spune în imnul serafimilor dinainte de Euharistie, sa uitam grijile acestei lumi, si sa ne îndreptam fiintele catre cele vesnice.

Ma bucur de continuarea dialogului nostru, si sper sa discut curând si alte subiecte pe care le-ai ridicat în ultimele mesaje.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Mihai Oara

4-17-2000

Daniel,

Sunt cu totul de acord cu tine ca exista în societate o devalorizare si o pervertire a adevaratei semnificatii si realitati a sarbatorii Pastelui. Amestecarea crucii lui Hristos cu iepurasii si ouale vopsite creeaza confuzii atât printre crestini cât si printre necrestini. Patrunderea unor astfel de traditii straine de credinta adevarata este un fenomen trist dar de care trebuie sa ne ferim întotdeauna. Un minimum necesar este sa separam simbolurile crestine de traditiile populare necrestine, caruia chiar daca le practicam trebuie sa le dam un loc diferit si mai putin important în viata noastra. Personal nu am nimic împotriva oualor vopsite, chiar îmi face placere când fetitele mele se joaca cu ele, dar de aici pâna la a le prezenta ca simboluri esentiale ale Învierii este o mare distanta.

Din pacate, influentele lumii ne pândesc la orice colt si trebuie sa ne pazim cu vigilenta de ele. Îmi amintesc cum am vazut odata în Londra o reclama enorma pe autostrada, în care era pictat un înger, probabil Gabriel, care spunea, "Va aduc o veste buna!" Vestea buna era o sticla cu vodka, careia I se facea de fapt reclama. La ce decadere a ajuns cultura britanica care accepta prezentarea publica a acestei perversiuni, în care o istorie crestina este folosita pentru a vinde bauturi alcoolice! Îmi place sa cred ca în România o astfel de reclama nu ar fi asa usor acceptata.

Pentru mine este important sa declar ca toate "smintelile" pe care le amintesti în legatura cu Pastele nu au nimic de-a face cu Ortodoxia, si ca preotii sau credinciosii ortodocsi adevarati le resping asa cum le resping si baptistii.

În mesajul cu privire la Paste am observat o serie de afirmatii fata de care am comentarii. Probabil te-ai asteptat si tu la o reactie din partea mea.

In trecut, dezgustul fata de abuzurile si compromisurile din Biserica si din "societatea asa zis crestina", a produs fenomenul monastic.

Monasticismul este mai mult decât o reactie la compromisurile lumii. Într-un anumit fel Hristos a fost monastic, nefiind casatorit si petrecând timp în pustie, asemenea altor calugari care L-au imitat. Apostolul Pavel a fost un monastic, retras în pustie ani de zile, înainte de începerea lucrarii lui misionare. Cei mai

multi s-au dedicat unei astfel de vieti din dragoste fata de Dumnezeu, într-o cautare sincera a cunoasterii Lui, în practicarea postului si rugaciunii. Hristos ne spune ca unii s-au facut fameni pentru Împaratia lui Dumnezeu. Pavel recomanda viata de celibat ca o viata în care omul se poate dedica mai deplin lui Dumnezeu.

Ortodoxia are o profunda si bogata traditie monastica. Nu este deloc surprinzator ca atâtia credinciosi au ales calea monasticismului, nu neaparat ca fuga de compromisuri ci din dragoste pentru Hristos. Biserica are nevoie de astfel de oameni care sa-si curete sufletul si sa se roage. Din pacate, acesta este o alternativa biblica de viata care s-a pierdut complet în protestantism. Mai mult decât atât, cei mai multi protestanti privesc viata monastica drept o aberatie, o evadare nebiblica de la datoria de a fi martori ai lui Hristos în lume, uitând ca de fapt calugarii nu sunt complet izolati de contactele umane si ca linistea manastirii este mai favorabila marturiei crestine decât afacerile lumii.

În traditia ortodoxa, calugarii petrec majoritatea timpului în post si rugaciune, dar continua sa se întâlneasca cu oameni, care vin la manastiri tocmai pentru ca asteapta acolo sfaturi spirituale si sprijin în framântarile lor. Îndraznesc sa cred ca, fiind confruntat cu probleme spirituale, astept mai degraba ajutor si sprijin în rugaciune de la un calugar decât de la un businessman crestin.

Bazata prin excelenta pe "fapte bune", doctrina mintuirii din Biserica Ortodocsa exclude cu desavirsire justificarea "numai prin har si prin credinta", atât de draga protestantilor.

Cred ca aceasta fraza cuprinde în ea o enorma neîntelegere a Ortodoxiei.

Expresia "numai prin credinta" a fost introdusa de Luther ca reactie împotriva exagerarilor catolice, care pretindeau o acumulare de merite, uneori platite prin cumpararea de indulgente. Ceea ce a fost initial o buna intentie la Luther a devenit ulterior o capcana si un pericol de auto-înselare.

Luther a tradus în limba germana textul "prin har sunteti mântuiti, prin credinta", adaugând de la sine cuvântul "numai", adica "numai prin credinta". Dupa publicarea Bibliei germane, un teolog I-a atras atentia asupra acestei adaugiri nepermise la textul Scripturii. Raspunsul lui Luther a fost, "Daca Doctor Luther spune <numai> autunci este <numai>. Cei care spun astfel sunt papistasi, si toti papistasii sunt magari." În traducerile moderne, cuvântul "numai" nu apare, dar pervertirea învataturii crestine a ramas în continuare.

Când Pavel a scris ca prin credinta suntem mântuiti, nu prin fapte, el argumenta împotriva conceptiei fariseice care implica aceeasi acumulare de merite, complet divortata de starea interioara a inimii. Faptele fariseilor erau "desavârsite" pâna acolo încât ei plateau zeciuiala din cimbru sau marar. Ei credeau ca faptele legii sunt suficiente pentru mântuire. Împotriva acestei conceptii s-a ridicat Pavel, dar el nu a afirmat niciodata ca suntem mântuiti "numai" prin credinta. Doctrina lui Luther despre "numai prin credinta" contrazice imediat textul atât de clar din epistola lui Iacov, care subliniaza importanta faptelor. "Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are?" întreaba Iacov. Aceasta l-a deranjat pe Luther, care a cerut excluderea Epistolei lui Iacov din Canonul Noului Testament, împreuna cu Epistola lui Iuda si cartea Apocalipsei.

Care este deci adevarul? Suntem mântuiti numai prin fapte? Nu, aceasta îl contrazice pe Pavel. Suntem mântuiti numai prin credinta? Nu, aceasta îl contrazice pe Iacov. Avem deci nevoie de 50% credinta si 50% fapte? Sau poate 90% credinta si 10% fapte? Nici una dintre aceste teorii nu este corecta.

Teologia ortodoxa a dezvoltat termenul de sinergie care da un raspuns la aceasta întrebare. Sinergia înseamna manifestarea concomitenta a doua realitati care se întrepatrund si nu pot fi separate. Una se exprima prin cealalta, prima o împlineste pe cea de a doua. În ce priveste credinta si faptele, ele se afla într-o astfel de relatie de sinergie. Într-adevar, credinta adevarata, credinta mântuitoare se manifesta întotdeauna prin fapte, prin rezultate exterioare. Credinta lui Avram, care I-a fost socotita drept

neprihanire a fost credinta care s-a manifestat prin plecarea din tara parintilor lui, printr-o ascultare gata sa jertfeasca pe singurul lui fiu. Dar, în acelasi timp, singurele fapte care conteaza pentru Dumnezeu sunt acelea care se fac prin credinta în El si pentru El, faptele credintei. Daca Ted Turner a donat un miliard de dolari ca sa plateasca pentru avorturi în China, aceasta nu a fost o fapta a credintei, în ciuda aparentei de bunavointa. Credinta si faptele, sau adevarata credinta si adevaratele fapte se întrepatrund si nu pot fi despartite.

As dori sa te corectez si sa afirm ca Biserica Ortodoxa nu crede într-o mântuire "în excelenta prin fapte bune", asa cum apare în textul tau. Dimpotriva, ea crede ca faptele bune, despartite de credinta lui Hristos sunt gunoaie fara valoare. Pentru ortodox, meritele nu au nici un sens, nici nu se poate vorbi de merite înaintea lui Dumnezeu. Dar martirajul, ascetismul, facerea de bine, participarea la taine, toate acestea sunt fapte care duc la mântuire atunci când sunt facute în credinta lui Hristos si sunt manifestari ale acestei credinte.

Probabil ai dreptate când afirmi ca "justificarea numai prin har si prin credinta" este atât de draga protestantilor. Dar pentru mine aceasta fraza ramâne goala, pentru ca nu-mi pot imagina o viata de pura credinta, despartita de fapte, "numai prin credinta". Conceptul vietii de "numai credinta" este abstract si de nerecunoscut în realitate. Poate cineva fi mântuit într-o viata de destrabalare dar care ascunde un fel de credinta abstracta? Cum spune Apostolul Iacov, daca cineva are fapte, pot ghici ca are si credinta; dar daca nu are fapte, de unde pot sti ca exista o credinta?

Cred deci ca expresia "numai prin credinta" este în cel mai bun caz o abstractie goala de continut, dar cel mai probabil o capcana care ne da iluzia ca putem fi usor mântuiti printr-o simpla acceptare mintala a unor doctrine, fara nici o lupta, fara ducerea zilnica a crucii, fara efort, fara renuntare, fara jertfa.

În mesajul tau, gasesc scris în continuare ….

Spre deosebire de protestantism, care prin convertirea si botezarea adultilor, subliniaza totala depravare a firii umane si absoluta necesitate a lepadarii de sine si a "nasterii din nou" pentru "îmbracarea cu Christos", ortodocsia, plasând "nasterea din nou" in momentul botezului aplicat copiilor, trebuie sa faca un compromis cu firea pamânteasca, atribuindu-i un anumit potential de divinitate:

"Îndumnezeirea este prefacerea spirituala care se sprijina pe o calitate a firi ... aici este vorba de o transcendere reala a firii, de o continua depasire a ei prin iradierea harului necreat din umanitatea lui Christos îndumnezeita, pâna ce crestinul ajunge "la starea barbatului desavirsit, la masura virstei deplinatatii lui Christos" (Efes. 4:13) (citat din Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, pag. 219).

Acest citat din Ion Bria, care descrie în mod corect învatatura ortodoxa, este gresit interpretat, probabil dintr-o neîntelegere a cuvântului "fire". Te rog sa observi ca Bria nu spune "firea pamânteasca". Problema este ca în limba româna folosim cuvântul "fire" în doua sensuri diferite. Primul este acela de "fire pamânteasca" (care apare de exemplu în traducerea lui Cornilescu), de "carne" (în traducerea ortodoxa) si se refera la realitatea coruptiei omului prin pacat. Dupa câte stiu, termenul grecesc original este acela de "sarx" si probabil traducerea ortodoxa este mai fidela. Al doilea termen este acela de "natura umana", nu cea corupta de pacat, ci de natura originala a omului, asa cum a fost creat de Dumnezeu.

Firea omului, natura umana creata de Dumnezeu - la care se refera Ion Bria - este perfectabila, în sensul ca poate fi îndumnezeita. Adam a fost creat cu aceasta fire, fara pacat, dar înca ne-îndumnezeita. El a avut potentialul de a fi îndumnezeit printr-o partasie continua cu Dumnezeu, prin patrunderea lui de energiile divine, dar a ales pacatul. Hristos a avut aceasta natura umana, care a putut fi "perfectata", slavita, nu pentru ca ar fi avut în sine pacat, ci pentru ca initial slava lui Dumnezeu nu era înca vizibila în

ea. Ea a crescut în îndumnezeire la Schimbarea la Fata, când trupul si hainele lui Hristos au stralucit de lumina Dumnezeiasca. Aceeasi natura mai mult patrunsa de energia Dumnezeirii a fost vazuta de Apostolul Ioan pe insula Patmos.

În teologia ortodoxa, omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dupa cadere, omul a pastrat ceva din chipul lui Dumnezeu (de aceea este creativ, cu sensibilitate morala, inteligent, uneori bun) dar a pierdut complet asemanarea cu Dumnezeu. Îndumnezeirea este recâstigarea acestei asemanari, care de altfel nu poate fi facuta de om însusi, ci doar prin har, dar cu cooperarea omului. Credinta care lucreaza prin fapte produce în noi acest proces de îndumnezeire care se împlineste atunci când vom fi cu Hristos si se continua în eternitate, pentru ca Dumnezeu este ascuns si infinit iar noi fiinte finite care putem creste de-a pururi în unirea cu El.

În acest context, nu înteleg afirmatia dupa care Ortodoxia ar face compromisuri cu "firea pamânteasca". Daca prin fire întelegem aici "sarx", "carnea", "natura pacatului", Ortodoxia nu are decât o solutie: moartea firii prin unirea mistica cu moartea lui Hristos. Acesta este rostul ascezei: omorârea firii din madularele noastre. Sfintii ortodocsi au fost constienti de starea disperata de pacat si de necesitatea mortii. De aceea Ortodoxia înseamna lupta, efort, transpiratie, moarte, renuntare, umilinta, asceza. De aceea ortodocsii practica postul într-un mod consistent si metodic, mai mult si mai serios decât protestantii. De aceea multi ortodocsi renunta complet la lume si se retrag la manastire. Unde este deci compromisul cu "firea pamânteasca"?

Daca, pe de alta parte, prin fire se întelege natura umana creata de Dumnezeu, care poarta chipul Lui si potentialul asemanarii Lui prin lucrarea harului divin, atunci Ion Bria are perfecta dreptate sa se refere la "prefacerea spirituala care se bazeaza pe o calitate a firii". Aceasta prefacere devine posibila dupa botez, care în mod tainic aduce în om moartea si învierea Domnului Iisus.

Interpretarea data în textul mesajului tau este deci deficienta. Ea confunda "firea pamânteasca" ca natura a pacatului cu "natura umana susceptibila dumnezeirii" la care se refera Ion Bria. Ar fi absurd sa credem ca teologia ortodoxa ar pretinde ca pacatul poate fi îndumnezeit.

Daniel,

Poate ca unii cititori vor avea impresia ca uneori judec aspru protestantismul. Unii mi-au scris si s-au plâns ca sunt ironic cu privire la baptisti. Departe de mine o asemenea intentie! Doresc sa declar ca îi iubesc pe baptisti, ca mama, tatal si sora mea sunt baptisti si ca cei mai multi baptisti pe care îi cunosc sunt oameni buni cu care îmi place sa fiu prieten. În acelasi timp, atunci când vorbim despre subiecte importante cum ar fi mântuirea, cred ca este important sa fim credinciosi adevarului, chiar cu riscul de a aparea asprii sau a supara anumite sensibilitati. Idealul meu este sa fim drepti în ce priveste învatatura, dar iubitori în ce priveste oamenii. Spunând aceasta, ma deschid si eu oricarei critici, dar pe care as dori-o în acelasi spirit pe care l-am pastrat pâna acum în acest dialog.

Te asigur din nou de toata dragostea mea.

În Hristos,

Mihai Oara

Damiel Branzai

19 Aprilie, 2000

Draga Mihai

Am gasit o cugetare care merita sa fie trecuta ca epitaf peste toate decedatele intentii bune de dialog "interconfesional" din istoria Bisericii:

"Avem destula religie ca sa uram, dar insuficienta pentru a ne iubi unii pe altii."

Iti urez tie si imi urez mie de sarbatoarea acestui Paste sa fim partasi unei invierii prin care "dialogul" nostru sa biruiasca moartea si sa se bucure de binecuvintarea vesniciei.

Pentru ca ai deschis vorba despre "filioque" as vrea sa reconstruim intai evenimentele istorice si apoi sa ne exprimam parerile. Iata deci citeva date despre istoria timpurie a bisericii institutionalizate si despre Marea Schizma dintre cele doua ramuri ale bisericii istorice:

ISTORIA BISERICII INTRE ANII 300 - 1500

Perioada de istorie cuprinsa intre secolul IV si secolul XVI este cunoscuta sub numele de "Evul Mediu" ("Moyen Age"- franceza, "Middle age"- engleza) sau "epoca intunecata" ("Dark Age"- engleza). Privita retrospectiv, ea marcheaza o epoca in care biserica crestina s-a transformat, dintr-un ferment social, intr-o frana a dezvoltarii sociale, dintr-o mireasa a Mirelui asteptat, intr-una casatorita cu puterea politica de Stat, dintr-o grupare persecutata si urmarita, intr-o institutie majoritara persecutanta si terorizanta. Cum de a fost posibil?

Pe scurt, putem spune ca principala cauza a acestei evolutii a fost pervertirea altor doua doctrine fundamentale ale invataturii Noului Testament despre biserica: doctrina despre "Imparatia lui Dumnezeu" si "doctrina despre libertatea constiintei umane." Modificarea acestor doctrine fundamentale a dus la "maritarea bisericii cu Statul" si la aparitia multor forme de constrangere religioasa, care au culminat cu imfamele Cruciade si cu mult temuta Inchizitie. Din aceasta ghiara a crestinismului retrograd de Stat nu s-a putut iesi decat prin forta razboaielor religioase duse de Reformati sau prin martirajul sutelor de mii de anabaptisti, frati moravieni, frati elvetieni, baptisti, etc.

Biruinta prin compromis

Biserica locala nu poate fi inteleasa decat in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege corect "partile" din care este alcatuita realitatea.

Cand si-a facut aparitia in lume, crestinismul a aparut pe fundalul Imperiului Roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covarsitoare. Biserica lui Christos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea Imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, parea ca triumfa Imperiul, dar punand stapanire pe inimile oamenilor, crestinismul a fost acela care a triumfat in final,

modeland intreaga societate si dandu-i un impuls irezistibil spre "civilizatia" de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pana atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din randul "patricienilor", clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cand forta generalilor n-a mai fost depasita decat de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedand in fata dictaturii. Cel dintai general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 i.d.Ch). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l "indumnezeiasca". Cand aceasta s-a realizat, luna de nastere a "zeului-om" si-a schimbat numele in "Iulius", de unde se trage si numirea romineasca: "Iulie". Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar "necesara" din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 i.d.Ch) - 14 d. Ch). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intamplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in "August" ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugand fortei brute, inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre "legionarii" iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, "pax romana", (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane.

In decurs de doar cateva secole, Roma a "institutionalizat" Biserica, transformand-o in "Biserica Romei". Conflictul acut dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. si de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar Biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : "Sfantul Imperiu Romano-Catolic".

Stafia acestui Imperiu a continuat sa bantuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea "reicht" al germanilor, care trebuia sa dureze "o mie de ani", s-a prabusit in tandari.

Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este "reintegrarea" si "renasterea". Termenii sub care se vorbeste despre aceasta

sunt diferiti: "casa comuna a Europei" , "noua ordine economica mondiala" , "Europa unificata" sau "Statele Unite ale Europei". Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. "Babilonul cel mare", cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare "Anticrist", pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamantul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a "Apocalipsei".

Mariajul bisericii cu Statul

In primele trei secole, miscarea crestina a fost considerata "decadenta" (religio parva) si a suferit persecutii din toate directiile. Cele zece valuri de mari persecutii din Imperiu, n-au putut insa sa stinga flacara mesajului crestin. Dimpotriva! La debutul secolului IV existau in Imperiu intre cinci si zece milioane de crestini.

Devenit o miscare ideologica majora, crestinismul concura acum pe scena sociala cu paganismul idolatru. In acest context istoric, in istoria bisericii crestine apare Constantin (306-337), dupa Iulius Cezar, cel mai mare dintre imparatii romani. Prin geniul sau politic de om de Stat, Constantin a intuit imediat ca in capacitatea de sacrificiu si in credinciosia crestinilor este forta invincibila a unei "imparatii a sufletului."

La intrebarea: "Cum sa fac sa injug acest extraordinar potential uman la structura Imperiului Roman, pentru ca oamenii sa fie gata sa moara si pentru mine cum sunt gata sa moara pentru acest Isus?", Constantin a raspuns printr-o "pacaleala."

Semnul de pe cer

La vremea aceea, Constantin era inca doar unul din cei cativa pretendenti la conducerea Imperiului Roman. In octombrie, 312, trupele lui Constantin se infruntau in teritorii cu legiunile tiranicului Maxentius. In preziua unei astfel de batalii, Constantin a pretins ca ar fi avut o "vedenie" si ca pe cer i s-ar fi aratat semnul crucii crestine, impreuna cu mesajul: "In hoc signo vinces" ("In semnul acesta vei birui").

Am dori din tot sufletul sa credem in aceasta "convertire" (asemanatoare cu cea pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului), dar viata traita ulterior de imparatul Constantin a dovedit din plin contrariul. Prin contrast cu toti "convertitii" de atunci, el a refuzat botezul crestin pana in preajma mortii si s-a purtat ca un despot cu "episcopii" bisericilor.

Este mult mai probabil ca acest Constantin a privit spre milioanele de crestini raspanditi in mai toate provinciile Imperiului, a vazut cinstea lor exemplara, corectitudinea, devotamentul, bogatiile adunate prin harnicia lor, solidaritatea lor iesita din comun si si-a dat seama ce forta extraordinara pot fi ei in structura si stabilitatea Imperiului. Astfel, un genial strateg a intrebuintat o stratagema pentru a inregimenta "armata mantuirii" in legiunile Imperiului. Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de pana mai ieri au fost indemnati sa puna mana pe sabie si

sa "spintece" pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca "crestinatatii." Mieii neprihanirii au imbracat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi.

Crestinismul de Stat

Dupa biruintele in lupta, Constantin a ajuns "cezar" si a dat un decret in anul 323 prin care religia crestina a fost proclamata "religie de Stat". Fara sa se increstineze el insusi, sub pretext ca "cezarul" trebuie sa fie imparatul tuturor, Constantin a convocat episcopii crestini la palat si i-a insarcinat cu institutionalizarea bisericii. A trebuit publicat un crez oficial al bisericii, in care "episcopii" au fost obligati sa faca concesii si compromisuri care sa ingaduie "maselor" sa intre in biserica fara sa implineasca conditiile convertirii Nou Testamentale (credinta personala si pocainta). Constantin n-a avut rabdare cu episcopii. El trebuia sa cladeasca un Imperiu. Sub presiunile lui, episcopii care nu au acceptat compromisul au fost inlaturati si, nu de putine ori, omorati. Forta politica a inceput sa dicteze in rezolvarea problemelor religioase. Pentru a-si justifica excesele, cezarul roman i-a silit pe crestini sa "inventeze" si apoi sa accepte pretutindeni "doctrina celor doua sabii". Aceasta invatatura se baza pe exegeza gresita a textului in care, inainte de rastignire, Petru ii spune Domnului: "Doamne, iata aici doua sabii", iar Domnul, ii raspunde: "Destul." In conceptia noii doctrine, cele doua sabii din text ar reprezenta cele doua fatete ale noii societati crestine: sabia administratiei politice si sabia autoritatii eclesiastice.

Pana la data aceea, cezarul fusese "pontifex maximus", marele preot, capul religiilor pagane, indumnezeitul reprezentant al divinitatii printre muritorii de rand. Prin Constantin, cezarul a devenit si capul suprem al Bisericii crestine, aparatorul si garantorul ei in societate. Prin introducerea unor legi favorabile, prin alocarea de fonduri pentru cladirea unor edificii impunatoare si prin garantarea unor privilegii care sa asigure bisericii accesul la imbogatire si comfort, Constantin si cezarii de dupa el au tarat biserica intr-o incuscrire cu puterea seculara, departe de credinciosia fata de "Mirele din cer" care zabovea sa vina.

Exista o infinita diferenta intre bisericile Nou Testamentale independente care se zbateau in conflicte sub persecutiile din primele trei secole si biserica compacta, unitara, institutionalizata si puternica de la sfarsitul vietii lui Constantin. Aparent, crestinismul a triumfat asupra persecutorilor lui, dar a biruit prin compromis, iar victoria l-a imbolnavit de moarte. In Imperiul roman, crestinismul a castigat politic, dar a pierdut din punct de vedere spiritual. Prin compromis si cedari repetate, episcopii au binecuvantat nasterea unui monstru cu doua capete: "Sfantul Imperiu Romano-Catolic".

Deformarea doctrinei despre Imparatia lui Dumnezeu

Cartea Faptele Apostolilor debuteaza cu un pasaj in care ni se spune ca Domnul Isus li s-a aratat timp de 40 de zile ucenicilor si a stat adeseori de vorba cu ei despre "lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu". Este interesant ca in acel context, ucenicii au fost atat de cuprinsi de entuziasm in anticiparea evenimentului, incat L-au intrebat: "Doamne, in vremea aceasta ai de gand sa asezi din nou Imparatia lui Israel?" (Fapte 1:6).

Raspunsul Domnului Isus ("Nu este treaba voastra CaND ...") nu a fost o negare a venirii Imparatiei, ci doar o anuntare a faptului ca instaurarea ei nu trebuie sa fie o preocupare a acelei

generatii, si probabil nici a Bisericii ca atare. Imparatia trebuie sa ramana un prerogativ al Domnului Isus, la cea de a doua Sa venire.

In limbajul teologic, invatatura despre existenta unei imparatii terestre milenare a Domnului Isus se numeste si "Chiliasm", de la termenul "chilios", "o mie" din limba greaca. Chiliasmul a fost singura talmacire predominanta in biserica primelor doua secole. Unul dintre exponentii sai au fost Irineu, care a devenit episcop de Gaul in anul 177 si a murit 'n preajma anului 200. Acest om, socotit drept unul dintre parintii Bisericii, si-a exprimat crezul astfel:

(1) Dupa caderea lui Adam in pacat, lumea trebuie sa parcurga o istorie de 6.000 de ani. Aceasta parere si-a bazat-o pe ideea ca Dumnezeu lucreaza in cicluri de sapte si pe talmacirea unor texte ca acelea din Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8 si Evrei 4:9;

(2) La sfarsitul istoriei lumii actuale se va ridica pe pamant Antichristul.

(3) Christos se va arata atunci n slava si va triumfa asupra tuturor dusmanilor Sai.

(4) Christos va instaura pe pamant Domnia Sa de o mie de ani, ca un Sabat care va incheia ciclul de sapte mii de ani al istoriei.

(5) Ierusalimul va fi reconstruit si intreg pamantul va cunoaste o perioada de refacere si regenerare fara egal in istorie.

(6) Pacea si neprihanirea vor fi cele doua coordonate de baza ale domniei lui Christos pe pamant.

(7) Dupa aceasta domnie de o mie de ani a lui Christos, va urma invierea, judecata finala si 'nnoirea tuturor lucrurilor.

Printre ceilalti adepti ai chiliasmului ii mai putem aminti si pe Papias, care a trait in prima jumatate a celui de al doilea secol, pe Tertulian (c.160 - c.230), pe Barnabas, care ne-a lasat o scriere datata intre anii 50 - 70, pe Iustin Martirul (c.100 - c.165), pe Iranaeus (c.130 - c.200), pe Hippolitus, care a trait in prima parte a celui de al treilea secol, pe Cyprian (martirizat la Cartagina in anul 258), pe Lactantius (c.260 - c.325), pe Commodianus, care a trait in prima parte a secolului patru, pe Victorinus, care a murit ca martir in anul 304, pe Apollinaris (c.310 - c.392), pe Cerintius din primul secol si pe ucenicii sai numiti "cerintieni".

Prin imixtiunea cezarului in sinodurile bisericii si prin subordonarea escatologiei Nou Testamentale la scopurile imediate ale Imperiului Roman, "chiliasmul" a fost inlocuit cu "amilenismul". Aceasta invatatura, foarte prevalenta si astazi in bisericile catolice si ortodoxe, spune ca nu trebuie sa asteptam in nadejde ca imparatie terestra milenara sa fie instaurata la venirea lui Christos, ci ca "imparatia" este un concept care trebuie realizat astazi de biserica, prin propovaduirea Evangheliei si prin convertirea tuturor oamenilor. (Mai tarziu, amilenismul avea sa modifice conceptul de Imparatie terestra intr-unul de imparatie spirituala).

Astfel, de la "asteptarea Imparatiei" si de la "NU e treaba voastra sa stiti cand ..." s-a trecut la "realizarea imparatiei prin increstinarea in masa si prin constrangere cu ajutorul puterii militare a Statului."

"Chiliasmul" a fost nadejdea bisericii persecutate. Cand biserica nu a mai fost persecutata de Stat, ea a abandonat "nadejdea intr-o glorioasa imparatie viitoare", pentru care imparatii de acum nu aveau rabdare, si a fabricat o doctrina care sa justifice domnia imparatilor din lumea de acum, sub pretextul unui mandat divin primit din partea Domnului Isus, "Imparatul imparatilor si Domnul domnilor".

In loc sa astepte in smerenie si curatie feciorelnica "Imparatia neprihanirii" pe care o va instaura Christos la cea de a doua Sa venire, Biserica s-a aliat cu Statul ca sa construiasca o imparatie in care ambitiile, lacomia si orgoliile imparatilor au tarat-o in pacat.

Pusa sa aleaga intre martiraj si ademenitoarea perspectiva a bogatiei si a comfortului, biserica, prin reprezentantii ei de atunci, a preferat, in limbajul metaforic al Apocalipsei sa "se suie in pat" si sa curveasca cu mai marii lumii (Apoc. 2:20-22). Dumnezeu a stiut mai dinainte aceasta. Cuvintele folosite de Domnul Isus in scrisorile trimise bisericilor Pergam, Tiatira si Sardes ne aseaza inainte analiza si diagnosticul pe care-L face Dumnezeu bisericii din aceasta perioada istorica:

Pergam = biserica in cardasie cu Statul, doctrina celor doua sabii;

Tiatira = biserica "in pat" cu Statul nelegiuit, epoca plagilor mortale care au decimat Europa;

Sardes = biserica muribunda, o fatada falsa, o forma lipsita de continut; "Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort" (Apoc. 2:8 - 3:6).

Prin deformarea invataturii despre Imparatia lui Dumnezeu, crestinismul a calcat in picioare dorinta lui Christos ca Biserica sa ramana separata de Stat. Iata ce a spus El in Matei 22:21 : "Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu."

Aceste cuvinte au aparut intr-o imprejurare in care mai marii vremii au vrut sa-L prinda pe Domnul Isus si sa-L aresteze sub pretext ca nu respecta autoritatea de Stat. Ei au fost asa de siguri ca Domnul Isus nu se poate incadra in sistemul Statal incat au trimis impreuna cu provocatorii si garda de la Templu, "irodianii" (Mat. 22:16).

Intrebarea provocatorilor a fost: "Se cade sa platim bir Cezarului sau nu?"

"Isus, care le cunostea viclesugul, a raspuns: "Pentru ce Ma ispititi, fatarnicilor? Aratati-Mi banul birului." si ei I-au adus un ban. El i-a intrebat: "Chipul acesta si slovele scrise pe el, ale cui sunt?""Ale Cezarului," i-au raspuns ei. Atunci, El le-a zis: "Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!""Mirati de cuvintele acestea, ei L-au lasat si au plecat" (Mat. 22:15-22).

Am putea preciza: Au plecat cu mainile goale! Nu L-au putut prinde! Prin cuvintele spuse atunci, Domnul Isus ne-a aratat pentru toate veacurile atitudinea pe care trebuie sa o avem fata de Stat, "puterea temporala." Exprimata succint ea este: "o separare distincta si un respect reciproc."

Pentru cei familiarizati cu terminologia Bibliei iudaice, raspunsul Domnului Isus a fost limpede. Iata-l acum explicat pentru cei lipsiti de traditia iudaica:

1. Pe "banul birului" era chipul Cezarului si slovele limbii lui latine.

2. Aceasta intiparire ii arata fara nici o confuzie apartenenta: era "al Cezarului."

3. Dumnezeu il facuse pe om dupa "chipul si asemanarea Sa" (Geneza 1:27)

4. Deci, omul, fara nici o posibilitate de confuzie, ii apartine lui Dumnezeu si trebuie "dat lui Dumnezeu."

Rezumand cele de mai sus, putem spune ca exista o "imparatie temporala" in care se cuvine sa ne indeplinim corect indatoririle cetatenesti randuite de autoritatea Stat, si o "imparatie a lui Dumnezeu" in care trebuie sa ne dam pe noi insine Dumnezeului al carui chip Il purtam prin creatie.

Crestinul este o "intersectie" intre etern si temporal. Prin faptul ca el este cetatean, face parte din imparatia randuielilor sociale prezente, dar prin faptul ca el face parte din Biserica, el transcende imparatiile terestre si participa la activitatile unei realitati care nu poate fi reglementata de legislatii imperiale omenesti: "mparatia lui Dumnezeu sau Imparatia cerurilor.

Orice incercare de a sterge linia de demarcatie dintre aceste doua imparatii, este echivalenta cu o "lovitura de palat", in care puterea omeneasca incearca sa detroneze autoritatea divina. Pusi sa aleaga, copiii lui Dumnezeu trebuie sa refuze intotdeauna demn, dar categoric, amestecul autoritatii omenesti in domeniul spiritual al Bisericii: "Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi, decat de Dumnezeu" (Fapte 4:19).

Istoric, crestinismul a facut tocmai aceasta greseala. Mai marii Bisericii s-au plecat in fata Cezarului si au acceptat sa se aseze sub protectia, dar si sub ... autoritatea lui! In felul acesta, crestinismul a devenit un instrument al ambitiilor imperiale!

Persecutatii ajung sa persecute

Aliata cu Imperiul Roman, biserica a trebuit sa manifeste "nerabdarea" cezarilor in fata ezitarii cu care erau intampinate dorintele de unificare si de institutionalizare. In multe locuri, cetatenii imperiului care refuzau sa se "increstineze" au inceput sa fie persecutati. Agresivitatea bisericii crestine s-a transformat dintr-o propovaduire persistenta intr-o "constrangere" sprijinita cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil?

La insistentele nerabdatoare ale lui Constantin si mai ales ale cezarului de dupa el, Teodosiu I, "sinodurile episcopilor crestini" au renuntat la invatatura "totalei libertati de constiinta" si au

introdus "doctrina increstinarii fortate". Aceasta modificare de doctrina a fost sprijinita cu o inacceptabila "talmacire" a uneia din pildele Domnului Isus. Este vorba despre pilda celor poftiti la cina (Luca 14:15-24). Prin aceasta pilda, Domnul Isus i-a raspuns unuia care a zis, aparent evlavios, "Ferice de acela care va pranzi in Imparatia lui Dumnezeu!" Ideia pildei este ca "doritori teoretici" sunt multi, dar cei care sunt gata sa lase preocuparile inselatoarei vieti de acum, pentru a se gandi si pregati pentru Imparatia viitoare sunt, din pacate, foarte putini. Intr-unul din ultimele versete ale pildei, "stapanul" care isi poftise musafirii, exasperat ca ei n-au venit si ca inca mai este loc in sala de ospat, i-a zis robului sau: "Iesi la drumuri si la garduri si pe cei ce-i vei gasi, sileste-i sa intre, ca sa mi se umple casa" (Luca 14:23). Acest "sileste-i sa intre" (rastalmacit cu buna stiinta) a devenit deviza "increstinarii fortate," dictate de puterea imperiala.

Unii dintre "parintii bisericii" au inceput sa recomande pe fata "increstinarea fortata". Augustin din Hippo declara ca este preferabil ca oamenii sa fie adusi la Dumnezeu prin invatatura si sfatuire, dar ca, in situatia cand acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosita forta si pedeapsa:

"Multi trebuiesc adusi ca slugile cele rele, fortandu-i sa intre cu nuiaua suferintei. Vor avea apoi timp sa creasca singuri la un nivel de spiritualitate inalta ... Domnul insusi ne-a spus ca musafirii au fost mai intai invitati sa vina de buna voie la marele ospat, apoi, cand n-au vrut sa se conformeze, au fost siliti sa intre."

Prin ceea ce s-a facut atunci, biserica crestina a ajuns sa fie compusa din trei categorii de "credinciosi": credinciosi din convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterata, iar constiinta umana a fost "ingenuncheata cu forta." In timp, biserica a preluat chiar functiile si puterea Imperiului si a devenit singura autoritate suprema admisa in societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie inceputa in secolul IV este supranumita "Dark ages - epoca intunecata" sau "Middle Ages" - veacul de mijloc. Prin anumite colturi ale lumii, umbrele acestei epoci mai dainuiesc si astazi.

Doua din manifestarile cele mai detestabile ale "epocii intunecate" au fost Cruciadele si Inchizitia. Iata ce spune Encyclopedia Britanica despre "Middle Ages":

"Evul Mediu este perioada de istorie europeana cuprinsa intre caderea Imperiului Roman de Apus (c. 395) si perioada Renasterii (care a inmugurit in regiuni diferite ale Europei in secolele XIII, XIV sau XV). Termenul ca atare si semnificatia lui traditionala au fost introduse cu o vadita tendinta de confruntare de umanistii italieni; "renasterea" studiilor si culturii clasice grecesti pe care o sarbatoareau ei venea astfel dupa o simbolica perioada de "o mie de ani", al carei intunerec sublinia si mai mult importanta lucrarii lor. Intr-un sens, acesti umanisti au "inventat" Evul mediu pentru a se putea distanta ei insisi de el si pentru a se putea defini prin contrast cu el."

"Dupa ce vizigotii au cucerit Roma (410), Imperiul Roman a inceput sa se clatine. Triburile germanice care s-au infiltrat fortat in teritoriile Imperiale din sud si din vest au fost pana la urma "increstinate", dar nu au acceptat niciodata ideia de Stat centralizat unic. Ele si-au pastrat obiceiurile si stilul de viata, iar aceasta a facut guvernarea lor si unitatea culturala a Imperiului

Roman imposibile. Multe din imbunatatirile si din calitatea vietii adusa de Imperiul Roman, ca de exemplu: sistemul extraordinar de drumuri, sistemul postal, rutele comerciale, au decazut in mod substantial, impreuna cu nivelul realizarilor din arta si stiinta. (In haosul politic si administrativ) ... singura forta capabila sa dea o baza pentru unitatea sociala a ramas Biserica Romano Catolica. Evul Mediu deci prezinta o imagine confuza si adesea contradictorie a unei societati care incearca sa se structureze politic pe o baza eminamente spirituala."

"Dupa dizolvarea Imperiului, s-a ivit ideia unei Europe care sa functioneze ca un mare Stat-biserica, numit "crestinatate". (tineti minte versul eminescian: Peste-un ceas, crestinatatea e ca pleava vanturata"). Aceasta "crestinatate" era gandita sa functioneze cu doua straturi de conducatori: "sacerdotium", sau ierarhia eclesiastica si "imperium", sau conducatorii seculari. In teorie, aceste doua grupuri trebuiau sa se completeze reciproc, in misiunea lor de a reglementa, una problemele eterne, iar cealalta, problemele pamantesti ale oamenilor. In sfera problemelor eterne, autoritatea suprema era investita in scaunul papal, iar in sfera temporala in scaunul imparatesc. In practica insa, aceste doua centre de autoritate se infruntau continuu, se certau in public si au purtat chiar razboaie unul cu celalalt. Imparatii au incercat adesea sa intervina in treburile interne ale bisericii, pretinzand ca au dreptul divin de a numi slujitorii bisericii din teritoriile aflate sub suveranitatea lor si ca trebuie sa aiba un cuvant de spus in "doctrinele care reglementeaza viata si comportamentul social." Biserica, la randul ei, nu numai ca avea in proprietate orase si forte militare, dar a si incercat mereu sa se amestece in treburile Statului. Papa Inocentiu al III-lea, de exemplu, a pretins ca are dreptul sa arbitreze in disputele seculare dintre monarhii rivali pro ratione peccati (in imprejurari in care ar putea exista pericolul savarsirii de pacate). Alti papi au folosit "excomunicarile" drept un instrument politic si si-au arogat chiar si dreptul de a-i inlatura pe regi de la domnie." (Encyclopedia Britanica, Middle Age, pag. 107).

Cruciadele

Venit sa moara pe o cruce pentru pacatosii lumii, Christos a trebuit sa vada pentru o vreme pe pacatosii lumii omorati in numele crucii. Ce au fost aceste cruciade?

Din punct de vedere teologic, cruciadele au fost incercari de a integra Ierusalimul in dogma imparatiei amileniste. Cartea Apocalipsei si doctrina continuitatii preotesti cerea, in talmacirea amilenista, ca Ierusalimul sa fie cuprins in teritoriul teocratiei crestine. La umbra teologiei s-au ascuns insa o serie intreaga de alte interese, unele dintre ele foarte "lumesti" si preocupate mai mult cu aurul si argintul lumii, decat cu sufletele oamenilor. Vom cita iarasi din Encyclopedia Compton:

"Este porunca Domnului!" Acesta a fost strigatul miilor de crestini care s-au alaturat cruciadelor pornite sa cucereasca tara Sfanta si sa elibereze Ierusalimul de sub turci. Din 1096 pana in 1270 au fost opt cruciade majore si doua "cruciade ale copiilor" (amandoua in anul 1212). Numai cea dintai si cea de a treia cruciada au fost, pentru un timp, victorioase. In lunga istorie a cruciadelor, mii de "cavaleri", de ostasi, negustori si tarani si-au pierdut viata in marsurile de pe drum si in luptele purtate.

Pentru crestinii din Europa, Ierusalimul era cetatea sfanta. Mormantul lui Christos, Muntele Maslinilor, Golgota si multe alte locuri asociate cu viata si invatatura lui Christos le erau prezentate ca detinatoare de puteri magice pentru vindecarea de boli si pentru iertarea de pacate.

Manati de o superstitie pagana "increstinata" de biserica oficiala, oameni din toate colturile Europei faceau pelerinaje la "locurile sfinte." Cand accesul le-a fost interzis de turci, crestinii au pornit sa ia cu asalt Israelul si sa elibereze Ierusalimul. In plus, Commenus, imparatul ramurii Rasaritene a Imperiului Roman, a inceput sa se teama ca turcii vor ataca Constantinopolul. Ei il invinsesera deja in lupta pe predecesorul sau si-l omorasera. "Crestinatatea" a inceput sa simta amenintarea teroarei turcesti, asa ca acest Commenus i-a trimis papei Urban al II-lea o scrisoare in care-i solicita ajutorul. Papa a convocat de urgenta un Conciliu bisericesc la Cleremont, in Franta (1095). Vorbind cu mult patos si elocinta, el si-a indemnat audienta sa porneasca neintarziat o cruciada pentru eliberarea tarii Sfinte. Nici un alt discurs din istorie nu a avut un efect mai mare. Inflacarati de un nestapanit zel religios, preoti, cavaleri si nenumarati oameni din popor au strigat in cor: "Este porunca Domnului!"

Sub masca religioasa se ascundeau insa alte sentimente. In vremea aceea, Europa crestina traia in feudalism. Stapanul castelului administra dupa plac si pamantul si oamenii care se aflau pe el. Nu exista prea multa viata "citadina", cu exceptia Italiei, unde comertul transformase orasele in cetati ale luxului si distractiilor care atrageau ca un magnet pe cei dornici de viata.

Pe de alta parte, populatia aflata intr-o explozie demografica avea nevoie de teritorii noi in care sa se extinda. Pe acest fond, cruciadele s-au dovedit a fi de fapt niste expeditii de cucerire si jaf, deghizate intr-o haina religioasa. Participantii la ele doreau mult mai mult decat eliberarea Ierusalimului. Ii fascina mai ales tezaurul Templului despre care unii credeau ca se mai afla inca ascuns sub ruine. Ii fascina si sa plece din locurile anoste in care traiau, ca sa traiasca "marea aventura" a unor calatorii din care sperau sa se intoarca "celebrii si bogati."

Plecati fara provizii de acasa, cruciatii s-au manifestat ca adevarate hoarde de lacuste care au devorat si jefuit totul in cale. Europa isi trimetea de fapt "exploratorii" sa se intoarca aducand cu ei noile fascinatii din lumea orientala: trestie de zahar, orez, caise, pepeni, portocale, lamai, banane, panza de Damasc, matase, satin, catifea si vopsele.

Cruciadele sunt o rusine a bisericii. Judecate retrospectiv, ele nu au produs nimic "crestin" in teritorii. Au deschis insa mintea oamenilor spre realitati din afara sferei crestine si au adus in Europa germenii din care s-a dezvoltat apoi gandirea independenta, miscarea renasterii si, mai tarziu, marile explorarii geografice care au dus la descoperirea Americii si a faptului ca traim pe un pamant ... rotund. Din acest punct de vedere, mergand suficient de mult spre est ajungi la ... vest, iar adancindu-te prea mult in istoria aspectului crestin al Evului Mediu, dai de stravechea si egoista fire pamanteasca, interesata sa domine, sa adune bogatii si sa ... se implineasca intr-o existenta fara legatura personala cu Dumnezeu.

 

MAREA "SCHIZMA" DINTRE APUS SI RASARIT

In vara anului 1054, chiar in clipa cand trebuia sa inceapa liturghia in mareata catedrala "Sfanta Sofia" din Constantinopol, cardinalul Humbert impreuna cu alti doi trimisi ai Papei de la Roma au inaintat pana la altar, au depus acolo o "bula" papala si au iesit stergandu-si praful de pe picioare si spunand: "Dumnezeu sa vada si sa judece!" Documentul excomunica patriarhul Constantinopolului si intreaga Biserica aflata sub pastorirea sa, interzicandu-le sa mai primeasca "harul divin" prin comuniune cu Biserica Catolica si prin savarsirea sacramentelor.

Unul dintre diaconii prezenti, intuind continutul documentului l-a luat repede de pe altar, a alergat dupa Humbert si l-a implorat sa ia "bula de excomunicare" inapoi. Cum Humbert a refuzat s-o faca, diaconul a aruncat documentul in praful de pe strada.

Acest incident este identificat de obicei drept clipa in care s-a produs "schizma", marea ruptura dintre ramura Apuseana si ramura Rasariteana a Bisericii Catolice. De atunci, cele doua jumatati sunt cunoscute ca Biserica latina (Romano Catolica) din vest si Biserica greaca (Grec Ortodoxa) din est. Incidentul din catedrala nu a fost insa decat unul dintr-o intreaga serie de incidente care au marcat permanentizarea schizmei, pecetluind-o prin teribilul masacru deslantuit de cruciatii Romei in Constantinopol in anul 1204. Consecintele acestei rupturi dainuiesc si astazi, iar cauzele ei au fost multiple si complexe.

Schizma - realitati geo-politice

Pe vremea apostolilor, Imperiul Roman se bucura de unitate si stabilitate. Desi era constituit din grupuri etnice diferite care vorbeau o sumedenie de limbi nationale si de dialecte, imperiul era condus de un singur Cezar (imparat) si se manifesta pretutindeni pe coordonatele civilizatiei greco-romane. Cel putin una din cele doua limbi de circulatie mondiala, latina si greaca, era vorbita in fiecare colt al imperiului, limba latina fiind cu predilectie limba cancelariilor imperiale.

Cam pe la sfarsitul celui de al doilea secol, Imperiul Roman, desi teoretic a ramas intact, a functionat practic prin doua jumatati plasate fiecare sub autoritatea unui imparat propriu. Constantin a infiintat chiar si o a doua capitala imperiala in rasarit, Constantinopol, cunoscuta sub titlul de "cea de a doua Roma."

Au urmat apoi invaziile germanice din secolul cinci. Vestul Europei a fost sfasiat de razboaie si impartit intre goti, lombarzi, franci, vandali si alte triburi germanice. Bizantinii din rasarit considerau in continuare Imperiul Roman drept universal (catolic), dar in realitate, divizarea pe coordonatele est-vest se adancea cu fiecare an.

Avarii si slavii au ocupat apoi peninsula balcanica. Iliricum, care functionase ca un veritabil pod intre rasarit si apus a devenit astfel o formidabila bariera. Odata cu ridicarea Islamului in secolul sapte, Marea Mediterana a intrat din ce in ce mai mult sub controlul lumii arabe. Contactele culturale dintre tarmul rasaritean si tarmul vestic al Mediteranei a fost din ce in ce mai dificile.

Realitatile geo-politice s-au complicat si mai mult. Timp de secole, de cate ori avusesera nevoie, papii de la Roma apelasera la Constantinopol pentru ajutor economic si militar. In anul 754 insa, papa stefan al II-lea, incapabil sa primeasca ajutor din rasarit, a solicitat sprijin din partea

conducatorului francilor, Papin, pentru a putea face fata atacurilor lombarzilor. Din momentul acela, papalitatea a alunecat din ce in ce mai mult sub tutela politica a francilor.

Peste doar o jumatate de secol s-a intamplat un alt eveniment, mai dramatic si cu o si mai mare valoare simbolica. In ziua de Craciun a anului 800, papa Leo al III-lea l-a incoronat pe Charlemagne (Carol cel Mare), rege al francilor, conferindu-i titlul de ""mparat al sfantului Imperiu Roman." Charlemagne a cautat imediat sa primeasca aceiasi recunoastere si din partea imparatului de la Constantinopol (Bizant). "mparatul bizantin se considera insa conducatorul unui imperiu inca unic. Actul de incoronare a fost declarat drept o "nefericita farsa", cu intentia nemarturisita de a produce o "schizma." Bizantul nu s-a grabit sa recunoasca incoronarea lui Charlemagne.

Schizma - instrainarea crescanda

Incoronarea lui Charlemagne a scos in evidenta si mai mult "schizma" de civilizatie dintre vest si est. Toate masurile de renastere culturala promovate de Charlemagne la curtea sa din occident au fost marcate de puternice prejudecati teologice si politice impotriva greco-orientalilor. La randul lor, bizantinii, s-au complacut sa se retraga in turnul lor de fildes si au refuzat sa ia in serios evolutia scolastica din vest. Pentru bizantini, francii, cu toata cultura lor, erau doar niste "barbari." Aceasta prejudecata reciproca a fost amplificata de problema limbii folosite. Apusesera zilele cand oamenii din clasa educata cunosteau si greaca si latina. Incepand de prin anul 450, foarte putini oameni din vest cunosteau greaca, iar dupa anul 600, cu toate ca Bizantul isi pastra inca numele de Imperiu Roman, foarte putini bizantini mai vorbeau limba latina. Fontiuss, cel mai mare scolar rasaritean al secolului IX, nu stia sa citeasca in limba latina. In anul 864, un imparat "roman" al Bizantului, Mihael al III-lea, desemna limba lui Virgiliu drept o limba "barbara."

Peste aceste realitati s-a suprapus si felul in care era vazuta educatia in cele doua jumatati imperiale. Bizantinii aveau o civilizatie de mare bogatie si cultura. Foarte multi "laici" erau pasionati de teologie. Figura omului de rand pasionat de teologie este o caracteristica a "sfintilor" din Imperiul Bizantin. Unii din cei mai renumiti oameni ai Ortodoxiei - Fontiu de exemplu - au fost "laici" inainte de a fi promovati ca "patriarhi."

In Occidentul prins in plasa confuziilor si luptelor politice, singura educatie inalta care a supravietuit in ceea ce se cheama de obicei "Evul Mediu" sau "intunecat", a fost cea din sfera Bisericii. Teologia a devenit astfel domeniul exclusivist al preotilor. Cei mai multi "laici" erau fara educatie, incapabili sa patrunda nuantele dezbaterilor teologice.

Teologia Bisericii crestine a urmat deci doua cai diferite. In vestul latin, ea a fost prevalent practica, in timp ce in rasaritul grec a devenit preponderent speculativa. Gandirea latina a fost influentata puternic de "dreptul roman." Grecii au asezat teologia mai mult in contextul unei vieti de inchinaciune. Cea dintai a nascut o teologie "juridica", cea de a doua a dat nastere uneia "meditativa si ireneica" (de veneratie).

In privinta "crucificarii"de exemplu, latinii L-au privit pe Christos ca "victima", in timp ce grecii L-au privit mai mult ca "biruitor asupra mortii." Latinii au vorbit mai mult despre necesitatea

"rascumpararii" celor pacatosi, in timp ce grecii au accentuat imperativul "indumnezeirii" fiintei umane.

Au existat si diferente in ceea ce priveste aspectele practice: grecii au admis casatorirea preotilor, latinii au insistat asupra necesitatii celibatului. Cele doua ramuri au avut pareri diferite si in privinta "postului". In Eucharistie, grecii au folosit painea dospita, in timp ce latinii au preferat painile fara drojdie, numite si "azimi."

Toate aceste deosebiri nu s-au exclus neaparat unele pe celelalte. Ele au fost mai mult "complementare", asemenea deosebirilor care exista in cadrul familiei intre un sot si o sotie.

Schizma - lupta pe fata

Disputele fatise dintre cele doua ramuri ale Bisericii au inceput cam de prin secolul sase. O intamplare petrecuta in secolul noua insa arata cat de departe ajunsese ruptura dintre Roma si Constantinopol. Incidentul este cunoscut in istorie sub numele de "schizma lui Fotiu", desi ortodocsii prefera sa-i spuna "schizma papei Nicolae."

El a debutat in anul 858, cand patriarhul Ignatiu din Constantinopol a fost exilat de imparatul bizantin pentru ca indraznise sa-i critice imoralitatea din viata personala. Sub presiunea imparatului, Ignatiu si-a dat demisia si in locul lui a fost promovat Fotiu, un "laic" foarte dotat. Acest Fotiu a fost supranumit "cel mai renumit ganditor, cel mai capabil politician si cel mai abil diplomat care a ocupat vreodata postul de patriarh la Constantinopol."

Fotiu, asa cum cerea obiceiul vremii, a trimis o scrisoare episcopului de la Roma, papa Nicolae I, prin care anunta instalarea sa in scaunul patriarhal. In mod normal, papa ar fi trebuit in mod automat sa trimita inapoi o scrisoare de recunoastere si felicitare. Dar Nicolae a zabovit. El auzise ca in Constantinopol mai existau inca multi suporteri ai patriarhului demis care il priveau pe Fotiu drept "uzurpator." Asa ca papa Nicolae s-a decis sa astepte niste lamuriri suplimentare inainte de a da un raspuns. In anul 861, el a trimis niste "delegati" la Constantinopol. Fotiu, care nu dorea un conflict deschis cu papa, i-a tratat pe delegati cu toata cinstea, invitandu-i chiar sa prezideze un Consiliu local in care sa se puna capat tuturor neintelegerilor. Consiliul a decis ca Fotiu este indreptatit sa fie considerat patriarh legitim.

Cand i-a primit inapoi pe delegatii veniti din Constantinopol, papa a considerat ca ceea ce facusera ei reprezenta o "depasire a atributiilor." A rejudecat el insusi problema dupa datele aduse de ei si a rasturnat decizia, spunand ca Fotiu trebuie sa renunte la toate pretentiile de demnitate preoteasca si ca in locul lui trebuie reinstalat ca patriarh, Ignatiu.

Auzind cele petrecute, bizantinii au preferat sa ignore hotararea papei si n-au dat nici un raspuns scrisorii trimise de la Roma.

Neintelegerea cea mare era in privinta pretentiilor papale, care devenisera un "mar al discordiei" intre Apus si Rasarit. Intre bisericile rasaritene exista un puternic sentiment de egalitate si fratie intre episcopi. O serie intreaga de biserici locale se pretindeau a fi fost infiintate personal de apostoli. Desi acordau scaunului episcopal de la Roma cinstea de "primat intre episcopi",

bisericile il priveau pe papa mai mult ca pe un "primus inter pares" (cel dintai dintre mai multi egali).

In Apus, un singur oras putea pretinde cinstea de a avea o biserica fondata de unul din apostoli, Roma, asa ca "cetatea eterna" ajunsese sa fie singura cu statut "apostolic." Bisericile apusene functionau mai putin ca un colegiu de egali si mai mult ca o monarhie cu conducerea centralizata in persoana celui care ocupa scaunul papal. Bizantinii nu s-au suparat pe aceasta situatie atata vreme cat scaunul papal n-a avut pretentia sa-si intinda ascendenta si asupra Rasaritului.

Mai mult, rasaritul avea un conducator unic in persoana imparatului bizantin, care avea datoria sa pastreze si sa garanteze ordinea publica. Dupa invaziile triburilor germanice din Europa de vest, intregul teritoriu se faramitase in tinuturi aflate sub domnia unei pluralitati de mici capetenii razboinice. Singura figura care putea proiecta in jur aparenta unei centralizari politice a Europei de vest a fost liderul religios de la Roma. De exemplu, papa Leo I a fost acela care, in anul 452, l-a convins pe Attila, conducatorul hunilor migratori sa ocoleasca Roma intr-una din campanile lui razboinice. Dupa acest incident, scaunul papal a inceput sa-si exercite autoritatea nu numai asupra fetelor bisericesti subordonate, ci si asupra liderilor politici ai zilei. si atunci insa, Rasaritul a trecut cu vederea aceste abuzuri, atata timp cat papa pretindea autoritatea suprema numai in Apus.

Pentru prima data, in cazul acestui Nicolae I, scaunul papal cauta sa-si extinda si sa-si exercite autoritatea suprema si asupra ramurii rasaritene a Bisericii. Asa cum avea sa o formuleze intr-un document din 865, Nicolae I avea pretentia ca autoritatea lui trebuie sa se manifeste "asupra intregului pamant, adica, asupra oricarei biserici." Cand s-a ivit disputa dintre Ignatiu si Fotiu la Constantinopol, papa Nicolae a socotit sa o foloseasca ca o ocazie de a face ambele parti implicate in conflict sa se aseze sub propria lui autoritate, certificand prin aceasta jurisdictia sa universala.

Ironia este ca tocmai "supunerea" lui Fotiu in fata delegatilor papali a dat peste cap toate planurile. Decizia lui n-a confirmat neaparat suprematia papala, ci doar o oarecare masura de "curtoazie diplomatica." Pentru a-si demonstra autoritatea, papa Nicolae I a hotarat sa convoace un nou Consiliu. Bizantinii nu au fost deranjati de scrisorile venite de la Roma, doar in masura in care acestea depaseau prevederile articolului 111 stabilit la Consiliul de la Sardica (343). Acest articol stipula ca "rejudecarile" nu pot fi facute de papa de la Roma, ci de catre un grup de episcopi din provinciile imediat invecinate cu locul in care se afla episcopul aflat in discutie.

Bizantinii si-au dat seama ca Nicolae I a incalcat cu buna stiinta acest articol si s-a amestecat in mod nepermis in afacerile unui alt patriarhat. Chiar si doar pe fondul acestei "autoritati papale", disputa dintre Nicolae I si Fotiu a avut un potential exploziv. Exista insa si un alt fond al problemei, mult mai subtil, dar si mult mai distructiv ca si consecinte.

Schizma - politica misionara

Pe vremea aceea, si Bizantul si Biserica Apuseana (cu precadere germanii) pornisera campanii misionare in mijlocul popoarelor slave. Cele doua linii de strategie misionara, una pornita din vest, iar cealalta din est aveau sa se intalneasca in Bulgaria.

Bulgaria era o tara pe care si Roma si Constantinopolul dorea cu ardoare sa o atraga in sfera lor de influenta. "Hanul" bulgar Boris a inclinat la inceput sa ceara misionarilor germani (deci catolicilor) sa-l boteze in religia crestina, dar cand a fost amenintat cu invazia bizantinilor s-a razgandit si, in preajma anului 865, a fost botezat de preotii greci.

Boris a cerut ca biserica bulgara sa primeasca aceiasi autonomie pe care o aveau alte patriarhate (Alexandria, Antiohia si Ierusalim), dar Constantinopolul l-a refuzat.

Din aceasta cauza, Boris s-a intors iarasi inspre Apus, sperand sa obtina conditii mai bune pentru intrarea tarii sale in "lumea crestina." Hanul le- a dat misionarilor latini mana libera sa lucreze in Bulgaria, iar ei s-au napustit in atacuri verbale asupra grecilor, grabindu-se sa scoata in evidenta punctele in care cele doua ramuri ale Bisericii nu era de acord: casatorirea preotilor, reguli pentru zilele de post, si, mai ales ..."FILIOQUE"!

Aceasta disputa din urma se referea la o formula rostita in "credeul crestin." La inceput, fraza suna astfel: " Cred in Duhul Sfant, Domnul, datatorul vietii, care purcede de la Tatal ..." Ea se rosteste astfel si astazi in bisericile rasaritene. Apusul a introdus insa treptat inca o expresie "sI DE LA FIUL" (in latina: FILIOQUE), asa ca in Apus credeul spunea "purcede de la Tatal si DE LA FIUL."

Aceasta adaugire a aparut pentru prima data in Spania ca un raspuns dat "arianismului" (doctrina care nega divinitatea Fiului lui Dumnezeu). Formula s-a raspandit apoi in Franta si Germania, unde a fost acceptata cu entuziasm de Charlemagne si canonizata in Consiliul de la Frankfurt (794).

Roma propriu-zisa nu a folosit aceasta formula liturgica decat de la inceputul secolului XI. In anul 808, papa Leo al III-lea i-a scris lui Charlemagne ca, desi el crede ca adaugirea este in intregime in spiritul invataturii evangheliei, considera ca este periculos sa accepte modificarea unui text adoptat de Consiliile Bisericii drept "credeu oficial."

Grecii au ignorat acest "FILIOQUE" pana in secolul IX, dar cand l-au contestat au facut-o cu toata pasiunea. Ortodocsii rasariteni au respins (si resping si astazi) aceasta adaugire la "credeu" din doua motive. In primul rand "credeul" este o avutie comuna a intregii Biserici si daca ar trebui schimbat ceva, schimbarea trebuie facuta in cadrul unui Consiliu ecumenic (al tuturor episcopilor din est si vest). Prin faptul ca au modificat "credeul" fara consultarea celor din Rasarit, vesticii sunt vinovati de, in terminologia unui teolog ortodox, "fraticid moral", sau de pacat impotriva unitatii Bisericii.

In al doilea rand, majoritatea ortodocsilor cred ca adaugirea clauzei "FILIOQUE": este gresita din punct de vedere teologic. Unii merg pana la a o denunta drept "erezie", pentru ca ea schimba echilibrul delicat din doctrina despre trinitatea dumnezeirii.

Cu toate ca adaugirea la crez nu era inca acceptata in Roma secolului IX, papa Nicolae I i-a sustinut pe misionarii germani care o propovaduiau in Bulgaria.

Alarmat de aceasta invazie misionara la chiar granitele Imperiului Bizantin, Fotiu a scris in anul 867 o scrisoare catre toti episcopii Bisericii Rasaritene. In ea, el condamna adaugirea la credeu si-i proclama drept eretici pe cei ce o propovaduiesc in popor. Fotiu convoaca un Consiliu la Constantinopol, si il excomunica pe papa Nicolae I, numindu-l "un eretic care face prapad in via Domnului." Crestinatatea era in pragul marei schizme.

Situatia s-a schimbat insa pe neasteptate. In acelasi an, 867, imparatul Bizantului a fost asasinat, iar uzurpatorul tronului l-a demis pe Fotiu si l-a reinstalat ca patriarh pe Ignatiu, omul a carui demitere si exilare pornise toata controversa. Cam in aceiasi vreme a murit si papa Nicolae I. In locul sau a urmat Adrian al II-lea, iar apoi papa Ioan al VIII-lea. Prin aceste succesiuni de personaje, au aparut alte controverse si alte aliante, despre semnificatiile si complexitatea carora nu este locul sa discutam aici.

Un alt Consiliu convocat la Constantinopol, cunoscut sub numirea de Consiliul anti-Fotian, la condamnat pe Fotiu, r asturnand deciziile din anul 867. Consiliul acesta a decis ca Bulgaria apartine de patriarhatul din Constantinopol. Dandu-si seama ca Roma ii va oferi chiar mai putina libertate decat i-a oferit Bizantul, Boris a mai schimbat o data macazul si a acceptat decizia episcopilor. In anul 870 au fost alungati din Bulgaria toti misionarii apuseni si nimeni n-a mai auzit de atunci in Bulgaria despre "FILIOQUE."

Istoria nu se sfarseste insa aici. Dupa o vreme, la Constantinopol, Ignatiu si Fotiu s-au impacat, iar cand in 877 a murit Ignatiu, Fotiu a devenit inca o data patriarh!

In 879 a fost convocat un nou Consiliu la Constantinopol, Consiliul precedent a fost anatemizat si au fost ridicate toate sanctiunile plasate anterior asupra lui Fotiu. Roma a stat deoparte, neincercand nici sa insiste asupra adaugirii la crez si nici sa impuna autoritatea scaunului papal. Pentru o vreme cel putin, in aspectele ei exterioare, pericolul schizmei parea inlaturat.

Schizma - esecul diplomatiei

La debutul secolului XI a aparut iarasi necazul. In anul 1014, cu ocazia incoronarii lui Henry al II-lea ca Sfant "mparat Romano-Catolic, credeul a fost cantat pentru prima oara in forma lui "adaugita." In plus, plasata sub influenta germana acum, Roma s-a reorganizat din interior si, prin activitatea unor papi ca Grigore al VII-lea, si-a dobandit o pozitie de autoritate fara paralel in istoria politica a Europei de vest. In mod firesc, urmatorul pas al Romei a fost sa readuca la viata pretentiile ei de jurisdictie universala.

Lucrurile au fost complicate si mai mult de Normanzii si de Vikingii care au atacat regiunile din sudul Italiei, aflate pana atunci sub directa autoritate Bizantina. Mai mult, Venetia, un puternic oras-stat si centru comercial a inceput sa se amestece din ce in ce mai suparator in afacerile comerciale bizantine din Italia si Asia Mica.

Prin 1050, normanzii au inceput sa-i forteze pe grecii din Italia bizantina sa se conformeze liturghiei si practicilor latine. Ca reactie, patriarhul Mihai Cerularie le-a pretins bisericilor latine din Constantinopol sa se conformeze practicilor grecesti. Cand acestea au refuzat, patriarhul a dispus inchiderea lor.

In 1053, Cerularie si-a temperat atitudinea si i-a scris papei Leo al IX-lea, propunandu-i o incercare pentru rezolvarea tuturor controverselor. In 1054, papa Leo a trimis la Constantinopol trei delegati in frunte cu Humbert, episcopul din Silva Candida.

Cardinalul Humbert si patriarhul Cerularie au fost insa amandoi ingamfati si incapatanati, asa ca intalnirea lor n-a produs nici o imbunatatire. Cand i s-au adresat lui Cerularie, delegatii papali i-au inmanat doar o scrisoare din partea papei si s-au retras fara sa rosteasca macar salutarea de uzanta. De fapt, scrisoarea fusese scrisa de Humbert si era foarte pornita pe cearta.

Patriarhul a refuzat sa mai stea de vorba cu delegatii papali. Infuriat peste masura, Humbert si-a pierdut orice rabdare si a scris imediat o "bula de excomunicare" impotriva lui Cerularie. Invinuirile, majoritatea fara nici un suport real, contineau pana si o acuza pentru omiterea formulei "FILIOQUE" din credeul oficial rasaritean!

Humbert a plecat imediat in Italia, unde s-a grabit sa prezinte situatia drept o mare victorie pentru scaunul de la Roma. Reactia patriarhului Cerularie a fost convocarea unui alt Consiliu la Costantinopol si emiterea unui document pentru excomunicarea cardinalului Humbert. Incercarea de impacare facuse ca lucrurile sa fie mult mai rau decat fusesera mai inainte.

Relatii "prietenesti" dintre Roma si Constantinopol au continuat insa si dupa 1054. Cele doua jumatati ale Bisericii pareau ca nu-si dau inca seama de uriasa prapastie care se adancea intre ele. Pentru moment, toate pareau doar un impas temporar, doar o neintelegere care, cu tact si diplomatie, avea toate sansele sa fie rezolvata. Aceste sperante au fost insa spulberate cu desavarsire de ceea ce au facut "cruciatii."

Schizma - sacrilegiul

La inceputul deceniului 1090, imparatul bizantin Alexis a apelat la ajutor din partea Romei. Musulmanii tocmai cucerisera regiuni intinse din Imperiul Bizantin, si mai grav, multe locuri sfinte din tara Sfanta. Apusul si-a adunat fortele si a trimis mii de "cruciati" care au reusit sa elibereze si Antiohia si Ierusalimul.

Acesti cruciati au instalat insa si in Ierusalim si in Antiohia patriarhi de rit "latin" care activau acum alaturi de cei de rit "grecesc." Populatia crestina a acceptat aceasta situatie si, un timp, lucrurile au mers foarte bine.

In 1187, Saladin i-a invins pe crestini si a cucerit Ierusalimul. In noua ordine creata, situatia de la locurile sfinte s-a complicat. Doi patriarhi rivali si-au impartit loialitatea crestinilor din Palestina: unul latin la Acre si unul grec la Ierusalim. Schizma care ameninta Biserica a inceput sa se manifeste si la nivel local.

Peste inca un secol, orice forma de convietuire si colaborare dintre Biserica de Rasarit si cea de Apus s-a evaporat cu desavarsire. In anul 1204, ostasii crucii din Europa occidentala s-au indreptat spre Egipt in cea de a patra lor cruciada. Ei au fost determinati sa faca un ocol prin Constantinopol manati de doua motivatii separate. Prima a fost ca negustorii din Venetia, care au finantat expeditia, sperau ca prezenta lor in Bizant va destabiliza situatia in folosul lor. A doua a

venit din partea fiului lui Isaac Angelus, imparat fortat sa abdice la Constantinopol, care a vrut sa revina la tron cu ajutorul fortelor apusene. Prezenta cruciatilor in Constantinopol nu a rezolvat insa nimic. Enervati de interminabilele dispute politice, cruciatii porniti pe capatuiala si-au pierdut rabdarea si au inceput sa jefuiasca orasul. Cele trei zile de jaf au fost fara egal in istorie.

Timp de 900 de ani, maretul Constantinopol fusese capitala civilizatiei crestine. Orasul era impodobit pretutindeni cu capodopere de arta. Multi din cruciati, in special cei din Venetia, au carat aceste odoare sfinte si le-au asezat ca podoabe sa infrumuseteze pietele si bisericile lor. Palcuri de soldati transformati in hoti si talhari au cutreierat strazile si au spart casele oamenilor, zmulgand avari tot ce stralucea sau parea de valoare. Nici manastirile, nici bisericile, nici bibliotecile n-au fost crutate. Vile somptuase si case saracacioase au fost intoarse peste cap si jefuite.

"Cruciatii" nu s-au oprit din jaf decat ca sa necinsteasca femei si sa goleasca botoaiele cu vin din pivnite. Calugaritele au fost siluite in chiliile lor. Pe strazi zaceau trupuri insangerate de femei desfigurate si de copii. In Hagia Sofia, cea mai impunatoare cladire de Biserica a crestinismului, soldatii beti au rupt draperiile scumpe de pe pereti, au sfaramat iconostasul de argint si au carat bucatile cu ei. Cartile sfinte si icoanele au fost calcate in picioare.

In timp ce soldatii chefuiau band din vasele de la altar, o prostituata s-a asezat pe tronul patriarhului si a cantat un cantec francez imoral. Dupa trei zile de apocaliptica distrugere, Constantinopolul era in ruine.

Schizma - trista realizare

Dupa jaful cruciatilor, Bizantul nu si-a mai revenit niciodata. Imperiul de Rasarit fusese slabit pentru totdeauna. Dupa nici doua sute de ani, cand a fost atacat de turci, Constantinopolul a cazut fara sa mai poata opune o prea mare rezistenta. Orasul a fost cucerit in anul 1453. Civilizatia bizantina s-a facut tandari, iar Biserica Ra sariteana s-a vazut aruncata intr-un statut de minoritate sufocata intr-o cultura ostila.

Crestinismul ortodox n-a uitat niciodata jaful si distrugerea acelor trei zile teribile din anul 1204. Istoricul Steven Runciman scrie: "Cruciatii n-au adus pacea, ci sabia, iar aceasta sabie a fost instrumentul prin care crestinismul a fost taiat in doua."

Resentimentul si dusmania si-a pus o amprenta durabila pe inimile crestinilor din Rasarit. "Chiar si sarazinii (musulmanii) sunt milosi si buni", scrie un istoric ortodox al vremii, "in comparatie cu acesti oameni care au purtat semnul Crucii lui Christos pe umerii lor."

Istoricii disputa in continuare data la care a inceput marea schizma. Ce este sigur, este ca dupa 1204, ceea ce Dumnezeu unise, omul a reusit sa desparta." (Multe pasaje din capitolul dedicat "Schizmei" sunt tributare lucrarii "Biserica Ortodoxa", scrisa de Timothy Ware si aparuta in editura Pinguin in anul 1993).

Pentru o autentificare a documentarii de mai sus, iata cum descrie evenimentele legate de schizma, Ioan Ploscaru, episcop al Bisericii greco catolice din Romania, om care si-a platit convingerile cu anii de grei de puscarie in timpul regimului comunist din Romania:

"Acest eveniment atat de important (Schizma) nu a fost cauzat doar de o neintelegere doctrinara intre Roma si Constantinopol. Cauzele sunt mai vechi, implicand o lunga perioada de framantari, cu elemente de nationalism si orgoliu omenesc.

A fost conflictul dintre greci si romani. Imperiul roman a ajuns la o mare putere, realizand unitatea administrativa a lumii antice. Apoi a urmat unitatea crestina, avand conducator un Papa, urmas al sfantului Petru, cu sediul tot la Roma.

Orientul, in special grecii, se simteau pagubiti. Prin cultura lor veche, ei se simteau superiori tuturor barbarilor din apus, inclusiv latinilor. Din acest motiv nici nu voiau sa invete limba latina, comunicatiile fiind astfel ingreuiate intre Apus si Rasarit.

Conflictul a luat proportii si a dus la crearea Imperiului Roman de Rasarit sub Todosiu cel Mare la 395, intarind astfel sentimentul grecesc de suprematie.

Treptat, imparatii bizantini au inceput sa se amestece in treburile bisericesti, fiind incurajati de slabiciunea episcopilor. Astfel lua fiinta "Cezaro-papismul-bizantin", numind Constantinopolul "Noua Roma", iar la sfirsitul sec. IV, episcopii reclamau titlul de "pontifici", asteptand momentul sa se declare independenti de Roma. Au mai fost mici perioade de rupturi intre anii 337-787, dar s-au impacat la Conciliul II din Niceia. Conflictul serios va incepe cu anul 857.

Patriarhul Constantinopolului, Ignatiu, refuza sa-l cuminece pe primul ministru Bardas, fiindca acesta traia in faradelege cu nora lui.

Din razbunare, Bardas, unchiul imparatului Mihail al III-lea, il inlatura pe Ignatiu si-l numeste patriarh pe Fotiu, un laic plin de vanitate. Ignatiu se plange Papei Nicolae I, care, dupa cercetari, decalara legitimitatea lui Ignatiu. Dar Fontius nu tine seama si, bazandu-se pe sprijinul Curtii, convoaca un Conciliu cu 318 de episcopi din Rasarit, caterisindu-l pe Papa si aducand o serie de invinuiri bisericii de Apus. Astfel: ca au scurtat postul Pastelui cu o saptamana, ca in post se mananca lapte, oua si branza, ca preotii nu sunt casatoriti si ca-si rad barbile ca soldatii, ca sunt eretici, introducand in Crez si cuvantul "FILIOQUE", etc.

In 867, impartul Mihail al III-lea este ucis de un general de al sau care-l inlatura pe Fontius si-l readuce pe Ignatiu, sub conducerea caruia se tine cel de al optulea Conciliu Ecumenic, care osandeste pe Fontius (Conciliu tinut la Constantinopol in anul 869).

Dupa moartea lui Ignatiu, urmeaza din nou Fontius, care dadea semne de cainta, dar apoi repeta acuzele si condamna al optulea Conciliu Ecumenic. Dar imparatul Leo Filosoful il trimite in exil, unde si moare in anul 891.

Dupa inlaturarea lui Fontius, se restabileste unitatea Bisericii, dar numai pentru scurt timp. In anul 1054 ajunge patriarh Mihail Cerularie. Acesta inchide toate bisericile de rit latin din Constantinopol, alungandu-i pe calugari si pe preoti. Cand Papa Leo IX trimite de la Roma o delegatie pentru impacare, patriarhul nici nu vrea sa stea de vorba cu ei. Atunci, delegatii Papei au pus pe altarul Bisericii Sfanta Sofia, "Bula de excomunicare", zicand: "Aici sa judece Dumnezeu!"

Celularie il excomunica pe Papa si reinnoieste punctele de despartire, inmultindu-le la 60. Dar esentiale vor ramane peste veacuri cele patru puncte principale:

1. Primatul Papal.

2. Purcederea Sfantului Duh si de la Fiul.

3. Existenta purgatoriului.

4. Cuminicatura cu azima (paine nedospita).

Astfel, la anul 1054, Biserica de Rasarit se rupe de Biserica Romei. Urmarile acestui eveniment sunt considerabile.

Incercari de unire au mai fost facute in anul 1247 la Lyon si in anul 1439 la Florenta, unde a venit chiar impartul Bizantin Ioan IV Paleologul, care se temea de pericolul turcesc din Rasarit. Actul Unirii de la Florenta a fost semnat si de mitropolitul Moldovei Damian. Dar aici, s-a opus Unirii episcopul Efesului, Marcu, zicand ca "decat sa fie supus Bisericii de Apus, ii prefera pe turci."

Era normal, caci el de turci a fost trimis, orasul Efes fiind de multa vreme sub ocupatie turceasca. Un alt principe bizantin, Nottaras, declara: "Mai bine sa vad turban turcesc, decat tiara papala." Dorinta li s-a implinit, caci dupa paisprezece ani, turcii au ocupat Constantinopolul (1453).

Rupandu-se de centrul crestinatatii, de Roma, Biserica din Rasarit, s-a dezmembrat si a slabit, pierzindu-si orice dinamism si spiritualitate. Cat de putin s-a indeplinit dorinta bizantinilor ca orasul lor, Constantinopol, sa ajunga cea de a doua Roma!

Dupa Schizma, patriarhii din Constantinopol urcau si coborau treptele tronului patriarhal, la inceput dupa capriciile imparatilor bizantini, apoi dupa dorinta turcilor, care ii urau de moarte pe crestini si aveau tot interesul sa-i tina despartiti. In anul 1621, Pasa Ali ii cerea patriarhului 300 de mii de galbeni pentru aceasta demnitate, spunand ca o da ieftin ...

Asadar, in timpul turcilor, aceasta functie, se vindea la licitatie. In astfel de imprejurari, Biserica orientala a slabit, misiunile au incetat, avantul sufletesc a scazut, monahismul a decazut. Exemplele de viata sfanta, ca sfantul Vasile cel Mare, sfantul Ioan Gura de Aur si altii au disparut cu totul. Insasi "Biserica" s-a dezmembrat, ajungand sa se formeze vreo 17 Biserici Autocefale (Independente).

Urmarile Schizmei de la 1054 sunt imense! Poate ca alta ar fi fost intreaga istorie a Europei, daca in fata puhoiului turcesc ar fi stat o Biserica unita in aceiasi credinta. Ruptura creata de Cerularie a ramas peste veacuri si prapastia s-a adancit tot mai mult, spre paguba Rasaritului.

(Fragment din "Scurta istorie a Bisericii romane", scrisa de Ioan Ploscaru si publicata in serial de revista "stirea" din Cluj in primavara anului 1998).

Draga Mihai

In ce priveste clauza lui "filioque", da-mi voie sa-ti spun ca biserica ortodoxa are o situatie precara in criticarea adaugirilor catolice. Din prisma unui protestant, stabilit o data pentru totdeauna la "sola Scriptura", adica la neacceptarea niciunei adaugiri de dupa stabilirea caconului cartilor Nou Testamentale, controversa dintre catolici si ortodocsi este "iluzorie", atita timp cit ambele ramuri teologice accepta "adaugiri la crez". Daca depozitarul adevarului nu mai este "Cuvintul revelat" (Biblia), ci "cuvintul inspirat daruit Bisericii", ce rost mai are sa ne certam care "adaugire" este mai indreptatita. Atita vreme cit Bisericii ii este dat dreptul sa emita "bule" sau "traditii" cu valoare egala cu Scriptura, pe ce baza se mai critica Biserica catolica si Biserica Ortodoxa ? Ori nimeni n-are dreptul sa adauge la "canonul Scripturii" (si devenim protestanti care nu trecem peste "ce este scris"), ori acceptam faptul ca Biblia poate fi completata prin traditie, si atunci problema "adaugirilor" se transforma doar intr-o chestiune de "preferinte pesonale subiective."

Inchei aceasta confruntare cu istoria cu un citat despre importanta formarii unor pareri personale:

Daca nu exprima gandul tuturor, geniul trece prin lume ca o torta care nu lumineaza. Dar daca e vorba de gandul tuturor, cum sa nu existe o luminita in fiecare dintre noi? (Nu am nevoie de preot si de mijlocitor intre mine si Adevar, spune "protestantul", puneti-ma de-a dreptul in fata Adevarului, traduceti-l in limba mea, si el se va reflecta in mine." (Constantin Noica)

Te imbratisez in dragoste crestina.

Daniel Branzai

Daniel Branzai

29 Aprilie, 2000

Draga Mihai

Intrebat ce-l fascineaza mai mult la Biserica Ortodoxa, un profesor de religie din America a raspuns: "Traditia". Intrebat: "Atunci ce va impiedica sa va alaturati acestei Biserici si sa  va insusiti credinta ortodoxa?", acelasi om a raspuns iritat: "Traditia!".  In majoritatea cazurilor, aceasta traditie de datini omenesti a acumulat balast mitologic si fantezie bolnavicioasa.

Ca sa nu ma amarasc singur, iti las tie sarcina de a comenta aceste articole aparute in ziarele romanesti in preajma sarbatorii Pastelor. Unul singur este de influenta "neoprotestanta". Celelalte sunt sau citate din teologi ortodocsi din vechime sau imagini din ortodoxia contemporana romana.

Care este diferenta dintre credinta si credulitate? Care este limita dintre ratiune si naivitate?  Sunt curios sa aflu parerea ta despre fiecare dintre aceste patru articole:

- Hristoa a inviat - transcrierea moderna a unei predici din vechime- Pastele Domnului - un articol de apologie- Lumina si maretie In Sfanta Liturghie- Paste fericit - minunea anuala de la Ierusalim!

Acelasi in dragoste crestina

Daniel Branzai

HRISTOS A INVIAT! ADEVARAT A INVIAT!

1. Invierea Domnului este Innoirea firii omenesti si plamadirea din nou a lui Adam cel dintai, care fusese Inghitit de moarte prin pacat si reIntors prin moarte In pamantul din care a fost plamadit; este Intoarcerea omului la viata cea fara de moarte. Nimeni dintre oameni nu l-a vazut pe Adam, la Inceput, cum a fost plamadit si daruit cu viata, caci In acel ceas nu exista Inca nici un om; Insa, dupa ce a luat duh de viata prin insuflarea dumnezeiasca, cea dintai dintre toate fapturile omenesti l-a vazut o femeie, caci Eva a fost cea dintai fiinta omeneasca creata dupa Adam; tot astfel, pe cel de al doilea Adam, Care este Domnul, n-a fost om sa-L vada Inviind din morti, caci nimeni dintre cei apropiati Lui nu se afla de fata, iar ostasii care pazeau mormantul, tulburati de frica, erau ca si morti. Or, dupa ce a Inviat El, cea dintai care L-a vazut a fost o femeie, precum sta scris In Evanghelia cea dupa Marcu: "Si Inviind dimineata, In ziua cea dintai a saptamanii, El S-a aratat Intai Mariei Magdalena..." (Marcu 16, 9).

2. S-ar parea ca Evanghelistul spune deslusit ca ceasul In care a Inviat Domnul era dimineata In zori, si ca mai Intai s-a Infatisat Mariei Magdalena, si ca aceasta aratare s-a savarsit In chiar ceasul Invierii Sale. Insa Evanghelistul nu spune asa, dupa cum veti afla daca aratati un dram de rabdare: caci cu putin mai Inainte si Marcu, la fel cu toti ceilalti evanghelisti, spune ca acea Marie a venit dimpreuna cu celelalte purtatoare de mir la mormant si ca, vazandu-l pe acesta gol, au plecat. De unde se vede ca, chiar cu mult Inainte de ceasul zorilor, cand ea L-a vazut, Domnul Inviase deja. Iar pentru a arata acel ceas, Marcu nu a spus simplu dimineata, ca mai jos, ci dis-de-dimineata; asadar, el vorbeste aici despre ceasul In care, la orizont, ziua se Ingana cu noaptea, dupa cum arata si Ioan cand scrie ca Maria Magdalena a venit la mormant dis-de-dimineata, pe cand era Inca Intuneric, si a vazut piatra ridicata de pe mormant (Ioan 20, 1).

3. Asadar, dupa Ioan, nu numai ca ea a venit la mormant In acel ceas, dar a si plecat de-acolo fara sa-L fi vazut pe Domnul. Caci a fugit sa-i caute pe Petru si pe Ioan, dandu-le de veste nu ca Domnul Inviase, ci ca fusese luat din mormant, ceea ce dovedeste ca ea nu stia Inca de Invierea Sa. Prin urmare, Domnul nu S-a aratat Mariei In primul ceas al zilei, ci ea L-a vazut dupa ivirea zilei depline. Totusi evanghelistii au vestit In chip ascuns un fapt pe care Il voi descoperi evlaviei voastre; caci cea dintai dintre toti oamenii care a primit vestea cea buna a Invierii Domnului – asa cum se cuvenea si era drept – a fost Nascatoarea de Dumnezeu; iar ea a primit vestea chiar de la Domnul. Ea a fost cea care, Inaintea tuturor, a stiut ca El Inviase, cea care s-a bucurat de cuvantul Sau dumnezeiesc si nu doar ca L-a vazut cu ochii si L-a auzit cu urechile, dar tot ea a fost cea dintai si singura care I-a atins cu mainile ei picioarele neprihanite, desi evanghelistii nu spun In chip limpede toate acestea, nevrand ca tocmai Mama sa fie adusa drept martora, spre a nu da prilej de banuiala celor necredinciosi. Insa Intrucat noi, acum, prin harul Celui Inviat, graim cuvantul nostru catre cei credinciosi, iar prilejul sarbatorii de astazi ne Indeamna sa cercetam cu luare aminte toate cele privitoare la Mironosite, luand Incredintare de la Cel ce a spus ca "nu este nimic ascuns, care sa nu se dea pe fata" (Luca 8, 17), vor fi dezvaluite de noi si acestea.

4. Asadar, Mironositele sunt femeile care au Insotit-o pe Maica Domnului si au ramas alaturi de ea In vremea patimirii celei mantuitore a Domnului, apoi s-au silit sa unga cu mir trupul Mantuitorului. Caci, atunci cand Iosif si Nicodim au cerut si au primit de la Pilat trupul Invatatorului, l-au pogorat de pe Cruce, l-au Invelit In panza de in Imbibata cu miresme, l-au asezat Intr-un mormant sapat In stanca si au pus o piatra mare la gura acestuia, Maria Magdalena si cealalta Marie – spune Marcu – erau de fata, dinaintea mormantului. Iar spunand "si cealalta Marie", Marcu o arata In chip deslusit pe Maica Domnului. si daca ea este numita mama a lui Iacov si a lui Iosif, e pentru ca acestia erau fiii lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului. Acestea n-au fost singurele de fata la punerea Domnului In mormant; mai erau si alte femei, dupa cum arata Luca: "Si urmandu-L femeile, care venisera cu El din Galileea, au privit mormantul si cum a fost pus trupul Lui... Iar ele erau: Maria Magdalena si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte Impreuna cu ele..." (Luca 23, 55; 24, 10).

5. Acestea, sta scris, s-au Intors ca sa cumpere miresme si mir (vezi Luca 23, 56): caci Inca nu cunosteau, In chip limpede, ca El este cu adevarat mireasma vietii pentru cei ce vin la El cu credinta, precum mirosul mortii le este harazit celor ce raman pana la capat necredinciosi; iar mireasma vesmintelor Sale, adica a trupului Sau, este mai presus decat toate miresmele; si numele Sau este mir revarsat, prin care lumea Intreaga s-a umplut de buna mireasma a Dumnezeirii. Totusi, daca Ele au pregatit miruri si miresme, au facut-o, pe de o parte, In cinstea Celui ce zacea In mormant si, pe de alta

parte, spre acoperirea mirosului greu al trupului ce urma sa putrezeasca; fiindca socoteau ca astfel, multumita ungerii lor, cei care vor dori se vor putea apropia de trup.

6. Asadar, dupa ce au pregatit mirul si miresmele, s-au odihnit Sambata, dupa porunca. Caci, Intr-adevar, Inca nu Intelesesera care era adevaratul Sabat, nici nu cunoscusera acea Sambata binecuvantata mai presus de toate, care a stramutat firea noastra din strafundurile adanci ale iadului catre Inaltimile cele prealuminoase, ceresti si dumnezeiesti. Precum spune Luca: "Iar In prima zi de dupa sambata (Duminica), foarte de dimineata, au venit ele la mormant, aducand miresmele pe care le pregatisera" (24, 1). Iar Matei scrie: "Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua Intai a saptamanii (Duminica)..." (28, 1), si zice ca erau doua femeile care venisera. Iar Ioan scrie: "... dis-de-dimineata, fiind Inca Intuneric..." (Ioan 20, 1) si spune ca Maria Magdalena era singura care a venit. In sfarsit, Marcu graieste: "Si dis-de–dimineata, In prima zi a saptamanii (Duminica)..." (Marcu 16, 2) si arata ca trei erau femeile ce venisera. Asadar, toti evanghelistii vorbesc despre ziua Intai a saptamanii, despre Duminica. "Dupa sambata", "cand se lumina", "foarte de dimineata", "dis-de-dimineata, fiind Inca Intuneric", toate acestea Inseamna: In ceasul din preajma zorilor, cand se Ingemaneaza lumina cu Intunericul; e ceasul In care rasaritul Incepe sa straluceasca la orizont, vestind ziua. Privind de departe, se poate vedea ca o geana de lumina coloreaza cerul In preajma ceasului al noualea al noptii, astfel Incat mai raman trei ore pana sa se faca lumina deplina.

7. Doar ca evanghelistii par sa nu fie Intru totul de acord asupra acestui ceas si asupra numarului femeilor. Precum am spus, Mironositele erau multe, iar ele nu au venit la mormant o singura data, ci In doua sau trei randuri, mai multe Impreuna, nu aceleasi de fiecare data, Insa toate de dimineata. Asadar, n-au venit toate la acelasi ceas: doar Maria Magdalena, singura dintre celelalte, a revenit si a ramas mai mult. Deci fiecare dintre evanghelisti, spunand ca n-au venit Impreuna decat o singura data, trece sub tacere celelalte veniri. Dar pentru mine, care am pus laolalta spusele tuturor evanghelistilor, dupa cum v-am aratat la Inceput, Maica Domnului este aceea care a venit mai Intai dintre toate la mormantul Fiului si Dumnezeului ei, luand-o Inaintea Mariei Magdalena. Aceasta mi-o arata mai cu seama Evanghelistul Matei, care spune: "Si au venit Maria Magdalena si cealalta Marie" – adica, fara Indoiala, Maica Domnului – "ca sa vada mormantul. Si iata, s-a facut cutremur mare, ca Ingerul Domnului, coborand din cer si venind, a pravalit piatra si sedea deasupra ei. Si Infatisarea lui era ca fulgerul si Imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti" (Matei 28, 1-4).

8. Asadar, toate celelalte femei au venit dupa cutremurul de pamant si dupa fuga pazitorilor; ele au gasit mormantul deschis si piatra rostogolita. Maica Fecioara era de fata cand a fost cutremurul, cand a fost rostogolita piatra, cand a fost deschis mormantul, fiind de fata si paznicii lui, chiar daca erau cazuti la pamant de frica. De aceea, dupa cutremur, de Indata ce s-au ridicat, nu s-au gandit decat la fuga. Insa Maica Domnului se desfata cu aceasta priveliste, fara a le Impartasi teama. Iar mie mi se pare ca pentru ea, In primul rand, s-a deschis acel mormant datator de viata. Fiindca pentru ea, Inainte de toate, si apoi prin ea, toate cate sunt sus In cer si jos pe pamant s-au deschis noua; pentru ea a strafulgerat astfel Ingerul Incat, desi ceasul acela era Inca Invaluit In bezna, a putut vedea nu numai mormantul gol, dar si cele din mormant - giulgiurile si mahrama - asezate de o parte, ca tot atatea marturii ale trezirii din morti a Celui ce fusese Inmormantat.

9. Desigur, Ingerul vestitor era Insusi Gavriil. Caci, de Indata ce a vazut-o pe Maica lui Dumnezeu grabind catre mormant – el, care odinioara Ii graise: "Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu" (Luca 1, 30) – se grabeste la randu-i sa coboare si In acea zi, ca sa-i graiasca din nou aceleasi cuvinte celei de-a pururea Fecioare, vestindu-i Invierea din morti a Celui Nascut din ea fara de samanta, sa ridice piatra si sa arate mormantul gol si giulgiul, Intarind astfel, pentru ea, vestea cea buna. Caci sta scris: "Iar Ingerul, raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti, caci stiu ca pe Iisus cel rastignit Il cautati. Nu este aici, caci S-a sculat, precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut" (Matei 28, 5-6). El spune: "Chiar daca Ii vedeti pe paznici cutremurati de frica, nu va temeti; caci eu stiu ca voi Il cautati pe Iisus cel rastignit, dar El S-a trezit, nu mai este aici. Nu numai ca Inchizatorile, zavoarele, pecetile iadului, ale mortii si ale mormantului nu-L pot tine, ci, mai mult, El este Domnul nostru, al Ingerilor celor nemuritori si ceresti, singur Domn al lumii Intregi; "Veniti de vedeti locul unde a zacut. Si degraba mergand, spuneti ucenicilor Lui ca S-a sculat din morti..." (Matei 28, 6-7)".

10. Si s-au dus ele degraba "cu frica si cu bucurie mare" (Matei 28, 8). Iar mie Imi pare ca Mariei Magdalena, ca si celorlalte femei care au mers atunci Impreuna la mormant, le era Intrucatva teama. Caci ele nu Intelesesera Inca puterea celor graite de catre Inger si nici nu izbutisera sa primeasca In Intregime lumina, ca sa o vada si sa o Inteleaga pe deplin; Insa Maica Domnului a simtit marea bucurie despre care vorbeste Matei; Intelegand cuvintele Ingerului si fiind cuprinsa toata de lumina – ea, care era pe deplin curata si plina de dumnezeiescul har; ea, care daduse crezare arhanghelului, Intrucat acesta se aratase deja de multa vreme vrednic de Incredere, prin faptele sale – cum oare, fiind de fata la toate aceste Intamplari, ar fi putut Fecioara cea plina de dumnezeiasca Intelepciune sa nu fi Inteles ceea ce s-a Infaptuit? Caci a vazut cutremurul de pamant, acel mare cutremur de pamant, pe Ingerul cel din ceruri pogorator, acel Inger stralucitor ca fulgerul, spaima de moarte a paznicilor, rostogolirea pietrei, mormantul cel gol, minunea cea mare a giulgiului care nu fusese dezlegat, ci era Inca Imbibat de mir si de aloe, aratandu-se Insa golit de trupul pe care-L Infasurase; dar, mai cu seama, a auzit Maica Domnului vestea dumnezeiestii bucurii pe care Ingerul i-a adus-o. Iar dupa auzirea vestirii celei bune, ele au plecat, iar Maria Magdalena, ca si cum nu ar fi ascultat cele graite de Inger (care, de altfel, nici nu glasuise pentru ea), nu ia seama decat la mormantul cel gol, nu si la giulgiu: si alearga sa-i caute pe Simon Petru si pe celalalt ucenic, precum spune Ioan (20, 2).

11. Dar Fecioara Maica a lui Dumnezeu, Insotita de celelalte femei, s-a Intors acolo de unde venise si, precum spune Matei, "iata Iisus le-a Intampinat, zicand: Bucurati-va!" (28, 9). Vedeti, asadar, ca mult Inaintea Mariei Magdalena, Maica lui Dumnezeu L-a vazut pe Acela Care pentru a noastra mantuire noastra a patimit si S-a Ingropat si a Inviat cu trupul? Caci spune Evanghelistul: "Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui si I s-au Inchinat" (Matei 28, 9). Asa precum, aflandu-se In tovarasia Mariei Magdalena, Maica Domnului a fost singura care a auzit vestea cea buna a Invierii si a Inteles puterea acelor cuvinte, tot astfel, aflandu-se In tovarasia celorlalte femei, ea a iesit In Intampinarea Fiului si Dumnezeului ei; ea cea dintai dintre toate L-a vazut si L-a recunoscut pe Cel Inviat si, cazand la picioarele Lui, le-a Imbratisat, devenind Apostol pe langa Apostolii Sai. Iar faptul ca Maria Magdalena nu era Impreuna cu Maica Domnului cand aceasta s-a Intors de la mormant si cand Domnul i S-a aratat si a grait cu ea, Il aflam de la Ioan, care spune: "Deci ea a alergat si a venit la Simon Petru si la celalalt ucenic, pe care-l iubea Iisus, si le-a zis: Au luat pe Domnul din mormant si noi nu stim unde L-au pus" (Ioan 20, 2). Dar daca L-a vazut, daca L-a atins cu mainile ei, daca L-a Intalnit si L-a ascultat, cum a putut spune cuvinte ca acestea: "L-au luat" si "nu stim unde"? Insa, dupa ce Petru si Ioan au alergat la mormant, dupa ce si ei au vazut giulgiul si dupa ce s-au Intors de-acolo, "Maria statea afara langa mormant plangand" (Ioan 20, 11).

12. Vedeti, dara, ca nu numai ca ea (Maria Magdalena) nu-L vazuse Inca, dar nici macar n-avusese parte de coplesitoarea bucurie de a-L auzi? Iar cand Ingerii care erau de fata au Intrebat-o: "Femeie, de ce plangi?" (Ioan 20, 15), ea nu le vorbeste, In raspunsul ei, decat despre Cel mort. si cand, Intorcandu-se ea, L-a vazut pe Iisus, tot n-a Inteles, ci fiind Intrebata de El: "De ce plangi?", a raspuns In cuvinte asemanatoare, pana cand Domnul, chemand-o cu numele ei, a aratat ca este viu. Atunci, cazand si ea Inaintea Lui si cautand sa-I Imbratiseze picioarele, L-a auzit spunandu-i: "Nu te atinge de Mine!" (Ioan 20, 17); iar prin acest cuvant aflam ca, atunci cand, pentru Intaia oara, S-a aratat Maicii Sale si femeilor care o Insoteau, El i-a Ingaduit doar ei sa se atinga de picioarele Lui, chiar daca Matei face ca aceasta atingere sa fie Impartasita si de celelalte femei, nevoind Evanghelistul, din pricina pe care am pomenit-o la Inceput, sa vorbeasca deslusit despre rolul pe care Maica Domnului l-a avut In acele Imprejurari.

13. Caci, dupa ce Maria cea pururea Fecioara a venit cea dintai la mormant si ea cea dintai a primit vestea Invierii Lui, multe au fost cele care au venit si au vazut piatra rostogolita, i-au auzit pe Ingeri si, Intorcandu-se dupa ce privisera si ascultasera, s-au despartit. Iar unele, precum spune Marcu, "au fugit de la mormant, ca erau cuprinse de frica si de uimire, si nimanui nimic n-au spus, caci se temeau" (Marcu 16, 8). Celelalte, care o urmau pe Maica Domnului, au avut parte sa-L vada si sa-L asculte pe Domnul. Maria Magdalena, Insa, s-a dus la Petru si la Ioan, cu care iarasi s-a Intors singura la mormant; o data plecati acestia, ea a ramas si s-a Invrednicit la randu-i de vederea Invatatorului, fiind apoi trimisa catre Apostoli si, ducandu-se la ei, le-a vestit tuturor, precum arata Ioan, ca "a vazut pe Domnul si acestea i-a spus ei" (20, 18). Asadar, dupa spusa lui Marcu, aceasta Intalnire s-a petrecut dimineata devreme, deci

cand se luminase de ziua pe deplin, zorile fiind trecute; dar tot Marcu sustine cu tarie ca Invierea Domnului si Intaia Sa aratare nu s-au petrecut atunci.

14. De asemenea, am cercetat cele privitoare la Mironosite si la felul In care cele patru Evanghelii se potrivesc Intreolalta. Dar ucenicii, auzind In ziua aceea a Invierii, de la Mironosite, de la Petru, de la Luca si de la Cleopa, ca Domnul traieste si ca a fost vazut de catre ei, nu le-au dat crezare; din aceasta pricina au fost certati de catre El mai tarziu, cand S-a aratat lor si erau adunati toti la un loc. Dupa ce El S-a Infatisat viu fata de multi si de multe ori, nu numai ca au crezut cu totii In Invierea Sa, dar au si vestit-o pretutindeni, caci "In tot pamantul a iesit vestirea lor, si la marginile lumii cuvintele lor" (Psalmi 18, 4) si "Domnul lucra cu ei si Intarea cuvantul, prin semnele care urmau" (Marcu 16, 20). Se vede ca minunile erau neaparat de trebuinta, pana ce Cuvantul a fost vestit In Intreaga lume. Caci, totusi, este nevoie si de semne, si de minuni pentru a Intari adevarul vestirii, dar este nevoie numai de semne, nu si de minuni, pentru a-i ajuta pe cei ce au primit Cuvantul, daca l-au crezut ei cu tarie. Si cine oare sunt acestia? Cei care-si arata credinta prin fapte. Caci sta scris: "... arata-mi credinta ta dupa fapte si eu Iti voi arata, din faptele mele, credinta mea" (Iacov 2, 18) si "Cine este, Intre voi, Intelept si priceput? Sa arate, din buna-i purtare, faptele lui..." (Iacov 3, 13). Caci cine va putea crede ca nutreste ganduri mari, Inalte, dumnezeiesti si, precum se spune, ceresti (precum sunt gandurile evlaviei), daca savarseste fapte rele si este tintuit de pamant si de cele pamantesti?

15. Nu este, deci, de nici un folos, fratilor, daca spune careva ca are credinta In Dumnezeu, dar nu are si faptele potrivite credintei sale. Caci spre ce folos le-au fost fecioarelor nebune candelele lor fara de untdelemn, adica fara de faptele dragostei si ale milosteniei (vezi Matei 25, 1-13)? Ce folos a avut acel om bogat care se cocea In focul nestins din pricina ca fusese nemilos cu Lazar, atunci cand l-a chemat pe parintele sau Avraam (vezi Luca 16, 19-31)? Iar celui ce nu a dobandit, prin faptele sale bune, un vesmant potrivit cu nunta cea dumnezeiasca si cu acea camara a neputrezirii, la ce i-a folosit ca va fi raspuns chemarii la nuntire (vezi Matei 22, 12)? Caci el a fost chemat si s-a dus avand credinta Intreaga, si a fost chemat dimpreuna cu acei oaspeti sfinti, dar a fost alungat si facut de rusine, ca unul ce era Invesmantat In josnicia obiceiurilor si faptelor sale, si fiind fara de mila legat de maini si de picioare, a fost aruncat In gheena focului, unde este plangerea si scrasnirea dintilor.

16. De care fie sa nu se faca partas nimeni dintre cei chemati de catre Hristos, ci cu totii sa arate prin credinta lor o viata potrivita acestei credinte, si sa intre In camara de nunta a bucuriei celei fara de sfarsit, petrecand In vecii vecilor dimpreuna cu sfintii, In lacasurile preafericitilor. Amin.

(Omilia de mai sus este reprodusa din volumul Intai al Omiliilor Sfantului Grigorie Palama, In curs de aparitie la Editura Anastasia, In traducerea regretatului dr. Constantin Daniel, revazuta de Laura Patrascu si stilizata de Razvan Codrescu, volum binecuvantat de I. P. S. Nicolae Corneanu si prefatat de Parintele Galeriu)

II.

Pastele Domnului 

Relatarea evanghelica privind prinderea, judecata, condamnarea, rastignirea si Invierea Domnului nostru Iisus Hristos este considerata unanim drept un moment suprem al istoriei, dar si al literaturii lumii. Iar aceasta – subliniez – In pofida intentiilor Evanghelistilor, care nu au cautat deloc sa produca documente istorice ori sa genereze texte cu valoare estetica.

Evanghelistii cauta sa conserve masura evenimentelor, chiar si atunci cand versiunile marturiilor sunt greu de armonizat. Ei procedeaza astfel deoarece Invierea lui Hristos este un act capital, o interventie

dumnezeiasca atat de clara, Incat nu necesita nici comentarii, nici cosmetizari. Prin ea Insasi, Invierea a schimbat radical constiinta si devenirea umanitatii. Totusi, In mod firesc, unele Intrebari au aparut si unele precizari sunt realmente utile.

Perioada

In ultimii 1700 de ani, efortul uman de a da consistenta istorica propovaduirii lui Hristos compenseaza oarecum tacerea cronicarilor oficiali contemporani cu Patimile Mantuitorului. Exista trei opinii teologice cu privire la durata propovaduirii (un an, doi ani sau trei ani – datarile se fac tinand cont de sarbatorile pomenite In textul evanghelic). Biserica noastra admite, prin Traditie, durata de trei ani, care corespunde anilor 30-33. Aceeasi Traditie considera anul 33 drept moment al rastignirii si Invierii. Cercetari astronomice publicate In 1934 de J. K. Fotheringham Intaresc si argumenteaza data. Conform lui Ioan, rastignirea a avut loc Intr-o vineri, 14 nisan. In intervalul anilor 26-36 (singurul posibil), 14 nisan a cazut Intr-o vineri doar In anii 30 (7 aprilie) si 33 (3 aprilie). O baraitha (comentariu) din Talmudul babilonian (Sanhedrin 43a) precizeaza ca acea vinere era ajunul Pastilor. De asemenea, tot acolo se precizeaza ca evreii ar fi intentionat sa-L ucida mai Intai prin lapidare pe Iisus, dar s-au razgandit ulterior, preferand crucificarea (textul pomeneste de "spanzuratoare" – e vorba despre "spanzurarea pe lemn", un sinonim al crucificarii).

Pontiu Pilat

Este sigur ca evreii nu l-au agreat pe Pontiu Pilat. Filon din Alexandria Il descrie In De legatione ad Gaium astfel: "din natura rigid si de o duritate Incapatanata", "dusmanos si deosebit de manios", pretinzand ca procuratorul s-ar face vinovat de "mite, de acte de mandrie, de acte de violenta, de Incalcari grosolane ale legii, de cazuri de tratament brutal, omoruri repetate fara o judecata prealabila, brutalitate continua de cea mai mare cruzime".

In 1968, atat Maier, cat si parintele Wheaton au inventariat numeroasele conflicte ale lui Pilat cu iudeii, ba chiar si cu samarinenii, majoritatea pornite din ratiuni religioase, iar unele Incheiate In bai de sange. Tocmai din cauza unui asemenea conflict, sfarsit cu macelarirea unor samarineni pe muntele Garizim, Pilat a fost revocat din functie, In anul 36 sau 37.

Atat relatarea din Noul Testament, cat si literatura rabinica indica Insa clar ca Pilat a Incercat sa se opuna (pana aproape de marginile diplomatiei) condamnarii lui Iisus, pe Care-L considera nevinovat. El s-a spalat In public pe maini, a apelat la Irod Antipa, a organizat o veritabila scena a suferintei pentru a Induiosa poporul (aratarea lui Iisus biciuit, legat si cu cununa de spini), a Incercat sa-L amnistieze pe Iisus cu ocazia Pastilor, dar fara succes. Autoritatile iudaice au amenintat ca-l vor acuza de tradare a cezarului (pentru ca Iisus S-ar fi declarat Imparat, uzurpand, chipurile, autoritatea acestuia), iar Pilat a cedat. Judecata si condamnarea lui Hristos sunt singurele pentru care istoria l-a retinut pe acest procurator roman.

Crucea

Romanii au preluat metoda executiei pe cruce de la cartaginezi (la origine, ea este una dintre inventiile fenicienilor). Existau mai multe tipuri de cruci. Mantuitorul a fost rastignit pe o crux immissa (crucea de forma "+", asa cum ne-a zugravit-o Traditia). Stim acest fapt, deoarece Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38), Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos.

In anul 1970, Tzaferis a descris o descoperire arheologica facuta cu doi ani Inainte pe colina Giv’at ha-Mivtar de langa Ierusalim. Este vorba despre un osuar, unde s-a gasit trupul unui crucificat mort la Inceputul erei crestine (candva Intre 7-66 d. Hr.), deci, practic, contemporan cu Mantuitorul. Barbatul se numea Jehohanan. Iata un rezumat oferit de profesorul Torrance: "Bratele tanarului (si nu palmele sale) au fost pironite de patibulum, barna transversala... Greutatea trupului probabil ca a fost sprijinita pe o scandura (sedecula) prinsa cu cuie de simplex, barna verticala, ca un suport pentru sezut. Picioarele i-au

fost Indoite la genunchi si Intoarse astfel Incat gambele erau paralele cu patibulum sau bara transversala, iar gleznele erau sub sezut. Un piron de fier (care este Inca In locul lui original) a fost batut prin ambele calcaie, piciorul drept fiind peste cel stang. Un fragment arata ca crucea a fost din lemn de maslin. Amandoua picioarele i-au fost rupte, probabil printr-o lovitura puternica, la fel ca si picioarele celor crucificati alaturi de Iisus (Ioan 19, 32). Daca Iisus a murit In mod asemanator, atunci picioarele Lui nu au fost Intinse ca In reprezentarile crestine artistice traditionale. Muschii contorsionati ai picioarelor probabil ca I-au cauzat dureri mari, cu contractii spasmodice si crampe rigide; este posibil ca lucrul acesta sa fi contribuit la timpul scurt In care a murit: 6 ore; nu Incape Indoiala ca moartea I-a fost grabita si de biciuirea primita Inainte de crucificare".

Totusi, nu avem nici un motiv major pentru a pune la Indoiala reprezentarile Traditiei. La Inceputul sec. al IV-lea, cand Imparateasa Elena a cautat In Ierusalim crucea Patimilor lui Hristos, ea a gasit langa barnele din maslin 4 piroane, iar nu 3 (cate s-au folosit In cazul lui Jehohanan). De asemenea, Ioan (20, 25) ne arata clar ca Iisus a fost pironit cu palmele de lemn, iar nu cu bratele. Astfel, metoda de tintuire folosita In cazul Mantuitorului este aproape cert diferita fata de metoda folosita la executia lui Jehohanan.

Cat despre moartea lui Iisus Intr-un interval foarte scurt, moarte care l-a uimit si pe Pilat, aceasta este un act al vointei Sale dumnezeiesti (asumat de vointa Sa omeneasca). Precum se stie, executia pe cruce era considerata drept foarte Injositoare la romani si de-a dreptul blestemata la evrei (Deut. 21, 23). Acest fel de a pieri, ales de Dumnezeu, este o Incununare a kenozei (golirii de Sine) pe care o practica In Intrupare a doua Persoana a Sfintei Treimi.

Ora executiei

Problema orei executiei a ramas nerezolvata pana astazi. Marcu (15, 25) afirma: "Iar cand L-au rastignit, era ceasul al treilea" (echivalentul orei 9 dimineata). Ioan (19, 14) zice: "Si era Vinerea Pastilor, cam la al saselea ceas" (echivalentul orei 12). Ioan a fost cu certitudine martor al crucificarii (spre deosebire de ceilalti Apostoli), iar executia petrecuta la 9 dimineata ar fi foarte contrara uzului vremii. Totusi, sinopticii precizeaza clar ca la ora evreiasca 6 (deci la amiaza) Iisus se afla deja pe cruce si au Inceput sa se deruleze fenomenele supranaturale (Intunecarea subita a cerului).

In schimb, exista unanimitate In a considera ora evreiasca 9 (echivalentul orei 15) drept moment al mortii Mantuitorului pe cruce.

Tipatul

Pe parcursul rastignirii, Iisus a rostit 8 ziceri (8 este cifra hristica fundamentala In Biserica), toate de o importanta exceptionala pentru crestini. (Sa remarc – In trecere – ca lumea laica si liber-cugetatoare e impresionata mai ales de Eli, Eli, lama sabahtani? - "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?". Eli, Eli, lama sabahtani? nu este un simplu strigat cutremurator si cu atat mai putin doar o deznadejde, ci este Inceputul versetului 1 din Psalmul 21. Prin acea rostire, Iisus indica lumii Implinirea profetiei din respectivul psalm).

Pe langa acele 8 ziceri, se adauga problema tipatului dinaintea mortii. Unii teologi considera tipatul ca fiind strigatul S-a savarsit, amintit la Ioan (16, 30). Altii (printre care si Vladimir Lossky) Il considera drept o manifestare independenta: "ultimul strigat de groaza de moarte al lui Hristos de pe cruce era o manifestare a adevaratei Sale firi umane, care suferea de bunavoie moartea ca pe o ultima renuntare".

Impungerea

Ioan (19, 33-34) spune: "Dar venind la Iisus, daca au vazut ca deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul dintre ostasi cu sulita a Impuns coasta Lui si Indata a iesit sange si apa". Amestecul de sange si apa, observat de Ioan, indica limpede moartea In chinuri groaznice, fiind atestat In cazul marilor torturati.

Invierea

Orice ar zice astazi teologii, Invierea este momentul de rascruce, care a Intemeiat In constiinta umana crestinismul. Inainte de Inviere, Apostolii erau o ceata de galileeni speriati si confuzi; dupa aceea ei devin propovaduitori fara teama, organizatori geniali si martiri de bunavoie. Transformarea este evidenta si ea nu a putut fi negata nici macar de catre detractori.

Totusi, actul Invierii se petrece mai degraba kenotic, In ascunsul noptii, In acelasi anonimat ca si Nasterea. Este cel mai mare eveniment al istoriei umane si nu stim cum s-a derulat. Au ramas doar cateva semne.

(a) Mormantul gol. Nimeni nu a contestat vreodata, nici macar In literatura rabinica (evident ostila lui Hristos), existenta mormantului gol din Ierusalim. Matei (28, 11-15) arata ca imediat dupa Inviere, deci chiar duminica, 5 aprilie 33, oficialitatile evreiesti au raspandit zvonul ca trupul lui Iisus ar fi fost furat de ucenici. Asa precum crede Josh McDowell, e foarte posibil ca versiunea mai-marilor poporului iudeu sa fi ajuns la Roma, deoarece, Inainte de anul 50, Imparatul Claudiu Inaspreste pedeapsa pentru cei care "muta din rautate" vreun mort din mormantul sau In alt loc (prin decretul lui Claudiu, delictul este pedepsit cu moartea). Textul decretului a fost descoperit In anul 1978, Inscris pe o placa de marmura, In orasul Nazaret.

(b) Apostolii. Ipoteza furtului trupului de catre ucenici este relativ lesne de combatut. Pascal rezuma bine o serie de argumente: "Acuzatia ca apostolii ar fi fost impostori este absurda. Haideti sa urmarim concluzia logica a acestei acuzatii: sa ni-i imaginam pe acesti 12 barbati Intalnindu-se dupa moartea lui Iisus Hristos si conspirand sa sustina cu totii ca El a Inviat din morti. Aceasta ar fi constituit un atac atat asupra autoritatilor civile, cat si asupra celor religioase. Daca vreunul dintre acei barbati ar fi cedat In fata unei ispite ademenitoare, sau nu ar fi rezistat In fata argumentelor si mai convingatoare ale Inchisorii sau toturii, ar fi fost cu totii pierduti".

In cartea lor, He Walked Among Us, Josh MaDowell si Bill Wilson realizeaza un excelent inventar al argumentelor pentru care un eventual furt al trupului lui Iisus de catre Apostoli devine ceva mai uimitor Inca decat acceptarea Invierii. Cantarind faptele, Josh McDowell scrie: "Eu pot sa ma Incred In marturia Apostolilor, deoarece dintre 12 barbati, 11 au murit ca martiri pentru ca au crezut doua lucruri fundamentale: (1) ca Iisus a Inviat si (2) ca El este Fiul lui Dumnezeu. Traditia vrednica de crezare spune ca ei au fost torturati si biciuiti, Infruntand In cele din urma moartea prin cele mai crude metode cunoscute In acea vreme: 1. Petru – crucificat; 2. Andrei – crucificat; 3. Matei – ucis cu sabia; 4. Ioan – moarte naturala (singurul caz); 5. Iacob, fiul lui Alfeu – crucificat; 6. Filip – crucificat; 7. Simon – crucificat; 8. Tadeu – strapuns de sageti; 9. Iacob, fratele lui Iisus – ucis cu pietre; 10. Toma – ucis cu lancea; 11. Bartolomeu – crucificat; 12. Iacob, fiul lui Zebedeu – ucis cu sabia. Replica pe care multi o dau In cor este: "Ei bine, multi oameni au murit pentru o minciuna; si ce dovedeste asta?". Intr-adevar, multi au murit pentru o minciuna, Insa au crezut ca ea este adevar. Daca Invierea n-ar fi avut loc (ar fi fost un fals), ucenicii ar fi stiut aceasta... Este greu sa gasesti In istorie 11 barbati care sa fi murit pentru o minciuna, stiind ca este o minciuna!... Apostolii au trecut si prin testul mortii pentru a confirma ceea ce au proclamat. Eu consider ca pot avea mai multa Incredere In marturiile lor decat In ale majoritatii oamenilor din zilele noastre, care nu sunt gata nici macar sa traverseze strada pentru convingerile lor, daramite sa moara pentru ele".

(c) Alte ipoteze. Totusi, de-a lungul vremii, au existat mai multe Incercari de a sugera ca Apostolii au luat o minciuna drept adevar. Parintele Morris le raspunde tuturor Intr-un singur paragraf: "Uneori se afirma ca In realitate Hristos nu a murit, ci doar a lesinat, iar dupa aceea si-a revenit In racoarea din mormant. Se ridica tot felul de Intrebari. Cum a iesit din mormant? Ce S-a Intamplat cu El? Cand a murit? Intrebarile se Inmultesc si nu le sunt date raspunsuri. Unii au crezut ca ucenicii au fost victimele unor halucinatii. Dar aratarile dupa Inviere nu pot fi explicate In felul acesta... Odata ce au Inceput, halucinatiile au tendinta sa continue, In timp ce aratarile dupa Inviere au Incetat brusc. Halucinatiile sunt fenomene individuale, dar, In cazul aratarilor, vreo 500 de oameni L-au vazut simultan pe Domnul. Nu are sens sa Inlocuim miracolul pe plan fizic cu un miracol pe plan psihiatric, asa cum ne-ar impune aceasta teorie."

Concluzie

Astfel, dupa toate dubiile si Intrebarile posibile si plauzibile, ne putem Intoarce linistiti, precum Peter Stuhlmacher, expertul din Tübingen, la concluziile Bisericii eterne: "Textele biblice, asa cum sunt, reprezinta cea mai buna ipoteza pe care o avem pana acum pentru a explica tot ce s-a Intamplat cu adevarat".

Radu COMANESCU

 

Lumina si maretie In Sfanta Liturghie

Dumnezeiasca Liturghie este sarbatoare prin excelenta, straluminata de bucuria si maretia Imparatiei Cerurilor. De aceea, bucuria pascala, nadejdea eshatologica, darul pocaintei si al iertarii si lumina transfigurarii ni se Impartasesc noua, prin harul Sfantului Duh (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfantul Duh 18, 45), In Dumnezeiasca Euharistie. Lumina si bucuria tin de "duhul sarbatorii" si se actualizeaza euharistic In viata crestina, facand din Sfanta Liturghie "parga vietii celei desavarsite si fericite" a lucrurilor ce vor sa vina. Cunoscutul "fast bizantin" izvoraste dintr-o Intelegere ortodoxa a Sfintei Liturghii si a Parusiei pe care aceasta o anticipeaza.

Cand slujeste Liturghia, Biserica Isi Imbraca preotii In haine stralucitoare si ea Insasi se Impodobeste si se inunda de lumina. Caci Intelege sa faca din ziua Invierii si din ziua cea neInserata a Imparatiei lui Dumnezeu o unica realitate, pe care o daruieste euharistic credinciosilor sai. si acest fast liturgic, ca "icoana" sau anticipare a Ierusalimului ceresc (cf. Apoc. 21, 10), nu-i incompatibil cu pocainta, cu saracia sau cu structura Insasi a eclesiei, ca "Biserica luptatoare" In istorie.

E sugestiv efectul pe care slujbele liturgice l-au facut asupra delegatiei ruse, cu un mileniu In urma: trimisii kieveni, intrand In Sfanta Sofia din Constantinopol, la Sfanta Liturghie, au avut impresia ca se afla In cer.

1. Preotul slujitor se Imbraca In lumina, caci este "icoana" a lui Hristos eshatologic. Iar "cinstea (adusa icoanei) trece la Cel reprezentat pe ea". Preotul se Imbraca In slava lui Hristos Arhiereul si Imparatul. Caci adevaratul slujitor si Jertfa este Hristos cel Inviat, Hristos cel preamarit, Hristos cel ce "iarasi va sa vina cu slava". In slujirea euharistica, noi privim spre viitor, spre "ziua cea neInserata a Imparatiei".

2. De altfel, dimensiunea eshatologica si cea pascala se Impletesc Intr-o unica realitate: sarbatoarea liturgica. "Praznicul praznicelor" sau "sarbatoarea sarbatorilor" - Ziua Sfintelor Pasti - o salutam cu cuvinte de bucurie si lumina. Preotul, Imbracat stralucitor, tinand In mana faclia cea datatoare de lumina, canta In fata Prestolului, ca In fata mormantului datator de Inviere: "Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, ca sa ne bucuram si sa ne veselim Intru ea". Toata faptura se umple de bucuria si lumina pascala si-L aude pe Hristos adresand tuturor salutul pascal: "Bucurati-va!" (Mt. 28, 9). Dar Biserica nu uita ca preotul, stand In fata Sfintei Mese, este si profet si rosteste

cuvinte profetice (sunt cele patru stihuri din psalmi: 117, 24 scl.): profetia sa priveste Imparatia ce va sa vina. si Indata dupa epicleza, In Ziua de Pasti, credinciosii canta Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu minunatul axion "Ingerul a strigat" - un imn pascal si eshatologic deopotriva: "Lumineaza-te, lumineaza-te, Noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit; salta acum si te bucura Sioane!". Bucuria Invierii si nadejdea Noului Ierusalim le este data credinciosilor la fiecare Sfanta Liturghie, caci acest tropar este repetat de fiecare data Inainte de chinonic (sau comuniune). Bucuria si lumina Invierii si ale Parusiei sunt dimensiuni ale slujirii liturgice.

3. Fara aceasta Intelegere a Sfintei Liturghii, comportamentul monahilor ne-ar parea un paradox nedezlegat. Haina monahului (rasa) e neagra si, dupa o expresie a Patericului, trebuie sa fie atat de saraca Incat, lasata la usa bisericii, sa n-o ia nimeni. Dar o data intrat In biserica, monahul se Imbraca In vesminte stralucitoare si marete si oficiaza Dumnezeiasca Liturghie, uitand parca de toate conditiile pocaintei. Lipsa fastului liturgic, izvorata chiar si din motivatia pocaintei, ar face din smerenie o ostentatie (deci ar naste caderea mandriei) si, In acelasi timp, ar fi straina de duhul Sfintei Euharistii. De aceea, suntem convinsi ca vesmintele de culoare neagra folosite, pe alocuri, In Postul Mare sunt o anomalie si expresie a unei grave neIntelegeri a Sfintei Liturghii.

Maretia slujitorului Sfintei Liturghii si fastul celebrarii sunt marturisite de Intreaga Traditie a Bisericii. Si cine altul ar fi mai autoritar decat Sfantul Vasile cel Mare, el Insusi "Parinte al Liturghiei"? Se aminteste In Viata Sfantului Vasile (a se vedea si Proloagele, vol. I, Ed. Bunavestire, Bacau, 1995, pp. 461-462) de fastul cu care acest "Dascal al lumii si Ierarh" slujea Dumnezeiasca Liturghie. Sfantului Efrem Sirul i se descoperise, In vedenie, ca un foc ce se ridica pana la cer, si auzise cuvintele: "In acest fel este Vasile". si a venit Sfantul Efrem la Cezareea si l-a vazut pe Marele Vasile Inconjurat de alai de credinciosi si Imbracat In vesminte stralucitoare, slujind Sfanta Liturghie, si s-a Indoit In inima sa. Iar Sfantul, Intelegand cu duhul, a trimis si l-a chemat pe Efrem, zicandu-i pe nume, desi nu-l cunostea, si nu l-a lasat In nepricepere si Indoiala. Si "facand Inaintea lui si alte fapte minunate" (cf. In. 21, 25) - traditia spune ca Sfantul Vasile a facut rugaciune, ca Dumnezeu sa-i dea lui Efrem darul de a cunoaste limba greaca, apoi l-a sfintit preot - "harfa cea duhovniceasca a Domnului" (cum a fost numit Marele Parinte sirian) a Invatat sa cante lui Dumnezeu Liturghia slavei Imparatiei viitoare cu bucuria fireasca a prietenilor ce-L au pe Mirele cu ei.

Impreuna cu Sfintii Vasile si Efrem Sirul, si cu multimea de Parinti si monahi, Biserica ne-a Invatat ca bucuria si lumina Imparatiei lui Dumnezeu stralumineaza liturgic istoria, facand din crestinul ce se cumineca cu Hristos un cetatean al Ierusalimului de Sus.

Protos. Iuvenalie IonaScu

Roma

Paste fericit!

In fiecare an de Pastele ortodox, cu o precizie matematica, la Ierusalim se petrece o minune. Sfanta Lumina coboara din cer in biserica Sfantului

Mormant pentru a apride lumanarile credinciosilor. Nu e vorba de nici o inselatorie, asa se petrec lucrurile intr-adevar.Va prezentam marturia tulburatoare a unei credincioase din Romania care a vazut minunea cu ochii ei in 1986.

Patriarhul venit in fata Sfantului Mormant este dezbracat de ritual, de mitra, de omofor, de manecute, de brau. Ramane intr-o camasa alba, larga si lunga si in ciorapi albi si e condus in fata usii de intrare a Sfantului Mormant. Este ora 13.00. S-a facut o liniste totala, sfanta. Toti asteptam infiorati momentul cel mai sfant, ce se va petrece acum la Sfantul Mormant al Domnului nostru Iisus Hristos. Politistii necrestini il controleaza corporal pe Patriarhul ortodox grec Feodor ca sa nu aiba nici o sursa de foc. Apoi, Patriarhul a rupt sigiliile de pe usa Mormantului Sfant si a intrat in Capela Ingerului. Diaconii raman afara si aduna ceara de la sigilii. Patriarhul a intrat apoi in a doua incapere si imediat a ingenunchiat in fata Sfantului Mormant al Domnului si a inceput sa se roage cu mainile ridicate. Este ora 13.05. Toate luminile s-au stins. Cu sufletele infiorate si pline de emotie sfanta, divina, asteptam ca rugaciunea Patriarhului sa se implineasca si Bunul Dumnezeu sa ne arate Sfanta Lumina. N-au trecut decat cateva minute de cand a intrat Patriarhul la Sfantul Mormant si deodata vedem coborand din cupola bisericii un fulger de lumina alb-albastruie, trecand pe deasupra Sfintei Golgote si venind deasupra Sfantului Mormant. Mi s-a oprit respiratia de emotie si bucurie. Dupa cateva minute alt fulger, fasaind si trosnind, a coborat invartindu-se deasupra Sfantului Mormant. Apoi am vazut alte fulgere de lumina alb-albastruie trecand deasupra Sfintei Golgote, deasupra Bisericii Sfintei Invieri, in forme spiralate.A fost ca o descarcare dumnezeiasca de Lumina Sfanta, cuprinzandu-ne pe toti, luminand toata biserica. M-am simtit cuprinsa in lumina stralucitoare alb-albastruie si toata biserica era cuprinsa si luminata de aceasta lumina si toti credinciosii luminati de ea, incat am crezut ca putem arde toti aici, acum, in Sfanta Biserica. Am stiut insa, ca aceasta este Lumina Domnului Hristos, care ne imbratiseaza cu ea si ne-o arata ca sa ne bucure sufletele de via Lui prezenta.Deodata, un fulger mare si puternic, cu trosnete, trece pe sus in spirale mari fulgeratoare, pe la Sfanta Golgota, Biserica Invierii, ocoleste pe sus, tot in spirale, deasupra Sfantului Mormant si apoi intra pe usa Sfantului Mormant. Nu trece mult si vad o flacara de lumina alba iesind pe orificiul din dreapta al Sfantului Mormant, de la care aprind credinciosii. Intind buchetul cu 33 de lumanari ca sa se aprinda din aceasta lumina sfanta care ne inconjoara pe toti, incat si hainele sunt pline de lumina, si uitandu-ma in sus, spre ferestrele de unde a venit lumina, dinspre Betleem, vad acolo un foc aprins de zeci de lumanari. Apoi vad in fata Sfantului Mormant o lumina mare, caci s-au aprins candelele singure si Patriarhul tine in maini doua lumanari albe, mari, aprinse. In fata Sfantului Mormant e lumina acum, ca s-au aprins candelele singure. In limba greaca, Patriarhul a zis: „Veniti de primiti Lumina!" si credinciosii se grabesc si intind buchetele cu 33 de lumanari sa se aprinda de la dansul.Am dat-o pe fata o data si pe maini, dar a doua oara ma frigea, a devenit materie. Slava Sfintei si Dumnezeiestii Tale Lumini, Doamne, pe care o trimiti noua pacatosilor.Patriarhul a adunat vata aprinsa de Focul Dumnezeiesc de pe Sfantului Mormant, ca o flacara alba, care nu arde decat cateva minute si a pus-o cu mainile sale in doua cupe de aur. Apoi a iesit in Capela Ingerului si aici a aprins doua manunchiuri cu 33 de lumanari, iar cupele aprinse le-a dat pe doua ferestre mici afara la doi tineri arabi ortodocsi, care duc, in fiecare an, o cupa la Sfantul Altar in Biserica Sfintei Invieri, iar a doua la Biserica Sfintilor Imparati Constantin si Elena de la Patriarhia Ortodoxa Greaca, unde se pastreaza tot anul. Apoi a iesit in fata Sfantului Mormant si, ridicand mainile cu lumanarile aprinse, a

strigat: „Veniti de primiti Lumina!", atunci s-au aprins si candelele din fata Sfantului Mormant singure.

 

In noaptea de Inviere, sufletele celor plecati se intorc pe la casele lor.

Sfintele Sarbatori ale Pastelui au pastrat, pe linga o dimensiune canonica, o serie de datini si obiceiuri care isi au radacinile in cele mai vechi timpuri. Chiar daca unele dintre ele, in drumul catre noi, au ajuns oarecum distorsionate sau au capatat alte conotatii. Inainte de Slujba Invierii, se aprind luminari la morminte pentru ca sufletele celor adormiti sa primeasca lumina in "calatoria" catre casele lor. Vapaia luminarilor dintr-un cimitir in miez de noapte sparge intunericul, ca un preambul al Invierii. De la biserica,

toti credinciosii ar trebui sa se intoarca acasa cu o luminare aprinsa, sa inconjoare casa de trei ori si sa treaca apoi pe la pasari si animale, rostind imnul bucuriei: "Hristos a inviat din morti/Cu moartea pre moarte calcind/Si celor din morminte/Viata daruindu-le". Luminarea se pastreaza si se reaprinde la nevoie (tunete, fulgere, boala, calamitati naturale, teama, neliniste etc.). Dupa aceea se face un foc de vreascuri in mijlocul curtii si se pun in jurul lui farfurii cu oua rosii, cozonac si piine, care a doua zi se impart, dupa ce sufletele celor adormiti, intoarse pe la casele lor, se bucura de Invierea Domnului, dar si de faptul ca cei ramasi aici nu i-au uitat (cei care locuiesc in oras aprind cite o luminare pentru fiecare farfurie). Dimineata, inainte de a merge la slujba savirsita in prima zi a Sfintelor Sarbatori, in apa folosita pentru spalarea miinilor si a fetei se pune un ou rosu si o moneda. Oul - pentru a fi rosu in obraji tot anul, iar moneda - pentru a avea noroc de bani. Dupa impartasanie, sau aghiazma si anafura, se ciocnesc oua spunind: "Hristos a Inviat!". Oul reprezinta mormintul Mintuitorului, coaja sparta semnifica zdrobirea portilor iadului, ridicarea lespezii de pe mormint si invierea din morti. Pina la sarbatoarea Inaltarii Domnului, salutul crestinesc este: "Hristos a Inviat!". (M.I.)

Mihai Oara

5-02-2000

Daniel,

Am întârziat pentru o vreme cu raspunsul meu la ultimele tale mesaje. Motivul este ca am trecut prin ultima saptamâna a Postului Mare si prin Paste, o vreme de rugaciune, meditatie si participare la slujbele din biserica. Perioada aceasta a fost semnificativa în mod particular pentru mine si familia mea, pentru ca am fost primiti în Biserica Ortodoxa. De acum nu mai suntem catecumeni, ci ortodocsi. Cele doua fetite au fost botezate, sotia a fost miruita, iar eu am fost mai degraba reprimit, dat fiind ca am fost deja botezat ortodox dupa nastere.

La sfârsitul mesajului tau privitor la Marea Schisma, ai scris…

In ce priveste clauza lui "filioque", da-mi voie sa-ti spun ca biserica ortodoxa are o situatie precara in criticarea adaugirilor catolice. Din prisma unui protestant, stabilit o data pentru totdeauna la "sola Scriptura", adica la neacceptarea niciunei adaugiri de dupa stabilirea caconului cartilor Nou Testamentale, controversa dintre catolici si ortodocsi este "iluzorie", atita timp cit ambele ramuri teologice accepta "adaugiri la crez". Daca depozitarul adevarului nu mai este "Cuvintul revelat" (Biblia), ci "cuvintul inspirat daruit Bisericii", ce rost mai are sa ne certam care "adaugire" este mai indreptatita. Atita vreme cât Bisericii îi este dat dreptul sa emita "bule" sau "traditii" cu valoare egala cu Scriptura, pe ce baza se mai critica Biserica catolica si Biserica Ortodoxa ? Ori nimeni n-are dreptul sa adauge la "canonul Scripturii" (si devenim protestanti care nu trecem peste "ce este scris"), ori acceptam faptul ca Biblia poate fi completata prin traditie, si atunci problema "adaugirilor" se transforma doar intr-o chestiune de "preferinte pesonale subiective."

Este important sa stim ca hotarârile Sinoadelor Ecumenice la care te referi ca "adaugiri" sunt de fapt precizari ale dogmei Bisericii care au fost necesare datorita asalturilor

diverselor erezii. În sensul acesta, dogmele au fost întotdeauna prezente în Biserica, chiar daca nu au avut o exprimare oficiala, întarita de autoritatea unui Sinod. Daca nu ar fi existat erezia Ariana, care afirma ca Hristos nu este vesnic si de o Fiinta cu Tatal, nu ar fi fost necesar sa se formuleze Crezul Nicean. Acest Crez exista implicit în Biserica si constituia credinta dreapta (ortodoxa). Hotarârile Sinoadelor nu au fost "adaugiri" ci mai degraba "fortificatii" ridicate în jurul Bisericii pentru a o apara de atacuri din exterior. Adevarata "adaugire" s-a facut, asa cum rezulta si din faptele prezentate în mesajul tau, de catre Biserica Catolica.

Un foarte bun exemplu care indica rolul defensiv al hotarârilor Sinoadelor este acela de a o numi pe mama Domnului Iisus Theotokos - Nascatoare de Dumnezeu. Stiu ca acest titlu îi scandalizeaza pe multi Protestanti, care îl resping pe motivul ca Fecioara Maria L-a nascut pe Iisus-omul, nu pe Iisus-Dumnezeu. Dar acesta este exact motivul pentru care Sinodul Ecumenic a luat acea hotarâre. În acea vreme existau o serie de erezii care desparteu pe Iisus-omul de Iisus-Dumnezeu, pâna la a considera ca avem de-a face de fapt cu doua persoane. Dogma Bisericii, acceptata altfel de toti crestinii, este ca în Hrisos exista doua naturi unite într-o singura persoana (ipostas). Folosind titlul de Nascatoare de Dumnezeu, Biserica a facut o declaratie nu atât privitoare la Mama Domnului, cât la natura lui Hristos. Un alt exemplu de aparare a credintei drepte printr-o hotarâre a unui Sinod este hotarârea luata la Ierusalim si consemnata în Faptele Apostolilor 15 de a nu cere neamurilor sa se taie împrejur pentru a fi crestini. Prin autoritatea pe care Duhul Sfânt a dat-o Bisericii, Apostolii au putut emite, cum spui tu, "o adaugire" la învataturile lui Hristos. Dar "adaugirea" nu era cu adevarat o adaugire, ci o clarificare a învataturii Mântuitorului.

Nu pot sa nu observ ironia faptului ca doua surse ale credintei noastre pe care le "aperi" împotriva sinoadelor Bisericii istorice, anume Canonul si Crezul, au fost de fapt amândoua stabilite prin hotarâri ale sinoadelor acestei Biserici. Prima formulare a canonul  care cuprindea 26 de carti (Apocalipsa fiind adaugata mai târziu) apare într-o hotarâre a Sinodului din Laodicea în 343, iar Crezul în Sinodul de la Nicea (325).

Interesul ortodocsilor pentru puncte fine ale Crezului, cum ar fi cel privitor la purcederea Duhului Sfânt pare cel putin ciudat pentru protestanti. Într-adevar, cred ca majoritatea neoprotestantilor sunt indiferenti cu privire la FILIOQUE, în mare masura datorita caracterului experential si sentimental al credintei lor. Dar Biserica Ortodoxa a simtit întotdeauna responsabilitatea de a apara dreapta credinta, si de aceea nu a ramas indiferenta la adaugirile facute de catolici. Biserica Ortodoxa cauta sa-si traiasca chemarea de a fi, cum spune Apostolul Pavel, "stâlp si temelie a adevarului".

În sfârsit, este important sa stim ca Biserica nu a emis niciodata hotarâri care sa se pretinda a fi egale în autoritate cu Scriptura. Aceasta acuzatie este o prejudecata a multor neoprotestanti care nu-si are justificare în realitate. Dimpotriva, hotarârile Sinoadelor au fost în cele mai multe cazuri justificate prin Scriptura, dovada ca Biserica recunoaste autoritatea ultima a acesteia.

Daniel,

Acest fel de a prezentat istoria Bisericii, pe care îl întâlnesc în mesajul tau, este pentru mine unul dintre motivele care m-a îndepartat de Protestantism. Cele mai multe culte protestante sau neoprotestante au o istorie atât de recenta, încât îsi gasesc cu greu o justificare de a exista ca biserici independente. Te rog sa consideri urmatoarele fapte:

Daca esti Luteran, religia ta a fost definita de Martin Luther, un fost calugar catolic, în 1517

Daca esti Anglican, religia ta a fost definita de Regele Henry al VIII-lea în 1534, pentru ca Papa I-a refuzat divortul.

Daca esti Prezbiterian, religia ta a fost definita de John Knox în Scotia, în 1560. Daca esti Episcopalian, religia ta a derivat din Biserica Anglicana si a fost definita

de Samuel Senburz în America, în secolul 17. Daca esti Congretionalist, religia ta a fost definita de Robert Brown în Olanda, în

1582. Daca esti Metodist, religia ta a fost definita de John si Charles Wesley în Anglia

în 1774, dupa ce acestia s-au rupt de Biserica Anglicana. Daca esti Duch Reformed, religia ta a fost definita de Michelis Jones în New

York, în 1628. Daca esti Baptist, religia ta a fost definita de John Smyth, în Amsterdam, în 1606. Daca esti Penticostal, faci parte din una din sutele de secte înfiintate de oameni

în ultimii o suta de ani.

În contrast cu acestea, Ortodoxul face parte din Biserica înfiintata în anul 33 de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxa are o vechime de 1967 de ani.

Pentru ca bisericilor protestante si neoprotestante le lipseste aceasta justificare istorica, se recurge la doua teorii: (a) doctrina "bisericii invizibile" si (b) prezentarea Bisericii istorice ca fiind corupta dupa actul de toleranta a lui Constantin, la începutul secolului patru. Pentru ca istoria a constituit subiectul discutiilor noastre recente, ma voi referi mai mult la acest al doilea punct.

Teoria coruptiei Bisericii dupa Constantin ridica mari probleme, care sunt greu de rezolvat de catre protestanti:

A fost oare posibil ca aceasi generatie de crestini care în anul 300 se jertfea pentru Hristos în urma persecutiilor lui Diocletian, sa devina corupta pâna la anul 320? A fost oare posibil ca aceiasi crestini care doar cu câtiva ani înainte erau gata sa moara pentru Hristos sa-i predea de buna voie lui Constantin frâele Bisericii?

Duce oare libertatea religioasa în mod automat la "coruptie"? Se poate spune oare acelasi lucru despre Protestantii care au preluat puterea în statele germane dupa triumful Reformei? Dar despre protestantii americani care sunt majoritari si controleaza o mare parte din pozitiile cheie în societate?

A fost oare posibil ca Biserica din secolul patru sa fi fost corupta si în acelasi timp sa ne dea Crezul Niceo-Constantinopolitan, acceptat de majoritatea crestinilor si sa stabileasca Canonul Noului Testament? În acest caz, ar trebui oare sa

revizuim Crezul si Canonul Noului Testament, dat fiind ca nu mai putem avea încredere în hotarârile unor "corupti" sau "manipulati de puterea politica"?

A fost oare posibil ca Biserica lui Hristos sa cada într-o asemenea stare de coruptie pentru marea majoritate a istoriei ei? Nu manifesta oare Luteranii o anumita lipsa de umilinta atunci când afirma ca pâna la ei Biserica lui Hristos era moarta?  Dar Baptistii, pantru care nici macar Luteranii nu reprezinta o adevarata trezirea Bisericii, dat fiind botezau adulti? Dar Penticostalii, pentru care nici macar Baptistii nu reprezinta adevarata trezire a Bisericii, pentru ca nu practicau vorbirea în limbi? Ce concluzie se poate trage daca afirm ca Trupul lui Hristos a fost mort pentru 1500, 1700 sau 1900 de ani, pâna când am aparut eu?

Dupa parerea mea, interpretarea istoriei pe care o prezinti este anacronica, pentru ca priveste starea Bisericii din primele veacuri prin prisma ideologiei moderne a multiculturalismului si a ne-amestecului statului în religie, judecând Biserica din secolul patru dupa criteriile culturii occidentale de la sfârsitul secolului douazeci. Personal cred ca restrângerea pagânismului sub Teodosiu I a fost o dezvoltare pozitiva. Îti reamintesc faptul ca în Israelul Vechiului Testament masurile împotriva pagânismului erau mult mai drastice. Îmi vine greu sa vars lacrimi pentru pierderea libertatii de a sluji idolilor si lui Satan. Pe de alta parte, adoptarea Crestinismului ca religie oficiala a imperiului a însemnat oportunitatea ca milioane de oameni sa auda Evanghelia si sa vina la Hristos.

Caracterizari cum ar fi "evul întunecat" sau "transformarea Bisericii într-o frâna a dezvoltarii sociale" au aparut în ideologia iluminista a Europei, ideologie care proslavea omul si avea un caracter ateu. Acele secole nu au fost atât de întunecate precum încearca sa demonstreze cei care cred în "progresul omenirii". Constantinopolul secolelor 5-14 avea canalizare, universitati, spitale pentru saraci si un sistem de ajutorare sociala. Practic întreaga populatie stia sa scrie si sa citeasca, fapt datorat în mare masura Bisericii. Este adevarat ca nu aveau avioane si MTV, dar preocuparea oamenilor era credinta si Biserica într-o proportie mult mai mare decât în epoca noastra luminata de progres social.

Afirmatia ca Biserica istorica s-a pus în subordinea statului nu se potriveste faptelor istorice, chiar daca uneori coruptia oamenilor a dus la o astfel de situatie. Daca citesti istoria Bisericii Ortodoxe gasesti nenumarate exemple de conflicte între împarati si Biserica. Cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe, cum ar fi Ioan Gura de Aur, Maxim Marturisitorul sau Simeon Noul Teolog au avut de suferit din partea autoritatilor. Unul dintre cei mai respectati Parinti, Ioan Gura de Aur a fost surghiunit pentru ca a vorbit public, în predicile lui, împotriva pacatelor si exceselor împaratesei.

O serie de pacate pe care le gasesti Bisericii vis-à-vis de puterea politica apartin de fapt Bisericii Catolice. Ai enumerat în mesajul tau Inchizitia si Cruciadele, care nu au avut nimic de-a face cu Biserica Ortodoxa. Agresivitatea violenta a Bisericii Catolice mi se pare o realitate deplorabila, si ma uimeste faptul ca pe site-ul Roboam, cât si în alte scrieri baptiste românesti se exprima un oarecare regret ca poporul român nu a continuat legatura cu Biserica latina pentru a participa astfel la "progresul social" al Europei Occidentale. Însasi citatul pe care l-ai inclus, dintr-o scriere a unui episcop

greco-catolic manifesta aceasta tendinta de "aliere" a baptistilor cu biserica latina de care se simt mai apropiati prin radacinile comune occidentale, împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu a cunoscut nici Cruciade, nici Inchizitie si care a fost victima a nenumarate agresiuni, începând cu cavalerii catolici, continuând cu turcii si culminând cu comunismul ateu.

Pasajul pe care îl citezi din Ioan Ploscaru, un episcop greco-catolic supus Romei, mi se pare o extraordinara colectie de auto-contradictii si interpretari schizofrenice. Iata câteva exemple:

Se afirma ca episcopii Bisericii Ortodoxe erau "slabi" fata de autoritati, si imediat dupa aceea se mentioneza ca patriarhul Ignatiu a refuzat sa cuminece pe primul ministru Bardas (???). Nu este acesta un act de curaj? Unde este slabiciunea? Este adevarat ca împaratii au putut folosi forta, dar Biserica a avut demnitatea de a se împotrivi.

Se afirma ca "rupându-se de centrul crestinatatii, de Roma, Biserica Rasariteana a slabit si s-a dezmembrat". De când a fost Roma centrul crestinatatii? În ce sens s-a dezmembrat? Biserica Ortodoxa nu a fost niciodata o organizatie monolitica, condusa dupa principii monarhiste asememnea Bisericii Catolice. Patriarhiile Antiohiei, Ierusalimului sau Alexandriei au existat de la începuturile crestinatatii si existenta lor nu a însemnat niciodata o "dezmembrare".

Ioan Ploscaru scrie, "Poate ca alta ar fi fost intreaga istorie a Europei, daca in fata puhoiului turcesc ar fi stat o Biserica unita in aceiasi credinta." Aceasta mi se pare o culme a ipocriziei. Într-adevar, cei mai multi istorici sunt de acord ca prabusirea Constantinopolului are ca prima cauza nu "puhoiul" turcesci, ci pe cel catolic. Catolicii au fost aceia care au jefuit si distrus Constzantinopolul si i-au ucis pe fratii lor ortodocsi. Bine înteles, episcopul Ploscaru nu pomeneste nimic despre jaful Constantinopolului.

Doresc sa fac acum câteva comentarii cu privire la "chilianism", credinta într-o instaurare pamânteasca a unei împaratii de o mie de ani a lui Hristos pe pamânt.

În primul rând, nu înteleg afirmatia pe care o gasesc în mesajul tau, dupa care împaratia pamânteasca a fost speranta crestinilor persecutati, la care din pacate Biserica Ortodoxa ar fi renuntat. Adevarata speranta este aceea a venirii Domnului, nu cea a împaratiei de o mie de ani. Toti ortodocsii asteapta aceasta venire, ca si ceilalti crestini. În mesajul tau ai caracterizat corect credinta ortodoxa ca "amilenialista", dar aceasta credinta nu este în nici un fel mai lipsita de speranta.

Este adevarat ca au existat Parinti ai Bisericii care au crezut într-o împaratie de o mie de ani, dar au fost mult mai multi care nu au avut aceasta convingere. Interpretarea pe care o dai Bisericilor din cartea Apocalipsei este o interpretare particulara, respinsa nu numai de Biserica Ortodoxa ci chiar de nenumarati teologi protestanti. În general, în istoria Bisericii, toate încercarile de a identifica anumite evenimente cu profetii ale Apocalipsei s-a dovedit nu numai riscante si contra-productive, dar în multe cazuri au dus la dezastre.

Îmi aduc aminte cum la sfârsitul anilor 70, multi baptisti din România, inclusiv eu însumi, eram entuziasmati de interpretari ale Apocalipsei care fixau venirea Domnului în anul 1984, sau 1988. Aceste interpretari se bazau în mare parte pe o carte extrem de populara în Occident, The Late Planet Earth a lui Hal Lindsey. Nenumarati alti autori neoprotestanti au publicat carti pe aceeasi tema, carti care astazi umplu rafturile librariilor crestine în Statele Unite. Tele-evanghelisti populari ca Jerry Fallwell sau John Hagee au popularizat aceste teorii care prevedeau venirea iminenta a Domnului ca sa instaureze împaratia de o mie de ani. S-au scris romane care au devenit instantaneu mari succese comerciale si s-au facut filme pe aceasta tema. Teoriile au trebuit revizuite de multe ori, pentru ca erau depasite de fapte. Ele deveneau uneori ridicole, ca atunci când identificau sagetile arhanghelilor din Apocalipsa cu rachetele balistice intercontinentale.

În cele mai multe cazuri, aceasta "speranta" a împaratiei de o mie de ani s-a dovedit a fi o capcana si un prilej de rataciri. Asteptarea împaratiei milenare a fost cea care a dus la crearea sectei eretice a martorilor lui Iehova. Aceeasi "speranta" a dus la razboaile husite si la existenta unor cete de tâlhari anabaptisti care în secolul al 16-lea jefuiau în numele viitoarei împaratii. Aceste consecinte ale chilianismului sunt usor de înteles, pentru ca muta atentia crestinilor de la o viata de post, rugaciune si fapte bune, la speculatii nefolositoare si la o obsesie permanenta cu evenimentele politice ale zilei. Aceasta este cauza pentru care majoritatea crestinilor protestanti americani au o preocupare excesiva pentru Statul Israel, care dupa aceste teorii ar juca un rol central în venirea împaratiei, si sunt complet indiferenti de soarta crestinilor palestinieni din Israel, care sunt persecutati si marginalizati.

În fata acestor realitati, ma întreb în ce fel "pierderea sperantei" în împaratia de o mie de ani ar fi fost asa un mare dezastru, cum este înfatisat în mesajul tau. A face dintr-o speculatie cu privire la care teologii de orice culoare nu pot cadea de acord un factor esential în evolutia Bisericii mi se pare o concluzie fortata.

Daniel,

Ar fi absurd sa pretind ca Biserica Ortodoxa nu a suferit de anumite slabiciuni în istorie. La unele dintre acestea m-am referit chiar si eu. Convingerea mea este însa ca e o greseala a le folosi pentru a de-legitimiza Biserica Ortodoxa. Cred ca Trupul viu a lui Hristos a primit prin Duhul Sfânt puterea de a se regenera si a se însanatosi. Dar prin toate perioadele istoriei, când a fost persecutata sau libera, când a fost slaba sau puternica, Biserica Ortodoxa a ramas credincioasa învataturii lui Hristos, un loc în care pacatosii si-au putut gasi mântuirea.

Hristos a înviat!

Mihai

Mihai Oara

Mai 3, 2000

Daniel,

În ultimul meu raspuns am scris despre istoricitatea Bisericii Ortodoxe, acesta fiind era subiectul discutiei noastre. Suntem însa de acord ca nici vechimea nici modernitatea unei biserici este cea care ne asigura mântuirea. Mântuirea noastra a fost câstigata de lucrarea lui Hristos si ne-o însusim prin credinta în El, manifestata prin faptele credintei. Dar noi nu suntem mântuiti doar ca indivizi izolati, ci împreuna, în Biserica, în partasia sfintilor.

În ultimul tau mesaj îmi ceri sa compar câteva articole pe tema Pastelui, articole scrise de protestanti sau de ortodocsi. O astfel de comparatie este dificila pentru ca, asa cum spun englezii, am compara merele cu portocalele. Articolele au scopuri diferite si se adreseaza unor audiente diferite. As dori totusi sa fac anumite comentarii, mai degraba cu privire la tonul acestor articole.

Predica lui Grigorie Palama manifesta geniul unuia dintre cei mai mari teologi ortodocsi. Ea ne da învatatura pentru mintile noastre si îndemnuri pentru inimile noastre si este actuala si relevanta pentru toate epocile.

Lucrarea lui Radu Comanescu - care probabil este neoprotestant - are un caracter apologetic. Apreciez limpezimea argumentelor cu privire la înviere. Spiritul ceva mai rationalist si modern este tipic teologilor protestanti. Articolul mi-a placut si cred ca este folositor tuturor crestinilor sau necrestinilor care au dubii privitoare la Înviere.

Articolul Ieromonahului Iuvenalie Ionascu - pe care am avut bucuria si onoarea sa-l cunosc într-o recenta calatorie la Roma - este pentru mine plina de farmec, dar probabil ceva mai greu de înteles pentru cei care nu cunosc Ortodoxia. Într-adevar, protestantii prefera uneori expunerile logice si rationale, alte ori îndemnurile încarcate de emotie. În contrast cu acestea, stilul ortodox este mai degraba sobru si mistic, încercând sa atinga mai mult spiritul sau inima omului, si mai putin emotiile sau mintea. În plus, liturghia ortodoxa descrisa în articol este plina de simboluri pe care protestantii din pacate le vad ca "forme goale", dar care de fapt reprezinta atingerea Duhului Sfânt care transforma lumea fizica dintr-o realitate rece si impersonala, într-un mesaj al dragostei si prezentei divine.

În sfârsit, articolul despre minunea din Ierusalim are un caracter cu totul diferit si banuiesc ca la acest articol te-ai referit atunci când ai mentionat credulitatea. Parerea mea este ca trebuie întotdeauna sa fim circumspecti atunci când este vorba de minuni. Nu este cazul nici sa le respingem imediat, nici sa le acceptam fara o anumita cercetare. Credulitatea poate fi un pacat tot atât de mare ca si necredinta. În ce ma priveste, sunt scandalizat de emisiunile unor tele-evanghelisti neoprotestanti americani care reusesc sa ne ofere câte 20 de vindecari miraculoase la fiecare emisiune, într-o atmosfera de circ si exaltare emotionala nedemna de Biserica lui Hristos.

Daniel,

Pentru ca am pomenit deja ceva despre diferentele dintre stilul ortodox si cel protestant sau neoprotestant, as dori sa mai adaug câteva gânduri cu privire la acest subiect.

Trecerea la Ortodoxie a însemnat pentru mine nu doar schimbarea unei biserici sau reconsiderarea unor învataturi, ci si o adoptare a unui nou mod de a gândi si de a ma comporta. Exista într-adevar un mod de gândire si de traire ortodox care în multe privinte se deosebeste de cel neoprotestant. Iata câteva repere:

Gândirea mistica

Probabil noi toti am mostenit din anii comunismului o anumita neîntelegere sau respingere a misticismului. Dar gândirea mistica este cea care ne ajuta sa-L vedem pe Dumnezeu dincolo de realitatea imediata. "Mistic" înseamna "misterios", "tainic" si este o recunoastere a prezentei nevazute sau ascunse a Dumnezeului transcendent. În sensul acesta, Liturghia, icoanele sau rugaciunea au un caracter tainic. Aceasta înseamna ca nu le putem descifra doar prin simturi sau ratiune, ca le putem întelege doar prin duhul nostru, înfiorându-ne înaintea prezentei lui Dumnezeu.

Ca baptist, am învatat ca rugaciunea nu este altceva decât un dialog cu Dumnezeu, chiar daca El este nevazut. Ca ortodox, atunci când ma rog sunt uimit si înfiorat în duhul meu, pentru ca stiu ca în mod tainic ating Divinitatea. Ca baptist, credeam ca pâinea si vinul de la Cina Domnului nu sunt altceva decât simboluri, oarecum arbitrare, pentru ca în fond o predica buna putea tot atât de bine sa-mi aminteasca de suferintele Domnului si de venirea Lui. Ca ortodox, ma apropii de ele cu teama si cutremur, pentru ca le cred a fi cu adevarat trupul si sângele Logosului Divin. Ca baptist, marturisirea unui pacat, facuta uneori unui prieten nu era decât un mijloc de eliberare psihologica (în fond era suficient sa-I marturisesc lui Dumnezeu). Ca ortodox, spovedania, marturisirea pacatului lui Dumnezeu în prezenta unui preot este o taina, pentru ca prin ea sunt atins de Tatal, Fiul si Duhul Sfânt care îmi vindeca boala sufletului meu.

 

Sobrietatea

Modul de gândire ortodox respinge emotionalismul excesiv, exaltarea sau triumfalismul. Îmi aduc aminte cum în bisericile baptiste, în serviciile religioase se apreciau predicile "puternice", care miscau pe ascultatori, îi faceau sa plânga sau sa râda de bucurie. Nu vreau sa neg importanta acestor emotii, mai ales când ele sunt reale si vin din interiorul inimii, nu doar din stratul superficial al psihicului nostru. Dar în biserica ortodoxa în care sunt membru, toate serviciile au un caracter sobru si linistit. Aceasta nu înseamna ca participantii sunt mai putin atinsi de ce se petrece acolo. Cred însa ca eliminând emotiile de suprafata, dam mai mult loc Duhului Sfânt sa lucreze în noi.

Sobrietatea si evitarea excesului ia uneori forme neasteptate. A fost o surpriza pentru mine când preotul mi-a sugerat ca pentru primul meu Post Mare sa adopt un regim mai putin stric decât al credinciosilor ortodocsi mai vechi. În entuziasmul meu as fi dorit sa tin postul în modul cel mai strict posibil, dar am vazut mai târziu întelepciunea din cuvintele preotului. În acelasi sens, parintii spirituali îi sfatuiesc pe cei care practica rugaciunea neîncetata sa se fereasca de excese si sa se opreasca din rugaciune daca devin prea exaltati si au impresia ca au viziuni. De asemenea, în istoria Bisericii au fost cazuri când anumite imnuri erau atât de frumoase sau de fermecatoare, încât produceau o stare de exaltare în participantii la slujbele religioase. Din aceasta cauza ele au fost retrase si înlocuite cu altele, care par a fi mai simple sau mai "seci".

 

Ascultarea

Fiecare ortodox trebuie sa aiba un parinte spiritual, care sa-l îndrume si sa-l sfatuiasca. De la aceasta regula nu sunt exclusi nici macar mitropolitii sau patriarhii. Este o recunoastere a neputintei noastre si a nevoii de a fi îndrumati de altii. Parintele spiritual are obligatia de a îndruma în dragoste, întelegere, si fara excese. Credinciosul are datoria de a se consulta cu acest parinte în toate chestiunile legate de viata lui spirituala.

În contrast cu aceasta ascultare, experienta mea este ca în cercurile neoprotestante exista acest mit al omului care biruieste prin propriile puteri, fara ajutorul altora (doar ajutorul invizibil al lui Dumnezeu). De la idea ca "nu am nevoie de preot între mine si Dumnezeu" se ajunge la o exaltare a individului, care este capabil sa înteleaga singur Scriptura si sa ia decizii de sine însusi, fara a fi supus altora.

 

Umilinta si tacerea

În gândirea ortodoxa…

Nu trebuie sa vorbesc despre "biruintele mele spirituale" Nu trebuie sa câstig argumente prin stralucirea intelectului meu Nu caut sa ma impun ca "lider spiritual"

Rugaciunea cea mai iubita de ortodocsi, "Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mine de mine pacatosul" este o continua aducere aminte a starii mele de pacat, a neputintei de a ma corecta singur, a dependentei mele de mila lui Dumnezeu. Însasi cuvântul "mila" este preferat de ortodocsi celui de "har", pentru ca subliniaza mai bine absoluta dependenta de Dumnezeu, înaintea Caruia nu ma pot înfatisa cu nici un merit.

Aceasta chemare la umilinta si tacere este unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxa nu se angajeaza în campanii de evanghelizare pe stadioane sau la televizor.

Evanghelizarea se bazeaza mai degraba pe lucrarea Duhului Sfânt prin contactul social dintre credinciosi si necredinciosi sau prin participarea necredinciosilor la slujbe. Eficacitatea evanghelizarii depinde în primul rând de prezenta Duhului Sfânt în Biserica si în viata credinciosilor, si mai putin de "tehnici", "campanii" sau "metode" de evanghelizare.

Daniel,

Cred ca am scris aici despre lucruri frumoase care încerc sa mi le însusesc si eu în viata, fara a fi ajuns înca acolo. Ma straduiesc însa, dupa cuvântul Domnului Iisus, care ne-a spus ca Împaratia Cerurilor se câstiga prin straduinta.

Cu dragoste,

Mihai

 

Dialog Mihai Oara - Daniel Branzai

Iunie 3 - August 14, 2000

Daniel Branzai:  6-03-2000  Eastern Orthodoxy and Evangelicalism: The Status of an Emerging Dialogue Daniel Branzai:  6-05-2000  Nevoia de convertireMihai Oara:       6-21-2000  Greseala misionarii evangheliciMihai Oara:       6-22-2000  Nevoia de pocaintaDaniel Branzai:  6-29-2000  Botezatii nu sunt crestini! Crestinii sunt botezati!Mihai Oara:       7-10-2000  Relatia personala cu HristosDaniel Branzai:  7-27-2000  Ai cui sunt crestinii necrestini Daniel Branzai:  8-02-2000  Trebuie sa fie Greco/Ortodoxia "gnostica"?Mihai Oara:       8-10-2000  Nu, dimpotriva!Mihai Oara:       8-14-2000  "Zel misionar"

Daniel Branzai

06-03-2000

Draga Mihai

Revin dupa o pauza dictata de problema pe care am avut-o la ochiul meu bolnav. Intre timp s-au scurs doua evenimente: Pastele crestin si o scrisoare pe care am primit-o de la Danut Manastireanu. Iti trimit acest studiu despre dialoguri intre Ortodocsie si Evanghelici, asa cum mi-a fost trimis de Danut, iar apoi, intr-un mesaj viitor am sa pun problema asa-zisilor "apartinatori" ai Bisericii Ortodoxe Romane si nevoia lor urgenta de "convertire".    

Iata deci ca dialogul nostru nu este singular si ca o astfel de intreprindere este binevenita, constutind o sursa de imbogatire reciproca.           

Eastern Orthodoxy and Evangelicalism:The Status of an Emerging Global Dialogue

Bradley Nassif, Ph.D

 

Daniel Branzai

Draga Mihai

Ce facem cu "convertirea"? Neoprotestantii evanghelici spun ca botezul marcheaza trecerea constienta din lume in "trupul lui Christos", printr-o alegere personala cu consecinte vizibile si dovedite intr-o viata cu "roade vrednice de pocainta".

Mie mi se pare ca Biserica Ortodoxa, cu botezul plasat la virsta copiilor inca nestiutori si ne-pocainti risca sa umple curtile Bisericii, fara a umple insa si curtile cerului. Iata, in sprijinul acestei pareri, un articol despre noaptea de inviere, copiat din ziarul romanesc "Romania Libera" (1 Mai):

Nicolae Prelipceanu

 

De ce ne ducem la Inviere?Craciunul anului 1989 a fost o explozie de manifestari religioase in Romania. S-au cantat colinde, in gura mare si pe toate drumurile, lumea s-a dus la biserica si si-a facut cruce de sus pana jos, fara sa se mai uite in dreapta si-n stanga daca nu-i vede colegul de serviciu insarcinat cu supravegherea bisericii si-a "puritatii" ideologice a colegilor sai. Pe urma au urmat soboarele de preoti, crucile lui Iliescu si-ale companiei, am vazut figuri, ipocrit reculese, de politicieni, in fata altarelor, pupand crucea si, vorba ceea, poala popii. Practica religioasa a devenit o manie

profitabila a celor care se hotarasera sa se imbogateasca prin politica. Nu zic, or fi fiind si politicieni credinciosi cu adevarat, si care sunt dusi la biserica de mici copii, dar cine si cum sa-i deosebeasca de gloatele de fosti atei, convertiti brusc la credinta crestina (evident in forma sa ortodoxa, ca e mai nationala)?

Dar, ciudat lucru, bisericile s-au umplut si de oameni, nu numai de politicieni, de oameni care nu au nimic de castigat din faptul ca sunt vazuti langa altare ori poale de preoti. La Manastirea Argesului, unde am fost de mai multe ori la Inviere, inainte de 1990 eram vreo cateva sute, in jurul esplanadei din fata intrarii, unde ieseau episcopul Calinic si insotitorii sai sa ne dea lumina, incat cu usurinta ne puteam aprinde cu totii lumanarile chiar de la sursa, in cateva secunde. Din 1990, insa, an de an, "credinciosii" s-au tot inmultit, astfel incat sambata trecuta abia puteai intra, strivit intr-o multime guresa, pe poarta frumosului parc, a carui iarba se prezenta a doua zi de parca un urias animal preistoric se tavalise toata noaptea pe-acolo. Cat despre lumina, aceasta iti ajungea dupa niste bune zeci de minute de la chemarea episcopului. "E mai rau ca anul trecut", l-am auzit spunand pe un fost coleg de liceu de la Scoala Medie Mixta nr. 2. Cuvantul "rau" nu suna bine in urechile cuiva care se ducea sa celebreze Invierea Mantuitorului. Cum, insa, amintirea anilor trecuti nu pierise, el de fapt era si potrivit imprejurarii, ceea ce avea sa se adevereasca in curand. Pentru ca numarul de vizitatori ai Invierii nu era nicidecum egal cu acela al credinciosilor, majoritatea celor prezenti parand a fi acolo ca la un spectacol in aer liber, unde mai schimbi o vorba cu vecinul sau te harjonesti cu vecina si asa mai departe. Nu lipsesc, "in toti anii, negresit", nici tinerii brutali si vulgari care se injura in gura mare si se imbrancesc, folosind, eventual, chiar numele lui Hristos. (Cum observa un invatat strain, intr-o excelenta carte despre Hristos: ce s-ar alege de cultura lumii, inclusiv de injuraturi, daca am extrage din ea numele si notiunea de Hristos?)

Acum vreo 40 de ani, la liceul din Curtea de Arges si, desigur, la toate liceele din tara, in noaptea Invierii se organiza o "intrunire tovaraseasca", al carei semnal de sfarsit il dadea intoarcerea putinilor credinciosi, cu lumanarile aprinse, catre casele lor. Acum, se pare, e invers: multi, prea multi tineri si nu numai tineri isi transporta "intrunirea tovaraseasca" in curtea bisericii, ceea ce comunistii nu aveau curaj sa faca, fara sa se mai sinchiseasca de cele ce se intampla acolo, in spatiul exterior care devine biserica. Cu cativa ani in urma, la Milano, o mana de romani de toata mana celebrau Invierea in fata locasului ce tinea loc de biserica, iar unii isi aprinsesera tigarile si stateau la taifas. Fiind putini, li s-a putut atrage atentia ca spatiul acela deschis devenise insasi biserica si s-au conformat. La marile noastre biserici, iau Manastirea Argesului ca etalon, e periculos sa "te iei" de scandalagii, pentru ca sunt prea multi. I-ai intreba de ce au venit la Inviere, dar si asta iti poate atrage injuraturi care ar jigni auzul veritabililor credinciosi, si renunti.

Dupa o asemenea experienta trista a vulgaritatii brutale te gandesti la afirmatiile teoretice, ipocrite, despre credinciosul popor roman.

In ce priveste cauzele acestei situatii, ma tem ca si provenienta si misiunea speciala ale unor preoti, fosti tractoristi, activisti, ori, mai nou, oameni cu simtul afacerilor, in orice caz atei, are o contributie bine marcata.

Iar cand unii si altii spera ca "omul nou" al bolsevicilor sa dispara fara urme, o data cu disparitia generatiilor supuse acelora, te gandesti daca nu cumva acest om nou nu se naste in continuare, chiar in noile generatii. Caci ce naste din omul nou nu prea poate sa nu se duca la Inviere ca la chermeza.

Deci, draga Mihai

Care este pozitia ta fata de necesitatea "convertirii" personale la credinta si Biserica lui Christos? Dupa cite vad, chiar tu insuti ai trait o astfel de "convertire" la credinta, fara de care calitatea vietii tale spirituale ar fi ramas mediocra.

Iata inca un material despre necesitatea "convertirii", de data aceasta in mediul ortodox dintr-o tara Africana, Etiopia  :

C U R R E N T N E W S S U M M A R Yby the Editors of ReligionToday

June 9, 2000

Evangelicals are gaining prominence in Ethiopia. They have increased to 10 percent of the country's 60 million population in the historically Orthodox country, winning converts with modern worship and enthusiastic preaching, The Christian Science Monitor reports.

.....Evangelicals contend that the Orthodox Church is too focused on keeping rules rather than developing a personal relationship with Christ, and that biblical illiteracy keeps people from growing in the faith, the CSM reported. "If you ask an ordinary lay person who Jesus Christ is, they won't know," SIM missionary Paul Balisky said.

.....A group of Orthodox believers who began studying the Bible on their own were expelled from the Orthodox church, in part because they focused on Jesus Christ, not veneration of Mary and the saints, CSM reported. The "Jesus Club," founded by factory workers who studied the Scriptures on their lunch hour, grew to more than 10,000 people.

....."Many people are ready to try something new," Southern Baptist missionary David Emmert said. Missionaries reach out through English classes, a free library for students, and distribution of evangelistic materials. Worship in evangelical churches allows more expression and participation, attracting younger people, according to the Monitor. Many converts are disinherited from families for leaving the Orthodox Church.

Oare este bine ca o Biserica Ortodoxa sa pedepseasca oameni care "se intorc la Christos" ?

Daniel Branzai

Mihai Oara

6/21/2000

Draga Daniel,

Intentionez sa raspund mai pe larg întrebarii tale despre nevoia de convertire, dar as dori sa fac mai întâi câteva comentarii provitoare la activitatea misionarilor evanghelici americani în tarile cu traditie ortodoxa.

Personal am o mare admiratie fata de activitatea misionara a bisericilor evanghelice americane. Multi misionari trimisi de aceste biserici fac mari sacrificii personale si sunt animati de o dorinta reala de a-L împartasi pe Hristos celor care nu-L cunosc. Eu însumi am participat la o astfel de misiune pe termed scurt, în 1992, când am plecat cu un grup de misionari organizat de Navigatori (o organizatie evanghelica supra-bisericeasca) în Alma Ata, Kazakstan. Aceasta scurta misiune avea sens, pentru ca tintea la raspândirea Evangheliei printre musulmani.

Mi-e teama însa ca atunci când aceste misiuni de evanghelizare se adreseaza ortodocsilor, ele poarta în sine tot bagajul de ignoranta culturala a americanilor, carora li se pare ca se afla în centrul singurii lumii civilizate. Astfel de misiuni poarta cu ele nu atât mesajul Evangheliei, cât obiceiurile si traditiile Anglo-Saxone si o totala incapacitate de a vedea ca oamenii se pot închina lui Hristos în alt fel decât în stilul bisericii evanghelice tipice din SUA. Pentru ei un imn baptist de la 1700 sau de la 1990 reprezinta o închinare adevarata, în timp ce un tropar ortodox de la anul 600 suna ca o incantatie vrajitoreasca. Pentru ei o icoana care înfatiseaza un Hristos solemn si meditativ este un idol, dar o carte pentru copii cu ilustratii înfatisând un Hristos vesel si atletic, de genul unui actor de la Hollywood, este un mijloc perfect de evanghelizare.

Iata câteva exemple, care ilustreza acesta atitudine de ignoranta si desconsiderare fata de o credinta mai veche decât întreaga istorie a Americii. Din aceste exemple se poate observa un anumit imperialism cultural si religios, care merge dincolo de dorinta de a-i aduce pe oameni la Hristos.

… În anul 1993 am discutat cu un pastor american din biserica Chirstian and Missionary Alliance, din care faceam parte atunci. Urma ca în câteva saptamâni sa plece într-o misiune de câtiva ani în Rusia. Cunoscând bine cultura rusa, l-am invitat la mine acasa, cu dorinta de a-i spune cât mai multe despre ea, presupunând ca aceste cunostinte îi vor fi de mare folos. Spre surprinderea mea, acest viitor misionar în Rusia nu avea nici un interes fata de cultura sau spiritualitatea rusa. L-am întrebat daca l-a citit pe Dostoievski, acest scriitor rus profund crestin. Mi-a raspuns ca nu a auzit niciodata de el si nu parea interesat sa afle mai mult.

… Cu câtiva ani în urma, într-un oras românesc cu o mare universitate, o organizatie evanghelica americana a început o miscare de studiu biblic printre studenti. La întâlnirile lor participau studenti din diferite confesiuni, inclusiv studenti ortodocsi. Dupa câtva timp, studentii ortodocsi au observat ca toate materialele pentru studiu erau de prevenienta neoprotestanta. Ei au sugerat sa fie folosite si anumite carti sau materiale ortodoxe, dar conducerea acestei miscari a refuzat categoric. În urma acestui refuz, studentii ortodocsi s-au retras. Era evident ca în ciuda promisiunii de inter-confesionalitate, misionarii care au organizat aceasta miscare respingeau o interpretare ortodoxa a Scripturii, poate în parte datorita necunoasterii teologiei si traditiilor ortodoxe.

… Înainte de al doilea razboi mondial, o biserica baptista americana a început o misiune foarte promitatoare în Africa. Sute de africani au fost convertiti. Pentru ca era o mare nevoie de pastori pentru noile biserici, un numar de tineri africani convertiti au fost trimisi pentru studii teologice în SUA. Unul dintre acestia, însufletit de o mare dragoste si recunostinta fata de biserica care i-a trimis pe misionari, a hotarât sa o viziteze într-o vacanta. La usa bisericii a fost însa oprit: negrilor nu li se permitea accesul într-o biserica cu membrii exclusivi albi. Probabil acest tânar a înteles ca misiunea care l-a convertit era expresia nu atât a dragostei lui Hristos, ci a imperialismului cultural american. (Ca sa completez acesta istorie, doresc sa remarc faptul ca probabil astazi ea nu ar mai fi posibila, bisericile fiind total desegregate, ca toate celelalte institutii americane.)

… Citez din cartea lui Horia Azimioara, "Din viata si lucrarea lui Teodor Popescu": "În 1903, un credincios din fratii din Anglia, Broadbent, trecând prin Bucuresti, a cautat o adunare crestina. Întelegând ca nu exista astfel de adunari în România, a îngenunchiat în public în Piata Universitatii si s-a rugat Domnului sa trimita misionari care sa vesteasca Evanghelia în aceasta tara." (Sublinierea îmi apartine.) Cum? În Bucuresti, orasul cu 1000 de biserici ortodoxe, nu exista nici o adunare crestina??? Ce sa întelegem de aici? O biserica (adunare) ortodoxa nu este o adunare crestina?

… Într-o publicatie a teologului protestant Richard Sproul, pe care-l respect, un misionar american povesteste cum s-a dus la Bucuresti, unde s-a împrietenit cu un tânar cuplu ortodox român. În urma discutiilor, acest cuplu a devenit crestin! Implicatia este ca a fi ortodox înseamna a nu fi crestin!

Cei mai multi misionari americani sunt presati sa faca apeluri pentru fonduri de misiune, în bisericile care I-au trimis sau în alte biserici de aceeasi confesiune. În timpul acestor apeluri, ei nu vor spune ca au întâlnit în România sau Rusia sau Etiopia o traditie crestina de 2000 de ani, mult mai veche decât oricare din bisericile lor. Ei vor face mai degraba afirmatii ca acelea pe care le-am auzit si eu: "În sudul României se afla 4 milioane de oameni care nu au auzit niciodata de Hristos." Astfel de afirmatii sunt potrivite pentru strângerea de fonduri pentru misiune. Pentru americanii care stiu de existenta Bisericii Ortodoxe, ei o portretizeaza în culori cât mai negative, altfel misiunea lor si-ar pierde sensul.

Dupa aceste exemple, putem întelege mai bine dedesubtul articolului despre crestinii etiopieni. Acest articol citeaza numai pe misionarii evanghelici, ceea ce explica perfect imaginea negativa proiectata asupra Bisericii Ortodoxe Etiopiene. Este însa usor de citit printre linii. Iata câteva lucruri usor de înteles:

Articolul afirma: "Evanghelicii câstiga convertiti prin practicarea unui stil modern de închinare." Aceasta înseamna promovarea culturii si stilului protestant american în defavoarea celui local, ortodox. Noul stil aduce întreaga încarcatura de prosperitate si progres a civilizatiei americane, si astfel poate usor câstiga convertiti.

Articolul afirma: "Evanghelicii sustin ca Biserica Ortodoxa tine prea mult la reguli, în loc sa dezvolte o relatie personala cu Iisus Hristos." Aceasta înseamna ca traditiile ortodoxe sunt desconsiderate. De ce nu ar putea un credincios sa aibe o relatie personala cu Hristos în cadrul traditiei ortodoxe?

Articolul afirma: "Un grup de ortodocsi care studiau Biblia au fost exclusi din Biserica Ortodoxa, în parte pentru ca se concentrau spre Hristos, nu spre Maria si sfinti." Gasim aici o veche prejudecata protestanta, aceea ca Ortodocsii ar fi împotriva citirii Bibliei si a centralitatii persoanei lui Hristos. Este usor de presupus ca acesti misionari evanghelici au sfatuit pe credincisi sa nu o mai cinsteasca pe Fecioara Maria si pe sfinti. Dar aceasta nu este Evanghelie, ci o preferinta culturala protestanta.

Probabil articolul are drepate atunci când afirma o slaba cunoastere a Bibliei printre credinciosii ortodocsi din Etiopia. Dar aceasta realitate trista se datoreaza starii de înapoiere a tarii si existentei unor crestini ortodocsi nominali. Marea saracie a tarii, inclusiv a Bisericii Ortodoxe, înseamna ca preotii nu pot fi educati adecvat, ca învatatura Biblica a Bisericii Ortodoxe este adesea înlocuita cu superstitii locale. Biserica Ortodoxa ar lupta ea însasi mai eficient împotriva acestor superstitii, daca ar dispune de un oarecare ajutor material sau financiar din Vest.

Exista multe cai prin care misionarii americani ar putea ajuta. Iata un posibil model:

Înainte de începerea oricarei misiuni, acesti misionari ar trebui educati cu privire la teologia si traditia ordodoxa. Cei mai multi au astazi conceptii gresite cu privire la rolul icoanelor, cu privire la liturgie, la ierarhia bisericieasca sau la istoria Bisericii Ortodoxe. Este de neconceput ca acesti misionari vin în tari cu traditii crestine de mii de ani, despre care din pacate ei nu stiu nimic. În acelasi timp, cunoasterea Ortodoxiei nu înseamna neaparat convertirea la Ortodoxie.

Sosind într-o tara cu traditie ortodoxa, misionarii americani ar trebui sa ia legatura cu episcopul local.

Obiectivul de a crea biserici dupa chipul si asemanarea celor americane ar trebui înlocuit cu acela de a-I ajuta pe crestini în cadrul propriilor lor traditii istorice. Daca propovaduirea lui Hristos este obiectivul central al misiunii, atunci Hristos trebuie propovaduit în cadrul si în traditiile locale.

În colaborare cu episcopul sau preotul local, ei ar putea identifica nevoile Bisericii: carti, Biblii, sali de clasa, seminarii, etc.

Preotii tineri ar putea fi sprijiniti sa studieze teologia în marile centre de teologie ortodoxa (inclusiv în România sau SUA).

Copiii ar putea fi ajutati sa studieze engleza, nu pentru a fi convertiti la Protestantism, ci pentru a avea acces la scrieri ortodoxe moderne.

Cercurile de studii biblice ar putea fi organizate sub supravegherea si cu binecuvântarea episcopilor sau preotilor locali. La fel si orfelinatele sau centrele medicale.

Cred ca o astfel de strategie ar avea mult mai mare succes si ar rezulta într-un mai mare numar de credinciosi care sa cunoasca Scriptura si sa creasca în credinta. În colaborare cu Biserica Ortodoxa, misionarii ar avea acces si ar putea ajuta nu 10,000 de credinciosi, cum se spune în articol, ci milioane. Confruntarea s-ar transforma în colaborare. Dar aceasta ar însemna renuntarea la anumite prejudecati culturale si la afirmatii negative si fantastice cu privire la Biserica Ortodoxa.

Americanii au acest model eroic al misionarului care-L vesteste pe Hristos la pagâni. Acesta este modelul care creaza entuziasm în biserici, care îi determina pe tineri sa se dedice si duce la strângerea de fonduri pentru misiuni. Din pacate, ei aplica acelasi model si atunci când organizeaza misiuni printre popoarele cu traditie ortodoxa. Pentru ca modelul sa aiba sens, ortodocsii sunt prezentati ca pagâni si astfel întrega misiune este pusa pe premize gresite. Este timpul ca acest model sa fie revizuit si sa se recunoasca existenta unei traditii bisericesti în care milioane de oameni au avut si au o relatie personala cu Iisus Hristos.

Mihai Oara

6/22/2000

Draga Daniel,

Comentând un articol al lui Nicolae Prelipceanu, aparut în România Libera, în care autorul povesteste despre betivii care se alatura multimii din biserici la sarbatoarea ortodoxa a Pastelui, te-ai referit la necesitatea ca acesti crestini nominali sa experimenteze o convertire adevarata. Cu toate ca eu as alege o terminologie putin diferita, sunt în principiu de acord cu tine. Un nume scris în registrul unei biserici nu însemna mântuire. Cei care cred altfel se înseala, indiferent daca sunt baptisti sau ortodocsi.

De fapt, articolul la pe care l-ai inclus în mesaj îmi aminteste de istoriile din Evanghelii, în care mari multimi de oameni îl urmau pe Domnul Iisus. Unii erau atrasi de persoana Lui, altii doreau sa beneficieze de hrana si vindecarea pe care El le-o oferea, iar altii probabil veneau doar din curiozitate. În acele multimi se aflau oameni credinciosi si morali, dar si mari pacatosi, inclusiv vamesi, zeloti, sau femei pacatoase. De fapt acesti pacatosi supusi oprobiului public erau oarecum mai aproape de mântuire decât fariseii care cârteau de la distanta. As prefera sa cred ca, asemenea lor, pacatosii care se alatura multimii care vine în noaptea Pastelui la biserica, sunt constienti de starea lor si nu au de facut decât un pas pentru a primi harul Mântuitorului.

Pentru a raspunde întrebarii tale despre nevoia de convertire, as dori sa fac o deosebire între anumiti termeni: convertire, pocainta, nastere din nou si mântuire. Aceste distinctii nu le fac dintr-un spirit de controversa, ci doar pentru a preciza întelegerea pe care o am eu, ca ortodox.

Convertirea se refera adesea la o schimbare a convingerilor religioase. Cineva se poate converti de la budism la crestinism, sau de la crestinism la iudaism (am vazut cazuri), sau de la protestantism la Ortodoxie. Convertirea poate avea diferite cauze, unele tinând de meritele intrinseci ale unei credinte, altele de circumstante exterioare. Steinhardt a devenit crestin ortodox pentru ca a fost convins de realitatea lui Hristos si a Bisericii Sale. Henri de Navarra a devenit catolic pentru ca sa poata fi acceptat ca rege al Frantei. Din cauza ambiguitatii motivatiilor interioare ale omului, as ezita sa declar ca oamenii au nevoie de convertire. Aceasta este o simpla preferinta semantica, si cred ca vei fi de acord cu mine.

Nasterea din nou, sau nasterea de sus este o lucrare tainica facuta în om de Duhul Sfânt. Din cauza acestui aspect tainic, ea nu poate fi usor definita sau descrisa sau identificata. Într-adevar, Hristos ne-a învatat ca ea se aseamana vântului pe care nu-l putem localiza precis, despre care nu stim precis de unde începe si unde se sfârseste. Nasterea din nou poate fi însotita de semne exterioare, dar este mai întâi de toate ascunsa si cunoscuta lui Dumnezeu, nu omului. Pe baza cuvintelor Domnului din Ioan 3, "De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre în împaratia lui Dumnezeu", ortodocsii cred ca nasterea din nou este asociata cu botezul. Dar lucrarea nasterii din nou nu este produsa de preotul care boteaza, ci de Duhul Sfânt.

Pocainta este o transformare a mintii omului, o îndepartare de pacat si conformare la viata divina. Spre deosebire de convertire sau nastere din nou, ea este necesara în mod repetat, în aceasta viata de pe pamânt. Toti oamenii au nevoie de pocainta: betivii la cere articolul tau se refera, femeile pacatoase, dar si preotii, calugarii sau episcopii. De fapt, atunci când cineva creste într-o viata de sfintenie, devine tot mai constient de pacatele lui si de nevoia pocaintei. În timp ce nasterea din nou este o lucrare exclusiv divina, pocainta reprezinta o sinergie, o lucrare concomitenta a omului si a Duhului lui Dumnezeu.

Mântuirea este schimbarea directiei si a destinului omului, de la o separare prezenta si viitoare de Dumnezeu catre o partasie prezenta si vesnica cu El. Ea este o lucrare umana si divina, si nu se reduce la o stampila pe pasaportul catre cer. Un om se poate afla pe calea mântuirii si poate arata roadele acestei cai, dar destinul lui este cunoscut lui Dumnezeu, nu omului. Nasterea din nou si pocainta sunt necesare mântuirii.

Mi-e teama ca în bisericile neoprotestante, acesti termeni pe care I-am descris sunt adesea confundati. În anii petrecuti în bisericile baptiste am auzit adesea expresii ca acestea:

"Domnul X s-a pocait." (Adica a devenit baptist.) Dar pocainta este o lucrare continua, ea poate avea loc înainte si dupa momentul în care cineva s-a convertit. Un baptist se poate pocai si un ortodox se poate pocai, fara sa-si schimbe însa crezul.

"Ai fost nascut din nou? Când s-a întâmplat aceasta?" - o întrebare de deschidere a unei conversatii cu caracter de evanghelizare. De cele mai multe ori cel care o punea astepta un raspuns precis, care sa se refere la momentul convertirii. Faptul ca cineva nu putea preciza exact momentul nasterii din nou era privit ca un semn ca persoana respectiva nu este mântuit. Dar cine poate preciza exact când a experimentat nasterea din nou?

"Ai fost mântuit?" - o alta întrebare folosita de neoprotestanti în evanghelizare. Dar cum putem plasa destinatia vietii noastre undeva în trecut? La aceasta întrebare, un ortodox nu poate raspunde decât: "Am fost mântuit, ma aflu pe calea mântuirii si sper ca voi fi mântuit." Poate o întrebare mai buna ar fi "Te afli pe calea mântuirii?"

Dupa aceste precizari, ma întorc la afirmatia ta despre "nevoia de convertire". Acei crestini nominali care se undeva la marginea multimii din biserica, în noaptea de Paste, au într-adevar nevoie de schimbare. Probabil cei mai multi nu au nevoie de convertire, în sensul pe care l-am descris. Ei fac deja parte dintr-o biserica ortodoxa, îi cunosc oarecum învataturile, au fost odata botezati si adera din punct de vedere intelectual la dogmele ei. De ce ar avea nevoie de convertire? Convertire la ce? Este oare necesar pentru mântuire ca omul sa se schimbe din ortodox în baptist? Sau din baptist în penticostal?

Dar cred ca acesti crestini nominali au nevoie de pocainta. Pocainta, transformarea interioara, schimbarea mintii este cea care îi poate repune pe calea mântuirii. De aceea, eu as spune mai degraba ca acesti oameni au nevoie de pocainta.

Dincolo de alegerea termenilor, care în sine nu este atât de importanta, încredintarea mea este ca noi toti avem nevoie de pocainta, de o pocainta continua si, asa cum scrii tu, însotita de consecinte vizibile si de o viata cu fapte vrednice de pocainta.

În ce priveste botezul copiilor, acest subiect este deja abordat pe paginile site-ului OrthoLogia, si îl poti citi oricând ai ocazia la http://www.ortho-logia.com/Romanian/Botez.htm. Practica botezului copiilor merge pâna la începuturile Bisericii, în timp ce botezul exclusiv al adultilor este o practica relativ noua din punct de vedere istoric. Crezi oare ca timp de 1600 de ani, înaintea aparitiei anabaptistilor, Biserica, Trupul lui Hristos, s-a aflat într-o stare de continua neascultare fata de Domnul? Probabil vei fi de acord cu mine ca, în timp ce botezul este o conditie a mântuirii - conditie pe care doar Dumnezeu o poate trece cu vederea în cazuri speciale - botezul nu este o garantie a mântuirii. Pentru mine aceasta înseamna ca poate fi aplicat copiilor si ca nu este esential ca cineva sa fie botezat doar ca adult.

Probabil precizarile pe care le-am facut cu privire la nastere din nou, pocainta si mântuire prezinta o perspectiva oarecum deosebita de cea pe care o ai ca baptist, de aceea astept comentariile tale.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai Oara

Daniel Branzai

29 Iunie 2000

Draga Mihai

Terminologia pe care o propui tu, ca ortodox, nu este aceiasi cu aceea pe care o folosesc eu, ca evanghelic intors la terminologia Scripturii.

Am sa incerc sa clarific aceasta afirmatie, deoarece eu cred ca terminologia propusa de tine ascunde (sau justifica) citeva din invataturile extrabiblice periculoase ale Ortodoxiei.

Inainte de a face insa aceasta paralela lamuritoare, ma vad silit sa justific activitatea agresiva a misionarilor evanghelici in asa zisele tari cu traditie crestina milenara. Eu cred ca, indiferent de starea spirituala a generatiilor trecute, fiecare generatie, si fiecare individ care o compune, trebuie sa stea singura in fata lui Dumnezeu si sa faca o alegere. Apartenenta la o natiune cu un anumit trecut nu justifica si nici nu indreptateste leganarea in niste zadarnice nadejdi inselatoare. Unul din cei mai mari sociologi ai lumii moderne exclama: "Suntem la o singura generatie de salbaticie! Nimeni nu ne garanteaza ca generatia copiilor nostri va prelua si duce mai departe cuceririle civilizatiei crestine europene!"

Iata ce vreau sa afirm raspicat:

Nu toti cei botezati ortodocsi, sunt crestini! A sustine contrariul inseamna a nega realitatea spirituala contemporana dn Romania, de exemplu, si invatatura clara a Bibliei.

Ca descendent din Israel, eu remarc cu durere la asa zisele tari crestine, aceiasi speranta condamnata de Domnul Isus care presupune ca simpla apartenenta la neamul lui Avraam ar garanta mintuirea si favorul divin:

"Dar cind a vazut pe multi din Farisei si din Saduchei ca vin sa primeasca botezul lui, le-a zis: "Pui de napirci, cine v-a invatat sa fugiti de minia viitoare? Faceti dar roade vrednice de pocainta voastra. Si sa NU CREDETI CA PUTETI ZICE IN VOI INSIVA: "Avem de tata pe Avraam!" Caci va spun ca Dumnezeu din pietrele acestea poate sa ridice fiii lui Avraam" (Matei 3:7-9)

Adu-ti aminte ca celor care se leganau in minciuna ca apartenenta la linia genealogica a lui Avram ii face automat copii ai lui Dumnezeu, Mintuitorul le zice:

"Voi aveti de tata pe Diavolul" (Ioan 8:44).

De fapt, incheierea intregului pasaj din Ioan spune raspicat :

"Voi de aceea nu Ma ascultati, pentru ca nu sunteti din Dumnezeu" - Ioan 8:30-47)

Daca in Israel, care a avut un destin terestru de neam ales, n-a fost adevarata afirmatia: "Orice evreu, un copil al lui Dumnezeu!", atunci cum ar fi (culmea) adevarata sintagma: "Orice Roman botezat ortodox, un crestin?"

Botezul copiilor mici este o incercare jalnica si nebiblica de a imita milenara "taiere imprejur" a evreilor, devenind astfel un act initiatic de identificare si de apartenenta la o comunitate deliniata prin postulat, nu prin preferinte personale.

Vai, cit de vicleana si cit de vinovata este aceasta practica! Iata ce face ea: cum se naste un copil, il arunca in apa botezului si-l declara imun si inaccesibil "atacurilor" prozelitismului evanghelic. Oare nu vezi cit de diabolic este acest plan ascuns sub "mantia traditiei ortodoxe" ?

Mai ales acum, dupa anii grei de opresiune si fatarnicie comunista, cred ca fiecare locuitor al tarilor iesite de sub haina ateismului de Stat, ar trebui considerat pagin si confruntat cu adevarul Evangheliei. Milioanele de ipocriti comunisti se declara astazi cu aceiasi ipocrizie "crestini", iar, dupa tine, noi ar trebui sa-i credem pe cuvint si sa nu-i deranjam cu "evanghelizarile noastre zgomotoase". Cu alte cuvinte: "Somn usor, leganat in sperante desarte, in drumul alunecos catre iadul vesnic ..."

Romania (ca si America si ca toate celelalte tari) are nevoie de oameni ca si Ioan Botezatorul, care sa-i aseze pe calea pocaintei spre intilnirea personala cu Mielul lui Dumnezeu venit sa ridice pacatul lumii. Nu cine se naste intr-o tara ortodoxa este crestin, chiar daca a facut o baie ceremoniala pe vremea inconstientei rationale, ci doar acela care s-a aruncat personal disperat spre piciorul Crucii, doar acela care si-a cerut iertare de la Cel rastingnit si care a fost infiat prin nastere din nou in familia eterna a celor intorsi cu adevarat acasa la Dumnezeu. Orice alt fel de "mintuire" care nu trece pe la cruce decit prin "reprezentanti" sau "agenti avocatesti", cu pretentii "nationale" si drepturi obtinute prin nastere este doar o forma de autoinselare.

John MacArthur spunea cu amaraciune: "Ma tem ca noi nu predicam oamenilor destul de clar Evanghelia ca ei sa o refuze."

Milioane de oameni "religioasi", chiar carturari si farisei, se vor duce in iad dupa ce vor fi auzit mai intii: "Plecati de la Mine. Niciodata nu v-am cunoscut." Caci nu "cel ce zice Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri." Aceste realitati din poporul evreu de acum doua mii de ani sunt valabile si pentru "religiosii" presupuselor tari crestine.

Nu, Mihai, cei botezati in copilarie nu sunt crestini si nici nu trebuie considerati ca atare. Le-am rapi dreptul lor sa auda Evanghelia veritabila si sa se pocaiasca cu adevarat; i-am condamna cu bunastiinta la pierzarea vesnica: "Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta." A nu confrunta fiecare faptura cu Evanghelia, inseamna a face jocul diavolului si a respinge mandatul unic pentru care traim astazi pe pamint:

"Duceti-va in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la orice faptura. Cine va crede si se va boteza, va fi mintuit; dar cine nu va crede, va fi osindit" (Marcu 16:15-16).

Mi se pare ironic ca un om intelectual si cu finete duhovniceasca ca tine sa nu-si dea seama ca Biserica Ortodoxa nu mai face evanghelizare de sute de ani, ci s-a impietrit intr-o terminologie care-i justifica pasivitatea. Ceasul Judecatii de la urma va arata ca ortodoxia, ca miscare, nu s-a achitat decit in foarte mica masura de "marea insarcinare" din Matei 28. Faptul ca ea ii condamna astazi pe cei veniti sa corecteze lipsa ei de activitate este inca o vinovatie de care va trebuie sa raspunda odata. Nu ti se pare ridicol si aberant ca Biserica Ortodoxa romana se straduieste astazi mai mult sa-l "proclame ortodox" pe Mihail Eminescu, decit sa-i trezeasca din morti pe aceia care, asemeni marelui poet, traiesc astazi in pacate care le pecetluiesc soarta lor vesnica? Oare de "crestini" ca Eminescu avem noi nevoie?

Repet, dogma ca fiecare roman botezat trebuie "protejat de prozelitism" pentru ca este deja crestin, mi se pare nu numai primejdioasa, ci de-a dreptul satanica in continut si consecinte.

Ca neam de evreu, dispretuiesc pretentiile oricarui neam de a se numi "popor ales", indiferent de practica initiatica, taiere in prejur sau botez al copiilor. Daca Mintuitorul nu i-a crutat pe evreii nascuti din Avraam si taiati imprejur in ziua a opta, crezi ca-i va cruta pe cei "inbaiati" in ziua a opta si nascuti, din intimplare intr-o tara "crestina" ? Nu-i va numi El tot "pui de napirci, care incearca sa fuga de minia viitoare"? Nu-i va numi El "copii ai diavolului", "oameni care nu sunt din Dumnezeu" ?

Catolicismul, cu toate bubele lui, a dus Evanghelia pe mai toate continentele. Protestantismul, eliberat prin explozia Reformei a provocat fiecare faptura sa "aleaga" intre "primirea lui Christos ca Domn" si pierzarea vesnica. Evanghelicii sunt "agresivi" nu doar in teritoriile ortodoxe, ci si in bisericile si familiile lor. Oare ai uitat cita evanghelizare se face in fiecare biserica baptista? Riscul de a-i lasa pe oameni sa se insele in probleme mintuirii lor vesnice este prea mare pentru a nu ne face sa insistam "la orice faptura"! 

Biserica Ortodoxa nu-si evanghelizeaza nici macar proprii ei enoriasi, sechestrati discret inca de la nastere si ascunsi de "evanghelizarile prozelitismului occidental". In loc sa se duca la oameni, ortodoxia s-a ascuns in cladiri intunecoase si pline de fumul cadelnitelor. Mai mult, ea a interzis in Romania ca Biblia sa fie citita acasa. "Locul Bibliei este in Biserica, nu pe masa din casa unde ne enervam si mai ne si afurisim citeodata", a spus unul din marii prelati din ierarhia Bisericii Ortodoxe Romane.

Definitile date de tine termenilor: pocainta, convertire, nastere din nou si miintuire sunt circumscrisi traditiei unei biserici lesinate si letargice, lipsita de vlaga evanghelistica si panicata la gindul ca "alte miscari crestine" i-ar putea fura "fiii".

Daca-mi dai voie, in mesajul meu urmator voi prezenta un mic studiu exegetic despre mintuire si voi lamuri termenii cu pricina in lumina asezarii lor in acest proces dumnezeiesc revelat de textul Noului Testament.

Cu pretuire, dincolo de ardoarea polemica, si cu convingerea, exprimata inaintea mea mult mai bine de un altul, ca: "Adevarul este Unul singur, dar ne va birui pina la urma pe toti!"

Al tau frate, Daniel Branzai

Mihai Oara

Iulie 10, 2000

Draga Daniel,

În limba engleza exista o expresie foarte potrivita, "preaching to the choir" - "a predica corului", expresie care se refera la predicatorul care face eforturi sa convinga pe membrii corului bisericii de niste adevaruri de care ei sunt de altfel convinsi de zeci de ani. Astfel as putea si eu spune ca într-o mare parte a ultimului tau mesaj "ai predicat corului". Într-adevar, cum as putea sa nu fiu de acord cu tine ca botezul ne-urmat de o viata de credinta, de o relatie personala cu Domnul Iisus Hristos, nu duce la mântuire? Baptist sau ortodox, botezat ca prunc sau ca adult, crestinul are nevoie de pocainta si de o de credinta exprimata prin fapte pentru a progresa pe calea mântuirii. Faptul ca suntem de acord în aceasta privinta este o marturie ca împreuna credem în acelasi Dumnezeu, este o dovada de unitate care ne da dreptul sa ne numim unii pe altii crestini si frati.

Fara a fi de loc jignit, marturisesc faptul ca ma întristeaza termenii depreciativi pe care îi folosesti cu privire la botezul copiilor. Pentru tine, ca si pentru cei mai multi baptisti, botezul copiilor este “o încercare jalnica si nebiblica de a imita taierea împrejur a evreilor”, este o “baie ceremoniala în care pruncii sunt “aruncati” în apa botezului”. Fara a intra în lungi argumente teologice, as dori doar sa observ ca din perspectiva istorica a crestinismului te afli într-o minoritate. Zeci de generatii de crestini, de la apostoli pâna în zilele noastre au botezat copiii. Pentru milioane de sfinti pe care speram sa-I întâlnim în vesnicie, acesta a fost singurul botez pe care l-au cunoscut. Marii reformatori, Luther, Calvin, Zwingli au acceptat botezul copiilor si chiar s-au împotrivit anabaptistilor care-I negau valabilitatea. Chiar si Tudor Popescu, preotul ortodox caterisit, care este un erou al neoprotestantilor români, a sustinut botezul copiilor.

Ca un fapt interesant, doresc sa observ ca textul din Matei 3:7-9 pe care l-ai folosit în argumentul tau împotriva botezului copiilor se refera la botezul unor ADULTI! Fariseii si carturarii veneau la Ioan ca sa fie botezati, închipuindu-si botezul ca o stampila necesara mântuirii. Acestia erau ADULTI. În context si în spiritul textului, pasajul s-ar aplica mai degraba celor care se boteaza ADULTI ca sa scape de mânia viitoare! Aceasta nu invalideaza botezul adultilor, dar ne atrage atentia asupra folosirii botezului unor ADULTI ca simplu mijloc de mântuire, o mântuire care ar însemna scaparea de iad fara o unire cu Hristos.

În zilele trecute ascultam un program evanghelic la radio. (Da, ascult uneori programe evanghelice, mai ales pentru frumusetea si solemnitatea unor vechi imnuri protestante, nu prea diferite în spirit de cele ortodoxe.) Am fost însa surprins de un cântec în care se spunea "Iisus este biletul tau de intrare în cer." Îti marturisesc faptul ca mi-a lasat un gust amar, pentru ca ilustra obsesia unora cu privire la salvare. Da, mântuirea este importanta, dar atunci când vin la Iisus o fac din dragoste fata de El, nu doar pentru a scapa de mânia viitoare. Hristos este tinta noastra, nu doar mijlocul de a primi o lumina verde la usa cerului. Un "biletul" de intrare în cer ar putea fi folosit si aruncat. Un teolog a spus odata, "Preocuparea obsesiva cu privire la propria mântuire este o urâciune." Cred ca unor astfel de oameni, care privesc botezul sau pe Domnul Iisus doar ca stampile pe pasaport le-ar spune si astazi Ioan Botezatorul, "Pui de napârci, cine v-a învatat sa fugiti de mânia viitoare."

 

O tema pe care o întâlnesc mereu în mesajele tale este cea a crestinilor ortodocsi nominali. Cititorii nostri ar putea trage în mod gresit concluzia ca existenta lor este acceptata sau chiar încurajata de biserica ortodoxa. Dar, dupa ce am citit multe lucrari ortodoxe si am discutat cu preoti ortodocsi din România sau din Statele Unite, am ajuns exact la concluzia opusa. Am citit recent lucrarea preotului ortodox Ene Braniste "Participarea la liturghie", în care autorul trateaza acest subiect. Pasajul pe care îl citez aici

poate fi mai usor înteles daca se are în vedere faptul ca participarea la viata bisericii este un indicator foarte precis al starii spirituale a credinciosilor. Iata acest citat.

În atitudinea credinciosilor nostri fata de Sfânta Liturghie - si de cultul divin public în general - deosebim de obicei trei grade sau trepte. În ordine progresiva, distingem:

1. O atitudine de totala absenta - fizica si sufleteasca - de indiferenta si de ignorare a rostului si ignorantei Sfintei Liturghii. Este atitudinea credinciosilor de la periferia Bisericii, a celor care poarta numai formal numele de crestini (sublinierea mea) si care nu cunosc, nu doresc si nu frecventeaza niciodata Casa Domnului… Numericeste, ei reprezinta marea majoritate a membrilor Bisericii, cel putin în unele dintre celulele sau parohiile ei.

2. Pe o treapta mai sus catre idealul soteriologic sta categoria mijlocie, a celor care manifesta fata de Liturghie o atitudine de simpla prezenta trupeasca. Acestia sunt cei ce fac act de prezenta la sfânta slujba, dar participarea lor nu este desavârsita, e o participare pur formala, neactiva. Ei vin la biserica din rutina sau obisnuinta, din dorinta de a menaja susceptibilitatile "religioase" ale rudelor sau prietenilor, ba uneori din dragoste sincera dar neluminata… Toti acestia, în cazul cel mai bun, urmaresc cu bunavointa si atentie rânduiala sfânta, daca nu vorbesc, se plictisesc sau umbla forfota prin biserica. Desi prezenti fiziceste la sfânta slujba, de fapt ei nu participa la ea, ci doar asista, ca la orice spectacol. Ei nu intuiesc decât cel mult partea din afara a dumnezeiestii liturghii, adica partea ei vazuta, ceremoniala sau decorativa. … Ei ies din biserica asa cum au intrat, ca si fariseul din Evanghelie.

3. În sfârsit, pe treapta cea mai de sus si mai aproape de perfectiune stau acei putini care au ajuns la o atitudine de participare reala, activa, efectiva la Sfânta Liturghie. Ei reprezinta acea minoritate care constituie elita parohiei, nucleul ei si punctul de rezistenta al Bisericii, madularele ei vii si fecunde, productive

Cu tristete observ ca cei mai multi frati baptisti, fie din ignoranta fie din rea vointa pun semnul egalitatii între acea mare masa de "crestini" indiferenti si Biserica Ortodoxa. Nu, Biserica Ortodoxa nu se identifica cu acei crestini nominali din primele doua grupuri descrise de preotul Ene Braniste, ci cu al treilea grup, al credinciosilor vii. În teologia si spiritualitatea ei, ea încurajeaza relatia personala cu Domnul Iisus, încurajeaza efortul si straduinta în viata de credinta, încurajeaza asceza si jertfa de sine. Aceasta este Ortodoxia care m-a atras si în care am gasit ceea ce cautam de zeci de ani în calatoria mea spirituala. Personal, am descoperit în Ortodoxie o mai mare pasiune fata de Hristos si o mai mare dedicare lui Dumnezeu decât în toate celelalte biserici prin care am umblat. Masa crestinilor nominali aflati la periferia Bisericii constituie o marturie a patrunderii masive a Bisericii în societatea si cultura României, dar nu constituie o expresie a esentei ei. Acesti crestini nominali nu reprezinta Biserica Ortodoxa, dupa cum nici cei care veneau dupa Hristos ca sa vada minuni sau sa primeasca pâine nu reprezentau Biserica Apostolilor, dupa cum nici soldatii lui Hitler, în majoritate de traditie protestanta, nu reprezentau Protestantismul.

Recent am citit din Discursurile Teologice si Etice ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Acest mare teolog al Bisericii Ortodoxe, care a trait la sfârsitul primului mileniu crestin, a fost în acelasi timp un ascet si unul care a avut, asemenea Apostolului Pavel, experiente spirituale care nu puteau fi descrise în cuvinte omenesti. El a enuntat aceasta axioma, "nu cunoasterea e lumina, ci lumina e cunoasterea", ceea ce înseamna ca Îl cunoastem pe Dumnezeu doar prin experienta personala si nemijlocita. În prefata acestei lucrari, Dr. Ioan Ica scrie, oarecum frustrat de aceleasi acuzatii neoprotestante dupa care Ortodoxia descurajeaza experienta directa a omului cu Hristos:

Numai o perceptie distorsionata, profund simplificatoare, poate sustine cu seninatate aroganta faptul ca Biserica Ortodoxa (si Catolica) ar fi o simpla Biserica a riturilor, cu alte cuvinte, ar zadarnici contactul omului cu Dumnezeu prin ritualuri, în timp ce bisericile neoprotestante ar oferi oamenilor prin predicarea Bibliei (ca si cum cuvântul Scripturii si interpretarea lui nu ar fi si ele o forma de mijlocire!) un contact direct si imediat cu Hristos, o relatie personala cu Iisus. "În Ortodoxie si în Catolicism - ne declara stupefiant si autosuficient un predicator baptist autohton (nota mea: este vorba de Iosif Ton si de lucrarea sa Sa ne cunoastem crezul) - omul este lasat sa traiasca fara Dumnezeu", numai cu Biserica si Traditia,

ce s-ar interpune - chipurile - între om si Dumnezeu. Ca nu asa stau lucrurile o arata experienta exemplara a sfintilor, singurii în care se poate vedea ce înseamna adevarata "personalizare a religiei" si adevaratul "realism evanghelic", în sensul lor efectiv. La sfinti se poate vedea cel mai bine ca adevarata cunoastere a lui Dumnezeu nu înseamna nici speculatia abstracta sau meditatia rationala la cuvintele Bibliei, nici o traire pur sentimentala a lui Iisus, care nu este o simtire reala a prezentei lui Hristos ca Dumnezeu, nici o fuziune de tip panteist, ci o comuniune reala (care uneste fara sa contopeasca) de iubire si lumina între persoana omului credincios despatimit cu Persoana lui Dumnezeu si persoanele semenilor, comuniune care echivaleaza cu intrarea în Împaratia cerurilor ca Împaratie a Slavei, Luminii si Vietii Sfintei Treimi.

 

Dar în ultimul tau mesaj am întâlnit exprimate implicit sau explicit si alte prejudecati neoprotestante cu privire la Ortodoxie.

Tu scrii, de exemplu…

Ca neam de evreu dispretiuesc pretentiile oricarui neam de a se numi popor ales, indiferent de practica initiatica, taiere împrejur sau botez al copiilor.

Aceasta I-ar putea face pe cititori sa creada ca ortodocsii români s-ar crede popor ales. Nimic mai departe de adevar! Într-adevar, Biserica Ortodoxa a condamnat în unul din sinoadele ei erezia Filetismului, identificarea Împaratiei lui Dumnezeu cu o anumita natiune. Mi se pare incorect sa acuzi Biserica Ortodoxa exact de erezia pe care ea o respinge!

De asemenea, tu citezi un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române care ar fi declarat, "Locul Bibliei este în Biserica, nu pe masa din casa unde ne enervam si ne afurisim câteodata". Din nou vreau sa subliniez ca prezentarea acestui citat poate da cititorilor nostri o impresie gresita cu privire la conceptia Bisericii Ortodoxe cu privire la Scriptura. Pentru Ortodoxie, Scriptura este inima Traditiei, cea mai importanta sursa de cunoastere a adevarului, cea mai autoritativa si de cel mai mare profit. Cunoasterea Scripturii este o prioritate pentru orice credincios. Ceea ce trebuie sa evitam, si ceea ce probabil combatea ierarhul pe care l-ai citat, este folosirea Bibliei ca o platforma de infinite si nefolositoare certuri dogmatice. Martorii lui Iehova si mormonii umbla întotdeauna cu Biblia în mâna, ceea ce nu-i face de loc buni crestini. Adevarul este ca orice folosire a Scripturii este o interpretare a Scripturii si de aceea Scriptura trebuie folosita si interpretata în contextul ei natural, în Biserica. Aceasta nu înseamna ca li s-ar interzice credinciosilor sa o citeasca acasa, atât timp cât primesc cu umilinta si ascultare interpretarea Bisericii. Iata ce a scris despre Scriptura, nu un oarecare prelat, ci chiar Ioan Cassian, unul din cei mai respectati si iubiti sfinti ortodocsi:

Daca doresti sa ajungi la o adevarata cunoastere a Scripturii trebuie sa te straduiesti sa obtii o neclintita umilinta a inimii. Aceasta te va duce nu la cunoasterea care te umple de mândrie, ci la cunoasterea care te lumineaza prin dragoste. Pentru cel care nu are inima curata, este imposibil sa dobândeasca darul cunoasterii. De aceea sa ai grija ca zelul tau pentru cunoasterea Scripturii sa nu devina, din cauza unor pretentii goale, o cauza de pierzare, în loc de a fi sursa de lumina si de slava vesnica promisa celui iluminat de cunostinta.

De aceea pasaje din Scriptura trebuie memorate si folosite spre meditatie fara încetare. O astfel de meditatie ne va ajuta în doua feluri. În primul rând, atunci când mintea este ocupata de studiul Scripturii, ea este în mod natural aparata de capcana gândurilor periculoase. În al doilea rând, daca încercam în mod repetat sa memoram Scriptura, nu avem timp sa o întelegem, pentru ca mintea este ocupata. Dar mai târziu, când mintea noastra este libera, si în special când meditam în ceasurile de întunecare, atunci gândim la ceea ce am memorat si întelegem mult mai bine. Chiar si atunci când ne odihnim sau dormim, sensurile ascunse care ne-au fost înainte acoperite de sunt acum descoperite mintilor noastre.

Daniel, cu un mic efort ai fi descoperit sute de citate ortodoxe care vorbesc despre pretuirea si importanta Scripturii pentru fiecare credincios. Te întreb, de ce a trebuit sa dai un citat dubios si scos din context?

 

Tu scrii,

În loc sa se duca la oameni, ortodoxia s-a ascuns în cladiri întunecoase si pline de fumul cadelnitelor.

Recent mi-a cazut în mâini o carte despre drama Bisericii Ortodoxe Ruse sub comunism. Am citit acolo cum Partidul Comunist a blocat orice posibilitate de manifestare publica a Bisericii, orice evanghelizare sau educare crestina a tinerilor si a promovat imagine ortodocsilor aruncati la cosul de gunoi al istoriei, ascunsi în cladiri întunecoase si pline de fumul cadelnitelor. În particular, comunistii au ucis 80000 de preoti ortodocsi, producând mai multi martiri decât în orice alta epoca a istoriei. Din pacate, propaganda ateista a reusit în cele din urma sa schimbe imaginea Bisericii ca un organism viu, plin de viata, în care Îl slaveau pe Hristos si se mântuiau milioane de oameni, în imaginea unor babe superstitioase care boscorodesc în niste biserici întunecoase si afumate.

Este trist ca multi baptisti prefera sa promoveze si sa perpetueze aceasta imagine creata în mod artificial de dusmanii lui Hristos. Ei nu vad multimile despre care aud ca umplu bisericile ortodoxe din România în fiecare duminica. Ei nu vad valurile de tineri care se asociaza în organizatii ortodoxe, interesati de studiul Scripturii si al scrierilor Parintilor. Ei nu vad avântul institutiilor de învatamânt superior ortodox care s-au deschis în ultimii ani în România. Ei nu vad noile promotii de tineri teologi si preoti ortodocsi care aduc un suflu nou în Biserica si sunt capabili sa prezinte Ortodoxia în limbajul modern al secolului 21. Ei nu vad sutele sau miile de tineri care fac jertfa cea mai mare, îmbracând haina de calugar, într-o adevarata renuntare la lume pe care nu am vazut-o niciodata între neoprotestanti. Ei nu vad zecile sau chiar sutele de misiuni crestine ortodoxe în America de Sud, în Africa sau în Asia.

Si totusi, nu este în spiritul Ortodoxiei ca Biserica Ortodoxa sa se prezinte într-o lumina triumfalista. Ortodoxia nu consta în planuri strategice si tendinte imperialiste. Biserica Ortodoxa a avut întotdeauna o latura apofatica, ascunsa, o viata a rugaciunii si ascezei, a cunoasterii tainice si nemijlocite a lui Dumnezeu. La acest nucleu în care straluceste viata Sfintei Treimi, întelepciunea Tatalui, harul Fiului si mângâierea Duhului Sfânt nu ajung decât cei sinceri, truditori si dezlegati de prejudecati. Mi s-a dat si nevrednicului, lenesului si pacatosului de mine sa vad o mica crâmpeie din aceasta lumina. Dar mi-e teama ca pentru mii de baptisti sinceri cautatori ai lui Hristos calea într-acolo le este oprita de prejudecati si neadevaruri rostite împotriva Ortodoxiei si întretinute în mod constient de la amvoane sau din scrieri anti-ortodoxe, ca cele ale lui Iosif Ton.

 

Daniel,

Cred ca este bine si potrivit daca uneori temperatura mesajelor noastre urca ceva mai mult. Este mai bine sa ne înfierbântam decât sa dam din umeri. Într-o lume adormita si indiferenta fata de Hristos, sper ca pasiunea noastra sa dea o marturie pozitiva, atât timp cât este bazata pe dragoste si respect. Eu nu m-am suparat de anumite cuvinte mai aspre pe care le-ai inclus în mesajul tau, si nadajduiesc ca si tu vei primi fara suparare sau mânie cuvintele mele. Ai mentionat posibilitatea ca într-un viitor mesaj sa expui întelegerea pe care o ai cu privire la mântuire, expunere pe care o astept cu mult interes.

Hristos între noi!

Mihai Oara

Daniel Branzai

27 Iulie 2000

Draga Mihai

Purtam un dialog frumos si, sper eu, rodnic. Tonul putin infierbintat din ultima mea scrisoare s-a datorat unei percepute tendinte a Bisericii Ortodoxe din Romania de a refuza "evanghelizarea" ca initiativa a bisericilor neoprotestante de a aduce la Christos sutele de mii de locuitori din satele si orasele Romaniei. Inteleg acum ca "evanghelizarea" ca incercare de a-i aduce pe oameni la Christos este si o preocupare a Bisericii Ortodoxe (sau nu e ... sau nu mai pricep eu nimic ...).

Exista o ambivalenta semantica in mesajul tau (probabil si in pozitia Bisericii Ortodoxe). Pe de o parte "cei botezati ca si copii, sunt ai Bisericii" si deci ai lui Christos, iar pe de alta parte "cei ce nu participa la serviciile Bisericii nu sunt ai Bisericii Ortodoxe, care nu trebuie indentificata cu ei."

Te rog sa ma lamuresti in aceasta privinta. Ori cei multi si rataciti sunt "pierduti" si trebuie sa ne dam mina si sa ne ajutam unii pe altii sa-i aducem la Christos, ori cei multi "sunt in curtea Bisericii Ortodoxe" si n-are nimeni dreptul sa se atinga de ei si sa incerce sa-i "fure".

Ambivalenta de care vorbesc este evidenta in ultima ta scrisoare. Am s-o ilustrez cu doua citate care se contrazic unul pe celalalt. Citez:

"În atitudinea credinciosilor nostri fata de Sfânta Liturghie - si de cultul divin public în general - deosebim de obicei trei grade sau trepte. În ordine progresiva, distingem:

1. O atitudine de totala absenta - fizica si sufleteasca - de indiferenta si de ignorare a rostului si ignorantei Sfintei Liturghii. Este atitudinea credinciosilor de la periferia Bisericii, a celor care poarta numai formal numele de crestini (sublinierea mea) si care nu cunosc, nu doresc si nu frecventeaza niciodata Casa Domnului…

Numericeste, ei reprezinta marea majoritate a membrilor Bisericii, cel putin în unele dintre celulele sau parohiile ei.

2. Pe o treapta mai sus catre idealul soteriologic sta categoria mijlocie, a celor care manifesta fata de Liturghie o atitudine de simpla prezenta trupeasca. Acestia sunt cei ce fac act de prezenta la sfânta slujba, dar participarea lor nu este desavârsita, e o participare pur formala, neactiva. Ei vin la biserica din rutina sau obisnuinta, din dorinta de a menaja susceptibilitatile "religioase" ale rudelor sau prietenilor, ba uneori din dragoste sincera dar neluminata… Toti acestia, în cazul cel mai bun, urmaresc cu bunavointa si atentie rânduiala sfânta, daca nu vorbesc, se plictisesc sau umbla forfota prin biserica. Desi prezenti fiziceste la sfânta slujba, de fapt ei nu participa la ea, ci doar asista, ca la orice spectacol. Ei nu intuiesc decât cel mult partea din afara a dumnezeiestii liturghii, adica partea ei vazuta, ceremoniala sau decorativa. … Ei ies din biserica asa cum au intrat, ca si fariseul din Evanghelie.

3. În sfârsit, pe treapta cea mai de sus si mai aproape de perfectiune stau acei putini care au ajuns la o atitudine de participare reala, activa, efectiva la Sfânta Liturghie. Ei reprezinta acea minoritate care constituie elita parohiei, nucleul ei si punctul de rezistenta al Bisericii, madularele ei vii si fecunde, productive.

"Cu tristete observ ca cei mai multi frati baptisti, fie din ignoranta fie din rea vointa pun semnul egalitatii între acea mare masa de "crestini" indiferenti si Biserica Ortodoxa. Nu, Biserica Ortodoxa nu se identifica cu acei crestini nominali din primele doua grupuri descrise de preotul Ene Braniste, ci cu al treilea grup, al credinciosilor vii."

Dragul meu, semnul egalitatii nu-l pun fratii baptisti, ci chiar autorul clasificarii citate de tine !!! Cum ramine cu adevarul? Se afla el undeva pe la mijloc ?

M-a sunat saptamina trecuta fratele Pavel Nicolescu, un om care te iubeste mult si care si-a pregatit doctoratul la Institutul Teologic Ortodox de la Bucuresti. El m-a rugat sa-ti spun ca nu te-ai intilnit inca decit cu "partea roz" a ortodoxiei si ca trebuie sa te pregatesti pentru intilnirea cu cealalta parte. Dinsul are tot respectul pentru sectorul "evanghelic" al ortodoxiei din America, dar tine sa precizeze ca un astfel de sector n-ar fi tolerat in Romania. Inteleg insa ca se petrec multe lucruri frumoase in sinul Bisericii Ortodoxe contemporane si ca "noua generatie" este mult mai deschisa pentru trairea "evanghelica".  O asemenea traire nu este rezervata doar unei minoritati de "sfinti" (exemplare rare din istorie), ci este o norma fundamentala pentru toti credinciosii chemati la "sfintire". Ce ne facem insa cu amestecul de evanghelic si paginism care mai marcheaza inca atit de pregnant fenomenologia ortodoxa?

Iata ce fel de "ortodoxie" se practica pe alocuri in Romania. Ce parere ai despre o asa "intreprindere" ? Ce nume sa dam acestui om si ce fel de rinduieli il mai tin in rindul "credinciosilor duhovnicesti" din calugarie ? Ce fel de imagine pune acest articol in fata celor care cauta ceva in crestinism?

Daniel Branzai

Articol aparut in Evenimentul zilei din 29 Iulie 2000

Popa Ganea de la Cernica te dezbraca, te stropeste si te mariti

Despre Ghenadie Ganea, preotul de la Manastirea Cernica, a auzit multa lume. Cunoscut cindva ca mare facator de minuni si proroc, acum, popa Ganea ghiceste in Evanghelie, dezleaga cununii si farmece. Toate acestea nu sint privite cu ochi buni de conducerea manastirii care il tolereaza totusi pentru ca are o virsta destul de inaintata si nu are unde sa se duca. Mutat la gospodarie, departe de biserica si de ceilalti calugari, popa Ganea traieste dupa propriile reguli, care nu se aseamana nici pe departe cu cele monahale. In loc sa se duca la slujbe, prefera sa stea in chilie si sa se uite la televizor care, practic, este preocuparea sa de baza atunci cind nu are prea multa "clientela" pentru ghicit si dezlegarea farmecelor. Desi traieste oarecum retras si pretinde ca nu a atins niciodata un trup de femeie, popa Ganea are un hobby: sub pretextul ca le ajuta sa se marite, el le pune pe femei sa se dezbrace, le stropeste cu agheasma si le unge cu mir pe tot trupul. Pentru a ne convinge in ce masura toate acestea sint adevarate, l-am vizitat pe popa Ganea in chilia sa de la Cernica.

 

 

"Sa stai in fata mea fara indoiala si fara rusine"

 

Despre popa Ganea si "minunile" lui am aflat de la o doamna din Bucuresti: "La Cernica este un preot care face minuni. Deschide cartea si iti spune tot. Dezleaga cununii si farmece. Daca va duceti la el si va intreaba cineva, sa-i spuneti ca sinteti rude pentru ca, din invidie, cei din manastire nu prea iti dau voie sa iei legatura cu el".

Am ajuns la Cernica. Cum intri pe poarta, in dreapta este gospodaria. Un muncitor cu doua galeti in mina merge la pompa sa ia apa. Il intreb de parintele Ganea. "Da. Intrati pe portita aia din lemn. Ultima chilie pe stinga este a parintelui. Scrie pe usa". Strabat pridvorul unei constructii care seamana cu o casa taraneasca. Ajung la usa. Geamul este intesat cu coli dactilografiate. O icoana din hirtie in mijloc si numele scris deasupra: "Parintele Ganea Ghenadie". De pe colile dactilografiate primesti informatiile cuvenite: "Nu primesc acatiste si bani. Duceti-le la biserica. Invidia e mare. Eu va ajut fara bani". Bat la usa. Nici un raspuns. Un muncitor care sapa in gradinita striga la mine: "Vedeti ca are o sirma care atirna. Trageti de ea ca are clopotel in casa!". M-am conformat. Trag de sirma de trei ori. Se aude clopotelul sunind. "Da. Vin imediat", raspunde popa. In pragul usii apare un batrin de 70 de ani, dar in putere inca, cu ochii umflati de somn. "Sarut mina, parinte. Vin din partea parintelui Gabriel. Ma ajutati si pe mine?". "Daca te-a trimis Gabriel te primesc". Deschide usa. Pasesc in holul mizerabil care serveste drept bucatarie, baie si WC. Cocina porcilor este hotel de lux pe linga holul parintelui Ganea. "Cam miroase aici, la mine. Nu am WC si fac intr-o galeata". Intrebarea "si la cite luni duci galeata parinte", mi s-a oprit pe buze. Intru in chilie. E ca o grota. Paturi in ferestre si lumina unui bec care abia mai pilpiie. Un focar de infectie. Pur si simplu nu ai unde sa te asezi. Totul e imbicsit de mizerie. Patura de pe pat probabil ca are citiva zeci de ani de cind nu a mai fost spalata. Primul gest pe care il face: incuie usa. "Ia loc", ma invita popa. "Unde?", era sa intreb. M-am asezat cu atentie pe un coltisor de pat. "Am venit sa-mi deschideti cartea", ii spun. Ii dau de inteles ca vreau sa aflu cu cine o sa ma marit. "Da' nu te sperii? Io spun si bune, si rele, si viitoru'". "Nu ma sperii, parinte". Isi pune un epitrahil murdar, ia Sfinta Evanghelie si-mi spune: "Ridica-te in picioare! Inchina-te! Spune dupa mine: Doamne Iisuse, da sa vad drumul vietii mele". Repet. "Deschide cartea din mina mea cu miinili tele". Deschid. "Asa". Intoarce cartea. Se uita cu atentie la icoana din Sfinta Evanghelie si spune: "Ai farmece. Te-ai certat cu prietenul?", ma intreaba. "Da", raspund la intimplare. "D-aia, ca ai farmece, ti-a facut sa nu te mariti. Ti-a legat cununiile", spune cu o voce grava. "Vai de mine, parinte! Si nu mai exista nici o scapare?", ma prefac speriata si interesata. "Ba da. Sa stai in fata mea ca in fata lu' Dumnezeu, fara indoiala si fara rusine". "Cum adica, parinte?", ma prefac ca nu pricep. "Goala. Sa te stropesc cu agheasma si sa te ung cu mir pa tot trupul". "Bine, parinte, sint de acord. Dar n-ar fi mai bine sa vin duminica, dupa slujba? Sa-mi fac si eu niste rugaciuni, sa-mi iau un batic, sa-l pun pe cap. Am venit nepregatita. Credeam ca nu ma primiti". "Bine, cum vrei tu".

 

 

"I-am scos colonelu' cu mina"

 

Dezamagit de nereusita "din prima", popa tace citeva momente apoi spune: "Hai sa-ti arat niste fotografii". Ma asteptam sa-mi arate niste albume. Nici vorba. Ma prinde de mina si ma plimba prin chilie. "Uite, vezi fotografia asta, toti patru sint io. Cind eram tinar, in armata, calugar si preot. Asta e Iisus, aici e capul meu si am scris pe Hrisov «Daca te-nsori cu acest bat, te bat»". Sint niste colaje oarecum ingenioase. Pentru a ma convinge sa vin si a doua oara, imi povesteste: "A venit la mine o femeie care nu se mai intelegea cu barba-su. S-a dezbracat si am uns-o cu mir. Mi-am dat seama ca are un diavol jos cu gradul de colonel. I-am pus mina si i-am scos colonelu'. Dupa o saptamina a venit la mine bucuroasa foc. M-a pupat si mi-a zis ca dupa ce-am stropit-o si am uns-o se intelege foarte bine cu sotu'. Ii facuse soacra-sa farmece si n-o lasa colonelu' sa stea linga barba-su". Apoi, brusc, isi aduce aminte: "Aaa! Sa vezi ce mi s-a intimplat". Ia telecomanda si deschide televizorul. "Uite, a venit diavolul aseara si mi-a stricat televizoru'". "Cum, parinte?" "Ma uitam la televizor si, dintr-o data, a aparut un urit in ecran si apoi purici, ca acu'. Am schimbat pa alte posturi. La fel. Doar pa bulgari mai merge. De ce mi-o fi stricat mie televizoru'? Acu' sa astept pina la 6.00, in fiecare zi?" Intervin: "Parinte, nu vreau sa va mai retin, poate sinteti obosit. Vin duminica, dupa slujba". "Bine, te astept". Ies in graba, la aer, cu teama ca mirosul s-a imprimat deja in haine. Popa ramine in usa: "Sint acasa, te astept".

"Asteapta-ma mult si bine", i-am raspuns in gind.

MIHAELA IOAN

Inainte de a asterne pe hirtie "terminologia" evanghelica asociata cu planul de mintuire, te rog raspunde-mi la acest mesaj legat de necesitatea "convertirii" maselor de oameni la crestinism.

Daniel Branzai

Daniel Branzai

08-02-2000

Draga Mihai

Am gasit in presa romana acest articol. Care este parerea ta despre acest subiect? Citeste parerea mea de la sfirsit.

UN "DASCAL PROFETIC SI APOSTOLIC"

Duminica, 30 iulie, Biserica noastra praznuieste pe Sf. Apostol Silvan, patronul spiritual al lui Semion Ivanovici Antonov – CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL. 46 de ani de nestiuta viata monahala la Sfantul Munte sfarsesc prin a face dintr-un simplu taran rus poate cea mai remarcabila figura a spiritualitatii ortodoxe a secolului nostru. In 1988, Biserica Ortodoxa recunoaste In Cuviosul Siluan Athonitul un adevarat "dascal profetic si apostolic"… Faima postuma mondiala de care se bucura viata duhovniceasca cu adevarat extraordinara a fericitului Siluan Athonitul, ca si Insemnarile sale, pe drept cuvant remarcabile

In simplitatea, profunzimea si incandescenta experientei spirituale pe care o atesta, se datoreaza In principal vrednicului ucenic si fiu duhovnicesc al Cuviosului din ultimii sai ani de viata pamanteasca si neobosit propagator al duhului si Invataturii sale In Occident: Parintele Arhimandrit Sofronie Saharov. Parintele Sofronie s-a nascut la 22 septembrie 1896 la Moscova… In 1925 pleaca la Athos, intrand ca monah In Manastirea Sf. Panteleimon. In 1930 este hirotonit diacon de Episcopul sarb Nicolai Velimirovici si intra Intr-un strans contact duhovnicesc cu "staret-ul" Siluan, al carui ucenic fidel ramane pana la moartea acestuia, survenita In septembrie 1938… Imbolnavindu-se grav, soseste In 1947 In Franta, unde este operat… Refuzandu-i-se viza de Intoarcere la Athos de catre oficialitatile grecesti, obtuz ostile strainilor la Sfantul Munte, se stabileste In Anglia unde, In 1959, Intemeiaza la Maldon/Essex, prima comunitate monahala ortodoxa britanica, Manastirea Sf. Ioan Botezatorul, al carei staret a fost pana la moarte si unde, In 1988, a fost sfintita prima biserica Inchinata Cuviosului Siluan… Aici a vietuit ca ucenic al Parintelui Sofronie si un monah roman: ieromonahul Rafail Noica, fiul cunoscutului filosof de la Paltinis. (dupa studiul introductiv semnat de diac. Ioan I. Ica jr., la volumul "Intre Iadul Deznadejdii si Iadul Smereniei", de Cuviosul Siluan Athonitul/Ed. Deisis/Sibiu/1996)

In arhivele Sfintei Manastiri Panteleimon, zisa Russikon, de la Sfantul Munte Athos, exista urmatoarea Insemnare:

"Parintele Siluan, schimonah. Numele civil: Semion Ivanovici Antonov, taran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Sovsk. Nascut In 1866. Sosit la Sfantul Munte In 1892. A Indeplinit urmatoarele ascultari: la moara, la Kalamareia, la vechiul Russikon si la economat. Decedat la 11/24 septembrie 1938."

Aceste cateva randuri acopera viata unuia dintre cei mai mari Induhovniciti ai Bisericii Ortodoxe; un crestin Intr-atat de smerit si de Inaintat, Incat nici calugarii care au trait 46 de ani langa dansul n-au banuit ca ar fi sfant.

H H H

Semion avea patru frati si doua surori si provenea dintr-o familie de tarani rusi deosebit de evlaviosi. Tatal sau ajunsese la o Inalta masura a iubirii fata de Dumnezeu si de semeni, atat de Inalta Incat fiul l-a pastrat tot timpul drept model, marturisind la un moment dat: "N-am ajuns la masura tatalui meu".

Totusi, la varsta de 19 ani, cand Semion simte prima chemare monahala, tocmai acest tata se opune, obligandu-l sa-si execute servciul militar. A fost o interdictie cu talc. Semion intra In viata lumeasca a satului rus: bea votca din belsug, mananca pantagruelic, traieste In concubinaj, se bate la betie si este cat pe-aci sa omoare un om.

Apoi, Intr-o noapte, are un vis: i se pare ca un sarpe Ii intra In gura. Senzatia este de scarba violenta si se scoala din somn. Atunci aude (clar) un glas. Acel glas feminin, pe care el l-a atribuit totdeauna Maicii Domnului, i-a spus: "Ai Inghitit un sarpe In somn si ti-e scarba. Tot asa, nu este frumos pentru mine sa ma uit la tine si sa vad ce faci".

Vorbele acestea l-au transfigurat pe tanarul rus. Peste 40 de ani, el Inca Isi mai amintea de ele, numindu-le: "cuvinte placute, linistite si blande", "cuvinte dulci". Semion Incepe cu bucurie procesul despartirii de lume. Isi alege deja un loc de retragere: Sf. Manastire Panteleimon din Sfantul Munte Athos. Acolo va trimite cu regularitate o parte din solda pe toata durata serviciului militar. Se apropie de figurile emblematice ale Bisericii Ruse; a avut ocazia sa-l cunoasca si sa-l aprecieze pe Ioan din Kronstadt, sanctificat recent, In anul 1990. (Este interesanta iconomia divina: Ioan a fost un sfant ramas In lume, deci Hristos i-a oferit lui Semion si acest model, al ramanerii In lume; el l-a apreciat viu, dar nu l-a urmat, alegand monahismul.)

H H H

In anul 1892, Semion Ivanovici Antonov se Imbarca la Odessa pe un vapor catre Grecia, si, toamna, ajunge la Sfantul Munte Athos. Datorita daniilor din solda, avea deja un nume In Sfanta Manastire Panteleimon. Aceea, Russikon, era pe atunci o uriasa chinovie, cu 2000 de vietuitori, cu sute de pelerini si muncitori sezonieri. Era o citadela aproape de sine statatoare.

H H H

In Russikon, Semion va deveni Siluan. "TOT RAZBOIUL SE DUCE PENTRU SMERENIE", zice una dintre Insemnarile sale (majusculele Ii apartin). Poate ca In cazul lui Semion/Siluan, acest razboi fu totul. Daruit de timpuriu cu experienta Harului si capatand dupa doar trei saptamini de practica rugaciunea neIntrerupta (cea care se rosteste de la sine si care uneste mintea cu inima), acest rob al lui Hristos va experimenta si adancurile disperarii.

H H H

Deodata, Harul Il paraseste, iar demonii Il covarsesc. Diavolii Ii intra In trup (Dumnezeu sa ne fereasca!), si graiau Intre ei la vremea rugaciunii. Dar pentru ca Siluan staruia sa se roage, ei l-au Inconjurat de-a binelea.

"Si, iata - zic Insemnarile Sfantului - ca Intr-o noapte sedeam In chilie si demonii au venit la mine; si s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inima, si Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca sa ma Inchin la icoane, dar demonii erau jur-Imprejurul meu, iar unul dintre ei statea astfel, ca nu ma puteam Inchina la icoane fara sa ma Inchin Inaintea lui. Atunci m-am asezat si am zis:

- Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata, dar demonii nu ma lasa. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa-i Indepartez de la mine.

Si atunci am primit In sufletul meu acest raspuns de la Domnul:

- Cei mandri sunt mereu chinuiti asa de demoni.

Iar eu am zis:

- Doamne, milostiv esti, sufletul meu Te cunoaste; spune-mi ce trebuie sa fac pentru ca sa se smereasca sufletul meu?

Si Domnul mi-a raspuns In suflet:

- Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!".

Sfatul pe care Hristos i l-a dat lui Siluan a devenit apoftegma suprema a crestinismului contemporan. In Occident s-au redactat deja tratate despre aceasta sintagma; ea ramane, pe cat de simpla si radicala, pe atat de tainica si tulburatoare. Iata conditia mantuirii acum si aici.

Radu Comanescu

Draga Mihai

Iti scriu cu dificultate, din cauza unei alte eruptii hemoragice din ochiul sting. O fac cu credinta ca, desi nu vad bine, inteleg ceva mai bine cu mintea si intuiesc si mai bine cu inima..

Incet, incet, mi se confirma intuitia ca filonul "spiritualist" din ortodoxie este grefat pe spiritualitatea filosofiei grecesti. (Sper sa nu mi se reaminteasca , "de catre unii prieteni", fascinatia mea cu filosofia si inclinatia de a o vedea manifestata in mai toate domeniile).

1. Ca unul care i-am studiat pe marii maestrii ai gindirii antice, trebuie sa-ti spun ca remarc din ce in ce mai mult asemenarile de concept si manifestare intre "trairile irineice" si implinirile "gnosticilor" timpurii. Nu am nici timpul si nici dorinta sa o fac, dar cineva ar trebui sa "sape" pe filonul acesta si sa incerce sa scoata la lumina o explicatie a acestor asemanari.

Cinicul imi va atrage ironic atentia asupra titulaturii de "biserica greco-ortodoxa". dindu-mi de inteles ca pentru ramura rasariteana a bisericii crestine, adevarul a fost "altoit" pe trunchiul gindirii grecesti, asa ca n-ar mai trebui sa ne miram atit de mult ca unele fructe au culoarea si aroma "radacinii."

Eu vreau insa mai mult decit resemnarea cinicului; vreau dezbracarea crestinismului de tot ceea ce este "nebiblic" (nimeni sa nu va fure cu filosofia, ... etc").

2. M-a speriat una din remarcile din articol: "Daruit de timpuriu cu experienta Harului". Ea trimite direct la "treapta de iluminare gnostica" si presupune existenta "celor iluminati" in planul majoritatii "nestiutoare" si "necunoscatoare." Nu s-ar putea oare ca fascinatia cu "sfinti" excentrici si rupti de lumea cotidiana sa fie tocmai o astfel de "reciclare" a ideii de "unicat" iluminat, imposibil de judecat de experienta majoritatii si calificat prin chiar "excentricitatile lui" la pontificatul apostolic sau profetic" amintit in articol? (vezi p.s. de la sfirsit)

3. M-am speriat si mai tare fascinatia "crestinismului contemporan" cu fraze de tipul: "Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!". O astfel de exprimare este tipica pentru "gnostici", pentru stoici, pentru filosofia greaca a secolelor precestine. Cit de departe este ea de indemnul lui Pavel: "Si sa va prefaceti prin innoirea mintii voastre, ... etc."  "Si orice gind il facem rob ascultarii de Christos" ?

4. Da-mi voie sa-ti reamintesc faptul ca filosofia gnostica greaca a fost o cale "alternativa" combatuta vehement de Ioan in epistolele sale si condamnata ca eretica.

5. Da-mi voie sa-ti reamintesc, ceea ce nu ma indoiesc ca stii din studiul istoriei, ca dupa asa numitul "ev mediu" sau "intunecat" al gindirii religioase, interpretarea evolutiva a istoriei a proclamat drept "Renastere" tocmai o astfel de revenire la idealurile filosofiei grecesti. Astazi traim o alunecare totala a "culturii" pe panta acestei filosofii a "spiritualitatii alternative" fara nastere din nou si fara arbitrajul Bibliei.

Imi dau seama ca nu sunt tocmai calificat sa abordez un subiect de asemenea magnitudine. Mi-ar trebui ajutorul lui Marius Cruceru, prietenul meu de la Oradea. Imi dai voie sa-i trimit si lui o copie a acestui mesaj?

Cu dragoste

Daniel Branzai

P.S. Iata un extras din "Biblia cu explicatii" - Introducere la epistolele lui Ioan)

< "Gnosticismul" este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice pagane, dar si evreiesti sau chiar pseudo-crestine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual in care s-au nascut.

La origine, gnosticismul a fost o invatatura pagana care a reusit sa combine in sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezuma acest sistem la doua coordonate fundamentale: "impuritatea materiei" si "suprematia constiintei". Intr-adevar preocuparea de baza a acestor "gnostici" era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o "inchisoare materiala a spiritului".

Conceptul de "materie corupta si pacatoasa in structura" a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental si oriental. Parerea aceasta a dat nastere unei teorii despre existenta unei succesiuni valorice de "eoni" sau emanatii din Fiinta Suprema. Aceste sfere concentrice succesive de "eoni" se aflau la distante din ce in ce mai mari de "pleroma" sau mediul existentei de Sine a Fiintei Supreme, valoarea lor divina scazand direct proportional cu indepartarea de sursa de sfintenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorica a fiintarii, s-ar fi aflat lumea materiala.

Gnosticii erau adeptii unei mantuiri prin "iluminarea spiritului". Aceasta "iluminare" se putea produce printr-o cunoastere "esoterica" insusita in cadrul unor ceremonii speciale. Initiatii deveneau "psuchikoi", oameni care si-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicandu-se deasupra muritorilor de rand.>

La cele scrise mai sus, da-mi voie sa mai adaug o contributie a lui Paul Dan, un apologet evanghelic care misioneaza acum in Romania:

<"In ce priveste pe Semion Ivanovici Antonov putem spune din cele relatate in expunerea comemorativa ca a fost un zelos practicant al Isihasmului. Pentru cei care nu sunt la curent, Isihasmul vine de la cuvintul grecesc "hesycast" care inseamna linistit. Curentul Isihast a fost amplificat si finalizat in ortodoxie de Grigore Palamas care a trait intre1296-1359. Palamas a fost si el calugar la muntele Atos si mai tirziu arhiepiscop de Tesalonic.   In practica Isihasta ortodocsii care sunt adepti al acestui curent stau cu privirea fixa in pieptul lor spre inima, au un anumit tip de respiratie si zic ca si o mantra de sute sau mii de ori o rugaciunea care suna cam asa " Isuse ai mila de mine pacatosul". Nu este nimic rau in rugaciune dar repetarea irationala atit de mult zilnic duce la stari de transa printre parcticanti. In transa ei vad o lumina puternica si spun ca este "lumina de pe muntele schimbarii la fatza". Aceasta metoda este aproape identica cu ceea ce fac yoghinii, cu diferenta ca au alta mantra si isi fixeaza privirea in virful nasului. Si yoghinii folosesc tehnici de respiratie si au vad lumina puternica in transa.   Palamas a fost acela care a dat o lovitura teribila ortodoxiei impingind-o si mai mult in misticismul pagin.  Lui Palamas i s-a opus un alt calugar pe nume Barlaam ( nu  Balaam) fost romano-catolic. Totusi sinoadele care s-au facut in urma acestei controverse au dat cistig de cauza lui Palamas, probabil si din teama ca un fost romano- catolic sa nu aiba dreptate. Cele mai

serioase probleme ale ortodoxiei trebuie vazute si in influenta lui Palamas. De atunci influenta lui a ramas la fel de mare si astazi. Calugarii si preotii practcanti ai Isihasmului sunt cotati ca cei mai spirituali in ortodoxie. Cu siguranta ca elementele gnostice sunt prezente deasemeni si in ce se spune despre Semion Ivanovici Antonov. (Datele pe care vi le-am prezentat sunt din " Evangelical Dictionary ofTheology"  al editurii "Baker Book House"- anul 1985. Daca vreti, verificaticeea ce v-am spus citind ceea ce scrie in Dictionar la "Gregory Palamas" si"Hesychasm".)>

In dragoste

Daniel Branzai

Mihai Oara

06 August 2000

Draga Daniel,

Având astãzi ceva mai mult timp, încerc sã-ti raspund. Îti doresc mai întâimulta sanatate si vindecare pentru problema pe care o ai cu ochiul. Te-asruga sa difuzezi raspunsul meu si membrilor listei de pe Roboam. Am observatca lor li s-a transmis o copie a mesajului tau si cred ca este corect saprimeasca si raspunsul meu.

Tu ai scris...

: Incet, incet, mi se confirma intuitia ca filonul "spiritualist" din : ortodoxie este grefat pe: spiritualitatea filosofiei grecesti.

Aceasta afirmaþie este într-un fel adevarata. În întruparea Lui, Hristos aîmprumutat din ceea ce este omenesc, începînd din pîntecele mamei lui. El a"împrumutat" limba, cultura si obiceiurile unui popor, fiind, asa cum scriitu, "grefat" în mijlocul lui Israel. În acelasi fel, Dumnezeu a hotarât înîntelepciunea Lui sa foloseasca limba si cultura greaca drept cel maipotrivit mediu de exprimare si raspândire initaiala a Evangheliei. Existaprobabil o finete de exprimare si o bogatie de idei mai potrivite uneievanghelii universale decât limba si cultura evreiasca (ceea ce nu reduce deloc importanta istorica a Israelului). Un exemplu interesant este textul dinIsaia privitor la nasterea din fecioara, care în Septuaginta apare mult maiclar decât în textele evreiesti. De asemenea, este demn de remarcat faptulca apostolii citeaza textele Vechiului Testament nu direct din evreieste cidin textul Septuagintei. Într-un anumit fel, limba si anumite categorii degândire grecesti au fost mai potrivite unei Evanghelii universale în care

Dumnezeu sa-Si descopere toturor oamenilor taine ascunse de la facerealumii.

Întrebarea nu este atât cu privire la grefarea pe o anumita cultura, ci dacaBiserica a introdus de acolo o gândire pagâna, straina de Evanghelie.Raspunsul meu, cu care poate nu vei fi de acord, este unul negativ. Pe ce mabazez? (1) Biserica primelor trei veacuri s-a format într-o lupta continuacu pagînismul greco-roman si a fost astfel sensibilizata si a respins oriceinfluenta din partea acestuia. (2) În nenumarate scrieri vechi ortodoxe caremi-au cazut în mâna, am întâlnit foarte frecvent fraze de genul, "greciiantici credeau... dar Biserica credea..."

: 1. Ca unul care i-am studiat pe marii maestrii ai gindirii antice,: trebuie sa-ti spun ca remarc din ce in ce mai mult asemenarile de concept si manifestare intre: "trairile irineice" si implinirile "gnosticilor" timpurii.

Cunoscînd istoria Bisericii timpurii (vezi Istoria Eclesiala a lui Eusebiu,care a trait în secolul al patrulea, si pe care o recomand tuturorneoprotestantilor) am înteles ca Biserica a luptat cu toate puterileîmpotriva gnosticismului. A suspecta Biserica Ortodoxa, cu teologiaîntruparii pe care o sustine ea, de influente gnostice, este ca si cum amsuspecta biserica luterana de catolicism. Teza centrala a gnosticismului afost separarea dintre materie si spirit, si idea ca spiritul este bun iarmateria este rea în sine însasi. Ortodoxia accentueaza - mul tmai mult decâtProtestantismul - ca nu exista nimic inerent rau în materie. Idea aceastaeste la baza teologiei icoanei: Dumnezeul nevazut si necuprins s-a întrupatîn asa fel încât sa poata fi vazut, descris si reprezentat. Astfel, pentruortodocsi orice pornire iconoclasta este suspectata de gnosticism. Întreagaparadigma protestanta, în care crestinismul este redus la o esenta divortatade exprimare materiala ("de ce atâtea icoane, vesminte, tamâie?") are pentruortodocsi un iz de gnosticism ("materia este rea, spiritul este bun"). Datafiind pasiunea anti-gnostica a Ortodoxiei, orice acuzatie de gnosticism mise pare cu totul nefondata.

: Eu vreau insa mai mult decit resemnarea cinicului; vreau dezbracarea: crestinismului de tot ceea ce este "nebiblic" (nimeni sa nu va fure cu filosofia, ... etc").

Dumnezeu vorbeste în multe feluri, prin intermediul multor culturi, folosindmijloacele de exprimare ale diferitelor vremi si popoare. Cred ca este binesa veghem la o anumita conformare cu Scriptura, mai ales în sensul de a nu ocontrazice. Mi-e teama însa ca un prea mare zel în acest sens ne va ducecatre un nou fel de puritanism asemanator mai degraba cu cel al fariseilorcare aveau cea mai mare grija de a împlini TOATE aspectele legii. Mi-e teamade asemenea ca asa-zisa "dezbracare" a crestinismului înseamna de faptdezbracarea de felul în care l-au înþeles crestinii din veacul 1, 2, 3 si 4(si care s-a transmis în Ortodoxie) si îmbracarea lui în hainele culturii

protestante anglo-americane. Probabil în noile haine existenta nenumaratelorschisme nu mai are nici o importanta (fiind un pacat de moarte în primeleveacuri), dar se pot folosi metode de marketing în cresterea bisericilor,metode de care grecii nu aveau habar.

: 2. M-a speriat una din remarcile din articol: "Daruit de timpuriu cu: experienta Harului". Ea trimite direct la "treapta de iluminare gnostica" si presupune existenta: "celor iluminati" in planul majoritatii "nestiutoare" si "necunoscatoare."

Cred ca tragi concluzii alarmante dintr-o expresie cu totul obisnuita si daio interpretare pe care autorul nu a intentionat-o. Autorul exprima cevafoarte comun, si anume ca anumiti oameni dovedesc o chemare spirituala încadin copilarie. Nimic "gnostic" în aceasta idee. Dar astfel de interpretari,pornite dintr-o înclinatie de a gasi o vina, pot duce la fal si fel deconcluzii aberante. De exemplu, as putea afirma ca toti neoprotestantii suntniste rebeli, bazat pe radacina de "protestant" din numele lor. Este unnon-sequitur, o concluzie fortata pe care nu o putem trage.

: 3. M-am speriat si mai tare fascinatia "crestinismului contemporan" cu: fraze de tipul: "Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!".  O astfel de exprimare este tipica: pentru "gnostici", pentru stoici, pentru filosofia greaca a secolelor precestine. Cit de departe: este ea de indemnul lui Pavel: "Si sa va prefaceti prin innoirea mintii voastre, ... etc."  "Si: orice gind il facem rob ascultarii de Christos" ?

Cred ca si aici tragi niste concluzii grabite. Fraza pe care o pomenestieste un anumit fel de exprimare ce poate fi înteles numai în contextulspiritualitatii ortodoxe. Scoasa din acest context îi poti da ceinterpretari doresti, dar nu este corect sa le impui Ortodoxiei.

Ce a vrut deci sa spuna Siluan? El foloseste un limbaj plin de metafore sihiperbole, asemenea lui Hristos, pentru ca se adreseaza nu numai mintiinoastre (care cere precizie) ci si inimii. Siluan a trecut printr-oexperienta pe care, din cauza inertiei noatre spirituale, putini o gustam.Este vorba de acea stare în care omul s-a umilit si si-a curatit inima înasa fel încât comuniunea cu Dumnezeu devine mult mai frecventa si mai intima("Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu.") Primejdiacare apare - spun Parintii Bisericii - este ca în acel moment omul începe sase umple de o mândrie spirituala, pentru ca a atins culmi pe care altii nule-au cunoscut niciodata. Primejdia este deci ca tot progresul sa devinazadarnic prin însusi succesul initial. Siluan a gustat atât acest progresspiritual, cât si pierderea harului comuniunii cu Hristos din cauza ispiteimîndriei spirituale. Lectia pe care a învatat-o dupa multa suferinta, a fostsa evite exaltarile prin "tinerea mintii în iad". Aceasta înseamna sapastram întotdeauna amintirea slabiciunilor noastre din trup si suflet,amintirea mortii si a esecurilor noastre. Aceasta amintire nu are ca scop sane doboare de întristare ("nu deznadajdui") ci sa ne apere de mîndrie. Ca un

exemplu, îmi aduc aminte ca la una din manastirile din Moldova calugarii sesaluta cu aceste cuvinte, "Frate, te-ai gîndit astazi la moarte?" Nu estevorba de o gîndire morbida, ci de tinerea mintii în realitatea unei lumi depacat pentru a evita iluziile si laudarosenia vietii.

Experienta si idea lui Siluan au acelasi continut cu experienta si gîndurileApostolului Pavel. Esemenea lui Siluan, Pavel a avut experiente spiritualeneobisnuite, fiind înaltat la cer (îl poti oare acuza de gnosticism?), s-amândrit si apoi un sol al Satanei i-a fost plantat în carne. Este oexperienta cu totul biblica si cred ca numai printr-o gîndire partinitoare opoti acuza exact de ceea ce Ortodoxia a respins din totdeauna.

: 4. Da-mi voie sa-ti reamintesc faptul ca filosofia gnostica greaca a: fost o cale "alternativa" combatuta vehement de Ioan in epistolele sale si condamnata ca eretica.

Cu totul de acord! Nu numai atât, dar filozofia gnostica greaca a fostcombatuta la fel de vehement în sute si mii de scrieri ale PãrintilorBisericii Ortodoxe.

: 5. Da-mi voie sa-ti reamintesc, ceea ce nu ma indoiesc ca stii din: studiul istoriei, ca dupa asa numitul "ev mediu" sau "intunecat" al gindirii religioase, interpretarea: evolutiva a istoriei a proclamat drept "Renastere" tocmai o astfel de revenire la idealurile: filosofiei grecesti. Astazi traim o alunecare totala a "culturii" pe panta acestei filosofii a: "spiritualitatii alternative" fara nastere din nou si fara arbitrajul Bibliei.  

Descinderea istorica a ideilor pe care o cunosc eu, si care cred ca esteacceptata de cei mai multi istorici a fost urmatoarea:

Din Biserica unica s-au desprins partea apuseana, Catolicismul. Catolicismuls-a hranit din Augustin, generând o gândire rationalista. Ortodoxia s-ahranit din Parintii capadocieni (Vasile cel Mare, Grigore de Nissa sicelalalt Grigore), adoptând o gîndire mistica si ascetica.

Din Catolicism a aparut Renasterea, exaltînd omul prin "frumusetea" si"rationalitatea" lui. "Rationalitatea" si autonomia individului a fostpreluate si de Protestantism si stau la baza doctrinei Sola Scriptura("Biblia este o carte pe care daca o cercetam în mod rational, fiecare putemajunge la concluziile corecte, fara mijlocirea Bisericii.") Rationalismul siautonomia individului au dat nastere iluminismului si liberalismului dinzilele noastre.

În tot aceast timp, Ortodoxia a continuat acelasi fel de gîndire mistica, ogîndire care se bazeaza pe o cunoastere calauzita de Duhul Sfînt în opozitiecu cea bazata pe ratiunea umana.

Renascentismul este în Ortodoxie un cuvînt murdar. Exista în prezent o marelupta de a elimina orice influente renascentiste din bisericile ortodoxe, deexemplu icoanele in stil renascentist, opus celui mistic-bizantin.

Astept comentariile tale sau ale oricarui participant.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai

Mihai Oara

Draga Daniel,

În toate vremurile, începând de la Apostoli, în biserica au existat nu numai schisme si erezii, dar si stari de pacat si caderi rusinoase. Ma voi referi la acest subiect, dar as dori sa-ti raspund mai întâi întrebarii pe care mi-ai pus-o.  „Ce ne facem cu masele de credinciosi ortodocsi nominali?” este o întrebare serioasa care ne cere un raspuns. Nu vreau sa las impresia ca ocolesc astfel de întrebari care ar putea parea dificile pentru Ortodoxie.

Înteleg ca prin întrebarea ta îti exprimi îngrijorarea fata de aceste multimi de oameni care se afla undeva pe la marginea Bisericii. Cred ca vom fi de acord ca toti dorim ca „nominalii” sa vina cu adevarat la Hristos si sa fie mântuiti. Personal nu am nimic împotriva daca unii devin baptisti în loc sa devina ortodocsi – cu toate ca prin aceasta pierd ceva din plinatatea pe care doar Biserica Ortodoxa le-o poate oferi. Doi dintre copii mei sunt evanghelici, nu ortodocsi, si ma bucur sa îsi urmeaza mântuirea acolo în loc sa umble aiurea în lume, sperând în acelasi timp ca odata vor ajunge si ei în Biserica Ortodoxa. Ceea ce resping este acel  prozelitism neoprotestant care acuza Biserica Ortodoxa de pagânism si idolatrie, acuzatii pe care le-am întâlnit adesea si pe care le-am facut si eu cândva în ignoranta si aroganta mea. Resping acea metoda de evanghelizare în care oamenilor li se spune „veniti la noi pentru ca ortodocsii sunt idolatrii”.

Recent am discutat cu o credincioasa care mi-a relatat cum a trecut de la Biserica Ortodoxa la baptisti. În tinerete, ea era devotata lui Hristos, crezând si practicând cu seriozitate tot ceea ce a învatat-o Biserica. A avut într-o zi o convorbire cu o credincioasa neoprotestanta care a convins-o rapid ca Biserica Ortodoxa practica idolatria, prin aceea ca foloseste icoane. Fara o cercetare mai profunda si fara sa întrebe pe preot sau episcop aceasta tânara a decis pe loc, chiar în ceasul acela, ca nu va mai avea niciodata de-a face cu Ortodoxia „idolatra”. Cred ca este un caz tipic, în care zelul evanghelistic era îndreptat spre smulgerea unor credinciosi adevarati din sânul Bisericii Ortodoxe.

Zelul misionar nu are valoare înaintea lui Dumnezeu daca este bazat doar pe idea „câstigarii de suflete”, sau de dorinta de a raporta succese si crestere numerica. Stiu ca multi dintre prietenii mei baptisti au o dorinta adevarata de a vedea oameni venind la Hristos. Dar linia de despartire dintre evanghelizare si prozelitism este greu de definit. Hristos a avertizat împotriva acestui fel de zel pe fariseii care colindau lumea ca sa faca prozeliti. Datoria pe care o avem este sa-L aducem pe Hristos la oameni. Aceasta se poate face prin adunari de evanghelizare (în care tinta este masa de oameni) sau prin realitatea slavei lui Hristos în Biserica, asa cum o face Biserica Ortodoxa prin liturghie, prin ascetism, prin icoane, prin sfinti sau prin tainele Bisericii. În acest caz atentia este îndreptata spre Dumnezeu, nu spre oameni, si venirea oamenilor la Hristos este doar un rezultat secundar.

O întrebare care se pune este daca nu cumva acesti nominali sunt pusi într-o situatie de falsa securitate, crezând ca si-au rezolvat problemele cu Dumnezeu prin simplu fapt ca sunt „crestini”. As remarca faptul ca doctrina baptista „odata mântuit esti de-a pururi mântuit”, combinata cu întelegerea mântuirii ca un act juridic de „primire a lui Hristos în inima” creeaza un mai mare pericol de auto-amagire decât conceptia ortodoxa dupa care mântuirea este un proces de o viata care cere dedicare si straduinte personale. În bisericile baptiste oamenii se roaga spunând, „Doamne, îti multumesc ca am fost mântuit”. În Biserica Ortodoxa ne rugam, „Doamne, ai mila de noi si mântuieste-ne”. Unde exista mai mult potential de auto-amagire cu privire la mântuire?

Dincolo de toate acestea, ar fi gresit sa credem ca Biserica Ortodoxa este indiferenta de viata oamenilor si de mântuirea lor. Faptul ca ortodocsii nu au „campanii de evanghelizare” în stil protestant nu înseamna ca ei nu fac nimic sau sunt indiferenti. Biserica Ortodoxa are misiuni în întreaga lume, publica si raspândeste carti cu caracter crestin si se roaga pentru mântuirea oamenilor. Daca nu o face mai mult este din cauza limitarilor financiare si a slabiciunilor si neputintelor pe care toti le avem.

Doresc de asemenea sa observ idea dupa care aici pe pamânt biserica este formata dintr-un grup omogen de elita, de credinciosi „în clocot” (o expresie folosita adesea în bisericile neoprotestante) este o conceptie care nu se potriveste cu imaginea bisericii sau a împaratiei lui Dumnezeu, asa cum aceste apar în Scriptura. Nu ca nu am dori ca toti crestinii sa fie dedicati si sfinti, dar realitatea, asa cum o înfatiseaza Domnul Iisus în pildele împaratiei, Evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor si Apostolul Pavel  în epistolele sale este a unei realitati spirituale pe care cresc atât spice sanatoase de grâu, dar si buruieni sau neghina. Hristos ne învata ca separarea grâului de neghina este o imposibilitate în aceasta lume, dar se va face în veacul viitor. Baptistii care se mândresc cu bisericile lor, pe care le vad formate din oameni „mântuiti si nascuti din nou” si se uita cu dispret la bisericile ortodoxe sunt, daca nu aroganti, cel putin naivi.

Cred ca biruinta cea mai mare pe care biserica o poate avea într-o societate este sa patrunda adânc în cultura natiunii, sa „încrestineze” cultura (dupa cum spunea si pleda un faimos gânditor evanghelic, Francis Schaefer), în asa fel încât oriunde si la tot pasul oamenii sa auda de Hristos si sa stie ce au de facut pentru a fi mântuiti. De aici se creeaza o platforma de la care oamenii nu mai au de facut decât un mic si usor pas

pentru a veni la Mântuitor. Biserica Ortodoxa a reusit sa faca aceasta în anumite parti ale lumii.  Reversul acestui succes este existenta unui mare grup de „nominali” (care se numesc crestini dar le lipseste realitatea vietii crestine). Sunt absolut sigur ca daca baptistii ar fi avut acelasi succes si România ar fi fost o tara „baptista” în loc sa fie o tara „ortodoxa”, atunci baptistii ar fi experimentat aceleasi probleme cu „nominalii”.

Cazul preotului de la Manastirea Cernica la care te referi are toata înfatisarea unui teatru al absurdului. Mihaela Ioan care a scris articolul pe care l-ai reprodus pare de la început doritoare sa descopere murdarii demne de orice revista de scandal. Ea însasi recunoaste ca acest asa-zis „preot” este un caz mintal, tolerat de conducerea manastirii doar din considerente de compasiune fata de un batrân bolnav, pe care nu vrea sa-l arunce în strada. Cartea Proverbelor ne povatuieste sa nu vorbim cu nebunul pe limba lui ca sa nu fim si noi nebuni. Dar Mihaela Ioan îl ia în serios, asemenea altor femei nebune si apoi se minuneaza de imoralitatea lui. Sa nu cadem si noi în greseala ei. Murdaria si sminteala acelui batrân nu au nimic de-a face cu Biserica sau credinta crestina, care exalta curatia si frumusetea.

Problema nu este cu aceste cazuri de boala mintala. Problema este într-o oarecare masura cu pacatul care exista între credinciosii de rând, care se bucura de o oarecare respectabilitate. Dar o problema si mai mare apare atunci când însasi liderii unor biserici cad în pacate care genereaza scandaluri de o mare amploare, ranind sute si mii de oameni. Nu as fi vrut sa ne oprim la acest subiect în discutiile noastre, dar pentru ca ai facut-o, îti voi prezenta si eu un numar de cazuri din lumea neoprotestanta.  Aici nu este vorba de batrâni bolnavi mintal, ci de mari conducatori de denominatii, oameni care chemau cu mult zel pe oameni la Hristos. Iata o scurta lista:

1. Donald McClullough, presedintele Seminarului Teologic din San Francisco si-a dat demisia la câteva zile dupa ce Comisia Judiciala Permanenta a Bisericii Prezbiteriene l-a gasit vinovat de doua cazuri de abuz sexual. Unul dintre ele a avut loc pe când era pastor al bisericii din Solana Beach iar celalalt dupa ce a fost ales presedinte al seminarului.

2. Bob Mororehead, pastorul principal al celei mai mari biserici evanghelice din statul Washington – o biserica cu peste 5000 de membrii – si-a dat demisia dupa ce s-a descoperit ca a molestat sexual un numar de baieti. Biserica se numeste Overlake Christian si este asezata într-un complex de 24100 metrii patrati, cu o valoare de peste 37 de milioane de dolari. (Compara aceasta bogatie cu saracia bietilor ortodocsi.)

3. Jim Bakker, fondatorul organizatiei penticostale PTL Cub a fost condamnat la ani de închisoare în 1989 pentru ca a înselat peste 116000 de donatori de mai mult de 158 milioane de dolari. (Ce bine ar fi fost sa foloseasca macar 100 de dolari sa repare vreo turla de biserica!)

4. Despre colaboratorul sau, evanghelistul John Wesley Fletcher, s-a aflat ca este bisexual (relatii sexuale cu barbati si femei) si ca i-a procurat femei lui Jim Bakker.

5. Pastorul bisericii baptiste Metropolitan Baptist Church din St. Petersburg, Florida, Henry Lyons care era în acelasi timp presedintele unei mari

organizatii baptiste, Baptist National Convention a recunoscut ca a avut relatii nepotrivite (eufemism pentru curvie) cu o subalterna. Mai târziu a fost condamnat si închis pentru înselaciune, furt si evaziune fiscala.

6. Ollin Collins, pastorul bisericii baptiste Harvest Baptist Church din Forth Worth, Texas, si presedinte la Southern Theological Seminary si-a dat demisia dupa ce a fost acuzat de relatii sexuale cu doua femei care au venit la el ca sa fie sfatuite. Southwestern Seminary este cel mai mare seminar evanghelic, cu peste 3000 de studenti în opt campusuri universitare.

7. Pastorul bisericii River Hills din Tampa Florida (de nuanta penticostala) a fost descoperit ca a trait în adulter, timp de cinci ani , cu sotia unui altui pastor.

8. Robert Dandrea, fondatorul retelei evanghelice de televiziune Christian Television Network si-a dat demisia dupa ce a recunoscut ca a platit în secret o secretara cu care avusese o afacere sexuala.

9. Un sondaj efectuat de organizatia lui George Barna a aflat ca în SUA, printre evanghelicii nedenominationali  rata divortului este de 34%, în contrast cu media generala a populatiei, în care este doar de 25%.  La baptisti, rata divortului este de 29%, mai mare decât media generala a populatiei.

Daniel,

 Nu am nici o satisfactie prezentând aceasta lista. Sa nu-i tratam pe toti acesti lideri cu dispret, ca nu cumva sa cadem si noi. Suntem toti pacatosi si trebuie sa strigam cu totii la Hristos ca sa ne pazeasca de pacate grele si sa ne mântuiasca sufletele. Judecata mea se îndreapta nu atât împotriva acestor lideri cazuti, ci împotriva anumitor realitati din miscarea evanghelica moderna.

 Una din cauzele acestor situatii pe care le-am însirat mai sus este faptul ca în lumea evanghelica contemporana eroul, modelul de urmat nu mai este sfântul ci omul de succes. În Ortodoxie, modelul ramâne sfântul care ajunge la o cunoastere personala a lui Hristos prin straduintele postului si rugaciunii, prin jertfa si sacrificiu, prin dragoste si renuntare la lume. Dar printre neoprotestantii americani (si din nefericire acest curent apare si printre români), eroul admirat este pastorul a carui succes se masoara în cresterea spectaculoasa a numarului de membrii, care organizeaza mari întâlniri de evanghelizare, care deschide programe la radio si televiziune si care colinda globul participând la mari conferinte crestine. Umilinta cere obscuritate, de aceea sfintii ortodocsi de azi nu sunt vizibili, spre deosebire de marii tele-evanghelisti contemporani. Lumii nu-i pasa de calugarul care petrece ani de zile în rugaciuni de noapte, dar observa usor pe cei care închiriaza stadioane si atrag sute de mii de spectatori. Evanghelizarile spectaculoase, programele de televiziune în care oamenii sunt chemati la Hristos, campaniile enorme care dispun de bugete de sute de milioane de dolari – toate acestea duc la crearea unor organizatii modelate dupa cele mai prospere companii de profit, cu metode de marketing studiate în universitati, cu o întreaga gama de metode de manipulare a publicului. Iata de ce neoprotestantii apar „în clocot” iar ortodocsii apar „adormiti” si „retrograzi”. Dar daca tinta noastra suprema este câstigarea de convertiti si metodele constau în organizatii eficiente, în tehnici de manipulare si în

apeluri emotionale, atunci probabil cei mai buni dintre noi sunt mormonii si martorii lui Iehova. Zelul lor evanghelistic îl întrece chiar si pe cel al baptistilor.

Toate aceste aspecte comerciale din lumea protestanta contemporana aduc duhul lumii în biserica, au o aparenta de spiritualitate si de râvna pentru Hristos, dar la urma se dovedesc goale si putrede. Liderii cazuti pe care i-am însirat mai sus sunt victime ale acestui sistem. Daca cineva face o comparatie între tele-evanghelistii care striga si plâng pe scena, într-o atmosfera încarcata de emotionalism,  în fata a zeci de mii de spectatori pe care îi roaga sa vina la Hristos (cu obligatorul apel pentru donatii la sfârsitul programului) si preotii ortodocsi care slujesc în liniste liturghia, va trage concluzia ca primii sunt vii, iar cei din urma sunt adormiti sau indiferenti. Este doar o aparenta. Personal, am descoperit ca ma apropii mai bine de Mântuitorul meu în linistea unei biserici ortodoxe, luminata de câteva lumânari si cufundata în mireasma tamâiei. Îl simt mai bine în litaniile si troparele liturghiei, în misterul euharistiei si în prezenta icoanelor. În ultima instanta, Îl caut si Îl doresc pe Hristos mai presus decât succesul oricarei lucrari de evanghelizare. Cum putem deci sa-i atragem pe oameni la Domnul? Sfântul Serafim din Sarov a spus, „Curateste-ti inima, si oamenii din jurul tau vor veni la Hristos”.

 

Mihai Oara

Dialog Mihai Oara - Daniel Branzai

Octombrie 17 - Septembrie 1, 2000

DB & MO:         8-17-2000  Este Ortodoxia gata de dialog? DB & MO:         8-19-2000  Semnul crucii?Mihai Oara:       8-21-2000  Exprimarea fizica a ÎmparatieiDaniel Branzai:  8-22-2000  Pocainta prin convertire, nu prin botezMihai Oara:       9-01-2000  Doua conceptii despre mântuire

DB & MO

Trimis de Daniel Branzai  17/08/00 4.16Subiect: Este ortodoxia gata de dialog?

Inca un document care da de gindit ...

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

C U R R E N T F E A T U R E S T O R Yby the Editors of ReligionToday

August 17, 2000

Russian Orthodox bishops convene in Moscow. Ecumenism is in but evangelism is out when it comes to non-Orthodox churches in Russia, the country's Orthodox leaders say.

.....Russian Orthodox bishops criticized evangelism by non-Orthodox churches during a recent meeting in Moscow but said there is need for better interchurch relations, according to news reports.

.....About 150 church leaders attended the Jubilee Bishop's Council to establish policies governing the church and its members into the 21st century. The Aug. 13-16 meeting was held at the newlyrebuilt Cathedral of Christ Our Savior, which was destroyed during the Soviet era. Social doctrine, the primacy of the Orthodox faith, and the need to work toward unity with other Christians dominated the agenda.

.....A statement on interchurch relations proclaimed the primacy of the Orthodox faith while acknowledging the need for greater cooperation with other churches. The 20-page document claims that the Orthodox Church is the one true church founded by Christ and rejects Protestant theories of an "invisible church" comprised of faithful members of all denominations, the Moscow Times reported.

....."The very concept of tolerance in matters of faith is unacceptable," the document says, according to the Times. The document also condemns "destructive missionary activity" byCatholic and Protestant groups, claiming they use promises of wealth to steal away Orthodox members, the Times reported.

.....Such statements reflect the church hierarchy's fear of losing its monopoly, George Law of Russian Ministries told Religion Today. The Wheaton, Ill.-based Protestant group supportsindigenous evangelists in 300 communities across the former Soviet Union.

....."They see a great threat from the Protestant evangelical movement because it is growing so fast," Law said. The number of evangelical churches has tripled to 4,500 in the past decade,while Orthodox churches have had marginal growth, he said. "If that trend continues there will be more Protestant churches,"  than Orthodox someday.

.....However, the bishops' statement recognizes the need for Christian unity, and encourages more communication between Orthodox and non-Orthodox groups. It proposes establishing jointresearch centers, an exchange of theological students and professors, and cooperation on addressing social issues, the Times reported.

.....That is a positive development given the level of opposition to such efforts within the ROC,

said Lauren Homer, a human rights attorney who has worked in Russia. "There are very significantelements within the church that want no dialogue," and advocate cutting off contact with non-Orthodox bodies, including the World Council of Churches, she said.

.....The bishops also issued a landmark document on social doctrine, condemning as sinful homosexuality, euthanasia, abortion, and artificial insemination, Reuters reported.  Euthanasia is both suicide and murder, the bishops said, and Christian burials would be denied to those who choose it. Surrogate motherhood and genetic engineering were also deemed sinful.

....."The Holy Bible and the church unequivocally condemn homosexual ties as a perverse distortion of the God-given nature of the human being," the statement said, according to the Times. The bishops said gays and lesbians should be barred from teaching jobs and senior positions in the army, and condemned gay marriage.

.....It is the first time in more than 70 years that the church has taken a public stand on social issues because the communist government dominated the church during the Soviet era. The social declaration also calls for separation of church and state and says Christians should not accept government as the final authority. It says the state should not interfere in church doctrine or teachings, the Times reported.

.....The bishops canonized 860 clergy and laymen killed by the Bolsheviks. They declared saints those executed in 1937 and 1938, according to the New York Times.  Securityofficials arrested more than 140,000 churchmen in those years and 106,800 were killed, the Times reported.

.....Among those canonized were Czar Nicholas II and his immediate family. Nicholas, his wife, Alexandra, and children Alexei, Olga, Tatiana, Maria, and Anastasia were killed in 1918. The bishops did not proclaim the family martyrs who were executed for their faith, but said they are "passion bearers" whose humility, patience, and meekness in their suffering and death exemplifiedthe character of Christ.

***********************************************************

Trimis de Mike Oara 17/08/00 14.28Subiect: RE: Este ortodoxia gata de dialog?

Daniel,

Acest document ortodox mi-a placut si exprima foarte bine sentimentele mele.Cred ca orice denominatie care se respecta are anumite convingeri cu privirela credinta ei pe care nu o poate compromite in dialogul cu altii.Intrebarea este, sunt baptistii gata de dialog cu ortodocsii sau cuadventistii sau cu penticostalii. Cunoscind mentalitatea mea pe care amavut-o ca baptist, presupun ca raspunsul este foarte simplu: baptistii sunt

interesati doar in masura in care spera sa-i influenteze pe ceilalti.

Pe de alta parte, experienta mea ca ortodox a fost ca un numar de fostiprieteni baptisti cu care am incercat sa dialoghez m-au tratat ca pe unrenegat care trebuie izolat. Halal dialog!

Punctul din document cu privire la cistigarea de convertiti prin mijoacemateriale este foarte corect. Intr-adevar, cum poate concura o parohieortodoxa saraca dintr-un mic orasel rus, cu o biserica ruinata si cu unpreot fara educatie superioara cu forta unei misiuni baptiste sprijinita cumulti $$$, cu persoane educate, cu posibiliatea de a trimite pe tineriiconvertiti la studii in SUA, cu materiale tiparite de cea mai inaltacalitate tipografica, cu filme, casete si afise?

Fara a vrea sa fiu cinic, doresc sa observ ca nu numai numarul de bisericiprotestante a crescut in Rusia, ci si numarul de McDonald-uri. Ne spuneaceasta ceva despre adevarul unei credinte sau despre imperialismul culturalal celei mai puternice tari din lume?

Mihai

************************************************

Trimis de Daniel Branzai 17/08/00 14.28Subiect: RE: Este ortodoxia gata de dialog?

Draga Mihai

Observ la tine o "evolutie" spre stari de intransigenta popeasca (dar asta este o alta problema).

Ma sperii ca te indentifici cu o politica "patronanta de teritoriu" ca cea publicata de biserica rusa. Vai, cit de departe sunt astfel de pozitii cu cuvintele Celui care a zis: "Acum imparatia mea nu este din lumea aceasta".Biserica rusa cauta cu disperare sa "pastreze" dreptul sau de proprietate asupra unei natiuni (rusine peste rusine). O asemenea atitudine nu este nici in spiritul si nici in invatatura lui Christos.

Ce mai ramine din "libertatea de constiinta" si din despartirea intre Stat si Biserica ? Doar simple ipocrizii publicitare. Biserica ortodoxa doreste sa intoarca lumea cu citeva secole inapoi, spre vremuri in care stapinea si peste Stat si peste constiintele oamenilor. Ma mir ca nu vezi aceasta realitate, sau ... este cazul sa ma intristez pentru inegurarea care cade din ce in ce mai adinc peste sensibilitatea ta spirituala.

Cu regret si durere

Daniel Branzai

***********************************

Trimis de Mike Oara 18/08/00 14.28Subiect: RE: Este ortodoxia gata de dialog?

Daniel,

Este evident ca in chestiunea patrunderii protestantismului in Rusiaopiniile noastre sunt diferite. Tu vezi lucrurile din punct de vedere allibertatii religiei si al necesitatii de a evangheliza. Toate acesteconsiderente sunt importante si le respect in mod sincer. Dar celalalt punctde vedere este ca se desfasoara o competitie intre forte inegale. Una dintreele - protestantismul - are in spate cea mai mare putere din lume in cepriveste banii, economia, armata si mass-media. Celalta a fost aproapeanihilata de 70 de ani de crunta persecutie. Acuzatia ca Biserica Ortodoxaeste indiferenta cu privire la mintuirea oamenilor si doar interesata deputere mi se pare nefondata. Biserica Ortodoxa nu a acumulat imperii demass-media de $200 milioane cu a facut-o Jimmy Swagart.

Dar cred ca aceasta discutie poate continua in mod indefinit.

Am remarcat tonul ceva mai agresiv din ultimele noastre schimburi de mesaje.Asa cum am mai mentionat, in ce ma priveste, prefer sa discut despreinvatatura crestina, nu despre oameni si organizatii. De ambele parti putemgasi la infinit exemple negative de cealalta parte. Discutia publica aacestora nu ne este de prea mare folos.

Unul din avantajele dialogului nostru - mai ales partea publica a acestuidialog - este acela ca ne ajuta sa intelegem mai bine cum inteleg ceilaltimintuirea si viata de credinta. Cred in mod sincer ca ortodocsii au ceva deinvatat de la baptisti (dragostea pentru Scriptura, educatia religiasa acopiilor, spiritul evanghelistic). In acelasi timp, ortodocsii au o teologieprofunda si o traditie spirituala din care se pot invata multe lucrurifolositoare. Propunerea mea este sa ne concentram mai mult asupra acestoraspecte.

Doresc de asemenea sa marturisesc faptul ca am apreciat profund dialogul cutine. Te-am vazut ca un spirit ales - in sensul crestinilor din Berea -deschis spre idei si comunicare, si de aceea sper sa putem continua dialogulnostru.

Dupa ce ma intorc de la Roma intentionez sa dau o explicatie cu privire laSiluan Atonitul si Grigore Palamas, nu intr-un spirit de confruntare ci doarcu intentia de a prezenta anumite aspecte mai greu de inteles aleOrtodoxiei. Astept in continuare mesajul tau cu privire la mintuire, pe care

l-ai promis. Cred ca in felul acesta ne putem deplasa catre un teritoriu maiputin confruntational.

Cu aceeasi dragoste si respect,

Mihai

DB & MO

Mesaj de la Mihai Oara

Daniel,

Ceea ce descrie articolul pe care l-ai inclus nu este Ortodoxie. Ziaristi "luminati" au placerea de a-si bate joc de Biserica. Ca si in celalalt articol pe care mi l-ai trimis, despre "popa" care pipaia femei, este evident ca autorii sunt in cautare de scandaluri pe care le publica alaturi de birfe si de relatari semi-pornografice, asa cum am vazut in multe ziare romanesti. Semnul neseriozitatii se vede mai ales din faptul ca nu se da de loc cuvint celor care in mod legitim ar putea reprezenta Biserica Ortodoxa. Ei insisi recunosc ca pentru ei totul este o "dracie" si o gluma.

Regret profund faptul ca acesti ziaristi de scandal au devenit sursa ta principala de informatii cu privire la Biserica Ortodoxa. Ai fi putut afla mai mult din Parintii Bisericii si nu inteleg de ce preferi sa te hranesti de la scandalagii si batjocoritori in loc sa te hranesti de la invatatura curata a sfintilor ortodocsi care L-au iubit pe Hristos, chiar daca uneori nu esti de acord cu ei.

Ca un termen de comparatie, as dori sa-ti dau un exemplu de o istorie adevarata pe care am auzit-o din prima sursa:

La o scoala duminecala dintr-o biserica baptista, invatatorul a abordat subiectul martirilor. El a povestit cum o fata crestina a fost aruncata goala intr-o groapa cu viermi. Mai mult decit atit, a descris cu lux de amanunte cum viermii i-au intrat in diferite orificii ale organismului, inclusiv in orificiul vaginal. (Te rog sa ma scuzi pentru realismul relatarii.)

As putea foarte usor sa public aceasta relatare ca un exemplu de ce se invata in bisericile baptiste. Pe de alta parte, stiu ca ea nu ilustreaza credinta si etosul baptist. Nu numai atit, dar prefer sa caut ce este bun la baptisti sau sa fiu critic fata de ei intr-un mod principial. Voi critica doctrina lor cu privire la botez, dar as dori sa ma abtin de la astfel de "dezvaluiri". Daca tu crezi ca aceste istorii reprezinta cu adevarat Ortodoxia este foarte regretabil.

Romanii ii acuzau pe crestini de canibalism (pentru ca maninca trupul si singele lui Hristos), iar autoritatile sovietice acuzau pe neoprotestanti de orgii sexuale secrete. Sper ca in dialogul nostru sa ne ridicam deasupra acestui nivel.

As dori sa obtin asigurarile tale ca raspunsul meu va fi transmis si membrilor listei "roboam". Eu nu am access la aceasta lista si raspunsurile mele sunt respinse de catre list-server. Astfel ei primesc mesajele tale dar nu si raspunsurile mele.

Astept raspuns la intrebarea me cu privire la semnul crucii. 

Mihai

***********************************************Mesaj de la Daniel Branzai

18 August 2000

Draga Mihai

Directia principala a lucrarii mele este catre cei din biserica pe care o slujesc. Cred ca Dumnezeu m-a chemat pentru acest popor baptist si ma straduiesc sa nu-l pagubesc incercind sa ma bag in slujirea altora.

Scrisorile pe care ti le-am trimis in ultimul timp continut extrase din presa romana despre "realitati" tipice din ortodoxia de acolo. Ma bucur ca nu esti de acord cu toate. Inseamna ca Dumnezeu te poate folosi in slujirea catre biserica crediciosilor ortodocsi. Este multa neghina amestecata cu griul si te ineci de atita pleava care face bobul veritabil o "rara avis".

Chiar am vrut sa te intreb: Care este contributia ta la imbunatatirea vietii spirituale din biserica ortodoxa? Dialogul nostru trebuie sa ne insufleteasca la "dragoste si fapte bune". Daca toata preocuparea noastra este doar sa ne "lamurim" unul pe altul, sau sa-i atitam pe altii la controverse si infruntari interconfesionale, eu sunt gata oricind sa ma retrag.

Eu cred ca biserica ortodoxa este un fenomen crestin inghetat in timp si care se refugiaza in vremurile "parintilor bisericii". Cred ca "imbracamintea, ceremonia si, in mare masura, liturghia" ilustreaza spiritualitatea unei societati care nu mai este, care aprtine unei vremi de mult apuse... Incercarea de a "transplanta" aceleasi obiceiuri si ritualuri in contextul contemporan duce inevitabil la o forma de schizofrenie, in care realitatea este rupta intre "atunci" si "acum", intre ceea ce se intimpla in biserica si ceea ce se intimpla in afara ei. Acestea sunt numai consideratii personale si nu au drept la generalizare. Cred din toata inima ca, asa cum spui tu, parintii bisericii au detinut adevarul evanghelic in masura in care nu s-au abatut ei insisi de la Biblie. Mai cred insa ca ortodoxie nu poate fi doar ceea ce au produs ei atunci, ci tot ceea ce se manifesta in masele de credinciosi de astazi. A te refugia in adevarul celor de demult si a refuza sa vezi ratacirile celor de astazi inseamna a apara o Biserica sanatoasa cu multe secole in urma, dar bolnava si prada decadentei in vremurile noastre. Solutia nu este "imitarea" unei spiritualitati dintr-un anumit context istoric (vezi cazul inghetarii in timp a celor din miscarea menonitilor), ci atasamentul fata de miscarea Duhului Sfint din contextul actual. Altfel riscam sa aderam la o forma care a gazduit odata miscarea aceasta tainica a Duhului, dar a anchilozat intre timp intr-un sistem de traditii fara trairi autentice, vietuind ca intr-o scoica fara continut, locuind intr-un ambalaj arhaic, prin care viata a tranzitat inspre formele ei contemporane.

Da-mi voie sa dezvolt putin aluzia mea la miscarea "menonita". Sti ca lucrez impreuna cu ei de peste 16 ani. Imi sunt prieteni si am invatat multe de la ei. Valoarea lucrarii lor in Romania este impresionanta. Totusi, ... De cite ori intri in zonele unde locuiesc ei (Ohio, Pennsylvania, Indiana, etc) ai sentimentul ca patrunzi intr-o "rezervatie", ca te afunzi intr-un tinut uitat de timp, fara nici un fel de impact asupra societatii americane. Ei incearca acum sa "construiasca" o astfel de "rezervatie" la Patrauti, linga Suceava. Se lovesc insa de "incapatinata rezistenta a romanilor,

care nu vor sa preia imbracamintea si obiceiurile europenilor din tarile germanice din vremea lui Simon Menno. Sunt acesti menoniti crestini? Eu cred ca da! Este uniforma lor vestimentara, barba lor sau felul de acoperire a capului la femeile lor obligatoriu pentru toti cei care vor sa fie crestini "adevarati" ? Eu cred ca nu!

Specificul lor nu este "evanghelic", ci germanic (intr-o anumita felie de timp). Greseala lor este ca dau drept "apostolic" un specific cu care apostolii nici macar nu s-au intilnit, deoarece au trait pe un alt palier de civilizatie. Apostolii evrei nu-si radeau barba asa ca ei si nici macar nu purtau pantaloni, cu un fel de cearsafuri infasurate pe trup !

Ca sa ma intelegi mai bine, imi place Hamlet (si in general Shakespeare), dar nu crezi ca as fi caraghios daca as incerca sa apar pe strada imbracat ca personajul de pe scena teatrului, in speranta ca preluind costumatia voi prelua si valorile de caracter "caracteristice" ? (scuzata sa-mi fie exprimarea)

Ma intrebi despre semnul crucii. De ce nu-l practicam?

1. Pentru acelasi motiv pentru care nu practicam nici semnul pestelui, nici o multime de alte taine si obiceiuri "inventate" ca supliment pentru religia in duh si in adevar.

Imi amintesc despre un evanghelic caruia i s-a conditionat libertatea de a vorbi in biserica ortodoxa de facerea semnului crucii. Inventivitatea lui l-a facut sa accepte provocarea si, spre stupoarea tuturor sa-si inceapa cuvintarea cu un foarte exagerat semn al cruciii, este drept urmat de o foarte pronuntata proclamare: "Nici n-ajuta, nici nu strica!"

2. Retinerea evanghelicilor fata de semnul crucii este un manifest de protest fata de ideia ca acest semn ar avea valoare de "fapta buna" meritorie in problema iertarii sau a mintuirii. Pentru cei care vad in semnul crucii un fel de talisman cu puteri magice, practicarea lui este un obicei periculos si condamnabil.

3. Un bun cunoscator al limbii ruse mi-a explicat ca in traducerea Bibliei la rusi, in loc de "cine crede si se va boteza va fi mintuit" exista "cine crede si isi face semnul crucii va fi mintuit" (de aici si rivna practicarii acestui semn in ortodoxia rusa). Eu nu stiu daca aceasta este o realitate trista a textului rusesc al Bibliei. Daca este, atunci expresia a semanat foarte multa confuzie si a incurajat o practica fara suport biblic. Te rog sa verifici tu aceasta problema.

4. Pentru evanghelici, crucea ramine un simbol si un principiu. Nasterea lui Christos L-a adus pe Dumnezeu la om, insa doar crucea Lui Christos il poate duce pe om la Dumnezeu.Ca simbol ea are valoare religioasa numai in cazul in care este dublata de convingeri adecvate. Crucea este singura scara suficient de lunga pentru a atinge pragul cerului. Lucrul pe care nu-l inteleg multi este ca nu este suficient sa-ti atarni o cruciulita la gat, ci ca trebuie sa te asezi tu insuti pe o cruce a pocaintei. Am vazut de curind un "bumper sticker" pe care scria: "The Cross, ... is not about Jewelry, it is about Jesus!"Un prieten al meu povestea ca a auzit intr-un magazin de bijuterii cum o doamna isi intreba sotul: "Ce zici draga, care cruce sa o iau: pe cea de aur sau pe cea cu un omulet pe ea?" (... "the

golden one or the one with a little man on it?") Ce valoare are purtarea unei cruci cumparate sub intrebarea: "Ce zici draga, care cruce imi sta mai bine?" De fapt, nu noi trebuie sa purtam crucea, ci ea trebuie sa ne poarte pe noi!Ca principiu, crucea este solutia lui Dumnezeu pentru problema pacatului: moartea Domnului Isus in locul nostru. Dupa cum sti, una din contrazicerile intre catolicici si ortodoxi este (pe linga directia "stinga dreapta" sau invers in facerea semnului crucii) si aceea ca la ordodocsi crucea este goala, in timp ce la catolici, crucea este preponderent infatisata cu trupul Domnului Isus inca rastingit pe ea.Evanghelicii au facut, cred eu, un pas mai departe, propunind invatatura prin care nici crucea si nici crucea cu trupul, ci numai trupul lui Christos este cel care ne rascumpara inaintea lui Dumnezeu. Crucea, spun evanghelicii, se poate transforma in prilej de idolatrie, cum s-a intimplat si cu corespondentul ei din viata iudaica: "Sarpele inaltat de Moise in pustie" si numit dupa o vreme "Nehustan". Da-mi voie sa citez pasajul din Biblie:

"El (Ezechia) a facut ce este placut inaintea Domnului ... A indepartat inaltimile, a sfaramat stalpii idolesti, a taiat Astarteele, si a sfaramat in bucati soarele de arama, pe care-l facuse Moise, caci copiii lui Israel arsesera pana atunci tamaie inaintea lui: il numeau Nehustan" (2 Regi 18:1-4).

S-ar prea putea ca evanghelicii sa fi simtit pericolul idolatriei si sa prefere sa "sfarame in bucati" si acest semn al crucii traditionale (pentru ca veni vorba, cred ca esti convins de totala noastra incapacitate de a cunoaste cum a aratat cruce pe care a fost rastignit Christos. Forma lemnului, sau a lemnelor, este o problema de pura speculatie si preferinte personale).

Cu dragoste

Daniel Branzai

Mihai Oara

8-21-2000

Draga Daniel,

Caracterul iconoclastic al credintei neoprotestantilor moderni porneste de la o intentie buna care din pacate este dusa la o concluzie extrema. Intentia buna este aceea de a nu pierde esenta si continutul vietii crestine printr-o atentie prea mare acordata formelor. Uneori,  de-a lungul istoriei, oamenii pot pierde relatia dintre forma si continut, dintre simbol si semnificatie. Este adevarat ca sarpele de arama construit de Moise în pustie arata catre Hristos, dar mai târziu evreii au facut din acest obiect un dumnezeu strain de Dumnezeul adevarat. Forma a ramas, dar continutul s-a schimbat. S-a produs un divort între simbol si semnificatia lui initiala.

În mod justificat, credinciosii neoprotestanti doresc sa pastreze nealterate realitatea spirituala si esenta credintei lor. Dar preocuparea pentru esenta în detrimentul formei poate duce la un vid din care însasi esenta îsi pierde realitatea.

Am întâlnit credinciosi neoprotestanti care, ceva mai consistenti decât baptistii de rând în iconoclasmul lor, au dus lucrurile pâna la capat, alungând orice exprimare fizica a credintei lor. Astfel, pentru ei biserica locala îsi pierde orice aspect de grup social vizibil si se exprima doar prin întâlniri spontane în casele credinciosilor. Întâlnirile lor nu mai au loc duminica ci în mod intentionat în alte zile ale saptamânii. Nu mai exista nici un lider spiritual „vizibil”, nici un slujitor al bisericii care sa se ocupe în mod exclusiv de biserica. Întâlnirile nu mai au nici o structura, oricine (barbat sau femeie) putând sa se ridice oricând ca sa spuna orice considera în mod personal ca vine de la Domnul

Dar, ca niste organisme fara schelet, astfel de grupuri sunt usor zdrobite de valurile dizidentelor interne, ale învataturilor eretice sau ale indiferentei noilor generatii.

Baptistii, pe care îi stimez, ca unul care a crescut între ei, nu merg pâna la asemenea extreme. Exista între baptisti o ramasita de exprimare fizica a evlaviei si o traditie (da, o traditie!) care le da o anumita consistenta. De exemplu întâlnirile bisericii locale au loc în ceea ce traditional a fost în Crestinism ziua Domnului, duminica. În semn de respect, credinciosii se ridica în picioare la citirea Scripturii. Învatatura este data de barbati cu cunostinte teologice. Programul întâlnirilor urmareste o structura previzibila si include învatatura, cântare, frângerea pâinii. Exista un corp de învataturi baptiste care formeaza o traditie baptista transmisa din generatie în generatie.

Nu toate aceste structuri sau traditii sunt explicit descrise în Scriptura, dar ele au o anumita justificare scripturala, asa cum si închinarea ortodoxa îsi are justificarea ei scripturala. 

Comparata cu baptistii, Biserica Ortodoxa are o multime de „forme” care s-au acumulat în scurgerea veacurilor. Existenta lor provine nu numai din traditie ci si dintr-o anumita teologie a întruparii si a Împaratiei. Ideile importante ale aceste teologii sunt acestea:

         Materia nu este rea (cum credeau gnosticii) ci poate fi sfintita de prezenta lui Dumnezeu. Iisus Hristos a avut un trup material, real, vizibil.

         Lumea cazuta a devenit „opaca” în sensul ca din cauza pacatului ascunde revelarea lui Dumnezeu. Dar prin sfintire sau îndumnezeire, creatia devine „transparenta” prin aceea ca îl releva pe Dumnezeu.

         Dumnezeu se reveleaza în „icoane” (într-un sens mai larg decât al celor de pe pereti) care poarta chipul si-sau asemanarea Lui. Hristos este icoane Tatalui, omul este icoana lui Hristos, icoanele din biserici (ca obiecte fizice) sunt icoane ale lui Hristos sau ale lui Hristos care ia chip în sfinti. Liturghia este o icoana a slujbei si închinarii din ceruri, dupa cum si modelul templului primit de Moise este o icoana a ceea ce este în ceruri.

         Împaratia lui Dumnezeu invadeaza lumea prin Biserica. Împaratia este aici, dar nu în întregime aici . Împaratia lui Dumnezeu este o revelare si o participare a lui Dumnezeu în creatie. Dumnezeu iubeste creatia, doreste sa se uneasca cu ea si sa se exprime prin ea.

Întrebarea care se pune nu este „de ce atâtea forme?” ci daca aceste forme au cu adevarat un continut, daca ele sunt „icoane” ale realitatilor spirituale. Este datoria preotilor si a credinciosilor de a pastra întotdeauna vie realitatea spirituala pe care o exprima formele. Acesta este motivul pentru care preotul explica de fiecare data semnificatia unei sarbatori crestine pentru a nu lasa aceasta sarbatoare sa fie doar un prilej de a sta acasa si de a petrece. Se cânta în biserica „fie ca rugaciunea mea sa se înalte la Tine precum tamâia” pentru a aminti credinciosilor ca tamâia este un simbol sau o icoana a rugaciunii care se înalta la Dumnezeu. Aspectul „din alta lume” al icoanelor sfintilor ne amintesc faptul ca noi însine apartinem unei alte împaratii, ca cetatenia noastra este în cer. Semnul crucii este o exprimare în trup al credintei noastre cu privire la mântuire. Biserica se îngrijeste întotdeauna ca simbolurile sa nu ramâna „goale”, ci sa vibreze cu un continut spiritual. Dar toate aceste „forme” nu sunt doar simboluri arbitrare, ci manifestari reale ale Împaratiei lui Dumnezeu. Ele nu au aparut la întâmplare, ci s-au dezvoltat în cursul multor secole, în practica unei Biserici care era manifestarea Împaratiei lui Dumnezeu pe pamânt. Numai dispretul fata de aceasta Biserica, urmasa si mostenitoare învataturilor apostolice, îi face pe protestanti sa abandoneze traditiile probate de trecerea timpului.

În timp ce protestantii cauta sa alunge aceste „forme”, ortodocsii dimpotriva cauta sa le practice pentru ca ele sunt exprimarea fizica a Împaratiei. Pentru protestanti cuvântul cheie este „reducere” la esenta, dar pentru ortodocsi cuvintele cheie sunt „împlinire”, „exprimare” sau „icoana” (în sensul mai general de reflectare a realitatii spirituale). Pentru protestanti Împaratia se retrage în sufletele oamenilor. Pentru Ortodocsi ea tâsneste în afara într-o multitudine de culori, imagini, sunete sau miresme de tamâie. Protestantul refuza semnul crucii pentru a evita formalismul. Ortodoxul îsi face semnul crucii ca o exprimare în trup a punerii vietii lui sub crucea Mântuitorului.

Care este rostul protestului protestantului fata de aceste forme? Tu îmi scrii ca protestantii refuza sa-si faca semnul crucii ca protest fata de formalismul unora. Dar  voi refuza oare sa duc un buchet de flori sotiei din protest fata de cei care fac gestul acesta fara dragoste, în mod formal? Vor refuza sa ma ridic în picioare la citirea Evangheliei în protest fata de cei care o fac dar apoi o contrazic prin viata lor? Daca unii se roaga pe genunchi si apoi necinstesc pe Dumnezeu, voi refuza oare sa mai îngenunchez?

„Formele” pe care le resping protestantii îmi canalizeaza viata în anumite directii si sunt o continua aducere aminte a apartenetei mele la Împaratia lui Dumnezeu. Daca dragostea mea fata de Dumnezeu slabeste, atunci postul cerut de Biserica ma obliga sa dau la o parte placerile vietii si sa reflectez din nou la cele sfinte. Daca am pacatuit, spovedania ma obliga sa-mi marturisesc pacatul si sa ma întorc la Dumnezeu. Tamâia îmi aduce aminte ca rugaciunile sfintilor se înalta în mod continuu la tronul lui Dumnezeu. Icoana lui Hristos este o marturie continua a întruparii Cuvântului, a

dragostei Celui care s-a facut om din dragoste pentru oameni. În sfârsit, semnul crucii este precum acel cântat al cocosului care ne aduce aminte de Hristos cel rastignit.

În absenta acestor forme, credinta noastra devine abstracta, intelectualizata si interiorizata. Protestantul afirma ca nu are nevoie de astfel de „proptele”. Ortodoxul este mai umil si recunoaste ca ele îi sunt de folos.

În particular, semnul crucii este si un mod de a ne identifica drept crestini în societate. Prin semnul crucii, ca si prin toate celelalte traditii ortodoxe, ne separam de lume si ne identificam cu Biserica lui Hristos. Riscul de a parea „anacronici” este neglijabil în comparatie cu riscul de a ne confunda cu lumea. Chiar daca, prin slabiciunile noastre, ne simtim stânjeniti sa ne facem în mod public semnul crucii, acest gest este o marturie înaintea lumii. Nu ma intereseaza daca unii îl fac strict formal. Acestia vor sfârsi prin a-l vedea ca o forma goala, care poate fi abandonata. Dar eu nu vreau sa-mi fac semnul crucii în mod formal, ci în deplina cunostinta cu privire la semnificatia lui.

Traditiile ortodoxe sunt cu atât mai importante într-o societate moderna ca cea americana, sau mai de curând, cea româneasca. Practicându-le, vom aparea ciudati sau chiar nebuni înaintea lumii. Semnul crucii, icoanele, tamâia si vesmintele preotesti îi vor face pe multi sa râda si sa-i batjocoreasca pe crestini. Avem nevoie de curaj si de umilinta pentru a accepta acest statut de „anacronici”, dar marturia noastra va avea mai mare putere printre cei care vad crucea ca o nebunie sau un prilej de poticnire.

 

Cu dragoste,

Mihai

Daniel Branzai

22 August 2000

Draga Mihai

In miscarea evanghelica biblica, mantuirea este inteleasa ca un proces continuu prin care Dumnezeu il desprinde pe om de pacat si de consecintele lui devastatoare. Asa cum ai scris si tu, am fost mantuiti (iertati), suntem pe calea mantuirii (sfintirii) si asteptam sa fim mantuiti (proslaviti). Dumnezeu ne-a scapat de "pedeapsa" pentru pacat, ne scapa de sub "puterea" pacatului si va veni sa ne ia "din "prezenta" pacatului si sa ne stramute intr-o lume in care va domni neprihanirea. 

"Mintuire" este un termen echivalent cu acela de "salvare". Dumnezeu ne salveaza de la pierzarea vesnica spre care ne indreptam prin alegerea nefasta a primilor nostri parinti, Adam si

Eva. In ochii lui Dumnezeu, "lumea", ca sistem social si ca multime de oameni nu este nici recuperabila. Ea este destinata sa arda "in focul vesnic". Din mijlocul ei, Dumnezeu a hotarat sa-i "salveze", sa-i recupereze, doar pe aceia care raspund afirmativ la oferta pe care ne-a facut-o El prin Isus Christos. Ca sa fi "salvat" se cere un act personal de vointa, se cere trecerea printr-o criza a "pocaintei", se cere o intoarcere, o parasire a lumii si o venire la Dumnezeu.

In acest context, convertirea nu este echivalenta cu schimbarea "convingerilor religioase" (echivalenta perfect valabila in alt context), ci cu o intoarcere la Dumnezeu. Lumea este vazuta ca o dualitate de loialitate: fata de Satan sau fata de Dumnezeu. Satan este "Domnul lumii acesteia". Dumnezeu este "Dumnezeul cel viu si adevarat".  Cele doua loialitati ne plaseaza automat in doua sfere de existenta, in doua "imparatii" sau "cetati": imparatia lumii sau Imparatia lui Dumnezeu. Nimeni nu poate face parte concomitent din ambele imparatii si nimeni nu poate sluji in acelasi timp pe cei doi "stapani".

Iata de ce nu pot fi de acord cu tine in definirea "convertirii" :

<Convertirea se refera adesea la o schimbare a convingerilor religioase. Cineva se poate converti de la budism la crestinism, sau de la crestinism la iudaism (am vazut cazuri), sau de la protestantism la Ortodoxie. Convertirea poate avea diferite cauze, unele tinând de meritele intrinseci ale unei credinte, altele de circumstante exterioare. Steinhardt a devenit crestin ortodox pentru ca a fost convins de realitatea lui Hristos si a Bisericii Sale. Henri de Navarra a devenit catolic pentru ca sa poata fi acceptat ca rege al Frantei. Din cauza ambiguitatii motivatiilor interioare ale omului, as ezita sa declar ca oamenii au nevoie de convertire. Aceasta este o simpla preferinta semantica, si cred ca vei fi de acord cu mine.>

 Convertirea este deci parasirea lumii de pacat printr-un act constient si deliberat si transferarea celui credincios in Imparatia lui Dumnezeu. Iata citeva texte biblice:

"Pocaitiva dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de inviorare ..." (Fapte 3:19).

"Caci ei insisi istorisesc ce primire ne-ati facut si cum, de la idoli v-ati intors la Dumnezeu, ca sa slujiti Dumnezeului cel viu si adevarat" (1 Tes. 1:9).

 Nasterea din nou este sinonima cu "nasterea de sus" si este, nu un proces, ci un eveniment unic, care marcheaza "invierea credinciosului impreuna cu Christos la o viata noua".

Este periculos sa asociem nasterea din nou cu botezul. Acesta din urma este doar "marturia unui cuget curat":

" ... botezul, care nu este o curatie de intinaciunile trupesti ( o simpla baie as spune eu), ci marturia unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, prin invierea lui Isus Christos, ..." (1 Petru 3:21).

Este la fel de periculos si ilogic si nebiblic sa spunem: "Hristos ne-a învatat ca ea se aseamana vântului pe care nu-l putem localiza precis, despre care nu stim precis de unde începe si unde se

sfârseste." In textul citat, Ioan 3:8, comparatia cu vintul se aplica, nu nasterii din nou, ci comportamentului celui ce este nascut din nou: "Tot la fel este cu oricine este nascut din Duhul." Nu ne putem naste continuu, pe tot parcursul vietii. Ca si in domeniul biologic, si in cel spiritual, nasterea se produce o singura data, printr-un eveniment specific. Dupa aceea urmeaza "cresterea".

Momentul nasterii din noue ste clipa convertirii prin credinta, nu primirea botezului in apa. Iata citeva texte:

"Dar, tuturor celor ce L-au primit, adica tuturor celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sange, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:12-13).

"Si voi n-ati primit un duh de robie, ... ci un duh de infiere, care ne face sa strigam: "Ava!" adica: "Tata!" (Rom. 8:15).

Biblia plaseaza evenimentul nasterii din nou in clipa convertirii, in momentul credintei personale in Domnul Isus:

"Caci toti suntem fii ai lui Dumnezeu, prin credinta in Christos Isus" (Gal. 3:25).

Apostolul Pavel i-a intrebat pe "pseudo-credinciosii" din Efes:

"Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut?" Ei i-au raspuns: "Nici n-am auzit macar ca a fost dat un Duh Sfint." (Fapte 19:2).

Iata de ce nu pot fi de acord decit partial cu definitia propusa de tine:

<Nasterea din nou, sau nasterea de sus este o lucrare tainica facuta în om de Duhul Sfânt. Din cauza acestui aspect tainic, ea nu poate fi usor definita sau descrisa sau identificata. Într-adevar, Hristos ne-a învatat ca ea se aseamana vântului pe care nu-l putem localiza precis, despre care nu stim precis de unde începe si unde se sfârseste. Nasterea din nou poate fi însotita de semne exterioare, dar este mai întâi de toate ascunsa si cunoscuta lui Dumnezeu, nu omului. Pe baza cuvintelor Domnului din Ioan 3, "De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre în împaratia lui Dumnezeu", ortodocsii cred ca nasterea din nou este asociata cu botezul. Dar lucrarea nasterii din nou nu este produsa de preotul care boteaza, ci de Duhul Sfânt.>

Ca nasterea din nou este un eveniment unic si nerepetabil, savirsit de Dumnezeu in momentul credintei personale in Christos se vede si din excelenta ta definitie pe care o dai pocaintei:

<Pocainta este o transformare a mintii omului, o îndepartare de pacat si conformare la viata divina. Spre deosebire de convertire sau nastere din nou, ea este necesara în mod repetat, în aceasta viata de pe pamânt. Toti oamenii au nevoie de pocainta: betivii la cere articolul tau se refera, femeile pacatoase, dar si preotii, calugarii sau episcopii. De fapt, atunci când cineva creste într-o viata de sfintenie, devine tot mai constient de pacatele lui si de nevoia pocaintei. În timp ce

nasterea din nou este o lucrare exclusiv divina, pocainta reprezinta o sinergie, o lucrare concomitenta a omului si a Duhului lui Dumnezeu.>

Ajungand la ultimul termet, mantuirea, tu scrii asa de frumos:

<Mântuirea este schimbarea directiei si a destinului omului, de la o separare prezenta si viitoare de Dumnezeu catre o partasie prezenta si vesnica cu El. Ea este o lucrare umana si divina, si nu se reduce la o stampila pe pasaportul catre cer. Un om se poate afla pe calea mântuirii si poate arata roadele acestei cai, dar destinul lui este cunoscut lui Dumnezeu, nu omului. Nasterea din nou si pocainta sunt necesare mântuirii.>

Nu inteleg insa de ce scrii ca numai pocainta si nasterea din nou sunt necesare mantuirii. Lipseste tocmai "CONVERTIREA" ! Dispare tocmai pragul pocaintei: INTOARCEREA la Dumnezeu! Lipseste trecerea dramatica "de la moarte la viata", "din intunerec la lumina Lui minunata".

Cum s-ar putea INTOARCE la Dumnezeu un copil care nici nu-si da seama de ceea ce i se intampla in momentul botezului ? Cum s-ar putea "lepada de Satan" unul care nici macar nu stie sa vorbeasca? (PIna si aceasta institutie a ""nasilor marturisitori" care se leapada de Satan la botez in locul pruncului dovedeste necesitatea unei "marturisiri" care este inlocuita cu un surogat de convertire. Cum ar putea primi Duhul Sfant o persoana care nici macar nu o doreste si cum ar fi "salvat" unul care nici nu-si da seama ca este pierdut si are nevoie de o astfel de interventie?

Din toata "soteriologia" expusa de tine lipseste (asa cum este caracteristic Ortodoxiei) tocmai "CONVERTIREA", acea pocainta initiala fara de care nu ne putem "lepada de pacat".

Cand vorbeste despre "pocainta", Noul Testament face distinctie intre o pocainta initiala, care duce la mantuire, si pocainta continua din viata crestinului care duce la sfintire. Amandoua sunt lepadari, desprinderi, deziceri de pacat si de urmarile lui in viata noastra.

Te asigur ca am cautat sa ma documentez pentru a-ti raspunde cit mai clar si mai corect posibil mie. Pentru ca exprimarea si posibilitatile mele sunt modeste, iti propun tie, ca si celorlalti care pot citi in limba engleza, sa urmarim impreuna doua din cele cinci studii dedicate "pocaintei" de  catre Robert N. Wilkin, Executive Director, Grace Evangelical Society, Roanoke, Texas, USA. Iata mai jos doua din capitolele lucrarii lui. Le-am ales pentru ca in primul se descrie foarte amanuntit "pocainta", iar in al doilea se arata care sunt diferentele de interpretare istorica intre diferite sectiuni ale Bisericii. Pentru cei care vor sa citeasca toata lucrarea, ii invit sa mearga la:

http://roboam.com/repentance/wilkin-toc.htm

Cu dragoste crestina

Daniel Branzai

Mihai Oara

Septembrie 1, 2000

Dragã Daniel,

Subiectul mântuirii este interesant pentru mine si folositor pentru cititorii nostri. Doresc sa-mi exprim bucuria pentru faptul ca împreuna credem ca mântuirea se dobândeşte prin credinta în Domnul Iisus, singurul nostru Mântuitor.

Am dorit în primul rând sã-ti prezint conceptia ortodoxã despre mântuire. Este important sã întelegem cã Ortodoxia are o pozitie bine definitã cu privire la acest subiect. Într-un anumit fel, tot ceea ce se petrece într-o bisericã ortodoxã este implicit legat de aceastã conceptie a mântuirii.

În loc sã prezint acest subiect pe bucãti împrãstiate în diferite mesaje, am decis sã scriu o micã lucrare, intitulatã Douã conceptii despre mântuire, lucrare pe care am publicat-o pe Ortho-Logia.

Te rog sã o citesti de la www.ortho-logia.com/Romanian/doua_conceptii.htm.

As aprecia foarte mult comentariile si reactiile tale, dupã care putem continua discutând diferite aspecte atât din lucrarea mea, cât si din prezentarea fãcutã de tine sau de Robert Wilkin, pe care ai publicat-o pe Roboam.

Ca rãspuns la ultimul tãu mesaj, as dori sã observ cã în conformitate cu întelegerea ortodoxã a mântuirii, momentul convertii, pe care îl accentuezi atât de mult în mejajul tãu, este important, dar nu esential. Este într-adevar necesar  ca unul care a fost ateu sau budist sa fie convertit, sa-si schimbe conceptia despre Dumnezeu. Dar aceasta schimbare a conceptiei nu este necesara celui care a crescut într-un mediu creştin şi a acceptat dintotdeauna dogmele creştine, chiar daca nu le-a dat atentia cuvenita. Un astfel de om are nevoie de pocainta, nu de convertire. Pe de alta parte, convertirea în sine nu este o garantie a mântuirii. În predica Sa de pe munte, Hristos vorbeste de multe cerinte pentru cel care vrea sa intre în împaratia cerurilor, dar nu mentioneaza niciunde convertirea. 

Baptistii împart pe oameni în douã categorii, mântuiti si nemântuiti, iar convertirea pare a fi evenimentul prin care un om trece dintr-un grup în celãlalt. Dar ortodocsii nu fac aceastã distinctie între oameni, din douã motive.

În primul rând, pentru ortodocsi mântuirea fiind un proces, nu un eveniment, este absurd sã spunã „Acesta este mântuit” sau „Acesta nu este mântuit”. Starea de mântuire a omului o decide Dumnezeu Care priveste din perspectiva vesniciei la întreaga viatã a omului si la starea lui atunci când acesta trece din aceastã viatã. În gândirea ortodoxã, nici un om în viatã nu este mântuit ACUM, nici nu este total pierdut ACUM. Într-un anumit sens, toti suntem mântuiti, pentru cã lucrarea de mântuire a lui Hristos pentru toti oamenii a fost încheiatã. Este adevãrat cã cei mai multi întorc spatele acestei mântuiri si din nefericire aleg moartea în locul vietii. Într-un alt sens, toti suntem pierduti, pentru cã nimeni nu are mântuirea în buzunar. Întelegi de ce problema pierderii sau sigurantei mântuirii, cu care se zbat atât de mult neoprotestantii, împãrtindu-se în

diferite tabere, nu are nici un sens pentru ortodocsi. Totusi, o anumitã distinctie se poate face. Un om se poate afla pe calea mântuirii, o poate urmãri, nu ca un efort de a primi vizã de intrare în cer, ci ca un efort de a se uni cu Hristos. Un alt om poate trãi în pãcat, indiferent fata de chemarea lui Dumnezeu,  într-o stare de dusmãnie fatã de Hristos. Ortodocsii vorbesc deci nu despre mântuiti si nemântuiti, ci despre cei aflati sau nu pe calea mântuirii.

În al doilea rând, chiar dacã schimbãm termenii si vorbim de calea mântuirii în loc sã vorbim de mântuire ca ceva de apucat, trebuie sã rãmânem foarte circumspecti atunci când judecãm starea cuiva. Aparentele însealã si numai Dumnezeu cunoaste lucrurile adânci ale inimii. Ortodocsii apreciazã o anumitã maximã care spune cã atunci când vom fi în cer vom fi surprinsi de douã lucruri: de cei care se aflã acolo si de cei care nu se aflã acolo.

Dar faptul cã numai Dumnezeu cunoaste inima omului, nu ne împiedicã sã vedem ceea ce se poate vedea în viata unui om. Uneori este evident cã aproapele meu se aflã în pãcat, departe de Domnul, si este bine sã mã rog  pentru el si sã-l îndemn la pocãintã. Tot asa mã pot apropia de unul care a crescut mai mult în sfintenie decât mine si pot învãta de la el. Cei declarati Sfinti de cãtre Bisericã ne servesc drept modele de viatã. Dar înainte de toate, fiecare ne cunoastem, chiar dacã imperfect, starea inimii noastre. Cunoscându-ne pe noi însine în lumina Scripturii si în lumina pe care Duhul Sfânt o aruncã în inima noastrã, trebuie sã venim întotdeauna cu pocãintã la Domnul si sã apelãm la mila si dragostea Lui fatã de noi. În Ortodoxie primirea lui Hristos în inimã nu este un eveniment unic ci o necesitate de fiecare zi. Primindu-L pe El în inimã suntem transformati prin acel proces pe care ortodocsii îl numesc theosis, îndumnezeire.

Înseamnã oare aceasta cã ortodoxul este întotdeauna nesigur si agitat cu privire la soarta lui finalã în vesnicie?  Nicidecum! Dar siguranta crestinului ortodox sincer nu se bazeazã pe împlinirea unei formule („am invitat pe Hristos în inimã”) ci pe infinita dragoste si milã a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea moartea pãcãtosului ci mã iubeste mai mult decât eu însumi sunt capabil sã mã iubesc. Siguranta deci nu se bazeazã nici pe o regulã, nici pe auto-încredere, ci pe o Persoanã. Atât timp cât inima mea este deschisã fatã de Hristos, atât timp cât Îl ascult pe Tatãl si mã las cãlãuzit de Duhul Sfânt, nimic nu mã va despãrti de dragostea lui Dumnezeu.

As dori sã remarc în final cã desi o întelegere corectã a mântuirii este foarte importantã, nu întelegerea cu mintea este factorul hotãrâtor. Am folosit si aici, si în lucrarea mea la care m-am referit, termenul de crestin ortodox într-un anumit sens, acela de ortodox care ia în serios învãtãturile Scripturii si ale Bisericii, care cautã în mod sincer pe Dumnezeu si care încearcã sã ducã o viatã sfântã. Este evident cã nu oricine îsi spune ortodox se aflã în aceastã categorie. Câti dintre ortodocsi se aflã acolo nu pot sã afirm. Hristos ne-a spus, „îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:14).  Asa cum am mai scris, numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor.

Astept cu interes comentariile tale.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai

Dialog Mihai Oara - Daniel Branzai

Octombrie 17 - Septembrie 1, 2000

DB & MO:         8-17-2000  Este Ortodoxia gata de dialog? DB & MO:         8-19-2000  Semnul crucii?Mihai Oara:       8-21-2000  Exprimarea fizica a ÎmparatieiDaniel Branzai:  8-22-2000  Pocainta prin convertire, nu prin botezMihai Oara:       9-01-2000  Doua conceptii despre mântuire

DB & MO

Trimis de Daniel Branzai  17/08/00 4.16Subiect: Este ortodoxia gata de dialog?

Inca un document care da de gindit ...

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

C U R R E N T F E A T U R E S T O R Yby the Editors of ReligionToday

August 17, 2000

Russian Orthodox bishops convene in Moscow. Ecumenism is in but evangelism is out when it comes to non-Orthodox churches in Russia, the country's Orthodox leaders say.

.....Russian Orthodox bishops criticized evangelism by non-Orthodox churches during a recent meeting in Moscow but said there is need for better interchurch relations, according to news reports.

.....About 150 church leaders attended the Jubilee Bishop's Council to establish policies governing the church and its members into the 21st century. The Aug. 13-16 meeting was held at the newlyrebuilt Cathedral of Christ Our Savior, which was destroyed during the Soviet era. Social doctrine, the primacy of the Orthodox faith, and the need to work toward unity with other Christians dominated the agenda.

.....A statement on interchurch relations proclaimed the primacy of the Orthodox faith while acknowledging the need for greater cooperation with other churches. The 20-page document claims that the Orthodox Church is the one true church founded by Christ and rejects Protestant theories of an "invisible church" comprised of faithful members of all denominations, the Moscow Times reported.

....."The very concept of tolerance in matters of faith is unacceptable," the document says, according to the Times. The document also condemns "destructive missionary activity" byCatholic and Protestant groups, claiming they use promises of wealth to steal away Orthodox members, the Times reported.

.....Such statements reflect the church hierarchy's fear of losing its monopoly, George Law of Russian Ministries told Religion Today. The Wheaton, Ill.-based Protestant group supportsindigenous evangelists in 300 communities across the former Soviet Union.

....."They see a great threat from the Protestant evangelical movement because it is growing so fast," Law said. The number of evangelical churches has tripled to 4,500 in the past decade,while Orthodox churches have had marginal growth, he said. "If that trend continues there will be more Protestant churches,"  than Orthodox someday.

.....However, the bishops' statement recognizes the need for Christian unity, and encourages more communication between Orthodox and non-Orthodox groups. It proposes establishing jointresearch centers, an exchange of theological students and professors, and cooperation on addressing social issues, the Times reported.

.....That is a positive development given the level of opposition to such efforts within the ROC, said Lauren Homer, a human rights attorney who has worked in Russia. "There are very significantelements within the church that want no dialogue," and advocate cutting off contact with non-Orthodox bodies, including the World Council of Churches, she said.

.....The bishops also issued a landmark document on social doctrine, condemning as sinful homosexuality, euthanasia, abortion, and artificial insemination, Reuters reported.  Euthanasia is both suicide and murder, the bishops said, and Christian burials would be denied to those who choose it. Surrogate motherhood and genetic engineering were also deemed sinful.

....."The Holy Bible and the church unequivocally condemn homosexual ties as a perverse distortion of the God-given nature of the human being," the statement said, according to the Times. The bishops said gays and lesbians should be barred from teaching jobs and senior positions in the army, and condemned gay marriage.

.....It is the first time in more than 70 years that the church has taken a public stand on social issues because the communist government dominated the church during the Soviet era. The social declaration also calls for separation of church and state and says Christians should not accept government as the final authority. It says the state should not interfere in church doctrine or teachings, the Times reported.

.....The bishops canonized 860 clergy and laymen killed by the Bolsheviks. They declared saints those executed in 1937 and 1938, according to the New York Times.  Securityofficials arrested more than 140,000 churchmen in those years and 106,800 were killed, the Times reported.

.....Among those canonized were Czar Nicholas II and his immediate family. Nicholas, his wife, Alexandra, and children Alexei, Olga, Tatiana, Maria, and Anastasia were killed in 1918. The bishops did not proclaim the family martyrs who were executed for their faith, but said they are "passion bearers" whose humility, patience, and meekness in their suffering and death exemplifiedthe character of Christ.

***********************************************************

Trimis de Mike Oara 17/08/00 14.28Subiect: RE: Este ortodoxia gata de dialog?

Daniel,

Acest document ortodox mi-a placut si exprima foarte bine sentimentele mele.Cred ca orice denominatie care se respecta are anumite convingeri cu privirela credinta ei pe care nu o poate compromite in dialogul cu altii.Intrebarea este, sunt baptistii gata de dialog cu ortodocsii sau cuadventistii sau cu penticostalii. Cunoscind mentalitatea mea pe care amavut-o ca baptist, presupun ca raspunsul este foarte simplu: baptistii suntinteresati doar in masura in care spera sa-i influenteze pe ceilalti.

Pe de alta parte, experienta mea ca ortodox a fost ca un numar de fostiprieteni baptisti cu care am incercat sa dialoghez m-au tratat ca pe unrenegat care trebuie izolat. Halal dialog!

Punctul din document cu privire la cistigarea de convertiti prin mijoacemateriale este foarte corect. Intr-adevar, cum poate concura o parohieortodoxa saraca dintr-un mic orasel rus, cu o biserica ruinata si cu unpreot fara educatie superioara cu forta unei misiuni baptiste sprijinita cumulti $$$, cu persoane educate, cu posibiliatea de a trimite pe tineriiconvertiti la studii in SUA, cu materiale tiparite de cea mai inaltacalitate tipografica, cu filme, casete si afise?

Fara a vrea sa fiu cinic, doresc sa observ ca nu numai numarul de bisericiprotestante a crescut in Rusia, ci si numarul de McDonald-uri. Ne spuneaceasta ceva despre adevarul unei credinte sau despre imperialismul culturalal celei mai puternice tari din lume?

Mihai

************************************************

Trimis de Daniel Branzai 17/08/00 14.28Subiect: RE: Este ortodoxia gata de dialog?

Draga Mihai

Observ la tine o "evolutie" spre stari de intransigenta popeasca (dar asta este o alta problema).

Ma sperii ca te indentifici cu o politica "patronanta de teritoriu" ca cea publicata de biserica rusa. Vai, cit de departe sunt astfel de pozitii cu cuvintele Celui care a zis: "Acum imparatia mea nu este din lumea aceasta".Biserica rusa cauta cu disperare sa "pastreze" dreptul sau de proprietate asupra unei natiuni (rusine peste rusine). O asemenea atitudine nu este nici in spiritul si nici in invatatura lui Christos.

Ce mai ramine din "libertatea de constiinta" si din despartirea intre Stat si Biserica ? Doar simple ipocrizii publicitare. Biserica ortodoxa doreste sa intoarca lumea cu citeva secole inapoi, spre vremuri in care stapinea si peste Stat si peste constiintele oamenilor. Ma mir ca nu vezi aceasta realitate, sau ... este cazul sa ma intristez pentru inegurarea care cade din ce in ce mai adinc peste sensibilitatea ta spirituala.

Cu regret si durere

Daniel Branzai

***********************************

Trimis de Mike Oara 18/08/00 14.28Subiect: RE: Este ortodoxia gata de dialog?

Daniel,

Este evident ca in chestiunea patrunderii protestantismului in Rusiaopiniile noastre sunt diferite. Tu vezi lucrurile din punct de vedere allibertatii religiei si al necesitatii de a evangheliza. Toate acesteconsiderente sunt importante si le respect in mod sincer. Dar celalalt punctde vedere este ca se desfasoara o competitie intre forte inegale. Una dintreele - protestantismul - are in spate cea mai mare putere din lume in cepriveste banii, economia, armata si mass-media. Celalta a fost aproapeanihilata de 70 de ani de crunta persecutie. Acuzatia ca Biserica Ortodoxaeste indiferenta cu privire la mintuirea oamenilor si doar interesata deputere mi se pare nefondata. Biserica Ortodoxa nu a acumulat imperii demass-media de $200 milioane cu a facut-o Jimmy Swagart.

Dar cred ca aceasta discutie poate continua in mod indefinit.

Am remarcat tonul ceva mai agresiv din ultimele noastre schimburi de mesaje.Asa cum am mai mentionat, in ce ma priveste, prefer sa discut despreinvatatura crestina, nu despre oameni si organizatii. De ambele parti putem

gasi la infinit exemple negative de cealalta parte. Discutia publica aacestora nu ne este de prea mare folos.

Unul din avantajele dialogului nostru - mai ales partea publica a acestuidialog - este acela ca ne ajuta sa intelegem mai bine cum inteleg ceilaltimintuirea si viata de credinta. Cred in mod sincer ca ortodocsii au ceva deinvatat de la baptisti (dragostea pentru Scriptura, educatia religiasa acopiilor, spiritul evanghelistic). In acelasi timp, ortodocsii au o teologieprofunda si o traditie spirituala din care se pot invata multe lucrurifolositoare. Propunerea mea este sa ne concentram mai mult asupra acestoraspecte.

Doresc de asemenea sa marturisesc faptul ca am apreciat profund dialogul cutine. Te-am vazut ca un spirit ales - in sensul crestinilor din Berea -deschis spre idei si comunicare, si de aceea sper sa putem continua dialogulnostru.

Dupa ce ma intorc de la Roma intentionez sa dau o explicatie cu privire laSiluan Atonitul si Grigore Palamas, nu intr-un spirit de confruntare ci doarcu intentia de a prezenta anumite aspecte mai greu de inteles aleOrtodoxiei. Astept in continuare mesajul tau cu privire la mintuire, pe carel-ai promis. Cred ca in felul acesta ne putem deplasa catre un teritoriu maiputin confruntational.

Cu aceeasi dragoste si respect,

Mihai

DB & MO

Mesaj de la Mihai Oara

Daniel,

Ceea ce descrie articolul pe care l-ai inclus nu este Ortodoxie. Ziaristi "luminati" au placerea de a-si bate joc de Biserica. Ca si in celalalt articol pe care mi l-ai trimis, despre "popa" care pipaia femei, este evident ca autorii sunt in cautare de scandaluri pe care le publica alaturi de birfe si de relatari semi-pornografice, asa cum am vazut in multe ziare romanesti. Semnul neseriozitatii se vede mai ales din faptul ca nu se da de loc cuvint celor care in mod legitim ar putea reprezenta Biserica Ortodoxa. Ei insisi recunosc ca pentru ei totul este o "dracie" si o gluma.

Regret profund faptul ca acesti ziaristi de scandal au devenit sursa ta principala de informatii cu privire la Biserica Ortodoxa. Ai fi putut afla mai mult din Parintii Bisericii si nu inteleg de ce preferi sa te hranesti de la scandalagii si batjocoritori in loc sa te hranesti de la invatatura curata a sfintilor ortodocsi care L-au iubit pe Hristos, chiar daca uneori nu esti de acord cu ei.

Ca un termen de comparatie, as dori sa-ti dau un exemplu de o istorie adevarata pe care am auzit-o din prima sursa:

La o scoala duminecala dintr-o biserica baptista, invatatorul a abordat subiectul martirilor. El a povestit cum o fata crestina a fost aruncata goala intr-o groapa cu viermi. Mai mult decit atit, a descris cu lux de amanunte cum viermii i-au intrat in diferite orificii ale organismului, inclusiv in orificiul vaginal. (Te rog sa ma scuzi pentru realismul relatarii.)

As putea foarte usor sa public aceasta relatare ca un exemplu de ce se invata in bisericile baptiste. Pe de alta parte, stiu ca ea nu ilustreaza credinta si etosul baptist. Nu numai atit, dar prefer sa caut ce este bun la baptisti sau sa fiu critic fata de ei intr-un mod principial. Voi critica doctrina lor cu privire la botez, dar as dori sa ma abtin de la astfel de "dezvaluiri". Daca tu crezi ca aceste istorii reprezinta cu adevarat Ortodoxia este foarte regretabil.

Romanii ii acuzau pe crestini de canibalism (pentru ca maninca trupul si singele lui Hristos), iar autoritatile sovietice acuzau pe neoprotestanti de orgii sexuale secrete. Sper ca in dialogul nostru sa ne ridicam deasupra acestui nivel.

As dori sa obtin asigurarile tale ca raspunsul meu va fi transmis si membrilor listei "roboam". Eu nu am access la aceasta lista si raspunsurile mele sunt respinse de catre list-server. Astfel ei primesc mesajele tale dar nu si raspunsurile mele.

Astept raspuns la intrebarea me cu privire la semnul crucii. 

Mihai

***********************************************Mesaj de la Daniel Branzai

18 August 2000

Draga Mihai

Directia principala a lucrarii mele este catre cei din biserica pe care o slujesc. Cred ca Dumnezeu m-a chemat pentru acest popor baptist si ma straduiesc sa nu-l pagubesc incercind sa ma bag in slujirea altora.

Scrisorile pe care ti le-am trimis in ultimul timp continut extrase din presa romana despre "realitati" tipice din ortodoxia de acolo. Ma bucur ca nu esti de acord cu toate. Inseamna ca Dumnezeu te poate folosi in slujirea catre biserica crediciosilor ortodocsi. Este multa neghina amestecata cu griul si te ineci de atita pleava care face bobul veritabil o "rara avis".

Chiar am vrut sa te intreb: Care este contributia ta la imbunatatirea vietii spirituale din biserica ortodoxa? Dialogul nostru trebuie sa ne insufleteasca la "dragoste si fapte bune". Daca toata preocuparea noastra este doar sa ne "lamurim" unul pe altul, sau sa-i atitam pe altii la controverse si infruntari interconfesionale, eu sunt gata oricind sa ma retrag.

Eu cred ca biserica ortodoxa este un fenomen crestin inghetat in timp si care se refugiaza in vremurile "parintilor bisericii". Cred ca "imbracamintea, ceremonia si, in mare masura, liturghia" ilustreaza spiritualitatea unei societati care nu mai este, care aprtine unei vremi de mult apuse...

Incercarea de a "transplanta" aceleasi obiceiuri si ritualuri in contextul contemporan duce inevitabil la o forma de schizofrenie, in care realitatea este rupta intre "atunci" si "acum", intre ceea ce se intimpla in biserica si ceea ce se intimpla in afara ei. Acestea sunt numai consideratii personale si nu au drept la generalizare. Cred din toata inima ca, asa cum spui tu, parintii bisericii au detinut adevarul evanghelic in masura in care nu s-au abatut ei insisi de la Biblie. Mai cred insa ca ortodoxie nu poate fi doar ceea ce au produs ei atunci, ci tot ceea ce se manifesta in masele de credinciosi de astazi. A te refugia in adevarul celor de demult si a refuza sa vezi ratacirile celor de astazi inseamna a apara o Biserica sanatoasa cu multe secole in urma, dar bolnava si prada decadentei in vremurile noastre. Solutia nu este "imitarea" unei spiritualitati dintr-un anumit context istoric (vezi cazul inghetarii in timp a celor din miscarea menonitilor), ci atasamentul fata de miscarea Duhului Sfint din contextul actual. Altfel riscam sa aderam la o forma care a gazduit odata miscarea aceasta tainica a Duhului, dar a anchilozat intre timp intr-un sistem de traditii fara trairi autentice, vietuind ca intr-o scoica fara continut, locuind intr-un ambalaj arhaic, prin care viata a tranzitat inspre formele ei contemporane.

Da-mi voie sa dezvolt putin aluzia mea la miscarea "menonita". Sti ca lucrez impreuna cu ei de peste 16 ani. Imi sunt prieteni si am invatat multe de la ei. Valoarea lucrarii lor in Romania este impresionanta. Totusi, ... De cite ori intri in zonele unde locuiesc ei (Ohio, Pennsylvania, Indiana, etc) ai sentimentul ca patrunzi intr-o "rezervatie", ca te afunzi intr-un tinut uitat de timp, fara nici un fel de impact asupra societatii americane. Ei incearca acum sa "construiasca" o astfel de "rezervatie" la Patrauti, linga Suceava. Se lovesc insa de "incapatinata rezistenta a romanilor, care nu vor sa preia imbracamintea si obiceiurile europenilor din tarile germanice din vremea lui Simon Menno. Sunt acesti menoniti crestini? Eu cred ca da! Este uniforma lor vestimentara, barba lor sau felul de acoperire a capului la femeile lor obligatoriu pentru toti cei care vor sa fie crestini "adevarati" ? Eu cred ca nu!

Specificul lor nu este "evanghelic", ci germanic (intr-o anumita felie de timp). Greseala lor este ca dau drept "apostolic" un specific cu care apostolii nici macar nu s-au intilnit, deoarece au trait pe un alt palier de civilizatie. Apostolii evrei nu-si radeau barba asa ca ei si nici macar nu purtau pantaloni, cu un fel de cearsafuri infasurate pe trup !

Ca sa ma intelegi mai bine, imi place Hamlet (si in general Shakespeare), dar nu crezi ca as fi caraghios daca as incerca sa apar pe strada imbracat ca personajul de pe scena teatrului, in speranta ca preluind costumatia voi prelua si valorile de caracter "caracteristice" ? (scuzata sa-mi fie exprimarea)

Ma intrebi despre semnul crucii. De ce nu-l practicam?

1. Pentru acelasi motiv pentru care nu practicam nici semnul pestelui, nici o multime de alte taine si obiceiuri "inventate" ca supliment pentru religia in duh si in adevar.

Imi amintesc despre un evanghelic caruia i s-a conditionat libertatea de a vorbi in biserica ortodoxa de facerea semnului crucii. Inventivitatea lui l-a facut sa accepte provocarea si, spre stupoarea tuturor sa-si inceapa cuvintarea cu un foarte exagerat semn al cruciii, este drept urmat de o foarte pronuntata proclamare: "Nici n-ajuta, nici nu strica!"

2. Retinerea evanghelicilor fata de semnul crucii este un manifest de protest fata de ideia ca acest semn ar avea valoare de "fapta buna" meritorie in problema iertarii sau a mintuirii. Pentru cei care vad in semnul crucii un fel de talisman cu puteri magice, practicarea lui este un obicei periculos si condamnabil.

3. Un bun cunoscator al limbii ruse mi-a explicat ca in traducerea Bibliei la rusi, in loc de "cine crede si se va boteza va fi mintuit" exista "cine crede si isi face semnul crucii va fi mintuit" (de aici si rivna practicarii acestui semn in ortodoxia rusa). Eu nu stiu daca aceasta este o realitate trista a textului rusesc al Bibliei. Daca este, atunci expresia a semanat foarte multa confuzie si a incurajat o practica fara suport biblic. Te rog sa verifici tu aceasta problema.

4. Pentru evanghelici, crucea ramine un simbol si un principiu. Nasterea lui Christos L-a adus pe Dumnezeu la om, insa doar crucea Lui Christos il poate duce pe om la Dumnezeu.Ca simbol ea are valoare religioasa numai in cazul in care este dublata de convingeri adecvate. Crucea este singura scara suficient de lunga pentru a atinge pragul cerului. Lucrul pe care nu-l inteleg multi este ca nu este suficient sa-ti atarni o cruciulita la gat, ci ca trebuie sa te asezi tu insuti pe o cruce a pocaintei. Am vazut de curind un "bumper sticker" pe care scria: "The Cross, ... is not about Jewelry, it is about Jesus!"Un prieten al meu povestea ca a auzit intr-un magazin de bijuterii cum o doamna isi intreba sotul: "Ce zici draga, care cruce sa o iau: pe cea de aur sau pe cea cu un omulet pe ea?" (... "the golden one or the one with a little man on it?") Ce valoare are purtarea unei cruci cumparate sub intrebarea: "Ce zici draga, care cruce imi sta mai bine?" De fapt, nu noi trebuie sa purtam crucea, ci ea trebuie sa ne poarte pe noi!Ca principiu, crucea este solutia lui Dumnezeu pentru problema pacatului: moartea Domnului Isus in locul nostru. Dupa cum sti, una din contrazicerile intre catolicici si ortodoxi este (pe linga directia "stinga dreapta" sau invers in facerea semnului crucii) si aceea ca la ordodocsi crucea este goala, in timp ce la catolici, crucea este preponderent infatisata cu trupul Domnului Isus inca rastingit pe ea.Evanghelicii au facut, cred eu, un pas mai departe, propunind invatatura prin care nici crucea si nici crucea cu trupul, ci numai trupul lui Christos este cel care ne rascumpara inaintea lui Dumnezeu. Crucea, spun evanghelicii, se poate transforma in prilej de idolatrie, cum s-a intimplat si cu corespondentul ei din viata iudaica: "Sarpele inaltat de Moise in pustie" si numit dupa o vreme "Nehustan". Da-mi voie sa citez pasajul din Biblie:

"El (Ezechia) a facut ce este placut inaintea Domnului ... A indepartat inaltimile, a sfaramat stalpii idolesti, a taiat Astarteele, si a sfaramat in bucati soarele de arama, pe care-l facuse Moise, caci copiii lui Israel arsesera pana atunci tamaie inaintea lui: il numeau Nehustan" (2 Regi 18:1-4).

S-ar prea putea ca evanghelicii sa fi simtit pericolul idolatriei si sa prefere sa "sfarame in bucati" si acest semn al crucii traditionale (pentru ca veni vorba, cred ca esti convins de totala noastra incapacitate de a cunoaste cum a aratat cruce pe care a fost rastignit Christos. Forma lemnului, sau a lemnelor, este o problema de pura speculatie si preferinte personale).

Cu dragoste

Daniel Branzai

Mihai Oara

8-21-2000

Draga Daniel,

Caracterul iconoclastic al credintei neoprotestantilor moderni porneste de la o intentie buna care din pacate este dusa la o concluzie extrema. Intentia buna este aceea de a nu pierde esenta si continutul vietii crestine printr-o atentie prea mare acordata formelor. Uneori,  de-a lungul istoriei, oamenii pot pierde relatia dintre forma si continut, dintre simbol si semnificatie. Este adevarat ca sarpele de arama construit de Moise în pustie arata catre Hristos, dar mai târziu evreii au facut din acest obiect un dumnezeu strain de Dumnezeul adevarat. Forma a ramas, dar continutul s-a schimbat. S-a produs un divort între simbol si semnificatia lui initiala.

În mod justificat, credinciosii neoprotestanti doresc sa pastreze nealterate realitatea spirituala si esenta credintei lor. Dar preocuparea pentru esenta în detrimentul formei poate duce la un vid din care însasi esenta îsi pierde realitatea.

Am întâlnit credinciosi neoprotestanti care, ceva mai consistenti decât baptistii de rând în iconoclasmul lor, au dus lucrurile pâna la capat, alungând orice exprimare fizica a credintei lor. Astfel, pentru ei biserica locala îsi pierde orice aspect de grup social vizibil si se exprima doar prin întâlniri spontane în casele credinciosilor. Întâlnirile lor nu mai au loc duminica ci în mod intentionat în alte zile ale saptamânii. Nu mai exista nici un lider spiritual „vizibil”, nici un slujitor al bisericii care sa se ocupe în mod exclusiv de biserica. Întâlnirile nu mai au nici o structura, oricine (barbat sau femeie) putând sa se ridice oricând ca sa spuna orice considera în mod personal ca vine de la Domnul

Dar, ca niste organisme fara schelet, astfel de grupuri sunt usor zdrobite de valurile dizidentelor interne, ale învataturilor eretice sau ale indiferentei noilor generatii.

Baptistii, pe care îi stimez, ca unul care a crescut între ei, nu merg pâna la asemenea extreme. Exista între baptisti o ramasita de exprimare fizica a evlaviei si o traditie (da, o traditie!) care le da o anumita consistenta. De exemplu întâlnirile bisericii locale au loc în ceea ce traditional a fost în Crestinism ziua Domnului, duminica. În semn de respect, credinciosii se ridica în picioare la citirea Scripturii. Învatatura este data de barbati cu cunostinte teologice. Programul întâlnirilor urmareste o structura previzibila si include învatatura, cântare, frângerea pâinii. Exista un corp de învataturi baptiste care formeaza o traditie baptista transmisa din generatie în generatie.

Nu toate aceste structuri sau traditii sunt explicit descrise în Scriptura, dar ele au o anumita justificare scripturala, asa cum si închinarea ortodoxa îsi are justificarea ei scripturala. 

Comparata cu baptistii, Biserica Ortodoxa are o multime de „forme” care s-au acumulat în scurgerea veacurilor. Existenta lor provine nu numai din traditie ci si dintr-o anumita teologie a întruparii si a Împaratiei. Ideile importante ale aceste teologii sunt acestea:

         Materia nu este rea (cum credeau gnosticii) ci poate fi sfintita de prezenta lui Dumnezeu. Iisus Hristos a avut un trup material, real, vizibil.

         Lumea cazuta a devenit „opaca” în sensul ca din cauza pacatului ascunde revelarea lui Dumnezeu. Dar prin sfintire sau îndumnezeire, creatia devine „transparenta” prin aceea ca îl releva pe Dumnezeu.

         Dumnezeu se reveleaza în „icoane” (într-un sens mai larg decât al celor de pe pereti) care poarta chipul si-sau asemanarea Lui. Hristos este icoane Tatalui, omul este icoana lui Hristos, icoanele din biserici (ca obiecte fizice) sunt icoane ale lui Hristos sau ale lui Hristos care ia chip în sfinti. Liturghia este o icoana a slujbei si închinarii din ceruri, dupa cum si modelul templului primit de Moise este o icoana a ceea ce este în ceruri.

         Împaratia lui Dumnezeu invadeaza lumea prin Biserica. Împaratia este aici, dar nu în întregime aici . Împaratia lui Dumnezeu este o revelare si o participare a lui Dumnezeu în creatie. Dumnezeu iubeste creatia, doreste sa se uneasca cu ea si sa se exprime prin ea.

Întrebarea care se pune nu este „de ce atâtea forme?” ci daca aceste forme au cu adevarat un continut, daca ele sunt „icoane” ale realitatilor spirituale. Este datoria preotilor si a credinciosilor de a pastra întotdeauna vie realitatea spirituala pe care o exprima formele. Acesta este motivul pentru care preotul explica de fiecare data semnificatia unei sarbatori crestine pentru a nu lasa aceasta sarbatoare sa fie doar un prilej de a sta acasa si de a petrece. Se cânta în biserica „fie ca rugaciunea mea sa se înalte la Tine precum tamâia” pentru a aminti credinciosilor ca tamâia este un simbol sau o icoana a rugaciunii care se înalta la Dumnezeu. Aspectul „din alta lume” al icoanelor sfintilor ne amintesc faptul ca noi însine apartinem unei alte împaratii, ca cetatenia noastra este în cer. Semnul crucii este o exprimare în trup al credintei noastre cu privire la mântuire. Biserica se îngrijeste întotdeauna ca simbolurile sa nu ramâna „goale”, ci sa vibreze cu un continut spiritual. Dar toate aceste „forme” nu sunt doar simboluri arbitrare, ci manifestari reale ale Împaratiei lui Dumnezeu. Ele nu au aparut la întâmplare, ci s-au dezvoltat în cursul multor secole, în practica unei Biserici care era manifestarea Împaratiei lui Dumnezeu pe pamânt. Numai dispretul fata de aceasta Biserica, urmasa si mostenitoare învataturilor apostolice, îi face pe protestanti sa abandoneze traditiile probate de trecerea timpului.

În timp ce protestantii cauta sa alunge aceste „forme”, ortodocsii dimpotriva cauta sa le practice pentru ca ele sunt exprimarea fizica a Împaratiei. Pentru protestanti cuvântul cheie este „reducere” la esenta, dar pentru ortodocsi cuvintele cheie sunt „împlinire”, „exprimare” sau „icoana” (în sensul mai general de reflectare a realitatii spirituale). Pentru protestanti Împaratia se retrage în sufletele oamenilor. Pentru Ortodocsi ea tâsneste în afara într-o multitudine de culori, imagini, sunete sau miresme de tamâie. Protestantul refuza semnul crucii pentru a evita formalismul. Ortodoxul îsi face semnul crucii ca o exprimare în trup a punerii vietii lui sub crucea Mântuitorului.

Care este rostul protestului protestantului fata de aceste forme? Tu îmi scrii ca protestantii refuza sa-si faca semnul crucii ca protest fata de formalismul unora. Dar  voi refuza oare sa duc un buchet de flori sotiei din protest fata de cei care fac gestul acesta fara dragoste, în mod formal? Vor refuza sa ma ridic în picioare la citirea Evangheliei în protest fata de cei care o fac dar apoi o contrazic prin viata lor? Daca unii se roaga pe genunchi si apoi necinstesc pe Dumnezeu, voi refuza oare sa mai îngenunchez?

„Formele” pe care le resping protestantii îmi canalizeaza viata în anumite directii si sunt o continua aducere aminte a apartenetei mele la Împaratia lui Dumnezeu. Daca dragostea mea fata de Dumnezeu slabeste, atunci postul cerut de Biserica ma obliga sa dau la o parte placerile vietii si sa reflectez din nou la cele sfinte. Daca am pacatuit, spovedania ma obliga sa-mi marturisesc pacatul si sa ma întorc la Dumnezeu. Tamâia îmi aduce aminte ca rugaciunile sfintilor se înalta în mod continuu la tronul lui Dumnezeu. Icoana lui Hristos este o marturie continua a întruparii Cuvântului, a dragostei Celui care s-a facut om din dragoste pentru oameni. În sfârsit, semnul crucii este precum acel cântat al cocosului care ne aduce aminte de Hristos cel rastignit.

În absenta acestor forme, credinta noastra devine abstracta, intelectualizata si interiorizata. Protestantul afirma ca nu are nevoie de astfel de „proptele”. Ortodoxul este mai umil si recunoaste ca ele îi sunt de folos.

În particular, semnul crucii este si un mod de a ne identifica drept crestini în societate. Prin semnul crucii, ca si prin toate celelalte traditii ortodoxe, ne separam de lume si ne identificam cu Biserica lui Hristos. Riscul de a parea „anacronici” este neglijabil în comparatie cu riscul de a ne confunda cu lumea. Chiar daca, prin slabiciunile noastre, ne simtim stânjeniti sa ne facem în mod public semnul crucii, acest gest este o marturie înaintea lumii. Nu ma intereseaza daca unii îl fac strict formal. Acestia vor sfârsi prin a-l vedea ca o forma goala, care poate fi abandonata. Dar eu nu vreau sa-mi fac semnul crucii în mod formal, ci în deplina cunostinta cu privire la semnificatia lui.

Traditiile ortodoxe sunt cu atât mai importante într-o societate moderna ca cea americana, sau mai de curând, cea româneasca. Practicându-le, vom aparea ciudati sau chiar nebuni înaintea lumii. Semnul crucii, icoanele, tamâia si vesmintele preotesti îi vor face pe multi sa râda si sa-i batjocoreasca pe crestini. Avem nevoie de curaj si de umilinta pentru a accepta acest statut de „anacronici”, dar marturia noastra va avea mai mare putere printre cei care vad crucea ca o nebunie sau un prilej de poticnire.

 

Cu dragoste,

Mihai

Daniel Branzai

22 August 2000

Draga Mihai

In miscarea evanghelica biblica, mantuirea este inteleasa ca un proces continuu prin care Dumnezeu il desprinde pe om de pacat si de consecintele lui devastatoare. Asa cum ai scris si tu, am fost mantuiti (iertati), suntem pe calea mantuirii (sfintirii) si asteptam sa fim mantuiti (proslaviti). Dumnezeu ne-a scapat de "pedeapsa" pentru pacat, ne scapa de sub "puterea" pacatului si va veni sa ne ia "din "prezenta" pacatului si sa ne stramute intr-o lume in care va domni neprihanirea. 

"Mintuire" este un termen echivalent cu acela de "salvare". Dumnezeu ne salveaza de la pierzarea vesnica spre care ne indreptam prin alegerea nefasta a primilor nostri parinti, Adam si Eva. In ochii lui Dumnezeu, "lumea", ca sistem social si ca multime de oameni nu este nici recuperabila. Ea este destinata sa arda "in focul vesnic". Din mijlocul ei, Dumnezeu a hotarat sa-i "salveze", sa-i recupereze, doar pe aceia care raspund afirmativ la oferta pe care ne-a facut-o El prin Isus Christos. Ca sa fi "salvat" se cere un act personal de vointa, se cere trecerea printr-o criza a "pocaintei", se cere o intoarcere, o parasire a lumii si o venire la Dumnezeu.

In acest context, convertirea nu este echivalenta cu schimbarea "convingerilor religioase" (echivalenta perfect valabila in alt context), ci cu o intoarcere la Dumnezeu. Lumea este vazuta ca o dualitate de loialitate: fata de Satan sau fata de Dumnezeu. Satan este "Domnul lumii acesteia". Dumnezeu este "Dumnezeul cel viu si adevarat".  Cele doua loialitati ne plaseaza automat in doua sfere de existenta, in doua "imparatii" sau "cetati": imparatia lumii sau Imparatia lui Dumnezeu. Nimeni nu poate face parte concomitent din ambele imparatii si nimeni nu poate sluji in acelasi timp pe cei doi "stapani".

Iata de ce nu pot fi de acord cu tine in definirea "convertirii" :

<Convertirea se refera adesea la o schimbare a convingerilor religioase. Cineva se poate converti de la budism la crestinism, sau de la crestinism la iudaism (am vazut cazuri), sau de la protestantism la Ortodoxie. Convertirea poate avea diferite cauze, unele tinând de meritele intrinseci ale unei credinte, altele de circumstante exterioare. Steinhardt a devenit crestin ortodox pentru ca a fost convins de realitatea lui Hristos si a Bisericii Sale. Henri de Navarra a devenit catolic pentru ca sa poata fi acceptat ca rege al Frantei. Din cauza ambiguitatii motivatiilor

interioare ale omului, as ezita sa declar ca oamenii au nevoie de convertire. Aceasta este o simpla preferinta semantica, si cred ca vei fi de acord cu mine.>

 Convertirea este deci parasirea lumii de pacat printr-un act constient si deliberat si transferarea celui credincios in Imparatia lui Dumnezeu. Iata citeva texte biblice:

"Pocaitiva dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de inviorare ..." (Fapte 3:19).

"Caci ei insisi istorisesc ce primire ne-ati facut si cum, de la idoli v-ati intors la Dumnezeu, ca sa slujiti Dumnezeului cel viu si adevarat" (1 Tes. 1:9).

 Nasterea din nou este sinonima cu "nasterea de sus" si este, nu un proces, ci un eveniment unic, care marcheaza "invierea credinciosului impreuna cu Christos la o viata noua".

Este periculos sa asociem nasterea din nou cu botezul. Acesta din urma este doar "marturia unui cuget curat":

" ... botezul, care nu este o curatie de intinaciunile trupesti ( o simpla baie as spune eu), ci marturia unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, prin invierea lui Isus Christos, ..." (1 Petru 3:21).

Este la fel de periculos si ilogic si nebiblic sa spunem: "Hristos ne-a învatat ca ea se aseamana vântului pe care nu-l putem localiza precis, despre care nu stim precis de unde începe si unde se sfârseste." In textul citat, Ioan 3:8, comparatia cu vintul se aplica, nu nasterii din nou, ci comportamentului celui ce este nascut din nou: "Tot la fel este cu oricine este nascut din Duhul." Nu ne putem naste continuu, pe tot parcursul vietii. Ca si in domeniul biologic, si in cel spiritual, nasterea se produce o singura data, printr-un eveniment specific. Dupa aceea urmeaza "cresterea".

Momentul nasterii din noue ste clipa convertirii prin credinta, nu primirea botezului in apa. Iata citeva texte:

"Dar, tuturor celor ce L-au primit, adica tuturor celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sange, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:12-13).

"Si voi n-ati primit un duh de robie, ... ci un duh de infiere, care ne face sa strigam: "Ava!" adica: "Tata!" (Rom. 8:15).

Biblia plaseaza evenimentul nasterii din nou in clipa convertirii, in momentul credintei personale in Domnul Isus:

"Caci toti suntem fii ai lui Dumnezeu, prin credinta in Christos Isus" (Gal. 3:25).

Apostolul Pavel i-a intrebat pe "pseudo-credinciosii" din Efes:

"Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut?" Ei i-au raspuns: "Nici n-am auzit macar ca a fost dat un Duh Sfint." (Fapte 19:2).

Iata de ce nu pot fi de acord decit partial cu definitia propusa de tine:

<Nasterea din nou, sau nasterea de sus este o lucrare tainica facuta în om de Duhul Sfânt. Din cauza acestui aspect tainic, ea nu poate fi usor definita sau descrisa sau identificata. Într-adevar, Hristos ne-a învatat ca ea se aseamana vântului pe care nu-l putem localiza precis, despre care nu stim precis de unde începe si unde se sfârseste. Nasterea din nou poate fi însotita de semne exterioare, dar este mai întâi de toate ascunsa si cunoscuta lui Dumnezeu, nu omului. Pe baza cuvintelor Domnului din Ioan 3, "De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre în împaratia lui Dumnezeu", ortodocsii cred ca nasterea din nou este asociata cu botezul. Dar lucrarea nasterii din nou nu este produsa de preotul care boteaza, ci de Duhul Sfânt.>

Ca nasterea din nou este un eveniment unic si nerepetabil, savirsit de Dumnezeu in momentul credintei personale in Christos se vede si din excelenta ta definitie pe care o dai pocaintei:

<Pocainta este o transformare a mintii omului, o îndepartare de pacat si conformare la viata divina. Spre deosebire de convertire sau nastere din nou, ea este necesara în mod repetat, în aceasta viata de pe pamânt. Toti oamenii au nevoie de pocainta: betivii la cere articolul tau se refera, femeile pacatoase, dar si preotii, calugarii sau episcopii. De fapt, atunci când cineva creste într-o viata de sfintenie, devine tot mai constient de pacatele lui si de nevoia pocaintei. În timp ce nasterea din nou este o lucrare exclusiv divina, pocainta reprezinta o sinergie, o lucrare concomitenta a omului si a Duhului lui Dumnezeu.>

Ajungand la ultimul termet, mantuirea, tu scrii asa de frumos:

<Mântuirea este schimbarea directiei si a destinului omului, de la o separare prezenta si viitoare de Dumnezeu catre o partasie prezenta si vesnica cu El. Ea este o lucrare umana si divina, si nu se reduce la o stampila pe pasaportul catre cer. Un om se poate afla pe calea mântuirii si poate arata roadele acestei cai, dar destinul lui este cunoscut lui Dumnezeu, nu omului. Nasterea din nou si pocainta sunt necesare mântuirii.>

Nu inteleg insa de ce scrii ca numai pocainta si nasterea din nou sunt necesare mantuirii. Lipseste tocmai "CONVERTIREA" ! Dispare tocmai pragul pocaintei: INTOARCEREA la Dumnezeu! Lipseste trecerea dramatica "de la moarte la viata", "din intunerec la lumina Lui minunata".

Cum s-ar putea INTOARCE la Dumnezeu un copil care nici nu-si da seama de ceea ce i se intampla in momentul botezului ? Cum s-ar putea "lepada de Satan" unul care nici macar nu stie sa vorbeasca? (PIna si aceasta institutie a ""nasilor marturisitori" care se leapada de Satan la botez in locul pruncului dovedeste necesitatea unei "marturisiri" care este inlocuita cu un surogat de convertire. Cum ar putea primi Duhul Sfant o persoana care nici macar nu o doreste si cum ar fi "salvat" unul care nici nu-si da seama ca este pierdut si are nevoie de o astfel de interventie?

Din toata "soteriologia" expusa de tine lipseste (asa cum este caracteristic Ortodoxiei) tocmai "CONVERTIREA", acea pocainta initiala fara de care nu ne putem "lepada de pacat".

Cand vorbeste despre "pocainta", Noul Testament face distinctie intre o pocainta initiala, care duce la mantuire, si pocainta continua din viata crestinului care duce la sfintire. Amandoua sunt lepadari, desprinderi, deziceri de pacat si de urmarile lui in viata noastra.

Te asigur ca am cautat sa ma documentez pentru a-ti raspunde cit mai clar si mai corect posibil mie. Pentru ca exprimarea si posibilitatile mele sunt modeste, iti propun tie, ca si celorlalti care pot citi in limba engleza, sa urmarim impreuna doua din cele cinci studii dedicate "pocaintei" de  catre Robert N. Wilkin, Executive Director, Grace Evangelical Society, Roanoke, Texas, USA. Iata mai jos doua din capitolele lucrarii lui. Le-am ales pentru ca in primul se descrie foarte amanuntit "pocainta", iar in al doilea se arata care sunt diferentele de interpretare istorica intre diferite sectiuni ale Bisericii. Pentru cei care vor sa citeasca toata lucrarea, ii invit sa mearga la:

http://roboam.com/repentance/wilkin-toc.htm

Cu dragoste crestina

Daniel Branzai

Mihai Oara

Septembrie 1, 2000

Dragã Daniel,

Subiectul mântuirii este interesant pentru mine si folositor pentru cititorii nostri. Doresc sa-mi exprim bucuria pentru faptul ca împreuna credem ca mântuirea se dobândeşte prin credinta în Domnul Iisus, singurul nostru Mântuitor.

Am dorit în primul rând sã-ti prezint conceptia ortodoxã despre mântuire. Este important sã întelegem cã Ortodoxia are o pozitie bine definitã cu privire la acest subiect. Într-un anumit fel, tot ceea ce se petrece într-o bisericã ortodoxã este implicit legat de aceastã conceptie a mântuirii.

În loc sã prezint acest subiect pe bucãti împrãstiate în diferite mesaje, am decis sã scriu o micã lucrare, intitulatã Douã conceptii despre mântuire, lucrare pe care am publicat-o pe Ortho-Logia.

Te rog sã o citesti de la www.ortho-logia.com/Romanian/doua_conceptii.htm.

As aprecia foarte mult comentariile si reactiile tale, dupã care putem continua discutând diferite aspecte atât din lucrarea mea, cât si din prezentarea fãcutã de tine sau de Robert Wilkin, pe care ai publicat-o pe Roboam.

Ca rãspuns la ultimul tãu mesaj, as dori sã observ cã în conformitate cu întelegerea ortodoxã a mântuirii, momentul convertii, pe care îl accentuezi atât de mult în mejajul tãu, este important, dar nu esential. Este într-adevar necesar  ca unul care a fost ateu sau budist sa fie convertit, sa-si schimbe conceptia despre Dumnezeu. Dar aceasta schimbare a conceptiei nu este necesara celui care a crescut într-un mediu creştin şi a acceptat dintotdeauna dogmele creştine, chiar daca nu le-a dat atentia cuvenita. Un astfel de om are nevoie de pocainta, nu de convertire. Pe de alta parte, convertirea în sine nu este o garantie a mântuirii. În predica Sa de pe munte, Hristos vorbeste de multe cerinte pentru cel care vrea sa intre în împaratia cerurilor, dar nu mentioneaza niciunde convertirea. 

Baptistii împart pe oameni în douã categorii, mântuiti si nemântuiti, iar convertirea pare a fi evenimentul prin care un om trece dintr-un grup în celãlalt. Dar ortodocsii nu fac aceastã distinctie între oameni, din douã motive.

În primul rând, pentru ortodocsi mântuirea fiind un proces, nu un eveniment, este absurd sã spunã „Acesta este mântuit” sau „Acesta nu este mântuit”. Starea de mântuire a omului o decide Dumnezeu Care priveste din perspectiva vesniciei la întreaga viatã a omului si la starea lui atunci când acesta trece din aceastã viatã. În gândirea ortodoxã, nici un om în viatã nu este mântuit ACUM, nici nu este total pierdut ACUM. Într-un anumit sens, toti suntem mântuiti, pentru cã lucrarea de mântuire a lui Hristos pentru toti oamenii a fost încheiatã. Este adevãrat cã cei mai multi întorc spatele acestei mântuiri si din nefericire aleg moartea în locul vietii. Într-un alt sens, toti suntem pierduti, pentru cã nimeni nu are mântuirea în buzunar. Întelegi de ce problema pierderii sau sigurantei mântuirii, cu care se zbat atât de mult neoprotestantii, împãrtindu-se în diferite tabere, nu are nici un sens pentru ortodocsi. Totusi, o anumitã distinctie se poate face. Un om se poate afla pe calea mântuirii, o poate urmãri, nu ca un efort de a primi vizã de intrare în cer, ci ca un efort de a se uni cu Hristos. Un alt om poate trãi în pãcat, indiferent fata de chemarea lui Dumnezeu,  într-o stare de dusmãnie fatã de Hristos. Ortodocsii vorbesc deci nu despre mântuiti si nemântuiti, ci despre cei aflati sau nu pe calea mântuirii.

În al doilea rând, chiar dacã schimbãm termenii si vorbim de calea mântuirii în loc sã vorbim de mântuire ca ceva de apucat, trebuie sã rãmânem foarte circumspecti atunci când judecãm starea cuiva. Aparentele însealã si numai Dumnezeu cunoaste lucrurile adânci ale inimii. Ortodocsii apreciazã o anumitã maximã care spune cã atunci când vom fi în cer vom fi surprinsi de douã lucruri: de cei care se aflã acolo si de cei care nu se aflã acolo.

Dar faptul cã numai Dumnezeu cunoaste inima omului, nu ne împiedicã sã vedem ceea ce se poate vedea în viata unui om. Uneori este evident cã aproapele meu se aflã în pãcat, departe de Domnul, si este bine sã mã rog  pentru el si sã-l îndemn la pocãintã. Tot asa mã pot apropia de unul care a crescut mai mult în sfintenie decât mine si pot învãta de la el. Cei declarati Sfinti de cãtre Bisericã ne servesc drept modele de viatã. Dar înainte de toate, fiecare ne cunoastem, chiar dacã imperfect, starea inimii noastre. Cunoscându-ne pe noi însine în lumina Scripturii si în lumina pe care Duhul Sfânt o aruncã în inima noastrã, trebuie sã venim întotdeauna cu pocãintã la Domnul si sã apelãm la mila si dragostea Lui fatã de noi. În Ortodoxie primirea lui Hristos în inimã nu este un eveniment unic ci o necesitate de fiecare zi. Primindu-L pe El în inimã suntem transformati prin acel proces pe care ortodocsii îl numesc theosis, îndumnezeire.

Înseamnã oare aceasta cã ortodoxul este întotdeauna nesigur si agitat cu privire la soarta lui finalã în vesnicie?  Nicidecum! Dar siguranta crestinului ortodox sincer nu se bazeazã pe împlinirea unei formule („am invitat pe Hristos în inimã”) ci pe infinita dragoste si milã a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea moartea pãcãtosului ci mã iubeste mai mult decât eu însumi sunt capabil sã mã iubesc. Siguranta deci nu se bazeazã nici pe o regulã, nici pe auto-încredere, ci pe o Persoanã. Atât timp cât inima mea este deschisã fatã de Hristos, atât timp cât Îl ascult pe Tatãl si mã las cãlãuzit de Duhul Sfânt, nimic nu mã va despãrti de dragostea lui Dumnezeu.

As dori sã remarc în final cã desi o întelegere corectã a mântuirii este foarte importantã, nu întelegerea cu mintea este factorul hotãrâtor. Am folosit si aici, si în lucrarea mea la care m-am referit, termenul de crestin ortodox într-un anumit sens, acela de ortodox care ia în serios învãtãturile Scripturii si ale Bisericii, care cautã în mod sincer pe Dumnezeu si care încearcã sã ducã o viatã sfântã. Este evident cã nu oricine îsi spune ortodox se aflã în aceastã categorie. Câti dintre ortodocsi se aflã acolo nu pot sã afirm. Hristos ne-a spus, „îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:14).  Asa cum am mai scris, numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor.

Astept cu interes comentariile tale.

Cu dragoste în Hristos,

Mihai

 

Dialog Mihai Oara - SC

Decembrie 26 - Ianuarie 27, 2000SC Mihai Oara

Este rugaciunea în Biserica Ortodoxa o rugaciune personala sau o este pre-formulata si adresata de un preot la cererea unui enorias?

Cred ca mesajul dvs. foarte abreviat se refera la articolul despre rugaciunea pentru morti, pe care tocmai l-am publicat. Dupa parerea mea este legitim sa ma rog, "Doamne, adu-ti aminte de mama mea, sau sora mea, sau copilul meu care a trecut la Tine. Te rog da-i odihna acolo unde este". În biserica mea de aici, preotul începe litania, dupa care noi adaugam numele celor morti, dupa care el se roaga ca Domnul sa ne asculte.

În general nu vad o mare deosebire între o rugaciune spontana, personala, si una preformulata, atâta timp cât mintea si inima mea este în ea. De aceea, rugaciunea Tatal Nostru este foarte buna, desi a fost preformulata de Domnul Însusi. Resping doar rugaciunea preformulata pe care o fac fara sa particip cu mintea si inima. În cazul acesta ea se transforma într-o formula magica, care de fapt nu are nici o putere.

Nu cred ca modul peiorativ la adresa lui Dumitru Cornilescu în care ati citat felul în care s-a tradus 2 Tes. 2:15  da dreptul la procese de intentii.  Am consultat editia 1855 a Noului Testament tiparita la Bucuresti, Tipografia Bisericeasca din Sfanta Mitropolie.  în textul din Matei 15:2-3 este folosita expresia "asezamantul batranilor" iar în 2 Tes. 2  este folosit termenul "predanie".

In greceste, termenul "paradosis" poate fi tradus în trei sensuri:

- transmisie

- percept sau învatatura

- traditieNu cred ca Dumitru Cornilescu a avut vreo intentie rea, dimpotriva, sunt convins ca a facut traducerea cu maxima sinceritate si devotament fata de Cuvântul lui Dumnezeu. Exista totusi posibilitatea ca anumite convingeri teologice sa se strecoare neintentionat în alegerea cuvintelor. Asemenea tendinte avem fiecare. Chiar si conditionarea noastra culturala si înclinatiile noastre sentimentale joaca un rol, dar nu putem condamna pe nimeni de aceasta.

Am consultat editia 1855 a Noului Testament tiparita la Bucuresti, Tipografia Bisericeasca din Sfanta Mitropolie. În textul din Matei 15:2-3 este folosita expresia "asezamantul batranilor" iar în 2 Tes. 2  este folosit termenul "predanie".

Din pacate cuvântul predanie este prea vechi, eu însumi nu sunt familiar cu el.

În greceste, termenul "paradosis" poate fi tradus în trei sensuri:  transmisie , percept sau învatatura  traditie.

Se poate ca oricare dintre acesti termeni este corect în textul nostru. Din pacate, multi credinciosi protestanti sau neoprotestanti vad cuvântul "învatatura" ca referindu-se la o scriere formala (de exemplu scrierile canonice). Cred ca este periculos sa citim acest pasaj în afara contextului istoric. Când Pavel l-a îndemnat pe Timotei sa tina învatatura (sau traditia) cred ca s-a referit la o învatatura corecta dar ne-formalizata înca. Cred ca s-a referit de asemenea la tot ce Pavel a demonstrat, nu numai prin cuvinte ci si prin comportare, prin obiceiuri, prin structurile bisericiesti pe care le-a lasat în urma lui. Toate acestea pot fi descrise prin cuvântul traditie.

Am vrut sa pun în evidenta faptul ca învataturile Noului Testament nu au cazut din cer, ci s-au dezvoltat organic în cadrul Bisericii apostolice. Unele dintre scrieri (de exemplu Evanghelia lui Toma) au fost ulterior respinse, nu pentru ca a venit vreun semn din cer, ci pentru ca nu se potriveau învataturii si practicii curente a Bisericii, cu alte cuvinte Traditiei. Pâna când canonul a fost final stabilit în secolul 4 si 5, Traditia a fost mijlocul de verificare si validare a scrierilor existente.

Pâna la urma, ambii termeni sunt corecti (traditie, învatatura), daca avem gija sa nu pierdem sensul nici unuia dintre ei. Mi-e teama ca multi neoprotestanti au pierdut cealalta jumatate de sens, aceea de traditie.

Se poate sa aveti alta parere, pe care o respect, fara a fi însa de acord.

Care este deci concluzia?  A fost Cornilescu in afara sensului original când a tradus "învataturile" si nu "traditiile"?  Întrebarea este: acum, când avem Cuvântul scris al lui Dumnezeu, insuflat

de Dumnezeu Însusi si probat ca fiind "viu si lucrator", ce facem cu traditiile care contrazic acest Cuvânt?

Sunt de mentinut sau sunt de reconsiderat?  Daca traditia concorda cu Scriptura, atunci "Sola Scriptura" este un principiu viabil.  A ataca "Sola Scriptura" si-ar gasi justificare când se considera ca Scriptura nu este suficienta, mai trebuie ceva adaugat la ea.

Cred ca în general o traducere nu este „buna” sau rea”, ci „mai buna” sau „mai rea”. Personal cred ca folosirea cuvântului „traditie” este mai aproape de intentia originala a lui Pavel. Dar problema devine una semantica si poate fi dezbatuta la nesfârsit...

Dupa cum am mai afirmat, Biserica Ortodoxa vede Scriptura ca o parte a Traditiei (de fapt partea cu cea mai mare autoritate). Traditia nu poate fi auto-contradictorie, si prin urmare nu poate contine parti care sa contrazica Scriptura. Învataturile si practicile care nu se armonizeaza cu Scriptura nu-si au nici un loc în Traditie si trebuie excluse. Cred ca prin aceasta v-am raspuns la prima întrebare.

Alternativele pe care le prezentati în a doua parte a mesajului dvs. nu sunt singurele posibile. Dvs. scriti ca orice parte a traditiei (a) sau contrazice Scriptura, deci ar trebui exclusa, sau (b) repeta Scriptura, deci poate fi retinuta. Aceasta ar duce în mod implicit la Sola Scriptura.

De fapt exista si o alta posibilitate: Traditia nici nu contrazice Scriptura, nici nu o repeta mecanic, ci ea completeaza, explica si împlineste Scriptura. Un foarte bun exemplu este Crezul, care este parte a Traditiei ortodoxe. Crezul nu apare în mod explicit în Scriptura. Conform dilemei pe care mi-o prezentati, ar însemna fie (a) sa distrugem Crezul ca fiind în contradictie cu Scriptura sau (b) sa-l dam de o parte, ca fiind inutil, învatatura existând deja în Scriptura.

La fel se poate spune cu privire la orice predica sau la orice carte crestina. Principiul Sola

Scriptura dus la extrem ar însemna sa eliminam predicile sau scrierile crestine, ele fiind fie repetitii ale Scripturii (deci inutile), fie contraziceri ale Scripturii (deci periculoase).

Încerc sa schitez unele discrepante intra Biblie si traditie cu privire subiecte majore ale credintei:

Criteriul Adevarului

Traditia descrie drept criteriu al adevarului Biblia completata si interpretata de traditie în acceptiunea Bisericii.

Biblia spune insa : Isus e Calea, Adevarul si Viata (Ioan 14.6). Cuvântul Tau este Adevarul (Ioan 17:17). Duhul Sfânt este Duhul Adevarului (Ioan 16).

Îndreptatirea (Justificarea)

Cum poate un pacatos sa devina drept înaintea lui Dumnezeu?

Traditia spune ca prin tainele administrate de Biserica, inclusiv spovedania. Biblia spune ca prin credinta, fara merite personale (Rom 4:5). Faptele bune sunt consecinta dobandirii starii îndreptatire înaintea lui Dumnezeu, nu conditia ei.

Nasterea din nou

Traditia: spune ca se capata prin taina botezului.

Biblia spune ca se capata din apa Cuvântului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt (Ioan 3:5).

Mântuirea

Traditia spune ca se capata prin taine, prin Biserica, prin rugaciune post-

mortem , prin credinta si fapte bune.

Biblia spune ca mântuirea este numai prin Isus, în temeiul jertfei de la cruce (Fapte 4:12; 1 Ioan 1:7)

Mai sunt multe alte discrepante. Eu aleg si cred ce zice Biblia. Vreau sa pastrez numai traditii confirmate sau necontrazicand Biblia.

Criteriul adevarului

Nu vad aici o reala contradictie. Personal as respinge orice învatatura data de un ortodox daca ea ar contrazice Cuvântul lui Hristos sau marturia Duhului Sfânt. Am încercat sa descriu în articolul meu cum noi toti folosim o traditie sau alta, interpretarile noastre fiind marcate de anumite traditii. Am simtit ca Traditia (cu T mare) Bisericii Ortodoxe are un ascendent, fiind fundamentata în scrierile Parintilor, dintre care unii i-au cunoscut direct pe Apostoli sau pe urmasii lor. Traditiile protestante sunt mai recente, si de aceea, chiar daca le accept pe unele ca fiind foarte bune, trebuie sa fiu foarte atent.

Îndreptatirea

Intentionez sa scriu un articol pe tema aceasta, dar pâna atunci caut sa va raspund pe scurt.

Dupa cum am înteles eu, pentru ortodocsi tainele sunt doar mijloace ale harului, nu cauza primara a mântuirii, asa cum ar reiesi din comparatia dvs. Mântuirea este pentru ortodocsi o calatorie, nu o criza sau o decizie izolata (probabil aici nu sunteti de acord). Credinciosul primeste har prin aceste taine, dar ele nu constituie cauza ultima a mântuirii.

Nici un teolog Ortodox nu spune ca mântuirea se capata prin fapte. Un om, daca ar face cele mai minunate fapte, nu s-ar putea mântui singur. Atâta doar, ca adevarata credinta se manifesta în MOD NECESAR prin fapte, asa cum spune clar

Ap. Iacov în epistola sa (epistola pe care Luther a vrut sa o scoata din canon).

Nasterea din nou

Credeti deci ca botezul nu mai este necesar pentru mântuire? Eu cred ca este necesar. Faptul ca Dumnezeu poate mântui si fara botez (vezi cazul tâlharului de pe cruce) este o prerogativa a lui Dumnezeu, pe care noi nu o putem invoca pentru a evita botezul. În ce priveste Duhul Sfânt, cred ca suntem de acord ca lucrarea Lui este esentiala.

Mântuirea

Din nou, nu cred ca ati enuntat exact pozitia teologica ortodoxa. Ortodocsii cred în lucrarea Domnului Iisus ca esenta, cauza a mântuirii. În acest sens, este singura cauza, si sunt de acord cu acel “Numai". În acelasi timp, mântuirea se cladeste si se întareste în viata noastra prin aceste mijloace, care nu sunt în ele însele cauza mântuirii. În acelasi fel, propovaduirea evangheliei este un mijloc, dar nu o cauza. Aceasta înseamna ca oamenii nu se mântuiesc fara sa auda cuvântul, dar cuvântul nu este cauza mântuirii, ci un mijloc.

Poate o mica întrebare ramâne, "Care sunt traditiile confirmate?" Altfel sunt de acord cu dumneavoastra.

Traditiile confirmate sunt traditii care nu sunt prezentate in mod expicit în Scriptura, dar care nu contin vreun element care contrazice Scriptura.  Ati dat exemplul amvonului.  Daca un preot, un pastor sau un predicator vesteste Cuvântul la un colt de strada, este important Cine l-a trimes si ce predica, nu prezenta, absenta sau culoarea amvonului.

În completarea unui mesaj anterior,

doresc sa precizez ca sustinad ca botezul nu mântuieste ci Christos mântuieste, n-as vrea sa se creada ca sunt impotriva botezului.  Botezul isi are rostul lui si a ignora acest rost este un aspect daunator pentru crestini.

Va multumesc pentru aceasta precizare si ma declar întru totul de acord. Personal nu as accepta nici o învatatura sau practica daca nu as gasi-o în armonie cu Scriptura.

Am citit partea III din articolul - recenzie scris cu privire la lucrarea "Adevarata Credinta", monografie cu caracter istorico-teologica scrisa cu cativa ani în urma de fratele Iosif Ton, cunoscut vestitor al Scripturilor Sfinte printre vorbitorii de limba romana.  Am citit si eu lucrarea mentionata ca cativa ani în urma si am ramas cu gandul esential ca nevoia absoluta a vorbitorilor de limba romana este aceea de a cunoaste si de a primi, fiecare în chip individual adevarata credinta".  Ceea ce mi s-a parut ca transpare din recenzia Dvs. este ca se considera ca o anumita denominatiune religioasa detine monopolul adevaratei credinte; intr-un asemnea caz,  acea denominatiune religioasa detine monopolul Dumnezeirii.

Întrebarea - sub aspect logic - este:  Cum poate fi monopolizat Infinitul?

In partea 3-a a studiului Dvs.  se pare ca va nemultumeste faptul ca Iosif Ton, pe baza analizei a trei cazuri din istoria Bisericii Ortodoxe Romane a formulat concluzia ca BOR nu poate fi reformata.  Întrebarea mea este:  De ce sa fie reformata, când teologii ei o considera, în temeiul istoricitatii multimilenare, ca detinând monopolul adevarului?

Optica prin care ati analizat pledoaria lui Iosif Ton a fost aceea de a "apara valorile

ortodoxiei".  Sugerez ca adevarul divin este aparat si este victorios prin lucrarea directa a lui Dumnezeu.  Adevarul divin este auto-suficient si self-prevalent.  În acelas timp, sugerez ca I.T. abordând problema unei "reforme" în BOR nu a avut în vedere  abolirea unor traditii puternic înradacinate ci un aspect central:  continutul credintei propovaduite de BOR.  Daca privim lucrurile prin prisma realitatii, trebuie sa recunoastem distantari fata de ce au predicat apostolii si ceea ce se predica azi.

Voi da câteva exemple:

Noul Testament -  sustine absoluta necesitate de a-L cunoaste pe Christos ca pe Mântuitorul personal.   Ce specific îmi rasuna cuvintele lui Toma: "Domnul meu si Mântuitorul meu"   M-as bucura nespus de mult ca tot mai multi români sa poate spune la fel.  Ap. Pavel zice: "Christos Isus a venit în lume sa mântuiasca pe pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu". Orice om are nevoie de întoarcerea la Dumnezeu. Conceptul ca cineva devine crestin prin nastere, doctrina regenerarii prin botez si cu aceasta cea a unei mântuiri automate prin Biserica si prin servicii religioase post-mortem poate fi sustinuta de traditii dar nu de Scriptura.

Biblia pune primirea mântuirii în Christos la inceputul vietii de credinta. Faptele bune, trairea virtutilor crestine sunt o consecinta a realitatii mântuirii, nu o conditie a mântuirii. În multe biserici ortodoxe se predica o mântuire care se obtine la sfarsit, când se pun în balanta faptele bune si cele rele ale unui individ, inclusiv rugaciuni si alte actiuni post-mortem intiate de persoane apropiate celui decedat. A gandi astfel, înseamna a socoti ca jertfa lui Christos nu este de ajuns pentru mântuire, ca strigatul Lui de

pe cruce "S-a sfârsit" nu se aplica la mântuire, caci lucrarea de mântuire nu s-a sfârsit.

Daca interpretez bine afirmatiile lui I.T. înteleg ca el se referea la o reformare a vietilor personale ale  crestinilor ortodocsi, bazata pe aplicarea principiilor Evanghelie la vietile prin recunoastrea în Isus Christos a unui Mântuitor personal, tare pe pamânt si în cer. Aceasta ar aduce o înviorare a vietii spirituale a Bisericilor

Am fost intr-o noapte de-nviere la Patriarhie. Am fost socat sa-L aud pe Intaiul Statator spunand :  "Sarbatorim azi Invierea naturii, dupa o lunga peroada de inghet si moarte." Este drept, a incheiat cu crestinescul: "Christos a-nviat". Înteleg prin reformarea unei biserici clerici adanc convinsi de adevarurile crestine, care cunosc nu despre Dumnezeu ci Il cunosc personal pe Dumnezeu prin Christos si care învata pe enoriasi ca Christos este singurul Mântuitor.

Este în stramosescul colind "O, ce veste minunata" un vers care, crezut, marcheaza "reforma" în viata personala:

Pe Fiul cel din vecieCe L-a trimes Tatal mie,Sa se nasca si sa creasca,Sa ne mântuiasca.

Încerc sa va raspund la ultimul dvs. mesaj.

Dumneavoastra scrieti, „Ceea ce mi s-a parut ca transpare din recenzia Dvs. este ca se considera ca o anumita denominatiune religioasa detine monopolul adevaratei credinte; într-un asemnea caz, acea denominatiune religioasa detine monopolul Dumnezeirii.”

Personal eu nu sar la aceasta concluzie.

Eu vad Biserica istorica (care coincide în mare parte cu cea Ortodoxa) ca un cadru plenar de manifestare a Împaratiei lui Dumnezeu în lume, asa cum a fost si Israelul înainte. A avut Israel monopolul adevarului? Absolut nu. Au fost multi credinciosi mântiti si în afara lui Israel. Au existat în afara Israelului oameni mai drepti si mai buni. Dar ca popor, Dumnezeu a ales sa se manifeste în Israel si prin Israel.

Nu cred ca un ortodox umil si cinstit ar pretinde ca are monopolul adevarului. Tocmai citesc o carte ortodoxa foarte buna, plina de citate din C.S. Lewis si Bonhoffer, care nu erau ortodocsi.

Deci, daca un ortodox ar pretinde ca detine monopolul adevarului, greseste, nu numai prin falsitatea afirmatiei, ci si printr-un spirit de mândrie si aroganta. Daca asa ceva ar fi reiesit din articolul meu, îmi cer iertare, si daca exista vreo afirmatie directa în acest sens sunt gata sa o corectez.

În partea 3-a a studiului Dvs.  se pare ca va nemultumeste  faptul ca Iosif  Ton, pe baza analizei a trei cazuri din istoria Bisericii Ortodoxe Romane a  formulat concluzia ca BOR nu poate fi reformata.  Întrebarea  mea este:  De ce sa fie reformata, când teologii ei o considera, în temeiul  istoricitatii  multimilenare, ca detinând monopolul adevarului?

Pe lânga cele de mai sus, adaug ca Iosif Ton sare în mod superficial la concluzia ca BOR trebuie reformata. Sunt si eu de acord ca BOR trebuie sa se modernizeze în anumite privinte (de exemplu sa evite limbajul învechit, sa accentueze mai mult studiul Bibliei, etc.). Dar IT are o alta reforma în vedere, una în urma careia BOR s-ar schimba dupa chipul si asemanarea bisericilor baptiste. Aceasta ar echivala nu cu o reformare, ci cu o desfintare.

Conceptul ca cineva devine crestin prin

nastere, doctrina regenerarii prin botez si cu aceasta cea a unei mântuiri automate prin Biserica si prin servicii religioase post-mortem poate fi sustinuta de traditii dar nu de Scriptura.

Marea mea descoperire, care m-a atras catre Ortodoxie, este ca adevarata traditie Ortodoxa îi cheama pe oameni tocmai la o legatura personala cu Domnul Iisus. V-as recomanda sa cititi scrierile unor sfinti sau teologi ortodocsi clasici, si sa vedeti ca aceasta este o tema centrala. Unul din conceptele de baza ale ortodoxiei este acela de THEOSIS, în care omul se apropie atât de mult de Domnul Iisus, încât Acesta ia chip în el. Aceasta apropriere se face pentru credincios prin asceza, care implica renuntare la lume (în spirit), rugaciune, post, etc. Toate acestea nu au valoare în sine ci sunt doar mijloace de a-L cunoaste pe Hristos.

Trebuie sa recunosc faptul ca multi dintre cei care sunt nominali ortodocsi nu au habar de toate acestea. Ei cred ca botezul si participarea o data pe an la slujbe este suficienta. Dar nu asa ceva m- a atras pe mine.

În multe biserici ortodoxe se predica o mântuire care se obtine la sfarsit, când se pun în balanta faptele bune si cele rele ale unui individ, inclusiv rugaciuni si alte actiuni post-mortem  intiate de persoane apropiate celui decedat.

Idea "balantei" de la judecata, nu apartine traditiei ortodoxe adevarate. De fapt am citit lucrari ortodoxe în care catolicii sunt atacati tocmai pentru aceasta conceptie, pe care teologii ortodocsi o vad ca legalista si rationalista, si o resping hotarât. Din nou precizez ca nu ma refer la anumite conceptii populare care pot fi gresite.

Pe de alta parte, ortodoxia are o conceptie mai nuantata despre mântuire, care nu se potriveste cu o anumita tendinta de a supersimplifica. Printre neoprotestanti se spune adesea, "X este mântuit pentru ca pe data de ... a primit pe Iisus în inima

lui." As încerca sa rezum (în mod imperfect) conceptia ortodoxa despre partea omului în mântuire prin urmatoarele:

-          Omul trebuie sa fie botezat (cu toate ca Dumnezeu poate hotarâ sa mântuiasca si ne-botezati)

-          Omul trebuie sa creada cu adevarat. Fara credinta nu exista mântuire.

-          Biserica se aseamana cu un "spital" care se îngrijeste de noi cei bolnavi, într-un cadru propice vindecarii. Din aceasta cauza, cel care o respinge îsi pune în primejdie mântuirea. Dar Dumnezeu poate mântui si în afara Bisericii, asa cum poate mântui si în afara botezului.

-          Mântuirea este o calatorie, nu o stampila pe pasaport.

-          Nu putem judeca starea de mântuire a altora, pe care doar Dumnezeu o stie.

-          Nu exista nici o contradictie sau despartire între credinta si fapte. Ele sunt într-o relatie de "sinergie", în care fiecare se manifesta prin cealalta. Lipsa faptelor (manifestate într-o viata crestina adevarata) înseamna lipsa credintei. Straduinta de a face fapte este de fapt manifestarea credintei.

-          Faptele nu pot nici pe departe sa asigure mântuirea, pe care o primim ca har, nu ca merit. Înaintea lui Dumnezeu nu avem merite.

-          Siguranta mântuirii nu vine nici din fapte, nici dintr-o "semnatura" ("L-am primit pe Hristos"), ci din dragostea infinita si tainica a lui Dumnezeu pentru oameni.

Aceste puncte le-am gasit în diverse scrieri ortodoxe. Poate ele nu se potrivesc cu ce stiam noi înainte, nici cu anumite conceptii populare, dar reprezinta adevarata conceptie ortodoxa, asa cum a fost exprimata de reprezentantii ei cei mai

de seama.

A gandi astfel, înseamna a socoti ca jertfa lui Christos nu este de ajuns pentru mântuire, ca strigatul Lui de pe cruce  "S-a sfarsit"  nu se aplica la mântuire, caci lucrarea de mântuire nu s-a sfarsit.

Pot afirma cu mare siguranta ca ortodoxia recunoaste jertfa Domnului Iisus ca singurul temei al mântuirii. Sa nu confundam partea lui Dumnezeu cu partea omului. În ce ne priveste pe noi oamenii, este bine sa participam la toate aceste aspecte ale viatii crestine. Ele nu sunt CAUZA mântuirii, ci acordul pe care noi ni-l dam ca sa o primim si sa ne-o însusim.

Daca interpretez bine afirmatiile lui I.T. înteleg ca el se referea la o reformare a vietilor personale ale crestinilor ortodocsi, bazata pe aplicarea principiilor Evanghelie la vietile prin recunoastrea în Isus  Christos a unui Mântuitor personal, tare pe pamant si în cer. Aceasta ar aduce o inviorare a vietii spirituale a Bisericilor.

Înteleg ca dvs. încercati sa priviti cu bunavointa afirmatiile lui. Mi-e teama însa ca lucrurile nu stau asa. Daca ar fi dorit doar o înoire personala a credinciosilor ortodocsi, nu ar fi atacat în principiu BO. Ati citit probabil prima parte a recenziei mele si va aduceti aminte ca el se uneste cu istorici români cu conceptii iluministe, care arunca insulte la adresa BO. Vad aici un interes care merge dincolo de grija pentru viata personala a credinciosilor ortodocsi.

Am fost intr-o noapte de-nviere la Patriarhie. Am fost socat  sa-l aud pe Întaiul Statator spunand : "Sarbatorim azi Invierea naturii,  dupa o lunga peroada de inghet si moarte." Este drept, a incheiat cu crestinescul : "Christos a-nviat".

Este greu sa judecam aceste afirmatii în afara contextului. Nu cred ca prima afirmatie se vrea a fi o noua învatatura. Ea este cel mult o licienta

poetica.

Înteleg prin reformarea unei biserici clerici adânc convinsi de adevarurile crestine, care cunosc nu despre Dumnezeu ci Îl cunosc personal pe Dumnezeu prin Christos si care învata pe enoriasi ca  Christos este singurul Mântuitor.

Ati exprimat perfect si dorinta inimii mele. Sper si eu ca toti ortodocsii români sa evolueze catre o traire mai înalta, si mai personala cu Domnul Iisus.

Articolul, publicat în l. engleza de dl. Joel Kalivesmaki, are un titlu foarte sugestiv: "Nu adauga la cuvintele Lui", o parafrazare a gandului pe care il impartasesc multi crestini, unii dintre ei crestini ortodocsi, ca Cuvântul lui Dumnezeu este deplin suficient, ca acest Cuvânt nu are nevoie sa se sprijine pa cârji pastorale, papale sau filozofice.

Autorul sustine idea ca faptul ca sunt 27 de carti incluse în canonul Noului Testament este rezultanta a faptului ca Sfânta Traditie a stabilit, prin proceduri eclesiastice acest lucru.  Aceasta este considerata de autor o dovada de necontestat ca fara Traditie Cuvântul n-ar fi ajuns la noi, si mai mult, ca Traditia si Cuvântul merg împreuna si ca deciziile canonizate de Biserica trebuiesc venerate si pastrate.

Desigur, lasând la o parte caracterul subiectiv al istoriei scrise (exceptie fac numai cartile istorice al Bibliei),  mi se pare ca atribuind Traditiei meritul si functia de pastrare a Bibliei se face o regretabila confuzie intre cauza si instrumentalitate.  Cauza exitentei si pastrarii Bibliei este Însusi Dumnezeu.  El a inspirat pe scriitorii Scripturilor Sfinte,  El a pastrat si a sprijinit raspandirea

Scripturii, în conditii de accentuate ostilitati la adresa Biblie.  A folosit oameni, dar oamenii au fost intrumente în mana lui Dumnezeu.  Suntem în pericolul de a ne atinti ochii la instrumente uitând pe Cel ce reprezinta cauza primara, cauza eficienta.  La Ioan 6, Mântuitorul le atrage atentia Iudeilor ca "Dumnezeu le-a trimes mana în pustie" si ei ziceau ca Moise a facut acest lucru.  Asa se pare ca  se procedeaza când se afirma ca autoritatea Noului Testament a fost conferita de Sionoade, de Traditie.  Sunt deplin convins ca Noul Tetament are putere divina în el însusi.  Am vazut mii de persoane care au crezut în Hristosul Bibliei si a caror viata a fost schimbata din temelii.

Am cunoscut persoane care, la sfârsitul vietii lor pe pamânt, cu forte fizice din ce în ce mai plapande, puteau zice:  "Am fost si sunt un om fericit.

Christosul Noului Testament, Mântuitorul si Domnul meu a facut aceasta.  Nu mi se pare corect sa se afirme ca scrierile Noului Testament nu au autoritate intrinseca ci ca autoritatea le-a fost conferita de cutare Sinod (acest argument a fost folosit în combaterea lui Josh McDowel).  îmi place sa cred ca cele 27 de carti aveau deja autoritate si raspndire printre biserici si ca Sinodul a consemnat o conditie, o situatie deja existenta.  As avea mai multe discutii pe marginea articolului sus-mentionat, dar de aceasta data, ma refer la citatul introductiv din Toma 5.  Acest citat suna astfel:

"Recunoaste ce ai înaintea ochilor si atunci ti se va arata ceea ce este ascuns"

Suna cam filosofic: de la gândirea concreta la gândirea abstracta".  Sugerez ca nu asta este calea de cunoastere spirituala.  Aci, este nevoie de ochi

spirituali deschisi prin revelatia divina, accesibila prin credinta.  Iar credinta vine în urma auzirii si auzirea din cuvântul lui Christos".

Multumesc ca mi s-a adus la cunostinta despre acest interesant articol, l-am citit cu atentie si sper sa mai stam de vorba pe marginea lui.

Iata câteva comentarii la reflectiile dvs.

Mai întâi vreau sa-mi exprim încrederea în competenta lui Joel, care îsi pregateste doctoratul tocmai pe subiectul scrierilor timpurii ale bisericii, deci este foarte compentent.

Aceasta este considerata de autor o dovada de necontestat ca fara Traditie Cuvântul n-ar fi ajuns  la noi, si mai mult, ca Traditia si Cuvântul merg împreuna si ca deciziile canonizate de Biserica trebuiesc venerate si pastrate.

Cred ca am fi primit cartile canonului si fara hotarârile Sinoadelor, dar am fi ramas cu o serie de probleme. Joel arata în articol ca în primele veacuri circulau foarte multe scrieri prin biserici. Fara o stabilire formala a canonului crestinatatea ar fi fost întotdeauna framântata de întrebarea "Care scrieri sunt inspirate si care au autoritate?"

Desigur, lasand la o parte caracterul subiectiv al istoriei scrise (exceptie fac numai cartile istorice al  Bibliei), mi se pare ca atribuind Traditiei meritul si functia de pastrare a Bibliei se face o regretabila  confuzie intre cauza si instrumentalitate. Cauza exitentei si pastrarii Bibliei este Însusi Dumnezeu.  El a inspirat pe scriitorii Scripturilor Sfinte, El a pastrat si a sprijinit raspandirea Scripturii, în conditii de accentuate ostilitati la adresa Biblie.  A folosit oameni,  dar oamenii au  fost intrumente în mana lui Dumnezeu.

Sunt cu totul de acord cu dumneavoastra.

Pastrarea si transmiterea Bibliei s-a facut prin providenta lui Dumnezeu si oamenii au fost doar instrumente. Dar acum îmi pun întrebarea: Daca aceste "instrumente" au fost folosite ca sa judece care sunt scrierile sfinte, ce am de zis cu privire la alte judecati facute de aceleasi instrumente?

Cei mai multi protestanti resping multe aspecte care ne-au provenit prin aceasi filiera a Traditiei, de la aceasi Biserica din primele veacuri crestine:

* cinstirea Fecioarei Maria si a sfintilor

* icoanele

* organizarea bisericieasca (de exemplu functia de episcop, separata de cea de preot)

Motivul care se aduce acestei respingeri este ca Biserica de dupa edictul de toleranta din 313 a lui Constantin s-ar fi corupta de practici si învataturi pagâne. Se mai spune ca toate acestea nu sunt bazate pe Biblie (fapt care uneori poate fi disputat). Dar, daca Biserica a fost atât de corupta, cum ne putem încrede ca ne-a transmis un canon curat? Dupa cum vedem, Biblia nu ne da ea însasi o definitie a canonului. Mai mult decât atât, uneori citeaza cu autoritate carti care au fost excluse din canon (de exemplu cartea lui Enoh).

Întrebarea aceasta nu este doar retorica. Dupa câte probabil stiti, Luther a vrut sa excluda din canon Epistola lui Iacov. El s-a bazat pe aceasi teorie ca Biserica a fost corupta, prin urmare concluzia logica este ca avem dreptul de a revizui canonul pe care aceasta ni l-a transmis.

Întrebarea pentru mine, dvs. si Joel Kalvesmaki nu este daca acceptam canonul. Îl acceptam fara nici o ezitare. Întrebarea este mai degraba, de ce respingem filiera prin care ni s-a transmis? Eu cred ca Traditia este opera Duhului Sfânt în Biserica si istorie. Altii cred ca Traditia este pur omeneasca si se îndeparteaza de învatatura si voia lui Dumnezeu. Dar atunci ce siguranta mai au acestia cu privire la canonul care ne-a venit

prin aceasi Traditie? Pe ce baza admitem anumite aspecte ale Traditiei cum ar fi canonul si Dumineca (despre care nu avem în Biblie nici o porunca sa o tinem), dar respingem altele, spunând ca Traditie este infiltrata de pagânism.

As avea mai multe discutii pe marginea articolului sus-mentionat, dar de aceasta data, ma refer  la citatul introductiv din Toma 5. Acest citat suna astfel:  "Recunoaste ce ai înaintea ochilor si atinci ti se va arata ceea ce este ascuns."  Suna cam filosofic: de la gandirea concreta la gandirea abstracta". Sugerez ca nu asta este calea de cunoastere spirituala.

Nici autorul, nici eu nu consideram acest citat ca având autoritate.

Încep cu doua precizari:

1.  Comentariile privitoare la articolul despre "Canon" nu trebuie considerate ca o încercare de sub-apreciere autorului articolului.  El a realizat o sinteza bine documentata si interesanta cu privire la acest subiect, apreciez eruditia si travaliul depus pentru a realiza, în mod succint o expunere cu real caracter academic.

2.  Referirile mele la IT sunt bazate pe fluxul ideatiei, nu pe actiuni cu caracter istoric sau episodic.  în fapt, n-as avea elemente suficiente pentru a aborda în vreun fel cel de al  doilea aspect.

Trecand la continuarea gandurilor pe marginea articolului dlui Joel Kalvesmaki doresc sa abordez o a doua problema de fond:

Are Biblia autoritate si putere intriseca? Cu alte cuvinte: Se impune prin ea însasi sau se impune prin influiente externe? Rog sa mi se permita sa cred ca nu gresesc daca afirm categoric ca nu sinodul, nici credinta unora (mai multi sau mai putini) ci Dumnezeu a dat autoritate

Scriturii. În profetul Ieremia se spun cuvintele: "Nu este Cuvântul Meu ca un ciocan care sfarma stanca?".   Sunt în Istoria Bisericii ilustari ale unei asemenea puteri. Sfantul Augustin era în vizita la prietenul sau Apius, intr- radina frumoasa. Deodata, aude un glas de copil spunand cu o voce cantata: "Toli, lege" (Ia si citeste - în Latina). S-a dus în biblioteca amicului sau si a gasit sulul Epistolei catre Romani. A citit din Romani 13:12 "Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua, sa ne dezbracam de lucrarile întunerecului si sa ne îmbracam cu faptele luminii. Sa traim frumos, ca-n timpul zilei...Îmbracati-va în Domnului Isus Christos".

Acest text a dus la convertirea lui Augustin. N-a fost la lucru decât puterea Scripturii si puterea Duhului Sfânt.  Dl. Joel spune: "Noul Testament are autoritate asupra noastra pentru ca îl credem". În întelegerea mea, are si daca cineva nu crede: are putere sa îndrepte spre mântuire pe cei ce cred si sa înstiinteze cu privire la judecata lui Dumezeu pe cei ce nu cred.

Am auzit pe un batran spunand:  "Noi pretindem ca studiem Cuvântul lui Dumnezeu.  Ce-ar fi sa ne studieze Scriptura pe noi"

Ce-ar fi? Am fi intrumente ala raspândirii Împaratiei lui Dumnezeu.

Canonul Noului Testament a recunoscut autoritatea cartilor lui componente dar nu a creat, nu a determinat aceasta autoritate. Cuvântul Domnului este un ciocan care sfarma stanca nu pentru ca asa a hotarât un consiliu de personalitati abilitate de Dumnezeu cu discernamânt spiritual, ci pentru ca Dumnezeu Însusi le-a conferit aceasta autoritate.

Un profesor universitar care preda marxismul la Universitatea din Timisoara a primit sarcina, în cadrul activitatii "stiintifice" sa studieze cele patru evanghelii, sa gaseasca contraziceri între ele si sa publice o brosura în care sa demonstreze ca un intelectual nu poate crede ce spune Noul Testament.

Profesorul a început cu citirea evangheliilor. A fost impresionat de limbajul simplu dar patrunzator, de naturaletea expunerilor, de prospetimea narativa; într-o prima faza, a gândit: n-am sa pot scrie ceva împotriva acestor carti.  Nu mai citise niciodata carti de o asemena puritate. La textul de la Matei 11:  "Veniti la Mine, voi cei truditi si împovarati si Eu va voi da odihna", a simtit ca apelul avea o adresa personala.  El continea o chemare: Veniti, o adresa: "la Mine", o calificare: "truditi si impovarati" si o asigurare "Va voi da odihna". Nu fara lupte launtrice, nu fara temeri, a înteles Cine este Christosul Noului Testament, a crezut în El si a primit odihna spirituala pe care o promite Mântuitorul. Desigur, a parasit profesiunea care îl plasa în randurile ateistilor militanti si si-a ales un drum greu, dar a primit odihna constiintei Sale, odihna partasiei cu Mântuitorul pacatosilor.

Ma voi referi pe scurt la faptul ca existe "apocrife" care au candidat sau ar fi putut candida la apartenenta de NT. Dl JK sugereaza ca neapartenenta acestora este un rezultat al hotarârilor sinodale si, formal, s-ar putea sa fie asa. Ce as vrea sa arat este ca Canonul NT nu a este rezultatul conjugarii necesitatii cu întâmplarea. Dumnezeu, Care stie sfârsitul lucrurilor înante de a începe, hotarâse mai dinainte ce carti intra în componenta NT. Dumnezeul omniscient nu este luat prin surprindere de absolut nimic: El e Dumnezeu. Sugerez ca fiecare

carte a Noului Testament are un loc specific, un rol specific în transmiterea gândurilor lui Dumnezeu, toate fundamentate pe tema centrala a Christosului lui Dumnezeu, Creator, Mântuitor, Domn. Neincluderea duce la gândul ca, cu siguranta, alte carti, numite de istoria crestinsmului din primele secole "apocrife" nu erau necesare, canonul fiind complet. Conciziunea Scripturilor caracterizeaza felul specific al adresarii lui Dumnezeu catre oameni. Includerea "apocrifelor" dupa ce toate locurile si rolurile erau acoperite în mod exemplar, ar fi însemnat o diluare a mesajului lui Dumnezeu. Este în matematica un principiu: tot ce nu ajuta, încurca.

Daca socotim Noul Testament o simfonie conceputa de Vesnicul Dumnezeu folsind pentru scrirea ei oameni inspirati de Duhul Sfânt si recunoscuta dupa secole intr-un canon multi-milenar,  cine ar putea sugera ca simfonia este incompleta si necesita completari. Ce-ar fi ca muzicienii sa amestece pe Mozart cu Ceaicovski pentru ca amandoi au avut talent?

Spunând acestea, nu sustin ca oameni interesati n-ar putea citi "apocrife".  Cred ca at fi de citit nu cu marca "Asa vorbeste Domnul" ci cu marca "asa a scris "X" în secolul "Y". As sugera ca referirea la apocrife ca suport pentru anumite idei si practici religioase o poate face cineva ca parere personala, nu ca punct de vedere al Bisericii.

Acum 37 de ani, cu putin înainte de a pleca "acasa la Domnul", Tudor Popescu spunea unui grup de tineri: "Ramâneti la simplitatea Evangheliei". M-a urmarit de atunci doua idei: frumustea simplitatii, si simplitate în integritate, nu simplitate prin simplificare.

"Fiti intelepti ca serpii si simpli ca

porumbeii"Când eram în anul trei la facultate a venit la mine un coleg care era de origine evreu si foarte interesat de credinte de tip New Age. El mi-a declarat ca a devenit brusc interesat de crestinism. Motivul era ca a gasit o versiune în limba franceza a Evangheliei lui Toma.  Aceasta Evanghelie, încarcata de idei gnostice, era foarte atragatoare pentru gusturile si interesele lui. Încercînd sa-l aduc la credinta dreapta, i-am vorbit de mesajul celorlalte patru evanghelii. Dar el argumenta ca aceasta Evanghelie a lui Toma este din aceasi epoca, are aceasi atestare documentara, prin urmare nu vede nici un motiv sa nu o considere pe aceasta în rând cu celelalte patru.

În cele din urma am folosit singurul argument pe care l-am considerat suficient de puternic. I-am zis, "Biserica Crestina din toate timpurile a folosit cele patru Evanghelii, nu Evanghelia lui Toma. De ce vrei sa urmezi o carte pe care Biserica, crestinii nu au acceptat-o ca fiind de la Dumnezeu?"

Acum îmi dau seama ca am folosit acelasi argument ca si Joel  Kalvesmaki, argumentul autoritatii Bisericii si Traditiei. Noi consideram ca ACEASTA este scrierea sfânta, Scriptura, pentru ca asa am primit de la Biserica. Desigur, ea are o putere intriseca si ramâne Cuvântul lui Dumnezeu indiferent de orice confirmare sau infirmare bisericeasca. Biblia este fara greseala si deplin inspirata. Dar cum am aflat toate acestea? Prin Biserica.

Unii slujitori ai bisericii au fost vrednici altii au fost pacatosi patetici. Dar Biserica este trupul lui Hristos, si asa cum se spune într-o epistola, stâlpul si temelia adevarului.

Astazi nu as avea un argument mai bun pentru fostul meu coleg evreu. Pot face declaratia ca cele 27 de carti ale NT sunt exact cele lasate de Dumnezeu. Cu toate ca aceasta declaratie este adevarata, ea ramâne o simpla proclamatie atâta timp cât nu este justificata. Singura mea

justificare este aceea ca cele 27 de carti sunt cele care ni s-au transmis si au fost acceptate prin Biserica.

Nu fara lupte launtrice, nu fara temeri, a  inteles Cine este Christosul Noului Testament, a crezut în El si a primit  odihna spirituala pe care o promite Mântuitorul. Desigur, a parasit  profesiunea care îl  plasa în randurile ateistilor militanti si si-a ales un drum greu, dar a primit odihna constiintei Sale, odihna partasiei cu Mântuitorul pacatosilor.

Cazul acesta este foarte interesant si dovedeste puterea Scripturii de a transforma vietil oamenilor. Dar as dori sa observ doua lucruri:

1. Acest profesor a studiat o Biblie care era deja transmisa PRIN BISERICA.2. Probabil dupa ca a devenit interesat de mântuire, profesorul a luat legatura cu credinciosi din biserici si în cele din urma s-a unit el însusi cu o astfel de biserica.

Ceea ce vreau sa spun este ca nici în acest caz nu a fost vorba de o interactiune pura om-Scriptura, ci o tripla interactiune, om-Biserica-Scriptura. Probabil aceasta interactie l-a adus la credinta mântuitoare. Ce s-ar fi întâmplat daca în loc sa gaseasca o biserica crestina traditionala, ar fi gasit un grup de mormoni, care si ei accepta Scriptura, numai ca mai adauga la ea scrierile lui Joseph Smith. Este drept ca interpretarile lor sunt fortate si netraditionale, dar sunt totusi niste interpretari. Eu cred ca numai interpretata în cadrul traditional al bisericilor crestine Scriptura devine pentru om mesajul lui Dumnezeu. În afara acestui cadru Scripturii i se fura adevarul pe care Dumnezeu a vrut sa ni-l dea prin ea.

Dumneavoastra ati învatat probabil sa întelegeti Scriptura de la oameni cum au fost Tudor Popescu sau Dumitru Cornilescu. Eu ai învatat de la altii. Sirul acesta trece probabil prin Parintii Biseicii, cât si prin crestini cum a fost Luther. Dar în afara acestui cadru de interpretare, putem

foarte usor sa ajungem la aberatii.

În concluzie, eu cred ca Scriptura calauzeste si lumineaza Biserica, iar Biserica este cea care transmite, interpreteaza si proclama Scriptura drept Cuvânt al lui Dumnezeu. Scriptura s-a nascut în Biserica, dar ramâne autoritatea cea mai mare în Biserica, deasupra oricarei alte traditii sau autoritati bisericesti. Ele se bazeaza una pe alta. Biserica nu poate fi scoasa din aceasta relatie fara a stirbi prin aceasta justificarea autoritatii Scripturii.

Dialog Mihai Oara - SC

Februarie 2 - Martie 25 , 2000SC MO

Apreciez ca Ronald Clausen s-a straduit sa demonstreze viabilitatea modelului Ortodox de închinare facând incursiuni în aspecte ale legii ceremoniale practicate în Israel potrivit celor rânduite de Dumnezeu prin Moise si constatând similitudini formale sau principiale. Autorul argumenteaza si cu argumente din istoria crestinatatii din primele secole, cu citate din scriitori religiosi din acele vremuri sau cu comentarii si aprecieri ale unor teologi contemporani.Concluzia autorului este ca cine nu se închina dupa modelul crestin-ortodox "aduce jertfa lui Cain" se expune "pacatului care pândeste la usa" si va auzi din partea Domnului, la judecata de apoi, acel tragic: "Nu va cunosc".Mi se pare ca articolul, prin concluziile sale este o ilustrare evidenta a exclusivismului religios, a pretentiei ca o anumita denominatiune crestina a înmagazinat tot adevarul cu privire la închinare si ca tot ce ar fi în afara anumitor tipare are un caracter "cainic". În contextul textului din Geneza, eu înteleg ca "Domnul a privit cu placere la Abel si la jertfa lui" pentru ca s-a prezentat cu jertfa unui animal, probabil un miel, o prefigurare a jertfei Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.Cain a adus la închinare rodul muncii, a stradaniilor sale. A venit cu ceea ce face omul. Dumnezeu primeste

Închinarea noastra numai pe temeiul lucarii lui Christos. Regret sincer ca se intentioneaza un

unisensic dialog. Problema obiectelor de cult folosite în închinarea ortodoxa, a cadrului ceremonial si liturgic s-ar putea sa scriu câteva remarci în alt mesaj. Sugerez autorului o perspectiva mai larga:

Domnia sa a tratat numai aspecte ale închinarii colective? Sper ca ortodoxia lasa loc si închinarii individuale. E asa de lipsita de importanta încat nici nu merita mentionata?  Domnul Isus Christos îi spune femeii cananeence ca "Tatal doreste închinatori adevarati" - si înteleg ca aceasta calitate de "închinator adevarat" porneste de la particular la general nu de la general la particular.

In articol se trateaza, în deosebi aspecte formale sau ceremoniale ale închinarii, formule textuale de închinare în care exista un conducator al închinarii (de regula preot sau episcop) si participantii la închinare.  În întelegerea mea, închinarea poate reprezenta un program sau serviciu divin dar el este expresia atitudinii spirituale a credinciosilor, care se extinde în afara programelor propriu zise.  Psalmistul zice: "De sapte ori pe zi Te laud".  Nu e o închinare de Pasti, Craciun sau numai de dumineca dimineata.

Afirmati ca modelul ortodox de închinare "reflecta închinarea din cer".  Mi s-ar parea ca mai multa smerenie denominatinala ar fi mai mult în concordanta cu atmosfera din cer.

Un amanunt interesant:  Cand Iosua a impartit tara fagaduintei intre semintiile lui Israel a hatarit ca cei din Iuda (laudat da fie Domnul) si cei din Simeon (Ascultare)  sa aiba im posesiune acelas teren.

Concluzia:

Închinarea (lauda lui Dumnezeu) si Ascultarea de Dumnezeu merg impreuna. Inchei cu un aspect pozitiv: îmi place caracterul melodios, armonios al muzicii religioase bizantine.

Doresc sa fim ceea ce doreste Tatal sa fim: închinatori advarati!

Adaug comentariile mele la ale dumneavoastra.

Concluzia autorului este ca cine nu se închina dupa modelul crestin-ortodox "aduce jertfa lui Cain" se expune "pacatului care pandeste la usa" si  va auzi din partea Domnului, la judecata de apoi, acel tragic: "Nu va cunosc".   Mi se pare ca articolul, prin concluziile sale este o ilustrare evidenta a exclusivismului religios, a pretentiei ca o anumita denominatiune crestina a inmagazinat tot adevarul cu privire la închinare si ca tot ce ar fi în afara anumitor tipare are un caracter "cainic".  In contextul textului din Geneza, eu inteleg ca "Domnul a privit cu placere la Abel si la jertfa lui" pentru ca s-a prezentat cu jertfa unui animal, probabil un miel, o prefigurare a jertfei Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Cain a adus la inchimare rodul muncii, a stradaniilor sale. A venit cu ceea ce face omul. Dumnezeu primeste închinarea noastra numai pe temeiul lucarii lui Christos.

Este adevarat ca în încheierea articolului, Rod Clausen face o referinta la Cain, care a refuzat dreapta închinare. Aceasta referinta poate fi usor interpretatã gresit. Din istoria lui Cain si Abel putem învata multe lucruri, dar singurul punct la care se referã autorul este acela al închinarii. În acest context nu este vorba despre ura si ucidere, ci doar de felul în care ne închinam. În nici un caz Rod Clausen nu-i acuza pe cei din afara Bisericii Ortodoxe de ura sau ucidere.

Dupã ce am facut aceasta clarificare, as dori sa observ ca istoria lui Cain este totusi relevanta pentru subiectul închinarii. În cartea Genezei citim cum Dumnezeu a privit cu bunavointa catre jertfa lui Abel, dar nu cãtre cea a lui Cain. De ce? Deoarece textul descrie obiectele folosite pentru jertfa de catre cei doi, deducem ca Dumnezeu a aprobat sau dezaprobat închinarea celor doi pe baza felului în care a fost facutã. Abel a adus un miel, Cain a adus roadele câmpului. Dumnezeu nu a fost indiferent la felul lor de slujire. Suntem siguri cã Dumnezeu i-a instruit pe oamenii din vremea acea cum sa se apropie de El si sa se închine. Exista o închinare aprobata de Dumnezeu si exista închinari inventate de oameni.

Întrebarea poate fi: Este închinarea din Biserica Ortodoxa aprobata de Dumnezeu? Exista probabil

trei motive pentru care cred ca raspunsul este afirmativ. (1) Ea se aseamana cu închinarea din VT în anumite forme exterioare, dar le transcende, pentru ca recunoaste ca a fost o singura jertfa, definitiva pentru pacat. (2) Ea reflecta închinarea din cer, asa cum ea este descrisa în Apocalipsa. (3) Este închinarea pe care au facut-o crestinii din primele veacuri. NT ne spune putin în domeniul acesta, dar primele documente mai amanuntite din secolele 2,3 si 4 deja indica o închinare cu caracter liturgic.

Din nou vreau sa subliniez ca asemanarea cu Cain nu este decât în ce priveste actul de alegere autonoma a închinarii, si nu are nimic de a face cu crima sau ura lui fata de Abel. Daca eu as fi scris articolul as fi evitat complet povestea lui Cain, ca sa nu dau nastere la neîntelegeri.

Afirmatia ortodoxa ca liturgia este alcatuita dupa modelul închinarii din cer nu este facuta nici cu aroganta, nici cu mândrie. Poate ar fi mai bine sa spunem ca INTENTIA este aceea de a urma sau imita slujba din cer, asa cum ea apare descrisa în cartea Apocalipsei. Succesul acestei încercari nu depinde doar de continutul liturghiei, ci si de credinciosia si seriozitatea celor care slujesc, începând de la preot si sfârsind cu poporul din biserica.

Închei cu un aspect pozitiv: îmi place caracterul melodios, armonios al muzicii religioase bizantine.

Se pare ca gusturile noastre sunt foarte apropiate.

Sunt curios ce gânditi despre anumite forme contemporane de închinare, cum ar fi "Christian rock music". Pentru mine acest fenomen reprezinta un divort fatal dintre forma si continut. Este un exemplu de închinare gândit de oameni, în afara Bibliei si a traditiei.

In nota mea precedenta am formulat căteva remarci pe marginea articolului "Închinarea" de RC, pe care ati avut bunavointa sa-l traduceti în româneste.

In articolul mentionat, este tratata, în principal, închinarea ca manifestare exterioara, materializata prin forme tipice.  Ar fi fost preferabil sa se porneasca de la realitatea ca închinarea este o atitudine spirituala permanenta, lucrata de Duhul Sfânt în pacatosii

care cunosc harul lui Dumnezeu si marea mantuire adusa de Domnul Isus Christos.  Viata spirituala a unui individ cuprinde în mod necesar si închinarea.  Articolul trateaza aproape exclusiv închinarea colectiva, desi închinarea colectiva nu poate exista fara atitudinea individuala de închinator, care este mai larga decât cea a unor momente de închinare publice.

Referindu-ma la continutul articolului, am retinut ideea sustinuta de autor ca exista corespondenta intre obiectele si practicile ceremoniale Vechi Testamentale si modul de închinare practicat în bisericile ortodoxe.  Desigur, ceremonialismul ortodox are în ceremonialismul descris de VT o sursa majora de filiatiune.  Problema este ca schimbarea de testamente a determinat un nou continut si si un nou  cadru al  închinarii.  Acum, închinarea este "în duh si în adevar".  Fiind "in duh" închinarea depinde de conditii launtrice, nu de conditii sau forme exterioare.  Despre obiectele si formele de cult levitice se spune în Evrei ca "erau umbra lucrurilor viitoare": ele simbolizau realitati ceresti care s-au implinit în Christos. Chivotul, culorile (albastru, purpuriu, caramiziu), jertfele, etc toate exprimau perfectiunile Celui ce avea sa vina.  De la rastignirea pe cruce a Mantuitorului urmata de înaltarea Lui la cer si de Rusalii, perioada umbrelor s-a încheiat.  Crestinii au realitatea împlinirii fagaduintelor lui Dumnezeu în Christos.  De fapt, Ep. catre Evrei îi îndeamna pe cititori sa nu se întoarca iarasi la umbre.  Perpetuarea "umbrelor" în era crestina poate dilua sau devia închinarea adevarata.  Era o cantare crestina care continea versul acesta:

  Chiar singur dac-as fi pe-ntunerec,  Capul pe-o piatra de mi-as odihni,  În somnul meu as fi mai langa Domnul meu!

Daniel în groapa cu lei sunt sigur ca s-a închinat Domnului.  Iona în pantecele cetaceu-lui s-a închinat si el Domnului;   Psalmistul când îl ameninta apele viata" lauda pe Domnul.

Ma opresc aici, poate voi mai adauga si alt ganduri

PS.  Doresc ca nu numai în biserici ci si în odaita noastra sa fim închinatori, închinatori adevarati. Daca nu suntem "închinatori adevarati" acasa, cum putem deveni astfel in biserici? Crestinsmul este o realitate

permanenta si continua in viata credinciosului.

In cele ce urmeaza as dori sa exprim punctul meu de vedere cu privire la problema  rolul iconografiei în închinare.  Dupa parerea mea porunca a doua din dialog necesita o atentie speciala in acest sens.  Este de citit si Isaia 49:9-20 si Isaia 46:6-7, precum si textul din Romani 1:23 si 25:  "au schimbat gloria Dumnezeului nemuritor în imagini asemanatoare omului muritor, pasarilor, animalelor si taratoarelor" .  Se pare ca textele mentionate sugereaza ca idolatrie înseamna nu numai a se închina cineva unor zei falsi, ci si închinarea la obiecte de cult care se presupune ca-L reprezinta pe Dumnezeul adevarat.

Aduc trei argumente care aduc serioase semne de intrebare folosirii obiectelor de cult ca mijloace de a sugera prezenta sau unele din atributele Dumnezeirii:

1.  Imaginile, oricat de maiestrit executate sub aspect artistic, umbresc sau sugereaza o viziune obscura, limitata si neadecvata a gloriei lui Dumnezeu ori a unor aspecte conexe.

2.  Imaginile conduc la idei false despre Dumnezeu:  ele sugereaza un Dumnezeu limtat în timp si spatiu în timp ce toate cele trei Persoane ale Treimii sunt vesnice, fara inceput si fara sfarsit

3.  Imaginile ignora caracterul transcendent al lui Dumnezeu, ca si omniprezenta Lui.

Credinciosul se poate ruga oriunde, fara sa aiba nevoie de obiecte sfinte care sa-I asigure accesul la Dumnezeu, sau sa-l asigure de omniprezenta Lui.

Domnul sa binecuvinteze pe toti închinatorii Lui.Ca de obicei, va multumesc pentru comentarii, si va raspund pornind de la ultimul dumneavoastra mesaj.

1. Imaginile, oricat de maiestrit executate sub aspect artistic, umbresc sau sugereaza o viziune obscura, limitata si neadecvata a

gloriei lui Dumnezeu

Sunt de acord cu afirmatia dvs., asa cum ati formulat-o. Dar icoanele nu încearca sa prezinte gloria lui Dumnezeu. Ele sunt niste marturii ale întruparii. Daca Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat si a trait printre noi, El a putut fi vazut, auzit, atins. Aceasta obiectie o pot aduce doar cei care nu cred într-un Dumnezeu întrupat, evreii si musulmanii, care spun, "Cum pot crestinii afirma ca Iisus este Dumnezeu? Dumnezeu este nevazut si slava Lui nu este accesibila oamenilor."

Nu exista icoane care sa-L reprezinte pe Dumnezeu în toata slava Lui. Toate icoanele se marginesc la a prezenta chipuri de oameni, inclusiv al Omului Iisus Hristos. Probabil ati vazut si dvs. filme sau carti ilustrate cu imaginea lui Iisus. De multe ori, aceste imagini sau prezentari Hollywood sunt sub demnitatea Lui, dar totusi sunt acceptate si vizionate de protestanti. Icoanele au un caracter simbolic, si o frumusete interioara care se apropie mai mult de frumusetea Prototipului.

Tema oricarei icoane este Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat. Icoanele cu sfinti ni-L arata tot pe Hristos, asa cum El a luat chip în sfinti. Ele sunt importante prin aceea ca ne prezinta o umanitate patrunsa de Dumnezeire

Ortodoxia evita conceptia gnostica care spune ca spiritul este bun iar materia este rea. Dumnezeu a gasit de bine sa ia un trup material. Pentru Biserica Ortodoxa, mai ales cea din veacurile 5-9, prezenta icoanelor a fost o negatie a acestei conceptii dualiste. Toate aceste "forme", icoanele, tamâia, lumânarile, etc. sunt "navaliri" ale Împaratiei lui Dumnezeu în lumea fizica. La polul opus se afla conceptia care neglijeaza orice manifestare vizibila în favoarea unei spiritualitati total interiorizate.

2. Imaginile conduc la idei false despre Dumnezeu:  ele sugereaza un Dumnezeu limtat în timp si spatiu în timp ce toate cele trei Persoane ale Treimii sunt vesnice, fara inceput si fara sfarsit .

Din nou, icoanele nu îl reprezinta pe Dumnezeu în esenta Sa, ci doar Logosul întrupat, asa cum l-au vazut-o cu adevarat oamenii. Orice încercare de a-L reprezenta pe Dumnezeul ascuns si nevazut este nu numai imposibila, ci reprezinta chiar o

erezie.

3. Imaginile ignora caracterul transcendent al lui Dumnezeu, ca si omniprezenta Lui.

Domnul Iisus, ca a Doua Persoana a Dumnezeirii a putut fi vazut. Cei care au umblat cu El nu au tras nici o concluzie negativa cu privire la transcendenta sau omniprezenta lui Dumnezeu.

Credinciosul se poate ruga oriunde, fara sa aiba nevoie de obiecte sfinte care sa-i asigure accesul la Dumnezeu.

Aveti dreptate. Daca nu ne putem ruga oriunde, avem o serioasa problema. Dar petru mine icoanele sunt ca o frumoasa cântare crestina. Pot trai foarte bine si fara aceasta, dar prezenta ei ma ajuta sa-mi concentrez spiritul si sa mi-l îndrept catre Creatorul si Mântuitorul meu. De ce as renunta la ea?

Asemenea cântarii, icoana nu-mi asigura accesul la Dumnezeu, dar ma ajuta sa uit lumea cu problemele ei si sa ma gândesc la El.

Am citit un articol foarte interesant care sustinea ca în bisericile din primele veacuri, instrumentele nu erau permise în biserica, fiind considerate prea "lumesti", contaminate de spiritul hedonist al lumii. Biserica Ortodoxa continua sa le evite, dar majoritatea bisericilor protestante le folosesc.

Am citit cu interes articolul "Râul de Foc" de Dr. Alexandre Kalomiros, tradus în româna de Mihai Oara.  Consider ca articolul reprezinta o tentativa originala de a prezenta intr-o forma quasi-poetica o problema teologica fundamentala: cea a compatibilitatii dintre dragostea lui Dumnezeu si asertiunea scripturistica a existentei iadului, parte a celor care resping dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu.

Autorul foloseste un limbaj metaforic: el înfatiseaza dragostea lui Dumnezeu ca pe un râu de foc care atinge pe toti oamenii. Pe unii, râul de foc îi lumineaza, îi încalzeste, îi fericeste. Sunt cei în inima carora dragostea lui Dumnezeu gaseste rezonanta receptivitatii. Acelas râu îi arde, îi mistuie pe altii, pe cei refractari, ostili dragostei lui Dumnezeu.  În paranteza as vrea sa spun ca aceasta viziune ridica o întrebare directa, foarte personala:  Ce

atitidune avem fata de dragostea lui Dumnezeu?

Impresionat de rafinata poezie de idei a articolului, mi-am adus aminte de gânduri scrise cu 80 de ani în urma de poetul crestin Dimitrie Nanu:

"Adevarul despre Dumnezeul Bibliei este cea mai înalta poezie.  Eticul si esteticul se contopesc în gândirea biblica crestina".

Spunând acestea, nu înseamna ca nu se pot ridica obiectii semnificative la continutul de fond al articolului.  Despre ele, cu ajutorul Domnului, în alte câteva note.Aticolul "Râul de Foc" scris de Dr.  Alexander Kalomiros opereaza cu probleme teologice fundamentale ca de pilda cea a dragostei vesnice a lui Dumnezeu si compatibilitatea ei cu conditia de iad a unora din oamenii creati de Dumnezeu.  As avea unele consideratiuni pe marginea acestui articol, nu insa înainte de a solicita traducatorului unele precizari:

1. Din lectura textului tradus de Dvs.,  cum caracterizati viziunea lui AK cu privire la actul soteriologic:

a. un proces monergistic dinspre om?

b. un proces monergistic dinspre Dumnezeu?

c. un proces sinergistic?

2. Ce loc a dat autorul  articolului în lucrarea sa Jertfei de la Cruce în revelarea dragostei divine?

3. Considerati ca doctrina substituirii este o inventie a "teologiei occidentale" responsabila de "aparitia ateismului"?   Cu mii de ani înainte de Augustin si Anselm, David scria:  "nebunul zice în inima lui nu este Dumnezeu".  Tot cu mii de ani înainte de era crestina, Isaia definea - în mod profetic -  actul substitutiei în jertfa Celui care a fost dus ca o oaie muta înantea celor ce o tund".  El scria în Isaia 53: "Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre.  Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile

Lui suntem tamaduiti".

4. Când Crezul afirma ca "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire"  Domnul Iisus Christos  a murit pe cruce, acest pentru    sugereaza sau nu substitutia?

5. Este oare negata notiunea de "pacat stramosesc"?  Exista o opinie unitara ortodoxa în aceasta privinta?

6. Este iadul o stare, un loc sau si una si alta?

7. Acorda Ortodoxia vreun loc suveranitatii lui Dumnezeu în mântuire?

Încerc sa raspund acum întrebarilor dumneavoastra.

Vreau sa remarc mai întâi ca ideile din eseul "Râul de foc" îi apartin lui Kalomiros, cu toate ca le-am gasit bune si interesante.

1.  Din lectura textului tradus de Dvs.,  cum caracterizati viziunea lui AK cu privire la actul soteriologic:  - un proces monergistic dinspre om?  - un proces monergistic dinspre Dumnezeu? - un proces sinergistic?

Nu cred ca AK atinge toate aspectele mântuirii în acest eseu. Ar fi nedrept sa-l acuzam de lipsa anumitor învataturi importante despre mântuire, pentru ca nu si-a propus sa scrie un tratat complet despre soterologie.

Îmi pare totusi ca implicit sau explicit el vede mântuirea ca un act sinergistic. Într-adevar, el vorbeste despre dragostea în actiune a lui Dumnezeu (aspect mai putin vizibil în eseu) si despre necesitatea raspunsului uman la aceasta dragoste.

În general teologia ortodoxa are o conceptie sinergistica despre mântuire.

2.  Ce loc a dat autorul articolului în lucrarea

sa Jertfei de la Cruce în revelarea dragostei divine?

Asa cum am mentionat, acest aspect important nu este tratat în eseu, fapt scuzabil prin concentrarea autorului la câteva întrebari care sunt enuntate la început.

3.  Considerati ca doctrina substituirii este o inventie a "teologiei  occidentale" responsabila de "aparitia ateismului"? Cu mii de ani înainte de Augustin si Anselm, David scria:  "nebunul zice în inima lui nu este Dumnezeu". Tot cu mii de ani înainte de era crestina, Isaia definea - în mod profetic - actul substitutiei în jertfa Celui care a fost dus ca o oaie muta înaintea celor ce o tund". El scria în Isaia 53: "Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti".

Cred ca este legitim si corect sa vorbim de substituire în opera de mântuire. Dar exagerarea lui Anselm a constat în reducerea acestei substituiri la un act pur juridic. În urma acestei reduceri, jertfa Domnului Iisus apare ca un act îndreptat exclusiv catre potolirea mâniei lui Dumnezeu si nu atinge de loc natura umana. Cu alte cuvinte, îl satisface pe Dumnezeu, fara a ne schimba pe noi. Aceasta deschide calea catre conceptia dupa care credinta, vazuta doar ca acceptare a jertfei lui Hristos, este singura conditie a mântuirii. Nenumaratele texte ale Noului Testament care vorbesc despre nevointa noastra sunt astfel neglijate. Va rog sa observati ca în întreaga Predica de pe Munte, Domnul Iisus nu vorbeste de loc despre "acceptare" ci despre "a face" si "a fi".

4.   Cand Crezul afirma ca "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire" Domnul Iisus Christos  a murit pe cruce, acest pentru sugereaza sau nu substitutia?

Sigur ca se refera la o substitutie, dar nu în mod necesar la una juridica. Orice act de dragoste jertfitoare implica o substitutie. Cred ca am raspuns deja mai sus acestui punct.

5.  Este oare negata notiunea de "pacat stramosesc"?  Exista o opinie unitara

ortodoxa în aceasta privinta?

Ortodoxia respinge învatatura catolica despre pacatul stramosesc care ni se imputa noua. Eu nu sunt considerat vinovat de pacatul lui Adam, ci de propriile mele pacate. Totusi, într-un fel pacatul stramosesc are efect asupra mea, prin degenerarea rasei umane si prin crearea unui mediu favorabil pacatului.

Un exemplu ilustrativ este urmatorul. Într-o familie tatal este betiv si îsi abuzeaza copiii fizic si sexual. Mama se drogheaza si îsi neglijeaza copiii. În cele mai multe cazuri, în aceste conditii copii vor creste depravati si rai si vor repeta pacatele parintilor. Deci pacatul parintilor nu se imputa copiilor, dar creaza premisa pentru coruperea acestora.

6.  Este iadul o stare, un loc sau si una si alta?

Aceasta întrebare ma depaseste. Totusi eu înclin sa cred ca este amândoua?

7.  Acorda Ortodoxia vreun loc suveranitatii lui Dumnezeu în mantuire?

Cred ca da, cu conditia ca aceasta sa nu însemne predestinatie. Dumnezeu este cel care ia initiativa ca sa ne atraga la el, ne da circumstante în viata, ocazii de a ne pocai si crede, ne chiama prin glasul Bisericii, al preotilor sau predicatorilor, etc. Toate acestea sunt manifestari ale suveranitatii lui.

Întrebarile dumneavoastra îmi atrag atentia ca ar trebui sa public ceva pe OrthoLogia care sa balanseze si sa completeze opiniile lui Kalomiros. În sensul acesta, va multumesc pentru ele, si privesc mesajele dvs. ca un mare ajutor.

Am aratat în nota precedenta emotia pe care metafora "râului de foc" aplicata la dragostea lui Dumnezeu care lumineaza si incalzeste - mi-a produs-o.  Am reflectat ca adesea incandescenta este contagioasa si ca cei care au fost atinsi de raza dragostei ce poneste de la crucea Golgotei, sunt si ei raze de dragoste sunt stropi de caldura si lumina în matca râului de foc.

In articolul recenzat, reflexul uman ce raspunde valurilor binecuvinatate ale râului de foc sunt adumbrite de patriotismul denominational. Mi se pare ca dragostea lui Dumnezeu nu cunoaste

bariere denominationale, ca nimeni nu detine monopolul dragostei divine. Cand un ortodox, catolic sau protestant iubeste pe Christos si crede în El, ei se simt deopotriva aproape de dragostea lui Dumnezeu.

In articol se face o caracterizare pertinenta a etapei istorice a crestinatatii de azi: este mentionata starea de apostazie, o vreme în care ateismul are caracter de masa. Mi-a placut ca Alexandre Kalomiros se refera nu numai la ateismul filosofic ci si la cel practic: Ce folos ca cineva nu respinge ideea de Dumnezeu, daca traieste ca si când Dumnezeu n-ar exista?

Sunt în dezacord cu AK în identificarea cauzelor care au condus la o asemenea conditie trista. AK îl gaseste reponsabil pe Augustin, care în lucrarile lui a sustinut doctrina substitutiei, ca mecanism al explicarii faptului ca crucea lui Christos a satisfacut deplin cerintele dreptatii lui Dumnezeu în baza careia dragostea infinita a lui Dumnezeu aplica hotarirea de iertare a lui Dumezeu catre oamenii pacatosi. Mi se pare ca la cruce se intalnesc în chip minunat, în chip divin - dragostea lui Dumnezeu si dreptatea Lui. Ca Dumnezeu este desavarsit de drept o spune Mantuitorul la Ioan 17: "Dreptule Tata". Daca Dumnezeu nu e drept, cine este drept? Consider o exagerare sa-l declari pe Augustin un fel de patron al ateismului contemporan. Aceasta în timp ce traditional, Biserica Ortodoxa îl numeste "Fericitul Augustin".

Faptul ca o asemenea asertiune este generata de patriotismul denominational se evidentiaza atât în VT cat si în NT.  Psalmul 14 spune despre "nebunul care zice în inima lui "nu este Dumnezeu", cu multe secole înainte de convertirea la crestinism a lui Augustin.  Sfântul Apostol Pavel în Romani 1 dezvaluie adevaratele cauze ale ateismului:  adevarata credinta în Dumnezeu este o credinta activa; mintea si viata cuiva care nu pastreaza pe Dumnezeu în constiinta lui/ei se întuneca.  Este un efect sinergetic între intunecarea mintii si trairea unei vieti corupte. Ce as vrea sa sugerez?  Râul de foc al dragostei crestine uneste; denominationalismul cu multiplele lui nuante, desparte. Mi-a placut un vers scris de un poet crestin de mare sensibiltate spirituala. El scria:

   M-a biruit, Isuse-a Ta iubire,   De-acuma poti cu orice sa legi!

Fie ca râul de foc al dragostei deplin aratate la cruce în jertfa lui Christos sa ne învete sa iubim pe toti câti si-au gasit adapostul sub sângele Mielului lui Dumnezeu.

Mai întâi o observatie cu privire la Fericitul Augustin.

Biserica Ortodoxa îl cinsteste pe Augustin, dar în acelasi timp a descoperit în scrierile lui sâmburele unor idei care ulterior au fost dezvoltate în catolicism si protestantism. Spun "sâmburele" pentru ca Augustin nu le-a dezvoltat pâna la ultimile consecinte. Acestea includ:

Clauza "filioque" adaugata de catolici Crezului Niceo-constantinopolitan

Conceptia despre predestinare, preluata si dezvoltata mai ales de Calvin

Explicatia juridica a mântuirii

Din aceasta cauza, Augustin este mult mai studiat si apreciat în Vest decât în Est. Oarecum cazul lui Augustin se aseamana cu acela a lui Origen, care este apreciat pentru unele lucrari, dar condamnat pentru altele, cum ar fi acelea în care expune teoria sa despre apokatastasis - mântuirea generala.

În ce priveste subiectul mântuirii, Biserica Ortodoxa nu atât respinge conceptia juridica, ci mai mult o critica drept o simplificare si o trunchiere a întelesului deplin al lucrarii lui Hristos. Citeam într-o lucrare a Episcopului Kalistros Ware ca exista cinci conceptii sau explicatii ale operei mântuitoare a lui Hristos. Biserica Ortodoxa nu se pronunta pentru una din ele ci mai degraba le admite pe toate, recunoscând faptul ca opera de mântuire este un mister, o taina pe care nu o putem explica în mod reductionist.

In articolul sau "Râul de Foc", AK face o incursiune în psihologia ateismului atribuind o componenta gnoseologica originii ateismului si anume faptul ca teologiile protestanta si catolica accentueaza nu numai asupra dragostei lui Dumnezeu ci si asupra sfinteniei si dreptatii lui Dumnezeu, în temeiul careia Dumnezeu uraste pacatul.  Întelegerea caracterului complex al naturii divine, admiterea perfectiunii absolute a lui Dumnezeu si în iubire si în dreptate (justitie), armonia neumbrita a atributelor divine este larg

sustinuta de Biblie si esentiala în cunoasterea Dumnezeului cu care avem aface: este nu Dumnezeul plasmuirilor noastre, ci Dumnezeul Bibliei.  Nu exista contradictie între dragostea lui Dumnezeu si dreptatea Lui.  în atitudinea fata de om dreptatea lui Dumnezeu se arata în faptul ca Dumnezeu iubeste pe pacatos dar uraste, dezaproba pacatul.  Sfântul Ioan dezvaluie cauza ateismului: "oamenii iubesc mai mult întunerecul decat lumina si nu vor sa vina la lumina ca sa nu li se vadeasca faptele, care sunt rele".  Ateismul are cauze morale. Ateismul este justificarea ideatica a unor optiuni fundamentale imorale.

Consider ca afirmarea atât a dragostei cat si a dreptatii lui Dumnezeu este biblica. Aceasta afirmare este o necesitate, în temeiul careia pacatosul poate fi îndreptat spre calea mântuirii. În fapt, crucea de la Gologota este o afirmatie stralucita, deopotriva a dragostei infinite a lui Dumnezeu, care "a dat pe Singurul Sau Fiu ca sa fie Mântuitorul pacatosilor" si a dreptatii lui Dumnezeu, care a pedepsit pacatele multora în "Mielul fara cusur si fara prihana". Ce frumoasa îngemanare a dragostei si dreptatii lui Dumnezeu dezvaluie crucea! Dreptatea lui Dumnezeu nu este o dreptate rece ci este o dreptate care include si dezvolta iubirea. Cel mântuit prin Isus nu este numai iertat prin har ci este unit cu Christos, copil al lui Dumnezeu, mostenitor al vietii vesnice. Matematic vorbind, mântuirea nu aduce pe om de la minus infinit la zero ci de la minus infinit la plus infinit. Adevarul despre Dumnezeu nu genereaza ateism. Respingerea adevarului despre Dumnezeu genereaza ateism. Crestinismul fara Betleem, Golgota si cer este un crestinism fara Christos; ateismul este nu o optiune gnoseologica ci una morala. Omul este raspunzator înaintea lui Dumnezeu pentru optiunile sale.

Ferice de cei ce înoata în Râul de Foc în calitatea de cuceriti de dragostea lui Dumnezeu, stralucind atât de minunat la cruce. Între acestia a fost si Fericitul Augustin, care a spus asa de frumos: "Nelinistit este sufletul meu, pana ce si gaseste odihna în Dumnezeu" ."Mânia lui Dumnezeu se descopera din cer împotriva oricarei pagânatati si rautati a oamenilor care înabuse adevarul prin nedreptate".

Este greu pentru un cititor avizat al Scripturii sa nu retina o declaratie atât de categorica scrisa

de Sf. Apostol Pavel sub inspiratia Duhului Sfânt.

Termenul "mânie" nu este similar cu mânia producatoare de adenalina a omului. Mânia lui Dumnezeu este atitudinea lui Dumnezeu de dezaprobare categorica a pacatului.  Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi considerata cu nici un chip o cale de tolerare a pacatului.  Dumnezeu este Dragoste si tot ce face El poarta amprenta dragostei, dar nu o dragoste care poate coexista cu nedreptatea ci o dragoste care asigura biruinta dreptatii.  A nega orice aspect juridic în virtutea dragostei lui Dumnezeu si a nega ca la cruce "El a purtat pacatele noastre în trupul Lui pe lemn pentru ca noi fiind liberi fata de pacat sa traim pentru Dumnezeu" nu suna nici biblic, nici ortodox.  Iata de ce, sugerez ca substitutia salvifica de la cruce are doua fetze: una este ca exprima dragostea, alta ca exprima dreptatea.  Este o zicala a poporului roman:  "A iubi însemneaza a te aseza în locul fiintei iubite".  Asa a facutChristos: ne-a iubit, si S-a asezat în locul nostru de pacatosi vrednici de osânda.  Profetul Isaia zice:  "Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti".  Aceasta substitutie motivata de iubirea infinita a lui Dumnezeu a satisfacut pe deplin în acelas timp si cerintele drepatii si sfinteniei lui Dumnezeu.

Stiu un cantec indragit de crestinii ortodocsi care fac parte din miscarea numita "Oaste Domnului.

Prin locuri minunate adesea am trecutSi-atatea vai si dealuri în viata am vazut,Dar niciun deal din lumeNu nu m-a atras asaCa cel al carui numeSe cheama Golgota........................................................Tu, omule, ce-n lumeSuspini impovarat,Inalta alt tau suflet spre dealul minunat:Acolo vezi pe Domnul zdrobit pe crucea Sa:Iubirea si dreptateaLe-arata Golgota!

Râul de foc este un râu al iubirii dar un râu al unei iubiri parfumata de drepatea divina.

"Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El

si prin ranile Lui suntem tamaduiti".  Aceasta substitutie motivata de iubirea infinita a lui Dumnezeu a satisfacut pe deplin în acelas timp si cerintele drepatii si sfinteniei lui Dumnezeu.

Ati scris lucruri frumoase, pe care le primesc din toata inima. Ceea ce am dorit prin publicare articolului Râul de Foc a fost sa scot la lumina o conceptie mai larga a mântuirii decât aceea pur "forensica". Desigur, Hristos a murit pentru noi si a suferit pedeapsa care ne da pacea. Dar exista si celalalt aspect, al lucrarii Lui catre noi, nu numai catre potolirea mâniei lui Dumnezeu. Scriptura ne prezinta o lucrare de mântuire care este nu numai între Hristos si Dumnezeu, ci si între Hristos si oameni. Mântuirea înseamna si zdrobirea puterii pacatului si a mortii, pregatirea caii catre cer. Suntem mântuiti nu doar pentru ca nu ne mai sunt socotite pacatele, ci si pentru ca suntem transformati, devenind astfel placuti Tatalui.

Cineva spunea ca în Ortodoxie conflictul nu este între dragostea si drepatate lui Dumnezeu, ci între viata si moarte. Eu cred ca taina mântuirii este atât de mare încât le cuprinde pe toate.

Apreciez poezia pe care mi-ati trimis-o. Este drept si potrivit sa ne apropiem de Dumnezeu nu doar cu ratiunea ci si cu poezia.

Cu privire la culegerea de citate "Rugaciunea Inimii":

1.   Apare ca fiind o rugaciune individuala.  De ce cuvantul "Doamne" nu înseamna a-L recunoaste pe Iisus ca Stapan al "meu" nu al "nostru".  îmi plac citatele care se refera la o relatie individuala, personala cu Mantuitorul.  De multe ori, generalul mascheaza particularul.

2.   Portivit cu sensul ebraic al numelui Iisus, acest nume spune despre El ca Dumnezeu devenit om, ca unul care este Mantuitorul (vezi Matei 1:21), în timp ce numele Christos spune despre faptul ca El e Unsul, Mesia.  În Vechiul Testament erau unsi imparatii, preotii si profetii.  Numele Christos dezvaluie slava oficiala a Domnului nostru.  (vezi Ps. 45:  "De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tau te-a uns...").

3.   Transferul de naturi umana/divina

sustinut de teologia ortodoxa necesita cel putin o succinta explicitare:  sunt indumezeiti toti oamenii? Oamenii "indumnezeiti" mai au natura umana?  Mai sunt în pericolul de a pacatui?

Oricum, multumesc aurorului culegerii de citate pentru ca a subliniat ce însemnatate are în viata spirituala rugaciunea inimii, rugaciunea facuta dintr-o inima smerita, patrunsa de respectul si dragostea lui Dumnezeu.

3.  Transferul de naturi umana/divina necesita cel putin o succinta explicitare:  sunt indumezeiti toti oamenii? Oamenii "indumnezeiti" mai au natura umana?  Mai sunt în pericolul de a pacatui?

Nefiind eu însumi un teolog, încerc sa raspund la aceste întrebari prin prisma învataturii si traditiei ortodoxe, asa cum o cunosc eu.

Îndumnezeirea este facuta prin harul lui Dumnezeu care lucreaza în noi. Dar ea se face numai prin cooperarea omului si de aceea nu toti oamenii sunt îndumnezeiti.

 Natura umana este patrunsa de Dumnezeu, ramânând în acelasi timp natura umana. Omul devine "transparent" în sensul de a nu-L mai ascunde, ci de a-L revela pe Dumnezeu. Spre deosebire de Hristos, noi capatam natura divina prin har, si nu o avem în noi însine. Grigore Palamas a facut o deosebire între fiinta sau esenta lui Dumnezeu si energiile Lui (viata, puterea, slava). Noi ne îndumnezeim participând la energiile lui Dumnezeu, nu la Fiinta Lui, care ramâne de nepatruns.

Procesul îndumnezeirii este infinit, deoarece Dumnezeu este infinit. Nu exista un capat absolut al îndumnezeirii. În viata viitoare, fiind împreuna cu Domnul Iisus, continuam sa crestem în aceasta îndumnezeire. Absenta pacatului în acea viata nu înseamna înca desavârsire. Într-adevar, Adam a fost inocent, dar nu a fost desavârsit.

În viata de acum suntem întotdeauna expusi pericolului de a pacatui.

Dialog Mihai Oara - SC

Martie 27 - Iulie 22, 2000SC

Urmaresc cu interes dialogul pe care îl purtati cu Pastorul D.  Branzei.  Este placut sa constati atitudine de bunavointa si respect reciproc intre purtatori ai unor puncte de vedere care ar parea aproape ireconciliabile. 

Îmi place sa cred ca pretuirea reciproca nu reprezinta numai o haina exterioara, ci este o refelectare a realitatii ca Dumnezeu este suveran sa-si creasca florile în diferite medii astfel încat, în caliate de crestini se cade sa fim sensibli la tot ce este "din El, prin El si pentru El".

As avea de formulat o întrebare în legatura cu o idee afirmata de Dvs, în una din scrisorile catre dl.  DB.  Dvs. afirmati ca Evreii, nu cei dintre Neamuri L-au rastignit pe Christos.  Am întalnit interpretari în care Pilat, în calitate de guvernator roman, care în final L-a predat pe Iisus în mâinile Iudeilor, este considerat de asemenea responsabil de actul nedrept al condamnarii la moarte a Celui Desavarsit de Drept.  în acest caz, Pilat este reprezentantul Romanilor, deci al Neamurilor.  Sub acest aspect Iisus a fost rastignit de Evrei si de Neamuri.

Mai este un aspect de considerat:  Iisus a murit pentru "noi oamenii si pentru a noastra mântuire" asa zice Crezul.  Noi "oamenii" înseamna pentru Evrei si pentru celelalte natiuni;  pacatele omenirii au facut necesara moartea pe cruce a lui Christos.  Mi se pare cinstit sa recunosc ca Domnul nostru a fost tintuit pe cruce si pentru pacatele mele.  Mi se pare ca nu avem nici un profit spiritual daca aruncam blamul rastignirii Domnului Iisus Christos numai asupra lui Israel.  Este profitabil sa fac o legatura intre Christosul crucificat si pacatele mele, nu ale altora.

Daca cumva aceste gânduri le socotiti neadecvate, îmi cer scuze.  Am dorit sa expun acest punct de vedere si, daca socotiti util îl considerati, fie pozitiv fie negativ.

Ati scris..

Dvs. afirmati ca Evreii, nu cei dintre Neamuri L-au rastignit pe Christos.

Vreau sa va asigur ca personal nu sunt unul dintre aceia care-i învinuiesc pe Evrei de rastignirea lui Hristos. Daca aceasta a rezultat din ce am scris, este o greseala pe care doresc sa o corectez. Aceasta acuzatie a servit ca pretext de anti-semitism, în timp ce eu însumi am multi prieteni dragi Evrei.

Mi se pare cinstit sa recunosc ca Domnul nostru a fost tintuit pe cruce si pentru pacatele mele.  Mi se pare ca nu avem nicun profit spiritual daca aruncam blamul rastignirii Domnului Iisus Christos numai asupra lui Israel.Este profitabil sa fac o legatura intre Christosul crucificat si pacatele mele,

nu ale altora.

Opiniile mele coincid cu ale dumneavoastra.

As dori sa observ ca uneori Dumnezeu poate pedepsi o întreaga natiune pentru anumite pacate. Dar aceasta nu îndreptateste pe oameni sa-si ia rolul de judecatori ai natiunilor. Îmi aminteste de Babilonienii prin care Dumnezeu a pedepsit Israelul, dar care erau ei însisi chiar mai rai, mai violenti, mai cruzi.

În rugaciunea lui Efrem Sirul, care se spune în Postul Mare, se zice, "Doamne fa-ma sa-mi vad propriile pacate, nu pe cele ale fratelui meu." Asa sa ne ajute Domnul.

Într-unul din mesajele postate de  Dvs. faceti comentarii derogatorii la adresa lui Teodor Popescu, imputandu-i "aroganta" de a modifica un paragraf fin Liturghia Sf.  Ioan Crysostom.   L-am cunoscut personal pe TP si pot sa atest ca a fost un om al lui Dumnezeu, un om care a fost împodobit cu podoaba rara a smereniei si a dragostei pentru sufletele cu care venea în legatura ca slujitor al lui Dumnezeu.

Dupa câte stiu modificarea la care va referiti a fost adresarea în rugaciune catre Maica Domnului, pentru mântuire.  Esenta a fost ca doctrina ortodoxa Îl declara Mântuitor pe Christos si ca atare, sufletul pacatos nu gaseste Mântuire la altcineva decât la El.  Era vorba de  consecventa doctrinara si liturgica a lui TP în oficierea slujbei, care implica raspundere personala, când pentru mântuire s-a adresat Domnului Isus Christos si nu Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu: a modificat un simplu mod de adresare.  A fost o modificare infima, care viza esenta lucrarii de mântuire numai în Isus Christos, si în nimeni altul (Fapte 4:12).  Sugerez ca n-a fost la mijloc "aroganta" ci simtul raspunderii unui preot care dorea sa fie consecvent în doctrina ortodoxa cu privire la Mântuitorul.  A-L declara pe Isus singurul Mântuitor nu este aroganta.

As dori sa declar ca personal îl respect pe Tudor Popescu, despre care am auzit lucruri frumoase, inclusiv de la persoane care îmi sunt foarte apropiate. Sunt convins ca a fost un om bun care a predicat Evanghelia, a adus suflete la Dumnezeu si le-a ajutat sa creasca în viata lor de credinta. Eu nu sunt nici vrednic, nici calificat sa-l judec ca om în ce priveste caracterul lui.

Totusi, se întâmpla ca oameni spirituali si cu un caracter minunat sa faca greseli publice. Actele si vorbele publice sunt deschise unei discutii publice, si numai la acestea ma pot referi. În acelasi sens Ap. Pavel l-a putut public mustra pe Ap. Petru pentru actul lui public de separare de neamuri, sub influenta iudaizatorilor. Aceasta nu a însemnat un comentariu derogator. Vorbele lui Pavel au fost importante pentru ca atitudinea publica a lui Petru putea duce la învataturi gresite în biserica.

Doar în sensul acesta mi se pare ca felul în care Tudor Popescu a iesit din Biserica Ortodoxa nu a urmat cel mai bun curs posibil. Parerea mea este ca atunci când a izbucnit disputa cu privire la schimbarea liturghiei, Tudor Popescu era deja un Protestant în adâncul sufletului sau. Dovada este faptul

ca odata caterisit, el a creat o biserica cu un caracter pur protestant. În adunarea sa din Carol Davila nu se facea de loc liturghie (modificata sau nu), nu existau icoane si nu se practicau multe alte traditii ortodoxe. Faptul acesta nu ma deranjeaza, caci exista atât de multe biserici protestante sau neo-protestante cu oameni sinceri si buni, care-L iubesc pe Domnul. Dar ceea ce observ eu este ca, în inima lui, Domnul Tudor Popescu nu mai era de loc ortodox.

Schimbarea pe care a facut-o în liturghie nu era nici lipsita de importanta, nici cu totul necesara. Cum ati scris si dvs., teologia ortodoxa recunoaste ca Iisus Hristos este singura Cale de mântuire, El este Autorul si Capetenia mântuirii noastre. De multe ori liturghia foloseste un limbaj poetic, care include hiperbola. Mai mult decât atât, cuvântul original de "mântuire", care pentru noi are astazi doar un continut religios, însemna original "salvare", "scapare", si în acest sens orice om poate sa "scape" pe un alt om. Noi toti avem potentialul sa "salvam" pe altii prin rugaciunile si faptele noastre, asa cum scrie si Ap. Iacov în epistola sa.

Poate ca întelesurile acestor cuvinte pot da nastere la confuzii. Este datoria preotului sau a pastorului sa lamureasca aceste confuzii pentru credinciosi. Tudor Popescu ar fi putut foarte bine lasa liturghia neschimbata si ar fi putut folosi omilia din cursul liturghiei pentru a explica oamenilor ca Mântuitorul nostru, într-un sens ontologic absolut nu este decât Iisus Hristos. Aceasta ma face sa cred ca el nu a fost interesat doar în explicarea unei doctrine, ci a urmarit o reforma în Biserica Ortodoxa, care este de altfel foarte conservativa în aceasta privinta. Acest conservatism este bun, pentru ca a ferit-o de erezii si de erorile catolicilor. Schimbarile mai importante se pot efectua numai într-un anumit fel, prin sinoade si cu acceptarea episcopilor. Sunt sigur ca Tudor Popescu cunostea aceste reguli, pe care le-a calcat constient si de buna voie.

Dupa parerea mea, TP ar fi putut urma un alt curs. Putea, de exemplu sa accepte corectarea pe care i-au facut-o episcopii si sa se margineasca la a explica învatatura corecta în biserica. Aceasta în cazul în care iubea Biserica si dorea sincer sa ramâna în ea. Daca conceptiile lui s-au schimbat si sufletul lui s-a simtit atras catre Protestantism, asa cum s-a dovedit de fapt, putea foarte simplu sa-si dea demisia ca preot si sa declare public ca a ajuns la convingeri protestante. Acesta ar fi fost o cale mult mai cinstita si mai putin creatoare de tulburare. Dar probabil în cazul acesta ar fi avut mai putini credinciosi care sa-l urmeze.

Cunosc cazuri de preoti care au avut diferente cu episcopii si au fost exclusi din biserica, dar au ramas în mod esential ortodocsi. Acesta este, de exemplu, cazul ortodocsilor stilisti. Cunosc cazuri de preoti care au devenit mari evanghelisti  si au contribuit la mari treziri spirituale, ramânând în Biseica Ortodoxa, cum a fost Ioan de Kronstadt. Cunosc preoti care s-au convertit la Protestantism si au anuntat public aceasta convertire. Dar TP a vrut sa ramâna în Biserica Ortodoxa si sa o transforme dupa preferintele lui, care s-

au dovedit ulterior a fi protestante.

Daca în compania mea descopar ca ar trebui sa urmam o cale diferita de cea decisa de presedinte, pot vorbi cu el, iar daca nu este de acord, îl pot accepta si urma, renuntând la parerile mele, sau îmi pot da demisia, daca nu vreau sa renunt la ele. Dar cel mai gresit curs este de a provoca scandal si tulburare în companie, de a începe o lupta interna, care sa demoralizeze pe toti colegii. Mi se pare ca TP a urmat tocmai o astfel de cale.

Dar trebuie sa recunosc faptul ca personal cunosc mult mai putin despre TP decât dvs. Daca faptele pe care le-am prezentat nu sunt corecte, va rog sa-mi atrageti atentia. Altfel ramân la parerea mea

As aplica acest text biblic la justificarea  unui mod oarecum prosecutorial prin care ati considerat experiente decisive de viata ale credinciosului Teodor Popescu, fost preot ortodox la Biserica Cuibul cu Barza din Bucuresti.

Pot sa afirm ca pentru TP, în etapa definitorie a vietii lui nu a fost nicidecum dilema Ortodoxie/Protestantism. Marea lui preocupare a fost sa traiasca si sa slujeasca crestinismul adevarat, asa cum este zugravit, în primul rând în Noul Testament.  Când a înteles ca intre un  crestinism de nume si cel real sunt diferente,  Isus si voia Lui a devenit pentru TP singurul criteriu primordial.  Îl aud si acum spunand:

"Adevaratul crestin se întreaba la orice pas:  Doamnei Isuse, îti place Tie sa fac acest lucru? Sa merg în acel loc? Sa vorbesc în felul asta?".  Tot el spunea:  "Niciun pas, iubiti ascultatori, fara Isus.  Orice pas fara Isus este un pas gresit". Sunt convins ca nici sinoade, nici personalitati eclesiastice, nici eu sau altcineva nu are ultimul cuvânt de spus cu privire la cazul TP ci ultimul cuvânt îl are Domnul:  El este judecatorul.  Eu si altii ca mine sau altii mai mari ca mine - suntem dintre aceia care trebuie sa alergam la mereu adapostul jertfei lui Isus pentru iertare si pentru o buna directie a vietii.

Am scris aceste gânduri stiind ca nu vor fi privite cu ostilitate, chiar daca în unele privinte s-ar putea sa aveti alte vederi.

În rugaciunea lui Efrem Sirul, care se rosteste în Postul Mare, se spune, "Doamne, ajuat-ma sa nu vad pacatele fratelui meu, ci propriile mele pacate." În spiritul Postului Mare si al acestei rugaciuni, ma abtin de la alte comentarii cu privire la Tudor Popescu. Asa cum am mai scris, am auzit multe lucruri frumoase despre dânsul, si din anumite puncte de vedere îl respect si admir, dupa cum în altele îl consider gresit.

Articolul "Aceasta este Ortodoxia" ridica probleme foarte însemnate, probleme care trebuie, cel putin sa dea de gândit.  Mi se pare semnificativa afirmatia IPS Mitropolitul Filip, care considera ortodoxia "unul din cele mai bine pastrate secrete în USA".  Din context nu rezulta cine sunt raspunzatori de pastratea "secretului".  Unii pot considera ca una din cauze este lipsa de

zel misionar a clericilor si credinciosilor ortodocsi.

Se dau exemple cum unii adepti ai altor denominatii crestine fac comentarii eronate cu privire la doctrinele si practicile ortodoxe, dar as afirma ca primordiala cauza revine celor ce ar trebui sa fie propagatori ai credintei lor.  Ar fi ne-realistic sa cerem adventistilor sau baptistilor sa fie progatori ai ortodoxismului.

As dau un exemplu care poate ilustra ceea ce afirm aici. Un intelectual roman din Sud-Estul USA si-a primit în vizita un nepot, un tânar de 16 ani. Din discutie în discutie, a aflat ca nepotul nu fusese botezat de parinti cand era copilas si s-a dus la preotul roman din acel oras, rugându-l sa catehizeze si sa boteze pe baietel.  Preotul i-a raspuns:  " Înainte de asta, trebuie sa considerati nevoile materiale al bisericii, sa faceti o donatie semnificativa bisericii si, în functie de asta vom sluji sau nu botezul."

Unchiul tanarului a fost profund dezamagit de un asemenea raspuns.

In articol se enumereaza obiectiuni facute de ne-ortodocsi cu privire la doctrina si practicile Bisericii Ortodoxe, ca de pilda: divinizarea sfintilor si icoanelor, estomparea învataturii despre nasterea din nou si despre caracterul esential în mântuire al jertfei Domnului Isus Christos.

Ma asteptam ca raspunzand acestor obiectiuni sa se fi facut o prezentare succinta dar pozitiva a punctului de vedere ortodox cu privire la punctele în discutie.  Numai argumentul istoricitatii, al vechimii - nu este edificator pentru toti. Declaratiile concluzive cu caracter teologic necesita argumentare.  Înteleg ca "atacurile" pe care le-ati combatut starnesc emotii,  dar chiar la emotii este potivit sa se raspunda cu argumente.

Timpul limitat nu îmi permite întotdeauna sa dezvolt în întregime anumite puncte, pe care dvs. le-ati identificat corect ca insuficient argumentate. Sper totusi ca prin continuarea dialogului, aceste goluri sa fie completate.

Din context nu rezulta cine sunt raspunzatori de pastratea secretului.pot considera ca una din cauze este lipsa de zel misionar a clericilor si credinciosilor ortodocsi.

Adevarul este ca Ortodoxia a avut dintotdeauna un stil putin diferit de cel al evanghelicilor în ce priveste evanghelizarea si misionarismul. Agresivitatea si zelul de a face convertiti, evanghelizarile pe stadioane, serviciile pline de emotionalism si alte manifestari de acest gen nu se potrivesc spiritului ortodox, care pretuieste sobrietatea, umilinta si tacerea. Am înteles din diferite surse ca misunile ortodoxe procedeaza prin a înfinta biserici si mânastiri, în care preotii si calugarii îsi desfasoara serviciile obisnuite, dar urmaresc în acelasi timp rugaciunea, postul si facerea de bine. Populatia din jur vine mai întâi din curiozitate, dar apoi unii sunt atrasi de spiritul pe care îl gasesc în biserica. Prezenta Duhului Sfânt este cea care îi converteste în cele din urma

pe oameni.

În ultima vreme, chiar si în USA, Biserica Ortodoxa a început sa deschida centre de misiune si probabil va urmari într-un mod mai consistent sa devina cunoscuta.

Preotul i-a raspuns:  "Înainte de asta, trebuie sa considerati nevoile materiale al bisericii, sa faceti o donatie semnificativa bisericii si, în functie de asta vom sluji sau nu botezul."

Aceasta este o situatie trista si sunt sigur ca nu s-ar fi întâmplat în biserica din care fac eu parte.

Dar exista o alta fata a problemei, aceea ca multi români vin la bisericile ortodoxe doar în calitate de "consumatori". Ce valoare are faptul ca îsi însusesc eticheta de ortodocsi? Nu numai atât, dar lipsa de interes se manifesta printr-o totala absenta a daruirii. Multe biserici ramân într-o continua criza financiara. În aceasta situatie, este oarecum normal ca un preot sa întrebe pe noii veniti, "Aveti de gând sa fiti membrii permanenti, sa participati la slujbe si sa daruiti bisericii?" Cred ca cei care sunt seriosi raspund în mod pozitiv, asa cum am facut-o si eu. Ceilalti vor intra altfel în marea masa a ortodocsilor nominali, care vin la biserica odata pe an.

În multe biserici neoprotestante, pastorii obtin contributii predicând despre faptul ca Dumnezeu le va da înzecit celor care doneaza. Multi evanghelici daruiesc având exact acest gând. Mi se pare ca aceasta practica nu este tocmai corecta, dupa cum nu este corecta practica unor preoti ortodocsi de a cere contributii pentru servicii.

Ma asteptam ca raspunzand acestor obiectiuni sa se fi facut o prezentare succinta dar pozitiva a punctului de vedere ortodox cuîn discutie.

Îmi însusesc pe deplin observatia dvs. si sper sa pot aduce lamuriri mai clare în viitor.

Dupa câte stiti, ortodocsii nu divinizeaza pe sfinti sau icoanele. Exista o mare deosebire închinarea care se acorda doar lui Dumnezeu si cinstirea sfintilor. Rolul icoanelor în credinta ortodoxa este descris în articolulOrthoLogia.

Înteleg ca "atacurile" pe care le-ati combatut starnesc emotii, dar chiar la emotii este potivit sa se raspunda cu argumente.

Sper din toata inima sa am prilejul de a aduce aceste argumente. Singura piedica este timpul limitat de care dispun.

Intr-unul din articolele Dvs.  pe site-ul "Ortho-Logia" sustineti ca mântuirea este prin Isus, în cadrul Bisericii, ca atât mai mult cu cât Biserica Ortodoxa este continuatoare directa a bisericii apostolice.  Am mers în Noul Testament sa vad ce spune Sfantul Apostol Petru despre mântuire.  Am gasit la Faptele Apostolilor 4:12 urmatorul text:  "In nimeni altul nu este mântuire caci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie sa fim mântuiti.  Am aplicat logica matematica, potrivit careia doua negatii (sau minus cu minus) = afirmatie (sau plus).  Aceasta logica are doua clauze:  Persoana în care este mântuire: Sf. Petru spune ca în exclusivitate prin Isus este mântuire;   Numele dat oamenilor:  numai Unul - Isus.  Niciun alt nume sub cer, nici chiar numele unei Biserici istorice, apostoloce.  Mi se pare ca acest text exclude orice "si" la Persoana Domnului Isus Hristos ca mântuitor.

Biserica este formata din oameni pacatosi, mântuiti.  Înainte de a fi ziduri, Biserica sunt "pietre vii" unite prin Duhul Sfanr ca sa fie un templu sfânt în Domnul.  Nu poate fi cineva si mântuit si mântuitor în acelasi timp.

- Bine, va zice cineva, dar Biserica n-are niciun rol în propagarea mântuirii?

- Propagarea mântuirii, bucuria mântuirii, nadejdea mântuirii sunt una si mântuirea în sine este cu totul altceva.  Singura adresa pentru a afla mântuirea este la Isus cel Rastignit pe cruce.  Singura asociere a celor mântuiti prin Isus ca sa traiasca în lumina mântuirii Lui, este Biserica, locul exersarii dragostei fratesti, al închinarii adevarate.  As vedea ca un credincios este în Biserica nu ca sa fie mântuit, ci pentru ca a fost mântuit.

Tudor Popescu spune ca în planurile vesnice ale lui Dumnezeu Hristos si

Jertfa Lui sunt de nedespartit, dupa cum si Hristos si Biserica Lui sunt de nedespartit.  Mântuirea este numai prin Hristos în virtutea Jertfei de la Cruce si cineva devine madular îb Biserica numai în temeiul mântuirii pe care El în dragostea Lui o ofera pacatosilor prin har, prin credinta.

În una din scrisorile catre Pastorul Branzei scrieti:

Convertirea se refera adesea la o schimbare a convingerilor religioase. Cineva se poate converti de la budism la crestinism, sau de la crestinism la iudaism (am vazut cazuri), sau de la protestantism la Ortodoxie. Convertirea poate avea diferite cauze, unele tinând de meritele intrinseci ale unei credinte, altele de circumstante exterioare. Steinhardt a devenit crestin ortodox pentru ca a fost convins de realitatea lui Hristos si a Bisericii Sale. Henri de Navarra a devenit catolic pentru ca sa poata fi acceptat ca rege al Frantei. Din cauza ambiguitatii motivatiilor interioare ale omului, as ezita sa declar ca oamenii au nevoie de convertire. Aceasta este o simpla preferinta semantica, si cred ca vei fi de acord cu mine.

Va rog sa-mi permiteti urmatoare obiectiune:

Convertirea în sensul biblic are numai o directie: de la pacat, la Dumnezeu.  Este un sens superficial sa declare cineva "convertire" schimbarea religiunii sau cea a denominatiunii crestine din care face parte.

Mântuitorul le spunea unora:  "Daca nu va intoarceti la Dumnezeu si nu va faceti ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti vedea Împaratia lui Dumnezeu"  Înteleg ca sensul biblic profund al convertirii înseamna nu intoarcerea la vreun pastor, predicator, papa sau cleric de orice afiliatiune ci intoarcere la Dumnezeu. Sfantul Ap. Pavel  le scrie Tesalonicenilor:

"De la idoli v-ati intors la Dumnezeu".  Desigur, în lumina lui Romani 3 care atesta universalitatea pacatului se poate afirma, cu temeiuri biblice universalitatea nevoii de convertire (inteleasa ca intoarcere la Dumnezeu).

In rândurile Dvs. apreciati ca trebuesc exceptati de la nevoia de convertire crestinii ortodocsi.  Prin convertire eu înteleg nu schimbarea religiunii ci initierea practica a unei vieti dependente de Dumnezeu, traita zi de zi.

Nu cred ca ar fi în avantajul niciunui crestin sa fie exceptat de la aceasta. Dependenta de Dumnezeu este un mare privilegiu.spiritual.  Profetul Isaia adresandu-se Domnului Ii spune:  "Converteste-ma Tu si voi fi convertit".

Toti avem nevoie de vieti transformate prin Christos, toti avem nevoie de un moment decizional în viata în care sa putem zice ca si Psalmistul "învata-ma calea Ta Doamne: eu voi umbla în adevarul tau, fa-mi inima sa se teama de Numele Tau".  As zice pentru a fi un practicant Ortodox trebuie ca cineva sa fie în prealabil convertit = întors la Dumnezeu.

Sensul major al termenului biblic "convertire" nu este trecerea de la o religie la alta ci îndreptarea cu minte si inima catre Dumnezeu.

Cateva opinii:

- Convertirea este un act personal, individual

- Convertirea este un act responsabil, nu o decizie a parintilor pentru copii

- Convertirea nu se mosteneste: aceasta nu este spus în intentia de a nega conceptul Ortodox cu privire la botez

- Convertirea are urmari în modul de trai.  "Va faceti ca niste copilasi" exprima dependenta ca si simplitatea si caracterul direct al credintei.

În sensul în care dvs. definiti convertirea, nu pot sa fie decât de acord cu ce

ati scris.

Motivul pentru care în trecut am exprimat opinia ca ortodocsii nu au nevoie de "convertire" este faptul ca unii credinciosi neoprotestanti au convingerea ca cineva poate fi mântuit numai într-o adunare neoprotestanta sau numai în urma unei experiente dramatice.

Problema este ca termenul de "convertire" este un termen modern si nu se gaseste pe paginile Scripturii, asa ca oamenii îi pot da diferite întelesuri.

Deci...

Daca acceptam definita "Convertire = Întoarcere la Dumnezeu, pocainta si credinta exprimata prin fapte" atunci toti oamenii au nevoie de convertire.

Daca acceptam definitia "Convertire = Schimbarea convingerilor religioase" atunci continui sa cred ca ortodocsii nu au nevoie de convertire.

Dincolo de termenii pe care îi folosim, cred, din ceea ce ati scris, ca de fapt convingerile noastre sunt destul de apropiate.

Din ziarul Ziua, 14 iulie 2000, va citez din articolul "Ortodoxia romaneasca e creatie a romanitatii orientale - Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade catre Vintila Horia.”

Referindu-se la întaia tema, el îsi reafirma dezacordul fata de formula lui Blaga: "românii au sabotat istoria", opunând exemple reluate din micul Îndreptar Os Romenos, Latinos do Oriente. în primul rând, faptul ca "…de la formarea lui, pana la fanarioti, a fost nu numai prezent, ci activ în "Cruciada" împotriva Islamului si a lui "Grand Turc"… adica a fost activ în singura mare înclestare istorica pe care a cunoscut-o Europa de la Carol cel Mare la Ludovic al XIV-lea. România a fost însa sabotata de istoriografia europeana si deci e absenta din constiinta istorica a Occidentului …"

Odata deslusite aceste omisiuni, tatoneaza cu atentie posibilitatile Romaniei de a intercepta o conjunctura favorabila în dinamica geopoliticii occidentale.

"Este probabil ca, daca americanii si Occidentul ies victoriosi în razboiul (sau razboaiele) cu Rusia, toate tarile limitrofe sovietelor devin baze si posturi de avangarda, mai ales dupa încheierea armistitiilor. Extremul Occident (iberic) si-a pierdut actualitatea (europeana!) în secolul al XVII-lea, Franta a pierdut-o în 1918, Anglia în 1940. Ai vazut cum centrul de greutate si postul de "atentie marita" s-a deplasat treptat… catre Europa occidentala si centrala. Deocamdata centrul se afla acum în Germania - dar el se va deplasa spre Rasarit, pe istmul ponto-baltic, unde va ramâne multe sute de

ani…"

M-ar interesa un punct de vedere asupra acestui articol.

Personal, am impresia ca nobila calitate de "crestin" trece peste barierele nationale si ca în orchestra comunitatii crestine coloritul specific al fiecarui grup etnic face "muzica" mai armonioasa".  Ce minunat sa-L ai pe Christos ca pe Cel care ii învata pe frati armonia diversitatii si unitatea credintei.

Cred ca inima dvs. buna va face sa vedeti ceva frumos în multitudinea grupurilor crestine. Altii au o vedere mai putin optimista. În ce ma priveste, as prefera sa am acelasi punct de vedere cu al dvs., fara a renunta însă la ideea ca Biserica Ortodoxă, văzuta ca un loc în care ne vindecam sufletele, este mediul complet care ofera celor cu adevarat interesati plenitudinea mijloacelor de mântuire, sfintire si crestere în Hristos.

În ce priveste articolul, am multe rezerve fata de unele idei exprimate. Vad la Mircea Eliade aceasi atractie obsesiva fata de spiritualitatea occidentala pe care o au multi intelectuali români. Mi se pare ca are o inima împartita (termenul modern: schizofrenie), dorind ca noi românii sa ne pastram Ortodoxia (caracterizata prin conservatorism si mistica) şi în acelasi timp sa ne deplasam spiritualitatea catre Apusul rationalist, pragmatic si îndragostit de experiente moderniste.

În mod special ma dezamageste atitudinea negativa fata de tot ce reprezinta Rusia. Noi, care am trait sub comunism, avem de acum o reactie puternica împotriva a tot ce vine de la Rasarit. Este ceea ce englezii numesc "knee-jerk reaction". Dar acest reflex rusofob ne face sa pierdem din vedere ca Rusia a dat lumii nu doar comunismul (care în esenta lui venea din Occident si nu avea nimic de-a face cu adevarata spiritualitate ortodoxa), ci si o cultura vasta, frumoasa si profunda.

Obligatiile mele de servici m-au dus de multe ori în Rusia - am calatorit acolo de peste 20 de ori, în special la St. Petersburg). Din aceste calatorii, cât şi din contactul cu literatura si arta rusa am ajuns sa am o profunda apreciere fata de acest mare popor. Rusii sunt oameni buni si prietenosi, mai putin vicleni sau sireti decât românii, capabili de o dragoste plenara si de pasiuni foarte pure.

Cred ca în loc sa ne rupem de spiritualitatea ortodoxa-slava, am avea mai mult de câstigat daca am lua ce este bun în ea. Dumnezeu ne-a plamadit pe noi românii nu numai dintr-un material latin sau tracic, ci si din unul de etnie slavica. Daca repudiem aceasta mostenire este ca si cum ne-am repudia parintii sau bunicii. Mai bine sa-i multumim lui Dumnezeu ca ne-a asezat din punct de vedere geografic la întretaierea unor mari culturi si traditii, decât sa ne lipim numai de Occidentul care întâmplator detine astazi toata puterea în lume.

Va multumesc pentru articol.

Am si eu o întrebare. Am citit recent o carte intitulata "A Second Look at the Second Coming", care sustine pozitia istorica amilenialista a Bisericii Ortodoxe si se opune dispensationalismului si premilenialismului. Sper sa public cândva un articol pe aceasta tema pe site-ul Ortho-Logia. Întrebarea mea este care era pozitia lui Tudor Popescu în aceasta privinta si care este pozitia dvs. Am citit într-o biografie a lui TP ca ar fi avut o mare admiratie pentru Darby, unul din parintii dispensationalismului. Pe de alta parte, dispensationalismul este o învatatura moderna - virtual a aparut doar în prima jumatate a secolului 19. Aveti vreo opinie în privinta aceasta?

As dori sa raspund la întrebarea cu privire la controversa dispensationalism - an-istoricism.  Voi face, mai întâi,  câteva considerente cu caracter general, apoi ma voi referi pe scurt la felul cum privea TP aceasta problema si îmi voi expune, si mai pe scurt punctul meu de vedere.

As defini "dispensationalismul" pe scurt ca fiind o cale de periodizare a Bibliei.  O socotesc necesara, din moment ce însasi Biblia, cu VT si NT recunoaste cel putin doua perioade distincte: cea înainte de venirea lui Christos si cea de dupa venirea Lui.  La rândul sau, VT identifica diferite perioade: cea edenica (sau a inocentei), cea care a durat de la Adam la Noe (sau perioada legii naturale), cea de la Noe la Avraam, cea de la Avraam la Moise, cea de la Moise la Christos.  Iar Noul Testament subliniaza rostul esential al Jertfei de la cruce si al Rusaliilor si aparitia unei noi perioade, cea a Bisericii.  Escatologic vorbind, atât profetii VT cat si textele profetice din NT accentueaza asupra venirii a doua oara a lui Christos, asupra judecatii tuturor oamenilor, asupra "Nuntii Mielului" a  rasplatilor, a unui rai vesnic si a unui iad vesnic, asupra unor confruntari spirituale inspirate de Cel Rau prin Antichrist, etc, despre un final glorios cand Christos va fi totul în toti si Dumnezeu va fi totul în toti.  Mi se pare ca este normal ca cititorul Bibliei sa aiba o întelegere clara a periodizarii Bibliei.

Nu mi se pare corect sa se afirme ca Biserica Orthodoxa este purtatoare si sustinatoare a conceptului "amilenialist".  De ce?  Crezul zice despre Mântuitorul "Si iarasi va sa vie cu marire sa judece viii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea sfarsit".   Amilenialismul crede într-o împaratie simbolica, într-un mileniu simbolic si într-o Biserica existand chiar si fara venirea pe pamânt si moartea pe cruce a lui Christos, urmata de înviere, înaltare si coborirea Duhului Sfant pe pamânt.  Daca Biserica Ortodoxa ar crede asa ceva, conceptul ar fi si ne-biblic si ne-patristic.  Pe cate cunosc conceptul "chiliastic" este frecvent întalnit în literatura patristica, împreuna cu ideea iminentei veniri a doua oara a Mântuitorului si cu îndemnul la veghere în vederea acestei veniri.  Am întalnit crestini ortodocsi si chiar preoti ortodocsi puteric ancorati în acest gând.

Poetul Traian Dorz scria:

    El vine iar,    El vine iar,    Copii ai Lui ce-L asteptati,    Cântati, nu plângeti, o, cântati,    Curând s-o stinge-al vostru jar:    El vine iar!

Nu esti de acord cu mine ca periodizarea Bibliei este necesara?  Autorul Epistolei catre Evrei vorbeste revelatia prin Fiul ca fiind revelatia conclusiva a lui Dumnezeu, despre preotia Christica superioara celei Aaronice, despre Jertfa adusa de Marele Nostru Preot ca fiind adusa odata pentru totdeauna, despre un sanctuar nefacut de mâini umane si despre o închinare infinit mai buna.  Ce ar fi toate astea fara "periodizarea Bibliei"?

La aceasta caracterizare generala, as mentiona câteva idei biblice subliniate de J. N. Darby în legatura cu perodizarea Bibliei, si anume:

-          recunoasterea faptului ca Israel este poporul pamântesc al lui Dumnezeu, pentru care, potrivit celor aratate de profeti, Dumnezeu are rezervate în viitor, cand Îl va recunoaste pe Isus ca Mesia, mari binecuvantari;  Romani 9-11 ilustreaza aceasta idee;

-          Biserica este o entitate separata de Israel, formata din Evreii si Neamurile care L-au primit pe Christos ca Mântuitor personal.

-          Potrivit cu Ef. 1, Biserica are caracter ceresc, chemare cereasca. binecuvântari ceresti, nadejdi ceresti.  Dealtfel, Sf. Pavel spune: "Dar cetatenia noastra este în ceruri" (Fil. 3:20).

-          Perioada Legii (de la Moise la Christos) accentueaza nevoia oamenilor de Christos.

Galateni demonstreaza ca Legea nu aduce mântuire. Numai Christos aduce mântuire.  În vremea harului, instaurata de Christos, legea este oglinda care ne ajuta sa ne recunoastem pacatosi si sa venim la Christos cu rugaciunea: "Doamne, ai mila de mine, pacatosul".

Dialog Mihai Oara - SC

August 22 - Septembrie 30, 2000SC MO

Ce as vrea sa spun? Dispensationalismul nu este Darbysm ci este Biblism.  Este biblism istoric, apropiat de felul conceput se parintii apostolici în înterpretarea istoriei biblice.  Ortodoxia nu are de ce sa polemizeze cu teologii dispensationalisti: si Biserica Orthodoxa considera Biserica drept o entitate cu  totul noua si speciala.  Isaia o numeste "rodul muncii sufletului Lui" iar Sf. Pavel "trupul Lui, plinatatea Celui ce plineste totul în toti".  De ce s-o confundam cu Israel? Israel îsi are locul lui si binecuvantarile Lui, Biserica îsi are locul ei si binecuvantarile ei.

Cum vedea TP aceste probleme? Teologia lui TP era simpla dar profunda.  El considera ca Biblia înteleasa prin lumina Duhului Sfânt este absolut necesara si deplin suficienta sa reveleze felul de a lucra al lui Dumnezeu cu oamenii.  Cuvântul scris, inspirat al lui Dumnezeu reveleaza Cuvântul viu, întrupat al lui Dumnezeu.

Tema centrala a Bibliei este Christos si lucrarea Lui.  în centrul planului de mântuire al lui Dumnezeu a fost din totdeauna Christos si Jertfa Lui: în ochii lui Dumnezeu Christos si Jertfa Lui sunt de nedespartit si Christos si Biserica sunt de nedespartit.  Mântuirea, atât în VT cat si în NT a fost numai prin Christos.  Sfintii din VT au crezut în Mesia care va veni, cei din NT în Mesia care a venit si a murit pe cruce pentru  pacatosi.  Rânduielile levitice au fost umbre care aratau spre Mesia care avea sa vina.  Dupa TP atitudinea fata de Christos este cheia întelegerii istoriei Biblice.  Sub aspect escatologic, TP conform cu Ioan 14 si 1 Tes. 4 si 5 credea si ii era

scumpa ideea ca Mirele va veni sa ia Mireasa în Casa Tatalui.  El vedea doua etape ale celei de a 2-a veniri:

- pentru ai Sai (Rapirea)

- Cu ai Sai (Imparatia).

Cum vad eu lucrurile…

Când eram în tara, am scris urmatoarele versuri

O usa-n cer, Isuse, s-a deschis  (Apoc 4:1)O usa-n cer, Isuse, s-a deschisSi-am auzit chemarea-Ti sfanta,Rapita-n slava Ta de nedescris,"Osana"-n cor Mireasa-Ti cânta

       Refren:       Isuse-n vesnica-Ti marire       Ne-nalti prin sangele Tau scump,       Si coplesiti de-a Ta iubire,       Te adoram prin Duhul Sfant.

Intr-o clipita trupul ni-i schimbaAsemeni Tie, Domnul vietii,In nemurire ni-l vei imbracaSi-n frumisetea diminetii.

Vom fi cu Tine pentru vesniciiIn casa Tatalui gatita,Cu ceru-ntreg în sfinte armonii,Cânta-vom slava-Ti nesfarsita.

Asa vom fi!  Dar azi calatorimPrin a pustiei grea dogoare,Ne-nvioram când chipul ti-L privimIn fericita asteptarii.

Gândul la caracterul, chemarea si nadejdea cereasca a Bisericii îmi umple inima de bucurie.  Bucheismul pretins teologic care încearca sa raceasca bucuria aseptarii Mnatuitorului nu este nici Ortodox nici Evanghelic.

Va multumesc pentru expunerea pe care ati facut-o. Sper sa public în curând un articol cu privire la  Dispensationalism si Premilenialism.

Articolul Dvs., „Doua conceptii despre mântuire”, care subliniaza contrastul dintre conceptul occidental si cel rasaritean despre mântuire ar fi necesitat o fundamentare biblica si teologica.  Mi se pare necomun ca nu gasiti nici o apropiere între conceptul Ortodox si cel Catolic despre mântuire, si ca nu retineti nici un element pozitiv în conceptul anselmian al substitutiei între Christos si pacatos. Ontogenic vorbind, unirea cu Christos are doua laturi:  mai întâi,  Christos s-a coborât din cer la noi, luând chip ca al nostru, dar fara pacat: întruparea este un act de suprema condescendenta a lui Dumnezeu.  Dar, de ce a venit Isus în lume?  O spune Matei 1:21:  "Pentru a mântui pe poporul Sau de pacatele sale".  Tot în Matei se spune ca El da 

poporului Sau mântuirea "care consta în iertarea pacatelor".  A dilua realitatea ca omul e pacatos si ca are nevoie absoluta de Christos, Mântuitorul pacatosilor, mi se pare neortodox.  Când Sf. Apostol Petru spune despre El ca "a purtat pacatele noastre în trupul Sau pe lemn" nu este vorba aici de o substitutie?  A doua latura a unirii cu Christos este latura spirituala, morala si. simbolic vorbind, cea maritala:  cei îndreptatiti prin Christos sunt asezati în drepturile lui Christos, primesc Duhul Fiului Sau, sunt uniti în moartea si învierea Lui si fac parte sub aspect colectiv din Mireasa Lui, plinatate a Celui ce primeste totul în toti.  Ce har maret!  Un pacatos pierdut,  ridicat prin dragostea infinita a lui Dumnezeu pana la unirea cu Christos!

Când vorbim de mântuire, mi se pare extrem de important sa descifreze cineva Graiul Crucii.  As schita câteva din pretioasele învataminte pe care le învatam privindu-L pe Mântuitorul, crucificat.

1.            Marea gravitate a pacatului:  pentru mântuirea pacatosilor Isus Si-a dat viata.

2.            Absoluta sfintenie a lui Dumnezeu:  El nu lasa nepedepsit pacatul.

3.            Infinita dragoste a lui Dumnezeu care a dat Ce-a avut mai scump pentru noi. Crucea este expresia întelepciunii lui Dumnezeu în mântuire si cea mai înalta expresie a dragostei care se daruie pe Sine Însusi.

4.            Pe verticala, crucea spune despre o legatura permanenta dintre inima lui Dumnezeu si inima omului mântuit.  Pe orizontala. as vedea bratele întinse ale Mântuitorului gata sa primeasca la El pe pacatosi.

Ce as vrea sa sugerez?  Marea taina a Crucii lui Christos nu este nici monopolul   Estului nici al Vestului.  Bratele Lui cuprind oameni de pe toate meridianele: toti   pacatosi, toti uniti într-Unul, în Christos.  Iubite frate, ma straduiesc sa învat un mare adevar telogic proclamat de cruce:

Isus uneste, oamenii dezbina.

Ca de obicei, am citit cu interes comentariile dvs., si as dori sa fac si eu la rândul meu câteva remarci.

Mi se pare necomun ca nu gasiti nici o apropiere intre conceptul ortodox si cel catolic despre mântuire...

Sunt sigur ca o astfel de apropiere poate fi facuta, cum de altfel se poate face o apropiere fata de orice confesiune crestina. Partea frumoasa este ca toti credem ca mântuirea se primeste prin har, prin credinta si ca este posibila numai în urma lucrarii lui Hristos. Totusi, scopul articolului a fost sa faca distinctii, nu asemanari.

... si ca nu retineti niciun element positiv in conceptul anselmian al substitutiei intre Christos si pacatos.

Motivul principal pentru care Ortodoxia nu apreciaza conceptul substitutiei este ca prezinta lucrarea lui Hristos exclusiv ca fiind îndreptata catre Dumnezeu, pentru satisfacerea mâniei Lui. Teologii ortodocsi vad lucrarea lui Hristos ca fiind îndreptata si catre om, catre schimbarea naturii lui. În teoria substitutiei, mântuirea apare ca ceva exterior omului, care trebuie doar sa o accepte.

Diferenta apare foarte clar în întelegerea termenului grecesc "dikaios", pe care protestantii si evanghelicii îl traduc cu "a socoti drept", iar ortodocsii îl traduc cu "a face drept". Cu alte cuvinte, evanghelicii considera ca în urma substitutiei Dumnezeu ne socoteste a fi drepti, iar ortodocsii considera ca prin lucrarea lui Hristos si în urma unirii cu EL suntem facuti drepti.

Ontogenic vorbind, unirea cu Christos are doua laturi:  mai întai, Christos S-a coborât din cer la noi, luând chip ca al nostru, dar fara pacat. Întruparea este un act de suprema condescendenta a lui Dumnezeu.  Dar, de ce a venit Isus in lume?  O spune Matei 1:21:  "Pentru a mântui pe poporul Sau de pacatele sale".

Ortodocsii înteleg prin aceasta ca Hristos ne mântuieste de starea de pacat, si nu de o simpla lista a greselilor noastre trecute.

Tot in Matei se spune ca El da poporului Sau mântuirea "care consta in iertarea pacatelor".

Nu am reusit sa gasesc acest text. Am gasit doar ceva asemanator în Luca 1:77, "Sa dai poporului Tau cunostinta mântuirii întru iertarea pacatelor lor", unde în schimb nu apare de loc idea substitutiei.

Ortodocsii accepta conceptul de substitutie, dar nu ca un transfer de vinovatie, ci într-un alt sens. Este vorba de substitutia prin care Hristos ia o natura umana pentru ca noi sa luam o natura divina. Este o substitutie a dragostei, asemanatoare cu a celui care spala ranele unui bolnav, în loc ca bolnavul sa si le spele singur.

A dilua realitatea ca omul e pacatos si ca are nevoie absoluta de Christos, Mântuitorul pacatosilor, mi se pare neortodox.

Daca am dat de înteles undeva în articol ca omul nu ar avea nevoie de Hristos, sunt profund dezamagit. Nu am dorit sa diluez nevoia de mântuire, ci sa o întaresc. Eu cred, asemenea Bisericii Ortodoxe, ca toti suntem pacatosi si singura salvare este în Iisus Hristos, Mântuitorul pacatosilor.

Când Sf. Apostol Petru spune despre El ca "a purtat pacatele noastre în trupul Sau pe lemn" nu este vorba aici de o substitutie?

Noi întelegem prin aceasta ca desi El Însusi nu a avut pacat, Hristos a suferit din cauza pacatului. Fara ca sa fi pacatuit, El a îndurat toate consecintele pacatului.

A doua latura a unirii cu Christos este latura spirituala, morala si simbolic vorbind, cea maritala:  cei îndreptatiti prin Christos sunt asezati în drepturile lui Christos, primesc Duhul Fiului Sau, sunt uniti în moartea si învierea Lui si fac parte sub aspect colectiv din Mireasa Lui, plinatate a Celui ce primeste totul in toti. Ce har maret!  Un pacatos pierdut,  ridicat prin dragostea infinita a lui Dumnezeu pana la unirea cu Christos!

Cred ca orice ortodox ar fi de acord cu dvs. Ati descris foarte frumos ceea ce Ortodoxia vede

ca unire mistica dintre credinciosi si Hristos.

Când vorbim de mântuire, mi se pare extrem de important sa descifreze cineva Graiul Crucii.

Cred ca de fapt crucea este atât de bogata în semnificatii încât niciodata nu vom reusi sa le epuizam.

Am ascultat recent o caseta cu o expunere facuta de Parintele Hapko, profesor de teologie dogmatica la Seminarul Vladimir, în New York. El afirma ca în cruce avem cea mai perfecta cunoastere a naturii lui Dumnezeu, atât cât ne este îngaduita noua, oamenilor. Fr. Hapko mai spunea.. „Ce învatam de la cruce? ... Totul!”  La cruce întelegem ceea ce nu putem afla din natura sau din carti, anume ca Dumnezeu este dragoste care se exprima prin jertfa, o dragoste infinita fata de creatiunea Lui.

Ce as vrea sa sugerez?  Marea taina a Crucii lui Christos nu este nici monopolul   Estului nici al Vestului.  Bratele Lui cuprind oameni de pe toate meridianele: toti   pacatosi, toti uniti într-Unul, în Christos.  Iubite frate, ma straduiesc sa învat un mare adevar telogic proclamat de cruce:

Isus uneste, oamenii dezbina.

Fiind de acord cu dvs., trebuie totusi sa remarc faptul ca anumite distinctii sunt importante. Faptul ca nimeni nu poate monopoliza crucea nu înseamna ca unii pot avea o conceptie mai aproape de adevar. Este important sa urmarim ce este drept si adevarat, dar în acelasi timp sa ne iubim si sa ne acceptam unii pe altii.

Citind ultima scrisoare catre Pastorul Daniel Branzei cu privire la importanta tema a mântuirii, as dori, daca îmi este permis, sa fac, pe scurt câteva remarci:

1.        Ce este mântuirea?  Am auzit multe definitii despre mântuire.  Dintre toate, cea care mi sa parut ca raspunde cel mai profund conceptului biblic este aceasta:  Mântuirea este raspunsul lui Dumnezeu la conditia de pacatos pierdut a omului.  Când la Romani 3 Sf. Apostol Pavel spune "Nu este nici un om care sa faca binele, nici unul

care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu, nici unul macar. Toti s-au abatut si au ajuns niste netrebnici"... eu prin aceasta înteleg universalitatea pacatului.  Ideea universalitatii pacatului include si pe cei nascuti în popoare ca cel din spatiul carpato-dunarean a carui geneza a început cu primul secol al erei crestine.

2.        Ca o consecinta a caracterului universal al pacatului, este nevoie universala de mântuire si ca atare orice om are nevoie de întoarcere la Dumnezeu.  Aici, fac o paranteza:  Dvs. atribuiti termenului „convertire" sensul trecerii de la o religie la alta religie.  Biblia ia în consideratie o singura convertire: de la întunerec la lumina, de la pacat la Dumnezeu, din moarte la viata.  Mântuitorul a spus:  "Daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi cu nici un chip nu veti mosteni împaratia cerurilor".  Profetul Ieremia zice la rândul lui, adresandu-se lui Dumnezeu:  "Întorce-ma Tu si voi fi întors: as parafraza:  "Converteste-ma Tu si voi fi convertit.  în lumina acestui sens al termenului "convertit" semnificând nu trecerea la sisteme religioase ci la o relatie directa, personala cu Dumnezeu prin Domnul si Mântuitorul nostru Isus Christos, as dori sa revedeti afirmatia Dvs. ca nu toti oamenii au nevoie sa se întoarca la Dumnezeu.

Nici un om nu este exclus de la conditia universalitatii pacatului, ca atare orice om trebuie sa se întoarca la Dumnezeu.  Nu avem dreptul sa gasim exceptii de la aceasta conditie.

Mai am de adus în discutie si alte puncte în pasionanta tema a "mântuirii".  Soteriologia este un capitol deosebit de important al dogmaticii crestine.

Ati scris..

Dvs. atribuiti termenului "convertire" sensul trecerii de la o religie la alta

religie.  Biblia ia în consideratie o singura convertire: de la întunerec la lumina, de la pacat la Dumnezeu, din moarte la viata.

Am avut dificultati cu privire la termenul de convertire si în dialogul cu Daniel Branzai. În cele din urma, este vorba de o chestiune legata de semantica si de definitii. Eu am preferat sa folosesc sensul exterior al convertirii, de trecere (reala) de la o credinta la alta, pentru ca sensul interior este mai greu de definit. Pentru sensul interior, care descrie exact ce se petrece în om, prefer expresia "întoarcere la Dumnezeu".

În dictionarul Merriam-Webster am gasit definitia "fundamental alteration în one's system of beliefs" - "o alterare fundamentala a sistemului de credinte". Dar un om poate sa-si altereze sistemul de credinte, fara a se întoarce cu adevarat la Dumnezeu.

Diferenta vine si din aceea ca în timp ce o "convertire" are un aspect unic în timp, "întoarcerea la Dumnezeu" se poate repeta. Desigur, aceasta este conceptia ortodoxa. Uneori "convertirea" si "întoarcerea la Dumnezeu" pot coincide, în sensul ca un om accepta adevarurile credintei (se converteste) si urmeaza aceasta acceptare mintala cu o schimbare a directiei vietii (se întoarce la Dumnezeu). Dar omul se poate întoarce la Dumnezeu ori de câte ori constata ca s-a îndepartat de El. Aceasta se potriveste cu conceptia ortodoxa, care vede mântuirea în viata omului nu ca un act unic, ci ca un proces.

Înarmat cu aceste definitii, pot spune ca unul care toata viata a crescut în biserica si a acceptat învataturile Scripturii, dar a trait o viata pacatoasa, are nevoie nu de convertire ci de întoarcere la Dumnezeu. Convertirea este într-adevar *necesara* daca omul s-a aflat în afara credintei crestine. Cred ca o parte a confuziei vine si din faptul ca cei mai multi frati neoprotestanti asociaza întoarcerea la Dumnezeu cu o convertire de la credinta ortodoxa la cea una evanghelica. Aceasta este o asociere pe care, dupa cum se poate usor ghici, nu o pot accepta.

Dvs. aveti o familie minunata si sunt sigur ca v-ati crescut copii în teama de Dumnezeu. Nu cred ca se poate spune ca ei ar avea nevoie de

o convertire, în sensul de "alterare a sistemului de credinte", cu toate ca, asemenea tuturor pacatosilor, ei au nevoie sa se întoarca la Dumnezeu. În ce ma priveste pe mine, la vârsta de 20 de ani m-am convertit si în acelasi timp m-am întors la Dumnezeu. Recent am avut o experienta de convertire, devenind ortodox. Aceasta convertire nu a însemnat ca pentru prima oara am întors spatele lumii ca sa ma întrept spre Dumnezeu. A însemnat mai degraba ca am gasit ceea ce pentru mine era o manifestare plenara a trupului lui Hristos, cu o teologie pe care am gasit-o mai profunda si cu o spiritualitate care corespunde mai mult nevoilor mele.

Nici un om nu este exclus de la conditia universalitatii pacatului, ca atare orice om trebuie sa se întoarca la Dumnezeu.  Nu avem dreptul sa gasim exceptii de la aceasta conditie.

Sunt cu totul de acord cu dumneavoastra ca orice om, fara nici o exceptie, trebuie sa se vina la Dumnezeu pentru a fi mântuit.

Ati scris…

Motivul principal pentru care Ortodoxia nu apreciaza conceptul substitutiei este ca prezinta lucrarea lui Hristos exclusiv ca fiind îndreptata catre Dumnezeu, pentru satisfacerea mâniei Lui. Teologii ortodocsi vad lucrarea lui Hristos ca fiind îndreptata si catre om, catre schimbarea naturii lui. În teoria substitutiei, mântuirea apare ca ceva exterior omului, care trebuie doar sa o accepte.

Am retinut intr-una din predicile care explica  marele adevar biblic ca "Dumnezeu este dragoste" ca una din aspectele dragostei este ca dragostea ia locul persoanei iubite.   Cuvântatorul spunea:  Oare n-a facut Dumnezeu acest lucru cu noi?  Nu ne-a luat locul Mântuitorul pe cruce?  Am auzit pe cineva, un american, care spunea ca atunci când a intrat in tratative de casatorie, cea care era prospectiva lui sotie avea o multime de datorii.  Fara sa stie ea, s-a dus si i-a platit toate datoriile.  Când cineva plateste datoria mea, faptul nu este o tranzactie pur de natura afacerista, ci este un act

de afectiune, de bunavointa.  Asa cred ca l-a interpretat si Anselm.

Consider expresia "socotit drept" o expresie matematica:  cu exactitate matematica, indubitabila cel care, prin har ajunge sa creada, este socotit drept.  Cum? Pe pricipiul dublei imputari = pacatele mele i-au fost imputate Substitutului, lui Christos; in acelas timp, drepatea perfecta a lui Christos îi este imputata pacatosului întors la Dumnezeu.  Plata datoriei înseamna aducerea de la minus infinit la zero;  socotirea ca drept are însa o valoare pozitiva speciala: pacatosul este adus nu de la infinit la zero ci de la minus infinit la plus infinit.  Nu înseamna oare acesta imputare a dreptatii lui Christos catre un pacatos venit la Isus o comoara de valoare infinita?

Este aceasta o actiune pe pricipiul afacerist sau pe principiul unei iubiri infinite? La 1 Corinteni 1 se spune:  "Si voi, prin El (Dumnezeu Tatal) sunteti în Isus Christos.  El a fost facut de Dumnezeu pentru noi Întelepciune, Dreptate, Sfintire si Rascumparare, pentru ca cel ce se lauda, în Domnul sa se laude".  Nu mi se pare complet sa luam din conceptul anselmian numai segmentul de la minus infinit la zero.  Evanghelia, mântuirea îl aduce pe om de la minus infinit la plus infinit.

In viata de credinta principiile mare teologice au efecte practice.

Mântuirea schimba viata, mântuirea aduce o viata traita dupa Modelul Christos.

Asa cum am mai afirmat, teologia ortodoxa nu are o problema cu idea de substitutie, ci doar cu aspectul juridic al substitutie. Substitutia în sensul ortodox se refera la o substitutie a naturii. Hristos a luat un trup al pacatului, care a suferit consecinte ale pacatului, fara ca El sa fi pacatuit vreodata. Prin aceasta, Logosul S-a unit cu natura umana si a devenit participant în rasa umana cu toate suferintele ei. Dar, în acelasi timp, El a trait o viata perfecta si S-a jertfit, într-un act cu adevarat divin. Prin viata si jertfa Sa, El a fost cu totul placut Tatalui. El a devenit astfel Capetenia mântuirii noastre, Cel care merge înaintea noastra, pe un nou drum, de o noua esenta ontologica. El a spart putera pacatului si a mortii. El a devenit întemeietorul unei noi rase, asa cum a fost si Adam. Prin unirea noastra cu Hristos, noi primim aceasi

natura cu a Lui, devenim membrii ai acestei rase si ne însusim o natura divina. Participarea în natura lui Hristos nu se face printr-o descendenta fizica, asemenea descendentei noastre din Adam, ci printr-o participare voita, tainica, mistica, sacramentala, dar nu mai putin reala decât cea fizica.

Substitutia este deci aceasta: Hristos a luat o natura umana (care putea suferi consecintele pacatului), iar noi primim, asa cum spune foarte clar Ap. Petru, o natura divina ("partasi firii dumnezeiesti"). Aceasta substitutie a fost posibila în urma lucrarii lui Hristos, care a adus o jertfa desavârsita Tatalui, jertfa pe care noi nu o puteam aduce. Si în acest sens este vorba de o substitutie, a Unuia care a putut aduce jertfa, cu unii care nu au putut-o aduce.

Substitutia juridica presupune o activitate complet exterioara fiintei umane. Jertfa lui Hristos apare aici ca o chestiune care se rezolva între Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul. Nu numai atât, dar cele doua persoane ale Dumnezeirii sunt prezentate ca fiind în opozitie, Tatal reprezentând dreptatea si mânia, în timp ce Fiul reprezinta dragostea. (Probabil am simplificat putin ca sa pot clarifica mai bine.)

În conceptia juridica (protestanta si catolica), Hristos se lupta ca sa opreasca mânia Tatalui. În conceptia ontologica (ortodoxa), Hristos se lupta ca sa învinga moartea.

Una dintre pildele care explica cel mai bine mântuirea este pilda fiului risipitor. În aceasta pilda, tatal nu se mânie si nu pedepseste pe fiul lui, nici nu substituie ceva pentru a-l salva. Tatal respecta doar dorintele fiului si îi da libertatea sa aleaga. Conform conceptiei juridice a mântuirii, tatal ar fi trebui sa-i spuna fiului, "As dori sa te primesc, dar dreptatea nu îmi îngaduie. Dar din dragoste, voi cere altcuiva sa îndure 40 de lovituri, pentru ca mânia mea sa fie potolita." De fapt, în aceasta pilda, problema tatalui nu este problema pedepsei, ci mizeria, pacatul, boala si lumea. El îsi salveaza fiul prin aceea ca îl primeste, îl spala si îl face din nou membru al familiei. Tatal biruieste rautatea, suferinta si mizeria lumii prin dragoste, primire, spalare.

Eu vad o serie de probleme în conceptia juridica a mântuirii. De exemplu:

1. A ierta, sau a fi bun cu cineva (chiar daca nu o merita) nu este un act de nedreptate. Daca Dumnezeu ne iubeste, care presupusa justitie a lui Dumnezeu ar cere ca totusi sa aplice o pedeapsa? De ce nu ar putea simplu sa ne ierte, ceea ce nu ar fi de loc nedrept?

2. Dumnezeu nu se mânie asa cum ne mâniem noi. Pentru noi mânia este un sentiment de frustrare, încarcat de o emotie negativa cu un caracter de cele mai multe ori destructiv. Ortodoxia vede mânia lui Dumnezeu ca fiind un mod particular de manifestare a  iubirii Sale, de cele mai multe ori cu un caracter fie pedagogic, fie preventiv. Dar în conceptia juridica, mânia lui Dumnezeu are un caracter destructiv, este o mânie care trebuie sa fie "potolita" de o pedeapsa.

3. Conceptia juridica presupune un conflict interior în Dumnezeire, între dragoste si justitie.

Dar cred ca cel mai periculos aspect al conceptiei juridice este acela ca transfera aceasi vedere juridica si la felul în care mântuirea este primita de om. Astfel omul este mântuit pentru ca si-a dat acordul (aspect juridic) si apoi este *socotit* drept. Astfel omul nu este salvat prin schimbarea fiintei sale si prin unirea mistica si adevarata cu Hristos, ci printr-o declaratie de neprihanire facuta de Dumnezeu. Aceasta poate duce la o grava autoînselare pentru cei care cred ca si-au rezolvat problema prin faptul ca au "acceptat", chiar fara sa fie schimbati în natura lor.

Am auzit pe cineva, un american, care spunea ca atunci când a intrat in tratative de casatorie, cea care era prospectiva lui sotie avea o multime de datorii.  Fara sa stie ea, s-a dus si i-a platit toate datoriile.  Când cineva plateste datoria mea, faptul nu este o tranzactie pur de natura afacerista, ci este un act de afectiune, de bunavointa.  Asa cred ca l-a interpretat si Anselm.

Si totusi, platirea datoriei în acest exemplu este un act pur exterior sotiei. Daca aceasta are un defect în caracter care o duce la mari cheltuieli si acumularea de datorii, acest defect poate

continua.

Dar într-un anumit fel acest exemplu nu este complet. El nu tine seama ca sotul este cel care poate ierta datoriile. Dumnezeu  nu are pe nimeni altul la care sa plateasca pentru noi. Atunci de ce nu poate rezolva problema printr-un simplu act de iertare a datoriilor? Raspunsul ortodox este ca problema nu este datoria (ce poate fi usor iertata), ci natura pacatoasa. Probabil într-o versiune ortodoxa, în aceasta pilda sotul o învata pe sotie sa se gosporareasca bine (îi schimba natura), si o lasa chiar pentru o vreme sa se lupte cu datoriile, asa cum Dumnezeu ne lasa pentru o vreme în aceasta lume, ca sa suferim consecinte ale pacatului.

În versiunea ortodoxa sotia este "mântuita" nu prin platirea datoriei ci prin schimbarea firii sotiei. Aceasta schimbare a naturii noastre, aceasta primire a naturii dumnezeiesti este numita în Ortodoxie theosis. Theosis-ul se realizeaza prin straduinte si prin participarea la viata bisericii, asa cum în acest exemplu sotia traieste o viata de intimitate cu sotul ei.

Socotirea ca drept are însa o valoare pozitiva speciala: pacatosul este adus nu de la infinit la zero ci de la minus infinit la plus infinit.

Este greu de conceput cum "socotirea" din partea lui Dumnezeu are un efect asupra noastra. Ce se întâmpla daca cineva este în acelasi timp "socotit drept", pentru ca a "primit pe Hristos" si rob al pacatului? Nu duce oare aceasta la o conceptie a mântuirii fara schimbarea omului?

Dialog Mihai Oara - SC

SC MO

Ati avut bunavointa sa publicati articolul "Sola Scriptura" scris de preotul John Whiteford, fost pastor secund intr-o biserica nazarineanã si convertit la religiunea ortodoxa sub persuasiunea

Preotului Anthony Nelson. Articolul are un sub-titlu semnificative: "In desertaciunea mintilor lor"  Ce sugereazã acest titlu?  Ca cei ce-si potrivesc viata cu cerintele Scripturii au minti desarte, ca umplerea mintii lor vine nu prin Scriptura ci prin altceva, si anume prin Traditie.  Cum este privit aportul Traditiei?

Fundamental si chiar unic. Iatã ce scrie autorul in concluzia sa: "Sfânta Scripturã este punctul cel mai înalt al Sfintei Traditii, dar înaltimea pe care se ridicã se bazeazã pe muntele pe care este asezatã". Parafrazând afirmatia autorului, s-ar putea zice: "Ce tot ii dati cu Sola Scriptura? In realitate, trebuie sa considerati Sola Traditia  Scriptura este asezatã pe muntele Traditiei, ca atare prioritate o are traditia, care înalta Scriptura.”

Ca cititor al Bibliei amintesc ca Mântuitorul, în rugaciunea Lui sacerdotala de la Ioan 17 spune: "Cuvântul Tãu este Adevãrul"  Daca afirmatia pr. Whiteford este realã de ce n-a zis: "Traditia este adevãrul?"  Mentionez, deasemenea ca in Psalmul 119 David spune:  "Cuvântul Tãu este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cãrarea Mea"  As dori sa remarc caracterul personal, individual al relatiei Credincios-Cuvant, relatie pe care autorul o contesta. "Cuvântul Tãu este Adevãrul"  Daca afirmatia pr. Whiteford este realã de ce n-a zis: "Traditia este adevãrul?"  Mentionez, deasemenea ca in Psalmul 119 David spune:  "Cuvântul Tãu este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cãrarea Mea"  As dori sa remarc caracterul personal, individual al relatiei Credincios-Cuvant, relatie pe care autorul o contesta.

Pot sa mãrturisesc ca am cunoscut mii de oameni a cãror viata a fost schimbata prin lucrarea Scripturii  Am cunoscut oameni care au pãrãsit pãcate evidente sau ascunse când a intrat Scriptura in viata lor  Un medic din orasul Braila mãrturisea: "Când a intrat Scriptura în casa mea, odatã cu ea a intrat o mare bucurie."   Biblia primita ca fiind cãlãuza cãtre Isus si hartã a cerului, nu creazã secte si nu dezuneste. Numeroasele secte si denominatiuni crestine au

apãrut pentru ca la Biblie si la la Dumnezeul Bibliei, la Hristosul Bibliei apar tot felul de si -uri omenesti.  Nu Hristos si Biblia despart ci "si"-urile omenesti despart.

Dupa ce am citit articolul mentionat, mi-am pus întrebarea: Ce se doreste?  O crestinatate cu traditie dar fãrã Hristos sau un crestinism viu in care esentialã este cunoastrea Hristosului Bibliei, a Hristosului care este centrul, tema scumpa a Vechiului si Noului Testament?  M-as bucura mult ca pr  Whiteford sa ia in seama aceste considerente, si - daca este posibil, sa revizuiasca articolul.O crestinatate cu traditie dar fãrã Hristos sau un crestinism viu in care esentialã este cunoastrea Hristosului Bibliei, a Hristosului care este centrul, tema scumpa a Vechiului si Noului Testament?  M-as bucura mult ca pr  Whiteford sa ia in seama aceste considerente, si - daca este posibil, sa revizuiasca articolul.

Înteleg indignare dvs. în reactia la articolul despre Sola Scriptura. Cred ca aceasta indignare ar fi justificata daca relatia dintre Scriptura si Traditie ar fi aceea pe care o descrieti. Dacã cele doua sunt vãzute ca douã entitãti separate, atunci se pune în mod natural întrebarea, „Care dintre ele are o mai mare autoritate?” Orice rãspuns la o astfel de întrebare ar fi de la început gresit, asa cum ar fi gresit sã încercãm a rãspunde la întrebarea, „Care au mai mare autoritate, Evangheliile sau Epistolele Noului Testament?” Relatia dintre ele apare într-o perspectivã corectã doar atunci când recunoastem cã ele au aceeasi sursã, si anume lucrarea Duhului Sfânt.

Majoritatea crestinilor acceptã cã Scriptura este de inspiratie divinã. În acest sens, autoritatea ei este de necontestat. Dar Biserica însãsi este o sursã de autoritate. Ca o simplã institutie umanã ar fi lipsitã de autoritate, dar ca Trup al lui Hristos, ca manifestare a lui Hristos în istorie, ea are o autoritate pe care însãsi Scriptura o confirmã. Aceastã autoritate nu este investitã într-un om si uneori este greu de identificat, din cauza neputintelor omenesti. Traditia este viata Duhului Sfânt în Bisericã. Traditia ne comunicã

felul în care învãtãturile lui Hristos si învãtãturile apostolilor au luat chip de-a lungul secolelor. Pentru cã Traditia este viatã, ea nu se reduce la o colectie de canoane sau scrieri vechi. Traditia este felul în care Biserica, înainte de fi existat Catolici sau Protestanti a înteles Evanghelia si felul în care sã trãiascã viata crestinã.

În acest sens, Traditia oferã un cadru de interpretare si de împlinire a învãtãturii si vietii crestine.

As vrea sã afirm urmãtoarele:

a. Noi toti avem o relatie cu Scriptura care este mediatã de un sistem de interpretare.

b. Acest sistem de interpretare ne devine atât de intim încât ne este greu sã-l percepem.

c. Sistemul cel mai corect de interpretare este Traditia .

Pentru prima afirmatie, doresc sa dau niste exemple. Cartea profetului Ezechiel este interpretatã de unii ca fiind o relatare a unor aparitii OZN, de altii ca referindu-se la o refacere politico-istoricã a Statului Israel, iar de altii ca o serie de imagini simbolice care privesc Biserica de la sfârsitul veacurilor. Fiecare dintre aceste sisteme este consistent si necontradictoriu.

Cântarea Cântãrilor este interpretata de unii (inclusiv de un vechi prieten al meu care este misionar la Campus Crusade for Christ) ca un manual de educatie sexualã, iar de altii ca referindu-se la dragostea dintre Hristos si Bisericã. Fiecare dintre aceste interpretãri este consistentã si necontradictorie.

Prima Epistolã a lui Pavel cãtre Corinteni este interpretatã de fratii penticostali ca încurajând vorbirea în limbi (glosolalia) iar de baptisti ca împiedicând vorbirea în limbi. Fiecare din aceste grupãri îsi are argumentele ei.

A doua afirmatie nu este decât o observatie privitoare la natura umanã. Fiecãruia dintre noi ni

se pare cã conceptiile pe care le avem sunt „în mod natural” corecte, indiferent de cultura în care ne-am dezvoltat. În felul acesta, cultura în care crestem ne devine transparentã si suntem inconstienti de presupunerile fundamentale care stau la baza gândirii si sensibilitãtii noastre..

Afirmatia lui Hristos, „Cuvântul Tãu este adevãrul” este cu totul adevãratã, dar noi primim acest Cuvânt într-un cadru de interpretare de care poate nici mãcar nu suntem constienti. Dumnezeu ne dã cuvântul Sãu fãrã nici o eroare si fãrã nici o impuritate. Totusi, înclinatiile noastre, educatia si cultura noastrã ne apleacã spre anumite interpretãri particulare ale acestui Cuvânt.

A treia afirmatie este o recunoastere a faptului cã, voind sau nu, trebuie sã alegem una din multiplele interpretãri posibile. Dacã nu alegem, prin atitudinea noastrã dovedim cã suntem indiferenti la adevãr. Cei care spun, „Nu conteazã ce crezi, important este sã crezi ceva” relativizeazã Adevãrul si îl pronuntã lipsit de importantã.

Rãmân acum cu întrebarea: dacã în 2000 de ani de istorie a Crestinismului au apãrut atâtea mii de interpretãri, de unde o voi stii pe cea adevãratã? Probabil cineva îmi va rãspunde „Asteaptã sã te lumineze Duhul Sfânt.” Rãspunsul este frumos, dar este lipsit de practicalitate. Într-adevãr, cum se face cã crestini a cãror râvnã si sinceritate nu o pun la îndoialã, ajung la concluzii cu totul diferite? Mai mult, dacã eu însumi caut iluminarea de la Duhul Sfânt, de unde stiu cã nu ajung sã mã însel singur?

La aceste întrebãri cunosc un singur rãspuns: Cautã interpretarea cea mai veche, cea mai apropiatã de timpurile apostolilor, în Biserica cu cea mai mare vechime. Pentru mine aceasta înseamnã Traditia Bisericii Ortodoxe.  Dacã am o întrebare privitoare la doctrinã, nu mã bizuiesc nici pe întelepciunea mea limitatã, nici pe vorbele vreunui predicator strãlucit, nici pe îndemnurile vreunui lider influent. Întrebarea

mea va fi: Ce a crezut de la început Biserica în aceastã privintã?  Cu alte cuvinte, Ce spune Traditia?

Vã rog sã observati cã acceptarea Traditiei drept cadru de interpretare a Scripturii nu mã împiedicã sã am o relatie personalã cu Biblia. Preotul meu, asemenea multor Pãrinti ai Bisericii, mã îndeamnã sã o citesc în fiecare zi. Mã inspir din ea, mã hrãnesc din ea, învãt din ea. Scriptura este într-adevãr o luminã pe cãrarea mea. Dar atunci când apare o diferentã de interpretare mã duc înapoi la Traditie.

Închei cu o întrebare.

În multe biserici protestante moderne existã un curent de promovare a femeilor cãtre aceleasi functii si responsabilitãti cu ale bãrbatilor. Sã luam un singur punct: Poate o femeie sã administreze botezul în adunare? Bisericile protestante conservatoare rãspund, NU. Bisericile protestante liberale rãspund DA. Problema este cã, în conformitate cu principiul Sola Scriptura, ACEASTÃ ÎNTREBARE NU ARE UN RÃSPUNS. Apostolul Pavel ne spune cã nu dã voie femeii sã învete pe bãrbati, dar nu ne spune nimic în ce priveste dreptul de a administra botezul. Acelasi lucru se poate spune si despre Cina Domnului. În Biserica Ortodoxã pot afla un rãspuns în Traditie. Dar dacã, asemenea Protestantilor, resping Traditia, deschid usa unor infinite certuri si schisme. Este exact ceea ce se întâmplã recent în denominatia Southern Baptist. Din pãcate, acesti baptisti se ceartã pentru probleme despre care Scriptura nu spune nimic, cu toate cã Traditia are un rãspuns clar.  Mã întreb cum ati rezolva dvs. aceastã dilemã a baptistilor si pe ce criterii

În nota anterioara m-am referit la afirmatia facuta intr-un recent articol ca Scriptura este o parte componenta a traditiei.  Logic preluând idea, am înteles ca, in fapt autorul respingea categoric idea revelarii adevarului divin numai prin Scriptura pentru a-l înlocui cu asertiunea ca adevarul divin este revelat numai prin traditie, în fapt Scriptura reprezentând o sectiune bine

conturata a traditiei.

În raspunsul Dvs. afirmati ca perspectiva corecta a relatiei Scriptura/Traditie apare "doar atunci când recunoastem ca ele au aceeasi sursa si anume lucrarea Duhului Sfant".   În continuare, Dvs afirmati ca Traditia ofera cel mai corect mod de interpretare a Scripturilor, materializand autoritatea Bisericii, in calitate de trup al lui Hristos.   Deduc, indirect, ca încercati sa puneti Biserica de-asupra Scripturilor.  Pot spune, bazat pe ce spune Biblia - ca Biblia , cu subiectul ei central,  Isus Hristos cel Rastignit si Înviat, este dreptarul Bisericii si nu invers.

Biblia nu poate fi manipulata potrivit cu doctrina prestabilita a vreunei denominatiuni religioase.  Istoricitatea  nu echivaleaza cu conservarea nealterata a doctrinei apostolice.  De aceea, mi se pare ca este perfect logic ca Biblia sa fie filtrul divin al traditiilor denominationale.  Ce nu se potriveste, ce nu este in acord cu "Ce zice Scriptura" este traditie omeneasca, nu traditie apostolica.   Nu, nu sunt împotriva traditiei, dar sunt pentru o traditie care confirma conceptul "Sola Scriptura".   "Cuvântul Tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea".

Despre omul fericit din Psalmul 1 se spune:  el îsi gaseste placerea in Legea Domnului si zi si noapte cugeta la Legea Lui.  Mântuitorul a practicat aceasta "cugetare zi si noapte" iar crestinii sunt chemati sa urmeze pilda Lui.

Devotatul crestin ortodox Traian Dorz scria:

        Cuvantul Tau e-o candela aprinsa        Pentru picioarele si pasii mei,        E o lumina pururea nestinsa        Pe calea mea oricand vin norii grei.

Domnul sa ne ajute sa acordam traditiile care ne sunt dragi cu Cuvântul Scripturii.

Sper sa  pot face in viitor o incursiune in Bibliologie, in sustinerea ideilor de mai sus.

***

În mesajul Dvs. din 1 Noiembrie afirmati:  "Sistemul cel mai corect de interpretare a Scripturilot este Traditia".

În legatura cu aceasta asertiune, as dori sa fac unele remarci:

1.           Ideile fundamentale ale Scripturii sunt pentru a fi traite, nu pentru a fi interpretate;

2.           Biblia este deplin de ajuns pentru a indruma un om (pacatos) la mântuirea prin Hristos si la o viata noua.

3.           Subiectul Bibliei nu sunt idei interpretabile sau perimabile in timp.

Subiectul Bibliei, marea tema a Bibliei este Hristos.  Cineva spunea:  "Cine a citit Biblia si nu l-a aflat in ea pe Hristos este mai raspunzator inaintea lui Dumnezeu decât cineva care n-a citit-o de loc.

Nu e nevoie de interpretare ca sa înteleaga cineva sensul poruncii divine "Sa nu furi' sau "sa nu minti".  Nu e nevoie de interpretare ca sa întelega cineva ca Biblia atesta ca mântuirea este numai in Hristos (Fapte 4:12).  Nu este nevoie de interpretare ca sa întelegem ca "Sângele lui Isus Hristos curateste de orice pacat" (1 Ioan 1:7).  Nu este nevoie de interpretare ca sa întelegem promisiunea lui Isus ca va duce in casa Tatalui pe cei ce sunt ai Lui.  Mi se pare ca este nevoie in ziua de azi de traitori ai Scripturilor, nu de interpretatori ai Scripturilor.

Schizmele si diviziunile in crestinatate vin din diferentieri de interpretate, sau adoptand caracterizarea Dvs., din diferentiei de Traditie.  In acest caz, Scripturile unesc si traditiile despart

Acum aproape 50 de ani, am avut prilejul sa am o discutie foarte interesanta cu un student al

Seminarului Teologic Ortodox din Sibiu.  Studentul era orb.  Am fost impresionat de faptul ca cunostea si memorizase aproape în întregime Noul Testament.  Toata logica si argumentarea lui se baza pe Scriptura.  Am retinut aceasta afirmatie a lui:  "Când esti plin de Scriptura nu ai nevoie de altfel de argumente".  În fapt, prin aceasta el recunostea deplina suficienta a Scripturilor.

Doresc sã afirm, alãturi de dumneavoastrã, convingerea cu privire la autoritatea supremã a Scripturii. Biserica Ortodoxã acceptã aceastã autoritate fãrã nici o umbrã de îndoialã. În hotãrârile Sinoadelor sau în scrierile polemice ale Pãrintilor Bisericii, se argumenteazã pe baza Scripturii, recunoscând-o pe aceasta ca autoritate supremã.

Acceptând aceastã autoritate de necontestat a Scripturii, trebuie sã recunoastem cã ea poate fi manipulatã spre folosul unor învãtãturi strãine spiritului ei. „Autoritatea Scripturii” nu este un cuvânt magic, pe care invocându-l sã putem apoi pretinde orice. Martorii lui Iehova argumenteazã întotdeauna cu Scriptura în mâna, ceea ce nu le dã în nici un fel dreptate. Cred cã în privinta aceasta toti crestinii sinceri vor fi de acord.

Totusi, nu sunt cu totul de acord cu dvs. în cele trei afirmatii pe care le-ati fãcut.

1.        Ideile fundamentale ale Scripturii sunt pentru a fi traite, nu pentru a fi interpretate;

Interpretarea la care mã refer nu se referã la tratatele teologilor ci la simplul act de întelegere si trãire a Biblie. Cred cã trãirea este în ea însãsi interpretare.

Este adevarãrat cã Biblia nu ne-a fost datã pentru a ne certa cu privire la diferitele interpretãri. Totusi, natura cazuta a oamenilor gãseste moduri de a o interpreta care sunt straine de intentia Autorului. În aceste conditii avem nevoie de un cadru de interpretare. Biblia însãsi declarã cã Biserica este stâlpul si temelia adevãrului, cea cãruia i s-a încredintat misiunea

de a pãzi adevãrurile Scripturii si a le interpreta asa cum a dorit Autorul ei.

2.           Biblia este deplin de ajuns pentru a îndruma un om (pacatos) la mântuirea prin Hristos si la o viata noua.

Totusi, avem nevoie de predicatori si de Bisericã. În ultimele Sale cuvinte înainte de Înãltare, Hristos nu a început un program de reproducere a Scripturilor, ci i-a îndemnat pe ucenici sã se ducã în toatã lumea sã predice Evanghelia. În cei trei ani de lucrare, Hristos nu a pregãtit tipografii, ci oameni. El nu a zidit o editurã si un sistem de distributie a Scripturii, ci o Bisericã. În planul lui Dumnezeu, oamenii vin la Hristos dupã ce Îl întâlnesc pe Hristos în alti oameni. Scriptura ajutã doar în acest proces.

3.           Subiectul Bibliei nu sunt idei interpretabile sau perimabile in timp.

Într-adevãr, Scriptura nu are idei perimabile. Ea este întotdeauna adevãratã si nu se învecheste. Dar Biblia este FOARTE deschisã la diferite interpretãri, altfel nu am fi avut miile de erezii si schisme în istoria Bisericii. Este greu de înteles de ce Dumnezeu a îngãduit aceste ambiguitãti, aceastã deschidere la diferite interpretãri. Am totusi o teorie, anume cã Dumnezeu nu a vrut sã ne dea o lege rigidã pe care omul sã o urmeze ca un automat. El a vrut sã ne lase o anumitã deschidere pentru a ne respecta libertatea si a ne testa ascultarea.

Dvs. va temeti cã respingerea principiului Sola Scriptura ar duce la introducerea de învãtãturi si practici împotriva învãtãturilor Bibliei. Este o teamã legitimã.

Eu mã tem cã învãtãturi si practici care se împotrivesc Scripturii sunt introduse tocmai din cauzã la Sola Scriptura.

Într-adevãr, recunoasterea autoritãtii Bisericii si a unor traditii de 2000 de ani sunt o frânã

puternicã în calea „inovatiilor”. Sola Scriptura afirmã cã în afara Scripturii nu existã autoritate în materie de credintã. Aceasta înseamnã cã s-a deschis usa ca oricine sã-si inventeze propria lui variantã de crestinism (ceea ce se si întâmplã în Protestantism.)

Recent a apãrut în SUA o carte intitulatã The Bible Code. În ea, un intelectual evreu pretindea cã a descoperit un cod secret prin care pe baza Bibliei ar putea prezice viitorul. Iatã o aplicatie clarã la Sola Scriptura. Bazat NUMAI PE BIBLIE, acest om a ajuns la niste teorii aberante. Problema este cã el a respins 2000 de ani de traditie, si mai ales a respins felul în care Biserica a înteles sã foloseascã Scriptura. Cred cã Sola Scriptura, în ciuda faptului cã aparent onoreazã Scriptura,  de fapt o dezonoreazã prin aceea cã face din fiecare om judecãtorul ultim si autonom al învãtãturilor crestine, în afara Bisericii, care este mireasa si trupul Hristosului pe care Scriptura Îl înaltã.

Din punct de vedere logic,  Sola Scriptura este o autocontradictie. Ca principiu, Sola Scriptura afirmã cã nu putem primi ca autoritate decât ceea ce apare în Scripturã. Prin urmare, afirmatiile care nu apar în Scripturã nu au autoritate în ce priveste viata crestinã. Dar principiul Sola Scriptura nu este mentionat niciunde în Scripturã. Prin urmare, nu are autoritate.

Doresc sã închei exprimându-mi marele respect si marea admiratie pe care o am ca ortodox fatã de Scripturã. În fiecare bisericã ortodoxã, duminica, la slujba de utrenie si la liturghie, Scriptura este cititã de multe ori si cu cel mai mare respect. Cred cã în fiecare duminicã se citesc cel putin zece psalmi si se citesc texte din epistole si din evanghelii. Crestinii ortodocsi seriosi o au acasã si o citesc în mod regulat.

Mã bucur cã ne uneste acelasi respect fatã de Cuvântul lui Dumnezeu.

Este deosebit de important pentru orice crestin adevărat, indiferent de apartenenta lui

denominationala, sa considere atitudinea Mântuitorului, a Domnului Isus Christos fata de Biblie.  De ce?  El este Modelul desavarsit al credinciosului, El ne-a lasat o pilda ca si noi sa calcam pe urmele Lui.

Isus a demonstrat deplina incredere inspiratia Sfintelor Scripturi:

"Le-am dat Cuvantul Tau" (Ioan 17:14);  "Cuvantul Tau este Adevarul"  (Ioan 17:17).  În acest text Domnul nostru subliniaza valoarea inegalabila a Scripturilor.  Cui spune aceste cuvinte Domnul nostru?  Tatalui.  Este un consens divin intre Tatal si Fiul cu privire la necesitatea imperativa ca Cuvantul sa ajunga în mainile ucenicilor Sai (potrivit Bibliei, orice crestin adevarat este un ucenic).

În Ioan 10:35 slavitul nostru Domn face o afirmatie categorica:  "Scriptura nu poate fi desfiintata".  La Matei 24:35 Domnul a spus:  "Cerul si pamântul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece".  Cat de adevarata este aceasta afirmatie!  Ce uriase eforturi s-au facut în decursul istoriei sa se elimine atât Vechiul cat si Noul Testament, ca fiind carti absurde, care tin omenirea în obscurantism.  Si totusi, Biblia continua sa fie azi, mai mult ca oricând cea mai raspândita Carte de pe glob.  Multi inamici ai Bibliei s-au dus, dar Cuvantul Scris a ramas.  Cum?  Dumnezeu a vegheat asupra Cuvântului; si va veghea în continuare, în ciuda faptului ca unii clerici considera ca Biblia în mana credinciosilor este un mare pericol.

Cu peste douazeci de ani în urma, când în România Biblia era o carte proscrisa,  Episcopul Argesului a tinut o conferinta pastorala cu preotii parohi din zona care se afla cub jurisdictia sa.  Unul din participanti a reclamat ca un barbat din miscarea "Oastea Domnului" distribuie Noi Testamente satenilor, si ca trebuiesc luate masuri contra lui, pentru a preveni ratacirea credinciosilor.

Episcopul a raspuns:  "Unde este acel frate al meu sa-i dau sarutarea mea episcopala.  Voi

cate Noi Testamente ati dat credinciosilor?  Daca voi nu va faceti datoria, bine ca se gasesc alti dispusi sa faca aceasta lucrare! "

Ce vreau sa spun?  Isus ne-a lasat Cuvantul lui Dumnezeu,  si sunt oameni religiosi, nu ma indoiesc, plini de ravna care vor sa ni-l ia "ca as ne fereasca de rataciri".  As gandi ca este de reflectat daca adaugand "traditii" la Scripturi nu poate conduce, e drept, printr-un mecanism ceva mai sofisticat, în final la "luarea" Scrpturilor lasate noua prin bunavointa lui Dumnezeu.

Ma bucur ca pretuiesti Scriptirile pentru ca pretuirea lor este esentiala în conjugarea dintre Scriptura si Traditie, în asa fel incat sa se dea credit afirmatiei Mantuitorului:  "Scriptura nu poate fi desfiintata".

Iacob Negruzzi,  cunoscutul animator al cercului lierar "Junimea" din epoca lui Eminescu, Alecsandri, Caragiale si Creanga, a aranjat în limba lui Eminescu un frumos cantec cu continut crestin:

    Da-n Stravechea Carte Sfanta    Tot citesc si iar citesc    Cat de bun a fost pe lume    Blandul Fiu Dumnezeesc,

Cine gaseste pe Christos în Cartea Sfanta nu se rataceste!

Primesc fãrã nici o rezervã aprecierile pe care le-ati fãcut. Cred cã împreuna avem aceeasi dragoste si respect fatã de Scripturã.  În Biserica Ortodoxã acest respect se manifestã în multe feluri, iar modul cel mai înalt de cinstire a Scripturii este primirea si ascultarea învãtãturilor ei.

Diferentele dintre neoprotestanti si ortodocsi în aceastã privintã se referã la cuvântul Sola (numai) din expresia Sola Scriptura. Acceptând autoritatea maximã a Scripturii, noi ortodocsii recunoastem în acelasi timp cã exista diferite grade de autoritate, unele provenind din Scripturã, altele din afara ei. Chiar si în interiorul

Scripturii existã diferite grade de autoritate si importantã. De pildã, în toate confesiunile crestine trinitariene se citesc mult mai mult Evangheliile decât alte cãrti ale Scripturii (fãrã a nega nici unei cãrti a Scripturii caracterul inspirat).

Daca prin Sola Scriptura respingem orice autoritate în afara Scripturii atunci ar trebui sa respingem...

·     Crezul niceo-constantinopolitan si hotãrârile sinoadelor ecumenice

·     Scrierile despre vietile sfintilor

·      Scrierile Pãrintilor Bisericii

·      Sãrbãtorile crestine (Pastele, Crãciunul)

·      Întreaga artã crestinã

·      Întreaga muzicã crestinã (nu e în Biblie!)

Daca prin Sola Scriptura respingem orice autoritate în afara Scripturii atunci ar trebui...

Sã ne luptãm de la început si în fiecare generatie cu erezii cum ar fi arianismul, nestorianismul sau sabelianismul

Sã redescoperim în fiecare generatie cum trebuie organizatã biserica, cu pretul a nenumãrate controverse si schisme

Sola Scriptura mi se pare un principiu periculos pentru cã îndepãrteazã din jurul Scripturii întregul context în care aceasta trebuie înteleasã si practicatã si face din ea o carte din care fiecare om poate sã-si aleagã ce vrea. Sub aparenta cinstirii Scripturii, principiul Sola Scriptura o transformã de fapt în pretext de justificare a oricãror inventii care se pretind scripturale, dar în fond nu au nimic de-a face cu Hristos, Autorul Scripturii.

Dar în contextul bisericii vii a lui Hristos, stâlpul

si temelia adevãrului, Scriptura trebuie înãltatã, respectatã si ascultatã de orice crestin.

Culegerea de note si scurte referinte cu privire la "pururea fecioria" Maicii Domnului  tradusã în româneste de Bogdan Mateciuc necesitã o discutie mai largã.  Baza scripturisticã a ideii virginitatii perpetue nu mi se pare deloc explicitã, sursa -de fapt- a acestei idei este în mod esential Traditia.  Este de reflectat, dacã in cazul în spetã, Traditia si Scriptura consunã.

Mi s-a pãrut necomun cã titlul materialului sã fie "De ce este considerata Maria "pururea fecioara"?   Într-adevãr,  "este consideratã" induce o conotatie subiectivã.

Deoarece am desus cã autorul notelor are convingeri ferme in aceastã directie, îmi permit sã intreb:

Este vorba de o perpetuã virginitate inerentã sau de una optionalã?

Ce spune Traditia despre o eventualã pre-existentã a Mariei? Biblia nu spune nimic, din câte cunosc.

Atribuiti o conditie de superioritate stãrii de virginã în raport cu starea de femeie cãsãtoritã având copii si trãind în curãtie?

Dupa rãspunsurile Dvs. s-ar putea sa am unele comentarii de fãcut.

Asa cum bine ati observat, o mare parte din evlavia si învãtãturile Bisericii Ortodoxe cu privire la Maica Domnului provine nu numai din Scripturã, ci si din Traditie. Traditia continuã istoria biblicã si aduce noi amãnunte si relatãri cu privire la viata Maicii Domnului. Nu este de loc surprinzãtor cã în memoria Bisericii au rãmas astfel de relatări provenite de la contemporanii Apostolilor şi transmise din generatie în generatie. Un exemplu în acest sens este episodul adormirii Maicii Domnului, episod ilustrat în unele din icoanele clasice ale Bisericii Ortodoxe. Fãrã a face dogme din aceste istorisiri, sã observãm totusi cã ele nu contrazic Scriptura nici în relatãrile istorice, nici în spiritul

învãtãturilor ei.

Încerc acum sã rãspund întrebãrilor dvs.

1. Este vorba de o perpetuã virginitate inerenta sau de una optionalã?

As aprecia dacã ati binevoi sã explicati aceastã întrebare.

2. Ce spune Traditia despre o eventualã pre-existenta a Mariei? Biblia nu spune nimic, din câte cunosc.

Maica Domnului nu s-a deosebit în mod ontologic de noi. Ea a avut o naturã umanã, asa cum fiecare dintre noi avem o naturã umanã. În sensul acesta, este clar ca ea nu este re-existentã. Origen a adus învãtãturi cu privire la pe-existenta sufletelor, învãtãturi pe care Biserica le-a respins si condamnat. Totusi, Maria se deosebeste de ceilalti oameni, nu prin faptul cã ar avea o naturã deosebitã de cea umanã, ci prin rolul ei unic în rostul Creatiei si în Mântuire. Ea este de asemenea unicã prin sfintenia ei, pentru care i se aduce în Biserica Ortodoxã o cinstire mai mare decât cea adusã oricãrui alt sfânt.

În Biserica Catolicã lucrurile stau putin diferit. Învãtãtura catolicã despre mostenirea pãcatului originar i-a obligat pe catolici sã introducã doctrina imaculatei conceptii, dupã care Fecioara Maria s-ar fi deosebit de ceilalti oameni, fiind o exceptie de la regula mostenirii pãcatului. Aceasta este învãtãtura conceptiei imaculate, care din pãcate o scoate oarecum pe Fecioarã din rândurile oamenilor.

3. Atibuiti o conditie de superioritate stãrii de virginã în raport cu starea de femeie cãsãtoritã având copii si trãind în curãtie?

Nu cred cã se poate vorbi de o superioritate a unei stãri sau a alteia. Tot ce vine de la Dumnezeu si este aprobat de El este bun si frumos. Ceea ce dã demnitate sau frumusete fiecãrei dintre aceste stãri este semnificatia si

simbolismul pe care îl poartã în ele. Dragostea dintre sot si sotie este o icoanã a dragostei dintre Hristos si  Bisericã. Fecioria este un simbol al puritãtii.

Învãtãtura despre pururea feciorie a Mariei nu a fost introdusã ca sã o înalte în mod artificial pe Maica Domnului. Biserica Ortodoxã crede cã aceastã învãtãturã exprimã un adevãr si este o mãrturie cu privire la originea divinã si la unicitatea persoanei Domnului Iisus.

Unicitatea Maicii Domnului consta in faptul ca a fost aleasa, prin harul lui Dumnezeu, ca mama a Domnului Isus Hristos  "Ti s-a fãcut mare har" i-a spus îngerul.  Zãmislirea fãrã interventia omului, prin puterea Duhului Sfânt, purtarea in pântece a Celui al cãrui Nume era Minunat, Sfetnic, Dumnezeu - Tare, Pãrinte al Vesniciilor, Domn al pãcii, si nasterea cu care a fost învrednicita de Însusi Dumnezeu, reprezintã  performante care nu pot fi evaluate cu nici o unitate de mãsurã omeneasca.   Cinstirea Maicii Domnului , îmi place sa sustin, este cu atât mai substantialã cu cât este mai mult fundamenatã in Cuvântul Scripturii.  In aceasta privintã, mi se pare ca este un îndemn al Maicii Domnului cãtre ucenici:  "Sã faceti orice ce vã va zice El". (Ioan 2:5).  Mi se pare ca nu este cinstire mai efectiva a Celei ce L-a nãscut pe Mântuitorul decât de a ne numãra printre cei care Îl ascultã si Îl urmeazã pe Domnul Isus Hristos.  Ce putini sunt cei ce practica zi de zi îndemnul Mariei, cea binecuvântatã intre femei!

M-a nedumerit o afirmatie în nota din 27 Noiembrie:  este mentionat "rolul ei unic in rostul Creatiei si al Mântuirii".  Mi se pare o afirmatie îndrãsneata, si iatã de ce: Primele pagini ale Bibliei prezintã lucrarea Creatiei ca fiind opera Întreit Unicului Dumnezeu.  "La început Dumnezeu (Elohim) a creat cerurile si pamântul.  Creatia este opera lui Dumnezeu -Tatãl, a  lui Dumnezeu - Fiul si a lui Dumnezeu - Duhul Sfânt.  Îmi place sa rãmân la acest concept al creatiei, opera exclusiva a lui Dumnezeu.  Creatorul a fost si este deplin suficient si atotputernic sa creeze Universul, Galaxiile si atomii, oamenii, animale, vegetatia, algele si

microorganismele din nimic.  El a creat si îngerii, domniile si stãpânirile, "cãci toate au fost create prin El, si nimic din ce a fost creat n-a fost creat fãrã El".  A introduce in ecuatia creatiei elemente suplimentare conduce la nedeterminare.

Cu privire la rolul în rostul mântuirii, iarãsi, afirmatia Dvs, depãseste felul meu de a întelege.  Stiu cã alte religii istorice a numesc pe Maica Domnului "Co-rascumparatoare" si Co-mostenitoare, si stiu ca si Biserica Ortodoxa admite rugãciunea cãtre ea pentru mântuire.  Întrebarea este:  pe ce texte biblice se bazeazã astfel de asertiuni.  Sfântul Apostol Petru spune limpede:  "În nimeni altul nu este mântuire, cãci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie sa fim mântuiti” (Fapte 4:12).Niciun alt nume - cãci mântuirea este în exclusivitate numai prin Domnul Isus.  Am citit de curând un articol scris de un doctor in teologie ortodox care le reprosa "neo-protestantilor" ca nu se închina la Maica Domnului si la sfinti, în calitatea lor de "mijlocitori între Dumnezeu si Om.  Mi s-a pãrut ciudat cã în numele Traditiei, se ignora un text clar al Bibliei: "Cãci este un Singur Dumnezeu si un singur Mijlocitor între Dumnezeu si om, omul Isus Hristos"  (1 Tim. 2:5).  Prin ce logicã se  face abstractie de acest text, pentru a se statornici alte idei si practici?

Matematic vorbind, "un singur" nu lasã loc nimãnui altcuiva pe aceeasi functie.

Mi se pare ca o abordare biblica a venerãrii Maicii Domnului este mai profitabila si mai apropiata crestinsmului apostolic.  Cu privire la raportul dintre inerent si optional vom discuta, cu voia Domnului, cu alta ocazie.

Cum? Pe Ea? O floare-ntr-un ungher...Chiar pe ea Cel Vesnic o alege?Ea sa nasc-un  fiu venit din cer?Ea sa legene Eternul Rege?.......................................Zorii cei pãrtasi la suferinti,Stelele in goana pe orbita,Îngerii si cetele de sfinti.

Toate-n veci ti-or spune "Fericita".(versuri de C. Ioanid).

Calde salutari in El.Doresc sa mã refer la doua probleme pe care le-ati invocat în ultimul dvs. mesaj: rolul Fecioarei Maria în  Creatie si în Mântuire.

Creatia

Aici avem probabil de-a face cu o confuzie creata de ambiguitatea limbii noastre. Cuvântul Creatie are doua întelesuri: unul este acela de act al creãrii iar altul este acela de realitate creatã, în afara lui Dumnezeu si distinctã de Dumnezeu. În al doilea sens folosim uneori si termenii de Lume sau Univers, cu toate ca de fapt Creatia se refera si la realitãti care nu au o natura fizica, asa cum ar fi de exemplu îngerii. Putem deci vorbi de creatie (actul creãrii Lumii) si Creatie (rezultatul actului creatiei).

Intentia mea a fost sa mã refer la rolul Fecioarei în Creatie, întelegând prin aceasta nu actul creãrii ci realitatea Creatiei. Cred ca precizãrile dvs. sunt foarte corecte. Autorul si Subiectul actului creatiei este exclusiv Dumnezeu. Ar fi cu totul absurd sa presupunem ca o fiintã creatã, asemenea Fecioarei Maria, ar fi participat ea însãsi în actul creatiei.

Am scris în mesajul meu precedent despre rostul sau rolul Fecioarei Maria în Creatie. Idea fundamentala este cã Dumnezeu nu a adus la existentã realitatea Creatiei în mod arbitrar sau capricios, ci pentru a Si-o uni cu Sine, pentru a-Si exprima infinita Lui dragoste, pentru ca la urma Hristos sa fie totul în toti. Aceastã dragoste s-a manifestat prin aceea cã a Doua Persoana a Treimii, Logosul, a coborât El Însusi în Creatie si S-a fãcut om si a suferit pentru noi. Drama Creatie poate asadar fi descrisa în trei momente: (1) actul creatiei, (2) venirea Logosului în Creatie si (3) unirea Creatiei cu Creatorul. Dar al doilea moment al acestei drame este în mod intim legat de participarea Fecioarei Maria. Ea a fost poarta prin care Dumnezeu a devenit parte a Creatiei.

Putem deci spune ca încã din planul Lui etern de a crea Lumea,  Dumnezeu a hotãrât sã gãseascã o Fecioara prin care sã coboare în Creatie. Rolul Fecioarei Maria nu este deci nici accidental, nici minor, ci etern, fundamental, cosmic. Cu toate acestea, Fecioara Maria a fost si este o fiintã umanã, care prin natura ei nu se deosebeste de alti oameni. Dar ea se deosebeste de orice alt om prin importanta ei, si, asa cum credem noi ortodocsii, prin sfintenia ei. Mai mult decât atât, rolul ei nu a fost doar pasiv, ce unul pe care ea însãsi l-a acceptat. Fecioara Maria reprezintã exemplul cel mai perfect de sinergie între lucrarea omului si lucrarea lui Dumnezeu.

Mântuirea

Aceleasi argumente privitoare la Creatie pot fi aduse si cu privire la Mântuire. Hristos a venit în lume ca sã ne mântuiascã, si Fecioara Maria a fost poarta prin care El S-a coborât. Probabil suntem cu totii de acord în aceasta si cu totii o cinstim pentru acest rol unic. Fecioara Maria a avut ea însãsi nevoie de un Mântuitor, dar a fost în acelasi timp cea care L-a purtat pe Mântuitor în pântecele ei. Dar nu acesta este punctul de despãrtire între protestanti si ortodocsi.

Catolicii o numesc pe Fecioara Maria „co-rãscumpãrãtoare”. Dupã câte stiu, ortodocsii nu folosesc acest termen. În timp ce pentru catolici Fecioara este o fiinta cereascã, aproape de o altã naturã decât cea umanã (vezi învãtãtura catolicã despre imaculata conceptie), ortodocsii o numesc doar Theotokos – Nascãtoare de Dumnezeu. În toate icoanele ea apare întotdeauna cu Pruncul Iisus, ceea ce subliniazã rostul si cauza pentru care o cinstim.

Din pãcate, titlul de Theotokos – Nascãtoare de Dumnezeu – îi ofenseazã pe unii protestanti, cu toate cã exprimã o învãtãturã fundamentatã a crestinismului, aceea cã Logosul – Dumnezeu – S-a nãscut din Fecioarã. As fi curios care este opinia dvs. în aceastã privintã. Dupã cum probabil stiti, episcopul Nestor a fost declarat eretic de cãtre unul din Sinoadele Ecumenice

tocmai pentru cã nega acest titlu Fecioarei Maria, implicând oarecum prin aceasta cã în Hristos ar fi existat nu doar doua naturi ci si douã persoane. El sustinea cã Maria L-a nãscut pe Hristos-omul, nu pe Hristos-Dumnezeu, si prin urmare Fecioara ar fi putut fi numitã Hristotokos – Nãscãtoare de Hristos – dar nu Theotokos.

În sfârsit, ultima controversã între neo-protestanti si ortodocsi este cu privire la posibilitatea de a ne ruga Fecioarei, sau mai concret la posibilitatea de a ne ruga ei pentru mântuire. Aici este nevoie sã fac o mai lungã precizare cu privire la rugãciunea cãtre sfinti, în particular la rugãciunile adresate Fecioarei Maria.

În primul rând doresc sã afirm cã în aceastã chestiune avem de-a face cu o neputintã a limbii noastre. Rugãciunea cãtre sfinti nu este propriu-zis rugãciune, cel putin în sensul în care ne rugãm lui Dumnezeu. Ar fi bine sã folosim un alt cuvânt, dar acest cuvânt ne lipseste. Atunci când ne rugãm lui Dumnezeu, o facem cu încrederea cã ne adresãm unei Fiinte infinite si atotputernice, care poate asculta si împlini dupã voia Sa oricare cerere din partea noastrã. Ne rugãm lui Dumnezeu pentru cã în ultimã instantã El este suveran si de El depinde totul. Dar nu în acelasi sens ne rugãm cãtre sfinti. Nu putem niciodatã spune unui sfânt, „vindecã-mã”, pentru cã vindecarea nu poate veni decât de la Dumnezeu. În principiu ne rugãm cãtre sfinti (cuvântul rugãciune fiind oarecum folosit impropriu) ca sã se roage pentru noi. De ce? Pentru cã Dumnezeu ne-a legat pe toti cu legãturile dragostei si ne-a învãtat sã ne rugãm unii pentru altii. Aici pe pãmânt noi ne rugãm unii pentru altii, si credem cã moartea nu distruge aceastã legãturã a dragostei. Ce fac oare sfintii în ceruri, în prezenta lui Dumnezeu? Nu se roagã oare pentru noi? Este oare posibil ca Pavel sã-i fi iubit pe credinciosii din Corint sau din Filipi, rugându-se zi si noapte pentru ei, numai ca sã devinã cu totul nepãsãtor odatã ce a trecut la Domnul? Nu este oare Biserica una, legatã prin aceastã dragoste care izvorãste din Dumnezeu si ne leagã pe toti cu legãturi

vesnice?

Acesta este sensul în care „ne rugãm” la sfinti si la Fecioara Maria. Am scris „ne rugãm” în ghilimele tocmai pentru cã nu este vorba de o rugãciune asemãnãtoare cu cea cãtre Dumnezeu. Este doar o cerere ca ei sã se roage pentru noi, asa cum noi aici ne rugãm unii pentru altii.

Dar de ce ne rugãm Fecioarei Maria pentru mântuire? În nici un caz nu afirmãm cã ea ar fi cauza fundamentalã a mânuirii noastre. Aceastã cauzã si posibilitate a mântuirii se aflã doar în Hristos. Existã însã un sens foarte restrâns în care un om „mântuieste” pe un alt om. Acest sens poate fi gãsit, de exemplu, în Epistola lui Iacov, capitolul 5, versetul 20, în care ni se spune cã cel care întoarce pe un pãcãtos de la calea lui îi va mântui sufletul. Iacov nu a intentionat în nici un caz sã introducã o nouã doctrinã, dupã care un om Îl poate înlocui pe Hristos ca Mântuitor. Dar un om poate fi agent în mântuirea altora. Cel care predicã evanghelia este un agent în mântuirea ascultãtorilor lui. Cel care se dã ca exemplu prin viata lui sfântã este un agent în mântuirea celor care-l cunosc si sunt atrasi la Dumnezeu prin el. Cel care se roagã intens pentru altii poate fi un agent în mântuirea acestora.

Acesta este exact sensul în care ne putem ruga Fecioarei Maria pentru mântuire. De fapt, o astfel de rugãciune este o exprimare foarte concretã a neputintei noastre si o recunoastere cã avem nevoie de ajutor. Aceastã rugãciune este un profund act de umilintã. Un betiv se poate usor ruga lui Dumnezeu sã-l scape de patima lui. Dar i se cere un mare curaj si o mare umilintã sã cearã ajutorul altui om, cãruia sã-i spunã, „Roagã-te lui Dumnezeu pentru mine sã mã scape de bãuturã”. În acelasi sens ne rugãm Fecioarei „sã ne mântuiascã”: nu pentru cã ea ar fi Mântuitorul, nu pentru cã ea ar fi suveranã, ci ca simplu act de umilintã, cerând celei mai sfinte dintre femei sã se roage pentru mântuirea

noastrã.

Cinstirea Fecioarei Maria este un subiect larg, pe care putem în continuare sã-l discutãm, dupã cum veti fi dvs. dispus si interesat.

Înainte de a încerca sã dezvolt în mod succint aceasta temã, doresc sã fac unele comentarii la rãspunsul  cu privire la solicitarea unor precizãri despre rolul Fecioarei Maria în Creatie si în Mântuire, si la întrebarea anterioarã cu privire la conditia de perpetua virginitate sustinutã de traditie, daca a fost o conditie inerenta sau optionalã.

Daca am înteles bine, prin creatie ati înteles "realitatea creatã în exclusivitate de Întreit Unicul Dumnezeu" iar prin rolul în mântuire ati înteles o pozitie specificã în istoria mântuirii dar nu în actul divin, propriu zis  al mântuirii. Am înteles bine?

Cu privire la caracterul fie inerent fie optional al atribuitei "pururea feciorii a Mariei" am dorit sa stiu dacã în gândirea Ortodoxa se atribuie anumite însusiri angelice Celei aleasã sã fie Maica Domnului.  Am înteles cã sustineti principiul liberei optiuni.

Acum as dori sa trec la o dezbatere mai largã.  Ca unul care socotesc un adevãr de pret principiul "Sola Scriptura" nu mã voi referi la virtuti atribuite Maicii Domnului de Traditie, ci la cele pe care le descrie Sfânta Scriptura.  As cuprinde aceste virtuti în câteva sub-puncte:

    Maria cunostea pe Cineva    Maria stia ceva    Maria a fãcut ceva    Maria se întemeia pe ceva

Dialog Mihai Oara - SC

SC:    Protestantii si idea de sacruMO:    O prezenta restrânsa

SC:    Sacrul traditional si cel scripturalMO:    Sfinti si sfintiSC:    Sfintirea practica, sfintirea personala

SC:    Protestantii si idea de sacru

Nota de teologie aplicativa "Dimensiunea sacrului" pe care ati avut bunavointa sa o publicati se web - site-ul "Ortho-Logia" ridica o serie de probleme care este interesant sa fie puse în discutie.  Definirea, identificarea si experimentarea "sacrului" este, desigur importanta pentru orice crestin, indiferent de denominatiunea în care se afla, bine înteles, daca este esentialmente crestin, no doar crestin de zile mari.  Daca cineva este la biserica sau la locul de închinare crestin iar acasa pagân, sacrul n-are nici o semnificatie pentru el sau pentru ea.

Cuvântul "sacru" deriva din latinescul "sacro, sacrare" care înseamna "a consacra pentru Dumnezeu".  în greceste, corespondentul este "hieros"; termenul este utilizat la 2 Timotei 3:15 cu referire la Sfintele Scripturi (scripturile sacre).  Termenul "sacru" este sinonim cu termenul "sfânt". Fie prin conotatiune or prin specializare lexicala conventionala, "sacru" ar desemna o categorie de sfintenie specifica materialului.  Am impresia ca obiectul notei Dvs. a fost acela de a sublinia acest gen de sfintenie. 

Acum, permiteti-mi va rog, sa fac câteva remarci cu privire la felul cum ati abordat problema.

(1) Ati citat textul din Exodul 3:5 "Scoate-ti încaltamintea din picioare caci locul pe care pasesti este sfânt" pentru a domonstra, scripturistic, ca pamântul este sfânt, si ca întreaga materie creata este "sacra" reprezentând o "exprimare a energiilor dumnezeiesti, o epifanie, o aratare a lui Dumnezeu".  Aceasta generalizare pornind de la un text biblic particular poate genera controverse interpretative.  În textul de la Exodul 3, ceea ce sacraliza pamântul pe care pasea Moise era prezenta lui Dumnezeu în mijlocul rugului aprins: era, desigur o teofanie, foarte probabil o Christofanie.  Locul pe care pasea Moise a devenit sacru în momentul când Dumnezeu a ales sa se reveleze lui Moise acolo.  Ce vreau sa spun prin asta?  Nu exista sacralitate a materiei decât prin inductie divina.  Sacralitatea materiala intrinseca poate conduce la conceptii înrudite cu "panteismul".

2.  Întregul articol este construit pe idea ca protestantii nu-L recunosc pe Dumnezeu în creatia Sa si au numai o viziune moral-rationala, justitiala cu privire la sacru.  Nu cred ca lucrurile stau astfel.  Voi explica: Expresiile "arhitectura materiei" si "simfonia creatiei" cu finetea lor specifica, le-am auzit în medii neo-protestante. Tot în asemenea medii, poetul  crestin Costache Ioanid recita versurile:

        "Oricine priveste o floare         E-aproape de-al vietii mister:         Oricine se-opreste-n carare         S-asculte un glas de izvoare,         E-aproape, e-aproape de cer".

Când eram copil, parintii ne învatau pe noi, copiii un cântec cu continut crestin:

        "Peste munti di dealuri         Vad pe Dumnezeu.

         Ape cristaline murmura mereu:        "Murmur', murmur' Domnul este bun!"

Un doctor credincios, pionier în operatiile pe cord deschis, în timp ce prezenta video-tapul unei asemenea operatii, spune colegilor:  "Am facut peste 3000 de interventii pe cord deschis, cele mai multe dintre ele resusite.  De cate ori deschid cutia toracica si ajung la acest mic organ care se numeste "inima" ramân uimit de mare întelepciune în care a fost zidita fiinta umana.  Consider ca adevarata credinta confera purtatorilor ei sensibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu în spatele lucrurilor create de El. 

Este prezumptios sa se afirme ca acesta este monopolul unei anumite denominatiuni religioase!

3.  Nu mi se pare inspirata contra-punerea intre sacrul moralo-rational si cel materialo-ceremonial.  Când Mântuitorul rosteste Predica de pe munte, El spune, între altele:  "Ferice de cei cu inima curata caci ei vor vedea pe Dumnezeu".  (Matei 5:8).  Acest "vor vedea pe Dumnezeu" are în primul rând un sens escatologic; dar are si un sens imediat:  nu pot sa-L vada pe Dumnezeu în creatia Sa decât cei cu inima curata.  Ce vreau sa spun?  Exista o corelatie intre moralitate si accesul  la cunosterea lui Dumnezeu!  O inima curata este o inima curatita.  Îndraznesc sa spun ca efectul curatitor exclusiv este sângele Domnului Isus, Fiul Preaiubit al Tatalui. Ceremoniile asigura, cel mult, o curatire ceremoniala; este nevoie de mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos, care S-a adus jertfa pe cruce "pentru noi, oamenii si a noastra mântuire”.  Concluzia?  Fara sacralitate morala, orice alta sacralitate este lipsita de substanta.  Formele exterioare nu pot suplini lipsa de continut.

4. Criticati zelul anumitor "protestanti" de a propaga Evanghelia unei "lumi în flacari", a carei scapare este sa vina la Hristos si sa înceapa o viata noua cu El.  Mi se pare ca este o nevoie urgenta ca Hristos ca Mântuitor sa fie cunoscut si crezut în acesta timpuri când necredinta si imoralitatea îsi pun amprenta pe viata sociala a multor natiuni, când perversiunile sexuale sunt ridicate la rangul de virtuti sau de "orientari optionale" iar negarea lui Dumnezeu este tot mai agresiva si invaziva.  O lume care Îl neaga pe Dumnezeu este - sub aspect spiritual - în flacari.  Aspectele morale trebuie totusi sa fie în atentia celor ce rostesc :"Faca-Se voia Ta precum în cer asa si pe pamânt.  

5.  Mai este de facut o sublinierea:  Nu cred ca credinciosii protestanti au aversiune fata de planeta "pamânt" asa cum sugerati în articolul Dvs. "Pamântul" la care credinciosii  nou-testamentali se refera nu este atât o planeta, ci un loc spiritual: locul unde Hristos a fost lepadat si rastignit.  Acest loc spiritual se caracterizeaza prin coruptie, violenta, secularism si materialism. Sub acest aspect, Sf. Apostol Pavel spune:  "Gânditi-va la lucrurile de sus, nu la cele de pe pamânt"  (Coloseni 3), iar în Filopeni 3 "Dar cetatenia noastra este în ceruri"...Daca credinciosul are o inima care Îl iubeste pe Isus, . inima lui este mai mult catre cer decât catre pamânt - întelegând  pamântul ca un loc spiritual si rugându-se fierbinte: "Vie Împaratia Ta!" .  Crestinul are o viziune optimista cu privire la pamânt.  În locul unde a fost lepadat si crucificat, Hristos va fi Împaratul Împaratilor si Domnul Domnilor.

6.  Nu tratez aci problemele cu caracter cultic enumerate de Dvs.  Manifestarile cultice cu corespondent în Noul Testament îsi au locul si rostul lor, îsi au frumustea lor când  sunt practicate potrivit învataturii Scripturii.  Alte ceremonii sau practici care depasesc cadrul Scripturii nu intra în preocuparile mele, întrucât cred în viabilitatea principiului teologic exprimat de expresia "Sola Scriptura".

Te rog sa fii convins, frate Mihai Oara, ca am scris aceste rânduri cu toata deferenta si cu dorinta ca aspectele de sacralitate sa nu fie uni-dimensionale ci multi-dimensionale în viata a cât mai multi crestini.  Stiu ca aveti pe inima progresul spiritual al fratietatii crestine pentru binele careia va rugati.

Cu dragoste si consideratiune în Domnul Isus Hristos,

SC  

MO:    O prezenta restrânsa

Citind comentariile dvs., constat ca în multe privinte diferentele sunt mai mult de emfaza si prioritate decât de substanta. Exista totusi câteva puncte în care as dori sa-mi precizez mai bine felul în care înteleg lucrurile din perspectiva ortodoxã.

Nu am intentionat sã afirm cã protestantii nu au nici o sensibilitate fatã de prezenta lui Dumnezeu în lume. Am îndrãgit si continui sã îndrãgesc si eu acel cântec crestin neoprotestant, „Printre munti si dealuri vãd pe Dumnezeu.” Dar ceea ce mã frapeazã este faptul cã neoprotestantii preferã sã vadã exprimarea lui Dumnezeu în lume doar în mãretia naturii, nu si în frumusetea slujbelor Bisericii. Pentru mine, tãmâia, lumânãrile sau icoanele sunt si ele exprimãri Dumnezeiesti în a cãror prezentã mã înfior. Dar cazul cel mai clar în care fratii nostri neoprotestanti resping idea prezentei lui Dumnezeu în Bisericã este cel al Euharistiei. Dacã pentru ortodocsi pâinea si vinul SUNT prezente vii ale lui Dumnezeu, pentru neoprotestanti ele au doar rolul de a aminti. Este interesant cã la aceastã pozitie a neoprotestantilor moderni s-a ajuns în urma unei evolutii în care taina prezentei lui Dumnezeu a fost treptat înlocuitã cu un concept pur mintal. Într-adevãr, pozitia lui Luther a fost cã pâinea si vinul DEVIN trupul si sângele Mântuitorului NUMAI pentru cel care are credintã. Pozitia lui Calvin a fost cã pâinea si vinul poartã în ele ACEASI ENERGIE sau binecuvântare ca si trupul si sângele Mântuitorului. Dar neoprotestantii moderni au mers mai departe si au afirmat cã aceste elemente SUNT PUR SIMBOLICE si ca singurul lor merit este sã ne aducã aminte.

Mi-a plãcut afirmatia dvs. dupã care existã o corelatie între curãtia inimii si accesul la cunoasterea lui Dumnezeu. Acesta este rostul ascezei asa cum o înteleg ortodocsii: sã ne curãtim inima pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu. Reversul acestei afirmatii este de asemenea adevãrat. Chiar dacã prezenta lui Dumnezeu sfinteste materia (biserica, icoanele, pâinea, apa botezului), aceastã sfintire nu este spre folosul celui care are inima îndreptatã spre pãcat.

Nu am nimic împotriva zelului evanghelistic al credinciosilor neoprotestanti. Poate singura obiectie este cã adesea evanghelizarea devine o activitate mecanicã, asemãnãtoare cu o campanie de marketing a cãrei eficientã este mãsuratã în statistici. Ca ortodox înteleg cã scopul evanghelizãrii este sã-L duc pe Dumnezeu la oameni spre mântuirea lor si slava lui Hristos. Dar aceasta o fac doar în mãsura în care El deja este în mine si de aceea accentul este mai putin pe metode si campanii de evanghelizare si mai mult pe sfintenia personalã a mesagerilor evangheliei.  

SC:    Sacrul traditional si cel scriptural

Articolul Dvs. intitulat "Dimensiunea Sacrului" publicat recent pe Web-site-ul de apologetica ortodoxa în limba romana, mi-a oferit prilejul de a medita atât la argumentele cat si la exemplele pe care le-ati pus înainte. 

Sub aspect cu totul general, mi s-a parut ca în tematica mentionata receptionam lungimi de unde diferite.  Trebuie însa sa recunosc ca tema este interesanta si, sub aspectul practicitatii ei, chiar pasionanta.   Mi s-a parut ca, cel putin pentru mine, este necesar sa existe o diferentiere neta intre "sacrul scriptural" si "sacrul traditional".  Mi se pare ca sacrul scriptural are o arie mai larga dar  mai bine specificata decât sacrul traditional.

Voi da un exemplu: De mic copil, am retinut din cele învatate în scoala primara (acum numita "elementara") figura pioasa a lui Daniil Sihastru, cele despre care se spune ca, vizitat pentru sfat de Domnitorul Moldovei, Stefan cel Mare, a raspuns: "Sa astepte-afara, sunt în rugaciune!".

Am interpretat asta ca o ierarhizare a prioritatilor în viata lui Daniil: prioritate absoluta lui Dumnezeu, apoi prioritate si autoritatilor rânduite de Dumnezeu.  Ce putini sunt astazi credinciosii care respecta în viata lor practica scara prioritatilor, dând primordialiate absoluta Dumnzeului nevazut dar omniprezent! Si totusi, potrivit criteriilor de atestare a sacrului traditional Daniil nu a fost Sfânt, nefiind canonizat ca atare: sub un anume aspect, în economia globala a crestinatatii secolului respectiv, el a fost un simplu calugar pios, mai mult sau mai putin anonim.  Dar care este optica Scripturii în aceasta privinta?  Scriptura îl declara "sfânt" pe orice credincios în Domnul Iisus Hristos.  La 1 Corinteni capitolul 1, Sfântul Apostol Pavel se adreseaza "Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfintiti întru Hristos Iisus, chemati sfinti, împreuna cu toti cei ce cheama numele Domnului nostru Iisus în tot locul, Domn si al lor si al nostru" (v. 2).  Din textul mentionat, reiese ca sfânt este oricine a fost sfintit în Iisus Hristos si care chiama în orice loc numele Mântuitorului.  În acest context, nu canonizarea sfinteste ci persoana lui Hristos sfinteste.

Textul de mai sus sugereaza si caracterul sacru al Bisericii: al bisericii universale formata din toti cei ce cheama în orice loc numele lui Hristos, si al bisericii locale - formata din cei sfintiti în Hristos în Corint si oriunde altundeva.  În conceptia traditionala de sacru este sfânt locasul de închinare care îi gazdueste pe credinciosi si pe preoti în desfasurarea serviciilor divine.  Sacrul traditional are coordonate fizice, pe când sacrul scriptural are coordonate spirituale.  Sugerez ca sacrul scriptural este caracterizat prin faptul ca nu are culoare denominationala: as spune ca ca el are culoare cereasca.

Sfântul Apostol Petru îndeamna în 1 Petru 1:15-16: "Si dupa cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiti si voi sfinti în toata purtarea voastra, caci este scris :" Fiti sfinti, caci Eu sunt sfânt".  Sfintenia Scripturii este sfintenia prin Cel ce a chemat, sfintenie dupa modelul Lui.  Sfintenia traditionala este o sfintenie elitista, particulara, canonica.  Dupa parerea mea, Daniil Sihastrul a fost sfânt, desi nu a fost canonizat.  El a avut sacralitate scriturala, dar i-a lipsit sacralitatea traditionala.

Am citit randuri emotionante scrise de Reverendul Richard Wurmbrand.  El spunea ca în conceptia traditionala, sfintii sunt pictati în interiorul bisericilor.  Potrivit Bibliei, sfintii sunt vii, merg pe strada, lucreaza, au familii, râd şi plâng.

În veacul nostru secularizat, sfintenia evanghelica, sacrul obiectiv si defininitoriu este considerat - pur si simplu un joc imaginativ transmis din generatie în generatie, fara nici un fel de coerenta rationala.  Sugerez ca sacrul scripturistic are ratiuni spirituale.  "Asa este scris", "Dumnezeu a hotarât"  "potrivit cu voia lui Dumnezeu"  cred ca reprezinta ratiunea necesara si suficienta pentru recunoastrea si definirea sacrului.  Starbunii poporului roman - Romanii - aveau o zicala:  "Roma locuta, causa finita" - "Cand a vorbit Roma, cauza este incheiata".  Pentru crestini ar fi potrivita zicerea:  "Biblia locuta. causa finita".  Cred ca criteriul corespondentei cu Biblia este un criteriu temeinic si eficient în clasificarea sacrului ca sacru sciptural si sacru traditional.  Mi se pare ca nu gresesc daca spun ca sacrul traditional separa pe crestini, în timp ce sacrul scriptural îi uneste.  Poetul crestin C. Ioanid scria:

    Unire, deplina unire    În Domnul Isus noi avem,    Un cuget, un gand si-o simtire    Avem doar în El când suntem!

Domnul sa ne ajute la aceasta! 

MO:    Sfinti si sfinti

Din mesajul dvs. anterior,  aş dori sa mă opresc asupra unui singur fragment. Aţi scris...

Am citit rânduri emoţionante scrise de Reverendul Richard Wurmbrand.  El spunea ca în concepţia tradiţionala, sfinţii sunt pictaţi în interiorul bisericilor.  Potrivit Bibliei, sfinţii sunt vii, merg pe strada, lucrează, au familii, râd şi plâng

Am avut întotdeauna o mare admiraţie pentru Reverendul Richard Wurmbrand. Puţini din generaţia noastră au suferit 14 ani în închisorile comuniste, dintre care trei ani în izolare absolută. Cred că este unul dintre cei care au făcut cel mai mult cunoscut în lume numele României. Cartea sa, Torturat pentru Hristos este tradusă înzeci de limbi. Adeseori în bisericile americane, atunci când oamenii aflau că sunt român, mă întrebau, „Ai auzit de Richard Wurmbrand?” Răspunsul meu era ca nu numai am auzit de el, dar l-am cunoscut personal şi am petrecut clipe minunate în discuţii cu el. Richard Wurmbrand a trecut nu de mult dintre noi şi cred că-şi va primi cununa pentru suferinţele pe care le-a îndurat pentru Hristos. Dar frumuseţea morală a unui om nu-l face infailibil, şi cred că în rândurile pe care le-aţi citat greşeşte cu siguranţă.

Există un aspect care îmi place în fragmentul de mai sus: acela că toţi suntem chemaţi la sfinţenie, o sfinţenie în care putem creşte în împrejurările comune ale vieţii. Dar iată şi nişte problemele pe care le găsesc în cuvintele lui.

În primul rând, idea că noi toţi suntem sfinţi este pe cât de adevărată, pe atât de periculoasă. Este adevărat că în Noul Testament, toţi creştinii sunt uneori numiţi sfinţi. Noi suntem într-adevăr sfinţi, adică puşi de o parte pentru Hristos, dacă am fost născuţi din nou (prin taina botezului – credem noi ortodocşii) şi dacă ne aflăm pe calea mântuirii. Dar există diferite grade de sfinţenie. Una este sfinţenia lui Dumnezeu, alta este sfinţenia noastră. Una a fost sfinţenia lui Wurmbrand, alta a pastorului baptist care colabora cu Securitatea. A nu recunoaşte această deosebire înseamnă a desfiinţa orice sens al acestui cuvânt.

Oricărui creştin îi place să fie numit sfânt sau neprihănit sau credincios. Dar chiar şi Sfânta Scriptură rezervă uneori aceste calificative pentru un grup restrâns de oameni. Mulţi au posedat o anumită puritate morală, dar Iov este numit „neprihănitul Iov”. Mulţi au avut credinţă, dar nu s-au calificat spre a fi enumeraţi în capitolul 11 din Epistola către Evrei, unde sunt înşiraţi eroii credinţei. În acelaşi sens, deşi toţi creştinii adevăraţi cresc în sfinţenie, nu toţi sunt numiţi sfinţi. Biserica Ortodoxă rezervă acest nume doar pentru aceea care sunt dovediţi şi probaţi. Procesul de canonizare a unui sfânt are exact acest rol, nu de a face un sfânt din unul care nu a fost sfânt, ci de a constata şi certifica pentru toţi că cel în cauză este un sfânt care poate fi cinstit şi un model demn de urmat. Sfinţii recunoscuţi de Biserica Ortodoxă ne servesc ca modele de viaţă, dar nu toţi cei care se află pe calea mântuirii sunt demni de a ne fi exemple. De aceea, aceste cuvinte ale lui Richard Wurmbrand pot fi o devalorizare a unui ideal pe care ar trebui să-l păstrăm curat şi la cele mai înalte standarde.

În al doilea rând,  după cum am avut ocazia de atâtea ori să explic, noi nu ne închinăm (Doamne fereşte!) icoanelor cu sfinţi, nici nu ne îndreptăm atenţia asupra unor picturi care să ne impresioneze pentru calitatea lor artistică. Icoanele cu sfinţi (care sunt altceva decât simple picturi), sunt într-un fel „fotografiile noastre de familie”, şi ne uităm la ele pentru ca să ne îndreptăm viaţa după modelul celor care împreună cu noi fac parte din Trupul lui Hristos. Atenţia şi cinstea se îndreaptă către prototip, nu către reprezentarea lui fizică.

În al treilea rând, aceşti sfinţi pe care îi cinstim noi ortodocşii sunt vii şi se află în prezenţa lui Hristos. Contrastul pe care fie dvs., fie Richard Wurmbrand l-a făcut între „sfinţii vii” (adică acei credincioşi care se află printre noi) şi picturi neînsufleţite este cu totul nepotrivit. Sfinţii pe care îi cinstim au ajuns la o mai mare împlinire a umanităţii lor şi în acest sens sunt mai vii decât noi. Nou nu cinstim pe morţi ci pe vii, pe acei sfinţi vii care sunt acum în slavă.

Cred că aceste cuvinte ale lui Richard Wurmbrand prezintă pericolul de a înlocui cinstea dată celor pe care Hristos îi cinsteşte acum în slavă, cu o cinste dată nouă înşine, care ne abate privirile de la idealul

adevăratei sfinţenii. 

SC:   Sfintirea Practica, Sfintirea Personala

Dumnezeul păcii să vă sfinteasca El Însusi pe deplin; si duhul vostru, sufletul vostru sa fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru Isus Hristos.  (1 Tes. 5:23).

...către cei ce au fost sfintiti în Hristos Isus, chemati să fie sfinti (1 Cor. 1:2).

Este un frumoasa cântare crestină care cuprinde un îndemn:

"Pe piatra aspr-a vietiiSa lasi o dâră finăDin aurul virtutii,Din sfânta lui lumina!"

Este, desigur, o chemare la trăirea unei vieti sfinte, la realizarea în viata personala a cerintelor si trasaturilor sfinteniei lui Dumnezeu.   Când ne referim la termenul "sfintire" , noi credinciosii îl întelegem în mod diferit de sensul lui general.  "Sfintirea" în sensul nebiblic însemneaza un act ceremonial care confera caracter sfânt unei clădiri, unor obiecte, unor persoane sau unor imagini. În limba ebraica, specifica Vechiului Testament, pentru cuvântul "sfintire" se folosea cuvantul "kodesh" iar în greaca, specifica Noului Testament "hagiamos".  în ambele limbi termenul înseamnă "punere deoparte pentru Dumnezeu" si separare de ceea ce este lumesc si păcătos".

În Vechiul Testament erau sfinte locuri, lucruri, zile, persoane, ceremonii. Sfintirea avea caracter simbolic: sfintirile din Vechiul Testament îndreptau spre mijlocul spiritual prin care sfinteste Dumnezeu, întemeiat pe curătirea perfecta adusa de sângele Mielului jertfit pe cruce si de lucrarea eficace a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, prin prezenta si roadele Sale.

Noul Testament prezintă doctrina sfintirii sub trei aspecte: sfintirea ca pozitie, sfintirea ca practica si sfintirea ca glorificare.  Desi subiectul propus este sfintirea practica sau experimentala, vom aminti, în treacăt si despre celelalte doua aspecte ale sfintirii în acceptiunea Noului Testament.

Sfintirea ca pozitie este un bun al tuturor celor care L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor.  Ei sunt, asa cum spune textul de la 1 Cor. 1:2 "sfintiti” în Hristos Isus: ei, prin jertfa de la Golgota au primit iertarea păcatelor, o viata noua si o pozitie noua: ei sunt "in Hristos".   Fiind în Hristos, ei sunt pusi deoparte pentru Dumnezeu.  Sfintirea ca pozitie a credinciosilor în Domnul Isus Hristos este desăvârsita.  Ea este la fel de perfecta la cel mai tânăr si slab credincios ca si la cel mai experimentat si încercat frate sau sora.  Sfintenia ca pozitie nu depinde de om ci depinde de Cel în care suntem, cu care suntem uniti, depinde de Hristos!  Ce har minunat!  Ce sigurantă pentru un păcătos mântuit!

Sfintirea ca glorificare însemneaza asemanare deplina cu Hristos. "Când Se va arata El, vom fi ca El pentu ca Îl vom vedea asa cum este" (1 Ioan 3:1).  Atunci, punerea deoparte pentru Dumnezeu va însemna trairea aevea în prezenta Lui, izbavirea de prezenta pacatului si a raului.Ce nadejde glorioasa pentru cei mantuiti prin jertfa Domnului Isus.

Sfintenia practica, personala sau experimentala nu este ceva declarat pe buze, ci ceva trăit în fiecare zi.  Nu este ceva de practicat numai biserica sau  la adunare sau numai între credinciosi ci este o cerintă pentru orice timp si pentru orice loc: acasă, la scoală sau la seviciu, pe câmp, la armata, în  magazin sau în metrou, peste tot suntem chemati sa trăim ca sfinti, sa punem în acord umblarea vietii noastre cu pozitia în care ne-a asezat harul lui Dumnezeu. În sfintirea pozitionala, totul vine de la Dumnezeu. În sfintirea experimentala credinciosul este împreună lucrator cu Dumnezeu.  Dumnezeu a împlinit lucrarea esentială: El a dat credinciosului o fire noua, dornica să facă voia lui Dumnezeu, El a trimes pe Duhul Sfânt să locuiască în cel credincios, El a dat Cuvântul lui Dumnezeu la îndemâna noastră ca să ne îndrume, sa ne dea întelepciune, ne-a pus în scumpa legatură frătească, în biserica sau în adunare.   Este însa în răspunderea noastră sa folosim ceea ce ne-a dat Dumnezeu.  La 2 Petru 1:3-7 după ce se spune: "Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveste viata si evlavia," se spune în continuare: "De aceea dati-vă si voi toata silinta să uniti cu credinta voastră fapta, etc ".  Sunt aci doua aspecte; bunavointa lui Dumnezeu si răspunderea omului credincios.  Ele merg împreuna.

Câteva remarci cu privire la sfintirea experimentală:

1.  Sfintirea experimentală nu înseamnă perfectiune: Desi iertati de păcate si având o fire noua, din Dumnezeu, orice credincios continua să aibă o fire veche, păcătoasă, coruptă, care îi aduce ispite, poticniri, alunecări în viata sa.  Suntem înca expusi, suntem în pericolul de a păcătui.  Asta nu însemnează însă că sfintenia practică este o imposibilitate.  A trai o viata sfânta este deplin posibil, nu insa prin puterea noastră ci prin puterea lui Dumnezeu.  Unul din semnele importante ale faptului ca cineva a primit prin har mântuirea lui Dumezeu este faptul ca acea persoana se depărtează de păcat si ca se străduieste să trăiască o viata sfânta.  Cu alte cuvinte, o viata de sfintire practica însemnează o viata de aspiraţie după excelenta morala si o dorinţă vie pentru cunoasterea voii lui Dumnezeu.

2.  Trăirea în sfintenie nu este ceva la alegere, ci este ceva absolut necesar pentru un copil al lui Dumnezeu. Sunt trei motive care sustin acest gând:

a.  Pacatul în viata unui credincios este o ofensa adusa harului lui Dumnezeu.  Ce gând serios trebuie sa fie acesta!  Cum răspundem noi iubirii nemărginite a lui Dumnezeu?  La 1 Petru 1:15-16 se spune: "Si după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiti si voi sfinti în toata purtarea voastră, după cum este scris "Fiti sfinti căci Eu sunt sfânt".

b.  Prezenta păcatului în viata unui credincios este o sursa de puternice conflicte lăuntrice.  Capitolul 7 al epistolei către Romani este un exemplu grăitor cu privire la faptul ca păcatul este o tragedie în viata unui

crestin.    "Căci nu stiu ce fac: nu fac ce vreau ci fac ce urăsc... când vreau sa fac binele, răul este lipit de mine.  Fiindcă, după omul lăuntric îmi place Legea lui Dumnezeu, dar vad în mădularele mele o alta lege care se lupta împotriva legii primite de mintea mea si mă tine rob legii păcatului care este în mădularele mele" (7:15, 21-23).Ce înţelegem din acest text? Daca în viata unui om născut din nou, care a primit deci Duhul Sfânt  este încă păcat atunci în viata lui este tensiune, inima acelei persoane este plina de contradictii.  Cu cât este mai multa sfintire practică în viata unui credincios, cu atât el seamănă mai mult cu Domnul Isus, dar cu atât mai mult el leapădă tot ce nu se potriveşte în viata lui cu felul de a fi al lui Hristos.  Cu cât am înteles mai mult măretia dragostei lui Dumnezeu, cu atât mai stăruitoare va fi dorinta noastră de a trai potrivit cu voia Lui si vom realiza cat de grav este orice păcat cunoscut ca păcat în viata noastră.

c. Da. Păcatul este încă în viata credinciosilor, dar păcatul este un accident la creştini, nu o regula de viata.  De ce?  Pentru nu păcatul domneşte în viata celui credincios căci "Legea Duhului de viata în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului si a mortii". (Rom.8:2). Dumnezeu nu cere oamenilor credinciosi lucruri imposibile.

3.   Sfintirea credinciosului este lucrarea supranaturala a lui Dumnezeu   atât 1 Tesaloniceni 5:22 cat si Evrei 13: 20-21 sustin acest gând.  Sfinţenia practica cuprinde si o parte care revine omului: partea omului este sa folosească mijloacele pe care Dumnezeu i le pune la dispozitie..  Aceste mijloace sunt:

-     prezenta Duhului Sfânt în cei credinciosi.  De aici îndemnul "Umblati cârmuiti de Duhul si nu veti împlini lucrările firii pământesti".

-     lucrarea sfintitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, cercetat, pus la inima, trăit.  "Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca sa nu păcătuiesc înaintea Ta."; Sfinteste-I prin adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul"

-     contemplarea desavarsirilor Domnului Isus Hristos.  "Noi toti privim cu fata descoperita ca intr-o oglinda slava Domnului si suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slava în slava, prin Duhul Domnului"

-     aşteptarea venirii Domnului Isus.  "Cine are nădejdea acesta în El se curăteste, după cum El însusi este curat"

-     legătura cu fratii   "Dragostea este legătura desăvârsirii

4.  Sfintirea practica este rezultatul unei întelegeri mai adânci a rostului jertfei Domnului Isus.  Este important sa întelegem că Mântuitorul a fost înlocuitorul păcătosilor pe cruce, ca El a murit ca sa aducă iertarea păcatelor celor ce cred în El.  Dar crucea lui Hristos nu înseamnă numai atât.  La cruce a fost osândita firea noastră păcătoasa.  "Stim bine ca omul nostru cel vechi a fost răstignit împreuna cu El...Tot asa si voi însivă, socotiti-vă morti fată de păcat si vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos Domnul nostru". Sfintirea practica este un exercitiu permanent de credinţă cu privire la faptul că firea noastra veche, generatoare de păcate a fost osândita la cruce. "Vii pentru Dumnezeu" aceasta este conditia în care ne aflam datorita jertfei pe cruce a Mântuitorului.  La cruce e hotarul tării: înainte de cruce - păcat, pierzare, iad; dincolo de cruce: viata pentru Dumnezeu, cer. Din textul de la Romani 6:6 si 6:11 întelegem că sfintenia parctică, personală are două laturi:

- latura negativa: morti fată de păcat

- latura pozitiva: vii pentru Dumnezeu, prin Domnul Isus

Mort fata de păcat înseamnă: păcatul este înca o realitate, o realitate tragica dar crestinul este mort fata de păcat.  Păcatul reprezintă orice încălcare a voii lui Dumnezeu, în gândire, în fapte, în atitudini, în relatii.  Mort fata de păcat înseamnă "mort fată de mândrie, fată de imaginatia bolnăvicioasa, fată de poftele trupului, fata de miciună, de lăcomie, de materialism, de ura, de ambitii vinovate, de vorbe cu doua înteleseuri, de glume proaste, de fătărnicie, de lăcomie si asa mai departe. "Socotiti-va" în versetul citat spune despre primirea prin credintă a unui adevăr care se cade sa intre în calculele noastre.  Aceasta stare nu este pe contul nostru ci pe contul Aceluia care a murit pentru noi. Vii pentru Dumnezeu însemnează o viata trăita în mod activ spre slava lui Dumnezeu. O asemenea viata este o viata în care se manifesta tot mai mult roadă Duhului Sfânt de la Galateni 5:23-23: Roada Duhului, dimpotrivă, este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinciosia, blândetea, înfrânarea poftelor".  Ce slăvit contrast intre ce lăsăm în urma si ce primim prin lucrarea Duhului Sfânt în viata noastră! Ce har să fim morti si vii în acelasi timp, ca urmare a jertfei de la cruce a Mântuitorului nostru.  Dar, realizarea clipa de clipa a acestei realităti este un execitiu permanent de credintă personala.  Acest fapt trebuie socotit, trebuie considerat, trebuie aplicat practic la detaliile vietii noastre, clipa de clipa.  De aceea suntem îndemnati: "Fiti treji si veghiati, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu si caută pe cine să înghită".  Sfintirea personala are caracter continuu si progresiv Continuu însemeaza ca nu exista provizie de sfintenie personala în viata noastră.  Pentru fiecare moment, pentru fiecare împrejurare, pentru fiecare conditie avem nevoie de har, dar harul ne este deplin la îndemână.  Continuu, înseamnă trăit moment de moment, prin puterea lui Dumnezeu, pe principiul credintei. "Astfel, dar, după cum ati primit pe Hristos Isus, Domnul, tot asa să si umblati în El fiind înrădăcinati si ziditi în El, întăriti prin credintă si sporind în ea cu multumiri către Dumnezeu" (Col 2:6-7).   Sporind în ea adaugă la caracterul continuu al sfintirii practice, caracterul progresiv.  Ce vrea sa spună aceasta?  Mersul normal al crestinului este un mers al cresterii în sfintire.   "Dă vietii mele mai multa sfintire" spune o cântare crestină.  Aceasta reprezintă dorinta de a creste în sfintire.  Este potrivit să ne cercetăm dacă există în mod real în vietile noastre o sfintire progresivă.  Credinciosul  Teodor Popescu avea obiceiul să spună credinciosilor: "În viata crestină nu exista stagnare.  Ori mergem înainte, cu Domnul ori dăm înapoi".  Asa este si cu sfintirea vietii noastre. 

5.  Sfintirea practica este atotcuprinzătoare

La 1 Tes.  5 se spune : "duhul vostru, sufletul vostru si duhul vostru sa fie păzite întregi".  Din această exprimare a Scripturii întelegem că sfintirea personală cuprinde întreaga fiinta a crestinului: duhul, sufletul si trupul sau.  Cu alte cuvinte, sfintirea personala este atât una lăuntrică, ascunsă, nevazută cât si una manifestata în trup, aparentă. În Romani 12: 1-2 se spun urmatoarele cuvinte: "Vă îndemn dar,  fratilor pentru îndurarea lui Dumnezeu, să duceti trupurile voastre ca o jertfa vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu.  Aceasta va fi din partea voastră o cuminte slujba duhovniceasca.  Sa nu va potriviti chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceti, prin innoirea mintii voastre, ca sa puteti deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută si desavârsită.".  Textul acesta prezintă două laturi ale sfintirii: sfintirea launtrică si aducerea trupurilor ca o jertfa vie.  Consacrarea vietii, cu trup, suflet si duh Domnului este un act personal normal pentru un credincios.  El trebuie sa fie regula, nu exceptia.  Întelegem din Romani 12 ca despartirea de chipul veacului acestuia este un pas însemnat în sfintirea personala.  Domnul vrea ca mintile noastre sa fie indreptate spre cer, nu spre pamant, spre cele spirituale, nu spre cele firesti, spre Hristos nu spre orice altceva.  Ceea ce innoieste mintea crestinului este indeletnicirea cu Scripturile sfinte.  Ps. 1 spune despre cel ce cugeta zi si noapte la cuvantul Domnului "este ca un pom sadit langa un izvor de ape, care-si da rodul la vremea lui si ale carui frunze nu se vestejesc.  în tot ce face propaseste".   De multe ori, cand se explica Romani 12 se vorbeste despre "predare" si "o viata predata" ca de o a doua experienta în viata crestinilor, similara celei a intorcerii la Dumnezeu.  în mod normal,

predare sau consacrarea este o consecinta a faptului ca Domnul Isus ne-a rascumparat pentru Dumnezeu.  Domnul Isus a platit un pret scump pentru noi iar noi, ca credinciosi apartinem de drept si de fapt lui Dumnezeu.  Nu este un act meritoriu al crestinului sa-si aduca trupul ca jertfa vie lui Dumnezeu, din moment ce noi suntem ai Lui.  Jertfa vie - insemana madulare noastre, talentele noastre, lucrarile noastre, bunurile noastre, în slujba Lui.  Dar, mai intai mintea noastra, duhul nostru, afectiunile noastre dorintele noastra, capacitatile noastre inelectuale sau fizice, toate puse în slujba voiei Lui, cea buna, placuta si desavarsita.  Marturia crestina în Romania are nevoie de tineri predati cu duh, suflet si trup Domnului Isus.  Separarea de lume este în primul rand o separare morala, dar sunt cazuri în care, credinciosia fata de Dumnezeu ne cere sa stam departe de orice asocieri care nu-L onoreaza pe Dumnezeu. "In lume, dar nu din ea".  Ce exemplu frumos ne estein aceasta privinta Iosif, felul cum a fugit el de pacat, de poftele tineretii si cum a tinut el vie marturia despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, în conditii deosebit de neprielnice.  Dumnezeu a onorat credinciosia lui Iosif si El va onora pe orice credincios sau credincioasa care sporeste în sfintenia personala.

6. Cateva false doctrine de evitat cu privire la sfintirea personala

a  Perfectionismul:   Aceasta doctrina considera ca credinciosii ating perfectiunea inca din timpul trairii, în prezent, în trup pe pamant.  Ei neaga ca o fire pacatoasa exista inca în cei credinciosi.  Ce zice Scriptura?  Rog cititi 1 Imp. 8:46, Prov. 20:9; Eccl. 7:20; Iacov 3:2; 1 Ioan 1:8.  Vesnicul si Deasavarsitul Cuvant al lui Dumnezeu infirma eroare perfectionista

b. Liberalismul: reprezinta o mentalitate în interpretarea Scripturii.  Ei considera numai adevarul sfintirii ca pozitie si trec cu vederea sfintirea ca experienta, ca traire.  Biblia spune cu multa claritate ca nu exista sfintire ca pozitie neinsotita de sfintirea ca umblare, neinsotita de dorinta de a-L onora pe Dumnezeu prin vietile noastre.   Mai mult, Scriptura indeamna: "Urmariti pacea cu toti si sfintirea fara de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu".  "Si daca chemati ca Tata pe Cel ce judeca fara partinire pe fiecare dupa faptele lui, purtati-va cu frica în timpul pribegiei voastre"...Liberalismul da la iveala un fel de gandire specific celor nenascuti din nou.

c.  Legalismul : înseamna introducerea unui cod de reguli exterioare care ar caracteriza sfintirea personala.  Biblia are un singur etalon pentru o viata sfanta: Hristos.   "Cine zice ca ramane în El trebuie sa traiasca si El cum a trait Isus". Dumnezeu nu cere dela noi nici mai mult, nici mai putin decat pe Hristos.

7.  Cateva atitudini de evitat în legatura cu sfintenia personala

a.  "Mandria" sfinteniei.   Întelegem prin aceasta duhul de superioritate pe care unii credinciosi il abordeaza, considerandu-se mai sfinti, mai spirituali decat altii.  Domul Isus ne-a dat pilda Fariseului si a vamesului.  Adevarata viata sfanta merge mana în mana cu smerenia.

b.  "Izolarea de frati" în numele sfinteniei.  Biblia sustine cu tarie doctrina separarii, dar separarea scripturistica are un dublu sens: este separare catre Dumnezeu si separare de rau.   Un gen de narcisism "evanghelic", în care cautam desavarsirea în altii dar suntem ingaditori cu propriile noastre nedesavarsiri, dezvaluie mai mult spirit de partida, spirit de secta decat adevarata dragoste de frati.  Sfintirea practica însemneaza - intre altele- si crestere în dragoste de frati.  Mai mult, la 2 Timotei 2:22, lui Timotei i se spune: "Fugi de poftele tineretii si urmareste neprihanirea, dragostea, pacea, impreuna cu cei ce chaema pe Domnul dintr-o inima curata".   Acest "impreuna" spune despre faptul ca sfintirea personala este potentata de sfintirea în viata credinciosilor laolalta.  Ce frumos: o viata personala sfanta este o

binecuvantare pentru viata bisericilor sau adunarilor.  Iar biserici sfinte sunt  ajutor în trairea de vieti personale sfinte.

c.  Sfant în afara si fariseu inlauntru:   Sunt pacate ascunse numai înaintea oamenilor.  Înaintea lui Dumnexeu totul este gol si descoperit si El va judeca lucrurile ascunse al inimii.

Desigur, sunt multe alte aspecte de avut în vedere cu privire la tema Sfintirea Practica dar sper ca cele mentionate mai sus arata limpede nevoia esentiala pe care o avem de Domnul Isus, de Duhul Sfant, de

Cuvant, de frati ca sa putem trai o viata sfanta, care-L onoreaza pe Domnul nostru.

 

  

  

 Dialog Mihai Oara - SC

SC:    Gânduri pe marginea lucarii lui Frank Schaeffer: "Dans de Unul Singur"

SC:    Gânduri pe marginea lucarii lui Frank Schaeffer: "Dans de Unul Singur"

I

Lucrarea - apãrutã acum câtiva ani în Editura Holy Cross Ortodox Church a fost tradusa în limba romana si este accesibila cititorilor romani  pe site-ul Ortho-Logia, care îsi desfasoarã activitatea sub coordonarea credinciosului Mihai Oara.

Am citit cu interes cele scrise de Frank Schaeffer, cu atât mai mult cu cât am fost în contact cu lucrãrile tatãlui autorului de mai bine de 25 de ani, si l-am apreciat ca pe un crestin evanghelic devotat cauzei lui Hristos, ca pe un gânditor original si ca pe un om de pâtrunzâtoare si reala spiritualitate. M-as fi asteptat ca elementele autobiografice ilustrând procesul psiho-meditativ al trecerii de la evanghelicalism la Ortodoxie sa fie fost mai detaliate, pentru cã miscãrile sufletesti, emotiile spirituale si schimbãtoare de conceptii sunt procese de mare subtilitate. Ele depãsesc sfera unei curiozitãti banale cãci, odatã expuse, ele ne pot învãta ce sa dorim sau ce sa evitam.

Am stat si m-am gândit de ce si-a ales autorul un asemenea titlu: "Dans de unul singur", cu explicatia cã acest "dans" se refera la "cãutarea credintei Ortodoxe în epoca falsei religii".  Este cãutarea credintei adevãrate "un dans"?  Cuprinde ea elemente de divertisment si de performanta coreograficã? Mã îndoiesc. Probabil ca autorul, scriitor, a cãutat un titlu cu efect fãrã sã realizeze cã adevãratele cãutari spirituale nu au nimic comun cu dansul.  Pe "calea strâmtã" despre  care a vorbit cândva Domnul nostru nu este spatiu pentru dans. Pe de alta parte, câtã vreme esti încã un cãutãtor al adevãrului, nu un aflãtor al lui, nu numai ca nu este spatiu pentru dans: nu este nici inimã pentru dans. Inima este gata sa se bucure în Domnul numai când L-a gãsit pe Hristos ca Mântuitor personal.

Nu am de gând sã fac o analizã amanuntitã a continutului de idei al cãrtii lui Frank Schaeffer.  Am admirat faptul ca în fiecare paragraf al cãrtii strãbate idea unor puternice convingeri  personale ortodoxe, potrivite cu "gândirea si traditia patristicã, asa cum confirma în al sau Cuvânt Înainte Episcopul Diocezei Ortodoxe din Boston, cu autoritatea eccelsiasticã a Domniei Sale.

Evaluând viata religioasa din USA, FS o caracterizeazã prin doua cuvinte, înscrise în subtitluL falsa religie. În lucrare, autorul atribuie acest caracter mai ales protestantilor si neoprrotestantilor, si intr-o anumita mãsura catolicilor. Mi se pare ca, etalandu-si patriotismul denominational, FS se erijeaza în judecatorul altor denominatiuni religioase cãrora le gãseste tot felul de defecte, în timp ce, evident, nu gãseste niciun defect Ortodocsilor, fie ei clerici sau laici. Subiectivismul Domniei Sale este evident. La Iacov 3:17 întelepciunea care vine de sus este caracterizata astfel: "Întelepciunea care vine de sus este întâi curatã, apoi pasnicã, îngãduitoare, ascultãtoare, plina de mila si de roduri bune, nepãrtinitoare, nefãtarnicã"; nepãrtinitoare = obiectivã. Subiectivismul generat de patriotsmul denominational înseamna pãrtinire, care nu consuna cu întelepciunea care vine de sus.

II

Vom face scurte consideratii cu privire la capitolul "INTRODUCERE".  Introducerea începe cu justificarea sindromului anti-american, cu justificarea anti-americanismului ca fenomen politic si social frecvent manifest în Europa si Asia, inclusiv în cercurile care considera America "inamicul nr. 1 al umanitatii".  Cu ce începe "Introducerea'? Cu afirmatia: "În America oamenii se considerã credinciosi, dar în acelasi timp se comportã precum ateii."  Mi se pare cã afirmatia este o generalizare, o absolutizare care nu-si are acoperire faptica. Ce vrea sa spunã dl. F. S.? Cã singurul care danseazã pe ringul credintei este în USA numai domnia sa?  Daca asa gândeste, pot sa spun ca autorul priveste realitatea americana cu ochelari fumurii. Care este realitatea? America este tara unor relalitati foarte diversificate. Fiind o tara libera, întâlnesti în America si crestini devotati. si oameni gata sa se dãruie pe ei însisi pentru cauza lui Hristos, si indiferenti religiosi si militanti atei, si evrei ortodocsi, si evrei reformati, si islamisti, si budisti si satanisti. As spune ca poti vedea în America ceea ce doresti sa vezi. Cu deplina certitudine, pot arata ca daca vrea sa vadã cineva crestini adevarati în America ii poate vedea. Poate nu în catedrale somptuoase sau, cum ar sugera dl. FS., în biserici clãdite în impresionanta arhitectura bizantina, dar cu siguranta intr-un loc spiritual anume: "Cãci acolo unde sunt doi sau trei adunati pentru Numele Meu sunt si Eu în mijlocul lor". Am cunoscut crestini care "sunt adunati": expresia pasiva spune despre Cineva care îi aduna (desigur, Duhul Sfant); strângerile lor laolaltã sunt pentru numele Domnului Isus Hristos - ceea ce subliniazã o trãsaturã esentialã a CRESTINISMULUI AUTENTIC si anume HRISTO-CENTRICITATEA. În temeiul Cãrtii Sfinte, criteriul validitãtii crestinsmului nu este revendicarea istoricitatatii, ci este primirea, urmarea si modelarea vietii cu viata singurului Om desavârsit pe care L-a cunoscut pãmântul acesta însetat dupã dreptate si pace, a Domnului Isus Hristos.  În cei aproape 20 de ani de când trãiesc în America am cunoscut astfel de oameni, am avut privilegiul de a avea pãrtãsie cu astfel de oameni.  Generalizarea cã toti americanii ar fi sub aspect practic "atei" nu este reala.

 "Noi, americanii, suntem poporul cel mai materialist, mai desacralizat din câte exista.” Nu cunosc experienta de etnolog a autorului, nici continutul  conceptului sãu despre sacralitate, dar mi s-arpãrea firesc cã asemnea afirmatii "tari" sa fie nu doar formulate, ci si exemplificate.  Din câte mi se pare, obiectivul urmãrit de FS a fost sã declare "nul" crestinsmul de tip protestant sub pretextul ca "nu duce la o trãire potrivit crestinismului istoric, acordând viata cu un cod sacramental si ascetic". Bazat pe asemenea criterii Dl. FS declara cã credinciosii în USA (bineinteles, cu exceptia Ortodosilor), practica mai mult o forma de "psihoterapie". Iesirea dintr-o asemea conditie este vãzutã de autorul lucrãrii recenzate în "întoarcerea la preceptele crestinsmului istoric".  Spun doar în treacãt cã notiunea "crestinism istoric" este prea vaga, pentru cã istoria nu se încheie niciodatã.

 Subliniez însã cã esentialul crestinismului nu este istoria, cât de instructivã si exemplificativa ar fi ea, ci

este o PERSOANA: este Hristosul Cel Vesnic, Hristosul istoriei si Hristosul care este deasupra istoriei, rânduitorul a tot ce se întamplã în Univers.  Nu istoria mântuieste ci Hristosmântuieste.  Cuvantul "crestin" nu deriva de la cuvantul "istorie" ci de la întemeietorul crestinsmului: Domnul si Mântuitorul Isus Hristos. Sunt convins ca practicalitatea crestinsmului are urmatoarea secventa

   Cuvantul scris ------------>Credinta-------------->Experienta   Experienta acumulata = Istorie.

As dori sa afirm totodatã cã nu poate fi definita vreo sacralitate fãrã prezenta si lucrarea Întreit unicului Dumnezeu.  As fi foarte curios sa aflu care sunt criteriile sacraltãtii la dl, F. S si pe ce criterii clasifica domnia sa poporul american ultimul în clasamentele pretuirii sacrului.  An inteles eu gresit afirmatia sa?   

III

Mai departe, FS subliniazã, pe bunã dreptate, caracterul secular al vietii moderne. El afirmã: "A devenit un fapt de ‘credinta academica modernã' sã recunosti cã adevãrul istoric crestin religios are putin sau nimic de oferit oamenilor dintr-o societate pluralista si democratica".  În legaturã cu aceasta afirmatie, as face urmãtoarea remarcã: Dacã oferim oamenilor religie, istorie crestinã, chiar moralã crestinã - le punem în fata oamenilor solutii iluzorii. Nici religia, nici istoria, nici traditia, nici morala nu mântuiesc, Apostolul Petru spune la Fapte 4:12: "În nimeni altul nu este mântuire, cãci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor prin care trebuie sa fim mântuiti" (se refera la Singurul Nume de salvator al omenirii al Domnului Isus Hristos).  Fie intr-un regim pluralist, fie intr-un regim totalitarist, Mântuitorul spune: "Despãrtiti de Mine nu puteti face nimic!".  Este utopica idea care transpare în Introducere, cã o societate prevalent sau majoritar ortodoxa ar asana viata religioasa, socialã, moralã si politicã.  Experienta actuala a Greciei, Rusiei, Moldovei etc. nu spun oare nimic? Rivalitãtile dintre Bisericile Ortodoxe autocefale pentru dominatie, suprematie spirituala si materiala nu spun nimic?  Bisericile crestine din USA, din România, din Vestul Europei au nevoie de Preeminenta lui Hristos, nu a omului.  Pluralismul la indivizi si inimi care Îl iubesc pe Hristos, Îl iau pe Hristos drept model, care asculta de Hristos, este multiplicarea frumusetii "Celui mai Frumos dintre Oameni" (Ps. 45), o atrãgãtoare diversitate, care nu neagã unitatea: asa este crestinsmul real. În crestinismul real, suveranitatea lui Dumnezeu si rãspunderea omului sunt surori, în crestinismul real contemplarea si actiunea sunt surori, în crestinsmul real este unitate lucrata nu de hotãriri ale un centru ierarhic religios ci unitate lucrata de Duhul Sfânt de la inima la inima. Am cunoscut crestini ortodocsi care promoveazã o astfel de diversitate în bine, îi stimez si-i iubesc, asa cum îi iubesc si pe alti frati crestini indiferent de apartenta denominationalã, pentru care este valabila frumoasa expresie a Sf. Ap. Pavel din Coloseni 1:27 "Hristos în voi, nãdejdea slavei".  As spune ca în timp ce FS propune si recomandã "o solutie religioasa" aspectelor de criza care caracterizeazã societatea actualã, as îndrãzni sã spun cã Dumnezeu nu oferã decât o solutie: o SOLUTIE CHRISTICA. Cred cã atunci când în rugaciunea "Tatal nostru" rostim cererea "Vie Imparatia Ta precum în cer asa si pe pãmânt" - ne rugam pentru aceasta solutie. Si ea va veni? De ce? Pentru cã ultimul cuvânt în istorie îl are Dumnezeu. Si pentru cã, pe pãmântul unde a fost crucificat Mântuitorul, acolo El va împãrãti cu sfintii Sãi, în împãrãtia dreptãtii, a pãcii si a adevarului.

În Cap. 1 - intitulat PROBLEMA, FS încearcã sã scoatã la ivealã carente ale credintei si educatiei religioase protestante.- "ni s-a spus ca întrucât Îl slãvim pe Dumnezeu în Duh, nu avem nevoie de Liturghie;- "nu avem nevoie sã studiem istoria Bisericii, nici sã consideram cerintele Sfintei Traditii- "nici un mitropolit, nici o fata bisericeascã nu avea autoritate asupra noastrã;- "puteam sã ne considerãm liberi sub aspect spiritual: crestinismul nostru era practic ceea ce voiam noi sa fie.Î

În felul cum pune problema, FS nu spune un cuvânt despre rolul Scripturii în luminarea omului pentru cunoasterea si trãirea cu Dumnezeu. Am cãutat în întreaga lucrare vreun citat din Scripturã prin care sã-si argumenteze ideile, dar mi-a fost greu sã gãsesc mãcar un singur text. La traditie, autorul face numeroase referiri, dar nu spune mãcar un cuvânt ca traditiile cu adevãrat Ortodoxe trebuie sa concorde cu Sfânta Scriptura. Nu-mi explic: De ce aceasta ignorare a Cãrtii Cãrtilor?  La 2 Timotei 3:16 si 17: Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si folositoare pentru doctrina, pentru mustrare, corectare si instruire intr-o viata dreapta pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie complet si deplin pregãtit pentru orice lucrare buna".  De ce ignora FS suficienta si eficienta Scripturii?

Autorul nu puncteazã specific, dar puncteazã prin omisiune cã pentru a fi cu adevarãt crestin ortodox este nevoie de o întâlnire personala a pãcãtosului ca Mântuitorul sãu. Zacheu L-a întâlnit cãtãrat într-un dud, Pavel l-a întâlnit pe drumul Damascului, Onismim L-a întâlnit în închisoare. Este important pentru un pacatos sa stie ca-L poate intalni la cruce pe Mantuitorul pacatosilor. De ce în modul de a pune problema, dl. FS ignorã asemenea aspecte vitale ale relatiei omului cu Dumnezeu? Pentru cã ar dori un crestinism de masa, ignorând faptul câ masa este o suma de indivizi, si cã rãspunderea înaintea lui Dumnezeu este individuala.

IV

Tot la capitolul amintit,  FS recomanda "un crestinsm bazat pe principiile legilor naturale". Sa fiu sincer, n-am înteles ce legaturã este intre ortodoxie si legile naturale. Am impresia cã autorul se refera la "etica ecologica", la o productie negeneratoare de poluanti, la surse regenerabile de energie, probabil la un accent mai sustinut pe agricultura, zootehnie si silvicultura.  Cred cã ordinea de prioritate si în aceste privinte este cea recomandatã de Mântuitorul: "Cãutati mai întâi Împãrãtia lui Dumnezeu si neprihãnirea Lui si toate celelalte lucruri vi se vor da pe de-asupra". Ce-i foloseste unui om sau unei societati cã are un mediu înconjurãtor nepoluat, dacã viata individuala si sociala este poluatã cu urã, mândrie, minciunã, imoralitate sexualã, invidie, egoism, iubire de bani si goanã dupã plãceri vinovate? Sa nu se afirme cã asemenea trãsãturi se dezvoltã numai în tãrile din sfera de influentã americanã. Urmãriti ziarele, si veti vedea ca le întâlnim si în tarile Europei Rãsãritene, si în Asia, si în Africa, si în America Latina.  As spune ca "trãirea dupã principiile legilor naturale" este o lozinca frumoasa, dar foarte imprecisa. Darwin a definit intre legile naturale adaptarea la mediu, lupta pentru existenta si principiul supravietuirii celor puternici. Bazat pe principiile legilor naturale, Nietzsche a împãrtit oamenii în "tari" si "slabi" si a sustinut inevitabilitatea abandonãrii slabilor. Dar nu asa priveste si rezolva lucrurile morala crestinã. Mântuitorul cheamã la El nu pe cei puternici ci apeleazã cu duiosie: "Veniti la Mine, voi, toti cei truditi si împovãrati si Eu vã voi da odihna".  Apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Corint:"Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sa facã de rusine pe cele tari" (1 Cor. 1:27-28).  Ce întelegm din cele amintite mai înainte? Vietuirea crestinã nu este un de a trai potrivit cu principiile "legilor naturale" ci este un fel supra-natural de a trai.  "Iubiti pe vrãjmasii vostri" si natural este sa rãspunzi la urã cu urã, dar aici este ceva ne-natural, este ceva supra-natural.  Într-o lume caracterizatã prin egoism sã arãti o dragoste care se dãruieste pe sine însusi, este de asemenea supra-natural. Roada Duhului de la Galateni 5 dezvãluie nu virtuti naturale ci supra-naturale, as spune ca acele virtuti sunt reflectarea virtutilor Christice în viata crestinilor.

Dacã trãirea dupã principiile legilor naturale se refera la abolirea practicilor anti-conceptionale si la practicarea consecventa a relatiilor maritale monogame hetero-conjugale este de remarcat cã aceste practici nu sunt specific ortodoxe, ci specific crestine.  În Romania era incetãtenit conceptul cã în familiile de crestini evanghelici sã fie crescuti 6, 10 sau 12 copii, în timp ce majoritatea familiilor ortodoxe cresteau doar unul sau doi copii. Oricum, ar fi fost mai relevant dacã dl. FS ar fi subliniat ce aspecte specifice avea în vedere când accentua necesitatea trãirii dupã principiile legilor naturale. În general, Romani 8 spune despre o Lege superioarã în care trãieste crestinul adevãrat, si anume "Legea Duhului de viata în Hristos Isus m-a izbãvit de legea pãcatului si a mortii" (Romani 8:1).

V

Voi încerca sã fac o prezentare sintetica (nu analitica) a modului în care FS rezolvã problemele puse în capitolele introductive. As spune mai întai cã autorul are un mod de exprimare fluent, elevat, o buna arhitectura a frazei si un scenariu eficient al ideatiei pe care o dezvoltã si o prezintã. Continutul de fond al studiului sau l-as denumi, daca mi se permite, un pasionant compendiu de filosofie istorica a religiei, vãzut prin prisma unui american convertit la religia Ortodoxa.   Folosesc specificatia "american" pentru ca, în ansamblu, FS is ilustreazã ideile cu exemplificãri din realitãtile seculare si religioase americane. Folosesc termenul "convertit la Ortodoxie" pentru cã lucrarea poartã puternic amprenta psihologiei convertitului sub trei aspecte:- idealizarea noului mediu pentru care a optat;- critica directa si neabatutã a sistemului din care s-a retras;- conturarea unor solutii de viitor legate exclusiv de virtutile noului mediu optat.

 

Desigur, o astfel de abordare este denominational-subiectivã, dar - farã nici o discutie - procedând astfel, autorul îsi manifestã si îsi exprimã convingerile sale profunde.  Accentul autorului este pe diferentele specifice dintre protestantism si ortodoxism. Relele societãtii moderne ca rationalismul, secularismul, individualismul si materialismul sunt cauzate, în interpretarea lui FS în particlaritãtile teologice si eccleziologice ale protestantsmului, care pune accent pe credinta individualã, nu pe credinta de masa în biserica. Abordarea protestanta si neoprotestantã a dus la alienarea omului religios de adevãrata închinare si a evoluat în final în secularism si în multiplicarea denominatiilor si a conceptelor teologice. Dupã pãrerea noastrã, ipoteza lui FS nu este bazatã pe relatie de cauzalitate, ci pe relatie de culpabilizare nedemonstratã. De ce spunem asta? Nu toti câti se pretind crestini sunt crestini adevarãti, nu orice ortodox nominal este ortodox real, nu oricine s-a nãscut sau a fost crescut într-o familie protestanta este protestant. Secularismul, rationalismul. materialismul, hedonismul sunt trãsãturi ale omului natural, ale omului fãrã Hristos. Întrebarea cheie nu este dacã cineva este catolic sau protestant ci daca cineva Îl are cu adevãrat pe Hristos ca Domn al vietii lui.  Chiar si un nominal ortodox daca nu are o legãtura personala de viata cu Hristos, se va învârti în cercul unei vieti seculare.  Mentalitatea crestinã nu se învatã decât de la Hristos, din Scriptura.  Dl, FS rãspunde: Da: Hristos si Biserica, Hristos si Ierarhia Bisericii, Hristos si Traditia, Hristos si Istoria, Hristos si Ceremoniile religioase.  În timp ce Biblia spune limpede la Faptele Apostolilor 4:12 "Numai Hristos", în lumea religioasa este foartea rãspândit sindromul "SI".  La Hristos cel Crucificat religiile adugã "SI"-uri: Hristos si tinerea sabatului - spun adventistii; Hristos si spãlatul picioarelor - spun Nazarinenii; Hristos si Traditia Strabunã - spun Catolicii; Hristos si semnele profetice spun harismaticii. Cu regret trebuie sã remarc prezenta acestui sindrom si la FS.

 Convingerea lui FS cã ortodoxizarea ar fi solutia socio-spirituala optima pentru viata si evolutia societãtii americane, mi se pare utopica.  Mie mi se pare cã redresarea trebuie sa înceapã intr-adevãr cu Biserica, si în USA, si în Romania, si în Rusia, si în Franta si în Grecia - peste tot. Nu se cere o reforma a vietii bisericilor, ci o reforma a vietilor personale. Venirea la Hristos a fiecãrui crestin, a fiecãrei credincioase în parte este calea spre progres personal, familial, eclesiastic si prin aceasta pentru progresul, pentru reabilitarea unor societãti a cãror cea mai acutã nevoie este pentru HRISTOS PAINEA VIETII.