Deontologie Tema I YP
description
Transcript of Deontologie Tema I YP
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
1
TEMA I
ETICA ŞI DEONTOLOGIA PROFESIEI
Sursa:
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/5/5c/Raffael_-_Scoala_de_la_Atena.jpg
Obiectivele temei:
- familiarizarea studenţilor cu universul problematic al eticii;
- însuşirea limbajului specific analizelor etice, prin apropierea comprehensivă a
conceptelor specifice;
- înţelegerea caracteristicilor teoriilor etice fundamentale;
- cunoaşterea tendinţelor eticii contemporane;
Structura temei:
1. Etică, morală şi deontologie profesională – delimitări conceptuale
2. Teorii etice fundamentale
3. Caracteristici ale eticii contemporane
Termeni cheie: etică, morală, etică teleologică, etică deontologică, hedonism, utilitarism,
eudemonism, contractualism etic, etică fenomenologică, etica grijii, etica
virtuții, deductivism, consecinţialism.
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
2
1. Etică, morală şi deontologie profesională– delimitări conceptuale
Termenul etică provine din limba greacă, êthos – obicei, datină, obişnuinţă. Sinonimul
latin este cel de morală (mores – moravuri). Cei doi termeni, etică şi morală, sunt utilizaţi, într-un
prim sens, ca sinonimi, desemnând arta sau practica ce are ca scop o viaţă bună şi fericită. Cu
timpul, în filosofie ei se diferenţiază sensibil, ajungând să definească fiecare ceva distinct.
Termenul etică este utilizat pentru a desemna o disciplină filosofică specializată, structurată,
care are ca obiect de studiu binele şi valorile asociate acestuia, în timp ce morala desemnează
fenomenul real al comportamentului cotidian în raport cu ceea ce este bine, vizând, aşadar,
dimensiunea practică; diferenţa este aceea între un sistem teoretic elaborat şi credinţele şi
comportamentele derivate ale oamenilor în raport cu ceea ce este bine şi corect într-un anumit
timp şi pentru o anumită comunitate.
Operând o distincţie asemănătoare, A. Pleşu1
Deontologia, în sens larg, este o disciplină etică aflată la întâlnirea dintre logică, filosofie
şi drepturile profesiunii. Logica deontică stabileşte relaţia formală, universală şi necesară, dintre
modurile deontologice (obligatoriu, interzis, permis, facultativ). Deontologia, în sens restrâns
(profesională), reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie,
profesie sau parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor profesionale, care devin instanţe de
elaborare, aplicare şi supraveghere a respectării acestor reguli. Deontologia unei profesii
stabileşte normele care guvernează activitate instituţională, sub aspectul a ceea ce este interzis
şi permis, dezirabil şi prohibitiv în comportamentul reprezentanţilor profesiunii respective.
Normele fundamentale ale profesiei sunt formulate imperativ în coduri deontologice.
afirmă că „etica are conotaţia unei rubrici
academice şi, ca atare, poate face obiectul unei profesionalizări savante. Morala este aspectul
circumstanţial al eticii, etică particulară, prelucrare subiectivă a moralităţii generice (Sittlichkeit)
de care se ocupă etica”. Simplu spus, etica este o teorie asupra a ceea ce ar trebui să fie, iar
morala indică ceea ce este.
În încercarea de a întemeia teoretic normele codul deontologic al profesiunii de asistent
social (nu doar o simplă cunoaştere a lor, ci identificarea raţiunii care le fondează), vom opera
mai întâi o deschidere filosofică, prin prezentarea succintă a diverselor tipuri de teorii etice,
făcând distincţia între eticile teleologice şi cele deontologice. Vom trece în revistă apoi
caracteristicile eticii şi ale deontologiei contemporane, pentru ca în partea a doua a cursului,
1 Andrei Pleşu, Minima moralia, Humanitas, Bucureşti, 2008, p.14.
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
3
după analiza modalităţilor de constituire normativă a unei profesiuni, să ne oprim asupra
structurii şi componentelor codului deontologic al profesiunii de asistent social. În activităţile
seminariale vom încerca să identificăm diverse situaţii profesionale ce ridică problema opţiunii
morale, în situaţii conflictuale sau dilematice ale practicii profesionale, situaţii ce pot fi analizate
în baza unor proceduri de decizie etică.
Fiind şi acesta un curs de început, de căutări şi ezitări, vom ameliora tematica în raport
cu sugestiile şi experienţele cursanţilor.
2.Teorii etice fundamentale
Etica s-a constituit în Antichitate, punând problema adevăratei destinaţii a omului. Având
o atât de îndelungată istorie şi un obiect atât de discutabil, evident că există o mulţime de teorii,
greu de grupat. Vom încerca, având conştiinţa inevitabilelor limite, o clasificare elementară.
După răspunsul la problema sensului existenţei umane, putem să distingem între etici ale
fericirii şi etici ale virtuţii sau datoriei. Conform primelor, scopul suprem al omului este obţinerea
fericirii, conform celorlalte, scopul ultim al vieţii este dobândirea virtuţii prin practicarea datoriei.
Eticile fericirii au fost numite şi etici teleologice, căci ele ne indică scopul vieţii, telos-ul ei
(grecescul telos – ţel, scop).
a) Eticile teleologice sunt construite, aşadar, pe axa mijloc-scop. Întrebarea
fundamentală pe care şi-o pun reprezentanţii eticii teleologice este următoarea: care trebuie să
fie ţelul vieţii, scopul acesteia? Care este, prin urmare, cel mai mare bine pentru om (summum
bonum)? Din acest motiv au fost numite (destul de echivoc) şi etici ale binelui. Elementul comun
al acestor etici îl constituie ideea că valoarea unei acţiuni este dată de scopul acesteia
(plăcerea, fericirea, înţelepciunea). După scopul indicat în calitate de bine suprem al vieţii
umane, eticile teleologice pot fi grupate în etici hedoniste şi etici eudemoniste.
a1) Eticile hedoniste (grecescul hedone - plăcere) consideră că scopul vieţii omului este
acela de a se bucura de cât mai multe plăceri, evitând suferinţa. După accentele puse pe trăirea
plăcerii şi, respectiv, pe evitarea suferinţei, putem distinge în interiorul hedonismului mai multe
nivele:
Un prim nivel, mai grosier, cu dominantă senzorială, se materializează în sintagma
„trăieşte-ţi clipa”, bucură-te de fiecare moment al vieţii tale de orice plăcere îţi iese în cale; nu
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
4
rata nimic, căci fericirea vieţii este dată de suma plăcerilor trăite. Cel mai reprezentativ
susţinător al acestei poziţii este elevul lui Socrate, Aristip din Cirene (430-355), întemeietorul
Şcolii cirenaice.
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Epicurus_bust2.jpg
Un al doilea nivel al hedonismului, mai moderat, este reprezentat de Epicur (341-270),
întemeietorul celebrei şcoli ateniene în aer liber, numită Grădina lui Epicur (306), unde trăia în
comunitate cu prietenii şi discipolii lui. Şi pentru Epicur plăcerea era binele suprem, dar prin
aceasta nu înţelegea voluptăţi şi orgii, ci solicita o folosire raţională a lor: pe unele trebuie să le
favorizăm - cele naturale şi necesare (somnul, hrana), pe altele trebuie să le admitem - plăceri
naturale dar nenecesare (rafinamentul alimentar), iar pe altele să le evităm - plăceri nenaturale
şi nenecesare (pofta de onoruri, gloria). Numai astfel, vom obţine acea stare privilegiată, de
linişte sufletească, netulburată - ataraxia. Prin urmare, accentul cade pe definirea negativă a
plăcerii, mai mult ca absenţă a durerii, pe atitudinea moderată în faţa plăcerilor, cu scopul de a
ne cruţa atât de consecinţele neplăcute ale plăcerilor violente, cât şi de frustrarea dorinţelor
neîmplinite.
Etica epicureică a cunoscut o renaştere în filosofia senzualistului francez Gassendi
(1592-1665),
http://en.wikipedia.org/wiki/File:PierreGassendi.jpg
în secolul al XVII-lea şi a inspirat etica utilitarismului anglo-saxon, reprezentată de Bentham
(1748-1832)
http://en.wikipedia.org/wiki/Jeremy_Bentham
şi J. St. Mill (1773-1836)
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
5
http://en.wikipedia.org/wiki/File:John_Stuart_Mill_ sau, în secolul trecut, de
pluralismul utilitarist al lui G.E. Moore (1873-1958).
Conform utilitariştilor, scopul vieţii este fericirea, iar aceasta este identificată cu plăcerea
şi absenţa suferinţei (ca şi pentru Freud). Principiul utilităţii e varianta morală a calculului cost-
beneficiu al economiştilor: o acţiune e raţională numai dacă maximizează beneficiile nete, adică
dacă beneficiile depăşesc costurile. Şi cum pentru a face acest calcul economic e nevoie de un
numitor comun pentru toate mărfurile - cum ar fi preţul lor - tot astfel utilitariştii, pentru a-şi putea
generaliza principiul, au ales un numitor comun ce se potriveşte efectelor oricărui tip de acţiune,
anume plăcerea produsă în oamenii afectaţi sau satisfacţia resimţită de aceştia. Această
consecinţă generică a acţiunilor a fost numită „fericire”. „Natura, afirma Bentham, a plasat
omenirea sub dominaţia a doi stăpâni suverani: durerea şi plăcerea. Doar lor le revine sarcina
de a ne arăta ceea ce trebuie să facem. [...] Ele ne conduc în tot ceea ce facem, în tot ceea ce
spunem. [...] Principiul utilităţii recunoaşte această supunere şi o asumă în vederea
fundamentării acelui sistem al cărui obiect e să înalţe edificiul fericirii”. Iar Mill continuă această
tradiţie, afirmând în Utilitarismul (II, 2): “Crezul care acceptă ca fundament al moralei “utilitatea”
sau “principiul celei mai mari fericiri” susţine că acţiunile sunt corecte proporţional cu tendinţa
lor de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să producă inversul fericirii.
Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii”.
Deosebirea de ceilalţi hedonişti constă în faptul că prin plăcere Mill înţelege toate
plăcerile demne de o fiinţă umană – de la cele elementare, ale trupului, până la cele mai elevate
plăceri ale spiritului. Pe lângă deosebirile cantitative dintre plăceri, Mill introduce ierarhii
calitative; în baza acestor ierarhii, o plăcere superioară nu poate fi înlocuită de o plăcere
inferioară, indiferent care ar fi cantitatea acesteia, preferând pe un Socrate nemulţumit, porcului
satisfăcut. Nota distinctivă a utilitarismului contemporan o constituie consecinţialismul social:
sunt bune acele acţiuni (plăceri) care aduc cea mai mare cantitate de fericire socială. Ca
urmare, izvorul moralei nu e nici transcendent, nici întemeiat pe principii abstracte, ci pe
utilitatea acţiunii practice, care vizează maximizarea fericirii colective. Proba că un individ sau o
instituţie acţionează corect o dă utilitatea agregată a deciziilor. Cel mai corect act moral ar fi
acela care aduce cea mai mare fericire, pentru cel mai mare număr de oameni. Totuşi, pentru
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
6
omul comun nu e necesară urmărirea fericirii generale, ci a celei personale, fericirea socială
fiind rezultatul agregării fericirilor individuale:
După etica utilitaristă, scopul virtuţii este sporirea fericirii: ocaziile în care unei persoane îi
stă în putere să facă acest lucru la scară mare - să fie, cu alte cuvinte un binefăcător public -
sunt rare (excepţiile sunt de unu la o mie); doar în asemenea ocazii i se cere ei să ia în
considerare utilitatea publică; în toate celelalte cazuri, ea trebuie să urmărească doar utilitatea
privată, interesul sau fericirea unui număr mic de persoane. Doar aceia ale căror acţiuni au o
influenţă asupra societăţii în ansamblul ei, trebuie să se ocupe de un scop atât de vast.2
a2) Spre deosebire de hedonism, eudemonismul raţional (grecescul eudaimonia -
fericire) consideră că cel mai mare bine (scopul vieţii) este fericirea, scop în sine, celelalte valori
(plăcerea, onoarea, bogăţia, sănătatea) fiind doar mijloace pentru a fi fericit. Scopul vieţii este
pentru Aristotel
http://en.wikipedia.org/wiki/Aristotel
o viaţă fericită, iar aceasta este conformă virtuţii specific umane, care este raţiunea. Ca urmare,
a fi fericit echivalează cu a trăi în conformitate cu raţiunea. Justificarea constă în înţelegerea
virtuţii ca esenţă a fiindului: virtutea toporului e de a tăia, a navei de a pluti, iar a omului de a
gândi. Binele fiecărui lucru corespunde cu însăşi esenţa, virtutea şi scopul lui. Ca urmare,
fericirea omului constă în activitatea contemplativă, punând sub controlul raţiunii plăcerea,
averea, onoare, ca mijloace pentru a fi fericit. Aceasta nu înseamnă însă nici o viaţă ascetică şi
nici decizie doar în urma deliberării raţionale. Utilizarea raţiunii este necesară, dar nu şi
suficientă, unele acţiuni necesitând reacţie imediată, conform aspectului dispoziţional al
comportamentului.
b) Etica deontologică. Spre deosebire de etica teleologică, ce evaluează acţiunile bune
în raport cu consecinţele lor, fiind, aşadar, consecinţialistă, etica deontologică (gr. deon =
datorie) este una a îndatoririlor. Conform eticii deontologice acţiunile sunt corecte sau incorecte
prin ele însele şi nu prin consecinţele lor. Spre exemplu, a minţi este o acţiune incorectă prin ea
2 J. St. Mill, Utilitarismul, Alternative, Bucureşti, 1994, p.35
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
7
însăşi, indiferent care ar fi consecinţele minciunii respective. Reprezentantul cel mai important al
eticii deontologice a fost Immanuel Kant (1724 - 1804).
http://en.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant
În „Bazele metafizicei moravurilor”, punct de plecare pentru „Critica raţiunii practice”,
Kant încearcă să răspundă la cea de a doua întrebare din sistemul interogaţiilor care îi
circumscriu demersului filosofic, „Ce trebuie sa fac?”
Dacă reprezentanţii eticii teleologice răspundeau la această întrebare indicând scopul
acţiunii, plăcerea la Epicur, sau cultivarea raţiunii şi activitatea contemplativă, la Aristotel, Kant
construieşte o etică structurată nu pe indicarea materiei actelor noastre, ci doar a formei lor
universale. Pentru Kant, morala nu e o doctrină care să indice acţiunile ce ne fac fericiţi, din mai
multe motive. Pe de o parte, nu pot fi indicate acţiunile prin care toţi oamenii să devină fericiţi,
căci fericirea este în relaţie cu dorinţele, iar dorinţele sunt foarte diverse şi nu întotdeauna
demne de stimă; pe de altă parte, realizarea fericirii ţine de împrejurări ce nu sunt în întregime
sub controlul nostru. Sub controlul nostru este doar demnitatea de a fi fericiţi. De aceea Kant va
înlocui în conţinutul eticii conceptul de fericire cu cel de demnitate. Aceasta nu înseamnă şi
faptul că pentru Kant fericirea ar fi ceva secundar şi lipsit de importanţă, ci dimpotrivă, a-ţi
asigura propria fericire este, cel puţin indirect, o datorie, căci nefericirea este o ispită pentru
violarea datoriilor.
Aşadar, pentru Kant, nouă ne stă în putere să fim demni de a fi fericiţi. Apoi, dacă există
un Dumnezeu şi sufletul este nemuritor, virtutea va putea fi răsplătită cu fericirea; dacă nu
există, ne vom mulţumi cu faptul că am făcut ceea ce a depins de noi pentru a fi demni de
fericire. Ce ne face însă demni de a fi fericiţi? Întreaga demnitate, afirma Kant, constă în a-ţi
face datoria.
Ce înseamnă a-ţi face datoria în accepţiune kantiană? Datoria este definită de filosoful
german, ca acţiune din respect exclusiv pentru lege, iar legea este considerată a fi expresia
autonomiei voinţei de a-şi da sieşi maximele morale.
Raţionamentul lui Kant poate fi simplificat în felul următor: o morală cu valoare universală
(nu una dincoace de Pirinei și alta dincolo de ei, pentru a-l parafraza pe Montaigne) nu se poate
înălţa pe valorile afectivităţii, aşa cum încercase Rousseau, căci afectivitatea este schimbătoare
şi capricioasă. Valorile experienţei sunt întotdeauna relative, condiţionate şi contingente. Doar
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
8
raţiunea pură, ferită de amestecul înclinaţiilor naturale, poate fonda o morală cu valoare
necesară şi universală. Pentru aceasta, era nevoie însă de identificarea unei valori absolute; o
astfel de valoare, ce se constituie în scop în sine, este persoana, fiinţa raţională. Omul, fiind
persoană, este scop în sine. De aici va rezulta şi imperativul categoric: tratează umanitatea atât
în persoana ta cât şi în persoana altuia, întotdeauna şi în acelaşi timp ca scop şi niciodată
numai ca mijloc; aceasta înseamnă a acţiona întotdeauna astfel încât maxima acţiunii tale să
poată deveni oricând o maximă a acţiunii universale.
De ce maxima şi nu rezultatul acţiunii? Pentru că, va răspunde Kant, unele dintre acţiuni,
prin rezultat par a fi morale fără a fi însă astfel. Dacă nu am ţine seama de maxima acţiunii,
„caritatea electorală” ar fi tratată drept act moral, căci presupune a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie,
iar binefacerea este un act moral. Din perspectiva maximei acţiuni, o astfel de „caritate”, este
doar conformă cu datoria, dar nu şi din datorie, neavând atribut moral; astfel de acţiuni, spune
Kant, pot fi încurajate, dar ele nu se bucură de stimă morală. La fel stau lucrurile şi în privinţa
conservării vieţii, care este o înclinaţie naturală; doar atunci când viaţa ţi-a devenit insuportabilă
şi continui să rămâi aici, căci aşa îţi porunceşte raţiunea, a-ţi păstra viaţa devine un act moral. În
opinia lui Kant sunt morale doar acţiunile provenite exclusiv din porunca raţiunii de a-ţi face
datoria, fără niciun amestec al înclinaţiilor naturale, al resorturilor afective, sau a altor interese
mascate. Din acest motiv, imperativele iubirii prezente în Scriptură nu trebuie interpretate ca
porunci asupra sentimentelor; iubirea, ca înclinaţie, nu poate fi poruncită. Imperativul iubirii
aproapelui este interpretat de Kant ca o iubire practică şi nu patologică, adică o poruncă de a fi
binefăcător din datorie; numai această iubire practică poate fi poruncită, şi, în consecinţă, numai
o astfel de înţelegere ar putea da sens poruncii biblice.
Ca urmare, la întrebarea „Ce trebuie sa fac?” Kant răspunde, fă-ţi datoria! Şi poţi să faci
aceasta, întrucât eşti liber şi poţi acţiona în virtutea autonomiei voinţei.
c) Contractualismul etic. Potrivit contractualismului, care-şi are rădăcinile în filosofia
greacă, dar se impune în modernitate prin Th. Hobbes (1588 – 1679) şi J.J. Rousseau (1712 –
1778),
http://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Jacques_Rousseau
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
9
normele morale sunt rezultatul acordurilor, convenţiilor prin care oamenii îşi rezolvă paşnic
divergenţele de interese. Supunerea la normă îşi află justificarea în faptul că ea este rezultatul
acordului liber consimţit al contractanţilor. Conform acestuia, oamenii acţionează moral dacă o
fac în avantaj reciproc (tradiţia hobbesiană) sau dacă o fac potrivit principiului imparţialităţii
(tradiţia kantiană). În prima abordare, nu e nimic considerat rău în a leza sau a-l face să sufere
pe altul, atâta vreme cât nu avem o convenţie după care este în avantajul reciproc să nu ne
lezăm. Răul moral se produce atunci când, comiţând la o faptă încălcăm convenţia pe care am
stabilit-o (deci, după ce am definit lezarea ca rea). Să nu furi, să nu înşeli pe cei cărora le
promiţi, să-i respecţi şi să-i ajuţi pe alţii, nu sunt percepte care ne vin din intuiţie şi înclinaţie, nu
sunt "naturale" şi nici divine, ci sunt norme create de către contractanţii care au căzut de acord
că este reciproc avantajos să ne abţinem să facem anumite acte şi, dimpotrivă, să facem altele.
Moralitatea cotidiană ne cere ca să fundamentăm interesul reciproc pe respectarea drepturilor
celorlalţi. Chiar dacă morala hobbesiană nu se bazează pe argumente de tipul datoriilor naturale
sau a celor obiective, ea rămâne totuşi o morală într-o lume în care "naturalul”, "obiectivul”,
"divinul” nu pot să fie folosite ca fundamente pentru principiile şi normele vieţii cotidiene.
http://en.wikipedia.org/wiki/John_Rawls
John Rawls (1921- 2002) este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai filosofiei politice
contemporane, care, în A Theory of Justice (1971), mărturiseşte ca actualizează metodologic si
teoretic contractualismul lui Rousseau, Locke, Kant, ridicându-l „la un nivel mai înalt de
abstractizare”. Prin lucrarea sa, Rawls combină contractualismul tradiţional şi raţionalitatea
utilitară a actorului social cu deontologia kantiană.
Nemulţumit atât de inechităţile admise la libertarianism, cât şi de egalitatea plată a
marxismului, Rawls propune „o teorie a dreptăţii” moderată, prudentă, ce evită extremele,
reafirmând idealul iluminat al reconstrucţiei sociale, în numele valorii supreme a persoanei
umane.
In concepţia lui Rawls, dreptatea este prima dintre virtuţi. Oricât de eficiente ar fi
instituţiile oficiale, dacă sunt nedrepte, ele trebuie abolite şi reconstituite potrivit echităţii sociale.
Oamenii contează moral nu doar pentru că stabilesc şi respectă convenţii, ci şi fiindcă sunt
„scopuri în sine”. Prin urmare ei sunt egali moral şi merită cu toţii să fie trataţi cu egală
consideraţie. Pe această abordare fundamentează Rawls ideea sa conform căreia există o
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
10
datorie morală: cea de a aplica tratamente drepte şi de a construi instituţii drepte (termenul
“instituţii” trebuie înţeles şi într-un sens mai general, cel de practici). Ca să ne asigurăm de
dreptatea acţiunilor noastre, e necesar să deliberăm imparţial asupra normelor, atunci când
luăm în considerare interesele celorlalte fiinţe omeneşti. Ştim că acest lucru e dificil fiindcă
părţile contractante nu au poziţii egale. Ca să depăşim acest obstacol este necesar să
negociem de pe poziţii de egalitate.
Cum este cu putinţă o astfel de negociere? Răspunsul rawlsian este argumentat pe baza
a două concepte: poziţia originară şi vălul de ignoranţă.
Deosebirea dintre „starea naturală" ş i „poziţia originară" (în afară de aceea că prima a
fost presupusă ca reală, iar cea de-a doua e un experiment mental), este aceea că Rawls
sugerează o posibilitate de depăşire a inegalităţii de putere în situaţia contractuală prin faptul că
părţile aflate în contract deliberează în spatele unui văl de ignoranţă. Situaţia originară este cea
prenormativă, în care nimeni nu-şi ştie locul în societate, poziţia de clasă sau statusul social, nu-
şi ştie bunurile sau capacităţile naturale cu care a avut norocul să fie înzestrat, inteligenţa, forţa
etc. „Voi presupune chiar că părţile nu ştiu ce concepţie au despre bine şi nici ce înclinaţii
psihologice speciale deţin.”3
Intenţia lui Rawls este să creeze o condiţie de deliberare normativă care să nu favorizeze
şi să nu defavorizeze pe nimeni.
Cei care deliberează nu sunt preocupaţi de interesul altora, ci tind să-şi maximizeze
propriile avantaje (ca în utilitarism), dar nu ştiu deloc în ce situaţie se află, şi astfel, ce conţinut
normativ i-ar avantaja. Aflaţi sub „vălul ignoranţei”, ei nu ştiu nimic despre condiţiile particulare
din propria lor societate, dacă ea e săracă sau bogată, ce regim politic are, cât de dezvoltate îi
sunt civilizaţia şi cultura, cărei generaţii îi aparţin, ce condiţii de mediu au. Ei nu cunosc nici
părţile aflate în conflict. Ceea ce ştiu este că trebuie să fie pregătiţi să trăiască după toate
consecinţele care decurg din principiile pe care le adoptă. Ne putem imagina descoperirea unei
insule pe care vrem să o locuim şi să-i stabilim regulile minimale de convieţuire în condiţiile unei
imparţialităţi absolute. În aceste condiţii, principiile invocate ar putea fi formulate astfel:
1. Principiul libertăţii maximale: fiecare persoană care participă la o practică, sau care
este influenţată de aceasta, are un drept egal cu cea mai largă libertate care e compatibilă cu o
libertate de acelaşi fel a celorlalţi. Potrivit acestui principiu, fiecare persoana trebuie sa aibă un
drept egal la cel mai extins sistem de libertăţi, compatibil cu un sistem similar de libertăţi pentru
3 A. Miroiu, Dreptatea şi fericirea, p. 106.
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
11
toţi. Cu alte cuvinte, fiecare persoana are dreptul sa aibă la fel de multă libertate ca oricare alta:
libertate politică, a cuvântului, a conştiinţei, a gândirii.
Acest principiu este de prima prioritate, trebuie realizat înaintea celui de-al doilea.
2. Principiul admiterii inegalităţilor: Inegalităţi sunt permise cu condiţia ca ele să
acţioneze în favoarea tuturor, să fie legate de statusuri, deschise tuturor în condiţiile egalităţii de
şanse. Sunt admise inegalităţi ce ţin de beneficii şi răspunderi (de exemplu: inegalitatea în a
ocupa funcţii, posturi – în condiţiile egalităţii de şanse, preţuirea şi recompensele, salariile,
prestigiul, averea dobândită). Inegalităţile de acest tip sunt permise fiindcă avantajează toţi
participanţii la o practică. O normă este dreaptă dacă aplicarea ei avantajează şi pe cel mai
dezavantajat membru al comunităţii în care ea se aplică.
Poziţia lui echilibrată va fi criticată de dreapta ca fiind apărătoare a statului providenţă şi
de stânga, ca fiind o legitimare a logicii instituţiilor dominaţiei.
Neocontractualismul rawlsian este o etică inspiratoare pentru orice cod profesional.
Sugestia că putem să fim în locul oricui şi să ţinem cont de aceasta atunci când ne stabilim
regulile propriei activităţi trimite la câteva idei importante. Politicienii aflaţi la putere pot să
ajungă în opoziţie sau doar cetăţeni care trăiesc după o politică ale cărei consecinţe le suportă.
Patronii sunt şi clienţi, funcţionarii publici sunt şi contribuabili, medicii sunt şi pacienţi, jurnaliştii
sunt şi consumatori de presă. Oricând şi oricine poate să ajungă în cea mai dezavantajată
poziţie. De aceasta ar trebui să ţină cont atunci când stabilesc "regulile jocului".
d) Pe lângă aceste tipuri clasice de etică, putem identifica în istoria filosofiei morale şi
etici ale sentimentului, conform cărora actul bun este cel ce trezeşte simpatia (Adam Smith),
etici intuiţioniste sau ale inspiraţiei, conform cărora actul bun este cel inspirat de natura noastră
umană, printr-o intuiţie ce stârneşte entuziasmul tuturor fiinţelor umane (Fichte, Bergson) sau
etici fenomenologice, ale dăruirii sau ale dialogului subaltern, conform cărora relaţia trăită, faţă
către faţă, este datul ontic fundamental al existenţei de tip uman, iar eticul se naşte în
dezechilibrul relaţiei care îl plasează în avans pe celălalt (M. Buber, Emm. Levinas, J.L. Marion).
Comună eticilor fenomenologice este atitudinea față de om, care nu este ”simplă -prezență”, ci
ființă intențională, ”Dasein” (Heidegger), pentru care sensul nu este pur și simplu, ci se pune, se
pierde, se reproiectează, căci omul este proiect (Sartre).
Etica fenomenologică pe care o propune Martin Buber4
4 Martin Buber, filosof şi teolog evreu, de origine austriacă (Viena, 1878 – Ierusalim, 1965); din anul 1925 predă religia iudaică la Frankfurt, până în anul 1933, când venirea la putere a naziştilor îl sileşte să părăsească Germania şi să se stabilească în Palestina, unde devine profesor de filosofie socială la Universitatea Ebraică.
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
12
http://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Buber
se întemeiază pe premisa conform căreia faptul fundamental al existenţei umane îl constituie
„omul-între-oameni” (l’homme-avec-homme), categoria fundamentală a realităţii umane fiind cea
a relaţiei, a lui între (l’Entre-les-deux). Această evidenţă este postulată, printr-o analogie cu
primul adevăr al cosmogenezei din Evanghelia lui Ioan, „La început era Cuvântul”, sub forma
unui prim adevăr antropologic, condensat în enunţul: „La început este relaţia”5
Dat fiind primatul ontologic al relaţiei, „cuvintele fundamentale” nu pot fi decât cuvinte
perechi: Eu-Tu şi Eu-Acela, neexistând Eu în sine, ci numai din aceste cuvinte fundamentale.
, formulă ce poate
fi considerată axioma gândirii buberiene. Trecerea de la era la este indică faptul că relaţia este
evenimentul ontologic definitoriu pentru condiţia umană. Relaţia devine, astfel, o „categorie a
fiinţei”, „o formă conţinătoare”, „o matrice sufletească” a umanului.
În accepţiunea buberiană, relaţia este exprimată autentic de „cuvântul fundamental” Eu-
Tu, cuvânt „originar” şi ireductibil, anterior termenilor săi, desemnând o unitate primitivă trăită.
Acest cuvânt reprezintă un adevărat loc geometric al spiritului ca fiinţă. Orice om, în viziunea lui
Buber, ar poseda înaintea oricărei experienţe sociale un partener, care este Tu-ul său înnăscut.
În viaţa prenatală a copilului se află, ca un înscris primitiv, legătura cosmică; mai întâi există
instinctul relaţiei universale, apoi se stabileşte relaţia cu un partener. Relaţia apare ca „un a
priori”, ca un „Tu înnăscut”6
Ontogenetic şi istoric, consideră Buber, lumea lui Acela – universul de experimentare şi
uz – se lărgeşte, în timp ce puterea de relaţie a omului se micşorează.
de origine cosmică şi metacosmică. Caracterul originar al nevoii de
relaţie se arată încă din treptele precoce şi confuze ale vieţii copilului.
Deşi primul cuvânt fundamental se descompune în Eu şi Tu, el nu s-a născut din
contopirea lor, ci este anterior lor. Spiritul se află între. Omul trăieşte în spirit, dacă este în stare
să răspundă „Tu-ului său”, adică să intre cu toată fiinţa sa în relaţie. În relaţia Eu-Tu, eul se
manifestă ca prezenţă, ca angajare existenţială, ca îmbrăţişare trăită efectiv a alterităţii întru
spirit.
Pentru această problematică vezi Marica, M.A, 2010, Erosul. Ipostaze contemporane ale iubirii, Constanța: Muntenia 5 Martin Buber, Eu şi Tu, (1923), Bucureşti, 1992, p. 44. 6 Martin Buber, Eu şi Tu, ed. cit., p. 54.
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
13
Al doilea cuvânt fundamental, Eu-Acela, a luat naştere prin contopirea lui Eu şi Acela,
fiind posterior lui Eu. În noul cuvânt Eu-Acela, Eu-l apare ca subiect al cunoaşterii şi experienţei,
ce explorează suprafeţele fără a se angaja, fără a ieşi din sine, aşa cum se întâmplă în
experienţa, cunoaşterea şi posesiunea raţională. Diferenţa dintre cele două concepte este
diferenţa dintre lumea experienţei (cea a lui Eu-Acela) şi lumea relaţiei (lumea lui Eu-Tu). Una
se exercită asupra unui obiect, în cealaltă eşti implicat ca trăire. În relaţia Eu-Tu, cele două
persoane care stau „faţă-către-faţă” răspund fiecare la apelul celeilalte pentru că fiecare este
radical alta faţă de cealaltă, într-un raport intuitiv de extremă intimitate, exprimată în întâlnire şi
îmbrăţişare.
Omul nu poate trăi tot timpul în văpaia relaţiei esenţiale, el are nevoie şi de lumea lui
Acela, dar cine trăieşte numai cu Acela nu este om. În aceasta constă „suprema melancolie a
sorţii noastre”;7
În această „ontologie a intervalului”, cum o denumeşte Emmanuel Lévinas
oricărui Tu, în limitele lumii acesteia îi este sortit să devină Acela, să cadă în
lumea lucrurilor. Nici măcar iubirea, afirmă Buber, nu se poate păstra pe sine în relaţia
nemijlocită, ea durând doar într-o alternanţă de actualitate şi latenţă. 8
Dacă păcatul primordial constă în refuzul relaţiei, Eu-Tu-ul transformându-se în Eu-
Acela, atunci mântuirea nu poate consta decât în a restabili relaţia, prin a reînvăţa să spui Tu
unui Acela, adică a depăşi raportul neutral-cognitiv şi pragmatic-interesat, printr-o relaţie trăită
cu lumea, cu aproapele şi cu Dumnezeu.
, în condiţia
de Tu se poate situa tot ceea ce pe scara existenţei se prezintă în faţa unui Eu, de la piatră la
copac, animal, om sau Dumnezeu. Modelul suprem al relaţiei este Eu-Dumnezeu, contactele
angajării în relaţie fiind rugăciunea şi sacrificiul. Dumnezeu apare ca Tu-ul etern, ce se
adresează persoanei pregătite să-l primească în clipa de graţie. Relaţia cu Dumnezeu se
produce însă numai în prelungirea raportului Eu-Tu. Numai mişcarea care duce către celălalt,
conduce la Dumnezeu.
De aici pleacă Lévinas,
7 Ibidem, p. 43. 8 Emmanuel Lévinas (1906 – 1995), născut în Kaunas, Lituania, emigrează împreună cu familia sa în Rusia în timpul Primului Război Mondial, unde va fi martorul Revoluţiei; în anul 1923 pleacă în Franţa, pentru a studia filosofia la Strasbourg; petrece un an în Germania, pe lângă Husserl şi Heidegger. La Paris urmează cursurile lui Brunschvich, ale lui Kojevè şi participă la colocviile lui Gabriel Marcel. În 1930 devine cetăţean francez, după care este mobilizat. În 1940 este luat prizonier în Germania, unde va rămâne până la sfârşitul războiului. În 1961 îşi publică teza de doctorat „Totalitate şi infinit”, iar în anul 1973 este numit profesor la Sorbona.
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
14
http://en.wikipedia.org/wiki/Emmanuel_Levinas
care mărturiseşte că l-a citit pe Buber „foarte târziu”, dar că „oricine a călcat pe terenul lui Buber
trebuie să i se încredinţeze lui Buber.” În opinia lui Lévinas, marele merit al lui Buber ar consta
în faptul că „a identificat acel teren, a văzut tema Celuilalt, a lui Trebuie, a lui Tu.”
Între cei doi filosofi există, totuşi, deosebiri semnificative privind modul în care înţeleg
această „etică a întâlnirii.”9 Două lucruri îi reproşează Lévinas lui Buber: în primul rând,
caracterul formal al relaţiei ontologice buberiene, care „poate să unească omul şi cu lucrurile, şi
cu un alt om,”10 iar în al doilea rând, simetria raportului buberian: „va exista, afirmă Lévinas, o
inegalitate – o disimetrie – în această Relaţie, contrar „reciprocităţii” asupra căreia, fără îndoială
greşind, insistă Buber.”11 Pentru Lévinas, relaţia sau dialogul este o „gândire a inegalului”, „Eu”
fiind ostaticul lui „Tu”. „Interlocutorul nu este un Tu, afirmă filosoful francez, ci un
Dumneavoastră.”12 În această asimetrie, în a percepe că eu nu sunt egalul celuilalt, constă
„intuiţia fundamentală a moralităţii”, prin care „eu mă văd obligat faţă de celălalt” şi, prin urmare,
„sunt infinit mai exigent faţă de mine însumi decât faţă de alţii.”13 Disproporţia dintre Celălalt şi
Mine este tocmai conştiinţa morală. Această asimetrie este cheia filosofiei lévinasiene:
„întotdeauna celălalt trece înainte, afirmă Lévinas [...]. Nici un rând din ceea ce am scris nu se
susţine dacă această afirmaţie nu este acceptată.”14
Datorită acestei asimetrii, materializate în primatul alterităţii în raport cu ego, poate
exista în lume milă, compasiune, iertare şi proximitate, şi chiar acel simplu „după
dumneavoastră, Domnule”. Acesta este semnul apariţiei umanului în economia fiinţei, apariţie
care răstoarnă sensul şi rangul filosofic al ontologiei: în-sinele fiinţei, persistând-în-a-fi, se
depăşeşte în gratuitatea lui dincolo-de-sine-pentru-altul, până la sacrificiu, sau în posibilitatea
sacrificiului.
Formula lui Dostoievski din Fraţii Karamazov: „Fiecare dintre noi este vinovat în faţa
tuturor şi pentru tot, iar eu sunt mai vinovat decât ceilalţi” este asumată ca deviză de către
9 Emmanuel Lévinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, trad. Ioan Petru Deac, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 232. 10 Lévinas, Emmanuel, Totalitate şi Infinit. Eseu despre exterioritate, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 51. 11 E. Lévinas, Când Dumnezeu devine Idee, 2001, p. 230. 12 E. Lévinas, Totalitate şi Infinit. Eseu despre exterioritate, ed. cit., p. 81. 13 E. Lévinas, Dificila libertate, trad. Ticu Goldstein, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 40. 14 E. Lévinas, Când Dumnezeu devine Idee, ed. cit., p. 146.
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
15
Lévinas. Dacă trăsătura fundamentală a fiinţei este preocuparea fiecărei fiinţe particulare pentru
propria fiinţă, atunci genul uman este cel al unei „absurdităţi ontologice”, prin faptul că grija faţă
de celălalt precumpăneşte asupra grijii de sine. Tocmai în această „absurditate”, în puterea de a
recunoaşte prioritatea celuilalt, constă umanitatea noastră.
Pornind de la astfel de situări, psihologia zilelor noastre ar trebui să redescopere
importanţa covârşitoare pe care o are calitatea relaţiei umane, în general, şi calitatea relaţiei
dintre psiholog şi client, ca fapt moral elementar. Și, chestiunea esențială, cea a sensului, a
rostului vieții. Teoriile amintite ne prezintă alternative posibile. Dincolo de ele, sau dincoace, am
putea să acceptăm sceptic ideea că viața nu are sens în ea însăși, că trebuie să -i oferim noi
sensuri pe măsura înțelesurilor noastre, niciodată absolute, categorice, ultimative. Pe măsura
înțelesurilor și neînțelesurilor noastre, sensurile se pierd și se descoperă, așa cum se pierd și se
descoperă înțelesurile vieții. Poate că c eea ce este inepuizabil în viața noastră finită, este
sensul, ca obiect al donației noastre. Pe acest fundament este așezată logoterapia și întreaga
psihoterapie existențială. Psihoterapeutul asistă maieutic clientul la nașterea unui sens, atunci
când viața apare ca fiind sterilă.
3. Caracteristici ale eticii contemporane
Postmodernitatea renunţă la etica datoriei inflexibile şi dezinteresate. Amurgul datoriei
(Lipovetsky) face loc unei etici nedureroase, în care drepturile subiective domină prescripţiile
imperative, iar lecţiile de morală sunt însoţite de spoturi publicitare ce exaltă viaţa confortabilă şi
fericirea personală. Nu doar gândirea postmodernă este o gândire slabă (Vatimo), ci şi etica
este una anemiată şi edulcorată. După virtute (Macintire), când liturghia datoriei nu mai are
suprafaţă socială, etica se apleacă asupra unor teme de interes imediat, cum ar fi cele legate de
mass-media, etica medicală sau asupra deontologiilor profesionale. Componenta etică a
filosofiei îşi asumă sarcina de a raţionaliza şi întemeia pe principii justificative acţiunea cotidiană
şi deciziile de viaţă ale contemporanului nostru, care are totuşi nevoie de temeiuri justificative
pentru alegerile sale, chiar dacă nu mai recunoaşte o etică austeră a datoriei.
Pentru eticienii contemporani, etica teleologică, consecinţialistă, şi cea deontologică,
neconsecinţialistă, epuizează varietatea teoriilor asupra acţiunii corecte. Structura teoriilor etice
ar fi determinată maximal de modul în care se defineşte şi îmbină binele şi corectitudinea, ca
noţiuni etice fundamentale.
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
16
În eticile teleologice, binele este definit independent de corectitudine, aceasta fiind
considerată ca element de maximizare a binelui.
Potrivit eticilor deontologice, corectitudinea este anterioară binelui, fiind premergătoare
acestuia. Corectitudinea intrinsecă a acţiunii este singurul ei mobil moral şi de ar fi să salvăm o
viaţă sau chiar umanitatea întreagă printr-o minciună sau alte acţiuni incorecte prin ele însele,
atunci nu procedăm moral. Faptul că umanitatea ar putea să mai existe ca urmare a unei acţiuni
incorecte, spune Kant, acest lucru ar fi cu totul lipsit de importanţă. Nu putem sacrifica un
nevinovat, chiar dacă prin aceasta am salva umanitatea. Dacă facem rabat de la corectitudine şi
datorie, atunci nu mai contează ce se întâmplă, fiindcă umanitatea a fost compromisă. Scopul
existenţei umane nu e acela de a trăi cu orice preţ, ci acela de a trăi corect. E preferabilă o
moarte onorabilă unei existenţe dezonorante.
Ca urmare, etica deontologică, fie indică forma universală a acţiunilor morale, cazul eticii
formale kantiene, fie formulează un set de constrângeri sau interdicţii ataşate deciziilor şi acţiunii
subiecţilor: „Să nu minţi clientul”, Să nu-l înşeli”, „Să nu întreţii relaţii sexuale cu el” etc. Anumite
acţiuni sunt greşite prin natura lor, motiv pentru care nu e nevoie de speculaţii privind
consecinţele lor posibile şi nici de o încercare de calcul a oportunității lor. Sunt, prin urmare,
greşite acele acţiuni care încalcă normele deontologice; suntem obligaţi la respectarea lor
oricare ar fi consecinţele. Supunerea sau conformitatea la normă este singura care ne defineşte
ca persoane corecte. Totuşi, caracterul absolut al normelor nu înseamnă şi caracterul liniar şi
univoc al acestora; operând distincţii subtile, deontologii contemporani admit nuanţări. Spre
exemplu, a nu minţi nu este echivalent cu a tăinui adevărul. Minciuna este considerată o acţiune
imorală, care intenţionează înşelarea celuilalt, dar ascunderea adevărului nu urmăreşte acest
fapt, ci, uneori, protejarea binelui clientului şi, ca urmare, nu este prohibită sau considerată ca
fiind imorală. De asemenea, sunt admise excepţii legate de aşa-numitele situaţii critice, sau
clauze catastrofale, ca preîntâmpinarea acţiunilor teroriste sau a atacurilor nucleare.
Pe aceste baze ale unei viziuni legaliste asupra moralei s-au constituit coduri normative
pentru diverse profesii, care nu au doar un rol constrângător, ci, mai ales, protector. Spre
deosebire de impresia comună, norma socială nu are ca funcţie, în primul rând, constrângerea,
ci previzibilitatea comportamentelor în situaţii date, siguranţă şi ordine şi, în ultimă instanţă,
justificări pentru acţiunea corectă la nivelul conștiinței.
Aplicaţie 1: Analizaţi din perspectivă deontologică şi, respectiv, consecinţialistă,
următoarea situaţie: Să presupunem că aţi promis unui vecin/ prieten/ să-l duceţi mâine
dimineaţă cu maşina la cumpărături, pentru că maşina lui s-a stricat. Între timp, vă solicită alţi
Etica și deontologia profesiei – Conf. univ. dr. Mircea Adrian Marica
17
doi vecini/prieteni, să-i duceţi mâine dimineaţă la aeroport, pentru a-i întâmpina pe fiica,
respectiv fiul lor, care se întorc din voiajul de nuntă. Ce decizie ar lua deontologul şi ce decizie
consecinţialistul? De asemenea, gândiţi-vă la situaţii în care tortura sau crima ar putea salva
multe alte vieţi15
Nuanţând poziţiile, unele teorii etice contemporane, cum este cazul eticii îndatoririlor
prima facie (W.D.Ross), consideră că în anume situaţii se impune luarea unei decizii referitoare
la importanţa relativă a principiilor. Desigur, să nu furi e o obligaţie morală, dar dacă furtul unei
bucăţi de pâine condiţionează viaţa fiului meu (vezi Mizerabilii), atunci apărarea vieţii fiului trece
înaintea normei de a nu fura; a spune adevărul este o datorie, dar dacă ascund un individ
proscris de un regim totalitar şi abuziv, a minţi pentru a-l salva este o datorie prioritară. În felul
acesta se încearcă depăşirea limitelor atât ale consecinţialismului, cât şi ale deontologiei stricte.
(cazul unui terorist torturat pentru a devoala următoarele lovituri criminale).
15 După Jonathan Dancy, Etica îndatoririlor prima facie, în Peter Singer (coord), Tratat de etică, Polirom, Iaşi, 2006, p.249.