DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae...

422
ACADEMIA ROM^N~ INSTITUTUL DE ISTORIE “NICOLAE IORGA” STUDII }I MATERIALE DE ISTORIE MEDIE VOL. XXVII, 2009 S U M A R ŞERBAN PAPACOSTEA, Orientări şi reorientări în politica externă românească: anul 1359…………………………………………………..…. 9 MOLDOVA URMAŞILOR LUI PETRU RAREŞ ŞTEFAN ANDREESCU, Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova urmaşilor lui Petru vodă Rareş …………………………………………….. 25 ANDREI PIPPIDI, “Belicâne” - legendă şi realitate …………………….… 61 MATEI CAZACU, La Conversion à l’Islam du prince Iliaş Rareş. Un nouveau témoignage ……………………..……………………………….... 75 OVIDIU CRISTEA, „Si e fatto Turcho: di ricco povero, di Signor Schiavo”. Bailul veneţian Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş ……………………..……………………..……………………..…… 79 NAGY PIENARU, Un act otoman privitor la convertirea voievodului Iliaş (30 mai 1551) …..……………………..……………………..…………….. 101 NEAMURI, ÎNRUDIRI, DESTINE LUCIAN-VALERIU LEFTER, Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare …..……………………..……………………..……………………… 111 “Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 1-433

Transcript of DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae...

Page 1: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

ACADEMIA ROM^N~

INSTITUTUL DE ISTORIE “NICOLAE IORGA”

STUDII }I MATERIALE

DE

ISTORIE MEDIE

VOL. XXVII, 2009

S U M A R ŞERBAN PAPACOSTEA, Orientări şi reorientări în politica externă românească: anul 1359…………………………………………………..…. 9

MOLDOVA URMAŞILOR LUI PETRU RAREŞ ŞTEFAN ANDREESCU, Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova urmaşilor lui Petru vodă Rareş …………………………………………….. 25ANDREI PIPPIDI, “Belicâne” - legendă şi realitate …………………….… 61MATEI CAZACU, La Conversion à l’Islam du prince Iliaş Rareş. Un nouveau témoignage ……………………..……………………………….... 75OVIDIU CRISTEA, „Si e fatto Turcho: di ricco povero, di Signor Schiavo”. Bailul veneţian Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş ……………………..……………………..……………………..…… 79NAGY PIENARU, Un act otoman privitor la convertirea voievodului Iliaş (30 mai 1551) …..……………………..……………………..…………….. 101

NEAMURI, ÎNRUDIRI, DESTINE

LUCIAN-VALERIU LEFTER, Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare …..……………………..……………………..……………………… 111

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 1-433

Page 2: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

2

ŞTEFAN S. GOROVEI, O controversă: „doamnele” lui Bogdan al III-lea … 145MARIA-MAGDALENA SZÉKELY, Cui a aparţinut mormântul din pronaosul Dragomirnei? …………………………………………………… 159

VIOLETA BARBU, TÜDŐS KINGA, Portretul unei doamne transilvănene: Sara Bulceşti (1655-1708) …………………………………. 169

IZVOARE ŞI ISTORIOGRAFIE

ALEXANDRU CIOCÎLTAN, Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea ………………………………………………….. 209PETRONEL ZAHARIUC, Actul de întemeiere al Colegiului lui Vasile Lupu de la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi ………………………………... 249LAURENŢIU RĂDVAN, Noi puncte de vedere privind începuturile oraşelor medievale ale Moldovei ………………………………………….. 279RADU LUPESCU, Istoriografia română şi maghiară referitoare la Ioan de Hunedoara (II) ……………………………………………………………...

311

ADDENDA ET CORRIGENDA …………………………………………..

333

RECENZII ŞI NOTIŢE BIBLIOGRAFICE 349Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv, Claudia Tărnăuceanu, Wilhelm Dancă, revizuirea traducerilor Mihaela Paraschiv, revizuirea textelor Claudia Tărnăuceanu, selecţia textelor, studiu introductiv, notiţe bibliografice, note şi comentarii, indice Nelu Zugravu, Edit. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2008, 819 p. (Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie, Centrul de studii clasice şi creştine); GIOVANNI GIACOMO CAROLDO, Istorii Veneţiene, vol. I, De la originile cetăţii la moartea dogelui Giacopo Tiepolo (1249), ediţie îngrijită de Şerban V. Marin, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2008, 296 p.; MIHAI MAXIM, Noi documente turceşti privind ţările române şi Înalta Poartă (1526-1602), Muzeul Brăilei şi Edit. Istros, Brăila, 2008, 344 p.; Documentele epocii brâncoveneşti în colecţiile Muzeului Municipiului Bucureşti, volum întocmit de GRINA-MIHAELA RAFAILĂ, Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti, 2008, 477 p. + 16 pl.; Arhivele Naţionale ale României, Colecţia Achiziţii Noi. Indice Cronologic nr. 25, vol II (1686-1760), întocmit de Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Mirela Comănescu, Laura Niculescu, Bucureşti, 2008, 383 p.; VASILE OLTEAN, Catalog de carte veche din Şcheii Braşovului, Edict, [Iaşi, 2004], 268 p. +

Page 3: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

3

107 reprod.; KAREN RALLS, Enciclopedia Cavalerilor Templieri. Ghid de personaje, locuri, evenimente şi simboluri ale Ordinului Templierilor, trad. de Carmen Pădurariu, Polirom, 2008, 292 p.; VIOLETA BARBU, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în ţările române în secolul al XVII-lea, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2008, 770 p.; DAN-ALEXANDRU POPESCU, Putere politică şi autoritate religioasă în Europa medievală. Reprezentări ale monarhului creştin în Evul Mediu românesc şi în regatul Franţei: studiu comparativ, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2008, 289 p. + 16 il. Cuvânt înainte de Bernard Merdrignac şi Stelian Brezeanu. Rezumate în franceză şi engleză; DANIEL BALOUP et PHILIPPE JOSSERAND (eds.), Regards croisés sur la guerre sainte. Guerre, religion et idéologie dans l’espace méditerranéen latin (XIe-XIIIe siècles), CNRS-Université de Toulouse Le Mirail, Méridiennes, 2006, 432 p.; Море и берега. K 60-летию Сергeя Павловича Карпова (Mare et litora. Essays presented to Sergei Karpov for his 60th Birthday), edited by Rustam Shukurov, Ed. „Индрик”, Moscova, 2009, 776 p.; ANTON COŞA, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII - XVIII), Edit. Sapientia, Iaşi, 2007, 574 p.; LAURA BALLETTO, Echi genovesi della caduta di Costantinopoli, în vol. La prise de Constantinople: l'événement, sa portee et ses échos (Actes du colloque: Tunis, 11-12-13 décembre 2003), textes réunis et présentés par M. T. Mansouri, Tunis, 2008, p. 27-67 (= «Cahiers du Centre d'Études et de Recherches Économique et Sociales», Série Histoire, n. 18); ENRICO BASSO, Genova e gli Ottomani nel XV secolo: gli “itali Teucri” e il Gran Sultano, în vol. L'Europa dopo la caduta di Costantinopoli: 29 maggio 1453 (Atti del XLIV Convegno internazionale, Todi, 7-9 ottobre 2007), Spoleto, 2008, p. 375-409; IAN MANNERS, European Cartographers and the Ottoman World 1500-1750. Maps from the collection of O. J. Sopranos. With a Contribution by M. Pinar Emiralioğlu. The Oriental Institute Museum of the University of Chicago, 2007, 144 p. + 55 hărţi; CRISTIAN LUCA, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea. Din relaţiile politico-diplomatice şi culturale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Serenssima, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2007, 486 p.; BRYAN WARD-PERKINS, Căderea Romei şi sfârşitul civilizaţiei, traducere din limba engleză de Doina Lică, Edit. All, Bucureşti, 2008, 217 p. + 1h.; PATRICK J. GEARY, Mitul naţiunilor. Originile medievale ale Europei, traducere, studiu introductiv şi note explicative de Alexandru Madgearu, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007, 230 p.; ŞERBAN MARIN, Studii Veneţiene I. Veneţia, Bizanţul şi spaţiul românesc, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2008, 331 p.; SILVIA RONCHEY, Enigma lui Piero. Ultimul bizantin şi cruciada-fantomă dezvăluite într-un mare tablou, trad. din limba italiană Ştefania Mincu,

Page 4: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

4

Edit. RAO, Bucureşti, 2008, 536 p.; MARCEL-DUMITRU CIUCĂ, Ştiinţele auxiliare ale istoriei, Edit. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008, 175 p.; PETRE BEŞLIU MUNTEANU, Spitalul medieval din Sibiu, Edit. Honterus, Sibiu, 2008, 104 p.; CRISTIAN NICOLAE APETREI, Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, Muzeul Brăilei şi Edit. Istros, Brăila, 2009, 414 p. + 2 h.; Pr. dr. IOAN MOLDOVEANU, Contribuţii la istoria relaţiilor Ţărilor Române cu Muntele Athos (1650-1863). În întâmpinarea a 1045 ani de la fondarea Muntelui Athos (963-2008), Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, 320 p.; OVIDIU BOLDURA, Pictura murală din nordul Moldovei. Modificări estetice şi restaurare, Edit. Accent Print, Suceava, 2007, 448 p.; LAURENŢIU CHIRIAC, Monumentele religioase medievale din zona Bârladului, Edit. Kolos, Iaşi, 2007, 362 p.; Institut des Études Sud-Est Européenes, Bibliothèque Métropolitaine de Bucharest, Impact de l`imprimerie et rayonnement intellectuel des Pays Roumains, Edit. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2009, 238 p.; Istoriografie şi politică în estul şi vestul spaţiului românesc, coordonatori Svetlana Suveică, Ion Eremia, Sergiu Matveev, Sorin Şipoş, cuvânt înainte de Alexandru-Florin Platon, Chişinău-Oradea, Edit. Cartdidact din Chişinău, Edit. Universităţii din Oradea, 2009, 235 p. BULETIN BIBLIOGRAFIC ………………………………………………. 423CĂRŢI SOSITE LA REDACŢIE …………………………………………. 425 ABREVIERI ……………………………………………………………….. 431

Page 5: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

ACADEMIA ROM^N~

INSTITUTUL DE ISTORIE “NICOLAE IORGA”

STUDII }I MATERIALE

DE

ISTORIE MEDIE

VOL. XXVII, 2009

S O M M A I R E ŞERBAN PAPACOSTEA, Un tournant de la politique etrangère de la Valachie: l’année 1359 ………………………………. …………………… 9

LA MOLDAVIE AU TEMPS DE LA DYNASTIE RAREŞ

ŞTEFAN ANDREESCU, La pression ottomane et la réaction orthodoxe en Moldavie, au temps des descendants du Prince Petru Rareş ……………… 25ANDREI PIPPIDI, “Belicâne” - Légende et réalité ……………………… 61MATEI CAZACU, La Conversion à l’Islam du prince Iliaş Rareş. Un nouveau témoignage ……………………………………………………….. 75OVIDIU CRISTEA, „Si e fatto Turcho: di ricco povero, di Signor Schiavo”. Le baïle vénitien Bernardo Navagero sur la conversion d’Iliaş Rareş à l’Islam……………………………………………………………… 79NAGY PIENARU, Un acte ottoman concernant la conversion du Prince Iliaş (30 mai 1551) …………………………………………………………. 101

FAMILLES, PARENTES, DESTINS

LUCIAN-VALERIU LEFTER, Familles et parentés des boyards du prince Etienne le Grand …………………………………………………………… 111

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 1-433

Page 6: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

6

ŞTEFAN S. GOROVEI, Une controverse: les «epouses» de Bogdan III … 145MARIA-MAGDALENA SZÉKELY, Le tombeau decouvert dans le narthex du monastère de Dragomirna à qui a-t-il appartenu? ……………… 159VIOLETA BARBU, TÜDŐS KINGA, Le portrait d’une dame transylvaine: Sara Bulceşti (1655-1708) …………………………………... 169

SOURCES ET HISTORIOGRAPHIE ALEXANDRU CIOCÎLTAN, Martin Gruneweg à travers la Moldavie, la Valachie et la Dobroudja …………………………………………………... 209PETRONEL ZAHARIUC, Le document attestant la fondation du Collège de Vasile Lupu du Monastère Trei Ierarhi de Jassy ……………………….. 249LAURENŢIU RĂDVAN, Des points de vue nouveaux sur les premières villes médiévales en Moldavie …………………………………………….. 279RADU LUPESCU, Jean Hunyadi dans les historiographies roumaine et hongroise (II) ………………………………………………………………. 311 ADDENDA ET CORRIGENDA …………………………………………..

333

COMPTES-RENDUS ET NOTES BIBLIOGRAPHIQUES ……………… 349BULLETIN BIBLIOGRAPHIQUE ……………………………………….. 423LIVRES ARRIVES A LA REDACTION …………………………………. 425ABREVIATIONS …………………………………………………………. 431

Page 7: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

ACADEMIA ROM^N~

INSTITUTUL DE ISTORIE “NICOLAE IORGA”

STUDII }I MATERIALE

DE

ISTORIE MEDIE

VOL. XXVII, 2009

CONTENTS

ŞERBAN PAPACOSTEA, A Turning Point of Wallachia’s Foreign Policy: The Year 1359……………………………………………………… 9

MOLDAVIA DURING THE REIGN OF RAREŞ’ DINASTY

ŞTEFAN ANDREESCU, Ottoman Pressure and Orthodox Reaction in Moldavia in the Time of Prince Petru Rareş’ Descendants ……………….. 25ANDREI PIPPIDI, “Belicâne” - Legend and Reality ……………………. 61MATEI CAZACU, Prince Iliaş Rareş’ Conversion to Islam. A New Document ………………………………………………………………….. 75OVIDIU CRISTEA, „Si e fatto Turcho: di ricco povero, di Signor Schiavo”. The Venetian Bailo Bernardo Navagero on Iliaş Rareş’ Conversion to Islam ……………………………………………………….. 79NAGY PIENARU, An Ottoman Document Concerning Prince Iliaş’ Conversion to Islam (30 May 1551) ……………………………………….. 101

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 1-433

Page 8: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

8

FAMILIES, KINSHIP, DESTINIES

LUCIAN-VALERIU LEFTER, Stephen the Great’s Boyars. Families and Kinships ……………………………………………………………………. 111ŞTEFAN S. GOROVEI, A Controversy: Bogdan III’s “Wifes” ………….. 145MARIA - MAGDALENA SZÉKELY, To Whom Did the Tomb of the Pronaos of Dragomirna Monastery Belong? ………………………………. 159VIOLETA BARBU, TÜDŐS KINGA, Portrait of a Transylvanian Lady: Sara Bulceşti (1655-1708) …………………………………………………. 169

DOCUMENTS AND HISTORIOGRAPHY

ALEXANDRU CIOCÎLTAN, Martin Gruneweg’s Travels to Moldavia, Wallachia and Dobroudja …………………………………………………. 209PETRONEL ZAHARIUC, The Foundation Document of Vasile Lupu College of Trei Ierarhi Monastery of Iaşi ………………………………….. 249LAURENŢIU RĂDVAN, New Perspectives on the Emergence of Medieval Moldavian Towns ………………………………………………. 279RADU LUPESCU, John Hunyadi in Romanian and Hungarian Historiography (II) ………………………………………………………… 311 ADDENDA ET CORRIGENDA…………………………………………... 333 BOOK REVIEWS………………………………………………………….. 349BIBLIOGRAPHICAL BULLLETIN………………………………………. 423BOOKS RECEIVED……………………………………………………….. 425ABREVIATIONS………………………………………………………….. 431

Page 9: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,
Page 10: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

ORIENTĂRI ŞI REORIENTĂRI ÎN POLITICA EXTERNĂ ROMÂNEASCĂ: ANUL 1359

ŞERBAN PAPACOSTEA

În lungul şir de modificări de direcţie ale politicii externe româneşti în funcţie de cadrul geopolitic în permanentă prefacere – după cum înclină mai mult spre răsărit, apus sau miazăzi echilibrul balanţei internaţionale de puteri –, un loc proeminent revine anului 1359, reorientare de politică externă cu implicaţii decisive pe plan extern şi intern. Schimbarea de front înfăptuită de marele voievod Nicolae Alexandru, proclamat domn în acest an, a fost nu o banală înlocuire de alianţe, ci o opţiune majoră de orientare politică şi cultural-spirituală, care avea să devină o componentă esenţială a devenirii ansamblului romanităţii nord-dunărene în context imediat şi în perspectiva de lungă durată.

Evenimentul din 1359, central în optica studiului de faţă, a fost manifestarea regional-românească a marilor înfruntări provocate de concurenţa pentru dominaţie în Peninsula Balcanică. Faptul principal în această privinţă a fost desprinderea lui Nicolae Alexandru din legătura feudo-vasalică cu regele Ungariei Ludovic I de Anjou, stabilită cu patrusprezece ani în urmă, şi integrarea într-un sistem de alianţe preconizat şi parţial înfăptuit de principalii factori de decizie din Imperiul Bizantin. Opţiunea recent proclamatului domn Nicolae Alexandru s-a înscris ca element însemnat al complexei înfruntări de puteri în spaţiul balcano-carpatic. Cadrul general al evoluţiei avea să fie dominat timp de o sută de ani de cele două forţe care şi-au disputat rolul hegemonic în regiune: din Sud-Est puterea în ascensiune a turcilor otomani, instalaţi din 1354 la Galipoli; din Nord-Est, Regatul Ungar care, investit de Roma cu mandat apostolic în spiritul cruciatei, a atins maximum de putere şi de prestigiu internaţional sub conducerea regelui Ludovic I. Între 1354 şi 1444 – eşecul ultimei mari încercări a Ungariei şi a aliaţilor ei de a înlătura prezenţa otomană din Europa – cele două puteri s-au aflat în

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 9-24

Page 11: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Şerban Papacostea

10

concurenţă permanentă pentru hegemonie în Peninsula Balcanică, cu alternanţe între înfruntări armate şi armistiţii1.

Între Ungaria şi puterea otomană în ascensiune se aflau popoarele şi statele balcanice tradiţionale în curs de dezagregare şi de dispariţie: Ţaratul Bulgar, Regatul Sârb, care, sub Ştefan Duşan, s-a crezut chemat să refacă unitatea Peninsulei Balcanice, odată cu proiectata sa instalare la Constantinopol, iluzie repede spulberată după dispariţia, la sfârşitul anului 1355, a celui care se intitula „rege al sârbilor şi al grecilor”; Banatul Bosniei; Albania; fireşte, nu în ultimul rând Imperiul Bizantin, rămăşiţă a unui vast complex teritorial a cărui forţă principală avea să se dovedeasă nu puterea lumească, evanescentă, a împăraţilor din fruntea sa, ci cea ecleziastică, depozitară a unei tradiţii milenare, cu largă răspândire şi influenţă în spaţiul est- şi sud-est european2.

Din afara Peninsulei Balcanice, dar cu puternic impact asupra evoluţiei acesteia, datorită stăpânirii mărilor care o înconjurau – Marea Adriatică, Marea Egee, Marea Neagră – cele două talasocraţii mediteraneene dominante – Veneţia şi Genova – au influenţat considerabil ţesătura de evenimente între care se înscrie şi cel din 1359, determinant pentru istoria relaţiilor româno-ungare, pentru orientarea politică a Ţării Româneşti şi pentru întreaga istorie românească3.

Sub Nicolae Alexandru, relaţiile Ţării Româneşti cu Regatul Ungar s-au desfăşurat, ca şi în vremea tatălui său Basarab, în cadrul oscilaţiei, care avea să devină tradiţională, între cooperare, în formula suzeranităţii-vasalităţii, şi antagonismul politic, generator în câteva rânduri de înfruntări armate. Relaţiile încordate care, după marele război din 1330, au perseverat timp de patrusprezece ani, au lăsat locul unui răstimp de cooperare în 1344. Cooperarea s-a restabilit în persoana regelui Ludovic I,

1 Pentru cadrul general al relaţiilor internaţionale în intervalul studiat, v.

B. Homan, Gli Angioini di Napoli in Ungheria (1290 - 1403), Roma, 1938, p. 364-385; H. Inalcik, The Ottoman Empire. Tha Classical Age, New-York-Washington, 1973, p. 5-22; E. Werner, Die Geburt einer Grossmacht – Die Osmanen, 1300-1481, Ein Beitrag zur Genesis des Türkischen Feudalismus, Weimar, 1985, p. 121-162; N. Housley, King Louis the Great of Hungary,1342-1382, în SEER, LXII, 1984, 2, p. 192-208.

2 Ch. Diehl, R. Guilland, L. Oeconomos, R. Grousset, L’Europe Orientale de 1081 à 1453, Paris, 1945, p. 326-344; G. Ostrogorski, Storia dell’Impero Bizantino, Torino, 1968, p. 452-494.

3 Pentru rolul celor două talasocraţii italiene amintite, Ş. Papacostea - V. Ciocîltan, Marea Neagră, răspântie a drumurilor intercontinentale (1204-1453), Constanţa, 2007, p. 181-212.

Page 12: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Politica externă românească: anul 1359

11

de partea ungară, şi în cea a lui Nicolae Alexandru, de partea Ţării Româneşti, devenit actor principal deşi tatăl său se mai afla în viaţă la acea dată4. Condiţiile principale ale raportului restabilit erau recunoaşterea suzeranităţii regelui, cu toate obligaţiile aferente statutului de vasal, şi asumarea de acesta a confesiunii catolice, în expectativa trecerii tuturor supuşilor săi sub autoritatea bisericii romane. Ţelul imediat al alianţei, liantul ei, era înlăturarea dominaţiei tătare de la răsărit de Carpaţi, rezultat obţinut în câţiva ani de la declanşarea acţiunii. Succesul înregistrat de ofensiva comună împotriva tătarilor s-a manifestat prin reînvierea vechii episcopii cumane din teritoriile exterioare curburii Carpaţilor sub o nouă denumire, cea de episcopie a Milcoviei, în fruntea căreia papa Clement VI nu a întârziat să numească un titular5. Mai mult încă, acelaşi papă manifesta în 1345 bucuria de a primi în rândurile credincioşilor catolici pe românii din diverse provincii, între care la loc de frunte era amintit „nobilul bărbat Alexandru al lui Basarab”, („Alexander Bassarati”)6. Alianţa pare a fi continuat nestingherit timp de zece ani, aşadar până încă în timpul celui de al doilea mare val ofensiv al Regatului Ungar la Răsărit, în cnezatele ruse apusene Halici-Volânia, împotriva tătarilor şi lituanienilor, acţiune încheiată de asemeni cu mari succese şi extindere de putere pentru Ludovic I. Dar raporturile au luat o întorsătură negativă în anii 1356-1357, când tendinţa de expansiune şi zelul

4 Din bogata literatură referitoare la relaţiile externe ale Ţării Româneşti în intervalul discutat în paginile de faţă, semnalăm următoarele titluri: E. Lăzărescu, Despre relaţiile lui Nicolae-Alexandru Voivod cu ungurii, Bucureşti, 1946 (extras din RI, XXXII, 1946, p. 1-12); M. Holban, Contribuţii la problema raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină (Problema stăpânirii efective a Severinului şi a suzeranităţii în legătură cu drumul Brăilei), în Eadem, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1981, p. 126-154; Ş. Papacostea, Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti, în Idem, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, ediţie adăugită, Bucureşti, 1999, p. 35-69; D. Barbu, Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre, în Idem, Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge, Bucarest, 1998, p. 103-122; Stelian Brezeanu, „Domn a toată Ţara Românească”. Originea şi semnificaţia unei formule medievale de cancelarie, în Idem, Romanitatea orientală în evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Bucureşti, 1999, p. 195-208; S. Iosipescu, Génois, Tatars et la création de la façade maritime des Pays Roumains au XIVe siècle, în vol. Enjeux politiques, économiques et militaires en Mer Noire (XIVe – XXIe siècles). Études à la mémoire de Mihail Guboglu sous la direction de: Faruk Bilici, Ionel Cândea, Anca Popescu, Brăila, 2007, p. 63-95.

5 Ş. Papacostea, op. cit., p. 41-42. 6 Hurmuzaki, Documente, I/1, ed. N. Densuşianu, Bucureşti, 1887, p. 697-698.

Page 13: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Şerban Papacostea

12

convertitor al regelui Ungariei s-au orientat prioritar către Peninsula Balcanică cu ţelul inspirat de papalitate de a integra Imperiul Bizantin şi popoarele aflate în aria sa de influenţă spirituală în sânul bisericii catolice.

Noua direcţie a politicii externe ungare s-a manifestat iniţial prin atacul împotriva Serbiei lui Ştefan Duşan, care încercase, nu fără succes, să obţină asentimentul papei Inocenţiu VI pentru proiectul său de cruciată anti-otomană şi de preluare a puterii la Constantinopol7. Trecând peste tentativele papalităţii de mediere între Ungaria şi Serbia, al cărei rege se angajase să aducă ţara la unire cu Roma, Ludovic a declanşat operaţiile militare în a doua jumătate a anului 1355. Succesele înregistrate de ofensiva ungară în Serbia şi Bosnia au fost consolidate, după moartea lui Ştefan Duşan la sfârşitul aceluiaşi an 1355, urmată de destrămarea grabnică a statului închegat de el. La sfârşitul anului 1356, regele Ludovic şi-a îndreptat acţiunea militară cu prioritate împotriva Veneţiei, căreia, la sfârşitul anului 1357, i-a smuls Dalmaţia, obiectiv de prim rang al politicii externe a Ungariei, al efortului ei de a se integra activ în circuitele comerţului internaţional, deziderat a cărui înfăptuire presupunea însă înlăturarea prealabilă a monopolului veneţian în Marea Adriatică, exercitat prin intermediul controlului impus principalelor centre ale ţărmurilor ei.

Renunţând la rezervele şi iniţiativele ei anterioare, papalitatea a aprobat şi încurajat acţiunea lui Ludovic şi a formulat în termeni exaltaţi speranţa de a vedea stârpită din teritoriile cuprinse în aria de acţiune a regelui în nordul Peninsulei Balcanice, „schisma” şi „erezia”, păcate amalgamate acum tot mai mult într-o condamnare comună. În august 1356, papa a înnoit elogiile aduse lui Ludovic pentru lupta deschisă împotriva „schismaticilor şi ereticilor din zisul regat al Serbiei şi al ţărilor care zac sub tirania lui Uroş, care îşi zice rege al Rasciei...” şi i-a cedat în acest scop pe termen de trei ani dijmele bisericii catolice din Ungaria, privilegiu acordat în general acţiunilor militare asimilate cu cruciata. În cuprinsul aceleiaşi scrisori, papa i-a recomandat regelui Ungariei să acorde prioritate extirpării ereziei în Bosnia8.

7 N. Iorga, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia, după izvoare,

traducere de M. Holban, Bucureşti, 1977, p. 550-551; O. Halecki, op. cit., p. 26-27; Ş. Papacostea, Relaţiile internaţionale în Răsăritul şi Sud-Estul Europei în secolele XIVşi XV, în Idem, Geneza statului în Evul Mediu românesc, p. 267-268.

8 Hurmuzaki, Documente, I/2, culese şi adnotate de N. Densuşianu, Bucureşti, 1890, p. 39-48.

Page 14: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Politica externă românească: anul 1359

13

Paralel cu acţiunea întreprinsă de Ungaria în nordul Peninsulei Balcanice s-a intensificat şi efortul papalităţii de a impune primatul Romei în regiune, în primul rând la Constantinopol, în centrul dominant al bisericii declarate „schismatice”9. Demersurile curiei papale în această direcţie păreau să fie favorizate de agravarea primejdiei turceşti în urma instalării turcilor la Galipoli, evoluţie fatală, care expunea permanent rămăşiţele Imperiului Bizantin din Europa şi însăşi capitala acestuia atacurilor şi în cele din urmă cuceririi de către „necredincioşi”. Stringenţa pericolului a determinat cristalizarea curentului de apropiere de lumea catolică şi, implicit, de acceptarea unirii ecleziastice sub semnul primatului Romei. În fruntea curentului se afla însuşi împăratul Ioan V Paleologul (1341-1391). Îndrumat de mama sa, Anna de Savoia, şi de un grup de intelectuali în frunte cu Demetrios Kydones, valoroşi dar fără audienţă în mase10, împăratul se lovea de împotrivirea majorităţii covârşitoare a clerului, tot mai puternic influenţat de comunitatea călugărilor de la Muntele Athos. Inspiraţi de doctrina isihastă – ciudată asociere între o învăţătură care preconiza asceza cea mai riguroasă şi o acţiune politică intransigentă de respingere a oricărei abdicări de la tradiţia bisericii răsăritene – călugării isihaşti de la Athos au sfârşit prin a controla Patriarhia din Constantinopol în fruntea căreia şi-au impus proprii lor candidaţi11. Din această poziţie, biserica bizantină – monahii şi clerul de mir deopotrivă – a blocat toate încercările de unire cu biserica apuseană. Negocierile dintre emisarii papalităţii şi împăratul filo-latin au evoluat inevitabil ca un adevărat dialog între surzi. Înşelată în trecut în aşteptările ei, după conciliul Lyon II din 1274, când adeziunea la unire a împăratului Mihail VIII Paleologul a fost contracarată şi anihilată de biserica bizantină, papalitatea condiţiona acum declanşarea unei noi cruciate împotriva turcilor de unirea prealabilă, efectivă, cu biserica romană, nu numai în persoana împăratului dar şi în cea a patriarhului, ceea ce ar fi antrenat adeziunea întregii comunităţi bizantine la acest pas decisiv şi, pe cale de consecinţă, a întregii creştinătăţi ortodoxe. Dimpotrivă, adepţii bizantini ai unirii condiţionau înfăptuirea acestui act

9 O. Halecki, op. cit., p. 52-59; Fr. I. Boehlke Jr., Pierre de Thomas, Scholar,

Diplomat and Crusader, Philadelphia, 1966, p. 129-150. 10 O. Halecki, op. cit., p. 42-52; G. Ostrogorski, op. cit., p. 482. 11 A. A. Vasiliev, Histoire de l’Empire Byzantin, II (1081-1453), Paris, 1932,

p. 360-368; M. Tenace, Creştinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiţii monastice, traducere din italiană de Al. Cistelecan, 2005, p. 188-206.

Page 15: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Şerban Papacostea

14

de declanşarea prealabilă a cruciatei, pentru a dispune – susţineau ei – de un argument hotărâtor în confruntarea cu puternicii adversari ai apropierii de lumea latină. Mai mult încă, conducerea isihastă a bisericii bizantine a oferit o alternativă la sprijinul apusean, planul unei alianţe a popoarelor ortodoxe, mijloc de apărare împotriva agresiunii otomane şi, totodată, pavăză împotriva presiunilor lumii catolice12. Iniţiativele Patriarhiei din Constantinopol, care s-a substituit tot mai mult în această privinţă puterii imperiale, subminându-i politica de apropiere de Occidentul Latin, au avut un impact major asupra evoluţiilor politice din Peninsula Balcanică în anii în care se manifesta ameninţător expansionismul cu veleităţi de cruciată al Regatului Ungar. Lumea românească a fost inevitabil atrasă în înfruntările politice şi religios-ideologice care au cuprins spaţiul balcanic la mijlocul secolului XIV. La o dată incertă, care nu poate fi decât aproximată, raporturile de colaborare între Ţara Românească şi Ungaria, astfel cum fuseseră stabilite în 1344, au lăsat locul unui conflict acut.

La începutul anului 1355, un act regal îl menţionează pe „Alexandru al lui Basarab” cu calificativul de „voievodul nostru transalpin”. Textul evocă „pacea şi concordia” stabilite cândva, la o dată neprecizată – desigur 1344 – între cele două părţi13. Aşadar în 1355, raporturile dintre rege şi „voivodul transalpin” evoluau încă pe făgaşul colaborării. Nici anul următor, 1356, nu a lăsat urme directe ale unei situaţii deteriorate în relaţiile dintre cei doi parteneri ai acordului din 1344. E foarte probabil însă ca ofensiva regelui în nordul Peninsulei Balcanice la sfârşitul anului 1355 şi la începutul anului următor, îndeosebi prezenţa oştirilor regale la Vidin, să fi inaugurat evoluţia de la cooperare la conflict14.

12 O. Halecki, op. cit., p. 50-51, 77-79. 13 La 18 februarie 1355, Ludovic evocă meritele episcopului Dimitrie al

Oradiei, între altele misiunea sa „ad Alexandrum Bozorabi, voyvodam nostrum Transalpinum occasione pacis et concordie inter nos et eundem tractande, disponende et firmande... ”; DRH, D, I, p. 69-71; B. Homan, op. cit., p. 313 situează întâlnirea de împăcare între Ludovic şi Nicolae Alexandru în 1344; de asemeni S. Iosipescu, op. cit., p. 76.

14 Act emis de regele Ludovic „ante civitatem Bodinensem in Bulgaria, feria proxima ante festum Pentecostes, An. D. MCCCLVI”; G. Fejer, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, IX, 2, Budae, 1833, p. 492-493. În acelaşi context pare a se situa reapariţia unui ban de Severin în 1356, menţionat într-un act regal; Hurmuzaki, Documente, I/2, p. 42-43.

Page 16: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Politica externă românească: anul 1359

15

Indiciile premergătoare conflictului aparţin sferei vieţii bisericeşti. Încă de la începutul anului 1356, papa Inocenţiu VI, reactualizând un act papal din 1327, îi solicita regelui Ludovic să-i combată „pe toţi transilvanii, bosniacii şi /pe cei/ din Slavonia care ar fi eretici”15. În august 1356 intervenţiile papale la curtea ungară devin mai exigente. Concomitent cu combaterea „schismaticilor” şi „ereticilor” din Serbia şi Bosnia, papa îl îndemna pe rege să iniţieze acţiuni energice şi în propria sa ţară: „tu care îţi propui să-i combaţi pe eretici în ţinuturi mai îndepărtate, să nu permiţi ca aceştia să rămână în /teritoriile/ regatului tău”16. În anul următor, românii din Transilvania, care, alături de cei din teritoriile extracarpatice se bucuraseră în 1345 de aprecierea pozitivă a curiei papale sub denumirea de „olahi romani”, sunt calificaţi acum într-o suplică adresată papei drept „neam îndărătnic” („nacio proterva”)17. Dar faptele imediat declanşatoare ale conflictului au aparţinut sferei intereselor politice şi economice.

Încurajat de succesul său rapid împotriva banului Tvrtko al Bosniei, Ludovic i-a impus condiţii de pace rigide din punct de vedere confesional şi politic. Pentru a se asigura de fidelitatea banului şi a ţării sale faţă de noul statut pe care i l-a impus, regele nu a ezitat chiar să ia sub protecţia sa directă nobili din Bosnia, cărora le-a confirmat stăpânirile de pământ cu titlu de perpetuitate, încălcând prerogativele conducătorului statului bosniac18. O încercare similară, de a-şi creia facţiuni nobiliare dependente în ţările vasale, se constată în raporturile regelui Ludovic cu Ţara Românească. În august 1359, Ludovic recompensează larg un grup de şase fraţi ai căror ascendenţi, tată şi bunic, sunt nominalizaţi, pentru fidelitatea lor, chiar în condiţiile în care „voivodul transalpin, Alexandru

15 DRH, C, XI (1356-1360), sub redacţia acad. Şt. Pascu, Bucureşti, 1981,

p. 13. 16 Hurmuzaki, Documente, I/2, p. 39-41; Acta Innocentii PP.VI (1352-1362), ed.

Al. L. Tăutu, Vatican, 1961, p. 160-163 şi 169-170. 17 DRH, C, XI, p. 235-236; Acta Innocentii PP. VI, p. 206-207. 18 La 14 martie 1357, Ludovic promite „credincioşilor săi Grigore şi Ladislau”,

„fiii lui Paul, fiul lui Horvat şi lui Grigore, fiul lui Stepancić, nobili din Greben şi Dlamoć, dacă i se supun lui „et ad fidelitatem nobis et sacre corone conversi fueritis omnia castra et possessiones vestras hereditarias – vobis confirmabimus – a potestate et jurisdictione bani Bosnensis vos in perpetuo eximendo...et sub speciali nostra regia protectione protegendo”; Monumenta Hungariae Historica, Acta Extera, II, ed. Wenzel G., Budapest, 1875, p. 487; V. Klaić, Geschichte Bosniens von den ältesten Zeiten bis zum Verfalle des Königreichs, Leipzig, 1885, p. 188.

Page 17: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Şerban Papacostea

16

al lui Basarab” se afla în opoziţie faţă de rege, refuzând să accepte calitatea acestuia de „domn firesc”, adică „legitim”. Cei şase fraţi – arată documentul regal – s-au menţinut constant în fidelitatea faţă de rege şi de coroana regală de la care nu i-au îndepărtat „nici paguba în averile lor, nici pustiirea moşiilor lor, nici loviturile morţii, nici spaima pricinuită de alte primejdii”. Mai mult – adaugă actul regal – ei şi-au părăsit „toate moşiile şi bunurile lor aflătoare în pomenita Ţară Românească”, s-au asociat regelui pe care îl slujeau în continuare cu credinţă, fapt pentru care acesta i-a înzestrat, cu titlu ereditar, cu un vast domeniu pe malul Timişului Mic. Actul regal surprinde aşadar câteva realităţi semnificative pentru relaţiile dintre regele Ludovic şi Nicolae Alexandru, anume: existenţa unui nucleu de rezistenţă faţă de marele voivod al Ţării Româneşti, manifestată în legătură cu fidelitatea faţă de regele Ungariei în anii 1356-1357, vremea campaniei regale în Dalmaţia, unde boierii amintiţi s-au aflat alături de Ludovic. Represaliile la care aceştia au fost supuşi de suzeranul lor, marele voievod Nicolae Alexandru, confiscarea moşiilor – primul caz cunoscut de aplicare a acestei pedepse pentru „hiclenie”, adică neîmplinirea obligaţiilor vasalice; tensiunile interne – şi primejdia de moarte evocată de privilegiul regal, semnalizează acţiunile de forţă care au însoţit incidentul19. Aşadar, o criză internă pe care voievodul a dominat-o autoritar, zdrobind împotrivirea aderenţilor regelui Ungariei din propria sa ţară.

Cum înţelegea Ludovic raporturile sale cu „românii şi locuitorii” din Ţara Românească se desprinde limpede din declaraţia sa de război împotriva lui Vladislav-Vlaicu de la începutul anului 1365 în care îi învinuieşte pentru participarea la rebeliunea domnului ca şi, anterior, la cea a tatălui său Nicolae Alexandru înfăptuită „cu perfida voinţă şi complicitatea lor (...ex perfida voluntate et connivencia Olahorum et habitatorum terre ejusdem...)20. Aşadar, potrivit regelui, locuitorii Ţării Româneşti îi datorau lui, în primul rând, supunere şi ascultare, nu marelui voievod al ţării, considerat simplu reprezentant al puterii regale.

Un alt litigiu grav între rege şi voievod s-a desfăşurat în sfera teritorială, anume în teritoriile din zona exterioară curburii Carpaţilor din care, cu ani în urmă, fusese înlăturată, prin cooperarea între cele două puteri, dominaţia Hoardei de Aur. Şi în cazul acesta, analogia cu Bosnia oferă lămuriri însemnate. În 1357, în contextul păcii draconice dictate

19 Hurmuzaki, Documente, I/2, p. 406-409; DRH, C, XI, p. 406-409. 20 DRH, D, I, p. 76-80.

Page 18: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Politica externă românească: anul 1359

17

banului Tvrtko, Ludovic a desprins din Bosnia o fâşie de teritoriu între râurile Narenta şi Cetina, până la ţărmul Mării Adriatice – regiunea Hulm –, cu titlu de zestre pentru soţia regelui, Elisabeta21. La o dată când soarta conflictului său cu Veneţia era încă în cumpănă, regele Ungariei a încercat să asigure regatului său, pe această cale, o legătură directă cu Adriatica, un „coridor”, liber de injoncţiuni şi de exacţiuni vamale, spre marele avantaj al comerţului şi al negustorilor regatului, preocupare majoră a lui Ludovic în tot cursul domniei sale.

Paralel cu deschiderea forţată a unui coridor în Bosnia spre Marea Adriatică, Ludovic şi-a orientat privirea şi spre Marea Neagră nu mai puţin însemnată pentru împlinirea marilor sale proiecte comerciale şi politice. La 28 iunie 1358, regele comunica solemn „judelui, juraţilor şi tuturor orăşenilor şi oaspeţilor din Braşov” hotărârea sa de a le acorda dreptul de a trece „liber şi neturburat cu mărfurile voastre şi orice fel de lucru între Buzău şi Prahova, adică în locul unde se varsă în Dunăre râul numit Ialomiţa până în locul în care se varsă de asemenea în Dunăre râul numit Siret şi să nu vă poată opri nimeni pe nedrept în această trecere a voastră”22.

Hotărârea regelui dădea curs acum unui vechi obiectiv al regatului său, anume deschiderea unei legături proprii directe cu Dunărea maritimă, tendinţă manifestată încă din vremea instalării în Sud-Estul Transilvaniei a Ordinului Cavalerilor Teutoni, care în scurt timp au reuşit să facă joncţiunea cu fluviul şi prin acesta cu Marea Neagră23.

Însemnătatea legăturii nemijlocite cu Dunărea maritimă pentru proiectele comerciale ale regelui Ungariei era considerabil sporită de prezenţa la acea dată a genovezilor la Licostomo-Chilia în calitate de dominatori. Preluarea de genovezi a controlului Gurilor Dunării prin cele două aşezări, foste poziţii ale Bizanţului, era fapt împlinit la această dată de vreme ce ei erau în măsură să dicteze regulile comerţului la Licostomo,

21 Din Buda, la 17 iunie 1359, un cleric îi comunica corespondentului său,

clauzele înţelegerii încheiate între regele Ludovic şi banul Tvrtko al Bosniei, în virtutea căreia cel din urmă, anume „dominus wanus /banus/ totam terram Holmi cum omnibus castris in eadem existentibus pro iuribus domine regine iunioris eidem resignavit”; în schimb, regele i-a recunoscut calitatea de ban al Bosniei şi Ozorei; L. Thalloczy, Studien zur Geschichte Bosniens und Serbiens im Mittelalter, München und Leipzig, 1914, p. 61- 62; C. Jirecek, Geschichte der Serben, I (bis 1371), Gotha 1911, p. 417-418.

22 DRH, D, I, p. 72. 23 H. Zimmermann, Der Deutsche Orden im Burzenland. Eine diplomatische

Untersuchung, Köln, Weimar, Wien, 2000, p. 172-174.

Page 19: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Şerban Papacostea

18

fireşte în favoarea lor, fapt reclamat la Genova de autorităţile veneţiene24. De altminteri, în urma marelui lor succes asupra Hoardei de Aur, care a eşuat în încercarea de a readuce sub stăpânirea ei Caffa, centrul vastei reţele de aşezări genoveze de pe ţărmurile bazinului pontic, genovezii şi-au subordonat aproape complet comerţul regiunii. Singurul obstacol în calea desăvârşirii acestui proces era Veneţia, care se îndărătnicea să-şi păstreze contoarul autonom de la Tana, la vărsarea Donului în Marea de Azov. Din convergenţa de interese între genovezi, care se străduiau să-şi desăvârşească programul pontic, şi Regatul Ungar, care încerca să-şi asigure un rol de frunte în schimburile internaţionale şi intercontinentale prin Marea Adriatică şi prin Marea Neagră, s-a născut o alianţă strânsă al cărei scop era suprimarea funcţiei tradiţionale a Veneţiei de intermediar comercial de prim rang între Orient şi Occident. Din rivalitate în rivalitate, dintr-un conflict local într-altul, s-a ajuns în cele din urmă la cel de Al Treilea Război al Strâmtorilor (1376-1381) în cursul căruia Regatul Ungar şi Genova au urmărit programatic anihilarea poziţiei de putere comercială şi politică a Veneţiei25. Coridorul deschis spre Adriatica şi cel spre Marea Neagră, la scurt interval unul de celălalt, erau aspectele complementare esenţiale ale politicii comerciale a regatului, desfăşurată în strânsă cooperare cu Genova.

Iniţiativele regelui Ludovic în direcţia Ţării Româneşti, similare celor adoptate în Bosnia, sunt indicii ale radicalizării politicii sale în raport cu cele două ţări şi, în general, ale programului său în Sud-Estul Europei. Înfiinţarea prin decizii unilaterale – impuse prin tratate sau de-a dreptul comunicate prin privilegii regale – a unor zone extrateritoriale, în dependenţa sa directă, atât în Bosnia cât şi în Ţara Românească, dezvăluie noua sa concepţie potrivit căreia îşi rezerva dreptul de a dispune discreţionar de teritoriile lor. Tot atât de semnificativă pentru această concepţie şi pentru hotărârea sa de a o pune în aplicare este interferenţa sa în relaţiile dintre conducătorii celor două ţări şi supuşii lor, membrii aristocraţiei locale. Confirmarea stăpânirilor lor de pământ în cazul Bosniei şi sprijinirea lor împotriva marelui voievod în cazul Ţării Româneşti, erau paşi hotărâtori în procesul de transformare a suzeranităţii în suveranitate. Funcţia marelui voievod al Ţării Româneşti tindea acum să fie redusă la aceea de reprezentant al puterii regale şi de executant al dispoziţiilor acesteia. Acordul din 1344, încheiat pe bază de reciprocitate

24 Ş. Papacostea - V. Ciocîltan, op. cit., p. 336. 25 Ibidem, p. 181-212.

Page 20: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Politica externă românească: anul 1359

19

feudo-vasalică, urma acum să fie înlocuit, în temeiul noii politici a regelui Ludovic, prin unilateralitate suverană. Succesele obţinute de rege în Serbia, Bosnia şi în conflictul cu Veneţia pentru Dalmaţia par a fi confirmat încrederea sa în capacitatea de a-şi impune voinţa şi hotărârile arbitrare şi în raporturile cu celelalte puteri învecinate. În relaţiile cu „Alexandru al lui Basarab”, hotărârea regelui din iunie 1358, care asigura braşovenilor trecerea liberă spre Dunăre printr-un teritoriu delimitat de rîurile Siret şi Ialomiţa – act de suveranitate – pare a fi marcat cotitura decisivă. Acum, în legătură cu această încălcare a pactului originar de suzeranul său, marele voievod al Ţării Româneşti şi-a reorientat politica externă şi, odată cu aceasta, şi opţiunea spiritual-bisericească, evoluţie cu urmări profunde şi durabile nu numai pentru ţara sa şi pentru teritoriul asupra căruia îşi exercita autoritatea ci şi pentru ansamblul romanităţii nord-dunărene. Regimul imixtiunii directe impus Bosniei de regele Ludovic I, cu succes fie şi numai limitat în timp, a fost categoric respins de Nicolae Alexandru. Încercarea regelui Ungariei de a-şi consolida pe această cale hegemonia în raporturile cu Ţara Românească şi, probabil, cu românii în general, s-a încheiat cu un rezultat invers aşteptărilor sale, cu constituirea unei noi adversităţi externe pe care nu a reuşit să o domine.

Hotărât să respingă pretenţiile suzeranului său, incompatibile cu poziţia sa de conducător al ţării, Nicolae Alexandru s-a îndreptat spre Bizanţ, de unde avea să obţină o nouă legitimare a puterii sale, şi spre alianţa ortodoxă, grupare de puteri pe care încercau să o realizeze exponenţii cei mai de seamă ai frontului anti-catolic. Iniţiativa marelui voivod a fost încununată de succes. În luna mai 1359, patriarhul Calist al Constantinopolului, reprezentant de frunte al curentului isihast şi adversar hotărât al alianţei cu forţele cruciatei apusene, şi sinodul patriarhal au consacrat printr-un act solemn înfiinţarea mitropoliei „întregii Ungrovlahii” şi, implicit, integrarea ţării în ordinea politică şi ecleziastică a Imperiului Bizantin26.

26 Hurmuzaki, Documente, XIV/1, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1915, p. 1-6; FHDR,

IV, ed. H. Mihăescu, R. Lăzărescu, N.- Ş. Tanaşoca, T. Teotoi, Bucureşti, 1982, p. 197-201, 201-203. Din bogata literatură privitoare la înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti, v. N. Iorga, Condiţiile de politică generală în cari s-au întemeiat bisericile româneşti în veacurile XIV-XV, în Idem, Scrieri alese. Cuvântări şi comunicări rostite la Academia Română, Partea I, ediţie îngrijită de dr. Dorina N. Rusu, Bucureşti, 2008, p. 263-280; C.C. Giurescu, Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, LXX, 1959, nr. 7-10, p. 673-697.

Page 21: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Şerban Papacostea

20

La manifestarea unilaterală din partea regelui Ludovic I a pretenţiei de suveranitate asupra teritoriului Ţării Româneşti şi a locuitorilor acesteia, Nicolae Alexandru a răspuns prin afirmarea propriei sale suveranităţi, înscrisă în titulatura marelui voievod, recunoscut acum ca avthentis, domn, în actul sinodal de creare a Mitropoliei Ţării Româneşti.

Actul însuşi a fost rodul unor laborioase negocieri între Patriarhie şi curtea voievodală. A fost nevoie, potrivit actului sinodal, de câteva solii şi scrisori pentru a se realiza formula finală a acordului, ceea ce situează cu aproximaţie începutul tratativelor în anul precedent, 1358, care a fost şi anul maximei încordări în raporturile dintre regele Ungariei şi marele voievod al Ţării Româneşti. Dificultatea principală întâmpinată de negociatori pare a fi rezidat în dorinţa voievodului de a-şi rezerva desemnarea viitorului mitropolit – ceea ce a şi făcut în persoana lui Iachint al Vicinei, diponibil în urma marilor mutaţii politice survenite la Dunărea maritimă – şi Patriarhia din Constantinopol, hotărâtă să nu renunţe la dreptul de a-l desemna şi numi pe titularul noii mitropolii în curs de constituire. Compromisul realizat în cele din urmă între cele două părţi a confirmat opţiunea domnului dar numai în cazul celui dintâi mitropolit, Iachint. După încetarea funcţiei pastorale a acestuia, Patriarhia urma să-şi afirme dreptul de a-i desemna pe următorii mitropoliţi, menţinând astfel sub control biserica ţării şi evitând primejdia unei evoluţii de felul celei care a dus la crearea patriarhiilor Bulgariei şi Serbiei. Marele Voievod, devenit acum Domn „a toată Ungrovlahia şi al stăpânirii şi domniei lui”, în temeiul recunoaşterii Patriarhiei şi a Sinodului, urma să se angajeze sub jurământ scris în numele său, al succesorilor săi la domnie şi al întregii ţări, că va respecta neabătut dreptul autorităţii ecleziastice supreme din Constantinopol de a-l numi pe titularul scaunului mitropolitan al ţării sale şi că desemnarea de către el a lui Iachint în această funcţie – acţiune acceptată datorită situaţiei excepţionale a momentului – nu se va permanentiza. În schimbul acestui angajament solemn, marele voivod era recunoscut domn peste „toată Ungrovlahia”. Dar ce era „toată Ungrovlahia” ?

Cu patrusprezece ani înainte, în 1345, în urma acordului dintre Ludovic şi Nicolae Alexandru, papa spera să poată atrage la credinţa romană pe „olahi romani, care locuiesc în părţile Ungariei transilvane, transalpine şi ale Sirmiumului...”, adică pe toţi românii din aria de dominaţie şi hegemonie a Regatului Ungar, masa romanităţii nord-

Page 22: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Politica externă românească: anul 1359

21

dunărene27. Alăturând cele două nume etnice – vlahi şi romani – conducerea bisericii catolice vădea, aşadar, cunoaşterea unităţii de origine a ansamblului romanităţii nord-dunărene. Dar, ceea ce ştia episcopul Romei, în refugiul său involuntar de la Avignon, ştia şi patriarhul din Constantinopol, când a creat o instanţă ecleziastică pentru românii din sfera de influenţă a Regatului Ungar. „Întreaga Ungrovlahie” a Patriarhiei din Constantinopol era replica la „întreaga Ungrovlahie” a papalităţii. Dar, mai puţin specific, Patriarhia şi Sinodul au identificat Ungrovlahia cu întreaga stăpânire a domnului, aflată în acea vreme în expansiune atât pe linia Dunării maritime – o constată chiar actul patriarhal – cât şi la răsărit de Carpaţi. De altminteri, din această vreme şi până târziu în secolele următoare, Ţara Românească – Ungrovlahia – a revendicat în plan teoretic un drept asupra statului mai târziu constituit la răsărit de Carpaţi, reţinând pentru sine denumirea de Valahia Major, în raport cu Valahia Minor, adică Moldova, raport cunoscut şi recunoscut şi de contemporanii străini. Actul de înfiinţare a Mitropoliei Ţării Româneşti nu a delimitat şi nu a limitat jurisdicţia conducerii bisericii Ţării Româneşti altminteri decât prin aria de cuprindere a stăpânirii domnului ţării.

Înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei a atras inevitabil după sine la scurt timp după acest eveniment şi instituirea relaţiilor Ţării Româneşti cu Muntele Athos, centrul de comandă al spiritualităţii bizantine în această epocă. Din vremea lui Vladislav-Vlaicu, sigur, probabil însă şi din timpul tatălui său, Nicolae Alexandru, domnia a instituit legături trainice cu comunitatea călugărilor de la Athos prin ctitorii generoase28.

Integrarea Ţării Româneşti în comunitatea dirijată spiritual şi politic de Bizanţ a atras după sine şi asocierea cu alianţa statelor ortodoxe concepută de factorii diriguitori ai Patriarhiei din Constantinopol. La loc de frunte în viziunea acestor factori se aflau Serbia şi Bulgaria a căror integrare presupunea însă înlăturarea antagonismului care rezultase de pe urma instituirii patriarhiilor proprii ale celor două state cu veleităţi imperiale, chiar de substituire a mult debilitatului Imperiu Bizantin. Atragerea Ţării Româneşti în această grupare de forţe, concepută ca zid

27 „...Olachi Roman(i) commorantes in partibus Ungarie Transilvanis,

Ultralpinis et Sirmis...”; DRH, D, I, p. 60-61; Acta Clementis PP. VI (1342-1352), ed. Al. L. Tăutu, Vatican, 1960, p. 100-101.

28 P. Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du XIVe siècle à 1654, Roma, 1986, p. 32.

Page 23: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Şerban Papacostea

22

de apărare atât împotriva puterii otomane cât şi a cruciatei cu tendinţe de asimilare confesională, tot mai intransigent formulate şi manifestate, a fost unul dintre marile succese ale efortului disperat al bisericii bizantine de a-şi salva identitatea29. Legături matrimoniale stabilite sau proiectate în acest scop între familiile domnitoare din Bizanţ, Bulgaria, Serbia şi Ţara Românească erau destinate să consolideze şi să exprime simbolic această legătură între statele chemate să alcătuiască acest bloc al ortodoxiei30. Dar, dacă presiunii catolicismului intransigent întruchipat de regele Ludovic I al Ungariei, coaliţia sau, mai degrabă, statele care o compuneau, au reuşit să-i facă faţă, în schimb, ele nu au fost capabile să stăvilească durabil înaintarea turcilor. În decurs de câteva decenii, cucerirea otomană a atins linia Dunării şi în cele din urmă a integrat Peninsula Balcanică sub stindardul islamului.

Mult mai puternice şi mai durabile s-au dovedit urmările actului din 1359 la nordul Dunării. Înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei s-a dovedit un fapt ireversibil; integrarea ţării în spaţiul ortodoxiei nu a fost revocată nici când unii dintre domni adoptau, din convingere sau mai degrabă din considerente de oportunitate politică, confesiunea catolică. Dar mişcarea declanşată în 1359 de Nicolae Alexandru s-a propagat la răsărit de Carpaţi şi a declanşat o puternică răscoală împotriva Regatului Ungar a cărui hegemonie nu a putut fi restaurată decât printr-o nouă acţiune militară de mari proporţii, dar cu succes limitat în timp. Evoluţia relaţiilor internaţionale a determinat apariţia unui al doilea stat românesc în dependenţă politică de regatele catolice vecine – alternativ de Polonia şi de Ungaria – dar care s-a orientat spiritual, în cele din urmă, tot spre Patriarhia din Constantinopol de unde a obţinut scaun mitropolitan şi sursă spirituală de legitimare a domniei31. Marile schimbări petrecute în Transalpina – la miazăzi şi la răsărit de Carpaţi – s-au repercutat şi în Transilvania unde, prin reacţie sau preventiv, regalitatea ungară a intensificat considerabil represiunea confesională cu vaste implicaţii social-politice32.

29 G. Ostrogorski, op. cit., p. 482. 30 C. Jirecek, op. cit., p. 414-416; O. Halecki, op. cit., p. 51; G. Ostrogorski,

op. cit., p. 483. 31 Ş. Papacostea, Triumful luptei pentru neatârnare, p. 53-56. 32 Idem, Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei şi românii din Transilvania.

Un nou izvor, în vol. Geneza statului în Evul Mediu românesc, Bucureşti, 1999, p. 81-103.

Page 24: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Politica externă românească: anul 1359

23

În 1344, marele voievod Nicolae Alexandru a desprins Ţara Românească din aria de hegemonie a Hoardei de Aur şi s-a asociat, în formula raporturilor suzerano-vasalice, acţiunii anti-tătare iniţiate de regele Ludovic I al Ungariei. În conjunctura creată de această orientare, curia papală a întrevăzut posibilitatea integrării în biserica romană a tuturor românilor din aria de hegemonie a Regatului Ungar, explicit atât a celor dinlăuntrul cât şi a celor din afara arcului carpatic. În 1359, înfruntând repetatele încercări ale lui Ludovic I de a transforma suzeranitatea în suveranitate, tendinţă care a culminat cu tentativa regelui de a dispune după plac de teritoriul ţării, acelaşi Nicolae Alexandru s-a orientat spre Bizanţ, a obţinut din partea Patriarhiei din Constantinopol titlul de domn, adică suveran, s-a integrat în instituţiile spiritualităţii bizantine şi în alianţa popoarelor ortodoxe, odată cu înfiinţarea mitropoliei „a toată Ungrovlahia”. Opţiune de însemnătate primordială şi de lungă durată, actul lui Nicolae Alexandru din 1359 s-a răsfrânt profund şi multiplu asupra românilor din „întreaga Ungrovlahie”, în accepţia cea mai largă atribuită denumirii de cei mai iniţiaţi dintre contemporani.

UN TOURNANT DE LA POLITIQUE ETRANGERE DE LA VALACHIE: L’ANNEE 1359

Résumé

Le début du règne du roi de Hongrie Louis d’Anjou (1342-1382) marqua

une pause dans les relations hungaro-valaques, tendues jusqu’à l’hostilité dans les décennies précédentes, qui ont assisté au grand affrontement armé entre le Royaume hongrois et la Valachie du temps de Charles-Robert d’Anjou et du grand voïvode de Valachie, Basarab Ier (1330).

L’alliance conclue contre les Tatares de la Horde d’Or par les deux fils des adversaires de 1330 – Louis d’Anjou et Alexandre Basarab – et l’offensive couronnée de succès qu’ils menèrent à l’est des Carpates ne réussirent finalement pas à éliminer les causes profondes de l’antagonisme qui opposait les deux puissances. Dès 1355-1356, le roi de Hongrie, qui avait éloigné des frontières de son pays le péril tatare, orienta son effort expansif principal en direction du Sud - Est européen qu’il entendait à la fois libérer du danger ottoman et soumettre à l’Église catholique, sans doute à la hiérarchie de son pays qu’il contrôlait directement. Ce faisant, il actualisait le vieil espoir de ses prédécesseurs de la dynastie arpadienne de s’installer en dominateurs à Constantinople même. Les expéditions armées que Louis entreprit dans les

Page 25: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Şerban Papacostea

24

territoires occidentaux de la Péninsule Balkanique en 1356-1358 furent accompagnées et suivies par une puissante vague d’intolérance confessionnelle et une manifestation simultanée de la volonté du roi d’imposer son contrôle direct sur les territoires et les peuples de la région.

La Valachie du grand voïvode Alexandre repoussa cette nouvelle politique du roi de Hongrie. En effet, en 1358, Louis I avait décidé unilatéralement de céder aux marchands de Braşov, ville de Transylvanie soumise à son autorité, le libre passage jusqu’au Bas-Danube à travers un territoire revendiqué et contrôlé à cette date par le prince valaque. Décidé à rompre avec son suzerain abusif et intolérant, le grand voïvode de Valachie se tourna du côté de Byzance et négocia avec les autorités supérieures de l’Émpire des Paléologues. En mai 1359, un acte patriarcal créerait un siège métropolitain intitulé «pasis Oungrovlahias» (de toute l’Hongrovalachie) et conférait au grand voïvode le titre de avthentis (autocrate). Cette évolution équivalait à une véritable proclamation d’indépendance par rapport à la Hongrie du roi Louis d’Anjou qui condamna sévèrement le geste et la titulature assumés par le domn (dominus) de Valachie. Un nouveau conflit opposa les deux puissances et, malgré les nouvelles trêves et les paix renouvelées qui interrompirent les hostilités qui opposèrent à plusieurs reprises le deux pays, la Valachie fut définitivement intégrée dans l’espace spirituel de Byzance.

Page 26: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

MOLDOVA URMAŞILOR LUI PETRU RAREŞ

PRESIUNE OTOMANĂ ŞI REACŢIE ORTODOXĂ ÎN MOLDOVA URMAŞILOR LUI PETRU VODĂ RAREŞ

ŞTEFAN ANDREESCU

Giovanni Michiel, ambasador veneţian pe lângă curtea regală a Franţei, şi-a întocmit în 1561 relaţia cu privire la misiunea lui, spre a fi citită în Senat. El rezerva un capitol special „religiei”, chestiune de cel mai mare interes în acel moment în legătură cu Franţa, cu atât mai mult cu cât religia „nu numai păstrează, ci măreşte domniile, când este bine administrată, şi dimpotrivă, când e rău administrată nu numai le slăbeşte, ci le distruge cu totul”. Iar ceva mai departe, acelaşi Giovanni Michiel aşternea această frază, care ar putea sluji drept motto pentru încercarea de faţă: „...este lucru bine ştiut, întărit de atâtea pilde, pe care Seninătatea Voastră le ştie, că schimbarea religiei atrage după sine în chip obligatoriu schimbări politice”1.

Cine priveşte astăzi cu atenţie scena Judecăţii de Apoi, zugrăvită pe peretele exterior sudic al bisericii mănăstirii Râşca – operă atribuită anilor 1552-1554 a pictorului grec Stamatelos Kotronas2 – constată o prezenţă insolită în rândul „păcătoşilor”. Anume, în mijlocul unui grup compact de turci, figuraţi cu turbanele caracteristice, se detaşează capul unui „creştin”, un om tânăr, cu barbă ascuţită şi cuşmă cu surguci, care nu poate fi decât fostul domn Iliaş Rareş, de curând trecut la Islam. Cu alte cuvinte, el era pe punctul de a fi condamnat pentru vecie la chinurile

1 Eugenio Alberi, Le relazioni degli ambasciatori veneti al Senato durante il

secolo decimosesto, Serie I, vol. III, Florenţa, 1853, p. 425 şi 428: „...essendo cosa ordinaria, confermata con tanti esempi, come Vostra Serenità sa, che con la mutazione della religione, avvenga di necessaria conseguenza la mutazione degli stati”.

2 Vezi Sorin Ulea, Autorul ansamblului de pictură de la Râşca, în SCIA, Seria Artă Plastică, t. 15, 1968, 2, p. 169-170.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 25-59

Page 27: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

26

iadului... Şi trebuie observat, în plus, că nu este pentru prima oară când scena Judecăţii de Apoi era folosită spre a stigmatiza personaje princiare ortodoxe, inclusiv româneşti, moarte sub semnul păcatului3. Numai că acum avem de-a face cu un gest nemaiîntâlnit, care se vede că a şocat societatea moldovenească a timpului. Chipul din grupul turcilor de la Râşca nu are însemnat lângă el vreun nume. Toată lumea ştia însă despre cine este vorba şi, deci, nu era nevoie de aşa ceva. Ar mai fi de subliniat că portretul de la Râşca este într-adevăr unul funerar4. Căci în primele momente când s-a aflat despre convertirea lui Iliaş Rareş, alta a fost reacţia din Moldova: numele său a fost şters pretutindeni unde apărea, iar portretul de la Probota, ctitoria părintească, a fost pur şi simplu înnegrit5!

Renegarea credinţei ortodoxe, în 30 mai 1551, la Istanbul, de către Iliaş vodă Rareş a fost deseori – şi pe bună dreptate! – pusă în legătură cu violenta persecuţie religioasă dezlănţuită curând în Moldova, sub domnia fratelui său Ştefan6. Totuşi, s-a discutat şi se mai discută încă dacă mobilul autentic al acestei acţiuni a fost într-adevăr acesta. Pe de altă parte, prigoana din august 1551 a fost îndreptată cu precădere împotriva armenilor din Moldova sau a ţintit spre toate celelalte confesiuni, în afară bineînţeles de Ortodoxie? Sunt numai două dintre întrebările la care vom încerca să răspundem în cele de faţă.

3 P. Ş. Năsturel, în recenzia la studiul lui Miltos Garidis, intitulat La

représentation des „nations” dans la peinture post-byzantine („Byzantion”, t. XXXIX, 1969, p. 86-103), publicată în RER, XV, Paris, 1975, p. 222.

4 Potrivit unor documente otomane de curând puse în lumină de către Profesorul Mihai Maxim, Iliaş-Mehmed a murit în intervalul 10 august – 13 octombrie 1555 (L’Émpire ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVIe siècle. Etudes et documents, Istanbul, 1999, p. 51-56). Aceasta ar însemna, însă, că pictura exterioară de la Râşca a fost executată la o dată mai târzie decât cea interioară (cf. Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 100; Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Cu privire la politica urmaşilor lui Petru Rareş (1546-1552), în AIIAI, XV, 1978, p. 161).

5 Vezi N. Iorga, Trecutul românesc prin călători. Lecţii ţinute la Şcoala de războiu, Bucureşti, 1920, p. 121; mai nou, Tereza Sinigalia, Observaţii asupra tabloului votiv din biserica Sf. Nicolae a mănăstirii Probota, în vol. Artă, istorie, cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb, Cluj-Napoca, 2003, p. 146. După părerea autoarei, întreg tabloul votiv de la Probota a fost refăcut către sfârşitul domniei lui Iliaş (Ibidem, p. 145).

6 Vezi, de pildă, A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, Iaşi, 1890, p. 54; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, II, De la mijlocul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, Bucureşti, 1976, p. 285.

Page 28: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 27

Persecuţiile contra minorităţilor religioase nu erau, la mijlocul secolului al XVI-lea, o noutate în Moldova. Cele dintâi mărturii despre asemenea fenomene datează din vremea lui Ştefan cel Mare. De pildă, cronicarul candiot Elie Capsali susţinea că motivul războiului moldo-otoman ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât întemniţarea de către vodă Ştefan a negustorilor evrei veniţi din Imperiul otoman, cărora li s-au cerut bani pentru răscumpărare7. Dar, destul de recent a mai fost luat în discuţie un izvor care pare să se refere tot la Moldova şi atestă o persecuţie poruncită de Ştefan cel Mare împotriva armenilor. Izvorul în cauză este o lungă scrisoare adresată de patriarhul ecumenic Maxim al III-lea, în ianuarie 1480, dogelui Giovanni Mocenigo. Din ea aflăm că sultanul Mehmed al II-lea – „care este de o altă credinţă”! – dorea ca toţi creştinii din împărăţia lui să fie liberi întru totul de a-şi exercita cultul. Drept urmare, în anul precedent sultanul a fost nevoit chiar să intervină în „Valahia Mare”, unde armenii erau convertiţi cu forţa la credinţa ortodoxă, pentru a se pune capăt acelei persecuţii8. Petre Ş. Năsturel a crezut că „Valahia Mare” se referă la Ţara Românească, cu rezerva, totuşi, că „numărul armenilor care puteau trăi pe atunci în bogatul principat danubian este necunoscut”9. Discuţia a fost îndreptată, însă, pe un făgaş mult mai plauzibil de Andrei Pippidi, care a observat mai întâi că în 1479 s-a încheiat un armistiţiu între Imperiul Otoman şi Moldova şi, în consecinţă, este mai de crezut că „armenii care au scăpat astfel de convertirea forţată erau cei din Moldova, colectivitate numeroasă şi bogată, datorită activităţii sale economice”, chiar dacă denumirea externă „Valahia Mare” se aplica Ţării Româneşti10. Ulterior, această interpretare a căpătat un temei în plus prin demonstraţia în legătură cu utilizarea denumirii cu pricina şi pentru a desemna Moldova, întreprinsă de Şerban

7 Mayer A. Halevy, Les guerres d'Etienne le Grand et de Uzun Hasan contre

Mahomet II, d'après la „Chronique de la Turquie” du candiote Elie Capsali (1523), în SAO, I, 1957, p. 196 şi 198; Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, I, vol. întocmit de Victor Eskenazy, Bucureşti, 1986, p. 15.

8 Document semnalat iniţial de N. Iorga, Byzance après Byzance. Continuation de l'Histoire de la vie byzantine, Bucarest, 1971, p. 61.

9 Petre Ş. Năsturel, L'attitude du Patriarcat oecuménique envers les Arméniens des Pays Roumains (fin XIVe siècle - début XVIe siècle), în L'Arménie et Byzance. Histoire et culture, Paris, 1996, p. 150-151.

10 Andrei Pippidi, Sacralisation de l'espace et de l'identité nationale, în Idem, Byzantins, Ottomans, Roumains. Le Sud-Est européen entre l'héritage impérial et les influences occidentales, Paris, 2006, p. 36.

Page 29: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

28

Papacostea. Mai exact, domnia sa a arătat că încă din 1473 domnul Moldovei era numit la curtea regală polonă „Valahul cel Mare”, ceea ce vădeşte tendinţa de inversare terminologică în privinţa celor două ţări româneşti. Şi asta mulţumită întâietăţii politice dobândite de Ştefan asupra principatului vecin în răstimpul 1473-148111.

Măsurile luate de Ştefan cel Mare contra negustorilor evrei au fost puse în legătură cu războiul tocmai început de el contra sultanului Mehmed al II-lea: „Negustorii evrei – poate şi alţii, despre care nu ştim nimic – erau maltrataţi din cauză că ei erau agenţi ai comerţului otoman şi instrumente ale încercării otomane de a stabili legături comerciale directe cu Polonia prin Moldova, ceea ce ar fi diminuat poziţia Moldovei în comerţul internaţional...”12. Dar reluarea persecuţiilor în cursul secolului următor, atât împotriva evreilor, cât şi a armenilor obligă la alte explicaţii. Iată întâi două asemenea ecouri din prima jumătate a secolului al XVI-lea, în ordine cronologică.

O cronică armeană din Lvov, care excelează prin abundenţa şi precizia datelor pentru răstimpul 1524-1536, a înregistrat această ştire în dreptul zilei de 3 ianuarie 1534: „domnul Rareş, în timpul postului de Crăciun, forţa pe preoţii armeni biciuindu-i să mănânce carne”13. Pe de altă parte, în anul 1550, într-o scrisoare adresată regelui polon, Ivan al IV-lea cel Groaznic reînnoia interdicţia pentru negustorii evrei de a pătrunde în stăpânirile sale. La un moment dat, el dădea exemplul altor ţări, unde aceştia fie au fost expulzaţi, fie au fost chiar executaţi. Iar printre acestea a enumerat şi Moldova, unde „nu cu mult înainte”, pentru faptele lor rele, „evreii au fost cu toţii goniţi din Valahia <=Moldova> şi alţii au fost ucişi”14. Atmosfera de intoleranţă din aceste decenii, care au

11 Şerban Papacostea, Politica externă a lui Ştefan cel Mare: opţiunea polonă

(1459-1472), în SMIM, XXV, 2007, p. 22-25. 12 Idem, Jews in the Romanian Principalities During the Middle Ages, în

„Shvut”, 16, 1993, p. 67. 13 Yaroslav R. Dachkévych, Edward Tryjarski, „La Chronique de Venise”, în

„Rocznik orientalistyczny”, t. XLVI/1, 1989, p. 19. Izvor semnalat şi discutat de Andrei Pippidi, op. cit., p. 37.

14 Charles J. Halperin, Judaizers and the Image of the Jew in Medieval Russia: A Polemic Revisited and a Question Posed, în „Canadian-American Slavic Studies”, IX, 2 (Summer 1975), p. 153-154. Izvor discutat de Şerban Papacostea, Jews in the Romanian Principalities, p. 69-70. A fost semnalat mai întâi de Matei Cazacu, care crede că această persecuţie trebuie plasată cronologic între anii 1546-1550, adică în primii ani ai domniei lui Iliaş Rareş (Dimitrije Ljubavić (c. 1519-1564) et l'imprimerie

Page 30: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 29

precedat marea persecuţie declanşată de Ştefan vodă Rareş, este în chip elocvent ilustrată de felul în care au fost compuse scenele reprezentând Judecata de Apoi, zugrăvite în exteriorul bisericilor de la Probota (1532), Humor (1535), Moldoviţa (1537) şi Voroneţ (1547). În grupul păcătoşilor sunt figuraţi, pe lângă tradiţionalii evrei, atât inamicii externi, cât şi cei interni ai Moldovei contemporane, de la turci, tătari şi arabi sau etiopieni, până la „latini” şi armeni. Niciodată, însă, moldovenii înşişi. Ceea ce pune în lumină caracterul politic militant al acestor reprezentări, neamurile amintite fiind numai cele care erau „în luptă deschisă sau latentă cu moldovenii din epocă”15.

Totuşi nu este vorba, în cazul picturilor din nordul Moldovei, de o viziune pur şi simplu laică sau laicizantă. La Voroneţ, aşa cum s-a observat cu drept cuvânt, cele cinci „neamuri” zugrăvite sunt de fapt împărţite în trei grupuri bine marcate: mai întâi – evreii, apoi turcii şi tătarii şi, în sfârşit, armenii şi etiopienii. Cu alte cuvinte, aceste grupuri corespund în realitate la trei religii: iudaică, islamică şi monofizită. Apariţia „latinilor”, adică a catolicilor, la Moldoviţa în rând cu ceilalţi păcătoşi nu face decât să întărească această interpretare de ordin religios16. Persecuţiile, aşadar, trebuie înţelese nu ca o luptă „naţională”, ci ca una religioasă, sub stindardul Ortodoxiei.

*

Începutul domniei lui Iliaş Rareş a avut loc la 5 septembrie 1546,

adică la numai două zile după ce vrednicul său părinte Petru vodă a închis ochii17. Această fază iniţială a domniei poate fi acum mai bine înţeleasă datorită publicării unui mănunchi de documente, descoperite în arhivele polone de către regretatul Ilie Corfus. În esenţă este vorba de chestiunea reînnoirii tratatului cu Polonia, de o însemnătate vitală pentru fixarea orientării politice externe a Moldovei.

slave dans l'Europe du sud-est au XVIe siècle. Nouvelles contributions, în AIIAI, XXXII, 1995, p. 194-195).

15 Miltos Garidis, op. cit., p. 92-93 şi 98-99. 16 Vezi Ana Dumitrescu, Les représentations moldaves du Jugement Dernier

dans la première moitié du XVIe siècle, în BBRF, XI (XV), Freiburg i. Br., 1984, p. 352. În subsidiar, spre a-şi consolida punctul de vedere, autoarea observă şi că, la urma urmelor, etiopienii „étaient de parfaits inconnus aux frontières moldaves”.

17 Vezi G. Ignat şi D. Agache, op. cit., p. 152.

Page 31: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

30

Cel dintâi sol al lui Iliaş în Polonia, boierul Cazan, fost pârcălab de Soroca, a avut tocmai misiunea să vestească în chip oficial moartea lui Petru vodă – „l-a lovit boala, s-a prăbuşit şi a murit” – şi ocuparea scaunului domnesc de către ”fiul său mai mare”. Acesta, a declarat solul moldovean, avea din capul locului consimţământul Porţii: „...fiind recunoscut de împăratul turcesc” (Soliman Magnificul). Ceea ce ar însemna că succesiunea fusese pregătită din vreme, chiar de către Petru vodă Rareş18. Răspunsul regelui polon Sigismund I a venit numaidecât: „m. s. regele binevoieşte să se bucure că domnul Iliaş voievod este ridicat cu demnitate de către supuşii săi în locul tatălui său şi îi doreşte să-i meargă totul în chip fericit în această domnie nouă, iar măria sa este recunoscător pentru această mărturisire şi scrisoare a domnului voievod, că voieşte să-i fie măriei sale prieten şi bun vecin”19.

Un singur incident pare să fi umbrit cu adevărat, în toamna anului 1546, relaţiile moldo-polone, iniţiate sub asemenea fericite auspicii: la 9 decembrie, printr-un alt sol al lui, Iliaş vodă reclama că din Podolia un „uneltitor”, care se dădea „drept fiu de domn”, a trecut hotarul cu vreo două sute de călăreţi şi a distrus un număr de şase sate. Cerea deci să se trimită poruncă staroştilor de la hotar să-l prindă şi să-l extrădeze pe acest pretins fiu de domn şi, totodată, aceştia să plătească despăgubiri pentru daunele provocate pe pământ moldovenesc. Către sfârşitul scrisorii, domnul ameninţa că, în caz că nu-i vor fi îndeplinite dorinţele, va face apel la sultan „şi atunci ce poruncă vom avea de la m. s. împăratul, de aceea ne vom ţine”20.

În discursul său, însă, solul Avram din Bănila (Banilovschi), parcă spre a îndulci tonul referirii la sultan din scrisoarea domnească, arăta că Iliaş, deşi nu a fost „bucuros” să ajungă în scaun „din voia împăratului turcesc”, nu are ce face „până ce nu se va milostivi Domnul să ne scoată pe noi din mâna păgânilor, sau un oarecare domnitor creştin ca măria ta regească, să ne poată scăpa din mâna păgână, aşa ca să le fie mâinile şi săbiile împotriva capului păgân şi a mâinii păgâne, ca să fie domnitorii

18 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, nr. 61, p. 124.

19 Ibidem, nr. 162, p. 126. 20 Ibidem, nr. 65, p. 129-130. De bună seamă, aşa cum s-a arătat, acel

pretendent din octombrie-noiembrie 1546 – poate Ion vodă – era sprijinit de un grup de boieri moldoveni pribegi în Polonia încă din vremea lui Petru Rareş (I. Caproşu şi Gh. Pungă, Tratatul moldo-polon din 30 noiembrie 1547, în vol. Profesorul Dr. Ilie Grămadă la 70 de ani, îngrijit de Ion I. Solcanu, Iaşi, 1984, p. 79-80).

Page 32: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 31

creştini una”. Şi adăuga apoi, după ce reclama cazul acelui „lotru” cu pretenţii de domnie: „Împotriva acestui lotru, care este în ţara măriei tale, domnul meu trebuie să se plângă aceluia, în ale cărui mâini suntem şi care ne ţine în puterea sa”21. Totuşi, regele Sigismund I s-a vădit iritat de ameninţarea cu apelul la Poartă, în pofida explicaţiilor lui Avram din Bănila, care de fapt trecea răspunderea pentru dependenţa Moldovei pe seama polonilor şi, în genere, a puterilor creştine. Astfel, în răspunsul înmânat în 31 decembrie 1546 solului moldovean se spunea că cele scrise de Iliaş cu privire la apelul la sultan „m. s. regele n-a ascultat-o bucuros şi măriei sale i se pare că această arătare este netrebuincioasă şi necuviincioasă”. Era vorba de o modalitate de „a face presiuni asupră-i peste îndatorirea sa”. Nu lipsea apoi să sublinieze că are cu sultanul un tratat şi „o astfel de prietenie”, încât unele incidente locale „fără însemnătate” nu le puteau zdruncina22. Regele mai preciza că „după tratat”, adică după actul pe care l-a avut de la „înaintaşii domnului voievod şi <de la> tatăl său”, „asemenea persoane care fac daune nu urmează să fie extrădate reciproc, ci numai să le fie oprit şi să nu li se îngăduie să se adăpostească în ţara măriei sale, nici să-i ajute să facă pagube şi să năvălească în ţara domnului voievod”23. Este prima aluzie la conţinutul propriu-zis al vechiului tratat moldo-polon, pe care regele Sigismund I se vădea dispus să-l respecte în continuare în „litera” lui.

În fond, schimburile acestea de replici diplomatice au aspectul unor tatonări preliminare din partea lui Iliaş vodă şi a sfetnicilor lui. La 14 iulie 1547, solul Nicolae Burlă avea să înfăţişeze regelui polon textul unui nou tratat, menit să-l înlocuiască pe cel vechi, încheiat de „răposatul Pătru voievod, lângă Hotin, cu domnul de Cracovia, marele hatman al Coroanei polone”, Ioan Tarnowski24. Acel tratat, cum se ştie, a fost perfectat şi semnat de Petru vodă Rareş în ultimele zile ale lunii august 1538, în condiţiile presiunii extraordinare ale pătrunderii pe la miazăzi, peste Dunăre, a oştilor otomane, în frunte cu însuşi sultanul Soliman (23-

21 I. Corfus, op. cit., nr. 66, p. 132-134. 22 Ibidem, nr. 67, p. 138. 23 Ibidem, p. 137. 24 Ibidem, nr. 68, p. 140; Idem, Documente privitoare la istoria României culese

din arhivele polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ediţie îngrijită de Vasile Matei, Bucureşti, 2001, nr. 10, p. 16.

Page 33: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

32

26 august). Principala lui clauză o constituia renunţarea formală la orice pretenţie teritorială asupra Pocuţiei25.

Un act nu demult publicat – provenit tot din moştenirea lui Ilie Corfus – ne lămureşte ce prevederi în plus avea proiectul de tratat al lui Iliaş Rareş (el devenea tratat numai dacă regele polon ar fi acceptat să emită un act similar!). Într-adevăr, la numai trei zile după audienţa acordată solului moldovean, regele Sigismund I se adresa senatorilor poloni, explicând că textul primit se deosebea faţă de cel care „s-a făcut sub cetatea Hotinului, cu palatinul Petru <Rareş>, iar apoi s-a întărit iarăşi cu Ştefan <Lăcustă>”26. Şi anume, Iliaş vodă „a cerut să i se dea şi ajutoare împotriva oricărui duşman şi să i se dea sălaş la noi lui şi alor săi în ţara noastră, de cumva s-ar întâmpla să vie asupră-i cineva cu mai mare putere decât ar putea el să facă faţă”. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o extindere a tratatului cu două clauze esenţiale. Mai întâi, Polonia ar fi trebuit să dea ajutor „împotriva oricărui duşman”, adică inclusiv contra turcilor. Lucrul este spus şi mai explicit ceva mai jos, în textul scrisorii de faţă, când regele pretexta că în vechea formă a tratatului „se cuprind şi acele pe care solii <moldoveni> vor să le scriem acum îndeosebi”: „Ce-i drept...nu sunt scrise acelea în chip desluşit şi nici nu se aduce vorba de împăratul turcesc, ca nu cumva să se facă vreo greutate domnului palatin <Iliaş vodă>”27. În al doilea rând, domnul Moldovei cerea înscrierea dreptului de azil, pentru el, familia şi, desigur, apropiaţii lui.

Răspunsul regal la solia lui Nicolae Burlă cuprindea un refuz categoric de a modifica tratatul, cu argumentul că „în seimul Coroanei s-a hotărât, cu îngăduinţa tuturor Stărilor Coroanei, ca acest tratat, care a fost făcut lângă Hotin, să nu fie schimbat întru nimic”28. O nouă solie,

25 Vezi Ştefana Simionescu, Noi date despre situaţia internă şi externă a

Moldovei în anul 1538 într-un izvor inedit, în Studii, t. 25, 1972, 2, p. 231; Constantin Rezachevici, Tratatul între Petru Rareş şi Sigismund I (28-31 august 1538) din vremea campaniei lui Soliman Magnificul în Moldova, în CI, Serie nouă, IX-X, 1978-1979, p. 316-317 şi 325.

26 Ilie Corfus, Documente. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, nr. 11, p. 19; textul jurământului lui Ştefan vodă Lăcustă, cu clauza renunţării la „ţara Pocuţiei”, datat în Hârlău, la 18 aprilie 1539, în Idem, Documente. Secolul al XVI-lea, nr. 11, p. 14-18. Exemplarul dat de rege, tot sub jurământ, la Hurmuzaki, Documente, Supl. II/1, Bucureşti, 1893, nr. LXVI, p. 122-125 (text polon) şi II/4, Bucureşti, 1894, nr. CI, p. 187-189 (text latin).

27 Ilie Corfus, Documente. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, p. 19. 28 Ibidem, nr. 12, p. 22.

Page 34: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 33

alcătuită din Petru Cârcă, staroste de Neamţ şi acelaşi Nicolae Burlă, staroste de Şipeniţ, cu o suită de 40 de persoane, va sosi la Liov în 27 iulie şi apoi, la Piotrków, la rege, în 14 august 1547. Ea va zăbovi în Polonia până la 18 octombrie29. Nu a izbutit, însă, decât să obţină includerea în tratat a dreptului de azil în Polonia pentru domn, familia şi boierii lui în împrejurarea în care asupra Moldovei va veni „o astfel de putere de la vreun duşman, pe care noi nu l-am putea opri”. Într-adevăr, această clauză face parte din textul final, pe care Iliaş Rareş cu fraţii săi Ştefan şi Constantin, precum şi prelaţii şi întreg sfatul, a jurat în Cetatea Neamţ, la 30 noiembrie 154730.

Este cât se poate de limpede, în aceste condiţii, că „partida” filo-polonă, mai exact grupul de boieri de la curtea domnească a Moldovei care mizau pe contraponderea polonă la presiunea otomană, a fost practic înfrânt. Printre boierii martori ai actului din 30 noiembrie 1547 al doilea – îndată după Mateiaş mare logofăt – este „Petru Vartic staroste de Suceava”. Atitudinea lui faţă de Polonia reiese dintr-un act polon de la sfârşitul anului 1541, adică nu mult după revenirea pe tron a lui Petru vodă Rareş. Potrivit unor informaţii sosite atunci din Moldova, domnul, cu ajutor de la sangeacul de Tighina, Cetatea Albă şi Chilia, s-ar fi pregătit să atace şi să ocupe cetatea Cameniţei. La acest plan s-ar fi opus, însă, tocmai Petru Vartic: „Petru Vartic, care este astăzi mare hatman la el, a căzut în genunchi în faţa lui pentru pace şi l-a rugat pentru Dumnezeu ca să nu înceapă lupta cu M. S. regele, ci să-şi aducă aminte că a jurat la Hotin ca să aibă pace veşnică cu Măria sa, Preastrălucitul rege, şi să nu amintească de această ţară <Pocuţia>”. În continuare, boierul ar mai fi adăugat: „...vezi că domnia ta poate fi mai lungă, în pace, dacă vei fi în prietenie bună cu regele Poloniei, decât să fii în una rea”31. Altminteri spus, Petru Vartic a fost neîndoielnic un adept hotărât al legăturii strânse cu Polonia. De aceea cred că execuţia lui la 7 aprilie 1548, din porunca lui Iliaş Rareş32, a ţintit în primul rând anihilarea

29 Idem, Documente. Secolul al XVI-lea, nr. 69, p. 141-142. 30 Versiunea slavonă, însoţită de traducere, la I. Caproşu şi Gh. Pungă, op. cit.,

p. 86-97; textul polon, cu traducere, la Ilie Corfus, Documente. Secolul al XVI-lea, nr. 70, p. 142-148.

31 Ilie Corfus, Documente. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, nr. 4, p. 8. 32 Lespedea lui de mormânt, doar cu indicarea numelui (вартик), a fost

descoperită în biserica mănăstirii Probota (Voica Maria Puşcaşu, Lespezile funerare de la mănăstirea Probota (II), în AG, III (VIII), 1996, 1-2, p. 262-263; Eadem, Piatra de mormânt a hatmanului Vartic, în acelaşi periodic, VII (XII), 2000, 1-4, p. 113-122).

Page 35: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

34

grupării filo-polone, care-i cenzura mişcările33. De acum încolo fiul mai mare al lui Petru Rareş, care o vreme – după 15 mai 1542 – a fost ostatec la Poartă34, şi-a putut dezvolta liber politica de strictă obedienţă faţă de sultan, împreună cu apucăturile deprinse în mediul otoman, atât de violent condamnate de cronicarul episcop Macarie şi, mai cu seamă, de Eftimie. Ultimul precizează chiar că „de aci”, adică din momentul în care a pus să fie decapitat Petru Vartic, „s-a început sămânţa necredinţei şi el <Iliaş> a început să se depărteze şi să se schimbe de la mintea dreaptă şi adevărată şi a nesocotit sfatul celor mai bătrâni şi îndemnul celor ce crescuseră împreună cu dânsul şi a început să se lepede şi să urască creştinismul” (subl. n. – Şt. A.)35.

Mărturia celor doi cronicari cu privire la „necuratele turcoaice”, pe care domnul a trimis să le cumpere „cu multe mii de aspri şi ducaţi de aur” şi cu care s-a înconjurat, este astăzi coroborată de un izvor extern complet independent, o scrisoare din 4 februarie 1564 a lui Antonio Pandolfi, proaspăt sosit din Polonia la Florenţa şi Perugia: „... <Iliaş> il quale era stato circa 4 anni a Gostantinopoli <sic!> per ostaggio al tempo del Padre e per essersi usato molto a' costumi turcheschi, subito che fu Sig<no>re, fece ogni opera con forza di danari per avere donzelle turche, et in breve tempo gliene fu condotte circa 8 bellissime, le quali con la loro lascivia in breve tempo li voltorno il cervello di sorta, che il persuasono a farsi turco”36. Indiferent de unele inexactităţi de ordin cronologic, acest ecou cules în Polonia, dacă nu poate chiar în Moldova37, conferă un spor

Pentru biografia lui politică, vezi Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş (Studiu prosopografic), Iaşi, 2002, p. 313-319 (pentru autoare motivul execuţiei rămâne o enigmă).

33 Vezi sub acest din urmă aspect părerea similară a lui Andrei Pippidi, Criza politică din Moldova anilor 1547-1564. O mărturie neaşteptată, în RI, s. n., XVI, 2005, 1-2, p. 158.

34 Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 118; pentru corectarea datei, vezi Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 99-100.

35 Ibidem. 36 Andrei Pippidi, op. cit., p. 163 (comentarii, p. 156); altă ediţie a

documentului, la Gianluca Masi, La lettera di Antonio Pandolfi a Piero Machiavelli sulle vicende del principato di Moldavia negli anni 1547-1563 (cod. Pal. 815 della Biblioteca Nazionale Centrale di Firenze), în AIRCRUV, VI-VII, no. 6-7/2004-2005, p. 380.

37 După părerea, plauzibilă, a lui Gianluca Masi, Antonio Pandolfi s-a aflat în Moldova în vremea lui Despot vodă (op. cit., p. 375).

Page 36: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 35

de credibilitate izvoarelor mai demult cunoscute. Iar printre acestea din urmă se numără, cum bine se ştie, şi notiţa strict contemporană, din 28 iunie 1551, de pe Tetraevanghelul de la Voroneţ, în care este condamnată viguros trecerea la Islam a lui Iliaş şi este consemnată suirea în scaun, joi 11 iunie, a fratelui său Ştefan, care „începu a nu fi pe placul turcilor, şi porunci oamenilor din ţara Moldovei să lapede hainele după obiceiul turcesc, pe care începuseră a le purta pe vremea lui Iliaş voevod”38. Cu alte cuvinte, boierii şi slujitorii de la curte – căci despre ei este negreşit vorba – s-au „adaptat” înclinaţiilor stăpânului lor şi, spre a-i fi pe plac, cel puţin unii dintre ei au adoptat „moda” vestimentară turcească! Ca un semn rău prevestitor pentru întorsătura pe care urmau să o ia lucrurile, cronicarul Macarie a ţinut să însemne: „În anul 7056 <1548> a fost o iarnă aspră, încât şi copacii s-au uscat”39.

Pe la începutul secolului trecut, Nicolae Iorga a publicat parţial o însemnare de pe verso-ul ultimei file a unui manuscris slavon moldovenesc, care vădea că la anul „7059”, pe care el îl echivala cu anii d. Hr. 1550-1551, s-a impus „tuturor mănăstirilor a da câte 100 de zloţi ungureşti, iar unora câte 40 numai”, sub Iliaş Rareş. În transcrierea rândurilor în slavonă ale acestui fragment de însemnare mai figura în plus şi „luna aprilie”40. Ulterior asupra aceleiaşi însemnări, care grăia despre „desfiinţarea imunităţilor mănăstireşti în Moldova, în 1551”, a atras atenţia şi P. P. Panaitescu, într-un articol publicat în ajunul stingerii sale din viaţă41. De fapt, Panaitescu a descifrat integral însemnarea respectivă, cu ocazia pregătirii celui de-al doilea volum al catalogului manuscriselor slave de la Biblioteca Academiei, apărut însă postum. Iată textul ei, în tălmăcirea învăţatului slavist: „În anul 7059 <1551> a venit o zi rea şi am dat darea toate mănăstirile câte 100 galbeni ungureşti, sau alte mănăstiri câte 40 de galbeni, în zilele lui Iliaş Voievod, fiul lui Petru Voievod, luna aprilie, după Chiropasha”. Într-o notă, Panaitescu observa: „Chiropasha, când Paştele cade la 25 martie”42. Avem deci de-a face cu o măsură

38 Vezi I. Bogdan, Evangheliile de la Homor şi Voroneţ, din 1473 şi 1550, în AARMSI, Seria a II-a, XXIX, 1907, p. 653-654.

39 Cronicile slavo-române, p. 104. 40 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, Bucureşti, 1908, p. 212

(= Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XV). 41 P.P. Panaitescu, Manuscrisele slave ale Bibliotecii Academiei, în „Studii şi

cercetări de documentare şi bibliologie”, 2-3/1967, p. 269. 42 Idem, Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave din Biblioteca

Academiei Române, II, ediţie îngrijită de Dalila-Lucia Aramă şi revizuită de G. Mihăilă,

Page 37: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

36

adoptată de Iliaş Rareş în chiar răstimpul care a precedat îndeaproape călătoria lui la Poartă – el a ajuns la Istanbul la 21 mai 1551 –, încheiată, cum bine se ştie, cu renegarea credinţei ortodoxe şi convertirea lui la Islam (30 mai)43.

Această măsură de desfiinţare a imunităţilor fiscale nu s-a limitat, însă, doar la mănăstirile, mari şi mici, din Moldova. Cronicarul Eftimie, care are multe cuvinte de ură şi dispreţ faţă de Iliaş vodă, fără să dateze evenimentul, a consemnat că măsura a privit deopotrivă înaltul cler şi pe boieri: „... şi a scris pe toţi boierii mari şi mici la birul cel mare, şi tot sfatul, dar şi vătafilor toţi în toată ţara de la cel dintâi până la cel din urmă le-a poruncit să dea, şi mitropolitului şi episcopilor, a scris încă şi toate mănăstirile câte sunt în Moldovlahia la haraciul cel mare şi câţi popi şi diaconi sunt în graniţele moldoveneşti. Şi ce să spunem multe, toate cele creştineşti şi bisericeşti erau într-o mare turburare”44. Nu avem nici un motiv să nu-l credem pe cronicar atunci când ne spune că în primăvara anului 1551 întreaga societate moldovenească fusese cuprinsă de „o mare turburare”. Poate că însăşi menţiunea din însemnarea de la Dobrovăţ potrivit căreia în 1551 porunca lui Iliaş vodă de impunere a mănăstirilor a venit într-un an în care sărbătoarea Buneivestiri (25 martie) a coincis cu Paştele să nu fi fost lipsită de tâlc. Un secol mai devreme, mai exact în 1459, când iarăşi a fost Chiriopasha, în Rusia circula o pascalie care fixa sfârşitul lumii la anul 7000 (1492). Se credea că în acel an 1459, adică 33

Bucureşti, 2003, nr. 535, p. 382. Manuscrisul pe care se află însemnarea este un Triod, copiat în Moldova, la mănăstirea Dobrovăţ, în anul 1525.

43 N. Iorga, Histoire des Roumains et de la romanité orientale, IV, Les Chevaliers, Bucarest, 1937, p. 505. Vezi şi G. Ignat şi D. Agache, op. cit., p. 159. Ştirea e culeasă dintr-un raport din 1 iunie 1551 al lui Giovanni Malvezzi către Ferdinand I de Habsburg, în care se spune mai întâi că, la 25 mai, Ilie a sărutat mâna sultanului şi i-a oferit în dar „caualli, argenti et drappi di oro et seta de ualuta de vinticinque milia ducati”; În aceeaşi audienţă, tânărul domn i-ar fi cerut o gardă de „cinque cento ianizeri per tenergli nel suo paese et per recuperare certi soi castelli uerso la transiluania”. Apoi, „alli XXX del passato el sopradetto signor moldauo al publico diuano del Signor turcho si è fatta <sic!> turcho et gli hanno dato el siangiachato de Silistria et hanno dato la Signoria de Moldauia al fratello suo de detto signor moldauo”(Hurmuzaki, Documente, II/1, Bucureşti, 1891, nr. CCXXXIX, p. 263). La 9 iunie renegatul era primit în audienţa de plecare spre Silistra (Ibidem, nr. CCXL, p. 263).

44 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, ed. cit., p. 120. Apropierea dintre însemnarea de pe Triodul de la Dobrovăţ şi fragmentul din cronica lui Eftimie a fost făcută anterior de G. Ignat şi D. Agache, op. cit., p. 152-153 (fără, însă, a pomeni şi de ultima frază citată!)

Page 38: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 37

de ani mai devreme de termenul final, trebuia să se nască Antihristul45. Să avem de-a face oare, în cazul însemnării de la Dobrovăţ, cu o reminiscenţă a unei credinţe de acest tip?

O ştire din Constantinopol, comunicată îndată după sosirea lui Iliaş acolo, adică la 22 mai, arăta că, oficial, el a venit „pentru a săruta mâna sultanului, deoarece e obligat să vină la fiecare trei ani în persoană cu un dar”46. Aceasta este cea dintâi mărturie despre plata periodică, în scopul întăririi domniei în Moldova, a unei taxe speciale, cunoscută mai târziu sub numele de „mucarer”. Ea datează, după cum se vede, din vremea sultanului Soliman Magnificul47. Este foarte probabil că, sub pretextul călătoriei la Constantinopol şi al achitării acestei obligaţii băneşti, a luat Iliaş Rareş măsura suspendării imunităţilor fiscale în Moldova. Altfel spus, intenţia lui de a se duce la Poartă devenise publică, dacă ţinem seama de însemnarea de pe Triodul de la Dobrovăţ, încă în cursul lunii aprilie, odată cu punerea în aplicare a măsurii discutate.

Pe de altă parte, numai aşa ne putem explica faptul că, deşi încă la 10 mai Iliaş vodă se mai găsea în Suceava48, în 15 mai, din Cracovia,

45 Vezi Emil Dragnev, “Judecata de Apoi” în iconografia picturii murale din

Moldova de la mijlocul sec. XV până la mijlocul sec. XVI. Observaţii asupra unei absenţe “stranii” şi asupra unei “apariţii” spectaculoase, comunicare la colocviul de la mănăstirea Putna, în ziua de 10 iulie 2008 (sub tipar în AP). Potrivit autorului, antipod al lui Hristos, venirea pe lume a Antihristului trebuia să aibă loc, ca într-o proiecţie “în oglindă”, 33 de ani înainte de sfârşitul ei. Pentru un manuscris moldovenesc cu precizarea că în 1459 a fost “Chiriopasha”, vezi Ion-Radu Mircea, Manuscrise necunoscute din vremea lui Ştefan cel Mare, în MI, XIV, 1980, 11, p. 61.

46 Hurmuzaki, Documente, II/1, nr. CCXXXVIII, p. 263: “El Signor Moldavo alli vinti uno del presente è venuto qua con cento cavalli vel circa a basar la man al Turcho, perche è obligato à venire ogni tre anni in persona con un presente”. Din această sursă cunoaştem de fapt data exactă a sosirii lui Iliaş la Poartă (vezi N. Iorga, Histoire des Roumains, IV, p. 504)

47 Observaţia aparţine lui N. Iorga (vezi nota precedentă). Pentru Ţara Românească prima atestare a practicii „mucarerului” este din 1583, de la sfârşitul domniei lui vodă Mihnea (Fl. Constantiniu, Un proiect românesc de coaliţie antiotomană din ultimul sfert al secolului al XVI-lea, în „Studii”, 1963, 3, p. 675-676).

48 Hurmuzaki, Documente, XV/1, Bucureşti, 1911, nr. DCCCXCV, p. 482: „Datum Soszavie, dominica post Ascensionis Domini, eiusdem anno 1551”. Domnul se adresa judelui cetăţii Bistriţa, Vincentius „Zabo”, scriindu-i despre nevoia de a împrumuta grâu pentru lucrătorii săi de la Rodna, deoarece în ţinutul său „Chycho” (Ciceu) nu au crescut grâne. Editorul actului, N. Iorga, într-o notă din josul paginii discută data înscăunării lui Ştefan Rareş, fixându-o pe 11 iunie 1551, cu ajutorul unui

Page 39: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

38

regele Sigismund August al Poloniei solicita deja părerea sfetnicilor săi despre acţiunea ce trebuia întreprinsă în legătură cu situaţia din Moldova. Asta deoarece, prin intermediul boierilor pribegi veniţi la el şi a unor scrisori de la faţa locului care-i fuseseră prezentate, aflase că domnul Moldovei e decis să îmbrăţişeze credinţa islamică şi de aceea s-a hotărât să plece la Poartă spre a fi circumcis49. Boierii moldoveni „consternaţi” – este vorba negreşit de pribegi şi, probabil, şi de o parte din cei rămaşi acasă – au deliberat să se încredinţeze în mâinile regelui polon, să accepte pe oricine acesta îl va desemna ca domn, rugându-l, însă, să le dea un ajutor neîntârziat50.

Opţiunea polonă faţă de această situaţie, judecată ca extrem de gravă, se cunoaşte: Încă în a doua jumătate a lunii mai a fost acordată îngăduinţa pribegilor ca, însoţiţi de un mic grup de poloni, să treacă hotarul Moldovei şi să încerce să impună în scaunul domnesc pe pretendentul Ion, un fiu nelegitim al lui Ştefan vodă cel Tânăr51. Expediţia s-a încheiat, însă, cu un insucces total, ea izbindu-se de o bine pregătită rezistenţă, sub conducerea lui Ştefan Rareş, fiul mijlociu al Elenei Branković. Avem astfel dovada indirectă că acest atac din Polonia era aşteptat. Potrivit cronicii episcopului Macarie, el a avut loc înainte ca Ştefan Rareş să fi fost uns domn, chiar de către el însuşi, adică înainte de 11 iunie 155152. Ba chiar, între timp, Ştefan Rareş – ne spune tot Macarie – îl reaşezase pe el în demnitatea de episcop al Romanului, care-i fusese

grafit de la Popăuţi-Botoşani (Studii şi documente, XVI, Bucureşti, 1909, p. 278, unde e dată şi ziua: joi).

49 I. Corfus, Documente. Secolul al XVI-lea, nr. 77, p. 153-154. 50 Ibidem. La Lublin, în 7 iunie 1551, Stanislas Boianowski, secretarul regelui,

scria lui Albert, duce de Prusia că boierii moldoveni ofereau „patru cetăţi” în care să se instaleze garnizoane polone. Apoi adăuga ultimele ştiri din Moldova: „Restituitur in suum locum Palatinus Turca; subditi eius, presertim primores, fugient; quo ad nos certe, exceptis paucis qui, ex vicinitate, in Hungariam ibunt aut iam iverunt. Mittentur ad nos nuncii ut illorum subditos restituamus”(N. Iorga, Studii şi documente, XXIII, Bucureşti, 1913, nr. LXII, p. 57-58; altă ediţie: Elementa ad fontium editiones, XXXIX, Roma, 1976, nr. 1299, p. 117-118).

51C. Rezachevici, Prima încercare a lui Ion vodă cel Viteaz de a ocupa domnia Moldovei, ca urmare a “turcirii” lui Iliaş Rareş (iunie 1551), după un izvor polon inedit, în RA, an. LII, vol. XXXVII, 1975, 4, p. 383-391. Izvorul publicat de C. R. nu este, însă, „inedit”, ci a mai cunoscut anterior lumina tiparului (vezi A. Pippidi, Criza politică, p. 159, n. 132).

52 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, ed. cit., p. 105; vezi şi C. Rezachevici, Prima încercare, p. 389.

Page 40: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 39

retrasă de Iliaş53. Ştefan exercita deci prerogativele domneşti înainte ca vestea turcirii fratelui său să fi putut sosi în Moldova. De altfel, s-a observat că încă din 24 mai 1551 Ştefan se intitula: „...Wayvoda, dominus et heres verus terre Moldavie”54. Dar abia după ce a fost uns, într-un act din 14 iunie în această formulă de intitulare vor fi introduse şi cuvintele „Dei gracia”55. Este de presupus că ceremonia ungerii lui Ştefan a fost amânată până la sosirea veştilor despre comportarea lui Iliaş la Poartă. Or, intervalul 30 mai - 11 iunie acoperă foarte probabil durata pentru ca ştirea turcirii lui să poată răzbate până la curtea de la Suceava56.

Nu credem în teoria unui „complot” al lui Ştefan contra fratelui său, el profitând „de duşmănia pe care boierimea şi clerul o nutreau faţă de Iliaş... pentru a pune mâna pe domnie după plecarea” lui la Poartă57. În spatele cursului pe care l-au luat evenimentele se simte, după părerea noastră, voinţa fermă a Elenei Branković. Astfel, o ştire veneţiană din Constantinopol, datată 7 iunie 1551, pe care am relevat-o acum un sfert de secol, pune turcirea lui Iliaş Rareş pe seama unui conflict cu mama sa, care ar fi preferat să vadă în scaunul Moldovei pe unul din fraţii lui (... per haver visto la madre sua più inclinata agli altri fratelli che a lui)58.

53 Pentru aceeaşi reconstituire a succesiunii faptelor, vezi Sorin Ulea, O

suprinzătoare personalitate a evului mediu românesc: cronicarul Macarie, în SCIA, Seria Artă Plastică, t. 32, 1985, p. 25 (dar Ulea nu cunoaşte nimic despre episodul pretendentului Ion şi vorbeşte doar de o încălcare probabilă a hotarului de către poloni „cu vreun pretendent”). Depunerea lui Macarie din scaunul de episcop a avut loc, aşa cum sesizat acelaşi autor, după 21 martie 1551 (p. 16, n. 15), adică în preajma momentului în care Iliaş Rareş a impus la bir mănăstirile şi clerul. Ceea ce ne îndeamnă să bănuim că tocmai opoziţia vehementă a lui Macarie la această măsură a determinat înlăturarea lui din demnitatea de episcop al Romanului.

54 Hurmuzaki, Documente, XV/1, nr. DCCCXCVI, p. 482; vezi şi C. Rezachevici, Prima încercare., p. 385 şi G. Ignat şi D. Agache, op. cit., p. 161-162.

55 Hurmuzaki, Documente, XV/1, nr. DCCCXCVIII, p. 483; C. Rezachevici, Prima încercare, loc. cit.

56 Un călător putea străbate în ritm normal, la 1582, drumul între Istanbul şi hotarul Moldovei de la Dunăre, mai exact până la vadul de la Obluciţa, în intervalul 2-21 noiembrie, adică în mai puţin de trei săptămâni (Almut Bues (Hg.), Die Aufzeichnungen des Dominikaners Martin Gruneweg (1562-ca.1618) über seine Familie in Danzig, seine Handelsreisen in Osteuropa und sein Klosterleben in Polen, Bd. 2, Wiesbaden, 2008, p. 773-774). Dar, bineînţeles, un olăcar cu veşti de mare însemnătate reducea substanţial această durată.

57 C. Rezachevici, Prima încercare, loc. cit. (Subl. autorului). 58 Ştefan Andreescu, În legătură cu proiectul lui Iliaş Rareş, în AIIAI, XIX,

1982, p. 653.

Page 41: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

40

Cum trebuie interpretată corect această informaţie? Conflictul dintre mamă şi fiu trebuie că era de dată foarte recentă şi a izbucnit tocmai din pricina intenţiei lui Iliaş de a merge la Poartă. Pe ce ne bizuim când susţinem aceasta? Sorin Ulea a arătat că episcopul Macarie nu a fost depus în 1548, cum s-a crezut mereu, ci după data de 21 martie 1551, când numele lui mai este încă menţionat în calitate de înalt ierarh – „episcopul chir Macarie”, într-un hrisov al lui Iliaş vodă emis la Vaslui59. Or, atât el, în cronica lui, cât şi celălalt cronicar călugăr, Eftimie, pun înlăturarea din scaunul episcopal nu numai pe seama lui Iliaş, ci şi a Doamnei Elena. Iată, de pildă, ce scrie despre acest eveniment Eftimie: „Şi pe preasfinţitul şi curata căpetenie a preoţilor şi învăţător al Moldovei, chir Macarie episcop de Roman, l-a alungat din scaun, pe nedrept şi fără sobor şi fără pravilă, cu sfatul şi îndemnul mamei sale doamna Elena şi a lui Nour şi a lui Mitrofan, care a fost şi episcop”60. Aşadar, despre o confruntare, o ruptură dintre Elena Despotovna şi fiul ei vitreg – născut din prima căsătorie a lui Petru Rareş61 – nu se poate vorbi decât după 21 martie, foarte probabil din aprilie sau începutul lui mai 155162. Ea era desigur conştientă de faptul că, prin conduita lui din ultimii ani, Iliaş Rareş se compromisese şi risca să compromită întreaga familie a urmaşilor lui vodă Rareş în ochii factorilor politici, laici şi eclesiastici, ai statului moldovenesc. Ostilitatea crescândă din jurul lui Iliaş Rareş, care a dus şi la constituirea unui puternic grup de presiune, alcătuit din boieri pribegi, în exterior, mai ales în Polonia, se reflectă într-un pasaj dintr-o altă sursă strict contemporană. Este vorba de discursul lui Pahomie Rusanul, călugăr din Zante, databil în vara anului 1551, până la 1 septembrie. În izvorul acum pomenit se susţine că domnul a întreprins

59 Vezi mai sus n. 53. Actul este publicat, în traducere, în DIR, A, XVI/2, nr. 1,

p. 3. 60 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 120; vezi şi p. 104 (cronica lui Macarie).

(Subl. n. - Şt. A.). 61 Vezi mai nou sub acest aspect, Andrei Pippidi, Criza politică din Moldova,

p. 158. 62 La 1 mai 1551, doamna Elena încă dăruia mănăstirii Probota un Evangheliar,

pe a cărui ferecătură, în slavonă, se pomenea faptul că ea era şi “mama lui Iliaş Voevod” (N. Iorga, Două evangheliare ale fiilor lui Petru Rareş, în BCMI, XXVII, 1934, p. 89).

Page 42: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 41

voiajul său, cu epilogul cunoscut, „temându-se ca nu cumva, fiind prins asupra faptului, să-şi piardă capul de către cei din neamul său”63.

Pe de altă parte, temerile cele mai sumbre în legătură cu soarta însăşi a statului moldovenesc erau asociate printre contemporani de ideea drumului la Constantinopol. Lucrul este adeverit acum de cel puţin două izvoare, care concordă între ele. Actul regelui polon din 15 mai 1551 arată că, potrivit boierilor ostili familiei lui Rareş, Iliaş avea nu numai intenţia convertirii lui proprii, ci avea de gând ca apoi să se înapoieze în Moldova şi să purceadă la trecerea la legea păgână a tuturor boierilor, să umple Moldova cu turci, iar pe cei ce ar fi refuzat convertirea, să-i trimită în Imperiul otoman64. Iar cronicarul Eftimie, la rândul lui, afirmă că în chiar cercurile rămase fidele lui Iliaş se nutrea convingerea că drumul lui va sfârşi prin renegarea credinţei ortodoxe. De aceea, în adunarea de la Huşi, el a trebuit să dea asigurări formale in extremis că nu va săvârşi acest act: „Şi s-a jurat cu mâinile pe cinstita cruce înaintea întregului popor că crede în legea creştinească şi nu are gând de turcire” (Subl. n. –Şt. A.)65.

Dacă aceasta era atmosfera din Moldova şi din preajma hotarelor ei, nu este deloc exagerat să presupunem că Elena Branković s-a opus călătoriei Constantinopol şi, probabil, i-a expus lui Iliaş alternativa înlocuirii din scaunul domnesc, în cazul în care totuşi o va întreprinde. Se ştie că, în momentul convertirii lui Iliaş, la 30 mai, în divanul otoman, el a cerut boierilor care-l însoţeau să-i urmeze exemplul. Doar câţiva au făcut-o, restul preferând să se înapoieze în Moldova66. Bănuim că aceşti boieri au avut instrucţiuni secrete din partea Doamnei Elena ca, în eventualitatea actului renegării, aşteptat – cum am văzut – din partea lui Iliaş, ei să ceară numaidecât să fie recunoscut de către Poartă ca nou domn al Moldovei

63 N. Iorga, O descoperire privitoare la Ilie Rareş, în RI, II, 1916, 7-9, p. 180.

Pahomie ştie de altminteri şi că Iliaş „...a început să răpească veniturile şi odoarele bisericilor, şi a adaos alte dări nouă”.

64 Vezi mai sus nota 49: „...intelleximus palatinum Valachiae thurcicum errorem complexum esse, proficiscique ad caesarem Thurcarum instituisse, ut ibi circumcidatur, ubi autem redierit eos quidem Valachos qui prophanos ritus suscipere noluerint in Thurciam traducturum ac Valachiam Thurcis repleturum esse”.

65 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 120. 66 Ibidem, p. 121: “Boierii însă şi cu ceilalţi ostaşi s-au întors la ale sale”;

Şerban Papacostea, O veche tipăritură despre Moldova la mijlocul secolului al XVI-lea, în „Studii”, t. 22, 1969, 3, p. 460: „Ilie, om tânăr, în parte atras prin făgăduieli, în parte îngrozit de ameninţări, a cedat în faţa tiranului şi a primit circumciziunea împreună cu câţiva dintre boierii săi”.

Page 43: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

42

Ştefan Rareş. Aşa ne explicăm ştirea potrivit căreia, în acelaşi divan din 30 mai în care s-a produs turcirea lui Iliaş, „domnia Moldovei a fost dată fratelui său” Ştefan67. Prin urmare credem că Iliaş a fost înlocuit iniţial prin fratele lui doar provizoriu, în aşteptarea deciziei pe care o va lua la Poartă tânărul care vădise atâtea înclinaţii spre lumea orientului musulman.

Să nu uităm că, spre deosebire de fiul ei, care este prezentat în cronici şi alte izvoare, drept un duşman înrăit al Bisericii ortodoxe, înclinat spre Islam prin educaţie – din vremea când a trăit ca ostatec la Poartă, între anii 1542-1546 –, Elena Despotovna a zidit singură în intervalul 1550-1552, limite cronologice care încadrează grăitor dramaticul moment al convertirii la „păgânism” a lui Iliaş, nu mai puţin de trei biserici: Învierea Domnului (Văscresenia) din Suceava, isprăvită, conform pisaniei, la 15 ianuarie 1551; Sfântul Gheorghe din Botoşani (octombrie 1551) şi Adormirea Maicii Domnului (Uspenia), tot din Botoşani (august 1552)68. Poate că nu este lipsit de semnificaţie faptul că în textul inscripţiei de la prima ctitorie, terminată în ultimele luni de domnie a lui Iliaş Rareş, numele lui este omis – Elena „Doamna lui Petru voievod, fiica lui Ioan Despot, ţar” a înălţat biserica doar „pentru sufletul Domnului ei Petru voievod şi pentru sine”. În schimb, la a doua ctitorie, Sf. Gheorghe de la Botoşani, vom vedea că apare menţiunea obişnuită a numelui domnului în funcţie, care, însă, nu era Ilie: „... în zilele Domnului Io Ştefan voievod” (Rareş). În sfârşit, în pisania ultimei ctitorii menţionate întâlnim o formulare care tălmăceşte destul de bine intenţia Elenei Branković: „... am binevoit, cu buna mea aplecare şi cu bunul meu gând, a zidi acest hram”. Văduva lui vodă Rareş a vrut negreşit, prin această fervoare religioasă, să compenseze nu numai faţă de Cel de Sus, ci şi în ochii vârfurilor laice şi eclesiastice ale societăţii moldoveneşti, păcatele familiei ei, în primul rând ale fiului mai mare, Iliaş69.

67 Vezi mai sus n. 43. 68 Vezi Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina. Epigraphische

Beiträge zur Quellenkunde der Landes- und Kirchengeschichte, I. Teil: Steininschriften, Wien, 1903, p. 143; N. Iorga, Inscripţii botoşănene, Bucureşti, 1905, p. 15 şi 16-17; vezi şi reproduceri foto la G. Balş, Bisericile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, Bucureşti, 1928, fig. 119, p. 109; fig. 127, p. 113; fig. 133, p. 118.

69 Despre Ştefan vodă Rareş, Grigore Ureche va scrie că „biséricilor s-au arătat cu dumnezeire mare, ca să poată stinge numele cel rău al frăţine-său” (Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. îngrijită de P.P. Panaitescu, ed. a II-a, Bucureşti, 1958, p. 168). Este o confirmare şi pentru semnificaţia gesturilor de pietate ale Doamnei Elena.

Page 44: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 43

Examinând numai pasajul din cronica lui Eftimie, Gheorghe I. Brătianu a făcut următoarele consideraţii, pe care merită să le reproducem: „Aservirea la politica turcească a dus deci, cum era şi logic, la sporirea sarcinilor financiare şi, prin aceasta, a impunerilor, cari au lovit şi categoriile privilegiate. Se descopere astfel un substrat economic la aceste împrejurări, aşa cum apare peste câţiva ani în Ţările de Jos, unde regimul ducelui de Alba nu s-a făcut odios numai prin persecuţiile religioase, ci şi prin măsurile sale fiscale”70. Într-adevăr, dacă reluăm cu atenţie lectura textului lui Pahomie Rusanul, vom găsi şi această frază care confirmă legătura de la cauză la efect între presiunea financiară a Porţii şi măsurile fiscale extraordinare din interior ale lui Iliaş Rareş: sultanul Soliman „...se zice că a spus ca nu cumva Ilie, supărat de greutatea dărilor, să fi venit de la sine <la Istanbul> cerând a se face de legea lor”71. Însă, indiferent de motivaţia „raţională” a desfiinţării privilegiilor de imunitate fiscală de către Iliaş Rareş72, ceea ce ne interesează este că, fără nici o îndoială, în mintea contemporanilor această măsură a decurs firesc din „rătăcirea” lui de la „dreapta credinţă”, din opţiunea lui din ce în ce mai vădită pentru o altă credinţă şi un alt mod de viaţă, străin ţării.

Nu încape îndoială că unul din primele acte de guvernare ale „evlaviosului” Ştefan Rareş, din clipa în care a fost uns domn şi a „început a nu fi pe placul turcilor”73, a fost, pe lângă ordinul de mobilizare generală74 – în fond, el nu putea şti dacă turcii nu îl

70 Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele

Române, Bucureşti, 1995, p. 139. 71 Vezi mai sus nota 62. Adevărul este că Iliaş vodă se împrumutase şi anterior

cu bani de la mănăstiri, „când ni s-au cerut de turci”, aşa cum atestă un act din 22 august 1548 (Paul Mihail, Documente inedite ale cancelariei moldoveneşti din veacul al XVI-lea (Din arhiva metocului Sf. Mormânt din Constantinopol), în „Studii”, XVII, 1964, 2, p. 339, anexa 1). Dar nu a fost vorba de o impunere silită cu caracter general, ca în 1551.

72 Cel ce a absolutizat această explicaţie pragmatică a fost P.P. Panaitescu, în volumul colectiv Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, p. 453-454; vezi, mai nou, sub acest aspect şi discuţia lui Bogdan-Petru Maleon, Clerul de mir din Moldova secolelor XIV-XVI, Iaşi, 2007, p. 312-313, care arată că în cazul preoţilor „nu poate fi vorba de o primă impunere la bir, ci de o schimbare de atitudine în sensul asimilării preoţilor de ţară cu simplii contribuabili”.

73 Însemnarea din 28 iunie 1551 de pe Tetraevanghelul de la Voroneţ (vezi mai sus n. 38).

74 „Şi porunci tuturor oamenilor să fie totdeauna gata, toţi din ţară, cu arme şi cu altele” (Ibidem).

Page 45: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

44

acceptaseră decât în chip înşelător, pentru o clipă! –, anularea măsurii fiscale a fratelui său mai mare. La o confruntare militară cu turcii totuşi nu s-a ajuns. Poarta era angajată chiar acum în pregătirea campaniei care va duce la cucerirea Timişoarei, Aradului, Lipovei şi Cenadului. O veritabilă contraofensivă în zona europeană a Imperiului, în condiţiile în care Habsburgii izbutiseră tocmai să-şi instituie aproape fără luptă controlul asupra Transilvaniei75. De aceea, Ştefan Rareş a fost într-adevăr recunoscut domn, dar cu preţul majorării substanţiale a tributului anual plătit de Moldova, care astfel a atins suma de 30 000 de galbeni pentru exerciţiul financiar 1551/155276.

*

În „ziua Adormirii Maicii Domnului” a anului 1551, în cetatea

Sucevei s-au reunit în jurul lui vodă Ştefan Rareş „toţi” episcopii şi arhiereii ţării, precum şi, fără doar şi poate, majoritatea marilor boieri. A avut loc un sfat, care, potrivit lui Minas din Tokhat – principalul izvor asupra evenimentelor –, a decis dezlănţuirea unei cumplite prigoane împotriva armenilor din Moldova. Aceasta a început chiar de a doua zi, adică duminică 16 august 1551, cu pustiirea şi distrugerea bisericilor armeneşti din Suceava, urmată de acţiuni similare în Hotin, Siret, Iaşi, Vaslui, Botoşani şi Roman. Populaţia armeană, în frunte cu preoţii şi călugării, a fost fie rebotezată ortodox cu sila, fie a pribegit „din ţară în ţară”77.

75 Vezi, de pildă, Mihnea Berindei, Le problème transylvain dans la politique hongroise de Süleymân Ier, în vol. Soliman le Magnifique et son temps, éd. Gilles Veinstein, Paris, 1992, p. 505-510; Cristina Feneşan, Constituirea principatului autonom al Transilvaniei, Bucureşti, 1997, passim.

76 Un raport veneţian din 1 august 1551 semnalează întoarcerea la Poartă a unui ceauş, cu asigurări de fidelitate din partea lui Ştefan Rareş şi cu angajamentul de a plăti 5 000 de ducaţi în plus faţă de haraciul anual anterior (A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, I, Bucureşti, 1929, nr. 53, p. 52). Cf. Valeriu Veliman, Câteva consideraţii privind haraciul Moldovei la mijlocul secolului al XVI-lea, în AIIAI, XIX, 1982, p. 288-289, 295-297 şi 300, care crede că haraciul a fost mărit până la 30 000 de ducaţi încă la începutul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş, când a fost realipit Moldovei ţinutul cetăţii Tighina.

77 Vezi Grigore M. Buicliu, Cântec de jălire asupra armenilor din Ţara Vlahilor cântat de diaconul Minas Tokatţi, în Cv. L, XXIX, 1895, p. 137-150. Pe scurt, persecuţia suferită de armenii din Moldova este înregistrată şi în cronica armenilor din Cameniţa: „1551 – Voievodul Ştefan al Valahiei a încercat să schimbe religia armenilor din ţară şi le-a dărâmat toate bisericile” (H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre

Page 46: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 45

Întrebarea care s-a pus mai ales în ultima vreme a fost dacă această persecuţie religioasă s-a limitat doar la populaţia armeană sau s-a extins şi la celelalte minorităţi confesionale din Moldova. Chiar Grigore Ureche, cu toată autoritatea lui şi la nu prea mare distanţă în timp de evenimente, vădeşte că Ştefan Rareş „...toţi ereticii din ţara sa vrea, au să-i întoarcă, să fie la o lége, au să iasă din ţară”78. Iar un act din 11 aprilie 1552 înregistrează ştirea sosită atunci la Sibiu potrivit căreia domnul Moldovei vroia să-i convertească la Ortodoxie (in Valachicam fidem baptisari vellet) pe toţi „ungurii” din ţara sa. Se adăuga şi un detaliu concret, care face şi mai credibilă informaţia: un secretar al domnului, pe nume Gheorghe, fugise pentru a nu fi obligat să se convertească; din această pricină pretutindeni au fost trimise porunci pentru paza drumurilor către hotar şi capturarea lui79. Mai mult, alte izvoare dovedesc faptul că această prigoană nu a încetat odată cu asasinarea lui Ştefan vodă Rareş, la 1 septembrie 1552, sub cortul de la Ţuţora, ci a fost reluată în prima domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, ţinta ei fiind, pe lângă armeni, ungurii şi saşii din Moldova, în mare parte trecuţi la protestantism. De aici concluzia că persecuţia dezlănţuită contra „ereticilor” din Moldova „a avut în acelaşi timp caracter general şi de durată”80. Aşadar, progresele Reformei în centrul şi răsăritul Europei ar fi provocat în ultimă instanţă reacţia violentă şi de durată din Moldova mijlocului veacului al XVI-lea81.

Sorin Ulea, într-un frumos studiu închinat cronicarului episcop Macarie, s-a străduit să arate că persecuţiile împotriva catolicilor şi protestanţilor din Moldova au avut „un relief mai scăzut” decât cea contra armenilor şi, oricum, aceasta din urmă „le-a precedat pe celelalte”82. Cauza? Episcopul Macarie şi prietenii şi colaboratorii lui, care îmbrăţişau doctrina isihastă, priveau „erezia armenească” drept cea mai primejdioasă, întrucât reprezenta o „eroziune” a dogmei trinitare (pe care isihaştii o susţineau din răsputeri). Tabloul schiţat de Sorin Ulea este următorul: „A

România extrase din Cronica armenilor din Cameniţa, partea 1-a, 1430-1611, în AARMSI, seria III-a, XVII, 1936, p. 271).

78 Grigore Ureche, op. cit., ed. cit., p. 168; aşa cum a subliniat Ş. Papacostea erau în cauză “toţi cei consideraţi eretici de domnie” (Ş. Papacostea, Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, 2001, p. 304).

79 A. Veress, op. cit., I, p. 78-79; act pus în valoare de Ş. Papacostea, Evul Mediu românesc, p. 305.

80 Ş. Papacostea, Evul Mediu românesc, p. 305-307 (subl. autorului). 81 Ibidem, p. 307-308. 82 Sorin Ulea, op. cit., p. 42.

Page 47: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

46

trebuit să moară Rareş şi să se turcească propriul său fiu şi urmaş la tron, pentru ca un sentiment tragic al destinului să se instileze în sânul societăţii moldoveneşti şi pentru ca, în asemenea climat psihologic, să nu mai aibă destulă priză teologia tradiţională şi să ajungă dominantă teologia severă şi profetică a lui Macarie”. Pentru Macarie, pe care ucenicul său Eftimie îl numeşte „părintele nostru şi învăţătorul Moldovei”, „...catolicismul şi protestantismul erau confesiuni «latine», adică «de dincolo de barieră» şi deci clar vizibile pentru orice ortodox, cel puţin ca direcţie generală, în vreme ce erezia armeană venea insidios din interiorul marii biserici a răsăritului, ca un cal troian împotriva dogmelor Ortodoxiei”83. Au stat, însă, lucrurile într-adevăr aşa? Au avut oare persecuţiile contra catolicilor şi protestanţilor un „relief mai scăzut” decât cele împotriva armenilor?

Un izvor armenesc, o cronică databilă în 1556, de curând pusă în valoare printr-o traducere în limba română vădeşte că „Ştefan cel spurcat a convertit la credinţa sa nu numai pe armeni, ci şi pe franci”(subl. n. – Şt. A.). Ba mai mult vorbeşte şi de faptul că vodă Ştefan Rareş ar fi poruncit să fie arestaţi nu doar negustorii armeni, ci şi „turci”. Şi îndată adaugă că „au fost omorâţi mulţi negustori dintre armeni şi turci”(subl. n. – Şt. A.)84. Mărturia din urmă, cu totul surprinzătoare, nu este singulară. Căci Antonio Pandolfi nota şi el că acelaşi Ştefan „porunci ca aceşti negustori turci care treceau prin ţara sa să fie măcelăriţi şi predaţi împreună cu toţi ceilalţi negustori care se găseau în asemenea caravane de turci”. Iar această măsură ar fi fost aplicată preţ de vreo opt luni (e duro questo assassinamento circa 8 mesi)85. Este de presupus, aşa cum a sugerat însuşi editorul izvorului acum menţionat, că era vorba de negustori evrei supuşi otomani. Într-adevăr, în cazul acestora Ştefan Rareş a procedat întocmai ca bunicul său, Ştefan cel Mare86. Avem, deci, în prezent o

83 Ibidem, p. 43-44. Câteva rânduri mai sus, după ce subliniază că Petru Rareş

însuşi “îi stigmatizase pe armeni şi latini”, punând să fie zugrăviţi în Judecata de Apoi „alături de evrei şi turci”, Ulea susţine că acelaşi domn, „având o domnie puternică...nu-i prigonise pe eretici”. Vezi, însă, izvorul mai nou ieşit la lumină, care dovedeşte contrariul (citat în nota 13).

84 M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Prigoana armenilor din Moldova sub domnia lui Ştefan Rareş (1551-1556), în „Ararat”, Serie nouă, an. XIII, nr. 1 (238), din 1-15 ianuarie 2002, p. 6.

85 Andrei Pippidi, Criza politică din Moldova, p. 157 şi 163-164. 86 Ibidem. Vezi mai sus nota 7. Vezi şi N. Iorga, Histoire des Roumains, IV,

p. 508, care pe baza unui act publicat de Veress a sesizat că domnul „ar fi ucis ori închis la Cetatea Neamţului şi negustori turci”.

Page 48: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 47

imagine mult mai consistentă asupra dimensiunilor persecuţiei religioase din Moldova, începute numaidecât după mijlocul lunii august 1551. Ea a lovit nu numai comunităţile armeneşti – pentru care avem cele mai bogate mărturii – ci şi pe cele catolice şi protestante (franci), precum şi pe evrei, chiar dacă erau supuşi otomani, numai în tranzit prin Moldova...

Cât priveşte chestiunea intensităţii mai reduse – „relieful mai scăzut” de care vorbeşte Sorin Ulea – a persecuţiei contra majorităţii celorlalte confesiuni, cu excepţia armenilor, este de ajuns să reluăm lectura mărturiilor pe care le avem la îndemână în legătură cu catolicii, ca să ne dăm seama cum au stat cu adevărat lucrurile87. Astfel, în 12 aprilie 1601, aflat la Liov, călugărul Andrea Bobbi da Faenza descria retrospectiv starea catolicismului din Moldova, începând cu războiul încă în curs: „...încetând deocamdată calamităţile de până acum, de care a pătimit Moldova şi a suferit în timpul războaielor trecute, şi <plecând> soldaţii care mai sunt încartiruiţi încă aici fără de nici o ruşine, din nou vor fi locuite vechile noastre mănăstiri dominicane (!) dintre care sunt în fiinţă două mănăstiri de piatră, foarte frumoase şi se ţin necontenit credincioşii de noi ca să se slujească <în ele>. Acum 60 de ani călugării noştri din acele mănăstiri au fost ucişi în <mare> parte pentru că nu voiseră să se boteze din nou, cum voia acel principe de atunci, schismatic. Alţii au fugit şi până acum au rămas în părăsire acele locaşuri”88. La rândul lui, un misionar franciscan, Paolo Bonici, consemna şi el în 1632 tradiţia despre această persecuţie, cu sublinierea că a fost, de fapt, opera „episcopilor” şi „preoţilor schismatici” (ortodocşi), care au cerut rebotezarea tuturor catolicilor: „...Dar după ce a murit acest domn <Ştefan cel Mare> şi după ce a fost subjugată ţara de turci, trecând câtva timp, a ajuns domn al Moldovei fiul natural al sus-numitului domn89, care purta numele de Ştefăniţă belicâne <Bellichina> care, cu totul dimpotrivă tatălui său, a fost un mare duşman al catolicilor. Îndemnat de episcopii săi şi de preoţii schismatici a pus să fie botezaţi din nou toţi catolicii care se aflau în ţara Moldovei şi voia să dărâme cu tunurile toate bisericile noastre cum a şi

87 Aceste mărturii au fost grupate înaintea noastră de Maria Crăciun, Protestantism

şi Ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea, Cluj-Napoca, 1996, p. 60-61. 88 Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 195; originalul

italian la Anton Mesrobeanu, Contribuţie la istoria catolicismului din Moldova, în CI, an IV/2, 1928, anexa III, p. 90).

89 Aşa cum au notat editorii traducerii româneşti, Bonici a confundat „fiu natural” cu nepot.

Page 49: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

48

făcut căci a dat jos toate bolţile bisericilor afară de cele de la Baia, care au rămas mulţumită <mormântului> doamnei îngropată acolo”90. Porecla „Belicâne”, care figurează şi în alte surse în legătură cu numele unui domn „Ştefan”91, este neîndoielnic ieşită din tradiţia populară şi pare să se refere la nu mai puţin de „trei individualităţi istorice: Ştefăniţă, Ştefan al VI-lea Rareş şi Ioan cel Cumplit”92. Oricum, Cronica moldo-polonă îl numeşte pe Ştefan Rareş „cel turbat”93. Şi intră astfel în rezonanţă cu mărturia contemporană a lui Pandolfi, care vorbeşte de „sua bestialità”. Sau, şi mai apăsat, îl descrie într-un alt pasaj drept „crudele e bestiale a maraviglia”94. Pe de altă parte, în textul jurământului de vasalitate faţă de regele polon Sigismund August, depus la Hârlău în 22 iunie 1553 de succesorul la domnie al lui Ştefan, vodă Alexandru Lăpuşneanu, se pot citi următoarele fraze: „...Nici mori n-avem să folosim mai mult, după străvechea hotărâre, pe ambele părţi ale Nistrului, pe pământul m. s. regelui, decât cât va fi voia şi bunăvoinţa măriei sale. De asemenea, vom îngădui să se repare şi să se clădească în ţara noastră bisericile săseşti şi armeneşti, distruse de Ştefăniţă voievodul cel rău”95. Nu interesează aici câte din „bisericile săseşti” din Moldova, distruse la porunca lui Ştefan Rareş, erau catolice sau protestante. Important ni se pare faptul că în acest document ele figurează menţionate înaintea celor armeneşti. Este încă un semn că nu se poate în nici un caz stabili o „ierarhie” în contextul prigoanei dezlănţuite în august 1551.

Alături de presiunea economică extraordinară, manifestată prin desfiinţarea imunităţilor fiscale, actul „turcirii” lui Iliaş Rareş, dincolo de şocul produs asupra mentalului colectiv din Moldova, trebuia, după cât se pare, să aibă urmări practice cu totul nefaste. Nicolae Iorga observa încă

90 Călători străini, V, Bucureşti, 1973, p. 25. 91 Relaţia lui Nicolò Barsi (Ibidem, p. 81) sau cea a lui Marco Bandini (Codex.

Vizitarea generală a tuturor bisericilor catolice de rit roman din Provincia Moldova, 1646-1648, ed. bilingvă de Traian Diaconescu, Iaşi, 2006, p. 228).

92 Andrei Pippidi, Criza politică din Moldova, p. 154-155. Autorul crede că tradiţia populară reflectă, deci, şi un moment de persecuţie din vremea lui Ştefan cel Tânăr (1517-1527).

93 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, ed. cit., p. 185. 94 Dar, adaugă acelaşi Pandolfi, „volenteroso e coraggioso a meraviglia” când ar

fi fost pe punctul să treacă Dunărea în fruntea oştilor sale, în contextul proiectului de cruciadă al regelui Ferdinand, care tocmai ocupase Transilvania (Andrei Pippidi, Criza politică din Moldova, p. 163).

95 Ilie Corfus, Documente. Secolul al XVI-lea, nr. 84, p. 175.

Page 50: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 49

din 1899, că Iliaş prin gestul lui „păstra speranţa de a stăpâni Moldova şi, când, înaintea întoarcerii lui «Mehmet» de la Poartă, boerii aleseră pe Ştefan Rareş, turcii despăgubiră pe proaspătul lor coreligionar, dându-i, cu Silistria, supraveghiarea asupra Bugeacului şi guvernul Oceacovului, adecă provincia mărginaşă a Principatelor, pe care o stăpâniră în secolul XVII Abaza şi alţi paşi de Silistria şi Oceacov”. Apoi, Iorga adăuga că, probabil, „profitând de ocasiunea ce se oferi, turcii rotunjiră la 1551 dominaţiunea lor din sudul Moldovei cu Ciubărciul, Chigheciul şi o parte din Galaţi”96. Documentul pe care s-a bizuit marele istoric pentru această din urmă remarcă este o scrisoare a palatinului Nicolae Sieniawski, adresată la 24 august 1551 ducelui Albert de Prusia, în care sunt înşirate mai întâi posesiunile despre care se auzise că au fost încredinţate noului stăpân din sangeacatul de Silistra – „aproape cincisprezece cetăţi şi oraşe” – , pentru ca după aceea să fie într-adevăr amintite şi locurile acum rupte de turci din trupul Moldovei: „...După ce le-a ocupat pe acestea zisul Iliaş, fiindu-i date de împăratul turcesc, a mai ocupat în Moldova multe altele, precum cetatea Ciubărciului, apoi cetatea Galaţului, pe Dunăre, cetatea Reni, şi ea pe Dunăre, apoi Lăpuşna şi Chigheciul, regiune nu mică, îmbelşugată în peşti şi oi”97. Nu este greu să ne imaginăm ce ecou va fi avut în societatea moldovenească această nouă răşluire, a cărei origine o vedeau cu toţii negreşit în actul renegării de pe ţărmul Bosforului...

Trebuie spus că ceva mai târziu Nicolae Iorga şi-a nuanţat poziţia faţă de chestiunea apanajului obţinut de Iliaş-Mehmed paşa. Astfel, în 1920, scria că fostul domn nutrea iniţial speranţa „că el nu va fi numai, cum a şi fost, până la moarte, un biet beg la Dunăre, ci că se va face pentru dânsul un fel de a treia Domnie, păgână, peste români, cuprinzând Brăila, Chilia şi Cetatea Albă, Tighinea-Benderul, toată linia de la

96 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899,

p. 332, n. 1. Vezi şi Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1992, p. 196: „Să se mai adauge că la 1551, când se turci Ilie Vodă Rareş al Moldovei, turcii adăugară la pământurile lor Ciubărciul de la Nistru, deasupra Cetăţii Albe, partea de jos a Galaţilor, unde-şi puseră vameşii – de aici zicătoarea: «s-a dus la Bădălan», adică la Turci, la dracul, pe care până astăzi o întrebuinţează gălăţenii –, şi Reni, mai jos, pe Dunăre, căruia îi puseră numele de Tomarova”.

97 Act editat de două ori de Nicolae Iorga, mai întâi în Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, anexa XL, p. 330-332, apoi în Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXIII, nr. LXIV, p. 59-60; reeditat mai de curând în Elementa ad fontium editiones, XXXIX, Roma, 1976, nr. 1311, p. 129-130.

Page 51: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

50

Limanul Nistrului, şi poate cu Dobrogea însăşi”98. Iar la această „a treia Domnie” avea a se alipi ulterior întreaga Moldovă!99. Ceea ce ştim este că îndată după 30 mai 1551 au circulat la Poartă zvonuri că sultanul Soliman l-ar fi făcut pe proaspătul convertit de-a dreptul „bassà della Moldavia”100. Iar aceste zvonuri au răzbit până în Polonia101. Şi, prin urmare, nu încape îndoială că ele au străbătut Moldova, aşa cum de altminteri atestă însuşi actul abia menţionat. Or, ceea ce ne interesează aici este tocmai ecoul profund al unei asemenea eventualităţi pe care l-a avut zvonul cu pricina mai cu seamă în mediile politice şi eclesiastice moldoveneşti. Căci astfel începem să înţelegem resorturile deciziei din 15 august 1551. „Intoleranţa religioasă” nu a avut nici pe departe drept cauză „mai degrabă dorinţa domnului <Ştefan Rareş> de a pune mâna pe bogăţiile adunate de negustorii armeni în Moldova”, cum a presupus P.P. Panaitescu102.

Există unele elemente indirecte în măsură, totuşi, să ne lămurească şi ele asupra efortului de protejare a Ortodoxiei la mijlocul veacului al XVI-lea în ţările româneşti extracarpatice. Astfel, de curând, într-o comunicare despre pătrunderea Reformei în Ţara Românească s-a atras atenţia că printre saşii din Câmpulung „a început să se predice cuvântul lui Dumnezeu în confesiunea augustană” abia în anul 1557. Şi asta cu toate că oraşul se afla de secole în strânse legături cu Braşovul. S-a pus deci, fireşte, întrebarea: de ce acest decalaj de cincisprezece ani dintre cele două centre atât de apropiate geografic şi în raporturi comerciale atât de intense în privinţa adoptării Reformei?103 Răspunsul, după opinia

98 N. Iorga, Trecutul românesc prin călători. Lecţii ţinute la Şcoala de Războiu,

Bucureşti, 1920, p. 120-121; vezi şi Idem, Histoire des Roumains, IV, p. 505. 99 Idem, Turcirea lui Ilieş-Vodă Rareş, în RI, XIX, 1933, 1-3, p. 5: „Ilieş avea

un gând, acela de a domni ca musulman, din neam în neam, asupra unei Moldove reînfiinţate în vechile hotare”; vezi şi N.C. Bejenaru, Turcirea lui Iliaş Rareş şi planurile sultanului de a transforma Moldova în paşalâc, în „Anuarul Liceului şi Şcoalei Comerciale Superioare «M. Kogălniceanu» pe anii şcolari 1922-1932”, (Iaşi), p. 47-52.

100 Nunziature di Venezia, V (21 marzo 1550-26 dicembre 1551), a cura di Franco Gaeta, Roma, 1967, nr. 160, p. 254 (vezi şi mai sus nota 58). Ştirea a plecat din Istanbul la 7 iunie.

101 N. Iorga, Studii şi documente, XXIII, p. 57-58 (vezi şi mai sus nota 50); comentarii la Idem, Turcirea lui Ilieş-Vodă Rareş, loc.cit.

102 P.P. Panaitescu, în Viaţa feudală, p. 460-461. 103 Alexandru Ciocâltan, Reforma în Ţara Românească (secolele XVI-XVII),

comunicare prezentată la 17 decembrie 2008, în cadrul programului Europa Centrală, ţările române şi Marea Neagră. Ştirea din 1557, extrasă din Chronica Der Alten

Page 52: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 51

noastră, trebuie căutat în alianţa dinastică născută la sfârşitul domniei lui Petru vodă Rareş între Moldova şi Ţara Românească. Este vorba, bineînţeles, de căsătoria domniţei Chiajna, fiica lui Petru vodă şi a Elenei Despotovna, cu Mircea vodă Ciobanul al Ţării Româneşti. Că această legătură a avut consecinţe imediate pe plan spiritual o dovedeşte din plin apariţia în 1547, la Târgovişte, a Apostolului slavonesc într-un tiraj şi pentru Moldova104. Or, tipograful acestei cărţi a fost Dimitrie Ljubavić, nepotul faimosului Božidar Vuković, personaj care aspira la refacerea despotatului sârb, „în fruntea căruia se vedea învestit din mila lui Carol Quintul şi cu acordul – sau complicitatea – lobby-ului sârbesc din Istanbul”. Se pregătea, după toate aparenţele, o revoltă generală a sârbilor şi bulgarilor, care avea să fie sprijinită de ridicarea la luptă a Moldovei lui Petru Rareş şi a Ţării Româneşti, unde domnea Radu vodă Paisie (1535-1545). Iar toate aceste desfăşurări tainice erau expresia politică a unei confruntări din sânul Bisericii ortodoxe. Mai exact, se aflau în conflict două „viziuni” asupra Ortodoxiei: „una, naţională sârbă (şi, în general, slavă), şi cealaltă, supranaţională, ţintind la crearea unei «naţionalităţi ortodoxe»” a patriarhatului grec din Constantinopol105. Familia Branković a cârmuit, prin femei, Moldova şi Ţara Românească în anii care au urmat îndeaproape aceste evoluţii. Şi aşa se explică întârzierea pătrunderii Reformei la Câmpulung până în domnia lui Pătraşcu vodă cel Bun (1554-1557), care a întrerupt cârmuirea Chiajnei şi a soţului ei. Este mai mult decât probabil ca „turcirea” lui Iliaş Rareş să fi avut un puternic ecou şi la curtea domnească a Ţării Româneşti. Şi de aici să se fi luat măsuri de susţinere a Ortodoxiei, tot ca o demonstraţie de fidelitate faţă de tradiţie, cu atât mai mult cu cât Mircea Ciobanul fusese numit direct de la Poartă şi a avut de înfruntat necontenit rezistenţa marilor boieri, în marea lor

Sachssen in Siebenbürgen de Paul Leypolt, a fost reeditată în volumul intitulat: Chronica unnd Beschreibung der Türkey mit eyner Vorrhed D. Martini Lutheri unveränderter Nachdruck der Ausgabe Nürnberg 1530 sowie fünf weiterer „Türkendrucke” des 15. und 16. Jahrhunderts, mit einer Einführung von Carl Göllner, Böhlau Verlag Köln Wien, 1983, p. 244.

104 Vezi BRV, t. I (1508-1517), Bucureşti, 1903, p. 31, nr. 8; N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, ed. Dan Simonescu şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, 1980, p. 94.

105 Matei Cazacu, Projets et intrigues serbes à la Cour de Soliman (1530-1540), în vol. Soliman le Magnifique et son temps, p. 511-523.

Page 53: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

52

majoritate refugiaţi peste hotar106. Din păcate, nu suntem informaţi, deocamdată, în chip satisfăcător cu privire la această problemă107.

Cronicarul Eftimie pomeneşte de o schimbare la faţă a lui Ştefan Rareş, până la un punct similară cu cea a fratelui său mai mare108. Dar, din tot ceea ce înşiră el, cu vădită ostilitate – scria, cum bine se ştie, din porunca succesorului lui, Alexandru vodă Lăpuşneanu –, trebuie se reţinem menţiunea unor execuţii, care fără doar şi poate au avut drept victime boieri. Căci şi o tipăritură de provenienţă polonă din 1553 aminteşte, desigur denaturat: „ucidea într-o singură zi douăzeci, uneori şi mai mulţi bărbaţi fruntaşi”109. Afirmaţie întărită de Antonio Pandolfi câţiva ani mai târziu: „Fece tagliare la testa a gran parte de suoi baroni”110. Cea mai preţioasă confirmare a existenţei acestor execuţii de boieri vine din sursă otomană. Într-adevăr, un act din 10 iunie 1552, care cuprinde unul din ultimele ordine ale sultanului Soliman pentru a interveni, cu oştile sale, în Transilvania ocupată de Habsburgi, Ştefan Rareş era prevenit să nu pedepsească sub pretextul complotului boieri nevinovaţi111. Reproduc fragmentul din act cu privire la această chestiune

106 Sub acest din urmă aspect, vezi Ştefan Andreescu, Perspective medievale,

Bucureşti, 2002, p. 99-111. 107 Totuşi, există un prim indiciu care pare să ateste că şi în Ţara Românească

au existat persecuţii religioase. Astfel, chiar Minas din Tokat menţionează la un moment dat cazul preotului armean Haciadur, din Roman, care anterior prigoanei din 1551 a fost silit să părăsească “ţara Munteniei” şi să treacă în Moldova tocmai ca să nu-şi părăsească “legea cea veche” (Grigore M. Buicliu, op. cit., p. 146).

108 „Şi a început să cugete şi să facă întru totul ca fratele, cu unele chiar să-l întreacă. Căci şi acesta a adus curve turcoaice şi hogi turci şi dintre cei chinuiţi de demoni. Şi a început să vorbească cu asprime către oameni şi să jignească pe toţi şi cu creşterea smintelii se făcuse necumpănit, din mânie este obiceiul să urmeze dorinţe necuviincioase şi deci a pornit cu o mulţime de chipuri de rele şi toate nedreptăţile şi s-a dedat la chinuri şi acest murdar ucigaş băutor de sânge era plin de mânia femeiască, precum şi de cea bărbătească şi s-a murdărit pe sine în toate faptele necuviincioase, făcea desfrânări şi jafuri, omoruri şi lăcomie şi alte necuviinţe asemănătoare, căci era aspru şi chinuitor rău, pe mulţi a omorât cu multe şi deosebite chinuri” (Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, ed. cit., p. 121-122).

109 Ş. Papacostea, O veche tipăritură despre Moldova la mijlocul secolului al XVI-lea, p. 462.

110 Andrei Pippidi, Criza politică din Moldova, p. 158. 111 Ştefan Rareş, cu oastea sa, împreună cu sangeacbeiul de Brusa, Behram bei,

a pătruns în Transilvania la 23 iunie 1552 şi a ocupat Braşovul şi “trei cetăţi” din preajmă. Până la urmă ar fi cucerit nu mai puţin de “douăzecişi patru de cetăţi şi castele” (Valeriu Veliman, op. cit., p. 296).

Page 54: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 53

în tălmăcirea franceză a lui Mihnea Berindei, care l-a semnalat: „On a appris que parmi les soldats moldaves, il y a certains fils de brigands et qu'ils vont et viennent du côté du mécréants polonais, prennent des informations et les y apportent. S'il en est bien comme on l'a appris, et s'il y a des séditieux et des comploteurs, dans ce cas, t'abstenant de toute négligence, mets la main sur eux quels qu'ils soient, ne les laisse pas agir le moins du monde et châtie ceux qui sont coupables de complot, mais garde toi de maltraiter qui que ce soit sous ce prétexte...”112 (subl. n.- Şt. A.).

Această poruncă padişahală era însoţită de o alta, adresată direct boierilor moldoveni şi care reflectă grăitor starea de tensiune dintre cei doi factori politici – domn şi boieri – la începutul verii anului 1552, de fapt puţin înainte ca Ştefan Rareş să fie asasinat: „Ordre au beg, aux sipahi, aux porqolab <pârcălabi> et aux autres notables du pays de Moldavie: la campagne impériale a été décidée. Il faut que vous preniez des mesures vigoureuses, que vous partiez avec le voïévode de Moldavie et que vous accomplissiez des services et des actes de bravoure. Au cas où des torts et des dommages arriveraient au voïévode, ce serait mis sur votre compte, vous passeriez tous par le fil de l'épée, vos fils et vos filles seraient reduits en esclavage; c'est bien certain. Vous prendrez des mesures en conséquence, vous accomplirez le service et veillerez au plus haut point à ce que ne surviennent ni torts ni dommages au susdit voïévode”113.

S-a exprimat o oarecare îndoială asupra atribuirii asasinării lui Ştefan Rareş, la 1 septembrie 1552114, sub cortul din tabăra de la Ţuţora115, unei iniţiative habsburgice. Pentru a lămuri cum au stat lucrurile voi introduce în discuţie un mănunchi de documente ignorate până acum, între care două provin chiar de la generalul Gianbattista

112 Mihnea Berindei, Porte Ottomane, voïevode et boyards de Moldavie en

1552, în vol. Quand le crible était dans la paille ...Hommage à Pertev Naili Boratav, Paris, 1978, p. 108.

113 Ibidem, p. 108-109. Mihnea Berindei a relevat totodată că este cea dintâi scrisoare de acest gen pe care o cunoaştem şi că ea „dovedeşte în ce măsură Poarta era conştientă de rolul efectiv jucat de boieri la această dată”.

114 Vezi pentru dată inscripţia de pe piatra de mormânt de la mănăstirea Secu, pusă de sora lui, Doamna Ruxandra (I. Bianu, Note dintr-o excursiune în Moldova, în „Columna lui Traian”, s. n., t. III, 1882, p. 111-112)

115 Îndoiala este a lui Ş. Papacostea, care vorbeşte de „conivenţa, dacă nu chiar iniţiativa habsburgică în uciderea lui Ştefan Rareş” (Evul Mediu românesc, p. 305, n. 58).

Page 55: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

54

Castaldo, comandantul forţelor imperiale din Transilvania. Aşa cum vădeşte un raport din Viena, cu data 2 august 1552, acesta se simţea ameninţat, cu toate că oştenii lui Ştefan Rareş se retrăseseră încă de la sfârşitul lunii precedente116. Într-adevăr, potrivit unui act otoman, o scrisoare-raport a lui Ştefan Rareş, şase mii dintre oştenii care au participat la expediţie erau menţinuţi lângă hotar, la poalele munţilor, în vreme ce alţi şase mii au fost lăsaţi temporar la vatră, pentru ca apoi să fie concentraţi la hotarul polon117.

Iată în continuare propria mărturie a generalului Castaldo, dintr-o scrisoare adresată din „tabără”, la 13 septembrie 1552, nunţiului Girolamo Martinengo: „... volendo il vaivoda moldavo con gran moltitudine di Tartari e Turchi – accompagnata dal essercito suo che passava di 100 000 persone (!) – intrar in questo regno, con inteligentia che haveva con Kazum begh <Kasim paşa>, governatore di Lippa e Themesvar – che intrava per un' altra parte con 10 000 cavalli – a tempo che deveva congiongersi con i Tartari fu sopragionto alla caccia dai boyeroni di quel regno i quali, solicitati da me con eshortationi christiane e con molte promesse in nome del re, l'uccisero e, voltandosi d'improviso contra i Turchi e Tartari ch'erano nel regno, Iddio gli diede vittoria e ne tagliorno gran numero a pezzi”118( Subl. n. – Şt. A.).

Cea de-a doua scrisoare a lui Castaldo, trimisă tot „din tabără” la 15 septembrie, întăreşte şi în acelaşi timp nuanţează cele de mai sus: „... con questa poca et travagliata gente vedendomi questa settimana passata venir addoso un'altra volta il Moldavo..., finsi movere il campo verso'l Moldavo et, dove mi mancava a tanto la forza, scrissi ad alcuni principali di Moldavia ch'io non andava contro lor exercito, ma solo contra la persona di Stephano Moldavo fatto Turco et flagello loro et de christiani; et alla ventura puosi alcuni huomini che portassero queste lettere. Et con alcun'altre intelligentie con baroni fuor usciti ch'erano a

116 Nuntiaturberichte aus Deutschland nebst ergänzenden Aktenstücken, Erste

Abteilung 1553-1559, 16 Band, Nuntiatur des Girolamo Martinengo (1550-1554), Tübingen, 1965, nr. 84, p. 180 (vezi şi nota aferentă actului nr 83, p. 179, din care rezultă că generalul imperial a anunţat începerea retragerii de la Braşov a moldovenilor şi „tătarilor“ încă de la 20 iulie).

117 Mihnea Berindei, op. cit., p. 107-108. Aşadar, pe lângă forţele sangiacbeiului de Bursa, la expediţia din lunile iunie-iulie 1552 a participat o oaste moldovenească alcătuită în total din 12 000 de oameni.

118 Nuntiaturberichte aus Deutschland, vol. cit., p. 327.

Page 56: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 55

confini di Polonia, il Moldavo fu dal proprio exercito trucidato, et tanto, che non mende [=me ne] possettero mandar la testa”119(Subl. n. – Şt. A.).

Vedem prin urmare că, de astă dată, generalul imperial nu-şi atribuie numai sieşi „meritul” uciderii voievodului moldovean, ci pomeneşte şi de conivenţa boierilor din „partida polonă”. În treacăt fie spus, Castaldo era informat şi de teroarea exercitată de Ştefan Rareş asupra boierilor, întrucât vorbeşte de el ca despre un „flagello loro”. Există, însă, şi un semn de întrebare: Castaldo, în 15 septembrie, scrie că „în săptămâna trecută” a aflat, chipurile, că domnul moldovean se îndreaptă din nou contra sa. Or, această formulare nu se potriveşte cu data de 1 septembrie a morţii violente a lui Ştefan Rareş. Dar, pe de altă parte, actele otomane atestă că la Poartă vestea despre dispariţia domnului Moldovei era cunoscută „către 10 septembrie”, căci din această zi erau luate primele măsuri dictate de noua situaţie120. Este deci limpede că data stabilită anterior, pe temeiul inscripţiei tombale de la mănăstirea Secu, trebuie păstrată121. În scrisoarea lui Castaldo s-a strecurat probabil o inadvertenţă, datorată faptului că el a trimis acelaşi text în mai multe rânduri, către diferiţi destinatari.

Oricum, cele două scrisori semnalate mai sus se adaugă surselor cunoscute mai demult, dintre care cea mai timpurie este un raport al aceluiaşi Castaldo către regele Ferdinand, datat 11 septembrie în tabăra de la Sebeşul Săsesc, în care el arăta că a fost silit să recurgă la o cursă spre a-l anihila pe domnul moldovean (viribus uti non possemus, coacti fuimus ad artem recurrere)122. Nu cred, în consecinţă, că mai poate stărui nici o umbră de îndoială asupra iniţiativei habsburgice cu privire la eliminarea lui Ştefan Rareş. Unde exagerează Castaldo în chip vădit este nu numai în privinţa numărului oştenilor moldoveni, ci şi a faptului că, chipurile, după asasinarea domnului, ar fi fost atacate pe neaşteptate forţele turco-tătare din ţară. Dimpotrivă, actele otomane ne arată că aproape instantaneu boierii pribegi de la hotarul polon, împreună cu cei rămaşi în Moldova,

119 Ibidem, p. 328. Ambele scrisori ale lui Castaldo au fost anexate de Girolamo Martinengo, la Viena, unui raport trimis în 2 octombrie 1552 (Ibidem, nr. 93, p. 199-200).

120 Mihnea Berindei, op. cit., p. 112. 121 Intervalul 1-10 septembrie pentru transmiterea la Istanbul a veştii morţii lui

Ştefan Rareş verifică implicit cele spuse mai sus cu privire la durata parcurgerii în sens invers a veştii despre turcirea lui Iliaş Rareş (vezi mai sus nota 56).

122 „Történelmi tar”, 1892, p. 479; regest semnalat de Victor Motogna, Contribuţii la relaţiile dintre urmaşii lui Petru Rareş şi Ungaria (Ilie, 1546-1551, Ştefan 1551-1552), în RI, X, 1924, 1-3, p. 20).

Page 57: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

56

l-au ales „în unanimitate” pe Petru stolnicul – de acum Alexandru vodă Lăpuşneanu! – şi au cerut numaidecât confirmarea de la Poartă prin intermediul sangeacbeiului de Bursa, cu asigurarea „ascultării” şi „supunerii” lor în continuare. Raportul dregătorului otoman sosea la Istanbul în 13 septembrie, împreună cu o scrisoare a noului domn şi un alt raport, al celor doi ceauşi trimişi iniţial pe lângă Ştefan Rareş, dar care au fost surprinşi de evenimente la faţa locului123. Ne dăm astfel seama de iuţeala cu care s-au succedat faptele şi, mai ales, de reacţia hotărâtă a boierimii moldovene, decisă să nu mai tolereze în scaunul domnesc nici un membru al familiei lui Petru Rareş.

*

Pe bună dreptate, un istoric francez specializat în trecutul medieval românesc, Benoît Joudiou, remarca de curând tocmai în legătură cu Iliaş Rareş: „L'accusation de trahison de l'orthodoxie était probablement au XVIe siècle la pire que l'on pût invoquer à l'encontre d'un prince, voué immanquablement à la malédiction divine”124. În aceste condiţii este oare cazul să mai căutăm motivul marii persecuţii religioase inaugurate la 16 august 1551 într-o anume influenţă religioasă străină, dar totuşi aparţinând lumii creştine? Chiar Şerban Papacostea, care are meritul de a fi relevat, aşa cum am mai spus, „caracterul general şi de durată” al prigoanei dezlănţuite de Ştefan Rareş, reluate şi continuate sub domnia lui vodă Lăpuşneanu125, până la urmă a susţinut că, de fapt: „Progresele Reformei în ţările învecinate şi în Moldova, eforturile depuse pentru convertirea populaţiei româneşti din Transilvania şi chiar a celei din Moldova şi tot ceea ce aduceau nou pe plan social şi politic curentele protestante au determinat domnia să intervină pentru apărarea uneia din

123 Mihnea Berindei, op. cit., p. 112-113. 124 Benoît Joudiou, La réaction orthodoxe face aux étrangers dans les

principautés roumaines au XVIe siècle, în vol. Migrations et diasporas méditerranéennes (Xe – XVIe siècle), sous la direction de Michel Balard et Alain Ducellier, Paris, 2002, p. 249-250.

125 Ş. Papacostea, Evul Mediu românesc, p. 305-307. Totuşi, violenţele confesionale din vremea lui Alexandru vodă nu au avut loc îndată după suirea lui în scaunul domnesc, deoarece una dintre cronicile armeneşti citate mai sus vorbeşte despre el în chip pozitiv: „Când a venit Alexandru la domnie, aceştia <armenii> s-au reîntors la religia lor, din porunca credinciosului rege Alexandru” (vezi supra, n. 83).

Page 58: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 57

instituţiile principale ale statului moldovenesc de atunci”126. Era, însă, doar Biserica ameninţată? Este timpul să aducem înaintea ochilor o remarcă deosebit de pertinentă făcută odinioară în treacăt de Ilie Minea: „Indiferenţa şi duşmănia vecinilor aruncase pe Ştefăniţă Vodă care ar fi vrut să facă politică creştină, în braţele politicei turce şi antipolone a lui Mohamed paşa, fratele său care, nu trebuie să se uite, primise la circumcisiune acelaş nume ca şi Sokoli, ruda sârbo-turcă de la Stambul”127. De origine bosniac şi nu sârb, Mehmed Sokollu paşa a fost mare vizir mai târziu, în intervalul 1565-1579. Dar apropierea de nume sesizată de Minea are darul să ne aducă iarăşi în ambianţa lobby-ului balcanic din Istanbul. Şi, din această cauză, ideea lui Nicolae Iorga despre perspectiva unei Moldove „reînfiinţate în vechile hotare”, însă sub un domn musulman, devine şi mai plauzibilă... Ni se pare limpede că chestiunea purităţii credinţei ortodoxe, care a fost recunoscută ca temă centrală a înseşi picturii exterioare din vremea lui Petru Rareş128, a dominat spiritele şi în vremea urmaşilor săi direcţi, în strânsă legătură cu însăşi problema supravieţuirii statului moldovenesc, cu toate structurile şi instituţiile sale. A apăra Biserica ortodoxă prin toate mijloacele însemna de fapt a lupta pentru salvarea statului de primejdia desfiinţării, care acum se zărea bine venind de la miazăzi. Nu mai era de îngăduit nici o fisură confesională şi, în această logică, prigoana din 1551 a fost o măsură necesară, impusă de împrejurări grave.

126 Ş. Papacostea, op. cit., p. 307-308. 127 Recenzia lui I. Minea la lucrarea lui N.C. Bejenaru, citată de noi la nota 98,

recenzie publicată în CI, VIII-IX (1932-1933), 1, p. 307-313 (vezi p. 311). 128 Vezi, de pildă, Vasile Drăguţ, Du nouveau sur les peintures murales

extérieures de Moldavie. Considérations historiques et iconographiques, în RRH, XXVI, 1987, 1-2, p. 84. Autorul crede, totuşi, că impulsul originar pentru apariţia ansamblurilor murale exterioare a izvorât din nevoia unui răspuns la Reformă (Ibidem, p. 74 ş. u.).

Page 59: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan Andreescu

58

Foto

Mănăs

tirea

Râş

ca

Page 60: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Presiune otomană şi reacţie ortodoxă în Moldova 59

OTTOMAN PRESSURE AND ORTHODOX REACTION

IN MOLDAVIA, IN THE TIME OF PRINCE PETRU RAREŞ’ DESCENDANTS

Abstract

The religious persecutions launched in Moldavia on 15 August 1551 had

an extensive impact. An analysis is made of more or less recently published documents, in order to determine the exact causes of the crisis. The persecutions, initiated by Prince Ştefan Rareş, together with the higher Orthodox clergy and the members of his council, targeted Armenians, Catholics, Protestants and, seemingly, Jewish merchants from the Ottoman Empire.

The most plausible explanation for such a violent display of intolerance is the one offered by chronicler Grigore Ureche in the mid-seventeenth century: it was an attempt by the ruling prince to neutralize or attenuate the mental shock produced in the Moldavian society by his elder brother, Iliaş Rareş, who on 30 May 1551, at Istanbul, had renounced the Orthodox faith to embrace Islam. It is noteworthy that the conversion was preceded by extraordinary fiscal measures taken shortly after 25 March 1551, when Iliaş was still ruling, namely the suppression of the fiscal immunity of monasteries in Moldavia, of the higher clergy and of the boyars. Iliaş’ conversion in Istanbul was followed by a rumor which states that Sultan Suleiman was about to change the political statute of Moldavia and place it under Ottoman administration, with Iliaş-Mohammed restored to the Moldavian throne. All these circumstances, as well as several other signs, point out to the extraordinary tension which the state and ecclesiastic authorities tried to compensate through an effort to strengthen Orthodoxy, seen as the only means to avoid an imminent disaster for Moldavia.

The author of the present paper identifies Iliaş Rareş, surrounded by a group of Turks in specific attire, among the sinners from the Day of Judgment scene painted on the outer walls of Râşca Monastery.

A review is made of several ignored documents, which substantiate the involvement of the Imperial General Gianbattista Castaldo in the assassination of Prince Ştefan Rareş on 1 September 1552, in his tent, in the camp of Ţuţora.

Page 61: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

“BELICÂNE” - LEGENDĂ ŞI REALITATE

ANDREI PIPPIDI

Folclorul istoric românesc a fost cândva mult mai bogat decât ne închipuim astăzi. Din fericire, un număr de asemenea tradiţii populare au fost consemnate la o dată care permite să li se fixeze vechimea. Astfel, înainte de O samă de cuvinte ale lui Neculce, câteva alte legende istorice au fost înregistrate de misionarii italieni care s-au străduit să răspândească, în veacul al XVII-lea, catolicismul în ţările române. Unul dintre ei, Vito Piluzzi, redactând în decembrie 1668 un raport către nunţiul papal din Polonia, se referea la amintirea, încă vie pentru enoriaşii săi din Baia, a persecuţiilor suferite de catolicii din Moldova din partea unui oarecare voievod Ştefăniţă, supranumit „Bellicane”. Acestuia i se atribuia dărâmarea bisericilor din Târgul Siret şi din Piatra Neamţ. Salvarea aceleia de la Baia era explicată într-un fel care întrunea credinţa naivă în miracole (cel însărcinat cu distrugerea edificiului a orbit brusc) cu cea mai realistă cunoaştere a mijloacelor de a evita aplicarea unei hotărâri a autorităţii de stat (un alt dregător s-a lăsat mituit de catolici). În cele din urmă, domnul ar fi fost ucis de boierii săi la un ospăţ1. Numele de Ştefăniţă va fi menţionat şi de Urbano Cerri în 1676, ca al unui domn „foarte rău schismatic” care, într-un trecut neprecizat, i-ar fi silit pe mulţi catolici să primească botezul ortodox şi ar fi distrus multe biserici ale lor2.

1 Călători străini despre ţările române, VII, Bucureşti, 1980, p. 80-81. Cf.

I. Bianu, Vito Piluzio. Documente inedite din archivulu Propagandei, în Columna lui Traian, s. n., IV, 1-2, 1883, p. 151-152, despre Baia: „questa chiesa, che sono 256 anni che è stata fatta da un certo prencipe Alessandro, è la piu bella...Questa chiesa avanti era ricca, è venuta in povertà in questa maniera: un certo Prencipe chiamato Stifenizza Bellicane perseguitava li catolici, se ne ando a Tergo Sireto, et spiano la chiesa e fece fare per forza scismatici li catolici, se ne ando alla Pietra e fece il simile” etc.

2 Călători străini, VII, p. 489, n. 14. Cf. I. Bianu, art. cit., p. 163: „un Prencipe pessimo scismatico chiamato Stefaniza obligo tutti i cattolici a ribattezzarsi (che dopo la sua morte ne tornorno molti alla fede cattolica) e distrusse molte chiese”.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 61-73

Page 62: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Andrei Pippidi

62

Veriga precedentă dintr-un lanţ de mărturii care privesc aceleaşi evenimente ne este oferită de „Codex Bandinus”, memoriul din 1646 al vizitatorului apostolic Marco Bandini, în care, în legătură cu mănăstirea dominicană de la Tg. Siret, pe care episcopul a găsit-o ruinată, se relatează fărădelegile unui principe numit „de români ei înşişi în limba de rând Belikine”, id est excorians canes. Explicaţia acestei porecle Bandini a aflat-o de bună seamă din gura localnicilor: „deoarece acela nu putea suferi lătratul câinilor, le-a declarat război în toată Moldova şi, din prostie, a poruncit să fie jupuiţi unii în văzul tuturor, aşa încât se desfăta de minune de schelălăitul lor”. Bandini indică şi el faptul că biserica din Baia a rămas singura nevătămată, fiind răscumpărată de localnici liberalissima pretiosarum rerum donatione, aşadar prin mituirea celui însărcinat să o dărâme. La Siret, ghiulelele trase asupra mănăstirii n-au putut sfărâma zidurile decât după ce a fost spurcat izvorul făcător de minuni care-i adusese acestui sanctuar o deosebită faimă. În sfârşit, despre „Belicâne” se adaugă că „tiranul infam a îndurat în cele din urmă o foarte ruşinoasă moarte, de sabia turcilor”3. Ce se ştia despre acest episod ceva mai devreme, către mijlocul secolului al XVII-lea? Franciscanul Bartolomeo Bassetti, vorbind de ruina de la Siret, în 1643, îl denunţă pe un voievod Ştefan drept autorul distrugerii mănăstirii4. După Niccolo Barsi, a cărui descriere a Moldovei este din 1633, pe acel duşman al catolicilor îl chemase „Bellichini” (numele „Giovanni Battista” i se dă printr-o confuzie, deoarece, două rânduri mai sus, în manuscrisul acelui text era vorba de noaptea de Sânziene, la notte di S. Gio. Battista, acelaşi fiind şi hramul ctitoriei dominicanilor)5. Relatarea lui Paolo Bonnicio din 1632, pe care au folosit-o probabil atât Barsi cât şi Bassetti, cuprinde încă o informaţie, pe lângă cele precedente: Ştefăniţă „Bellichina”, în vremea căruia populaţia catolică a fost obligată la un botez suplimentar, era „fiul natural al lui

3 V.A. Urechia, Codex Bandinus, extras din AARMSI, s. II, t. XVI, 1895, p. 76.

Cf. Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova, 1646-1648, ed. Traian Diaconescu, Iaşi, 2006, p. 229.

4 Călători străini, V, Bucureşti, 1973, p. 183. 5 Ibidem, p. 81. Cf. C.C. Giurescu, Le voyage de Niccolo Barsi en Moldavie

(1633),în Mélanges de l’Ecole Roumaine en France, 1925, 1, p. 308. Am avut ocazia de a verifica pasajul la Paris, la Bibliothèque Nationale, fondul Nouvelles acquisitions latines, ms. 1891, f. 66v. Călătoria a durat până în 1639 şi a ajuns în Crimeea şi Georgia.

Page 63: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

“Belicâne” - legendă şi realitate

63

Ştefan cel Mare”6. Se poate presupune că, pe măsură ce ne apropiem în trecut de momentul persecuţiei pe care o deplângeau toţi aceşti misionari, am avea şansa de a găsi fragmente de realitate ce au fost ulterior uitate. Prin urmare, la Baia şi la Siret circula o legendă, pe un solid temei istoric, cu privire la un moment de mare tensiune între minoritatea catolică şi ceilalţi locuitori ai ţării. Datarea acestei confruntări confesionale ar fi putut fi încercată pe baza afirmaţiei dominicanului Andrea Bobbi, care socotea, în 1601, că trecuseră de atunci „60 de ani”7, însă în 1541 domnea Petru Rareş. „Fiu natural al lui Ştefan cel Mare”, e adevărat, dar purtând alt nume decât acela pe care-l repetă toate izvoarele. Identificarea misteriosului „Belicâne” cu Ştefan Rareş a fost susţinută de V.A. Urechia8, urmat de majoritatea istoricilor. C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu au crezut că această poreclă de ocară i-ar fi fost dată lui Ioan vodă „cel Viteaz”, din cauza acelor „belituri şi morţi groaznice” săvârşite de el, a căror amintire s-a transmis cu un resentiment tenace până la cronicarul din veacul al XVII-lea9. În treacăt, N. Iorga admisese ambele posibilităţi, adăugând totuşi un semn de întrebare după numele lui Ştefan Rareş10. Într-o lucrare a istoriografului polon Okolski apare însă ştirea că cel care a nimicit conventul dominican de la Siret ar fi fost Bogdan al III-lea. Deşi textul este târziu, din secolul XVII, acţiunea pare plauzibilă în contextul conflictului moldo-polon din 150911. Dispariţia mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul a fost datată şi de R. Loenertz tot din vremea domniei lui Bogdan, dar documentele editate de acest învăţat se opresc la 1497, când vicariatul apostolic al Moldovei era încredinţat unui „Petrus de Alemannia”12. Să fie oare o legătură între devastarea acestui centru de

6 Călători străini, V, p. 19, 25. 7 Ibidem, IV, Bucureşti, 1972, p. 195. 8 V.A. Urechia, op. cit., p. XCIX. 9 Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, Bucureşti, 1963, p. 92-93, urmat de

C.C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, Bucureşti, 1967, p. 274. 10 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I-II, Bucureşti,

1901, p. XXXIX. Cf. ibidem, p. 155, un document din 1805 afirmă că franciscanii au părăsit reşedinţa lor de la Bacău din cauza lui „Ivonia”.

11 Iulian Marinescu, Bogdan al III-lea cel Orb, 1504-1517, Bucureşti, 1910. Vezi şi C. Auner, Cei din urmă episcopi de Siret, în RC, III, 1914, p. 567-577.

12 Raymond-J. Loenertz, Les missions dominicaines en Orient et la Société des Frères Pérégrinants, IV, La Société des Frères Pérégrinants et les couvents dominicains de Ruthénie et de Moldo-Valachie, Archivum Fratrum Praedicatorum, IV, 1934, p. 34. Sunt citate ordinaţiile de la 23 martie 1475 şi 20 mai 1478 care pun Moldova sub

Page 64: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Andrei Pippidi

64

misiune catolică şi luptele lui Ştefan cel Mare cu polonii chiar în anii 1497-1498? Ipoteză plauzibilă, dacă ţinem seama de faptul că, în cursul acţiunii de represalii întreprinse de Ştefan după respingerea oastei lui Ioan-Albert, cinci franciscani din Przemysl au fost ucişi13. Pe de altă parte, cercetările arheologice de la Suceava au ajuns la concluzia că şi acolo a existat un lăcaş de cult catolic, scos din funcţiune în prima jumătate a secolului al XVI-lea, după 1513. Raportul de săpături specifică situaţia zidului bisericii: „demantelat în mod sistematic”14. Domnia lui Bogdan ia sfârşit în 1517. Rămâne de stabilit mai precis data frământărilor interne care au dus la asemenea acţiuni contra unor comunităţi catolice din Moldova, precum şi de urmărit legătura pe care izvoarele o atestă între aceste evenimente şi personajul istoric introdus în scenă sub porecla populară de „Belicâne”. Reluarea discuţiei n-ar fi fost posibilă fără neobişnuitul document pe care-l prezentăm aici: o scrisoare a umanistului italo-spaniol, de fapt lombard de origine şi trăind din 1488 la curtea Spaniei, capelanul reginei Isabel, Pietro Martire d’Anghiera (1455-1526). De la el s-au păstrat o povestire a soliei sale din 1501 la Cairo (Legatio Babylonica) şi o lucrare despre America (De novo orbe decades octo), semnificativă pentru cele dintâi preocupări etnografice determinate în Europa de marile descoperiri geografice. Unele informaţii, de pildă cele despre canibalismul indigenilor din ţinuturile de curând cercetate de Columb, au un caracter senzaţional care se regăseşte pe deplin şi în textul asupra căruia ne vom opri15.

jurisdicţia provincialului de Ungaria (ibidem, p. 35, 46). La 2 aprilie 1494, Mihail din Suceava, până atunci vicar general al Moldovei, este înlocuit provizoriu, până la alegerea unui succesor, cu priorul conventului de la Siret, Petru, un polon, în locul căruia va fi numit alt Petru, un german, la 20 august 1497. În ambele documente, menţiunea lui Vincentius Robini din Cipru, confirmat provincial al Greciei de la 11 aprilie 1494 (cf. R. Loenertz, Documents pour servir à l’histoire de la province dominicaine de Grèce, Archivum Fratrum Praedicatorum, 14, 1944, p. 89-90) pare să indice că Moldova şi Ţara Românească, după 1487, fuseseră temporar desprinse de Ungaria şi au depins de Grecia.

13 Ilie Corfus, Ştefan cel Mare pe o frescă polonă, în SMIM, VIII, 1975, p. 201-204 (fusese semnalat şi în RI, XIX, 1933, p. 295).

14 Ştefan Olteanu, în MCA, V, 1959, p. 609-610. 15 Giuseppe Pennesi, Pietro Martire d’Anghiera e le sue relazioni sulle scoperte

oceaniche, Roma, 1894; Lorenzo Riber, El humanista Pedro Martir de Angleria, Barcelona, 1964; Eric Cochrane, Historians and Historiography in the Italian Renaissance, Chicago-London, 1981. Vezi, la Margaret Hodgen, Early Anthropology in the Sixteenth and Seventeenth Centuries, Philadelphia, 1959, o apreciere critică cu privire la acest autor. Pentru textul pe care-l reproducem şi comentăm aici vezi Pedro

Page 65: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

“Belicâne” - legendă şi realitate

65

Corespondenţa lui Pietro Martire d’Anghiera, scrisă în limba latină, după obiceiul umaniştilor, a fost tradusă în limba spaniolă, formând patru volume din colecţia Documentos inéditos para la historia de Espana (vom cita această ediţie, deoarece versiunea originală nu ne-a fost accesibilă). Într-o epocă în care circulaţia informaţiilor era cu atât mai necesară diferitelor curţi sau guverne europene cu cât sistemul de relaţii diplomatice permanente nu se dezvoltase încă, iar răspândirea ştirilor pe calea tiparului era doar la început, Pietro Martire se însărcinează să comunice corespondenţilor săi – în general, prelaţi sau demnitari – adevărate buletine de presă. Dintre datele de interes politic astfel centralizate şi redistribuite, acelea referitoare la Europa centrală şi răsăriteană sporesc ca număr şi ca importanţă în anii expansiunii otomane din preajma bătăliei de la Mohacs. De exemplu, în 1522, la 21 septembrie, o scrisoare mărturiseşte puţine speranţe de a vedea recucerit Belgradul şi temeri în legătură cu soarta Rodosului. Subiectul asediului insulei revine la 4 noiembrie, iar la 20 noiembrie Pietro Martire trimite marchizului de Los Vélez vestea că „o ceată foarte mică a învins trupe de turci foarte numeroase în Transilvania şi în Valahia”: este, probabil, biruinţa câştigată la Grumazi, încă din luna iunie, de către Radu de la Afumaţi, cu ajutorul lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei. La 9 februarie următor, acelaşi corespondent era înştiinţat că Rodosul se apără cu greu şi că scrisori venite din Ungaria anunţă apropierea turcilor de Buda. Pericolul ca ei să se alieze cu luteranii din Germania şi Cehia era una din temele favorite ale propagandei habsburgice. Altă scrisoare, adresată arhiepiscopului de Cosenza, la 27 februarie 1523, relatând primirea unui sol rus, Iakov Ivanovici (Jacobo de Juan), reproduce atât textul cuvântării acestuia, cât şi pe al mesajului din partea marelui cneaz Vasili III, datat de la 26 iunie 1522 şi destinat lui Carol Quintul, până la care îi trebuiseră deci opt luni ca să răzbată. De cele mai multe ori, Pietro Martire nu se mulţumeşte cu simple zvonuri, ci îşi citează sursele de informaţie, demne de crezare: de pildă, ambasadorul Veneţiei, Gaspare Contarini, de la care a aflat că în tabăra de la Belgrad erau 70 000 de turci şi că, dacă nu i se vor trimite ajutoare regelui Ungariei, acesta va fi silit să încheie pacea cu sultanul. De asemenea, Salinas, agent al arhiducelui Ferdinand la curtea Spaniei, a primit veşti Martir de Angleria, Epistolario, ed. José Lopez de Toro, IV, Madrid, 1957, p. 305-306, no 780.

Page 66: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Andrei Pippidi

66

despre o luptă, la frontiera Ungariei, în care ar fi pierit 15 000 de turci. Data scrisorii fiind 28 septembrie 1523, această victorie ar putea fi cea obţinută de Radu de la Afumaţi în primăvara aceluiaşi an, înainte de a se retrage în Transilvania, însă, desigur, pierderile suferite de armata otomană sunt exagerate, ca de obicei în asemenea „comunicate de război”.

Noi lupte cu turcii şi tătarii sunt menţionate şi la 3 august 1523, într-una dintre scrisorile adresate de Pietro Martire fostului său elev, don Pedro Fajardo, primul marchiz de Los Vélez (1477-1547). Urmează o relatare despre unele evenimente recente din „Valahia”. Afirmaţia „Valahia este un ţinut al sarmaţilor” nu lasă nici o îndoială că la origine a fost un izvor polon care se referea la Moldova. De reţinut este şi observaţia că „principele Valahiei se cheamă Vaviola” – în original, negreşit, Vaivoda – „ceea ce echivalează cu rege pentru noi”. Despre acesta se spune că, „fiind vecin cu Polonia”, a avut, cu câtăva vreme în urmă, un fiu, moştenitorul său, „atât de nemilos încât, nu numai că dispreţuia religia, dar se desfăta supunând oamenii la noi feluri de cazne, după cum ne povestesc istoriile despre mulţi tirani cruzi ca Falaris şi Busiris. Acest moştenitor al regatului, încă din timpul vieţii tatălui său, purta o ură adâncă tuturor celor apropiaţi de părintele său”. Acum intervine amănuntul ciudat că tânărul „dădea câinilor numele unor slujitori ai tatălui lui, cum ar fi cămăraşul, vistiernicul, postelnicul, chelarul şi alte titluri ca acestea. Cât a trăit tatăl său, îşi satisfăcea cruzimea faţă de câini”. De la torturarea animalelor cu propria sa mână, eroul acestei povestiri de groază ajunge să-i ucidă aproape pe toţi sfetnicii tatălui său. „Se povesteşte că nu trecea nici o masă fără de vărsare de sânge. Toate faptele lui erau crude, totuşi ascultaţi una, cea mai crâncenă din toate câte i-a fost dat cuiva să audă vreodată”. Continuarea relatării este consacrată unui boier căruia nu i se dă numele şi care îl educase pe domn „ca Seneca pe Neron”. Supliciul acestui bătrân şi al fiului său este o scenă înfricoşătoare, curg şiroaie de sânge, are loc un dialog între tiran şi victima sa, elemente impresionante prin care textul scrisorii, sau mai degrabă originalul reprodus de Pietro Martire, capătă un caracter literar. Mai departe citim: „În acest fel a izbutit să se facă temut de toţi. A poruncit marelui cancelar să vină să i se înfăţişeze. Acesta, trăgând învăţătură din pilda celorlalţi, a refuzat să se supună. Retrăgându-se într-un castel bine întărit şi adunând o oaste împotriva voievodului, a

Page 67: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

“Belicâne” - legendă şi realitate

67

primit sprijin din partea întregului regat. Se crede că, până în acest ceas, voievodul a şi fost alungat din domnie sau a fost ucis de mâna supuşilor săi”. Cu aceste informaţii de ultimă oră se încheie, printr-un efect de „suspense”, povestirea luptelor dintre Ştefan cel Tânăr şi boierii săi. Este de prisos a stărui asupra identificării acelor personaje indicate numai cu funcţia lor: cămăraşul (Toader), vistiernicul (Ieremia), postelnicul (Cozma Şarpe), logofătul (Gavril Trotuşan) etc. Luca Arbure şi fiii săi au fost executaţi în aprilie 152316. Cel care a luat după aceea conducerea opoziţiei boiereşti pare a fi fost Petre Carabăţ, mare vornic, a cărui tentativă de a-i rezista domnului înainte de a părăsi ţara este evocată în ultimul paragraf al scrisorii. Avem de a face cu un text de propagandă redactat în Polonia, asemenea acelei tipărituri, De Walachorum tyrannis (1553), pe care a descoperit-o şi editat-o Şerban Papacostea17. I se poate chiar recunoaşte data aproximativă: cel mai devreme, mai 1523. După numai două-trei luni, veştile acestea erau cunoscute şi în Castilia. Evenimentele dramatice din Moldova beneficiau de interesul deosebit al Habsburgilor pentru situaţia frontului antiotoman. Ecourile tendenţioase din Polonia, alimentate de boierii rebeli, îi atribuie lui Ştefăniţă o cruzime patologică. Nu vom tăgădui că violenţa este o trăsătură de caracter ereditară, atât la Ştefăniţă şi la vrednicul său fiu, Ioan cel Cumplit, cât şi la rudele lor din Ţara Românească, Vlad Ţepeş şi Mihnea cel Rău. A vorbi de „o tactică a terorii”, cu expresia unor publicişti americani specializaţi într-o mitologie macabră (Dracula şi Frankenstein), nu e, de fapt, inexact. Dar comparaţia cu Ţepeş se impune şi pe alt plan. Execuţiile comandate la masă ne amintesc de imaginea lui Vlad ospătându-se

16 I. Minea, Complotul boieresc contra lui Ştefăniţă vodă, în CI, IV, 2, 1928,

p. 188-219; N. Grigoraş, Ştefan vodă cel Tânăr şi Luca Arbore, în AIIAI, IX, 1972, p. 1-26; Horia I. Ursu, Moldova în contextul politic european (1517-1527),Bucureşti, 1972, p. 65-86. Ipoteza lansată de Maria Magdalena Székely, Obârşia lui Luca Arbure. O ipoteză genealogică, în vol. In honorem Paul Cernovodeanu, ed. Violeta Barbu, Bucureşti, 1998, p. 419-429, face din Luca Arbure chiar un membru al familiei domneşti: posibil nepot al lui Ştefan cel Mare. De văzut şi Daniela Felicia Gheorghieş, Moldova în sistemul politic internaţional. Extrase din jurnalul cancelarului Cristofor Szydlowiecki din 1523, în „Arhiva istorică a României”, s.n., vol. 1, 2, 2004, p. 308-323.

17 Şerban Papacostea, O veche tipăritură despre Moldova la mijlocul secolului al XVI- lea, în „Studii”, 22, nr. 3, 1969, p. 459-464.

Page 68: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Andrei Pippidi

68

înconjurat de ţepele în care agonizează duşmanii săi18. Una din legendele din versiunea slavă a Povestirii despre Dracula voievod pretinde că, în temniţa de la Buda, Vlad tortura şoareci şi păsări19. Mai există un caz, cel al lui Ivan cel Groaznic, a cărui sinistră reputaţie în Occident este dovedită de anumite pasaje din cronica milaneză a lui Cerbonio Besozzi20. Între alte isprăvi atribuite lui Ivan, Andrei Kurbski îl acuză că, încă de la vârsta de 12 ani, ucidea animale în chinuri21. Este un topos clasic care aparţine imaginii arhetipale a tiranului. Real sau nu, faptul căruia Ştefăniţă îşi datorează porecla a pătruns în memoria populară. Cât despre întrebarea dacă devastarea principalelor biserici catolice din Moldova a fost opera lui Ştefăniţă sau a lui Ştefan Rareş, pe care cronicarul Eftimie îl numeşte tot „Ştefan cel Tânăr” (în sensul de „cel mai nou”), un răspuns ar putea reieşi din comparaţia jurământului de credinţă al lui Alexandru Lăpuşneanu către regele Poloniei cu cele depuse de predecesorii săi, Ştefan Lăcustă şi Iliaş. Documentul din 1553 cuprinde o clauză care se va repeta şi zece ani mai târziu, în 1563: „vom îngădui să se repare şi să se clădească în ţara noastră bisericile săseşti şi armeneşti, distruse de Ştefăniţă, voievodul cel rău”22. Într-adevăr, pentru cronica moldo-polonă, Ştefan Rareş este „cel turbat”23, dar punctul de vedere oficial din vremea lui Alexandru, după căsătoria acestuia cu sora înaintaşului său, este exprimat în cronica lui Azarie, care nu găseşte

18Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş (Dracula), Bucureşti, 1998, p. 284, fiind

ilustrarea unei scene din naraţiunea slavă despre Dracula voievod. 19 Ibidem, p. 193-272. Vezi şi Samuel Pakucs-Willcocks, Michel Beheim’s

Dracula Song as a Dark Mirror for Princes, în SMIM, XXV, 2007, p. 183-196. 20 Die Chronik des Cerbonio Besozzi 1548-1563, ed. Walter Friedensburg,

Wien, 1904. 21 S.F. Platonov, La Russie moscovite, Paris, 1932, p. 104. Vezi acuzaţiile

contra lui Ivan IV în scrisoarea cneazului Andrei Kurbski, text tradus de J.L.I. Fennell în antologia ed. Serge A. Zenkovsky, Medieval Russia’s Epics, Chronicles and Tales, New York, 1974, p. 366-370. Cf. Isabel de Madariaga, Ivan the Terrible, First Tsar of Russia, New Haven & London, 2005, p. 43, 46, 162-173.

22 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 14, 150, 166. Faptul că şi catolicii erau siliţi să se convertească la ortodoxie odată cu armenii este dovedit de o cronică armenească semnalată de Maria-Mathilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru în 2002, cf. Ştefan Andreescu, Un nou izvor despre persecuţiile religioase din Moldova, în SMIM, XXI, 2003, p. 379.

23 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 185.

Page 69: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

“Belicâne” - legendă şi realitate

69

cuvinte destul de duioase pentru a-l pomeni pe „Ştefan cel Viteaz”24. Clauza cu privire la recunoaşterea altor culte decât cel ortodox lipseşte din textele anterioare din 1539 şi 1547. Această omisiune îngăduie să se presupună că bisericile armenilor şi ale saşilor, care nu erau încă decât catolice, nu aveau nevoie de vreo restaurare înainte de 1551. În legătură cu cele petrecute atunci, avem mărturia lui Macarie, a cărui cronică îi face un merit lui Ştefan Rareş din intransigenţa lui ortodoxă: „a dărâmat altarele şi a închis hramurile în care aduceau jertfe deşarte întunecaţii armeni...şi pe ei înşişi i-a adus pe toţi la Dumnezeul înţelepciunii şi la lumina adevăratului botez, pe unii de voie, pe alţii şi fără de voie”25. Este clar că la provocarea acestui val de intoleranţă au contribuit şi intervenţiile polone în Moldova, dovadă că tot Polonia este cea care va cere reparaţii după prigoana confesională, aşa că armenii, al căror comerţ de tranzit depindea de relaţia cu Lwow, au fost direct vizaţi. Totodată, n-au fost cruţate nici comunităţile catolice, ale saşilor din Baia şi Piatra. Zelul religios al noului domn, în contrast cu renegarea fratelui său, care era ca un stigmat asupra întregii familii, a urmărit să forţeze asimilarea unor alogeni totdeauna suspecţi de a forma „coloana a cincea” a politicii polone. De altfel, în timp ce respectarea calendarului tradiţional arată că armenii din Moldova rămâneau credincioşi cultului gregorian („apostolic”), fiind din acest motiv atacaţi ca eretici de către populaţia românească încă din 153426, dependenţa lor de episcopia armeană din Lwow şi Kamieniec implică adeziunea la Unirea cu Roma27. Chiar reprezentarea armenilor în scena Judecăţii de Apoi din frescele de la Probota, Humor, Moldoviţa şi Voroneţ, unde ei figurează alături de turci şi tătari, dovedeşte ostilitatea cu care Biserica ortodoxă locală privea această minoritate în tot cursul primei jumătăţi a veacului al XVI-lea28. Deşi mănăstirea Hacigadar de lângă Suceava şi biserica Sf. Cruce din acelaşi oraş au fost construite în 1512 şi, respectiv, 1521, o

24 Ibidem, p. 139. 25 Ibidem, p. 105. 26 În legătură cu diferenţa datelor la care ortodocşii şi armenii sărbătoreau

Crăciunul, ceea ce a provocat conflictul din vremea lui Petru Rareş, vezi cronica contemporană: Yaroslav R. Dachkevich, Edward Tryjarski, „La chronique de Venise”, Rocznik Orientalistyczny, XLVI, 1, 1989, p. 19, 46.

27 Jean Richard, La Papauté et les missions d’Orient au Moyen Age (XIIIe - XVe siècles), Rome, 1977, p. 267.

28 Miltos Garidis, La représentation des «nations» dans la peinture post-byzantine, în „Byzantion”, 36, 1969, p. 92-98.

Page 70: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Andrei Pippidi

70

informaţie despre distrugerea unei biserici armeneşti la Vaslui în 1526 trebuie reţinută ca indiciu al unei persecuţii chiar din timpul domniei lui Ştefăniţă. Însuşi numele Carabăţ sună foarte armeneşte. La rândul lor, „latinii” apar zugrăviţi la Moldoviţa în aceeaşi procesiune a celor meniţi unei veşnice osânde. Data picturii, 1537, coincide cu un moment al conflictului lui Petru Rareş cu Polonia, despre care se ştie că a prilejuit şi alte manifestări ale unei „propagande de război”, ca acele spectacole publice în care erau satirizaţi conducătorii regatului vecin29. La zece ani după aceea, în timpul domniei lui Iliaş, ale cărui relaţii cu Polonia erau bune, catolicii nu mai sunt reprezentaţi în marea frescă de la Voroneţ. Despre o persecuţie a armenilor sub Iliaş s-a vorbit30, punându-se în legătură mărturia picturii de la Voroneţ, din 1547, dar nerelevantă în acest caz, deoarece se încadrează într-o serie, cu decapitarea hatmanului Petru Vartic la 7 aprilie 1548. Nu e însă sigur că Vartic ar fi fost de origine armeană31. În centrul baladei „Vartici” este doamna „Ileana”, a cărei dragoste vinovată, pe care o interzice rudenia spirituală cu personajul eponim al cântecului, are consecinţele cele mai dramatice. Tot acolo apare şi un „Ştefan vodă”, din a cărui poruncă este executat „Vartici”32. Revenind la Ştefăniţă şi la represiunea brutală a opoziţiei boiereşti, M. Berza a atras demult atenţia asupra legăturii dintre revolta marii boierimi împotriva autorităţii domneşti şi situaţia economică creată în Moldova prin luarea în stăpânire de către turci a Mării Negre, ceea ce reducea considerabil participarea ţării la comerţul internaţional33. Efectul acestor împrejurări trebuie văzut în faptul că Ştefan cel Tânăr, deşi trimetea la Poartă declaraţii de devotament, adresa în acelaşi timp lui

29 Victor Eskenasy, Un nou izvor referitor la prima domnie a lui Petru Rareş, în „Studii”, 26, 1973, 1, p. 137-144.

30 Rodica Ciocan-Ivănescu, Un épisode de l’histoire des Arméniens de Moldavie au XVIe siècle, în SAO, 7, 1968, p. 215-232.

31 Voica-Maria Puşcaşu, Piatra de mormânt a hatmanului Vartic, în AG, VII (XII), 2000, 1-4, p. 113-122. Vezi Maria Magdalena Székely, Boierii lui Petru Rareş, studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 304-320, exprimându-şi îndoiala faţă de originea armenească atribuită personajului.

32 Adrian Fochi, Femeia lui Putiphar (K 2111). Cercetare comparată de folclor şi literatură, Bucureşti, 1982, p. 14-41, 255-265. Vezi şi Anton Balotă, Funcţiunea socială a cântecului bătrânesc. Balada lui Vartici, în „Revista de folclor”, 3, 1958, 2.

33 M. Berza, recenzie la Horia I. Ursu, Domnia lui Ştefăniţă Voievod. Zece ani din istoria politică a Moldovei (1517-1527), Cluj, 1940, în RHSEE, XVIII, 1941, p. 286-288.

Page 71: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

“Belicâne” - legendă şi realitate

71

Sigismund I al Poloniei un patetic apel la cruciadă, încheiat cu o ameninţare făţişă: „Să nu piară creştinătatea tocmai în zilele Măriei Voastre, căci, dacă astăzi Dumnezeu va pedepsi ţara noastră, Moldova, să nu se îndoiască Măria Voastră că mâine o să vină rândul şi pentru alte state creştine”34. Acesta fusese şi argumentul folosit necontenit de Ştefan cel Mare în tratativele cu aliaţii săi. Dar el se întâlneşte mai cu seamă în corespondenţa cu Polonia a lui Petru Rareş, a cărui exclamaţie din 1541: „pe noi ne-au dat creştinii păgânilor” dezvăluie motivul adânc al suspiciunii faţă de catolici pe care o constatăm35. Faţă de această atitudine energică şi autoritară care, înainte de Rareş, fusese şi a lui Ştefan cel Tânăr, politica boierilor nu este alta decât aceea care se poate recunoaşte până la Ieremia Movilă36. O exprimă perfect declaraţia lui Avram din Bănila în 1546: cucerirea otomană este un fapt împlinit „din păcatele domnilor noştri...nu mai avem ce face până ce nu se va milostivi Domnul să ne scoată pe noi din mâna păgânilor, sau” – adaugă solul, adresându-se lui Sigismund I – „un oarecare domnitor creştin, ca Măria Ta regească, să ne poată scăpa” etc.37. Formula „din păcatele domnilor noştri” are un sens precis în acest context, făcând aluzie la excesele autocratice de care boierimea îi învinuia atât pe Ştefan cel Mare, cât şi pe urmaşii săi direcţi. Polonia, la rândul ei, prin legăturile sale cu Occidentul, a jucat un rol capital în formarea şi difuzarea unei legende negre a lui Ştefan cel Tânăr. Aceasta s-a dezvoltat pe terenul pregătit de povestirile despre Vlad Ţepeş. Treptat, s-a ajuns la o contopire a celor doi domni omonimi, din 1523 şi din 1551, a căror politică s-a caracterizat prin independenţă faţă de Polonia şi prin maximă duritate faţă de boieri, într-un unic personaj, „Belicâne”, enigmă astfel în sfârşit dezlegată. Anecdota sinistră a fost utilizată de propaganda catolică şi, într-un mediu clerical, ea s-a putut amplifica prin referirea subînţeleasă la un joc de cuvinte în limba latină, care-i numea în batjocură „Domini canes” pe călugării din ordinul Fraţilor Predicatori, deţinătorii sanctuarului de la Siret.

34 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a II-a, Vălenii de Munte,

1925, p. 188-189. 35 Ilie Corfus, op. cit., I, p. 52. 36 Andrei Pippidi, Ieremia Movilă. Schiţă de portret, în vol. Movileştii, istorie şi

spiritualitate românească. II. Ieremia Movilă, domnul, familia, epoca, Sf. M-re Suceviţa, p. 79-92.

37 Ilie Corfus, op. cit., p. 132.

Page 72: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Andrei Pippidi

72

Totuşi, relatarea lui Pietro Martire d’Anghiera nu interesează numai un episod al istoriei politice sau ecleziastice. Ea se înscrie la locul ei într-o serie de mărturii, nu toate false, care, interpretate din punctul de vedere al notorietăţii europene a românilor, rămân multă vreme, până la intrarea în epoca modernă, într-o zonă a mitului şi, am adăuga, fără teamă de anacronism, a faptului divers senzaţional.

ANEXĂ „Mas oye un nuevo ejemplo de crueldad i precisamente por nuevo es digno de relatarse. Valaquia es una region de los sarmatas. El Principe de Valaquia – cercano a Polonia – tuvo un hijo heredero en estos tiempos, tan despiadado que, ademas de despreciar la religion, se deitaba en aplicar unos nuevos tormientos a los hombres, lo mismo que las historias nos cuentan de muchos y crueles tiranos como Falaris z Busiris. Esto heredero del reino – aun en vida de su padre – profesaba un odio profundo a todos los familiares de su progenitor. Gustaba mucho de las jaurias de perros, a los curles imponia los nombres de los servidores de su padre, tal como camerero, tesorero, despensero, economo y otros por el estilo. Mientras vivio su padre, desahogaba su crueldad en los perros. Mandaba despedazar un perro en su presencia y, a menudo, le daba muerte con sus propias manos a quel que llevaba el nombre del criado de su padre que mas odiaba. Muerto el autor de sus dias, y una vez que empuno las riendas del reino, Bramando contra ellos dio salida a su iracundia, matando a casi todos. Y no solo se daba por satisfecho el su espiritu con que los degollasen, sino que sentia un gran deleite viendo correr por el pavimento de la sala los rios de su sangre. Cuentan que no tornaba comida alguna sin que en ellas habiera efusion de sangre. Todos sus actos eran crueles, pero oye uno, el mas cruel de todos, que jamas fue oido de ningun otro: tenia por preceptor un egregio varon, designado por su padre para que lo educase como Séneca a Neron. Agitado por los estimulos de la consciencia, mando venir antes de la cena al preceptor, al cual dio muerte ante la mesa ya preparada para la comida. Cuando el padre todavia no estaba muerto por completo, hizo traer el hijo, al cual se dirigio diciendo: „Conosces a ese que esta ahi tendido?” A lo cual respondio el joven desdichado: „Lo conozco, oh, rey. Es mi padre.” Pero de nada le

Page 73: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

“Belicâne” - legendă şi realitate

73

sirvio ni el respeto, ni la piedad para con el padre. Sobre el cuerpo de este, que todavia respiraba y vomitaba sangre diuribo al hijo y lo degollo, tinendo en sangre del hijo el cadaver del padre moribundo. De esta manera llego a hacerse temible para todos. Mando venir a su presencia al Gran Canciller. Aleccionado éste con el ejemplo de los otros, se nego a obedecer. Retirose a un castillo bien fortificado y, reunido un ejército contra el Vaivoda, arrastro consigo a todo el reino. Piensan que a estas horas el Vaivoda habra sido expulsado de su reino o habra muerto a manos de los suyos”.

“BELICÂNE” - LEGEND AND REALITY

Abstract

Several 17th century sources (reports of Catholic missionaries) mention a tradition about a prince of Moldavia whose surname ‘The Dog-Skinner’ evoked scenes of unsurpassed savagery. The same notorious character had cruelly persecuted the Catholics in his country. His name was Stephen: this leaves us the choice between Stephen IV (1517-1527) and Stephen VI (1551-1552). The last one was best-known for enacting a ruthless persecution against the Armenians, in order to convert them to the Orthodox faith. The action against Catholics must have had the same meaning, but was also stirred by the clash of interests with the neighboring kingdom of Poland, a constant defender of Catholicism in that region. However, Stephen IV was a comparable figure by his autocratic dealing with his vassals. He is described as a brutal and disloyal man in a letter written in 1523 by the Italian humanist Pietro Martire d’Anghiera, who was then living at the Spanish Court. The letter describes the tremendous bloodshed that determined a rebellion against the prince among members of the Moldavian nobility. It is a significant document, certainly inspired by the Polish version of the evil practices with which the realm of Moldavia wasoppressed. The worst charges against Stephen VI will repeat what had already been said about the bad old ways of Stephen IV. Therefore, the two were confounded in the same tradition which was preserved by popular memory. Indirect evidence confirms that Armenians and Catholics had been regarded as heretics during the first half of the 16th century, at least in moments of defiance against the Ottoman Empire and Poland. Poland’s influence was always great in the West and contributed to create a Black Legend of despotism, usefully employed against the Romanians every time an opportunity presented itself of imposing religious unity as a barrier to conquering enterprises of their neighbors.

Page 74: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,
Page 75: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,
Page 76: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,
Page 77: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,
Page 78: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

SI E FATTO TURCHO: DI RICCO POVERO, DI SIGNOR SCHIAVO. BAILUL VENEŢIAN BERNARDO NAVAGERO DESPRE

TURCIREA LUI ILIAŞ RAREŞ

OVIDIU CRISTEA

La începutul relatării sale ţinută în faţa Senatului la 14 mai 1789, după revenirea din misiunea la Constantinopol, bailul Girolamo Zulian a ţinut să aducă un omagiu unui ilustru predecesor. Potrivit cuvintelor sale „Ar fi fost poate de dorit ca o persoană mai destoinică decât mine să examineze cauzele şi evoluţia declinului acestui Imperiu (= Otoman) precum [despre] cauzele şi progresele expansiunii sale a vorbit în vremuri destul de diferite de ale noastre Bernardo Navagero în celebra sa relatare citată”1. Prin urmare, relatarea lui Navagero ţinută în anul 15532 constituia încă, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, un model pentru orice supus al Serenissimei Republici care ar fi avut privilegiul de a primi o misiune pe malurile Bosforului.

Fără a se fi bucurat de ample studii monografice, Bernardo Navagero nu este totuşi o figură necunoscută pentru cei care s-au intersectat, fie şi pentru scurtă vreme, cu istoria diplomatică a Veneţiei în secolul al XVI-lea. Născut în 1507, Navagero a avut o carieră impresionantă fiind, pe rând, podestà al Padovei, senator în cetatea lagunelor, membru al Consiliului celor Zece şi secretar al dogelui. Către sfârşitul vieţii a devenit cardinal (în 1560), apoi episcop al Veronei în 1562. De-a lungul timpului a avut de îndeplinit mai multe misiuni diplomatice; a fost trimis de Serenissima Republică la dieta de la Speyer

1 Relazioni di ambasciatori veneti al Senato. Vol. XIV Costantinopoli. Relazioni inedite, a cura di Maria Pia-Pedani Fabris, Padova, 1996, p. 1041: “Converebbe anche forse chi meglio di me sapesse esaminare le cause e li progressi della precedente decadenza di quel Imperio, come delle cause e dei progressi del suo ingradimento trattò in tempi assai diversi dai nostri Bernardo Navagero nella sua celebre relazione citata”. Mulţumesc şi pe această cale d-lui Ştefan Andreescu care mi-a atras atenţia asupra acestui izvor.

2 Le Relazioni degli ambasciatori veneti al Senato durante il secolo decimosesto edited a Eugenio Alberi, s. III, vol. 3, Firenze, 1855, p. 33-110.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 79-99

Page 79: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 80

(1543), iar apoi a reprezentat cetatea Sfântului Marcu în trei dintre cele mai prestigioase capitale: Constantinopol (îndeplinind funcţia de bail între anii 1550-1552)3, Roma (1555-1559) şi Paris (1559-1560)4. Misiunea sa la Înalta Poartă nu a scăpat atenţiei istoricilor fiind analizată de Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru într-un studiu publicat în 1984, contribuţie ce a evidenţiat, pe bună dreptate, calităţile de negociator ale bailului5. Deşi nu a avut de negociat tratate de pace sau litigii teritoriale, Bernardo Navagero a dus la bun sfârşit spinoasa chestiune a achiziţionării unor cantităţi de grâne din Imperiul Otoman, a obţinut pentru Veneţia dreptul la pescuit în apele otomane şi, nu în ultimul rând, a fost în măsură să elibereze din captivitate 220 de supuşi ai Republicii6. Dincolo de relatarea susţinută în faţa Senatului la revenirea din misiune, Bernardo Navagero a transmis regulat spre metropolă 116 rapoarte, redactate între 6 august 1550 şi 28 iunie 1552, referitoare la evenimentele de seamă din Imperiul Otoman. Referirile abundente la lupta pentru supremaţie cu Habsburgii conţin şi menţiuni despre situaţia Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Dintre acestea o privire mai atentă merită a fi acordată însemnărilor despre situaţia din vara anului 1551 atunci când un domn al Moldovei, sosit la Constantinopol cu tributul datorat Porţii, a ales să îşi părăsească credinţa trecând la Islam. Aceste documente sunt, din câte ştim, în bună măsură necunoscute istoriografiei noastre. Precizarea în bună măsură are în vedere faptul că un rezumat a două dintre rapoartele lui Navagero a fost publicat de Andrei Veress în culegerea de documente privind istoria Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti în secolul al XVI-lea. Istoricul amintit a folosit un sumar al rapoartelor nu

3 Maria Pia Pedani, Elenco degli inviati diplomatici veneziani presso i sovrani ottomani, Venezia, 2000, p. 24.

4 Informaţii sumare despre familia şi cariera lui Bernardo Navagero pe site-urile www.fiu.edu/~mirandas/bios.1561.htm#Navagero; it.wikipedia.org/wiki/Bernardo_Navagero (accesate la 28.07.2009); date biografice despre bailul veneţian şi la Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Une relation vénitienne sur l’Empire ottoman à l’époque de Süleyman le Magnifique, în Varia Turcia IV. Comité International d’Etudes Pré-Ottomanes VIth Symposium Cambridge 1st-4th July 1984, ed. by Jean-Louis Bacqué-Grammont, Istanbul-Paris-Leiden, 1987, p. 136-145; republicat în Eadem, Seldjoukides, Ottomans et l’espace roumain, publié par les soins du Dr. Cristina Feneşan, Istanbul, 2006, p. 175.

5 M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Une relation vénitienne p. 175-185. 6 Ibidem; acelaşi studiu a pus în lumină rolul important pe care l-au jucat în

reuşita misiunii relaţiile lui Navagero cu dragomanii Gianesino Salvago, Yunus beg şi urmaşul acestuia, Ibrahim.

Page 80: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

81

documentele originale. Acest fapt explică şi unele neconcordanţe; unele informaţii care în rezumatul publicat de Andrei Veress se regăsesc sub data de 14 iunie sunt conţinute într-un raport expediat de bail la 20 iunie; tot astfel ştiri dintr-un rezumat purtând data 1 august au corespondent într-un avviso datat 27 iulie. Este posibil ca aceste nepotriviri cronologice să se datoreze nu atât unei neatenţii a autorului rezumatelor, cât faptului că acesta a folosit rapoarte ale bailului care nu au supravieţuit trecerii timpului.

Înainte de a prezenta conţinutul acestor rapoarte se cuvin făcute două precizări metodologice. Prima are în vedere o deficienţă pe care mi-o asum. Timpul avut la dispoziţie nu mi-a permis copierea integrală a rapoartelor bailului, aşa cum ar fi fost de dorit; am selectat doar informaţiile pe care le-am considerat de interes pentru istoria românilor, procedeu care desprinde aceste ştiri de contextul căruia îi aparţin. Astfel, anumite nuanţe se şterg şi se poate crea iluzia că interesul bailului s-a concentrat pe istoria românilor ceea ce ar fi, evident, fals. Acest neajuns este, doar în parte, suplinit de faptul că rapoartele baililor au avut o structură eterogenă fiind compuse prin reunirea totalităţii ştirilor ajunse la un moment dat în capitala imperiului. Altfel spus, fiecare avviso a fost un fel de „Jurnal” al lui Marino Sanudo în miniatură, ştirile de la Alexandria, Damasc şi Beirut fiind puse laolaltă cu cele de la Buda, Viena, din Transilvania, din Valahia sau din Moldova. În felul acesta sper că nu am distorsionat foarte mult informaţia documentului; trebuie spus, oricum, că ştirile despre Moldova constituie o rubrică separată în cuprinsul textului şi că acestea nu sunt integrate de bailul veneţian într-o viziune generală asupra politicii Imperiului Otoman în Europa Central-Răsăriteană. În plus, impresia care se degajă este că Bernardo Navagero a inclus ştirile despre Moldova doar ca urmare a convertirii lui Iliaş Rareş considerată a fi un eveniment ieşit din comun.

A doua precizare are în vedere modul de folosire a informaţiei. Evident orice istoric este tentat să compare o sursă nouă cu documente deja cunoscute referitoare la aceeaşi problemă. Chiar dacă un astfel de procedeu este legitim trebuie să ţinem cont că texte referitoare la aceleaşi evenimente ar trebui să presupună grile de lectură diferite pentru că sursele de informare, intenţiile, data de redactare, dimensiunile textului au fost altele. Pentru cazul turcirii lui Iliaş Rareş mă mulţumesc să semnalez faptul că o parte dintre informaţiile lui Navagero se regăsesc într-o formă sau alta în rapoartele solului Habsburgilor, Giovanni Maria Malvezzi.

Page 81: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 82

Este greu de spus dacă sursa/sursele de informaţie a celor doi a/au fost aceeaşi/aceleaşi. Navagero a datorat o parte din însemnările lui Yunus beg, acelaşi personaj fiind apreciat ca foarte favorabil intereselor lui Ferdinand I într-o scrisoare trimisă de Malvezzi la 17 aprilie 15517. Ar fi de asemenea de notat că la 17 decembrie 1550 Malvezzi se plângea că, spre deosebire de predecesorul său, Alvise Rhenier, Bernardo Navagero nu îi împărtăşea veştile pe care le expedia la Veneţia8 şi ar fi de ştiut în ce măsură această discreţie a fost păstrată de reprezentantul Veneţiei pe toată perioada misiunii sale. Dacă este să dăm crezare lui Malvezzi relaţiile nu s-au îmbunătăţit, un raport aprilie 1551 precizând că Navagero este „un mare ticălos şi pe unde poate caută şi nu se dă în lături de la orice rele intenţii la adresa Majestăţii Voastre”9. Prin urmare este puţin probabil ca cei doi emisari să se fi influenţat reciproc în ştirile pe care le-au transmis în legătură cu convertirea lui Iliaş Rareş.

În sfârşit, menţionez că am preferat să aranjez evenimentele în succesiunea lui Bernardo Navagero, nu în felul în care au fost reconstituite de istoriografia modernă. A comenta un text de secol XVI pornind de la achiziţiile cognitive ale unei şcoli istoriografice ar însemna o distorsionare în plus pentru că valoarea de adevăr sau de fals a documentului ar fi stabilită pornind nu de la conţinutul intrinsec al acestuia, ci prin aşezarea pe un pat al lui Procust. În plus, acest pat al lui Procust este creat nu în urma unei cunoaşteri nemijlocite a subiectului, ci printr-un proces de cercetare care presupune o sumedenie de aproximări şi simplificări.

7 Austro-Turcica 1541-1552. Diplomatische Akten des habsburgischen

Gesandtschaftsverkehrs mit der Hohen Pforte im Zeitalter Süleymans des Prachtigen, bearbeitet von Srecko M. Dzaja unter Mitarbeitet von Günther Weiss, München, 1995, doc. 220, p. 575: “spero de haver bon aiuto da Jonusbey el qual è risanato et è molto favorevole alli negotii de V.re M.tà”.

8 Austro-Turcica 1541-1552, doc. 201, p. 534: “o sia per comissione della Signoria, o sia per malignita particulare, o negligentia de questo bailo novo ditto messer Bernardo Navagiero (…) bailo qua, non se continua con quella diligentia qual faceva el bailo passato meser Alouisio Rhenier a darme con diligentia et amorevoleza li avisi per tempo quando che expediva a Venetia”.

9 Austro-Turcica 1541-1552, doc. 220, p. 577: “Questo Navagero, bailo de’ Venetiani, si è un gran tristo et dove puole cercha et non mancha de far ogni malo oficio contra le V.re M.ta, dando le botte et ascondendo le braccie”.

Page 82: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

83

22 mai 1551: Voievodul Bogdaniei intră în scenă Raportul întocmit la această dată cuprinde rezumatul unei audienţe

acordată bailului de marele vizir, Rustem paşa, discuţia concentrându-se pe problema relaţiilor habsburgo-otomane. Marele vizir îşi manifesta nemulţumirea faţă de manevrele diplomatice ale lui Ferdinand de Habsburg şi faţă de pregătirile militare ale acestuia. Pentru Rustem paşa asemenea proiecte nu aveau sorţi de izbândă pentru că, pe de o parte, fratele Gheorghe nu l-ar fi trădat pe fiul lui Ioan Zapolya, iar pe de altă parte pentru că Poarta dispunea de o forţă militară superioară la care se adăugau oştile tătarilor, Ţării Româneşti şi Moldovei10. Interesantă în analiza demnitarului otoman este afirmaţia că sultanul nu avea nevoie de bani şi că deşi ar fi putut impune Habsburgilor un tribut de 200 000 de ducaţi pe an, s-a mulţumit doar cu simbolica sumă de 30 000 de ducaţi. Dialogul a sondat şi intenţiile Veneţiei, Rustem paşa afirmând că pe lângă un ajutor militar de 50 000 de oameni trimis de Carol Quintul, Ferdinand I s-ar fi întemeiat şi pe încheierea unei alianţe cu Franţa, Veneţia şi alţi principi creştini. Aceste informaţii, care sosiseră direct de la Viena, au fost negate de bail care a replicat că Veneţia nu intenţiona să rupă pacea cu Imperiul Otoman. Finalul raportului din 22 mai include primele informaţii despre Moldova. Acestea precizau că din „Vallachia bassa” numită şi „Bogdania” a sosit un voievod. Data sosirii nu este menţionată, Navagero dovedind o uşoară imprecizie prin formula „zilele acestea” (questi di). Foarte probabil intrarea în capitala Imperiului Otoman a avut loc la 21 mai dată menţionată într-un raport al ambasadorului Habsburgilor la Poartă, Giovanni Maria Malvezzi11.

Fără a menţiona numele domnitorului, bailul preciza că este cel mai mare dintre cei trei fraţi şi că mama acestora joacă un rol important în conducerea ţării. Motivele acestei sosiri erau legate, potrivit aceluiaşi raport, de obligaţia asumată de Petru Rareş de a se prezenta la fiecare trei

10 Acelaşi punct de vedere se regăseşte într-un document din 17 mai 1551 în

care turcii o informau pe regina Isabella că se poate folosi de oştile din Ţara Românească şi Moldova împotriva imperialilor, v. Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. I, Acte şi scrisori (1527-1572), Bucureşti, 1929, doc. 48, p. 47.

11 Hurmuzaki, Documente, II/1, Bucureşti, 1891, doc. CCXXXVIII, p. 263. Aceeaşi dată fusese propusă de d-l Andrei Pippidi, Criza politică din Moldova anilor 1547-1564. O mărturie neaşteptată, RI, XVI, 2005, 1-2, p. 156.

Page 83: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 84

ani la Poartă pentru a săruta mâna sultanului12. Această îndatorire nu fusese însă respectată cum nu fusese nici cea care ar fi obligat pe domnul Moldovei să dăruiască în fiecare an doi cai „cancelarului” (stebangibassi)13 Porţii.

Raportul veneţian sugerează deci că iniţiativa înfăţişării în faţa sultanului ar fi aparţinut Porţii care ar fi trimis poruncă domnului Moldovei să se prezinte de urgenţă la Constantinopol. Ar fi însă hazardat să considerăm această opinie drept decisivă deoarece în redactarea raportului său Navagero a utilizat exclusiv perspectiva otomană. Chiar şi aşa este de remarcat precizarea conform căreia Iliaş Rareş ar fi refuzat să ofere caii menţionaţi anterior preferând să cheltuiască 100 000 de ducaţi pentru a cumpăra ţesături scumpe pe care să le ofere sultanului. În acest punct Navagero inserează o notă referitoare la dezamăgirea negustorilor care sperau să obţină profit din vânzarea unor asemenea stofe. Potrivit unei dispoziţii a marelui vizir ţesăturile urmau a fi achiziţionate de la tezaurul (casna) imperial ceea ce însemna că sultanul făcea cea mai profitabilă afacere. Vindea o marfă la preţul dorit pentru ca, ulterior, să o primească în dar. În acest prim text portretul domnului Moldovei este foarte slab conturat; informaţiile sunt corecte, dar insuficiente. Nu i se dă numele, dar, în schimb, i se precizează vârsta – 22 de ani14 – ceea ce intră în dezacord cu mărturia lui Antonio Pandolfi, valorificată de Andrei

12 Acelaşi interval de timp este menţionat şi de Malvezzi, loc. cit.: „El Signor Moldavo alli vinti uno del presente e venuto qua con cento cavalli vel circa a basar la man al Turcho perche e obligato a venire ogni tre anni in persona con un presente”; acelaşi document e publicat în Austro-Turcica 1541-1552, doc. 229, p. 590. Georgeta Ignat, Dumitru Agache, Cu privire la politica urmaşilor lui Petru Rareş, AIIAI, XV, 1978, p. 159 au interpretat greşit cuvintele „e venuto qua con cento cavalli vel circa” care spun că Iliaş s-a prezentat cu o suită de aproximativ 100 de persoane, nu că a oferit în dar 100 de cai. Este adevărat că un raport ulterior al lui Malvezzi menţionează un dar în cai, dar fără a menţiona o cifră.

13 Probabil o formă coruptă pentru ser nişandji; mulţumesc d-lui Nagy Pienaru pentru această sugestie.

14 Desigur vârsta indicată de veneţian este una orientativă, chiar dacă este de presupus că şi această informaţie i-a fost oferită de dragomanul Porţii, Yunus beg. Dacă această cifră este corectă anul naşterii ar fi 1529. Pentru alte puncte de vedere în privinţa anului naşterii lui Iliaş vezi Georgeta Ignat, Dumitru Agache, Cu privire la politica, p. 151 “născut prin 1530”; Constantin Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881, vol. I, sec. XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 589 observa că „nu se ştie când s-a născut Iliaş”; pentru începutul anului 1531 s-a pronunţat Ştefan S. Gorovei, Familia lui Petru Rareş, în vol. Petru Rareş, coord. Leon Şimanschi, Bucureşti, 1978, p. 268.

Page 84: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

85

Pippidi15 şi Gianluca Masi16, potrivit căreia Iliaş Rareş ar fi avut 20 de ani la data urcării pe tron.

Este greu de apreciat cât credit poate fi acordat mărturiilor lui Navagero şi Pandolfi. Ultimul a scris la o oarecare distanţă faţă de evenimente17, în timp ce bailul a obţinut informaţiile referitoare la Moldova dintr-o sursă de primă mână, mai exact de la dragomanul Yunus beg18, personaj apropiat lui Iliaş Rareş şi înainte şi după turcire. Chiar dacă acest amănunt ar pleda în favoarea corectitudinii informaţiei este de remarcat că vârsta de 22 de ani nu se corelează cu alte date despre familia lui Petru Rareş. Cum Petru Rareş s-a căsătorit cu Elena Brancovici în aprilie 1530 şi cum rapoartele lui Navagero nu fac nici cea mai mică aluzie că aceasta i-ar fi fost mamă vitregă lui Iliaş, cred că anul de naştere al fiului cel mare a lui Petru Rareş propus de d-l Ştefan S. Gorovei este cel mai probabil19.

Documentul din 22 mai nu menţionează nimic în privinţa intenţiilor domnului Moldovei şi dă drept unic motiv al prezenţei acestuia

15 Andrei Pippidi, Criza politică, p. 153-168. 16 Gianluca Masi, La lettera di Antonio Pandolfi a Piero Machiavelli sulle

vicende del principato di Moldavia negli anni 1547-1563 (Cod. Pal. 815 della Biblioteca Nazionale Centrale di Firenze), în AIRCRUV, VI-VII, 2004-2005, p. 363-386. Autorul citat se raliază opiniei exprimate de Ştefan S. Gorovei considerând că vârsta dată de Pandolfi este eronată.

17 Aproape 13 ani distanţă scrisoarea expediată lui Piero Machiavelli purtând data de 4 februarie 1564; textul scrisorii a fost publicat integral aproape concomitent de Andrei Pippidi, Criza politică, p. 162-168; Gianluca Masi, La lettera, p. 379-386. Pandolfi exagerează cu siguranţă în privinţa vârstei lui Petru Rareş despre care spune că avea în 1546 în jur de 90 de ani. Exagerarea este sesizată deopotrivă Andrei Pippidi, Criza politică, p. 155 şi nota 10 şi de Gianluca Masi, La lettera, p. 368.

18 Grec de origine Yunus beg a avut o carieră îndelungată ca dragoman al Porţii. A îndeplinit mai multe misiuni diplomatice la Veneţia (v. Maria Pia Pedani-Fabris, In nome del Gran Signore. Inviati ottomani a Venezia dalla caduta di Costantinopoli alla Guerra di Candia, Venezia, 1994, p. 144-153), a fost un adversar redutabil al lui Aloisio Gritti şi se pare că a avut o influenţă notabilă în relaţiile cu Iliaş Rareş (vezi mai jos). Data morţii sale este una controversată, dar potrivit unui raport al lui Angelo Rachani către Ferdinand I ar fi murit la 22 iunie 1551 de hidrofizie (v. Austro-Turcica, doc. 237, p. 610).

19 Ştefan S. Gorovei, Familia lui Petru Rareş, în vol. Petru Rareş, coord. Leon Şimanschi, Bucureşti, 1978, p. 268. La discuţiile pe marginea comunicării d-l profesor Andrei Pippidi a fost de părere că tensiunile dintre Iliaş Rareş şi Elena Brancovici, amintite de textele lui Navagero ar fi un indiciu în sprijinul ideii că Iliaş s-ar fi născut dintr-o căsătorie anterioară.

Page 85: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 86

la Poartă respectarea unei clauze din tratatul de pace încheiat de predecesorul său20. Dacă datele lui Navagero sunt corecte, în 1551 se împliniseră zece ani de când un principe al „Bogdaniei” nu se mai prezentase în faţa sultanului21. Motivele acestei atitudini nu sunt menţionate de textul la care ne referim, dar chiar şi aşa, însemnarea adaugă o notă interesantă la capitolul relaţiilor lui Petru Rareş cu Poarta în a doua domnie22.

6 iunie: o decizie neaşteptată Următoarele cinci rapoarte ale lui Navagero nu mai menţionează

nimic în legătură cu Iliaş Rareş. Abia la 6 iunie bailul veneţian revenea cu informaţii suplimentare. Date din acest raport au fost semnalate istoriografiei noastre de d-l Ştefan Andreescu care a utilizat un rezumat întocmit la 4 iulie de Lodovico Beccadelli, nunţiul apostolic la Veneţia23. Originalul este, evident, mult mai amănunţit în date referitoare la primirea domnului Moldovei la sultanul Suleyman Magnificul, ceremonie ce avusese loc la 28 mai. Cortegiul ar fi fost impunător putând fi numărate 239 de persoane care ar fi purtat daruri de preţ incluzând ţesături cu fir de aur, mătăsuri, ţesături de lână. Valoarea totală a acestor cadouri nu este

20 Potrivit cronicii lui Eftimie (Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI

publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 121) acesta a fost şi motivul invocat de domn în faţa sfatului ţării. Totodată cronicarul face aluzie şi la zvonurile care circulau cu privire la dorinţa lui Iliaş de a se turci: „mă duc la împărat să uşurez şi să scad haraciul ţării şi al săracilor şi nu, cum spun oamenii, că merg pentru turcire, iar cine va face astfel de vorbe împotriva mea va fi pedepsit cu capul”. Este greu de spus însă dacă acest text reflectă cu exactitate discursul domnului sau dacă este o construcţie post-factum. Georgeta Ignat, Dumitru Agache, Cu privire la politica, p. 158 erau de părere că porunca de a se prezenta la Poartă a avut în vedere reconfirmarea în domnie, nu motivarea trecerii la Islam.

21 Iliaş mai adusese tributul şi peşcheşul datorat Porţii în 1544, dar la acea dată domn al Moldovei era încă Petru Rareş, v. documentele otomane cu traducere şi comentariu la Mihai Maxim, Noi documente turceşti privind Ţările Române şi Înalta Poartă (1526-1602), Brăila, 2008, doc. 29-30, p. 172-179.

22 Pentru această problemă, v. C. Rezachevici, Politica externă, în vol. Petru Rareş, coord. Leon Şimanschi, Bucureşti, 1978, p. 229-265.

23 Ştefan Andreescu, În legătură cu proiectul lui Iliaş Rareş, în AIIAI, XIX, 1982, p. 653-654. Beccadelli dă data de 7 iunie pentru raportul transmis din Constantinopol. Dacă nu este o greşeală, atunci este posibil ca nunciul apostolic să fi avut sub ochi un text astăzi pierdut.

Page 86: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

87

menţionată24, dar potrivit raportului anterior, din 22 mai, s-ar fi ridicat la 100 000 de ducaţi. Este greu de spus dacă această sumă includea doar darurile făcute sultanului sau şi pe cele oferite altor demnitari. Deşi soluţia a doua pare mai plauzibilă, suma este probabil exagerată întrucât un alt ambasador occidental aflat în misiune la Istanbul, Giovanni Maria Malvezzi, menţiona că Iliaş Rareş ar fi făcut daruri în cai, argintărie, stofe de aur şi mătăsuri în valoare de 25 000 de ducaţi25.

La 6 iunie Bernardo Navagero adăuga faptul că marele vizir primise la rândul său cadouri în valoare de 10 000 de ducaţi în momentul în care domnul Moldovei i se înfăţişase în audienţă. În timpul desfăşurării acesteia, Iliaş Rareş mărturisise că avusese dorinţa de a se turci ceea ce i-a atras felicitările lui Rustem paşa împreună cu promisiunea de a-i sprijini cererea în faţa sultanului. Potrivit acestui avviso Iliaş Rareş a luat decizia fără a se consulta cu supuşii săi; reacţia acestora la aflarea veştii a fost negativă fapt ce l-ar fi îndemnat pe domnul Moldovei să încerce să retracteze. În fapt, dedesubturile întregii afaceri sunt greu de sesizat; se pare că în ezitarea lui Iliaş vodă a cântărit mai mult părerea lui Yunus beg decât reacţia nefavorabilă a boierilor. Argumentele acestui prieten apropiat (amicissimo e molto intrinsico)26, deşi nu sunt menţionate,

24 O situaţie similară se regăseşte în cazul rapoartelor trimise de solul lui

Ferdinand de Habsburg, Giovanni Maria Malvezzi. Raportul din 22 mai (Hurmuzaki, Documente, doc. CCXXXVIII, p. 263) nu menţionează valoarea totală a darurilor, lacună completată în raportul întocmit la 1 iunie (ibidem, doc. CCXXXIX, p. 263). Pentru peşcheşurile oferite în această vreme de domnii români sultanului şi dregătorilor otomani v. M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Sur le peşkeş du Bayram envoyé à la Porte par les Principautés Roumaines (XVIe-XVIIIe siècles) în Eadem, Seldjoukides, Ottomans et l’espace roumain, p. 611-621 (pentru perioada Petru Rareş-Ştefan Rareş p. 613); vezi şi consideraţiile generale ale lui Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1996, p. 214-215.

25 Hurmuzaki, Documente, doc. CCXXXIX, p. 263; cf. Austro-Turcica 1541-1552, doc. 230, p. 593: „El Signor moldavo alli 25 del presente ha basato la mano al Signor turcho et gli ha fatto un presente de cavalli, argenti et drappi di oro et seta de valuta de vinticinque milia ducati et ha domandato al Signor turcho cinque cento ianizeri per tenergli nel suo paese et per recuperare certi soi castelli verso la Transilvania”.

26 Şi alte documente sugerează că dragomanul avea influenţă pe lângă domnul Moldovei. În decembrie 1548 Giovanni Maria Malvezzi nota că un ceauş trimis în Ţara Românească şi Moldova a primit, pe lângă împuternicirile sultanale şi o scrisoare a lui Yunus pentru Iliaş Rareş. Scrisoarea ar fi fost expediată la cererea marelui vizir Rustem paşa, dar este interesant că Malvezzi menţionează doar pe domnul Moldovei ca

Page 87: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 88

trebuie să fi avut un impact semnificativ dacă l-au convins pe domnitor să se răzgândească. Era însă prea târziu.

Reacţia lui Rustem paşa la această tentativă de retractare nu a fost deloc binevoitoare, demnitarul otoman ameninţându-l pe domn că nu va uita ofensa. Era vorba nu numai de înşelarea bunei credinţe a marelui vizir, dar – fapt mult mai grav – de o minciună spusă sultanului chestiune ce ar fi implicat nu numai pedepsirea vinovatului, ci şi a celor care îl îndemnaseră să dea înapoi. În faţa acestei situaţii Iliaş Rareş a solicitat din nou sfatul lui Yunus beg. Acesta, temându-se pentru capul său, i-a trimis vorbă printr-un om de încredere, pe nume Mustafa, să îşi ţină promisiunea iniţială şi astfel Iliaş Rareş a devenit musulman cu numele de Mehmed, împreună cu el turcindu-se un slujitor (un suo cameriero) şi alţi patru de la curtea sa. Gestul ar fi fost primit cu mare satisfacţie la Poartă, proaspătul turcit primind sandjacatul Silistrei, aflat la hotarele Moldovei, împreună cu un venit de 16 000 de ducaţi. Textul afirmă chiar că turcii au unit două unităţi administrative – Silistra şi Moncastro – sub conducerea fostului domn al Moldovei. A urmat sărbătorirea circumciziei (ritaglio) în palatul care aparţinuse lui Ibrahim paşa de lângă hipodrom27, palat care, potrivit unei alte mărturii i-ar fi oferit în dar proaspătului beg al Silistrei28. În descrierea celebrării textul alătură termenul de “nuntă” (nozze) celui de sărbătoare (festa); contextul însă nu sugerează că proaspătul musulman s-ar fi căsătorit şi nici rapoartele lui Malvezzi nu menţionează nimic în acest sens. Mărturia mai târzie a lui Pandolfi menţionează însă că lui Mehmed beg îi fusese dată în căsătorie o fiică a unui paşă29. Este greu de spus ce surse a avut la dispoziţie Pandolfi în redactarea scrisorii sale către Piero Machiavelli. În orice caz unele dintre informaţiile sale nu sunt corecte (turcirea nu s-a produs a treia zi după sosirea la Constantinopol, ci la 30 mai, adică după 9 zile; Mehmed beg a fost numit beg de Silistra nu de San Giaco) şi, drept urmare, şi această informaţie trebuie privită cu prudenţă.

destinatar al scrisorii, nu şi pe cel al Ţării Româneşti (v. Austro-Turcica, doc. 113, p. 325).

27 Aceeaşi informaţie se regăseşte în raportul lui Malvezzi din 1 iunie 1551, Hurmuzaki, Documente, doc. CCXXXIX, p. 263.

28 Raport al lui Malvezzi către Ferdinand I, v. Austro-Turcica, doc. 230, p. 593. 29 Andrei Pippidi, Criza politică, p. 163; Gianluca Masi, La lettera, p. 381 cu

unele mici diferenţe de transcriere.

Page 88: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

89

Revenind la raportul lui Navagero acesta dezminţea zvonurile potrivit cărora la evenimentele amintite fuseseră prezenţi vizirii şi aga ienicerilor, dar, chiar şi în absenţa acestora, ceremonia a fost una de amploare sultanul eliberând cu această ocazie un mare număr de prizonieri30.

Toate aceste fapte au stârnit curiozitatea bailului care menţionează în raportul său că a dorit să afle de ce domnul Moldovei a luat decizia de a-şi lepăda credinţa. Unele voci susţineau că, în această hotărâre, cântărise greu viaţa desfrânată a mamei prinţului. Deşi Iliaş făcuse să fie ucis unul dintre favoriţii mamei sale, nu fusese în stare să curme năravul acesteia. Ar fi tentant să apropiem această informaţie de enigma care învăluie încă moartea portarului Sucevei, Petru Vartic31. Ar fi tentant, însă riscant. În primul rând pentru că, în ipoteza în care Vartic ar fi fost amantul Elenei Rareş32, ceea ce textul nu afirmă, ar fi greu de explicat cum de acesta a fost înmormântat, fie şi sub o placă de mormânt extrem de simplă, la Probota, ctitoria lui Petru Rareş33. În plus, documentul veneţian menţionează că favoriţii doamnei Moldovei erau tineri ceea ce ar corespunde cu greu situaţiei lui Petru Vartic în 154834. În sfârşit, lipsa oricăror repere în textul lui Navagero face extrem de riscantă identificarea între un favorit al Elenei Rareş ucis din porunca domnului la o dată neprecizată şi Petru Vartic executat din ordinul aceluiaşi la 7 aprilie 154835.

Alte voci susţineau că fiul mijlociu al lui Petru Rareş, Ştefan, se bucura de preţuirea tuturor, inclusiv a mamei36; astfel, temându-se de a nu fi înlăturat şi ucis, Iliaş a ales să se turcească sperând apoi ca, cu sprijinul

30 Informaţie datorată tot ambasadorului Habsburgilor care vorbeşte de „gran feste” (Austro-Turcica, doc. 230, p. 593).

31 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 304-305.

32 Ibidem, p. 319 respinge posibilitatea unei legături amoroase între personajele amintite. Această relaţie a fost sugerată pe baza baladei “lui Vartici” care a circulat în Ţara Românească şi Banat, nu şi în Moldova. Aceeaşi opinie la Andrei Pippidi, Criza politică, p. 158.

33 Datorez această observaţie d-nei Voica-Maria Puşcaşu căreia îi mulţumesc şi pe această cale pentru sugestiile şi informaţiile oferite în privinţa săpăturilor de la mănăstirea Probota.

34 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 313 35 Ibidem, p. 317-318. 36 Această opinie şi în rezumatul lui Lodovico Beccadelli valorificat de Ştefan

Andreescu, În legătură, p. 653-654.

Page 89: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 90

Porţii, să devină beilerbey al Moldovei37. Prin urmare, explicaţiile oferite de Navagero pentru trecerea la Islam a lui Iliaş Rareş nu fac nici cea mai vagă aluzie la obiceiurile turceşti ale acestuia, de care vorbesc cronica lui Eftimie, Grigore Ureche38 sau Antonio Pandolfi39.

Fără a înclina spre vreuna dintre cele două explicaţii propuse, Bernardo Navagero era totuşi de părere că ultima soluţie era prea puţin probabilă pentru că Bogdania era o ţară creştină şi că, prin turcirea sa, domnitorul devenise din bogat sărac, din stăpân sclav. Această judecată este susţinută de o precizare dintr-un raport ulterior, elaborat la 20 iunie, în care veniturile anuale ale Moldovei erau estimate la peste 120 000 de ducaţi din care se plăteau sultanului 28 000 în contul haraciului şi alte 5 000 în contul diverselor obligaţii faţă de Poartă. Ţara putea strânge o oaste de 30 000 de călăreţi obligaţi să îşi urmeze domnul, pe cheltuiala

37 Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-

XVIII, Bucureşti, 1983, p. 102: “Iliaş Rareş a avut poate impresia că repetă soarta tatălui său, alungat de boieri în 1538 ca să revină apoi cu ajutorul sultanului”.

38 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958. Potrivit cronicarului domnul era înconjurat de sfetnici tineri turci „cu care ziua petrecea şi se dezmierda”, iar noaptea petrecea cu turcoaice. „În vedere se arăta creştinu, iar noaptea în slobozenie mahmetenească”. Textul lui Ureche face apel la un întreg arsenal de mijloace pentru a sublinia grozăvia fărădelegii domnului. Acesta ar fi atras mânia lui Dumnezeu asupra ţării „copacii şi pomii şi viile secase de geruri mari”. Toate aceste afirmaţii întăresc impresia că, oricât de temeinice ar fi fost motivele renegării credinţei, pentru oamenii timpului gestul a fost unul inacceptabil. Aproape fiecare istoric care s-a ocupat de momentul turcirii a căutat să propună o explicaţie pentru decizia fiului cel mare al lui Petru Rareş. N.C. Bejenaru, Turcirea lui Iliaş Rareş, în „Anuarul Liceului Kogălniceanu”, Iaşi, 1932, p. 47-52; Idem, Politica externă a lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi,1935, p. 10-11 a considerat că politica polonă l-ar fi împins pe domn la acest gest extrem Pentru alte puncte de vedere privind turcirea fiului cel mare a lui Petru Rareş, v. Nicolae Iorga, Două texte greceşti privitoare la ţările noastre, I. Turcirea lui Ilieş-Vodă Rareş, RI, XIX, 1933, p. 1-6 pune în paralel o Omilie a unui călugăr din Zante, Pahomie Rusanos, cu textul cronicii lui Eftimie. Pentru Nicolae Iorga intenţia lui Iliaş a fost „de a domni ca musulman, din neam în neam, asupra unei Moldove reînfiiţate în vechile hotare (p. 5); Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 101 consideră că gestul reflectă „tendinţa Porţii de a subordona complet Moldova” şi, totodată, că această tendinţă s-a suprapus peste un conflict intern între domn şi boierime. Un bilanţ al tuturor punctelor de vedere poate fi găsit la C. Rezachevici, Cronologia, p. 591, care găseşte o explicaţie în „lovitura de stat” organizată de Ştefan Rareş (ibidem, p. 595). Toată construcţia autorului menţionat se bazează pe simplele sale supoziţii, nu pe vreun document de epocă.

39 Andrei Pippidi, Criza politică, p. 163; Gianluca Masi, La lettera, p. 369.

Page 90: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

91

acestuia, oriunde ar fi poruncit. Valoarea haraciului menţionată de Navagero este mai mare decât suma acceptată de istoriografie pentru tributul plătit de Moldova începând cu a doua domnie a lui Petru Rareş până în 155140. În lipsa unor date suplimentare orice comentariu ar fi hazardat41. Ar fi totuşi de notat că, în relatarea susţinută în faţa Senatului, Bernardo Navagero dă pentru haraciul Moldovei cifra de 160 000 de galbeni, cuantum imposibil de acceptat pentru perioada exercitării funcţiei de bail la Constantinopol42.

Finalul raportului din 6 iunie menţiona şi un avertisment dat de marele vizir boierilor care îl însoţiseră pe Rareş la Poartă. Rustem paşa a trimis vorbă moldovenilor ca durerea şi nemulţumirea provocată de trecerea la Islam a lui Iliaş Rareş, să nu-i împingă să facă o nebunie pentru că spada sultanului era lungă şi putea ajunge oriunde.

20 iunie: Illioscho che vuol dire Helya Destinatarii rapoartelor bailului au trebuit să aştepte până la

20 iunie pentru a afla, în cazul în care ar fi avut curiozitatea, numele creştin al noului beg de Silistra. Informaţia i-a fost oferită lui Navagero de Yunus beg care i-a spus că numele acestuia era “Iliaşcu ceea ce vrea să însemne Ilie”. Sub această sintagmă Bernardo Navagero afirmă, într-o manieră stângace, că numele principelui era un diminutiv al lui Ilie/Elias.

40 Mihai Berza, Haraciul Moldovei şi al Ţării Româneşti în secolele XV-XIX, SMIM, II, 1957, p. 10 dă cifra de 12 000 de galbeni pentru a doua domnie a lui Petru Rareş. Potrivit aceluiaşi istoric o mărire a tributului cu 5 000 de galbeni ar fi avut loc la urcarea pe tron a lui Ştefan Rareş, temeiul acestei opinii fiind rezumatul unui raport al lui Bernardo Navagero publicat de Andrei Veress, Documente, doc. 53, p. 52. Nici rezumatul publicat de Veress, nici forma sa lărgită (vezi anexa doc. IV) nu afirmă că această sporire s-a produs, ci doar că Ştefan Rareş era dispus să plătească 5 000 de galbeni în plus Porţii faţă de haraciul oferit de fratele său. Mihai Maxim, Noi documente turceşti, p. 177-178 estimează cuantumul tributului plătit de Moldova în 1544 cuprins între 15 000 şi 25 000 de galbeni. Pentru istoricul amintit mărirea haraciului nu s-a produs la începutul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş ci, mai probabil, la urcarea pe tron a lui Iliaş. Pentru tributul Moldovei la mijlocul sec. XVI vezi şi Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară, p. 212-213.

41 Habsburgii plăteau în aceeaşi perioadă tot 30 000 de ducaţi, în timp ce Ţara Românească a plătit 20 000 de galbeni între 1541-1545 şi 50 000 în 1546. Pentru aceste ultime cifre, v. Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară, p. 213.

42 M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Une relation vénitienne, p. 178-179 subliniază pe bună dreptate eroarea. Greşeala este cu atât mai surprinzătoare cu cât Navagero însuşi oferise cifre mult mai apropiate de valoarea corectă pe perioada exercitării funcţiei sale.

Page 91: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 92

Acelaşi Yunus beg i-a oferit informaţii despre puterea şi bogăţia principatului Moldovei. Potrivit acestor estimări „Bogdania” avea un venit anual substanţial şi o forţă militară de luat în seamă. Raportul mai menţionează detaliul că, după trecerea la Islam, Mehmed beg primise foarte multe daruri dintre care un iatagan bătut cu nestemate în valoare de 10-15 mii de ducaţi43 şi adaugă că, şi după convertire, relaţia dintre fostul domn şi Yunus beg a rămas la fel de bună, ultimul fiind un fel de tutore a proaspătului musulman.

27 iulie: ecouri din Moldova După alte opt rapoarte cu menţionări ocazionale ale Moldovei în

contextul luptelor pentru controlul Transilvaniei, cel din 27 iulie oferă unele informaţii despre situaţia succesorului lui Iliaş. Poarta trimisese un ceauş care, potrivit mărturiei lui Navagero a revenit la Istanbul în seara zilei de 26 iulie. La mai puţin de o zi distanţă bailul veneţian era deja în măsură să îşi informeze superiorii despre veştile aduse de acesta din Moldova, fapt ce ilustrează eficienţa serviciului de informaţii al Serenissimei. Noul domnitor se arătase dispus să plătească 5 000 de ducaţi în plus faţă de tributul plătit până atunci de fratele său şi acceptase să plătească alţi 10 000 de ducaţi pentru armarea flotei otomane. Potrivit ştirilor aduse, Ştefan Rareş (nenumit în text) declarase că dacă fratele său nu s-ar fi turcit l-ar fi ucis pentru a-i lua tronul; de asemenea, noul domn dezminţea faptul că s-ar fi înţeles cu regele Poloniei susţinând, dimpotrivă, că este bucuros să facă, cu ajutorul Porţii, război acestuia. În ce măsură această intenţie era reală este greu de apreciat. Un alt raport al lui Navagero, redactat la 19 octombrie 1551 includea mărturia unui polon închis la Edi Küle potrivit căreia Ştefan Rareş ar fi făcut un demers contrar pe lângă regele Sigismund al II-lea August căruia i-ar fi oferit 15 000 de luptători în caz de război cu Imperiul Otoman. Regele ar fi replicat că nu putea avea încredere în aceste promisiuni şi că pentru a-i câştiga încrederea trebuia să i-l dea ostatic pe fratele mai mic, Constantin Rareş.

Nici informaţiile din 27 iulie, nici cele din octombrie nu sunt comentate în nici un fel şi nu sunt completate nici cu viziunea Porţii faţă de aceste proiecte. În iulie reacţia turcilor lipseşte foarte probabil din

43 Cf. rezumatul publicat de Andrei Veress, Documente, doc. 48, p. 48.

Page 92: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

93

cauza rapidităţii cu care Navagero a inserat în depeşa sa informaţiile primite.

15 august: poveste fără sfârşit Ultimele referiri ample la situaţia Moldovei datează din 15 august.

Iliaş Rareş, la acea dată Mehmed, bei al Silistrei, nu mai apare, în schimb este prezentată situaţia destul de tulbure care domnea în Bogdania. Un pretendent se ridicase împreună cu alţi pribegi moldoveni împotriva lui Ştefan Rareş44. Domnul pornise cu toate forţele împotriva lui şi în toată această conjunctură agitată un ceauş fusese trimis în Moldova, la îndemnul beilerbeyului Rumeliei pentru a-i solicita lui Ştefan Rareş să intervină cu oastea sa în Transilvania în sprijinul facţiunii pro-otomane. Emisarul Porţii fusese însă oprit la hotarul ţării, moldovenii oferindu-se să transmită poruncile fără însă a-i permite mesagerului să-şi continue drumul. Potrivit lui Navagero ceauşul predase împuternicirile şi se prezentase apoi beilerbeyului care îl expediase apoi spre capitală pentru a povesti cele întâmplate. Episodul trebuie înţeles nu ca un act de ostilitate la adresa Porţii, cât ca o măsură de prudenţă din partea lui Ştefan Rareş. Foarte probabil domnul şi cei fideli acestuia s-au temut ca ceauşul să nu fie în posesia unui ordin de mazilire sau să sprijine în secret pe pretendentul care încerca să obţină tronul. Chiar dacă nu este decât o simplă presupunere, o comparaţie cu felul în care a fost privită în Ţara Românească şi Moldova sosirea unor astfel de emisari ai sultanului în momente tensionate face probabilă ipoteza mai sus formulată.

Din păcate în mesajele trimise ulterior spre Veneţia Bernardo Navagero nu mai revine asupra acestor evenimente, cu excepţia menţionării spuselor unui captiv polon amintite anterior.

Documentele prezentate, fără a revoluţiona ceea ce se ştia deja despre întâmplările dramatice din vara anului 1551, au avantajul redactării aproape concomitente şi a calităţii surselor de informaţie. Ca orice bail al Veneţiei în capitala Imperiului Otoman, Bernardo Navagero a urmărit cu

44 Acest moment este destul de vag descris în corespondenţa diplomatică a lui

Navagero. Pentru intervenţia polonă în Moldova din 1551 şi pentru pretendentul sprijinit de o parte a boierimii împotriva lui Ştefan Rareş, v. Andrei Pippidi, Tradiţia politică, p. 165 şi n. 107. C. Rezachevici considera că pretendentul din 1551 a fost viitorul domn Ioan Vodă cel Cumplit, v. Prima încercare a lui Ioan Vodă cel Viteaz de a ocupa domnia Moldovei ca urmare a turcirii lui Iliaş Rareş (iunie 1551) după un izvor polon, RA, LII, 1975, 4, p. 383-390.

Page 93: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 94

maximă atenţie desfăşurările politice şi militare din epocă şi a încercat să informeze cât mai exact conducerea Republicii folosind surse de o cât mai mare acurateţe. Desigur ne-am fi dorit ca bailul să insiste asupra unor chestiuni abia atinse în misivele sale diplomatice sau să manifeste interes şi pentru probleme deloc pomenite. Este însă evident că orice observator notează ceea ce i se pare semnificativ pentru el sau pentru destinatarii rapoartelor sale. Pentru nobilul veneţian, evenimentele din Moldova prezentau interes doar în măsura în care acestea afectau raporturile de forţe din Europa Central-Răsăriteană. Apostazierea unui principe creştin, dincolo de caracterul său spectaculos, nu era un eveniment semnificativ cât timp nu antrena mutaţii majore pe care confesională a regiunii. Pentru Navagero a fost doar un act izolat şi inexplicabil prin care un principe cu venituri şi forţe militare importante a ales să devină „di ricco povero, di signor schiavo”.

ANEXA

Archivio di Stato Venezia; Secreta, Archivio Proprio Costantinopoli,

filza 5 Raccolta di tutti i Dispacij e Lettere pubbliche scrite al Senato di

Venezia da Bernardo Navagiero Cavaliere, e che fu poi Cardinale nel tempo che fu Bailo per la Repubblica appresso la Porta Ottomana dal 6 agosto 1550 sino al di 28 giugno 1552

I Doc. 32 (filele 94 r-102 r), 22 mai 1551 Pera Navagero relatează o audienţă la marele vizir Rustem paşa. Acesta i-ar fi comunicat ultimele ştiri din Ungaria în special vestea că Ferdinand de Habsburg intenţiona să îşi încoroneze fiul la Bratislava ca:

…..(f. 94v) Re di Ongaria e di Transilvania e chel o faceva con

intelligenza di fra Zorzi e della Regina45 e che l’Imperator46 suol fratel l’haveva promesso 50M huomini armati tra piedi et a cavallo per la recuperatione di quel Regno; dicendomi tutto puo essere ma Io47 non credo che fra Zorzi vogli mancare al figliolo del Re Zuane che e stato commesso alla sua fede pur sia come si voglia, se haveranno questo animo, e che voranno venire innanzi se ne accorgeremo perche oltra le nostre forze havemo adesso Tartari al nostro

45 Isabella Zapolya 46 Carol Quintul 47 Adică Rustem paşa

Page 94: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

95

comando Valacchi e Bogdani sogiongendo non la intende Ferdinando, puo stare in pace con 30m ducati l’anno e cerca la sua ruina e, forsi, che Dio la vuol castigar per li soi peccati, quando fu conclusa la Tregua, era in liberta nostra di farli pagare ancho 200M ducati l’anno. E perche questo Sig<n>or non ha bisogno, ne si cura di danari fussimo contenti di questa picciola recognitione. (…)

(f. 98r) „ e venuto questi di un Vayvoda della Vallachia bassa che si // (f. 98v.) chiama ancho Bogdania maggiore figliolo di tre, che ha la Madre che si trova a quel governo e giovane de 22 anni, la causa della sua venuta dicono essere perche Il Signor li ha chiamato48. La causa perche l’ha chiamato intendo che e nata da questo che ritornando il Stebangibassi (?) che e il Cancellier grande di questo Sig<n>ore et e homo di grande autoritta, che ordinariamente li solevanno essere donate ogni anno doi Cavalli per nome di questi Sig<n>ori di Vallachia, c’e havendoli dimandati, ne essendoline sta dato piu, che uno fece intendere al S<ign>or che nella pace havevano fatto li Vayvoda di Bogdania passatj49 si havevano obligati di venire ogni tre anni continuatamente a basar la mano di questo Sig<n>ore et che erano passati molti anni, che alcun non era venuto. Perilche fu ordinato comandamento che subito venisse come era obligato e cosi e gionto, c’e il non haver voluto donare il cavallo, era stato causa di farlo spender 100m ducati, perche intendo che e venuto con 150 cavalli e che voleva comprar pani d’oro e talero per la suma di 50m ducati per appresentar questo Sig<no>re et il Bassa et altri; percio che molti Mercadanti speravano poter e fine a molte robbe oro, quando il M<agnifi>co Rustem li ha fatto intender che non compri robbe da altri che dal Casna del Sig<n>or e cosi quello che li venderanno a pretij che voranno essi li tornera de novo nel Casna”.

48 Explicaţia oferită de Navagero diferă sensibil de cea a lui Antonio Pandolfi

care considera că impulsul domnitorului ar fi fost urmarea înclinaţiei sale către obiceiurile turceşti (v. Andrei Pippidi, Criza politică, p. 156; Gianluca Masi, La lettera, p. 369). Masi are probabil dreptate atunci când afirmă că informaţia lui Pandolfi „rispecchia, probabilmente, il punto di vista delle fonte locali da cui il Pandolfi attinse le sue notizie” (ibidem). Înclin, la rândul meu, să acord mai multă credibilitate informaţiilor din raportul lui Navagero. Bailul veneţian îşi redactează textele aproape concomitent cu desfăşurarea evenimentelor, iar sursele sale de informaţii erau de primă mână; marele dragoman al Porţii Yunus beg şi propriului dragoman Gianettino (Zanetino) Salvago. În sfârşit afirmaţiile sale concordă cu cele din alte surse pe când Pandolfi exagerează unele date, iar în alte situaţii a înţeles greşit sursele avute la îndemână; drept exemplu v. afirmaţia că, după turcire, Iliaş „e fatto Governatore di una provincia, cioè S. Giago”.

49 Probabil Petru Rareş.

Page 95: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 96

II Doc. 38, 6 iunie 1551 Pera (f. 113r-118v)

(f. 114r): “.....Il Bogdano alli 28 del passato50 baso lo mano al Sig<n>ore

con honorati presenti che tra Argenti, panni d’oro, panni di seda, e di lana 239 fumo numerati quelli che li portanano; ce il medesimo di intendo che essendo andato al M<agnifi>co Rustem al quale ancho fece’ honorate presenti di forsi Xm ducati in dinari le disse che l’intentione sua era stato sempre di esser Turcho e che desiderava fassi Mosolmano; al che il Bassa rispose che ringratiava Dio, che lo havesse illuminato della vera fede c’e che faria arz al Sig<n>ore. Questo Bogdano tornato poi il di seguente al M<agnifi>co Rustem li disse che havendo comunicato questo suo pensiero di farsi Turcho// (f. 114v) con li sui tutti lo havevano disconsigliato e si mostravano mal contenti, sopra il che alterato il Bassa disse dunque tu mi hai fatto dir buscia al Sig<n>ore tuo temi dinanzi et arricordati che o non mi dismenticaro questa ingiuria e quel che te hanno consigliato a rimoverti patiranno anche essi la pena, si parti tutto confuso il Bogdano; il quale essedo amicissimo e molto intrinsico di Giannusbey si divulgo subito che esso lo havesse persuaso a rimoversi della sua opinione. Perilche Gianusbey temendo che questa opinione non li nocesse, mando subito un suo huomo nominato Mostaffa a dire al Bogdano che, poiche havea promesso di farsi mossolmano non mancasse alla sua parola perche gia con questa promessa haveva persa la gratia di soi Popoli e, non la ossevando poi, perderia questa di questa di qua e cosi il bon Bogdano si fece Turcho, e fu nominato Mehemeth e con lui insieme un suo cameriero et altri quattro della sua corte. Ha piaciuto grandemente a questa Porta il fassi Turcho di costui, al quale hanno dato 16m // (f. 115r) ducati de entrata e congionti doi sanzacchati che davano 8m ducati per uno e quel di Silistria e di Mongastro(sic) sotto titolo di sanzaccho di Sillistria che e alli confini di Bogdania. Le nozze e le feste del suo ritaglio sono sta fatte nel Palazzo che fu de Ibraym Bassa su l’Hippodromo; fu ditto che si dovevano ritrovare li Bassa et li Aga di Giannizzari ma non fu vero. Ho voluto cercar la causa perche questo Sig<no>re si habbi voluto far Turcho, c’e alcuni mi dicono, che per non poter tolerar la mala e libidinosa vita della Madre la quale palesemamente faceva hora questo giovane, hora quell’altro padron del suo Corpo e che havendo esso fatto ammazzare uno delli suoi favoriti, che pero ella non restava anchora di volersi contentar con altri c’e che haveva per questo in estremo odio questo suo figliolo, che per questa causa se haveva voluto far Turcho; altri dicono che havendo altri doi fratelli et maxime uno che e il secondo giovane di quelche spirito c’e amato assai da tutti et in grazia della Madre dubitando di perder lo stato con la vita col fassi Turcho si ha voluto assicurar di haver questa entrata perho sperando// (f. 115v) anco con lo agiuto,

50 Adică 28 mai.

Page 96: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

97

e con e forze di questo Signore ridure il suo Paese sotto sanzaccho e farsi esso poi Beglerbey di tutti. Hor sia si voglio esso de X<ristia>no perche la Bogdania e tutta xristianna si e fatto turcho di ricco povero, di signor schiavo. Hanno voluto li soi consiglieri et hominj Primarij che erano venuti con lui a questa Porta estremo dolore di questa novita il che essendo venuto alle orecchie del Bassa li ha mandati a chiamare e detto che stiano in cervello, ne facciano cattivj officij de la perche sanno bene che la spada di questo Sig<n>ore e molto longa et agionge in ogni loco”.

III

Doc. 41, 20 iunie 1551 Pera (f. 127r-134r) ..... (f. 127v) “uno di questi giorni il Bogdano fatto ultimamente Turcho

per il suo sanzacho di Silistria donato da questo Ser<enissi>mo S<igno>re di molti presenti, ma tra li altri de una scimitara giogellata di valor per quelche si dice de X in XVm ducati, ho inteso da Ianus bey per cosa certa che era come suo tutore che costui era ricco di piu di 120m ducati de entrata delli quali ne pagana 28mdi carazzo a questo S< igno>re et altri cinque mille andavano in alcun spese a questa Porta, e che era padron de un paese che puo far 30m cavalli tutti obligati a seguitarlo a sue spese a andare ove esso comandasse, dimandai ancho esso Gianusbey come era il suo nome mentre era Christiano, me disse che si chiamava Illioscho che vuol dire Helya”.

[În finalul aceluiaşi raport se fac menţiuni în privinţa Transilvaniei. Turcii priveau cu suspiciune manevrele Habsburgilor şi erau de părere că războiul va reizbucni în Ungaria. Din acest motiv trimiseseră curieri spre Dunăre pentru a fi pregătite 500 de bărci mari necesare traversării cailor; se poruncea totodată tăierea lemnelor necesare construirii unor poduri. Curieri au fost expediaţi şi în Valachya grande pentru ca oastea să fie pregătită să pornească încotro avea să îi poruncească sultanul. Acelaşi ordin era transmis beilerbeiului Budei şi celui al Greciei].

IV

Doc. 50, 27 iulie 1551, Pera (f. 171r - 176r) (f. 174r): “uno chiaus ritorno hier sera al tardi di Bogdania mandato

gia di qui per mettere nello stato il fratello di Bogdan fatto Turcho: riporta che esso suo fratello e stato contento di pagare Vm ducati in piu di carazzo a questo Sig<no>re et che ancho non ha ricusato de armare per le avarie(?) del’armata Xm ducati e che li ha detto che si suo fratello non faceva turcho lo voleva far ammazare per succedere esso nello stato, e che non solamente non se intende col Re di Polonia ma che e in guerra con lui e si vuol difendere gagliardamente con lo agiuto ancho di questo Sig<no>re”.

Page 97: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ovidiu Cristea 98

V Doc. 52, 15 august, Pera (f. 181v-188v) (f. 186r): „Gionse ancho alli VI pur del presente nova di Bogdania per

homo venuto in 14 di, che si ritrovava appresso il Re di Polonia uno del sangue di questi Sig<nor>i Bogdani il quale con questa occasione di farsi Turcho del fratello, e della succesione dell altro nel stato si e sollevato insieme con molti forosciti di Bogdania e si attrova con qualche numero di gente persuadendo a quei popoli che lo voglino per Sig<no>re. Perche a lui aspetta quel stato di Bogdania e che questo Ser<enissi>mo Sig<no>re si conteneria della sua persona piu che di questo Stefano, che cosi ha nome quello che e successo nel stato. Il che haveva messo in seditione tutto quel Paese e che molti lo volevano peril che, questo Steffano novo Sig<no>re di Bogdania si havea messo contra di lui, con tuta la sua gente e tuti li sui favoriti. Si e ancho ditto che uno Chiaus il quali gia per ordene di questa fo scritto di Beglerbey di Grecia che dovesse essere inviato al novo Sig<no>re Bogdano, con ordine che in questi motti di Transilvania dovesse cavalcar con la sua gente a favor di questo Sig<no>re. Gionto alli confine non fu lassato passare altramente dalli Bogdani che si trovavano// (f. 186v) in qulle custodie ma detto che si haveva comandamento gli lo disse che essi lo fazano capitare in mano del suo Sig<no>re perche non volevano per al’hora Turchi passassero piu oltra: e cosi il Chiaus appresento il comandamento ritorno al Beglerbey il quale subito lo ha mandato qui a dare nova di questo successo”.

VI

Doc. 66, 19 octombrie 1551, Pera (f. 236v-242v) (f. 241v): un polon închis la Edi Küle (în text Sette Torre) întrebat dacă

ştie noutăţi “disse che il Bogdano fratello di quel che si fece Turcho haveva mandato a dimandare// (f. 242r) al suo Re di Polonia che fosse contento di servirlo di XVm homini da guerra perche disegnava di moversi contra questo Sig<no>re alche Il Re havea risposto che non sapeva come fidarsi di lui se non li desse per staggio un suo minor fratello che e il terzo51; e che in quel caso potria essere che lo compiacesse”. În final polonul s-ar fi turcit.

51 Constantin Rareş

Page 98: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Bernardo Navagero despre turcirea lui Iliaş Rareş

99

SI E FATTO TURCHO: DI RICCO POVERO, DI SIGNOR SCHIAVO. THE VENETIAN BAILO BERNARDO NAVAGERO

ON ILIAŞ RAREŞ’ CONVERSION TO ISLAM

Abstract The conversion to Islam of the eldest son of Petru Rareş has been

studied thoroughly by the Romanian historiography but there are still a few unsettled issues concerning the aims and the consequences on this extreme choice. The present paper discusses a number of six contemporary accounts, written in July-August 1551 by the Venetian bailo in Constantinople, Bernardo Navagero. These new pieces of information bring new insights on the apostasy of Iliaş Rareş. Navagero’s avvisi discuss the chronology of events, the reasons which pushed the prince to become Muslim, the reaction of his Moldavian subjects and the subsequent hesitation of Iliaş Rareş to pursue his intentions and, finally, the intervention of grand vizier who compelled the prince to fulfill his promises.

The same documents give some evidence about the situation in Moldavia after the abjuration of Iliaş Rareş and on the political state of affairs of the principality in an age dominated by the confrontation between the Habsburgs and the Ottoman Empire.

Page 99: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

UN ACT OTOMAN PRIVITOR LA CONVERTIREA VOIEVODULUI ILIAŞ (30 MAI 1551)

NAGY PIENARU

La mijlocul anilor 50 ai veacului trecut, istoricul turc I.H. Uzunçarşılı a tipărit un document dintr-un codice manuscris, conservat într-o biblioteca stanbuliotă, privitor la ceremonia adoptării islamului de fostul domn al Moldovei, Iliaş (1546-1551)1. Acest izvor strict contemporan precizează incontestabil data la care Iliaş a renegat credinţa sa ortodoxă, a primit numele de Mehmed şi, concomitent, a fost instalat oficial în dregătoria de sancakbeğ de Silistra, anume ziua de sâmbătă, 30 mai 1551.

Martorul ocular la aceste evenimente, un scrib a cărui identitate nu o cunoaştem, a redactat, cu minuţiozitate specifică unui slujitor din aparatul birocratic otoman, un inventar complet al darurilor primite de noul musulman, turcitul Mehmed Beğ. Probabil actul a supravieţuit deoarece ritualul de botezare la islam s-a desfăşurat în locaţia selectă a seraiului lui Ibrahim Paşa, dependenţă a palatului imperial din Istanbul, spaţiu aulic rezervat circumciziei prinţilor dinastiei osmane.

La mijlocul secolului al XVI-lea la curtea otomană asistăm la o renaştere a islamului, însuşi sultanul, preocupat de aplicarea modelului ascetic prescris de tradiţiile Profetului, renunţând la veşminte luxoase, petreceri cu vin şi muzică, dar şi la bijuterii de aur şi pietre preţioase2. Ambasadorul imperial O.G. de Busbecq a notat atât obiceiul sultanului de a purta veşminte modeste, de culoare verde, după modelul profetului Mahommed, cât şi aplicarea măsurilor adoptate de „sultanul devenit pe zi ce trece mai scrupulos în problemele religioase”, de ardere a instrumentelor

1 Ismail Hakkı Uzunçarşılı, Onaltıncı yüzyil ortalarında islâmiyeti kabul etmiş

olan bir Bogdan voyvodası, în „Belleten”, t. XVIII, 1954, nr. 69, p. 83-87. 2 Gülru Necipoğlu, Süleyman the Magnificent and the Representation of Power

in the Context of Ottoman-Hapsburg-Papal Rivalry, în „The Art Bulletin”, vol. 71, 1989, nr. 3, p. 422.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 101-110

Page 100: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Nagy Pienaru

102

muzicale şi de stopare a importurilor de vin la Istanbul chiar pentru creştini şi evrei3.

În acest nou climat de asceză – de economii care au afectat şi şantierul noii sale moschei, complexul Süleymaniye, la a cărei edificare au lucrat cu simbrie şi munteni musulmani (müslim Eflak)4 – piosul Süleyman şi-a îndeplinit misiunea sacră prevăzută în Coran „de convertitor la dreapta credinţă” al adepţilor lui Iisus. Că trecerea la islam a lui Iliaş Rareş a reprezentat un succes confesional de anvergură al sultanului este pilduită de conţinutul a două misive emise de Süleyman în iulie 1551, depeşe în care este menţionat expres cazul abjurării împlinite de fostul voievod al Moldovei. În prima, adresată „Stâlpului creştinătăţii, Fratelui Gheorghe, monahul”, se relatează şi despre misiunea primită de: „cel care înainte a fost voievod al Moldovei, a primit botezul la Înalta noastră Poartă, care a fost trimis sangiac la Silistra şi se numeşte Mehmet, căruia i-am poruncit să adune oamenii săi la hotarul Moldovei”. În a doua, destinată „celor care trăiesc în credinţa lui Hristos, aleşilor, măreţilor, nobililor, înţelepţilor şi celor plini de chibzuinţă, tuturor locuitorilor şi celor care stau în Transilvania, supuşilor noştri credincioşi”, se narează pregătirea forţelor intervenţioniste „împreună cu Mehmet Beg, fostul voevod al Moldovei, de curând botezat la adevărata credinţă, acum sangiac al Silistrei”5.

Lista pe care o publicăm aici (cu versiune turcă în anexă) este un unicum între genurile de izvoare utilizate de istoricii care anchetează fenomenul de trecere la islam a unor membri din naţii din exteriorul hotarelor Imperiului Otoman.

Fastul şi amploarea sărbătorii rituale din 30 mai 1551, în contrast cu regimul oficial de austeritate, constituie un indiciu al caracterului voluntar al primirii islamului de fostul voievod Iliaş. Tabelul donatorilor şi inventarul preţios al cadourilor ne sugerează că sultanul Süleyman

3 The Life and Letters of Ogier Ghiselin de Busbecq, Seigneur of Bousbecque,

Knight, Imperial Ambassador, ed. Ch.T. Forster, F.H.B. Daniell, vol. I, London, 1881, p. 144, 331.

4 În registrele de cheltuieli ale construirii moscheii în intervalul 1550-1557, după planurile arhitectului Sinan, sunt consemnaţi 3 meşteri musulmani (dulgher, tâmplar şi pietrar) din Ţara Românească, în vreme ce din Cetatea Albă, proveneau 13 meşteri, din care 11 erau creştini, Ömer Barkan, Süleymaniye cami ve imareti inşaatı (1550-1557), vol. I, Ankara, 1972, p. 149.

5 Hurmuzaki, Documente, vol. II/4, Bucureşti, 1894, doc. CCCLIII, p. 564-565; doc. CCCLIV, p. 565-566.

Page 101: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Convertirea voievodului Iliaş: un act otoman

103

Legislatorul, devenit odată cu vârsta mai cumpătat şi mai habotnic, a utilizat prilejul pentru o propagandă subtilă în favoarea islamului, pentru captarea unor noi prozeliţi.

Actul otoman, o fotografie în grup a unui segment din elita constantinopolitană, are conţinutul următor:

„Înregistrarea darurilor sosite de la viziri şi de la ceilalţi înalţi dregători când beğul Moldovei venind s-a făcut musulman <şi> i s-a dat sançakbeğatul de Silistra. La data de <24>6 în ziua de sâmbătă în luna cemazi ül-evvel anul 958 <= sâmbătă, 30 mai 1551>.

Cadoul de la Ahmed Paşa trimis numitului Mehmed, devenit musulman:

- două bucăţi stofă seraser7; două bucăţi stofă benek8; o bucată de camha9; o bucată de camha galbenă; o bucată de camha de culoarea fisticului; o bucată de camha albă; o bucată de camha de culoare azurie; o bucată de atlaz de culoarea lămâii; două bucăţi de stofă benek.

Cadoul venit de la Haydar Paşa: - două bucăţi stofă seraser; o bucată stofă şip10; o bucată stofă

çatma11; două bucăţi stofă benek; o bucată stofă kutnî12 de culoare azurie; o bucată stofă camha de Bursa de culoare roşie; o bucată stofă camha de Bursa de culoarea lămâii.

Cadoul venit de la defterdarul Abdi Çelebi: - un ibric din argint pentru spălatul mâinilor; un lighean din

argint. Cadoul venit de la defterdarul Ishak Çelebi: - o bucată de camha frâncă galbenă; o bucată de camha de

Bursa; o bucată stofă serenk13.

6 Cifrele indicând ziua din lună sunt ilizibile. 7 Seraser – un tip de stofă preţioasă de mătase, cu ţesătură din fire de aur sau de

argint (brocard). Textil component al caftanului. 8 Benek – un fel de stofă valoroasă de mătase, pe fond de atlaz lucrat cu fir de

aur sau de argint (satin). 9 Camha – stofă groasă de mătase (catifea). 10 Şip – ţesătură subţire de mătase, cu fireturi (probabil borangic). 11 Çatma – stofă groasă de mătase utilizată pentru haine (tipul çatma cu fire de

aur era utilizat la croirea caftanului), duşumea, aşternut sau pardoseală. 12 Kutnî – stofă groasă ţesută din bumbac sau în amestec cu mătase. Material

folosit ca velinţă şi la croirea veşmintelor pentru bărbaţi. 13 Serenk – stofă de mătase, în general de culoare violet, cu decoraţii florale

realizate din fire de mătase de culoare galbenă în locul firelor din metale preţioase. În

Page 102: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Nagy Pienaru

104

Cadoul venit de la defterdarul Musa Çelebi: - o bucată de camha frâncă albă; o bucată de atlaz frânc; o

bucată de camha de Bursa; o bucată stofă kutnî pentru iarnă; o bucată stofă kutnî de culoarea moscului <neagră>14;

<Darul> venit de la şeful poliţiei oraşului: - o bucată de camha de Bursa de culoare verde. <Darul> venit de la locţiitorul (chehaia) lui Haydar Paşa: - pajul numit Yusuf. <Darul> venit de la agaua cavalerilor: - o bucată de stofă benek de culoare roşie; o bucată de camha de

Bursa; o bucată de stofă kutnî de Bursa; două bucăţi de tul de Kandahar. Cadoul venit de la capul spătarilor: - o bucată de camha frâncă albă; o bucată de camha de Bursa de

culoare roşie; o bucată de stofă kutnî de culoarea moscului. Cadoul venit de la agaua vitejilor cavaleri din aripa dreaptă: - o bucată de camha de Bursa de culoarea lămâii; o bucată de

stofă kutnî pentru iarnă. Cadoul venit de la agaua vitejilor cavaleri din aripa stângă: - o bucată de camha de Bursa de culoare roşie; o bucată stofă

kutnî de culoare azurie. Cadoul venit de la agaua lefegiilor din aripa dreaptă:

- o bucată de stofă serenk de Bursa; o bucată de stofă serenk de Istanbul.

Cadoul venit de la portarul şef Piyale aga: - o bucată de stofă benek; o bucată de stofă serenk brodată, de

culoare roşie; o bucată de camha frâncă; o bucată de camha de Bursa. Cadoul dat din partea lui Ismail aga: - o bucată de camha de Bursa de culoarea lămâii; o bucată de

stofă benek de culoare neagră; o bucată de camha de Amasya, o bucată de stofă kutnî de culoarea fisticului.

Cadoul dat din partea marelui comis (şeful grajdurilor imperiale):

- o bucată de stofă şahnik de culoare roşie; o bucată de stofă serenk de Bursa; o bucată de camha de Bursa; o bucată de stofă kutnî de culoarea fisticului.

funcţie de culoarea, natura şi forma desenului stofa serenk avea variantele: şahbenek şi sade serenk.

14 Se poate traduce: „cu mirosul moscului”.

Page 103: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Convertirea voievodului Iliaş: un act otoman

105

Cadoul dat din partea micului comis: - o bucată de stofă serenk. Cadoul dat din partea portarului şef Iskender aga: - o bucată de atlaz de Damasc; o bucată de camha frâncă; o

bucată de stofă kutnî. Cadoul dat din partea portarului şef Ferhad aga: - o bucată de stofă serenk. Cadoul venit de la şeful ceaşnic Bali aga: - o bucată de camha de Bursa; o bucată de stofă kutnî de culoare

azurie; o bucată de stofă kutnî de culoarea fisticului; o bucată de tul de Kandahar.

Consemnarea cadoului dat de şeful armurierilor: - o bucată de camha de Bursa; o bucată de stofă kutnî de culoarea

fisticului”. Din lectura listei – care nu cuprinde inventarul complet al

darurilor primite de Mehmed Beğ – rezultă că din numărul total de 20 de ofertanţi de daruri, 18 au furnizat 68 bucăţi de variate tipuri de stofe scumpe din mătase. Nu întâmplător, cel mai culant, aşezat în capul tabelului, a fost (Kara) Ahmed Paşa, care a etalat numai puţin de 12 cupoane de mătăsuri. Din păcate nu putem evalua contabil valoarea darurilor, dar menţionăm că mătasea era o marfă de lux, un etalon al abundenţei, un prezent valoros în protocolul curţii otomane şi în ceremoniile diplomatice interne şi internaţionale.

Traiectul carierei moldoveanului Mehmed Beğ în administraţia otomană ne este cunoscut doar fragmentar. Registrul de porunci „Koğuşlar k. 888” cuprinde numeroase acte referitoare la preocupările şi operaţiunile militare ale lui Mehmed Beğ în calitate de guvernator al provinciei Silistra, întreprinse de-a lungul anului 155215. În acest an, Kara Ahmed Paşa, titularul dregătoriei de al doilea vizir, protectorul lui Mehmed Beğ, în calitate de comandant suprem (serdar) al campaniei contra imperialilor, prin victoriile militare repurtate, finalizate cu capturarea Banatului şi achiziţii de fortăreţe, a fost gratulat de cronicarii otomani cu renumele de „cuceritorul Timişoarei” (Temeşvar fatihi). Când a fost demis Mehmed Beğ din postul de la Dunăre şi pe unde a peregrinat în anii 1553 şi 1554 sunt întrebări la care nu putem răspunde indubitabil.

15 Defterul „Koğuşlar k. 888”, conservat la Topkapı Sarayı Müzesi Kutuphanesi

a fost microfilmat pentru Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (Microfilme Turcia, rola 48).

Page 104: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Nagy Pienaru

106

Deşi nu avem la îndemână o inserţie documentară, bănuim că Mehmed Beğ – luând în calcul ascensiunea lui Ahmed Paşa ca mare vizir în octombrie 1553, în urma revoltei ienicerilor consecutivă suprimării prinţului Mustafa, ordonată de sultan, dar ticluită de fostul mare vizir Rüstem Paşa16 – a participat cu trupele din sancakul Silistra la campania imperială declanşată în 1553 contra Persiei safavide. În finalul acestei expediţii care a durat aproape doi ani, prin intrigile manevrate de mazilitul Rüstem Paşa, la sfârşitul lunii septembrie 1555, Ahmed Paşa a fost ucis în faţa Divanului imperial, iar rivalul său reinstalat pentru a doua oară în funcţia de mare vizir. Măsurile represive adoptate de Rüstem Paşa asupra partizanilor defunctului Ahmed Paşa, între care eliminarea fizică era frecvent utilizată ca soluţie eficientă, ne înclină să credem că dispariţia subită a tânărului Mehmed Beğ poate fi consecinţa directă a planului marelui vizir de a disloca definitiv reţeaua concurentă ce raliase pe adversarii săi17.

Datorită investigaţiilor profesorului Mihai Maxim în câmpul registrelor de cheltuieli aparţinând vistieriei imperiale suntem informaţi că „Mehmed Beğ, voievodul Moldovei”, a încasat de la trezorerie, la data de 10 iulie 1555, suma de 12 384 akçe, aferentă perioadei 30 august 1554- 18 august 1555. Speţa acestui tip de plată (soldă lunară) ne sugerează că în intervalul menţionat Mehmed Beğ nu a mai girat direct cârma unităţii Silistra, fiind probabil înlocuit de un viceguvernator (mutasarrıf). În aceeaşi condică, sub data de 13 octombrie 1555 s-au consemnat cheltuielile legate de bunurile „defunctului Mehmed Beğ, fiul voievodului Moldovei, fostul emir al livalei Silistra” (merhum Mehmed Beğ veled-i voyvoda-i Boğdan mir sabık liva-i Silistre)18.

Între dispariţia în aceeaşi vreme a lui Kara Ahmed Paşa şi a lui Mehmed Beğ există o corelaţie ce este deductibilă dacă revenim la „lista” din 30 mai 1551 şi punem în ecuaţie jocurile ce sfâşiau scena politică de pe malurile Bosforului. Fostul domn Iliaş s-a afiliat la gruparea condusă de Ahmed Paşa. Acesta, căsătorit cu o fiică a lui Selim I, deci unchi al sultanului, ocupa dregătoria de al doilea vizir şi împreună cu reţeaua de clienţi protejaţi se afla într-o competiţie acerbă, pe viaţă şi pe moarte, cu

16 Peçevi Ibrahim efendi, Peçevi tarihi, ed. Bekir Sıtkı Baykal, vol. I, Ankara, 1992, p. 215-216.

17 Această supoziţie nu elimină valabilitatea altor ipoteze asupra cauzei morţii lui Mehmed Beğ: ciumă, otravă sau suprimare violentă.

18 Mihai Maxim, L’Empire ottoman au nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVIe siècle. Etudes et documents, Istanbul, 1999, p. 54-56.

Page 105: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Convertirea voievodului Iliaş: un act otoman

107

partizanii comasaţi în jurul lui Rüstem Paşa, pentru dobândirea marelui vizirat. Prin canalele acestui post era drenat marele comerţ, traficul ilicit, aducător de profituri uriaşe.

„Lista” ne pune la dispoziţie ramificaţiile grupului în care se integrase Mehmed Beğ, unde alături de Ahmed Paşa şi Haydar Paşa conlucrau personaje ce deţineau poziţii cheie în administraţie, finanţe, armată, poliţie şi în activitatea palatului imperial. Pentru Ahmed Paşa (un renegat albanez), emulul Rüstem Paşa (un renegat croat), ginerele sultanului (căsătorit cu Mihr-i mah), deţinător al postului de mare vizir din anul 1544, era o nucă prea tare. Ultimul dobândise notorietate în lumea otomană prin reformarea radicală a sistemului fiscal prin care asigurase noi venituri tezaurului imperial, prin reducerea cheltuielilor luxuriante şi faima de negociator dur în raporturile cu capii lumii creştine. Alături de aceste calităţi avea şi meteahna avariţiei. Carierist şi arivist, avea prestigiu de combinator şi de expert în jocuri politice finalizate cu eliminarea adversarilor. În 1553 a înscenat o corespondenţă între prinţul Mustafa şi şahul Tahmasb, depeşe care l-au indus pe Süleyman să ordone suprimarea fiului moştenitor, deces care a deschis calea fiilor născuţi de Hurrem Sultan (soacra lui Rüstem). Câteva mărturii documentare ne dezvăluie o parte din mărul discordiei care-l opunea lui Ahmed Paşa pe Rüstem Paşa, dar şi arta ultimului de a se erija într-un apărător al raialei şi al intereselor palatului imperial. În contextul războiului declanşat la sfârşitul anilor 40 contra şahului Persiei, a redactat o jalbă în care îi incrimina pe vizirii Ahmed Paşa, Ibrahim Paşa, Haydar Paşa şi pe aga de ieniceri că ar fi organizat masive exporturi ilicite cu cereale din bazinul Mării Negre în beneficiul creştinilor. Acest trafic provocase foamete la Istanbul, deoarece antreprenorii stocaseră cerealele cumpărându-le de la „sărmanii” producători la preţuri reduse forţat şi le vânduseră la tarif ridicat creştinilor din exterior. Emitentul, denunţa pe vizirii speculanţi că ar fi lucrat mână în mână cu creştinii din Galata, care prin diferite tertipuri reuşiseră să vândă scump stofe tezaurului palatului, dobândind averi pe seama musulmanilor19. Reclamaţii anonime – cu siguranţă plecate din anturajul lui Ahmed Paşa – îl acuzau pe Rüstem Paşa că a primit mită (ruşvet) pentru promovări (printre ofertanţii de şpagă este nominalizat şi Mircea Ciobanul), deprindere care i-a adus renumele de legalizator al şperţului în Imperiul Otoman.

19 M. Tayyib Gökbilgin, Rüstem Paşa ve hakkındaki ithamlar, în „Tarih

Dergisi”, vol. VIII, 1956, nr. 11-12, p. 32-33.

Page 106: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Nagy Pienaru

108

Nu avem decât ştiri disparate asupra odiseei membrilor familiei lui Mehmed Beğ. La 27 decembrie 1559/fi 27 rebi-ül-evvel sene 967, sultanul solicita lui Alexandru Lăpuşneanu să găsească şi să trimită la Istanbul pe o concubină roabă (cariye) musulmană care aparţinuse lui Mehmed Beğ şi fusese dăruită de acesta unui creştin din târgul Siretului. Documentul este de semnalat deoarece conţine precizarea, neîntâlnită în alte surse, că „Mehmed Beğ a murit când era beğul Silistrei” (Silistre begi iken fevt olan Mehmed Beğ)20.

De la ibovnicele haremului său, Mehmed Beğ a avut mai mulţi urmaşi. Unul dintre fii a decedat la o vârstă fragedă nesupravieţuind părintelui. Două firmane emise către cadiul şi naibul din Galata, la 22 şi 23 decembrie 1554, solicitau autorităţilor juridice să ancheteze situaţia bunurilor (metrukat) lăsate în urma „decesului fiului beğului Moldovei” (Bogdan beği oğlu fevt olup) ce îmbrăţişase islamul21.

Doi băieţi musulmani, odraslele unui voievod moldovean trecut la islam – indiciu care îl focalizează pe Iliaş alias Mehmed Beğ – sunt menţionaţi într-o poruncă vizirală emisă la 27 martie 1556/15 cemazi-ül-evvel 963. În urma arzului cadiului din Bursa, fiii voievodului Moldovei devenit musulman, pe nume Mehmed (tizul tatălui) şi Arslan, convertiţi la islam, urmau să fie remuneraţi fiecare cu o leafă de 30 de akçe plătită din visteria unităţii companiei (bölük) spahiilor, adică asimilaţi formal membrilor corpului de cavaleriei (sipahioğlan). Marele vizir solicita autorităţilor să li se asigure securitatea şi tihna în cursul deplasării lor pe ruta Bursa-Halep22.

Peste patru ani, Mehmed – ce nu trebuie confundat cu un alt Mehmed, fratele musulman al lui Pătraşcu Vodă, dar nici cu Mehmed, fiul islamizat al lui Radu Paisie (menţionat într-un document din 30 iulie 1560) –, fiul lui Mehmed Beğ, beneficia de un stipendiu superior. Printr-o

20 3 numaralı Mühimme Defteri (966-968/1558-1560), Ankara, 1993, doc. 651,

p. 296-297. 21 Poruncile din 22 şi 23 decembrie 1554/28 şi 29 muharrem 962 la Başbakanlık

Arşivi (Arhiva Preşedinţiei Consiliului de Miniştri), Istanbul, Mühimme Defteri nr. 1, doc. 1445, p. 253 şi doc. 1446, p. 253.

22 Başbakanlık Osmanlı Arşivi, Istanbul, Mühimme Defteri nr. 2, doc. nr. 396, p. 44. Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Microfilme Turcia, rola 15, c. 61. Mihai Maxim, op. cit, p. 59, nota 7 a lecturat acest document sub data 15 cemazi ül-ahır, adică 26 aprilie.

Page 107: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Convertirea voievodului Iliaş: un act otoman

109

poruncă din 12 februarie 1560/15 cemazi ül-evvel 967, Mehmed primea un timar de 5 000 akçe în Rumelia23.

Nu ştim dacă urmaşii lui Iliaş Rareş alias Mehmed Beğ au avut contacte directe cu Moldova, în schimb nepoţii săi, cel puţin un vlăstar islamizat al lui Ştefan Rareş, sunt atestaţi, evident firav, ca purtând afaceri comerciale la nord de Dunăre în regiunea odinioară stăpânită de străbunicul lor patern, Ştefan cel Mare.

ANEXĂ

Kara Boğdan beyi gelip müslüman oldukta Silistre sancak beyliği verilip

vüzeralardan ve sair ekâbirlerden gelen hedayadır ki zikrolunur. Elvâki fî ... yevmi’s-sebt şehr-i cemaziyelevvel sene 958.

Ahmed Paşa’dan mezkûr müslüman olan Mehmed Bey’e giden hedayadır:

Iki kıta seraser, iki kıta benek, bir kıta kemha, bir kıta sarı kemha, bir kıta fıstıki kemha, bir kıta beyaz kemha, bir kıta mavi kemha, bir kıta limoni atlas, iki kıta benek.

Haydar Paşa’dan gelen hedayadır: Iki kıta serâser, bir kıta şip, bir kıta çatma, iki kıta benek, bir kıta mavi

kutnî, bir kıta kırmızı Bursa kemhası, bir kıta limoni Bursa kemhası. Defterdar Abdi Çelebi’den gelen hedayadır: Bir kıta gümüş el ibriği, bir kıta gümüş leğen. Defterdar Ishak Çelebi’den gelen hedayadır: Bir kıta sarı frengi kemha, bir kıta Bursa kemhası, bir kıta serenk. Defterdar Musa Çelebi’den gelen hedayadır: Bir kıta beyaz frengi kemha, bir kıta frengi atlas, bir kıta Bursa kemhası,

bir kıta sermayî kutnî, bir kıta miskî kutnî. Şehir subaşısından gelen: Bir kıta yeşil Bursa kemhası. Haydar paşa kethüdasından gelen: Yusuf adlu oğlan. Sipahi oğlanları ağasından gelen: Bir kıta kırmızı benek, bir kıta Bursa kemhası, bir kıta Bursa kutnîsi, iki

kıta Kandehârî tülbend. Silâhdar başıdan gelen hedayadır: Bir kıta beyaz frengi kemha, bir kıta kırmızı Bursa kemhası, bir kıta

miskî kutnî. Gurebay-ı yemin ağasından gelen hedayadır:

23 Başbakanlık Osmanlı Arşivi, Mühimme Defteri nr. 4, doc. nr. 240, p. 26.

Page 108: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Nagy Pienaru

110

Bir kıta limoni Bursa kemhası, bir kıta sermayâ kutnî. Gurebay-ı yesar ağasından gelen hedayadır: Bir kıta kırmızı Bursa kemhası, bir kıta mavi kutnî. Ulufeciyan yemin ağasından gelen hedayadır: Bir kıta Bursa serengi, bir kıta Istanbul serengi. Kapıcıbaşı Piyale ağadan gelen hedayadır: Bir kıta benek, kırmızı nakışlı serenk, bir kıta frengi kemha, bir kıta

Bursa kemhası. Ismail Ağa canibinden verilen hedayadır: Bir kıta limonî Bursa kemhası, bir kıta siyah benek, bir kıta Amasya

kemhası, bir kıta fıstıkî kutnî. Imrahorbaşı canibinden verilen hedayadir: Bir kıta kırmızı şahnik, bir kıta Bursa serengi, bir kıta Bursa kemhası,

bir kıta fistıkî kutnî. Küçük imrahor canibinden verilen hedayadır: Bir kıta serenk. Kapıcıbaşı Iskender Ağa canibinden verilen hedayadır: Bir kıta Şam atlası, bir kıta frengi kemha, bir kıta kutnî. Kapıcıbaşı Ferhad Ağa canibinden hedayadır verilen: Bir kıta serenk. Çaşnigirbaşı Bali Ağa’dan gelen hedayadır: Bir kıta Bursa kemhası, bir kıta mavi kutnî, bir kıta fıstıkî kutnî, bir kıta kandeharî dülbend. Cebecibaşıdan verilen hedayadır ki zikrolunur: Bir kıta Bursa kemhası, bir kıta fıstıkî kutnı.

AN OTTOMAN DOCUMENT ON VOIVODE ILIAŞ’ CONVERSION TO ISLAM (30 MAY 1551)

Abstract

The Romanian translation of the inventory drawn up on the occasion of

the conversion to Islam of Iliaş Rareş, former Voivode of Moldavia (1546-1551), is published. The document includes the list of gifts presented to Mehmed Beğ (name adopted by Iliaş upon conversion) by members of the Ottoman elite during the grand ceremony held on the Bosporus shores, at the Imperial Palace, on 30 May 1551. The gifts are mostly luxurious types of silk fabrics for clothes. This documents provides some insights on the struggle for power at the Ottoman court as well as few information about the supporters and friends of the new beg of Silistra.

Page 109: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

NEAMURI, ÎNRUDIRI, DESTINE

NEAMURI ŞI ÎNRUDIRI LA BOIERII LUI ŞTEFAN CEL MARE*

LUCIAN-VALERIU LEFTER

Vreme de jumătate de veac, prin sfatul domnesc al lui Ştefan cel

Mare au trecut peste 110 boieri1, cum la nici un alt domn nu s-a mai întâmplat vreodată. În decursul lungii domnii s-a produs un schimb firesc de generaţii, însă dispariţia multor boieri s-a întâmplat din cauze mai puţin naturale. Câţiva mari boieri au pierit pentru trădare, numele vornicului Crasnăş fiind elocvent în acest sens, în urma luptei de la Baia; apoi, cronica ţării aminteşte numele altor boieri care şi-au pierdut viaţa din acelaşi motiv, al trădării, precum Isaia vornicul (cumnatul lui Ştefan cel Mare), Negrilă ceaşnicul şi Alexa stolnicul care au fost decapitaţi la Vaslui, la 14712, în contextul luptelor cu muntenii. În lupta de la Râmnic, la 14813, a căzut Şendrea, portarul Sucevei, celălalt cumnat al domnului, fapt consemnat în letopiseţe, iar câţiva ani mai târziu, în vara anului 1484, pârcălabii de Chilia, Ivaşcu şi Maxim, precum şi ai Cetăţii Albe, Oană şi Gherman, au pierit sub asediul turcesc. Tot atunci trebuie să fi murit şi vornicul Şteful Hrană, întrucât dispare din sfatul domnesc, lucru identic şi

*Acest text are la bază comunicarea, Boierii lui Ştefan cel Mare, urmaşii descălecătorilor, prezentată la 15 ianuarie 2008, în cadrul Filialei Iaşi a Comisiei de Genealogie, Heraldică şi Sigilografie a Academiei Române, precum şi comunicarea Neamul şi înrudirile lui Oană Pântece, susţinută, în acelaşi cadru, la 14 aprilie 2009.

1 Pentru lista marilor boieri, în ordinea cronologică a apariţiei lor în sfatul domnesc, unde sunt inventariate 114 nume de dregători, v. Aurelian Sacerdoţeanu, Divanele lui Ştefan cel Mare, în AUBI, 5, 1956, p. 193-198.

2 Letopiseţul anonim al Moldovei, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, Sfânta Mănăstirea Putna, 2004, p. 15; Cronica moldo-germană, în vol. cit., p. 23.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 111-144

3 Letopiseţul anonim, p. 17; Cronica moldo-germană, p. 27.

Page 110: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

112

în cazul lui Fete Gotcă, fost pârcălab de Cetatea Nouă. Apoi, în lupta de la Vaslui, la 1475, mulţi boieri4 şi-au găsit odihna veşnică, numele unora dintre ei rămânând înscrise în pomelnicul de la mănăstirea Bistriţa: Toma stolnicul, Petru Mărjelat, Sima Hrană, Duma uşarul, Şteful Corui, Petrică Iachimovici, Roman Coşeleanul, Stanciul Neamişul, Cârstea Braevici, Sârbul, Petru Ezereanul, Ivan Ciocârlie şi Jurj Tudora. Însă numai câţiva dintre aceştia au făcut parte dintre marii dregători ai sfatului domnesc, restul aparţinând vechilor neamuri boiereşti; numele unora nu se află în pomelnic, precum Toma logofătul sau Bâlco, pârcălab al Cetăţii Albe.

Cei mai mulţi dintre boierii sfatului domnesc au pierit în lupta de la Valea Albă, drept pentru care nu-i mai regăsim după vara anului 1476, astfel: Mârza, fiul lui Stanciul cel Mare, Mihul ceaşnicul, fiul lui Iuga vistiernicul, Bodea vornicul, Cârstea Arbure, pârcălab de Neamţ, Luca, pârcălab de Cetatea Albă, Vâlcea, pârcălab de Cetatea Nouă, Paşco, fost postelnic, apoi pârcălab de Chilia, Buhtea, pârcălab de Chilia, Mihău Vrânceanul spătar, Iuga postelnicul, Barsu stolnicul, nepotul logofătului Ion Dobrul şi Şteful Osifovici. Şi mulţi alţi boieri au pierit, dar nu le vom şti niciodată numele dacă nu au făcut parte din sfatul domnesc, iar pomelnicele în care vor fi fost trecuţi spre veşnică pomenire s-au pierdut.

Prin urmare, ne sunt cunoscute numele a aproape 40 de boieri care au murit din cauze nenaturale în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, majoritatea în luptele cu turcii. Din datele păstrate, rezultă că cei mai mulţi boieri au pierit la Vaslui, dar numai trei dintre aceştia erau membri ai sfatului domnesc, în schimb cei mai mulţi boieri, mari dregători, au murit la Valea Albă, fapt ce confirmă relatarea cronistică, căci acolo „mulţi din boierii cei mari au picatu şi vitejii cei buni au peritu”5. La două decenii după tragica luptă, la 1496, Ştefan construieşte o biserică pe

4 Constantin Turcu, Eroi peste veacuri, în MMS, XLIV, 1968, 1-2, p. 87-89.

Autorul adaugă încă două nume celor 13 boieri din pomelnicul de la Bistriţa, căzuţi la Vaslui, anume Bâlco, pârcălab de Cetatea Albă şi Toma logofătul. În ceea ce priveşte lista propusă de autor pentru boierii morţi la Valea Albă, aceasta trebuie corectată, deoarece doi dintre boieri au trăit şi după aceea, anume Ilea Huru comisul şi Ivaşco Hrincovici (nu Hrincu!); de asemenea, trebuie adăugat şi numele lui Cârstea Arbure. Recent, pentru studiul prosopografic al boierilor morţi la Vaslui, menţionaţi în pomelnicul de la Bistriţa, v. Maria Magdalena Székely, „Aceşti pani au murit în război cu turcii”, în AP, II, 2006, 1-2, p. 127-136.

5 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. a II-a, îngrijită de P.P. Panitescu, Bucureşti, 1958, p. 104.

Page 111: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

113

osemintele celor căzuţi, punând o pisanie în care aminteşte jertfa eroilor: „Şi au căzut acolo mulţime mare de oşteni ai Moldovei”6.

Neamurile boiereşti, înrudirile şi alianţele familiale pot fi depistate printr-o amănunţită cercetare genealogică, în măsura existenţei surselor documentare. În acest sens, pot fi reconstituite câteva neamuri înrudite şi alianţe matrimoniale, prezente în sfatul domnesc. Alături de Ştefan cel Mare s-au aflat rudele7 sale apropiate: Vâlcea, unchiul său Vlaicul pârcălabul şi fiul acestuia, Duma pârcălabul, cumnatul său Şendrea, portarul Sucevei, şi ginerele acestuia, Clănău spătarul, celalalt cumnat, Isaia vornicul şi fiul acestuia, Dumşa postelnicul, apoi altă rudă a lui Ştefan cel Mare, Iuga vistiernicul şi fiul acestuia, Mihul ceaşnicul. Înrudiţi cu dinastia ţării8, se aflau, după cât se pare, Cârstea Arbure şi, evident, fiul acestuia, Luca Arbure.

O altă grupare boierească o constituia descendenţa lui Oană vornicul9. Fiul acestuia, Stanciul Marele, fiind căsătorit cu Chiajna, fiica lui Alexandru cel Bun, se înrudea cu familia domnitoare. La rândul său, Stanciul, fost pârcălab de Cetatea Albă, avea alături, în sfatul domnesc pe fiul său, Mârza, pe un ginere al fratelui său Lazor, anume Bora Şandru, comis şi pârcălab de Chilia. De asemenea, în sfat se mai afla cumnatul său, Hărman fost pârcălab de Cetatea Albă, împreună fiul acestuia, Petrică comisul şi cu ginerele, Cozma Şarpe, postelnic. Unchiul lui Hărman, Mihail Oţel, a făcut parte din sfatul lui Ştefan cel Mare în primii ani de domnie.

În consens cu cele arătate până acum, am ales să urmăresc genealogic, în rândurile de mai jos, alte neamuri şi înrudiri boiereşti din sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare: logofătul Ion Dobrul şi nepotul său, Barsu stolnicul, Cozma Şandrovici cu nepotul, Şteful pârcălabul, şi cei doi gineri, Ivaşco Hrincovici şi Steţco Dămăcuş, apoi neamurile lui Oană Pântece, Hodco Ştibor, Toma Cândea şi Costea Orăş. Cercetarea genealogică a neamurilor acestor zece boieri nu este întâmplătoare, ei

6 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare,

red. M. Berza, Bucureşti, 1958, p. 143. 7 Asupra acestui aspect, v. Lucian-Valeriu Lefter, Boieri din familia lui Ştefan

cel Mare, în „Caietele Şcolii Doctorale”, II, 2008, p. 25-34. 8 Maria Magdalena Székely, Obârşia lui Luca Arbure. O ipoteză, în vol. In

honorem Paul Cernovodeanu, Violeta Barbu edita, Bucureşti, 1998, p. 419-429. 9 Despre aceasta, v. Lucian-Valeriu Lefter, Moştenirea celor dintâi sfetnici ai

lui Ştefan cel Mare, în AP, IV, 2008, 1, p. 156-164.

Page 112: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

114

fiind legaţi prin originea lor ardeleană (şi maramureşeană), aşa cum se va vedea în continuare.

I. Urmaşii lui Giurgiu de la Frătăuţi Ion Dobrul şi nepotul său, Barsu stolnicul. Un boier de seamă al

lui Ştefan cel Mare a fost Ion Dobrul. Îl întâlnim, începând din anul 1448 în calitate de pisar10 apoi de logofăt, începând cu 13 septembrie 145711. Ion Dobrul este descendentul unuia dintre cele mai vechi şi mai puternice neamuri boiereşti din Ţara Moldovei. Era fiul lui Mihul Starostici, nepotul starostelui Giurgiu de la Frătăuţi, respectiv strănepotul lui Dragomir Albu, trăitor în vremea descălecatului.

La 18 noiembrie 1393, Roman voievod conferea uric de stăpânire asupra unui sat aflat „din susul Sucevei”12, fraţilor Tador, Dimitrie, Petru, Mihail şi Giurgiu, fiii lui Dragomir Albul. Posteritatea lui Giurgiu, unul din cei patru fraţi, ne este cunoscută; avându-şi curtea la Frătăuţi i s-a zis ca atare, Fratovschi13, iar fiilor săi Starostici, după dregătoria sa, el fiind staroste, aşa cum îl găsim în sfatul lui Alexandru cel Bun, la 140414. Continuă să fie prezent vreme îndelungată între membrii sfatului domnesc, până la 143915, în vremea lui Iliaş voievod fiind menţionat primul între aceştia. Unul dintre fiii lui Giurgiu, Mihul Starostici, este tatăl lui Ion Dobrul16; a fost martor în sfatul domnesc de la Vaslui, la 5 iunie 145617.

10 DRH, A, I, vol. întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, nr. 282. Fiind tânăr, la început de carieră, a fost numit Dobruleţ, la 27 iulie 1448.

11 Ibidem, II, vol. întocmit de Leon Şimanschi în colab. cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, nr. 66.

12 Ibidem, I, nr. 4, p. 6. 13 Giurgiu Fratovschi dăruia fiului său Ivaşco jumătate din Vicşineţi, partea sa şi

a fratelui său, Petru; în schimb, pentru acea jumătate din Vicşineţi a dat fiului lui Petru, Manciul, satul Corjdanăuţi, la 1 februarie 1429 (ibidem, nr. 83). Un alt fiu al lui Giurgiu de la Frătăuţi, Danco, era miluit la 9 noiembrie 1433 cu satul Manăuţi şi patru curţi de tătari (ibidem, nr. 119).

14 Ibidem, nr. 19 (20 iulie 1404). 15 Apare sub formula „credinţa panului Giurgiu staroste şi a fraţilor lui şi a

copiilor lui”, la 8 martie 1407 (ibidem, nr. 22); sau: „credinţa panului Giurgiu de la Frătăuţi şi a copiilor lui”, ultima menţionare fiind din 28 octombrie 1439 (ibidem, nr. 202).

16 Pentru aceasta, v. I.C. Miclescu-Prăjescu, Boieri moldoveni din veacul al XV-lea. Stanciu Stărostescul si Stanciul comisul, în RIR, VIII, 1938, p. 176-178.

17 DRH, A, II, nr. 58 (pan Mihul Starostici).

Page 113: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

115

Logofătul Dobrul a trecut în veşnicie după 5 februarie 146818, de când datează ultima sa apariţie în sfat, în calitate de logofăt. Sora sa, Ana, la 18 iulie 1470 dăruia verilor ei, comisul Barsu şi fratelui acestuia, Şuşman, două sate aflate „deasupra Nistrului”19, Cobâlnici şi Bilosăuţi, ce fuseseră cumpărate de fiul ei, Ghidea, din uricul mănăstirii Neamţ cu 200 de zloţi. Zece ani mai târziu, la 11 septembrie 1480, Ana vindea nepoatei sale, Stanca, cu 100 de zloţi, „din uricul ei propriu”, chiar satul Dobruleşti aflat la „obârşia Oarbicului”20. Originea numelui logofătului, evident, aici îşi găseşte explicaţia. Un al treilea sat era vândut diacului Ivul de Ana împreună cu nepotul ei, Stanciul, fiul lui Fedco Starostici, anume „Vălenii, lângă Iucaş, în ţinutul Neamţ”21, pentru un preţ de 200 de zloţi tătăreşti.

Fedco Starostici este fratele lui Ion Dobrul şi al Anei, iar fiii săi, Stanciu, Ivanco şi Isaico, stăpâneau trei sate pe Suceava; Frătăuţi, „unde au fost curţile străbunicului lor, Giurgiu de la Frătăuţi, şi ale bunicului lor, Mihul Starostici şi mai sus, Botişănii şi Climăuţi”22; de asemenea, satul Toporăuţi „dincolo de Prut, în ţinutul Cernăuţi”, precum şi un alt sat pe Suceava „şi m(â)năstirea satului aceluia”, probabil Vicşineţ/Vişcani, acel sat aflat „din susul Sucevei”, primit prin uricul fiilor lui Dragomir Albu la 1393. Pe lângă acestea, mai stăpâneau două sate pe Nistru; aşadar, şapte sate s-au aflat în stăpânirea lui Fedco Starostici. Dar acestea sunt numai satele vândute de cei trei nepoţi, căci numărul lor trebuie să fi fost mult mai mare, şi cu atât mai mare trebuie să fi fost în stăpânirea bunicului lor Mihu şi a străbunicului lor Giurgiu de la Frătăuţi, al cărui domeniu trebuie să fi fost comparabil cu al lui Oană de la Tulova. Cele şapte sate au fost vândute de fiii lui Fedco. Toporăuţii ajung în stăpânirea lui Hărman, pârcălabul de Cetatea Albă, pentru 400 de zloţi tătăreşti, care, la rândul său, îl dă lui Ştefan cel Mare în schimbul a două sate pe Bârlad şi pentru 100 de zloţi tătăreşti. Satul reintră în stăpânirea celor trei fraţi, Stanciu, Ivanco şi Isaico, în schimbul altor trei sate ale lor amintite deja, Frătăuţi, Botişani şi Climăuţi, pentru care mai primesc de la Ştefan cel Mare, alături de Toporăuţi şi satul Grigoreşti pe Siret. Cele trei sate sunt dăruite

18 Ibidem, nr.151. 19 Ibidem, nr. 168, p. 252. 20 Ibidem, nr. 228, p. 348. 21 Ibidem, nr. 243, p. 370. 22 Ibidem, III, vol. întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti,

1980, nr. 54, p. 104.

Page 114: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

116

de voievod mănăstirii Putna prin marele uric din 14 octombrie 148923. De asemenea, la 16 martie 1490 vechiul sat al fiilor lui Dragomir Albu, de lângă Suceava, este cumpărat pentru 400 de zloţi de Ştefan cel Mare şi dăruit tot mănăstirii Putna24. În anul următor25, cei trei fraţi vând şi cele două sate de pe Nistru, Drislivoe şi „unde a fost Nosco”, spătarului Purece şi fraţilor acestuia, Ivanco Tolocico şi Oliuşca, precum şi nepoţilor lor, pentru 150 de zloţi tătăreşti; astfel, în stăpânirea lor, însumate, pot fi numărate 14 sate26.

Barsu stolnicul. Într-un document menţionat mai sus, din 18 iulie 1470, Ana, sora logofătului Dobrul, dăruia verilor ei, fraţii Barsu comisul şi Şuşman, două sate aflate pe Nistru, Cobâlnici şi Bilosăuţi. Barsu nu putea fi decât, probabil, comis al doilea27, căci nu apare în sfatul domnesc. Înaintează în rang câţiva ani mai târziu, ocupând dregătoria de stolnic al sfatului, unde îl găsim menţionat ca atare, pentru scurtă vreme, mai bine de un an, începând cu 14 aprilie 147528. Ultima prezenţă între dregătorii ţării o constatăm la 22 mai 147629. Dispariţia ulterioară nu poate fi explicată decât prin moartea stolnicului Barsu în lupta de la Valea Albă.

Fratele lui Barsu, Şuşman, purta un prenume deloc frecvent, drept pentru care menţionarea documentară a mai multor purtători ai acestuia ne sugerează o posibilă legătură de rudenie. La 17 august 148830, Şandru Gârdu şi vărul lui, Şuşman, precum şi unchiul lor, Ioan, şi surorile lor, Magda, Mara şi Neaga, fiii lui Coste Mădzărăescul vindeau satul Ştilbicanii, pe Suha Mare, lui Ştefan cel Mare, pentru un preţ de 160 de zloţi tătăreşti. Acest Şuşman ar putea fi identificat în persoana fratelui omonim al lui Barsu comisul31. Iar Şandru Gârdu ne trimite spre înrudirea cu Isaia logofătul, mare dregător în vremea lui Alexandru cel Bun, fiul

23 Ibidem, p. 103-104. 24 Ibidem, nr. 76. 25 Ibidem, nr. 91 (26 februarie 1491). 26 I.C. Miclescu-Prăjescu, loc. cit., p. 177. 27 Spre această ipoteză tind şi editorii volumului DRH, A, II, p. 465. 28 Ibidem, nr. 199. 29 Ibidem, nr. 206. 30 Ibidem, III, nr. 40. 31 Pentru această identificare posibilă, precum şi pentru înrudirile logofătului

Ioan Dobrul, v. Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 171-172.

Page 115: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

117

unui Gârdu, cunoscut ca Isaia de la Baia32 strămoş al lui Petru Rareş. Ion Dobrul şi-a botezat un fiu după numele vărului său. Un document târziu tinde să confirme acest lucru. La 17 martie 159833, Ignat vătaful şi Tănasie, fiii Stancăi, nepoţi lui Şuşman şi strănepoţi logofătului Dobrul, vindeau părţile lor din satul Calna, de pe apa Şomuzului. Se mai precizează, că străbunicul lor Dobrul avusese uric de danie pentru satul Calna de la Ştefan cel Mare. Ignat şi Tănasie mai sunt pomeniţi şi în alt ispisoc ca fii ai Stancăi, dar în calitate de strănepoţi ai Ilcăi, care era nepoata de fiu a lui Oană vornicul34. Împreună cu numeroşii lor veri, aceştia vindeau partea lor din satul Răciuleşti, de pe Prut, la 23 aprilie 158335, pentru care străbunica lor, Ilca, avusese uric de la Ştefan cel Mare, iar bunica lor, Maruşca, primise ispisoc de la Ştefăniţă vodă. Rezultă36 deci, că Şuşman, fiul logofătului Ioan Dobrul, a fost căsătorit cu Maruşca, strănepoata lui Oană vornicul. De asemenea, un alt fiu al lui Dobrul, Dumitru cămăraşul, a fost tatăl Anghelinei, mama logofătului Luca Stroici şi a vistiernicului Simion Stroici37.

Cum s-a observat deja38, constatăm existenţa unui grup de oameni care se înrudeau, toţi alcătuind o „breaslă” a literelor, ca o meserie transmisă în familie: Gârdu diac, Isaia Gârdovici mare logofăt, Isaia Şuşmanovici diac, Ion Dobrul mare logofăt şi un fiu al acestuia, Ivanco Dobrulovici, menţionat la 8 decembrie 151439.

Prin urmare, Ion Dobrul a avut cel puţin trei fii: Şuşman, Dumitru şi Ivanco. Dintre toţi aceştia, Dumitru a avut o posteritate cunoscută, transmisă, aşa cum arătam, în neamul boierilor Stroici.

Revenind la începuturi, la originea neamului se află Dragomir Albul din secolul al XIV-lea. În aceeaşi epocă, găsim şi în Maramureş cnezi din familia Albu, ceea ce ne sugerează posibilul loc de origine al

32 Ibidem, p. 168 şi 170. Pe Isaia Gârdovici îl întâlnim între membrii sfatului

domnesc în intervalul 1409-1439 (DRH, A, I, nr. 36; nr. 202). Iar tatăl său, Gârdu, este atestat în calitate de diac la 1407 (ibidem, nr. 21).

33 DIR, A, XVI/4, nr. 253. 34 Pentru aceasta, v. Mihai Costăchescu, Neamul lui Oană dvornic de Suceava

şi satele lui, extras din CI, V, 1, Iaşi, 1929, p. 50. 35 DIR, A, XVI/3, nr. 266. 36 Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 171. 37 Eadem, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici, în AG, II (VII), 1995,

1-2, p. 66; Eadem, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 171 şi 453. 38 Ibidem, p. 172. 39 DIR, A, XVI/1, nr. 88 ; la această dată şi-a lăsat numele pe un act, scris de el,

în calitate de diac, la Suceava.

Page 116: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

118

neamului40. Un anume Mic Alba/Albul, pe care-l găsim în sfatul domnesc la începutul domniei lui Alexandru cel Bun, la 1401 şi 140341, poate fi în strânsă legătură cu Dragomir Albul, probabil frate sau chiar fiu al acestuia42. Un urmaş al lui Micu, poate chiar fiu, ar putea fi ceaşnicul Albul, care a deţinut această dregătorie între anii 1433 şi 144343.

În ceea ce-l priveşte pe Fedco Starostici/Stărostescul, fratele lui Ion Dobrul, posteritatea acestuia s-a perpetuat prin fiul său, Stanciu Starostici pârcălabul, strămoşul puternicei familii boiereşti Prăjescu din secolul al XVII-lea44.

II. Descendenţa lui Cozma Şandrovici Urmărind descendenţa45 lui Cozma Şandrovici depistăm alţi trei

dregători în sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare: Şteful, pârcălab de Hotin, nepot al soţiei, şi doi gineri, Ivaşco Hrincovici şi Şteţco Dămăcuş.

Cozma Şandrovici. Prima menţiune despre Cozma Şandrovici o avem din vremea lui Alexandru cel Bun, de la 2 august 141446, când

40 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ed. a II-a, îngrijită de Adrian Ioniţă, Bucureşti, 1997, p. 149-151. Stan Albu stăpânea, se pare, înainte de 1361 întreg cnezatul văii Cosăului, pentru ca după aceea să cedeze jumătate fiilor lui Locovoi, la intervenţia regelui Ungariei Ludovic I. Radu Popa exclude posibilitatea ca „familia lui Stan Albu să facă parte, în totalitatea ei, dintre cei plecaţi în Moldova cu Bogdan” (ibidem, p. 150). Mai putem alătura o altă explicaţie celor emise de Radu Popa, în ideea că Stan Albu ar fi putut pierde jumătate din cnezat, deoarece un frate al său, sau văr, a plecat în Moldova împreună cu Bogdan. De asemenea, faptul că reşedinţa familiei cneazului Stan Albu era la Fereşti (şi, poate, şi la Berbeşti), este edificator; a se vedea satele Fereşti din Moldova, cu numele luat de la un Feier/Feher, adică Albul, ceea ce trebuie să se fi întâmplat şi în Maramureş.

41 Menţionat între 28 iunie 1401 (DRH, A, I, nr. 13) şi 1 august 1403 (ibidem, nr. 18).

42 DIR, A, Indicele numelor de persoane, întocmit de Al. I. Gonţa, ediţie îngrijită de I. Caproşu, Bucureşti, 1995, p. 447. Se precizează că Mic Albu este fratele lui Giurgiu de la Frătăuţi, respectiv fiul lui Dragomir Albu.

43 DRH, A, I, nr. 118 (3 noiembrie 1433) şi nr. 240 (24 august 1443). 44 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi

Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 279 şi 426-429; v. I.C. Miclescu-Prăjescu, Obârşia unei familii din Moldova, în RIR, X, 1940, p. 177-210.

45 Prin acest termen, am în vedere conceptul de clan, dar prin care înţeleg descendenţa atât prin linie masculină, cât şi feminină din acelaşi personaj, inclusiv membrii familiilor înrudite prin alte alianţe, care acţionează solidar, şi care deţin puterea şi autoritatea la nivelul elitei sociale (Ştefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorităţi, puteri, (Moldova, secolele XV-XVII), în AG, I (VI), 1994, 1-2, p. 89-90.

46 DRH, A, I, nr. 36, p. 51.

Page 117: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

119

împreună cu tatăl său, Şandru, şi cu mama sa, Marta, erau miluiţi cu satul Muntenii Scutaşi, pe Siret. Acelaşi sat, la sfârşitul secolului, avea să fie cumpărat de Ştefan cel Mare, pentru 300 de zloţi tătăreşti47, de la Vasutca, fata lui Cozma Şandrovici, şi dăruit episcopului de Roman. Împreună cu satul vecin, Şendreşti, a aparţinut familiei sale, de vreme ce Vasutca, împreună cu nepoţii ei de frate, Danciul, fiul lui Buceaţchi, şi Isaico, fiul lui Iurie, vânduseră Mogoşeştii, pe Siret, „care e aşezat pe hotarul satului lor, al Şendreştilor”48, lui Ştefan cel Mare pentru 400 de zloţi tătăreşti, satul fiind, mai apoi, dăruit de vodă mănăstirii Neamţ, cu confirmare de stăpânire la 30 septembrie 1503.

Tatăl lui Cozma este, probabil, Şandru de la Tudora, pomenit încă de la 29 iunie 140049 între boierii lui Alexandru cel Bun, unde îl găsim până la sfârşitul anului 142250. Poate fi identificat în persoana lui Şandru pârcălabul de la 28 iunie 140151, sau Şandru de la Neamţ, cum apare în alte documente52; de asemenea, îl găsim sub numele Şăndrişor53. Altfel spus, Şandru de la Tudora, pârcălab al cetăţii Neamţ54, ar putea fi tatăl lui Cozma Şandrovici55, care s-a căsătorit cu Marena, fiica lui Iacuş, vistiernicul lui Alexandru cel Bun din ultima parte a domniei acestuia, în perioada 1423-142556. Cariera politică a lui Cozma Şandrovici începe în vremea lui Iliaş voievod. Îl găsim între boierii acestuia, la 4 ianuarie

47 Ibidem, III, nr. 235, p. 418 (31 august 1499). 48 Ibidem, nr. 293, p. 522. 49 Ibidem, I, nr. 10. 50 Ibidem, I, nr. 52, p. 77 (25 decembrie 1422, menţionat doar cu simplul nume

Şandru). 51 Ibidem, nr. 13, dar deosebit de Şandru de la Hotin, care apare în acelaşi

document, astfel încât afirmaţia lui Mihai Costăchescu, care îi identifica pe cei doi ca fiind aceeaşi persoană, se dovedeşte greşită (Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, Iaşi, 1931, p. 50).

52 DRH, A, I, nr. 17 (7 ianuarie 1403); nr 22 (8 martie 1407) etc. 53 Ibidem, nr. 23 (16 septembrie 1408); nr. 27 (18 noiembrie 1409) etc. 54 Mihai Costăchescu l-a identificat pe Şandru de la Tudora cu Şandru de la

Neamţ, dar, straniu, exclude posibilitatea ca el să fie aceeaşi persoană cu Şăndrişor, tatăl lui Cozma; la 23 mai 1436 (v. DRH, A, I, nr. 152), acesta este numit Cozma al lui Şandrişor (Mihai Costăchescu, op. cit., p. 50-51, 110).

55 Maria Magdalena Székely, Familii de boieri din Moldova de origine transilvăneană (secolele XIV-XVII), în AG, I (VI), 1994, 1-2 p. 98 (spiţa genealogică).

56 DRH, A, I, nr. 54 (31 martie 1423); nr. 61 (12 mai 1425). Îl mai găsim menţionat în sfatul domnesc, dar fără dregătorie, sub simplul nume Iacuş, precum la 1428 (ibidem, nr. 77) sau 1435 (ibidem, nr. 142, 143) sau Iacuş Pântecosul, până la 1440 (ibidem, nr. 205).

Page 118: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

120

143257, şi rămâne, fără a ocupa o poziţie fruntaşă, în sfaturile domnilor care au urmat. Abia la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, în primele acte, este menţionat în fruntea sfatului, până la 13 septembrie 145758.

Şteful pârcălabul. Soţia lui Cozma Şandrovici, Marena, a avut un frate, al cărui fiu, Şteful, avea rang de pitar la 147659, iar mai apoi este prezent alături de Ştefan cel Mare ca pârcălab de Hotin. Şteful este menţionat în postura de pârcălab de Hotin, pentru prima dată, la 11 august 147960, dregătorie ce o deţine până la 20 aprilie 149161. De acum înainte, îl vom găsi multă vreme în sfatul domnesc, fără dregătorie, urcând treptele ierarhice: al şaptelea la 149262, al şaselea63 şi al cincilea la 149364, al patrulea65, treaptă pe care stă multă vreme, până la 149966. Prin moartea lui Hărman, Şteful urcă încă o treaptă, ocupând locul al treilea în sfatul domnesc, cum îl aflăm la 14 noiembrie 149967, după Duma Vlaicul şi vornicul Boldur. Prin dispariţia lui Duma, Şteful mai urcă o treaptă, al doilea după vornicul Boldur, la 150268, loc ce-l va ocupa în continuare, atât în ultimul act al lui Ştefan cel Mare, când vornicul Giurgiu Dolh era primul între boieri69, cât şi în vremea lui Bogdan al III-lea. Din 20 februarie 150770 Şteful ocupă primul loc în sfat, fără dregătorie, până la 21 septembrie 151071, când, probabil din cauza vârstei înaintate, trebuie să fi murit.

57 Ibidem, nr. 107. 58 Ibidem, II, nr. 66. 59 Ibidem, nr. 206. La 22 noiembrie 1476, Şteful pitarul, nepotul lui Iacuş

vistiernicul, vinde din uricul bunicului său Poprincanii, pe Jijia, lui Muşat vornicul, pentru 100 de zloţi tătăreşti. La 27 mai 1480, Şteful pârcălab de Hotin, şi „mătuşa sa, Marena, fiica panului Iacuş vistiernic, şi cu fiicele ei, Anuşca şi Vasutca” şi cu nepoţii săi, fiii lui Iurie Buceaţchi, s-au judecat pentru satele lor, Şteful rămânând să stăpânească trei sate: Ecuşanii, pe Vorona, Draguşanii şi Poprincanii, pe Jijia (ibidem, nr. 226).

60 Ibidem, nr. 219. 61 Ibidem, III, nr. 93. 62 Ibidem, nr. 107 (14 ianuarie 1492) 63 Ibidem, nr. 114 (30 martie 1492) 64 Ibidem, nr. 120 (3 martie 1493). 65 Ibidem, nr. 138 (4 noiembrie 1493). 66 Ibidem, nr. 236 (15 septembrie 1499). 67 Ibidem, nr. 239. 68 Ibidem, nr. 283 (17 noiembrie 1502). 69 Ibidem, nr. 295 (7 octombrie 1503). 70 DIR, A, XVI/1, nr. 45. 71 Ibidem, nr. 78.

Page 119: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

121

Din uricul de la 149272, prin care nepoţii fraţilor Hodco Costici şi Lev vând lui Ştefan cel Mare satul Ştubeiul, aflat „pe amândouă părţile Başeului”, aflăm că printre acei nepoţi se numără şi Şteful pârcălab, văr cu fetele lui Vasco Levici, cel care s-a aflat alături de Petru Aron şi pe care îl întâlnim la 1456 în marele sfat domnesc de la Vaslui. De asemenea, Şteful era văr cu Giurca Pântece, fiul altui vechi boier din sfat, Oană Pântece, precum şi văr cu Hrinco de la Lucoviţa, identificat în persoana lui Ivaşco Hrincovici73, ginerele lui Cozma Şandrovici Celălalt ginere a fost Steţco Dămăcuş, însă ambii fost boieri în sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare.

Ivaşco Hrincovici. Printre numeroşii boieri aflaţi la Vaslui, la 5 iunie 145674, s-a aflat şi Ivaşco Hrincovici; ulterior, este prezent între boierii sfatului domnesc începând de la 10 ianuarie 146775 şi până la 11 februarie 147876. Fiul său este unul din cei doi pârcălabi de Hotin vreme de 12 ani, numit doar „Grincovici”, în intervalul 1510-152377, apoi membru al sfatului domnesc, fără dregătorie, în anii 1524-152878. Îi ştim numele întreg dintr-un act ulterior vremii sale, din 30 iulie 158179, când aflăm că fostul pârcălab de Hotin era Bratul Hrincovici/Grincovici. Alte sate le-a moştenit de la unchiul său, Şteful pârcălabul, care i le-a lăsat după moartea sa neavând urmaşi, anume Draguşani şi Ecuşani, sate întărite de Bogdan al III-lea lui Bratul Hrincovici la 5 martie 151380 şi reconfirmate la 23 aprilie 151881, de Ştefăniţă vodă. Dintr-un alt document, din 24 aprilie 152082, avem informaţii care completează imaginea asupra acestui neam, arătând descendenţa lui Bratul Hrincovici din Vasutca, fata lui Cozma Şandrovici. De asemenea, Bratul mai avea un frate, Şandru (poreclit Turcul), care prin numele de botez aminteşte de

72 DRH, A, III, nr. 118. 73 DIR, A, Indicele numelor de persoane, p. 371. 74 DRH, A, II, nr. 58. 75 Ibidem, nr. 145. 76 Ibidem, nr. 211 77 DIR, A, XVI/1, nr. 78 (21 septembrie 1510); nr. 193 (25 martie 1523). 78 Ibidem, nr. 196 (10 aprilie 1524); nr. 261 (18 mai 1528). 79 Ibidem, XVI/3, nr. 222. Ştefăniţă vodă întărise lui Bratul Hrincovici

stăpânirea asupra satelor Iugani şi Tămăşeni de pe Siret, donate ulterior de fiul acestuia, Toader Bucotco, nepoatei de soră, Marica, fiica lui Lupu Huru, la 1581.

80 Ibidem, XVI/1, nr. 80. 81 Ibidem, nr. 120. 82 Ibidem, nr. 146.

Page 120: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

122

bunicul său matern, Şandru de la Tudora. Acum, la 1520, toţi aceştia, Bratul Hrincovici şi numeroşii săi nepoţi, îşi împărţeau un patrimoniu funciar considerabil, de 20 de sate83, moştenit de la Cozma Şandrovici şi socrul acestuia, Iacuş vistiernicul.

Despre posteritatea lui Ivaşco Hrincovici şi a fiilor săi s-au păstrat destule informaţii genealogice, care coboară descendenţa până spre mijlocul veacului al XVII-lea84. Dar înaintaşul său, de la care a luat numele, este Hrinco (sau Grinco), prezent între boierii lui Alexandru cel Bun între anii 1407 şi 142585, vremelnic aflat chiar în fruntea sfatului86, însă timp mai îndelungat este al doilea87 boier în sfat, ceea ce denotă importanţa sa. Boris Hrincovici, martor la omagiul lui Ştefan al II-lea faţă de regele Poloniei, la 13 ianuarie 143488 trebuie să fi fost fiul lui Hrinco, iar la rândul său trebuie să fi fost tatăl lui Ivaşco Hrincovici89.

Încrengătura neamului Hrincovici ne trimite spre alte familii boiereşti. La 11 septembrie 1506, Ion, Alexa şi Vasco, fiii Anuşcăi, „nepoţii bătrânului Hrinco”90 vindeau nepotului lor, Luca Arbure, trei părţi din satul Dersca. Astfel, s-a presupus, că Anuşca se poate să fie sora lui Boris Braevici, respectiv mătuşa91 lui Ivaşco Hrincovici. Totodată, Anuşca ar fi putut fi şi bunica lui Luca Arbure92.

83 Şendreşti, numit Cozmeşti după numele lui Cozma Şandrovici, Ionăşeşti,

Iurceşti, Hălăuceşti şi Poganeşti, Răchiteni, Tămăşeni şi Iugani, pe Siret, Midcău şi Şceacău pe Nistru, Ceabarcău, Deşevcani, Nesvoia, Criva, Voropceni şi Ivancouţi pe Prut, Corbeşti, Mlinouţi şi Faurii pe Jijia, Lemeşani pe Vilia.

84 Pentru acesta, v. Maria Magdalena Szekély, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 413-418 şi 531 (anexa 43, spiţa genealogică).

85 „Credinţa panului Grinco” sau Hrinco, precum la 18 aprilie 1409, o găsim începând cu 8 martie 1407 (DRH, A, I, nr. 22), şi nu o mai întâlnim după 12 mai 1425 (ibidem, nr. 61). Despre cariera şi familia lui Hrinco, v. şi Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voevod, Bucureşti, 1940, p. 54.

86 Ibidem, nr. 37 (2 august 1414). 87 Ibidem, nr. 38 (20 decembrie 1414), precum şi în următoarele acte, unde

„panul Grinco” (sau Hrinco) apare după „panul Mihail”. Această poziţie secundară din fruntea sfatului a păstrat-o până la ultima atestare a sa, din 1425.

88 Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, Iaşi, 1932, p. 666.

89 Maria Magdalena Szekély, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 414. 90 DIR, A, XVI/1, nr. 43, p. 49. 91 Maria Magdalena Szekély, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 414. 92 Ştefan S. Gorovei, Găneştii şi Arbureştii, Arbureştii (Fragmente istorice,

1538-1541), în CI, (serie nouă), II, 1971, p. 150.

Page 121: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

123

Steţco Dămăcuş. Cel de-al doilea ginere al lui Cozma Şandrovici a fost Steţco Dămăcuşevici sau Dămăcuş. Este întâlnit multă vreme prezent între boierii sfatului domnesc, începând din vremea lui Petru Aron, la 145593, dar, mai ales, în timpul domniei succesorului acestuia, Ştefan cel Mare, în intervalul 8 septembrie 1457-24 septembrie 146894; după acest din urmă an, probabil moare.

Tatăl lui Steţco Dămăcuş a fost boier al lui Alexandru cel Bun. Astfel, la 15 martie 141095, fraţilor Domoncuş stolnicul, Blaj şi Iacob, fiii lui Ghelebi Miclouş, li se dădea uric de către Alexandru cel Bun pentru stăpânirea a patru sate96 aflate pe Caşin şi Oituz: Stanişoreştii, Laslovţii, Grozăştii, şi Stoeneştii. Un alt sat, întărit de acelaşi domn stolnicului Domoncuş, a fost „din sus” de Vaslui, unde era jude Mareş, aşa cum aflăm dintr-un document ulterior, din 1491, când „Nastea şi Sohiica, featele lui Steţco Dămăcuşescul, nepoatele lui Dămăcuş stolnicului”97, vindeau satul. Alte cinci sate98 erau stăpânite de cei trei fraţi pe Crasna, potrivit actului din 20 ianuarie 1434. Cele două surori vindeau în anul următor lui Ştefan cel Mare satul Mărăşenii, pe Bârlad, pentru 70 de zloţi tătăreşti, integrat ocolului domnesc al târgului Vaslui.

Domoncuş (sau Dămăcuş) a fost stolnicul lui Alexandru cel Bun, începând cu anul 140999, şi, cu întreruperi, îl găsim până la 1437100, în vremea domniei fraţilor Iliaş şi Ştefan. Sub numele „Damacuş de la Sereţel” este trecut între boierii sfatului la 1436, ceea ce sugerează că acolo îşi avea curtea101.

93 DRH, A, II, nr. 48 (2 iulie 1455). 94 Ibidem, nr. 65 şi nr. 154. 95 Ibidem, nr. 28, p. 40. Actul s-a păstrat ca suret din 1829, unde se precizează

că fiii lui Ghelebi Miclouş au primit şase sate „pe Caşen şi Ohtuz”, însă sunt enumerate doar patru, probabil lectură greşită a traducătorului sau omiterea numelor unor sate.

96 Din cele patru sate doar unul se mai regăseşte, Grozeşti, pe valea Oituzului, în judeţul Bacău (Mihai Costăchescu, op. cit., I, p. 79).

97 DRH, A, III, nr. 96, p. 189. 98 Ibidem, I, nr. 124, p. 176. „Roşiori, unde este Negrilă, şi, mai jos, sub pădure,

unde este Pavel Bulgarul, şi seliştea lui Mârlec şi unde este Mic Ruptura”. 99 Ibidem, I, nr. 24 (28 iunie 1409). 100 Ibidem, nr. 173 (19 august 1437). 101 Mihai Costăchescu, op. cit., II, nr. 202, p. 701-702. La 19 septembrie 1436

era prezent la Liov, la depunerea omagiului de către Ilie voievod, Damacuş din Sereţel, care „poate este satul din comuna Stolnicenii-Ghiţescu, judeţul Fălticenii (fost Suceava)” (ibidem, p. 705).

Page 122: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

124

Steţco Dămăcuş a fost căsătorit cu Anuşca, fata lui Cozma Şandrovici102. La 5 iunie 1470, Anuşca, „bătrâna cneaghină a lui Steţco”, împreună cu fiicele ei, „pe care le-a avut cu Steţco”103, Nastea şi Sofiica, procedau la un schimb de sate aflate pe Tazlăul Mare cu egumenul mănăstirii Bistriţa; satul Hemeeani în schimbul satului Sârbi, „mai jos de Hemeeani, tot pe Tazlăul Mare”. De faţă erau şi ginerii: Iurie vistiernic şi Pătraşco. Unul dintre gineri, Iurie, soţul Nastei, ar putea fi, de fapt, Iuga vistiernicul104, care era rudă cu Ştefan cel Mare, dacă nu cumva Iurie va fi fost un alt personaj, vistiernic al doilea.

III. Neamul şi înrudirile lui Oană Pântece Între boierii începutului de domniei al lui Ştefan cel Mare aflăm şi

numele lui Oană Pântece, a cărui menţionare în acest context coincide cu ultima sa atestare, la 13 septembrie 1457105. Ca fiu al panului Danciul Julici, boier în sfatul lui Alexandru cel Bun, cum îl găsim la 13 decembrie 1421106, Oană purta numele Julici, iar mai târziu pe cel de Pântece. Aşadar, prezenţa sa ca membru al sfatului domnesc o descoperim începând cu data de 25 iunie 1441107. Îl mai întâlnim, singular, şi sub numele tatălui său, Oană Danculovici108, însă până la 1457 este prezent în sfatul domnesc fie ca Oană Julici, fie ca Oană Pântece. La 29 mai 1449, dăruieşte mănăstirii Moldoviţa o posadă, pe apa Moldovei, de sufletul tatălui său109.

Cunoaştem şi un frate al lui Oană, Giula Pântece, care vânduse lui Giurgiu Rotompan satul Mihăileşti, pe Brădăţăl; însă, la rândul său, acesta vinde satul mitropolitului Theoctist pentru 270 de zloţi tătăreşti, la 11 aprilie 1465110. Cu siguranţă, au fost mai mulţi fraţi, uricul din 16 martie 1495111 fiind în măsură să ne dea aceste indicii; fraţii Giurca,

102 Pentru aceasta, v. Maria Magdalena Székely, Familii de boieri din Moldova

de origine transilvăneană, p. 98. 103 DRH, A, II, nr. 167, p. 250. 104 Demonstraţia aparţine d-lui Ştefan S. Gorovei: Un ctitor uitat la Putna şi

asocierea la atributele puterii suverane, în SMIM, XXI, 2003, p. 267. 105 DRH, A, II, nr. 66. 106 Ibidem, I, nr. 48. 107 Ibidem, nr. 215 108 Ibidem, nr. 239. 109 Ibidem, nr. 3. 110 Ibidem, nr. 128. 111 Ibidem, III, nr. 186.

Page 123: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

125

Petriman şi Sofiica, fiii lui Oană Pântece, şi verii lor, Danciul, Toader, Ion, Vlaşin, Ana, Fedca şi Sofiica, fiii lui Giula Pântece, împreună cu alţi numeroşi veri, erau întăriţi să stăpânească jumătate din satul Horodniciani şi jumătate de moară, precum şi două sate pe apa Bârladului, Mărceşti şi Grijlivi. Însă pe cei trei fii ai lui Oană Pântece îi cunoaştem din 1488112, când vindeau din uricul tatălui lor, „Oană Julici”, avut de la Iliaş şi Stefan voievozi, un sat în gura Horaeţii, Movila, pe Bârlad, lui Petru Frunteş şi fratelui acestuia, Ion Frunteş stolnicul, pentru 200 de zloţi.

Unul dintre fiii lui Oană Pântece sau, poate, chiar ai fratelui său, Giula, a avut un rol deosebit de important în istoria Moldovei, atunci când, la 6 martie 1486, Ştefan cel Mare a scăpat cu viaţă datorită boierilor Purice şi Pântece şi a rămas „voievod stăpân în ţară”. În urma luptei de la Şcheia, „a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz”. A fost recunoscut de boierul Purice şi salvat, după care, cu vicleşug, „a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod”113. Şi astfel, cu ajutorul boierilor Purice şi Pântece, Ştefan cel Mare a rămas „voievod stăpân în ţară”. Va fi fost acest Pântece unul din cei doi fii ai lui Oană, de la 1488, Giurca şi Petriman? Sau poate unul dintre verii lor, Danciul, Toader, Ion şi Vlaşin?

Neamul lui Oană Pântece este legat şi de satul „Fulticeani”. La 15 martie 1490, Neagşa, fiica lui Hanea, vindea vistiernicului Isac satul ei de pe Şomuz, „Fulticeani”, „unde a fost Stan Pântece”114; totodată, Isac cumpără şi satul învecinat Buciumeni, „mai jos de Rădăşăni”, aşezare veche aflată la 16 februarie 1424115 în stăpânirea popii Iuga şi a fratelui

112 Ibidem, II, nr. 21. 113 Cronica moldo-germană, p. 28; v. şi Ion Const. Chiţimia, Cronica lui Ştefan

cel Mare (Versiunea germană a lui Schedel), Bucureşti, 1942, p. 50, 68 şi pl. XX, care arată confuzia care o făcuse Olgierd Górka între Pântece şi Pitic, prin citirea greşită Pyutytz în loc de Pyntytz. Totuşi, O. Górka, Cronica epocei lui Ştefan cel Mare (1457-1499), Bucureşti, 1937, scrie iniţial (p. 34) că Ştefan „a trimis pe unul din boieri şi anume pe Pintyc (Pântec) la acelaşi Petru” ca să-l atragă în cursă pentru a-l ucide, dar se contrazice în aceeaşi lucrare (p. 134), menţionând pe Lazea Pitic (Pyutytz), care nu mai trăia demult, din 1467, după cum însuşi precizează.

114 DRH, A, III, nr. 71, p. 131. 115 Ibidem, I, nr. 56. Cu toate acestea, la 29 iulie 1428 lui Nan i se întărea satul

Buciumeni, „unde este casa lui”, şi Stănigenii (ibidem, nr. 77). Însă, la 24 aprilie 1434

Page 124: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

126

său, Nan; hotarul satului trecea pe lângă „drumul ce merge de la Stan până la Baia”116. Nu poate fi vorba decât de satul Fulticeani al lui Stan Pântece, personaj despre care s-a scris că ar putea fi fratele lui Oană şi Giula Pântece117. Aş mai completa ipoteza cu încă o idee, anume căsătoria lui Danciul Julici cu sora lui Stan Pântece, drept pentru care urmaşii au purtat ambele nume.

Strămoşul lui Oană Julici-Pântece trebuie să fie acel Giula, „domina Jula”118, probabil bunicul său, prezent în sfatul domnesc al lui Petru I, menţionat în primul document păstrat, de la 1 mai 1384, precum şi din 6 mai 1387119, cu rang însemnat între boierii vremii, Giula

lui popa Iuga i se reîntărea Buciumenii, „unde îi este casa”, precum şi alte doua sate pe Tutova, un loc din „pustie” pe Başeu şi seliştea lui Oţel, la Podagra (ibidem, nr. 128). Printr-un alt uric, din aceeaşi zi, popii Iuga i se reconfirma stăpânirea la Buciumeni, dar şi în alte sate trei pe Şomuz (Rădăşeni, Ciorsăceşti, Miteşti), având aici un adevărat domeniu funciar, precum şi alte sate, Mînzaţi şi Temeşeşti, dar şi pe Tutova, Lăleşti şi Hălmăgeşti, şi, tot acolo, toată valea pârâului Strâmba „cât va putea să-şi întemeieze” (ibidem, nr. 129). Domeniul popii Iuga şi al fiului său, Mihail (viitorul logofăt Mihul), este reconfirmat şi completat cu alte sate la 2 iulie 1439 (ibidem, nr. 196). Nu se ştie exact când, dar satul Buciumeni trece în stăpânirea fiilor lui Stănigă înainte de 1442, căci în acel an, Costea logofătul, dă în schimb pentru Buciumeni jumătate din Gocimăneşti lui Oancea şi Ilea, fiii lui Stănigă (ibidem, nr. 218: 24 februarie 1442); aceştia erau, probabil, fraţii lui Dragoş Stănigescul, adică fiii lui Nan, fratele popii Iuga, aşa cum reiese din actul din 15 martie 1490 (ibidem, III, nr. 71, p. 131).

116 Ibidem, I, nr. 56, p. 82. 117 Mihai Costăchescu, op. cit., I, p. 164; ibidem, II, p. 384 (şi spiţa genealogică).

În opinia istoricului Mihai Costăchescu, numele Pântece poate fi legat de Fulticeani. Istoricul considera, că Pântece este o poreclă, sinonimă cu Foltică sau Fultică, care vine de la foale, adică pântece (ibidem, I, p. 164). Totuşi, întâlnim un Ivaşco Fultuc şi fratele său, menţionaţi singular, ca martori la o hotărnicie, la 13 iunie 1456 (DRH, A, II, nr. 60). Însă ipoteza lui Artur Gorovei îmi pare mai credibilă. Numele satului ar putea proveni de la acel Hanea, tatăl Neagşei, de origine săsească, care se va fi numit Fălten Hannes (Artur Gorovei, Folticenii. Cercetări istorice asupra oraşului, Fălticeni, 1938, p. 7-8). Hanea aminteşte de Hanăş, de unde Fălten Hannes care a dat numele satului, care în vremea lui Stan Pântece nu se numea încă Fulticeani, ci ulterior a căpătat acest nume, prin venirea sasului Hannes. Acest lucru se putea face printr-o posibilă căsătorie cu o fată a lui Stan Pântece, idee ce mi se pare mai plauzibilă decât cea propusă de Artur Gorovei (ibidem, p. 8-9) sau Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1933, p. 144-145, care presupunea că Hanea, tatăl Neagşei, „va fi fost fiul lui Stan Pântece”.

118 DRH, A, I, nr. 1. 119 Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, I/2, Bucureşti, 1890, p. 297: „Dzula

capitaneus, Burla, Draguy marscalus, Stanczel, Stanislaus supremi consiliarij magnifici

Page 125: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

127

„capitaneus”120. Acest important personaj al vremii sale, cum aflăm dintr-un uric din 22 septembrie 1411, era socrul lui Şoldan Petru; actul de stăpânire era acordat acestui boier şi „femeii lui, fiica panului Giulea”121, pentru un sat la Movila Găunoasă (atestat la sfârşitul secolului al XVI-lea sub numele Boldeşti, la Suceava122).

În acest caz, dacă Danciul Julici este fiul batrânului Giula, înseamnă că era cumnat lui Şoldan Petru. Dintre fiii săi, ştim pe Oană Julici/Pântece, membru al sfatului domnesc şi fratele său, numit Giula, precum bunicul lor. Iar Stan Pântece ar putea să fi fost nu fiu, ci mai degrabă cumnat lui Danciul, identificat123 în persoana acelui „Stan de la Şumuz”124, care la 6 octombrie 1407 era menţionat împreună cu un frate al său, Giurgiu. Numai aşa ne-am putea explica de ce fiii lui Danciul Julici, Oană şi Giula, erau purtătorii ambelor nume, Julici şi Pântece. Prin urmare, Oană şi Giula, la care adăugăm şi pe Maruşca125, erau fiii lui Danciul Julici, respectiv nepoţii lui Giula „capitaneus” şi Stan Pântece.

Uricul din 25 noiembrie 1492126 aruncă alte lumini asupra încrengăturii neamului, mai cu seamă prin ramura lui Oană Pântece. La acea dată, Ştefan cel Mare cumpără cu 250 de zloţi satul Ştiubeiul, aflat pe ambele părţi ale Başeului, de la numeroşii urmaşi ai postelnicului Hodco Costici şi ai lui Lev, întăriţi cu privilegiu de Alexandru cel Bun, printre care aflăm, în primul rând, pe Ivanco Levici şi două nepoate de frate, Fedora şi Milca, fiicele lui Vasco Levici, precum şi pe vărul lor „Giulca” (trebuie sa fie Giurca!) Pântece. În cazul în care e vorba de acelaşi personaj cu Giurca Pântece, fiul lui Oană (şi cred că aşa este!), şi dacă acesta este văr cu fetele lui Vasco Levici, atunci, în mod firesc, trebuie să admitem că soţia lui Oană Pântece era sora lui Vasco Levici,

domini Petri Woyeuode Muldauiensis”; Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, p. 601-602.

120 În acest sens, al descendenţei neamului Pântece din acest Giula, vezi Ştefan S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, în ALIL, XXIV, 1973, spiţa genealogică, planşa I, p. 113. Astfel, Danciul Julici de la 1421 este arătat ca descendent al lui Giula, atestat la 1384 şi 1387.

121 DRH, A, I, nr. 30, p. 43; forma slavă: pan Juli. 122 Mihai Costăchescu, op. cit., I, p. 94. 123 Ibidem, II, p. 384: Stan Pântece „este, cred, totuna cu Stan de la Şomuz”. 124 Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 827: Giurgiu (Jiurj) şi Stan „ot Şumuza”. 125 Vezi uricul din 15 martie 1490 (DRH, A, III, nr. 71). De asemenea, spiţa de

neam întocmită de Mihai Costăchescu, op. cit., II, p. 384. 126 DRH, A, III, nr. 118.

Page 126: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

128

cel care la 1458 se afla la Cameniţa alături de Petru Aron127. Numele lui ne este cunoscut din 22 februarie 1446, când era martor hotarnic128. Îl găsim prezent ca martor între numeroşii boieri din marele sfat domnesc de la Vaslui, întrunit cu prilejul momentului crucial, în vremea lui Petru Aron, la 5 iunie 1456129, unde s-a hotărât plata birului către turci; aici se găsea alături de Vasco Levici şi un Hrinco Levici.

Şi boierilor Levici trebuie să le căutăm strămoşii în generaţia lui Giula „descălecătorul”. Numele Costici purtat de Hodco, fratele lui Lev, îi reclamă ca urmaşi ai unui Costea. În primele decenii de la întemeierea ţării nu erau prea mulţi „descălecători” Costea, însă documentele au păstrat numele unuia dintre aceştia, anume Costea viteazul130. Numele acestui viteaz nu apare în documente totdeauna însoţit de rangul său. Îl întâlnim prima dată prezent în sfatul domnesc, la 30 martie 1392, doar sub simplul nume „pan Costea”131. Mai târziu, vedem menţionată „credinţa lui Costea viteazul”, la 28 noiembrie 1399132.

În îndelungata sa prezenţă în sfat de peste 20 de ani, Hodco Costici a fost mai totdeauna postelnic; menţionat prima dată la 15 octombrie 1427133, numele său este însoţit de multe ori de al fratelui

127 Mihai Costăchescu, op. cit., p. 815. 128 DRH, A, I, nr. 264. 129 Ibidem, II, nr. 58. 130 Mihai Costăchescu, op. cit., I, p. 371, pornea de la ideea că Hodco Costici

este fiul unui Costea, care „poate e Costea Viteazul, care apare uneori şi fără acest epitet”.

131 DRH, A, I, nr. 2. 132 Ibidem, nr. 9. Părerea era că şi acel Costea Bratilovici din sfatul domnesc, de

la 28 iunie 1401 (ibidem, nr. 11), să fie tot Costea viteazul (Mihai Costăchescu, op. cit., I, p. 90: Costea Bratilovici, greu de identificat, poate „să fie acelaşi cu Costea şi Costea Viteazul”), nu cred că are şanse să fie corectă. Mai degrabă, acel Costea ar putea să fie fiul lui Bratul viteazul, pe care nu-l găsim menţionat în documentele contemporane, dar despre care se ştie dintr-un act ulterior, prin care nepoţii săi erau întăriţi stăpâni în patru sate, Brătuleştii, Fedeleşanii, Goeştii şi Vârsaţii, la 7 ianuarie 1491 (DRH, A, III, nr. 84). Astfel, satul Brătuleşti poartă amintirea lui Bratul viteazul, vechiul stăpân.

133 Ibidem, I, nr. 69. Este menţionat fie Costici postelnic, ca acum, la 15 octombrie 1427, fie Hodco postelnic, la 1 septembrie 1429 (ibidem, nr. 95). Ultima dată este menţionat ca postelnic la 25 ianuarie 1446 (ibidem, nr. 260). Mihai Costăchescu susţinea că Hodco Costici sau Hodco de la Mamorniţa nu trebuie confundat cu Costici postelnicul (Mihai Costăchescu, op. cit., p. 372; Idem, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voevod, p. 49, nota 4). Însă, dimpotrivă, cred că ei sunt aceeaşi persoană, numele său diferit fiind menţionat alternativ în sfat, nu concomitent; este vorba de postelnicul Hodco Costici, menţionat uneori împreună cu fratele său, Lev.

Page 127: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

129

său, Lev (Leva), dar legat de locul de origine: Mamorniţa. Hodco de la „Marmurinţi” şi fratele său Lev, sunt împreună martori în sfatul domnesc, de câteva ori, începând cu 13 decembrie 1421134 şi terminând cu 24 februarie 1437135, însă Hodco mai apare pentru ultima oară, singur, la 20 iunie 1438136.

Posteritatea lui Hodco Costici este mai puţin ştiută; mai bine conturată este descendenţa fratelui său, Lev. Acesta, se pare că a avut mai mulţi fii, care i-au purtat numele, Levici: Vasco Levici, despre existenţa căruia am arătat mai sus, Hrinco Levici, de asemenea, dar nu se ştiu prea multe date despre el, Ivanco (sau Ioan) Levici mai trăia la 1492, dar care este, se pare, menţionat cu un frate al său, Giurgiu, încă de la 30 iulie 1456137, şi, în fine, Alexandru Levici, care, pentru scurtă vreme este prezent în sfatul domnesc, la 1443138. Reşedinţa lui Hodco Costici nu putea fi decât la Mamorniţa, locul de care îi era legat numele împreună cu fratele său, Lev. Dar mai stăpânea şi alte patru sate, pe Vorona şi Siret, pentru care primise drept de stăpânire împreună cu soţia sa, Vasutca şi fraţii acesteia, la 16 noiembrie 1433139.

Revenind la Oană Pântece, ne sunt cunoscuţi unii dintre descendenţii familiei sale; astfel, documentele atestă existenţa Maruşcăi, fiica lui Giurca Pântece, ai cărei fiică, Anghelina, a fost căsătorită cu Ştefan Hrană140, mare vornic în prima domnie a lui Petru Rareş. Ispisocul din 25 martie 1546141, mărturiseşte cum Anghelina, jupâneasa fostului vornic Hrană, era fiica Maruşcăi, nepoata lui „Jurjea” Pântece. Însă actul este păstrat doar în suret, iar redarea numelui este coruptă, fiind vorba de Giurca Pântece, unul din fiii lui Oană Pântece. Prin acest act, Anghelina şi nepoţii ei vindeau pentru 200 de zloţi tătăreşti jumătate din satul Stoişeşti,

134 DRH, A, I, nr. 48. 135 Ibidem, nr. 168. 136 Ibidem, nr. 184. 137 Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare,

I, p. 372. 138 DRH, A, I, nr. 230; nr. 237. 139 Ibidem, nr. 120. Astfel, pe Vorona: „curtea Anuşcăi, Hueţeni, Sineşti,

Glodeni, precum şi o moară pe Siret, „unde este Hueţ”, în actualele comune Vorona, jud. Botoşani, şi Liteni, jud. Suceava.

140 Despre cariera acestui mare dregător, v. Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş, p. 120-124.

141 DIR, A, XVI/1, nr. 389.

Page 128: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

130

„de sub Făgetul Leahului”, moştenit de la mama ei Maruşca, care-l cumpărase în vremea lui Ştefan cel Mare.

La capătul acestei cercetări genealogice a neamului Pântece, constatăm că rădăcinile neamului lui Oană Pântece, boier din vremea lui Ştefan cel Mare, se află în secolul al XIV-lea, în vremea descălecatului Ţării Moldovei, bunicii săi făcând parte din ceata „vitejilor cavaleri” – din Transilvania şi din Maramureş.

IV. Hodco Ştibor şi înrudirile sale Un boier numit Ştibor este martor în sfatul domnesc în anul

1424142; credinţa „panului Ştibur” este menţionată şi la 4 decembrie 1428143. Alexandru cel Bun confirma lui Ştibor şi soţiei sale, Zoica, stăpânirea asupra unui sat de pe Bârlad unde au fost juzi Buda şi Drăgoi, „ambele judecii”. Satul avea să fie vândut, la 13 decembrie 1488, de către Marina, „cneaghina” lui Fete Iacobescul, nepoata lui „Ştibor cel bătrân”144, lui Danciul Delea, pentru 170 de zloţi tătăreşti. Aceeaşi Marina, vindea un alt sat, Rădeşti, pe Bilavoi, lui Clănău spătarul, la 2 martie 1508 pentru 90 de zloţi tătăreşti145.

În a doua parte a secolului al XVI-lea, la 1582, Pătraşco vătaful împreună cu verii lui, „răstrănepoţii lui Ştibor”, s-au plâns domnului că le-a ars uricul satului Bursuceni avut de Ştibor cel bătrân de la Ştefan cel Mare, cu „loc de moară pe Siret, unde a fost moara lui Ştibor, mai jos de poiană şi cu moară în sat la Bursuceni, iar acest uric le-a ars în casa lui Pantelei din Brăeşti când a venit un sol dintre stegari în solie la Domnia mea – zice vodă, şi s-a întâmplat să înnopteze în casa acestui Panteleiu şi i-a ars casa acest sol”146; prin urmare, li se reconfirmă stăpânirea asupra satului. Peste câţiva ani, acelaşi Pătraşcu împreună cu verii săi, „toţi strănepoţii lui Ştirbu şi ai lui Firău”147 (traducere alterată), vând satul lor, Bursuceni, din uricul avut de „străstrămoşul lor, Firău” de la Iliaş şi Stefan voievozi; satul este cumpărat cu 3 000 de zloţi tătăreşti de Andrei hatmanul. Bunicii celor de mai sus, vânduseră în vremea lui Petru Rareş,

142 Într-un rezumat al unui document din 26 august 1424, este menţionat printre

boierii sfatului un „Ştiubora” (DRH, A, I, nr. 57). 143 Ibidem, nr. 80. 144 Ibidem, III, nr. 43, p. 82. 145 DIR, A, XVI/1, nr. 71, p. 75. 146 Ibidem, XVI/3, nr. 239, p. 186 (8 martie 1582). 147 Ibidem, nr. 461, p. 372 (28 ianuarie 1588).

Page 129: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

131

la 19 ianuarie 1536, satul Măceşănii „ce să numeşte Mihăileştii”, sat ce fusese întărit de Bogdan voievod lui Ghedeon, fiul Leahului, „nepot de fiu lui Forov”148; a fost cumpărat de la fiii lui Ghedeon de Buzatul vătaf cu 860 de galbeni.

Personajul numit Firău sau Forov este, de fapt, fratele lui Ştibor, cel din 1424, pe care l-am văzut mai sus. Numele este unguresc, vine de la forró, adică fierbinte, şi este răspândit în Ardeal; în Moldova a devenit Forou, Furău sau Fârău. Întâlnim în sfatul domnesc, începând din 1435, „credinţa panului Forou”149 sau „Fârău”150, până la 1438. Fiica sa a fost căsătorită tot cu un boier de aceeaşi origine; la 18 februarie 1466, Ivanco Ungureanu, „cu paniţa sa, fiica lui Furău”151, vând satul Munte din ţinutul Trotuşului lui Ioaniş Izvareţ, cu 90 de zloţi tătăreşti. Satul fusese al tatălui paniţei, „Furău”.

Va apărea mai târziu în „scenă” posibilul nepot de frate al lui Forou, Hodco Ştibor, care figurează în postura de vornic al lui Petru Aron începând cu anul 1455152, iar mai apoi, în primii ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare, fără dregătorie, până la 1462153; în toamna aceluiaşi an, la 15 septembrie, Ştefan cel Mare întărise mănăstirii de la Piatra lui Crăciun toate stăpânirile ei, printre care şi „satul anume Heciani, şi cu morile, pe Siret, pe care l-a dăruit lor pan Hodco Ştibor din uricul său, pentru sufletul său”154. Tot de numele său se leagă, probabil, şi satul Ştioborăni din vechiul ţinut Vaslui.

Hodco Ştibor a fost căsătorit cu Maruşca, fata lui Şteful Jumătate. Ştim aceasta deoarece Maruşca, „paniţa panului Ştibor”155, vânduse, pentru 300 de zloţi tătăreşti, satul „anume Cândeştii, pe Siret, cu moară la

148 Ibidem, XVI/1, nr. 348, p. 385. 149 DRH, A, I, nr. 143 (18 octombrie 1435). Forov este varianta alterată de

traducători, precum în suretul de la documentul din 17 februarie 1435 (ibidem, nr. 145). 150 Ibidem, nr. 156 (1 iulie 1436). După 18 august 1438 nu mai apare în sfat

(ibidem, nr. 187). 151 Ibidem, II, nr. 133, p. 188. 152 „Pan Ştibor”, existent între membrii sfatului la 8 februarie 1453, probabil

este Hodco, dar ar putea fi şi o ultimă menţionare a tatălui său (ibidem, nr. 27). În sfatul lui Petru Aron apare doar sub numele Hodco, în calitate de vornic, începând cu 2 iulie 1455 (ibidem, nr. 48). La 5 iunie 1456, este menţionat Hodco Ştibor vornic (ibidem, nr. 58).

153 15 mai 1462 este ultima menţiune în sfatul domnesc a lui „pan Ştibor” (ibidem, nr. 104).

154 Ibidem, nr. 107, p. 153. 155 Ibidem, nr. 229, p. 350.

Page 130: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

132

Siret, între Rusăneşti şi între Călineşti” lui Petru Brăescul, care, la rândul său, îl vinde, la 15 septembrie 1480, clucerului Duma Brudur.

Şteful Jumătate, socrul lui Hodco Ştibor, îl găsim în componenţa sfaturilor domneşti de după moartea lui Alexandru cel Bun, începând cu anul 1432156 şi până la 1448157, menţionat, de regulă, împreună cu fratele său Mândrea, cu care figurează în sfat probabil din 1425158. Al treilea frate, Giurgiu Jumătate, a fost şi el membru al sfatului domnesc în intervalul dintre anii 1419 şi 1433159. Fraţii Giurgiu, Şteful şi Mândrea erau fiii lui Oană/Ion Jumătate, a cărui prezenţă în sfat160, în perioada dintre anii 1403 şi 1415, în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun, nu poate fi trecută cu vederea.

Oană Jumătate dăruieşte mănăstirii Bistriţa două sate pe Cracău161, confirmate în uricul mănăstirii împreună cu alte sate ale altor mari boieri, Oană vornicul şi Negrea, la 12 iulie 1415. Domeniul acestui boier a cuprins 12 sate, căci în afara celor dăruite mănăstirii avea alte zece sate, împărţite la 7 iulie 1430 între cei trei fii ai săi162. Lui Giurgiu Jumătate i

156 Şteful Jumătate este menţionat împreună cu fratele său Mândrea, în sfatul

din 4 ianuarie 1432, 26 februarie 1433 etc. (ibidem, I, nr. 107, nr. 114), dar şi singur, precum la 14 aprilie 1435 sau 17 iulie 1436 (ibidem, nr. 139, nr. 157).

157 La 22 mai 1443 sunt menţionaţi pentru ultima dată împreună, în sfat, fraţii Şteful şi Mândrea Jumătate (ibidem, nr. 231). Probabil, cel din urmă moare, însă Şteful Jumătate mai figurează încă pe lista boierilor până la 23 februarie 1448 (ibidem, nr. 275).

158 În actul din 30 ianuarie 1425 este menţionată „credinţa fiilor lui Jumetate” (ibidem, nr. 60).

159 Giurgiu al lui „Jumetate” sau „Jomătate” este prezent ca martor între boierii din sfat la 8 aprilie 1419 (ibidem, nr. 45), apoi împreună cu fraţii săi la 1425. Însă, spre deosebire de fraţii săi, Şteful şi Mândrea, Giurgiu este atestat singur; prezenţa sa în sfat nu o mai întâlnim după 15 iunie 1433 (ibidem, nr. 117).

160 Ion Jumătate figurează în sfat începând cu 7 ianuarie 1403 (ibidem, nr. 17); după 12 iulie 1415 (ibidem, nr. 41) nu mai este între membrii sfatului domnesc. Despre Ion Jumătate şi fiii săi vezi şi M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, p. 304-307; Idem, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, p. 168-169.

161 DRH, A, I, nr. 41. 162 Ibidem, nr. 99. Satele au fost identificate: Jumătăţenii, pe Jijia, Deleni,

Vlădeni, Balinţi sau Mândreşti (fostul jud. Botoşani), Şerbăneşti pe Siret, Grămeşti, Călineşti (fostul jud. Dorohoi), Rogoşeşti pe Siret iar Mândreşti (Sârca de azi) în jud. Iaşi (Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, p. 300-307, unde este analizat neamul boierilor Jumătate. De asemenea, Idem, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, p. 165-169, unde este completată analiza acestei familii, inclusiv cu o spiţă genealogică, p. 168).

Page 131: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

133

s-au cuvenit „Giumătăţenii”, pe Jijia, unde se aflau curţile, Delenii şi Miclăuşenii, din sus de Hârlău. Şteful Jumătate stăpânea trei sate pe Siret: Şărbăneştii, Cândeştii şi Roşiacii, iar Mândrea a rămas cu patru sate: Balinţii, pe Siret, Mândreştii, în Cârligătura, Vorişte şi Vlădenii, din sus de Hârlău.

Ştibor şi Forou, trăitori la cumpăna veacurilor XIV şi XV, aparţin „vitejilor cavaleri” descinşi din Transilvania, iar numele lor stau mărturie în acest sens, trădând originea şi neamul.

V. Toma Cândea În timpul lui Petru Aron, apare menţionat de puţine ori, între

membrii sfatului domnesc numele lui Toma Cândevici; prima atestare este din 25 august 1454163. Reapare în vremea lui Ştefan cel Mare, începând cu 13 februarie 1458164, însă, de această dată, până la ultima prezenţă în sfatul domnesc, la 5 iunie 1469165, numele său este Toma Cândea. Fără îndoială, era fiul unui Cândea166. Despre Toma Cândea ştim doar că avea un privilegiu pentru două sate, aflate pe Siret, Vilneşti şi Narohoie167. Printre rudele lui Toma am putea regăsi pe o anume Magda. Fiica acesteia, Marina, vindea un sat din uricul bunicului ei, Cândea, anume Băimăceni, pe Jijia, la 16 martie 1493168.

Toma Cândea trebuie să fi avut înrudiri ardelene, în locul de origine al familiei sale. Este o explicaţie posibilă, dacă avem în vedere că un pârcălab de Haţeg, „Cânda Laţco”, a ferecat o Evanghelie de la

163 DRH, A, II, nr. 40. 164 Ibidem, nr. 67. 165 Ibidem, nr. 158. 166 Un boier cu acest nume a trăit la Câmpul lui Dragoş, având un sat, „unde

este casa lor”; satul, numit ulterior Cândeşti, împreună cu seliştea lui Drăgoi, era întărit în stăpânirea lui Cândea şi a fiii lui, Malea şi Oancea, de Ştefan al II-lea la 4 aprilie 1435 (ibidem, I, nr. 138, p. 192). Nu avem certitudinea că aceştia doi au fost singurii fii ai lui Cândea, cum nu ştim nici dacă Toma se poate număra printre eventualii fraţi. Unii din nepoţii lui Cândea, vindeau a patra parte din Cândeşti, în Câmpul lui Dragoş, cu 280 de zloţi tătăreşti, la 8 ianuarie 1523 (DIR, XVI/1, nr. 191).

167 Actul este păstrat în rezumat, datat 25 aprilie, dar între anii 1458 şi 1461 (ibidem, II, nr. 71).

168 Ibidem, III, nr. 133. Satul este vândut pentru 160 de zloţi tătăreşti lui Oană şi fiului său, Sima Popşorul, precum şi Fedcăi, sora lui Oană; de asemenea, Parascăi, ruda lor, fiica Medeleanului. Parasca trebuie să fi fost vară cu Oană şi Fedca.

Page 132: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

134

mănăstirea Neamţ, la 1436169. În aceeaşi ordine de idei, se va fi înrudit şi cu Laslău globnicul170.

Astfel, Oană Cândescul stăpânea patru sate în sudul Moldovei171, confirmate prin uricul din 21 decembrie 1452. Printr-un uric emis în aceeaşi zi172, se confirma stăpânirea panului Trişor (Petru/Petrişor), fiul lui Şandru de la Iucaş, asupra a şapte sate, din care patru în vecinătatea celor ale lui Oană Cândescul. Însă, satele stăpânite de Oană Cândescul la 1452, Drăgoeştii pe Dobrotvor, Petreştii pe Zeletin, precum şi satul lui Baico, numit ulterior Simeştii sau Mohorâţii, le găsim ulterior în stăpânirea nepoţilor şi strănepoţilor lui Laslău globnicul, la 1481173. Mai precis, două dintre sate, Drăgoeşti şi Simeşti erau ale lui Isaia şi Toader, fiii lui Oană Mustea, ceea ce ne sugerează identitatea comună dintre Oană Cândescul şi Oană Mustea. Satele făceau parte dintr-un domeniu mai vast al strămoşului neamului, Laslău globnicul, aşa cum reiese dintr-un uric din vremea lui Ştefan cel Mare, din 22 ianuarie 1495174, care completează informaţia despre familia acestui vechi boier şi, prin numărul satelor

169 Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus, editat de I. Caproşu şi E. Chiaburu, I, Iaşi, 2008, p. 2. Laţcu sau Ladislau Cândea a avut un frate, Ion Cândreş, castelan de Muncaci, comite de Bereg, şi un alt frate, Nicolae, călugărit Nicodim; erau fiii lui Ioan Cândea. La 1439, regele Albert le-a acordat confirmare pentru mai multe sate din Ţara Haţegului, unde Laţcu Cândea a fost castelan. La 1359, au fost restituite văduvei lui Mihu Cândea moşiile Râu de Mori, Nucşoara şi Sibişel. Iancu de Hunedoara a întărit lui Ioan Cândea şi fraţilor acestuia, la 1447, numeroase sate, precum şi târgul Sântămăria Orlea. Până la sfârşitul secolului al XV-lea, Cândeştii acaparaseră sub stăpânirea lor 30 de sate întregi sau părţi de sate (Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 117-118).

170 Mihai Costăchescu presupune despre Oană Cândescul, că „probabil era din neamul lui Laslău Globnicul” (Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, p. 431); v. spiţa genealogică la Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XIX, Iaşi, 1927, p. 214.

171 DRH, A, II, nr. 22. Cele patru sate, în ţinuturile Tecuci şi Tutova: Drăgoeşti la gura Dobrotvorului, jumătate din Petreşti pe Zeletin, „Baicu” la gura Pojeritei şi Verişeşti pe Berheci.

172 Ibidem, nr. 23. Domeniul funciar al lui Petru Iucaş cuprindea trei sate pe râul Zeletin (Oprişeşti, Cârna şi Răchitiş), un alt sat în apropiere, pe Dobrotvor, „unde este popa Duma”, şi alte trei sate în ţinutul Neamţ, la Iucaş, „unde este casa tatălui său”, Mărgineni şi un alt sat, neidentificat.

173 Prin uricul din 25 aprilie 1481, lui Ion Baico şi fraţilor săi le era întărită stăpânirea asupra satului Petreştii, pe Zeletin, „cu toate fântânile ci sint întru acel hotar”. Totodată, lui Isaia Muste şi fratelui său, le erau întărite satele Drăgoeşti, în gura Dobrotvorului şi Simeşti, în gura Pojeritei (ibidem, II, nr. 238).

174 Ibidem, III, nr. 172.

Page 133: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

135

avute în stăpânirea sa, se creionează ramificaţiile unei familii. La 1495, nouă sate se împărţeau între nepoţii lui Laslău globnicul, respectiv fiii lui Şandru de la Iucaş, printre care i-am amintit deja pe unii: Toader Iucaş cu fiii şi nepoţii săi, Petru Iucaş cu fiii săi, Oană Mustea cu fiii şi nepoţii săi şi alţii175. Satele împărţite între moştenitori ne sunt unele deja cunoscute, iar altele se aflau sub munte, la Cracău, unde se afla şi Laslăoani, unde a fost casa strămoşului lor, Laslău globnicul. Punând cap la cap informaţiile din cele câteva documente, se conturează dimensiunea unui domeniu de 13 sate cunoscute, aflate în stăpânirea lui Laslău globnicul şi a fiului său, Şandru de la Iucaş. Este important de menţionat, că satele erau grupate în câteva domenii locale176, în ţinuturile Tecuci şi Neamţ.

Oană Cândescul, numit Mustea, se pare că a fost cumnatul fraţilor Toader şi Petrişor Iucaş, respectiv ginerele lui Şandru de la Iucaş. Drăguş Cândescul trebuie să fi fost fratele lui. Dintr-un act din 18 martie 1528, aflăm că Luca Dereptate şi sora sa Anuşca erau, printre alţii, şi nepoţii lui Drăguş Cândescul177. Iar Toma Cândea, boierul prezent în sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare, dacă nu avem certitudinea că a fost fratele lui Oană sau a lui Drăguş Cândescul, putem spune că, totuşi, se înrudea îndeaproape cu ei. Strămoşul lor, un Cândea, era din generaţia lui Laslău globnicul şi a altor stăpâni de sate din prima generaţie de la întemeierea ţării. Cu ei trebuie să fi fost şi un Motăş, cu nume de rezonanţă ungurească. Urma sa a rămas în numele unui sat, Motişeşti, în apropierea domeniului lui Laslău globnicul de pe Zeletin, şi anume pe valea Corodului, la obârşie. La 1463178 satul Motişeşti era cumpărat de Hărman pârcălabul de la Mihail Oţel. Denumirea satului ne sugerează că a aparţinut sau a fost întemeiat de un Motăş, al cărui urmaş îl regăsim în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu. La 1555, Mihăilă Motăş cumpără o

175 V. şi spiţa genealogică, Mihai Costăchescu, op. cit., p. 437. 176 Pe valea râului Zeletin, în ţinutul Tecuci, erau cinci sate (Oprişeşti, Cârna,

Răchitiş, Petreşti, Plăcinţeni), iar în vecinătate, pe Dobrotvor, alte trei sate (Drăgoeşti la gura Pojeritei, Simeşti sau Mohorâţi şi satul lui popa Duma); în ţinutul Neamţ, trei sate la Iucaş (unde era casa lui Şandru, Margineni şi alt sat) şi două pe Cracău (Laslaoani şi Şerbeşti).

177 DIR, A, XVI/1, nr. 240, p. 273. Prin acest act, Luca Dereptate era confirmat de Petru Rareş cu stăpânirea în două sate pe Siret, Cozmeşti şi Mirceşti. De asemenea, alţi nepoţi ai lui Drăguş Cândescul, vindeau satul Picigani de la gura Idriciului, pe Bârlad, din uricul acestuia, cu 100 de zloţi tătăreşti, la 28 martie 1528 (ibidem, nr. 252, p. 286).

178 DRH, A, II, nr. 115.

Page 134: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

136

parte din Oprişeşti de la nepoţii lui Toader Iucaş179, sat care odinioară făcuse parte din domeniul funciar al lui Laslău globnicul.

VI. Costea Orâş Alături de marele pan Drăgoi, la 30 martie 1392, în al doilea

document păstrat, este menţionată şi „credinţa lui Oriş”180. Costea Orâş trebuie să fie urmaş al acestui vechi boier, probabil nepot. Este menţionat în calitate de vornic o singură dată, la 1448181, apoi fără dregătorie până în toamna anului 1457182; reapare în Sfat, pentru un răstimp, în anul 1464183.

În ianuarie 1453, Costea Orâş dăruieşte mănăstirii Moldoviţa, o prisacă „care este în braniştea noastră, la Bohotin, la izvor, pe Tătarca”184. Nu ştiu dacă e acelaşi Costea Orâş cel care, la 15 martie 1495, vindea a treia parte din satul Argişani, pe Prut, lui Vlaşin şi nepotului acestuia, Ciocan, pentru 160 de zloţi tătăreşti, din uricul de stăpânire avut de el chiar de la Ştefan cel Mare185; probabil este un fiu cu acelaşi nume.

Numele Orâş este de origine maghiară, orosz adică rusul. Costea Orâş va fi fost urmaşul lui Oriş Vlad, care este posibil să fie bunicul său; peste tot, în documentul din 14 martie 1489186, acesta este menţionat în această formă, numele de familie precede prenumele. În aceeaşi situaţie se aflau Ghelebi Miclouş187, Levet Miclouş188 (magh. Levente Miklós), Boţ

179 DIR, A, XVI/2, nr. 83. La 12 mai 1555, Mihăilă Motăş cumpără de la

Dochia şi fraţii ei, fiii lui Hăsan, din privilegiul bunicului lor Toader Iucaş, „o bucată de pământ din hotarul Oprişeştilor din parte de gios”, cu 100 de zloţi tătăreşti. Despre satul Oprişeşti, v. Mihai Costăchescu, op. cit., p. 434.

180 DRH, A, I, nr. 2. 181 Ibidem, nr. 279. La 23 aprilie 1448 este menţionată „credinţa panului Costea

Orâşescul vornic”; ulterior, doar Costea Orâş (ibidem, nr. 280) sau Orâş (ibidem, nr. 281) etc.

182 Ibidem, II, nr. 65 (8 septembrie 1457). 183 Ultima menţiune a „panului Costea Orâş” în sfat o întâlnim în actul din

2 noiembrie 1464 (ibidem, nr. 124). 184 Ibidem, nr. 24. Este menţionată dania şi în confirmarea de stăpânire a

mănăstirii Moldoviţa din 30 septembrie 1503, însă fără a fi numit donatarul (ibidem, III, nr. 293).

185 Ibidem, nr. 185. 186 Ibidem, nr. 51. 187 Ibidem, I, nr. 28 (15 martie 1410). 188 Ibidem, nr. 38. La 20 decembrie 1414 satul Negoeşti este poziţionat pe

Pârâul Alb, ţinutul Neamţ, „între Totoeşti şi Levet Miclouş”. Levente Miklós este un nume vechi unguresc.

Page 135: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

137

Laţco189 (magh. Lackó sau Laczkó)190, Şoldan Petru191, Corod Stan şi Corod Vlad192, toţi aceştia fiind din aceeaşi generaţie, iar mai târziu, în vremea lui Ştefan cel Mare, unul din cei doi pârcălabi de Chilia era ungur după nume: Bora Şandru193. Oriş Vlad a dat prenumele său satului întemeiat sau stăpânit de el, probabil în a doua parte a secolului al XIV-lea. La 1489, când este achiziţionat de Ştefan cel Mare cu 350 de zloţi tătăreşti, satul este numit „Vlădenii, pe Siret, unde a fost Oriş Vlad”194, şi fusese cumpărat de Isaia logofătul195 în vremea lui Alexandru cel Bun; printre nepoţii lui Isaia logofătul, se numără şi Muşa, fiica lui Giurgiu stolnic, „cneaghina panului Zberea”196, care nu este nimeni altul decât boierul ce-l întâlnim vreme îndelungată alături de Ştefan cel Mare.

Unele documente târzii197, ne sugerează că au fost şi alţi Orâşi. Personajul nostru, Costea Orâş, boierul lui Ştefan cel Mare, a mai avut doi fraţi: Fădor şi Iurie. Fădor Orâş a fost întărit cu stăpânirea în satul Orăşeni de către Ştefan cel Mare, iar Iurie de asemenea, în satul Răvacăuţi din

189 Ibidem, nr. 48. La 13 decembrie 1421 este martor între alţi boieri şi „pan

Laţco Boţ şi fratele său, Miclouş”; însă, în uricul din 2 noiembrie 1491, când Luca Boţ şi verele lui primesc de la Ştefan cel Mare drept de stăpânire asupra satelor Balosineşti şi Itrineşti în ţinutul Neamţ, aflăm că „privilegiul ce l-a avut bunicul lor, Boţ Laţco, pentru acele sate, de la bunicul nostru, Alexandru voievod, acel privilegiu a pierit, cum ne este ştiut nouă şi tuturor boierilor noştri moldoveni” (ibidem, III, nr. 103, p. 206).

190 Boţ Laţco este, de fapt, numele maghiar Lackó sau Laczkó, iar Boţ vine din Bot, care înseamnă bâtă, care, în variantă arhaică se mai scrie Both.

191 Ibidem, I, nr. 30. 192 Ibidem, III, nr. 26. La 14 ianuarie 1488, Giurgiu Corod vinde satul

Corodeştii, „unde au fost Corod Stan, pe Horince”, pentru 30 de zloţi tătăreşti, din uricul avut de Giurgiu pe acel sat de la voievozii Iliaş şi Ştefan; de asemenea, vinde jumătate de sat pe Horincea, „unde au fost tatăl său Corod Vlad, partea cea din sus, despre Ciungeşti”.

193 Este menţionat la 1479, în sfat, în perioada mai-septembrie; numele său are variante: Şandru (ibidem, II, nr. 212) Bora Şandru (ibidem, nr. 214), Borra Şandru (ibidem, nr. 217), Borra Şandro (ibidem, nr. 218) sau doar Bora (ibidem, nr. 221).

194 Ibidem, III, nr. 51. 195 Boier cu cariera îndelungată, Isaia apare începând de la 28 ianuarie 1409

(ibidem, I, nr. 24), în rang de logofăt, apoi ca ceaşnic sau paharnic, până la 28 decembrie 1428 (ibidem, nr. 81) sau ca simplu boier în Sfat; nu-l mai întâlnim după 28 octombrie 1439 (ibidem, nr. 202). A avut un domeniu care număra nouă sate la 14 august 1432 (ibidem, nr. 112).

196 Ibidem, III, nr. 51. 197 DIR, A, XVI/3, nr. 291, p. 236.

Page 136: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

138

ţinutul Cernăuţi. Strănepotul acestora, Văscan Orâş aprodul198 cumpărase de la răzeşii săi părţi din ambele sate, iar pe la 1585199 le vinde lui Gavril logofăt cu 1 000 de zloţi tătăreşti. A patra parte din satul Ravcăuţi fusese cumpărată mai demult de Ghenghea pârcălabul, pentru 200 de zloţi tătăreşti, la 30 aprilie 1552200, de la Alexa Rutjavenschi201, fiul lui Costea Orâş.

*

În scrieri mai vechi şi mai noi202, atât prin cercetări de istorie generală, cât şi, mai ales, locală, s-a putut vorbi, pe bună dreptate, de „originea plurietnică a boierimii moldovene”203, în ideea că aceasta, la întemeierea ţării, este „în mare parte venită din afara Moldovei”204, din Maramureş. Ideea „aportului maramureşean” al boierimii este acceptată de istorici, în sensul că domniile lui Dragoş şi Bogdan „s-au suprapus unor stăpâniri locale”205. Pe mulţi dintre stăpânii medievali de sate Nicolae Iorga i-a considerat drept „vitejii cavaleri de obârşie maramureşeană, cu nume de acolo”, însă „numele celor dintâi boieri reprezintă [...] în varietatea lor nesfârşită o largă sinteză”206.

198 Vascan era fiul lui Grigore Orâş vornicul, nepotul lui Iurie Orâş, strănepotul

lui Fădor Orâş cel bătrân, contemporanul lui Ştefan cel Mare. 199 Actul nu este datat exact: 1584-1587. 200 DIR, A, XVI/2, nr. 26. 201 Alexa mai avea un frate, Dragoş; de la ambii cumpărase Grigore Orâş a treia

parte din a treia parte din Orăşeni cu 270 de zloţi tătăreşti (ibidem, XVI/3, nr. 291). 202 Lucian-Valeriu Lefter, Boieri şi „domenii” în ţinutul Vaslui înainte şi în

vremea lui Ştefan cel Mare, în AP, I, 1, 2005, p. 61-68. 203 Maria Magdalena Székely, Familii de boieri din Moldova de origine

transilvăneană, p. 95. 204 H. H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, Bucureşti, 1969,

p. 274. 205 D. Ciurea, Evoluţia şi rolul politic al clasei dominante din Moldova în

secolele XV-XVIII, în AIIAI, XVII, 1980, p. 178-179. 206 N. Iorga, Istoria românilor, ed. a II-a, vol. III, îngrijit de Victor Spinei,

Bucureşti, 1993, p. 180. „Între aceşti primi boieri a Moldovei şi urmaşii lor până în vremea lui Ştefan cel Mare, care e mai puţin «maramureşean», unii poartă nume aşa de populare, adevărate porecle ca Gangur (pasăre), Buftea (burtosul), Ciocârlie, Gotcă (găină cu creasta roşie), Arbure, Zbierea (cel ce strigă), Vulpaş, Negrilaş, Pântece, Cauteş (cel ce caută), Porcul, Pulpea, Ureche, pe lângă altele de origine rusească, precum e Hrinco sau Dajbog. Nume de caracter general primesc finala ruteană: Ivaşcu, Pătraşcu, Romaşcu, Bâlcu, Vascu […] Tăutul aminteşte ungurescul Tóth, care înseamnă «slovac».

Page 137: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

139

Afirmaţiile de ordin general sunt confirmate de cercetările de istorie locală, numele unor stăpâni de sate amintind de originea lor ardeleană. Un Şendrea (Sándor) trebuie să fi dat numele său satului Şendrenii, din ţinutul Vaslui, „în primul veac de după întemeierea statului”207. De asemenea, Feir (Fehér) şi fratele său, Oanăş (János) Ungureanul, cu fiul acestuia Groază Rohat, au dat numele satelor Rohaţii şi Fereştii. Alte exemple vin în completarea celor spuse. Am în vedere exemplul satului Tamârtaşăuţi, tătăresc la origine, de pe apa Şomuzului, trecut sub noii stăpâni veniţi de peste munţi, fraţii Şoldan Petru şi Miclouş208.

Toţi aceşti stăpâni medievali nu pot fi decât „descendenţi din însoţitorii descălecătorilor maramureşeni sau a unor colonişti ardeleni, cu nume de origine maghiară, românizată”209. În acest caz, avem oiconimele de pe valea râului Rebricea: Dămăcuşeni, Miclăuşeni, Rohoteşti sau Rohaţi şi Bolaţi; de asemenea, Chiujdenii de pe Vaslui şi Chiujdeştii de pe Vilna, sau Mogoşeştii, tot de acolo, ele derivând de la vechii stăpâni ai satelor. Aşa cum arată d-l Mircea Ciubotaru, numele lui Mogoş (magh. magas, adică înalt) de la Vilna „sugerează condiţia sa de războinic în serviciul domnilor Moldovei de la sfârşitul veacului al XIV-lea, ca fiu, probabil, al unui însoţitor maramureşean al lui Bogdan I Întemeietorul, ca şi Chiujdea de la Chiujdeşti sau acei Dămăcuş, Miclăuş, Rohat sau Bolat, care au fost stăpâni ai satelor de pe Rebricea, Dămăcuşeni, Miclăuşeni, Rohoteşti (dispărute) şi Bolaţi”. Aceste nume pătrund în Moldova în secolele XIV-XV „odată cu acea nobilime de origine maramureşeană din primele generaţii de după «descălecatul» ţării”210. În aceeaşi categorie intră toponime precum Boţeştii, Sărăcineştii sau Băliţenii; satul Totoeştii a fost stăpânit de Micul Totoescul, boier cu nume de origine maghiară (Tóth); un sat Totoeşti se afla pe râul Vaslui, altul pe Pârâul Alb, în ţinutul Neamţ, lângă care avea stăpânire Levet Miclăuş (Levente Miklós)211. Forme româneşti cu sufixul – ea se întâlnesc în Ilea, Borcea, Ponea, Bodea, Julea, Mânjea”.

207 Mircea Ciubotaru, Comuna Ipatele. Studiu istoric. Toponimie, Iaşi, 2000, p. 120.

208 Maria Magdalena Székely, loc. cit., p. 99. 209 Mircea Ciubotaru, Toponimia bazinului hidrografic Rebricea (jud. Iaşi - jud.

Vaslui). Oiconimele. Perspectivă istorică, II, în AIIAI, XXIX, 1992, p. 450. 210 Idem, Comuna Ipatele, p. 51. 211 Maria Magdalena Székely, loc. cit., p. 98.

Page 138: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

140

Nu putem spune că boierimea aceasta are o origine exclusiv maramureşeană, ci ardeleană, în general. Desigur, pot exista rezerve asupra originii unor personaje cu nume străine, căci nu trebuie exclusă posibilitatea ca folosirea unora dintre ele să reprezinte o modă. Însă, e greu de susţinut aşa ceva, în cazul în care, „în două generaţii succesive se folosesc prenume cu formă maghiară, iar în prima generaţie, patronimul precede prenumele”212. Uricele emise de primii domni moldoveni, ne arată „că o mulţime din boierii alcătuind sfatul lor sau din stăpânii satelor purtau nume hotărât ungureşti”213, întrucât la întemeierea ţării se găsea „o numeroasă populaţie ungurească stabilită în valea Siretului şi parte în valea Trotuşului”214. Dar nu atât populaţia în sine e „vinovată” de botezul toponimelor, deşi, fără îndoială, există cazuri în acest sens, cât stăpânii locului.

Toate acestea sunt în măsură să ne arate, că toponimele şi onomasticele sunt cuvintele purtătoare de identitate ale omului medieval, în contextul în care elitele au rolul hotărâtor în definirea noilor identităţi. „Toponimia medievală este una seniorială”215, în sensul că numele satelor îşi datorează botezul unor stăpâni sau fondatori. Un fapt de asemenea natură îl determina pe Georges Duby să constate că, în esenţă, toponimele sunt „monumentele ridicate de putere”216. „Onomastica este [...] privilegiul clasei stăpânitoare şi arată originea ei”217; împreună cu toponimia, onomastica ne sugerează o influenţă „de clasă, nu de mase, exercitată de slavi asupra românilor”. P.P. Panaitescu afirmase că, dacă am face o statistică, am vedea că „majoritatea numelor boierilor moldoveni din veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea sunt slave”. Altfel spus, numele

212 Ibidem, p. 96-97. 213 Radu Rosetti, Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova, în

AARMSI, s. II, t. XXVII, 1905, p. 253. „Numele de Domoncuş, Corlat, Miclea, Miclea şi Micloş, Şandor, Giurgiu (Jurj), Ianoş, purtate de boieri mari, se întâlnesc în fiecare document. Multe sate, mai cu samă în judeţele Roman şi Bacău sunt descălecate de unguri”; astfel, câteva exemple: Miclăuşenii, Tămăşenii, Birăieştii/Gherăieştii (ibidem, nota 1).

214 Ibidem. 215 Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice,

Bucureşti, 2002, p. 5. 216 G. Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, trad. de Elena-

Natalia Ionescu şi Constanţa Tănăsescu, Bucureşti, 1998, p. 18. 217 P.P. Panaitescu, Problema originii clasei boiereşti, în Idem, Interpretări

româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ed. a II-a, îngrijită de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1994, p. 46.

Page 139: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

141

boierilor moldoveni nu ar fi identice cu acelora ale cnezilor români din Maramureş, ceea ce ar arăta că „originea nobilimii moldovene nu se poate căuta în Maramureş”218. Afirmaţia este de natură contradictorie, pentru că, pe baza aceloraşi documente, vedem că proporţia numelor nu este numai slavă, ci şi maghiară. Problema originii slave a boierimii219 nu ar trebui generalizată, ar trebui mult nuanţată, deoarece, în aceeaşi măsură am putea vorbi de originea ungurească a acesteia, în baza raţionamentului arătat, anume că avem şi onomastică şi toponimie maghiară220, care în anumite zone ale ţării este preponderentă221.

Era o vreme, când „crearea Moldovei însemna satisfacerea nevoii de apărare contra tătarilor”222, fiind trimişi să apere fruntariile regatului Sfântului Ştefan „viteji cavaleri” din Ardeal şi Maramureş, români şi mulţi secui (probabil şi maghiari). Unii dintre sfetnicii lui Ştefan cel Mare sunt „urmaşii acestor primi boieri ostaşi”223, a căror prezenţă în sfatul primilor domni ai Moldovei este menţionată împreună cu „seminţenia”

218 Ibidem. 219 P.P. Panaitescu ajunge la concluzia că „boierimea română s-a format prin

cucerirea slavilor, începând din secolul al VI-lea; clasa militară a cuceritorilor a pus stăpânire pe pământ şi a supus la şerbie pe băştinaşi”. Dar diminuează influenţa cumanilor câteva secole mai târziu: „numele cumane a numeroase localităţi şi râuri din ţară nu înseamnă o aşezare în masă a cumanilor în acele părţi, ci proprietate cumanică, adică a boierilor cumani în regiune. […] Ca şi slavii, cu câteva veacuri mai înainte, cumanii au creat o nobilime de proprietari, ce s-a confundat apoi repede cu boierimea mai veche şi mai numeroasă de origine slavă” (ibidem, p. 51). Dar slavii, cumanii sau, mai târziu, maghiarii, au procedat identic! Avem toponimie slavă, pecenego-cumană, maghiară!

220 De exemplu, în ţinutul Trotuş, întâlnim foarte multe toponime maghiare, deoarece „localităţile în chestiune au primit numirile lor de la unguri, şi că românii, venind pe ele după unguri, le-au găsit botezate ungureşte”. Deşi multe din vechile toponime au fost înlocuite prin altele româneşti, totuşi, un număr destul de important de denumiri ungureşti s-a păstrat. Dimpotrivă, în zona locuită de ceangăi, toponimia este românească, ceea ce ne sugerează că acolo ungurii au venit mai târziu (Radu Rosetti, loc. cit., p. 251). Dar nu numai în ţinutul Trotuş, căci putem exemplifica, cum am arătat mai sus, cu nume de sate în alte vechi ţinuturi: Roman, Bacău, Neamţ, Vaslui, Fălciu, Tutova etc.

221 Ibidem, p. 282. Atât locuitorii din satele din zona Trotuşului, cât şi a Bacăului şi Romanului, adică secuii şi ceangăii, descind din „nişte colonii militare, aduse de Coroana ungară în Moldova pentru paza graniţelor Regatului şi aşezate chiar pe graniţă, alcătuită de râul Siretiu”. Aşezate pe valea Siretului, de la Adjud la Roman, „se închideau văile Trotuşului Bistriţei şi Moldovei cu ieşirile lor spre Transilvania”.

222 N. Iorga, op. cit., p. 183. 223 Ibidem, p. 180.

Page 140: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Lucian-Valeriu Lefter

142

lor, cu fraţii şi copiii lor; Nicolae Iorga observa, că la fel au procedat normanzii cuceritori în Anglia. Numele acestor „viteji224 cavaleri” de peste munţi ne arată identitatea şi originea lor. Într-o lume precum cea medievală, boierii formau anturajul voievodului şi elita războinică a societăţii. Căci boierimea moldovenească, în primele două secole de existenţă, era „o elită militară, acesta fiind rolul ei în cadrul raportului de dominare”; altfel spus, la acea vreme, „boierimea nu reprezintă altceva decât o elită militară, ce compune anturajul voievodal”225. Dar numele lor, române, slave sau maghiare stau mărturie a unei realităţi sociale specifice, ca rezultat al unei „largi sinteze” rezultate din contactul îndelungat dintre diverse populaţii într-o zonă periferică.

Urmele sigilare ale unora dintre boierii primei jumătăţi a veacului al XV-lea, păstrate până la noi, precum pecetea lui Domoncuş, la 1421, al cărui fiu este Steţco Dămăcuş, boier din vremea lui Ştefan cel Mare, are reprezentată un arc cu săgeată între iniţiale. În aceeaşi tipologie heraldică se încadrează sigiliile lui Ciurbă şi Giurgiu (să fie oare starostele de la Frătăuţi?!), cu săgeata între o semilună şi o stea, ale lui Ioaniş şi Dragoş viteazul, cu arc încordat cu o săgeată, sau pecetea lui Miclouş, cu o săgeată ieşind dintr-un semicerc răsturnat. Aceste peceţi boiereşti, prin conţinutul lor amintesc de armele Drăgoşeştilor226, toate având în compoziţie motivul săgeţii. Utilizatorii acestor sigilii, identificaţi de istoricul Leon Şimanschi227, sunt boieri ai Sfatului domnesc; numele lor, însă, cu rezonanţă maghiară, Ioaniş/János, Miclouş/Miklós, Domoncuş/

224 Pentru o nouă privire asupra problemei vitejilor, v. Constantin Crăescu,

Vitejii lui Ştefan cel Mare, în AP, I, 1, 2005, p. 53-60. Toţi vitejii care apar în sfatul domnesc, „nu au dregătorii, dar au statutul unor mari seniori, stau în preajma domnului, oferindu-şi serviciile de consilium et auxilium şi, probabil, toţi au stăpâniri importante” (ibidem, p. 57).

225 Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Structuri de putere în Moldova (secolele XIV-XVI), Iaşi, 2008, p. 401-402. Autorul are în vedere şi citează afirmaţia istoricului francez Alain Guerreau: „războiul este principalul factor de coeziune al sistemului feudal”.

226 Tudor-Radu Tiron, Despre stema Drăgoşeştilor şi influenţa acesteia asupra heraldicii boiereşti din Moldova (secolele XIV-XVI), comunicare prezentată la al XIV-lea Congres de Genealogie şi Heraldică, Iaşi, 15-17 mai 2008); cu acest prilej, îi mulţumesc d-lui Tudor Tiron pentru că mi-a pus la dispoziţie textul comunicării. Totodată, îi mulţumesc domnului Szekeres Attila pentru informaţiile privitoare la onomastica maghiară.

227 Leon Şimanschi, Cele mai vechi sigilii domneşti şi boiereşti din Moldova (1387-1421), în AIIAI, XVII, 1980, vezi, în special, fig. 25, 27, 31, 34, 37 şi 38.

Page 141: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare

143

Domokos, ni-i arată ca fiind de origine ardeleană. Prin urmare, avem de-a face cu urmaşi ai „descălecătorilor ţării”, cu descendenţii unor „viteji cavaleri de obârşie maramureşeană”, care, după un secol de la trecerea peste munţi în Moldova, foloseau însemne heraldice de tip Drăgoşesc. Ceea ce ne arată, că indiferent dacă l-au însoţit pe Dragoş sau Bogdan, înaintaşii unora dintre aceşti boieri proveneau din Maramureş. Unii trebuie să fi venit din alte părţi ale Transilvaniei (din zona secuiască), iar o continuare a cercetării probabil va putea dovedi acest lucru.

Urmaşii acestor viteji cavaleri sunt boierii lui Ştefan cel Mare cu descendenţi până la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, când vechea elită războinică avea să fie înlocuită treptat cu alta, în spiritul unei noi epoci.

STEPHEN THE GREAT’S BOYARS.

FAMILIES AND KINSHIPS

Abstract

The genealogy of the grand boyars of the time of Stephen the Great can be traced back to the second part of fourteenth century. The boyars of Stephen the Great, and those of Petru Rareş and of Alexandru Lăpuşneanu, in the sixteenth century, were the descendants of the brave soldiers rallied around Dragoş and Bogdan, the founders of Moldavia.

A demonstration of this assertion can only be made through prosopographical research. The present paper is focused on the families and kinships of ten members on the princely council of Stephen the Great: Ion Dobrul, stolnic Barsu, Cozma Şandrovici, pârcălab Şteful, Ivaşco Hrincovici, Steţco Dămăcuş, Oană Pântece, Hodco Ştibor, Toma Cândea, and Costea Orăş. The author’s research efforts point out to 20 additional officials of Stephen the Great, parents and relatives of the aforementioned boyars.

It is concluded that the fundamental principle of all boyar families lay in successful matrimonial alliances with the purpose to preserve patrimony and determine an increase in the authority of the family. For this reason, the political elite of the time of Stephen the Great had old and extensive kinships.

Page 142: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

ANEXĂ Neamuri şi înrudiri la boierii lui Ştefan cel Mare*

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p.

Giurgiu de la Frătăuţi, staroste, bunic: 1404-1439

Mihul Starostici, tatăl: 1456

Dragomir Albul 1393

Mic Albul: 1401-1403 Albul ceaşnic: 1433-1443

Ion Dobrul, logofăt 1457-1468

Barsu stolnicul, nepot: 1475-1476

Şandru de la Tudora, pârcălab, tatăl:1400-1422 Iacuş Pântecosul, vistiernic, socru: 1423-1425 Hrinco, cuscru: 1407-1425 Domoncuş, stolnic, cuscru: 1409-1437

Cozma Şandrovici 1432-1457

Şteful pârcălabul, nepot: 1476, 1479-1510 Ivaşco Hrincovici, ginere 1456, 1467-1478 Steţco Dămăcuş, ginere 1455, 1457-1468

Oană Pântece/Julici 1441-1457

Giula, bunic: 1384, 1387 Costea viteazul 1392, 1399 Danciul Julici, tatăl:1421 Hodco Costici şi fratele său, Lev, cuscru: 1427-1438 Alexandru Levici, cumnat: 1443

Oană Jumătate : 1403-1415

Ştibor, tatăl : 1424-1428 Forou, unchi : 1435-1438 Giurgiu Jumătate, cumnat: 1419-1433 Mândrea Jumătate, cumnat: 1425 Şteful Jumătate, socru: 1432-1448

Hodco Ştibor 1455-1462

* Raportarea gradului de rudenie se face la boierii evidenţiaţi în coloanele 3-4: Ion Dobrul, Cozma Şandrovici, Oană Pântece şi Hodco Ştibor. În tabel sunt menţionaţi numai boieri care au făcut parte din sfatul domnesc.

Page 143: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

O CONTROVERSĂ: „DOAMNELE” LUI BOGDAN AL III-LEA*

ŞTEFAN S. GOROVEI

În cel de-al doilea volum al elegantului Anuar al Şcolii Doctorale

„Istorie. Civilizaţie. Cultură” de la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, unul dintre studiile secţiunii de istorie medievală poartă un titlu pe cât de incitant, pe atâta de promiţător: „Fata de la nemţi”. Bogdan III, Maximilian I şi o căsătorie din 15131. Autorul, d-l Alexandru Simon, s-a vădit şi altădată a fi un cercetător norocos al arhivelor europene. De data aceasta, d-sa a găsit, într-o teză de doctorat prezentată la Graz în 19772, semnalarea unui foarte interesant document, din care se vede că la 27 august 1513 o solie valahă a plecat din Viena spre casă, însoţită de un anume Friedrich Harber, pentru a duce voievodului din Valahia pe aceea pe care – zice scrisoarea – împăratul însuşi i-ar fi ales-o ca mireasă3. Această alegere a îndreptăţit pe autor să pună în titlul studiului d-sale formula „fata de la nemţi”, care, altminteri, aşezată între ghilimele, ar sugera existenţa ei în vreun document al vremii.

Interesat de relaţiile moldo-habsburgice, domeniu în care a adus şi alte contribuţii4, d-l Alexandru Simon s-a grăbit să comunice lumii ştiinţifice româneşti descoperirea acestei informaţii, nu printr-o simplă notă, ca un adaos sau o precizare la fapte cunoscute, ci prin menţionatul studiu, plasând-o în contextul internaţional care să o valorifice deplin. În

* Comunicare citită la Sesiunea Anuală a Institutului de Istorie „N. Iorga” din

Bucureşti, secţiunea Întoarcerea la biografie (4 decembrie 2008). 1 Alexandru Simon, „Fata de la nemţi”. Bogdan III, Maximilian I şi o căsătorie

din 1513, în „Anuarul Şcolii Doctorale. Istorie. Civilizaţie. Cultură”, II, 2006, p. 103-118. 2 Marianna Mur, Die Ostpolitik Kaiser Maximilians I. in den Jahren 1506-1519

(ms) – cf. Alexandru Simon, op. cit., p. 105, nota 5. 3 Alexandru Simon, op. cit., p. 109.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 145-157

4 V. şi Idem, The Hungarian Ways of the Relations between the Habsburgs and Moldavia at the End of the 15th Century, în AIRCRUV, VIII, 2006, p. 259-296. În finalul acestui studiu, cel despre „Fata de la nemţi” este anunţat ca fiind „in press” (p. 294 şi p. 295, nota 54).

Page 144: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan S. Gorovei

146

chip firesc, d-sa a pus informaţia nouă în relaţie cu acelea, de multă vreme cunoscute din surse polone, despre proiectata căsătorie a lui Bogdan al III-lea, fixată întâi pentru 20 iulie (Sf. Ilie) 1513, apoi pentru 15 august (Adormirea Maicii Domnului5). Cum domnul Moldovei nu putea să aibă, pentru acelaşi an, două proiecte de căsătorie – unul la care să invite pe regele polon, şi altul pentru care mireasa să-i fi fost aleasă şi trimisă de împăratul german – d-l Simon a conchis, cu dreptate, că este vorba de unul şi acelaşi proiect, dar că data reală a nunţii a trebuit să fie „cel devreme” (sic!) la mijlocul lunii septembrie 1513, „ţinând cont de distanţa pe care [mireasa] trebuia să o parcurgă de la Viena până la Suceava”6.

Desigur, explicarea împrejurărilor căsătoriei din 1513 l-a adus pe autor în mijlocul unor amănunte ţinând şi de biografia lui Bogdan al III-lea, după eşecul proiectului său de alianţă matrimonială cu Jagellonii: „Problema sa [a lui Bogdan] se complica devenind dinastică. Soţia sa, Anastasia, tocmai murise (1512). Avea sigur deja un băiat nelegitim favorit, pe viitorul domn (1517-1527) Ştefan IV (Ştefăniţă), care se născuse pe la 1509. Îi lipsea însă fiul legitim născut de o doamnă care să nu fie numai o membră a frământatei elite moldovene. Iar în mediul ortodox, tot mai restrâns după 1453, chiar şi în cazul teritoriilor intrate sub autoritatea Imperiului Otoman, numărul partenerelor de un rang apropiat celui avut de domnul Moldovei era infim. În schimb, numărul pretendenţilor era considerabil”7.

După toate aceste explicaţii amănunţite, ne aşteaptă, însă, surpriza totală: eruditul autor nu a reuşit să identifice pe mireasa trimisă de la Viena, de împăratul Maximilian, domnului Moldovei: „Despre această, poate ultimă, soţie a lui Bogdan III (în cazul în care aceasta a şi ajuns la destinaţie) izvoarele tradiţionale nu ne spun multe […]. S-ar părea că numele miresei lui Bogdan reprezenta un loc comun, atât din punct de vedere strict epistolar, cât şi din punct de vedere diplomatic european, ceea ce aruncă o cu totul altă lumină asupra raporturilor dintre Casa de Habsburg şi Bogdăneşti, în general, asupra ambasadei moldave din vara

5 „Zi în care nu se fac însă nunţi”, spune autorul (Alexandru Simon, „Fata de la nemţi”..., p. 106), ceea ce e cu totul lipsit de temei: calendarul ortodox nu cunoaşte o asemenea oprelişte pentru ziua de 15 august. Sunt, însă, oprite nunţile în perioada postului care o precede (1-14 august).

6 Alexandru Simon, op. cit., p. 109, nota 14. Ceva mai înainte, autorul socotea că nunta a fost „amânată încă o dată până probabil în a doua jumătate a lui septembrie” (p. 106).

7 Ibidem, p. 105.

Page 145: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

O controversă: „doamnele” lui Bogdan al III-lea 147

lui 1513, în particular”8. Subcapitolul final, intitulat Moşteniri şi dote, şi, cu el, studiul întreg, se încheie cu aceste cuvinte: „Nu putem promite că se va afla în curând cine a fost mireasa trimisă lui Bogdan în vara lui 1513. Afirmaţia aduce a reţinere gratuită, ţinând cont de condiţia de loc comun european pe care identitatea acestei mirese pare să o fi avut şi luând în considerare marile rezerve arhivistice de limbă germană, italiană ori latină (nu mai vorbim de osmană) existente până astăzi. Este însă extrem de naturală, judecând după jocul între posibilităţi constante şi date certe dus încă din vremea Evului Mediu”9.

Îl pot asigura pe d-l Alexandru Simon că nu va fi necesar să abordeze „marile rezerve arhivistice de limbă germană, italiană ori latină” (necum pe cele de limbă osmană) pentru a afla numele şi originea miresei de la 1513: ar fi fost suficient să deschidă d-sa fie şi numai volumul în care Mihai Costăchescu (modest profesor la un liceu ieşean şi lipsit de diplome doctorale) a adunat, în 1940, documentele emise de cancelaria lui Bogdan vodă, pentru a afla toate aceste amănunte, cu toate trimiterile bibliografice necesare10 – pe cât de bogate, pe atât de riguroase. Deopotrivă, ar fi fost suficient să deschidă una dintre sintezele de istorie românească din perioada interbelică pentru a se convinge că nici un istoric român nu ar aştepta de la d-sa vreo promisiune pentru identificarea aceleia cu care Bogdan vodă s-a căsătorit în 1513. În lipsa acestor minime eforturi, d-l Alexandru Simon a anulat – fără intenţie, desigur, (şi fără ştiinţă) – un secol de progres istoriografic, dar, în acelaşi timp, a arătat şi cât de necesar rămâne recursul la biografie.

Numele celei care a fost mireasa din 1513 e cunoscut demult: îl ştia chiar şi A. D. Xenopol, după documentul din 20 aprilie 1515 destinat Mănăstirii Dobrovăţ, publicat de B. P. Hasdeu încă din 186511; deja el făcuse legătura între acest document şi acela, polonez, care anunţa căsătoria: „După ce îşi întocmeşte astfel afacerile politice, Bogdan se însoară cu o principesă Ruxanda, pe care o aduse la altar în 15 august

8 Ibidem, p. 107. 9 Ibidem, p. 114. 10 Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504-

1517), Bucureşti, 1940, p. 371-373, nota 19. 11 Arhiva Istorică a României, I,1, Bucureşti, 1865, p. 157; un rezumat a dat

Iulian Marinescu, Bogdan III cel Orb 1504-1517, Bucureşti, 1910, p. 114; textul slavon şi traducerea la Mihai Costăchescu, p. 367-369, nr. 58; numai în traducere: DIR, XVI/1, Bucureşti, 1953, p. 95-96, nr. 95.

Page 146: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan S. Gorovei

148

1513”12; în notă, urma precizarea: „De unde va fi fost această principesă Ruxanda nu se ştie”13. După această primă punere a problemei, la sfârşitul veacului al XIX-lea – într-o sinteză presupusă a fi cunoscută, de vreme ce a ajuns, totuşi, la a patra ediţie, tipărită în capitala României – identificarea principesei s-a făcut treptat, la începutul veacului următor. Cred că cel dintâi care i-a presupus originea a fost Stoica Nicolaescu, în 1905; comentând un document emis de Mihnea cel Rău, el a scris: „Din partea femeiască, Mihnea a avut de urmaşi pe Roxanda, măritată, poate, după Bogdan voievod, domnul Ţării Moldovei”14. În 1909, această identificare era deja omologată15.

Câteva dintre documentele ardelene publicate în 1915 de N. Iorga16 şi dintre acelea din colecţia lui Grigore G. Tocilescu, tipărite în 193117, au lămurit cu suficiente detalii pregătirea acestei căsătorii, încât cunoaşterea ei era, dacă se poate spune aşa, o achiziţie definitivă atunci când N. Iorga18 şi Constantin C. Giurescu19 şi-au publicat sintezele lor de istorie românească, iar Constantin Gane a dat primul volum din ale sale Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Din toate aceste cărţi – ediţii de documente, sinteze, istorie popularizată – s-ar fi putut lesne înjgheba o documentare care să evite întrebările şi promisiunile d-lui Simon. Dar pesemne că e mai simplu, uneori, să ajungi la documente necunoscute din arhivele unor ţări străine, decât să le foloseşti pe acelea publicate deja în propria ta ţară ...

*

12 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV-a, II, text

stabilit de Nicolae Stoicescu şi Maria Simionescu, Bucureşti, 1986, p. 428. 13 Ibidem, p. 428, nota 35. 14 St. Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţării

Româneşti şi Moldovei cu Ardealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 13. 15 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XVI, Bucureşti,

1909, p. 420. 16 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XV/1, Bucureşti, 1915. 17 Grigore G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara

Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, Bucureşti, 1931. 18 N. Iorga, Istoria românilor, ed. II, IV, vol. îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile

Neamţu, Bucureşti, 1996, p. 208. Volumul a apărut, în prima ediţie, în 1937. 19 Cf. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, II/1, ed. III, Bucureşti, 1940,

p. 136 („A doua oară, Bogdan s-a căsătorit cu Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău”) şi p. 146 (între copiii lui Mihnea cel Rău „o fiică: Ruxandra, viitoarea soţie a lui Bogdan cel Chior”). Prima ediţie a acestui volum a apărut în 1937.

Page 147: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

O controversă: „doamnele” lui Bogdan al III-lea 149

„Controversa” invocată în titlul comunicării priveşte chiar acest punct din biografia lui Bogdan al III-lea. Dacă vorbim despre Ruxanda doamna ca despre poate ultima soţie a acestuia, acceptăm implicit existenţa a încă cel puţin unei alte soţii. Au existat aceste alte soţii? Pe de altă parte, căsătoria din 1513 s-a înscris ea cu adevărat într-o criză dinastică şi a marcat ea un moment distinct în evoluţia „raporturilor dintre Casa de Habsburg şi Bogdăneşti”?

Analiza „izvoarelor tradiţionale” arată, mi se pare, că faptele în sine nu au fost aşa de complicate cum le crede d-l Alexandru Simon, dar nici – din punct de vedere istoriografic – aşa de simple precum le înfăţişează d-sa. Despre căsătoriile lui Bogdan vodă, N. Iorga se exprimase, în 1937, într-o frază extrem de complicată, până la a fi neclară: „Deşi era tatăl a doi copii: Ştefan, a cărui mamă era o Stana, şi Alexandru, fiul unei femei din Lăpuşna, Nastasia, care, el, pusese în mormânt o femeie cu cununie, Anastasia, în marea biserică de la Dobrovăţ, isprăvită şi împodobită cu o aleasă pictură de dânsul – de la dânsa, se pare, mai avuse doi copii, Petru şi Iliaş – el socoti că i-a venit vremea să încheie o nouă căsătorie. Doamna Maria [Voichiţa] va fi stăruit pentru alegerea acelei rude care era fata lui Mihnea vodă şi a Voicăi”20 – fată al cărei nume, însă, marele istoric a omis, până la urmă, să-l mai menţioneze!

În 1940, Mihai Costăchescu a făcut un inventar complet al informaţiilor în cauză, pornind de la o observaţie aparent justificată: „Chestiunea cu doamnele lui Bogdan voievod nu e pe deplin lămurită”21. Însă la capătul acestui inventar, în care a reprodus fragmente de izvoare, el a conchis: „Dacă Alexandru Lăpuşneanu e fiul lui Bogdan voievod, atunci doamna Anastasia [mama lui Lăpuşneanu – n. mea] e a patra doamnă”22. Ideea că Bogdan ar fi avut patru doamne a fost receptată şi o regăsim şi în alte locuri23. Voit sau nevoit, în discutarea acestei chestiuni s-a strecurat o confuzie; Stana nu a fost doamnă, adică soţie cu cununie, ci numai o concubină domnească, mama copiilor Ştefan, Pătraşcu, Petru,

20 N. Iorga, op. cit., p. 208. 21 Mihai Costăchescu, op. cit., p. 371, nota 19. 22 Ibidem, p. 373 (aceeaşi notă 19 !). Sublinierea mea. 23 V., de pildă, Voica Maria Puşcaşu, Mănăstirea Dobrovăţului - date istorice

(II), în MMS, LIV, 1978, 5-8, p. 525; Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881, I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, Planşa III2. Bogdăneştii (2) şi Planşa III3. Bogdăneştii (3), unde se înscriu două soţii legitime (Nastasia şi Ruxandra) şi două ţiitoare (Stana şi Nastasia).

Page 148: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan S. Gorovei

150

Maria, Ana şi altă Ana, menţionaţi în pomelnicul de la Bistriţa, care nu-i dă nici un titlu, arătând-o doar ca „mama lor” (materá ih Stanó)24; nici fiul ei, Ştefan cel Tânăr, care a îngropat-o (a murit la 28 ianuarie 1518) în biserica episcopală de la Rădăuţi, nu i-a spus, pe piatra de mormânt, doamnă, ci a arătat numai că este mama sa – materi svoei, Stan{25. Trecerea ei, uneori, în rândul doamnelor lui Bogdan vodă se datorează, poate, formulării din cronica lui Grigore Ureche: „Şi décii [Bogdan vodă] ş-au luat doamnă din ţară şi au făcut pre Ştefan vodă cel Tânăr”26. Cât priveşte pe Anastasia (m. 2 mai 1558), mama lui Alexandru Lăpuşneanu, acelaşi pomelnic de la Bistriţa o menţionează tot fără titlu (mati ego Nastasïè)27 şi numai fiul ei va spune că a pus piatra de la Râşca pe mormântul svoei materi, Anastasíi gospojdi28; însă, cum avea să spună N. Iorga: „Titlul de «Doamnă», pe care i-l dă fiul ei, e, fără îndoială, o podoabă ce nu i se cuvine”29. Cealaltă doamnă, cu acelaşi nume, Nastasia, menţionată şi de d-l Simon ca fiind moartă din 1512 (ceea ce ar fi declanşat o ... criză dinastică), nu este, în realitate, decât o fantomă care vreme de o sută de ani a găsit adăpost în biografia lui Bogdan al III-lea şi în istoriografia românească. Am dovedit, foarte de curând, că această presupusă doamnă Nastasia, care ar fi murit la 1512 şi ar fi fost îngropată în biserica Mănăstirii Dobrovăţ, s-a „născut” dintr-o eroare de cronologie a lui N. Iorga, neîndreptată vreme de un secol30:

24 Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, Bucureşti, 1941, p. 86; textul slav la p. 50. La copiii înscrişi în pomelnicul Bistriţei, se mai adaugă fiul Iliaş, menţionat în documente între 5 martie 1513 (DIR, XVI/1, Bucureşti, 1953, p. 85, nr. 80) şi 21 decembrie 1515 (ibidem, p. 101, nr. 100).

25 Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina. Epigraphische Beiträge zur Quellenkunde der Landes - und Kirchengeschichte, I. Teil: Steininschriften, Viena, 1903, p. 110, nr. IX.

26 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, 1958, p. 139.

27 Damian P. Bogdan, op. cit., p. 87, textul subliniar; textul slav la p. 51. 28 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I, Bucureşti, 1905, p. 54, nr. 117. 29 Ibidem. Fiu al aceluiaşi Bogdan al III-lea se zicea şi Alexandru Cornea - cf.

Constantin Rezachevici, Originea şi domnia lui Alexandru vodă Cornea (c.21 decembrie 1540 - 9 sau 10 februarie 1541) - după documente inedite din Polonia, în RI, III, 1992, 7-8, p. 803-827.

30 Ştefan S. Gorovei, O Doamnă a Moldovei care nu a existat: Nastasia, soţia lui Bogdan al III-lea (Epigrafie, genealogie, istorie V), comunicare în şedinţa din 11 noiembrie 2008 a Filialei Iaşi a Comisiei Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române.

Page 149: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

O controversă: „doamnele” lui Bogdan al III-lea 151

mormântul de la Dobrovăţ a primit în 1513 trupul unei cneaghine Nastasia, foarte probabil din neamul vechilor ctitori, şi nu al unei doamne a ţării.

Astfel stând lucrurile, mireasa de la 1513 rămâne nu o „poate ultimă soţie a lui Bogdan III”, cum crede d-l Alexandru Simon, ci unica soţie a acestui domn şi singura care i-a stat alături ca doamnă a Moldovei după căsătoria din (foarte probabil) septembrie 1513.

*

Avatarurile acestei căsătorii sunt extraordinare. În 1509, era evident că alianţa matrimonială cu familia regală

polono-ungară nu mai avea nici o şansă, deci probabil cam atunci îşi va fi îndreptat Bogdan privirile în altă direcţie. N. Iorga a presupus – ceea ce e foarte probabil – că această direcţie i-o va fi arătat propria sa mamă, Maria doamna, al cărei văr primar ocupa, în acel moment, tronul Ţării Româneşti: Mihnea cel Rău (1508–1509) era fiul lui Vlad Ţepeş (probabil cu o jupâniţă căsătorită apoi cu armaşul Dracea din Măneşti31), în timp ce ea era fiica lui Radu cel Frumos. O asemenea căsătorie putea avea şi avantajul de a pune capăt tensiunilor moldo-muntene.

Că noul proiect matrimonial s-a conturat prin 1508-1509 s-ar deduce şi din alt amănunt.

La 7 septembrie 1511, Voica doamna, văduva lui Mihnea vodă, scria braşovenilor că soţul său trimisese „din Ţara Românească argint şi aur în mâinile judeţului şi a celor 12 pârgari din Braşov, ca să facă cupe de argint aurite pentru fiică-sa Ruxanda32, ca să-i fie zestre”33. Cum

31 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 22; Idem, Descendenţa nelegitimă a lui

Vlad Ţepeş: Mihneştii şi mitropolia bucureşteană de la Radu Vodă, în AG, VII (XII), 2000, 1-4, p. 229-238; v. şi Idem, Dracea armaşul din Măneşti, soţul mamei lui Mihnea cel Rău, fiul nelegitim al lui Vlad Ţepeş, şi moştenirea lăsată de el Mihneştilor, în „Argessis”, XIV, 2005, p. 315-331.

32 Într-un arbore genealogic al Basarabilor, anexat unei broşuri din 1986, Dan Pleşia a trecut-o pe Ruxanda ca fiică a Voicăi şi căsătorită întâi cu logofătul Dragomir din Izvorani (Io Mircea, mare voievod şi domn..., bibliografie selectivă şi album, Râmnicul Vâlcii, 1986). Într-un studiu tipărit ulterior – Neamul Doamnei Stanca a lui Mihai Viteazul, în AG, I (VI), 1994, 1-2, p. 10 –, acelaşi autor arată că Dragomir II Izvoranul, postelnic al doilea în 1508, logofăt al doilea în 1508 şi 1509, căsătorit „cu o soră a lui Mircea” (Mircea III, Pretendentul); fără nume, doar ca „fiica lui Mihnea cel Rău”, este indicată şi în tabelul genealogic anexat. Aceeaşi căsătorie este indicată şi de Constantin Rezachevici, în genealogiile anexate la Cronologia critică..., cit.: Planşa I2.

Page 150: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan S. Gorovei

152

Mihnea vodă şi-a pierdut domnia în toamna anului 1509, se înţelege uşor că numai înainte de această dată a putut trimite la Braşov argintul şi aurul pentru cupele Ruxandei. Este, deci, de crezut că acest moment a coincis cu eşecul proiectatei căsătorii cu prinţesa jagellonă. Dar în 1510, la puţin timp după ce tratatul de la Cameniţa a pecetluit dezangajarea din proiectele matrimoniale polone, dând lui Bogdan libertatea de mişcare în viaţa familială34, Mihnea cel Rău a fost asasinat la Sibiu (12 martie 151035). Pentru familia lui a trebuit să urmeze un an de doliu. Marea dveră a Adormirii Maicii Domnului, dăruită de Bogdan Mănăstirii Putna la 15 august 1510, îl arată pe domn singur, fără soţie. Nici nu se isprăvise bine acest an de doliu, când un altul a început: la 26 februarie 1511 – „miercuri, în Săptămâna Albă”, după ştirile lui Grigore Ureche36 – a murit Maria doamna, mama lui Bogdan vodă. E de înţeles că, până spre începutul lui 1512, pregătirile pentru nuntă au putut rămâne în planul al doilea al preocupărilor curţii de la Suceava. Totuşi, chiar pentru toamna anului 1511 avem o dovadă (indirectă, e drept) că noul proiect matrimonial era în vigoare: la 6 septembrie 1511 – o zi înainte ca Voica doamna să se adreseze braşovenilor pentru cupele din zestrea Ruxandei – Ioan Zápolya, pe atunci voievod al Transilvaniei, trimitea văduvei lui Mihnea o scrisoare, împreună cu ceea ce el însuşi primise de la Bogdan vodă şi care era de interes pentru ea: „Misimusque litteras Wayvode moldaviensi sonantes in rebus et negociis vestris”37.

Fără explicaţie rămâne, deocamdată, faptul că nunta nu s-a făcut în cursul anului 1512, ci abia în toamna anului 1513. Poate aici explicaţia se află pe terenul familiei miresei, cum ar sugera plecarea ei spre Moldova din Austria. Asupra acestui punct ar trebui continuate cercetările în Basarabii (2): Ramura Dăneştilor de la Vlad Ţepeş. Nu cunosc temeiurile documentare ale acestei afirmaţii.

33 Ioan Bogdan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Rumâneşti cu Braşovul şi Ungaria în secolul XV şi XVI, Bucureşti, 1902, p. 143-144, nr. CXLVII; Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 216, nr. 226.

34 Chiar tratatul de la Cameniţa (22 ianuarie 1510) şi validarea lui de la Iaşi (7 februarie 1510) conţin o clauză care privea pe mama, doamna – desigur, in spe –, copiii şi surorile lui Bogdan (Mihai Costăchescu, op. cit., p. 465, nr. 75 şi p. 480, nr. 76).

35 Alex. Lapedatu, Mihnea cel Rău şi ungurii 1508-1510, în AIINC, I, 1921-1922, p. 70-71.

36 Grigore Ureche, op. cit., p. 141. Este singura consemnare a datei exacte a morţii Mariei doamna: nici piatra ei de mormânt, nici acoperământul lucrat din porunca lui Bogdan nu dau o asemenea precizare.

37 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XV/1, p. 215, nr. CCCLXXXVII.

Page 151: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

O controversă: „doamnele” lui Bogdan al III-lea 153

arhivele vieneze, pentru a se vedea în ce împrejurări a putut ajunge Ruxanda în anturajul împăratului Maximilian.

Până când acest episod din biografia ei va fi lămurit, ne rămân ştirile despre familia ei în Transilvania şi despre cupele lucrate la Braşov. Din păcate, nu toate scrisorile publicate sunt datate. Din ele, se vede că Voica doamna dorea acele cupe şi, întrucât judeţul şi pârgarii din Braşov nu i le dădeau, în ciuda repetatelor ei cereri („bine ştiţi în câte rânduri am trimis la domnia voastră pentru cupele noastre, iar domnia voastră nu voiţi nicicum să ni le daţi fără porunca luminăţiei crăieşti”38), s-a adresat regelui Vladislav al Ungariei („aşa eu am trimis şi la înaltul crai, aşa înaltul crai mi-a făcut ispravă şi datu-mi-a carte către domnia voastră, ca să-mi daţi domnia voastră marfa mea”39). O cupă o luase, însă, Mircea vodă, fratele Ruxandei; el însuşi a trimis braşovenilor o scrisoare, cerând să predea cupele în mâinile „doamnei voievodese”, pe care o numeşte „maica domniei mele, doamna Voica”40, deşi nici el, nici Ruxanda nu îi erau fii. Până la urmă, în septembrie 1511 Voica doamna a primit cele 23 de cupe rămase41; a trebuit, însă, să mai lupte şi pentru recuperarea banilor împrumutaţi unor sibieni42, apelând iarăşi la Ioan Zápolya, care, în scrisoarea către sibieni, o numeşte „domina Woyka, relicta Magnifici condam Myhnye Wayvode transalpinensis, affinis nostra”43. Nu ştiu de ce, în acest punct, N. Iorga a adăugat în notă: „Aş ceti: «affinis nostri». În acest caz, Mihnea ar fi un fiu al lui Ţepeş cu acea rudă a lui Matiaş

38 Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 215, nr. 225. 39 Ibidem. 40 Ioan Bogdan, op. cit., p. 144-145, nr. CXLVIII; Grigore G. Tocilescu, op. cit.,

p. 217-218, nr. 227. Mircea – fiul lui Mihnea cel Rău şi tatăl lui Petru Şchiopul, viitorul domn al Moldovei – se afla în Cetatea de Baltă, stăpânire moldovenească, într-un 22 ianuarie, scriind pârgarilor braşoveni (Ioan Bogdan, op. cit., p. 148, nr. CLI); anul scrisorii, socotit iniţial 1513, a fost corectat în 1514, în funcţie de căsătoria domnească din anul anterior (cf. N. Iorga, în Hurmuzaki-Iorga, Documente, XV/1, p. 201, nota 1: „Prezenţa lui Mircea la Cetatea de Baltă [...] e în legătură cu înrudirea rezultată din această căsătorie: «domnişorul» muntean stătea în cetatea de pe Târnave a cumnatului său, care-l sprijinea”). Deducţia e logică, însă, ţinând seama de evoluţia proiectului matrimonial, cu amânările datorate unor decese succesive, scrisoarea ar putea fi datată într-un interval mai larg: Mircea, cumnatul domnesc in spe, se putea afla la Cetatea de Baltă şi înainte ca sora sa să devină efectiv doamna Moldovei.

41 Ioan Bogdan, op. cit., p. 144; Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 216-217, nr. 226.

42 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XV/1, p. 216, nr. CCCLXXXIX. 43 Ibidem, p. 216, nr. CCCXC.

Page 152: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan S. Gorovei

154

Corvinul care-l îndreptă spre politica ungurească”44. Însă „afinitatea” – dacă nu era doar o formulă pur protocolară – privea pe emitentul scrisorii, care era Zápolya.

După aceste scrisori, ambele din noiembrie 1511 (13 şi, respectiv, 21), nu mai sunt ştiri despre Voica doamna. E posibil să fi murit şi ea, spre sfârşitul anului 1511 sau începutul celui următor, ceea ce ar explica foarte bine noua amânare a căsătoriei Ruxandei, cu încă un an. Ar fi a treia amânare, după acelea provocate de moartea lui Mihnea vodă (1510) şi a Mariei Voichiţa (1511). Nu se poate spune că Bogdan vodă a fost un om norocos în viaţa sa de familie ...

Dispariţia doamnei Voica a putut să provoace, în cine ştie ce concurs de împrejurări, plecarea sau chemarea Ruxandei în imperiu.

Chiar şi după venirea Ruxandei în Moldova au mai fost necesare intervenţii la regele Ungariei pentru recuperarea unor bunuri rămase în Ardeal. Astfel, o scrisoare a regelui Vladislav, din 16 ianuarie 1516, arată că Bogdan se silea, fără succes, să scoată de la braşoveni „anumite lucruri şi argintării” (certe res et argenteria) rămase acolo de la Mihnea voievod; regele a trebuit să intervină, pentru a le spune braşovenilor (ca şi cum ei n-ar fi ştiut!) că acele lucruri ale lui Mihnea „din cauza înrudirii [cu acesta] aparţin voievodului nostru moldovean” (racione affinitatis ad ipsum Waywodam nostrum moldaviensem pertinerent)45. Jalba lui Bogdan data, desigur, din 1515. Nici cu intervenţia regală, însă, domnul nu a obţinut toate lucrurile care trebuiau să revină soţiei sale. La 13 martie 1516, Vladislav a murit, aşa încât noua jalbă a ajuns la Ludovic al II-lea, care la 14 mai a scris din nou braşovenilor despre solii trimişi de domnul Moldovei, în problema acelor „lucruri şi bunuri ale doamnei, soţiei sale” (res et bona domine consortis sue), depozitate la Braşov şi din care o parte fuseseră restituite, restul rămânând încă în acelaşi depozit (aliqua in parte restituissetis, residuum tamen adhuc istic apud vos esset in

44 Ibidem, nota 1. Ideea acestei înrudiri a trecut şi în Istoria românilor: „Mihnea

Vodă cel nou pe care regele îl considera ca rudă (affinis), fiind deci fiul lui Ţepeş cu acea rudă a lui Mateiaş Craiul...” (cf. Istoria românilor, IV, cit., p. 195). Trimiterea se face la documentul publicat în Hurmuzaki-Iorga (cf. supra, nota 43), care, însă, nu e o scrisoare a regelui Ungariei, ci a voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya! Şi chiar dacă ar fi fost o scrisoare regală, termenul affinis nu s-ar fi referit la Matias Corvinul, ci la regele Vladislav Jagello, care domnea în 1511. Mi se pare destul de clar că în scrisoare Voica doamna este arătată ca o rudă – affinis nostra – a lui Zápolya însuşi.

45 Hurmuzaki-Iorga, op. cit., p. 231, nr. CCCCXIX.

Page 153: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

O controversă: „doamnele” lui Bogdan al III-lea 155

deposito)46. Şirul ştirilor despre afacerile ardelene ale Ruxandei doamna se opreşte aici. Aceasta este, însă, şi ultima ştire despre doamna însăşi.

Este de crezut că ea nu a trecut la cele veşnice înaintea soţului ei – cel puţin, în cronicile sau în documentele moldoveneşti nu avem nici o informaţie. Amintirea ei în Moldova a rămas legată de o danie făcută Mănăstirii Putna: satul Cuciurul, din ţinutul Cernăuţilor, pe care ea îl cumpărase „cu banii săi drepţi şi proprii” şi-l dăruise „pentru pomenirea ei şi pentru pomenirea sfântrăposaţilor ei părinţi”; luat silnic de Ştefan vodă Rareş47 sub cuvânt că ar fi fost domnesc, a fost răscumpărat de călugării putneni cu „patru sute ughi galbeni, din banii mănăstirii”. Faptele acestea sunt povestite de Petru Şchiopul într-un document din 30 martie 1575, unul dintre cele mai interesante pentru istoria domniei moldoveneşti: confirmarea acestei stăpâniri i-a prilejuit lui Petru Şchiopul emiterea unui uric pe pergament, în care – în legătură cu glorioasa Putnă – putea vorbi despre „mătuşa domniei mele, doamna răposatului domn Bogdan voievod”48. Ruxanda doamna devenea, pentru Petru Şchiopul, o verigă legitimatoare pentru accederea sa la tronul Moldovei49. Nu trebuie

46 Ibidem, p. 232-233, nr. CCCCXXIV, datat „Buda, 1516, 14 mai sau 5 iunie”.

Scrisoarea este datată, însă, in die Beati Bonifacii Martiris, ceea ce înseamnă 14 mai; la 5 iunie este dies Bonifacii episcopi (DIR, Introducere, I, Bucureşti, 1956, p. 533).

47 „Ştefan voievod a voit să ia de la mănăstire nişte cheltuieli ce a avut; astfel a luat acest sat de la mănăstire”. La 10 aprilie 1552, Ştefan Rareş „dă şi milueşte” Mănăstirea Putna cu satul Cuciurul, „căci acest sat a fost al domniei mele”. Însă „miluiala” lui Ştefan Rareş a fost mijlocită – spune el însuşi în act – de 400 de galbeni ungureşti, luaţi („am luat domnia mea”) de la egumenul Veniamin şi soborul Putnei (DIR, A, XVI/2, Bucureşti, 1951, p. 19, nr. 17).

48 DIR, A, XVI/3, Bucureşti, 1951, p. 47, nr. 63. E posibil ca Ruxanda doamna să fi făcut danii şi Mănăstirii Bistriţa, determinând înscrierea, în pomelnicul acesteia, a numelor celor din familia sa, cf. Damian P. Bogdan, op. cit., p. 51 şi 87.

49 Ştefan Andreescu, Alliances dynastiques des princes de Valachie (XIVe-XVIe siècles), în RESEE, XXIII, 1985, 4, p. 359-368, menţionează această căsătorie (p. 366), văzând în ea – alături de căsătoria lui Ştefan cu Maria Voichiţa – „une justification a posteriori pour un acte politique majeur, survenu en 1574”, când Petru Şchiopul (fiul lui Mircea Pretendentul şi nepotul lui Mihnea cel Rău) a luat domnia Moldovei, realizându-se astfel „la première union dynastique de la Valachie à la Moldavie”. Aceste înrudiri legau pe Muşatini de Drăculeşti, cum se întâmplase şi în prima jumătate a veacului al XV-lea: Vlad Dracul fusese sororius, „cumnatul” lui Ilie I şi Ştefan II (p. 364; cf. Ştefan S. Gorovei, Pe marginea „Muşatinilor”, în AIIAI, XV, 1978, p. 533), dar, desigur, o alianţă dinastică din primul sfert al veacului în curs era un argument mai puternic decât una din prima jumătate a veacului precedent! Într-un studiu ulterior, cu acelaşi subiect, autorul nu mai pomeneşte despre această căsătorie – cf. Ştefan Andreescu, Alianţe

Page 154: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Ştefan S. Gorovei

156

să ne mai mire că acest nepot al Ruxandei a folosit însăşi stema lui Ştefan cel Mare pe bula de aur a unuia dintre documentele sale50.

*

Cu aceste precizări, cred că în biografia lui Bogdan al III-lea nu mai rămâne loc pentru nici un fel de controversă cu privire la căsătoriile sale. Acest domn al Moldovei a avut o singură soţie – Ruxanda doamna, fiica lui Mihnea vodă cel Rău – cu care s-a căsătorit în 1513, dar care nu a fost şi mama copiilor săi. Dinastia a continuat prin fiii născuţi de două ţiitoare, Stana (mama lui Ştefan cel Tânăr, moartă la 28 ianuarie 1518 şi îngropată în biserica episcopală din Rădăuţi) şi Anastasia (mama lui Alexandru Lăpuşneanu, moartă la 2 mai 1558 şi îngropată în biserica Mănăstirii Râşca).

UNE CONTROVERSE: „LES EPOUSES” DE BOGDAN III

Résumé

Une étude récemment publiée (Alexandru Simon, „Fata de la nemţi”.

Bogdan III, Maximilian I şi o căsătorie din 1513 [„La fille venue des Allemands”. Bogdan III, Maximilien I et un mariage de 1513], dans Anuarul Şcolii Doctorale. „Istorie. Civilizaţie. Cultură”, II, Cluj-Napoca, 2006, p. 103-114) a apporté une contribution importante au dossier des alliances matrimoniales des princes de Moldavie, dossier dont l’ampleur et la complexité ont constamment découragé les chercheurs. Le document, tiré des archives autrichiennes et communiqué par l’auteur de cette étude, concerne le mariage de Bogdan III – prince de Moldavie (1504-1517), fils et successeur d’Etienne le Grand († 1504) – avec une fille que l’empereur Maximilien Ier avait choisie et envoyée (détails qui justifient l’allusion dans le titre à „la fille venue des Allemands”) pour épouser le prince moldave. Au sujet de ce mariage – qui eut lieu en 1513, pendant l’été ou au commencement de l’automne – il y a aussi dinastice ale domnilor Ţării Româneşti (secolele XIV-XVI), în Românii în istoria universală, II,1, coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, Iaşi, 1987, p. 675-684.

50 C. Moisil, Bule de aur sigilare de la domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, în RA, I, 1924-1925, 2, p. 260-261, planşa IV (fig. 6 şi 8). V. şi observaţiile lui Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977, p. 102-103.

Page 155: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

O controversă: „doamnele” lui Bogdan al III-lea 157

plusieurs documents polonais. On ne trouve pas, dans tous ces documents, le nom de la fiancée; par conséquent, l’auteur mentionné conclut que ce nom „représentait un lieu commun, tant du point de vue strictement épistolaire, que du point de vue de la diplomatie européenne” et prévient les lecteurs quant à la grande difficulté d’identifier cette „fille venue des Allemands” („Nous ne pouvons pas promettre qu’il soit possible de dénicher d’ici peu qui fut la fiancée envoyée à Bogdan pendant l’été de 1513”).

Néanmoins, le nom de cette personne est très bien connu aux historiens roumains depuis plus d’un siècle (1865), grâce à un document de 1515: elle s’appelait Ruxanda (Roxane). Son identité a été elle aussi incontestablement et depuis longtemps établie: Ruxanda était la fille de Mihnea le Mauvais, prince de Valachie (1508-1509). Cette alliance dynastique fut envisagée, semble-t-il, du vivant de ce dernier, en 1509, lorsque la faillite du projet polonais de Bogdan III fut évidente; pourtant, elle dut attendre quelques années, ajournée à cause des décès qui avaient frappé les deux familles princières en 1510 et 1511 (peut-être en 1512 aussi).

Il faut accepter, de la sorte, qu’on ne peut plus parler des „épouses” de Bogdan III (deux, trois ou même quatre, selon certains historiens), mais d’une seule épouse, la princesse Ruxanda, qui lui survécut sans lui donner des enfants; le successeur de Bogdan fut Etienne le Jeune, un bâtard légitimé, né plusieurs années avant le mariage de son père avec Ruxanda.

Page 156: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

CUI A APARŢINUT MORMÂNTUL DIN PRONAOSUL DRAGOMIRNEI ?

MARIA MAGDALENA SZÉKELY

În toamna anului 1964, arheologul Vlad Zirra descoperea la Dragomirna, în pronaosul bisericii, un mormânt intact, conţinând toate piesele de costum cu care fusese înhumată, la o dată necunoscută, o femeie de asemenea necunoscută. În lipsa pietrei tombale cu inscripţie, singurul temei pentru datarea mormântului a fost veşmântul. Cum descoperitorul nu a comunicat niciodată rezultatele cercetării sale, descrierea costumului şi, implicit, datarea lui aparţin Corinei Nicolescu1: „Jupaniţa înmormântată în pronaosul mănăstirii Dragomirna […] purta o cămaşă lungă de pânză subţire de in, cu mâneca răsucită pe braţ. Pe deasupra o rochie de mătase roşie, cu corsajul înalt, decoltat, de care se prindea fusta încreţită, largă. În talie era încinsă cu un brâu, oriental, de mătase, în care era prinsă o năframă de borangic. Pe deasupra rochiei avea un conteş de catifea verde, din care se vedeau mânecile cămăşii, decorate cu un galon de fir; pe cap avea o pălărie acoperită cu un văl de borangic fin. Costumul acesta, cu excepţia pălăriei, este aidoma celui reprodus în portretul brodat al doamnei Tudosca de la Trei Ierarhi şi al Elinei din miniaturile contemporane”2. Analizând fiecare obiect vestimentar în parte (cămaşa3, rochia4, brâul şi năframa5, conteşul6, pălăria cu văl7), precum şi

1 Corina Nicolescu şi Vlad Zirra au elaborat, se pare, un studiu intitulat

Mormintele de la Galata şi Dragomirna, aflat în manuscris la data publicării, de către primul autor, a Istoriei costumului de curte în Ţările Române. Secolele XIV-XVIII, Bucureşti, 1970 (p. 155, nota 1). Din păcate, el nu a mai văzut lumina tiparului.

2 Corina Nicolescu, op. cit., p. 155-156. 3 Ibidem, p. 158 şi pl. CLXXXII a, b; v. şi Paraschiva-Victoria Batariuc, Din

istoria vestimentaţiei în Ţările Române. Costumul feminin de la Siret, în „Ars Transsilvaniae”, VIII-IX, 1998-1999, p. 271.

4 Rochia „găsită în mormântul de la Dragomirna, făcând parte din costumul unei jupaniţe. Mijlocul secolului al XVII-lea […]. Ţesătură de mătase italiană, secolul al XVII-lea. Mătase ruginie, la origine vişinie, aleasă cu flori de aceeaşi culoare. Tipul şi dispoziţia motivelor seamănă cu cele de pe veşmintele purtate de doamna Tudosca şi fiul

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 159-168

Page 157: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Maria Magdalena Székely

160

ei în broderiile de la Trei Ierarhi. Rochia este alcătuită dintr-un corsaj răscroit, strâns pe talie, cu decolteul pătrat, închis în faţă cu nasturi metalici, şi o fustă încreţită la spate şi pe piept. În jurul răscroielii de la gât şi umeri sunt aplicate trei rânduri de galon de fir, formând o ornamentaţie bogată. Rochia aceasta se purta peste cămaşa de borangic sau pânză de in subţire, cu mânecile lungi, răsucite pe braţ, brodate sau împodobite cu galon de fir ţesut. Acest tip de rochie se poate vedea în portretele pictate sau brodate din Moldova în secolul al XVII-lea” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 215, nr. 53 şi pl. CLXXXVII a, b, CLXXXVIII a, b; v şi Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 272).

5 Brâul „găsit în mormântul de la Dragomirna pus peste rochie, păturit în patru. Lat de 33 cm. Asia Mică (?). Secolul al XVII-lea. Este o jumătate dintr-un brâu care era de două ori mai lat (66 cm), pe o latură se păstrează liziera ţesăturii, iar cealaltă se vede că a fost tăiată. Ţesătura de mătase, în romburi, de culoare gălbuie, azi ruginie, la capete cu dungi late verzi, încadrate de dunguliţe înguste tot verzi. Ţesătura capetelor este în 4 iţe. Motivele geometrice sunt rezultate din modificarea numărului de iţe, fiind asemănătoare cu ale vechilor ştergare din Bucovina” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 219, nr. 62; v. şi Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 272). „În secolul al XVII-lea brâul se purta şi în costumul femeilor peste rochie, legat într-o parte printr-un nod, cu capetele lungi atârnând – aşa cum era în costumul boieroaicei, găsit la mănăstirea Dragomirna” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 175; pentru năframă: pl. CCI).

6 „…catifeaua de provenienţă italiană (?), iar conteşul lucrat în Moldova. Mijlocul secolului al XVII-lea. A fost găsit în mormântul unei jupaniţe, descoperit în pronaosul mănăstirii Dragomirna (jud. Suceava). În acelaşi mormânt s-au păstrat, într-o stare relativ bună de conservare, toate piesele de îmbrăcăminte care compuneau costumul […]. Veşmântul are croiala caracteristică hainei denumite conteş, purtată peste rochie sau anteriu începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Piepţii la poale sunt croiţi din toată lăţimea catifelei, iar spatele, lat, dintr-o foaie. În spate şi în faţă – pentru a-i da lărgime – s-au adăugat câte doi clini triunghiulari; mâneca, nerăscroită, este scurtă până la cot, cu o scobitură spre faţă. Ea lăsa să se vadă liber cămaşa cu mânecile brodate sau decorată cu galon de fir. În faţă, mai sus de talie, sunt două despicături de 11,5 cm, care serveau ca buzunare. Conteşul este răscroit pe lângă gât şi se închide în faţă cu 24 de nasturi din împletitură de fir, care corespund cu găitanele din galon de fir dispuse pe cei doi piepţi. Căptuşeala de tafta, acum de culoare ruginie, este în mare parte păstrată. Catifea tunsă, simplă. Din cauza umidităţii ţesătura a fost macerată, mai ales în faţă şi pe poale, unde lipsesc mici porţiuni; culoarea originară verde ca muşchiul s-a transformat într-un brun-verzui, formând pete pe suprafaţa veşmântului curăţat şi consolidat pe terilen alb. Tipul acesta de veşmânt este cunoscut din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În mormântul de la Voroneţ al vornicului Gligorcea, s-a găsit un conteş similar de catifea roşie. În portretele murale din secolul al XVI-lea, păstrate în mănăstirea Căluiu (jud. Olt), boierii Buzeşti şi soţiile lor poartă acelaşi tip de conteş. Acest veşmânt este frecvent în costumul secolului următor în Ţara Românească şi în Moldova. În portretul brodat al Tudoscăi de la mănăstirea Trei Ierarhi, este reprezentat un conteş identic cu cel găsit în mormântul de la Dragomirna. Aceeaşi croială se regăseşte în veşmintele turceşti din secolele XVI-XVIII. Exemplarele similare se păstrează în Muzeul «Victoria şi Albert» […] şi în Muzeul Topkapi-Saray din Istanbul” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 214-215, nr. 52 şi pl. CXCI; v. şi Paraschiva-Victoria

Page 158: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Mormântul din pronaosul Dragomirnei

161

materialele din care ele au fost confecţionate, autoarea amintită a plasat costumul la mijlocul secolului al XVII-lea, prin analogie cu îmbrăcămintea soţiilor lui Vasile Lupu şi aceea a doamnei Anastasia Duca.

Cine va fi fost, însă, femeia înmormântată în bogatul costum din catifea şi mătase italiană, din ţesături orientale, aduse probabil din Asia Mică, nu s-a putut afla. Provenea „poate din neamul mitropolitului Crimca”8, au opinat unii cercetători, „poate din neamul Stroicilor”, au fost de părere alţii9. Cert este un lucru: locul înhumării (pronaosul, care a ţinut loc de gropniţă într-o primă etapă, rolul acesta fiind preluat de pridvor abia mai târziu)10 confirmă vechimea mormântului şi dezvăluie calitatea de ctitor deţinută de enigmatica jupâneasă. Precum se ştie, mănăstirea a avut trei ctitori mari: un dregător (logofătul Luca Stroici), un ierarh (mitropolitul Anastasie Crimca) şi un domn al Moldovei (Miron Barnovschi), toţi trei îngropaţi la Dragomirna11. Cu care dintre ei se va fi înrudit jupâneasa?

Studierea izvoarelor azi cunoscute nu aduce nimic nou pe direcţiile Crimca şi Barnovschi. Mama mitropolitului a fost aşezată într-un mormânt din biserica Pătrăuţilor12; mama lui Miron vodă a murit în Polonia şi a fost înhumată în biserica Stavropighiei din Liov13; una dintre surorile domnului, Aniţa, şi-a aflat locul de veşnică odihnă în biserica Mănăstirii

Batariuc, op. cit., p. 272). „În mormântul de la Dragomirna, peste cămaşă şi rochie s-a găsit un conteş din catifea verde […]. Pieptul este în întregime acoperit cu găitane din împletitură fină de fir, dispuse în douăzeci şi patru de şiruri. Conteşul acesta este reprodus în portretul doamnelor lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi şi Golia şi în tabloul votiv reprezentând pe Anastasia, soţia lui Duca vodă, şi pe fiicele ei de la Cetăţuia” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 166 şi fig. 67 de la p. 165).

7 Corina Nicolescu, op. cit., p. 155-156, 172 şi pl. CXCIX, CC a, b; v. şi Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 272.

8 Corina Nicolescu, op. cit., p. 156; v. şi Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 271.

9 Ştefan S. Gorovei, Mănăstirea Dragomirna, Bucureşti, 2006, p. 80. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, I. Teil, Viena, 1903,

p. 59, nr. II; N. Iorga, Românismul în trecutul Bucovinei, Cernăuţi, 1938, p. 368; Idem, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, I, Bucureşti, 1928, p. 243.

13 D. Ţopa, Moldova şi biserica ortodoxă din Liov, în „Junimea Literară”, 1926, p. 126.

Page 159: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Maria Magdalena Székely

162

Adormirea Maicii Domnului (Barnovschi) din Iaşi14 şi tot la fel, probabil, cealaltă soră, Sârbca15. Se mai cuvine spus şi faptul că unele dintre persoanele amintite aici au murit înainte de mijlocul secolului al XVII-lea, de când datează mormântul de la Dragomirna. Rămâne, aşadar, să ne îndreptăm atenţia către Stroiceşti16.

Nu se ştie unde a fost îngropată mama logofătului Luca Stroici, Anghelina, însă, în tot cazul, moartea ei a fost anterioară amenajării funerare din biserica Dragomirnei. Păscălina, soţia boierului moldovean, a murit în iarna 1615-161617, iar trupul i-a fost coborât în lăcaşul de veci de la Probota, în virtutea dreptului de ctitorire pe care îl moştenise de la înaintaşul său, Toader pârcălabul, fratele lui Petru Rareş18. În anul 1628, întărind un schimb de vii între mănăstirile Probota şi Golia, Miron Barnovschi avea să spună că acele „trei fălci de vie din Dealul Urşiule de la târgul Iaşi […] au fost danie şi miluire sfintei mănăstiri Pobrata de la

14 Ştefan S. Gorovei, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, în AG, V (X), 1998,

1-2, p. 141-154; Marcel Lutic, O desluşire genealogică pentru o inscripţie funerară, în AG, V (X), 1998, 1-2, p. 161-164.

15 În tot cazul, fiica ei, Alexandra, şi apoi descendenţii din neamul Cantacuzino au fost înmormântaţi aici (Teodor Balan, Documente bucovinene, IV, Cernăuţi, 1938, p. 38-39, nr. 27; Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 198; Mihai-Bogdan Atanasiu, Mănăstirea Barnovschi din Iaşi – necropolă a Cantacuzinilor moldoveni, în vol. Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene în secolele XIV-XIX, editat de Petronel Zahariuc, Iaşi, 2009, p. 96-100; Ştefan S. Gorovei, Pagini din istoria Iaşilor (secolul XVIII) în documente din arhiva Sfântului Mormânt, în vol. Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene în secolele XIV-XIX, p. 147, 152-153, nr. 4).

16 Pentru acest neam, v. Gh. Pungă, Contribuţii la biografia marelui logofăt Luca Stroici, în AG, I (VI), 1994, 1-2, p. 183-195, reluat în Idem, Studii de istorie medievală şi de ştiinţe auxiliare, I, Iaşi, 1999, p. 19-34; Maria Magdalena Székely, Boieri hicleni şi înrudirile lor, în AG, I (VI), 1994, 1-2, p. 220-221 şi planşa de la p. 227; Eadem, Contribuţii la genealogia familiei Stroici, în AG, I (VI), 1994, 1-2, p. 249-252; Eadem, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici, în AG, II (VII), 1995, 1-2, p. 65-76; Voica Maria Puşcaşu, Lespezile funerare de la Mănăstirea Probota, I, în AG, II (VII), 1995, 1-2, p. 147-158, şi II, în AG, III (VIII), 1996, 1-2, p. 255-268; Eadem, Inelul sigilar al lui Simion Stroici, în „HERB. Revista Română de Heraldică”, I (VI), 1999, 1-2, p. 121-126; Gerd Franck, Un mare ctitor-boier: Luca Stroici, în vol. Confesiune şi cultură în Evul Mediu. In honorem Ion Toderaşcu, studii reunite de Bogdan-Petru Maleon şi Alexandru-Florin Platon, Iaşi, 2004, p. 295-310.

17 DIR, A, XVII/4, p. 3, nr. 5. 18 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic,

Iaşi, 2002, p. 177-179.

Page 160: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Mormântul din pronaosul Dragomirnei

163

cneaghina Păscălina Stroicioaie, pentru că este îngropat trupul ei în această sfântă mănăstire şi au pomenit-o cu averile sfintei mănăstiri şi îi fac pomenire din an în an”. Mai mult decât atât, domnul mărturisea: „domnia mea n-am clintit dania şi miluirea acelei cneaghine a lui Stroici logofăt, pe care ea însăşi a dat-o pentru pomenirea ei şi pentru păcatele ei, să-i fie pomenire în veşnicele lăcaşuri”19. În ceea ce o priveşte pe singura fiică a logofătului, ea nu este cunoscută nici măcar cu numele. Se ştie doar că a fost căsătorită cu un grec, Baba Celebi20, fiul lui Curt Celebi, alături de care a fost implicată, la 1628, într-un proces pentru satul Dersca21. Până în acest moment nu am reuşit să identific un alt izvor cu informaţii despre această fată a lui Luca Stroici. O eventuală legătură a ei cu Mănăstirea Dragomirna nu poate fi deocamdată probată. Fiul cel mare al logofătului Stroici, Vasilie, tăiat de Ştefan al II-lea Tomşa după lupta de la Cornul lui Sas, din 1612, a fost căsătorit în Polonia22 şi nu a avut urmaşi. Dintre copiii lui Luca Stroici, cel mai cunoscut documentelor noastre este Ionaşco. Împreună cu mama sa, Păscălina, apoi, după moartea acesteia, singur, Ionaşco Stroici (numit uneori şi Stroicel) a pus rânduială în averea rămasă de pe urma părintelui şi fratelui său, a întors ocini, a vândut şi a răscumpărat sate. A făcut şi danii: Mănăstirii Humor – părţi din satul Dersca23, iar Mănăstirii Dragomirna, confirmând şi danii mai

19 DRH, A, XIX, vol. întocmit de Haralambie Chirca, Bucureşti, 1969, p. 522, nr. 377.

20 Constantin I. Andreescu, Documentele satului Măcişeni din ţinutul Covurluiului, în AR, X, 1945-1946, p. 200-201.

21 Părţi din satul Dersca, închinate de logofătul Toader (Bubuiog) Mănăstirii Humor, fuseseră date de călugări, în zilele lui Ieremia Movilă, lui Luca Stroici, în schimbul unor părţi din Băişeşti, pe care logofătul le obţinuse în urma unui alt schimb, făcut cu fiii lui Ionaşco Rotompănescul uricar. După moartea lui Stroici, Rotompăneştii au luat satul Băişeşti de la mănăstire, sub motiv că le este ocină şi dedină. Ca atare, şi călugării şi-au luat înapoi Dersca. Ulterior, fiul logofătului, „Ionaşco Stroicel”, a dat mănăstirii, pentru sufletul lui, nişte părţi din Dersca, cumpărate de tatăl său. În domnia lui Miron Barnovschi, „un fiu al lui Curt Celebi, care s-a însurat cu fiica lui Stroici logofăt”, a vrut să ia de la Humor părţile din Dersca, dăruite de Ionaşco Stroici. „Iar rugătorii călugări – se spune în documentul lui Miron vodă – au adus la domnia mea catastiful şi pomelnicul cel mare de la sfânta mănăstire şi l-am găsit domnia mea pe Ionaşco Stroici scris însuşi cu mâna sa în marele pomelnic; şi a avut pomenire din an în an”. În aceste condiţii, fiica şi ginerele logofătului nu au obţinut nimic, părţile din Dersca rămânând ale Mănăstirii Humor (DRH, A, XIX, p. 566-567, nr. 416).

22 Sever Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, în AG, II, 1913, p. 221. 23 DIR, A, XVII/4, p. 219, nr. 279; p. 486, nr. 617; DRH, A, XIX, p. 557-558,

nr. 408; p. 566-567, nr. 416.

Page 161: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Maria Magdalena Székely

164

vechi ale tatălui său24 – satele Drujeşti şi Tăistreni (ţinutul Hârlău), Bârsăneşti (ţinutul Dorohoi), Boriscăuţi (ţinutul Cernăuţi), două fălci de vie la Cotnari25, precum şi robi ţigani26. În schimbul daniei făcute Humorului, Ionaşco Stroici „s-a înscris însuşi cu mâna sa în sfântul mare pomelnic”27. Când a murit, nu se ştie cu exactitate, însă se poate presupune că în intervalul 28 martie 1620 (dată la care scria un zapis)28 – 5 noiembrie 1628 (când se arăta că, la Mănăstirea Humor i se făcuse „pomenire din an în an”29, ceea ce înseamnă că de la moartea lui se scurseseră cel puţin doi ani). Nu se ştie cu cine şi dacă a fost căsătorit: numele eventualei sale soţii nu apare niciodată în izvoare. Este drept că a avut o fiică, însă existenţa unui copil nu presupune întotdeauna căsătoria părinţilor lui. Admiţând, totuşi, ipoteza căsătoriei, precum şi aceea a morţii timpurii (de pildă, la naştere) a mamei, rămâne inexplicabil faptul că, după moartea tatălui, fetiţa şi-a găsit adăpost nu în familia mamei sale, ci la o rudă mai îndepărtată, Miron Barnovschi. Ţinând cont de această împrejurare, precum şi de faptul că fata, numită Maria (Mărica), nu pare să fi moştenit nimic din partea mamei, presupun – până la apariţia altor informaţii – că avem de-a face cu un copil din flori.

Cu prilejul unui proces pe care Maria l-a avut cu Mănăstirea Dragomirna, călugării au prezentat un zapis de danie al lui Ionaşco Stroici pentru satele în litigiu, act „făcut demult, cu mare blestem, încă înainte de naşterea fiicei sale, Maria”30. Printr-o fericită întâmplare, zapisul respectiv s-a păstrat; el conţine cu adevărat o formulă care lasă să se înţeleagă că, la vremea redactării lui, Ionaşco nu avea încă urmaşi: „…dacă cineva va voi să încerce să strice sau să tragă această danie şi miluire a noastră, dintre copiii noştri, dacă ne va da Dumnezeu…”31. Actul fiind datat 20 august 161632, se poate deduce că fiica lui Ionaşco Stroici s-a născut ulterior acestei date. A rămas orfană de tată la o vârstă foarte fragedă. În 1633, când Miron Barnovschi scria în testamentul său:

24 DIR, A, XVII/4, p. 46, nr. 68; p. 172-173, nr. 213. 25 Ibidem, p. 25-26, nr. 37; v. şi p. 438, nr. 568; DRH, A, XXVI, vol. întocmit

de I. Caproşu, Bucureşti, 2003, p. 103-104, nr. 95. 26 DIR, A, XVII/4, p. 176, nr. 217. 27 DRH, A, XIX, p. 567, nr. 416. 28 DIR, A, XVII/4, p. 437-438, nr. 568. 29 DRH, A, XIX, p. 566-567, nr. 416. 30 Ibidem, XXVI, p. 103, nr. 95. 31 DIR, A, XVII/4, p. 26, nr. 37. 32 Ibidem, p. 25-26, nr. 37.

Page 162: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Mormântul din pronaosul Dragomirnei

165

„Pentru cocoana lui Ionaşco Strovici, să o ia la sine au vornicul Gavrilaş au Costin postelnicul, să o căsătorească după un fecior de boiear den ţară, să-şi ţie moşiile. Şi pentru ce s-au crescut în casa noastră, să-i facă ceva parte din haine şi den argint, să-mi fie pomană”33, Maria avea cel mult 17 ani. „Feciorul de boiear den ţară” s-a dovedit a fi Draco postelnic, atestat ca soţ al Mariei la 22 aprilie 164134. Probabil că postelnicul a murit nu mult după aceea, fiindcă la 29 martie 1645, Maria este arătată ca soţie a şetrarului Mihalcea Tăban35. Nici una dintre cele două căsătorii nu a fost binecuvântată cu prunci. Se pare că Maria a trăit cea mai mare parte a timpului la Iaşi; aşa s-ar explica de ce duhovnicul ei era preotul Eremia de la biserica Sfântul Dimitrie (cunoscută mai târziu ca biserică a Bălşeştilor)36. Duhovnicul i-a stat alături până când Maria a închis ochii, probabil în casele ei de la Iaşi. „La darea sufletului” său, jupâneasa a întocmit două diate. Prin cea dintâi, îi lăsa soţului său, vornicul de poartă Mihalcea Tăban, „bucatele ce-au avut: boi, şi vaci, şi oi, şi stupi şi altă agonisită ce-au avut” împreună cu el, precum şi casele din Iaşi37. Din păcate, acest document s-a păstrat doar în rezumat, în copia unei cărţi de judecată a Divanului domnesc din 11 mai 1807, aşa încât nu se poate şti ce alte dorinţe va fi avut testatoarea. Reconstituirea acestora se poate face cu ajutorul celei de-a doua diate, ajunsă până la noi în forma originală. Avându-l între martori pe preotul Eremia, Maria hotăra, „la darea sufletului mieu, vădzindu eu că mă trec dintr-această lume şi mă voiu duce la viiaţa de véci şi neavându coconi de trupul mieu”, să lase „toate ocinele méle câte am avut şi giumătate din toţi ţiganii, câţi vor fi ai miei, şi aur şi arginturi şi mărgăritare şi alte odoară toate”, Alexandrei, fiica lui Gavrilaş mare logofăt, soţia lui Iordache mare vistiernic, în calitate de „rudă aproape”38. Înrudirea – asupra căreia nu insist aici – se făcea prin

33 DRH, A, XXI, vol. întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,

Bucureşti, 1971, p. 426, nr. 333. 34 Ibidem, XXVI, p. 103-104, nr. 95. 35 Ibidem, XXVIII, vol. întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu

Văcaru, Cătălina Chelcu, Bucureşti, 2006, p. 33, nr. 40. 36 Petronel Zahariuc, Ctitorii bisericii Sfântul Dimitrie (Balş) din Iaşi, în AIIX,

XLI, 2004, p. 125, nr. 1, 2; reluat în Idem, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi documente de istorie a Bisericii, Iaşi, 2008, p. 44-45, nr. 1, 2.

37 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408-1660), editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 431, nr. 362; v. şi Petronel Zahariuc, op. cit., în Idem, De la Iaşi la Muntele Athos, p. 41.

38 Petronel Zahariuc, op. cit., p. 44, nr. 1.

Page 163: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Maria Magdalena Székely

166

mama Alexandrei, Sârbca, sora lui Miron Barnovschi. Remarc doar faptul că tatăl Alexandrei, logofătul Gavrilaş Mateiaş, fusese unul dintre cei doi executori testamentari ai lui Miron vodă, care trebuiseră să poarte de grijă copilei orfane a lui Ionaşco Stroici. În schimbul daniei, Maria cerea ca Alexandra şi Iordache Cantacuzino „să aibă a mă griji şi a mă pomeni pre urma mea cum să cade, după obicéiul creşteniscu”39. Ceea ce interesează în chip special cercetarea de faţă este, însă, o altă prevedere din acelaşi testament: „Numai satul Tăistrénii, ce iaste pre Milétin, în ţinutul Hârlăului, şi cu giumătate din toţi ţiganii, câţi vor fi, ca să fie de la noi dare şi miluire svintei mănăstiri Dragomirnei, unde vor dzăcea şi oasele méle”40. Cu alte cuvinte, jupâneasa Maria dorea să-şi fructifice dreptul de ctitor, moştenit de la bunicul ei, prin înmormântarea la Dragomirna. Dorinţa ei avea să fie consemnată şi în cartea de mărturie a mitropolitului Moldovei, Varlaam, şi a sfatului domnesc, emisă la cererea Cantacuzinilor, pe temeiul testamentului Mariei41. Avem, aşadar, toate motivele să credem că nepoata logofătului Luca Stroici a fost cu adevărat aşezată, spre veşnica odihnă, în biserica Dragomirnei.

Diata redactată în favoarea Alexandrei vistierniceasa este datată doar aprilie 1650, fără zi, însă testamentul pentru Mihalcea Tăban are data completă: 27 aprilie 1650. În plus, cartea de mărturie a mitropolitului şi a dregătorilor, pe care am mai menţionat-o, poartă data de 30 aprilie 1650. Deduc de aici că şi diata pentru Cantacuzini trebuie să dateze tot din ultimele zile ale lunii aprilie 1650, poate chiar din 27. Mai departe, această înseamnă că Maria a murit cândva, nu mult, după această dată.

Concluzia că Maria, nepoata lui Luca Stroici, a fost înhumată la Dragomirna, în anul 1650 corespunde perfect cu deducţiile făcute în urma descoperirii din 196442: un mormânt al unei femei înrudite cu unul dintre

39 Ibidem. 40 Ibidem. 41 Ibidem, p. 45-46, nr. 2. 42 O metodă de cercetare asemănătoare a fost utilizată pentru a identifica

persoana înhumată în biserica Mănăstirii Căpriana, într-un mormânt din pronaos, amenajat ulterior celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş şi descoperit în 1988 (Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Nicolae Fuştei, Valentina Pelin, Ion Negrei, Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale, Chişinău, 2003, p. 121). Femeia, îngropată, după toate aparenţele, într-un veşmânt somptuos, din care nu a mai rămas, în urma contactului cu aerul, decât un voal cu fir de aur, este, foarte probabil, una şi aceeaşi cu Maria, fiica lui Spancioc (ibidem, p. 122), al cărei nume apare într-un act de întărire dat Mănăstirii Căpriana de Radu Mihnea, la

Page 164: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Mormântul din pronaosul Dragomirnei

167

marii ctitori, îngropată la mijlocul secolului al XVII-lea. Susţin, de aceea, că mormântul din pronaosul bisericii mari de la Dragomirna a aparţinut Mariei, fiica lui Ionaşco Stroici, nepoata lui Luca Stroici, soţia postelnicului Draco şi a vornicului de poartă Mihalcea Tăban, fiica duhovnicească a preotului Eremia de la biserica Sfântul Dimitrie din Iaşi, crescută ca orfană în casa lui Miron Barnovschi şi moartă fără copii, la mai puţin de 34 de ani.

LE TOMBEAU DECOUVERT DANS LE NARTHEX DU MONASTERE DE DRAGOMIRNA, A QUI A-T-IL APPARTENU?

Résumé

Dans l’automne de l’année 1964, l’archéologue Vlad Zirra découvrait au

Monastère de Dragomirna, dans le narthex de l’église, un tombeau intact, avec tous les habits avec lesquelles avait était enterrée, à une date inconnue, une femme elle aussi inconnue. En l’absence de la pierre tombale (détruite depuis longtemps et sans avoir été copiée), les seuls éléments utilisables pour essayer de dater le tombeau restent les pièces du costume. Après des recherches minutieuses, visant non seulement les vêtements trouvés dans le tombeau, mais aussi les étoffes elles-mêmes, Corina Nicolescu a daté le costume – et, par conséquent, le tombeau aussi – au milieu du XVIIe siècle. Mais l’identité de la femme resta énigmatique.

La place de l’inhumation prouve que cette dame appartenait à la famille de l’un des fondateurs du monastère. Mais, vu que Dragomirna a eu trois fondateurs – un prélat (le métropolite Anastase Crimca), un prince de Moldavie (Miron Barnovschi) et un grand boyard (le logothète Luca Stroici) – la difficulté de placer la dame dans un contexte généalogique clairement défini était encore plus grande. Après des éliminations successives, une seule solution restait: la famille Stroici. En fouillant diverses sources écrites du milieu du XVIIe siècle, parmi lesquelles deux testaments de 1650, l’auteur croit avoir trouvé cette 12 ianuarie 1617, privitor la „ocina şi dania” sa, satul Alexinţi, cu loc de mori şi de pive pe Pârâul Negru, la ţinutul Orheiului, dăruit de Maria, fiica lui Spancioc, „care ea însăşi se află îngropată acolo în acea sfântă mănăstire”. Dania fusese făcută în zilele lui Ştefan voievod, „fiul lui Petru voievod cel Bătrân”, cu alte cuvinte Ştefan Rareş, şi confirmată de Alexandru Lăpuşneanu, Aron Tiranul şi Ştefan II Tomşa (MEF, I, alcătuitori: P.G. Dmitriev, D.M. Dragnev, E.M. Russev, P.V. Sovetov, sub redacţia lui P.V. Sovetov, Chişinău, 1961, p. 312, nr. 138; documentul şi la Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Nicolae Fuştei, Valentina Pelin, Ion Negrei, op. cit., p. 157, nr. 5; v. şi ibidem, p. 60, 74).

Page 165: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Maria Magdalena Székely

168

solution: le tombeau découvert dans le narthex de la grande église du Monastère de Dragomirna a appartenu à Marie (Marica), fille de Ionaşco Stroici et petite-fille du logothète Luca Stroici (mariée la première foi au postelnik Draco et en seconde noces au dvornik Mihalcea Tăban). Elle avait été élevée comme orpheline par le prince Miron Barnovschi et elle mourut sans enfants à moins de 34 ans.

Page 166: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

PORTRETUL UNEI DOAMNE TRANSILVĂNENE: SARA BULCEŞTI (1655-1708)

VIOLETA BARBU, TÜDŐS KINGA

Doamna de care va fi vorba în aceste pagini nu are în comun cu

personajul celebrei nuvele a lui Henry James, care a inspirat titlul acestui studiu, decât un singur lucru: determinarea de a-şi făuri un destin propriu în condiţiile oferite de societatea timpului ei. În acest sens, Sara Bulceşti este o femeie a timpului ei, a barocului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, dar şi o personalitate aparte, originală, plină de iniţiative şi de creativitate1. Ca şi în cazul altor femei transilvănene remarcabile contemporane ei (Lorántffy Zsuzsanna, Báthory Zsófia, Zrinyi Ilona, Lázár Erszébet, Bornemisza Anna etc.)2, calităţile de excepţie se fac mai vârtos cunoscute în momente de restrişte şi de cumpănă. “Orice cuvinte aş rosti, nu se ridică la nivelul acestei doamne sfinte. A avut o credinţă a ei, ca şi Iacob, prinzând mâna unui înger, nu i-a mai dat drumul niciodată”. Decanul capitlului reformat din Sibiu, Napudvári Peter, o omagia astfel, într-o oratio funebra publicată în 1708 la Sibiu3, pe cea care fusese Sara Bulceşti, fiica lui Preda Buicescu şi a Anei Szalànczi, nepoata marelui spătar Diicu Buicescu.

1 Personalitatea ei a atras atenţia mai întâi lui Ştefan Meteş, O româncă din Ţara Românească răscumpără o tipografie şi repară o biserică calvină din Cluj în secolul al XVII-lea în RA, I, 1924-1926, nr. 1-3, p. 295-296; Susana Andea, Avram Andea, Familia Buicescu-Szalánczi (sec. al XVII-lea), în AIIAC, XXXVII, 1998, p. 31-61.

2 Mihoc Blaga, Susana Lorántffy, întemeietoarea şcolii româneşti din Făgăraş (1657), în „Familia”, 4, 1997, p.75-82; Lorántffy Zsuzsanna. Album, ed. de Tamás Edith, Sárospatak, 2000; Szentmihály Szabó Mária, Zrinyi Ilona, Bucureşti, 1994; Tüdös S. Kinga, Egy székely nemesasszony élete és személyisége Apafy korában. Lázár Erzsébet Kálnoky Sámuelné, în Erdély és fejedemasszonya Lorántffy Zsuzsanna, Sárospatak, 2000, p. 93-108.

3 Botránkozás nelkül való Lelki-Ismeretü Keresztyen, Avagy Az ő Kerestyéni Vallását, azzal egyező életével, s praxissával meg-mutató botránkozásnélkül-való lelkiisméretű, Néhai Mélt… Bulcsesti Sarah Aszszonynak… Hallerkői Haller István… Erdélyi Státusok Praesidensének, … kedves hites Társának Keresztyéni életének le-rajzolása, Mellyet ennek a szent Lélek Templomának el-takaríttatásakor, Szeben

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 169-208

Page 167: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

170

Dar care fuseseră virtuţile acestei femei, ca să merite un astfel de panegiric funebru? Cea dintâi a fost pioşenia, care a dat vieţii ei o exemplaritate şi o strălucire, «încât şi alţii văzând-o, au dat laudă lui Dumnezeu». Grija ei faţă de Biserica reformată din Ardeal, patronajul pe care l-a oferit Colegiului Reformat de la Cluj şi celui din Orăştie, ajutorul bănesc de 566 de florini dat în 1698 şi în 1701 pentru repararea bisericii şi pentru răscumpărarea tipografiei maestrului tipograf Kis Miklós4 ajunsă în posesia Consistoriului general al Bisericii Reformate, caritatea arătată săracilor, care veneau să primească „în fiecare zi” hrană în faţa casei ei de la Cluj5 pun în lumină „forţa ei, munca şi talentul de a face bine”. A doua era devotamentul faţă de soţii ei, Székely László şi mai apoi Haller István şi faţă de cei doi fii, Mozés şi Ádám6, crescuţi şi educaţi „ca speranţe ale Bisericii şi ale politicii”; „umilă ca mielul”, scrie Napudvári Peter, ataşată faţă de neamul ei şi exemplu de onestitate, „a meritat să se numească Sara”.

Chiar căsătorită de două ori, numele de Bulceşti (Bulcsesti, Bulcsesdi), fără trecut remarcabil, avea să-l poarte toată viaţa ei petrecută în Transilvania începând cu 1677. Cu acest nume va semna hârtiile oficiale şi testamentul întocmit în 1696, pe care îl publicăm mai jos în traducere. Familia Buicescu, obscură pe linia paternă7 îşi datora ascensiunea înrudirii lui Diicu Buicescu pe linie maternă cu voievodul

Városában 1708. Jun. 17. A Mélt. fen emlitett Ur maga Palotáján öszve gyűlt sokaság előtt mondott, Szeben, 1708, p. 14; oraţia funebră a fost rostită la 17 iunie în biserica Sfântul Spirit din Sibiu; mulţumim d-lui Kovács W. András pentru fotocopiile acestei publicaţii.

4 Şt. Meteş, Domni şi boieri din ţările române în oraşul Cluj şi românii din Cluj, Cluj, 1935, p. XIX-XX; Jakó Zsigmond, Philobiblon transilvan, Bucureşti, 1977, p. 210-211; Sipos Gábor, Az Erdélyi Református Fökonzistórium kialakulása 1668-1736, Kolozsvár, 2000; în anul 1701, mai făcuseră danii: Bethlen Miklós, Keresztesi Sámuel şi Teleki József.

5 Botrankozás nelkül-való Lelki-Ismeretü Keresstyen, p. 15; amplasamentul casei era pe actualul loc al palatului Rhédei din Cluj; Sara a refăcut casa în 1698, potrivit unei inscripţii puse de ea însăşi.

6 Singurii menţionaţi de Napudvári Peter în oraţia funebră; cf. Susana şi Andea Avram, op. cit., tabel IV, p. 61, unde apare un al treilea fiu, Haller László, născut în 1697 p. 52.

7 Tatăl lui Diicu Buicescu era Ion din Buiceşti, fiul lui Mitrea, v. Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, Craiova, 1934, p. 7; informaţia este luată din tabloul votiv al mănăstirii Clocociov, ctitorie a marelui spătar Diicu Buicescu.

Page 168: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

171

Matei Basarab8. Ridicat la rangurile de mare agă şi apoi de mare spătar, boierul din Buiceşti a cumpărat un număr însemnat de sate cu rumâni în judeţele Teleorman şi Romanaţi (Olt), începând cu anul 1640: Vităneşti, Bistreni, Ţigăneşti, Bărboşi, Crângeni, Priseaca, Arceşti, Dianci. Acestea au constituit un domeniu, pe care Diicu Buicescu l-a exploatat, îndeletnicindu-se, în afara rangurilor militare pe care le-a deţinut, cu vânzarea lânii sau a mierii către braşoveni. În schimbul acestei mărfi, cumpăra bunuri pentru casă: „postav, tipsii, clondire, sfeşnice, fluturi”9. Ca rudă şi preferat al domnului, după moartea fiului adoptiv Mateiaş, marele spătar apare contemporanilor ca un „boier vlastelin şi puternic”10, iar unui observator atent ca Paul de Alep drept un vanitos, plin de ambiţii, care venea de la casa lui la curte cu o escortă considerabilă de oşteni11. Din aceleaşi motive, a plănuit alianţe bune pentru fiii lui, Preda şi Papa. Pe primul l-a căsătorit, în câşlegile anului 1651, cu fiica văduvei lui Szalánczi István, pe nume Ana12. Căsătoria a necesitat o lungă corespondenţă dintre domnii celor două ţări, pentru a pune în acord dreptul obişnuielnic, diferit de-o parte şi de alta a Carpaţilor, într-un contract prenupţial sui generis13. Ana şi-a urmat soţul în Ţara Românească, de unde scrie epistole duioase mamei ei, Türi Margit, îngrijorată că fiica i s-a măritat între străini şi ar putea părăsi portul ardelenesc14. Sara, pe numele de botez Stanca, s-a născut în intervalul

8 Mara, mama lui Diicu Buicescu era rudă cu Stanca, soţia lui Danciu din

Brâncoveni şi mama lui Matei Basarab; v. pisania bisericii din Drăgăneşti (Ţigănia), jud. Teleorman, refăcută de domn, împreună cu rudele sale, Diicu Buicescu şi marele paharnic Drăguşin Deleanu, Nicolae Iorga, Inscripţii din bisericile României, Bucureşti, vol. II, 1908, p. 338-339.

9 Ştefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea, Sighişoara, 1921, p. 165.

10 DANIC, M-rea Hurezi, XV/2. 11 Călători străini despre ţările române, ed. de Maria Matilda Alexandrescu

Dersca Bulgaru şi Mustafa Mehmet, vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 133. 12 Jakó Klára, A Szalánczyak, in Emlékkönyv Imreh István születésének

nyolcvanadik évfordulójára, editat de Kiss András, Kovács Kiss Gyöngy, Pozsony Ferenc, Cluj, 1999, p. 175.

13 Corespondenţa a fost publicată de Andrei Veress şi comentată de Susana Andea, Avram Andea, op. cit., p. 49 şi Violeta Barbu, De la comunitatea patrimonială la comuniunea de destin: zestrea în Ţara Românească în secolul al XVII-lea, în vol. De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim, Bucureşti, 2007, p. 71-72.

14 Scrisori publicate de Susana Andea, Avram Andea, op. cit., p. 54-57.

Page 169: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

172

dintre 1653 şi 1656, an când tatăl ei nu mai era în viaţă. Averea rămasă nu a fost împărţită între moştenitori, văduva şi copiii minori, Stanca şi Diicu, căci, potrivit informaţiilor furnizate de înţelegerea prenupţială şi de corespondenţa dintre soţia lui Preda şi mama acesteia15, tânăra familie locuia împreună cu marele spătar Diicu Buicescu, iar moşiile au rămas stăpânite de acesta, iar mai apoi de celălalt fiu, Papa, până la partajul din 1682.

După moartea voievodului Matei Basarab şi în urma eşecului tentativei de a ajunge la tron, Diicu Buicescu fuge în Transilvania, cu toată familia, în primăvara lui 1655, pentru foarte scurt timp16, după ce trimisese „la oamenii săi” o mare sumă de bani, 30 000 de taleri, pe care îi depusese spre păstrare la Sibiu, în casa soţiei lui Herschel Ianoş. Într-o scrisoare adresată în iulie 1654 principelui Rákoczy Gheorghe al II-lea17, boierii divanului şi mitropolitul ţării, Ignatie, revendică această sumă, afirmând că fusese parte furată de la particulari, parte delapidată din vistieria ţării: „o parte a lor a fost luată pe nedrept de la mai mulţi

15 Ibidem. 16 În primăvara lui 1655 era refugiat împreună cu mitropolitul Ignatie şi o seamă

de alţi boieri ai sfatului şi de căpetenii militare la Iernut v. Nicolae Iorga, Studii şi documente, Bucureşti, 1906, vol. IV, p. 33-36. doc. din 20 mai 1655; s-a întors în ţară la începutul iernii, căci îl găsim, reconciliat cu domnul, ca boier în divan, fără rang (fost mare spătar), DANIC, CXCVII/185, doc. din 15 decembrie 1655; pasajul care se referă la Diicul Buicescu din scrisoarea lui Constantin Şerban adresată principelui Rákoczi, purtând văleatul 7164, interpretat ca un reproş că „s-a rupt de boierie” de către editorul Nicolae Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni2, Vălenii de Munte, 1925, p. 280 şi după el, de Susana şi Avram Andea, op. cit., p. 48, trebuie citită în lumina actului din decembrie şi a interpretării văleatului 7164 ca <septembrie-decembrie> 1655: „Dumisale Diicului s-au rumt ai<i>i de boierie”, adică „Lui Diicu i s-au hotărât anii de boierie” (a rumpe o judecată = a hotărî, a da o sentinţă); averea lui nu era confiscată de domnul Constantin Şerban; la 17 septembrie 1654, lui Buicescu i se confirmă moşia Arceşti DANIC, Colecţia Emil Vârtosu I/104. cf. S. Andea, A. Andea, op. cit, p. 48.

17 Scrisoarea a fost publicată de Andrei Pippidi, Din istoria relaţiilor româno-maghiare în secolul al XVII-lea. Câteva documente, în vol. Historia manet. Volum omagial Demény Lajos, ed. de Tüdös S. Kinga şi Violeta Barbu, Bucureşti, 2001, p. 153-156; în traducerea documentului apare “părintele acestuia, pe nume Tudor, era cămăraş (Tudor nevü Attyafia kamaras wolt)”, cf. identificarea editorului: “O informaţie genealogică interesantă este aceea care se referă la Tudor Buicescu, fost mare cămăraş”, p. 156; Tudor mare cămăraş era nepotul lui Diicu, care îl numeşte într-un act de donaţie “căci că-mi easte ca un fecior”, doc. din 10 decembrie 1648, DRH, B, XXXIII, p. 346-347, v. şi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVIII, Bucureşti, 1971, p. 130.

Page 170: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

173

oameni ai acestei ţări, iar altă parte provine din vistieria ţării, luată când ruda acestuia, pe nume Tudor, era cămăraş”. Înţelegem din rezultatele cercetării făcute de boierii ţării că lui Diicu Buicescu i se imputau dosirea unor bani luaţi de la diverşi particulari spre păstrare, la care se adăugase o parte din suma sustrasă din vistierie de Tudor cămăraş, cu complicitatea marelui vistier Stroe Leurdeanu şi a lui Radu Fărcăşanu, vistier al doilea, în 165118, adică tocmai în anul în care are loc căsătoria lui Preda Buicescu cu Ana Szalánczi. Cu principele ardelean, boierii munteni negociază înapoierea unei jumătăţi din sumă, spre a fi folosită la nevoile ţării, cealaltă jumătate fiind cedată principelui Rákoczy Gheorghe al II-lea19. Cercetarea cu martori poruncită de principele Apafy Mihàly în numele Sarei Bulceşti în 1680 asupra sorţii acestor bani, la care aceasta ar fi avut dreptul ca moştenitoare, adevereşte că jumătate din cei 30 000 de taleri depuşi în casa Herschel au fost luaţi de cămăraşul principelui, Kövery („Chiuver”) Gàbor în 165420, „iar cealaltă jumătate a banilor spătarului Diicului s-au luat şi s-au dus la vodă care au fost atuncea în Ţara Românească”, de faţă fiind şi trimisul voievodului Constantin Şerban, Petru Buda din Alba Iulia.

Dacă din aceşti bani nu s-a ales cu nimic în 1680, Sara Bulceşti şi soţul ei, Székely László au venit în Ţara Românească în toamna lui 1682, la cinci ani după căsătorie, fiindcă „dumneaiei jupâneasa Stanca, ştiindu-se fata Predii postelnicul, vrând a-şi căuta partea tătâne-său ce ar fi rămas aici”, a cerut împărţirea averii cu unchiul ei, Papa Buicescu mare comis21. Domnul Şerban Cantacuzino, care era cumnat cu Sara şi Papa22, numise

18 Despre procesul şi condamnarea delapidatorilor în 18 ianuarie 1652, v.

Violeta Barbu, Studiu introductiv la vol. DRH, B, XXXVII, p. XIV-XV; documentele editate la p. 24-27, 29-30; v. de asemenea şi doc. DANIC, Col. Fotografii de doc. II/15, 28 noiembrie 1654, unde se vorbeşte de „pizma” lui Matei Basarab pentru Radu Fărcăşanu.

19 În istoriografie, s-a crezut că suma ar fi fost „împrumutată” de Buicescu principelui în scopul dobândirii sprijinului pentru tronul Ţării Româneşti.

20 V. document din 13 decembrie 1680, BAR, Foto VI/34, traducere în limba română de la 1746, publicat de Nicolae Iorga, Acte româneşti din Ardeal, privitoare în cea mai mare parte la legăturile secuilor cu Moldova, Bucureşti, 1916, p. 230-232.

21 DJAN Cluj, Doc. chirilice, nr. 13, publicat de Nicolae Iorga, op. cit., p. 237-239 şi a doua oară de Ion Lupaş, Documente istorice transilvane 1599-1699, Cluj, 1940, p. 398-401, transcriere şi facsimil, fără menţionarea ediţiei Iorga.

22 Păuna, sora celor doi fraţi Buicescu, Preda şi Papa, era măritată cu marele paharnic Drăghici Cantacuzino, fratele voievodului, I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, p. 17-18.

Page 171: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

174

mai întâi o comisie de boieri, din care făceau parte stolnicul Constantin Cantacuzino, marele spătar Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul Teodosie, care să evalueze moştenirea. Fiindcă cei doi soţi veniţi din Ardeal nu ştiau care era situaţia reală a satelor, moşiilor, ţiganilor, sculelor şi hainelor rămase, se decide că ar trebui să le vadă mai întâi. După întocmirea acestui inventar, s-au ales la faţa locului două părţi echitabile, din averile imobile şi din ţigani, care urmau să fie stăpânite împreună „împărţind în două a ţinea dimpreună”. S-a întocmit astfel un urbariu cu cele 12 sate şi moşii (1 noiembrie 1682, 15 noiembrie) care reveniseră Stancăi Buicescu din partea tatălui ei, Preda: Vităneşti, Smârdeştiţ, Gropşani, jumătate de sat, Oteşti, jumătate de sat, Laiova şi Ulmetul, Ciorâca, o parte, Şchei, Urşani, jumătate din ocinile de la Minceşti, Ursoaia şi Flocoşeni şi o altă „foiţă” cu ţigani, purtând aceeaşi dată, 1 noiembrie 168223. O moşie cu iobagi din Ardeal, de zestre din partea mamei Sarei, Ana „Sălănţoaie”, împreună cu scule şi haine, atât cât au putut fi scoase de la aceasta, urmau să fie stăpânite tot pe din două cu unchiul ei24. Din alte acte de judecată ulterioară, a reieşit că văduva Ana Szalánczy, ulterior căsătorită cu Jozika István, luase din casa soţului ei şi 15 pungi de bani, pe care fiica ei nu le-a mai putut recupera25. Alături de întărirea domnească, despre care Sara Buicescu va pomeni în testamentul ei, a plecat din Ţara Românească şi cu un alt act, dat de mitropolit, cu sculele şi hainele asupra cărora Papa Buicescu şi nepoata sa nu s-au putut învoi26. Acestea au rămas în indiviziune şi au fost hotărâte ulterior de către doi ispravnici trimişi în Ţara Românească din partea familiei Székely, împreună cu boierii delegaţi de domn. Ulterior, fiul lui Papa Buicescu, Diicu avea să redeschidă afacerea succesiunii, după moartea

23 DJAN Cluj, Doc. chirilice, nr. 10, 11, 12; doc. cu nr. 10 publicat de Şt.

Meteş, Din relaţiile Ţării Româneşti cu Ungaria şi Transilvania, în RA, V, 1942, nr. 1, p. 16-21; ca fiu, lui Papa îi reveneau căminul neamului de la Buiceşti şi moşiile moştenite Arceşti etc.

24 Numele nu este menţionat în întărirea domnească din 22 noiembrie, 1682, N. Iorga, op. cit., p. 238; ar putea fi vorba de o moşie cumpărată tot de Diicu pentru fiul său, Preda Buicescu, ca dar de făcut miresei, aşa cum fusese înţelegerea la nuntă; numai aşa se explică de ce ar fi avut drept de stăpânire şi fratele lui Preda, marele comis Papa Buicescu; în 1717, Vintilă Bucşanu, ginerele marelui comis Papa Buicescu, primeşte de la Székely Adám, fiul Sarei, moşia Vadu, N. Iorga, Acte româneşti, p. 243-244.

25 Nicolae Iorga, Acte româneşti, p. 253; banii sunt revendicaţi de ginerele Dumitranei, fiica lui Papa Buicescu, vară primară cu Sara.

26 DJAN Cluj, Doc. chirilice, nr. 16.

Page 172: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

175

tatălui, somând-o pe vara sa, „lelea Stanca” să accepte să împartă cu el moştenirea ei dinspre mamă, adică „toată bunătatea casei noastre ce au fost adusă acii în Ardeal”27. În afara acestor 12 moşii din Ţara Românească, Sara Bulceşti stăpânea alte averi mobile şi imobile, pe care avea să le sporească cu o neobişnuită pricepere. După ce soţul ei, Székely László de Ineu, în urma unei boli grave a decedat în 1692, Sara Bulceşti a ajuns văduvă. Trupul neînsufleţit al soţului ei a fost redat ţărânei în biserica reformată din strada Farkas din Cluj, el având acest drept fiind comisarul decurionului civil al Clujului, asemenea contemporanului său, Rhédei Ferenc şi viitorului său cuscru, Bánffy György28. Conform inscripţiei de pe blazonul său mortuar şi-a dat obştescul sfârşitul la vârsta de 48 de ani. Probabil că ceea ce i-a pus capăt zilelor sale a fost gastrita, fiindcă şi în perioada ce îi precedase moartea, el s-a plâns mult din cauza acesteia. În epistola sa scrisă la moşia din Iaşi în primăvara anului 1689 – adresată lui Teleki Mihály – putem citi: „În timpul câşlegilor, mă încercau şi unele beteşuguri noi, dimpreună cu acestea venind peste mine şi şuiul29 doar acum de duminecă m-am rădecat din pat, dar sunt totuşi slăbit”. Apoi, mai adaugă următoarele: „Nu pot mânca carne, bucate cu grăsimi sau peşte, ci petrec vremea cu borşul de tărâţe cel vestit al neamului. Mă chinuie tare şi faptul că nu bem nici un fel de băutură care îmbată, ci petrecem vremea cu apa cea binecuvântată”30. Marea doamnă deja se afla în cel de-al patrulea an de văduvie când în casa ei de la Cluj a pus să fie scris testamentul ei cunoscut de noi31. Nu starea sănătăţii ei a determinat-o să formuleze în scris ultimele sale dorinţe. Faptul că avea mintea limpede şi o stare deplină de sănătate reiese şi din primele rânduri ale testamentului: „...am în vedere neâncetat..., că nu ştiu cum anume va urma trezirea mea de dimineaţă după culcarea de cu seră ori culcarea la ceasul serii cum îi va urma trezirii de dimineaţă, prin viaţă ori prin moarte?”. Şi după aceea a mai trăit încă 12 ani, bucurându-se de o stare de sănătate relativ bună, până

27 Nicolae Iorga, Acte româneşti, p. 240-242, scrisoare de felicitare pentru

căsătoria lui Adám, dar şi insistenţă pentru punerea în posesie în moşia din Ardeal. 28 A kolozsvári Farkas utcai templom címerei, Entz Géza és Kovács András

tanulmányaival, Budapest-Kolozsvár, 1995, p. 79. 29 Scorbut cu erupţie. 30 Magyar Országos Levéltár, P. 1238, 26 doboz, 1689. 31 Originalul se află la Magyar Országos Levéltár, F.23, B:16.

Page 173: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

176

când – fiind deja soţia lui Haller István cu care s-a căsătorit în 1702, a decedat în 1708. Testamentul ei este demn de o atenţie specială, datorită faptului că, în ceea ce priveşte enumerarea bunurilor ce se pot moşteni, este unul dintre documentele cele mai bogate ale epocii respective. Ea îşi dictase lista „bunurilor de toate felurile” aranjate cu grijă în registru, textul fiind notat de unul dintre martorii testamentari prezenţi, probabil de către Luki Péter, registratorul conventului de la Cluj-Mănăştur. Ea însă, ca o protectoare grijulie a bunurilor sale, după înşirarea diferitelor tipuri de bunuri, de fiecare dată a confirmat şi a autentificat la rândul ei cele înscrise în document, prin propria semnătură: „Bulceşti Sara” ori „B. S.”. Cunoaştem scrisul de mână al testatoarei, dincolo de semnăturile sale, din cele câteva rânduri notate pe pagina finală a actului testimonial. Cuvintele aproape gravate cu o grafie greoaie, ascuţită, conţin cuvintele blestemului doamnei Sara, menite să „asigure inviolabilitatea” testamentului ei. După cum se ştie, legitimitatea testamentelor din Transilvania era determinată de reguli stricte. Una dintre acestea este prezenţa aşa-numiţilor martori testamentari, care garantau – pe lângă deplina sănătate mentală şi trupească a persoanei care îşi făcea testamentul – inclusiv existenţa reală a bunurilor cuprinse în enumerarea respectivă, care astfel se puteau lăsa drept moştenire. Martorii prezenţi la întocmirea testamentului Sarei Bulceşti fiind reformaţi, ei aparţineau probabil cercului cunoştinţelor mai apropiate ale sale, deoarece este bine ştiut că atât marea doamnă, cât şi soţul ei decedat, Székely László, erau protectorii fideli ai religiei reformate. Doi dintre cei trei martori erau profesorii Colegiului Reformat din Cluj. „Michaele T(urkovics) Csepregi” era profesor pensionat de filozofie şi de limbi orientale, apoi din 1695, pastor reformat, al doilea martor a fost Samuele Szathmár Némethi, de asemenea cunoscut ca şi profesor al Colegiului. „Pecetluind” testamentul gata întocmit, Sara Bulceşti a depus actul spre păstrare la Conventul din Cluj-Mănăştur. Desfacerea peceţii acestui act oficial a survenit – după trecerea a 20 de ani – pe 18 decembrie 1716, probabil cu ocazia începerii unui proces. În momentul respectiv, cuscrul marii doamne de mult decedată, Rhédei Pál şi-a asumat această responsabilitate prin împuternicirea ginerelui său, Székely Ádám şi „împotriva îngrijorării domnilor requisitori”, asumându-şi de asemenea şi dreptul de evicţiune. Textul testamentului, ca un produs al culturii scrise transilvănene din secolul al XVII-lea, pe lângă folosirea câtorva expresii latineşti, totuşi a

Page 174: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

177

fost notat în limba maghiară. În ceea ce priveşte tipul de document oficial, acesta corespundea întru totul cu cerinţele epocii. După rândurile introductive care i-au urmat intitulării (intitulatio), cea mai frumoasă parte a testamentului o constituie mărturisirea Sarei Bulceşti cu privire la apartenenţa ei religioasă, aceasta fiind formulată într-un stil liric. Marea doamnă nu uită nici faptul că „fieşcare om născut pe astă lume din femeie, odată şi odată trebuieşte să moară” şi că în mod obligatoriu toţi muritorii „din ţărână fiind plămădiţi, trebuiesc iarăşi să se întoarcă în ţărână”. După invocaţie, ea dispune ca moştenitorii averilor sale să fie fiii ei: „De la preaiubitul meu soţ în dragoste, de care îmi amintesc mereu doar cu mare jale şi amărăciune, domnul Székely László de la Ineu, răposat şi iertat de păcate, am doi preaiubiţi copii, bucuria ochilor mei şi a inimii mele, fiii mei iubiţi Székely Ádám şi Mózes”. După moartea ei, numai aceştia pot fi moştenitorii tuturor averilor sale, pe care la rândul ei le primise din moşi-strămoşi sau agonisite în timpul vieţii, ori ai acelora pe care eventual ar fi urmat să le dobândească. Tema centrală a testamentului o constituie enumerarea bunurilor de moştenit. Fiind un document cu putere juridică, testamentul putea asigura şi efectiv garanta menţinerea – chiar de-a lungul mai multor secole – averii familiei, transmiţând către posteritate pe lângă puterea economică a acesteia, inclusiv moştenirea ei culturală. Structura, concepţia precum şi conţinutul acestor categorii de bunuri dovedesc deopotrivă că ea era o mare doamnă a epocii sale, fiind înzestrată cu un extraordinar simţ practic, capabilă să administreze şi să gestioneze toate bunurile şi averile pe care le avea. Lista începe cu darea de seamă despre banii care i-au rămas în urma decesului soţului ei. Din această înşirare, reiese în mod evident că ea nu doar a vegheat cu grijă asupra acestei sume bani, ci chiar a şi înmulţit-o, aşa cum ne spune chiar documentul: „De la moartea preaiubitului meu soţ, nu numai că nu am făcut ca această sumă ... să scadă, ci cu ajutorul lui Dumnezeu am şi sporit-o...”. Ca şi alţi nobili din Ardeal, dar şi din ţările române, Sara Bulceşti găsise un mijloc eficient de sporire a banilor: împrumutul cu dobândă şi cu garanţie (zălog) dat unor persoane private sau persoane juridice (guvern, sfatul oraşelor Cluj şi Sighişoara, obştile săteşti). Persoanele care se împrumută la ea cu sume importante de bani sunt oameni de vază ai principatului: guvernatorul Bánffy, nobilii Haller, Apor, Bethlen, Pekri etc. Ridicând astfel de la 36 000 la 52 000 de taleri averea în bani a familiei, Sara Bulceşti trece apoi la investiţii: astfel,

Page 175: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

178

văduvă fiind, cumpără casa din Cluj, terenul pentru curte, acareturi şi bucătărie, moşiile de la Suk, Păucea, Râciu. Moşiile, multe cu iobagi, case, acareturi sunt în număr de 12, majoritatea în apropierea oraşului Cluj. Un număr dintre acestea sunt puse zălog, probabil pentru a face rost de lichidităţile aducătoare de dobândă. Toate actele de proprietate şi de ipotecă pentru bunurile imobile din Ardeal şi Ţara Românească, sunt enumerate cu grijă la sfârşitul testamentului, mărturii ale unui incontestabil talent administrativ şi de afaceri, cu atât mai remarcabil cu cât este vorba de o femeie. În cadrul documentului dintre toate bunurile ei mobile, ea a acordat un spaţiu extins pentru denumirea şi înşirarea bijuteriilor ei. Să vedem acum această colecţie impresionantă de bijuterii. Bijuteriile constituiau accesorii obligatorii ale portului aristocraţiei din Transilvania secolului al XVII-lea. Enumerarea acestora, în cazul în care a fost efectuată, a constituit o parte importantă a testamentului, deoarece pe lângă valoarea lor materială, acestea exprimau şi poziţia socială a proprietarei lor, respectiv nivelul simţului estetic şi de cultură a familiei. Ca fapt divers, menţionăm că, deşi marile doamne din Ardeal aveau fiecare bijuterii reprezentând valori mai mici sau – mai ales – unele valori mai mari, totuşi în momentul întocmirii testamentului lor, ele nu în toate cazurile considerau ca fiind importantă enumerarea tuturor acestor giuvaere. Acest fapt reiese din testamentele femeilor aristocrate transilvănene din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care au fost adunate până în prezent32. Dintre puţinele excepţii – ca de exemplu Lévay Katalin –, făcea parte şi Sara Bulceşti, care avea multe de înşirat şi a acordat un răgaz suficient de mare pentru descrierea detaliată a acestora. Dintre toate bijuteriile înşirate, oare pe care le-a folosit în timpul vieţii sale marea doamnă, care de altfel se îngrijea foarte bine şi de sine? Oare unele dintre aceste bijuterii erau deţinute drept zălog? Astăzi nu mai cunoaştem răspunsul la această întrebare. Putem presupune că împărtăşea părerea cronicarului contemporan ei, Cserei Mihály, care atenţionează asupra faptului că un gospodar chibzuit îşi împarte averea între pământurile arabile (moşiile), banii şi celelalte bunuri de valoare (bijuteriile), acesta accentuând faptul că mai ales cele din urmă să nu fie ţinute niciodată

32 Erdélyi Testamentumok. Erdélyi nemesek és főemberek végrendeletei 1551-

1600, vol. II, Târgu-Mureş, 2006, Erdélyi nemesek és főemberek végrendeletei 1600-1661, vol. III, Târgu-Mureş, 2008, Válogatta, a bevezető tanulmányt írta és a jegyzeteket összeállította Tüdős S. Kinga.

Page 176: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

179

într-un singur loc. În lista de o bogăţie fascinantă a „giuvaerelor de aur cu nestemate, dimpreună cu mărgăritarele”, se regăsesc aproape toate tipurile de bijuterii care au fost purtate de femeile de viţă nobilă din Transilvania care trăiau în secolul al XVII-lea. Cele mai multe ca număr, adică 26 de bucăţi, au fost menţionate din categoria celor mai străvechi bijuterii, şi anume din inele. Inelele de aur în majoritatea lor erau împodobite cu diamante, safire, rubine ori alte pietre preţioase sau perle. Într-unul dintre inele era prins un „diamant vechi” (mare), iar în celălalt „un diamant cu vârf”. În partea centrală a altor inele privirea era atrasă de frumuseţea unui smarald sau safir ori câteodată de un rubin. Enumerarea conţine şi două inele de pecete. Unul este al doamnei Sara, iar celălalt fusese al soţului ei decedat. Nu cunoaştem dacă acestea au fost cumva nişte inele cu pietre gravate sau cu blazoane şi nici din ce material au fost ele făcute: din aur, din argint ori din oţel? Pe unul dintre ele probabil că se afla blazonul soţului ei, Székely Laszló: în partea de jos a emblemei nobiliare se afla gravat un leu rampant cu două cozi, având într-una din labele din faţă o cruce dublă. În rândul nobilimii de multe secole era cunoscut şi folosit ca bijuterie inelul de logodnă, pe care logodnicii şi-l dăruiau reciproc în perioada dinainte de a se căsători. Existenţa acestor inele de logodnă este confirmată adesea de testamentele din epoca respectivă. În testamentul Sarei Bulceşti a fost menţionat un singur inel „de logodnă” împodobit cu o piatră preţioasă. Marii nobili din Transilvania au îndrăgit bijuteriile înfrumuseţate cu perle. Ba chiar mai mult de atât, fetele şi femeile aristocrate, la rândul lor, îşi petreceau cu plăcere timpul cu lucrul de mână, prinzând chiar ele perlele în şiraguri, dantele, gulere, cununi etc. Lanţurile, pe lângă perle, mai puteau fi împodobite şi cu diamante sau smaralde. Dintre toate lanţurile enumerate în această listă, primul avea drept podoabă 30 de diamante, iar cel de-al doilea 42 de diamante. Unul dintre şiragurile cu perle avea 36, iar celălalt 24 de pietre preţioase prinse laolaltă. În partea centrală a acestor şiraguri erau atârnate diferite pandative. Aceste erau făcute din aur şi în rândul bijuteriilor au fost nişte piese foarte apreciate şi valoroase. Dintre cele patru pandantive ale Sarei Bulceşti, de exemplu aşa-numitul pandantiv „bătrân” (mare) era bătut cu 68 de diamante. Pe celălalt pandantiv era turnat în smalţ „Chipul Nădejdii”, adică probabil un personaj allegoric sau o ancoră, simbolul speranţei creştine, ornat cu 28 de diamante, 11 rubine şi o perlă

Page 177: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

180

“orientală”. Bijuteria barocă sub forma Soarelui şi a Lunii era înfrumuseţată de 78 de rubine. Dintre diademele pentru prinderea părului, purtate pe cap, au fost enumerate 6 bucăţi. Probabil că „diadema brodată din aur, cu nestemate” care a fost bătută cu 33 de diamante şi 19 rubine a fost una dintre capodoperele artei orfevrăriei. O altă diademă din aur era bătută cu 42 de rubine şi 12 diamante, având în cele două părţi laterale dantelă „făcută” din perle. A treia diademă era împodobită cu 7 rozete şi 92 de rubine. Putea avea o foarte frumoasă formă şi diadema cu perle „făurită în chip de cetină de brad” sau cea care imita forma „frunzei de stejar”, precum şi cealaltă făcută „supt formă de ghinde”.

Cerceii număraţi în perechi au fost de asemenea ornaţi din belşug cu pietre preţioase şi cu perle. Pe o pereche de cercei împodobiţi cu 54 de rubine atârnau de asemenea 2 perle. Chiar dacă era o privelişte minunată, totuşi purtarea cerceilor care erau ornaţi cu 20 de smaralde şi „două perle bune” probabil că nu era foarte comodă. Unul dintre tipurile de cercei la modă în epoca dată era făurit numai din perle. Este posibil ca şi cerceii din 28 de perle prinse laolaltă, care figurează în această listă, să fi fost de acest tip. La fel ca şi cerceii, brăţările au fost purtate în perechi. O asemenea pereche de brăţări de aur era bătută cu 92 de rubine, iar cealaltă a fost făcută din 30 de rânduri de perle. Accesoriile rochiilor (gulerul, cingătoarea, nasturii etc.) erau adesea făcute sub formă de dantelă sau ca ornamente din perle prinse laolaltă şi în afară de acestea, meşterii epocii făceau de asemenea şi broşe care puteau să fie prinse pe rochie, în păr sau atârnate la gât drept medalioane. Tot giuvaieruri de tipul broşei erau şi agrafele de prins mantiile. Astfel putem citi despre o astfel de bijuterie care are forma unei flori, ornate cu perle, în care era prinsă o rozetă cu 3 perle preţioase, iar pe una dintre cele două roze cu perle se aflau „unsprezece mărgăritare foarte mari, deosebite şi valoroase”. Iar cealaltă broşă „era făcută în formă de scorpion având cuprinse şaizeci de perle din care două foarte mari”. Pe deasupra, în catastif mai era menţionată şi o broşă numai „din mărgăritare supt formă de flori de clopoţei cu boboci cu tot”.

Registrul consemnează mai multe tipuri de cingători. Bărbaţii şi femeile le purtau deopotrivă strânse pe mijloc. Deşi poetul Apor Péter, contemporan cu Sara Bulceşti, în memoriile sale atunci când se referă la portul celor din Ardeal, în primul rând menţionează folosirea cingătorilor

Page 178: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

181

de mătase, totuşi, aşa cum vedem şi în testamentul Sarei Bulceşti, oamenii epocii purtau şi alte tipuri de cingători din materiale diferite, Pe lângă cingătorile de mătase, un tip preferat de cingători în epoca dată a fost cingătoarea tip coardă (korda öv) care a fost împletită dintr-un material de aur sau de argint. Avea un impact vizual real dacă a fost împletită din mai multe rânduri sau dacă mai multe dintre acestea au fost prinse laolaltă. Una dintre aceste cingători tip coardă care figurează în catastiful Sarei era formată din 3 rânduri şi a fost ornată cu perle. Podoaba cea mai de seamă a rochiilor femeilor a fost aşa numita „cingătoarea de coral (magh. Claris öv)”, cum ar fi de pildă coralul roşu (Corallium rubrum), foarte la modă în Transilvania şi în alte părţi ale Europei în epoca barocă33. Acest tip de cingătoare era cu atât mai frumos, cu cât era făcut din mai multe rânduri de corali. După Apor Péter „cingătoarea bună de corali roşii în vremurile acelea era foarte rară şi în Transilvania o purtau doar doamnele din marea nobilime”34. Cel mai probabil că cingătoarea menţionată printre podoabele doamnei Sara – cea de corali prinse în şirag în 42 de rânduri –, chiar dacă nu îi cunoaştem culoarea (neagră sau roşie), făcea parte dintre aceste rarităţi. Spicuind din bijuteriile înşirate în registru este de asemenea demn de menţionat ceasul de aur despre care nu ştim dacă era ceas de buzunar sau de atârnat la gât şi nici dacă al său capac exterior era ornat sau nu cu vreo capodoperă de orfevrărie. Cel mai probabil este vorba de o piesă făcută la Viena sau chiar mai degrabă la Praga, fiindcă în vremea aceea în Ardeal, ba chiar şi în Ungaria, nu se făceau ceasuri de acest gen. Referitor la valoarea ceasului ştim doar că acesta avea o greutate de 45 de galbeni, dar printre bijuterii găsim inclusiv un lanţ având greutatea a 50 de galbeni sau o cingătoare din lanţ care avea greutatea a 100 de galbeni. Ceasul de argint enumerat în cadrul „argintăriei” era în mod cert o piesă mai mare, care se ţinea ori atârnat în cui pe perete, ori pe o masă, vitrină, sau pe un suport special destinat acestuia. Aşa-numitele „ceasuri cinstite” (tisztességes órák) aveau de asemenea un preţ destul de ridicat. De exemplu Haller János în 1685 a plătit pe unul dintre ceasurile sale cumpărate la Viena 33 de taleri şi jumătate35. Ca o concluzie de sinteză referitoare la bijuteriile Sarei Bulceşti putem spune următoarele: în legătură cu

33 Horst Klusch, Siebenbürgische Goldschmiedekunst, Bukarest, 1988, p. 64-65. 34 Apor Péter, Metamorphosis Transylvaniae, Budapest, 1972, p. 28. 35 Történeti Lapok, Szerkesztette Keresztesi Papp Miklós, Kolozsvár, 1876,

III., p. 700.

Page 179: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

182

realizarea meşteşugită şi artistică a celor mai bine de 70 de bijuterii care figurează în enumerare, nu cunoaştem amănunte din cauza lipsei unor descrieri detailate. Astfel, nu ne putem forma o opinie fondată în acest sens, dar este sigur că nici una dintre aceste piese nu era din „pietre fabricate sau sticlă”36.

Dintre valorile doamnei Bulceşti făceau parte pe bună dreptate chiar şi unele piese precum diademele, gulerele şi nasturii care, deşi doar parţial, totuşi pot fi incluse în rândul bijuteriilor, deoarece şi acestea au fost bătute cu rubine şi smaralde şi ornate cu perle. Valoarea acestei colecţii de giuvaeruri era mărită şi mai mult de pulberea de aur ce se ţinea într-un glob, de genţile de purtat scrisori făcute din piele brodată frumos şi nu în ultimul rând de ceasul de aur. Din păcate, nu putem afla nici unde anume a fost cumpărate fiecare dintre aceste bijuterii sau, în unele cazuri, la cine au fost ele comandate şi cum anume au ajuns în fine chiar în Ardeal la proprietari, în mâna celei care îşi făcea testamentul. Considerăm că probabil mai multe dintre bijuteriile enumerate în testament au fost făcute în atelierele unor orfăurari din ţară, fiindcă este binecunoscut nivelul înalt al meşteşugului şi al artei podoabelor transilvănene din secolul al XVII-lea. Creaţiile mai multor meşteri aurari din Ardeal erau din punctul de vedere al artei şi al meşteşugului la un nivel cel puţin egal, dacă nu chiar mai înalt, cu al altor lucrări făcute de meşteri din străinătate, şi anume în Germania, Italia, ba chiar şi la Înalta Poartă37. În urma lecturii unei asemenea enumerări care se întinde chiar pe mai multe pagini, se pune de la sine întrebarea: care dintre aceste piese au constituit nucleul bijuteriilor de familie? Iar celelalte oare cum anume au intrat în posesia proprietarei pe care o cunoaştem? În cazul nostru, merită să menţionăm, ca fapt demn de toată atenţia noastră, posibilitatea ca această colecţie impresionantă de bijuterii să fi rămas şi în continuare în proprietatea familiei, deoarece acestea nu îi puteau reveni nimănui altcuiva decât fiilor Sarei Bulceşti. Deci nimeni dintre neamuri, nici dintre prieteni nu se puteau aştepta ca vreuna dintre acestea să le revină. Nici

36 Imitaţiile din cristal sau sticlă pictată apăruseră deja din secolul precedent;

falsurile erau pedepsite aspru de regulamentele breslelor aurarilor. 37 Viorica Guy Marica, Consideraţii relative la import-exportul produselor de

orfevrărie în Transilvania sec. XV-XVII, în vol. Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj, 1977, p. 395-401; Florentina Niţu, Preţuri de podoabe şi orfevrărie din metal preţios din spaţiul românesc (secolele XV-XVII), Bucureşti, 2006, p. 93-108.

Page 180: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

183

măcar o singură piesă, nu putea face obiectul vreunei donaţii şi cea care îşi făcea testamentul nu avea dorinţa ca după moartea ei să ia vreuna cu sine în „pământul natal”, pentru viaţa de apoi.

Cu privire la testamente sunt cazuri când, pe baza câtorva referiri, mai puţine la număr, s-a putut determina unde anume au fost păstrate aceste bijuterii în timpul întocmirii testamentului şi după aceea. În cazul nostru, deşi nu există trimiteri directe în acest sens, totuşi presupunem că doamna Sara, asemenea multor aristocrate contemporane ei, îşi păstra majoritatea giuvaerelor la depozitul oraşului într-un sipet sau într-o ladă, fiind încuiate cu lacăt, deci într-un loc aflat în deplină siguranţă. Iar bijuteriile purtate mai des au fost ţinute în propriul cămin „în sertarul unei lăzi de fier” care este menţionat şi în text. Descrierea îmbrăcămintei bărbăteşti şi a rochiilor femeilor este de asemenea foarte ilustrativă şi detaliată. Pe baza celor notate în registru putem oricând reconstitui în mod imaginativ garderoba unui domn sau a unei doamne din rândul marii nobilimi, care au trăit la finele secolului al XVII-lea38. Printre acestea figurează „o mantie de brocart veneţian de culoarea granatului verde, cu ceaprazuri groase din fire de aur pentru nasturi, căptuşită cu blană de labe de râs; un caftan boieresc de postav englezesc, cu ceaprazuri pentru nasturi din scofiu galben, căptuşit cu blană de labe de râs precum şi o cuşmă bărbătească înaltă de postav englezesc nărămziu şi o mantie nărămzie de postav englezesc.” Dintre veşmintele femeieşti menţionăm „o fustă de catifea roşie simplă cu corsaj cu tot, având patru rânduri de dantele late de argint; un material verde cu poalele aurite, cu treizeci şi două de rânduri de dantele ţesute într-însa, dimpreună cu şorţ şi corsaj; cât şi o pelerină din catifea neagră înflorată, cu trei rânduri de dantele amestecate pe poale.” Aşternuturile au fost enumerate în detaliu, la fel ca şi îmbrăcămintea, printre acestea figurând şi cuverturile turceşti aurite, una mai frumoasă decât cealaltă, respectiv cuverturile albe de mătase cu dantele de perle făcute din scofiu.

Armamentul unui mare nobil ardelean din epoca respectivă nu este necunoscut ştiinţei istoriei. Sara Bulceşti a moştenit de la soţul ei o valoroasă colecţie de arme, care, în chip firesc, au ajuns după aceea în posesia fiilor ei. Aceste arme simbolizau şi reprezentau titlul nobiliar şi rangul ierarhic al stăpânului şi au fost făcute, de fapt, pentru ocazii

38 Alexandru Alexianu, Mode şi veşminte din trecut, Bucureşti, 1971, I, p. 126-189.

Page 181: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

184

festive. Colecţia număra 13 piese şi era compusă din 7 săbii, 3 paloşe şi un hanger. Una dintre săbii este o aşa-numită „sabie ungurească”, iar alte două sunt de la Poartă. Fiecare dintre aceste arme este „argintată şi aurită” având teaca îmbrăcată în catifea fiind de asemenea smălţuită şi bătută cu pietre preţioase. Iată ce scria Apor Péter: „În vremurile acelea săbiile argintate şi aurite au fost rare şi nimeni altcineva nu le-a purtat pe acestea decât mai marii dintre oameni şi chiar şi ei de regulă purtau săbiile obişnuite. Deşi se purtau şi paloşe, totuşi de obicei acestea erau prinse de şaua unor cai; iar săbiile nu erau atârnate de mâner, ci erau prinse la mijloc”39. Pe baza celor cuprinse în testamentul Sarei Bulceşti – asemenea testamentelor altor doamne aristocrate – abia dacă găsim câte o referire vagă la interiorul locuinţelor ori despre mobilă şi stilul aranjamentului. În acest testament nu figurează nici măcar o singură piesă de mobilier în care şi-ar fi putut găsi locul de păstrare, de exemplu vreuna dintre piesele înşirate ale „argintăriei”. Comparând testamentul marii doamne cu textul altor testamente obişnuite din epocă, care respectă regulile generale de întocmire a acestora reiese că din acesta lipsesc două tematici fundamentale. Una este cea care se referă la asigurarea şcolirii fiilor ei, iar cealaltă ţine de donaţii generoase pline de bunăvoinţă. De fapt putem găsi câte o explicaţie pentru fiecare dintre aceste lacune majore.

Unul dintre elementele principale ale testamentelor din epocă o constituia asigurarea şcolirii fiilor testamentarului40. Prin aceasta se urmărea pe lângă progresul personal al urmaşilor şi păstrarea şi sporirea poziţiei respectabile ocupate deja în societate de familie precum şi a menţinerii puterii economice a acesteia. Tinerii care împlineau 12 ani erau trimişi la şcoli superioare, iar apoi după vârsta de 16-18 ani puteau să meargă la şcoli din străinătate. Aici puteau studia la o universitate însemnată, până la vârsta de 20-21 de ani sau chiar mai mult de atât. Din testamentul Sarei Bulceşti lipsesc rândurile care se referă la educaţia fiilor ei. Probabil că în momentul întocmirii testamentului fiul mai mare, Ádám – conform calculelor noastre – avea deja 19 (?) ani. Cu studiile deja terminate într-una dintre „şcolile de acasă” (Cluj, Colegiul Reformat), acesta poate că nu a dorit să îşi asume absolvirea unor studii superioare. De altfel, deocamdată avem foarte puţine date referitoare la

39 Apor Péter, op. cit., p. 47. 40 Recomandarea testamentară a părinţilor cu privire la educaţia orfanilor,

Erdélyi Testamentumok, ed. cit., II, p. 47.

Page 182: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

185

şcolile fiilor Sarei Bulceşti şi de aceea nu putem vorbi la modul fundamentat despre acest subiect. O altă componentă care lipseşte o constituie donaţiile de binefacere în folosul celor nevoiaşi, a spitalelor şi cele pentru sprijinirea Bisericii. E adevărat faptul că în textul testamentului nu se menţionează nimic legat de acest subiect, însă este binecunoscut faptul că Sara Bulceşti nu s-a sustras acestei rânduieli obişnuite a epocii. În tot Ardealul era cunoscut entuziasmul cu care – împreună cu soţul ei – a susţinut Biserica Reformată. Inclusiv după 1696, data la care a fost întocmit testamentul, ea a contribuit cu sume importante la cheltuielile lucrărilor de renovare şi recondiţionare ale Bisericii Reformate din Cluj, fără să uite nevoile Colegiului Reformat unde se presupune că au învăţat şi fiii ei. Nepotul Sarei, Székely Ádám, va dona Bisericii Reformate, patru din moşiile moştenite de la bunicii lui41. Chiar dacă diata Sarei Bulceşti nu este alcătuită in articulo mortis, fiind mai degrabă un inventar al averii mobile şi imobile după moartea primului soţ, documentul lasă să se întrevadă cu prisosinţă caracterul acestei femei, activă în spaţiul public din Ardealul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea. Întreprinzătoare şi tenace, bună administratoare, pricepută în afaceri, Sara Bulceşti a gestionat o avere uriaşă întinsă în două ţări, a îngrijit de moşii şi iobagi, de case, mori şi gospodării, a dat bani cu împrumut spre a spori capitalul familiei, a amanetat la rândul ei, ca să facă rost de lichidităţi pentru investiţii, a ţinut corespondenţă de afaceri şi socoteala câştigului, a cultivat relaţii politice, a ţesut şi a brodat, a crescut şi educat fii, a îngrijit de soţi, a cumpărat bijuterii, a comandat argintărie, a împărţit porunci şi dispoziţii slugilor, a hrănit săracii, a ajutat Biserica, colegiile, a dorit să răscumpere cea mai valoroasă tipografie a vremii. Se născuse dintr-un tată român ortodox şi dintr-o mamă maghiară protestantă, se măritase a doua oară cu un catolic. De aceea, nu putem să nu vedem în figura ei emblematică, pozitivă şi energică, expresia armonioasă a diversităţii religioase, etnice şi culturale a Ardealului. Desigur, a trăit şi a murit ca o reformată devotată, ataşată de tot ceea ce îi fusese încredinţat, familia, averea şi mai presus de acestea, valorile spirituale şi morale pe care le-a lăsat moştenire în testament. În acord cu spiritul protestant precapitalist urban, sporise avutul, cu strădanii, pricepere, chibzuinţă, moderaţie şi caritate. În această privinţă,

41 Fondul A6 din Arhiva Documentară a Bisericii Reformate din Cluj: Acta fundationis Székelyanae.

Page 183: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

186

Sara Bulceşti a fost o persoană a timpului ei42, cu ierarhii clare şi convingeri neclintite, o femeie de ajuns de capabilă să transmită o tradiţie bogată şi suficient de îndrăzneaţă să se desprindă de aceasta, ca să experimenteze noul.

ANEXĂ

Testamentul Sarei Bulceşti Cluj, 10 iunie 1696

În numele preasfânt al Tatălui veşnic statornic, al Fiului, al

Sfântului Duh, al Dumnezeului celui neclintit, unul în Sfânta Treime, Amin.

Eu, Bulceşti Sara, a răposatului meu dulce soţ în dragoste, Székely László de Boros Jenő, am în vedere neîncetat sentinţa dreaptă dată neamului omenesc – de neschimbat şi deopotrivă valabilă pentru orice persoană – a Preamăritului Dumnezeu, care singur domneşte peste toţi şi toate. Această sentinţă spune că pentru greşeala primilor noştri părinţi, fieşcare om născut pe astă lume din femeie, odată şi odată trebuieşte să moară; din ţărână fiind plămădit, trebuieşte iarăşi să se întoarcă în ţărână. Vădit este pentru toţi că lucrul acesta este sigur, însă cu toate acestea sorocul, locul şi chipul în care cineva trebuie să moară, unde şi cum anume, Preamăritul Dumnezeu nu a lăsat la nimenea să le ştie, ci, acestea le ţine pentru El singur, dimpreună cu tainele înţeleptelor sale hotărâri libere. Supusă la rândul meu acestei sentinţe libere, puternice, înţelepte, tainice şi de neclintit a Preamăritului Dumnezeu, fiind păcătoasa slujitoare a Dumnezeului meu, aruncată de mâinile Sale sfinte supt puterea îngrădirilor slăbiciunii, nu ştiu cum anume va urma trezirea mea de dimineaţă după culcarea de cu seară ori culcarea la ceasul serii cum îi va urma trezirii de dimineaţă, prin viaţă ori prin moarte? Aşadar voi muri orişicând îi va fi pe plac Dumnezeului meu milostiv să îşi cheme umila şi păcătoasa roabă din această viaţă (pe care, atâta vreme cât aceasta este pe placul Măririi Sale Preasfinte, nu doresc să o trăiesc şi să o petrec altfel, ci spre slava numelui Său Preasfânt).

42 În Polonia în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, Andrej Karpinski a numărat

139 de femei din patriciatul urban implicate în împrumuturi cu camătă şi 218 implicate în afaceri comerciale, Kobieta w mieście polskim w drugiej polowie XVI i w XVII wieku, Warsyawa, 1995, p. 414, Table V.

Page 184: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

187

De la iubitul meu soţ în dragoste, de care mi-amintesc mereu doar cu mare jale şi amărăciune, Domnul Székely László de Boros Jenő, răposat şi iertat de păcate, am doi prea iubiţi copii, bucuria ochilor mei şi a inimii mele, fiii mei iubiţi Székely Ádám şi Mózes. Pentru ca, după moartea tatălui lor iubit şi a mea, ei să nu se afle în lipsă de orânduire, în nesiguranţă şi necunoaştere cu privire la bunurile, averile şi moştenirile noastre de toate felurile, mişcătoare şi nemişcătoare, atât cele strămoşeşti, cât şi cele agonisite dimpreună cu preaiubitul lor părinte pomenit mai sus; precum şi pentru ca ei să-şi poată aminti cu recunoştinţă de ataşamentul meu şi de iubirea mea de mamă faţă de ei, voiesc să fac între ei această legiuire statornică. De aceea chiar fac acest „fassio, legatio şi Testamentaria dispositio” despre bunurile, averile şi moştenirile de toate felurile ce vor rămâne ale lor după moartea mea. Astfel fac această orânduire potrivit cu catastiful de mai jos al bunurilor mele de toate felurile, de asemenea de faţă cu aceşti semnatari cinstiţi de mai jos şi supt mărturia lor. Pentru ca diata mea făcută în această formă să aibă aceeaşi tărie ca şi cum ar fi fost [făcută] în Convent ori în alt loc îndreptăţit şi în faţa unor persoane oficiale şi de bună credinţă; din această pricină o întăresc cu iscălitura mea şi cu pecetea mea şi chiar o dau înregistrată şi pecetluită la Conventul din Cluj-Mănăştur, pentru ca din grija mea de mamă – în viitor, după moartea mea – copiii mei pomeniţi, Székely Ádám şi Mózes să poată găsi acolo diata mea. Prin dreptul meu de mamă, îi silesc şi îi leg la împlinirea obligaţiilor lor faţă de Dumnezeu şi la onorarea îndatoririlor lor faţă de mine, mama lor, şi spre fericirea lor atât din această viaţă, cât şi din cea de apoi, să pună mai presus de toate frica de Dumnezeu, potrivită cu Adevărul Ceresc cel Preasfânt, ce au învăţat şi au cunoscut de mici. De asemenea, să aibă drept cel mai important ţel singura slavă şi cinstirea cu sfinţenie a aceluiaşi Dumnezeu Preasfânt, precum şi izbăvirea veşnică a lor înşişi. În purtarea lor să ia aminte la adevărata lor Frăţie şi dragostea lor, astfel ca, pentru împărţirea bunurilor, averilor şi a moştenirilor de toate felurile, între ei să nu tocmească oameni mai puternici decât ei înşişi, ci, cu ajutorul unor oameni pe potrivă, cinstiţi, cu cugetul curat, să ducă la bun sfârşit toată împărţeala dintre ei, frăţeşte şi cu Dumnezeu, frumos şi în linişte, astfel ca şi binecuvântarea milostivă a Preamăritului Dumnezeu să se pogoare asupra sufletelor, trupurilor, vieţilor şi tuturor bunurilor lor.

Ceea ce le doresc din toată inima, cu simţire de mamă bună. Văduva Bulceşti Sara <m.p.>

Page 185: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

188

După moartea mea, copiilor mei dragi pomeniţi, Székely Ádám şi Mózes şi urmaşilor acestora, ce vor fi fost născuţi prin milostenia lui Dumnezeu, le las, le mărturisesc şi le leg bunurile, averile şi moştenirile de orişice fel, scrise în acest catastif. Ba chiar mai mult decât atât. Atâta vreme cât Preabunul Dumnezeu mă mai ţine în aceasta viaţă, orişice bunuri aş mai dobândi sau aş cumpăra din suma de bani scrisă mai jos, ori din veniturile ce le pot primi în mână de pe urma averilor scrise mai jos, ori dacă ceva ar intra în posesia mea pentru totdeauna ori drept gaj, având foloase pentru fiii mei, şi pe acestea toate după moartea mea le mărturisesc, le leg şi le las copiilor mei dragi pomeniţi, Székely Ádám şi Mózes şi urmaşilor acestora, ce vor fi fost născuţi prin milostenia lui Dumnezeu. Dacă cineva sus-pus şi fără de dirăptate i-ar tulbura să stăpânească liniştiţi şi în pace toate acestea şi ar desface această diată a mea de acum şi ar urmări să o cetească în alt chip, răstălmăcind-o, asupra aceluia, asupra casei şi urmaşilor săi să pogoare pentru totdeauna blăstemul Dumnezeului Ceriului şi al Pământului.

Cetatea Clujului, în a 10-a zi din Iunie, anul 1696. Văduva Bulceşti Sara <m.p.> Correcta per eadem. Coram nobis: Samuele Szathmar Nemethi Theol. in Collegio

Reformatorem Claudiopoli Profesore <m.p.>, Michaele T. Csepregi servio Jesu Christi in Ecclesia Orch-Reformata Claudiopolitana <m.p.>, Petro Laki, requisitore literarum conventus Colosmonostorensis <m.p.>

Pe verso: Blăstemat fie cel care, în afară de mine, desface în viaţa mea

această scrisoare pecetluită, iară după moartea mea în afară de fiii mei Székely Ádám şi Mózes.

Văduva Bulceşti Sara <m.p.> Văduva Bulceşti Sara, pecetluită cu 5 peceţi negre. Întărit prin pecetea de inel a semnatarilor.

1696

Banii care mi-au rămas în mână după moartea din 1694 al preaiubitului meu soţ, care acum se odihneşte întru Dumnezeu: Galbeni, nr. 5 000, cinci mii, valoarea galbenilor fiind atunci de câte cinci florini fiecare, în total fac douăzeci şi cinci de mii de florini ungureşti, fl. 25 000.

Page 186: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

189

Pe lângă aceştia, bani în florini ungureşti cincisprezece mii, fl. 15 000, din care am cheltuit pentru înmormântarea preaiubitului meu soţ răposat şi iertat de păcate, două mii şaptezeci de florini, fl. 2 070. Domnul Bethlen Miklós mi-a cerut împrumut două mii de florini, la care eram oarecum obligată să îi dau, fl. 2 000. În afară de banii care erau pe lângă galbeni, au mai rămas fl. 11 000, unsprezece mii de florini ungureşti, care, dimpreună cu galbenii fac în total treizeci şi şase de mii de florini ungureşti, fl. 36 000. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, am recuperat din datoriile soţului meu această sumă de şase mii de florini, fl. 6 000.

De la moartea preaiubitului meu soţ răposat şi iertat de păcate, cu ajutorul Lui Dumnezeu nu numai că nu am făcut ca această sumă scrisă mai sus de 36 000 de florini să scadă, ci am şi sporit-o, completând-o la suma de fl. 52 000, la cincizeci şi două de mii de florini „ad diem 16 mensis Maji Anni 1696”. Sumă din care pentru cumpărarea statornică a casei mele din Cluj am plătit trei mii şi o sută de florini, fl. 3 100. Pentru cumpărarea statornică a satului Suk am dat două mii de florini ungureşti, fl. 2 000. Pentru cumpărarea statornică a satului Păucea, am dat o mie cinci sute de florini ungureşti, fl. 1 500. În satul Râciu am cumpărat un trup de moşie dimpreună cu opt iobagi, pe o mie de florini, fl. 1 000. Domului Haller i-am dat zălogul dânsului o mie de florini, fl. 1 000. De nevoie, am dat Guberniului cu împrumut două mii de florini, fl. 2 000.

Domnului Bethlen Gergely i-am dat cu împrumut o mie de florini, fl. 1 000. Domnului Apor István i-am dat cu împrumut o mie de florini, fl. 1 000. Domnului Pekri Lőrincz i-am dat cu împrumut o mie de florini, fl. 1 000.

Gubernatorului i-am dat cu împrumut opt sute de florini, fl. 800. Pentru lărgirea curţii de la casa mea din Cluj am cumpărat de la

doamna soţia lui Vitéz András pentru o mie opt sute de florini un loc unde am ridicat cuhnia şi grajdul, fl. 1 800.

Page 187: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

190

La cei din Sighişoara este o sumă de bani de nouă mii două sute de florini, care are un annuatim interess43 de zece florini, fl. 10, după fiecare o sută de florini, fl. 9 200. Începând cu anul 1694 am dat împrumut cu dobândă:

La Görög Thamás din Făgăraş este o sumă de bani de o mie opt sute de florini, fl. 1 800.

La Domnul Gyulai Mihály este o sumă de bani de o sută cincizeci de florini, fl. 150.

La Zoltány János grecul sunt două sute de galbeni, ale căror interess annuatim este de douăzeci de galbeni, galbeni 200.

La Szentpáli Ferencz este o sumă de bani de douăzeci şi cinci de galbeni, galbeni 25.

La Rosnyai Dávid este o sumă de bani de o mie de florini, fl. 1 000. La cei de la Mura Mare şi de la Şimoneşti sunt două sute de florini, fl. 10044.

La cei din Păucea, Motiş şi din Mighindoala sunt două sute de florini, fl. 200.

La cei de la Iaşi şi de la Ohaba o sută patruzeci de florini, fl. 140. Datorii date pentru moşia de la Suk şapte sute de florini, fl. 700. Datorii date pentru moşia de la Fântâniţa trei sute de florini, fl.

300. La cei de la Criş am şaşesprezece care de fân, cu dobândă de

şasesprezece florini, fl. 16. La cei din Agârbiciu treizeci de florini, fl. 30. Domului Csáki László i-am dat zălogul dumnealui o mie de

florini, fl. 1 000. La Oraşul Clujului este o sumă de două mii cinci sute de florini, fl.

2 500. La cei din Rimetea sunt trei sute de florini, fl. 300. La cei din Aluniş iarăşi sunt o sută de florini, fl. 100. La cei din Aluniş iarăşi sunt o sută de florini, fl. 100. La cei din Biertan sunt o sută de câble de grâu, care au o valoare

de trei sute de florini, fl. 300, pentru care sunt datori să lucreze. La cei din Metiş sunt două sute de florini, fl. 200. La cei din Blăjel sunt o sută doăzeci de florini, fl. 120.

43 „Dobândă anuală”. 44 Sumă scrisă greşit, în loc de 200.

Page 188: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

191

La cei din Blăjel sunt iarăşi o sută de florini, ei datorează o găleată de must pe an, până ce vor putea să dea datoria, fl. 100

La cei din Pion o sută cinczeci de florini, fl. 150. La cei din Mediaşul Săsesc sunt o mie de florini, fl. 1 000. La cei din Alma Vii sunt şase zeci de florini, fl. 60. La cei din Teleac sunt şase zeci de florini, ei lucrează la Mura

Mare, fl. 60. Iar acuma, prin bunătatea Lui Dumnezeu, pentru fiii mei preaiubiţi se află bani gata patruzeci şi trei de mii trei sute cincizeci de florini, fl. 43 350, sumă care, dimpreună cu datoriile de primit face şaptezeci şi una de mii şi un florin, fl. 71 001.

Din milostenia Lui Dumnezeu moşiile noastre stătătoare, după cum sunt numite: 1. Alămor, satul întreg. 2. Păucea, satul întreg, dimpreună cu părţile de moşie din Motiş, Metiş, Mighindoala, Ighişul Nou, Alecuş şi din Geses. 3. Mura Mare, satul întreg, dimpreună cu părţile de moşie din Secuieni şi Petea.

4. Conacul şi acareturile curţii de la Şimoneşti, dimpreună cu părţile de moşie din Petreni, de la Dealu şi din Bulgăreni cari se află acolea aşişderea.

5. Fântâniţa, satul întreg, dimpreună cu părţile de moşie din Uila. 6. Also Suk satul întreg, dimpreună cu conacul şi acareturile curţii

şi cu părţile de moşie din Căianu şi Căianu Mic, şi cu siliştea din câmp numită Săcel.

7. Turmaş, întregul sătuc din comitatul Hunedoara. 8. Casele din Alba Iulia şi din Cluj, dimpreună cu acareturile şi cu

viile lor. 9. Toate moşiile mele aflate în Ţara Românească. Moşii aflate în zălog: 1. Floreşti pentru zece mii de florini, fără drept de răscumpărare în

timpul vieţii mele. 2. Iaşi şi Podu pentru aceeaşi sumă, de asemenea fără drept de

răscumpărare în timpul vieţii mele. 3. Încă şi Valea Stejarului în zălog, când va fi depus ori de mine

însămi, ori de urmaşii mei, atunci se va restitui.

Page 189: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

192

4. Casa de la Făgăraş este de asemenea supt Inscriptio45. Pentru suma pomenită mai sus am pus drept zălog următoarele: 1. La Râciu partea de moşie de la Ciacova, până într-o mie de

florini. 2. La Răchiş am dat drept zălog inclusiv în numele fiiilor mei un

trup de moşie de la Valcău până în patru sute de florini. Actele scrise ale tuturor acestor moşii se află, aşezate fiind

laolaltă, într-un sipet de fier. Numărul giuvaerelor de aur cu nestemate, dimpreună cu

mărgăritarele 1. Un lanţ de aur, având un medalion cu chipul Împăratului

Roman, în greutatea a o sută de galbeni. 2. Un alt lanţ de aur, cu cinci sute cincizeci de galbeni, având nouă

bumbi de aur cât o nucă. 1. Inel cu nestemată roşie. 2. Inel cu cincisprezece diamanturi. 3. Inel cu nouă diamanturi. 4. Inel cu un diamant bătrân46. 5. Inel cu un diamant mărişor. 6. Inel cu şase diamanturi. 7. Inel cu un diamant mijlociu. 8. Inel cu şapte diamanturi. 9. Inel cu un diamant ascuţit. 10. Inel cu un diamant mai mititel. 11. Inel cu opt diamanturi. 12. Inel cu un zamfir „ars”. 13. Inel cu o mărgea mare bună47. 14. Inel cu o mărgea orientală. 15. Inel cu un rubin, un smarald şi două diamanturi. 16. Mai apoi am alăturat acestora două inele cu diamanturi, având

fieşcare câte treisprezece diamanturi. Apoi am adăugat la acestea scule în aur, un colan cu diamanturi

pentru purtat la gât dimpreună cu brăţară: lanţul are douăzeci şi şase de diamanturi, iar brăţara are douăzeci şi patru de diamanturi.

45 „ipotecă”. 46 Adjectivul se referă la forma în care sunt şlefuite faţetele; „bătrân” reprezenta

maniera clasică, opusă manierei moderne, cu forme neobişnuite. 47 Aşa în text.

Page 190: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

193

Am mai pus acolo şi o broşă cu diamanturi în formă de trandafir, cu treizeci şi şapte de diamanturi. Două broşe cu mărgăritare, una are unsprezece mărgăritare foarte mari, deosebite şi de preţ. Cealaltă, în formă de scorpion, are într-însa şasezeci de mărgăritare, din care două foarte mari, deosebite.

18. Inel cu cinci smaralde. 19. Inel cu un smarald. 20. Inel cu un rubin foarte frumos. 21. Inel cu două rubine. 22. Inelul meu propriu de sigiliu. 23. Inelul de sigiliu al preaiubitului meu soţ răposat şi iertat de

păcate. 24. Un inel de logodnă cu nestemată.

Bulceşti Sara Două şiraguri de mărgăritare de purtat la gât, unul are patrusprezece mărgăritare foarte frumoase şi deosebite, iar al doilea are o sută douăsprezece mărgăritare. O pereche de cercei cu rubine, cu şasezeci de rubine în ele. O rozetă cu rubine, bătută cu o sută douăzeci şi opt de rubine,128. Un îngeraş mic înaripat aflat într-o mână de sarazin, cu un zamfir „ars” în mijloc şi cu alte douăsprezece rubine. Un guler de dantelă cu mărgăritare, lucrat de mine.

1. Un pandantiv mare cu diamanturi, cu şasezeci şi opt de diamanturi într-însul.

2. Alt pandantiv, cu chipul Nădejdii48 pe dânsul, având douăzeci şi opt de diamanturi, unsprezece rubine şi cinci mărgăritare de peruzea foarte frumoase.

3. Pandantiv sub forma Soarelui şi a Lunii, cu şaptezeci şi opt de rubine într-însul.

4. Pandantiv, în mijloc având un zamfir vechi şi şase diamanturi, douăzeci de rubine şi trei zamfire neşlefuite foarte frumoase.

5. Panglică făurită ca o rozetă, cu treizeci şi unul de zamfire mari într-însa. Un surguci de aur foarte frumos cu şaptezeci şi şapte de smaralde şi trei mărgăritare mari în el.

48 Probabil ancora.

Page 191: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

194

Un alt surguci frumos din aur cu douăzeci şi trei de rubine, cinci diamanturi şi un zamfir într-însul. Un Cupidon cu cincizeci de rubine şi cu cincisprezece mărgăritare bune într-însul. O rozetă cu şase colţuri, având douăzeci şi patru de rubine într-însa. O rozetă cu şase colţuri din panglică, cu şaptesprezece smaralde într-însa. O podoabă49, cu un mărgăritar mare şi cu nouă rubine într-însa.

Altă podoabă49, cu treisprezece smaralde într-însa. A treia podoabă49, cu un safir ars mare foarte frumos într-însa. A patra podoabă49, cu douăzeci şi şase de rubine într-însa.

O pereche de cercei, cu cincizeci şi patru de rubine şi două mărgăritare într-însa. A doua pereche de cercei, cu şasesprezece rubine într-însa. A treia pereche de cercei, cu douăzeci de smaralde şi două mărgăritare bune într-însa.

A patra pereche de cercei, cu douăzeci şi opt de mărgăritare într-însa.

Primul şirag de diamanturi, cu treizeci de diamanturi într-însul. Al doilea şirag, cu patruzeci şi două de diamanturi într-însul. Al treilea şirag, cu treizeci şi şase de smaralde într-însul. Al patrulea şirag, cu douăzeci şi patru de smaralde într-însul. O pereche de brăţări de aur, cu nouăzeci şi două de rubine într-

însa. O diademă brodată din aur, cu nestemate, având treizeci şi trei de

diamanturi şi nouăsprezece rubine într-însa. A doua diademă de aur având patruzeci şi două de rubine,

şasesprezece diamanturi, iar în cele două părţi dimprejur dantelă din mărgăritare mici.

A treia diademă, având şapte rozete, nouăzeci şi două de rubine şi alăturea încă o broşă la fel, cu mărgăritare.

A patra diademă cu mărgăritare, făurită în chip de cetină de brad. A cincea diademă cu mărgăritare, făurită în chip de foi de stejar. A şasea diademă cu mărgăritare, făurită în chip de ghinde, având

unsprezece rozete şi douăsprezece paftale mici cu rubine într-însa.

49 Reszketötö: „ace tremurătoare”, podoabă cu fire de argint în formă de ace decorate, care vibrau la fiecare mişcare.

Page 192: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

195

Douăzeci şi patru de bumbi cu mărgăritare. O grămadă de mărgăritare orientale, cincizeci şi patru de rânduri. A doua grămadă de mărgăritare, având douăsprezece rânduri de

mărgăritare vechi. O pereche de brăţări de treizeci de rânduri de mărgăritare de purtat

pe mână. Un şirag din unsprezece rânduri de mărgăritare frumoase,

orientale, vechi, de purtat la gât. O broşă foarte frumoasă cu mărgăritare, de purtat la piept. A doua agrafă cu mărgăritare, de purtat în păr. Un ceas de aur atârnat pe un lanţug de aur. Patruzeci şi cinci de

galbeni. Două perechi de cercei, într-una se află şase smaralde neşlefuite,

în cealaltă şase mărgăritare şi un rubin. Bumbi cu mărgăritare pentru mantie, douăsprezece. Bumbi cu mărgăritare mici, de calitate mai proastă, douăzeci şi

doi. Un lanţug de aur, din treizeci şi două de paftale mici cu

mărgăritare. Un lanţ de aur cântărind o sută optzeci şi cinci de galbeni, într-o

lădiţă de argint. Al doilea lanţ de aur, cântărind cincizeci de galbeni. O cingătoare din şnur din fire de aur, valorând două sute de taleri. O scufie foarte frumoasă cu mărgăritare. Un giuvaer din mărgăritare supt formă de flori de clopoţei cu

boboci cu tot. Un brâu din trei rânduri de coarde de încins mijlocul, făcut din

mărgăritare foarte bune. Un guler, cu totul din mărgăritare. Un guler cu rubine, având douăzeci şi patru de rozete de aur, din

care douăsprezece au câte şase rubine, iar celelalte douăsprezece câte un rubin.

Al treilea guler din mărgăritare, având cincisprezece rozete de aur, cu câte un smarald.

În sertarul lăzii de fier am pus două lanţuri de aur, unul de optzeci de galbeni, cu optsprezece bumbi fără smalţ, iar celălalt lanţ este de o sută de galbeni.

Page 193: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

196

Un fir de lăcrămioară aplecată, cu trei rozete de aur cu nestemate într-însa.

O altă floare de aur cu rubine, având în cele două părţi lăcrămioare.

Aur cântărind o sută de galbeni, topit într-un drug. Pulbere de aur într-o capsulă, cântărind o sută de galbeni. Două cingători de coral, una din corali în patruzeci şi două de

rânduri, cealaltă din şase rânduri, înşirate meşteşugit. Două genţi de catifea brodate cu scofiu, pentru purtat scrisori. În afară de acestea, patru genţi de piele brodate cu fir de aur,

pentru purtat scrisori. Bulceşti Sara Argintăria socotită după cum urmează: O carafă de argint pentru făcut baie. Altă carafă de argint, mai mare, pentru făcut baie. O cană de argint, aurită. O pereche de scări de urcat în şa, din argint curat. O altă pereche de scări pentru urcat în şa, din argint aurit. Iarăşi altă pereche de scări pentru urcat în şa, din argint aurit. Trei sfeşnice mari pentru lumânări, din argint, două dintre ele le-am

luat chiar eu. Un sfeşnic mic pentru lumânări, din argint. O mucarniţă de argint. O solniţă din argint aurit. O pereche de cuţite argintate. Un buzdugan aurit. Două ceşti aurite ce se potrivesc dimpreună. Încă patru solniţe aurite. Un ceas de argint. Încă o altă cană aurită. Douăsprezece linguri de argint „alb”50. Douăsprezece linguri din argint, aurite. Am pus în acest sipet douăzeci şi patru de pahare aurite într-un

suport de piele de rechin, ce se potrivesc dimpreună. În altă lădiţă am pus douăsprezece, doar marginile lor sunt aurite,

şi acestea se potrivesc dimpreună.

50 Probabil neaurit.

Page 194: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

197

Douăsprezece farfurii de argint „alb”50. Un lighean aurit, pentru făcut baie, foarte frumos, cu ornamente

florale. Alt lighean simplu. Patru perechi de paftale pentru cingătoare. Bulceşti Sara Mantii bărbăteşti căptuşite cu blană de râs, de jder etc., socotite

dimpreună cu blănurile de căptuşeală separate: O mantie lungă turcească, verde, de postav englezesc, căptuşită cu blană de spinări de jder, cu nasturi mici de mătase pe dânsa. O mantie din mătase groasă de culoarea florilor de cais, având ceaprazuri pentru nasturi din fireturi subţiri de argint, ornat cu fireturi bombate în chip de scarabeu, căptuşită cu blană de labe de jder. O mantie din postav gros, de cel fin, de culoare vişinie, cu ceaprazuri din scofiu gros pentru nasturi, căptuşită cu blană de labe de jder.

O mantie de brocart veneţian de culoarea granatului verde, cu ceaprazuri groase din fire de aur pentru nasturi, căptuşită cu blană de labe de râs.

Un caftan boieresc de postav englezesc de culoare vişinie, cu ceaprazuri pentru nasturi din scofiu galben, ornat cu fireturi bombate, căptuşit cu blană de labe de râs.

Un caftan boieresc din mătase groasă de culoarea florilor de cais, cu ceaprazuri pentru nasturi din scofiu galben, ornat cu fireturi bombate, căptuşit cu blană de labe de jder.

O mantie nărămzie de postav englezesc, având ceaprazuri pentru nasturi din fireturi subţiri galbene de aur, în jurul lor cu rozetă din panglică, căptuşită cu blană de bogaz de vulpe.

O mantie din mătase groasă de culoare vişinie, cu ceaprazuri pentru nasturi groase, din filigran de argint, ornată cu fireturi bombate, căptuşită cu blană de bogaz de vulpe.

O mantie lungă sângerie cu guler cârmâziu, având ceaprazuri pentru nasturi din fireturi galbene de aur, cu canafi, căptuşită cu blană de labe de râs.

O pelerină de catifea neagră, înflorată, având patru rânduri de dantele late, căptuşită cu blană de spinări de jder.

Page 195: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

198

O mantie de catifea de culoare vişinie, înflorată, cu broderie, având dantele late şi douăsprezece bumbi de aur cu nestemate, căptuşită cu blană de spinări de jderi.

O mantie de catifea de culoare deschisă, înflorată, având dantele albe din fir de argint şi perechi de bumbi cu mărgăritare, căptuşită cu blană de labe de râs.

Două cuşme bărbăteşti înalte din filţ de culoare vişinie, căptuşite cu blană de jder.

O cuşmă bărbătească de mătase roşie, de culoare vişinie, căptuşită cu blană de jder.

O cuşmă bărbătească de postav englezesc nărămziu, căptuşită cu blană de jder.

Două căptuşeli pătrate foarte frumoase din blană de spinări de jder.

Două căptuşeli pătrate foarte frumoase din blană de pe burta râsului.

O pereche de mănuşi din blană de jder. Opt perechi de ciucuri de ceaprazuri pentru nasturi, din fire noi de

mătase cârmâzie amestecate cu scofiu. Douăsprezece ciucuri de ceaprazuri pentru nasturi, ţesuţi din

scofiu. Două căptuşeli pătrate foarte frumoase din blană de labe de jder. Alte două căptuşeli pătrate, mai proaste, din blană de labe de jder. Trei bucăţi de căptuşeală din blană de pe labele jderului, a patra

am dat-o soţiei Guvernatorului. O căptuşeală pătrată din blană de pe labele jderului. Bulceşti Sara Numărul armelor: Un hanger lung, ascuţit, ornat cu argint şi cu aur, cu teaca

îmbrăcată în catifea. Un paloş cu teaca pe de-a-ntregul argintată. Un paloş-hanger ascuţit, argintat şi aurit, făurit în chip de şagrin

negru. Un paloş argintat şi aurit, cu teaca îmbrăcată în catifea roşie,

ornată cu turcoaze. Un paloş-hanger ascuţit, argintat şi aurit, cu teaca făurită din piele

de rechin. Un paloş-hanger ascuţit, cu teaca îmbrăcată în catifea roşie.

Page 196: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

199

O sabie de la Poartă, îmbrăcată în catifea roşie argintată şi aurită, bătută cu turcoaze.

O sabie ungurească bătută cu nestemate, cu teaca îmbrăcată în catifea roşie.

O sabie aurită şi smălţuită, cu teaca îmbrăcată în catifea de culoare vişinie

O sabie de la Poartă, cu teaca pe de-a-ntregul argintată. O sabie argintată şi aurită, cu teaca făurită din piele de rechin. Trei săbii la fel, argintate şi aurite, fiecare având câte o cingătoare

cu paftale albastre ornate. O sabie turcească argintată, cu teaca făurită din piele de rechin. Un dolman galben de mătase groasă cu nasturi galbeni din scofiu

pe dânsul, ornat cu fireturi bombate, dimpreună cu pantalonii. Un dolman de culoarea florilor de cais, cu scofiu alb, nasturi mici

şi ornat cu fireturi bombate, dimpreună cu pantalonii. Un dolman vişiniu din mătase groasă cu nasturi din filigran de

argint, ornat cu fireturi bombate, dimpreună cu pantalonii. Un dolman de postav englezesc nărămziu, având nasturi din fire

aurii, ornat cu fireturi bombate, dimpreună cu pantalonii. Alt dolman de postav englezesc nărămziu, având nasturii şi

ceaprazurile pentru nasturi din fire de aur, nu are pantaloni. Un alt dolman vineţiu de postav englezesc. Un valtrap pentru şa din brocart de Veneţia de culoarea granatului

verde, cu ornamente florale mari din scofiu brodate pe dânsul. Un valtrap pentru şa din postav gros, de cel fin, cu totul roşu,

înflorat cu broderie din fir de argint. Un valtrap roşu pentru şa din mătase groasă, înflorat cu broderie

din fir de aur. Un valtrap roşu pentru şa din mătase groasă, înflorat turceşte. B.S. Patrusprezece blănuri întregi de râs. Două pătrate (tabla) de căptuşeală din blănuri albe de vulpe şi încă

o bucată. Două pătrate (tabla) de căptuşeală din blănuri de la gâtul jderului. Două pătrate (tabla) de căptuşeală din blănuri de spinări de jder. O căptuşeală întreagă din blănuri de spinări de jder, de ajuns

pentru o mantie. Două pătrate (tabla) de căptuşeală din blănuri de la gâtul jderului.

Page 197: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

200

Bulceşti Sara O cingătoare din mătase cârmâzie cu nasturi. O cingătoare din mătase ocru cu nasturi. O cingătoare din mătase de culoarea mării, cu nasturi. O cingătoare din mătase albastră cu nasturi. Trei perechi de perne din catifea pentru caleaşcă. O checea din lână de cămilă. B. S. Unsprezece coţi de material ţesut din scofiu, cu flori albe pe fond

galben. O bucată de un cot şi jumătate de material la fel, ţesut din scofiu,

cu flori galbene pe fond alb. Un atlaz ca pana corbului pentru fustă, întreţesută bogat de fire

aurii şi argintii. O bucată de “terczella” cârmâzie cu fire de aur pentru fustă. Un atlaz simplu argintiu pentru fustă, ce am comandat pentru

moartea mea. Zece coţi de catifea roşie simplă pentru o fustă. Catifea de culoare vişinie înflorată pentru două corsaje. Canavaţă cârmâzie pentru un corsaj. O dantelă lată din fir de aur pentru poala unei fuste. Nasturi cu mărgăritare în două cutiuţe, cu câte un rubin pe ele. O fustă de catifea roşie simplă cu corsaj cu tot, având patru

rânduri de dantele late de argint. A doua fustă de catifea roşie simplă cu un rând de dantelă lată de

argint pre dânsa. A treia fustă de catifea de culoare vişinie înflorată, cu piepţi cu tot,

având un rând de dantelă lată de aur la poale. A patra fustă din catifea de culoarea florilor de cais înflorată, cu

corsaj cu tot, având un rând de dantelă de argint la poale. O fustă din catifea de culoare vişinie ţesută la poale cu ornamente

florale, dimpreună cu piepţii. O fustă purpurie-cârmâzie întreţesută din belşug de fire de argint,

cu piepţi cu tot. O canavaţă albastră dublă de la Veneţia având un rând de dantelă

şi un rând de brăduţi ce ajunge până la cutele ei, dimpreună cu şorţ şi corsaj.

Page 198: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

201

Un material verde cu poalele aurite, cu treizeci şi două de rânduri de dantele ţesute într-însa, dimpreună cu şorţ şi piepţi.

Un material cârmâziu cu poalele aurite, cu douăzeci şi două de rânduri de dantele ţesute într-însa, dimpreună cu şorţ şi corsaj.

O fustă „terczella” cârmâzie având un rând de panglică la poale. O fustă cârmâzie de canavaţă cu un rând de dantelă lată de argint

pe poale, cu şorţ şi piepţi. O fustă viorie de canavaţă cu un rând de dantelă de argint la poale,

dimpreună cu şorţ şi piepţi. O pelerină de vară din catifea neagră înflorată, cu ciucure,

căptuşită cu catifea, pe poale cu trei rânduri de dantele amestecate. Nouă coţi şi jumătate de catifea roşie. Zece coţi de atlaz vineţiu deschis. Zece coţi de atlaz argintiu. Doi coţi şi jumătate de catifea de culoarea vişinie înflorată. Covoare Trei covoare mari de divan, nro. 3. Treizeci şi şapte de covoare roşii, nro. 37. Bulceşti Sara Socoteala aşternutului pentru pat 1. Două cearşafuri foarte frumoase brodate cu scofiu în chip de

brăduţi mari, dimpreună cu două feţe de pernă foarte frumoase brodate cu scofiu în chip de brăduţi mari, iar cuvertura pentru plapumă este brodată cu fir răsucit de mătase cârmâzie şi cu scofiu.

2. Două cearşafuri foarte frumoase brodate cu broderie lată în alb şi cu fire de aur, având în partea dinspre faţă dantelă lată de Viena, dimpreună cu două feţe de pernă în acelaşi chip, iar cuvertura pentru plapumă este brodată în chip de brăduţi mari cu mătase pestriţă şi cu fir de aur şi de argint.

3. Două cearşafuri pentru pat, brodate cu mătase cârmâzie şi cu fir de aur şi de argint, dimpreună cu două feţe de pernă potrivite, brodate cu mătase de culoare deschisă şi cu fir de argint.

4. Două cearşafuri brodate cu mătase pestriţă şi scofiu în chip de brăduţi mari, dimpreună cu două feţe de pernă potrivite.

5. Două cearşafuri de tulpan, cu dantele mari şi late, brodate cu mătase pestriţă şi cu fir de aur şi de argint, iar pe faţa de pernă sunt brodate lei.

Page 199: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

202

6. Două cearşafuri pentru pat brodate cu mătase pestriţă şi cu fir de aur şi de argint, dimpreună cu două feţe de pernă, iar cuvertura pentru plapumă este brodată în chip de brăduţi mari cu mătase pestriţă şi cu fir de argint toată.

7. Două cearşafuri cu broderie „todzes” cu fir de aur şi de argint, dimpreună cu trei feţe de pernă.

8. O pereche de cearşafuri şi două feţe de pernă din tulpan, având broderie turcească cu mătase pestriţă şi cu fir de aur şi de argint.

9. Două cearşafuri brodate în chip de atlaz, cu mătase pestriţă şi având o broderie fină, frumoasă.

10. O pereche de cearşafuri pentru pat, cu dantele mari, brodate cu mătase pestriţă şi cu fir de aur şi de argint.

11. Două cearşafuri brodate în chip de atlaz, tot cu mătase pestriţă în chip de brăduţi mari.

12. Două cearşafuri brodate în chip de atlaz cu mătase pestriţă. 13. Două cearşafuri brodate cu mătase albă în chip de trandafiri

foarte frumoşi, cu dantelă albă în partea dinspre faţă, dimpreună cu două perne şi feţele de pernă precum şi cu acoperământul pentru pat, deopotrivă cu dânsele.

14. Două cearşafuri foarte frumoase brodate cu mătase albă, în dânsele se află brodată deopotrivă şi monograma mea, cu dantelă albă în partea dinspre faţă, feţele de pernă având broderie plină, dimpreună cu acoperământul pentru pat, deopotrivă cu dânsele.

15. Două cearşafuri brodate cu mătase albă în chip de vultur cu două capete, cu dantelă albă în partea dinspre faţă, dimpreună cu o faţă de pernă deopotrivă cu dânsele.

16. Două cearşafuri mari brodate cu mătase albă în chip de brăduţi mari, cu dantelă albă în partea dinspre faţă, dimpreună cu o faţă de pernă deopotrivă cu dânsele.

17. Două cearşafuri brodate cu mătase albă întreţesută cu mătase neagră, cu dantelă neagră în partea dinspre faţă, dimpreună cu două feţe de pernă.

18. Două cearşafuri brodate cu mătase albă în chip de brăduţi mari, cu dantelă albă în partea dinspre faţă.

19. Două cearşafuri brodate cu mătase albastră şi aţă albă, cu dantelă albă în partea dinspre faţă, dimpreună cu o faţă de pernă.

Page 200: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

203

20. Două cearşafuri brodate cu mătase albastră şi galbenă şi aţă albă, având în partea dinspre faţă dantelă fină din fire amestecate croşetată cu ochiuri largi.

21. Două cearşafuri brodate cu aţă albă în chip de brăduţi mari, cu dantelă albă lată în partea dinspre faţă, dimpreună cu două feţe de pernă.

22. Două cearşafuri brodate cu aţă albă în chip de trandafiri mari, cu dantelă albă lată în partea dinspre faţă.

23. Două cearşafuri cu dantelă albă ţesută lată în partea dinspre faţă, dimpreună cu două feţe de pernă deopotrivă cu dânsele.

24. Două cearşafuri cu broderie albă foarte lată, având dantelă din mătase şi aţă neagră în partea dinspre faţă.

25. Două cearşafuri cu broderie albă, având dantelă din mătase şi aţă neagră în partea dinspre faţă.

26. Două cearşafuri brodate cu mătase galbenă, având în partea dinspre faţă dantelă fină cu ochiuri largi croşetată din mătase de culoare deschisă şi aţă albă.

27. Două cearşafuri cu broderie spaniolă51 în chip de brăduţi, frumoase.

28. Două cearşafuri brodate în chip de brăduţi frumoase cu broderie spaniolă51.

29. În locul cearşafului brodat cu scofiu şi mătase pestriţă, două cearşafuri foarte frumoase cu dantelă fină, având dantelă în partea dinspre faţă, dimpreună cu o faţă de pernă. Alături de acestea se află încă o faţă de masă lungă foarte frumoasă, brodată cu mătase pestriţă şi cu fir de aur şi de argint. Pe lângă faţa de masă se mai află o cuvertură foarte frumoasă, brodată cu mătase verde şi cu fir de aur, bordisită cu dantelă fină croşetată cu ochiuri largi.

30. O faţă de masă lungă foarte frumoasă, brodată cu mătase aurie şi cârmâzie, având de jur împrejur o danteluţă îngustă, toată din dantelă fină croşetată cu ochiuri largi, doar materialul este de giulgiu în dânsa.

31. Două cearşafuri brodate cu mătase galbenă, fir de aur şi de argint şi aţă albă, având dantelă fină croşetată cu ochiuri largi din fir verde de mătase.

32. Şase rânduri de feţe de masă având broderie spaniolă cu mătase pestriţă şi cu fir de aur.

51 Tip de broderie numită “punct de coral spaniol împletit”.

Page 201: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

204

33. O altă faţă de masă foarte frumoasă, şi aceasta din dantelă fină din fir de aur croşetată cu ochiuri largi, iar materialul are broderii în chip de lei din mătase cârmâzie şi fir de aur.

34. O pereche de feţe de perne dintr-o ţesătură foarte frumoasă. 35. O faţă de masă, având una dintre feţe de giulgi, iar cealaltă cu

dantelă fină croşetată cu ochiuri largi din fir galben de mătase şi aţă albă, dimprejur având dantelă deopotrivă cu dânsa, şi iarăşi o pereche de feţe de perne dintr-o ţesătură foarte frumoasă.

Socoteala cuverturilor în afara celor de sus Două cuverturi foarte frumoase, brodate în alb, cu dantelă lată pe

margini. Alte două cuverturi, brodate cu aţă albă şi mătase neagră, fieşcare

cu dantelă pe margini. Două cuverturi foarte frumoase, brodate în alb, cu dantelă pe

margini fieşcare. Două negre, brodate cu mătase şi aţă, fieşcare bordisite cu dantelă. Un material foarte frumos croşetat de „karatas” cu ochiuri largi

din fir galben de mătase şi aţă albă, bordisită cu dantelă. O dantelă fină croşetată cu ochiuri largi din fir de mătase lânoasă,

având dantelă brodată pe margini. O cuvertură foarte frumoasă bordisită cu dantelă. Una mare cu brăduţi brodată cu mătase de culoarea mării şi cu

mătase albă, având dantelă pe margini. O cuvertură veche brodată cu mătase pestriţă şi fir de aur. Una de dantelă fină croşetată cu ochiuri largi din mătase de

culoare deschisă, brodată cu aţă albă, bordisită cu dantelă. O cuvertură brodată cu mătase de culoarea mării şi cu aţă albă,

având dantelă pe margini. Una brodată toată cu aţă albă, bordisită cu canafuri. Cealaltă brodată în alb cu cele două broderii spaniole, bordisită cu

canafuri. O cuvertură de dantelă, având dantelă pe margini. Bulceşti Sara O mie de coţi de giulgiu fin netezit în patruzeci de viguri. O faţă de masă lată de douăsprezece viguri şi trei coţi, conţine

într-însa trei sute de coţi, gata albite şi netezite fin. Două sute de năframe pentru masă în şase viguri, albite şi netezite

fin.

Page 202: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

205

Două viguri de faţă de saltea cu pene, de culoare albăstrie. Patruzeci şi şase de viguri de tulpan conţine într-însa o mie două

sute de coţi. Toate le-am făcut chiar eu, cu ajutorul Lui Dumnezeu. B. S. Opt năframe brodate toate cu scofiu. Trei brodate cu mătase albă şi scofiu, cu dantelă pe margini. Patru năframe turceşti aurite. Două perechi de cămăşuţe cârmâzii cu fir de aur. O pereche de cămăşuţe albe cu fir de aur. O pereche de cămăşuţe de tulpan, brodate cu mătase cârmâzie şi

scofiu. O pereche de cămăşuţe de tulpan, brodate cu mătase neagră şi

scofiu. O dantelă cu fir de argint pentru pelerină, purtată. Un şorţ foarte frumos din borangic brodat, având de jur împrejur

dantelă de Viena. O pereche de cizme femeieşti cârmâzii brodate, căptuşite cu

damasc roşu. O pereche de papuci cârmâzii brodaţi, cu potcoave de argint. Unsprezece cămăşi noi, şapte perechi de încălţări şi cinci brâie ale

preiubitului meu soţ. Un şorţ de borangic cu fire de aur. B. S. Actele de donaţii şi de întărire ale moşiilor mele pe veci

Donatio pentru Păucea, dimpreună cu părţile care îi aparţin, dar o am scrisă şi supt formă de privilegiu pre un pergament negru aurit: este pe veci [a familiei noastre]. Apoi chiar eu [am obţinut-o] de la neamurile care o contestau [şi] am făcut-o să fie pe veci.

Donatio pe veci pentru Alămor, chiar două, dar cel în care se află şi statutoria şi relatoria este mai potrivită. Şi în Alămor am primit întărire pe veci de la Măria sa. Donatio pe veci pentru Turmas întocmită adjure dimpreună cu statutoria. Donatio pe veci pentru Fântâniţa dimpreună cu requisitom-ul care îi aparţine, şi din acesta sunt doi, dar unul este mai bun. Dimpreună cu contractus-ul domnului Guvernator.

Page 203: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

206

Donatio pe veci pentru părţile de la Mighindoala, dimpreună cu Micăsasa. Consensus pentru părţile de la Motiş, pre care le-am cumpărat de la familia Károlyi. Consensus pentru moara de la Szelesztreny şi aceasta [este] pe veci [a familiei noastre]. Consensus pentru locul pentru casă de la Păucea, pe care l-am schimbat cu domnul Haller Pál.

Toate cărţile prin care posesorii vechi stăpâneau Păucea sunt şi ele aicea, dimpreună cu părţile care îi aparţin. Se află aicea şi o Donatio nouă de la Vodă pentru moşiile din Ţara Românească, dimpreună cu cărţile de împărţire a bunurilor.

Actele de donaţii cu Inscriptio ale moşiilor mele şi alte cărţi Donatio pentru Iaşi, ce are Summa Inscriptionalis fl. 5 000. Donatio pentru Poiana Mărului, ce are Summa Inscriptionalis

imperiales 3 000. Donatio pentru Valea Stejarului, ce are Summa Inscriptionalis o

mie cinci sute de taleri, imperiales 1 500. Tot aici se află şi o Donatio a domnului Job pentru părţile de la

Moreşti. Cărţile pentru Şimoneşti, dimpreună cu un Conntractus vechi şi

unul nou. Donatio de la prefectura din comitatul Clujului, summa fl. 7 000. O Donatio pentru nişte oameni care locuiesc la Păucea. Donatio pe veci pentru Suk întocmită dimpreună cu Consensus-ul

de mai înainte. Donatio pe veci pentru Mura Mare. Donatio pentru Floreşti cu care am aprehendat in fl. 8 000. Donatio mai nouă pentru Floreşti vita durante in fl. 10 000. Donatio pe veci pentru Căianu dimpreună cu statutoria şi

relatoria care îi aparţin. Cărţile pentru emptio-ul casei de la Cluj, legate în pergament, într-un

fasciculus. Donatio pentru Stanisa din comitatul Zărand, legată în pergament. Donatio pentru dijma de la Orba in aureos nro 400. Donatio pentru casa de la Alba Iulia cum appertinentiis. Donatio per defectum ipsus a domnului Job din Sebeş pentru

părţile dânsului de la Metiş, legată dimpreună cu cea a dânsului.

Page 204: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Portretul unei doamne: Sara Bulceşti (1655-1708)

207

Donatio a doamnei Olosz Lukácsné pentru părţile dânsei de la Metiş.

Contractus pentru părţile de la Gezes. Cartea pentru Răchiş. Cartea pentru Fodora. Cartea pentru Mag. Cartea pentru locul de moară din Beclean. Cartea pentru hotarul de la Curciu. Contractus-ul domnului Gyulai Mihály. Contractus-ul pentru Râciu al domnului Csaki Gabor. B. S. În două lăzi negre ferecate, de greutate egală se află şasezeci de

farfurii noi de cositor, cu monograma preaiubitului meu soţ răposat şi iertat de păcate şi monograma mea pe dânsele.

Într-o ladă neagră lunguiaţă ferecată se află şasezeci de farfurii noi de cositor, cu monograma preaiubitului meu soţ răposat şi iertat de păcate şi monograma mea pe dânsele.

Într-o ladă neagră ferecată se află treizeci de ceşti noi, cu monograma preaiubitului meu soţ răposat şi iertat de păcate şi numele meu pe dânsele.

Într-o ladă albă lungă ferecată se află şasezeci de talere de cositor, tot cu monograma preaiubitului meu soţ răposat şi iertat de păcate şi monograma mea pe dânsele.

O ladă de călătorie ferecată pentru dichisele de cuhnie, având în dânsa douăzeci şi şase de talere de cositor, douăsprezece ceşti şi în cele patru colţuri patru butelci mici de cositor.

Într-o ladă ferecată îmbrăcată cu marochin roş se află cincisprezece talere de cositor.

În a doua ladă ferecată îmbrăcată cu marochin roş se află şasesprezece talere de cositor.

Talere mari de cositor fără ladă, douăzeci şi două. Talere de cositor şi mai mari, tot fără ladă, patru. Tot fără de ladă, trei talere mici la fel. Douăzeci şi trei de farfurii mari nemţeşti, fără ladă. Tot fără de ladă, cincisprezece farfurii la fel. Într-o ladă ferecată îmbrăcată cu marochin roş se află douăzeci şi

patru de farfurii la fel.

Page 205: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Violeta Barbu, Tüdős Kinga

208

Fără de ladă, douăzeci şi opt de ceşti la fel, cinci dintre ele au fost folosite.

Într-o ladă îmbrăcată cu marochin roş se află douăsprezece talere de alamă.

Dichisele cuhniei Căldări mari şi mai mici nro. 25. Grătare mari nro. 4. Frigări mari şi mai mici nro. 9. Cârlige mari de fier nro. 3. Capace de fier nro. 12. Lopeţi de fier nro. 2. Dichisele din dulapul de sufragerie Un vas mare pentru răcirea vinului nro. 1. Căldări mari de câte o găleată fieşcare nro. 3. B. S.

A PORTRAIT OF A TRANSYLVANIAN LADY: SARA BULCEŞTI (1655-1708)

Abstract

Based on documents from the period under scrutiny and especially on a

last will and testament translated from Hungarian into Romanian, the paper draws the biography of a gentle lady from XVIIth Century Transylvania, Sara Bulceşti. Born in Wallachia from a Romanian father end a Hungarian mother, she was married twice, first with a gentleman, Székely László, then after his death, with the Transylvanian governor, Haller István. In-between, as a widow, Sara wrote a last will which represents perhaps the most outstanding document of the kind, preserved from the XVIIth Century. Through the language of the act transpires the personality of a women of a keen baroque sensibility, active in the public sphere, supportive of the Reformed Church, interested in promoting education, skilled in conducting bussines and networking in the political arena. Moreover, the inventory of her garnments and jewelry testifies to her inclination to luxury and fashion.

Page 206: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

IZVOARE ŞI ISTORIOGRAFIE

MARTIN GRUNEWEG PRIN MOLDOVA, ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI DOBROGEA∗

ALEXANDRU CIOCÎLTAN

În 1997 sub egida Institutului German de Istorie din Varşovia a demarat un proiect de cercetare care viza editarea însemnărilor dominicanului Martin Gruneweg. Proiectul a fost finalizat în anul 2008 prin apariţia a patru volume masive editate de cercetătoarea Almut Bues1. Manuscrisul dominicanului se păstrează la Biblioteca din Danzig a Academiei de ştiinţe din Polonia. Nu se ştie dacă a avut foaie de titlu. Lucrarea a fost scrisă în varianta premodernă a limbii germane literare2.

Martin Gruneweg s-a născut la Danzig în 1562. Pe linie maternă, strămoşii lui pot fi urmăriţi până la anul 1400. Familia sa era luterană şi trăia din comerţ. Încă de la cinci ani tânărul Gruneweg e trimis la şcoală, unde capătă o educaţie care va constitui o bază temeinică pentru activitatea sa ulterioară. La treisprezece ani e trimis de părinţi să înveţe limba polonă în alt oraş3. Greutăţile prin care trecea familia sa îl determină să se angajeze în 1579 la un negustor din Varşovia. După falimentul stăpânului său, pleacă la Liov (Lemberg) la 12 iunie 1582, unde se angajează ca scrib şi contabil la familia negustorului armean Aβwadur. Cu caravanele negustorilor armeni din Liov Gruneweg va

∗ Articolul are la bază comunicarea ţinută la Institutul de Istorie „N. Iorga” la

data de 2 aprilie 2009. 1 Almut Bues (ed.), Die Aufzeichnungen des Dominikaners Martin Gruneweg

(1562-ca 1618): über seine Familie in Danzig, seine Handelsreisen in Osteuropa und sein Klosterleben in Polen, vol. 1-4, Wiesbaden, 2008, 1888 p. (Quellen und Studien; Deutsches Historisches Institut Warschau, Bd. 19).

2 Ibidem, vol. 4, p. 1469-1470, 1501. 3 Ibidem, p. 1513-1515.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 209-248

Page 207: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

210

merge de şase ori în Imperiul otoman între 1582 şi 1586 şi o dată la Moscova în 1584-15854.

În 1586, pe când se afla în Imperiul otoman la Adrianopol, Martin Gruneweg s-a îmbolnăvit de ciumă. În acest context şi ca urmare a unor viziuni, el s-a decis să se convertească la catolicism. La 6 septembie 1588 va depune jurământul şi va intra la Liov în Ordinul dominican. A deţinut între altele şi funcţia de subprior în conventul din oraşul menţionat. În 1602 a făcut o călătorie la Roma. După înapoiere s-a perindat prin mai multe conventuri dominicane: Ratibor, Bochnia, Cracovia (august 1603-aprilie 1605), Płock şi Varşovia. A murit în jurul anului 16185.

Însemnările sale conţin date privitoare la istoria familiei, la copilăria şi adolescenţa sa, petrecute în Danzig, activitatea sa de negoţ, călătoriile sale şi viaţa în conventurile dominicane. Ele au fost redactate în mai multe etape, între 25 aprilie 1601 şi 27 aprilie 1606. În redactarea manuscrisului, dominicanul s-a folosit de notiţele din jurnalul său de călătorie. A utilizat în lucrare fragmente de cronici, scrisori şi alte texte. Nu mai puţin de 500 de desene de pană, deosebit de valoroase, care îl au ca autor se regăsesc în manuscris6.

Manuscrisul lui Martin Gruneweg prezintă un deosebit interes pentru cei preocupaţi de etnografie, istoria arhitecturii, a comerţului şi de geografia istorică. Nu trebuie omis că autorul furnizează mărturii valoroase în legătură cu activitatea dominicanilor din Polonia în epoca Contrareformei.

Pentru istoria românească sursa e una de primă mână, datorită abundentei informaţii referitoare la Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea. Pasajul referitor la prima sa călătorie prin Moldova în Imperiul Otoman (1582) a fost scris după întoarcerea din călătoria de la Roma (3-8 iulie 1602), după cum rezultă din comparaţia făcută de autor între apa tulbure a Prutului şi cea Tibrului. Sunt şi alte indicii care dovedesc că fragmentul primei sale călătorii în statul otoman a fost redactat între septembrie şi mijlocul lunii decembrie 1602, pe când se afla la Ratibor7.

Manuscrisul dominicanului a intrat în atenţia istoricilor care au publicat în trecut fragmente mai mult sau mai puţin întinse din această lucrare. Între aceştia se numără şi Michail Jonov, care a tradus în limba

4 Ibidem, p. 1516, 1520-1521. 5 Ibidem, p. 1525-1526, 1530-1533. 6 Ibidem, p. 1476, 1482-1484. 7 Ibidem, vol. 2, p. 709, vol. 4, p. 1484.

Page 208: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

211

bulgară pasagii referitoare la Dobrogea, Bulgaria şi Balcani8. În istoriografia noastră Maria Crăciun a investigat convertirea lui Gruneweg9.

Itinerarii şi comerţ Prima dintre cele şase călătorii în Imperiul otoman a început odată

cu pornirea caravanei comerciale armeneşti din Liov la 3 septembrie 1582. După ce au trecut prin Cameniţa, negustorii ajung în cele din urmă la Nistru, pe care îl trec în Moldova pe un pod plutitor la 19 septembrie. Caravana a ajuns sub cetatea Hotinului, de unde negustorii au plecat în oraşul cu acelaşi nume aflat la o distanţă de fortificaţie de jumătate dintr-un sfert de milă10. La 20 septembrie, negustorii primesc liber de la vameşi să se îndrepte spre Iaşi, merg prin câmp, apoi printr-o pădure deasă de stejar, peste un deal şi apoi printr-o vale. Din pădurea amintită, considerată de autor o adevărată „văgăună de ucigaşi”, ajung la un sat aflat în câmp deschis, în spatele căruia la o distanţă curgea Prutul. Prutul era tulbure iar vadul era atât de distrus încât nu au putut trece pe malul drept11. Probabil vadul pe care vroiau dar n-au reuşit să-l traverseze era cel de la Lipcani-Rădăuţi Prut. Vor reuşi însă în călătoriile ulterioare. În aceste condiţii caravana îşi va continua călătoria pe malul basarabean al râului.

Caravana înnoptează pe malul Prutului, iar ziua următoare, la 22 septembrie, sunt hrănite lângă râu animalele de tracţiune. Drumul continuă prin câmp deschis prin unele sate. La 24 septembrie înainte de amiază se află în faţa Ţuţorei, pe malul stâng al Prutului, şi domnii armeni trec râul să-i aducă la căruţe pe vameşii din Iaşi. După plata vămii căruţele se pun în mişcare în dimineaţa zilei de 26 septembrie. Înnoptează în satul Kygatz12. Editoarea manuscrisului identifică toponimul cu Congazul, ceea ce e greşit, fiindcă aşezarea respectivă a fost întemeiată mult mai târziu13. Kygatz e de fapt Chigheci (Tigheci), centru al unui vechi ţinut vestit prin codrii şi oştenii săi14.

8 Ibidem, vol. 4, p. 1507-1510. 9 Maria Crăciun, Conversion in the Confessional Age. The case of Martin

Gruneweg, în Almut Bues (ed.), Martin Gruneweg – ein europäischer Lebensweg. Tagung anläßlich der Herausgabe der Aufzeichnungen von Martin Gruneweg (sub tipar).

10 Almut Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 690-701. 11 Ibidem, p. 709. 12 Ibidem, p. 709-711. 13 Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, ed. Iurie Colesnic, red.

şt. Ion Dron, Chişinău, 2001, p. 73-74; Vladimir Nicu, Localităţile Moldovei în

Page 209: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

212

De acolo, la 29 septembrie au trecut peste un deal înalt, acoperit cu tufe, în dreapta căruia se găsea o grădină de varză. Au ajuns astfel „într-o frumoasă vale întinsă, prin care se trecea prin câteva sate bune care au de toate [...]. Ultimul sat se numeşte Gerla, în spatele căruia se iese peste un deal din această vale, şi nu se mai găseşte nici un sat până la Dunăre, doar o foarte întinsă câmpie încântătoare. Însă în această vale porneşte un braţ din Dunăre până sub dealul pe care se află grădina; pe acesta îl aveam în partea stângă, atunci el se găsea secat, dar altă dată l-am văzut plin de apă. Foarte târziu am ajuns la Dunăre, altfel numită Istru, în care nu departe în dreapta se vărsa Prutul”15. În continuare Gruneweg descrie Dunărea şi vadul ei. Potrivit lui aceasta era lată de jumătate de milă şi de pe malul moldav „se trece pe lângă un stufăriş gros şi câteva insuliţe cu pădure, apoi spre malul turcesc era o apă curată şi foarte straşnică [...]. Vadul nu are vreun sat sau colibe, dar nu ştiu din ce cauză, căci aici sunt în permanenţă oaspeţi”16.

Din descrierea dominicanului rezultă că, după plecarea din Chigheci, negustorii au trecut un deal şi au ajuns într-o vale cu sate bune, prin care au înaintat spre sud. Considerăm că este vorba de valea Ialpugului iar satul Gerla (Gârla)17 era probabil în locul unde se vărsa râul Ialpug în lacul cu acelaşi nume. Lacul Ialpugului apărea autorului ca un braţ al Dunării. În acest teritoriu sate precum Satul-Nou, Cartal şi Barta, etc. apar mai târziu în izvoare. Teritoriul dintre lacul Ialpug, Prut şi Dunăre a aparţinut Moldovei până în 1621, când a intrat în componenţa Imperiului otoman18. Este interesantă menţiunea unor insule cu pădure şi

documente şi cărţi vechi. Îndreptar bibliografic, vol. I, A-L, Chişinău, 1991, p. 230-231; Localităţile Republicii Moldova. Itinerar documentar-publicistic ilustrat, vol. 4, Ci-Cor, coord. Anatol Eremia, Ion Hâncu, Vladimir Nicu, Chişinău, 2002, p. 486-491.

14 Documente privind istoria României, A, Moldova, veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, întocmit de Alexandru I. Gonţa, ed. şi pref. de I. Caproşu, Bucureşti, 1990, p. 58-59; Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, vol. II, studiu introd. şi note de Valentina Eşanu, trad. şi indici de Dan Sluşanschi, Bucureşti, 2007, p. 183.

15 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 711-712. 16 Ibidem, p. 712. 17 Neatestat în alte surse. 18 Tahsin Gemil, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta Otomană în documente

turceşti (1601-1712), Bucureşti, 1984, p. 141, 261-262; Ion Chirtoagă, Sud-estul Moldovei şi stânga Nistrului (1484-1699). Expansiunea şi dominaţia turco-tătară, Bucureşti, 1999, p. 177; Idem, Târguri şi cetăţi din sud-estul Moldovei (secolul al XIV-lea-începutul secolului al XIX-lea), Chişinău, 2004, p. 196-197.

Page 210: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

213

stuf lângă malul nordic al Dunării în dreptul Isaccei, care astăzi nu mai apar pe harta topografică19. Gruneweg menţionează că distanţa de la Hotin la Dunăre era de 60 de mile germane, Iaşiul fiind la mijloc20.

La 30 septembrie, caravana trece Dunărea. Căruţele sunt urcate pe două şeici „după felul marilor bărci de pe Vistula, dar în spate spre cârmă nu au o încăpere ci pe o scândură stă cârmaciul (care ca şi echipajul este valah). Pe una iau patru căruţe mari, o pereche de trăsuri şi vreo 30 de cai. Caii sunt puşi în faţă, căruţele mari lângă cârmă una lângă alta şi sunt aşezate astfel. Ei aşează jgheaburi puternice de la o margine la alta în care sunt prinse roţile şi de ambele laturi sunt strânse cu lanţuri ca să nu se clatine şi oamenii stau astfel între căruţe, caii în faţă şi căruţele sus pe margine”21.

Probabil astfel de ambarcaţiuni au folosit turcii la trecerea Dunării în campaniile contra lui Ştefan cel Mare, căci Giovanni Maria Angiolello pomeneşte „luntri mari ce pot trece câte 14 cai odată”22.

La Isaccea caravana a intrat în Imperiul otoman şi acolo a achitat vama. Autorul face menţiunea că oraşul se află pe malul sudic al Dunării, nu la nord de fluviu cum indicau hărţile vremii sale. La fel de corectă este şi observaţia lui Gruneweg că oraşul se află aproape de locul unde Dunărea se desparte în mai multe braţe. La 1 octombrie negustorii din Liov reiau călătoria spre est şi înnoptează într-o pădure mare la o veche cişmea23. Acest loc de popas este menţionat în 1593 de călătorul rus Trifon Korobeinikov24. Vechea cişmea nu este un oiconim cum crede editoarea manuscrisului, care îl identifică cu satul Izvoarele25, ci este un monument.

La 2 octombrie caravana îşi continuă itinerarul printr-o pădure deasă, apoi prin satul turcesc Kattely, ale cărui locuinţe erau acoperite cu stuf. Acesta este Cataloi, sat care există şi astăzi. Aşezarea apare

19 Harta topografică militară sovietică (1984), scara 1:100.000, indicativ L-35-

105, http://www.vlasenko.net/ (accesat la 10 februarie 2009). 20 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 712. 21 Ibidem, p. 712-713. 22 Călători străini despre ţările române, vol. I, ed. Maria Holban, Bucureşti,

1968, p. 133. 23 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 713-714. 24 Călători străini, vol. III, ed. Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca

Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971, p. 354. 25 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 4, p. 1642.

Page 211: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

214

menţionată în defterul strângătorilor de oi din 157326. Drumul continuă peste un pod de lemn, peste un râu şi trece apoi printr-o pădure mare după care se ajunge într-o foarte frumoasă câmpie întinsă, înconjurată de dealuri mijlocii. Sursa menţionează că în mijlocul acelei câmpii au hrănit animalele lângă un sat tătăresc, aflat în stânga. În faţa satului amintit se afla un deal rotund numit Dealul Porcului (Schweineberg)27. Traseul descris poate fi bine urmărit cu ajutorul hărţii topografice: podul asigura trecerea peste râul Teliţa; pădurea mare situată la sud de Cataloi astăzi nu mai există. Dealul Porcului este dealul Deniştepe (266 m), care se află în centrul depresiunii Nalbant. Satul tătăresc descris ca fiind în faţa acelui deal trebuie identificat cu Congaz. Satul tătăresc şi Dealul Porcului (Svinaia Gora) sunt amintite de rusul Korobeinikov28. Între deal şi sat trece şi astăzi drumul de la Cataloi la Babadag29. Satul Congaz apare menţionat în defterul otoman din 153030. Aşezarea a mai fost amintită în relatarea lui Evlia Celebi la mijlocul secolului XVII31.

Negustorii ajung apoi la un pod lung de lemn „peste o apă risipită ca o mlaştină [...]. Spre dreapta se vedea din depărtare un deal împădurit iar în stânga am văzut de departe o cetate veche de piatră pe un deal înalt, sub care se zăreşte o apă mare, probabil [provenind] din mare”32. Mlaştina amintită se zăreşte pe harta topografică la vărsarea Teliţei şi Taiţei în lacul Babadag33. Pe culmea dealului de lângă acest lac se află cetatea Enisala, înălţată de genovezi în ultimul sfert al secolului XIII34.

26 Anca Ghiaţă, Contribuţii noi privind unele aspecte ale societăţii româneşti

din Dobrogea în secolele XV-XIX, în AARMSI, s.n, t. I, 1975-1976, p. 82; Eadem, Toponimie şi geografie istorică în Dobrogea medievală şi modernă, în ibidem, s. 4, t. V, 1980, p. 56.

27 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 715. 28 Călători străini, vol. III, p. 354. 29 Harta topografică militară sovietică, (1971-1983), scara 1:200.000, indicativ

I-35-129, http://www.vlasenko.net/ (accesat la 18 februarie 2009). 30 Anca Popescu, Vestigii ale organizării Dobrogei preotomane într-un defter

din anul 1530, în Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, vol. îngrijit de Ovidiu Cristea şi Gheorghe Lazăr, Brăila, 2008, p. 525.

31 Călători străini, vol. VI, ed. M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 389-390.

32 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 716. 33 Vezi mai sus nota 29. 34 Ion Barnea, Ştefan Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini,

romani şi bulgari la Dunăre de Jos, Bucureşti, 1971, p. 379-385.

Page 212: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

215

Caravana străbate drumul care trecea prin grădinile oraşului Babadag, apoi avansează printr-o vale flancată de dealuri mari împădurite. Locul, afirmă autorul, era numit Czeßma (Cişmea), după cişmeaua de la începutul văii. Din vale s-a ieşit peste un deal, iar din pădure printr-un tufăriş după care caravana a ajuns în Câmpia dobrogeană (Dobritzische feltt). Conform lui Gruneweg această denumire o aflase de la tovarăşii săi din caravană. Înnoptează lângă un sat turcesc aflat în dreapta sub un deal înalt. Ziua următoare (3 octombrie) trec printr-un loc stâncos şi pe lângă câteva sate tătăreşti aflate în câmpia întinsă35. Din păcate nu aflăm numele acestor aşezări şi e dificil să identificăm drumul urmat. Caravana depăşeşte apoi satul tătăresc Bazarlykoy, aflat în câmpia nesfârşită. Almut Bues, editoarea manuscrisului lui Gruneweg, identifică aşezarea cu Târguşor36. Târguşorul (Pazarli) este menţionat în defterele otomane din 1543 şi 1584 care conţin evidenţa pe sate a sarcinilor militare ale populaţiei musulmane37. În secolul următor aşezarea este amintită de Evlia Celebi38. Caravana înnoptează în faţa oraşului Karasu, azi Medgidia. Autorul explică numele de Karasu sau Apa Neagră, prin faptul că în dreapta se zărea o apă mare care putea proveni din Marea Neagră. Tot în partea dreaptă călătorul observă un lac mare. Îi atrage atenţia zidul de piatră distrus şi şanţul care ar fi lung de 30 de mile. Recunoaştem în această descriere „valul lui Traian”. Negustorii reiau drumul „printr-o câmpie extrem de întinsă” în care se aflau câteva dealuri măcinate sub care fuseseră îngropaţi oşteni. Animalele le-au hrănit într-o vale dintre dealuri, numită Kornaria. În stânga autorul vede un lac. Gruneweg continuă descrierea: „se spune că aici fusese în vremurile dinainte un oraş, din care încă se mai văd ziduri în pământ, şi deşi aici nu e nici o singură casă, totuşi din când în când se ţine aici iarmaroc”39. Toponimul Kornaria, pe care autorul îl menţionează şi în călătoriile următoare nu mai este cunoscut din alte izvoare. Probabil este o formă stâlcită a cuvântului turcesc kanara care înseamnă măcelărie (abator). Ruinele vechiului oraş sunt, după părerea noastră, cele ale urbei romane Tropaeum Traiani, unde s-a înălţat cunoscutul monument comemorativ. După ruina monumentului

35 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 716-717. 36 Ibidem, p. 717. 37 A. Ghiaţă, Toponimie şi geografie, p. 54. 38 Călători străini, vol. VI, p. 390. 39 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 717-719.

Page 213: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

216

locuitorii turci de mai târziu şi-au botezat satul din apropiere Adamklisi („Biserica Omului”)40.

Caravana înnoptează lângă satul Musabei (Myszobieg, în text)41. Ziua următoare, pe 5 octombrie călătorii trec printr-o câmpie şi ajung lângă oraşul Bazargic (Cadiohlan Bazarczik, în text) a cărui semnificaţie după Gruneweg e „târguşorul fiului voitului”. Aici sunt hrăniţi caii şi apoi caravana reia drumul prin câmpie şi printr-o „foarte nesigură pădure sau crâng, în care erau doar stejari mici, subţiri, şi alţi copaci mici”. La ieşirea din pădure, în stânga, era o vale iar sub un deal se afla satul bulgăresc Oszanlia42. Satul s-a numit în trecut Ušanli (Yuşenli) şi îl regăsim în Bulgaria în perioada interbelică, chiar lângă graniţa României Mari. Astăzi se numeşte Botevo. De acolo caravana a urmat drumul prin Provadia şi Adrianopol pentru a ajunge în cele din urmă la 20 octombrie 1582 la Istanbul43. La întoarcere negustorii lioveni au urmat acelaşi drum: la Bazargic ajung la 17 noiembrie, trec apoi prin Musabei, Kornaria, Karasu, Târguşor (19 noiembrie); la 20 noiembrie la Cataloi, iar în ziua următoare sunt la Isaccea. La 23 noiembrie se încheie traversarea fluviului. Autorul semnalează că începând cu 24 noiembrie s-a lăsat un ger şi un îngheţ care au durat până au ajuns la Cameniţa. În dreptul Ţuţorei sunt la 27 noiembrie unde îi aşteaptă pe vameşii din Iaşi. La 29 noiembrie continuă călătoria tot pe malul stâng al Prutului. În Hotin sosesc pe 3 decembrie, trec Nistrul două zile mai târziu; călătoria se încheie la Liov la 14 decembrie 158244.

Martin Gruneweg pleacă împreună cu stăpânul său Aßwadur într-o nouă călătorie în Imperiul Otoman la 9 martie 1583. El semnalează că au urmat alt drum din cauză că la Cameniţa se găsea o oaste mare. Acest nou drum trecea prin Halici şi Sniatin. La 16 martie traversează pe gheaţă Nistrul şi Prutul şi intră în Moldova la Cernăuţi (Czarnowca, în text). La 17 martie are loc inspecţia vamală iar ziua următoare pornesc şi ajung la Ştefăneşti (Steffanowca, în text) la 22 martie unde înnoptează. Pe 24 şi 25

40 Radu Vulpe, Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968, p. 97-115.

41 Aşezarea a fost menţionată ca aparţinând kazalei Silistra în defterul din 1530, vezi 370 numaralı muhasebe-i vilayet-i Rum-ili defteri (937/1530), vol. II, Ankara, 2002, p. 87, 388, 396 (Informaţia o datorăm doamnei Anca Popescu, căreia îi mulţumim pe această cale.).

42 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 719. 43 Ibidem, p. 748. 44 Ibidem, p. 774-776.

Page 214: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

217

merg tot pe malul drept al Prutului, trec Jijia pe un pod de lemn, urcă un deal înalt şi avansează ulterior printr-o vale îngustă până la Iaşi. Acolo hrănesc animalele şi la 27 martie, reiau drumul, ajung pe malul Prutului la Ţuţora, unde asigură din nou hrană cailor. Din cauza sloiurilor de gheaţă ce veneau pe Prut amână trecerea până la 29 martie. Drumul continuă pe malul stâng al Prutului şi urmează acelaşi traseu ca în prima călătorie. Caravana poposeşte în satul Tentula, apoi la 2 aprilie înnoptează la Gârla (în text, Gerla)45. Satul Tentula e Tintul (Tintiul) de pe Ialpug, aflat nu departe de vărsarea râului în lacul cu acelaşi nume46. Aşezarea a fost menţionată în lucrarea şi harta lui Dimitrie Cantemir47.

La 4 aprilie caravana trece Dunărea la Isaccea şi urmează acelaşi itinerar dobrogean. La 7 aprilie înnoptează la Karasu (Medgidia) iar la 9 aprilie la Bazargic sunt hrănite animalele48. În această călătorie negustorii merg doar până la Adrianopol. La întoarcere la 10 mai înnoptează la Ušanli iar două zile mai târziu la Isaccea. La 13 mai căruţele sunt trecute peste Dunăre. La 16 mai sunt la Iaşi, la 18 la Ştefăneşti şi ziua următoare la Hotin. Călătoria se sfârşeşte la Liov în dimineaţa zilei de 24 mai 158349.

La 1 iulie 1583 Gruneweg pleacă din Liov cu caravana armenească pentru a treia oară în Imperiul otoman. La 7 iulie călătorii hrănesc caii la Hotin, apoi înnoptează lângă micul iaz de lângă târg. La 8 iulie trec Prutul pe care îl găsesc secat. Trecerea râului s-a produs probabil pe la Lipcani-Rădăuţi Prut. La 11 iulie caravana e la Iaşi, iar ziua următoare trece Prutul la Ţuţora pe un pod construit pe luntri. La satul Gârla (Gerla) ajunge la 16 iulie şi în noaptea acelei zile are loc trecerea Dunării la Isaccea. Din Isaccea caravana n-a putut pleca mai departe decât la 19 iulie căci a trebuit să aştepte până ce o oaste a trecut fluviul. Itinerarul dobrogean rămâne acelaşi: la 21 iulie negustorii înnoptează la Karasu iar două zile mai târziu trec prin Bazargic. Ţinta caravanei este din nou Adrianopolul. Pe drumul de întoarcere negustorii ajung la Ušanli şi Bazargic la 19 august. Trec apoi prin Musabei, valea Kornaria, Karasu,

45 Ibidem, p. 780-782. 46 Documente privind istoria României, A, Moldova, p. 258; Constantin C.

Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1997, p. 317-318.

47 Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării, p. 162. 48 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 783. 49 Ibidem, p. 789-790.

Page 215: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

218

Babadag şi Cataloi. La 24 august trec Dunărea la Isaccea. În oraşul Iaşi ajung la 30 august, la 3 septembrie sunt la Ştefăneşti. Ziua următoare are loc trecerea Prutului. Hotinul este atins la 5 septembrie iar Nistrul este trecut la 6 septembrie. Călătoria se încheie la Liov la 13 septembrie 158350.

A patra călătorie în Imperiul otoman debutează la 13 aprilie 1584. La 20 aprilie este trecut Nistrul la Hotin, iar ziua următoare Prutul. Pe malul drept al Prutului este amintit satul Olicz, unde înnoptează caravana, înainte de a ajunge ziua următoare la Ştefăneşti51. Ar putea fi vorba de satul dispărut Oleşcani52. La 24 aprilie negustorii sunt la Iaşi, trec apoi Prutul la Ţuţora şi ajung la Chigheci (Tigheci) la 28 aprilie. Dunărea este traversată la 3 mai după care caravana urmează acelaşi drum prin Dobrogea menţionat în călătoriile anterioare. La 9 mai caravana înnoptează la Bazargic şi ajunge la Istanbul în ziua de 27 mai. Pe drumul de întoarcere caravana soseşte la Ušanli şi Bazargic la 29 iunie 1584. Negustorii lioveni întâlnesc la fântânile din valea Kornaria multă oaste otomană şi se tem pentru siguranţa lor. La 1 iulie fac popas lângă Karasu (Medgidia) şi află că la Dunăre şi pe drumul spre Dunăre era numai oaste. În aceste condiţii, pentru a evita eventuale riscuri, şefii caravanei iau decizia de a schimba ruta. În spatele oraşului Karasu părăsesc vechiul drum care rămâne în dreapta şi merg prin câmp, trec pe lângă câteva sate şi ajung în Hârşova (Hersew, în text) la Dunăre. Gruneweg arată că vadul pe unde a trecut fluviul se află la aproximativ o milă în spatele oraşului. Aşezarea era de altfel şi loc de vamă53. Trecând Dunărea caravana intră la 4 iulie în Ţara Românească. Autorul apreciază distanţa de la vad până la oraşul Floci la jumătate de milă. La 5 iulie în faţa oraşului sunt hrănite animalele şi înnoptează lângă un sat aflat în stânga lor. Sursa menţionează dificultăţile drumului prin Bărăgan: „Cât e ziua de mare am făcut abia două mile, căci pământul, deşi acoperit cu praf, totuşi era atât de moale încât s-au afundat în el caii până la genunchi, iar roţile până la butuc, iar cei care mergeau pe jos trebuiau să calce ca atunci când urci un deal nisipos cu toate că pământul era negru precum cărbunele”54. La 6 iulie negustorii trec prin câteva sate aflate în câmp deschis şi ajung apoi la râul

50 Ibidem, p. 790-795. 51 Ibidem, p. 850. 52 DIR, A, Indice localităţi, p. 179. 53 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 850-871. 54 Ibidem, p. 871-872.

Page 216: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

219

Buzău (Boza, în text), pe care îl traversează şi înnoptează în faţa oraşului cu acelaşi nume55. Din descrierea călătoriei de la oraşul Floci până la oraşul Buzău înţelegem că exista un drum direct prin Bărăgan, care lega cele două aşezări, altul decât drumul Ialomiţei. Această rută nu era lipsită de sate. Din Buzău caravana pleacă la 7 iulie, trece prin câteva sate şi ajunge în Râmnicul Sărat56.

De acolo caravana trece printr-un sat aflat la graniţa valahă unde sunt vămuite mărfurile. Autorul menţionează: „chiar în spatele acestui sat curge o apşoară ca un jgheab, care-i desparte pe moldoveni de valahi”. Din cele două sate aflate de-o parte şi de alta a Milcovului57 s-au format Focşanii. După trecerea Siretului, care a avut loc la 9 iulie, caravana avansează printr-o câmpie, urcă un deal şi acolo întâlneşte vechiul curs al râului.

Negustorii ajung cu caravana lor la Tecuci (Tokucz, în text), pe care autorul îl consideră sat, apoi prin câmp până la oraşul Bârlad (Burlad, în text). Sursa semnalează pe drum prezenţa unor păduri de stejar şi afirmă că în precedentele două zile drumul a urmat printr-o vale prin care trecea un râu. Din descriere e clar că e vorba de râul Bârlad. Drumul continuă tot pe malul drept al râului, prin aceeaşi vale trece prin oraşul Vaslui (Waslaw, în text) şi se îndreaptă către Iaşi, unde caravana soseşte la 12 iulie. De la Iaşi, liovenii se îndreaptă spre Ştefăneşti, unde ajung pe 16 iulie. În aceeaşi zi înnoptează la Zahorany58. Satul Zahoreni există şi astăzi în judeţul Botoşani59. A fost amintit într-un document din 21 martie 155860. Ziua următoare negustorii au hrănit caii în satul Boloßan şi au înnoptat lângă Prut. Acest sat a fost menţionat ca loc de popas în 1593 sub numele Bolusan. Astăzi cătunul Boluşeni aparţine comunei Coţuşca din judeţul Botoşani61. La 18 iulie caravana trece Prutul şi înnoptează lângă lacul din faţa Hotinului şi în dimineaţa următoare traversează Nistrul. La 25 iulie la Liov se sfârşeşte călătoria62.

55 Ibidem, p. 872. 56 Vezi mai jos notele 143-145. 57 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 872. 58 Ibidem, p. 872-873. 59 Valeriu Ureche, Organizarea administrativ-teritorială a României 1918-

1999, Timişoara, 2000, p. 318. 60 DRH, A, vol. VI, (1546-1570), întocmit de I. Caproşu, Bucureşti, 2008,

p. 382-384, doc. 211. 61 Călători străini, vol. III, p. 352. 62 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 873-874.

Page 217: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

220

La 5 octombrie 1585 Martin Gruneweg pleacă din nou din Liov cu caravana în Imperiul Otoman. La 12 octombrie negustorii trec Nistrul şi înnoptează la Hotin. După trecerea pe malul drept al Prutului caravana avansează pe drumul obişnuit prin Ştefăneşti spre Iaşi, unde ajunge la 16 octombrie. Acolo sunt vămuite mărfurile. La Ţuţora caravana trece pe malul stâng al Prutului, apoi pe valea Ialpugului, unde sunt menţionate satele Berbecz, Tintul şi Gârla63. Satul Berbecz ar putea fi identificat cu Bărboşii de pe Ialpug, atestat la 30 martie 155464. Seceta care s-a abătut în 1585 asupra Moldovei, menţionată de cronicarul Grigore Ureche65, este confirmată de mărturiile lui Martin Gruneweg, care găseşte Prutul „foarte secat” iar despre Jijia, afluentul acestuia spune că „secase cu totul”. În ianuarie anul următor în iarna extrem de geroasă, pe când se adăpostise de frig într-o casă din Chigheci, autorul semnalează că lipsea pâinea „încât noi a trebuit să coacem din mei lipii subţiri, căci după un an neroditor ţăranii trebuiau să se mulţumească cu o astfel de pâine”66. Trecerea Dunării la Isaccea are loc la 22 octombrie pe un vânt puternic. Caravana urmează acelaşi itinerar, descris în călătoriile precedente, şi la 27 octombrie ajunge la Bazargic, iar la 13 noiembrie la Istanbul. Pe drumul de înapoiere liovenii trec prin Bazargic la 4 ianuarie 1586 şi patru zile mai târziu înnoptează în satul tătăresc de lângă Dealul Porcului67.

Martin Gruneweg descrie cu lux de amănunte dificultăţile deosebite cu care s-au confruntat oamenii din caravană din cauza iernii cumplit de geroase. Frigul se înteţea pe zi ce trece. Pe 9 ianuarie 1586 când s-a făcut ziuă, caravana a plecat din satul tătăresc (Congaz) spre Cataloi. După un sfert de oră de mers a început o ninsoare atât de puternică încât s-a aşternut zăpadă de un cot. Ceaţa groasă şi zăpada au făcut să dispară drumul şi nici Dealul Porcului sau satul de unde plecaseră nu se mai vedea. Nici lătrat de câine sau cântat de cocoş nu se auzea, care să-i poată ghida. Au rătăcit vreme de o oră de colo-colo prin câmpia înzăpezită „ca evreii în pustiu”, după cum afirmă autorul. Aceasta n-a făcut decât să obosească caii şi în aceste condiţii stăpânii caravanei au decis să meargă în cerc călare până vor găsi satul. Unii s-au rătăcit şi abia

63 Ibidem, p. 948-950. 64 DRH, A, p. 240-242, doc. 140. 65 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti,

1958, p. 216. 66 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 950, 970. 67 Ibidem, p. 950-965.

Page 218: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

221

spre seară s-au înapoiat, în vreme ce patronul lui Gruneweg s-a întors abia către miezul nopţii cu un turc din Cataloi. După mai bine de o oră de aşteptare în frig o slugă ruteană a adus un tătar care i-a ghidat spre aşezarea de unde plecaseră. Gruneweg afirmă că „nici un ţăran nu a vrut să-şi scoată vitele din grajd pentru a face loc cailor noştri până nu am plătit scump”68. În sat, într-o casă tătărească, autorul menţionează că „întâia şi probabil ultima oară am mâncat carne de cal fiartă”69.

La 10 ianuarie, din cauza zăpezii aşezate, caravana a pornit foarte greu. Caii i-au folosit pentru a călca încolo şi încoace zăpada şi a face drum pentru căruţe. Până la Chigheci tot aşa s-a procedat. În condiţiile date s-a renunţat la câteva popasuri necesare hrănirii cailor. La 11 ianuarie Gruneweg înnoptează la Isaccea în casa unui valah de vază. Ziua următoare, pentru a-şi îngriji boala, autorul merge la baia turcească din oraş la sfatul tovarăşilor săi. La 13 ianuarie caravana trece Dunărea şi înnoptează în câmp. Către seară însă s-a pornit un vânt puternic şi un îngheţ pe măsură încât, conform autorului, toţi erau să-şi piardă viaţa. S-au format mormane de zăpadă cât căruţa pe care vântul puternic le modela după voie. Din căruţe multe lucruri au fost luate de vânt. Caii s-au smucit, s-au rănit între ei, au rupt legăturile, dar din cauza zăpezii înalte n-au avut unde fugi. Slugile s-au adăpostit sub căruţe, încât unele au trebuit să fie eliberate cu lopeţile din zăpadă. Vântul puternic împiedica aprinderea focului şi lemnul lipsea cu desăvârşire în câmpie. Gruneweg şi patronul său stăteau în căruţă înfofoliţi din cap până în picioare în velinţe turceşti, deşi zăpada ajunsese şi la ei70. Ziua următoare s-a lăsat şi o ceaţă groasă. Autorul notează: „unora le-au îngheţat nasul, urechile, altora mâinile şi picioarele. Stăpânul meu a trebuit să-şi lecuiască multă vreme degetele de la ambele mâini până să-şi revină. Eu am avut multă vreme de furcă cu bărbia mea şi până acum mai simt din când în când călcâiul stâng din cauza acelui îngheţ”71. Cu lemn de la căruţe şi de la unelte oamenii au făcut un foc. Au spart butoaie cu vin de Malvasia şi gheaţa au pus-o apoi la foc. Pâinea devenise tare ca piatra. Autorul arată că deseori întreaga iarnă nu merge nimeni pe acest drum şi nu avea deci cine să-i ajute. Neputând găsi drumul se temeau să pornească pentru a nu nimeri cu căruţele în gropi ascunse sub zăpadă.

68 Ibidem, p. 965. 69 Ibidem. 70 Ibidem, p. 965-968. 71 Ibidem, p. 968.

Page 219: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

222

Pe 15 ianuarie stăpânii caravanei şi câţiva cărăuşi au mers călări şi au adus un localnic care i-a condus până în satul Kutzeta72. Sursele disponibile nu ne-au permis localizarea acestei aşezări menţionate de Gruneweg. Negustorii s-au îngrămădit în două odăi, încât nici loc să se aşeze nu aveau, iar căldura era slabă căci focul era întreţinut cu balegă uscată şi stuf. Autorul relatează cazul unui negustor turc din Adrianopol, care mergea cu ei în Polonia. Sluga acestuia, un polonez, suferise într-atâta de frig, încât atunci când a văzut satul şi-a părăsit stăpânul şi căruţa în câmp şi a fugit la foc. Negustorul a rămas în căruţă şi nimeni nu se îndura să-şi părăsească locul ca să-l ajute. Deşi stăpânii au făcut promisiuni de răsplată acelora care l-ar ajuta, autorul arată că nici ai lor, nici valahii nu s-au lăsat convinşi. Abia către miezul nopţii turcul s-a târât la ei şi „era foarte îngheţat, urechile şi obrajii i-au rămas pentru tot restul zilelor paralizate, apoi ambele picioare i-au fost amputate [...]”73. La 16 ianuarie caravana înnoptează în satul Tintul iar la 19 ale aceleiaşi luni în ultimul sat de pe Ialpug. La 20 ianuarie căruţele au fost legate de sănii, aduse dintr-un oraş apropiat. Pe drum două sănii s-au rupt. La Iaşi ajung pe 28 ianuarie şi achită vama. Trec apoi prin Ştefăneşti, sosesc la Hotin la 3 februarie şi 7 zile mai târziu la Liov74.

În aprilie 1586 autorul face referiri la consecinţele iernii care tocmai trecuse: „Iarna grea trecută şi zăpada abundentă au determinat mare scumpire în Valahia, căci nenumărate mii de oi împreună cu alte animale au murit pătrunse de ger şi pentru că, din cauza zăpezii mari, nu li s-a putut da nutreţ îndeajuns. Multe grădini împreună cu pomii şi viile lor au îngheţat într-un mod nemaiauzit şi aproape toate grânele de sub zăpadă s-au sufocat sau opărit încât ei au trebuit să meargă dincolo de hotare după pâine şi altă hrană”75. Informaţiile despre această iarnă grea sunt deosebit de valoroase. Ele completează o lacună din inventarul calamităţilor naturale care au lovit Moldova în veacul XVI76.

Ultima călătorie a lui Gruneweg în Imperiul Otoman debutează prin plecarea din Liov la 28 aprilie 1586. La 5 mai este trecut Nistrul la Hotin, iar o zi mai târziu Prutul. Prin Bolovan şi Ştefăneşti caravana

72 Ibidem, p. 968-969. 73 Ibidem, p. 969-970. 74 Ibidem, p. 970-973. 75 Ibidem, p. 980. 76 Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii apocalipsului. Calamităţile naturale

din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, 1993, p. 43-71.

Page 220: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

223

ajunge la Iaşi la 9 mai, urmează apoi drumul prin Vaslui şi Bârlad spre Siret, pe care îl traversează la 13 mai. De la Buzău caravana pleacă spre oraşul Floci, unde soseşte la 16 mai. Două zile mai târziu e la Hârşova şi de acolo pleacă la Karasu. De la Karasu urmează drumul obişnuit până la Ušanli, localitate traversată la 21 mai. Caravana merge prin Adrianopol – unde rămâne Gruneweg – spre Istanbul. La Adrianopol autorul se îmbolnăveşte de ciumă. Pe drumul de întoarcere caravana trece prin Bazargic (27 iulie) şi Karasu (29 iulie). Pe drumul spre Hârşova autorul afirmă că a trecut prin două sate „moldoveneşti”. Dincolo de Hârşova caravana trece Dunărea la 1 august77. Itinerarul e acelaşi ca la dus: Floci (3 august), Buzău, Tecuci, Bârlad, Vaslui şi Iaşi (13 august). La Iaşi autorul semnalează că vameşii, deşi se temeau de ciumă, au inspectat mărfurile şi au perceput vama. Drumul continuă prin Ştefăneşti, apoi este trecut Prutul şi la 21 august caravana ajunge la Hotin. La 3 septembrie 1586 călătoria se sfârşeşte la Liov78.

Cele şase călătorii în Imperiul otoman descrise de Martin Gruneweg permit câteva observaţii. Rezultă că principalul drum comercial terestru care lega Polonia de Imperiul otoman pleca din Liov, trecea prin Cameniţa şi traversa Nistrul în Moldova la Hotin. De acolo drumul se îndrepta spre Prut, pe care îl traversa probabil pe la Lipcani –Rădăuţi Prut. Pe malul drept al râului continua prin Ştefăneşti, traversa apoi Jijia, ajungea la Iaşi. De la Iaşi drumul se îndrepta din nou spre Prut, pe care îl traversa la Ţuţora şi continua de-a lungul malului stâng al râului până la Chigheci, unde traversa un deal şi ajungea în valea Ialpugului, pe care o străbătea până la vărsarea în lacul cu acelaşi nume. De acolo drumul traversa câmpia dintre lacurile Ialpug şi Cahul, până pe malul Dunării în faţa Isaccei. Trecând Dunărea la Isaccea se ajungea de fapt în Imperiul otoman. De la Isaccea drumul continua spre est prin pădure, ajungea la Cataloi, de unde cotea spre sud şi avansa prin Congaz şi Babadag până la Karasu. Din Karasu drumul ajungea la Musabei şi Bazargic79 şi continua prin Provadia şi Adrianopol până la Istanbul. Cu textul lui Gruneweg avem pentru prima dată o descriere foarte amănunţită a etapelor acestui drum şi a variantelor sale.

77 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 981-1047. 78 Ibidem, p. 1048-1051. 79 Acelaşi drum l-a parcurs în 1593 rusul Trifon Korobeinikov, vezi Călători

străini, vol. III, p. 351-354.

Page 221: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

224

Realităţi obiective impuneau negustorilor să găsească alte variante de itinerarii atunci când apăreau probleme pe drumul principal. Chiar în 1582, la prima călătorie, din cauză că vadul Prutului fusese distrus de inundaţii, călătoria a continuat exclusiv pe malul basarabean al râului. Prezenţa unor armate este un alt motiv pentru stăpânii caravanei de a urma alt drum. S-a întâmplat în martie 1583, când o oaste mare era la Cameniţa şi s-a optat pentru ruta alternativă Liov, Halici, Sniatin, Cernăuţi, Ştefăneşti. Anul următor, pe drumul de întoarcere, negustorii au întâlnit trupe otomane în Dobrogea şi, spre a le evita, de la Karasu au mers la Hârşova apoi au trecut la Floci în Ţara Românească şi au urmat până la Iaşi drumul prin Buzău, Râmnicul Sărat, Focşani, Tecuci, Bârlad, Vaslui. Acelaşi drum, dar în sens invers, l-au urmat în 1586. Motivaţia alegerii acestui drum e mai puţin clară. După afirmaţia autorului în acea călătorie caravana nu transporta mărfuri ci doar bani. Ajunşi la Buzău, liovenii ar fi vrut să se îndrepte spre Bucureşti, dar au aflat că acolo se percepea vamă din bani şi această informaţie i-a făcut să-şi schimbe itinerarul şi să se îndrepte spre Hârşova. La întoarcere e folosită aceeaşi rută prin Muntenia. Că ruta prin Muntenia, de la Buzău la Vadul Oii, nu era lipsită de importanţă reiese din relatarea autorului care afirmă, că la 1 august 1586 pe când treceau Dunărea în Ţara Românească o altă caravană din Polonia traversa în acelaşi timp în sens opus spre Hârşova80. În literatura de specialitate s-a observat că în a doua jumătate a secolului XVI, după mutarea capitalei Moldovei la Iaşi, cei mai mulţi negustori polonezi foloseau drumul prin Hotin şi Ştefăneşti în detrimentul celui vechi care trecea prin Cernăuţi şi Suceava81. Relatările lui Gruneweg surprind din plin această însemnată modificare a importanţei rutelor comerciale şi confirmă rolul central pe care Iaşiul îl asumase în negoţul moldovenesc. Prin Dobrogea, ruta comercială principală, descrisă de autor, e cea care mergea de la Isaccea la Bazargic. Acest traseu se observă foarte bine pe o hartă austriacă din 182982. În acest context drumul de la Galaţi la Măcin, care continua apoi spre sud de-a lungul Dunării, precum

80A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 1047. 81 Ion Nistor, Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende de 16.

Jahrhunderts. Nach Quellen dargestellt, Czernowitz, 1912, p. 23; Idem, Die auswärtigen Handelsbeziehugen der Moldau im XIV, XV und XVI Jahrhundert, Gotha, 1911, p. 65-66.

82 Carte der europaeischen Türkey 1829, Hrsg. Franz von Weiss, http://www25.brinkster.com/mcmk/balkan/033.asp?p=191 (accesat la 15 februarie 2009).

Page 222: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

225

şi drumul de-a lungul ţărmului Mării Negre au fost desigur de importanţă secundară.

Martin Gruneweg lasă mărturii preţioase despre vămile prin care a trecut. În Hotin caravana „s-a îndreptat direct spre curtea vămii şi a fost închisă acolo conform obiceiului [...]. Aşa este obiceiul ca ei să scrie aici toate mărfurile de la cea mai mică la cea mai mare şi fac aceasta cu o hărnicie de mirare, ca nu cumva să fie ceva trecut cu vederea. Vameşul, care este un mare domn, când merge să noteze bunurile negustorilor ia cu el circa 20 de slujitori, dintre care unii dezleagă baloţii, deschid butoaiele şi scotocesc cu o astfel de bară de fier prin saci şi butoaie, ceilalţi se aşează sus pe căruţe şi asigură paza”83. În desenul alăturat, Gruneweg redă instrumentul cu care vameşii cotrobăiau prin mărfuri: tija de fier era ascuţită la vârf pentru a înţepa şi era prevăzută cu cârlig şi spini agăţători pentru a depista eventualele mărfuri ascunse. Gruneweg semnalează un incident pe care cei din caravană l-au avut cu slujitorii greci care cercetau mărfurile.

În însemnările sale sunt semnalaţi greci la vămile şi în comerţul Moldovei84. Într-adevăr marii negustori greci se afirmă puternic în comerţul Moldovei în secolul XVI. În vremea lui Petru Şchiopul ei arendează vămile şi au tendinţa de a monopoliza comerţul ţării85. Martin Gruneweg narează în continuare despre vama de la Hotin: „La 20 septembrie vameşul a dat în păstrare registrul mărfurilor caravanei noastre unui slujitor al său care conform obiceiului călărea alături de caravană până către Iaşi, însoţindu-ne şi păzind pe drum ca să nu se ia în căruţe ceva ascuns. Dar aici nu ajută nici o pază sau deşteptăciune a vameşului, deoarece nici negustorii nu dorm şi ştiu să-şi scoată pârleala. Deşi trebuia vămuit fiecare taler, totuşi deseori erau atâtea lucruri ascunse în caravană că abia le puteau trage zece cai, de aceea nu le ajută să scotocească la piept. Ei scutură talerii din buzunar şi nu ştiu că în locul lor trec 10 000 fără vamă. În timpul nopţii mărfurile sunt duse sub fân şi în spatele Iaşilor sunt legate cu sfoară, încât din trei baloturi se face unul singur, căci dincolo de Dunăre se socotesc doar bucăţile. Când ajung iarăşi undeva la un tufiş sunt legate din nou şi se fac bucăţi foarte uşoare. Se face multă muncă cu permanenta relegare până sunt îmbătaţi paznicii

83 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 707. 84 Ibidem, p. 707-708, 791, 873. 85 Ion Nistor, Die auswärtigen Handelsbeziehungen, p. 69-70, 74.

Page 223: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

226

sau până ei se lasă mituiţi când îşi dau seama”86. Iaşii sunt un important punct vamal. Când caravana merge pe malul basarabean al Prutului se opreşte în dreptul Ţuţorei şi stăpânii căruţelor se duc să-i aducă pe vameşii din Iaşi. Alte două vămi sunt la intrarea în ţară, la Cernăuţi şi la Focşani. Ca şi la Hotin, primul lucru pe care-l face caravana când intră în Imperiul otoman la Isaccea e să achite vama. În oraşul otoman sunt numărate mărfurile şi vameşului i se plăteşte pe bucăţi. La Hârşova, pe malul Dunării, este o altă vamă pentru negustori.

În Imperiul Otoman negustorii lioveni duceau postav, cuţite, blănuri siberiene scumpe, achiziţionate la Moscova, şi bani87. De acolo aduceau în Polonia baloturi cu mătase scumpă, butoaie cu vin de Malvasia, piper, orez, fructe exotice şi săpun88. În octombrie 1584 Gruneweg menţionează că aduceau la Liov un cal arab din Turcia, pe care stăpânul său l-a vândut ulterior cu 140 de guldeni89.

Gruneweg oferă informaţii despre diferitele tipuri de monede care circulau în Polonia şi Imperiul otoman şi despre valoarea acestora. Negustorii poloni duceau în cantităţi mari taleri în Imperiul otoman, ceea ce era foarte profitabil. Autorul compară rolul talerului cu cel al heringului la Danzig. Valoarea talerului creştea sau scădea şi echivala „câteodată cu 40, alteori cu 50, 60 şi mai mulţi aspri, însă cu un aspru se pot realiza aici mai multe decât la noi cu un gros. Şi în Turcia ei nu primesc vreun taler necântărit şi dacă lipseşte ceva, aceea o completează ei cu aspri. Ei primesc orice taler ar fi, cercetează mai puţin argintul, şi dacă acela nu are greutatea ca aceia buni, ei completează cu aspri lipsa. Ei înşişi nu bat taleri, ci toţi pe care îi au provin din Creştinătate. Ei bat monedă de mărime egală cu cea a noastră germană, pe ambele părţi are litere turceşti şi la margine nu e rotundă ci de parcă ar fi tăiată cu o foarfecă. Ei numesc această monedă şahi şi fiecare conţine opt aspri. Aspri sunt mai mult ovali decât rotunzi, tot cu scriere turcească şi cu marginea muşcată. Fiecare aspru are 24 mangâri care sunt din cupru curat, după forma asprilor. Însă aceşti mangâri îi poate face cine doreşte căci ei primesc drept un mangâr, cupru sau alamă, nu cercetează de vreo inscripţie, doar să fie de aceeaşi mărime ca mangârul. De aceea ligheanele şi tigăile au de suferit din partea slugilor căci unde apucă ceva, îl taie şi

86 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 709. 87 Ibidem, p. 695, 709, 952, 981. 88 Ibidem, p. 717, 789, 873, 968-969, 983, 1048-1049. 89 Ibidem, p. 889.

Page 224: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

227

fac din el mangâr. În Turcia se bat şi guldeni de aur după aspectul şahiilor, dar frumos, rotunzi, care nu sunt necunoscuţi chiar în Polonia şi acum se găsesc în circulaţie pretutindeni. În vremea aceasta unul valorează 60 de aspri. Astăzi încă la Cameniţa aspri se primesc pentru jumătate de gros. În întreaga Valahie sunt în circulaţie aspri şi şahii, dar moneda lor cea mai iubită sunt micii şilingi ungureşti, care acum sunt acceptaţi şi în Polonia, şi pe aceia ei îi numesc bani. Moneda polonă este acceptată în Valahia până la Ştefăneşti. Dar e un mare chin cu aspri şi şahii în Turcia şi pretutindeni, căci sunt atât de selectaţi că e de mirare. Uneori (aceste monede) sunt primite oricum ar fi, alteori abia una din zece”90. Textul lui Gruneweg e o mărturie în plus care atestă deprecierea puternică a monedei otomane în ultimele decenii ale secolului XVI91.

Descrierea Moldovei Trecând Nistrul din Podolia, Gruneweg constată că la Hotin

începe o altă ţară „care e Moldova, care aici în Polonia e numită Valahia şi pe care cărţile o numesc Valahia, ceea ce înseamnă că acea parte dinspre Ungaria este denumită iarăşi Moldova”92. Autorul continuă astfel descrierea Moldovei: „Această ţară are o păşune mare căci este în cea mai mare parte doar câmpie, de aceea oferă aproape lumii întregi vite, de pe urma cărora locuitorii îşi au întreaga hrană şi este un popor bogat. Şi deşi unele locuri suferă de lipsa lemnului, încât trebuie să facă focul cu balegă uscată, pe care fiecare o adună cu hărnicie de pe urma vacii sale, totuşi are pretutindeni cele mai frumoase poduri din lemn, spre deosebire de Polonia care le are pe cele mai rele, deşi se află în pădure. Ţara este numai deal şi vale, care însă, cum am spus, sunt fără păduri majoritatea; are un pământ uscat. Aici nu sunt mlaştini sau câmpii apoase ca în Polonia. Nu are dealuri straşnice, ci doar mijlocii şi foarte încântătoare. Rar are pace şi în permanenţă e jefuită din toate laturile, din care pricină se iscă apoi o mare vărsare de sânge, însă unde a avut loc o bătălie mare, câmpul este marcat cu un astfel de stâlp, în locul crucii; asemenea stâlpi

90 Ibidem, p. 695-696. 91 Pentru circulaţia monetară în Transilvania, Ţara Românească şi Moldova,

vezi Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările române în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1996; Octavian Iliescu, Istoria monetei în România (c.1500 î.e.n.-2000). Cronologie-Bibliografie-Glosar, Bucureşti, 2002.

92 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 700.

Page 225: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

228

se pot vedea des, mai ales unde a căzut o persoană de vază”93. În desenul alăturat textului autorul redă un astfel de stâlp comemorativ, care avea în partea superioară un brâu cu ornament.

Călătorul nu uită să laude calităţile apei Prutului, care chiar tulbure fiind „totuşi, dacă stă un pic liniştită într-un vas, curând devine limpede şi este cea mai sănătoasă apă de băut. S-a dovedit că pe cântar, faţă de celelalte ape, este cea mai uşoară”94. Nu putem să nu observăm cât de mult se aseamănă această apreciere cu cea făcută mult mai târziu de Dimitrie Cantemir. Potrivit acestuia Prutul „are cea mai uşoară şi cea mai sănătoasă apă dintre toate cele pe care le cunosc, deşi, datorită nisipului pe care îl duce cu sine, pare mai tulbure. Totuşi, acesta, de-i păstrat într-un vas de sticlă, se duce la fund şi lasă o apă foarte limpede. Am făcut acest experiment pe când ne aflam în Moldova şi am găsit că o măsură de o sută de dramuri era mai uşoară cu treizeci de dramuri decât aceeaşi cantitate de apă luată din alte fluvii”95.

Locuitorii ţării preparau brânză şi caş pe care le păstrau în piei cu păr, netăbăcite. Aflăm că brânza păstrată în acest mod era cunoscută şi la Provadia în Bulgaria, sub însăşi denumirea românească96. Moldova, observă autorul, avea foarte multe oi; nu lipsea nici cultivarea grânelor97. În satele moldoveneşti călătorii puteau servi băuturi. Potrivit autorului „berea valahă nu este niciodată limpede, de parcă ar fi sora Prutului şi vinul este acru, însă ambele nu sunt neprielnice consumului. Se mai prepară aici un delicios mied tare, care nu e fiert ci doar ars, de aceea nu-l capătă oricare”98. Autorul face constatarea că în satele de pe valea Ialpugului dispar berea şi miedul, în schimb se găsea vin bun turcesc99. La Dunăre era o foarte mare bogăţie de peşte care ajungea sărat şi uscat în Polonia şi în alte locuri mai îndepărtate. Gruneweg notează că „pescarii dau deseori pentru un gros de pâine patru chiar cinci crapi enorm de mari, al căror cunoscător în Danzig i-ar da pe trei taleri. Eu însumi cu propria mână am sărat acolo odinioară scrumbii lungi de două palme”100. Vitele din Moldova exportate la Liov ajungeau, conform sursei, până în Italia. În

93 Ibidem, p. 706. 94 Ibidem, p. 709. 95 Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării, p. 146. 96 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 710, 733. 97 Ibidem, p. 980. 98 Ibidem, p. 710. 99 Ibidem, p. 711. 100 Ibidem, p. 712.

Page 226: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

229

Polonia se importa şi vin din Moldova. La Liov soseau negustori atât din Moldova cât şi din Ţara Românească101. Moldova avea relaţii comerciale însemnate şi cu oraşul Cameniţa, reşedinţa Podoliei, cu care se învecina îndeaproape. Potrivit lui Gruneweg în acest oraş „vin zilnic la târg o mulţime de valahi cu nevestele lor”102. Autorul semnalează prezenţa unor caravane din Valahia în Peninsula Balcanică, bunăoară la Adrianopol103. Nu lipseau pe această rută nici cărăuşii moldoveni. Gruneweg notează că la 25 iulie 1586 cărăuşii moldoveni au preluat la Provadia mărfurile caravanei de la colegii lor bulgari pe care le-au transportat până la Hotin la Nistru, unde au sosit la 21 august104. Autorul surprinde întâlnirea dintre caravană şi sătenii din Moldova: „ [...] de îndată ce ţăranii şi ţărăncile află de [venirea] unei caravane, se împodobesc cu hainele lor de sărbătoare, prind fuiorul la cingătoare (inclusiv bărbaţii), merg şi stau la drum cele care torc lână şi tot ce au în casă de vânzare aduc cu ei. Aici ar fi o ruşine ca vreuna să meargă prin sat fără a toarce ”105.

Probabil cele mai valoroase informaţii transmise de autor sunt cele etnografice. Gruneweg descrie diverse etnii acolo unde le întâlneşte întâia oară: pe armeni la Liov, pe români la Hotin, pe tătari la Congaz şi pe bulgari la Ušanli. Potrivit sursei, după trecerea Nistrului „am urcat dealul spre oraşul Hotin, care se află cam la jumătate dintr-un sfert de milă distanţă de cetate. Acesta e ca un sat, se află deschis, aproape de tufe, pe un pământ măcinat. Casele au o construcţie în faţă, ca pe vremuri la Danzig în Hoppenbruche, unde poate sta căruţa la adăpost pe ploaie. Totuşi, în faţa casei nu se poate merge ca în oraşele poloneze căci de ambele părţi ale uşii se află o masă care este aşa de îngrădită, încât se intră prin mijlocul uşii, astfel încât cei care stau în dosul mesei să aibă linişte. Casele sunt foarte mici şi sunt construite numai din lemn, unse cu lut, dar ei locuiesc foarte curat. Ei văruiesc casele înăuntru şi în afară, ori de câte ori observă că se murdăresc câtuşi de puţin. Rar se vede aici o casă acoperită cu şindrilă, toate sunt acoperite cu paie. Din cauza focului o casă se află la distanţă de alta, astfel că între ele ar mai fi avut loc una; şi toate sunt împrejmuite cu un gard. Din casă se intră prin două uşi faţă în faţă în odaia unde se află o frumoasă sobă cu cahle, cu care ei încălzesc

101 Ibidem, p. 653-654. 102 Ibidem, p. 695. 103 Ibidem, p. 764, 792. 104 Ibidem, p. 1046, 1049. 105 Ibidem, p. 710.

Page 227: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

230

odaia şi pe care fierb şi prăjesc după nevoie. Astfel de sobe există şi în Rutenia ici şi colo, mai cu seamă în Liov, pentru că sunt un lucru foarte comod. Odaia întreagă, împreună cu grinda sunt văruite, în spatele mesei sunt atârnate covoare turceşti şi în rest, de jur-împrejur, încăperea e împodobită cu cositor şi oale turceşti. Pe masă şi pe bancă alte covoare. Dincolo de odaie e o cămară de unde porneşte până la sobă o laviţă după obiceiul turcesc, pe care o folosesc încă în vremea de azi armenii din Rutenia, dar tot mai puţin. Laviţa e un pat care e astfel ridicat de la pământ, după felul unei mese de atelier după cum obişnuiesc să aibă meşteşugarii noştri. În timpul zilei ei împodobesc astfel laviţa: ei întind deasupra covoare care ajung până la pământ, este asemeni băncilor, se poate şedea pe ea dacă se vrea şi fiindcă e şi lată poţi să te întinzi dacă vrei. Cu toate acestea valahii folosesc bănci şi mese lungi, dar turcii n-au în rest nici-o masă pentru a mânca în afară de laviţă, pe care se suie, îşi adună frumos picioarele sub ei, se aşează, mănâncă, socotesc sau poartă discuţii”106.

Alăturată textului e schema locuinţei cu numărul şi explicaţia fiecărei părţi componente, după cum urmează: „1. cămara, 2. odaia, 3. casa, 4. în faţa casei de fiecare parte a uşii câte o masă, şi aceşti ochişori mici semnifică stâlpii care susţin acoperişul, 5. laviţa, 6. soba, în care arde focul. Cele două punctişoare dinainte semnifică două fiare care susţin turnul deasupra căminului pe care se găteşte, 7. mesele”107. Nu lipseşte desenul laviţei folosite de turci (fig. 1).

După o prezentare a rolului laviţei la turci şi la armeni, Gruneweg continuă cu descrierea locuinţei româneşti: „În ceea ce priveşte casele, de unde am început, poţi să le înţelegi forma din acest desen. Cruciuliţa semnifică locul de unde începe gardul, care leagă casele împreună, la care este şi o poartă după cum se obişnuieşte la sate. În rest casa are curte suficientă, grădină, staul pentru vite, şi fiecare stă aparte, încât toate construcţiile pot fi înconjurate. Şi ceea ce am spus acum despre casele din Hotin, trebuie înţeles pentru toate oraşele din Valahia şi Moldova”108. Din desenul autorului reiese că în faţa intrării în casă se afla un cerdac sprijinit pe patru stâlpi de lemn care formau arcade în partea superioară. Printre cei doi stâlpi centrali se asigura accesul spre uşa casei. Spaţiul dintre ceilalţi doi stâlpi şi colţurile casei era închis prin câte-o balustradă joasă

106 Ibidem, p. 701-702. 107 Ibidem, p. 702. 108 Ibidem, p. 703-704.

Page 228: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

231

de lemn asigurată cu scânduri, dispuse vertical. În aceeaşi imagine se zăresc mai multe ferestre: una mare, aproape de uşa casei, alta de aceeaşi dimensiune, precum şi alte cinci mai mici în peretele lung al locuinţei. Deasupra cerdacului, pe acoperiş, se vede înălţându-se un bold de coamă, cel mai probabil de lemn, care se termină ascuţit, asemeni unui vârf de suliţă. Acesta avea desigur rol ornamental. În partea opusă a acoperişului pare să se sugereze existenţa unui horn. Gardul care delimita gospodăria pornea de la colţul casei, nu de la stâlpul din faţă care susţinea cerdacul. Se observă poarta de la gard, închisă în partea de sus. Nu este clar dacă lângă gard sau casă este un copac sau o troiţă (fig. 2).

Şi alte surse descriu casele moldovenilor. La mijlocul secolului XVI, Anton Verancsics scria despre acestea că sunt „puţin ridicate de la pământ şi făcute din lemn, lipite cu lut şi acoperite cu paie sau stuf”109. O simplă privire asupra rezultatelor etnografiei moderne110 ne permite să sesizăm cât de multe asemănări se regăsesc peste timp în specificul casei moldoveneşti descris de Martin Gruneweg. Să observăm şi o deosebire importantă: în locuinţa urbană de secol XVI din cerdac se intra direct în casa curată (haus, în text) şi de acolo în odaia (stube, în text) unde era soba şi laviţa. Odaia era între casa curată şi cămară (kamer, în text), fapt ce sugerează că în perioada veche rolul odăii curate nu era cel distinct de mai târziu. Această dispunere veche a camerelor nu se mai regăseşte în casele basarabene din secolele XVIII şi XIX.

Autorul trece apoi la descrierea edificiilor de cult: „În Rutenia bisericuţele din sate sunt după această formă, foarte mici şi lungi, totuşi împodobite cu o cruce mare, şi ele au o înfăţişare care întrece alte clădiri; au şi un turn-clopotniţă căptuşit cu scânduri. Însă valahii au la sate astfel de capele, încât dacă stai înăuntru pălăria se freacă de grinzi şi cel care merge la uşi trebuie să se aplece cum se cuvine Domnului nostru, şi nu are altă lumină decât prin uşiţă. În oraşe, bisericile lor sunt după înfăţişarea alăturată de lemn sau de piatră, dar la Hotin nu există nimic de zid. Copacul cu clopotul se găseşte în curtea bisericii. Sau după cum e în imaginea cealaltă, care are un astfel de fundament cum e mai jos, ei înalţă astfel de bisericuţe mai ales de zid, după cum se vede din celălalt grund. Înainte de a suna clopotul ei bat o vreme într-o scândură de stejar după felul în care doi oameni bat fierul împreună. Scândura atârnă de peretele

109 Călători străini, vol. I, p. 404. 110 Maria Bâtcă, Dimensiunile spirituale ale Basarabiei, Bucureşti, 1998,

p. 101-134.

Page 229: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

232

bisericii, după cum vezi, şi când bate în ea, el împinge doar cu ambele mâini împrejur de perete de care e atârnată la două palme. În lungime e cât îşi poate întinde ambele mâini un om zdravăn, după aceasta poţi înţelege uşor lăţimea şi grosimea din desenul alăturat.

Şi rutenii au o astfel de scândură dar nu bat în ea decât în joia mare şi în următoarele două zile şi [fac acest lucru] cu ciocane, nu cum împing aceştia. Şi acest neam are în bisericile sale un fier asemănător acestei scânduri şi la care cântă ori bat la marile sărbători. Vedeţi-i pe greci, care nu se socotesc nebuni, cu toate că nu ţin de Biserica Romană, totuşi folosesc şi-şi învaţă adepţii cu astfel de ceremonii care sunt asemănătoare celor romane. Acest neam nu cunoaşte deloc ce este credinţa Tatăl Nostru sau Apostolul însă simbolul niceean îl rostesc în chip obişnuit. Există şi mănăstiri în Valahia. În bisericile valahe cântă totul în limba slavă deşi nu înţeleg un cuvânt din aceasta, precum la noi călugăriţele”111.

Mai multe desene însoţesc descrierea lui Gruneweg. Din desene se observă clar diferenţa între biserica ruteană şi lăcaşele de cult româneşti. Biserica ruteană se remarcă prin înălţimea turlelor, mărimea crucilor de deasupra, sub care se vede semiluna. Al doilea desen reprezintă modesta biserică de sat românească, care are două cruci deasupra. Sunt redate apoi două biserici româneşti de oraş. Prima are un pridvor; sunt trei cruci deasupra edificiului acoperit cu şindrilă. Pe un suport de lemn din curtea bisericii se găsea clopotul. A doua biserică de piatră are clopotniţa anexată pe latura de vest iar în partea opusă, spre răsărit se vede absida altarului care dispune de câteva ferestre înguste. Pe latura de sud se zăresc trei ferestre; sub două din acestea se găseşte atârnată toaca. Acoperişul este din acelaşi material ca la construcţia precedentă (fig. 3). Sub aceste desene sunt alte trei: două planuri de biserică şi reprezentarea toacăi.

După descrierea casei şi a bisericilor, autorul înfăţişează locuitorii şi portul lor: „În rest este un popor frumos în această ţară, care are propria limbă, aproape ca italiana, întrucât sunt o ceată alungată din Italia. Nu sunt grosolani la înfăţişare, atât cei de la sate cât şi cei de la oraşe. Au un frumos port respectabil după felul polon dar întrucâtva diferit. Ca să-ţi dau un exemplu: acesta are pe cap părul tăiat rotund cum poartă de obicei italienii sau germanii, nu tund părul ca polonii, în acelaşi păr rotund bărbierul face doar o tăietură cu foarfece, care merge în dosul capului

111 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 704.

Page 230: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

233

împrejur de la o ureche la alta, precum cununa unui călugăr. Sub această tăietură nu se arată nimic gol căci se pare că e îndesată în păr pălăria. Şi au aceasta ca semn distinctiv din porunca preoţilor lor şi după cum afirmă alţii, ei o poartă ca pocăinţă. Pe cap poartă o bonetă poloneză sau o astfel de pălărie după cum se vede în desenul alăturat. Deasupra se află o placă rotundă roşie sau de altă culoare, iar de jur-împrejur e garnisită cu ţesătură de găitan negru sau de culoarea unghiei. La cămaşă ei poartă un guler italienesc care ajunge până la umeri şi atârnă în faţă de sus în jos până pe piept şi este din belşug brodată cu mătase de mai multe culori. Iar surtucul este lung până peste genunchi şi fără guler, iar în picioare [au] fixate ciubote galbene sau roşii. Nu-mi amintesc să-l fi văzut pe vreunul în papuci, ci toţi în ciubote. Surtucul care îi cuprinde de jur-împrejur este o manta poloneză cu un guler mare atârnat şi cu mâneci lungi. Ei exersează cu sabia şi cu arcul. Ei atârnă la nasturii argintii ai celor două haine, un cuţit împodobit cu argint şi poartă cu plăcere inele pe degete. Când sunt bucuroşi fac un dans rotund care se desfăşoară cu cinste, fără râs, fără sporovăială şi sar exact după cadenţă. Pentru că au case înguste dansează pe uliţă. Unul îl apucă pe altul de mână împrejur câte un bărbat şi o femeie şi astfel fac o roată mare. Şi au o bucurie atunci când dansează cel mai bine şi unul dintre ei le dă semnalul să sară astfel: Huţhuţhuţ, la ultimul huţ sar toţi ca unul cât de sus pot. În timpul săriturii unul aruncă o măciucă sub cei care dansează, adică se înţelege sub picioarele lor; deci fiecare ţară are obiceiul său.

Şi portul femeilor este curat. Toate umblă ca bărbaţii cu ciubote. Au straie frumoase de mătase încreţite de la gât până la gambe cu mâneci jumătate, adică mâneca până peste cot, frumos tivite, haina este decoltată rotund pe umeri şi sus e pusă împrejur o garnitură cu aur şi perle. Din aceasta se iveşte cămaşa până sub gât, care în locul gulerului e cusută de lăţimea unui deget cu aur şi mătase şi are mâneci încreţite, ele poartă de asemenea şi lanţuri aurite, salbe, brăţări, mărgean. Astfel e podoaba capului. Ele îşi netezesc plat părul sub ele din creştet până în dosul urechilor şi îl coboară şi ceva mai jos ca fruntea să fie acoperită, apoi îşi fac ca o coroană de năframe pe care o pun deasupra, însă coroana o fac astfel. Au o maramă din cel mai frumos postav de Louvain pe care îl pun în patru, încât rămâne lat de patru degete. Ele îl pun egal împreună şi îl răsucesc pe o garnitură gata pregătită. Răsucesc în lăţime de şase degete, de fiecare dată cu un fir de pai mai sus şi capătul îl prind cu un ac mare de gămălie din argint de care atârnă o podoabă mică pe care o pun deasupra

Page 231: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

234

urechii drepte. Oamenii tineri vâră şi deasupra amintitului ac o floricică sau o frumoasă ierbuşoară. Pe dinăuntrul acestei coroane, întrucât se zăreşte părul capului, împodobesc de jur-împrejur cu agrafe frumoase. În ambele urechi poartă şi astfel de podoabe. Haina care le cuprinde este o mantie poloneză. Fecioarele poartă peste o cosiţă cu moţ lung, un cilindru mic din catifea neagră sau dintr-o agrafă lucrată care se aşează împreună pe cap ca o pălărie episcopală şi deasupra ele aşează o cunună care atârnă în spate. Dacă una [dintre ele] a fost deja promisă aceea poartă pe capul gol o cunună întinsă din pene de păun”112.

Gruneweg redă prin desen şase elemente de port cu care locuitorii îşi împodobeau capul: o pălărie bărbătească de formă cilindrică, două coroane din postav răsucit (din care una are prins în partea superioară un ac de gămălie cu podoabă), un cilindru de catifea neagră purtat de fetele nemăritate, o cunună deschisă, formată din pene de păun, simbol al fetei logodite şi un cercel113. Aceste elemente se regăsesc cu foarte mici modificări în portul feminin din Basarabia, înfăţişat în cercetările etnografice din secolul XIX şi XX114. Cercelul cu verigă semicirculară are ca ornament un ciorchine de strugure. Această piesă prezintă o asemănare semnificativă cu podoabe găsite în tezaurul de la Bălţaţi, judeţul Vaslui, care datează din a doua jumătate a secolului XVI115. Cilindrul purtat pe cap de fetele nemăritate se regăseşte şi în portul săsesc116.

Coroanele din postav răsucit descrise de Gruneweg sunt văzute şi de francezul François de Pavie în Moldova anului 1585. Acesta scria că pe cap femeile „aşează o roată mare făcută din benzi de pânză strâmte de două degete, îndoite una peste alta (în felul în care negustorii îşi învălătucesc panglicile lor sul) până la mărimea unui ciur, pe care-l împodobesc pe deasupra după starea lor”117.

112 Ibidem, p. 705-706. 113 Ibidem. 114 Maria Bâtcă, Dimensiunile spirituale, p. 137-167. 115 Ruxandra Alaiba, Tezaurul medieval de la Bălţaţi, com. Tătărani, jud.

Vaslui, http://www.medievistica.ro/texte/arta/orfevrarie/tezaur_baltati/tezaur_baltati.htm (accesat la 14 aprilie 2009).

116 Adolf Schullerus, Scurt tratat de etnografie a saşilor din Transilvania, Bucureşti, 2003, p. 76-77.

117 Călători străini, vol. III, ed. Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971, p. 183. Potrivit lui François de Pavie acest obiect de port a fost însuşit şi de ţigăncile din ţară.

Page 232: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

235

Micul tratat de etnografie românească realizat de Martin Gruneweg impresionează prin răbdarea autorului de a descrie în detaliu lucruri care i-au interesat mai puţin sau deloc pe alţi călători străini. Putem spune că prin vechimea şi bogăţia de informaţie etnografică lucrarea lui Gruneweg nu are egal în vremea sa. Cu siguranţă specialiştii etnografi vor găsi în textul acestui autor un reper important pentru propria disciplină.

Lucrarea lui Gruneweg conţine informaţii interesante despre aşezările şi monumentele Moldovei. Aşezările le împarte în două categorii: oraşe şi sate. Doar şase aşezări sunt considerate oraşe: Hotin, Cernăuţi, Ştefăneşti, Iaşi, Vaslui şi Bârlad. Sunt considerate sate: Focşani, Tecuci, Tintul, Ţuţora118 şi alte câteva localităţi.

La Hotin autorul a fost găzduit noaptea în două case şi după cum am văzut, descrie cu lux de amănunte locuinţa, lăcaşurile de cult şi portul locuitorilor. Despre Cernăuţi spune doar că se află pe un loc măcinat şi că acolo se plătea vama. Oraşul Ştefăneşti se afla „lângă un lac mare într-un câmp întins şi foarte plat. Este relativ mare şi după felul ţării un oraş bun, plin de oameni bogaţi şi săraci”119. Iaşi-ul „este capitala întregii Valahii, şi se află într-un câmp întins, aproape rău. Are locuitori bogaţi [şi] săraci şi uliţe lungi şi late. În piaţă se află după felul ţării o biserică mare şi bine zidită, în parte acoperită cu plumb. Are de altminteri [şi] alte biserici mici de piatră. Armenii şi catolicii noştri îşi au aici bisericile lor şi chiar şi turcii îşi au mecetul lor. Nu departe de biserica mare, lângă un frumos lac mare are o curte bine zidită în care locuieşte principele (sau voievodul ţării)”120. Informaţia despre mecetul otoman e probabil eronată. Gruneweg mărturiseşte că a mers la biserica cea mare din piaţa Iaşi-ului121. În acelaşi oraş autorul aminteşte existenţa unui han şi laudă dibăcia unui bărbier122. Biserica mare din piaţă văzută de autor este cea cu hramul Sf. Nicolae Domnesc, înălţată de Ştefan cel Mare în 1491-1492. Ea se afla într-adevăr în apropierea curţii domneşti, aceasta din urmă fiind zidită de Alexandru cel Bun şi extinsă de Ştefan cel Mare. Biserica a fost parţial acoperită cu plumb probabil în urma refacerii din secolul XVI. Biserica armenească cu

118 Pentru aceste probleme vezi Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe,

p. 179, 206-207, 244-247, 253-256, 298-299, 317-318, 325-329. 119 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 781. 120 Ibidem, p. 782. 121 Ibidem, p. 789. 122 Ibidem, p. 791, 950.

Page 233: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

236

hramul Sf. Maria e atestată în secolul XIV123. Populaţie catolică exista în oraş în secolul XV124.

Potrivit autorului, oraşul Vaslui e situat „pe un deluşor, are în piaţă două biserici de lemn, pe deasupra în oraş este o biserică de piatră împreună cu o curte în cea mai mare parte de piatră. Locuiesc aici şi saşi şi armeni”125. Mărturia autorului dovedeşte clar că în oraş exista o curte domnească cu biserica ei. Biserica curţii domneşti cu hramul Sf. Ioan a fost ctitorită de Ştefan cel Mare în 1490126. Bârladul se găsea „în şes; după felul ţării este bine clădit. În piaţă se află o biserică de piatră frumos pictată în interior şi exterior cu tot felul de vieţi de sfinţi; de la turnul clopotniţei până sub clopotele sale erau doar 15 trepte”127. Biserica descrisă de autor trebuie identificată cu Biserica domnească; aceasta datează din a doua jumătate a secolului XV, după cum au dovedit cercetările arheologice din 1976128. Prezenţa picturii exterioare129, neatestată de altă sursă, este un indiciu în plus că edificiul de cult a fost ctitorit în epoca lui Ştefan cel Mare, poate chiar din iniţiativa acestuia.

Gruneweg consacră câteva rânduri şi cetăţii Hotin, care se afla aproape de apele Nistrului. Potrivit sursei, „cetatea e mică, totuşi puternic fortificată; se găseşte pe o stâncă înaltă, atât de izolată de celelalte dealuri, încât se ajunge la ea pe un pod înalt, zidit în partea de jos. În rest are o formă ca o sobă cu turnuri, însă din această sobă mică o mare călărime a biruit contra oştilor unui popor”130.

La 12 iulie 1583 Gruneweg trece Prutul la Ţuţora pe un pod clădit pe bărci. Autorul notează că „principele valah împreună cu întreaga curte şi-a ridicat aici corturi, pe celălalt mal al apei, în câmp, şi curtea s-a aflat

123 Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri până la 1821, Iaşi, 1974, p. 37-41, 44-53.

124 Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon (red.), Istoria oraşului Iaşi, vol. I, Iaşi, 1980, p. 75-76.

125 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 873. 126 M. Berza (coord.), Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din

timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 87. 127 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 873. 128 Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor

medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 84; Oltea Răşcanu-Gramaticu, Istoria Bârladului, vol. I, [Vaslui], 1998, p. 62, 159, 175-176.

129 Petre Ş. Năsturel, Preluarea picturii exterioare bizantine în Moldova în vremea lui Ştefan cel Mare, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine, Suceava, 2004, p. 455-476.

130 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 701.

Page 234: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

237

aici întreaga vară”131. La 17 octombrie 1585, trecând din nou pe la Ţuţora, el remarcă faptul că atunci erau pustii colibele din tufe de pe locul unde fusese curtea domnească132. Opţiunea lui Petru Şchiopul pentru „tabere de câmp” atestate în ultima sa domnie se explică prin teama de ciumă133.

Martin Gruneweg menţionează aproape de Iaşi, pe un deal, „o biserică de piatră a unei mănăstiri de lemn” identificată de editoarea lucrării cu mănăstirea Aroneanu, ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu134.

Pe lângă moldoveni autorul aminteşte existenţa altor etnii în ţară. Grecii sunt pomeniţi în legătură cu vămile şi în comerţ. Armenii locuiau în Iaşi şi Vaslui. În primul oraş aceştia aveau, potrivit sursei, biserică. La Vaslui erau şi locuitori saşi. Catolici germani şi poloni sunt menţionaţi ca locuitori ai ţării, ultimii în mod cert la Iaşi. În capitala Moldovei catolicii aveau biserică135. În două rânduri sunt menţionaţi ţiganii, de fiecare dată în context negativ. Autorul notează că la 4 septembrie 1583, pe când înnoptau dincolo de Prut, „s-a târât pe burtă un ţigan spre caravană şi fără îndoială ar fi produs pagubă dacă nu mi-aş fi dat seama”136. La 18 august, înainte de răsăritul zilei cu două ore, un alt ţigan s-a strecurat într-o căruţă şi „a tăiat un balot cu mătase şi arunca din căruţă librele într-o parte a drumului pe care intenţiona apoi să se întoarcă şi să le culeagă. Dar s-a observat, s-a trimis îndărăt să fie adunată mătasea şi hoţul a fost dus legat de gât cu un lanţ în spatele căruţei până la Ştefăneşti, la halta de nutreţ, unde a fost bătut puţin şi apoi eliberat”137.

Descrierea Ţării Româneşti În lucrarea lui Martin Gruneweg Ţara Românească spre deosebire

de Moldova are parte de o descriere mult mai puţin amănunţită. Potrivit autorului, Moldova deşi se aseamănă în toate cu vecina ei, totuşi i se pare a fi „în toate ceva mai bine, în privinţa bogăţiei, a obiceiurilor, a construcţiilor, şi are şi un principe osebit”138.

131 Ibidem, p. 791. 132 Ibidem, p. 950. 133 P. Cernovodeanu, P. Binder, Cavalerii apocalipsului, p. 57. 134 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 782; despre biserica înălţată de

Alexandru Lăpuşneanu, vezi D. Bădărău, I. Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 45, 158-159. 135 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 782, 873, vol. 3, p. 1256,

1270. 136 Ibidem, vol. 2, p. 794. 137 Ibidem, p. 1048-1049. 138 Ibidem, p. 871.

Page 235: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

238

În Ţara Românească autorul aminteşte trei oraşe: Bucureşti, Buzău şi Floci. Sunt considerate sate Râmnicul Sărat şi Focşani. La Bucureşti Gruneweg nu ajunge dar menţionează că acolo se percepea vama în bani139. Floci e considerat „un oraş bun şi relativ mare, care se află lângă Dunăre într-un câmp deschis, printre grădini frumoase. Are câteva biserici de piatră şi în spatele oraşului, pe un deal, o vestită mănăstire de piatră”140. Mănăstirea Ghidiliţi, ctitorie domnească cu hramul Sf. Nicolae, situată la trei kilometri spre vest de oraş141 e cel mai probabil cea la care face referire sursa. Este cea mai veche menţiune a aşezământului monahal (1584).

Oraşul Buzău se află lângă apa cu acelaşi nume. Urbea era considerată „una din cele mai distinse”. Avea câteva biserici de piatră „între care una cu un vârf, cealaltă cu două vârfuri. În afară de moldoveni au aici bisericile lor armenii şi saşii”142. Ultima informaţie a autorului este eronată deoarece în acest oraş n-au existat biserici armeneşti şi săseşti. Aici e evidentă confuzia cu situaţia din Moldova, unde într-adevăr coexistau în mediul urban edificii de cult ale acestor etnii. În Buzău existau câteva edificii de cult ortodoxe143.

La 7 iulie 1584 caravana părăseşte Buzăul şi trece prin câteva sate. Drumul continuă ziua următoare „printr-un sat în faţa bisericii căruia se afla o cruce cioplită dintr-o piatră albă, înaltă cât doi oameni şi în partea dinspre biserică este incizată peste tot cu scriere valahă şi jos [este] un bărbat călare pe cal”144. În desenul alăturat textului Gruneweg reproduce crucea pe care se zăresc caractere chirilice iar în partea inferioară un călăreţ. Considerăm că aşezarea descrisă de autor, pe care o califică drept sat, este de fapt oraşul Râmnicul Sărat, iar biserica de piatră era cea cu hramul Preacuvioasa Parascheva, înălţată de Ştefan cel Mare pentru a comemora luptele purtate în Ţara Românească. Alexandru Lapedatu consideră că monumentul ar fi fost înălţat în vremea lui Radu

139 Ibidem, p. 982. 140 Ibidem, p. 871. 141 Anca Păunescu, Informaţii documentare privind aşezămintele religioase de

la Oraşul de Floci, în „Muzeul Naţional”, t. XIII, 2001, p. 16-17. 142 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 872. 143 Dimitrie Gh. Ionescu, Biserici vechi din oraşul Buzău, în GB, t. XXIV,

1965, nr. 1-2, p. 72-111. 144 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 872.

Page 236: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

239

cel Mare (1495-1508)145. După altă părere, formulată de Sergiu Iosipescu, edificiul ar fi fost ridicat între 1481-1484 când Ştefan ar fi ocupat ţinutul Râmnicului146. Existenţa acelei cruci de piatră a cărei inscripţie comemora probabil luptele purtate de voievodul moldav, nu este înregistrată de alte surse. Sursele referitoare la biserică, puţine şi târzii, nu o înregistrează fiindcă în vremea lor crucea probabil nu mai exista.

Autorul menţionează că a întâlnit pe drumul dintre Floci şi Buzău un sat care avea pe o înălţime o fortificaţie cu locuri de tragere şi dispunea de şanţuri adânci de apărare. În alt sat observă că fiecare casă dispunea de câte o fântână cu găleată147.

Descrierea Dobrogei În lucrarea lui Martin Gruneweg un loc important îl ocupă

descrierea Dobrogei otomane cu oraşele, satele şi monumentele ei. Trecând Dunărea, autorul semnalează că la Isaccea începea Imperiul otoman. Pe Dunăre, în acest segment nordic, era, potrivit autorului, „graniţa creştină”148.

Cinci oraşe sunt amintite de autor în acest teritoriu: Isaccea, Babadag, Karasu, Hârşova şi Bazargic.

Sursa menţionează că oraşul Obluciţa era numit de turci Isaccea şi se afla chiar pe malul Dunării, unde apa era foarte adâncă. Autorul notează: „se coboară din şeici direct în bazar, care înseamnă piaţă. Aici am văzut primul mecet, acesta e o biserică turcească, pe care la coborâre o aveam foarte aproape în partea stângă [ca] în imaginea alăturată. Această biserică stă pe o stâncă şi e de piatră şi în spatele ei e o baie, în rest oraşul are numai construcţii de lemn după maniera valahă. Are mulţi turci dar şi mai mulţi valahi. Aici la târg sosesc corăbii din mare. De la acest oraş începe un pământ frumos, în jurul său sunt tufe şi pădure îndeajuns, dealuri încântătoare, înalte, dar nu abrupte. De pe un deal, în stânga, nu departe de oraş, se vede în depărtare un atât de frumos deal înalt şi pleşuv, încât nu are egal în frumuseţe. Despre acest deal este răspândită legenda

145 Alexandru Lapedatu, O biserică a lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, în BCMI, an III, 1910, nr. 3, p. 107-109.

146 Sergiu Iosipescu, Vrancea, Putna şi Basarabia – contribuţii la evoluţia frontierei sudice a Moldovei în secolele XIV-XV, în Închinare lui Petre S. Năsturel la 80 de ani, volum îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu şi Gheorghe Lazăr, Brăila, 2003, p. 212-213.

147 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 872. 148 Ibidem, p. 712-713, 789.

Page 237: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

240

că un stăpânitor a poruncit oastei sale ca la întoarcerea peste Dunăre, după încheierea războiului, fiecare din acea mulţime să aducă o torbă (aceasta e un săculeţ de pâine) de pământ. Astfel, vroia să arate numărul mare al oastei sale şi astfel s-a înălţat acest morman. Acest oraş are în rest în jurul său multe vii şi cresc migdale, portocale, rodii şi alte fructe”149. În desenele alăturate autorul redă geamia din oraş (fig. 4) şi dealul cu legenda. Trebuie observat că Gruneweg foloseşte termenul de mecet pentru toate edificiile musulmane de cult. Evident aici e vorba de o geamie. Autorul menţionează că au plătit vama de îndată ce caravana a ajuns în oraş150.

Gruneweg descrie în amănunt baia din Isaccea al cărei oaspete a fost la 12 ianuarie 1586: „Ca să înţelegi forma băilor turceşti vreau să ţi-o schiţez pe aceasta chiar dacă e una dintre cele mai proaste, totuşi e frumos zidită. După cum îţi arată Nr. 1 este un coridor cu coloane frumoase de marmură, sub care poporul se plimbă cu plăcere, joacă şi şah şi zaruri, de aceea se vând în chip obişnuit în jurul băilor tot felul de mici delicatese. Pe urmă, după cum arată Nr. 2, se intră într-o încăpere mare, frumoasă, care este boltită înalt şi are de ambele laturi ferestre lunguieţe dar foarte înguste; prin acestea construcţia capătă lumină îndeajuns. Sub aceste ferestre se află laviţe sau bănci foarte late la care se urcă pe câteva trepte. Pe aceste laviţe se află rogojini frumoase pe care se aşează poporul şi se dezbracă şi îmbracă. Deasupra laviţelor sunt stinghii pe care îşi atârnă oamenii hainele lor. În acest caz turcii sunt mult mai vrednici decât moscoviţii sau valonii căci îşi leagă în jurul lor prosoape care îi acoperă de la cingătoare până la picioare. Din această încăpere se intră în odaia băii notată cu Nr. 3. Aceasta este acoperită şi umplută cu pietre frumoase de marmură, adică peretele şi pavimentul. Împrejur sunt cămăruţe de marmură înalte cât un om şi jumătate, neacoperite, doar jos închise rău şi fiecare are uşa ei şi în perete două robinete de alamă din care curge apă caldă şi rece. În aceste camere se spală ei mai fără ruşine. Acolo nu se află nici o bancă pentru transpiraţie şi nici un scaun căci ei se aşează pe pământ când transpiră, când se spală sau sunt tunşi. Sub paviment este soba; de aceea este foarte cald, totuşi astfel potrivit încât într-un colţ e mai cald decât în celălalt. În perete nu se află nici o fereastră, deoarece toată lumina vine de sus prin acoperiş. Întreaga construcţie, dintre cele mai de vază, este acoperită cu plumb şi doar deasupra băii se găseşte un rondel

149 Ibidem, p. 713. 150 Ibidem.

Page 238: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

241

sau un acoperiş în forma unei jumătăţi de bilă, care e plin de găuri rotunde în care sunt puse recipiente mari de sticlă, special pregătite, prin care pătrunde lumina dar folosite obişnuit pentru urinat. O astfel de baie nu cunosc mai aproape de Danzig, decât la circa o milă de Przemißl, în teritoriul guvernatorului de Przemißl. Băieşii însă slujesc astfel încât îl poartă pe câte unul de-a dreptul pe palme”151. În cele trei imagini care însoţesc textul se regăsesc planul, desenul băii şi al sticlei prin care trecea lumina. Această descriere amănunţită a băii din Isaccea este deosebit de valoroasă din punct de vedere cultural-artistic; să reţinem că prin mărturia lui Gruneweg avem cea mai veche menţiune a jocului de şah pe teritoriul ţării noastre (1586).

Despre Babadag autorul afirmă că „este un oraş destul de bun, are mai multe meceturi şi alte clădiri de piatră, în jurul său sunt pretutindeni poduri de piatră. Oraşul se află sub un deal mare care e plin de vii în tot locul, are pe deasupra în jurul său multe grădini pline cu tot felul de plante frumoase. Aici se obişnuieşte ca, la înapoiere, să fie cumpărat săpun şi orez, smochine, stafide, roşcove, tămâie, lână, praf de sulemenit etc. mai cu seamă lucruri grele căci aici se găseşte totul din belşug şi ieftin. N-am fost însă niciodată acolo căci nu mi se permitea să părăsesc caravana”152.

La Karasu autorul observă zidul dărâmat şi şanţul care ar fi, potrivit lui, lung de 30 de mile. Gruneweg afirmă că se vedea cu ochiul liber că oraşul era construit cu material luat din zidul amintit. Autorul continuă: „Este un oraş rău, are case de sat lungi, acoperite cu paie. Mecetul, construcţia cea mai aleasă, în partea de jos este zidit şi apoi acoperit cu scânduri din al cărui vârf, în loc de turn, popa ocărăşte poporul, după cum poţi înţelege din desenul alăturat. Vezi că pe această biserică a lor n-au pus semiluna, după cum e obiceiul şi la sate. La sate obişnuiesc să construiască astfel de meceturi după figura alăturată. Caravana noastră a stat aici lângă două fântâni pătrate, zidite împrejur, late de aproximativ trei paşi şi adânci până la cingătoare care erau foarte harnic făcute din piatră pătrată cu trepte spre apă şi în rest lesnicioase. Şi acolo în interior apa ţâşneşte din pământ. Aici este locul de distracţie al oraşului, de aceea, de îndată ce s-a aflat de sosirea noastră a venit o ceată de turci cu cobzele lor şi cu astfel de fluiere mici din trestie, desenate alături, şi au cântat doar de plăcere, pentru a ne înveseli, arătându-ne că le

151 Ibidem, p. 966-967. 152 Ibidem, p. 717.

Page 239: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

242

suntem bineveniţi, apoi cei mai de vază au fost invitaţi la masă, unde ei au stat foarte cuviincios şi s-au purtat foarte cumpătat şi aşa ceva se găseşte în toate oraşele şi satele”153. În imaginile alăturate vedem mecetul din acest oraş, un alt mecet dintr-un sat şi două naiuri.

Hârşova este „un oraş mic, după obiceiul valah sau moldav, şi are în cea mai mare parte moldoveni. Se află chiar lângă Dunăre în jurul unui deluşor pe care se găseşte o mică cetate de piatră, care are doar un zid prost cu turnuri plate şi nu se află nimic în interior, doar vârful mecetului”154. Desenul alăturat textului redă silueta oraşului şi a cetăţii sale. Observăm că oraşul era sub fortificaţia care se afla pe culmea unei stânci abrupte ce străjuia fluviul. Desenul lui Gruneweg aduce mult cu litografia Hârşovei din 1826155.

Bazargicul e considerat un oraş frumos care „avea meceturi de piatră şi pe deasupra case frumoase de piatră acoperite cu olane. Se află în câmp deschis, puţin proeminent. Este în rest deschis şi are împrejur relativ suficiente grădini”156.

Gruneweg îi descrie etnografic pe tătarii din Congaz şi, la limita sudică a Dobrogei, pe bulgarii din Ušanli.

Potrivit sursei, „tătarii locuiesc foarte mizerabil, totuşi nu duc lipsă de hrană. Satele lor, atâtea câte am văzut, se află în câmp întins plat şi au un turc ca stăpân. Casele se găsesc împrăştiate fără nici o ordine, una aici, cealaltă acolo şi fiecare împreună cu curtea sa împrejmuită, după cum vezi în ochişorii alăturaţi. De aceea, când ajungi într-un sat mare necunoscut, nu uşor poţi ieşi din el. Casele lor sunt lungi şi înguste precum cele valahe, însă foarte lungi. Deoarece aici nu prea se găseşte lemn, în locul peretelui fac doar un schelet de lemn pe care îl leagă împrejur cu stuf mare, puternic (care se găseşte aici); deoarece nu se găseşte lut, iau pământul negru amestecat cu balegă de vită şi cu acesta ung pereţii pe ambele părţi. Nu au nici var pentru albire de aceea ung pereţii cu cenuşă umezită ca să devină frumoşi, cenuşii. Tot cu stuf le acoperă şi din desenul alăturat poţi înţelege toate colţurile casei. Cercul din mijlocul odăii este o vatră înaltă de doar o palmă peste care e un horn rotund şi care rămâne rotund, pe deasupra foarte lat, suspendat de grindă, fără nici o proptea. În această vatră tot focul lor îl fac mai mult cu stuf,

153 Ibidem, p. 718. 154 Ibidem, p. 871. 155 I. Barnea, Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. III, p. 384, fig. 119. 156 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 719.

Page 240: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

243

balegă şi iarbă uscată. Într-o parte e aşternută în permanenţă o pătură pentru şezut. Căci tătarii lucrează păturile colorate din care armenii fac saci, în care îşi ţin mirodeniile pe care le vând. Cu acestea, care sunt destul de drăguţe, îşi împodobesc laviţa. Ei fac şi cuverturi, dar în rest se hrănesc cel mai mult de pe urma vitelor. Nu am văzut în satele lor grădini. Deşi am auzit că nu există popor mai murdar între păgâni ca tătarii, între creştini ca moscoviţii, totuşi în jurul lor este destul de curat”157. Alăturate descrierii sunt trei desene lămuritoare. Cel dintâi arată gospodăriile tătăreşti risipite lângă drum; dincolo de drum puţin mai departe se zăreşte Dealul Porcului. Al doilea desen arată locuinţa tătărească iar al treilea schema ei cu denumirea încăperilor. Locuinţa avea trei încăperi: casa (Haus), odaia (Stube) şi cămara (Kamer). Casa se afla între odaie şi cămară şi avea acces exterior prin două intrări aflate faţă în faţă în pereţi diametral opuşi. În ceilalţi doi pereţi erau două intrări dispuse faţă în faţă: una spre cămară iar cealaltă spre odaie. În centrul odăii se găsea vatra iar lângă aceasta era o pătură; lângă peretele opus celui prin care se intra în odaie se afla laviţa.

Autorul continuă apoi prezentarea etnografică a tătarilor: „În nici o naţiune nu este unul atât de asemănător cu celălalt ca la tătari. Ei au faţa lată, ochii mari, rotunzi, care totuşi ies înguşti în afară ca la şopârle. Amestece-se tătarul în oricare popor ar vrea căci va fi recunoscut oricând după oasele proeminente din obraji. Portul şi religia lor sunt la fel ca la turci. În ce priveşte religia sunt în mod sigur mai buni ca turcii. Ei iau doar o soţie, se ruşinează de poznele desfrânate, pe care turcii le preţuiesc ca un lucru frumos, de aceea băieţii nu au a se teme de ei. Se hrănesc cu cai şi cu alte lucruri de care turcii se feresc. În ce priveşte portul, bărbatul şi femeia folosesc aceeaşi îmbrăcăminte, îşi împodobesc capul în chip obişnuit cu un işlic moscovit de vulpe întors, vopsit. Sub această pălărie femeile îşi înfăşoară capul cu năframe albe, care atârnă până pe umeri după cum dealtfel e obiceiul în unele locuri din Polonia [şi] ele merg permanent cu ochii descoperiţi”158.

Cel mai probabil tătarii creşteau vestiţii cai dobrogeni care ajungeau în Polonia, amintiţi de autor. Specifică Dobrogei era şi prezenţa cămilelor159. Gruneweg notează în 1582 că lângă satul tătăresc

157 Ibidem, p. 715-716. 158 Ibidem, p. 716. 159 Cămilele sunt menţionate în secolele XVI şi XVII, vezi Anca Popescu,

Schela Măcin în secolul al XVI-lea (după reglementări comerciale otomane), în vol.

Page 241: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

244

Bazarlykoy (Târguşor) a văzut întâia oară că se ara cu o cămilă albă ca zăpada160.

O informaţie interesantă, care nu se regăseşte în nici o altă sursă, priveşte satul Musabei. Aici, potrivit autorului, erau crescuţi câini de vânătoare şi din aceia mari, care erau apoi duşi în ţări îndepărtate161.

Din specificul provinciei făceau parte şi dervişii din Babadag. Gruneweg a notat că în câmpia dobrogeană a întâlnit la 6 mai 1584 „călugări turci, îmbrăcaţi în alb ca zăpada cu pălării cu opt colţuri şi pe creştet cu o cârpă. Unul dintre ei purta o lampă din mecet şi câteva năframe. Mi-au relatat ai noştri că la ei a fost sărbătoarea Sf. Gheorghe la care ei adună din sate bani de sacrificiu, ca de altfel la noi de Crăciun”162.

Fântânile ocupă un loc important în relatările autorului despre Dobrogea; el desenează şi descrie câteva tipuri diferite. Între acestea un loc aparte îl ocupă fântâna veche aflată în codrii dintre Isaccea şi Cataloi, din a cărei descriere amănunţită rezultă că era un monument deosebit, înălţat de un ctitor bogat163.

Ordinul dominican şi Moldova Încă în 1582 autorul semnalează că dominicanii obişnuiau să vină

în zona Hotinului pentru milostenie164. Sursa înregistrează la 2 octombrie 1599: „În această zi s-a întors acasă părintele Petru Czocher de la principele din Valahia, trimis acolo de provincial împreună cu alţi fraţi. Aceştia s-au înapoiat la noi cu o milostenie bună în folosul construcţiei. Ne-au împărtăşit ştirea îmbucurătoare că amintitul domn, pentru a-şi arăta dragostea faţă de ordinul nostru, ori de câte ori fraţii noştri îl invitau la predică de marile sărbători, venea împreună cu întreaga sa curte, în care se aflau mulţi domni poloni catolici chiar dacă el însuşi ţinea de secta grecească. Şi la sărbătoarea din joia verde a mers în procesiunea Sfintei cuminecături cu lumânarea arzând în mână. Căci grecii, deşi nu au această procesiune, totuşi ei nu o dispreţuiesc, pentru că poartă cuminecătura şi ei,

Miscellanea historica et archaeologica in honorem professoris Ionel Cândea, ed. Valeriu Sîrbu, Cristian Luca, Brăila, 2009, p. 297, 304-305; Călători străini, vol. VI, p. 23.

160 A. Bues (ed.), Die Aufzeichnungen, vol. 2, p. 717. 161 Ibidem, p. 719. 162 Ibidem, p. 851. 163 Ibidem, p. 714-715. 164 Ibidem, p. 707-708.

Page 242: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

245

nu fără deosebită reverenţă şi ceremonii”165. Informaţia dovedeşte prezenţa activă a dominicanilor la Iaşi în vremea lui Ieremia Movilă (1595-1606), care i-a sprijinit, arătând un respect deosebit faţă de confesiunea catolică. Informaţia despre milostenia generoasă oferită călugărilor pentru refacerea conventului dominican din Liov, necunoscută din alte surse, ni-l prezintă pe voievodul moldav drept ctitor sau binefăcător al aşezământului mendicant.

O altă ştire despre această legătură e din 1601: „La 12 aprilie s-a vrut ca eu să merg în Valahia, împreună cu părintele Andrea, un bătrân preot italian, trimis acolo de ordin pentru a primi mănăstirile noastre pe care principele şi episcopul ţării înşişi le-au oferit Ordinului. Episcopul era un italian din Ordinul franciscan. M-am bucurat pentru aceasta, dorind ca de acolo să merg apoi cu bătrânul în Italia, dar am fost prevenit prin vis în legătură cu o astfel de călătorie. De aceea a mers cu el părintele Matheus din Naumburg, şi aceasta pentru limba germană căci catolicii acelei ţări sunt germani sau poloni. Dar nu mult după aceasta, bătrânul şi-a pierdut viaţa într-o încăierare şi părintele Matheus s-a înapoiat cu puţin rezultat”166.

Episcopul catolic al Moldovei este cunoscutul Bernardino Quirini, franciscan conventual, iar părintele Andrea este dominicanul Andrea Bobbi din Faenza (mort în 1604), de la care s-a păstrat un raport despre situaţia bisericii catolice din Moldova, scris la Liov aceeaşi zi de 12 aprilie 1601167. Deci raportul a fost trimis superiorilor înainte de această nouă călătorie a sa în Moldova. Din datele cuprinse în relatarea lui Gruneweg, coroborate cu cele din scrisoarea lui Bobbi, rezultă o imagine mai clară a situaţiei. Andrea Bobbi avea misiunea de a redobândi pentru Ordinul dominican conventurile avute de acesta în Moldova, care îi fuseseră luate ca urmare a prigoanei dezlănţuite cu jumătate de secol în urmă de Ştefăniţă Rareş. E vorba de vechile conventuri dominicane din Siret şi Suceava, care formau contrata Valahiei Mici. Scopul călătoriei celor doi dominicani în Moldova era de a prelua aceste edificii de cult oferite Ordinului de principele Ieremia Movilă şi de episcopul Quirini. Din scrisoarea lui Bobbi reiese că acesta aducea cu acelaşi prilej scrisori de recomandare de la arhiepiscopul din Liov pentru domnul ţării, scrisori

165 Ibidem, vol. 3, p. 1256. 166 Ibidem, p. 1269-1270. 167 Călători străini, vol. IV, ed. M. Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca

Bulgaru, P. Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, p. 188-195.

Page 243: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

246

în care înaltul prelat polon îl ruga să îi ofere episcopului Quirini venituri sigure şi permanente pentru întreţinere. Părintele adus cu el în Moldova, cunoscător al limbilor germană şi polonă, urma să rămână pentru a predica locuitorilor catolici din ţară. Bobbi preconiza în scrisoarea sa înlocuirea preoţilor catolici de mir, care erau însuraţi, cu călugării dominicani din Provincia Sf. Iachint, înfiinţată în 1595-1596 prin desprinderea conventurilor rutene de Provincia dominicană polonă. Recuperarea conventurilor din Moldova ar fi întărit desigur noua provincie a Ordinului. Proiectul Ordinului privitor la Moldova a eşuat şi aşezămintele n-au mai fost recuperate. Motivele acestui eşec rămân a fi încă elucidate.

Aceste surse aruncă o lumină nouă asupra raporturilor dominicanilor cu Moldova în epoca Contrareformei.

Page 244: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Martin Gruneweg prin Moldova, Ţara Românească şi Dobrogea

247

Fig. 4

Fig. 1 Fig. 3

Fig. 2

Page 245: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Alexandru Ciocîltan

248

MARTIN GRUNEWEG’S TRAVELS TO MOLDAVIA, WALLACHIA, AND DOBROUDJA

Abstract

The paper presents Martin Gruneweg’s travels to the Romanian

Principalities of Moldavia and Wallachia, and to the Ottoman province of Dobroudja, in 1582-1586. Gruneweg, a German born in Danzig, came into the service of some Armenian tradesmen from Lwòw in 1582, and accompanied them on six voyages to the Ottoman Empire. In 1588 he renounced Lutheranism to convert to Catholicism, and joined the Dominican Order at Lwòw. He lived as a monk in several Dominican convents in Poland, and died around 1618. His notes, based on his travel journal, were written in German in 1601-1606.

After a short biography of Gruneweg, the paper presents the itinerary and commerce in Moldavia, Wallachia, and Dobroudja, based on the author’s travel notes. Focus is laid on historical geography issues, with an attempt to identify and locate various toponyms mentioned by the German author. Gruneweg also provides information on natural calamities affecting these territories, on commodities exported to the Ottoman Empire and from the Ottoman Empire to Poland, on the customs system, and on monetary circulation.

A distinct section in the present paper is devoted to Gruneweg’s description of Moldavia, Wallachia, and Dobroudja, including the towns, villages and monuments visited by the author. Quite valuable are the ethnographical descriptions of the Romanians and the Tatars.

The final section presents the relations between Moldavia and the Dominican Order.

Page 246: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

ACTUL DE ÎNTEMEIERE AL COLEGIULUI LUI VASILE LUPU DE LA MĂNĂSTIREA TREI IERARHI DIN IAŞI

PETRONEL ZAHARIUC

Una dintre cele mai importante şi discutate fapte din istoria

Moldovei a fost întemeierea instituţiei de învăţământ public, cunoscută sub numele de Colegiul lui Vasile Lupu. Discuţii intense şi chiar procese juridice au început în 18271, când, dorindu-se reînfiinţarea şcolii publice superioare în Moldova, ctitoria lui Vasile Lupu a constituit temeiul, atât din punct de vedere istoric, dar mai ales patrimonial al noului aşezământ şcolar, deoarece ctitorul cel dintâi îşi înzestrase ctitoria cu importante averi imobiliare. Temeiul întregului proces de reînfiinţare a şcolii şi de înzestrare a ei cu cele necesare pentru întreţinerea elevilor şi a profesorilor a fost descoperit de Gheorghe Asachi – un document din 2 aprilie 1656, dat de Gheorghe vodă Ştefan, prin care reînnoia privilegiul acordat de Vasile Lupu şcolii din incinta mănăstirii Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu. Actul a fost descoperit într-o condică a Mitropoliei de Gheorghe Asachi, care l-a pus la temelia luptei sale pentru reînfiinţarea şcolilor naţionale din Moldova. Fiind păstrat într-o traducere târzie, după un original slavon, actul cuprindea multe greşeli de limbă, de formular şi chiar contraziceri din punct de vedere logic şi istoric, de aceea, chiar dacă în epocă a fost găsit adevărat, mai aproape de noi unii istorici l-au considerat fals.

În rezumat în acest document se spune că Vasile Lupu: “văzând lipsa mare de dascăli bine învăţaţi în ţara noastră, fără de care ar fi ţara foarte neajutorată şi întunecată fără învăţătura cărţii […], a aşezat prin a

* Acest studiu face parte dintre rezultatele proiectului de cercetare CNCSIS,

IDEI-PCE, nr. 75. 1 A. D. Xenopol, C. Erbiceanu, Serbarea şcolară de la Iaşi cu ocazia împlinirii

a cincizeci de ani de la înfiinţarea învăţământului superior în Moldova. Acte şi documente, Iaşi, 1885, p. 120-122; N. C. Enescu, Un proces între Epitropia Mănăstirii Trei Ierarhi şi Epitropia Învăţăturilor Publice din Moldova în perioada Regulamentului, în MMS, nr. 9-12, 1961, p. 634-665.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 249-278

Page 247: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

250

sa chemare dascăli buni şi foarte învăţaţi de la Sfânta Lavră Pecerska din Kiev, de la Preasfântul şi de Dumnezeu alesul părintele Pătraşcu Moghila, arhiepiscopul Kievului, ca să fie spre învăţătura şi luminarea minţii copiilor ţării noastre”; în vreme ce dascălii au primit, “pentru îndestularea şi hrana lor”, venitul anual rezultat din munca oamenilor din trei sate: Răchiteni, Tămăşeni şi Iugani, din ţinutul Suceava. În urma cercetării, domnul şi marii boieri au aflat că, “după puţin timp, nici un folos bun nu s-a ales din acel aşezământ, căci, după aceea, dascălii aceia au fost izgoniţi din mănăstire şi în locul lor s-au adus din Ţara Grecească”, dar “cât au fost acei dascăli din Kiev bine învăţaţi, locuind la sfânta mănăstire, bun lucru şi mult folos au rămas de la ei în ţara noastră din învăţătura lor”. Deşi a stabilit că, “acum, de la călugării greci nici o învăţătură în ţara noastră nu a rămas”, Gheorghe Ştefan, “văzând netocmeala şi lipsa lor”, le reîntăreşte, totuşi, mila predecesorului său în scaun: venitul celor trei sate mai sus pomenite2. Contrazicerea dintre naratio şi dispozitio, adică contrazicerea de logică internă a actului, nu a scăpat acelora care s-au ocupat de istoricul şcolii întemeiate de Vasile Lupu, drept pentru care s-au încercat diferite explicaţii pentru a i se putea demonstra autenticitatea. Ilie Minea şi Leon T. Boga au exprimat îndoieli asupra “traducerii din cuvânt în cuvânt” a actului slavon ieşit din cancelaria lui Gheorghe Ştefan, afirmând că “e scris cu sărituri, cu greşeli de limbă care aparţin aceluia care a transcris, la vremea lui, hrisovul în condica respectivă a Mitropoliei”3. Acum câţiva ani4 am încercat să arăt

2 Ultima ediţie a actului în Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I,

Acte interne (1408-1660), editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 475-477, nr. 415 (cu alt prilej, voi publica o nouă tălmăcire a acestui act); la rubrica ediţii, trebuie adăugate o copie slavonă şi o traducere în limba română, datorate paharnicului Ioan Vladovici paharnic (Biblioteca Naţională Bucureşti, Documente istorice, XL/22).

3 I. Minea, L.T. Boga, Despre cel mai vechi document în legătură cu Şcoala de la Trei Ierarhi, în CI, X-XII, 1934-1936, p. 209-212. Nu voi relua aici argumentele aduse de N.C. Enescu (Autenticitatea documentului dat de Gheorghe Ştefan Vodă la 2 aprilie 1656, privind dania domnitorului Vasile Lupu pentru Şcoala de la mănăstirea Trei Ierarhi, în MMS, an XL, nr. 5-6, 1964, p. 228-245), pentru a demonstra că obiecţiile exprimate mai ales de N. Iorga (Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. a II-a, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 308, nota 4), nu sunt foarte solide; actul i s-a părut “îndoielnic” (fără a explica şi de ce) şi lui C. Cihodaru (Învăţământul în Moldova în sec. XV-XVIII. Şcoala domnească din Iaşi. Extras din Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi 1860-1960, vol. I, Bucureşti, 1960, p. 16). Vezi, de asemenea, P.P. Panaitescu, Influenţa operei lui Petru Movilă, arhiepiscop al Kievului, în

Page 248: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

251

că greşelile şi marile omisiuni din textul tradus s-au datorat “hainei de podoabă a limbii slavone”5, după expresia lui Udrişte Năsturel, podoabe care, pentru un traducător obişnuit, s-au dovedit un obstacol de nedepăşit.

Am presupus, atunci, că la redactarea actului a participat şi învăţatul boier muntean, Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, aflat în primăvara anului 1656 la Iaşi, în drum spre cazacii lui Bogdan Hmelniţki. Presupunerea rămâne valabilă, întrucât acest act nu a fost găsit sau, cine ştie, a fost aşezat printre cele frumoase şi neînţelese într-o tainiţă de mănăstire sau printre cele importante şi clasificate ca secrete, aflate în lada cu sigiliul egumenului. Contrazicerea din punct de vedere istoric, amintită mai ales de N. Iorga, consta în faptul că Gheorghe Ştefan, cunoscut pentru ostilitatea sa faţă de grecii care acaparaseră funcţiile importante ale statului, se arăta prin acest hrisov favorabil acestora. Am arătat că atitudinile domnului s-au schimbat mult pe parcursul domniei, ajungând să colaboreze cu mulţi dintre aceia pe care îi pedepsise la început. Dar, din câte vom vedea mai departe, nu această diminuare a adversităţii politice faţă de boierimea greco-levantină a constituit cauza principală a emiterii acestui act, din 2 aprilie 1656.

Motivaţia principală a acestui act, pe care abia acum o pot spune clar şi răspicat, a fost dorinţa lui Gheorghe Ştefan de a reînfiinţa la Trei Ierarhi şcoala întemeiată de predecesorul său în scaunul domnesc, Vasile Lupu. Data actului, 2 aprilie 1656, stă în directă legătură cu solia trimisă la Moscova, condusă de mitropolitul Ghedeon şi de logofătul Grigore Neaniul; aceştia urmau să propună unor profesori de la Kiev să revină în Moldova. Planurile domnului au fost mult mai largi şi foarte asemănătoare cu acelea ale lui Vasile Lupu: a dorit ca şi în ctitoria sa de la Caşin să aducă “oameni învăţaţi”, aşa cum îi mărturiseşte, la 16 august 1657, pisarului Oştii Zaporojene, Ivan Vîhovski6. Pentru reuşita acestei din

Principatele Române, în Idem, Petru Movilă. Studii. Ediţie îngrijită, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1996, p. 60 (“documentul nu pare a fi fals: lista sfetnicilor în funcţiune este exactă”).

4 Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658), Iaşi, 2003, p. 306-308.

5 Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, Bucureşti, 1974, passim. D. Simonescu, D. P. Bogdan, Începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab, în Închinare Î.P.S. Patriarh Miron cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, Bucureşti, 1938, p. 865-880.

6 Relaţiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. şi România în veacurile XV-începutul celui de-al XVIII-lea. Documente şi materiale în trei volume, tom II (1633-1673), Moscova, 1968, p. 301-302, nr. 99.

Page 249: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

252

urmă dorinţe, Gheorghe Ştefan se asigurase de sprijinul episcopului de Cernigov, Lazăr Baranovici, hirotonit întru episcop la Iaşi, la 8 martie 16577. Şi de aici se vede că mijlocirea unei feţe bisericeşti din Ucraina, Petru Movilă, la înfiinţarea colegiului de la Trei Ierarhi nu a fost uitată, de vreme ce tot la un episcop din acest spaţiu a apelat şi Gheorghe vodă Ştefan. Tot pe urmele predecesorului său în scaun, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, chiar după ce a pierdut scaunul şi se afla în exil la Viena (1660), a promis autorităţilor Bisericii catolice că, în cazul în care va redobândi domnia, va aduce în Moldova pe iezuiţi “ca să instruiască tineretul în şcoli publice”8.

Actul, care constituie temelia acestui studiu, poartă data de 9 mai 1640 şi se păstrează în arhiva mănăstirii Ivir de la Muntele Athos. Acest document se păstrează la mănăstirea georgiană de la Muntele Athos nu din întâmplare sau din cine ştie ce cauze obscure, ci din pricina faptului că egumenia Trei Ierarhilor era acordată prin rotaţie şi prin contract, la interval de patru-cinci ani, câte unui reprezentant al uneia dintre marile mănăstiri athonite; documentul a luat calea Sfântului Munte în desaga unui egumen ivirit – poate chiar a arhimandritului Meletie, cel care a refăcut, la începutul secolului al XIX-lea, turnul-clopotiniţă de la intrarea în mănăstire9. Atunci când am colaborat la prelucrarea unei părţi a documentelor slavone din arhiva românească a mănăstirii Ivir (publicată în două masive volume de Florin Marinescu, harnicul şi norocosul cercetător al arhivelor româneşti de la Sfântul Munte)10 am avut surpriza şi bucuria de a-l descoperi într-un grup compact de hrisoave munteneşti, dintre acelea sau asemănătoare cu acelea publicate de Grigore Nandriş în volumul său de acte româneşti din arhivele athonite11.

7 „Archiva Istorică a României”, I, nr. 9, 1964, p. 65-66; Petronel Zahariuc,

op. cit., p. 340. 8 Violeta Barbu, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în Ţările Române în

secolul al XVII-lea, Bucureşti, 2008, p. 207; Andrei Pippidi, Putere şi cultură în epoca lui Brâncoveanu, în AIIAI, XXV, 1988, II, p. 365.

9 N. Grigoraş, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, în MMS, XXXVII, nr. 5-6, 1961, p. 356.

10 Florin Marinescu, Ροµανικά έγγραφα του Αγίου Όρυς. Αρχείο Ιεράς Mονής Ιβιρον (Documente româneşti de la Sfântul Munte. Arhiva Sfintei Mănăstiri Iviron), vol. I, 563 p., vol. II, 672 p., Atena, 2007.

11 Grigore Nandriş, Documente slavo-române din mănăstirile Muntelui Athos, Bucureşti, 1936, passim.

Page 250: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

253

Acest act nu este în întregime inedit, partea finală, care cuprinde numele satelor, scutirile de dări şi de gloabe şi Sfatul domnesc, dar fără dată, a fost copiată şi tradusă în manuscrisul 628 de la Arhivele Naţionale Bucureşti, cunoscut şi sub numele de Condica Asachi I, de unde a fost scoasă şi publicată mai întâi de Theodor Codrescu în Uricar12, apoi în Catalogul documentelor moldoveneşti13. În acest din urmă loc, editorii au propus o dată de an foarte apropiată de adevăr: <1639-1640>, întemeindu-se pe data “zidirii mănăstirii” şi pe data morţii fiului domnului, Ioan voievod. Ultima ediţie a actului, în volumul XXV din Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, încearcă şi datarea de lună şi zi <înainte de 31 martie 1640>, prin preluarea mecanică şi întâmplătoare a argumentelor invocate de editorii Catalogului documentelor moldoveneşti14. În ciuda faptului că acest fragment a fost făcut cunoscut de mai multe ori, la distanţă de un secol, el nu a fost şi recunoscut ca purtător al vreunui adevăr istoric, astfel că a fost ignorat de cercetătorii care s-au ocupat atât de mănăstirea Trei Ierarhi, cât şi de colegiul înfiinţat aici de Vasile Lupu. Mai mult, chiar cercetători care au admis autenticitatea actului din 2 aprilie 1656, cum ar fi Constantin Andreescu, s-au îndoit de autenticitatea fragmentului din actul lui Vasile Lupu15.

Actul întreg, scris pe pergament cu multe rânduri şi cuvinte aurite, a fost dat de Vasile Lupu la 9 mai 1640, după un an şi trei zile de la

12 Uricarul, de Th. Codrescu, VII, Iaşi, 1886, p. 9 (text în limba română, după o

copie aflată în proprietatea editorului). 13 CDM, II, p. 290, nr. 1403; după manuscrisul nr. 628, f. 673, copie slavo-

română, „datat după zidirea mănăstirii şi după moartea fiului domnului, Ioan voievod”). Am cercetat cu atenţie aceste manuscrise (628 şi 629) şi pot spune, având în vedere felul în care au fost copiate alte documente (spre exemplu, un document de întărire pentru mănăstirea Dealul Mare, dat de Antonie Ruset, a fost copiat în trei părţi şi în trei locuri diferite, de aceea a fost publicat de trei ori sub trei date diferite: CDM, III, p. 513, nr. 2480; ibidem, p. 513-514, nr. 2481; ibidem, IV, p. 29, nr. 27436), că prima parte a actului a fost copiată pe o altă filă, care s-a pierdut, în oricare dintre cele două manuscrise.

14 DRH, A, vol. XXV, întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru Agache, Georgeta Ignat şi Marius Chelcu, Bucureşti, 2003, p. 331-332, nr. 326. Încercarea de datare aparţine celui de-al doilea „editor”, care, total incapabil să găsească o soluţie mai bună, a preluat, fără să citeze, datarea din CDM, considerând astfel că poate propune şi o dată de lună şi de zi.

15 Constantin I. Andreescu, Învăţământul în Moldova până la începutul sec. XIX, în Istoricul Liceului Naţional din Iaşi (1835-1935), în vol. De la Academia Mihaileană la Liceul Naţional, 100 de ani (1835-1935), Iaşi, 1943, p. 220, nota 55.

Page 251: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

254

sfinţirea bisericii mănăstirii Trei Ierarhi (6 mai 1639) cu hramul celor „Trei Învăţători ai Lumii”: Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur. Descoperirea acestui act are darul de a curma o dată pentru totdeauna discuţiile privitoare la existenţa sau nu a unui act de întemeiere a colegiului de la mănăstirea Trei Ierarhi, dat de Vasile Lupu, şi, în continuare, să întărească deplin autenticitatea actului din 2 aprilie 1656.

Înainte de a comenta, fie şi succint, multitudinea de aspecte ce se desprind direct sau indirect din acest act, voi relua câteva date despre istoria începuturilor mănăstirii Trei Ierarhi. În primul rând, din documentele ieşite la iveală până acum, nu se ştie exact când a fost cumpărat locul pentru mănăstire (sau dacă nu cumva a fost moştenit de domn de la socrul său, Costea Bucioc)16, când s-a sfinţit şi când s-a pus piatra de temelie a aşezământului monahal din faţa Curţii domneşti, de pe Uliţa Mare a Iaşilor. Pe temeiul relatării călătorului rus Vasile Gagara s-a presupus că mănăstirea „a fost începută la 1637 sau în ultimele luni ale anului precedent”17 (subl. autorilor). Călătorul rus a scris: „după sfatul dat de patriarh cneazului [domnului] şi după binecuvântarea mitropolitului, au început să clădească o mănăstire cât cetatea Kremlin, cu un gard de piatră, ca să aibă unde să se apere, când vor veni împotriva lor cu război ţarul turc şi ţarul Crimeei”18. Motivaţia ridicării în centrul Iaşilor a unei

16 Maria Magdalena Székely, Ştefan S. Gorovei, Contribuţii la istoria Trei-Ierarhilor, în AIIX, XXX, 1993, p. 48. Prin acest studiu (singurul din ultimele decenii), autorii descâlcesc şi luminează multe aspecte neclare din istoria mănăstirii Trei Ierarhi în primele ei decenii de existenţă.

17 Ibidem. 18 Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, (retipărire),

Bucureşti, 2003, 37 (textul nu are dată, fiind datat: „1637”, fără explicaţii). Ediţia textului din Călători străini despre ţările române, V (vol. îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 148), cuprinde câteva deosebiri însemnate, deoarece a fost aleasă o altă versiune rusească a relatării de călătorie (nu este pomenit sfatul patriarhului, iar în loc de cetatea Kremlin apare „cetatea Mojaisc”) şi propune o explicaţie pentru datare „1637-1638” – pornind, tocmai, de la începerea zidirii mănăstirii Trei Ierarhi şi de la posibila prezenţă lângă domn a fiului său, Ioan. Un alt indiciu pentru datare, asupra căruia ar merita insistat, este faptul că, în vremea în care călugărul rus se afla în ospeţie la mitropolitul Varlaam, la Iaşi a sosit un ceauş otoman cu vestea că Poarta i-a acordat lui Vasile Lupu domnia viageră şi ereditară. Pentru argumente care întăresc faptul că în 1637 Poarta ar fi putut să-i acorde domnului moldovean această imensă favoare, vezi Ştefan Andreescu, Gândul şi faptele lui Vasile Lupu, în Idem, Restitutio Daciae. Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1601-1659, II, Bucureşti, 1989, p. 145-146.

Page 252: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

255

asemenea fastuoase ctitorii a fost cercetată sub multiple aspecte: s-a spus că a avut în gând să ridice o biserică cu rost de necropolă pentru sine şi pentru urmaşii săi şi s-a descoperit că a avut în gând să ridice o nouă catedrală mitropolitană, unde urma să fie mutată Mitropolia de la Suceava19, imaginându-se şi alte motive, mai mult sau mai puţin corecte.

Acum, pe temeiul celor scrise în actul pe care îl comentăm aici, apare încă o cauză, poate chiar determinantă, pentru care a fost zidită mănăstirea: Vasile Lupu a dorit să întemeieze o şcoală în mănăstirea sa din centrul Iaşilor, aflată atât de aproape de curtea domnească, cum au procedat şi alţi monarhi şi principi europeni dinainte sau din vremea sa; dar să citim cuvintele cuprinse în actul de întemeiere: „pentru o asemenea îngrijire şi învăţătură a oamenilor ortodocşi am început şi am zidit sfânta rugă şi mănăstire din târgul Iaşilor, în numele Sfinţilor Trei Ierahi şi Lumii Învăţători: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur”. Înţelesul acestor cuvinte este întărit şi de mărturia aceluiaşi călugăr rus, Vasile Gagara, care, prin 1637, a spus că: „Mitropolitul doreşte să înfiinţeze o şcoală, unde să înveţe 300-400 de copii şi acolo vor învăţa carte rusească”20. Cifra elevilor este probabil exagerată, datorată faptului că Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam, cu sfatul şi ajutorul mitropolitului Kievului Petru Movilă, voiau să schimbe faţă culturală şi duhovnicească a Moldovei.

O dovadă în plus, care arată că mănăstirea ridicată de Vasile Lupu trebuia să adăpostească, în primul rând, o şcoală, este însăşi hramul ales pentru aceasta: Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur). Şi în acest caz, s-a spus, cu dreptate, că atunci când a ales hramul ctitoriei sale, Vasile Lupu s-a gândit să-şi înveşnicească şi în acest fel numele. După ce şi-a ales pentru a domni numele împărătesc Vasile21, vornicul Lupu Coci a aşezat în inima oraşului Iaşi o mănăstire cu hramul marelui ierarh, astfel ca urmaşii să poată spune: „uite mănăstirea închinată Sfântului Vasile cel Mare, unde se găsesc osemintele marelui nostru domn, Vasile Lupu”. În lumina actului din 9 mai 1640, se poate

19 Maria Magdalena Székely, Un proiect nerealizat: mitropolia de la Trei

Ierarhi, în AIIX, XXXI, 1994, p. 73-76. 20 Călători străini despre ţările române, V, p. 148; Gheorghe G. Bezviconi,

op. cit., p. 37-38.

21 N. Iorga, Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de Răsărit în tutelarea Patriarhiei de Constantinopole şi a Bisericii Ortodoxe. Extras din AARMSI, s. II, t. XXXVI, Bucureşti, 1913, 5-6.

Page 253: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

256

spune că semnificaţia alegerii hramului, poate determinantă, gândită chiar de la început de ctitor, este următoarea: unei mănăstiri-şcoală nu i se putea găsi un hram mai potrivit decât „Învăţătorii Lumii”, Sfinţii Trei Ierarhi, arhiepiscopi cărturari şi principalii protectori ai învăţământului ortodox. În acest context, poate nu e de prisos de amintit că hramul Colegiului lui Petru Movilă din mănăstirea Braţka din Kiev era tot Sfinţii Trei Ierarhi22; este şi acesta un indiciu preţios al locului de unde a venit impulsul pentru înfiinţarea colegiului de la Iaşi. Din pricina faptului că a fost închinată celor Trei Sfinţi cărturari, mănăstirea lui Vasile Lupu va mai fi cunoscută şi sub numele de „mănăstirea dascălilor”23 sau a Sfinţilor Învăţători ai Lumii şi ai Bisericii; după consemnarea lui Miron Costin: „Şi într-aceşti ani au zidit Vasilie vodă şi lăudate mănăstiri şi aice în oraşul Ieşilor întâi sub numele a Trei Sfinţi învăţători a Besericii, ce să dzice Trieh Svetitelei”24.

Construcţia complexului mănăstiresc, ce urma să cuprindă şi clădirile destinate şcolii, a mers destul de încet: în primul rând din pricina mărimii şi grandorii zidirii, apoi din pricina evenimentelor politice din anii 1637-1639, care au avut în centru „hirea împărătească” a lui Vasile Lupu, ce-l făcea să-şi dorească a-şi întinde stăpânirea şi asupra Ţării Româneşti. În primăvara anului 1638 s-au încheiat zidurile împrejmuitoare25 şi turnul-clopotniţă de la intrare, iar crucile de pe cele două turle ale bisericii şi pisania au fost puse la 6 mai 1639, când „sfânta rugă” zidită

22 Nestor Vornicescu, Sfântul Ierarh Petru Movilă mitropolitul Kievului, al

Galiţiei şi a toată Ucraina. Monografie haghiografică, Craiova, 1999, p. 175. 23 Aşa este numită într-o însemnare cuprinsă pe prima foaie a tomului al III-lea

din opera în opt volume a Sf. Ioan Gură de Aur dăruită de Vasile Lupu bibliotecii din mănăstirea sa: „această carte a Sfântului Hrisostomos se dăruieşte mănăstirii dascălilor din oraşul Iaşi al Moldovei de către ctitorul ei Vasilie voievod” (Nikos Gaidagis, Catalogul cărţilor greceşti de la Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu” din Iaşi, vol. I (sec. XVI-XVII), 1974, p. 96). C. Cihodaru a înţeles greşit că dascălii menţionaţi în însemnare ar fi profesorii aduşi de Vasile Lupu în mănăstire (C. Cihodaru, Învăţământul. Înfiinţarea şcolii domneşti din Iaşi, în Istoria oraşului Iaşi, vol. I, redactori responsabili Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, Iaşi, 1980, p. 265).

24 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 119.

25 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, Bucureşti, 1908, p. 150; Ana Dobjanschi, Victor Simion, Arta în epoca lui Vasile Lupu, Bucureşti, 1979, p. 40.

Page 254: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

257

„întru numele celor Trei Sfinţi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur” a fost sfinţită de mitropolitul Varlaam26.

În aceşti ani, pe măsură ce zidurile se ridicau, Vasile Lupu a adresat repetate rugăminţi mitropolitului Petru Movilă, cerându-i profesori pentru şcoala din mănăstirea sa. Rugămintea i-a fost ascultată de acela care a şi fost, de altminteri „inspiratorul” acestei fapte ctitoriceşti, iar în iarna dintre anii 1639-1640, profesorii au fost trimişi la Iaşi. Acest fapt se desprinde din singurul document, cunoscut până acum, pe baza căruia s-a putut încerca stabilirea începuturilor şcolii de la Trei Ierarhi; este vorba despre o scrisoare din 7 aprilie 1640, trimisă ţarului de Petru Movilă, în care mitropolitul a scris: „voievodul Vasile al Moldovei cunoaşte sfânta răsplată pe care o aduce întemeierea şcolilor de către profesori pioşi şi credincioşi şi folosul pe care-l obţin [din şcoli, n. lui P.P. Panaitescu] fiii boierilor în Polonia27. El a rugat, deci, în repetate rânduri, în scrisorile sale, pe mitropolitul din Kiev să-i trimită călugări instruiţi şi profesori învăţaţi, ceea ce i-a fost acordat”28.

În primăvara anului 1640, profesorii-călugări kieveni au ajuns în Moldova, la mănăstirea Trei Ierarhi, iar domnul a trebuit să se îngrijească de întreţinerea lor şi a şcolii. Acest lucru s-a întâmplat prin actul solemn din 9 mai 1640, care reprezintă actul de întemeiere al Colegiului din mănăstirea Trei Ierarhi. În fruntea micului grup de profesori s-a aflat Sofronie Poceaţki, unul dintre profesorii vechi ai instituţiilor şcolare din Kiev, fost rector al Colegiului întemeiat de Petru Movilă. Chiar acest

26 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, p. 149-150; Dan Bădărău, Ioan

Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, Iaşi, 1974, p. 176-177. 27 Aici P.P. Panaitescu a inserat următoarea observaţie: „înţelesul acestei fraze

este obscur; trebuie oare înţeles: fiii boierilor moldoveni care studiau în Polonia?”. Credem că aşa trebuie înţeles, dacă avem în vedere observaţia lui Petru Bogdan Bakšić episcop catolic de Sofia din vara anului 1641: „Moldovenii sunt în legătură cu polonii, ba chiar boierii îşi trimit copiii la studii în Polonia, şi sunt boieri care vorbesc foarte bine limba latină (Călători străini despre ţările române, V, p. 225), sau observaţia iezuitului ungur Paul Beke, privitoare chiar la cauza pentru care Vasile Lupu a înfiinţat şcoli la Iaşi: “Domnul este îndemnat la aceasta de pilda unora care îi sunt pe plac la curtea sa unde îi prestează omagiul credinţei; dintre aceştia deşi unii au străbătut doar ca auditori <la şcoli din Polonia, n.ns.> gramatica, alţii <doar> sintaxa sau poetica, totuşi excelează în conducerea treburilor prin sfat şi chibzuinţă, şi de aceea ei tratează treburile de mare însemnătate” (ibidem, p. 282).

28 P.P. Panaitescu, op. cit., p. 51; Ghenadie Enăceanu, Petru Movilă, în Estracte din Jurnalul „Biserica Ortodocsă Română” pre anul al VII-lea, 1883, Bucureşti, 1882, p. 276 (cu data de an: aproximativ 1641).

Page 255: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

258

lucru dovedeşte atenţia cu care Petru Movilă urmărea înfiriparea şcolii de la Iaşi şi dorinţa lui ca aceasta să se întemeieze şi să se dezvolte. Arhimandritul Sofronie a fost numit de Vasile Lupu şi de mitropolitul Varlaam egumen al mănăstirii, primind în grijă, împreună cu ceilalţi fraţi-profesori, întreaga mănăstire Trei Ierarhi. Astfel, şi actul de întemeiere dă o frumoasă confirmare observaţiei făcute mai demult: „până cel puţin în 1641 şcoala a funcţionat chiar în incinta mănăstirii”29 (subl. autorilor).

Rangul şcolii înfiinţate de Vasile Lupu a fost acela de colegiu. Chiar dacă nu s-a păstrat nici o ştire directă despre programa şcolară, câteva mărturii de epocă, înzestrarea şcolii cu bibliotecă şi tiparniţă, limba de predare principală – latina, calitatea profesională înaltă a profesorilor şi faptul că instituţia şcolară „mamă” avea rangul de colegiu teologic30 (funcţiona în mănăstirea Frăţiei ortodoxe-Braţka din Kiev) arată că şcoala întemeiată de Vasile Lupu trebuie aşezată în rândul colegiilor31.

La scrierea actului de fondare al Colegiului a participat direct şi Sofronie Poceaţki, care a avut asupra lui o copie a actului de întemeiere a celei dintâi şcoli din Kiev (sau ţinea minte formule din acesta) dat, la 15 iunie 1631, de Petru Movilă, la acea vreme egumen al Lavrei Pecerska. Folosind un titlu, care seamănă până la un punct cu intitulaţia domnilor Moldovei: „Eu, Petru Movilă, prin voia lui Dumnzeu, arhimandrit al mănăstirii Pecerska din Kiev”, fiul lui Simion Movilă, domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, a scris: „văzând marea pierdere în sufletele omeneşti care se petrece în Biserica Ortodoxă din pricina lipsei de învăţătură a duhovnicilor şi a tineretului, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin propria mea voinţă, dorind să înlătur această mare lipsă şi voind să îndepărtez rătăcirile de Ortodoxie, am hotărât să fundez şcoli pentru a educa tineretul în spiritul credinţei, al bunelor obiceiuri şi al

29 Maria Magdalena Székely, Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 439. 30 La Confession Orthodoxe de Pierre Moghila métropolite de Kiev (1633-

1646). Texte latin inédit publié avec introduction et notes critiques par Antoine Malvy et Marcel Viller, Paris, 1927, p. XIV; Ihor Ševčenko, The Many Worlds of Peter Movila, în Ukraine between East and West. Essays on Cultural History to the Early Eighteenth Century, Edmonton-Toronto, 1996, p. 164-186.

31 De-a lungul vremii s-au folosit diferite denumiri pentru a desemna nivelul şcolii întemeiate de Vasile Lupu, dar cea mai folosită şi cea mai potrivită, cred că este aceea de colegiu (cu trimitere şi la nivelul şcolii-“mamă” de la Kiev); pentru diferite încercări de încadrare terminologică, vezi Mihail Avădănii, Aşezământul şcolar de la Iaşi – prima instituţie cu elemente de învăţământ superior din Moldova (I), în MMS, XLVII, nr. 5-6, 1971, p. 362-374; (II), în XLVIII, nr. 9-12, p. 775-789.

Page 256: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

259

artelor liberale şi toate acestea nu în folosul sau pentru gloria mea, ci doar pentru slava şi cinstea Treimii de viaţă începătoare, pentru folosul şi îndestularea neamului dreptcredincios. Pentru această dumnezeiască treabă am chemat la mine fraţi, călugări-profesori, dorind ca ei să aparţină, în anumite reguli, acestui lucru sfânt. Lor le voi da întreţinerea corespunzătoare, atât ca hrană, cât şi ca îmbrăcăminte, precum şi pentru alte nevoi pe cheltuiala mea pentru totdeauna la un număr anumit de persoane, corespunzător actului, pentru ca ei să îndeplinească lucrul Domnului fără oprelişte”32.

În actul lui Vasile Lupu, cauzele duhovniceşti, care constituie temelia înfiinţării şcolii, sunt mai pe larg expuse, fie şi numai pentru că şcolile de la Kiev numărau aproape zece ani de când fuseseră deschise. Vasile Lupu, „dăruit cu domnia şi voievozia ţării”, care, în alte condiţii, ar fi putut aparţine „prietenului” său de la Kiev, Petru Movilă, a pus să se scrie în act: „pentru că am văzut şi am cunoscut lipsa în ţara noastră a înţelepciunii din cărţile sfinte şi întunericul neştiinţei sfintei învăţături, pentru că au dispărut acei oameni învăţaţi şi dascăli care înainte de această vreme au vestit şi au făcut cunoscută Sfânta Scriptură şi alţi învăţători au lipsit, pentru ca dreptslăvitoarea credinţă să se întărească, şi să ajungă sfintele şapte soboare să se adeverească, şi bunele obiceiuri în această ţară a noastră să se sădească, şi Creştinătatea să se apere şi acea învăţătură şi înţelepciunea cărţilor sfinte să se coboare puţin de la unii la alţii”.

Această expunere de motive, arată cu claritate că la Trei Ierarhi s-a înfiinţat un colegiu teologic, al cărui scop era în principal întărirea credinţei ortodoxe. Elevii urmau a fi recrutaţi atât dintre copiii „oamenilor de rând”, cât şi dintre copiii oamenilor mai înstăriţi, urmând ca această şcoală să remedieze întârzierea culturală a Moldovei faţă de alte ţări şi să scoată oameni instruiţi (teologi, în primul rând), care să poată participa la discuţiile teologice ale vremii: „Din cauza leneviei şi a nepăsării care a fost, toate au slăbit într-atât, astfel că oamenii de rând nu au avut la cine să-şi încredinţeze copiii la învăţătură şi nu au putut să cunoască carte, astfel că de nevoie toate bunătăţile şi folositoarele lui Dumnezeu obiceiuri s-au distrus şi pierdut. Acestea noi, văzându-le nepotrivite, noi am gândit că ţara noastră rămâne săracă şi înapoiată faţă de alte ţări în învăţătură şi

32 Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, Bucureşti, 1974, p. 27 (traducere după M. Hruşevski, ИсторіаУкраїни-Руси, vol. VII, Kiev, 1908, p. 419-420). Vezi şi Gheorghe Bobână, Petru Movilă. Profilul unui destin, Chişinău, 1996, p. 34-36.

Page 257: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

260

înţelepciune, pentru că nu a avut nici un om învăţat în stare să răspundă întrebărilor necredincioşilor”.

Pentru a ridica prestigiul Moldovei, Vasile Lupu a avut nevoie de sprijinul unui român, Petru Movilă, care ridicase incredibil de mult nivelul cultural al ortodocşilor ucraineni; de aceea, „a ales dintre străvechii ortodocşi, oameni kieveni de la rugătorul nostru părintele Petru Moghilă arhiepiscop şi mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, care a trimis călugări temători de Dumnezeu şi învăţaţi de la însăşi Marea Lavră Pecerska”. Petru Movilă, după cum se ştie, a întemeiat la Kiev mai întâi un gimnaziu, pe care, atunci când a urcat în scaunul mitropolitan, l-a transformat în colegiu; la un moment dat, mitropolitul a avut dorinţa de a transforma colegiul în academie33. De la Kiev, un adevărat centru de difuziune culturală34, şcolile (de nivel mai înalt sau mai mic) s-au răspândit în întrega Ucraină35, ajungând şi în Moldova, la începutul anilor 40 din secolul al XVII-lea, precum şi în Ţara Românească la sfârşitul aceloraşi ani36.

Grupul de profesori, condus de Sofronie Poceaţki, adus în Moldova “pentru învăţătura celor mici şi a celor mari”, a primit de la domn întreaga mănăstire: “a noastră mai sus-scrisă mănăstire le-am dat-o lor, cu tot venitul şi cu toate ocinile, ca să le fie lor pentru hrană şi pentru îmbrăcăminte”. Pe lângă asigurarea traiului profesorilor, Vasile Lupu a hotărât ca toţi copiii care vor intra în colegiul din mănăstire să fie “bursieri” ai statului, să nu plătească “taxe” pentru învăţătură: “iar cine va merge către învăţătură, să înveţe, dar să nu aibă a plăti cu bani”. O prevedere excepţională, care arată anvergura ctitoriei culturale a lui Vasile Lupu.

Profesorii şi elevii urmau să-şi procure cele necesare pentru procesul de învăţământ şi pentru traiul de zi cu zi („pentru ca să le fie lor pentru hrană şi pentru îmbrăcăminte şi acelora care vor fi lipsiţi de învăţătura cărţii”) din venitul anual a trei sate bogate: Răchiteni, Tămăşeni şi Iugani, pe Siret, din ţinutul Suceava, la graniţa cu ţinutul

33 Gheorghe Bobână, op. cit., p. 34-37. 34 Alexandru Duţu, Centre române de difuziune culturală în secolele XVII-

XVIII, în RdI, t. XXX, nr. 3, 1977, p. 413-426. 35 Ambroise Jobert, De Luther à Mohila. La Pologne dans la crise de la

Chrétienté (1517-1648), Paris, 1974, p. 369 (“toate aceste aşezăminte rămâneau aşezate sub controlul rectorului de la Kiev şi în dependenţă de mitropolit, care le subvenţiona”).

36 Victor Papacostea, O şcoală de limbă şi cultură slavonă la Târgovişte în timpul domniei lui Matei Basarab, în RSL, V, 1962, p. 183-195.

Page 258: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

261

Roman (toate trei sate cu populaţie catolică)37. Vasile Lupu a cumpărat satele de la Dumitraşco Şoldan mare vornic de Ţara de Jos, al doilea mare boier din Sfatul său şi ruda sa, iar acesta le strânsese de-a lungul vieţii de la „toţi nepoţii şi strănepoţii şi de la toţi urmaşii lui Toader Bucotco pârcălab şi ai lui Hrincovici clucer”. Totodată, interesant este faptul că actul nu pomeneşte nici o sumă de bani sau măcar nu cuprinde un loc liber (cum se obişnuia la acea vreme în acte de vânzare-cumpărare), unde ar fi urmat ca suma să fie însemnată, ceea ce duce cu gândul la o înţelegere între Vasile Lupu şi Dumitraşco Şoldan sau poate între Vasile Lupu şi marii săi boieri, care a dus la găsirea unei surse bune şi sigure de venit necesară şcolii de la Trei Ierarhi. Aceste trei sate au fost dăruite de ctitor exclusiv pentru întreţinerea şcolii; mănăstirea primise, la 27 martie 1640, pentru propria ei chivernisire, satele: Fărcăşeni, pe Siret, în ţinutul Roman, Avrămeni şi Coiceni, în ţinutul Iaşi, şi Căcăceni, în ţinutul Soroca, vii la Cotnari, Iaşi şi Huşi şi patru sălaşe de ţigani38.

Aşadar, începând cu 9 mai 1640, Colegiul din mănăstirea Trei Ierarhi, având profesori, elevi şi un venit corespunzător, şi-a început activitatea. Vasile Lupu s-a îngrijit îndeaproape de funcţionarea colegiului, pentru că în lunile următoare a făcut importante eforturi pentru a achiziţiona o tipografie. Din păcate, ştirile privitoare la funcţionarea Colegiului lipsesc; avem, în schimb, câteva informaţii preţioase datorate episcopilor şi călugărilor catolici, care au vizitat în acei ani Moldova. Astfel, episcopul catolic al Sofiei, Petru Bogdan Bakšić, a scris în toamna anului 1641: „acest domn, <Vasile Lupu>, a făcut în Iaşi o mănăstire, în care a adus călugări din Rusia şi ţin şcoală latinească şi aproape toţi ştiu limba latină; mai mult chiar stareţul e un bun teolog, dar se ţine cu totul de legea grecească. Totuşi bunul Dumnezeu poate face, când va voi el, ca aceştia să cunoască adevărul, având ei cunoştinţă de cultura latină; acel stareţ are pe toţi autorii catolici, ca de exemplu Sf. Toma, Sanchez şi alţii, dar pentru a fi pe placul domnului şi al boierilor se ţine cu totul de legea grecească”39.

37 Istoria acestor sate a fost schiţată de Dănuţ Doboş (Răchiteni – file de monografie, Iaşi, 1999) şi Liviu Pilat (Comunităţi tăcute. Satele din parohia Săbăoani <secolele XVII-XVIII>, Bacău, 2002, p. 30-49), dar amândoi au considerat actul din 2 aprilie 1656, precum şi „ciotul” publicat din actul pe care-l prezint acum, ca îndoielnice sau chiar falsuri.

38 Documente Iaşi, I, p. 365-369, nr. 286.

39 Călători străini despre ţările române, V, p. 225. În alt loc din relatarea sa, episcopul catolic a scris: “Pentru această mănăstire a adus călugări din Rusia, care

Page 259: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

262

Având în frunte un bun teolog şi, probabil, un bun administrator40, Colegiul a avut un mare succes, pentru că în Moldova se simţise puternic „lipsa dascălilor şi a învăţăturii”, după cuvintele mitropolitului Varlaam din predoslovia Cărţii româneşti de învăţătură41. De aceea, ctitorul a căutat o soluţie pentru a rezolva pe de o parte deficitul de spaţiu cu care se confrunta Colegiul şi pe de alta de a asigura un spaţiu mai mare în mănăstire pentru desfăşurarea activităţilor duhovniceşti propriu-zise. Pentru a rezolva prima problemă, Vasile Lupu a început demersurile pentru a găsi un spaţiu potrivit, cât mai aproape de mănăstire, pentru a ridica o nouă clădire pentru colegiu. Astfel, la 15 aprilie 1641, domnul a cumpărat de la Mihail Fortuna fost mare comis casele acestuia de pe Uliţa Ciubotărească, pentru 200 de taleri bătuţi42.

În schimb, ce-a de-a doua „problemă” se va dovedi mai importantă şi o va covârşi pe cea dintâi. Această „problemă” duhovnicească a fost covârşitoare, pentru că, la un an după întemeierea Colegiului, în iunie 1641, în biserica Sfinţilor Trei Ierarhi au fost depuse moaştele Sfintei Paraschiva43. O parte dintre negocierile purtate între

aproape toţi ştiu latineşte şi ţin şcoală de limbă latină, dar în biserică oficiază slavoneşte” (ibidem, p. 324-325).

40 În documentele mănăstirii Trei Ierarhi din aceşti ani, egumenul Sofronie este pomenit, din câte se pare, doar în actul de danie, făcut de Ioan, fiul lui Condrea vameş. Acesta, pentru că „am văzut boala me şi mi-am adus aminte de moarte şi am adus duhovnic, părintile Sofronie, şi egumenul de la mănăstirea Goliia, părintele Roman” (alături de alţi negustori greci), a dăruit mănăstirii „Trei Sfetitele” satul Piatra din ţinutul Iaşi (DRH, A, XXVI, vol. întocmit de Ioan Caproşu, Bucureşti, 2003, p. 15-16, nr. 18). Cred că părintele Sofronie este unul şi acelaşi cu egumenul mănăstirii Trei Ierarhi, Sofronie Poceaţki.

41 Varlaam, Cazania. 1643. Ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti, 1943, p. 5. 42 Această cumpărătură a fost văzută drept început al ridicării „colegiului mare

de piatră” din afara zidurilor mănăstirii şi de Maria Magdalena Székely şi Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 440. Actul a fost publicat încă în secolul al XIX-lea de Th. Codrescu (Uricar, VII, p. 5), după o copie, iar după original în Documente Iaşi, I, p. 381-383, nr. 299.

43 Asupra datei aducerii moaştelor Sfintei Paraschiva în Moldova s-ar cuveni o discuţie specială; totuşi, sunt câteva date care indică că „data trebuie să fie 1641” (N. Iorga, Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de Răsărit, p. 12, nota 2). Pentru semnificaţia ideologică a cultului Sfintei Paraschiva printre români, care a culminat cu aducerea moaştelor acesteia la Iaşi, vezi Dan Ioan Mureşan (Autour de l’élément politique du culte de sainte Parascève la Jeune en Moldavie, în L’empereur hagiographe. Culte de saints et monarchie byzantine et post byzantine, ed. Petre Guran şi Bernard Flusin, Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2001, p. 249-280) şi Ivan Biliarski

Page 260: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

263

Vasile Lupu şi patriarhul de Constantinopol, care au făcut ca sfintele moaşte să ajungă în Moldova, sunt cunoscute, altă parte însă nu. În această parte, necunoscută, s-ar putea ascunde şi îndemnul (venit dinspre domn sau dinspre patriarh) de a închina mănăstirea către întreaga comunitate monahală de la Muntele Athos. Actul de închinare nu a fost încă descoperit, însă închinarea a fost menţionată de Porfirie Uspenski, care a însemnat şi anul: „7149” <1640 septembrie 1 – 1641 august 31>44. Unul dintre momentele cele mai potrivite pentru a data mai exact actul închinării ar fi tocmai vremea în care moaştele Sfintei Paraschiva au ajuns în Moldova: mai-iunie 164145.

Dacă într-adevăr închinarea a avut loc odată cu aşezarea în biserica Trei Ierarhilor a moaştelor Sfintei Paraschiva, atunci în obştea mănăstirii au trebuit să intre călugări de la una dintre marile mănăstiri athonite, probabil de la cea dintâi dintre ele, Marea Lavră. Totodată, conducerea mănăstirii a trebuit să treacă pe seama unuia dintre călugării greci, desemnat de egumenul de la Marea Lavră sau de la altă mare mănăstire din Sfântul Munte. Această schimbare s-a putut întâmpla dintr-o dată sau treptat; înclin să cred că a doua variantă a fost folosită, petrecându-se sub atenta supraveghere a ctitorului. Sofronie Poceaţki a rămas egumen al mănăstirii, deoarece cred că încă din 1641 se punea problema organizării unui Sinod la Iaşi, pentru discutarea unor probleme importante ale Ortodoxiei, generate de cele două Mărturisiri ortodoxe alcătuite în anii din urmă – una a lui Petru Movilă mitropolitul Kievului şi cealaltă pusă pe seama lui Chiril Lucaris patriarhul Constantinopolului. La acest Sinod urmau să vină şi delegaţi de la Kiev, trimişi de Petru Movilă, iar părintele Sofronie le putea fi o bună gazdă şi un bun sfătuitor. Astfel că, în vremea desfăşurării Sinodului de la Iaşi (septembrie-octombrie 1642), Sofronie Poceaţki a fost egumenul mănăstirii Trei Ierarhi. În Scrisoarea de mulţumire adresată de participanţii la Sinod lui

(Покровители на Царството. Св. цар Петр и Св. Параскева-Петка, Sofia, 2004, passim).

44 Documente Iaşi, I, p. 376, nr. 295.

45 Maria Magdalena Székely şi Ştefan S. Gorovei consideră că: „nu ni se pare deloc exclus că acest eveniment s-a aflat în legătură cu aducerea moaştelor Sfintei Paraschiva” şi se întreabă „dacă închinarea la Athos a premers marea slujbă prilejuită de aşezarea moaştelor în biserică, a fost urmarea sa ori s-a produs chiar cu ocazia aceasta” (op. cit., p. 441).

Page 261: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

264

Vasile Lupu, la 20 decembrie 1642, apare şi numele lui Sofronie, „ieromonah şi egumen al mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşii Moldovlahiei”46.

În anii ce au urmat ceva s-a întâmplat în obştea mănăstirii Trei Ierarhi, de vreme ce abia în decembrie 164647 mai găsim câteva acte de cancelarie şi zapise, care vorbesc despre averea mănăstirii. În ciuda lipsei egumenului din viaţa bisericească a Iaşilor, în mănăstire tipografia a funcţionat, de vreme ce de sub teascurile ei a ieşit în 1643 Cazania mitropolitului Varlaam. Totodată, cred că şi Colegiul a continuat să funcţioneze între zidurile mănăstirii, aşteptând să fie ridicată clădirea din afara zidurilor aşezământului monahal. În iunie 1644, călugărul iezuit Paul Beke a văzut că domnul „înalţă şcoli de piatră de o mărime deosebită uneori cu două caturi pentru ca tineretul moldovenesc să fie iniţiat în cultură şi în moravuri în acelaşi fel în care învăţaţii credinţei romano-catolice obişnuiesc să educe tineretul”. În continuare, din cele scrise de călugărul catolic, pare a se desprinde faptul că monahii-profesori de la Kiev se mai aflau în mănăstire, iar numărul lor sporise: “pentru ca domnul să-şi urmeze mai bine gândul a chemat din Kiev, (care este Mitropolia Ruteniei), patru tineri doctori în filosofie care au studiat la iezuiţii noştri în Lituania prefăcându-se <acolo că sunt> catolici. Acestora le va încredinţa domnul la început şcoli pentru predare; dacă mai apoi va fi nevoie de mai mulţi educatori, el nu vrea să cruţe nici o cheltuială”. Autorul acestor rânduri a avut şi o discuţie cu secretarul lui Vasile Lupu, Gheorghe Kotnarski, care i-a arătat: “Iată câtă clădire înalţă domnul nostru, pentru ca tineretul din Moldova să se lumineze, începând de la şcoala cea mai de jos şi trecând prin toate clasele, după obiceiul părinţilor Societăţii”48.

Această mărturie, la care s-a adăugat ceea ce ştia Gheorghe Asachi în 1828 şi a pus în sigiliul „Ghimnaziei Vasiliene”, a permis

46 Ghenadie Enăceanu, op. cit., p. 302. Pentru studiul diplomatic şi istoric al

acestei complicate scrisori, vezi Mărturisirea Ortodoxă, editată de Niculae M. Popescu şi Gheorghe I. Moisescu. Cu o precuvântare de Tit Simedrea, Bucureşti, 1942, p. XXVIII-XXIX; Al. Elian, Contribuţia grecească la „Mărturisirea Ortodoxă”, Bucureşti, 1946, p. 87, nota 1. O sinteză utilă asupra Sinodului de la Iaşi, la Dănuţ I. Manu, Importanţa Sinoadelor Răsăritene din secolul al XVII-lea pentru unitatea Ortodoxiei, Bucureşti, 1986, p. 108-123.

47 Documente Iaşi, I, p. 408-409, nr. 334; p. 409-410, nr. 335. 48 Călători străini despre ţările române, V, p. 282-283; Gh. Călinescu, Altre

notizie sui missionari catolici nei paesi romeni, în “Diplomatarium Italicum”, II, 1930, p. 357-358, nr. XV.

Page 262: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

265

formularea concluziei că „marele colegiu de la Trei Ierarhi” a fost zidit în 164449. Probabil cea mai mare parte a acestei construcţii a fost ridicată în acest an, de vreme ce călugărul iezuit a apucat să vadă că au „două caturi”, dar în primăvara anului 1645 tot se mai lucra, potrivit mărturiei lui Paisie (Pantaleo) Ligaridis: „In Bogdania il Prencipe fabrica un Collegio” (11 aprilie 1645)50.

Tot mărturia lui Paul Beke ne arată că la începutul anului 1645, când la Iaşi a ajuns Petru Movilă, Colegiul funcţiona probabil în noua clădire din afara zidurilor mănăstirii. Mitropolitul Kievului a păşit pe uliţele Iaşilor în februarie 1645, cu prilejul căsătoriei fiicei mai mari a lui Vasile Lupu, Maria, cu marele duce lituanian Janusz Radziwill51. Slujba cununiei a fost oficiată de Petru Movilă în biserica mănăstirii Trei Ierarhi, iar la aceasta au participat şi profesorii de la Colegiu, fiind observaţi cu admiraţie de Ioan Kemény, reprezentantul principelui Transilvaniei52. Cu ocazia acestei nunţi, în mănăstirea Trei Ierarhi a avut loc şi un „sobor” a Bisericilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru discutarea lucrării mitropolitului Varlaam, Răspuns împotriva Catihismului calvinesc53.

Până la sfârşitul anului, alte mărturii despre colegiu şi despre mănăstirea Trei Ierarhi nu mai avem. La începutul anului 1646, cu câteva zile înainte de sărbătorirea hramului, clădirea şcolii din mănăstire a ars, potrivit mărturiei mai târzii a episcopului catolic Marco Bandini: „Principele a construit chiar şi şcoli în mănăstire, care au ars acum un an, în duminica Septuagesimei”54 (a noua duminică înainte de Paşti -

49 Maria Magdalena Székely, Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 441. 50 Fr. Pall, Les relations de Basile Lupu avec l’Orient orthodoxe et

particulierement avec le Patriarcat de Constantinople. Envisagées surtout d’après les lettres de Ligaridis, în “Balcania”, VIII, Bucureşti, 1945, p. 121. Scrisoarea a fost redactată la Constantinopol, astfel că nu ar fi exclus să cuprindă doar ecouri a unor fapte petrecute cu un an în urmă.

51 P.P. Panaitescu, Petru Movilă şi românii, în op. cit., p. 89-95; Ştefan S. Gorovei, Petru Movilă. Contribuţii, în MMS, LVII, nr. 10-12, 1981, p. 714-715.

52 Popea, Neagoe, Memoriile lui Kemény Iános, traducerea şi adnotarea pasagiilor privitoare la români, teză de licenţă în istorie, Bucureşti, 1900, 36-37.

53 I. Ionescu, Când s-a scris „Răspunsul împotriva Catihismului calvinesc”?, în RITL, XXXIII, 1985, nr. 4, p. 126-128; Ştefan Andreescu, op. cit., p. 156.

54 Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a tuturo Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646-1648. Ediţie bilingvă. Introducere, text latin stabilit, traducere şi glosar de Traian Diaconescu, Iaşi, 2006, p. 246; vezi şi ediţia textului din Călători străini despre ţările române, V, p. 328, unde apare o însemnată diferenţă de traducere; aici se spune că şcolile „au ars – nu e anul – în duminica septuagesimei”

Page 263: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

266

25 ianuarie 164655). Viaţa în mănăstire nu au fost grav afectată, dacă judecăm prin prisma funcţionării „tiparului domnesc” din mănăstirea Trei Ierarhi, în care s-a lucrat Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudéţe (1646)56; în schimb, activitatea colegiului a început să se stingă, pâlpâind câte puţin. La începutul anului 1647, după mărturia aceluiaşi episcop catolic, colegiul a mai primit o grea lovitură: „în duminica Sexagesimei, s-au mistuit tot aşa alte şcoli, <aflate> în alt loc, dar zidurile au rămas întregi sub bolta lor trainică”57.

După toate acestea, despre viaţa colegiului latin, întemeiat de Vasile Lupu, cu profesori aduşi de la Kiev, a început să se vorbească la trecut, aşa cum o face episcopul Bandini: „principele Vasile s-a străduit mult şi a făcut cheltuieli mari ca să aducă studiile latine în Moldova, dar toate încercările lui au fost zadarnice”58. Profitând de atâtea dezastre, călugării greci din mănăstire, ajutaţi de ilustrul cărturar Meletie Sirigos59, i-au izgonit din mănăstire pe călugării-profesori kieveni60; priceperea şi munca lor au rămas întipărite în mintea contemporanilor, altfel nu se explică cuvintele pline de recunoştinţă ale lui Gheorghe Ştefan şi ale boierilor săi, cuprinse în actul din 2 aprilie 1656: „cât au fost acei dascăli din Kiev bine învăţaţi, locuind la sfânta mănăstire, bun lucru şi mult folos

(subl. ns.). Asupra acestei „interpolări” a zăbovit Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 712, nota 82.

55 Vezi DIR, Introducere, vol. I, Bucureşti, 1956, Anexa VIII, f. 8. 56 Carte românească de învăţătură, ediţie critică, alcătuiră de Colectivul pentru

vechiul drept românesc al Academiei Române, condus de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961.

57 Marco Bandini, op. cit., p. 246; Călători străini despre ţările române, V, p. 328. Duminica Sexagesimei a căzut în 1647, la 21 februarie (DIR, Introducere, vol. I, Anexa VIII, f. 28).

58 Marco Bandini, op. cit., p. 250; Călători străini despre ţările române, p. 329. 59 P.P. Panaitescu, Influenţa operei lui Petru Movilă, p. 61; Ştefan S. Gorovei,

op. cit., p. 712. 60 Poate o ultimă prezenţă a lor în Moldova (dar la fel de bine ar putea fi vorba

şi despre dascălii greci) a fost înregistrată în următorul fragment din povestirea frumoasei sărbătoriri a Bobotezei, din anul 1647, datorată aceluiaşi episcop catolic: „s-a iscat o discuţie între popii, călugării şi dascălii schismatici (subl. ns.) despre copiii care recitaseră. Ca să-şi ascundă neştiinţa şi ca să-şi laude judecata lor fără minte şi nătângă, le spuneau boierilor că toţi copiii care îl salutaseră pe domn în limba latină ieşiseră din şcoala noastră latină, iar ceilalţi care îl lăudaseră în graiul moldav au ieşit din şcoala lor valahă; dar minciuna, primită în tăcere de ceilalţi, s-a dat pe faţă, spre ruşinea mincinoşilor” (op. cit., p. 390).

Page 264: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

267

au rămas de la ei în ţara noastră din învăţătura lor”61. În locul acestor dascăli de latină şi slavonă, pricepuţi şi potriviţi mediului românesc, au fost aduşi dascăli „din Ţara Grecească”62. Într-un anume fel, şi aceştia se potriveau societăţii româneşti – numai că, doar acelei părţi de obârşie greco-levantină, aflată în continuă creştere în domnia lui Vasile Lupu.

Astfel se explică de ce, în domnia lui Gheorghe vodă Ştefan, cel care l-a răsturnat de la putere pe Vasile Lupu şi întregul grup politic greco-levantin din jurul său, priceperea şi folosul adus ţării de călugării-dascăli greci au fost cu atâta asprime condamnate: „iar acum de la călugării greci nici o învăţătură în ţara noastră nu a rămas”63. Domnul, boierii şi întreaga ţară voiau „învăţătură” ca aceea adusă în ţară şi predată copiilor de călugării kieveni!

Lucrul bun al călugărilor kieveni, care a adus mare folos generaţiei trăitoare la mijlocul veacului al XVII-lea şi despre care vorbeau cu atâta veneraţie, peste două generaţii a fost uitat; astfel încât, Dimitrie Cantemir a istorisit mult despre şcoala grecească din vremea lui Vasile Lupu şi foarte puţin despre şcoala latină, slavonească şi românească: „în secolul trecut, după ce în timpul domniei lui Vasile Albanezul a revenit la scaunul ecumenic, Moldova a început să se trezească şi să fie scoasă întrucâtva la lumină din întunericul adânc cu care o acoperise barbaria. Căci prin grija acestui domnitor s-a întemeiat mai întâi o şcoală grecească la Iaşi şi s-a poruncit ca în toate mănăstirile mai mari să se primească călugări greci, care să-i deprindă pe fiii boierilor cu scrierile greceşti şi cu învăţătura lor. Tot el a orânduit ca, în cinstea bisericii patriarhale, celălalt cor de la Mitropolie să fie format din psalţi greci şi toată liturghia să se slujească jumătate în greceşte şi jumătate în slavoneşte, aşa cum se face şi astăzi. Acelaşi domnitor a adus chiar şi o tipografie grecească şi moldovenească, poruncind să se tipărească cărţi bisericeşti şi pravile, ceea

61 Documente Iaşi, I, p. 477, nr. 415. 62 Se pare că unul dintre cei chemaţi la Iaşi, pentru a preda la Colegiul de la Trei

Ierarhi a fost Paisie Ligaridis; pe drum, acesta s-a oprit la Târgovişte (Victor Papacostea, Les origines de l’enseignement supérieur en Valachie, în RESEE, I, 1963, nr. 1-2, p. 21-22).

63 Am corectat traducerea acestui fragment din Documente Iaşi, I, loc. cit., unde s-a tradus: “Şi fiindcă acum călugării greci nici un folos de învăţătură ca aceea ţării noastre nu aduc”, pornind de la una dintre traducerile din secolul al XIX-lea. După acest fragment, urma unul dintre pasajele cele mai importante din acest document; lipsa lui, în copiile păstrate, conferă aspectul ilogic al actului, contribuind la apariţia suspiciunii că ar fi fals. De aceea în textul editat (ibidem) trebuie adăugat: [...], ca semn al absenţei unui întreg paragraf.

Page 265: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

268

ce a avut ca urmare ca mai întâi să se citească în limba ţării Evanghelia şi Apostolul şi apoi toată liturghia”64.

Pentru noua iniţiativă a lui Gheorghe vodă Ştefan, despre care alte informaţii nu avem, profesorii şi elevii au putut să folosească clădirea colegiului din afara zidurilor mănăstirii, pe care o descrie Paul de Alep cu mare admiraţie, la începutul anului 1653. Diaconul sirian, ajuns în Moldova, explică foarte limpede şi rolul acestui colegiu în viaţa culturală a Moldovei: „El <Vasile Lupu> a pus să se tipărească în Moldova multe cărţi bisericeşti de învăţătură şi comentarii în limba română, pentru că altădată supuşii citeau sârbeşte, adică rusă, căci din Ţara Bulgărească şi Sârbească până în Ţara Românească şi în Moldova, apoi până la cazaci şi până la Moscova, toată lumea citea sârbeşte; toate cărţile lor <erau scrise> astfel. Însă limba poporului din Moldova şi din Ţara Românească este limba română. Ei nu înţeleg ceea ce citesc. De aceea el a clădit pentru ei lângă mănăstirea sa un colegiu mare din piatră şi a pus să se tipărească pentru ei cărţi în limba lor”65. În alt loc, Paul de Alep arată şi locul unde era situat: „puţin mai departe, lângă băi, se află marele colegiu, construit de domn pe marginea marelui lac sau heleşteu, crescătorie de peşti”66.

După încercarea de revigorare a activităţii colegiului, întâmplată în vremea lui Gheorghe Ştefan, viaţa acestei instituţii de învăţământ teologic de la mănăstirea Trei Ierarhi s-a stins. Nu voi continua aici discuţiile privitoare la soarta tristă a acestui colegiu în a doua jumătate a veacului al XVII-lea; le voi relua cu alt prilej. Locul acestui colegiu în istoria Moldovei este foarte însemnat, deoarece a constituit o încercare reuşită de răspândire a învăţământului în limba latină şi a contribuit la întărirea începuturilor învăţământului în limba română. Chiar dacă viaţa politică în a doua jumătate a veacului al XVII-lea se va levantiniza treptat, atingând apogeul în veacul următor, din punct de vedere cultural, modelul apusean, adoptat în deceniul al cincilea din veacul al XVII-lea, se va

64 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei. Traducere după originalul latin de

Gh. Guţu. Introducere de Maria Holban. Comentariu istoric de N. Stoicescu. Studiu cartografic de Vintilă Mihăilescu. Indice de Ioana Constantinescu. Cu o notă asupra ediţiei de D.M. Pippidi, Bucureşti, 1973, p. 373.

65 Călători străini despre ţările române, VI, vol. îngrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 46. Într-o altă versiune a traducerii, în loc de “marele colegiu”, găsim: “magnificul colegiu” (Melchisdec, episcopul Romanului, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 monastiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 187).

66 Călători străini despre ţările române, p. 50-51.

Page 266: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

269

dovedi câştigător. Iar Colegiul întemeiat de Vasile Lupu este una dintre cele mai proeminente dovezi a opţiunii culturale occidentale făcute de elita politică şi ecleziastică românească în mai 1640.

În concluzie, pot spune că mănăstirea cu hramul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur a fost întemeiată de Vasile Lupu pentru ca între zidurile ei să funcţioneze un colegiu. La 9 mai 1640, în mănăstire a luat fiinţă un colegiu teologic, după modelul colegiului teologic de la Kiev, cu menirea de a ridica nivelul cultural al ţării şi de a pregăti tineri capabili să participe la discuţii şi polemici teologice cu învăţaţii catolici şi protestanţi. Elevii colegiului au fost recrutaţi dintre absolvenţii şcolilor elementare din Moldova, ce proveneau din familiile oamenilor de rând (mici boieri, preoţi, negustori, meşteşugari) sau din familii mai bogate, iar întreaga cheltuială necesară instruirii lor a fost suportată de domnie. De altfel, şi întreţinerea micului grup de profesori venit de la Kiev, în frunte cu Sofronie Poceaţki, a fost asigurată de venitul anual al satelor Răchiteni, Tămăşeni şi Iugani, precum şi de venitul „feredeului” domnesc, ridicat de „râvnitorul şi apărătorul sfintei evlavii răsăritene”67 şi dăruit mănăstirii Trei Ierarhi. Colegiul a funcţionat în mănăstirea Trei Ierarhi până în anii 1644-1645, atunci când s-a terminat construcţia unei noi clădiri („marele colegiu”), situată în afara zidurilor mănăstirii. În anii următori, 1646-1647, profesorii-călugări kieveni au fost înlocuiţi cu profesori-călugări greci, iar activitatea colegiului a decăzut. După zece ani, în primăvara anului 1656, noul domn al Moldovei, Gheorghe Ştefan, a încercat să readucă în mănăstire cărturari kieveni şi să refacă importanta instituţie de învăţământ public din Moldova.

ANEXĂ

1640 (7148) mai 9, Iaşi

† V\ im1 W<t0>]a i S<|>na i S<vé>t<a>go D<u>ha. Se, az, rab i poclonic S<vé>t1i edinos\ºn1i i jivotvor1ºnoi nerazd1lim1i Troi]e, eije poclan16s1 i sluj7 i rabotaé d<u>hom moim, pravoslavnyi g<o>sp<o>d<i>n0, Iw Vasilye voevoda, B<o>jye6 m<i>l<o>sty6, g<o>sp<o>d<a>r0 Zemli Mwldavscoi.

67 Melchisedec, episcopul Romanului, op. cit., p. 171-173; N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, p. 151.

Page 267: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

270

Bl<a>gosloven pr1bl<a>gyi B<og>0 ije v1st sii bl<a>gostin1 ije zbrav|i m1 iz kr1va m<a>t<e>r0 moei i darova m1 g<o>sp<o>dstvom i voevodstvom zemli, zapr1v\shod1ºo6 bogat\stvo svoe6 m<i>l<o>sty6; pr<i>sno ubo bl<a>godariti B<o>ga podobaet 2co wtvr<ă>zi nam dveri m<i>l<o>sti svoei i sv1t razuma i vid1h i poznah 2co nicaa slava stoit na zemli nepr1lojnaa i sămr<\>t0 neprik1stna, n7 2co ţv1t uv1daet i 2co s1n mimogr1daet i razdru[aet s1 v\s1cy k<i>l<o>v<1>c0.

T1mje, bl<a>govolenyem W<t0>]a i să posp1[enyem S<|>na i să d1istvom S<vé>t<a>go i jivotvor1ºago D<u>ha, bl<a>goproizvolih g<o>sp<o>dstv<o> mi, n<a>[yi bl<a>gim proizvolenyem, k<i>stim i sv1tlim sr<\>d]1, i wt văseé n<a>[eé d<u>[eé i wt B<og>a pomoºyé i m<o>lenyem Pr1s<vé>t1i K<i>st1i i Pr1bl<a>g<o>slovenn1i Vl<a>d<i>k<i>]1 n<a>[eé, B<ogoro>d<i>]1 i Pr<i>snod<1>vi Maryé, i Tryeh S<v1>titel i văselenscih Ukiteli: Vasilye Velicago, Grygorye B<o>goslova, Ywana Zlataustago i să bl<ago>s<lo>venyem ketiri s<v1>titel n<a>[ih moldavscih: cir Varlaam arhiep<i>scop i mitropolit Sukavsci, i cir Dosoøei ep<i>scop Romansci, i cir Anastasye ep<i>scop Radovsci i cir Giwrgye ep<i>scop Hu[sci, i să hotenyem văse6 Săv1ta g<o>s<po>dstv<a> mi, bol1ri n<a>[ih mwldavscih, velicih i malih, g<o>sp<o>dstv<a> mi văz1hom G<ospod>a B<o>ga vă pomoºi, poneje vid1hom i poznahom wscădeva6ºi vă n<a>[ei zemli razum wt s<v1>tih pisanyi i tăm neva6ºi s1 poukeny6 sv1ta, poneje scoka[e sé oni naukeni l6dyi i dascali cotoryi pr1jde syé vr1m1 izv1stno porazum1li s<v1>taa pisanye i inih naukili wt n7duji i pravoslavnaa v1r1 ucr1pl1a[e s1, i dostati S<vé>tim Sedim Săborom utvrăjdaa[e sé, i bl<a>gyé wb|kae vă sei n<a>[ei zemli nasajdea[e sé, i Hr<i>sty2nstva săhran1ema b1 i ono poukenye i razum s<vé>tim pisanyem wt inih na drugih săhod1ºe sé pomalo.

Radi l1nosti i neradenye umali s1 i w văs1m w scud1 tolico, 2co nije d1ti svoe neim1li k<i>l<o>v1cî u cogo vărukiti ih na zaukenye da bădăt mogl0 negli porazum1ti pisanye, wt năm duje văs1 bl<a>gyé i b<o>gopol1znyé wbikae istli[e sé i pogibo[e. Syé im| vid1ºe nedobro văzmils1 nam n<a>[e zeml1 wstati nij[e i grub1i[e wt inih zemli poukenyem i razumom, 2co b| neim1ti edinogo naukenago k<i>l<ov1>ca wtv1şati inov1rnomu văpro[eny6.

Page 268: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

271

N7 elico po n<a>[ei sil1 usilovahom wt B<o>go dannago nam st1janye i săzdahom monastir, vă im1 S<vé>tih Tryeh S<vé>titel: Velicago Vasylya, B<o>goslova Grigorya, Zlataustago Ywana, vănastolnyi svoi grad @[schi, vă ije izbrahom wt starodavnih pravoslavnih, l6dyi cyevscih wt n<a>[ego m<o>l<e>bnica w<t0>ţa Petra Mogili arhiep<i>scopa i mitropolita Cievscago i văsei Rosyi prislanih inoci b<o>gobo2znivi i naukeni wt samoi Pekerscoi Velicoi Lavri.

Na tacovoi B<o>gu ugodnoi d1lo polojihom ih, vă eje b|ti na zaukenye malim i velicim, i n<a>[e vi[e pisanyi monastir dadohom im, să văs1m dohodom, i să văs1m wtn<i>nmi, b|ti i<h>1 za pr1pitanye i za wd1anye, 2bi cotoryi priidut că naukenye, ukiti s1, da ne bi emu să p<i>n<1>qi platiti, n7 da imati bîti dascali wt Cyevi Pekerscyi monastir vă n<a>[0 vi[e pisanyi monastir, na tacovoe popekenye i poukenye pravoslavnim l6dem i nakahom i săzidahom s<vé>taa m<o>lbă i monastir wt trăg @[scomu, vă im1 Trieh S<vé>titel i văselenscih Ukiteli: Vasilye Velicago, Grigorye B<o>golsova, Ywana Zlatoustago.

I dadohom i pom<i>l<o>vahom toa n<a>[e s<vé>taa m<o>lbă vi[e pisanna să tri selove, na im1: Răcit1nyi, i Teme[1nyi i ^ganyi, kto u v<o>lost Sukavscomu, na r1]1 Sir1t1, i să mlini u Sirét i să bolotami ribnimi, kto tih selove cupihom sam g<o>s<po>dstv<a> mi wt na[ego v1rnago i pokitennago bol1rina, Dumitra[co {oldan velicago dvornica Doln1i Zemli, a ego m<i>l<o>sti, bol1rinu n<a>[emu, Dumitra[covi {oldanu dvornicu, b|lo emu pravyi za vicuplenye wt văsih vnuţi i pr1wnu]i i wt văsih plemeni]i Toaderu Bucotco prăcălab i Hrincovikevi cluk1r ...2, ... trieh selove: Răcit1nyi, i Teme[1nyi i ^ganyi, wt v<o>lost Sukavsci, za văs1h dabilah, 2co da ne ima6t nam davati ni edna dan, ni velica ni mala, ni ili[ platiti, ni sulþu za cravi ni za wv]i, ni voscu, ni miedu, ni maslo, a ni ugarscih za dom da ne ima6t davati, ni zlo]i, ni taler<i>, ni leucov, ni wr]i, a ni edno6 rabotu nam rabotati.

Tacojdere, i wt sil1 napr1d, aºe nai prikini s1 n1caa danye radi mnogih nujdi i t1gotni, eje pripada6t vă n<a>[ei zemli Mwldavscoi, za văs1h dabilah i angery2h da budut u mirno a ni camănu za pitye ili za co[niri da ne ima6t dati, t7cmo da ima6t dati t1h trih selove edin raz vă edin god ...3

Page 269: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

272

cogda b7det dan ţ<a>rsca do harak, a inoe nikto da neima6t dati prez ves god.

I pacije, da wstavit sé wt tih tri selove edno tisék wvţi ţărascih, ej<e> kinet sé sto wvţi g<o>s<po>d<a>rscih, i tisék pkeli ţăranscih, ej<e> kinet sé sto pkeli g<o>s<po>d<a>rscih, i pet sot vepri ţărascih, ej<e> kinet sé pet desét vepri g<o>s<po>d<a>rscih, na toliţ1 colico vi[e pi[em, da s1 wsravit u mirno bez peketluit da ne ima6t vă nikesoje valovanye. Aºe wbr1ºet sé mnoja[ye wt colico vi[e pi[em da s1 văzimaet wt nih gorºinu i des1tinu po pravdoi, 2coje văzmet s1 wt in[aa zemli, i da bădăt u mirno za văséh dabilah i angery2h, eje vi[e pi[em, eliţi budut na in[ih l6di vă zemli g<o>sp<o>dstv<a> mi, ni globiniţi, ni wlacari, ni camanari, da ne ima6t po tr1bu tamo, ni gloabe văzimati, n7 da ima6t văzimati calugeri wt s<vé>taa monastir vi[e pisanna wt trăg @[comu da săbirat t1h văs1h 2co da bădet im za pr1pitanye i za wd1anye i tim cotoryi bădăt niºyi vărukenye cnigu.

T1m radi, t1h vi[e pisanih selove: Răcit1nyi, i Teme[1nyi i ^ganyi, să mlini u Sir1t, i să bolotami ribnimi i să ves prihod, da sut s<vé>t1i monastir vi[e rekenn1i wt g<o>sp<o>dstv<a> mi pravyi wtn<i>ni, i daanye, i m<i>l<o>vanye i uric, nepocol1bimo nicolije, na v1ci v1knyi.

A hotar tim pr1d rekennim selove: Răcit1nyi, i Teme[1nyi i ^ganyi, da est wt văsih storoni po svoimi starami hotari, po cuda iz v1ca wjivali.

A na to est v1ra n<a>[i g<o>s<po>dstv<a> vi[e pisannago, m|, Iw Vasilye voevoda, i pr1văzlublennago i sărdeknag<o> s<|>na g<o>sp<o>dstv<a> mi, Ywan voevoda, i v1ra bol1r n<a>[ih: v1ra pana Dumitra[co {oldan velicago dvornica Dol1i Zemli, i v1ra pana Toader Petrik1ico velicago dvornica Gwrn1i Zemli, i v1ra pana Gavril hetman i prăcălab Sukavsci, i v1ra pana Costantin Stărk1 i Popăscul prăcălabove Hotinsci, i v1ra pana Pătra[co prăcălab Nemeţsci, i v1ra pana ^rgaci prăcălab Romansci, i v1ra pana Apostol postelnica, i v1ra pana Gywrgye ka[nica, i v1ra pana ^rgaci vist1rnica, i v1ra pana Toma stolnica, i v1ra pana Bălan comisa i v1ra văs1h bol1r n<a>[ih velicih i malih.

A po n<a>[im jivot1 i g<o>sp<o>dst<vo>vanye, cto izberet bîti g<o>sp<o>d<a>r0 wt d1t<i> n<a>[ih ili wt n<a>[ego rodu ili

Page 270: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

273

pac bud cogo B<og>0 izberet g<o>sp<o>d<a>r0 bîti u n<a>[ei zemli Mwldavscoi, tot b| im neporu[il n<a>[e daanyi i m<i>l<o>vanye, n7 bi im im dali i ucr1pili, po kto est im pravaa daanye i m<i>l<o>vanye wt g<o>sp<o>dstv<a> mi. A cto upocusit s1 razoriti i scaziti n<a>[e daanye i m<i>l<o>vanye i ustroenye, tacovyi da bădet treclét i proclét wt G<ospod>a B<og>a sătvor[ago n<e>bo i zemli i wt Pr<1>k<i>staa4 Ego Mater i wt văsih S<vé>tih, ije B<o>gu bl<a>gougodiv[e, i da imaet săperniţi na stra[noi s7diºi H<ri>stov1 Vasilye Velicago, Grigorye B<o>goslova, Ywana Zlataustago, i da imaet kast să ^doé i să tr<e>cl1tom Arye, vă v1ci i vă v1c v1ca.

A na bul[e crépost i potv0jdenye tim văsim vi[e pisannim vel1li estmi n<a>[emu v1rnomu i pokitennomu bol1rinu, panu Gavrila[u Măty2[u velicomu logofetu, pisati i n<a>[e pekat privesiti că semu istinnomu listu n<a>[emu.

Vă nastolnyi grad @[sci, v<ă> l<1>to =zrÌmi, m<1>s<é>ţa mai, Æø d<0>ni.

† Iw Vasilie vwevwda <m.p.> † În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Adică, eu, robul şi

închinătorul Sfintei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei <şi> nedespărţitei Treimi, căreia mă închin şi slujesc şi muncesc, dreptslăvitorul domn, Io Vasilie voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei. Binecuvântat este preabunul Dumnezeu, care cu toate bunătăţile m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a dăruit cu domnia şi voievozia ţării, din nemăsurata bogăţie a milei sale; se cuvine deci pururea a mulţumi lui Dumnezeu pentru că ne-a deschis uşa milostivirii sale şi lumina înţelepciunii şi am văzut şi am înţeles că nici o slavă nu stă neschimbătoare pe pământ şi cu moartea neîmpărtăşită, ci ca floarea se veştejeşte şi ca umbra trece şi se nimiceşte tot omul.

De aceea, cu bunăvoinţa Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh, am binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa noastră, cu inimă curată şi luminată, din tot sufletul nostru şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea Preasfintei, Curatei şi Preabinecuvântatei Stăpânei noastre, Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, şi a celor Trei Ierarhi şi Învăţători ai Lumii: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur şi cu binecuvântarea celor patru ierarhi ai noştri moldoveni: chir Varlaam arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, şi chir Dosoftei episcop de Roman, şi chir Anastasie episcop de Rădăuţi şi chir Gheorghie episcop de Huşi, şi cu voinţa întregului Sfat al domniei mele, al boierilor noştri moldoveni, mari şi mici, domnia mea am luat pe Domnul Dumnezeu în ajutor, pentru că am văzut şi am

Page 271: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

274

cunoscut lipsa în ţara noastră a înţelepciunii din cărţile sfinte şi întunericul neştiinţei sfintei învăţături, pentru că au dispărut acei oameni învăţaţi şi dascăli care înainte de această vreme au vestit şi au făcut cunoscută Sfânta Scriptură şi alţi învăţători au lipsit5, pentru ca dreptslăvitoarea credinţă să se întărească, şi să ajungă Sfintele Şapte Soboare să se adeverească, şi bunele obiceiuri în această ţară a noastră să se sădească, şi Creştinătatea să se apere şi acea învăţătură şi înţelepciunea cărţilor sfinte să se coboare puţin de la unii la alţii.

Din cauza leneviei şi a nepăsării care a fost, toate au slăbit într-atât, astfel că oamenii de rând nu au avut la cine să-şi încredinţeze copiii la învăţătură şi nu au putut să cunoască carte, astfel că de nevoie toate bunătăţile şi folositoarele lui Dumnezeu obiceiuri s-au distrus şi pierdut. Acestea noi, văzându-le nepotrivite, noi am gândit că ţara noastră rămâne săracă şi înapoiată faţă de alte ţări în învăţătură şi înţelepciune, pentru că nu a avut nici un om învăţat în stare să răspundă întrebărilor necredincioşilor.

Ci cât după a noastră putere ne-am străduit din de Dumnezeu dăruita noastră avere şi am zidit mănăstirea, în numele Sfinţilor Trei Ierahi: Marele Vasilie, Teologul Grigorie, Gură de Aur Ioan, în cetatea noastră de scaun a Iaşilor, în care am ales dintre străvechii ortodocşi, oameni kieveni de la rugătorul nostru părintele Petru Moghilă arhiepiscop şi mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, care a trimis călugări temători de Dumnezeu şi învăţaţi de la însăşi Marea Lavră Pecerska.

Pentru un asemenea lucru plăcut lui Dumnezeu le-am dat, ca să le fie pentru învăţătura celor mici şi a celor mari, a noastră mai sus scrisă mănăstire le-am dat-o lor, cu tot venitul şi cu toate ocinile, ca să le fie lor pentru hrană şi pentru îmbrăcăminte, iar cine va merge către învăţătură, să înveţe, dar să nu aibă a plăti cu bani, cât vor fi dascăli din mănăstirea Pecerska din Kiev în mănăstirea noastră mai sus scrisă, deoarece pentru o asemenea îngrijire şi învăţătură a oamenilor ortodocşi am început şi am zidit sfânta rugă şi mănăstire din târgul Iaşilor, în numele Sfinţilor Trei Ierahi şi Lumii Învăţători: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur.

Şi am dat şi am miluit această a noastră sfântă rugă mai sus scrisă cu trei sate, anume: Răchitenii, şi Temeşénii şi Iuganii, ce sunt în ţinutul Suceava, pe râul Siret, şi cu mori în Siret şi cu bălţi de peşte, care aceste sate le-a cumpărat însuşi domnia mea de la al nostru credincios şi cinstit boier, Dumitraşco Şoldan vornic marele vornic al Ţării de Jos, iar milostivirii sale, boierului nostru, lui Dumitraşco Şoldan vornic, i-au fost drepte de cumpărătură de la toţi nepoţii şi strănepoţii şi de la toate rudele lui Toader Bucotco pârcălab şi a lui Hrincovici clucer [...]2. <Şi am iertat acele> trei sate: Răchiténii, şi Temeşénii şi Iuganii, din ţinutul Suceava, de toate dările, pentru ca să nu aibă a da nici o dare, nici mare nici mică, nici iliş să nu plătească, nici sulgiu pentru vaci nici pentru oi, nici ceară, nici mied, nici ulei, şi nici ughi pentru casă să nu aibă a da, nici zloţi, nici taleri, nici lei, nici orţi, şi nici un lucru să nu ne lucreze.

Page 272: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

275

De asemenea, şi de acum înainte, dacă se va întâmpla vreo dare, din pricina multor nevoi şi greutăţi, ce se întâmplă în această ţară a noastră a Moldovei, de toate dabilele şi angheriile să fie lăsate în pace şi nici camănă pentru băutură sau pentru cojocărie să nu aibă a da, numai să aibă a da aceste trei sate o dată într-un an, [...]3, când va fi darea împărătească, la haraci, iar altceva nimic să nu aibă a da peste tot anul.

Şi de asemenea, am mai iertat de la aceste trei sate o mie de oi ţărăneşti, care fac o sută de oi domneşti, şi o mie de stupi ţărăneşti, care fac o sută de stupi domneşti, şi cinci sute de porci ţărăneşti, care fac cincizeci de porci domneşti, pe atât cât scriem mai sus, ca să fie iertaţi în pace fără pecetluit şi întru nimic să nu fie învăluiţi. Iar dacă se va găsi mai mult decât scrie mai sus să se ia de la dânşii gorştina şi desetina după dreptate, cum se ia de la altă ţară, şi să fie în pace de toate dabilele şi angheriile, cum scrie mai sus, care vor fi pe alţi oameni în ţara domniei mele, nici globnici, nici olăcari, nici cămănari, să nu aibă treabă acolo, nici gloabe să ia, ci să aibă a lua călugării de la sfânta mănăstire mai sus scrisă din târgul Iaşi ca să strângă toate aceste, pentru ca să le fie lor pentru hrană şi pentru îmbrăcăminte şi acelora care vor fi lipsiţi de învăţătura cărţii.

Petru aceea, acele mai sus scrise sate: Răchiténii şi Temeşénii şi Iuganii, cu mori în Siret, şi cu bălţi de peşte şi cu tot venitul, să fie sfintei mănăstiri mai sus zise de la domnia mea drepte ocini, şi danie, şi miluire şi uric, neclintit niciodată, în veacul vecilor.

Iar hotarul acelor înainte zise sate: Răciténii, şi Temeşénii şi Iuganii, să fie din toate părţile pe vechile lor hotare, pe unde din veac au folosit.

Iar la aceasta este credinţa domniei mele mai sus scrise, noi, Io Vasilie voievod, şi a preaiubitului şi din inimă fiu al domniei mele, Ioan voievod, şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Dumitraşco Şoldan mare vornic al Ţării de Jos, şi credinţa panului Toader Petriceico mare vornic al Ţării de Sus, şi credinţa panului Gavril hatman şi pârcălab de Suceava, şi credinţa panului Costantin Stârcea şi Popăscul pârcălabi de Hotin, şi credinţa panului Pătraşco pârcălab de Neamţ, şi credinţa panului Iurgachi pârcălab de Roman, şi credinţa panului Apostol postelnic, şi credinţa panului Ghiorghie ceaşnic, şi credinţa panului Iurgachi vistiernic, şi credinţa panului Toma stolnic, şi credinţa panului Bălan comis şi credinţa tuturor boierilor noştri, mari şi mici.

Iar după viaţa şi domnia noastră, cine va fi domn dintre copiii noştri sau din neamul nostru sau pe cine îl va alege Dumnezeu să fie domn în ţara noastră a Moldovei, acela să nu le strice dania şi miluirea, ci să le dea şi să le întărească, pentru că le este dreaptă danie şi miluire de la domnia mea. Iar cine va îndrăzni să risipească şi să strice dania noastră şi miluirea şi întăritura, acela să fie de trei ori blestemat şi blestemat de Domnul Dumnezeu făcătorul cerului şi al pământului şi de Preacurata Lui Maică şi de toţi Sfinţii, care i-au bineplăcut Lui Dumnezeu, şi să aibă potrivnici la straşnica judecată a lui Hristos pe Vasilie cel

Page 273: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

276

Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, şi să aibă parte cu Iuda şi cu de trei ori blestematul Arie, în veci şi în veacul vecilor.

Iar pentru mai mare tărie şi putere a tuturor celor mai sus scrise am poruncit credinciosului şi cinstitului nostru boier, pan Gavrilaş Matiaş mare logofăt, să scrie şi pecetea noastră să o atârne către această adevărată scrisoare a noastră.

În cetatea de scaun Iaşi, în anul 7148 <1640>, luna mai 9 zile. † Io Vasilie voievod <m.p.>

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, Facultatea de Istorie, Documente.

Xerocopie după originalul păstrat în arhiva Mănăstirii Ivir de la Muntele Athos (Grecia), pergament, cerneală neagră, intitulaţia, hramul mănăstirii şi alte cuvinte din text scrise cu cerneală aurită, sigiliu domnesc atârnat cu şnur de mătase, păstrat.

EDIŢII: Florin Marinescu, op. cit., p. 176, nr. 86 (rezumat după original).

1 Şters. 2 Neclar (cuvinte pe îndoitura pergamentului). 3 Loc liber. 4 Cuvânt greu lizibil; fiind scris cu cerneală aurită şi pe îndoitura pergamentului. 5 Traducere incertă a unui cuvânt.

Page 274: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Colegiul lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi

277

Page 275: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Petronel Zahariuc

278

THE FOUNDATION DOCUMENT OF VASILE LUPU COLLEGE OF TREI IERARHI MONASTERY OF IAŞI

Abstract

The monastery dedicated to the three hierarchs, Basil the Great, Gregory

of Nazianzus and John Chrysostom, was founded by Vasile Lupu for a theological college to be organized there. This institution, similar with the one in Kiev, was created on 9 May 1640. Its mission was to educate young people who would subsequently be able to participate in theological discussions and polemics with Catholic and Protestant scholars. Students were recruited from elementary school graduates in Moldavia and came from families of lesser boyars, priests, tradesmen, and craftsmen, or from rich families. All expenses related to their education were covered by the Prince, whereas expenses related to the small group of professors who came from Kiev, including the notable Sofronie Poceaţki, were covered from the annual revenue of the villages of Răchiteni, Tămăşeni, and Iugani, as well as from the Prince’s feredeu, levied by the “fervent defender of the holy eastern faith” and donated to the Trei Ierarhi Monastery. The college functioned until 1644-1645, when a new building (the “greater college”) was completed outside the monastery. In the following years, 1646-1647, the monks from Kiev, who had initially made the teaching corps, were replaced with Greek monks, and the activity of the college lost momentum. Ten years later, in the spring of 1656, efforts were made by the new ruling prince of Moldavia, Gheorghe Ştefan, to reintroduce scholars from Kiev and revive this important educational institution of the Moldavian Principality.

Page 276: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

NOI PUNCTE DE VEDERE PRIVIND ÎNCEPUTURILE ORAŞELOR MEDIEVALE ALE MOLDOVEI

LAURENŢIU RĂDVAN

Problema începuturilor oraşelor din Moldova a atras de-a lungul

timpului atenţia mai multor istorici. Constantin C. Giurescu, Mircea D. Matei, Nicolae Grigoraş, Victor Spinei şi alţii1 au căutat de pe diverse poziţii să explice, folosind puţinele izvoare ce ne stau la dispoziţie, acest complex proces istoric. De altfel, contradicţiile prezente în surse i-au determinat pe istorici să adere, atunci când au luat în discuţie geneza şi organizarea centrelor urbane de la răsărit de Carpaţi, la două mari direcţii de interpretare: 1. crearea oraşelor ca centre preponderent comerciale prin contribuţia unor elemente venite din exterior; 2. geneza oraşelor pe fondul maturizării societăţii româneşti medievale, în urma „diviziunii muncii”, adică a separării meşteşugurilor de agricultură; această din urmă interpretare vede oraşele mai mult ca centre producătoare de mărfuri, spre deosebire de prima, ce le consideră locuri de comerţ. Mai mulţi cercetători au identificat în izvoare elemente ce leagă în mod evident procesul de urbanizare de structurile specifice Europei Centrale, fără însă a putea explica în mod coerent cum au fost aceste elemente introduse şi ce specific au dat oraşelor din regiune. În ultimele decenii, dosarul urbanizării teritoriului Moldovei a căzut într-o nedreaptă uitare, astfel că ne propunem ca în rândurile ce urmează să îl redeschidem. Vom încerca să privim această problemă din perspectiva central-europeană, căci, în această privinţă, în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, Moldova a receptat

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 279-310

1 Constantin C. Giurescu, Târguri sau orase şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, ed. a II-a, Bucureşti, 1997; Mircea D. Matei, Contribuţii arheologice la istoria oraşului Suceava, Bucureşti, 1963; Idem, Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1989; Idem, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al XVII-lea, Iaşi, 1997; Nicolae Grigoraş, Despre oraşul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal, SCŞI, vol. XI, nr. 1 (1960), p. 83-95; Victor Spinei, Comerţul şi geneza oraşelor din sud-estul Moldovei (secolele XIII-XIV), în AnB, s. n., vol. I, nr. 1 (1993), p. 171-236.

Page 277: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

280

serioase influenţe dinspre vestul şi nordul continentului, dinspre Ungaria şi Polonia. Ţara Moldovei a apărut tocmai pe fondul expansiunii politice, religioase şi economice spre răsărit a regatelor amintite, ce au lăsat aici o amprentă destul de semnificativă, inclusiv asupra primelor oraşe ale ţării.

*

O firească primă întrebare se ridică: cât de vechi sunt oraşele din centrul şi nordul Moldovei medievale? Ne interesează aceste regiuni, mai precis ţinuturile Ţării de Sus, căci acestea au format nucleul ţării, care nu s-a întins de la bun început de la Nistru până la Milcov, Dunăre sau mare. De altfel, se distinge o diferenţă în urbanizarea Ţării de Sus şi a celei de Jos, cea din urmă fiind puţin „întârziată” din acest punct de vedere, tocmai pentru că a fost integrată în Moldova mai târziu2. O situaţie asemănătoare, ce trebuie însă privită din altă perspectivă, întâlnim în Ţara Românească, unde primele oraşe au apărut la răsărit de Olt, în Muntenia, unde se afla şi baza puterii domneşti. În această privinţă, Oltenia a prezentat particularităţi până târziu, în sec. XVI3.

În ceea ce va deveni ulterior Moldova, aşezări locale care să îndeplinească funcţii economice şi politice nu apar în izvoare înainte de instaurarea puterii regelui Ludovic al Ungariei în regiune (cca. 1345-1347)4. În zonă, un rol important l-a jucat colonizarea. Ca peste tot în Europa Centrală şi de răsărit, acest proces a fost complex şi cu urmări în ceea ce priveşte dezvoltarea teritoriilor în care s-a desfăşurat. Coloniştii din Transilvania (în special unguri, dar şi germani) sau Polonia (germani) au venit în Moldova în primul rând din motive economice. Presupunem că existau o serie de centre locale, ce prezentau un potenţial bun de

2 Discuţia pe această temă s-a intensificat în ultima vreme (vezi, printre altele,

Şerban Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Consideraţii pe marginea unui izvor necunoscut, în Idem, Geneza statului în evul mediu românesc, ed. a II-a, Bucureşti, 1999, p. 104-121; Dragoş Moldovanu, Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche (cca. 1395-1789), în Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, part 4, p. IX-CLXX, ed. Dragoş Moldovanu, Iaşi, 2005).

3 Detalii în Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Iaşi, 2004, p. 99-103.

4 În ceea ce priveşte cronologia începuturilor Moldovei, aderăm la teoriile prezentate de Ştefan S. Gorovei, în Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, cu unele adăugiri din Şerban Papacostea, Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale româneşti, în vol. Constituirea statelor feudale româneşti, coord. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1980, p. 165-193.

Page 278: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

281

dezvoltare şi ofereau coloniştilor posibilitatea de a-şi desfăşura cu profit meseriile sau negoţul. Cât a controlat acest teritoriu (probabil până în 1363/1364), regele Ungariei a căutat să-şi consolideze autoritatea şi a încurajat trecerea aici a unor grupuri de unguri, saşi şi români din teritoriile de la vest de munţi5. În istoriografia românească s-a insistat mai mult pe motivele politice şi religioase care i-ar fi determinat mai ales pe români să plece, în timp ce unii saşi sau unguri ar fi plecat pentru că îşi vedeau ameninţată autonomia juridică şi religioasă sau pentru că erau nemulţumiţi de politica fiscală a regilor6. Primii domni ai Moldovei au continuat politica regilor Ungariei şi au continuat să atragă colonişti. Domnii urmăreau creşterea propriilor venituri şi dezvoltarea ţării în ansamblu (o adevărată melioratio terrae).

Grupuri de catolici au trecut în Moldova după înfiinţarea episcopiei Cumaniei, după cum aminteşte cunoscuta scrisoare a papei Grigore al IX-lea, din 1234: „unii, atât unguri (ungari), cât şi teutoni (theutonici), împreună cu alţi drept credincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii [dincolo de munţi, nota ns.] ca să locuiască acolo”7. Giurescu afirma că în cuprinsul acestei episcopii ar fi existat câteva „centre mai de seamă”, în afara cetăţii Milcoviei, reşedinţa principală. Un astfel de centru ar fi fost în zona oraşului Trotuş de mai târziu, altul la Adjud8. Aceasta este doar o presupunere a marelui istoric, în favoarea căreia nu există argumente. Dacă aceste centre au existat, invazia mongolă le-a distrus, aşa cum a făcut şi cu Milcovia, informaţie transmisă de un act papal din 1278; acest document chiar spune că populaţia catolică a părăsit regiunea după 1241, deşi afirmaţia pare cam radicală9. În schimb, putem admite că grupuri de colonişti au trecut munţii după reactivarea episcopiei, în 1347 şi după înlăturarea pericolului mongol de către oştile regelui Ungariei10. În 1359, în contextul luptelor dintre voievozii Petru şi Ştefan sunt

5 Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din

Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XVI), Cluj-Napoca, 2005, p. 464. 6 Pe motivele politice şi religioase insistă Ştefan Pascu, Voievodatul

Transilvaniei, vol. I, ed. a II-a, Cluj, 1972, p. 250, şi Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ed. a II-a, Bucureşti, 1977, p. 71-79.

7 DRH, D, I, p. 20, nr. 9). 8 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 44. 9 DRH, D, I, p. 29, nr. 12. 10 Ibidem, p. 63, nr. 34.

Page 279: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

282

pomeniţi acei provinciales Hungarorum11, pe care Victor Spinei îi vede ca „demnitari din teritoriile răsăritene ale statului angevin”12, în timp ce Şerban Papacostea îi plasează mai degrabă în Maramureş13. Cum unul din sensurile principale ale cuvântului latinesc provinciales era de „locuitor al unei provincii/persoană dependentă de o jurisdicţie”14, cronica lui Dlugosz, ce îi aminteşte, face probabil referire la ungurii aşezaţi în Moldova. Dacă cei pomeniţi mai sus ar fi fost din Transilvania sau Maramureş, regiuni cunoscute la acea vreme, credem că izvorul ar fi amintit şi locul lor de origine.

Catolicii erau însoţiţi în mod cert de misionari, căci unul din scopurile papalităţii şi stăpânirii maghiare era treptata aducere la catolicism a populaţiei locale. Încă din 1310, la Hotin ar fi rezidat temporar un episcop catolic, informaţie ce se adaugă la semnele de întrebare referitoare la statutul acestui oraş la începutul sec. al XIV-lea15. În 1345, Siret (locum Cereth), alături de Baia (locum Moldaviae), Cetatea Albă (locum Albi Castri), Licostomo (locum Licosconii) şi alte aşezări apar printre custodiile ce aparţineau vicariatului franciscan al Rusiei (Rusia Roşie)16. Victor Spinei consideră că data de 1345 nu poate fi acceptată, deoarece vicariatul Rusiei ar fi fost înfiinţat mai târziu. Cu toate acestea, izvorul din 1345 nu trebuie complet scos din discuţie, căci data întemeierii acestui vicariat nu a fost încă pe deplin lămurită17. La

11 Ioannis Dlugossi, Annales seu cronicae incliti regni Poloniae, IX, ed. S. Budkowa et al., Varşovia, Państwowe Wydawnictwo Naukowe, 1978, p. 299-301. Detalii la Matei Cazacu, Lucius Apronianus = Roman Ier, prince de Moldavie? À propos de l’expedition polonaise de 1359 en Moldavie et de son écho en Pologne au XVe siècle, în BBRF, 8 (1980-1981), p. 257-272.

12 Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău, 1994, p. 358. 13 Şerban Papacostea, op. cit., p. 55. 14 J. F. Niermeyer, Mediae latinitatis lexicon minus, ed. C. Van de Kieft,

Leiden, E. J. Brill, 1976, p. 867-868. 15 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. 1-2,

Bucureşti, 1901, p. XXV; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 242. 16 Gheorghe I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului

XIV, Bucureşti, 1942, p. 87-88; Renate Möhlenkamp, Die Enstehung und Entwicklung der mittelalterlichen moldauischen Städte bis Ende des XVI. Jahrhundert, în Românii în istoria universală, vol. III, partea 1, coord. de I. Agrigoroaiei et al., Iaşi, 1988, p. 931 şi 963, nota 112.

17 Victor Spinei, Informaţii istorice despre populaţia românească de la est de Carpaţi în secolele XI-XIV, în AIIAI, 14 (1977), p. 18, nota 106; Idem, Moldova, p. 286; Viorel Achim, Ordinul franciscan în ţările române în secolele XIV-XV. Aspecte teritoriale, în RI, 7 (1996), nr. 5-6, p. 405-406.

Page 280: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

283

Siret se va stabili temporar reşedinţa ţării şi centrul unei noi episcopii, create în 137118. Activitatea misionară s-a intensificat atât în Moldova cât şi în Rutenia, mai ales după ce această din urmă regiune a intrat în 1372 sub controlul zelosului Vladislav de Opole, reprezentantul regelui Ludovic al Ungariei (ce preluase provincia după moartea regelui Cazimir). La Siret, îşi fac apariţia şi dominicanii, ce ridică o mănăstire, locul ulterior al unor minuni19. După crearea episcopiei, Annales minorum pomenesc, probabil în timpul unei revolte locale, martirizarea la Siret a doi franciscani, în 1378, semn că exista o opoziţie a românilor majoritari faţă de propaganda misionară20. Numărul mare de catolici din zona centrală a Moldovei, dar şi dorinţa de a continua răspândirea catolicismului printre români, l-au determinat pe papa Ioan al XXIII-lea să accepte cererea regelui Vladislav al Poloniei de a înfiinţa o altă episcopie catolică la Baia. Primul episcop, Ioan de Ryza, a fost numit oficial în perioada 1413-142021. La Baia, ca şi la Suceava, Neamţ, Hârlău şi Iaşi, s-au aşezat mai mult saşi. John, arhiepiscop de Sultanieh, a vizitat Moldova înainte de 1404 şi a remarcat numărul mare al germanilor: „şi avem mulţi germani ce locuiesc în aceste părţi”22. Germanii s-au remarcat ca meşteri la cetăţile ridicate de domni, negustori, dar şi ca luptători angajaţi. În cetăţile de la Şcheia (lângă Suceava) şi Roman s-au găsit piese de armament şi de echipament militar, alături de ceramică cenuşie, ce nu e specifică Moldovei23.

Izvoare mai târzii pomenesc catolici în satele şi oraşele din ţinuturile Bacăului şi Romanului sau pe valea Trotuşului. Faţă de regiunea de nord-vest, aici numărul ungurilor pare mai însemnat decât al saşilor24.

18 Hurmuzaki, Documente, I/2, p. 176, nr. CXXXVI. 19 DRH, A, I, p. 1, nr. 1; R. Loenertz, Le Société de Frères Pérégrinants et les

convents dominicains de Ruthénie et de Moldo-Valachie (2), în „Archivum Fratrum Praedicatorum”, Roma, IV (1934), p. 33.

20 Ţara este numită acum Valachiae minor (Moldova) (Annales minorum seu trium ordinum a S. Francisco institutorum, ed. Luca Waddingo, vol. IX, Claras Aquas, 1932, p. 20).

21 C. Auner, Episcopia de Baia, în RC, 4 (1915), p. 94-101. 22 Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 39. 23 Gh. Diaconu, N. Constantinescu, Cetatea Şcheia. Monografie arheologică,

Bucureşti, 1960, p. 72-82, 86-89; M.D. Matei, L. Chiţescu, Probleme istorice în legătură cu fortificaţia muşatină şi cu aşezarea orăşenească de la Roman, în „Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară”, I (1968), p. 41-46.

24 DRH, A, II, p. 119, nr. 84; Călători străini, vol. IV, p. 38; Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a tuturor bisericilor catolice de rit roman din Provincia

Page 281: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

284

Pentru catolicii din această parte a Moldovei, a fost creată episcopia de la Bacău (cca. 1391-1392)25. Etnicitatea locuitorilor din această regiune, azi aşa-numiţii „ceangăi”, este un subiect controversat, asupra căruia nu insistăm26. Singurul element cert în ceea ce-i priveşte este că erau catolici. În fine, un ultim val de unguri, husiţi, vine în Moldova în sec. XV27.

În oraşele Moldovei, nu au venit numai saşi şi unguri, ci şi numeroşi armeni. Nicolae Iorga şi Constantin C. Giurescu susţineau că aceştia ar fi sosit la est de Carpaţi în prima jumătate a secolului al XIV-lea, traversând Marea Neagră. Pe mare, cea mai scurtă cale ar fi fost de la Trebizonda la Caffa şi Cetatea Albă, unde s-au găsit monede armeneşti emise la sfârşitul sec. al XIII-lea28. De aici, armenii ar fi plecat spre Chilia, unde un negustor armean e atestat la 1360 şi 136129, şi apoi spre alte târguri ale Moldovei. Giurescu admite că alături de acest curent a mai existat un altul, dinspre Polonia, unde au jucat, în special în oraşele din partea de răsărit, un important rol economic30. Când la 1356 s-a acordat Liovului „legea de la Magdeburg”, armenii formau deja o comunitate numeroasă în oraş, motiv pentru care regii poloni le-au permis să se organizeze după „legea armeană”. Alte comunităţi armeneşti se aflau în Lutsk, dar şi în Cameniţa şi Sniatyn, la hotarul cu Moldova, de unde cu

Moldova, 1646-1648, ed. Traian Diaconescu, Iaşi, 2006, p. 114-126, 134-144, 196-202; vezi şi Robin Baker, Magyras, Mongols, Romanians and Saxons: Population Mix and Density in Moldavia, From 1230 to 1365, BSt, 37 (1996), nr. 1, p. 63-76.

25 Radu Rosetti, Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova, în AARMSI, s. II, t. XXVII (1904-1905), p. 297-301; Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 121-123.

26 Dintre numeroasele lucrări scrise pe această temă, amintim doar: Iosif Petru M. Pal, Originea catolicilor din Moldova, Roman, 1942; Bako Géza, Contribuţii la problema originii ceangăilor, în SAI, 4 (1962), p. 37-44; Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, ed. Ion Coja şi V.M. Ungureanu, Bucureşti, 1985; Marius Diaconescu, Peter Zöld şi „descoperirea” ceangăilor din Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII, în AIIX, 39-40 (2002-2003), p. 247-292. Se adaugă multe altele.

27 Călători străini, vol. I, p. 64-65; Mihail P. Dan, Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI, Sibiu, 1944, p. 84-88, 99-104, 196-206; Şerban Papacostea, Ştiri noi cu privire la istoria husitismului în Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun, în Idem, Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, 2001, p. 279-286.

28 N. Iorga, Armenii şi românii: o paralelă istorică, în Idem, Scrieri istorice despre armeni, ed. Emanuel Actarian, Bucureşti, 1999, p. 199-205; H. Dj. Siruni, Armenii în viaţa economică a ţărilor române, în „Balcanica”, vol. II-III (1939-1940), p. 112-114; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 212.

29 Geo Pistarino, Notai Genovesi in Oltremare. Atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzò (1360-61), Genova [s.n.], 1971, p. 30, nr. 19; p. 57, nr. 35 şi altele.

30 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 92-93.

Page 282: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

285

siguranţă au trecut spre sud31. Unde s-au aşezat, armenii au primit autonomie internă şi dreptul de a-şi ridica biserici. Astfel de lăcaşuri găsim în: Suceava, Roman, Iaşi, Botoşani. Se pare că în timpul prigoanei din 1551, mare parte din bisericile lor au fost dărâmate (exceptând cea din Suceava), lăcaşurilor amintite mai sus adăugându-li-se cele din Hotin, Siret şi Vaslui32. Despre fiecare din aceste biserici, tradiţia armeană şi o serie de inscripţii târzii ne transmit informaţii. La Botoşani, prima lor biserică ar fi existat la 1350, la Roman, armenii ar fi cumpărat un lăcaş de la saşi în 1355, iar la Iaşi o inscripţie din biserica armeană cuprinde anul 139533. Chiar dacă aceste date nu sunt deloc sigure, ne transmit că momentul de început al comunităţilor armene din Moldova trebuie plasat în a doua parte a sec. XIV. Numărul lor tot mai mare i-a determinat pe Petru I (1384) şi Alexandru cel Bun (1401) să accepte ca episcopul armenilor din Polonia, să-şi extindă autoritatea şi asupra armenilor din Moldova, urmând să aibă reşedinţa temporară la Suceava34. În oraşe, s-au aşezat şi ruteni, veniţi din Rutenia şi Podolia. Importanţa lor pare să fie mai redusă. La Suceava aveau o biserică, un preot şi o uliţă proprie, iar în Iaşi, izvoare mai târzii amintesc Uliţa Rusească35.

Tradiţia istorică, consemnată în cronicile Moldovei, a înregistrat venirea acestor grupuri de străini, pe care le-a legat cronologic de începuturile ţării. Letopiseţul Ţării Moldovei, scris de Grigore Ureche, cu interpolări ale lui Simion Dascălul şi alţii, pune pe seama saşilor şi ungurilor „descălecatul” celor mai vechi oraşe: „Eţco prisăcariul, deaca au

31 Eleonora Nadel-Golobič, Armenians and Jews in Medieval Lvov. Their Role

in Oriental Trade, 1400-1600, în CMRS, Paris, vol. XX (1979), nr. 3-4, p. 360-365. 32 Prigoana a fost descrisă în versuri de diaconul armean Minas din Tokhat

(Grigore M. Buiucliu, Cânt de jălire asupra armenilor din ţara vlahilor de diaconul Minas Tokatţi, Bucureşti, 1895, p. 31-44).

33 Ibidem, p. 31-44; H. Dj. Siruni, Bisericile armene din Ţările Române, în „Ani. Anuar de cultură armeană”, Bucureşti, 1942-1943, p. 491-493; Grigore Goilav, Armenii ca întemeietori de oraşe în partea de răsărit a Europei, în RIAF, X (1909), p. 245, 248; Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri până la 1821, Iaşi, 2007, p. 42-45.

34 DRH, A, I, p. 21, nr. 14; P.P. Panaitescu, Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru episcopia armeană din Suceava (30 iulie 1401), în RIR, vol. IV (1934), p. 46-48. Nu este cert dacă sub Petru I episcopul armean de la Liov şi-a extins sau nu autoritatea şi asupra Moldovei (Ştefan S. Gorovei, Note de istorie suceveană, în „Suceava. Anuarul”, X (1983), p. 213-214).

35 DRH, A, II, p. 142, nr. 100; G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, p. 535.

Page 283: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

286

înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au adus rusi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani”; „Aşijderea şi târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte saşi ce-au fost olari, iar Suceava scrie că o au descălecat nişte cojocari ungureşti”; „[Iuga vodă] au descălecat oraşe pren ţară, tot pre locuri bune şi le-au ales sate şi le-au făcut ocoale pren pregiur”; [Ştefan cel Mare] au descălecat târgul Iaşii”36. Ideile lui Ureche sau ale interpolatorilor săi sunt continuate de Miron Costin, care în Poema polonă, afirma că Dragoş ar fi adus în Ţara Moldovei meşteşugari saşi, iar despre oraşe scria: „oraşele, mai toate, au fost întemeiate de saşi, tot ei, împreună cu ungurii, ridicară şi viile”37. Cronicile, dar şi numeroase acte interne, folosesc cuvântul „descălecat”, ce are un sens complex, însemnând întemeiere sau organizare38. La fel ca în Ţara Românească, în scris s-a înregistrat ceea ce tradiţia păstrase până atunci la nivelul transmisiei orale căci, cum bine argumenta Şerban Papacostea, nu cronica crea tradiţia, ci invers39. Cu toate că nu aveau cunoştinţe legate de urbanizare, oamenii de la finele evului mediu erau conştienţi că străinii avuseseră o contribuţie importantă la dezvoltarea oraşelor şi, probabil, când spuneau acest lucru se bazau pe numărul mare al coloniştilor din oraşe şi pe drepturile de care aceştia se bucurau. În plus, aplicarea cuvântului „descălecat” pentru întemeierea de oraşe arată că în epocă exista credinţa că aceste aşezări nu ar fi existat înainte de formarea ţării şi ar fi apărut în urma unui gest cu semnificaţii politice, juridice şi economice, datorită deciziilor unora din primii principi. Această perspectivă aşează termenul „descălecat” în aceeaşi direcţie de interpretare cu locatio, la care ne vom referi mai jos.

36 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti,

1958, p. 65, 68, 94. 37 Miron Costin, Poema polonă în Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958,

p. 233; vezi şi Adolf Armbruster, Dacoromano-Saxonica. Cronicari români despre saşi. Români în cronica săsească, Bucureşti, 1980, p. 162.

38 Vezi în Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei, sensul pentru „descălecatul” oraşelor (p. 54-56), precum şi celelalte înţelesuri ale termenului „descălecat” (p. 63). Vezi şi Stela Cheptea, Mircea D. Matei, On the Relation Between the Political Factor and the Cities in the Middle Ages, în HU, vol. XIV (2006), nr. 2, p. 230.

39 Şerban Papacostea, Geneza statelor româneşti: schiţă istoriografică şi istorică, în Idem, Geneza statului, p. 15.

Page 284: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

287

Ponderea şi rolul jucat de colonişti în istoria de început a oraşelor din Moldova au fost înţelese diferit, chiar eronat, de unii istorici. Aceştia consideră că românii au format oraşele, în care erau majoritari, în timp ce coloniştii au venit ulterior, rolul lor fiind minor40. Principalul argument adus este oferit de mărturiile diverşilor călători care au trecut prin Moldova şi ne-au transmis informaţii privind comunităţile catolice. Consemnările acestora sunt foarte preţioase însă situaţia pe care o surprind este târzie, la aproape 200 de ani de la momentul începerii venirii în Moldova a grupurilor de colonişti. Din vechile comunităţi de saşi, unguri şi armeni mai rămăseseră în sec. XVI-XVII doar câteva rămăşiţe, o palidă amintire a ceea ce reprezentaseră ele odată. Un eveniment a produs transformări majore în componenţa etnică a oraşelor din regiune: Reforma religioasă.

Din a doua jumătate a sec. XVI, Biserica Catolică a trimis misionari să cerceteze starea comunităţilor catolice din Moldova41. Aceştia s-au plâns că puţinii saşi şi unguri pe care i-au mai găsit trecuseră la protestantism. Convertirea se făcuse datorită legăturilor strânse pe care orăşenii de aici le aveau cu Transilvania, ce se îndreptase mai devreme spre ideile promovate de Luther şi Calvin şi care stârniseră interes şi în Moldova42. Mişcarea Reformei a trecut din Transilvania peste munţi, astfel că în jurul anului 1540, populaţia catolică din Moldova aderase în mare parte la protestantism. Din motive ce ţineau de politica sa externă, Petru Rareş s-a arătat tolerant cu pătrunderea ideilor protestante în rândurile supuşilor săi catolici. Urmaşii săi, Ştefan Rareş, Alexandru Lăpuşneanu sau Ştefan Tomşa i-au persecutat violent pe „eretici”, cum erau consideraţi protestanţii. Un anonim vorbeşte de încercarea lui Ştefan Rareş de a-i converti forţat pe unguri la ortodoxie, în timp ce pe seama lui Alexandru Lăpuşneanu se pune acelaşi lucru, pentru toţi protestanţii43. În schimb, Despot vodă a hotărât numirea unui episcop pentru protestanţii din ţara sa, care a primit misiunea de a „restaura bisericile dărâmate”44.

40 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 82-85. 41 O recentă lucrare privind efectele Contrareformei în spaţiul românesc la

Violeta Barbu, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în Ţările Române în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 2008.

42 În 1532, este pomenit la Wittenberg un doctor din Moldova ce venise să-l audieze pe Luther (Şerban Papacostea, Moldova în epoca Reformei. Contribuţie la istoria societăţii moldoveneşti în veacul al XVI-lea, în „Studii”, XI (1958), nr. 4, p. 61-63).

43 Călători străini, vol. II, p. 99, 131-132, 140-141, 266-267; vol. V, p. 25, 81. 44 Ibidem, vol. II, p. 140-141; vol. V, p. 25.

Page 285: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

288

Intensificarea persecuţiilor şi luptele pentru putere dintre diverşi pretendenţi la tron au dus la plecarea unor grupuri de germani şi unguri în Transilvania45. Şi armenii au avut de suferit. În 1551, ei au fost obligaţi să treacă la ortodoxism şi mai multe biserici ale lor din oraşe au fost dărâmate46. La o persecuţie ulterioară, Cronica armenilor din Cameniţa aminteşte chiar uciderea voitului armean din Suceava (când Ştefan Tomşa a luat domnia)47. Un act din 1597 face referire la aceste evenimente, explicând de ce armenii au emigrat în Polonia: „[armeanul] Dragan Danovac, orăşean din Suceava, văzând acele vremuri războinice, tulburările şi amestecurile ce erau pe atunci în Moldova, s-a sculat cu toată averea şi bunurile sale şi s-a tras din Moldova în Polonia”48. Lovite din mai multe direcţii, aceste comunităţi au scăzut ca importanţă sau au fost treptat asimilate. Locul lor în oraşe a fost luat de români, dar şi de noi grupuri de colonişti, venite din sudul Dunării. Din acest motiv, considerăm că nu se poate face comparaţie între starea şi numărul comunităţilor de colonişti din secolul al XIV-lea - secolul al XV-lea şi cele din a doua parte a secolului al XVI-lea - secolul al XVII-lea.

Istoriografia românească nu s-a pus de acord dacă noii veniţi din Moldova s-au organizat după principiile „legii germane”. Puţini au susţinut această idee, printre ei marele Iorga49, însă mulţi alţii s-au pronunţat împotrivă sau au ignorat acest aspect, susţinând că nu avem dovezi şi că prezenţa coloniştilor a fost întâmplătoare şi nesemnificativă. Cei din urmă au adus ca argument lipsa sau faptul că nu s-au păstrat prevederi ale legilor municipale ce erau aplicate în oraşe50. Trecerea la

45 Şerban Papacostea, op. cit., p. 69-76; Maria Crăciun, Protestantism şi

ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea, Cluj-Napoca, 1996, p. 38-40. 46 Grigore M. Buiucliu, op. cit., p. 31-44); Cronicile slavo-române din sec. XV-

XVI publicate de Ioan Bogdan, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 90, 105; Grigore Ureche, op. cit., p. 157.

47 H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România extrase din Cronica armenilor din Cameniţa, în AARMSI, s. III, t. XVII (1935-1936), p. 271-277.

48 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului, 1388-1918, vol. I, ed. Vasile Gh. Miron et al., Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1989 p. 208, nr. 81.

49 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ed. Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1981, p. 115; Idem, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, în Opere economice, ed. Georgeta Penelea, Bucureşti, 1982, p. 83-84.

50 P.P. Panaitescu, Comunele medievale în Principatele Române, în Idem, Interpretări româneşti, ed. a II-a de Ştefan S. Gorovei, Maria-Magdalena Székely, Bucureşti, 1994, p. 137-138; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 169-170. Puncte de

Page 286: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

289

„legea germană” nu prevedea însă doar adoptarea unor norme cu valoare juridică, fiind parte a complexului proces numit locatio civitatis, ce desemna fondarea pe noi baze a oraşelor (în special a celor în care se aşezau colonişti)51. Dacă în Ţara Românească doar presupunem că locatio a fost aplicată cel puţin la Câmpulung52, în Moldova credem că avem argumente în favoarea susţinerii existenţei în mai multe oraşe a acestui proces, cu un anumit specific local. Izvoarele ne limitează argumentaţia în primul rând la nivelul topografiei şi al organizării juridice, acestea fiind de altfel două din componentele principale ale locatio civitatis în Europa Centrală.

Unul din puţinele oraşe medievale din Moldova unde s-au întreprins cercetări arheologice de amploare, ce au vizat nu numai bisericile medievale, ci şi locuinţele şi inventarul aşezării este Baia. Din păcate, nu s-a putut cerceta toată suprafaţa vechiului oraş. Analiza dispunerii locuinţelor descoperite i-a determinat pe cercetători să afirme că se poate vorbi de existenţa unei organizări topografice sistematice a spaţiului în care s-au instalat locuitorii. Lotizarea terenului este destul de riguroasă şi se aseamănă cu situaţia similară din Transilvania, însă arheologii nu au putut afirma cu exactitate când s-a făcut această lotizare, înainte sau după venirea coloniştilor germani53. Se]poate însă spune despre coloniştii de aici că s-au instalat după incendierea unei aşezări pre-urbane mai vechi, în urma cuceririi acestui teritoriu de către oştile trimise de regele Ungariei la jumătatea sec. XIV54. Responsabili de reaşezarea loturilor sunt deci noii veniţi şi aducem ca argument situaţia similară din Polonia şi Ungaria, unde de obicei coloniştilor li se acorda un teren nou pentru a se instala, în timp ce locator-ul, cel care îi adusese aici, se ocupa

vedere neutre la D. Ciurea, Noi consideraţii privind oraşele şi târgurile din Moldova în secolele XIV-XIX, în AIIAI, VII (1970), p. 25; N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, I, Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 1971, p. 319.

51 Benedykt Zientara, Socio-Economic and Spatial Transformation of Polish Towns During the Period of Location, în APH, Varşovia, XXXIV (1976), p. 62-66; Paul W. Knoll, The Urban Development of Medieval Poland, with Particular Reference to Krakow, în Urban Society of Eastern Europe, ed. Bariša Krekic, Berkeley, 1987, p. 71-73, 78-80.

52 Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 84-92, 116-118. 53 Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în

secolele XIV-XVII, vol. 2, Iaşi, 1984, p. 40-42, 46-47. 54 Ibidem, vol. 1, p. 22; vol. 2, p. 16.

Page 287: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

290

de măsurarea şi distribuirea pământului55. În cazul de la Baia, este posibil să le fi fost acordat o suprafaţă folosită anterior de localnici, devastată în urma cuceririi. În secolul al XIV-lea, autohtonii nu aveau tradiţia unei lotizări riguroase. Se adaugă prezenţa a încă unui detaliu ce ţine de specificul planurilor oraşelor din Europa Centrală: existenţa unei pieţe centrale56. Pe laturile acesteia, locuinţele sunt mai dese decât pe străzile secundare, semn că noii locuitori au căutat să folosească la maximum puţinul spaţiu disponibil, căci aici era vadul comercial cel mai bun57. Cu siguranţă că târgul Moldovei ce exista pe acest loc înainte de venirea germanilor avea şi o piaţă, poate chiar pe locul celei de mai târziu, însă este greu de crezut că germanii s-au aşezat exact pe loturile mai vechi, ale predecesorilor lor. Pieţele locale tradiţionale din alte oraşe din spaţiul locuit de români erau deschise şi nu aveau un plan foarte precis, în timp ce la Baia situaţia pare a fi complet diferită. Pe lângă piaţă, s-au identificat urme ale unor drumuri pavate cu piatră de râu şi case încălzite cu sobe cu cahle, fapt specific la acea vreme doar curţilor princiare sau oraşelor din centrul Europei, inclusiv Transilvania58. Începutul venirii coloniştilor a fost stabilit la jumătatea sec. XIV, deci înainte de definitivarea formării principatului. Probabil, regele Ungariei a încurajat instalarea lor la est de Carpaţi din motive politice, pentru a-şi consolida controlul asupra acestei regiuni. Pe seama lui putem pune chiar acordarea primul privilegiu pentru comunitatea de aici. La motivele politice, se adăugau raţiuni economice. Coloniştii puteau valorifica resursele locale şi le puteau dirija spre pieţele din Transilvania. Dovadă a reorientării economice a acestei aşezări stă încetarea schimburilor comerciale cu regiunile meridionale59. Pe lângă dreptul de a-şi desfăşura liber ocupaţiile,

55 Heinz Quirin, The Colonial Town as Seen in the Documents of East German Settlement, în The Comparative History of Urban Origins in Non-Roman Europe: Ireland, Wales, Denmark, Germany, Poland and Russia from the Ninth to the Thirteenth Century, part II, BAR International Series, ed. H.B. Clarke şi Anngret Simms, nr. 255, Oxford, 1985, p. 509-510.

56 Piaţa apare numită indirect în documentele medievale: „mijlocul târgului” (B.P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, tom I, partea a II-a, Bucureşti 1865, p. 21, nr. 290).

57 Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, op. cit., vol. 1, p. 156; vol. 2, p. 42; Vasile Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, 1997, p. 118-119, 153-154.

58 Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea, op. cit., vol. 1, p. 36-37; 128-139; vol. 2, p. 45-46.

59 Ibidem, vol. 1, p. 101-102; vol. 2, p. 245.

Page 288: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

291

noii veniţi au primit şi drepturi juridice speciale. Conducătorul comunităţii putea judeca cazuri foarte grave şi putea da sentinţe capitale, situaţie rar întâlnită în oraşele din Moldova60. Din această perioadă s-a păstrat sigiliul oraşului, care avea ca însemn un cerb decapitat, al cărui cap priveşte din faţă şi are între coarne un crucifix, simbolul sfântului Hubert; legenda este în latină: SIGILLUM CAPITALIS CIVITATIS MOLDAVIE TERR(A)E MOLDAVIENSIS („Sigiliul oraşului de frunte Moldova din Ţara Moldovenească”)61.

Un alt oraş unde credem că s-a realizat o locatio este Roman. În Letopiseţul Ţării Moldovei, într-o interpolare a lui Axinte Uricariul, ni se transmite: „[Roman I] au făcut târgul Romanul pre numele lui, precum mărturiseşte la uricul lui, carile se află la mânăstirea Pobrata”62. Miron Costin este la fel de clar în Poema polonă: „sub dânsul [Roman] s-au ridicat oraşul Roman, care-i poartă numele”63. O parte din istorici acceptă existenţa unei legături între Roman I şi acest oraş, alţii o neagă64, dar nimeni nu a putut exprima o opinie coerentă legată de felul cum Roman a putut influenţa apariţia oraşului. Sub numele de „târgul lui Roman”, aşezarea apare în cunoscuta listă a cetăţilor şi oraşelor alcătuită la Kiev65. Cu toate că Roman a domnit puţin, între 1391 şi 1394, anii 1387 şi 1396, în care se încadrează redactarea listei de la Kiev, permit realizarea unei legături între listă şi dezvoltarea „târgului lui Roman”66. Putem presupune că Roman, în calitate de frate al lui Petru I, a rezidat în cetatea pe care a

60 Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. II, Cernăuţi, 1934, p. 163-164, nr.

87. Baia nu este singurul oraş în care şoltuzul avea astfel de drepturi. Am mai identificat câteva, toate din Ţara de Sus, asupra cărora vom reveni într-un studiu ulterior.

61 Al. Lapedatu, Antichităţile de la Baia, în BCMI, 1909, p. 64; Dimitrie Dan, Un document românesc cu marele sigil din târgul Baia, în „Junimea literară”, 4 (1907), nr. 3, p. 56; Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti, în DIR, Introducere, vol. II, Bucureşti, 1956, p. 461-465; Ştefan S. Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, în MI, XII (1978), nr. 2, p. 36.

62 Grigore Ureche, op. cit., p. 66. 63 Miron Costin, op. cit., p. 235. 64 Emil Vîrtosu crede că e o simplă coincidenţă (Emil Vîrtosu, op. cit., p. 476). 65 Novgorodskaia pervaia letopisi starşego i mladşego izvodov, ed. A. N.

Nasonov şi M. N. Tihomirov, Moscova, 1950, p. 475. 66 Alexandru Andronic, Oraşe moldoveneşti în secolul al XIV-lea în lumina

celor mai vechi izvoare ruseşti, în RSL, XI (1965), p. 205-210; vezi şi Dragoş Moldovanu, op. cit., p. XXXIII-XXXV.

Page 289: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

292

ridicat-o aici şi în perioada anterioară domniei67. O menţiune de la Liov aminteşte un act emis de dominus Roman încă din 1386 în legătură cu nişte negustori prădaţi în Moldova68. Cei doi fraţi au fost probabil în relaţii bune, căci Roman este pomenit în actul prin care Vladislav, regele Poloniei, îi cere lui Petru împrumutul de 4000 de ruble de argint (1388). Regele promite că va returna împrumutul şi pune ca amanet lui Petru şi „fratelui său, Roman, şi copiilor lor” oraşul şi ţinutul Haliciului69. Roman este pus înaintea „copiilor”, deci presupunem că era luat deja în considerare ca urmaş şi era asociat la domnie. El a fost de altfel preferat ca succesor la tron, în defavoarea celor doi fii ai lui Petru70. Nu credem că este vorba de un alt Roman71, de dinaintea domnului cu acest nume, căci acesta nu apare nicăieri pomenit. În tradiţia istorică românească a fost consemnat pentru această epocă un singur Roman, domnul de la 1391. Legătura dintre Roman I şi oraşul cu acelaşi nume mai ridică o întrebare: cum un oraş a putut lua numele stăpânitorului său atât de repede? O singură explicaţie este posibilă. Preluarea numelui stăpânitorului, proces care în cazul oraşelor din evul mediu este relativ rar, presupune o întemeiere sau o reaşezare, pe baze noi. Avem un caz similar în Polonia, cel al oraşului Kazimierz, întemeiat de regele Cazimir cel Mare în 1335.

Chiar numele sub care apare oraşul în actele interne şi externe ne sugerează că acest oraş a fost întemeiat de Roman. În izvoarele din sec. XV-XVI, el apare ca Târgul Roman sau Romano foro72. În Moldova şi Ţara Românească, numele de „târg” a intrat în evul mediu în denumirea oraşelor aflate pe văi de râuri: Târgul Jiului, Târgul Buzăului sau atunci când definea ceva care avea o legătură strânsă cu originea acestora. Aici se încadrează şi Romanul, ce era Târgul lui Roman, dar şi Iaşii, ce erau

67 Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească

şi Moldova. a. 1324-1881, I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 456-457. 68 Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ed. a II-a de Gheorghe Lazăr,

Bucureşti, 2000, p. 284-285; Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 31. 69 M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol.

II, Iaşi 1932, p. 605, nr. 164. 70 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei, Bucureşti,

1973, p 154-156; Matei Cazacu, op. cit., p. 257-272. 71 Ştefan S. Gorovei, Istoria în palimpsest: Moldova dinainte de Moldova, în

RI, 6 (1995), nr. 1-2, p. 172; Idem, Întemeierea Moldovei, p. 43-44. 72 În actele latineşti ale Liovului apare mereu ca Romanski tharg; celelalte oraşe

din Moldova sunt numite oppidum sau civitas (N. Iorga, Studii şi documente, vol. 23, p. 335, nr. 141; p. 349, nr. 169; p. 357, nr. 196).

Page 290: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

293

numiţi de fapt Târgul Iaşilor în primele acte; există o singură excepţie, mai greu de explicat, Târgu Frumos. Izvoarele ulterioare ne relevă un alt nume al Romanului, Târgul de Jos. P.P. Panaitescu şi N. Grigoraş pun oraşul în comparaţie cu Baia, ce ar putea fi Târgul de Sus al râului Moldova73. Situarea ambelor oraşe în Ţara de Sus, ce cuprindea astfel în teritoriul ei întregul bazin al râului Moldova, face plauzibilă această interpretare74. Locuitorii şi-au însuşit foarte devreme noul nume, de Roman, de vreme ce apare şi în sigiliul oraşului, în timp ce domnia a preferat să-l mai numească o vreme Târgul de Jos. Şi acest din urmă nume ne arată că aşezarea urbană era relativ nouă. Lăsând deoparte numele de râuri, nume de oraşe care să cuprindă o indicaţie privind situarea geografică sunt rare în spaţiul locuit de români. Avem deci două nume pentru acelaşi oraş şi amândouă arătă că oraşul era nou. Numele care s-a impus este Roman, pentru că lega oraşul de întemeietorul său, al cărui gest a rămas în memoria colectivă. Dar ce fel de întemeiere putea face Roman?

Precum în multe alte cazuri din Polonia sau Ungaria, apariţia unui oraş prin locatio, aducerea unor colonişti şi introducerea unui nou regim juridic, nu presupunea în mod obligatoriu crearea de la zero a unei aşezări, ci reaşezarea ei pe baza unui alt plan şi cu alte principii de organizare. Locul unde a apărut oraşul Roman, aproape de vărsarea râului Moldova în Siret, era prielnic nu numai locuirii, ci şi desfăşurării schimburilor, astfel că aici se afla probabil o aşezare mai veche. În calitate de asociat la tron, Roman a stăpânit zona, unde a ridicat succesiv două fortificaţii. Analizând materialului ceramic şi numismatic descoperit în interiorul acestora, Lucian Chiţescu susţine că printre cei care le-au locuit s-au aflat şi străini, a căror venire poate fi plasată cronologic în timpul lui Roman. În cercetarea acestui oraş s-a produs o confuzie, căci arheologii au pretins că oraşul s-a dezvoltat în interiorul fortificaţiei mai noi75, deşi el se afla lateral, în afara zidurilor. Planurile vechi şi situarea bisericilor medievale demonstrează fără dubiu acest lucru76. Ca o particularitate,

73 Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, ed. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2000, p. 266; N. Grigoraş, Despre oraşul moldovenesc, p. 91.

74 Miron Costin, op. cit., p. 216. 75 M. D. Matei, L. Chiţescu, op. cit., p. 31-62. 76 La Roman exista o curte, ce datează probabil tot din timpul lui Roman I,

ipoteză susţinută şi de prezenţa foarte timpurie aici a unui vornic (DRH, A, I, p. 24, nr. 17). Confirmarea faptului că oraşul s-a dezvoltat lângă curte/episcopie vine din

Page 291: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

294

ceramica găsită la Roman arată că noii veniţi provin din Polonia sau nordul Europei77. Adrian Andrei Rusu a demonstrat într-o recentă lucrare că într-o aşezare locuirea avea loc nu în castrum, în fortificaţie, ci în apropiere. Orice întăritură servea unui puternic al locului sau unei comunităţi (în cazul în care aceasta ridica prin propriul efort fortificaţiile), în nici un caz una umilă.78. Rostul „cetăţii” lui Roman I de la Roman era deci de a servi intereselor sale. Dacă domnul a dorit să dezvolte un oraş a făcut-o în umbra „cetăţii”.

Pentru multe din cazurile în care nu deţinem un act scris care să releve principiile ce au stat la baza ridicării unui oraş, primele semne trebuie căutate în planul respectivei aşezări. Eugenia Greceanu, Emil Ioan Emandi şi Teodor Octavian Gheorghiu au arătat că, într-o anumită măsură, şi în Moldova şi Ţara Românească, planurile oraşelor urmează principiile întâlnite în aşezările formate de coloniştii germani în toată Europa Centrală; teoriile lor nu au primit încă o suficientă susţinere din partea istoricilor79. În planul oraşului Roman identificăm nu mai puţin de trei străzi paralele, care pornesc din piaţa principală, ce despărţea aşezarea de cetate, piaţă amintită de Belsius, cronicarul lui Despot vodă80; în piaţă, se oprea şi drumul ce intra în oraş dinspre sud-vest. Zona delimitată de aceste străzi este bine individualizată şi are o parcelare foarte densă, în special de-a lungul Uliţei Mari81. Dispunerea în paralel a străzilor şi plasarea pe teren a descoperirilor arheologice din sec. XV-XVII (Istoria oraşului Roman (1392-1992), coord. Vasile Ursachi, Roman, 1992, p. 53). Izvoare târzii confirmă că biserica saşilor se afla lângă curte, în oraş (Melchisedec, Chronica Romanului şi a episcopiei de Roman, vol. I, Bucureşti, 1874, p. 18-19). Vezi şi Eugenia Greceanu, Structura urbană a oraşului Roman, mărturie a trecutului istoric, în RMM, Seria Monumente istorice şi de artă, 44 (1975), nr. 2, p. 30-35.

77 Lucian Chiţescu, Ceramica ştampilată de la Roman şi unele probleme în legătură cu purtătorii ei în Moldova, în SCIV, 15 (1964), nr. 3, p. 411-412, 418-421.

78 Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 254-255. 79 Eugenia Greceanu, op. cit., p. 30-40; Idem, Ansamblul urban medieval

Botoşani, Bucureşti, 1981; Idem, Ansamblul medieval Piteşti, Bucureşti, 1982; Emil Ioan Emandi, Habitatul urban şi cultura spaţiului. Studiu de geografie istorică. Suceava în secolele XIV-XX, Iaşi, 1996, p. 263-268, 294-301; Teodor Octavian Gheorghiu, Radu Radoslav, Spaţiul central al oraşului medieval românesc extracarpatic din secolele XIV-XVI, spaţiu al coeziunii sociale. Elemente pentru un studiu comparatist european, în HU, 1 (1993), nr. 2, p. 154-173; Teodor Octavian Gheorghiu, Suceava medievală – geneză şi evoluţie până în prima parte a secolului al XVI-lea. Elemente morfo-structurale, în HU, 12 (2004), nr. 1-2, p. 81-82.

80 Călători străini, vol. II, p. 139. 81 Eugenia Greceanu, Structura urbană a oraşului Roman, p. 35-36.

Page 292: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

295

existenţa unor pieţe centrale regulate contrazic o teorie larg răspândită, ce consideră că majoritatea oraşelor au crescut spontan, de la sine. Oraşele care nu au un plan prestabilit s-au dezvoltat în timp, fără a păstra o ordine anume, de-a lungul drumurilor ce intrau în aşezare şi care se întâlneau într-un punct central, unde se aflau atât piaţa, cât şi sediul autorităţii locale (curtea). În schimb, străzile paralele s-au dezvoltat în cadrul unei evoluţii planificate, căci acest tip de evoluţie stradală nu ţine cont decât parţial de traseul drumurilor mai vechi. Aceste străzi erau drepte, fapt ce arată că nu au crescut de la sine, ci în urma stabilirii precise a loturilor ce le mărgineau. Tipul de evoluţie urbană pornind de la două sau trei străzi paralele, legate la capăt printr-o piaţă, este întâlnit şi în alte oraşe din Moldova (Suceava, Iaşi), în Ţara Românească (Câmpulung, Piteşti), Transilvania (la Sibiu, Cluj, Braşov, Bistriţa) şi alte ţări sau regiuni din Europa Centrală şi de Vest82.

O altă dovadă a felului în care a apărut aşezarea o reprezintă sigiliul oraşului. În primul rând acesta are legenda în limba latină, indiciu clar că a fost făcut de şi pentru un grup de colonişti catolici, saşi şi unguri. În al doilea rând, nu apare ca fiind al oraşului, ca la Baia, ci al comunităţii: + S(IGILLUM) CIVIUM DE FORO ROMANI + („+ Sigiliul orăşenilor din târgul lui Roman +”). Forma cives este întâlnită şi în legenda sigiliilor unor oraşe din Ungaria, sub acest nume fiind de obicei desemnaţi orăşenii cu stare83. O altă diferenţă faţă de Baia este aceea că oraşul apare ca forum, nu civitas şi nici oppidum, deci ca un târg şi nu unul oarecare, ci „al lui Roman”84. Legenda sigiliului arată că în momentul când comunitatea a primit dreptul de a se reprezenta printr-un astfel de însemn aşezarea încă nu definitivase trecerea spre stadiul de oraş. Dacă a existat şi un act de întemeiere nu ştim; el este pomenit de interpolatorul lui Ureche85, care însă foarte bine se putea referi la unul din actele emise de domn din acest oraş, şi anume la cel în care este pomenită

82 Paul Niedermaier, Dezvoltarea urbanistică şi arhitectonică a unor oraşe

transilvănene din sec. al XII-lea până în sec. al XVI-lea, în Studii de istorie a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. I, coord. L. Bányai, Bucureşti, 1976, p. 143-144.

83 Emil Vîrtosu, op. cit., p. 475-476; vezi şi Martyn C. Rady, Medieval Buda: a Study of Municipal Government and Jurisdiction in the Kingdom of Hungary, New York, 1985, p. 16-17.

84 Grigore Ureche, op. cit., p. 66. 85 Ibidem.

Page 293: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

296

stăpânirea „de la munte la mare” (1392)86. Probota are o legătură cu Roman, căci este probabil ctitoria lui Ştefan I, ce e fiul lui Roman. Ştefan ar fi făcut-o pe la 1391, deci când tatăl său era domn87.

Pentru că am amintit sigiliile, Roman şi Baia nu sunt singurele oraşe din Moldova ce au avut vechi sigilii latineşti. Ştefan S. Gorovei a identificat cel puţin încă două, la Neamţ şi Cotnari. Pe un act din 1599 este pusă „pecetea cea mare” a Neamţului, a cărei legendă seamănă cu cea de la Roman: S(IGILLUM) CIVIVM DE NIMCZ („Sigiliul orăşenilor din Neamţ”). La Cotnari, avem o situaţie asemănătoare, cu un sigiliu cu legenda: SIGIL(LUM) [loc şters, probabil MAIOR, nota ns.] OPIDI KOTHNAR („Sigiliul [mare al?] târgului Cotnari”)88. Aceste sigilii sunt datate la sfârşitul secolului al XIV-lea şi au aparţinut comunităţilor de colonişti stabilite în aceste oraşe, altfel nu ar fi avut legendă latină, ci slavonă. Nu excludem ipoteza lui Ştefan Gorovei potrivit căreia sigiliile vechilor oraşe ca şi primele acte emise de domni ar fi fost în latină, pentru că această limbă ar fi fost iniţial limba oficială a cancelariei, însă în cazul oraşelor amintite analiza diverselor izvoare susţine rolul important jucat aici de colonişti89. Catolicii aşezaţi la Neamţ, Cotnari, împreună cu cei de la Hârlău şi Huşi, sunt pomeniţi mai târziu în izvoare, însă există un element comun ce îi leagă: viticultura. În toată Europa Centrală şi de Răsărit, coloniştii valoni şi germani au contribuit la eficientizarea cultivării viţei de vie. Din Transilvania au trecut munţii şi s-au ocupat de obţinerea vinului lângă oraşele din Moldova şi Ţara Românească. Tradiţia cronicărească pune pe seama saşilor şi ungurilor introducerea viilor în Moldova90. Poate nu întâmplător, una din primele menţiuni ale saşilor din documentele interne ale Moldovei îi pune în legătură cu cultivarea viilor. Într-un document din 1437 se dăruieşte un loc „unde au fost viile saşilor”, pentru a fi întemeiat un sat, ce urma să asculte de judecătorul de la cetatea

86 Acest act, din 1392 (DRH, A, I, p. 3, nr 2), păstrat la Probota, este pomenit şi

după Ureche (detalii la Ştefan S. Gorovei, Spre unificarea istoriografiei naţionale: „Cronica paralelă” (Iaşi, 1733), în AIIAI, 25 (1988), nr. 2, p. 160-161).

87 Nicolae Grigoraş, Ioan Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova până la mijlocul secolului al XV-lea, Bucureşti, 1971, p. 37-38.

88 Damian P. Bogdan, Ioana Vătămanu, Acte moldoveneşti din secolul XVI referitoare la aşezări din judeţul Neamţ, în „Memoria Antiquitatis”, 4-5 (1972-1973), p. 248, nr. 8; Ştefan S. Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 35-36.

89 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 37-38. 90 Miron Costin, op. cit., p. 233.

Page 294: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

297

Neamţului; saşii ce au avut aceste vii erau stabiliţi la Neamţ91. Mult mai des izvoarele pomenesc viile saşilor, ungurilor şi chiar armenilor din Cotnari şi Hârlău92. Astfel se explică prezenţa viţei de vie şi a strugurilor în sigiliile de la Neamţ, Hârlău şi Cotnari.

Indicii privitoare la o altă locatio avem la Siret. Aici, cercetările de teren, ce au fost completate doar parţial de săpături arheologice, au evidenţiat existenţa la jumătatea sec. XIV a două nuclee de locuire: 1. o aşezare de meşteşugari şi negustori, pe locul viitorului oraş; 2. o posibilă cetate, pe un deal din apropiere. Pentru că la Siret a fost reşedinţa Moldovei cel puţin câteva decenii, toţi istoricii cred în existenţa acestei cetăţi, care însă încă nu a fost descoperită. Din vechea fortificaţie au supravieţuit urme de şanţuri şi palisade, precum şi biserica Sf. Treime, una din cele mai vechi din Moldova. În aşezarea din apropiere, au început să vină colonişti germani. Prezenţa lor în număr mare este dovedită de menţionarea Siretului în documente ca un puternic centru catolic, dar şi de ceramica cenuşie ce le este atribuită. Coloniştii au ocupat centrul aşezării, unde cercetările au evidenţiat o densitate mare de locuire93. Venirea străinilor s-a făcut cu acordul celui ce stăpânea aşezarea, care a decis eliberarea locului unde să se stabilească nou-veniţii, precum şi drepturile de care ei beneficiau. Densitatea de locuire, ocupaţiile desfăşurate, obiectele descoperite i-au determinat pe arheologi să afirme că aşezarea catolică prezenta în a doua jumătate a sec. XIV trăsăturile unui centru urban94. Tradiţia istorică, consemnată de Ion Neculce, pune „descălecatul târgului Siretiului” pe seama lui Dragoş95. Venirea acestuia la Siret este susţinută de existenţa în apropiere a bisericii de la Volovăţ, unde se crede că a fost îngropat. Nu ştim dacă Dragoş a adus sau nu coloniştii, însă ei se aflau aici la momentul domniei lui Laţcu, în timpul căruia se întemeiază episcopia de la Siret în 1371. Pentru catolicii, dar şi pentru călugării dominicani veniţi aici, Margareta, mama lui Petru I, a ridicat biserica cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. Semnificativ este faptul că această biserică a

91 DRH, A, I, p. 237, nr. 169. 92 Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente (1393-1849), ed.

Vasile Gh. Miron et al., Bucureşti, 1983, p. 68, nr. 94; DIR, A, XVI/3, p. 78, nr. 96. 93 Mircea D. Matei, Câteva consideraţii pe marginea începuturilor oraşului

Siret, în lumina celor mai recente descoperiri arheologice, în RMM, Seria Monumente istorice şi de artă, 1986, nr. 2, p. 20-23.

94 Ibidem, p. 23-25. 95 Ion Neculce, O samă de cuvinte, în Idem, Opere, ed. Gabriel Ştrempel,

Bucureşti, 1982, p. 161-162.

Page 295: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

298

fost construită în mijlocul pieţei centrale, ce avea formă de trapez96. Relaţia dintre biserică şi piaţă este consolidată de acordarea în 1384 de către Petru I a venitului cântarului (libra) din oraş97. Importanţa bisericii amintite pentru comunitatea din Siret este dovedită şi de punerea figurii Sf. Ioan pe sigiliul oraşului98. Aceasta este una din puţinele pieţe centrale din Moldova unde avem o biserică plasată în inima pieţei; se adaugă Suceava, cu biserica armeană Sf. Maria. În celelalte oraşe, biserica sau bisericile existente doar mărgineau piaţa. La Siret, biserica domnului a rămas într-o poziţie periferică pentru că acolo se afla probabil curtea. Poziţia bisericii Sf. Ioan în oraş, drepturile fiscale obţinute şi rolul important jucat pentru catolicii din Siret ne permit să afirmăm ipoteza că probabil Petru I este cel care a acordat sau extins privilegiul oraşului

La Suceava, săpăturile arheologice indică pentru sfârşitul sec. al XIV-lea o substanţială creştere a spaţiului locuit, ce este pusă pe seama unor grupuri de colonişti. Reperul cronologic al venirii lor este dat de mutarea aici a principalei reşedinţe a ţării, în timpul lui Petru I, ce a construit şi două cetăţi, lângă oraş. Uşor de identificat este locul unde s-a aflat comunitatea armeană, în partea de nord-vest a oraşului. Fiind în majoritate negustori, armenii şi-au luat ca reper nucleul comercial, piaţa. La 1401, când autoritatea episcopului armean din Polonia a fost extinsă şi asupra Moldovei, numărul armenilor din Suceava era probabil destul de mare, ei formând de la bun început un grup aparte în cadrul oraşului. Îşi alegeau un reprezentant propriu (voit) şi 12 pârgari, instituţii ce aveau autoritate numai asupra grupului lor, individualizându-i în cadrul comunităţii orăşenilor99. În schimb, nu îi putem aşeza cu precizie pe saşi şi unguri, căci nu a mai supravieţuit nici una din bisericile catolice din acea perioadă. Ceramica cenuşie de calitate superioară, ce este pusă pe seama germanilor veniţi din Polonia, a fost găsită în tot oraşul şi la cetatea Şcheia100. Cercetările mai vechi considerau că prezenţa străinilor aici

96 La jumătatea sec. XIX, vechea piaţă centrală îşi păstra încă forma, după cum

se vede din planul oraşului din 1855. Mulţumim domnului Dan Dumitru Iacob şi Institutului de Cercetări Socio-Umane din Sibiu, pentru că mi-au pus la dispoziţie acest plan.

97 DRH, A, I, p. 1, nr. 1. 98 Emil Vîrtosu, op. cit., p. 476-477. 99 DRH, A, II, p. 4, nr. 4; Al. Rosetti, Scrisori româneşti din Arhivele Bistriţei

(1592-1638), Bucureşti, 1944, p. 32, nr. 5. 100 Paraschiva-Victoria Batariuc, Din nou despre ceramica cenuşie de la

Suceava, în AM, 25 (2002), p. 220-232.

Page 296: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

299

trebuie pusă în legătură cu lucrările de la curte şi cele două cetăţi de lângă oraş, însă extinderea ariei descoperirilor arată că avem de-a face şi cu simpli meşteşugari şi negustori101. Discuţia privitoare la comunitatea catolică de la Suceava se complică dacă se admite că ei au construit o biserică catolică lângă curtea domnească. Situată la mică distanţă de curte, această biserică, destul de impozantă, ridică unele semne de întrebare. Domnia nu ar fi acceptat construirea unui locaş catolic decât dacă acolo a instalat sau a permis aşezarea unei comunităţi de saşi şi unguri, căci probabil scopul locaşului era de a servi necesităţile spirituale ale acestora şi nu ale anturajului catolic al domnului, cum s-a afirmat102. De altfel, curtea avea în interior (în grădină) propria biserică catolică, ale cărei începuturi nu sunt cunoscute103. S-a mai afirmat că în lăcaşul descoperit lângă curte s-ar fi aflat de fapt o mănăstire ortodoxă, atestată la 1395104. Identitatea acestei construcţii rămâne în dispută, căci era prevăzută la faţadă cu o pereche de turnuri, ce nu sunt specifice construcţiilor ortodoxe. Această biserică, catolică sau nu, a dispărut la începutul secolului al XV-lea; mai la nord, s-a ridicat o nouă biserică catolică105.

Credem că şi la Suceava putem identifica o locatio, în favoarea căreia avem argumente tot de natură topografică. Planurile moderne confirmă existenţa unei pieţe centrale în Suceava, în formă de trapez, ulterior spartă în două părţi. Cercetările urbanistice ale lui Emil Ioan Emandi au arătat că planul şi suprafaţa acestei pieţe, de cca 20 ha, ca şi ale oraşului medieval, cca. 100 ha, apropie Suceava de oraşe similare din spaţiul polon şi german106. La formarea pieţei a contribuit stabilirea de la sfârşitul sec. al XIV-lea a saşilor, pe latura de nord-est, şi armenilor, la nord-vest. Modul relativ regulat în care se prezintă zona, precum şi cele două străzi paralele ce s-au dezvoltat în continuarea pieţei, denotă o

101 Gh. Diaconu, N. Constantinescu, op. cit., p. 72-82; Mircea D. Matei,

Contribuţii arheologice la istoria oraşului Suceava, p. 48-57, p. 131-151; Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 232.

102 Mircea D. Matei, Civilizaţie urbană medievală românească, p. 59-60. 103 Călători străini, vol. V, p. 25, p. 182. 104 Hurmuzaki, Documente, vol. XIV/1, p. 18, nr. 41; P. Ş. Năsturel, D'un

document byzantin de 1395 et de quelques monastères roumains, în Travaux et mémoires, 8, Hommage à M. Paul Lemerle, Paris, 1981, p. 345-351.

105 Gh. Diaconu, Contribuţii la cunoaşterea culturii medievale de la Suceava în veacurile XV-XVI, în MCA, vol. 6, Bucureşti, 1959, p. 913-923; Călători străini, vol. V, p. 181-182.

106 Emil Ioan Emandi, op. cit., p. 299-300.

Page 297: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

300

anumită lotizare a terenului. Planurile indică o densitate mare a loturilor, ce erau de formă dreptunghiulară. Ca şi în alte oraşe din Europa Centrală, în partea îngustă a lotului, aflată la stradă, erau aşezate casele, dispuse în front continuu107. Acest mod judicios de folosire a terenului este susţinut de cercetările arheologice efectuate în jurul curţii domneşti, care au identificat pivniţele ce se aflau sub vechile case medievale108. În concluzie, la Suceava, bazele oraşului au implicat două grupuri diferite, saşii şi armenii, a căror instalare în zona pieţei şi lângă curtea domnului nu se putea face decât cu acordul şi suportul acestuia. Elemente de topografie urbană similare întâlnim la Bacău, Hârlău, Botoşani, Iaşi şi alte oraşe109.

Identificarea grupurilor coloniştilor este facilitată şi de prezenţa ceramicii cenuşii, amintită deja mai sus. Elena Busuioc a scris o lucrare pe tema ceramicii de uz comun din Moldova medievală şi a ajuns la concluzii interesante. În majoritatea oraşelor din jumătatea de nord-vest a Moldovei se constată introducerea destul de bruscă în a doua parte a secolului al XIV-lea a ceramicii cenuşii, ce nu este specifică acestui spaţiu. Acest tip de ceramică superior, numit şi „gotic”, este cunoscut în nordul Europei din secolele XII-XIII şi se caracteriza prin ardere reducătoare, printr-un repertoriu variat de vase (oale cu torţi, borcane, căni, castroane, capace, pahare) şi prin decor imprimat cu rotiţa sau prin ştampilare. Ceramica de acest fel are similitudini în primul rând cu cea din oraşele din zona Poloniei, dar şi din Ungaria. Formele şi decorul ceramicii cenuşii întâlnite în Transilvania nu sunt similare cu cele din Moldova, prin urmare se crede că responsabili de introducerea sa la est de Carpaţi sunt colonişti germani veniţi din nord110. Descoperiri s-au făcut la

107 Ibidem, p. 263-268; Atlas istoric al oraşelor din România, seria A, Moldova, fasc. 1, Suceava. Suceava. Städtegeschichteatlas Rumäniens, Reihe A, Moldau, 1. Suceava, ed. Mircea D. Matei, Bucureşti, 2005, planurile V-VII.

108 Gh. Diaconu, Observaţii cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în vremea marilor asedii otomane şi polone din veacul al XV-lea, în SMIM, I (1956), p. 267-274; Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Cetatea de scaun şi curtea domnească din Suceava, Bucureşti, 1988, p. 158-162.

109 Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, p. 48, 53-54, 71-74; Teodor Octavian Gheorghiu, Arhitectura subterană. Despre structurile urbane subterane medievale româneşti, în „Arhitectura”, 36 (1988), nr. 4, p. 43-45.

110 Potrivit lui Hugo Weczerka, germanii care au venit în Moldova prin Polonia ar fi originari din Silezia (Hugo Weczerka, Die stellung der Rumänischen Stadt des Mittelalters im Europäischen Städtewesen, în Die Mittelalterliche Städtebildung im Südöstlichen Europa, ed. Heinz Stoob, Köln, Viena, 1977, p. 235).

Page 298: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

301

Siret, Suceava, Roman, Baia, Cernăuţi, Piatra, Bacău, Trotuş, Adjud, Hârlău, Orheiul Vechi şi Iaşi. După o vreme, se observă că metodele de realizare ale acestui tip de ceramică au fost preluate de meşteşugarii locali. Mai puţină deschidere au avut meşterii faţă de formele acestei ceramici, care dispar treptat în prima jumătate a sec. XV. Criteriul ceramicii nu trebuie absolutizat, însă în lipsa unor dovezi documentare îl putem folosi, mai ales pentru perioada când acest tip nou de ceramică a fost introdus în Moldova111.

Dar în ce condiţii au venit coloniştii în Moldova? Au sosit aici întâmplător sau au fost chemaţi şi aşezaţi de cineva? Un model de colonizare întâlnim în Rutenia. În oraşul Halici, izvoarele pomenesc germani încă dinainte de primele atacuri ale mongolilor: în 1235, este amintită o „poartă a germanilor”112. „Legea germană” a început să fie introdusă în această zonă cu puţin timp înainte de intrarea sub control polonez, de unde de altfel a fost preluată. În 1339, cneazul Boleslav de Mazovia acordă acest drept locuitorilor aşezaţi la Sanok. Motivele chemării de hospites şi acordării „legii germane” au fost în primul rând economice. Atacurile mongolilor afectaseră economia locală şi ruinase poziţiile deţinute de marile oraşe în comerţul internaţional. Noii veniţi au fost atraşi cu libertăţi juridice, scutiri de taxe şi au fost încurajaţi să se implice în comerţul de pe noile rute ce legau Marea Neagră de Marea Baltică113. Procesul de trecere la „legea germană” s-a intensificat în Rutenia după trecerea sub control polon, în 1349, respectiv 1366-1367 (pentru părţile răsăritene). Colomeea, oraş regal, a primit dreptul de Magdeburg în timpul regelui Cazimir, însă actul original nu s-a păstrat. La sfârşitul sec. XIV, în oraş exista un advocatus. În apropiere se afla alt oraş regal, Sniatyn, a cărui comunitate şi-a primit noile drepturi în aceeaşi

111 Elena Busuioc, Ceramica de uz comun nesmălţuită din Moldova (secolul al

XIV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1975, p. 47-48, 71-73; vezi şi Mircea D. Matei, Contribuţii arheologice la istoria oraşului Suceava, p. 131-160; Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 219-235. Pentru ceramica cenuşie din Transilvania, vezi Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, ed. a II-a, trad. de Anamaria Haldner, Bucureşti, 1992, p. 88-90.

112 Hugo Weczerka, Das Mittelalterliche und frühneuzeitliche Deutschtum im Fürstentum Moldau vom seinen Anfängen bis zu seinem Untergang (13.-18. Jahrhundert), München, 1960, p. 42, nota 12.

113 Olha Kozubska-Andrusiv, Urban Development and German Law in Galician Rus’ during the Thirteenth – Fifteenth Centuries, PhD dissertation, Budapest, 2007, p. 61-64.

Page 299: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

302

perioadă (în 1423 e menţionat un advocatus). În 1436, Colomeea şi Sniatyn au fost concedate de rege lui Michail de Buczack114.

În regatele Poloniei şi Ungariei, coloniştii au venit invitaţi de monarhi. Pentru a-i aşeza şi pentru a le confirma noul statut juridic, domnii Moldovei au putut împrumuta în primul rând din experienţa în colonizare din vecini, în special din nord, mai ales că mişcarea de adaptare la principiile „legii germane” în oraşele din Rutenia începuse cu puţin timp înainte de începerea procesului de formare a oraşelor din Moldova. Domnii Moldovei au putut vedea direct felul în care funcţiona noul sistem în Rutenia, căci au stăpânit temporar câteva oraşe din această regiune. Împrumutul acordat în 1388 de Petru I regelui Vladislav prevedea ca în caz de nereturnare în trei ani principele să ia în stăpânire teritoriul pus garanţie, anume cetatea şi ţinutul Halici115. Informaţii ulterioare confirmă că urmaşul lui Petru, Roman I, a preluat o parte din garanţie, mai precis Pocuţia, situată dincolo de hotarul de nord, între râurile Ceremuş şi Prut116. Aici se aflau cetăţile şi oraşele Colomeea şi Sniatyn, amintite mai sus, care primiseră deja dreptul de Magdeburg. Probabil la această stăpânire face referire lista de la Kiev din moment ce aşează Colomeea în rând cu Baia, Ţeţina sau Hotinul117. Ştefan I renunţă la pretenţiile asupra acestor oraşe (1395)118, la fel Alexandru cel Bun, dar doar în prima parte a domniei119. Regiunea Pocuţiei va rămâne un teritoriu în dispută între Moldova şi Polonia până în secolul al XVI-lea, inclusiv120.

Folosind deci modelul preluat din vecini, primii domnii ai ţării au încurajat pe măsură ce şi-au consolidat tronul colonizarea de meşteri şi negustori specializaţi. Prezenţa şi activitatea acestora avea efecte nu numai asupra aşezărilor în care aceştia se stabileau, ci şi asupra economiei

114 Ibidem, p. 140-142. 115 M. Costăchescu, op. cit., vol. II, p. 603-605, nr. 164. 116 Ibidem, p. 609, nr. 166. 117 Novgorodskaia pervaia letopisi, p. 475; opinie susţinută şi de Alexandru

Andronic, op. cit., p. 210, 214. 118 M. Costăchescu, op. cit., vol. II, p. 609, nr. 166. 119 Alexandru cel Bun devastează Pocuţia în 1431; fiul său, Ştefan,

reglementează hotarul cu Polonia în 1433 (ibidem, p. 660, nr. 183-C; P.P. Panaitescu, Legăturile moldo-polone în secolul XV şi problema Chiliei, în RSL, vol. III (1958), p. 102-103).

120 Ştefan cel Mare ocupă Pocuţia în 1502, spre sfârşitul domniei (Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 463, nr. CLXXXV).

Page 300: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

303

statului şi veniturilor domnului. Noii veniţi nu au sosit întâmplător, căci este greu de crezut că ar fi lăsat ţinuturile relativ stabile politic şi economic de unde au plecat pentru a se instala într-o ţară nouă şi nesigură. Putem deci vorbi şi pentru Moldova de o colonizare organizată şi temeinică121. La nivelul documentelor oficiale, informaţiile legate de modul în care au fost aşezate comunităţile de colonişti sunt foarte sărace. Motivul lipsei actelor ţine de faptul că majoritatea acestor comunităţi au fost asimilate sau au părăsit ţara, în special în turbulentul secol XVI şi în secolul următor; cei care au venit în locul lor (greci) nu au avut nici un interes să le păstreze documentele. Din puţinele păstrate, un act de la 1453, este ilustrativ: Alexandru voievod confirmă mănăstirii lui Iaţco de lângă Suceava dreptul de a-şi întemeia, prin aducerea de colonişti străini, un sat lângă mănăstire:

„Şi pe oricine vor chema, sau din ţară străină sau din Ţara Leşească sau din ţara noastră, toţi aceşti oameni [...] să fie slobozi să-şi are şi să semene grâne şi să cosească fân în ţarina târgului Suceava, ca şi oamenii târgoveţi [...]. Aceşti oameni să aibă slobozenie, fie că vor fi meşteri sau cojocari sau orice fel de meşteri, fie rus sau grec sau de orice fel de limbă, să nu dea aceşti oameni dare [...]. Aceşti oameni să fie slobozi şi să umble în bunăvoie cu oale sau cu sare sau după peşte [...] pretutindeni în ţara noastră, vânzând şi cumpărând şi prin târguri şi prin sate, iar vamă să nu dea nicăieri nici un groş [...]. Nici vornicii de Suceava şi nimeni altul să nu aibă treabă cu aceşti oameni, nici să-i judece şi nici nimic altceva să nu ia de la ei. Iar cui i se va părea că are strâmbătate de la aceşti oameni, acela să-i cheme înaintea stareţei sau înaintea domniei mele, iar alt judecător să nu aibă [...]”122.

Cazul de faţă surprinde aşezarea unor străini la marginea unui oraş deja existent. Actul arată că domnii încurajau instalarea lângă o mănăstire a coloniştilor, cărora le acordau scutiri de dări şi de vămi. Sunt pomeniţi în primul rând ruşii, căci în nordul Moldovei se aflau numeroşi ruteni, aceştia fiind numiţi de obicei „ruşi”, în timp ce grecii începuseră să vină din Balcani pe măsură ce Imperiul Otoman avansa spre Dunăre. Cu toate că în acest caz avem de-a face cu oameni ce depindeau de un lăcaş religios, observăm că li se acordă toate drepturile pentru a-şi exercita

121 Teodor Octavian Gheorghiu, Urbanizarea medievală românească

extracarpatică – gest oficial major sau pură întâmplare?, în HU, 14 (2006), nr. 2, p. 233-251.

122 DRH, A, II, p. 38, nr. 28.

Page 301: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

304

ocupaţiile. Ei pot folosi moşia oraşului (ţarina) la fel ca ceilalţi orăşeni, pot merg cu produse în ţară şi au alt regim juridic. Chiar dacă nu se spune nimic în izvor, nu excludem posibilitatea ca nou-veniţii să fi primit posibilitatea de a-şi alege un reprezentant care să dea seamă pentru cei stabiliţi în aşezare în faţa stareţei mănăstirii. Un proces de asimilare a acestor oameni cu orăşenii nu a avut loc, căci aveau stăpâni diferiţi: unii depindeau de mănăstire, ceilalţi de domn. Coloniştii primiţi de domn şi instalaţi lângă vechi aşezări locale, la a căror urbanizare au avut o contribuţie majoră, au primit un statut privilegiat. Atât timp cât şi locuitorii autohtnoni ai acestor mai vechi aşezări depindeau de domn, statutul putea fi extins ulterior şi asupra lor.

Colonizarea a fost atât urbană, cât şi rurală. Izvoarele amintesc în dese rânduri locurile din „pustie”, unde urmau să fie întemeiate sate, cu oameni din ţară sau din statele vecine123. Cercetările arheologice au arătat că în perioada dominaţiei mongole, teritoriul Moldovei cunoscuse o scădere a numărului aşezărilor, procesul de repopulare cunoscând o intensificare de la jumătatea sec. XIV. Aproape toate descoperirile de aşezări din perioada sec. XIII-XIV se localizează în jumătatea de nord a Moldovei, loc unde nu întâmplător s-au concentrat primele colonizări. Abia spre finalul sec. XIV şi în sec. XV, colonizările se extind şi spre sud124. Pentru colonizarea urbană deţinem şi alte dovezi, indirecte, care susţin ideea că domnii au încurajat aşezarea unor oameni veniţi din afară. Condiţiile particulare din Moldova au făcut ca aceştia să primească dreptul de a se organiza după propriile reguli, respectând autoritatea superioară a domniei. Aceste reguli constau în posibilitatea de a-şi alege un reprezentant, care primea drept de judecată asupra comunităţii sale, o componentă foarte importantă a „legii germane”125. Situaţia este valabilă atât pentru saşi şi unguri, cât şi pentru armeni, fiecare grup având conducătorul său. Cu excepţia ungurilor, numele dat acestor reprezentanţi este de origine germană, instituţia fiind introdusă pe filieră poloneză, şi nu transilvană. Conducătorul comunităţilor de orăşeni poartă în Moldova numele de şoltuz, ce provine din germanul Schultheiss (lat. scultetus), nume care la rândul său a avut în Polonia o formă puţin schimbată, sołtys / syoltys. Faptul că acest nume s-a impus în cele din urmă în întreaga

123 Ibidem, I, p. 91, nr. 63; p. 104, nr. 71; p. 107, nr. 73 şi altele. 124 N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova de la

paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 141-143, 148. 125 Olha Kozubska-Andrusiv, op. cit., p. 206-207.

Page 302: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

305

Moldovă arată că printre primii colonişti ponderea saşilor a fost semnificativă. În schimb, armenii şi-au numit conducătorul voit, cuvânt ce vine din germanul Vogt (lat. advocatus), care la rândul său a intrat pe filieră poloneză, din wójt126. Acest nume a avut folosinţă secundară, după şoltuz, prin urmare armenii ocupă locul al doilea, după saşi, în rândurile coloniştilor. Ungurii numeau biró pe şeful comunităţii, însă acest nume nu a avut decât utilizare locală127. Indiferent de originea etnică, coloniştii s-au folosit de experienţa deja acumulată în teritoriile de unde au plecat pentru a introduce noi instituţii în zonele unde s-au stabilit. Într-o ţară preponderent ortodoxă, ei au primit şi dreptul de a-şi practica religia şi de a-şi ridica propriile lăcaşuri de cult128. Numai prin prezenţa unor grupuri nou-venite putem explica numeroasele şi vechile biserici catolice şi armene din oraşele Moldovei. De asemenea, coloniştii au căpătat şi dreptul de a stăpâni cu titlu ereditar terenuri în vatra oraşelor. Reunite, toate aceste drepturi individualizează comunităţile instalate în Moldova şi formează privilegii ce pot fi ataşate „legii germane”. Unii istorici contestă existenţa acestor acte, argumentul fiind acela că nu s-a păstrat nici unul, alţii acceptă existenţa în oraşe a unui „drept propriu”, ce ar fi combinat elemente juridice locale şi străine129. Nu credem că coloniştii ar fi venit într-un teritoriu străin de la marginea Europei şi într-o zonă locuită de o populaţie ortodoxă dacă nu ar fi primit şi documente care să le confirme drepturile. Din secolul al XIII-lea, în toată Europa, actele scrise încep să înregistreze orice practică administrativă, publică sau privată130. Peste tot, în Germania, Polonia sau Ungaria, coloniştii au primit acte ce le certificau statutul, mai ales după declanşarea procesului de „modernizare” a oraşelor, în urma adaptării la „legea germană”. În Moldova, s-au păstrat

126 N. Grigoraş, Instituţii, p. 320-321; Olha Kozubska-Andrusiv, op. cit., p. 210-213.

127 Hurmuzaki, Documente, vol. XV/1, p. 751, nr. 1454. 128 În sec. XVIII, în Moldova încă se ştia că bisericile catolice din ţară sunt „din

descălicătoarea ţării” (Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. V, ed. Ioan Caproşu, Iaşi, 2001, p. 499, nr. 765).

129 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 249-250; N. Grigoraş, op. cit., p. 319.

130 Pentru extinderea folosirii scrisului în societatea medievală, vezi Richard Britnell, Pragmatic Literacy in Latin Christendom, în Pragmatic Literacy, East and West 1200-1330, ed. Richard Britnell, Suffolk, 1997, p. 3-24; cazul polonez este discutat de Anna Adamska, “From Memory to Written Record” in the Periphery of Medieval Latinitas: the Case of Poland in the Eleventh and Twelfth Centuries, în Charters and the use of the Written Word in Medieval Society, ed. Karl Heidecker, Turnhout, 2000, p. 83-100.

Page 303: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

306

două privilegii, pentru Vaslui şi Bârlad, care cuprind doar o parte din drepturile orăşenilor131. Pentru toate celelalte oraşe, privilegiile, acolo unde au existat, s-au pierdut.

În Moldova, germanii au primit acelaşi nume care li s-a dat şi în Transilvania, Ţara Românească sau Serbia, anume de „saşi”. „Saşilor din Baia” li se adresează domnul Moldovei de două rânduri în 1453132, fapt ce arată că erau trataţi ca o colectivitate. Prezenţa lor a lăsat urme importante în organizarea oraşelor, dar şi în toponimia şi hidronimia locală: existau un pârâu al Sasului, o vale a Sasului, o localitate şi un râu Sasca etc. Majoritatea acestor toponime sunt în ţinuturile Roman şi Suceava133. În toponimia locală, există şi urme lăsate de unguri. În ocnele de lângă Trotuş lucrau tăietori de sare, numiţi şangăi, şalgăi, şaigăi după cuvântul unguresc sóvágó134. Marile târguri ce se ţineau periodic pe lângă oraşe poartă un nume unguresc, „bâlci”, din ungurescul bucsú (bolcsú), ce avea sensul de adunare cu prilejul unei serbări religioase135. Numele de origine maghiară al unor oraşe din zona de mijloc a Moldovei şi din zona subcarpatică reprezintă un alt argument în favoarea contribuţiei coloniştilor la urbanizare. Chiar dacă aşezările respective erau mai vechi, fapt admis de altfel, de ce s-ar fi impus nume străine pentru nişte aşezări locuite în majoritate de români? În documente, Baia poartă numele de Bani sau Bania136 ce vine din bánya, „mină” în maghiară, cuvânt preluat în această formă şi cu acest înţeles în tot spaţiul locuit de români. Există localităţi cu numele Baia şi în Transilvania (Baia Mare, Baia Sprie, Baia de Arieş) şi Ţara Românească (Baia de Fier, Baia de Aramă); în

131 Cele două acte oferă sugestii că cel care a acordat privilegiul comunităţilor

(probabil tot de colonişti) din Vaslui şi Bârlad a fost Alexandru cel Bun (DRH, A, III, p. 188, nr. 96; p. 279, nr. 151). Problema urbanizării Ţării de Jos a Moldovei necesită o discuţie separată. În ceea ce ne priveşte, am tratat cazul oraşului Iaşi, ce făcea parte tot din Ţara de Jos (Laurenţiu Rădvan, Introducere în istoria medievală şi pre-modernă a Iaşilor, în vol. Iaşi – memoria unei capitale, coord. Gh. Iacob, Iaşi, 2008, p. 11-46).

132 DRH, A, II, p. 34, nr. 26; p. 57, nr. 41. 133 Marele dicţionar geografic al României, vol. V, Bucureşti, 1902, p. 319-

320. 134 Dicţionarul limbii române, s. n., tom XI, partea 1, litera Ş, Bucureşti, 1978,

p. 13; vezi N. Iorga, Privilegiile şangăilor de la Târgu Ocna, în AARMSI, s. II, t. 37 (1914-1915), p. 245-263.

135 Dicţionarul limbii române, tom I, partea I, literele A-B, Bucureşti, 1913, p. 453-454; Sever Pop, Sinonimele cuvântului târg în lumina geografiei lingvistice, în „Revista geografică română”, I (1938), p. 51.

136 DRH, A, I, p. 61, nr. 42; p. 80, nr. 55; p. 343, nr. 242.

Page 304: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

307

majoritatea dintre ele izvoarele menţionează colonişti137. Bacău vine probabil de la un nume de persoană, Bako138, iar numele Adjudului are o origine asemănătoare, de la un anume Egyd139. În unele cazuri, venirea coloniştilor a dus la schimbarea denumirilor unor localităţi, o vreme numele vechi circulând alături de cele noi. Baia este numele nou, ce înlocuieşte în timp pe cel vechi, de Moldova sau târgul Moldovei. La fel la Hârlău, unde noul nume, ce are probabil tot o origine maghiară, schimbă numele vechi, de Bachlovia sau târgul Bahluiului. Probabil de origine maghiară sunt şi numele Trotuşului şi al Botoşanilor. Suceava, al cărei nume cronicarii îl vedeau venind de la maghiari (szűcs = „cojocar”), se poate adăuga acestei liste140.

*

Cercetările noastre nu exclud prezenţa elementului românesc din oraşe. Din contră, acesta este documentat de izvoare, inclusiv pentru oraşele din nordul Moldovei. În alte regiuni, precum în Polonia şi Rutenia, populaţia locală a fost inclusă în procesul de transformare juridică şi economică a oraşelor, potrivit dreptului de Magdeburg141. Nu excludem ca şi românii să fi luat parte la acest proces. Dovada este dată de acceptarea elementelor noi de organizare a oraşelor, cu şoltuz şi 12 pârgari, în toate aşezările urbane din Moldova. Sistemul a fost aplicat mai întâi noilor-veniţi, dar apoi a fost extins la nivelul tuturor oraşelor din ţară. În centrele din partea de sud a Moldovei, izvoarele nu susţin existenţa vreunor diferenţe de organizare a comunităţilor faţă de cele din nord, unde coloniştii erau mai numeroşi. Şi în acestea, românii au format grupuri consistente şi luau parte la conducerea oraşului, fiind deci reprezentaţi în luarea deciziilor importante. În toate cazurile, coloniştii veniţi din afară s-au aşezat lângă o mai veche aşezare locală, ce îndeplinea funcţii politice şi economice pentru regiunea în care se afla. Dacă în centrul Europei avem cazuri de colonişti germani ce au întemeiat

137 Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 52. 138 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 187. Pentru formele numelui oraşului,

vezi Hurmuzaki, Documente, vol. XV/1, p. 117, nr. CCXI; DRH, A, I, p. 34, nr. 24; p. 195, nr. 141.

139 DRH, C, X, p. 48, nr. 53; p. 63, nr. 65; p. 81, nr. 80. 140 Grigore Ureche, op. cit., p. 65; N. Drăganu, Toponimie şi istorie, Cluj, 1928,

p. 69, nota 1. 141 Olha Kozubska-Andrusiv, op. cit., p. 169.

Page 305: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

308

aşezări complet noi, aici nu întâlnim astfel de situaţii. În Moldova, în aceeaşi perioadă, avem atestate şi comunităţi de armeni, care peste tot în Europa preferau să se stabilească în oraşe deja constituite. Nici izvoarele interne, nici cele externe nu menţionează întemeierea de la zero a vreunui oraş. Rezultă deci că respectivele aşezări existau şi funcţionau deja, cel puţin ca târguri ale regiunilor respective.

Apariţia oraşelor din Moldova nu a urmat o traiectorie unitară, ci a cunoscut particularităţi, în funcţie de regiune, context politic şi economic. Coloniştii au avut o contribuţie importantă la urbanizare, în special în Ţara de Sus şi în regiunea subcarpatică, apoi şi între Siret şi Prut. Cronologic, distingem câteva etape în acest proces. În aşezările subcarpatice, coloniştii germani (în special la Baia, Neamţ) şi unguri (la Piatra, Bacău, Trotuş, Adjud) au venit din Transilvania în special după 1345-1347, când regiunea a trecut sub controlul regelui maghiar. În aşezările dinspre nord (Hotin, Siret), s-au instalat în special colonişti germani, veniţi din Polonia de la jumătatea sec. al XIV-lea. Noii domni ai Moldovei, în cadrul procesului de consolidare a tronului, au preluat controlul asupra colonizării, încurajând venirea de germani şi armeni din Polonia sau Rutenia în toate oraşele. Grupuri de germani s-au aşezat la Suceava, Hârlău, Cotnari şi Iaşi, unde întâlnim şi unguri, ce s-au ocupat de meşteşuguri şi cultivarea viţei de vie142. În fine, în prima parte a sec. XV, alţi colonişti vin în al doilea val de oraşe, cel din Ţara de Jos, la Huşi, Vaslui, Bârlad şi, probabil, Tecuci şi Orhei. Armenii s-au aşezat în aproape toate oraşele, dar grupuri mai mari s-au stabilit la Suceava, Iaşi şi Roman.

Coloniştii au introdus un nou mod de organizare, pe care l-au copiat după cele similare din Polonia şi Transilvania. Tradiţia „descălecatului” oraşelor, înregistrată în scris de cronici sau păstrată oral de comunităţile catolice de mai târziu, terminologia urbană, instituţiile, topografia, toponimia, ca şi urmele arheologice (ceramica) arată cât de importantă a fost colonizarea pentru începuturile şi evoluţia oraşelor în sec. al XIV-lea, prima parte a secolului următor. Susţinerea rolului coloniştilor nu presupune că negăm sau minimalizăm contribuţia şi numărul populaţiei şi a instituţiilor locale. Oraşe ar fi apărut în Moldova şi fără colonişti, dar probabil ar fi urmat un alt curs de dezvoltare.

Se pune întrebarea de ce aşezările din Moldova nu au urmat traseul celor din Polonia sau Ungaria şi nu şi-au consolidat statutul de

142 Călători străini, vol. V, p. 329.

Page 306: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Începuturile oraşelor medievale ale Moldovei

309

oraşe „libere”? Am identificat dovezi în favoarea teoriei că au primit drepturi potrivit „legii germane” şi totuşi nu au urmat acest evoluţie. Răspunsul credem că se află în felul în care s-a format Moldova, în politica domnilor şi în contextul în care a evoluat ţara. Faptul că urbanizarea a avut loc concomitent cu finalizarea formării Moldovei ca stat a influenţat atât pozitiv, cât şi negativ drepturile orăşenilor. Primii domni au fost interesaţi să susţină venirea aici a unor colonişti, buni meşteri, negustori şi poate şi luptători. În acelaşi timp, în mod indirect, aceiaşi domni nu au mers mai departe în procesul de susţinere a noilor comunităţi şi motivul ţine de controlul statului pe care tocmai îl consolidau. Vorbim de un stat tânăr, în care domnii cu siguranţă aveau şi contestatari, chiar dacă izvoarele oficiale i-au trecut deseori sub tăcere. Pentru a-şi consolida puterea, domnii aveau nevoie de instituţii şi de oameni care sa le slujească interesele. Aşa ne explicăm prezenţa acelor mari boieri locali, din Siret, Hârlău, Bârlad etc. sau a judecătorilor ce rezidau în oraşe, care ulterior vor fi înlocuiţi cu alţi dregători, specializaţi. Libertăţile acordate orăşenilor au avut limite. Ca peste tot în Europa Centrală, oraşele au continuat să fie dependente de stăpânul lor, iar în cazul de faţă stăpânul era principele. Din dorinţa de a avea asigurate surse de venituri sau chiar munci la curte, domnii nu au renunţat la a-i obliga să le presteze pe locuitorii oraşelor, potrivit unor mai vechi obiceiuri. Nu întâlnim cazuri de comunităţi care să fi plătit domnilor, precum în Transilvania, dări cumulate într-o singură sumă. De asemenea, nu întâlnim sfaturile mari ale oraşelor, cu toate că unii istorici au căutat să le identifice, fără temei. Domnii Moldovei au început procesul de trecere a oraşelor lor la „legea germană” dar nu l-au dus până la capăt. La toate acestea se adaugă evoluţia politică a Moldovei. Perioada de la Petru I la 1432 o considerăm una de continuă creştere în privinţa oraşelor. La acel moment, considerăm că în Moldova urbanizarea era încheiată, majoritatea centrelor importante fiind deja atestate. Sfârşitul lungii şi prosperei domnii a lui Alexandru cel Bun a deschis o violentă luptă pentru succesiune, care a afectat negativ Moldova până în 1457. Domnia lui Ştefan cel Mare a reprezentat una de dezvoltare atât pentru Moldova, cât şi pentru oraşe, din punct de vedere economic. Ambiţiile de putere regională la care râvnea domnul Moldovei, dar şi tendinţele expansioniste ale vecinilor au avut însă periodice consecinţe negative asupra oraşelor. Cele două mari invazii otomane din 1475 şi 1476, la care se adaugă în subsidiar, atacul maghiar din 1467, pierderea porturilor în 1484, atacul polon din 1497 şi numeroasele atacuri ale mongolilor au afectat grav

Page 307: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Laurenţiu Rădvan

310

oraşele ţării, care au fost incendiate şi distruse. Din secolul al XVI-lea, oraşele intră treptat în altă fază de dezvoltare.

NEW PERSPECTIVES ON THE EMERGENCE OF MEDIEVAL MOLDAVIAN TOWNS

Abstract

The issue of the emergence of Moldavian towns has long been the focus

of many historians. Constantin C. Giurescu, Mircea D. Matei, Nicolae Grigoraş, Victor Spinei et al. have taken different stands when explaining this intricate historical process; they were forced to rely on the few sources available to us. Several researchers identified in sources elements which place a definite link between the urbanization process here to the structures of Central Europe; however, they were not able to provide a consistent explanation as to how these elements were introduced and how they ascribed specific features to towns in the region. This study will attempt to identify the elements connecting towns in the Moldavian area to those in Central Europe, especially Poland and Hungary. Our research will follow several directions: 1. the presence of large groups of colonists, both German, and Hungarian, settled by the representatives of the Hungarian king (during 1345/1347-cca. 1364) or by the first rulers of Moldovia (after cca. 1364) in or around older local settlements; 2. the way these colonists, of Catholic faith, settled (local topography, central marketplaces, regular settlement outlines), as well as the privileges they were granted; 3. the traces left by settlers in the administrative bodies of towns (şoltuz, voit, pârgar); 4. elements which favoured the adoption of „German law” in Moldavian towns. The transition to this ”law” did not only imply the adoption of legal norms, but was a part of the elaborate process of locatio civitatis, which made provisions for the foundation of towns on new principles (especially those where colonists settled). While we can only assume that in Wallachia the locatio was put into effect at least in Câmpulung, Moldavia provides us with arguments to support the existence of this process in several towns (Baia, Siret, Suceava, Roman etc.), but with specific, local features We believe that the rulers of Moldavia set into motion the transition of their towns to the ”German law,” but failed to complete it. This was because of unfavourable historical conditions, especially those in the 15th century, when Moldavia became the theatre of widespread internal political conflict, but also a target for forays from abroad (Mongol, Ottoman). All these took their toll on towns and their development, since the rulers did not relinquish part of the rights they had over them (the right over domain, more taxes, etc).

Page 308: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ŞI MAGHIARĂ REFERITOARE LA IOAN DE HUNEDOARA (II)∗

RADU LUPESCU

Ioan de Hunedoara în istoriografia maghiară din perioada interbelică. Dezbaterile din istoriografia maghiară asupra lui Ioan de Hunedoara în perioada interbelică n-au mai continuat cu aceeaşi intensitate ca şi în perioada precedentă. Multe întrebări au rămas încă deschise în privinţa cărora abia prin anii ’40 s-a adoptat o atitudine relativ comună. Cea mai importantă contribuţie a acestei epoci se referă la tinereţea lui Ioan de Hunedoara, lăsată în obscuritate de cercetările precedente.

Arisztid Oszvald a fost primul care a dedicat un articol consistent anilor de dinaintea afirmării politice a lui Ioan de Hunedoara51. În privinţa originii şi a relaţiilor de rudenie a Hunedoreştilor, a acceptat opiniile lui János Karácsonyi şi Elemér Varjú, restul articolului însă se bazează pe cercetări originale cu o critică pertinentă a izvoarelor. Astfel a demonstrat imposibilitatea ca Ioan de Hunedoara să fi servit la curtea familiei de Celje (Cillei) şi a pus sub semnul întrebării aceleaşi servicii la curtea episcopului de Zagreb, Demetriu. Este demnă de remarcat şi observaţia făcută în legătură cu evoluţia carierei politice a lui Ioan, despre care afirmă – spre deosebire de opinia generală – că nu a fost una spectaculoasă, şi că eroul nostru a izbutit să urce în ierarhia socială şi politică a ţării cu paşi mărunţi, printr-o muncă perseverentă.

O contribuţie importantă la acelaşi capitol de început al carierei lui Ioan l-a adus Florio Banfi, cel care a introdus în circuitul cercetărilor de specialitate o serie de surse italiene. El a clarificat scurta şedere al lui Ioan în Italia, rămasă superficial tratată de către Oszvald, iar într-un alt articol

∗ Prima parte a studiului a fost publicată în SMIM, t. XXVI, 2008, p. 139-162. 51 Oszvald Arisztid, Hunyadi ifjúsága, Budapest, 1916.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 311-332

Page 309: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

312

a demonstrat fără echivoc relaţiile lui Ioan cu Filippo Scolari52. Astfel s-au cristalizat primele decenii din viaţa eroului, care au fost apoi reluate în viitoarele monografii.

Principala sinteză de istorie maghiară apărută în perioada interbelică a fost semnată de Bálint Hóman şi Gyula Szekfű, capitolul corespunzător perioadei lui Ioan fiind scris de primul dintre aceştia53. În acest capitol, Hóman l-a plasat pe Ioan în contextul emancipării politice a stărilor din regatul maghiar care, prin alegerea sa de către stări, a devenit principalul exponent al acestei politici. Sentimentele naţionale şi-au găsit teren de manifestare evident nu numai în istoriografia română, dar şi în cea maghiară. Astfel, Hóman accentua în fiecare moment ajutorul slab pe care domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei l-au acordat lui Ioan, chiar dacă acesta este în unele cazuri nedemonstrabil sau discutabil. Un merit aparte al cărţii este un tabel al moşiilor lui Ioan, adunate de-a lungul carierei sale. Lista a fost alcătuită pe baza cercetărilor efectuate de Endre Gergely şi a rămas singura lucrare de acest fel, deşi problema domeniilor lui Ioan este una dintre cele mai importante ce ar merita o investigaţie serioasă. Pe baza acestei liste a fost schiţată şi extinderea domeniilor sale, hartă care apoi a fost preluată de mai toate monografiile ulterioare. Fiind vorba de o lucrare generală, Hóman n-a putut să facă referire la baza de date pe care s-a clădit lista domeniilor, ceea ce face şi mai importantă reluarea acestei cercetări.

Lajos Elekes. Lajos Elekes este cel mai important biograf a lui Ioan de Hunedoara alături de Teleki József. Opera sa istorică se află la cumpăna a două istoriografii cu concepţii opuse, aşa-numita istoriografie „burgheză” şi cea marxistă. A urmat calea ambelor istoriografii, fiind un interesant subiect de analiză pentru a se vedea cum s-a mulat cariera sa de istoric pe două ideologii diferite. Fiind un bun cunoscător al limbii române (s-a născut la Deva) a introdus în circulaţia istoriografiei maghiare o serie de contribuţii româneşti de istorie medievală. Astfel a realizat un dialog între cele două istoriografii, fenomen inedit până atunci.

Seriozitatea cercetărilor sale este reflectată de invitaţia pe care a primit-o la sfârşitul anilor ’30 pentru a colabora la un volum omagial

52 Bánfi Florio, Filippo Scolari és Hunyadi János, în „Hadtörténelmi

Közlemények”, 31, 1930, p. 125-133; Idem, Hunyadi János itáliai tartózkodása, în „Erdélyi Múzeum”, 39, 1934, p. 261-272.

53 Hóman Bálint - Szekfű Gyula, Magyar történet, vol. II, Budapest, 1936.

Page 310: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

313

dedicat regelui Matia alături de cei mai mari medievişti maghiari, deşi se afla la începutul carierei sale de istoric. În acest volum a publicat nu unul, ci două studii temeinice, primul dedicat problemei Hunedoreştilor, iar celălalt relaţiilor maghiaro-române în secolul al XV-lea54. Prin primul articol a reluat şirul discuţiilor privind începutul familiei Hunedoreştilor, dezbătute cu mult entuziasm pe la 1900. Aşa cum am amintit, prin dezbaterile de la acea dată cercetarea n-a apucat să ajungă la un numitor comun, fiind întreruptă de primul război mondial. Reluarea problemei a fost necesară pentru a scăpa şi istoriografia maghiară de o serie de idei romantice asupra familiei, care încă erau la modă în perioada interbelică. Despre această cercetare afirmă Elekes: „chiar şi cercetătorul cel mai lucid a simţit o neapărată necesitate pentru ca după ce a recunoscut originea română a lui Ioan de Hunedoara, să se justifice în faţa cititorilor săi, afirmând că oricare ar fi fost originea sa, el a fost împământenit şi fără îndoială maghiar.” A fost o remarcă îndrăzneaţă făcută la începutul anilor ’40, când naţionalismul şi teoriile rasiale erau la apogeu.

„Curăţenia” pe care a făcut-o Elekes în problema originii şi a rudeniei familiei Hunedoreştilor – o temă ajunsă aşa de vastă încât genera idei din ce în ce mai îndrăzneţe – a fost binevenită şi atât de bine făcută, încât opiniile sale sunt acceptate cu foarte mici modificări şi azi de istoriografia maghiară. „Strămoşii lui Ioan de Hunedoara au fost boieri din Ţara Românească; tatăl său Voicu s-a stabilit în Ungaria, la curtea regelui Sigismund, în jurul anului 1395; aici s-a căsătorit şi probabil i s-a născut primul său fiu, Ioan; în 1409 au primit primul lor domeniu, cel al Hunedoarei; locuitorii zonei purtând un interes sporit pentru stăpânul lor, au creat o serie de legende în jurul originii familiei”, conchide în prima parte a studiului său Elekes.

Partea a doua este o polemică purtată cu istoriografia română interbelică, care îl considera pe Ioan de Hunedoara nu numai de origine română, dar şi apărătorul intereselor româneşti, investindu-l cu sentimente naţionale şi patriotice. Contraargumentele înşirate de Elekes au rămas de asemenea elemente de referinţă în istoriografia maghiară pe această temă: familia s-a catolicizat de timpuriu, dovadă prenumele catolic Clara al surorii lui Ioan; pe fratele său l-a înmormântat în catedrala catolică de la

54 Elekes Lajos, A Hunyadi-kérdés, în Mátyás király. Emlékkönyv születésének

ötszázéves fordulójára, vol. I, Budapest, 1940, p. 13-69; Idem, A magyar-román viszony a Hunyadiak korában, în Mátyás király, Emlékkönyv születésének ötszázéves fordulójára, vol. I, Budapest, 1940, p. 171-228.

Page 311: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

314

Alba Iulia unde a dorit să fie înmormântat şi el; surorile lui s-au măritat în familii catolice; pe cei doi fii ai săi i-a crescut în spirit catolic; în toată cariera sa a apărat interesele Ungariei, numindu-o „patria nostra”; atitudinea sa faţă de Ţara Românească şi Moldova a fost direcţionată de interese politice şi nu a stat sub semnul sentimentelor patriotice.

Celălalt articol dedicat relaţiilor maghiaro-române în secolul al XV-lea este unul dintre puţinele dedicate acestei teme pe care le-a produs atât istoriografia maghiară cât şi cea română. Relaţia este analizată prin prisma superiorităţii politice şi culturale maghiare, însă are meritul că a introdus în circuitul istoriografic maghiar rezultatele cercetărilor româneşti deloc neglijabile din perioada interbelică. După al doilea război mondial, acelaşi autor al cărui studii anterioare erau scrise în spiritul istoriografiei „burgheze”, a devenit alături de Erik Molnár principalul reprezentant al noii ideologii marxist-leniniste. Împletirea acestei ideologii cu remarcabila pregătire ştiinţifică a lui Elekes s-a dovedit a fi un mare câştig pentru istoriografia marxistă maghiară în ascensiune. În cazul său nu este numai vorba de un oarecare marxism vulgar, ci de un materialism istoric ştiinţific clădit pe convingere interioară. În opera sa, marxism-leninismul nu era doar o prezenţă de suprafaţă – cum era în cazul celor mai mulţi istorici de seamă – ci una organică, ce penetra întregul conţinut al scrierilor sale. Elekes a luat poziţie critică chiar şi vizavi de lucrările sale apărute înainte de 1944. Despre articolul său dedicat chestiunii Hunedoreştilor, scrie în 1952: „Aprecierile făcute atunci le consider în mare parte eronate. Principala greşeală a fost că deşi a luat poziţie faţă de unele exagerări ale istoriografiei naţionaliste, în principal cartea a fost scrisă în spiritul acelei istoriografii ce a împiedicat formularea unor întrebări şi răspunsuri corecte.” Adică a avut reţineri faţă de articolul său nu din cauza unor date istorice, ci din considerente ideologice. După monografia exhaustivă a lui László Teleki, Elekes a publicat prima carte prevăzută cu aparat critic, care înmănunchează totodată şi rezultatele cercetărilor întreprinse încă din secolul al XIX-lea. Publicată în 1952, de atunci n-a mai apărut o asemenea contribuţie monografică, fiind şi în prezent, în pofida concepţiei sale depăşite, cea mai utilizabilă monografie dedicată lui Ioan de Hunedoara. În carte se regăsesc în principal două concepte de bază ale ideologiei marxist-leniniste, colaborarea popoarelor şi afirmarea importanţei unor straturi sociale inferioare. Cariera lui Ioan de Hunedoara

Page 312: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

315

a oferit un excelent prilej pentru a accentua aceste fenomene, iar Elekes n-a omis nici o oportunitate pentru a arăta veridicitatea ideilor marxiste. În ce priveşte participarea ţărănimii la campaniile lui Ioan de Hunedoara Elekes afirmă: „istoricii burghezi urmând tradiţia înaintaşilor lor feudali, au încercat să nege sau să minimalizeze rolul jucat de iobăgime”. Deşi este discutabil aportul iobagilor la aceste campanii, totuşi trebuie remarcat rolul istoriografiei marxiste în direcţionarea cercetărilor şi spre categoriile sociale inferioare. Elekes i-a plasat în contrast pe ostaşii iobagi care luptă pentru ţara şi existenţa lor cu elitele motivate doar de interese personale. În viziunea autorului, chiar şi Ioan de Hunedoara a rămas fidel „sistemului de exploatare feudal”, însă totuşi el a reuşit să obţină sprijinul „clasei exploatate”. Se pare că Ioan a fost o excepţie chiar şi în eternul conflict de clase care a marcat istoria omenirii, însă acest lucru trebuia cumva explicat. Explicaţia a fost simplă: în conjunctura pericolului turcesc, lupta de clasă a ajuns pe plan secundar. „Această coincidenţă a claselor cu interese diferite a oferit fundal pentru formarea unei noi ideologii care să accentueze interesele comune şi să minimalizeze diferendele dintre ele. Noua ideologie este reflectată de scrisorile guvernatorului Ioan formulate de către János Vitéz”. Cealaltă idee fundamentală a istoriografiei marxiste se referă la colaborarea popoarelor, aceasta fiind o temă foarte generoasă în contextul campaniilor lui Ioan, dezbătută nu numai de istoriografia maghiară, dar şi de cea română55. Elekes a mai scris un studiu exhaustiv şi despre armata lui Ioan, apărută cu puţin timp înainte de monografia sa, unde s-a referit pe larg la caracterul multinaţional al armatei eroului nostru, reluată apoi şi în monografie56. În viziunea autorului, Ioan de Hunedoara se afla în contrast şi cu alte fenomene şi tendinţe care caracterizau viaţa politică a regatului. Astfel, Elekes a accentuat în mod repetat importanţa dietelor de la mijlocul secolului al XV-lea, expresie a tendinţelor de acaparare a puterii politice în regat de către stări. În contrast cu această tendinţă, Ioan de Hunedoara a reprezentat forţa centripetă, care a salvat monarhia de dezbinare în condiţiile pericolului otoman crescând. Această frapantă diferenţă de interes ce l-a deosebit pe Ioan de restul aristocraţiei maghiare, plasată şi în contextul pericolului otoman a făcut să ni se înfăţişeze o

55 Camil Mureşan, Rolul lui Ioan de Hunedoara în mobilizarea maselor populare împotriva expansiunii otomane, în „Studii” 9, 1956, 4, p. 55-72.

56 Elekes Lajos, Hunyadi hadserege, Budapest, 1951.

Page 313: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

316

personalitate de-a dreptul eroică, o sursă de legende pentru posteritate. Elekes n-a omis nici această oportunitate de a recunoaşte meritele lui Stalin în definirea unor fenomene istorice de mare anvergură: „În aceste ţări (Ungaria, Austria, Uniunea Sovietică) încă n-a existat dezvoltare capitalistă...însă invazia tătară, atacurile turcilor şi a altor popoare din Orient, au determinat fără întârziere crearea monarhiilor centralizate... . Pe baza îndrumărilor formulate de Stalin a devenit inteligibilă şi evoluţia specifică statului maghiar. Problema centralizării a ajuns la ordinea de zi”.

Pe lângă aceste aspecte ideologice, cartea conţine o serie de contribuţii la viaţa, cariera politică şi la toată epoca marcată de Ioan de Hunedoara. Astfel, a clarificat o serie de aspecte a campaniilor antiturceşti ale lui Ioan. A analizat problema ligilor nobiliare, temă studiată cu predilecţie de Bálint Hóman, şi puterea politică de care dispuneau alţi aristocraţi aflaţi la putere în comparaţie cu cea a lui Ioan. Aici trebuie remarcat că Elekes a fost cel care l-a înfăţişat pe Ioan ca pe un erou marginalizat în special după revenirea în ţară a regelui Ladislau al V-lea: „avansul otoman trebuia stopat prin Ioan, însă în aşa fel încât el să-i cadă victimă”. În prezent, chestiunea marginalizării este privită cu reţineri în istoriografia maghiară, Ioan de Hunedoara fiind de fapt lipsit de scrupule când a fost vorba de puterea politică, asemenea celorlalţi magnaţi ai regatului57. Pe de altă parte Elekes a fost cel care a oferit pentru prima dată o analiză a evoluţiei domeniilor lui Ioan de Hunedoara, care în mare parte s-a bazat pe geografia istorică a epocii Hunedoreştilor scrisă de Csánki. Pentru acest subiect a existat anterior doar o listă a domeniilor sale, publicată de Hóman. Un alt merit al autorului este analiza făcută despre modul în care Ioan şi-a administrat domeniile, iar mai apoi domeniile regale, felul în care a exercitat puterea politică, în special după ce a fost ales guvernator: relaţia cu ligile, cu oraşele, cu biserica. Aceste aspecte au fost rareori sau niciodată abordate până atunci.

Ioan de Hunedoara în viziunea şcolii istorice de la Cluj. Cele două concepte fundamentale ale istoriografiei marxist-leniniste, unirea sau colaborarea dintre popoare, şi interesul sporit pentru istoria socială, au fost teme constante şi în istoriografia română. Însă în contextul epocii lui Ioan de Hunedoara, ele au oferit nişte perspective mai speciale de cercetare, tratate parţial chiar din perioada interbelică.

57 Vezi mai jos comentariile la opera lui Pál Engel.

Page 314: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

317

Pe de-o parte, colaborarea dintre popoarele balcanice, Ioan de Hunedoara fiind un subiect generos pentru această temă, a oferit un cadru prielnic pentru a accentua strânsa legătură nu atât a regatului maghiar, ci mai degrabă numai a Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească. Predilecţia istoriografiei româneşti de a strânge legăturile reale sau presupuse ca fiind reale dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în toate epocile istorice s-a manifestat cu toată amploarea sa în capitolul de istorie marcat de Ioan de Hunedoara. Deşi intervenţiile sale în Moldova şi Ţara Românească nu au fost în toate cazurile prietenoase, peste acest aspect ori s-a trecut, ori a fost minimalizat.

Pe de altă parte, interesul sporit manifestat pentru istoria socială, a adus în prim planul cercetărilor studiul societăţii româneşti din timpul lui Ioan de Hunedoara, studiat mult mai în adâncime decât s-a făcut în perioada interbelică. Secolul al XV-lea fiind o epocă în care au avut loc transformări semnificative în structura societăţii româneşti – grup social cu un statut aparte în cadrul regatului maghiar – studiul ei a devenit a temă de cercetare la modă. Prin integrarea unei părţi a elitei româneşti în rândul nobilimii, cantitatea surselor istorice scrise relativ la societatea românească a crescut semnificativ, ceea ce a sporit interesul istoricilor pentru această epocă. În 1956 au avut loc serbările de comemorare a 500 de ani de la moartea lui Ioan de Hunedoara. A fost un moment important al cercetărilor cu privire la acea epocă, chiar dacă publicaţiile apărute atunci au fost mai degrabă de popularizare. De fapt Ioan de Hunedoara n-a fost cinstit nici măcar cu o monografie explicit ştiinţifică. Scrierea monografiei nu era atât o datorie a istoriografiei maghiare, cartea lui Elekes fiind publicată în 1952, cât mai ales a celei româneşti care până la acea dată dispunea doar de cărţile publicate în perioada interbelică de către amatori de istorie. Conferinţa ştiinţifică internaţională a fost organizată de către Academia Română, şi tot în acest context au fost demarate şi lucrările de restaurare la castelul de la Hunedoara, amânate din 1953, astfel România devenind centrul acestor serbări.

În contextul serbărilor au fost scrise chiar două cărţi de popularizare despre Ioan de Hunedoara, ambele apărute în 1957. Prima semnată de I. Lespezeanu şi L. Marcu, a fost concepută în spiritul istoriografiei marxiste, cealaltă este produsul şcolii istorice clujene, fiind

Page 315: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

318

semnată de Camil Mureşan58. Această din urmă carte are câteva trăsături interesante, demne de remarcat. De exemplu lipsesc complet citatele din operele marxist-leniniste, şi nu găsim nici în rânduri nici printre rânduri nimic din ideologia marxistă. Nici în lista bibliografică nu apar opere marxist-leniniste. Cartea face impresia că ar fi fost scrisă într-o altă epocă a istoriografiei româneşti. O altă trăsătură interesantă a cărţii este şi tonul mai moderat, Ioan de Hunedoara fiind înfăţişat nu numai ca un lider al românilor dar şi al maghiarilor, al regatului maghiar. Chiar şi obişnuitele citatele marxiste de la începutul fiecărui capitol sunt înlocuite cu citate din baladele istorice ale lui János Arany. Sub aspectul conţinutului a oferit mai mult decât cărţile de popularizare, încercând să compenseze într-un fel lipsa unei monografii ştiinţifice despre Ioan de Hunedoara.

După al doilea război mondial, fără îndoială istoricii transilvăneni au avut cel mai important aport la istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara. Contribuţiile româneşti ştiinţifice scrise cu ocazia serbărilor din 1956 au fost adunate în anuarul Institului de Istorie din Cluj, articolele fiind semnate de David Prodan, Ştefan Pascu şi Mihail P. Dan59. Prin acest volum s-a stabilit şi forma, am putea spune oficială a numelui eroului nostru: Iancu de Hunedoara.

Ştefan Pascu. Ştefan Pascu, principalul discipol al lui Lupaş, a marcat a nouă direcţie de cercetare în istoriografia română, care în următoarele decenii avea să devină una dintre cele mai la modă: soarta românilor din Transilvania şi în special problema elitelor româneşti în epoca lui Ioan de Hunedoara. Ştefan Pascu a încercat să definească statutul social al cnezilor de pe la mijlocul secolului al XV-lea, şi să identifice pe baza surselor edite acele familii româneşti care au participat în diferitele campanii antiotomane ale lui Ioan. A pus accent în special pe cnezimea românească, şi mai puţin pe cei care s-au integrat deja în rândul nobilimii din regat. Aceştia din urmă, alături de restul nobilimii maghiare sunt dealtfel acuzaţi de „cotropiri” funciare ce au afectat statutul unor obşti româneşti libere. Deşi chiar Ioan de Hunedoara a recurs de multe ori

58 I. Lespezeanu, L. Marcu, Ioan Corvin de Hunedoara, Bucureşti 1957; Camil

Mureşan, Ioan de Hunedoara şi vremea sa, Bucureşti, 1957. 59 David Prodan, 500 de ani de la moartea lui Iancu de Hunedoara; Ştefan

Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara; Mihail Dan, Armata şi arta militară a lui Iancu de Hunedoara (pe baza cronicilor contemporane), în „Studii şi cercetări de istorie”, Cluj, VIII, 1957.

Page 316: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

319

la aceeaşi metodă, el este privit ca un apărător al intereselor româneşti, asigurând românilor de pe teritoriile sale diferite libertăţi. Cultul cnezimii realizat în acest articol a servit printre altele şi întăririi opiniei conform căreia Ioan de Hunedoara provine dintr-o familie de cnezi hunedoreni. Anterior Lupaş acceptase opinia şi demonstraţia lui Mór Wertner despre originea munteană a familiei, Pascu acum punând bazele opiniei adverse. Deşi ambele variante acceptă originea românească, de acum înainte istoriografia transilvăneană a propagat cu predilecţie varianta originii hunedorene, probabil şi dintr-un patriotism local. Lansată de istoriografia maghiară din secolul al XIX-lea, în istoriografia română rareori s-a încercat demonstraţia originii hunedorene pe baze ştiinţifice. Primul asemenea demers a fost studiul în discuţie al lui Pascu, chiar dacă a încercat să rezolve această problemă doar într-o notă de subsol. După părerea autorului „cei mai mulţi şi mai obiectivi dintre contemporani însă atestă originea transilvăneană a lui Iancu”60. Din păcate, nu aflăm cine erau aceşti contemporani, singurul care poate fi citat fiind Aeneas Silvius Piccolomini, dar care nu a făcut nici o referire la zona geografică de unde ar fi provenit Ioan de Hunedoara. În realitate nu dispunem de nici un izvor anterior secolului al XVI-lea, care să demonstreze originea cnezială hunedoreană a familiei. După Pascu, mai nou Adrian A. Rusu a reluat acest subiect asupra căruia voi reveni mai jos.

În acelaşi articol, într-o altă notă de subsol destul de consistentă a făcut Pascu şi demonstraţia necesară introducerii variantei „Iancu” faţă de „Ioan”. Speculând cu izvoare nu mai timpurii de secolul al XVI-lea, a împărţit cele două variante de prenume între cei doi fraţi Ioan într-un spirit democratic: fratele mai în vârstă a devenit Iancu, iar cel tânăr Ioan.

Camil Mureşan. După mai mult de un deceniu de la serbările

comemorative din 1956, istoriografia română a înregistrat prima monografie de specialitate dedicată lui Ioan. Autorul ei a fost Camil Mureşan, care pornind de la cartea sa din 1957, a încercat să acopere această lipsă a istoriografiei româneşti61. Deşi de obicei este considerată ediţia a doua a celui din 1957, este vorba de un volum cu o structură ceva mai diferită, parţial rescris şi adăugit, având şi un titlu diferit. Între cele două cărţi există însă şi alte diferenţe, care arată tendinţele medievisticii clujene, influenţată de ideologia din ce în ce mai patriotică a lui Ştefan

60 Şt. Pascu, op, cit., p. 25. 61 Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968.

Page 317: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

320

Pascu. Astfel Ioan a devenit Iancu de Hunedoara, tendinţă observabilă încă de pe la sfârşitul anilor '50, care l-a considerat în primul rând un lider al românilor.

Aşa cum am amintit, volumul din 1957 a fost puţin restructurat, fiind prevăzut cu o parte introductivă dedicată istoriografiei problemei; evenimentele din 1443-1444 le-a împărţit pe mai multe capitole; a dedicat un capitol separat campaniei sud-dunărene din 1445 în care a fost implicată şi Ţara Românească; a tratat într-un nou capitol relaţia lui Ioan de Hunedoara cu Ţările Române. Imboldul pentru acest din urmă capitol i-a fost dat de către intervenţiile lui Ioan în ajunul campaniei sale antiturceşti din 1448 în Moldova şi Ţara Românească. Acest eveniment i-a oferit autorului un bun prilej de a accentua şi raporturile strânse dintre cele trei voievodate. Aici Camil Mureşan chiar forţează aceste relaţii, afirmând că „raporturile care se stabilesc acum între Transilvania, Ţara Românească şi Moldova au îngăduit aprecierea că Iancu a tins spre o centralizare politică a celor trei ţări”. Transilvania evident nu era o ţară, Ioan de Hunedoara stabilind raporturi politice în calitate de guvernator al Ungariei cu Moldova şi Ţara Românească.

În rest cartea se bazează pe rezultatele celor mai recente cercetări, atât a celor româneşti, cât şi a celor maghiare, influenţa monografiei lui Elekes fiind evidentă. Acelaşi autor a semnat şi capitolul referitor la Ioan de Hunedoara din tratatul de istoria României apărută între timp62. Tratatul a fost primul de acest fel care nu este demersul unui singur autor, ci se bazează pe cercetările unui întreg colectiv, şi care până atunci a integrat cel mai bine istoria Transilvaniei în istoria generală a românilor. Cercetările lui Camil Mureşan asupra lui Ioan de Hunedoara s-au redus după această perioadă, astfel că textul reeditat în limba engleză a monografiei sale în 2001, sau capitolul referitor la Ioan din noul tratat de istoria românilor editată de Academia Română reflectă o regretabilă neluare în calcul a rezultatelor cercetărilor din ultimele două decenii, cercetări în multe privinţe cruciale asupra lui Ioan de Hunedoara63.

62 Istoria României, sub red. A. Oţetea et al., vol. II, Bucureşti, 1962, p. 432-446. 63 Camil Mureşanu, John Hunyadi, Defender of Christendom, Iaşi-Oxford-

Portland, 2001. Cartea este o simplă traducere a monografiei autorului din 1968, fără adaptarea textului la rezultatele noilor cercetări desfăşurate între timp. Diferenţa între cele două volume este doar formală, în capitolul introductiv autorul a inserat două paragrafe în care remarcă pentru răstimpul 1968-2001 doar două articole ale lui Pál Engel, şi cartea lui Joseph Held, respectiv a îmbunătăţit parţial bibliografia de la sfârşitul

Page 318: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

321

Francisc Pall. Francisc Pall a fost unul dintre cei mai erudiţi medievişti ai istoriografiei româneşti, liber de orice ideologie politică sau prejudecată faţă de alte popoare sau istoriografii. Faţă de orientarea şcolii clujene reprezentată de Ştefan Pascu, cu nuanţe patriotice mai accentuate, Francisc Pall a reprezentat o orientare explicit ştiinţifică a aceleaşi şcoli, în care elucidarea unor probleme concrete era singurul scop propus. A continuat în istoriografia română cercetările din tinereţe ale lui Iorga, probabil sub influenţa emeritului său dascăl profesorul Marinescu, concentrându-se asupra problemei cruciadelor, atât a celor clasice, cât şi a celor târzii. Cercetările sale legate de acestea din urmă fără îndoială au fost la nivelul importanţei pe care le-au avut publicaţiile lui Iorga, mai ales că ele au fost publicate în limbi de circulaţie internaţională. Interesul pentru cruciadele târzii l-a orientat pe Francisc Pall spre cercetarea epocii şi a personalităţii lui Ioan de Hunedoara, căruia i-a închinat mai multe studii şi articole. Toate aceste scrieri ale sale sunt rezultatul unor cercetări originale, bazate de multe ori pe izvoare inedite, astfel că ele au fost o contribuţie reală la cariera politică a lui Ioan. Pall a investigat o serie de probleme controversate ale carierei lui Ioan, parţial dezbătute şi în istoriografia maghiară, unele elucidate abia în ultimele decenii. Astfel s-a ocupat de cronologia luptelor antiotomane, în special a celor timpurii, a căror ordine şi loc de desfăşurare sunt şi astăzi controversate. A cercetat raporturile lui Ioan cu Ţara Românească şi Moldova, controversata pace din 1444 încheiată între regatul maghiar şi Imperiul Otoman, temă reluată mai târziu de Engel Pál, relaţiile lui Ioan cu oraşele italiene şi cu Skander beg şi altele. Prin demersul său, Francisc Pall a marcat o etapă a istoriografiei româneşti care s-a dovedit a fi un real partener pentru dezbaterile din istoriografia maghiară, asupra cărora voi reveni mai jos. Opera sa chiar şi astăzi este de actualitate, astfel că a fost binevenită republicarea principalelor sale studii şi articole, multe apărute în străinătate şi greu accesibile64.

Mihail P. Dan. Alături de Francisc Pall, reprezentând chiar aceeaşi generaţie, Mihail P. Dan a fost cel mai de seamă specialist al epocii lui Ioan de Hunedoara. Însă spre deosebire de Pall, articolele sale anterioare

cărţii. Vezi şi Istoria românilor, sub red. Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşanu, Tudor Teoteoi, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 338-348.

64 Francisc Pall, Românii şi cruciada târzie, volum îngrijit de Ionuţ Costea, Cluj-Napoca, 2003.

Page 319: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

322

au dat naştere în final unui volum dedicat problemelor de istorie militară, temă care într-o formă mai veche a fost prezentată de T. Nicolau în 192565. Cartea se află la interferenţa scrierilor de popularizare şi a celor de specialitate. Are o structură şi o concepţie unitară, bine gândită, fiind una dintre cele mai bine scrise lucrări despre Ioan în istoriografia română. Autorul ei fiind un bun cunoscător al limbilor slave, prin această carte a atras atenţia asupra produsului istoriografic bulgar şi sârb, respectiv ceh pentru problemele husite, care de altfel au fost şi sunt şi în prezent mai greu accesibile cercetării româneşti. Cartea nu este o monografie exhaustivă dedicată eroului nostru, ci se ocupă explicit de campaniile militare, armata şi arta militară a lui Ioan de Hunedoara. Accentuează importanţa utilizării unităţilor de ostaşi uşor de manevrat pe câmpul de luptă, creşterea rolului mercenarilor şi în strânsă legătură cu aceasta influenţa modelului husit de organizare a armatei, relaţia strânsă dintre Ioan şi ostaşii săi. Sunt teme în mare parte dezbătute deja în istoriografia maghiară ori cea română, care însă în tălmăcirea autorului au căpătat o formă unitară. Temele îndrăgite ale istoriografiei marxiste, asigurarea unei baze sociale largi a armatei sale prin atragerea ţărănimii, respectiv crearea unui sistem de alianţe al popoarelor din sud-estul Europei sunt şi ele prezente în volum.

Accentele mai patriotice se resimt şi în această carte, în care Ioan de Hunedoara este prezentat ca liderul unei oarecare armate româneşti a cărei artă militară o cizelează: „În acelaşi timp el a dezvoltat şi a îmbogăţit principiile artei militare din vremea sa, ridicând astfel arta militară românească pe noi culmi”. Este caracteristică şi enumerarea popoarelor care au participat în armata lui Ioan: „Sub steagurile oştirii sale au luptat alături de români, bulgari, sârbi, albanezi, poloni, unguri, germani chiar şi militari din Franţa, Italia şi Elveţia”. Având în vedere că în această enumerare altă logică decât cea a importanţei nu pot descoperi, reiese că în armata lui Ioan, după opinia autorului, nu numai românii, dar şi bulgarii, sârbii, albanezii şi polonezii au jucat un rol mai mare decât ungurii.

Spre o nouă metodă de abordare în istoriografia maghiară.

Personalitatea cea mai marcantă a medievisticii maghiare în anii ’70 a fost fără îndoială Erik Fügedi. Prin cercetările şi opera sa noi metode de

65 Mihail P. Dan, Un stegar al luptei antiotomane, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1974.

Page 320: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

323

cercetare şi de abordare a istoriei s-au înfiripat în istoriografia maghiară, parţial influenţate de Şcoala Analelor. Principala caracteristică a acestor scrieri este abordarea într-un stil uşor, plăcut, foarte agreabil a temelor propuse, dar care se bazează pe o cercetare erudită, uneori exhaustivă. Astfel s-a creat un balans armonios între modul de abordare a operelor de popularizare şi a celor de specialitate, care ţinteau atât publicul larg cât şi specialiştii66. Aceste demersuri s-au dovedit a fi foarte folositoare, făcând ca cercetări de calitate să fie receptate mai uşor şi de către publicul larg. Fügedi a introdus în istoriografia maghiară şi metoda cercetărilor şi abordărilor statistice, prin care în special analiza societăţii medievale maghiare s-a făcut în adâncime, am putea spune chiar într-un spirit pozitivist de care cercetarea de mult avea nevoie. Toate aceste noi tendinţe au caracterizat mai apoi şi opera lui Engel Pál care pentru unele segmente ale istoriei maghiare a detailat şi finalizat cercetările începute de Erik Fügedi67.

În acest spirit au apărut şi câteva noi monografii dedicate lui Ioan de Hunedoara. Prima, scrisă de Zsuzsa Teke, este o reluare generală a temei monografice concepută de Elekes, de astă dată însă scutită de ideologia marxistă. Cartea, aşa cum recunoaşte şi autoarea ei, este o istorisire a faptelor acelor vremuri bazată pe „rezultatul cercetărilor din ultimele decenii despre Ioan de Hunedoara şi epoca sa”68. Ceva mai târziu, Barta Gábor a publicat o carte numai despre victoria de la Belgrad din 145669. Ambele sunt mai degrabă publicaţii de popularizare scrise cu scopul de a media rezultatele cercetărilor de specialitate spre public.

Pál Engel. Cele mai importante contribuţii ştiinţifice din ultimele decenii la subiectul în discuţie le-a avut fără îndoială Pál Engel. A cercetat în special epoca lui Sigismund de Luxemburg şi cea a lui Ioan de Hunedoara, fiind interesat mai ales de istoria socială şi de fenomenele aferente acesteia, de exemplu formarea domeniilor nobiliare. Nu numai cercetările sale directe asupra lui Ioan, dar şi cele numai tangenţiale cu epoca sa, au adus o nouă lumină asupra înţelegerii mecanismelor pe care

66 Prima carte de acest fel a lui Fügedi s-a referit la elita Ungariei din secolul al

XV-lea: Uram, királyom... A XV. századi Magyarország hatalmasai, Budapest, 1974. 67 Vezi de exemplu arhondologia instituţiilor laice pentru perioada 1301-1457:

Engel Pál, Magyarország világi archontológiája 1301-1457, vol. 1-2, Budapest, 1996. 68 Teke Zsuzsa, Hunyadi János és kora, Budapest, 1980. 69 Barta Gábor, Nándorfehérvár 1456, Budapest, 1985.

Page 321: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

324

s-a bazat puterea politică a lui Ioan, poziţia sa în ierarhia socială din regatul maghiar, şi a multor altor fenomene şi a terminologiei. De exemplu dezbaterile pe marginea termenului de nova donatio îşi au originea încă în secolul al XIX-lea, aflate în legătură cu interpretarea daniei regale din 1409. Pe atunci se considera că familia primise domeniul Hunedoarei încă înainte de 1409, iar nova donatio din document însemna o repetare a donaţiei. Gyula Forster a fost cel care a definit corect termenul, arătând că sub nova donatio se acorda de fapt o proprietate nouă, şi nu se repeta o danie veche asupra aceleiaşi proprietăţi. Forster deşi a interpretat corect termenul respectiv, avea anumite lipsuri în demonstraţie, şi nu se cunoştea motivul folosirii ei. La toate aceste întrebări abia Pál Engel a dat un răspuns convingător, arătând că este vorba de o reformă în sistemul daniilor regale introdusă de regele Ludovic de Anjou70. Astfel s-a clarificat şi una dintre întrebările ridicate de actul de donaţie din 1409, domeniul Hunedoarei nefiind în realitate în proprietatea Hunedoreştilor anterior anului menţionat.

O altă contribuţie extrem de importantă a lui Engel la cercetările epocii lui Ioan de Hunedoara a fost extinderea arhondologiei instituţiilor laice din Ungaria până după data morţii lui Ioan71. Astfel, pentru perioada dintre domnia regelui Sigismund de Luxemburg şi a regelui Matia, un „răstimp al nimănui”, avem o imagine destul de clară asupra funcţionării principalelor instituţii maghiare şi asupra demnitarilor, oficialilor care le-au ocupat. Baza de date din arhondologia lui Engel a permis şi identificarea mobilităţii în rândul elitei româneşti transilvănene şi bănăţene, ce urmează încă să fie valorificată de istoriografia română.

O serie de alte cercetări cu privire la formarea domeniilor de cetăţi, la raportul dintre cetate şi domeniu sau cele în legătură cu stratificarea nobilimii maghiare au influenţat de asemenea mai buna înţelegere a unor fenomene din secolul al XV-lea72. Multe dintre acestea,

70 Problema a fost adusă în discuţie de Teleki. Pentru interpretarea dată de

Forster vezi: Forster Gy., op. cit. Exegeza termenului făcută de Pál Engel: Nagy Lajos ismeretlen adományreformja, în „Történelmi Szemle”, 39, 1997, p. 111-118.

71 Engel Pál, Magyarország… . 72 În legătură cu formarea domeniilor nobiliare şi cu rolul cetăţilor în cadrul

acestor domenii vezi: Pál Engel, A magyar világi nagybirtok megoszlása a XV, században, ún Az Egyetemi Könyvtár Évkönyvei, 4, 1968, p. 337-357; 5, 1970, p. 291-313; Idem, Vár és hatalom, Az uralom territoriális alapjai a középkori Magyarországon, vol. I-II, în „Világosság”, 25, 1984, p. 288-295, 367-375. În ce priveşte problema stratificării nobilimii din regatul maghiar: Idem, A nemesi társadalom a középkori Ung

Page 322: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

325

aplicate ca şi studii de caz pentru statutul social al Hunedoreştilor sau rolul cetăţilor pe parcursul carierei politice a lui Ioan sunt încă teme aproape deloc abordate. Engel a avut câteva contribuţii importante explicit legate de Ioan de Hunedoara. Mare parte a lor a fost publicată la începutul anilor ’80, şi se leagă de alcătuirea unei cronologii pentru istoria Ungariei, pe parcursul căreia a remarcat o serie de inadvertenţe în tratatele de istorie a regatului.

În ce priveşte anii de tinereţe a lui Ioan petrecuţi la diferite curţi nobiliare, printre acestea a identificat şi familia Tallóci cu care Ioan a avut relaţii strânse şi mai târziu, familie care îi moştenise pe familiarii lui Filippo Scolari, după moartea acestuia. Este un articol remarcabil şi prin metodologia utilizată, autorul neavând izvoare directe care să menţioneze raporturile dintre fraţii Tallóci şi Ioan73. În analiza făcută despre începutul carierei acestuia, a arătat importanţa bătăliei de la Báttaszék, care a deschis drumul lui Ioan spre obţinerea demnităţii de voievod al Transilvaniei, ce i-a asigurat o reală putere politică în regatul maghiar74. Una dintre cele mai disputate teme ale acestei epoci se leagă de evenimentele din vara anului 1444, când regalitatea maghiară a dus o politică dublă, una ofensivă contra turcilor, arătată occidentului, şi una de pace, arătată spre turci. Reconstituirea evenimentelor din lunile iunie-august este foarte dificilă, nu numai din cauza contradicţiilor din izvoarele documentare, dar mai ales din cauza diferitelor interese politice a celor implicaţi (regele Vladislav I, Giuliano Caesarini, Gheorghe Brancovici, Ioan de Hunedoara) care se schimbau lunar în funcţie de semnalele venite de la sultan sau din partea aliaţilor occidentali, şi care pot fi doar deduse din sursele vremii. Francisc Pall a scris unul dintre primele sale articole

megyében, Budapest, 1998. Este cea mai bună analiză făcută despre structura societăţii nobiliare dintr-un comitat, pentru care Engel a avut ocazia să folosească o sursă de excepţie, o conscripţie a nobilimii şi iobăgimii din comitatul Ung, executată în 1398. Pe baza ei Engel a elaborat o schemă a diferitelor categorii nobiliare, având în vedere nu numai mărimea proprietăţilor şi numărul iobagilor dar şi limitele de afirmare în plan politic a diferitelor categorii de nobili. Această metodă complexă s-ar putea să ajute cel mai bine în diferitele categorisiri la care recurgem în cazul a multor familii nobiliare pe parcursul propriilor cercetări.

73 Idem, Hunyadi pályakezdése, în Nobilimea românească din Transilvania. Az erdélyi román nemesség, coord. Marius Diaconescu, Satu Mare, 1997, p. 91-105.

74 Idem, János Hunyadi, The decisive years of his career, 1440-1444, în From Hunyadi to Rákóczi, War and Society in Medieval and Early Modern Hungary, sub red. János M, Bak, Béla K, Király, Brooklyn, 1982, p. 103-123.

Page 323: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

326

dedicate lui Ioan de Hunedoara chiar pe această temă în care a respins opinia lui Oskar Halecki conform căreia pacea de la Szeged cu turcii n-ar fi fost niciodată ratificată de către regele maghiar75. Cronologia evenimentelor a rămas însă neelucidată până la începutul anilor ’80 când Pál Engel a demonstrat că aşa-zisa pace de la Szeged s-a încheiat de fapt la Oradea (15 august), la Szeged având loc doar nişte discuţii premergătoare76. Poate şi mai importantă este interpretarea dată de Engel cu privire la „cadoul” oferit de Brancovici lui Ioan de Hunedoara, acesta primind o parte însemnată din domeniile ungureşti ale despotului sârb. Tranzacţia respectivă a fost fără îndoială una dintre cele mai răsunătoare aranjamente politice ale vremii, remarcată şi de Dlugosz în cronica sa. Rezultatul acestor cercetări migăloase, uneori exhaustive a fost şi cristalizarea unei concepţii noi despre Ioan de Hunedoara. Astfel faţă de eroul prezentat de Elekes, în opera căruia Ioan apare într-un fel martirizat – un om care a făcut numai bine pentru ţară dar totuşi a fost marginalizat de o bună parte a magnaţilor – în noua sinteză de istorie medievală scrisă de Engel acelaşi erou este prezentat ca şi un nobil de rând „ambiţios şi şiret” care a urcat pe toate treptele afirmării politice, şi care după 1453 „prin gesturile sale făţişe de a acapara puterea a păşit pe un drum pe care nici cei mai apropiaţi prieteni ai săi n-au vrut să-l urmeze”77.

În demersurile sale de a reabilita istoria evenimenţială neglijată în anii ’70-80, a schiţat şi itinerariile lui Ioan, ca parte integrantă a itinerariilor regilor şi guvernatorilor Ungariei, din păcate nerealizată de istoriografia maghiară nici până în prezent. „La noi, acel schelet al istoriei, care în sine pare a fi fără interes, dar care este un accesoriu indispensabil al cercetării trecutului, numit de Le Goff „coloana vertebrală a istoriei” nici pe departe nu s-a realizat. Pentru a-l putea socoti de prisos, mai întâi este necesar realizarea sa”78. Engel a alcătuit itinerarul respectiv pentru perioada cât Ioan de Hunedoara a fost guvernator al Ungariei, şi a prevăzut articolul său cu o detailată descriere a metodologiei de elaborare şi folosul itinerariilor. Această metodă a fost de

75 Francisc Pall, Autour de la croisade de Varna, la question de la paix de Szeged et de sa rupture (1444), în ARBSH, 22, 1941, 2.

76 Pál Engel, János Hunyadi and the Peace “of Szeged” (1444), în “Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hung.”, XLVII, 1994, 3, p. 241-257.

77 Idem, The Realm of St Stephen. A History of Medieval Hungary, 895-1526, London / New York, 2001.

78 Idem, Hunyadi János kormányzó itineráriuma (1446-1452), în Századok, 118, 1984, p. 974-997.

Page 324: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

327

altfel utilizată deja de Francisc Pall într-un articol în care a demonstrat data reală a intervenţiei lui Ioan în Ţara Românească pe baza itinerariului său: în loc de iarna lui 1446/47, decembrie 144779. Demersul lui Engel a avut ecou şi în istoriografia română, unde Adrian A. Rusu a continuat itinerarul lui Ioan pe perioadele omise de Engel (1441-1446, 1453-1456)80. Astfel s-a născut prin contribuţia celor două istoriografii itinerariul întreg a lui Ioan pe perioada 1441-1456, ceea ce totuşi arată existenţa unei comunicări între cele două istoriografii la nivelul cercetărilor în perioada dificilă a anilor ’80.

Pe lângă ampla operă de cercetare a lui Engel, istoriografia maghiară are contribuţii importante şi în prezent, chiar şi în cazul unor teme aparent „banale”, ceea ce demonstrează clar utilitatea reluării unor teme vechi de cercetare. Astfel Péter Kulcsár a atras atenţia asupra posibilităţii ca Hunedoreştii să fi locuit o perioadă de timp, înainte să primească domeniul Hunedoarei, la Cuvin, pe Dunăre. Pe de altă parte Tamás Pálosfalvi a demonstrat, în legătură cu evenimentele din primăvara anului 1442, lipsa lui Ioan de Hunedoara de la bătălia plasată undeva în regiunea Alba Iulia – Sântimbru, unde a murit episcopul Transilvaniei Lépes György, el participând abia la a doua bătălie terminată cu victoria asupra turcilor81.

În 2008, cu ocazia aniversării a 550 de ani de la alegerea ca rege al lui Matia, a fost organizată o amplă expoziţie de către Muzeul de Istorie a Budapestei. Pentru catalogul acestei expoziţii, autorul rândurilor de faţă a reluat analiza surselor cu privire la originea familiei, şi a făcut a scurtă prezentare a tuturor membrilor din familia Hunedoreştilor82.

79 Francisc Pall, De nouveau sur l’action de Iancu de Hunedoara en Valachie

pendant l’année 1447, în RRH, 15, 1976, p. 447-463. 80 Adrian A. Rusu, Întregiri şi interpretări privitoare la itinerariile lui Iancu de

Hunedoara, în AIIX, XXVII, 1990, p. 171-185. 81 Kulcsár Péter, A Corvinus-legenda, în Mátyás király 1458–1490, coord. Barta

Gábor, Budapest, 1990, p. 17-40; Pálosfalvi Tamás, Az 1442, márciusi török hadjárat, Adalékok Hunyadi János első törökellenes hadjárataihoz, în „Történelmi Szemle”, 43, 2001, p. 43-54.

82 Lupescu Radu, Matthias Hunyadi: from the Family Origins to the Threshold of Power, în Matthias Corvinus, the King. Tradition and Renewal in the Hungarian Royal Court 1458-1490. Edit. by Farbaky Péter, Spekner Enikő, Szende Katalin, Végh András. Budapest, 2008, p. 35-49.

Page 325: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

328

Generaţia „tânără” a medievisticii clujene. În 1989 un colectiv de trei cercetători – Adrian A. Rusu, Ioan Aurel Pop şi Ioan Drăgan – a publicat o colecţie de documente cu privire la Ţara Haţegului în secolul al XV-lea83. Scopul demersului a fost evident de a aşeza pe temelii mai solide cercetarea societăţii româneşti din regiunea respectivă, bogată în surse scrise pentru secolul amintit, şi care ar fi putut servi ca model şi pentru alte asemenea regiuni din Transilvania. Este vorba despre o nouă generaţie de medievişti, formaţi în mediul universitar clujean, o şcoală cu precădere pozitivistă dar influenţată şi de Şcoala Analelor, stimulată de istoriografia maghiară, care chiar în anii ’80 a realizat o mare sinteză de istoria Transilvaniei. La momentul apariţiei volumului haţegan toţi trei publicaseră deja încă de la sfârşitul anilor ’70 o serie de articole privind mai ales istoria românilor din regatul maghiar, unele legate explicit de Ioan de Hunedoara. Dintre acestea am amintit deja itinerariul întocmit de Adrian A. Rusu. Ioan Drăgan a continuat în special cercetările cu privire la istoria socială a românilor, cu precădere a nobilimii româneşti din Transilvania, rezultatul acestor cercetări fiind o carte voluminoasă apărută recent. Cartea este scrisă în spiritul tradiţiei istoriografice marcate de Lupaş şi Pascu, cadrul statal fiind regatul maghiar considerat un „stat opresor” în care românii sunt „un popor cucerit şi aservit” cu o „nobilime românească marginalizată.” Transilvania este dominată de „sistemul politic întemeiat pe unio trium nationum”, un termen des utilizat de istoriografia română, dar de negăsit în documentele din secolul al XV-lea. Ungaria şi Transilvania sunt socotite „două entităţi politice distincte” amintite şi tratate în carte întotdeauna separat, ceea ce este tot atât de greşit ca şi cum am spune pentru o epocă mai târzie că Ţara Românească şi banatul Craiovei ar fi două entităţi politice distincte şi care, deci, trebuie tratate separat. Ideea divizării nobilimii române între Ungaria şi Transilvania, aceasta neputând să se afirme unitar, nu este altceva decât o proiectare în evul mediu a unor realităţi politice ce caracterizau secolul al XIX-lea. În evul mediu, nici măcar românii din aceeaşi regiune, de exemplu Transilvania, n-au recurs la formarea vreunui front comun, dimpotrivă, colaborarea elitei româneşti hunedorene şi bănăţene pare o realitate mai uşor demonstrabilă.

Dificultăţile întâmpinate de populaţia românească din regatul

83 Izvoare privind evul mediu românesc, Ţara Haţegului în secolul al XV-lea (1402-1473), Cluj Napoca, 1989.

Page 326: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

329

maghiar în formarea unei elite nobiliare recunoscută pentru întregul regat nu se datorează unui conflict etnic dintre români şi maghiari, ci unuia de natură religioasă. Biserica ortodoxă fiind considerată schismatică de către cea catolică, cei care aparţineau de ea aveau drept de proprietate asupra pământului numai într-o formă limitată (de exemplu dreptul cnezial). Odată depăşită bariera religioasă, dacă o familie înstărită ortodoxă trecea la catolicism se puteau integra în rândul nobilimii şi puteau primi drept de proprietate deplină asupra proprietăţilor lor indiferent de ce etnie era. Se pare că în a doua jumătate a secolului al XV-lea nici măcar bariera religioasă n-a mai existat în obţinerea unei proprietăţi cu titlu nobiliar. Lipsa prejudecăţilor etnice o demonstrează însăşi cazul lui Ioan de Hunedoara care deşi român, numit în documentele timpurii Johannes Olah, în 1446 a fost ales chiar guvernator al Ungariei, etnia sa nefiind un impediment în acest sens. Singurul reproş făcut de o parte a aristocraţiei a fost originea sa umilă, ceea ce a fost adevărat, provenind dintr-o familie cu un domeniu modest, nu demult dobândit în comitatul Hunedoara.

Ioan de Hunedoara, şi transformările petrecute în sânul societăţii româneşti constituie una din principalele probleme discutate în carte. Importanţa acordată momentului Ioan de Hunedoara este reflectată şi de limita cronologică a temei cercetate, analiza demarând odată cu anul 1440, când el s-a impus ca factor politic în viaţa regatului. În acest context, cartea are o contribuţie interesantă, ce nu a mai fost enunţată până acum în istoriografie. Apropiindu-se de subiectul cercetat dinspre nobilime Ioan de Hunedoara apare doar ca unul dintre cei ajunşi din sânul societăţii româneşti în rândul nobilimii regale, şi nu ca un lider care a contribuit la emanciparea unei părţi a elitei cneziale româneşti, model urmat de Pascu.

Relaţia dintre mobilitatea elitei româneşti ortodoxe din regatul maghiar în contextul sinodului de la Florenţa este de asemenea dezbătută în carte. Tema are rădăcini mai adânci în istoriografia românească, unirea bisericească realizată la sinodul respectiv şi consecinţele sale asupra spaţiului românesc fiind cercetate în special pentru Moldova şi Ţara Românească. Implicaţiile transilvănene ale unirii au fost analizate de curând de către Adrian A. Rusu în cartea sa dedicată lui Ioan de Hunedoara, unde a demonstrat fără echivoc prezenţa spiritului unionist în regatul maghiar, mai concret în spaţiul ardelean84. Se pare că această

84 Adrian A. Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii de vremea lui, Cluj Napoca, 1999.

Page 327: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

330

conjunctură a grăbit procesul de înnobilare a elitei româneşti, însă amploarea fenomenului este dificil de trasat. Aşa cum rezultă din datele dinaintea conciliului procesul înnobilării unor familii româneşti începuse deja, unirea bisericească stimulând doar un fenomen existent.

Cartea amintită a lui Adrian A. Rusu este ultima contribuţie de proporţii mai mari a istoriografiei româneşti dedicată lui Ioan de Hunedoara, care a suscitat deja anumite discuţii pe această temă. Genul cărţii este unul greu de definit, fiind vorba despre o colecţie de studii, însă cu valenţe de monografie, reflectând cercetările de aproape două decenii ale autorului.

În încercarea autorului de a defini comunitatea românească din regatul maghiar este de remarcat că nu recurge la o definire etnică, obişnuită în istoriografia românească, ci la una religioasă şi juridică: „regnum-ul îl desemna pe natio. Ca urmare, orice român din Transilvania era, pentru cei din afara provinciei şi a statului, un „ungur”. În foarte rarele cazuri în care se vorbeşte despre ei ca o realitate internă, a regatului menţionat, atunci valahii sunt numiţi ca atare pentru a sublinia o particularitate pe care o posedau în raport cu alte grupuri şi stări, respectiv, ca ortodocşi ori ca birnici de un anume tip, niciodată însă ca un grup cultural-lingvistic; ca entitate politică şi mai puţin”.

Prin această prismă este tratată şi originea lui Ioan de Hunedoara, referitor la care autorul a făcut unele nuanţări necesare pentru înţelegerea acestei probleme, delimitând originea de „starea sa de fapt în vremurile de apogeu politic” pentru ca în final să concluzioneze: „Ioan de Hunedoara aparţine unei societăţi medievale în care originea etnică nu era importantă”. Practic a ales o variantă de compromis, în care „nici românii, nici maghiarii nu au greşit şi nici nu vor greşi vreodată, dacă vor continua să şi-l revendice”.

Deşi recunoaşte verosimilitatea originii muntene, respectiv lacunele din demonstraţiile originii hunedorene, Rusu se înscrie totuşi în tradiţia istoriografiei româneşti transilvănene prin încercarea de a demonstra relaţiile de rudenie dintre Hunedoreşti şi alte familii româneşti din comitat. Unul dintre documentele care ar dovedi vreo relaţie de rudenie este un act de partaj din 1429, în care sunt implicaţi un grup de femei. Documentul aminteşte de soţia lui Ladislau/Radu (unchiul lui Ioan de Hunedoara), Anca, interesată în stăpânirea unor părţi din posesiunile Grădişte, Brădet şi Hobiţa. Însă actul respectiv poate dovedi relaţiile de rudenie doar ale soţiei, nicidecum nu era vorba de rudele de sânge a

Page 328: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Istoriografia referitoare la Ioan de Hunedoara (II)

331

Hunedoreştilor. Ladislau o luase de soţie pe Anca cândva după 1409, când Hunedoreştii s-au stabilit la Hunedoara. Nici actul care îi aminteşte copărtaşi pe Ioan de Hunedoara cu Voicu de Cinciş nu poate fi folosit fiind un act fals de pe la 160085. În secolul al XVII-lea de altfel această familie a început să folosească şi un blazon asemănător cu cel al Hunedoreştilor.

Discuţia pe marginea actului de donaţie din 1409 are şi ea o vechime de aproape două secole. Mai nou Pál Engel a demonstrat că la data respectivă familia n-a primit nici o cetate, iar Adrian A. Rusu a atras atenţia asupra extinderii restrânse a domeniului considerată extrem de mare de istoriografia precedentă86.

Cartea mai are un capitol dedicat explicit lui Ioan de Hunedoara unde autorul a încercat plasarea carierei lui Ioan în tipul „carierelor renascentiste”, a temă foarte rar abordată în istoriografie. Astfel de cariere au existat deja în epoca lui Sigismund de Luxemburg, fără să se poată demonstra vreo influenţă italiană. De exemplu familia Tallóci, deşi de origine modestă, a ajuns să acumuleze toate banatele din sudul Ungariei. Dacă într-adevăr putem vorbi de un model de carieră renascentist, el trebuie definit mult mai concret şi analizat din punctul de vedere al carierei lui Ioan.

Cartea a avut până în prezent un ecou foarte restrâns în istoriografia românească, o istoriografie copleşită mai nou de o serie de articole la adresa Hunedoreştilor cu valoare ştiinţifică incertă. Principalul for al acestor articole a devenit anuarul Muzeului din Deva, însă în mod regretabil şi-au făcut loc chiar şi în revista Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”. Într-un număr al acesteia Tudor-Radu Tiron a încercat să demonstreze metamorfoza umilului corb al Hunedoreştilor în magnifica acvilă din stema Principatului Transilvaniei, însă din articol a lipsit chiar demonstraţia transformării, adică a fenomenului petrecut în secolul al XVI-lea.

Cariera lui Ioan de Hunedoara este şi în prezent un moment de referinţă în cercetările de medievistică românească, însă majoritatea articolelor publicate pe această temă nu corespund dezideratului formulat

85 Karácsonyi János, Adalékok Hunyadi János származásához, în Turul, 19

(1901), p. 49-53. 86 Mai vezi şi Radu Lupescu, Domeniul cetăţii Hunedoara în timpul

Hunedorenilor, în „Mediaevalia Transilvanica”, V-VI, 2001-2002, p. 7-34, unde am încercat să demonstrez că Voicu în 1409 a primit explicit doar posesiunea Hunedoara.

Page 329: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Radu Lupescu

332

de Adrian A. Rusu cu câţiva ani în urmă: „acum la sfârşitul secolului XX, medievistica românească din Transilvania are a se curăţa de toate balasturile care au tras-o mereu înapoi, au aşezat-o în fapt în coada tuturor istoriografiilor provinciale româneşti. Este nevoie să redobândim, în bună măsură, deprinderi pozitiviste care să ne reinventarieze şi să critice sursele scrise”87.

JOHN HUNYADI IN ROMANIAN AND HUNGARIAN HISTORIOGRAPHY

(Abstract)

John Hunyadi was the founder of a dynasty with a short but glorious

life. Several anti-Ottoman campaigns, the occupation of Vienna, a sustained activity of patron of arts, the introduction of Renaissance art into a gothic environment, and the attempt to create a university are all linked to the name of this dynasty, and have become the distinguishing landmarks of one of the most glorious times in the history of the Hungarian Kingdom. John Hunyadi succeeded making his way in a social hierarchy difficult to penetrate as a homo novus, and acceded to the highest position in the kingdom also owing to favorable political circumstances. Who that man was and where he had come from were questions also asked by his contemporaries. The answers varied according to the period and the particular interests of the time. His contemporaries were less preoccupied with his ethnicity than with his origin, from which the social status of the family could be deduced. Adversaries employed this latter aspect in order to discredit the Hunyadi family in the eyes of Hungarian aristocracy. On the contrary, attempts were made at the court of King Matthias to substantiate an old and aristocratic origin. With the emergence of national historiographies, accent was laid on national aspects, and the Hungarians, the Romanians and the Serbs started to regard them as scions of their own nations. The present paper makes an analysis of these historiographies and offers an interesting look into the various ideologies and research methods employed.

87 Adrian A. Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 10-11.

Page 330: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

ADDENDA ET CORRIGENDA

Mănăstire dominicană la Târgovişte? Două dintre documentele cunoscute prin regestele părintelui Loenertz menţionează o mănăstire dominicană, cu hramul Sf. Nicolae, a cărei locaţie nu e sigură. Primul, datat din Veneţia, la 11 iunie 1487, se referă la un „frater Petrus” de trimis la „conventus Sancti Nicolai de Valachia”1. Unde ar putea fi situată mănăstirea din care fugise călugărul Petru, dat fiind că în Ţara Românească informaţiile documentare înregistrate până acum relevă doar existenţa „cloaşterului” de la Câmpulung, închinat de franciscani Sfintei Elisabeta a Ungariei. Celelalte biserici catolice din Ţara Românească (nu mănăstiri!) aveau, la acea dată, hramurile Sf. Maria (Curtea de Argeş şi Târgovişte), Sf. Iacob cel Mare (Câmpulung) şi Sf. Antonie de Padova (Râmnicul Vâlcii). La Curtea de Argeş, identificarea cu Sân Nicoară nu e posibilă, deoarece s-a făcut, cu argumente de arhitectură, dovada că edificiul a aparţinut cultului ortodox2. A presupune o confuzie între Ţara Românească şi Moldova ar fi plauzibil numai dacă am avea în vedere ctitoria de la Trotuş, atribuită uneia din prinţesele numite Margareta, fie mama lui Petru I, fie soţia lui Alexandru cel Bun3: în acest caz hramul coincide, dar Bandini a găsit acolo, în 1646, o biserică de târg, care, în realitate, exista doar din 15574. De altfel, curia papală cunoştea diferenţa între „Valachia major” şi „Valachia minor”5. Într-o scrisoare a lui Martin al V-lea din 1420 se face o referire precisă la Ioan, episcopul Moldovei,

1 Raymond-J. Loenertz, Les missions dominicaines en Orient au XIVe siècle et

la Société des Frères Pérégrinants pour le Christ, IV, La Société des Frères Pérégrinants et les couvents dominicains de Ruthénie et de Moldo-Valachie, Archivum Fratrum Praedicatorum, IV, 1934, p. 46.

2 Grigore Ionescu, Curtea de Argeş, Bucureşti, 1940, p. 101-110. 3 Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a tuturor bisericilor catolice de rit

roman din Provincia Moldova, 1646-1648, ed. Traian Diaconescu, Iaşi, 2006, p. 127: „Catholicum templum ex lapidibus constructum, a Margaretha Ungara Principissa ante ducentos annos extructum, sub titulo Sancti Nicolai”.

4 Ibidem, p. 433. 5 Fr. Thoma Ripoll, Bullarium ordinis FF. Praedicatorum, II, Roma, 1730,

p. 299, la 1 aprilie 1381, Urban al VI-lea instituie un inchizitor „in Ruscia et Valachia majori et minori”.

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 333-348

Page 331: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 334

„et dilectorum filiorum Capitulis Ecclesiae Muldavien [sis]”6. Ar rămânea posibilitatea ca mănăstirea Sf. Nicolae să fi fost la Severin, unde, pe lângă episcopie, aveau şi franciscanii un convent, dar o localizare diferită este sugerată de un alt document cu privire la „Sf. Nicolae din Valahia”. Anume, la 19 aprilie 1494, a fost numit un nou vicar al dominicanilor din Ţara Românească: „Frater Thomas Batko de Zegedino conventus Pestiensis fit prior conventus Sancti Nicolai in terra Vocsce (?) et vicarius substitutus magistri Vincentii in contrata Magne Walachie, excepta contrata Moldavie”7. Prin urmare, cei care redactau asemenea documente ştiau foarte bine să facă deosebirea între cele două state româneşti. E vorba, aşadar, de un ungur, originar din Szeged şi provenind din mănăstirea de la Pesta, care a devenit superiorul unei comunităţi monastice pe care suntem îndreptăţiţi să o socotim aceeaşi cu cea menţionată cu şapte ani mai devreme. Indicaţia „in terra Vocsce”, care a produs chiar nedumerirea editorului, se explică printr-o greşeală de lectură pentru „in Tergovicsce”. Era firesc ca reşedinţa domnească să fi avut, în afară de o biserică parohială catolică (1417) şi de conventul franciscan, din a doua jumătate a secolului al XV-lea8, şi o mănăstire dominicană. Numai dispariţia ei fără urmă este surprinzătoare. Cât despre Toma Batko, după ce în 1494 a primit funcţia de vicar pentru Ţara Românească, îl vom regăsi, trei ani mai târziu, episcop „Moldaviensis”, adică la Baia, numit la 20 septembrie 1497 şi sfinţit la 28 octombrie la Roma9. Uciderea sa, pe drumul dintre Baia şi Neamţ, pe când îşi vizita dioceza, s-a putut întâmpla chiar în anul următor, vreme în care ostilitatea faţă de clerul catolic era sporită de resentimentul pe care-l crease războiul cu Polonia10.

ANDREI PIPPIDI

6 Ibidem, p. 585, 1 iulie 1420, papa se adresează arhiepiscopului de Lwow şi

episcopilor de Alba Iulia şi Przemysl. 7 R.-J. Loenertz, art. cit., p. 47. 8 Pavel Chihaia, Monumente gotice în Tîrgovişte, în Idem, Din cetăţile de scaun

ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1974, p. 352-367. 9 G. Schmidt, Romano-Catholici per Moldaviam episcopatus, Budapest, 1887,

p. 47; C. Eubel, Zur Geschichte der romisch-katholischen Kirche in der Moldau, Romische Quartalschrift, XII, 1898, p. 112.

10 La „Orleşti (?)”, după Radu Rosetti, Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova, în AARMSI, t. XXVII, 1905, p. 315; de fapt, în hotarul satului Orţeşti, cum apare într-un document de la 29 ianuarie 1522, publicat de M. Costăchescu în „Anuarul Liceului Naţional din Iaşi”, 1935-1936, şi în Documentele moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod (1517-1527), Iaşi, 1943, p. 312 - 325 (trad. DIR,A, XVI/1, p. 190-192).

Page 332: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 335

*** 1. Descendenţa seniorului din Matrega. Una dintre cele mai

surprinzătoare ştiri despre supravieţuirile genoveze în Crimeea secolului al XVI-lea provine din corespondenţa lui Antonio Possevino. Astfel, în 26 noiembrie 1581, acesta dădea o scrisoare de recomandaţie unui anume „Zacaria Vincentowicz”, supus al hanilor din Crimeea – în al căror aparat diplomatic chiar slujise! –, care prin Polonia se îndrepta spre Genova, ca să revendice o moştenire. Căci el era un descendent al „italienilor din Genova”, fiind născut, însă, într-un sat crimean, situat la „cincisprezece mile” de Caffa. Am presupus că este vorba de acel sat „Sivritas” sau „Sjujurtas”, unde şi alte destul de numeroase izvoare vădesc faptul că erau grupate un număr de familii de origine genoveză şi de religie catolică11.

Acum sunt în măsură să identific familia din care făcea parte acest personaj, pomenit doar sub forma Zaccaria, fiul lui Vincenzo. Într-adevăr, o altă scrisoare a lui Possevino, redactată în Lituania, la Vilno, în 24 iunie 1581, menţionează, deşi în chip stâlcit, numele de familie al genovezului, cu care acum, după cât se pare, s-a întâlnit pentru prima oară: „Zacharia Goselfi di Caffa, che fu figliolo di Vincenzo Goselfi, la quale famiglia si dice esser' in quelle parti di qualche stima mi ha ricercato tanto per se ... dovendo egli venir a Roma”12. Pe de altă parte, în 8 august 1588, un călugăr franciscan venit în Polonia în repetate rânduri din Crimeea, Hercole de'Maggi da Otranto, se afla la Cracovia şi încerca să obţină sprijinul nunţiului Annibale di Capua pentru a merge la Roma. Acesta din urmă îi scria la data amintită cardinalului Montalto: „Il presente Hercole dell'ordine di S. Francesco viene ai piedi di Nostro Signore a raccomandare alla benignità della Santità Sua Stanislao, et Zaccheria Guselfu, gentilhuomini Tartari, cattolici, che per la nostra vera fede hanno patito molte persecutioni, et l'è stato tolto tutto l'haver loro”13.

Cu alte cuvinte, Zaccaria, fiul lui Vincenzo, era de bună seamă un Ghizolfi, descendent al seniorului din Matrega, Zaccaria Ghizolfi, din vremea lui Ştefan cel Mare al Moldovei, cu care s-a aflat în relaţii mai ales după cucerirea posesiunilor genoveze de pe litoralul pontic de către

11 Ştefan Andreescu, Din istoria Mării Negre (Genovezi, români şi tătari în

spaţiul pontic în secolele XIV- XVII), Bucureşti, 2001, p. 159-160. 12 E. Šmurlo, Rossiia i Italiia, t. II-2, Sankt Petersburg, 1913, p. 285. 13 Ibidem, p. 297.

Page 333: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 336

otomani14. Identitatea prenumelui genovezului de la 1581 şi 1588 cu cea a seniorului de la finele veacului precedent pledează şi ea în acelaşi sens.

2. Încă un Ioan de Vicina! Răsfoind registrele „Massariei” (Trezoreriei) din Caffa, N. Bănescu semnala odinioară menţionarea în aceste socoteli a numelor a trei personaje, care îşi indicau ca loc de origine fantomaticul oraş „Vicina” de pe Dunăre. Unul era „Constantinus de Vecina, burgensis Caffe”, atestat cu începere din anul 1442, şi care în 1447 îndeplinea funcţia de notar. Altul era un turc, Iusuf de Vicina, care în 1456-1457 figurează printre „Cazachi Samastri”. Şi, în sfârşit, un Ioan de Vicina, care în 1463-1464 era secretar la Soldaia (scriba curie Soldaie)15. Despre ultimul am presupus că poate fi identificat cu notarul „Iohannes de Vecina”, care în 3 februarie 1480, la Pera – unde a ajuns desigur ca urmare a cuceririi de către otomani a coloniilor pontice ale genovezilor –, scria două acte16.

Iată că de curând, după o primă trecere în revistă a actelor notarului Giovanni de Labaino, istoricul Enrico Basso a găsit mai multe referiri la actele unui alt Ioan din Vicina, care profesa ca notar la Caffa în primul deceniu al secolului al XV-lea. Aceste citări ale actelor sale vădesc că activitatea i se desfăşura nu numai în raport cu persoane de origine occidentală, ci şi cu georgieni sau cu membri ai numeroasei comunităţi armene din Caffa. Datorită obârşiei sale „danubiene”, dar şi „probabilei cunoştinţe a tradiţiilor juridice occidentale”, acest notar venit de la Vicina „trebuie că a fost un mijlocitor ideal între tradiţiile orientale şi cultura colonizatorilor latini, a căror limbă în mod sigur o stăpânea, aşa cum te face să gândeşti, în afară de prezenţa deja amintiţilor clienţi latini, faptul că nu rezultă că Giovanni de Labaino ... ar fi avut nevoie de interpret spre a citi actele sale”17. Trebuie aşadar să împărtăşim încă odată concluzia lui N. Bănescu, potrivit căreia oraşul Vicina, odinioară atât de înfloritor, nu a putut „dispărea dintr-odată”, ci continua să existe, „fără a mai însemna mare lucru”, şi în cursul secolului al XV-lea18.

14 Vezi de curând Ştefan Andreescu, Ştefan cel Mare şi Zaccaria Ghizolfi,

seniorul din Matrega: câteva note despre relaţiile lor, în AP, I, 2005, 1, p. 115-122. 15 N. Bănescu, Vechi legături ale ţărilor române cu genovezii, în volumul:

Închinare lui Nicolae Iorga, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Cluj, 1931, p. 36-37. 16 Ştefan Andreescu, Au temps de la chute de Constantinople: nouvelles

données sur les relations roumano-génoises, în RRH, XXIII, 1984, 4, p. 322-323. 17 Enrico Basso, Gli atti di Giovanni de Labaino (1410-1412): note su una fonte

inedita per la storia di Caffa e del Mar Nero, în vol.: Море и берега. К 60-летию Сергея Павловича Карпова, Moscova, 2009, p. 507-508.

18 N. Bănescu, op. cit., p.35.

Page 334: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 337

3. Data corectă a unui tratat. Studii sau lucrări cu caracter monografic asupra lui Matei vodă Basarab vorbesc de un tratat „reînnoit” la 17 iulie 1643, între domnul Ţării Româneşti şi principele Gheorghe Rákóczy I al Transilvaniei19. Într-adevăr, în colecţia lui Andrei Veress sub această dată este publicat un asemenea document20. Numai că textul propriu-zis, în limba maghiară, indică o altă dată: 17 iulie 1633. Editorul l-a plasat deci greşit din punct de vedere cronologic în colecţia sa, ceea ce de fapt a împiedicat înţelegerea şi interpretarea conţinutului actului respectiv. De altminteri, trebuie spus că tot Andrei Veress, într-un alt volum al seriei sale a tipărit chiar instrucţiunile din 5 iulie 1633 ale lui Gheorghe Rákóczy I, redactate la Alba Iulia, pentru solul său Ştefan Szalánczi, care a fost cel ce, la Bucureşti, a negociat cu vodă Matei actul din 17/27 iulie21. În chip evident, cele două documente au a fi analizate împreună, ele punând în lumină baza relaţiilor între cele două state, după recunoaşterea lui Matei vodă de către Poartă22.

Avem de-a face, în realitate, cu primul tratat încheiat oficial între domnul Ţării Româneşti şi principele transilvănean. Mai trebuie adăugat că ni s-a păstrat şi o scrisoare a lui Ştefan Szalánczi, din 19 iulie 1633, către stăpânul său, alcătuită la Bucureşti. El sosise în capitala Ţării Româneşti în 17 iulie şi a fost primit în audienţă de către domn două zile mai târziu. În cursul întrevederii domnul s-a scuzat pentru faptul că până atunci nu trimisese nici o solie mai însemnată la principe şi s-a arătat gata să se achite de obligaţiile pe care şi le asumase anterior, în schimbul sprijinului lui Rákóczy23.

19 Vezi, de pildă, Dinu C. Giurescu, Matei Basarab diplomat, în culegerea de

studii: Matei Basarab şi Bucureştii, Bucureşti, 1983, p. 59; Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1988, p. 169, n.220.

20 A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. X, Bucureşti, 1938, nr. 80, p. 136-138.

21 Ibidem, IX, Bucureşti, 1937, nr. 255, p. 323-326. Am atras atenţia întâia oară asupra datei corecte a tratatului în Restitutio Daciae, II, Bucureşti, 1989, p. 178-179, n. 122.

22 Conform cronicii, în 13/23 februarie 1633 Matei Basarab „a sărutat” mâna sultanului şi a fost „îmbrăcat cu caftan de domnie noao”, iar în 10/20 martie 1633 şi-a făcut intrarea în Bucureşti (I.I. Georgescu, O copie necunoscută a Letopiseţului Cantacuzinesc, în MO, XIII, 1961, 7-8, p. 538; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. critică de C. Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 105.

23 Ion Sârbu, Relaţiile externe ale lui Matei Vodă Basarab (1632-1654)(Cu privire la istoria Orientului european), trad. şi ediţie îngrijită de Rudolf Gräf, Timişoara, 1992, p. 36-37.

Page 335: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 338

Tratatul din 17/27 iulie 1633 avea o clauză care în nici un caz nu se mai potrivea împrejurărilor de peste zece ani: aceasta prevedea respingerea oricărui duşman „în afară de puternicul împărat”. Adică îl excepta pe sultan!24 Apoi, la eventuala cerere a lui Rákóczy, domnul Ţării Româneşti se angaja să-i trimită, pe propria cheltuială, un ajutor de 2 000 de oşteni. De asemenea, se mai obliga să respecte întocmai făgăduiala făcută înainte, anume de a-i trimite principelui în fiecare an un „dar” de 6 000 de florini. În fine, în chestiunea dijmuirii oilor care treceau dintr-o parte în cealaltă a munţilor, o comisie mixtă trebuia să împartă suma rezultată din taxa cu pricina pe din două, „întocmai cum a hotărât mai înainte Măria Sa cu voevodul Leon”.

4. O precizare necesară. În tomul precedent din SMIM am pus în legătură o descoperire a Profesorului Şerban Papacostea, anume desemnarea sub forma de „Valahul cel Mare” a lui Ştefan cel Mare într-un izvor extern din 1473, cu epitetul „marele” de lângă numele aceluiaşi domn din textul pisaniei din 1481 de pe turnul de intrare al mănăstirii Putna. Scopul acestei raportări era demonstrarea autenticităţii pisaniei de la Putna, pusă la îndoială atât de episcopul Melchisedec, cât şi de Eugen A. Kozak25. O pledoarie mult mai amplă în acelaşi sens a publicat, însă, înaintea mea, Ştefan S. Gorovei26. Ar fi trebuit deci să o menţionez de la bun început, introducând apoi în discuţie noul izvor semnalat de Şerban Papacostea. Trag nădejde că prietenul Ştefan Gorovei nu se va supăra pentru această omisiune.

ŞTEFAN ANDREESCU

***

„Bizanţ fără Bizanţ”: de la „demonstraţie” la imprecaţie. Sub pretextul unui răspuns la o notă dintr-un articol al meu apărut în SMIM,

24 Ştefan Szalánczi a avut la dispoziţie două texte pentru negocierile de la Bucureşti: actul emis de vodă Leon Tomşa, precum şi un „model”, un concept – „copia reversalului de luat” –, expediat de la Alba Iulia în 5 iulie 1633 împreună cu instrucţiunile princiare (vezi mai sus nota 11). Aşadar, clauza cu privire la exceptarea sultanului i-a fost practic dictată lui Matei Basarab de la curtea transilvăneană.

25 SMIM, XXVI, 2008, p. 334-336. 26 Ştefan S. Gorovei, Titlurile lui Ştefan cel Mare. Tradiţie diplomatică şi

vocabular politic, în SMIM, XXIII, 2005, p. 69-72; vezi şi Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, „Princeps omni laude maior”. O istorie a lui Ştefan cel Mare, Sfânta mănăstire Putna, 2005, p. 523: „Aceeaşi stemă se află pe pisania turnului de intrare de la Mănăstirea Putna, datată 1481, foarte probabil o refacere târzie din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, dar care a ţinut seama de un model contemporan”.

Page 336: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 339

în paginile ultimului număr al revistei a fost publicat un amplu material al d-lui Dan Ioan Mureşan în care mi se aduc numeroase acuzaţii şi injurii27. Textul este însoţit de o notă a redacţiei în care se precizează că, deşi materialul în cauză nu îndeplinea condiţiile unui drept la replică, deoarece el „depăşeşte tonul adecvat unei asemenea luări de poziţie şi degenerează în atacuri personale”, colegiul de redacţie a hotărât publicarea acestui text, „subliniind totodată că o continuare a polemicii în paginile SMIM nu va mai fi îngăduită”28. Deoarece, prin acuzaţiile grave care mi-au fost aduse, mi-a fost pusă la îndoială, nu doar competenţa, ci şi onestitatea profesională, am considerat necesar un drept la replică, prin care să-mi precizez poziţia faţă de aceste injurii calomnioase. Aleg, astfel, să răspund atacurilor la persoană, precizând că, datorită acestora, polemica şi-a pierdut caracterul ştiinţific. Aceasta, deoarece pretinsul „studiu critic” ignoră elementarul principiu al istoriei, sine ira et studio, atât ura cât şi părtinirea fiind cât se poate de vizibile. De asemenea, când ai în faţă un autor care construieşte ipoteze năstruşnice pe baza documentelor false şi a propriilor închipuiri, orice încercare de a aduce un contra-argument ştiinţific este, din start, sortită eşecului. „Demonstraţiile” lui DIM sunt construite după o logică bizară, cunoscută şi sub numele de metoda amalgamului, deoarece amestecă planuri diferite, pentru a şterge legăturile fireşti între fapte şi evenimente sau, după o expresie arhicunoscută, orice are legătură cu orice. În ceea ce priveşte structura explicaţiei ştiinţifice, demersul explicativ se realizează exclusiv prin intermediul istoriei factuale (sau contrafactuale, în unele situaţii), rezultând o structură nesistematică şi intuitivă. Acest ultim aspect este sesizabil prin numărul mare de supoziţii, care, odată puse pe hârtie, se transformă în „adevăruri” de nezdruncinat.

Marea mea „vină” este aceea de a fi susţinut autocefalia Bisericii Moldovei după 1453, fapt pentru care am fost etichetat drept „diletant” şi „falsificator al istoriei”, acelaşi tratament fiind aplicat şi altor istorici care au îndrăznit să susţină această opinie. Şi asta pentru că DIM, pretinde a fi spulberat această „iluzie istoriografică”, „fondată pe nedefinirea conceptelor utilizate”29. De fapt, DIM nu face decât să creeze o falsă problemă, tocmai prin necunoaşterea conceptelor, introducând o falsă dihotomie între două noţiuni ce pot exprima aceeaşi realitate. Prin simpla etimologie,

27 Dan Ioan Mureşan, Bizanţ fără Bizanţ? Un bilanţ, în SMIM, XXVI, 2008,

p. 285-324. 28 A se vedea în acest sens şi Nota redacţiei (Ibidem, p. 285). 29 Ibidem.

Page 337: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 340

termenul de autocefalie desemnează dreptul unei comunităţi (în cazul de faţă ecleziastice) de a-şi desemna capul. Cu o înverşunare, demnă de o cauză mai bună, DIM respinge termenul autocefalie, ca fiind unul anacronic, optând pentru cel de autonomie. Ba mai mult, cu o totală lipsă de modestie, DIM pretinde că a rezolvat definitiv problema. Aşadar, domnia sa îşi clamează victoria, înainte să se fi confruntat cu cineva pe această temă şi nici măcar cu etimologia termenilor. În realitate, este vorba de o amestecare a planurilor, prin proiectarea în trecut a unor realităţi ecleziastice moderne. Privind lucrările pe care autorul le foloseşte în lămurirea conceptului de autocefalie, se observă că ele vizează o situaţie posterioară mişcării phyletiste, ce a condus la apariţia Bisericilor naţionale independente şi la eliminarea rolului avut anterior de Patriarhia ecumenică. Mai mult, transformând în literă de lege definiţia oferită de New Catholic Encyclopedia, DIM ajunge chiar să confunde autocefalia cu schisma. Cum o asemenea rigiditate nu a existat în cadrul Bisericii răsăritene, DIM ar fi trebuit să-şi abată atenţia asupra explicaţiilor pe care le dau cei familiarizaţi cu istoria Bisericii ortodoxe. Astfel, din lucrările lui John Meyendorff, transpare destul de clar faptul că autocefalia are un sens modern şi unul mai vechi30 şi că termenul nu reprezintă în nici un caz un anacronism pentru perioada medievală31, aşa cum afirmă DIM, dimpotrivă, din perspectivă teologică, adevăratul anacronism pentru acele vremuri reprezentându-l utilizarea conceptului de autonomie32. Prin urmare, autocefalia nu este în nici un caz sinonimă cu independenţa, ci vizează doar desemnarea capului unei dioceze, în conformitate cu canoanele Bisericii răsăritene. Din păcate, DIM a căzut victimă propriei

30 John Meyendorff, The Primacy of Peter: Essays in Ecclesiology and the

Early Church, St. Vladimir’s Seminary Press, 1992, p. 166-168; Idem, The Byzantine Legacy in the Orthodox Church, St. Vladimir’s Seminary Press, 1982, p. 225-227.

31 „In the Byzantine canonical texts the adjective „autocephalous” most frequently designated individual „archidioceses” which were not dependent upon a regional metropolitan and his synod, but were appointed either by a patriarch or by the emperor directly” (Idem, Living Tradition: Orthodox Witness in the Contemporary World, St. Vladimir’s Seminary Press, 1978, p. 87, nota 1).

32 Este surprinzător că DIM, ce pretinde a cunoaşte limba greacă şi insistă asupra rolului important al Sintagmei lui Vlastares, a putut propune o asemenea soluţie, în total dezacord cu dreptul canonic. După cum se poate deduce cu uşurinţă din etimologia termenului, autonomia desemnează dreptul unei comunităţi de a se conduce după propria lege şi tocmai de aceea teologia bizantină a respins acest concept (Tudor Teoteoi, La notion d’autonomie chez Nicéphore Grégoras, în Idem, Byzantina et Daco-Romana. Studii de istorie şi civilizaţie bizantină şi românească medievală, Bucureşti, 2008, p. 193-201) .

Page 338: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 341

superficialităţi, deoarece, într-o lucrare importantă, al cărei singur cititor se consideră a fi, ar fi putut găsi o definiţie a noţiunii bizantine de autocefalie, explicată prin folosirea sensului modern al autonomiei. Pentru Gilbert Dagron, autocefalia se aplică pentru o «diocèse ecclésiastique auquel est accordée une complète autonomie qui ne relève plus d'un patriarcat et possède le droit de faire élire son chef par ses propres suffragants»33.

După ce, în repetate rânduri, afirmă că n-aş fi citit această lucrare, DIM ajunge să mă acuze de „mistificarea gândirii” lui Gilbert Dagron, pentru vina de a fi vorbit despre „caracterul sacerdotal” al domnilor moldoveni, „o fantasmă scumpă lui L. Pilat”34. Ţin să precizez că aşa zisul „caracter sacerdotal” este o aberaţie ce nu-mi aparţine, fiind în totalitate produsul lui DIM. În istoriografia noastră s-a vorbit despre un „caracter aproape sacerdotal” al voievozilor35, fapt de care DIM nu are cunoştinţă. La rândul meu, am vorbit de o apropierea a voievozilor de sfera sacerdoţiului şi de evidenţierea de către cronicar a „dimensiunii sacerdotale”, dar de aici şi până la afirma un „caracter sacerdotal” e o cale lungă. Aprecierile mele vizau calitatea de „episcop din afară” (ce face din voievod un garant al ortodoxiei), similară cu cea a împăratului bizantin. DIM ţine să precizeze că aş fi ajuns la această concluzie prin „mistificarea gândirii bizantinistului Gilbert Dagron”, opunându-mi în acest sens un citat din lucrarea acestuia. Observ că alegerea formulei „am ales la întâmplare” de către DIM este foarte nimerită, deoarece citarea este complet hazardată36. Pentru că, în aceeaşi lucrare, într-un subcapitol intitulat sugestiv Ecclésiologie byzantine, Gilbert Dagron aduce în discuţie un text bizantin, ce argumentează motivul pentru care împăratul este asimilat condiţiei de „episcop”37. Sincer, nu mă deranjează deloc faptul că DIM se consideră singurul cititor al acestei cărţi, ci doar că

33 Gilbert Dagron, Empereur et prêtre. Etude sur le „césaropapisme” byzantin, Paris, 1996, p. 333.

34 Mureşan, Bizanţ, p. 301, nota 46. 35 “Demnitatea lor le conferea domnilor un caracter aproape sacerdotal, ca şi

împăraţilor bizantini sau, de altfel, regilor “taumaturgi” din Occident” (Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2001, p. 58).

36 DIM trimite la aprecierile lui Dagron referitoare la perioada lui Constantin cel Mare. Este evident că, pentru acea perioadă, expresia nu putea avea decât un sens metaforic atâta vreme cât împăratul era considerat pontifex maximus, iar creştinismul era doar una dintre religiile imperiului şi nu singura. Or, în nici un caz nu putem raporta situaţia voievozilor Moldovei la această perioadă.

37 Dagron, Empereur, p. 315-316.

Page 339: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 342

această pretenţie nu este în vreun fel probată. Fapt ce denotă limpede că autorul nu stăpâneşte bibliografia în limba franceză, aşa cum pretinde.

Continuând în aceeaşi notă vitriolantă, DIM ajunge să-mi pună la îndoială onestitatea intelectuală, confruntându-mă cu argumentul suprem: două bule pontificale. M-aş fi aşteptat ca o persoană ce tratează Biserica ortodoxă într-un mod specific Bisericii romane, vorbind de primat jurisdicţional şi de oratores, să exceleze în cunoaşterea ecleziologiei şi a diplomaticii latine. M-am văzut înşelat în aşteptări, deoarece competenţele afişate de DIM sunt invers proporţionale cu pretenţiile domniei sale. Astfel, el ne asigură că Eugeniu al IV-lea „nu ignora deloc poziţia cheie pe care o deţinea voievodul Iliaş al Moldovei în difuzarea Unirii în Europa orientală”38. În acest sens, domnia sa invocă bula din 15 septembrie 1439, emisă chiar la Florenţa. „Este, dacă nu ne înşelăm, ultima scrisoare a unui pontif roman care face referire la un domn al Moldovei înainte de Ştefan cel Mare. Dacă în vremea Conciliului Iliaş era pentru papă unul din sprijinitorii unirii, la Roma nu se mai putea ignora sensul răsturnărilor ulterioare din Moldova: în 1442 Ştefan II îl alungă pe fratele său, îl învinse din nou în 1443 şi îl orbi în 1444. Semnificaţia exactă a acestei serii de evenimente a fost receptată într-adevăr la 1 februarie 1445 de către acelaşi Eugeniu IV, aflat deja la Roma, ca o respingere de către Moldova a unirii cu Biserica Romei şi o revenire la «schismă»”39. Tendinţa de a pune Moldova în relaţie directă cu buricul pământului nu este o noutate pentru DIM. În condiţiile în care numele papei a fost rostit pentru prima oară, la Constantinopol, în biserica Sf. Sofia, abia la 12 septembrie 145240, mi-e greu să înţeleg cum poate cineva crede că aceasta se întâmpla în Moldova încă din 1439. Dar nu aceasta este problema gravă în cazul de faţă. De fapt, domnia sa se înşeală, ba chiar într-un mod inadmisibil. Se cunoaşte în istoriografia noastră de aproape un secol că bula pontificală din 1439 este un fals fabricat de contele Kemeny41, iar, recent, au fost evidenţiate noi elemente ale falsităţii actului42. În aceeaşi situaţie se află şi documentul din

38 Mureşan, Bizanţ, p. 308-309. 39 Ibidem, p. 309. 40 Louis Brehier, L’Eglise et l’Orient: les croisades, quatrième édition, Paris,

1921, p. 340. 41 C. Auner, Începutul Episcopatului de Bacău, în RC, 1912, nr. 3, p. 383-384. 42 Violeta Barbu, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în Ţările Române în

secolul al XVII-lea, Bucureşti, 2008, p. 86-87.

Page 340: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 343

1 februarie 1444 şi nu 144543, „descoperit” de acelaşi I. Kemeny44. În aceste condiţii, o construcţie ipotetică ce se bazează pe două documente false, în mod inevitabil, sfârşeşte prin a deveni falsă. Prin urmare, avem în faţă o falsificare grosolană a istoriei, ce ne este servită sub forma de „adevăr” de netăgăduit. Nu putem decât reţine lamentaţia pe care o face DIM: „Or, dacă nici un document oficial pe tema respingerii unirii cu Biserica romană emis de Eugeniu IV nu constituie un „argument serios în acest sens”, rămâne să ne întrebăm care sunt definiţiile argumentului, seriozităţii, sensului şi mai ales a onestităţii intelectuale pentru acest autor”45. Sper ca DIM să găsească tăria şi onestitatea intelectuală de a-şi răspunde la această întrebare şi, în consecinţă, să-şi demoleze „demonstraţiile” ridicate pe acest fals fundament. Desigur, asta ar însemna să-şi demoleze întreaga operă, ceea ce mă face să fiu destul de sceptic.

Acuzându-mă de trunchierea dreptului canonic şi de inovaţii metodologice inadecvate, DIM reuşeşte prin dispreţul faţă de metodologie afişat să ajungă la nişte luări de poziţie de-a dreptul ilare. În lucrarea mea, pe baza analizei unor serii documentare am ajuns la următoarele concluzii: până la 1464 nu este menţionat în documente decât mitropolitul Theoctist; pentru perioada 1464-1472, doi mitropoliţi, Theoctist şi Tarasie, iar după 1472, apare şi episcopul Ioanichie de Rădăuţi. Pe baza acestor date statistice, am afirmat că avem în faţă procesul de organizare al ierarhiei ecleziastice în Moldova, după 1453. În aceste condiţii, mi-am exprimat îndoiala că aceste rezultate pot fi puse la îndoială46. Grăbindu-se să invalideze concluziile mele, DIM a adus o „inovaţie” metodologică, ce l-ar fi făcut invidios până şi pe Sherlock Holmes. Astfel, el a apelat la textul cronicii, elementele calculului statistic (numele mitropoliţilor) fiind înlocuite cu clişee literare (formule ca „mitropoliţii şi episcopii” sau „mitropolitul cu tot clerul”). Aşa se facă că domnia sa ajunge la concluzia că, în 1465, în Moldova se găseau „patru ierarhi”47, în condiţiile în care se ştie prea bine că nu existau decât trei scaune arhiereşti. Ceea ce înseamnă

43 Tentaţia lui DIM de a „aranja” datele în concordonţă cu propriile

demonstraţii a fost deja semnalată (Maria Magdalena Székely, Bogdan al III-lea – Note de antropologie politică, în AP, IV (2008), nr. 1, p. 273, nota 46).

44 C. Auner, Episcopia de Baia, în RC, 1915, nr. 1, p. 112. 45 Mureşan, Bizanţ, p. 310. 46 Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p. 15. 47 Mureşan, Bizanţ, p. 302.

Page 341: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 344

că, redescoperind numărătoarea pe degete48, DIM a sfârşit prin a-şi prinde degetele!

Deşi pretinde că mi-a citit cartea „cu atenţie”, DIM nu ilustrează deloc acest fapt prin afirmaţiile sale. „Titlul înşelător, nu se potriveşte nicidecum perioadei istorice abordate: secolele XIV-XVI. Pe de o parte, atunci când Biserica latină a iniţiat primele contacte cu Moldova, în vremea lui Laţcu, sediul ei nu se afla la Roma, ci la Avignon. Pe de altă parte, Bizanţul, Bizanţul ca realitate politică, încetează să mai fiinţeze după 1453”49. Fie şi numai citind coperta patru, DIM ar fi putut afla că lucrarea mea, urmăreşte evoluţia societăţii moldoveneşti prin raportarea la lumea catolică şi cea bizantină. Dincolo de superficialitate şi logica precară, trebuie precizat că afirmaţia lui DIM este greşită: actele referitoare la înfiinţarea Episcopiei de Siret au fost emise la Montefiascone şi asta deoarece Urban al V-lea acceptase cererea împăratului romano-german de a reveni la Roma. Cât priveşte Bizanţul, el dispăruse ca însemnătate politică cu mult înainte de 1453, fapt pe care DIM îl ignoră prin afirmaţia sa. În aceeaşi situaţie se află şi afirmaţia că „o carte ce pretinde să trateze sec. XVI nu depăşeşte tematic începutul acestui veac”50, deşi, într-un subcapitol intitulat sugestiv Cronologia, precizam că nu mi-am propus o aplicare strictă la intervalul 1301-1600, ci că „preocuparea mea este reprezentată de evoluţia societăţii moldoveneşti, începând cu apariţia Moldovei ca entitate politică şi până la instaurarea dominaţiei otomane”51.

Prin urmare afirmaţiile lui DIM, nu sunt doar lipsite de fundament, ci şi ridicole. Însă, cu mult mai ridicolă este acuzaţia că aş fi încercat să înlocuiesc lucrarea lui Nicolae Iorga, Byzance apres Byzance, cu lucrarea mea52. Dacă DIM ar fi cunoscut măcar cuprinsul cărţii lui Nicolae Iorga53 şi-ar fi dat seama de absurditatea afirmaţiei, din păcate,

48 „Stop cadru. Să utilizăm aşadar metoda fără greş a numărării pe degetele unei mâini” (Ibidem).

49 Ibidem, p. 322. 50 Ibidem. 51 Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (secolele

XIV-XVI), Iaşi, 2008, p. 20. 52 Mureşan, Bizanţ, p. 321. 53 1. Les exilés; 2. La plus grande Constantinople. Les rallies. Permanence des

formes byzantines; 3. Les autonomies locales; 4. Le patriarche et son clerge; 5. Les archontes; 6. L’impérialsme byzantin par les princes roumains; 7. Le patronage par les princes roumains de l’Église byzantine et de la civilisation; 8. La renaissance par l’école; 9. Le Phanar; 10. La fin de Byzance (N. Iorga, Byzance apres Byzance, Bucureşti, 1935, p. 271-272).

Page 342: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 345

tot ceea ce domnia sa ştie despre această carte provine din studiile altor istorici. Cu riscul de a-l şoca pe DIM, trebuie să amintesc aici că N. Iorga a precizat cu mult înaintea mea că „Ştefan cel Mare dăduse Moldovei organizarea definitivă a ierarhiei bisericeşti, liberarea de sub controlul Patriarhiilor răsăritene”54, enunţând practic autocefalia Bisericii Moldovei. Din nefericire, DIM are un mod foarte ciudat de a afla lucruri care ar trebui să-i fie cunoscute. Nu e de mirare că amintita lucrare nu este uşor de găsit în studiile sale, ca şi cea a lui Gilbert Dagron (deşi considerată sine qua non chiar de către DIM), sau cele semnate de Niculae Popescu, Carol Auner, John Meyendorff sau Andrei Pippidi. Şi lista poate continua. E o dovadă de ipocrizie a pretinde lucruri pe care nu le cunoşti, dar a mai aduce şi acuze pe seama acestora e de-a dreptul rea credinţă. Suntem aşadar în faţa unei penibile risipe de efort, ce nu-şi găseşte precedent prin agresivitatea ei. Practic, autorul s-a lăsat complet orbit de sentimentul propriei suficienţe.

În aceeaşi notă se înscriu şi aserţiunile privitoare la modul în care am folosit lucrarea lui Steven Runciman, prilej pentru a mă acuza de furt intelectual. În lucrarea mea, nu mi-am propus să analizez problema existenţei beratului din 1454, trimiţând pentru această problemă la lucrarea celebrului bizantinist, ci doar asupra statutului patriarhului ecumenic după 1454. Din dorinţa de a mă corecta cu tot dinadinsul, DIM reproduce un citat de aproape o pagină, dorind să precizeze că „Runciman nu s-a referit defel în textul său la vreun berat din 1454, ci doar şi-a pus metodologic problema existenţei lui”55. Deşi pretinde că a reprodus citatul in extenso, DIM a recurs la un decupaj rudimentar, eliminând concluzia. Iată cum se încheia de fapt pasajul la Runciman: „Unfortunately, when the last point was disregarded by later Sultans, the Church authorities could not produce the document, which they said, no doubt correctly, had been destroyed in a fire at the Patriarchate. But, as we shall see, they were able to produce evidence to substantiate their claim”56. Din păcate, DIM nu a mai fost interesat şi de ceea ce Runciman spunea că vă arăta în legătură cu abilitatea Patriarhiei de a-şi dovedi drepturile. În lucrarea mea am afirmat că patriarhul devenea etnarh, fiindu-i încredinţată jurisdicţia

54 Idem, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I, Vălenii

de Munte, 1908, p. 99. Sublinierea îmi aparţine. 55 Mureşan, Bizanţ, p. 316. 56 Steven Runciman, The Great Church in Captivity, reprint, Cambridge, 1985,

p. 170-171. Sublinierea îmi aparţine şi reprezintă concluzia omisă de DIM.

Page 343: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 346

asupra poporului creştin57. La Runciman, patriarhul „was the Ethnarch, the ruler of the milet. The Patriarchal courts had full jurisdiction over all affairs concerning the Orthodox wich had a religious connotation”58. Prin urmare, corectitudinea afirmaţiilor mele nu poate fi pusă la îndoială. Însă, şi de această dată, DIM s-a gândit să forţeze limitele ridicolului. Observând că Runciman foloseşte milet, în vreme ce în lucrarea apare forma corectă în turceşte millet, DIM a găsit raţiunea de a mă acuza că nu aş fi avut sub ochi cartea invocată, fiind vorba de „o altă notă de subsol preluată pe furiş pe undeva”59. În faţa acestei acuzaţii de furt, construită parcă de o logică de miliţian, nu pot decât să mă dau bătut şi să-mi reamintesc valabilitatea zicalei despre mintea odihnită.

La fel de agresive sunt şi lamentaţiile filozofice ale autorului. Deoarece afirmasem că aplicarea principiului hegelian teză/antiteză /sinteză la cercetarea istorică poate fi catastrofală, DIM ţine să mă corecteze, precizând că în toată opera lui Hegel, „triada invocată nu apare decât o singură dată, aluziv”. „Această etichetă mistificatoare a fost aplicată gândirii hegeliene de un oarecare K. Marx, care l-a citat pe Hegel tot aşa cum Pilat l-a citit pe Dagron, adică din auzite”60. Dincolo de faptul că precizarea este inutilă, deoarece nu anulează paternitatea lui Hegel asupra principiului, se observă că formularea este în deplin contrast cu înalta ţinută intelectuală pe care DIM pretinde că o deţine. Lăsând la o parte latura meschină a acestei afirmaţii, mărturisesc că menţionarea numelui meu alături de acest „oarecare K. Marx” mă onorează, însă nu mă pot lăuda că aş deţine taina „cititului din auzite”. Poate, pe alte meleaguri, acest fapt este unul banal, ceea ce explică vasta erudiţie pe care unii o dobândesc într-un timp atât de scurt, la noi, însă, cititul nu implică, încă, nici o parte a urechii.

Şi, continuând în aceeaşi notă, DIM ajunge să-mi impute lucruri mult mai grave. Astfel, reproşându-mi absenţa studiului Lydiei Coţovanu, DIM precizează că din acest studiu61 „autorul pare a se inspira copios. Se

57 Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p. 355-356. 58 Runciman, The Great Church, p. 171. 59 Mureşan, Bizanţ, p. 316, nota 87. 60 Ibidem, p. 323. 61 Faptul că DIM citează ambele părţi ale studiului Lydiei Coţovanu denotă că

nu a avut nici măcar curiozitatea de a vedea ce conţine, atitudine ce probează o totală lipsă de responsabilitate. De fapt, folosind cuvântul “pare”, alături de termenul „copios”, DIM nu face decât să recunoască că îşi dă cu părerea în completă necunoştinţă de cauză. Precizez că prima parte a studiului (Lydia Cotovanu, Deux cas parallèles d’oikonomia byzantine appliquée aux métropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de

Page 344: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 347

vede că acesta înţelege să trateze şcoala istoriografică românească din Paris tot ca în perioada comunistă: să o ignore, să o plagieze sau să o înfiereze cu mânie proletară”62. Din dorinţa de a fi sordid cu orice preţ, DIM a reuşit performanţa de a-şi fractura logica şi aşa greu pusă la încercare, deoarece, anterior, mă acuzase că nu am „citit de fapt deloc bibliografia franceză”, având acces doar la cifrele anilor, în fine, de completa necunoaştere a limbii franceze63. Din păcate, DIM nu ne explică prin ce miracol un necunoscător al limbii franceze s-ar putea inspira din texte scrise în această limbă. Lăsând la o parte această fractură logică şi revenind la afirmaţie, dincolo de intenţia autorului de a resuscita Războiul Rece, se observă lipsa de responsabilitate de care acesta dă dovadă. Or, DIM ar trebui să ştie că acuzaţii de o asemenea gravitate nu se fac decât prin aducerea de probe, respectiv prin publicarea pe două coloane a ambelor variante. Chiar dacă DIM a folosit cuvântul „pare”, în încercarea de a ocoli responsabilitatea, această acuzaţie este o calomnie, sancţionabilă atât de legile româneşti cât şi de cele franceze şi care implică responsabilitatea autorului şi a publicaţiei. Nu pot privi această afirmaţie decât ca pe o completă lipsă de onestitate profesională şi de bun simţ. DIM ar trebui să ştie că rostul unei polemici nu este în nici un caz acela de a defăima preopinentul prin orice mijloace. Se pare că, în pofida suficienţei afişate, mai are multe de învăţat. Ca unul care îşi iubeşte meseria, deşi nu o cunoaşte, DIM are tot dreptul „să se revolte aidoma lui Alice, care nu se eliberează decât realizând în final că procesul mincinos la care a fost supusă nu era decât produsul somnului ei”64. Faptul că se

Kiev, de Petit-Russie et de Lituaniens (deuxième moitié du XIVe siècle) (I), în RRH, XLIII, 2004, p. 19-42) tratează situaţia mitropolitului Antim al Severinului, deci nu are legătură cu subiectul abordat în lucrarea mea. Doar partea a doua a studiului şi mai cu seamă subcapitolul L’Église de Moldavie, pomme de discorde entre Cyprien et le Patriarchat de Constantinople (Eadem, op. cit., în RRH, XLIII, 2004, p. 40-48) se intersectează cu lucrarea mea. Asemănările ţin de preluarea, în ambele cazuri, a opiniilor lui John Meyendorff, însă există o diferenţă semnificativă: Lydia Coţovanu consideră că mitropolitul Ciprian, în colaborare cu cei doi conducători catolici, a reuşit să transforme Biserica rusă într-un puternic centru ortodox, capabil să atragă Moldova în sfera sa de influenţă, în vreme ce, în lucrarea mea, am concluzionat că disputa Moldovei cu Patriarhia ecumenică se datorează mitropolitului Ciprian şi planului acestuia de a reface unitatea Bisericii ruse. Cu scuzele de rigoare, precizez că studiul în cauză mi-a scăpat la momentul redactării textului. Am luat cunoştinţă de existenţa lui abia după apariţia cărţii, prin amabilitatea Lydiei Coţovanu, căreia îi mulţumesc pe această cale.

62 Ibidem, p. 321, nota 97. Sublinierea îmi aparţine. 63 Ibidem, p. 287, p. 302, nota 46. 64 Ibidem, p. 319.

Page 345: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Addenda et Corrigenda 348

consideră o Alice în Ţara Minunilor Istoriografice îl priveşte. Însă, în nici un caz, asta nu mă obligă pe mine să accept imprecaţiile cuiva care confundă activitatea academică cu somnul de după amiază şi de aceea nu văd nici un motiv pentru a mai continua această polemică. Desigur, problemele ridicate merită o discuţie serioasă şi, în ceea ce mă priveşte, n-am exclus nici un moment posibilitatea ca, la finele ei, să mă declar învins. Numai că, o astfel de discuţie nu se poate purta cu cineva care viciază spiritul critic, recurgând la dojana ipocrită, la insultă şi calomnie, la pudibonderia pseudo-ştiinţifică şi la pedagogia răsuflată, în scopul evident de a descuraja orice dezbatere. În condiţiile în care DIM nu pare a avea dubii sau întrebări şi are mereu la îndemână inflaţia propriilor răspunsuri şi o inepuizabilă doză de dispreţ, nu văd de ce ar avea nevoie de un interlocutor. De fapt, autorul nu a lăsat nici un moment impresia că ar avea nevoie de aşa ceva, escapadele sale polemice au un singur scop şi anume, acela de „a da lecţii”. Or, dacă DIM are o aşa mare înclinaţie către activitatea pedagogică, ar trebui să-şi pregătească „lecţiile” pe măsura capacităţilor sale, evitând astfel riscul de a deveni rizibil.

Într-o anumită măsură, îl înţeleg pe DIM şi chiar mă încearcă un sentiment de compasiune. S-ar putea crede că, ducând spiritul critic până în pânzele ridicolului, domnia sa a vrut să verifice în ce măsură acesta mai poate fi considerat un simptom al inteligenţei. Totuşi, frâul liber dat frustrărilor şi lipsa prudenţei etice nu se ridică deloc la înălţimea savantului în care pozează. E dificil pentru oricine să-şi ţină în frâu propriile frustrări, dar aceasta nu poate fi o scuză. Aşa cum spunea P.P. Carp, la fel cum frumuseţea nu justifică prostituţia, nici inteligenţa nu poate justifica toate palinodiile. Este regretabil că un pretins bizantinist, şcolit pe malurile Senei, încearcă să-şi impună punctul de vedere prin mijloace atât de josnice. Dacă domnia sa consideră că prin astfel de mijloace va dobândi credibilitate ştiinţifică se înşeală amarnic; deocamdată, el nu face decât să confirme valabilitatea afirmaţiei lui Nassim Nicholas Taleb: "Un atac ad hominem la adresa unui intelectual, nu a unei idei, este un lucru foarte flatant. Indică faptul că autorul nu are nimic inteligent de spus cu privire la mesajul dumneavoastră"65!

LIVIU PILAT

65 Nassim Nicholas Taleb, Lebăda Neagră. Impactul foarte puţin probabilului,

trad. Din limba engleză de Viorel Zaicu, Bucureşti, 2008, p. 315.

Page 346: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

RECENZII ŞI NOTIŢE BIBLIOGRAFICE Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv, Claudia Tărnăuceanu, Wilhelm Dancă, revizuirea traducerilor Mihaela Paraschiv, revizuirea textelor Claudia Tărnăuceanu, selecţia textelor, studiu introductiv, notiţe bibliografice, note şi comentarii, indice Nelu Zugravu, Edit. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2008, 819 p. (Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie, Centrul de studii clasice şi creştine)

Mult dezbătuta problemă a începuturilor creştinismului daco-roman, obiect de aprige controverse în literatura română de specialitate, dispune de acum înainte de o bază documentară solidă, punct de plecare pentru viitoarele cercetări asupra acestui domeniu pe cât de însemnat pe atât de puţin cunoscut încă al trecutului spaţiului care avea să devină România. Lucrarea este rezultatul unei investigaţii sistematice a surselor greceşti şi latine antice şi medievale şi a bibliografiei moderne referitoare la temă. Au fost identificate 123 texte, reproduse în original şi în traducere. Fiecare text este precedat de o notă bio-bibliografică şi e însoţit de note explicative. În addenda au fost cuprinse câteva texte identificate după încheierea volumului. Se remarcă erudita şi incisiva introducere semnată de Nelu Zugravu în care sunt dezbătute câteva probleme majore ale domeniului: Originea «apostolică» a creştinismului din spaţiul românesc – cu referinţă specială la apostolatul sfinţilor Andrei şi Filip în Sciţia, Metafora convertirii – creştinarea sciţilor şi a dacilor, Problema participării episcopului scit la conciliul de la Nicea (325), Ortodoxie şi abateri dogmatice în regiunea Dunării de Jos şi, Problema jurisdicţiei superioare, Spiritul critic, liber de prejudecăţi confesionaliste şi fals-patriotice al autorului introducerii conferă textului său valoare de punct de pornire obligatoriu pentru oricine va adânci problema creştinismului daco-roman. Cu drept cuvânt, autorul introducerii semnalează necesitatea cercetării surselor orientale ale temei, neexplorate încă de istoriografia noastră. Datorăm şcolii istorice şi de studii clasice ieşene această contribuţie majoră la cercetarea istoriei româneşti.

Şerban Papacostea

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 349-422

Page 347: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 350

GIOVANNI GIACOMO CAROLDO, Istorii Veneţiene, vol. I, De la originile cetăţii la moartea dogelui Giacopo Tiepolo (1249), ediţie îngrijită de Şerban V. Marin, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2008, 296 p.

Importanţa cronicilor veneţiene a fost semnalată, cu mult timp în urmă,

de istoricul francez Freddy Thiriet într-un studiu rămas de referinţă, în ciuda unor erori de apreciere sau de datare1. De la această contribuţie însă, numărul de cronici veneţiene editate nu a crescut simţitor, tentativele rămânând izolate din cauza unor dificultăţi foarte greu de surmontat. În rândul acestor încercări temerare se înscrie şi efortul medievistului Şerban Marin care pune la dispoziţia cercetătorilor primul dintre cele şapte volume prevăzute ale cronicarului Giovanni Giacomo Caroldo. Ediţia nu este una critică şi cei care vor citi consistenta introducere vor înţelege de ce. Există un număr apreciabil de manuscrise atribuite acestui cronicar, texte între care există diferenţe notabile de conţinut. Ar fi fost necesar un volum uriaş de muncă din partea unei echipe de cercetare pentru ca o ediţie critică să vadă lumina tiparului şi putem presupune cu temei că, respectiva ediţie, ar fi fost atât de încărcată de note, precizări şi comentarii încât ar fi existat riscul de a deveni aproape inutilizabilă. Din acest motiv Şerban Marin a ales calea propusă de istoricul australian John R. Melville-Jones care a editat integral, în mai multe volume, cronica veneţiană a lui Antonio Morosini. Acest model are “dezavantajul” stabilirii textului de referinţă al unei cronici, dar prezintă avantajul de a pune la dispoziţia cercetătorilor o sursă extrem de preţioasă pentru istoria medievală Veneţiei, dar şi a altor spaţii. Valoarea informaţiilor lui Caroldo a fost deja evidenţiată de Julian Chrysostomides în două studii referitoare la raporturile veneţiano-bizantine din secolul al XIV-lea, iar comentariile din introducerea editorului completează în chip fericit argumentele autoarei anterior citate. Aş spune că indiciul cel mai evident al importanţei textului stă mai puţin în judecata autorilor moderni, cât în percepţia contemporanilor, cronica lui Caroldo având un număr semnificativ de manuscrise ce acoperă secolele XVI-XVIII. Avem în faţă deci un text ce s-a bucurat de o influenţă apreciabilă fiind copiat atât ca fond, cât şi ca formă de alţi cronicari veneţieni. Personal aş spune că avem în faţă un model “clasic” de istorie veneţiană în care cetatea Sfântului Marcu este personajul principal al povestirii, toate referirile la istoria “universală” fiind legate într-o măsură mai mare sau mai mică de istoria Veneţiei. Textul cronicii privilegiază informaţia brută în detrimetul analizei astfel încât cine va căuta mari idei sau conexiuni ingenioase între diferite evenimente şi personaje va rămâne dezamăgit. În plus, ceea ce Vittorio Lazzarini considera o particularitate a cronicii lui Caroldo – inserarea unor documente de cancelarie în cuprinsul cronicii – este în realitate o practică curentă a istoriografiei veneţiene anterioare acestui autor de secol XVI

1 Vezi observaţiile din introducerea lui Şerban Marin la prezentul volum p. 15.

Page 348: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

351

(cine răsfoieşte măcar Analele lui Domenico Malipiero se poate convinge uşor de acest lucru) astfel încât nici în acest domeniu Caroldo nu inovează câtuşi de puţin. O dezamăgire în plus va încerca istoricul ce va căuta referinţe despre “spaţiul românesc”; cu excepţia menţionării coloniei “delli Romani negri che dicono Valacchi” în debutul cronicii şi a campaniei anti-veneţiene a voievodului Transilvaniei Ştefan Lackfi, faptele „românilor” nu au trezit interesul acestui cronicar. Rămân însă informaţiile numeroase la istoria Veneţiei, a aliaţilor şi adversarilor Republicii care completează pe alocuri substanţial cunoştinţele de istorie politică sau militară. Nu ne rămâne decât să sperăm că acest proiect va fi dus la bun sfârşit şi că toate cele şapte volume propuse vor vedea lumina tiparului.

Ovidiu Cristea

MIHAI MAXIM, Noi documente turceşti privind ţările române şi Înalta Poartă (1526-1602), Muzeul Brăilei şi Edit. Istros, Brăila, 2008, 344 p. Mănunchiul acesta de documente turceşti, 52 la număr, editat de către Profesorul Mihai Maxim, provine în totalitate din Arhiva Otomană de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri al Republicii Turcia, fostă arhivă a marilor viziri (T. C. Başbakanlık Osmanlı Arşivi). Actele cu fost extrase, cu precădere, din registre de venituri şi cheltuieli zilnice ale Vistieriei centrale a statului otoman. Aşa cum subliniază editorul, este vorba de o categorie de izvoare otomane „încă puţin cercetată şi valorificată” (p. 12). Aceste acte, după cum relevă iarăşi Dl. M. Maxim, ne îngăduie să fixăm „datele oficiale de numire şi investitură ale domnilor români, însemnele puterii acordate lor”, dar şi „tributul (cizye) şi pişkeş-urile aduse padişahului de oamenii domneşti, darurile în sens invers...” etc. (p. 13). În fine, mulţumită aceloraşi izvoare aflăm fapte de istorie politică până acum ignorate, cum ar fi de pildă a patra investitură a lui Vladislav III, în 1530, neurmată, însă, de o domnie efectivă în Ţara Românească (doc. nr. 9; actul a mai fost publicat anterior, tot de M. Maxim, însoţit de o traducere franceză). Printre piesele de maxim interes se numără, fireşte, numirea în Divanul Imperial – „dar tot în numele padişahului” – a lui Mihai Viteazul, în 1593, indicat sub forma: „Banul Mihai, fiul fostului Voievod de Eflâk, Pătraşcu Voievod” (doc. nr. 42). Avem astfel la dispoziţie o dată precisă pentru începutul de jure al domniei lui Mihai, duminică 22 august (st.v.) sau miercuri 1 septembrie 1593 (st. n.). Este astfel corectată însăşi datarea propusă anterior de M. Maxim, pe baza unui alt act otoman, din 2/12 septembrie, care, înţelegem acum, reprezenta „aprobarea împărătească” a deciziei luate în Divan cu două săptămâni mai devreme (p. 237-238). Pe de altă parte, precizarea din actul

Page 349: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 352

publicat în această culegere, potrivit căreia Mihai era fiul lui Pătraşcu vodă cel Bun, constituie o recunoaştere în plus a autenticităţii originii domneşti a voievodului. De acelaşi mare interes mi s-au părut actele emise, în baza unor fetvâ-le (sentinţe juridico-religioase), prin care în 1595, în perspectiva recuceririi Ţării Româneşti şi Moldovei, autorităţile otomane l-au numit pe Ca'fer paşa, care avea rangul de vizir, ca beilerbei de Moldova, şi pe Satırcı Mehmed paşa, fost beilerbei de Anatolia, ca beilerbei de Ţara Românească (doc. nr. 46 şi nr. 48). Era expresia hotărârii de a introduce administraţia islamică directă în cele două ţări rebele din afara arcului carpatic, hotărâre luată în cursul consiliului convocat de marele vizir Ferhad paşa la 12/22 aprilie 1595. Printre documentele cuprinse în volum există unul, datat 22 februarie 1534, care reprezintă consemnarea sosirii la Istanbul a peşcheşului (pişkeş) de 491500 de aspri, trimis de domnul Ţării Româneşti, Vlad Vintilă de la Slatina, prin intermediul a patru boieri ai săi: „Sikra (?) ve Apostol ve Pervâne ve Bratul”(doc. nr. 13). Aşa cum a arătat Dl. M. Maxim, acesta era un gest de captatio benevolentiae, care nu avea nici o legătură cu plata tributului. Dar domnia sa mărturiseşte în acelaşi timp că nu a putut identifica pe nici unul dintre cei patru oameni de încredere ai lui Vlad Vintilă (p. 118). Cred totuşi că ultimul, Bratul, poate fi „localizat” în părţile Buzăului, adică în însăşi zona de origine a domnului, cu ajutorul unui hrisov din 20 noiembrie 1556. Din acesta rezultă că jupâneasa Neaga din Rumceni şi-a lăsat partea din satul Cislău fiului ei Vlaicu clucer, eliminând de la succesiune pe „ceilalţi fii ai lui Bratul” (DRH, B, V, nr. 79, p. 85). Să sperăm că Dl. Mihai Maxim va izbuti să tipărească în continuare actele otomane culese în lungul anilor de domnia sa la Istanbul şi care deocamdată zac în dosarele sale. Căci, într-adevăr, această categorie de izvoare este de nepreţuit pentru reconstituirea evoluţiei politice şi economice a statelor de la Dunărea de Jos în Evul de Mijloc sau la începutul epocii moderne.

Ştefan Andreescu Documentele epocii brâncoveneşti în colecţiile Muzeului Municipiului Bucureşti, volum întocmit de GRINA-MIHAELA RAFAILĂ, Muzeul Municipiului Bucureşti, Bucureşti, 2008, 477 p. + 16 pl. Acest volum constituie cea de-a doua contribuţie la punerea în circuitul ştiinţific a informaţiilor oferite de bogata colecţie de Documente a Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti, după ce în 1960 fusese publicat volumul Documente privind istoria oraşului Bucureşti, coordonat de Florian Georgescu, Paul I. Cernovodeanu şi Ioana Cristache-Panait. Cu atât mai remarcabilă este această iniţiativă cu cât avem în vedere valoarea colecţiei de documente

Page 350: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

353

medievale pe care o conservă această instituţie (peste 13.000 de documente originale şi copii), aici regăsindu-se şi fondurile Aşezămintelor Brâncoveneşti sau ale Arhivei Gh. Grigore Cantacuzino. În vreme ce criteriul de selecţie pentru ediţia documentară din 1960 era unul tematic, preocupat de aspecte referitoare la dezvoltarea economică a Bucureştiului, de data aceasta avem de-a face cu un criteriu cronologic – acele documente ale colecţiei, emise în Ţara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 octombrie 29 - 1714 martie 24). În urma selecţiei au fost reţinute pentru volum 385 de documente emise în limba română, păstrate sub formă de originale (365) sau copii (20), mai mult de jumătate fiind inedite. Restul de 150 de documente au fost deja publicate sub diverse forme – ediţii, regeste, rezumate –, au fost menţionate sau facsimilate în ediţii anterioare, trimiterile bibliografice de acest gen fiind, de altfel, precizate la sfârşitul fiecărui document din volumul de faţă. Sub raportul metodei de realizare a acestei ediţii de documente, editoarea a optat pentru utilizarea normelor ştiinţifice stabilite de Academia Română în cazul colecţiei naţionale Documenta Romaniae Historica, aşa cum singură menţionează în Studiul introductiv. Astfel, volumul cuprinde lista de rezumate ale documentelor, redactată în limba română şi într-o limbă străină (în acest caz engleză), bibliografia, indicele de nume şi indicele de materii, amănunţit realizate, lista cuvintelor şi expresiilor slave din textele româneşti, abrevierile şi o anexă cu reproduceri ale câtorva documente transcrise în volum. Se remarcă buna calitate a celor 16 planşe color, în măsură de a evidenţia pe lângă paleografie şi elemente de sigilografie şi miniaturistică precum şi întocmirea listei cu scriitorii de documente, după modelul consacrat de seria Cataloagelor documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale . Sub raportul conţinutului documentelor incluse în volum, o prezentare de ordin general este făcută chiar de editoare în Studiul introductiv, după cum o referire sintetică la principalele aspecte pe care documentele le relevă despre epoca brâncovenească apare şi în prefaţa semnată de conf. Panait I. Panait. Deşi predomină contractele particulare, autorităţile statului, cea laică şi cea ecleziastică sunt de asemenea prezente printre emitenţi: domnul Constantin Brâncoveanu, judeţul oraşului Bucureşti sau al oraşului Ploieşti, mitropoliţii Ţării Româneşti, Theodosie, apoi Antim Ivireanul, egumeni de la numeroase mănăstiri. Pe baza informaţiilor puse la dispoziţie de cele 385 de documente se poate contura în linii mari tabloul societăţii muntene din perioada lui Brâncoveanu mai ales din punct de vedere social şi economic. Pierderea libertăţii de către numeroşi ţărani sau chiar de către sate întregi, extinderea domeniilor funciare ale marilor dregători, înzestrarea mănăstirilor cu sate vii şi forţă de muncă pe calea donaţiilor, activitatea intensă a meşteşugarilor şi negustorilor organizaţi în bresle sunt tot atâtea direcţii de cercetare care ar putea

Page 351: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 354

fi îmbogăţite pentru epoca brâncovenească prin studierea textelor din volumul de faţă. Se adaugă şi utilitatea informaţiilor pentru eventuale studii de ordin prosopografic. Apreciem efortul depus de Grina-Mihaela Rafailă, muzeograf şi doctorand al Facultăţii de Arhivistică pentru întocmirea acestei ediţii de documente la standarde ştiinţifice şi sperăm ca aceste iniţiative de valorificare a colecţiei documentare a Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti să nu rămână singulare.

Florina-Manuela Constantin Arhivele Naţionale ale României, Colecţia Achiziţii Noi. Indice Cronologic nr. 25, vol II (1686-1760), întocmit de Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Mirela Comănescu, Laura Niculescu, Bucureşti, 2008, 383 p. Arhivele Naţionale ale României publică în 2008 cel de-al doilea volum din Colecţia Achiziţii Noi. Indice Cronologic Nr. 25, sub îngrijirea lui Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Mirela Comănescu şi Laura Niculescu. Acoperind perioada 1686-1760, noul volum îl completează cronologic pe cel dintâi, editat în 2002 şi care includea intervalul de timp de la sfârşitul secolului al XIII-lea până la 1685. Aşa cum aflăm în Introducerea semnată de Silvia Vătafu-Găitan, metoda folosita la întocmirea lucrării este aceeaşi cu cea a primei părţi, urmărind valorificarea tuturor documentelor din colecţie, indiferent de forma în care s-au păstrat, respectiv original, copii, regeste, rezumate sau menţiuni, volumul cuprinzând pe lângă actele interne ale Ţării Româneşti şi Moldovei şi câteva externe, din Franţa, Italia, Germania, Polonia, Ungaria şi Austria. Lucrarea conţine un număr de 2 978 de documente, redate sub formă de rezumat, cu indicarea erei creştine dar şi a văleatului, cu identificarea, acolo unde s-a putut, a câtorva elemente de filiaţie şi de localizare a toponimelor întâlnite în text, urmate de menţionarea cotei de arhivă. Vedem aşadar, pe de o parte, o continuitate tipologică cu mai vechile inventare de fonduri de arhivă, anume inventarele fondurilor ecleziastice, publicate în anii 40 de Direcţiunea Generală a Arhivelor Statului, dar, pe de altă parte, şi o diferenţa majoră în raport cu acestea, în sensul că noul volum redă nu doar data documentului şi un element minor pentru localizare sau identificare, ci rezumatul actelor. Totodată, spre deosebire de acele inventare ecleziastice, noile volume editate în 2002 şi 2008 sunt inventare ale unei colecţii, Colecţia Achiziţii Noi, reunind mai multe fonduri personale. Conţinutul actelor acoperă o arie bogată, oferind valoroase informaţii de natură social-economica, juridică, politică, religioasă şi culturală, ce pot fi din plin fructificate de cercetătorii perioadei. Dincolo de informaţia propriu-zisă,

Page 352: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

355

unele acte sunt adevărate opere de artă, având ornamentaţie aparte, cu iniţiale ornate, chenare, frontispicii şi chiar miniaturi, adevărate izvoare pentru istoricii de artă sau cercetătorii din domeniul heraldicii. De pildă, actul din 1735, emis de domnul Ţării Româneşti Grigore II Ghica, semnalat pentru frumuseţea sa artistică şi în Introducere, redă şi stema unită a Moldovei şi Ţării Româneşti, iar documentul din 1752-1753 al domnului muntean Matei Ghica are, la rândul său, frumoase miniaturi în partea superioară, fiind, din acest motiv, reprodus pe coperta noului volum. De asemenea, trebuie subliniat profesionalismul şi seriozitatea cu care a fost alcătuită lucrarea şi grija deosebită pentru cititor şi pentru uşurarea muncii acestuia cu documentul de arhivă. Ne referim în acest context la Indicele toponimic şi onomastic redat la finalul prezentării rezumatelor colecţiei, indice bogat, de peste 100 pagini, care conţine importante identificări de personaje sau locuri. Rigurozitatea alcătuirii acestui valoros instrument de lucru în arhivă se înţelege mai bine dacă se ia în calcul faptul că autorii au lucrat ani de zile în arhivă, luând contact direct cu documentele şi cunoscând forma de păstrare a acestora, pe fonduri, pachete sau colecţii. Totodată se observă o formă unitară a metodologiei urmate şi de prezentare a celor două volume din Colecţia Achiziţii Noi, unitate datorată şi faptului că Marcel-Dumitru Ciucă şi Silvia Vătafu- Găitan sunt autori ai volumului întâi şi au lucrat alături de Mirela Comănescu şi Laura Niculescu la realizarea celui de-al doilea volum, a cărui apariţie înlesneşte substanţial munca cercetătorilor.

Oana-Mădălina Popescu VASILE OLTEAN, Catalog de carte veche din Şcheii Braşovului, Edict, [Iaşi, 2004], 268 p. + 107 reprod.

Volumul reuneşte descrierea manuscriselor şi tipăriturilor anterioare secolului al XVIII-lea aparţinând arhivei istorice din Şcheii Braşovului. Noutăţile cuprinse în acest catalog, se recrutează aproape în exclusivitate din domeniul cărţii tipărite. Astfel, manuscrisele slavone ne sunt bine cunoscute din descrierea pe care o datorăm Elenei Linţa (Catalogul manuscriselor slavo-române din Braşov, Bucureşti, 1985, p. 17-143), descriere preluată, chiar cu greşelile conţinute, şi în volumul de faţă. Manuscrisele româneşti, două la număr, ne sunt, de asemenea, cunoscute: Parimiar (nr. 18), considerat de V. Oltean a fi din jurul anului 1569, este scris foarte probabil în primele două decenii ale secolului al XVII-lea (vezi articolului nostru din LR, XXV, 1976, nr. 1, p. 38-40 şi cel al lui Ion-Radu Mircea din LR, XXXI, 1982, nr. 6, p. 483-487), şi Molitfelnic şi Ceaslov (nr. 74), cuprinzând, printre altele, o versiune a Legendei duminicii (studiată şi publicată de Emanuela Timotin în Cele mai vechi

Page 353: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 356

cărţi populare în literatura română, vol. X, Bucureşti, 2005, p. 73-86 şi 341-353) şi o alta privind viaţa Sfintei Maria Egipteanca (cercetată recent de G. Mihăilescu în monografia Viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Studii şi texte, Bucureşti, 2008, p. 107-117). Ambele texte sunt copiate de Barbu Hoban, al cărui prenume este criptografiat, şi nu de Tud(or) Hoban, cum dezleagă criptograma Elena Linţa (op. cit., p. 130), a cărei decodare o preia şi V. Oltean (p. 229); pentru decriptarea corectă, vezi articolul nostru din LR, XLIX, 2000, nr. 2, p. 267-270. În acelaşi manuscris se mai află o versiune a Vieţii sfintei şi marei muceniţe Marina (şi nu Maria, cum apare transcris în catalog, p. 225), copiată de Văsâi Hoban în 1680, care, după cum ne-am încredinţat din parcurgerea primei file din text (cf. facsimilul de la p. 226), aparţine unei traduceri diferite de cea studiată de Liliana Agache (LR, XLVII, 1998, nr. 1, p. 49-59). În afara acestor două manuscrise româneşti, menţionăm prezenţa într-un Molitvenic slavon a unui text românesc care a dat naştere la numeroase controverse filologice: Învăţătură şi întrebare cându va vrea vreun om den leagea lătinească să vie cătră a noastră credinţă şi leage să se boteaze (nr. 15). Urmărind renegarea credinţei luterane de către cel care intenţiona să primească botezul în legea ortodoxă, textul a fost copiat în Şcheii Braşovului de popa Neagoslav în intervalul 1595-1606 (vezi volumul nostru Scriere şi cultură românească veche, Bucureşti, 2005, p. 80). Revenind la tipăriturile aparţinând arhivei şcheiene, ţinem să precizăm că acestea sunt de provenienţe diverse şi scrise în limbi diferite: franceză, germană, greacă, latină, română şi slavonă. Cele provenind din spaţiul occidental (13 la număr) sunt achiziţii recente: unele au aparţinut bibliotecii liceului „Andrei Şaguna” (nr. 63, 70, 82), altele unor persoane particulare (nr. 49, 50, 67, 81). În schimb, cărţile slavone tipărite în afara ţărilor române au ajuns în Şcheii Braşovului curând după imprimarea lor. Cea mai veche dintre ele este Triodul Penticostar, publicat la Cracovia în 1491 şi cumpărat, în 1541, de popa Smadul, fiul lui Aldea din Râşnov (nr. 17). În descrierea unora dintre tipărituri s-au strecurat şi câteva greşeli. Triodul de post, tipărit de Stefan Marinović la Veneţia în 1561, este atribuit în catalog lui Božidar Vuković (nr. 26). Istoria lui Varlaam şi Ioasaf nu îl are traducător pe Petru Movilă, şi nici nu este tipărită la Lavra Pecerska în 1632-1647 (nr. 57), cum afirmă V. Oltean, ci este imprimată în Mănăstirea Kutein, în anul 1637 (vezi F. Karski, <tkjhecb, vol. III, partea 2, Petrograd, 1921, p. 46). Aşa-numita Dispută a creştinilor cu jidovii despre Mesia, Kiev, î. de 1673 (nr. 69), titlul preluat după C. Muşlea (Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. I, Braşov, 1943, p. 269), reprezintă, după cum ne-am convins din parcurgerea textului unei pagini fotocopiate (p. 217), lucrarea lui Ioannykij Haleatovskyi, Mesi± pravdiv¥i „Mesia cel adevărat”, tipărită la Kiev în 1669 (vezi şi I. Karataev, SlavÓnskih¢ knig¢nape_atann¥h¢ kirilovskimi bukvami. 1491–1730, Sanktpeterburg¢, 1861, p. 101, nr. 768). Sub nr. 48 în catalog figurează o carte ale cărei date de

Page 354: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

357

identificare sunt incerte: „Liturghier, tipărit în Rusia (?), 1590 (?), limba slavonă” (p. 177). Numărul filelor (244) şi dispunerea acestora în două rânduri de caiete numerotate separat (41 caiete x 4 file + 20 caiete x 4 file) dovedesc că exemplarul şcheian aparţine Slujebnicului slavon descris de I. Karataev, care îl considera tipărit la Vilnius (op. cit., p. 29, nr. 196). În afara acestor patru cărţi examinate, în arhiva şcheiană se mai păstrează exemplare din următoarele ediţii: Biblia, Ostrog, 1581 (nr. 29; două exemplare), Tâlcului evangheliei, Vilnius, 1575 (nr. 28) şi, Moscova, 1673 (nr. 58), Cuvintele lui Ioan Hrisostom despre epistolele apostolilor, Kiev, 1623 (nr. 55) şi Acatistier, Kiev, 1625 (nr. 56). În mod curios, nu înregistrăm în acest catalog Biblia slavonă tipărită în 1668 (?), a cărei prezenţă o menţiona C. Muşlea în vechiul fond de carte braşoveană (op. cit., I, p. 269). Cărţile româneşti şi slavone tipărite în ţările române şi ajunse în Şchei înainte de începutul secolului al XVIII-lea ne sunt în general cunoscute, în special din lucrarea Tipărituri româneşti, 1539-1750, existente la Braşov. Catalog, 1980, alcătuită în cadrul Bibliotecii judeţene Braşov. Totuşi în catalogul lui V. Oltean înregistrăm câteva titluri care nu se regăsesc în lucrarea semnalată: Evanghelia cu învăţătură, Braşov, 1581 (nr. 43), exemplar care a stat la baza ediţiei alcătuite de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici în 1914, Psaltirea tipărită de ieromonahul Lavrentie (nr. 33), Bucureşti, 1570-1575 (pentru a cărei identificare, vezi articolul nostru din SCL, XXI, 1970, nr. 6, p. 659-664), Apostolul, Bucureşti, 1683 (nr. 73), Evanghelia bilingvă, greco-română, Bucureşti, 1693 (nr. 80) şi Evanghelia, Snagov, 1697 (nr. 83). Să mai reţinem existenţa în această arhivă a nu mai puţin de 8 exemplare din Cazania lui Varlaam (nr. 30). Totodată, atragem atenţia că în descrierea exemplarului din ediţia braşoveană a Octoihului slavon, partea a II-a (1575) îşi face loc o mai veche opinie a autorului referitoare la sursa manuscrisă folosită de Coresi pentru ediţia respectivă: Octoihul slavon copiat de diacul Nicola în Păuliş (j. Arad), în anul 1530 (p. 143), opinie pe care am respins-o cu ani în urmă, întemeiat pe diferenţele de text dintre cele două versiuni (vezi Scriere şi cultură românească veche, p. 286-288). Dintre însemnările prezente pe filele cărţilor şi manuscriselor şcheiene, reproduse nu întotdeauna cu exactitate, semnalăm câteva pentru valoarea lor documentară. O însemnare din 1655 aminteşte despre refugierea la Braşov, din cauza răscoalei seimenilor, a lui Florescu, fiul clucerului muntean Socol, ucis de slujitorii revoltaţi (p. 55). O altă notiţă se referă la un anume Iuga, pomenit pentru donarea unui Minei slavon manuscris bisericii din Şchei, care în 1611 a fost decapitat din porunca lui Radu Mihnea (p. 174); acesta ar putea fi unul din cei opt complotişti, în frunte cu stolnicul Bărcan din Merişani, amintiţi în cronica ţării că au uneltit în anul precitat împotriva domnitorului. Dintr-o altă însemnare aflăm data la care s-a măritat fata domnitorului Mihai Racoviţă: 15 ianuarie 1744 (p. 196). Interes prezintă şi o adnotare reprodusă în mod

Page 355: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 358

defectuos (p. 202), dar cunoscută şi dintr-o reproducere mai bună (vezi Fl. Dudaş, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Cluj, 1983, p. 394-395), în care este înregistrată întâlnirea dintre principele Transilvaniei, Acaţi Barcsay (în text Barce Doţa Ianoş), şi câţiva dregători munteni: Radu paharnic, Radul agă (probabil Radu Popescu), Alexandru, feciorul banului Ghiorma (în text: Ghiorghie, greşeală a adnotatorului) şi Manta <Câmpineanu> vistierul (în reproducerea lui V. Oltean: Monte fistiarul, p. 202). Evenimentul, petrecut la 30 iulie 1660, nu figurează în cronicile interne. Vom stărui puţin asupra unei însemnări, de altfel cunoscute, consemnând prezenţa în anul 1644 în satul Şinca a lui „Ştefan tipograful” (p. 82). Personajul, care singur mărturiseşte că venea din Ţara Românească şi se îndrepta spre Bălgrad, a fost identificat de Şt. Meteş cu tipograful Ştefan din Ohrida, cunoscut prin activitatea desfăşurată la Govora şi Câmpulung în perioada 1638-1643, opinie acceptată şi de alţi specialişti (Pavel Binder, Eugen Pavel). În schimb, V. Oltean consideră, nici mai mult, nici mai puţin, că tipograful care poposise în Şinca „poate fi recunoscut în persoana viitorului mitropolit Simion Ştefan” (p. 83). Dar la acea dată Simion Ştefan era mitropolit, calitate în care însemnarea respectivă îl şi aminteşte: pri vßseÿswennomß arxÏepis*ph stefana mitropolith ardhl&skÿm „în vremea preasfinţitului arhiepiscop Ştefan, mitropolitul Ardealului”. Pentru a ne face o idee despre încrederea ce poate fi acordată reproducerii însemnărilor, menţionăm că, în aceeaşi notiţă din 1644, pasajul i ñogda goñovlÕþes* kral´ na voisk¶ „şi atunci se pregătea craiul de oaste” apare tradus „şi atunci se pregătea Bratul (?) ... la oaste (în război)” (p. 82). În sfârşit, ne vom referi şi la două criptograme notate pe filele unor manuscrise slavone. Prima se află la sfârşitul însemnării scrise de copistul unui Minei slavon din 1530. Alcătuită în cheia aritmetică, criptograma conţine în prima parte, decodată de V. Oltean, numele copistului: N ikola DÕkß. În partea a doua, rămasă nedescifrată (vezi facsimilul de la p. 94), scrisă în acelaşi fel, conţinutul tăinuit se decriptează astfel: pisa siü knig¶ „am scris cartea aceasta”. A doua criptogramă a fost notată într-un Liturghier slavon din 1558 (nr. 24). Consultând facsimilul cu reproducerea însemnării criptografiate (p. 102), am constatat că este scrisă în cheia grecească, descrifrarea ei oferindu-ne următorul enunţ: Sie pisa petrß gramatik sr´b´n´ vß grade lov<e>çY. b{ß da prosti amin´. vß lhto sedmo ñisYwno þest´ deset´ i þesto „Aceasta a scris Petru grămătic sârb în oraşul Loveci. Dumnezeu să-<l> ierte, amin. În anul şapte mii şaizeci şi şase (7066 = 1558)”. Prin urmare, însemnarea aparţine copistului, care îşi mai notează o dată numele, în clar, pe f. 25v. Să mai remarcăm faptul că un cititor necunoscut din trecut a transcris sub textul criptografiat descifrarea acestuia. Nici Elena Linţa şi nici V. Oltean, care au reprodus această notiţă, nu şi-au dat seama că ea redă, în clar, conţinutul criptogramei.

Page 356: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

359

Având în vedere numeroasele inexactităţi strecurate în descrirea pieselor, preluarea informaţiilor din acest catalog trebuie făcută cu multă prudenţă.

Alexandru Mareş

KAREN RALLS, Enciclopedia Cavalerilor Templieri. Ghid de personaje, locuri, evenimente şi simboluri ale Ordinului Templierilor, trad. de Carmen Pădurariu, Polirom, 2008, 292 p.

Enciclopediile par a fi la modă în lumea istoriografiei. Nimic rău în asta cât timp astfel de instrumente de lucru pun la dispoziţia istoricilor date care să le uşureze munca de cercetare, iar publicului larg repere sigure pentru satisfacerea unei curiozităţi intelectuale. Prezenta lucrare vine pe un teren gol în istoriografia românească, dar destul de bine reprezentat în cea occidentală2. Tocmai de aceea s-ar putea pune întrebarea utilităţii unei astfel de lucrări. Răspunsul ar ţine, mai degrabă, de fascinaţia pe care ordinul întemeiat de Hugues de Payns o exercită încă asupra pasionaţilor de istorie, fascinaţie dublată şi de presupusele mistere, enigme şi aspecte tenebroase ale unui ev perceput încă drept „întunecat”. Prezenta lucrare are, fără îndoială, merite incontestabile şi aş menţiona în primul rând anexele şi bibliografia de la final. Aceasta din urmă cuprinde aproape orice s-a scris la modul serios despre templieri. În privinţa conţinutului am o serie de rezerve în privinţa unor traduceri, a selecţiei vocilor şi cuprinsului unora dintre acestea.

Astfel sunt cel puţin bizare unele opţiuni pentru redarea în limba română a unor nume de localităţi precum Akko în loc de Acra, ciudăţenie cu atât mai mare cu cât ordinul înfiinţat de Richard Inimă de Leu în 1192 în Ţara Sfântă este menţionat sub forma „ordinul Sfântului Toma din Acra” (p.222); alte exemple la fel de puţin fericite Tyre în loc de Tyr şi Hagia Sofia în loc de Sfânta Sofia pentru cunoscutul monument arhitectonic de la Constantinopol.

Alte erori aparţin însă autoarei. Absolut savuroasă este vocea „Aragon” unde aflăm că acest regat iberic era mărginit de sudul Franţei şi de Munţii Pirinei ceea ce este adevărat (Munţii Pirinei sunt, într-adevăr în sudul Franţei), dar incomplet (un regat nu poate avea o singură margine). Lectura nu ne lămureşte dacă autoarea a dorit să se refere la regatul iberic al Aragonului sau la provincia cu acelaşi nume a ordinului templier.

Cititorul interesat să afle ceva despre Guillaume de Tyr nu va avea parte, din păcate, de prea multe informaţii în cele şase rânduri consacrate unuia dintre

2 Vezi de exemplu voluminoasa lucrare The Crusades. An Encyclopedia, editor

Alan V. Murray, Santa Barbara-Denver-Oxford, 2006.

Page 357: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 360

cei mai influenţi istorici ai Evului Mediu (p. 224). Ni se spune că e un cronicar medieval (deşi a fost, în acelaşi timp, arhiepiscop de Tyr, cancelar al regatului Ierusalimului şi preceptor al viitorului rege Baudouin al IV-lea), dar nu ni se sune nimic despre opera sa. Se adaugă ideea că este o sursă importantă despre templieri (nu ni se spune de ce) şi se introduce un element de îndoială „Totuşi el a scris de-abia în anul 1185 despre începuturile Ordinului, deci nu a fost un martor direct”, deşi exegeţii au subliniat acurateţea informaţiilor oferite de arhiepiscopul de Tyr, chiar şi pentru perioadele anterioare epocii în care şi-a redactat opera3.

Articolul referitor la Saladin este aproape hagiografic. Calităţile militare ale fondatorului dinastiei ayyubide nu pot fi negate, dar de aici şi până la calificativul „strateg genial în luptă” este o distanţă. „Strategul genial” a pierdut lupta de la Montgisard (1177) în situaţia unei superiorităţi numerice zdrobitoare şi pe cea de la Arsuf (1191) în care a avut un avantaj tactic considerabil. În plus, victoria de la Hattin (1187), care a deschis calea recuceririi Ierusalimului, s-a datorat nu atât abilităţii sultanului Egiptului cât, mai degrabă, unei strategii catastrofale urmate de regele Guy de Lusignan,. Discutabilă este şi afirmaţia că Saladin a fost „mult mai generos faţă de duşmanii învinşi decât rivali săi”. Cu siguranţă că Renaud de Chatillon, decapitat după unele cronici chiar de Saladin după bătălia de la Hattin, nu ar împărtăşi un asemenea punct de vedere. În plus, în alte situaţii, generozitatea a fost calculată. Eliberarea regelui Guy de Lusignan şi a maestrului Templului, Gerard de Ridefort, a avut darul să semene discordia în tabăra creştină, ambele personaje fiind considerate de contemporani vinovate pentru dezastrul regatului în 1187.

Nu ştiu ce rost avea includerea vocii „Constantinopol” despre care ni se spune doar că era capitala Imperiului Bizantin şi că azi e cunoscut drept Istanbul. Aceeaşi obiecţie pentru articolul Pierre Abelard inclus, mai degrabă, pentru a spune ceva în plus despre Bernard de Clairvaux. Oricum spaţiul alocat este mult prea mare.

Ar mai fi de făcut o serie de mici îndreptări. Astfel „ultima fortăreaţă creştină rămasă necucerită în Ţara Sfântă” (p. 211) nu a fost Akko (sic!), ci Chateau Pelerin; nu ştiu cine ar putea să îi confunde pe templieri cu „cavalerii lui Arthur”; vocea consacrată cavalerilor teutoni ignoră episodul aşezării acestora în regatul Ungariei deşi autoarea ar fi avut la dispoziţie destule lucrări în limbi de circulaţie referitoare la acest subiect; articolul despre acuzaţiile aduse ordinului templier ar fi trebuit să precizeze că acestea au avut în urmă o lungă istorie. Deja de la eşecul cuceririi Damascului, în timpul celei de-a doua

3 Pentru felul în care Guillaume şi-a redactat opera v. Peter W. Edbury, John

Gordon Rowe, William of Tyre Historian of the Latin East, Cambridge University Press, 1988, p. 24-52, în special p. 46-51 pentru felul în care cronicarul şi-a selectat informaţia din surse.

Page 358: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

361

cruciade, se auziseră voci critice la adresa ordinelor militare, voci care se vor amplifica continuu în secolul al XIII-lea. Filip al IV-lea cel Frumos nu a făcut decât să profite de acest curent de opinie şi să împingă acuzaţiile la extrem.

Mai adaug că Roger de Flor nu s-a căsătorit în „familia regală bizantină” pentru simplul motiv că Bizanţul era condus de împăraţi. De altfel e ciudată includerea informaţiilor referitoare la comandantul catalan sub vocea „Jolly Roger” cât timp chiar autoarea admite că nu este sigură echivalenţa Roger de Flor-Jolly Roger; nu cred că Numele Trandafirului a difuzat imaginea „călugărilor misterioşi lucrând în chilii întunecate”(p. 25). Ca să mă exprim în termenii lui Umbero Eco o astfel de lectură este o supra-interpretare; nu există nici un indiciu care să ne permită interpretarea culorilor de pe baniera ordinului, faimoasa Beauseant. Tot cuprinsul articolului este pură speculaţie. Interpretarea propusă presupune implicit existenţa în Evul Mediu a unui set unic de semnificaţii pentru fiecare culoare or, aşa cum Michel Pastoureau a arătat în numeroase rânduri, un asemenea punct de vedere este incorect; termenul din limba română pentru a desemna un călăreţ uşor înarmat este turcopul nu turcoman (p. 224).

În final mă feresc să dau un verdict. Tendinţa editurilor de a apela la lucrări de istorie universală este binevenită, dar ar fi de dorit ca pe viitor să se ceară şi părerea unui specialist (iar Iaşiul nu duce lipsă de medievişti). S-ar evita în acest chip publicarea unor lucrări nereprezentative şi ar fi evitate inerentele probleme de traducere.

Ovidiu Cristea VIOLETA BARBU, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în ţările române în secolul al XVII-lea, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2008, 770 p.

De multă vreme, istoriografia românească avea nevoie de o analiză minuţioasă şi de o sinteză generoasă a istoriei Bisericii catolice din ţările române de la mijlocul secolului al XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, fie şi pentru că, după 1989, a crescut numărul preocupărilor ştiinţifice legate de istoria comunităţilor catolice locale, atât din Moldova cât şi din Ţara Românească, sau pentru că suportul documentar, care a tot crescut din perioada interbelică până acum, a reclamat şi a permis o asemenea amplă cercetare. Cartea doamnei Violeta Barbu acoperă deplin această nevoie, constituind, totodată, o frescă a istoriei ecleziastice româneşti în ansamblu. Violeta Barbu a adunat întregul tezaur documentar privitor la istoria Bisericii catolice din ţările române, alături de care a aşezat un număr impresionant de surse privitoare la Istoria Bisericii Ortodoxe din întregul Răsărit, pe care nu le-a cercetat separat, contradictoriu sau polemic, ci integrator, pe temeiul celor mai noi metode de investigare istorică. În

Page 359: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 362

centrul acestei cercetări, Violeta Barbu a pus Contrareforma sau Reforma catolică, care constituie „motorul”, vectorul şi referinţa obligatorie pentru toate procesele istorice analizate. În aceasta constă, după părerea noastră, principala schimbare de perspectivă asupra cercetării istoriei ecleziastice şi culturale a ţărilor române, faţă de modelul propus cu câteva decenii în urmă de Alexandru Duţu şi Virgil Cândea, autori care au privilegiat modelul de interpretare dinspre Răsărit spre Apus.

Cartea de faţă este o carte mare şi la propriu şi la figurat. De acum încolo, acest titlu va reprezenta o referinţă obligatorie pentru toate cercetările de istorie a veacului al XVII-lea românesc şi nu numai. Pe întinsul celor 735 de pagini de text se găsesc o mulţime de interpretări noi şi de aspecte nebănuite ale istoriei generale a ţărilor române, care nu vor putea fi ocolite de cercetătorii celui din urmă veac al medievalităţii Răsăritului european. Astfel, multitudinea interpretărilor, bogăţia surselor şi noutatea metodelor de cercetare fac aproape imposibilă o expunere detaliată a cărţii în marginile acestei modeste prezentări. Dar suntem convinşi că multe seminţe aruncate acum de Violeta Barbu în câmpul cercetării istorice româneşti vor răsări şi vor creşte viguros în anii ce vor urma.

Primul capitol al cărţii, intitulat Precizări metodologice, înfăţişează şi dezbate principalele construcţii istoriografice privitoare la rolul avut în evoluţia societăţii româneşti de Reforma catolică, mergând de la acceptarea unei contribuţii determinante, trecând printr-un punct de vedere neutru şi ajungând până la negarea oricărui rol şi trecerea acestei teme de cercetare în rândul celor „indezirabile” de către condeiele înmuiate în cerneala ideologiei marxiste. Un moment important în „aclimatizarea” problematicii Contrareformei pe pământ românesc (într-un mod destul de criptic şi diluat) s-a consumat în anii ’80 ai secolului trecut, atunci când o pleiadă de istorici ai culturii au reliefat liniile de continuitate ale civilizaţiei occidentale în spaţiul românesc, accentuând rolul „raţionalismului ortodox umanist”, chiar al barocului, fără însă a le lega în chip deschis de Contrareformă. De asemenea, tot aici, sunt prezentaţi termenii istorici în care a fost cuprins spaţiul din istoria Bisericii catolice de după Conciliul de la Trento (1545-1563): Contrareformă şi/sau Reformă catolică, fără ca autoarea să opteze definitiv pentru unul dintre aceştia, astfel că pe întreg parcursul lucrării ne întâlnim când cu unul, când cu altul, dintre cei doi termeni. Extrem de utilă este prezentarea detaliată a metodelor şi modelelor interpretative ale Reformei catolice în istoriografia occidentală, pe care le vom găsi aplicate în celelalte capitole ale cărţii, precum şi definirea structurilor spaţiului creştin european, aşa cum s-au desenat ele după “explozia” cauzată de loviturile Reformei. Totodată, aşa cum ne-am obişnuit din alte lucrări ale autoarei, sunt repertoriate şi definite sursele investigaţiei istorice, mai ales rapoartele misionarilor şi episcopilor catolici care au trecut şi care au trăit prin/în ţările române.

Page 360: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

363

Al doilea capitol al cărţii: Instituţii concurente şi configuraţia sistemelor normative, are drept miez activitatea Sacrei Congregaţii de Propaganda Fide în Ţările Române, prin intermediul primei structuri misionare înfiinţată de Congregaţie (în 1623), numită de altminteri şi primogenita, o dată cu trimiterea pe aceste meleaguri a minoritului conventual Andrea Bogoslavič. În continuare, sunt decriptate strategiile misionare ale Propagandei Fide în Răsăritul Europei, concepute şi aplicate de Francesco Ingoli, cel dintâi şi cel mai de seamă dintre secretarii Propagandei, precum şi liniile de forţă ale dreptului misionar. Doamna Barbu limpezeşte încurcatul dosar al jurisdicţiei vicariatului latin de Constantinopol asupra misiunilor din ţările române (1626-1644), prezentând pe scurt şi activitatea prefecţilor misiunilor, rezidenţi sau nonrezidenţi la nordul Dunării; de asemenea, arată cauzele creării arhiepiscopiei de Marcianopolis, al cărei prim titular, Marco Bandini, se va ilustra prin munca depusă în Moldova, în calitate de administrator apostolic al episcopiei de Bacău, şi prin excepţionalul raport scris al situaţiei catolicilor de aici. Revigorarea vieţii catolicilor moldoveni, datorată vredniciei arhiepiscopului Marco Bandini, a determinat-o pe autoare să reia datele principale ale controversatului dosar privitor la înfiinţarea şi continuitatea episcopiei de Bacău, considerând că: „în lipsa unor dovezi mai convingătoare asupra continuităţii acestei episcopii, suntem constrânşi să acceptăm că procedura canonică de creare a episcopiei de Bacău a fost transferul de sediu, de la Argeş, unde biserica a fost distrusă, la Bacău, unde mai dăinuia mănăstirea franciscană” (p. 87-88). Episcopia s-a aflat sub jurisdicţie canonică poloneză, iar majoritatea episcopilor polonezi ai scaunului de Bacău au avut o „prestaţie mediocră, dacă nu chiar jalnică”, cu excepţia franciscanului Athanasie Rudzinski, numit la 31 iulie 1662, care a încercat să rupă această nefastă tradiţie, dar din păcate împrejurările politice din Moldova i-au stat împotrivă. În „via Domnului”, lăsată în paragină de episcopii absenteişti poloni, au lucrat cu mare sârg, mai ales în vremea domniei lui Vasile Lupu, „fiii Sfântului Francisc” şi „fiii Sfântului Ignaţiu”, iar rodul însemnat al muncii lor a fost scos la lumină de Violeta Barbu, pe baza ultimelor cercetări în domeniu. În jurul anului 1650, se pare că numărul misionarilor iezuiţi a fost mai mare decât al misionarilor franciscani, iar pentru a dovedi acest lucru autoarea foloseşte informaţia cuprinsă într-un document inedit, datat 2 noiembrie 1652 (aflat în Biblioteca rezidenţei iezuite din Cracovia), care „vorbeşte de zece iezuiţi, sprijiniţi de principe”, dintre care „unii sunt complet necunoscuţi din alte surse”. Despre unul dintre ei, Stanislav Szczytnicki, asupra căruia Violeta Barbu nu zăboveşte, se ştie că a fost profesor al lui Ştefăniţă, fiul lui Vasile Lupu, şi a purtat o vie corespondenţă cu superiorii săi din Polonia şi cu autorităţile politice poloneze; mai demult, am încercat să-i atribuim una dintre cele mai ample descrieri ale nunţii Ruxandrei, fiica lui Vasile Lupu, cu Timuş, fiul hatmanului Bogdan Hmelniţki.

O parte a acestui capitol este dedicată studierii dreptului de protectorat al puterii seculare (domnii din Moldova şi Ţara Românească) asupra populaţiei

Page 361: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 364

catolice, autoarea insistând mai ales asupra „implicaţiilor de natură juridică ale protectoratului domnesc”. Pentru a înţelege această delicată chestiune, Violeta Barbu o aşează pe „ecranul” mare al raporturilor dintre catolici şi ortodocşi din cuprinsul Turcocraţiei. În secolul al XVII-lea aceste raporturi s-au zdruncinat puternic din pricina faptului că Patriarhia de Ierusalim a obţinut controlul asupra unei importante părţi dintre Locurile Sfinte. Pentru a da tărie acestei izbânzi simbolice, domnii români s-au implicat activ în sprijinirea materială a Patriarhiei de Ierusalim şi a Locurilor Sfinte. După părerea noastră, aceasta este una dintre cauzele importante ale şirului de de mari mănăstiri din Moldova închinate Sfântului Mormânt în secolul al XVII-lea, începând cu mănăstirea Galata, dăruită în 1618 de Radu vodă Mihnea.

Capitolul al treilea (Conversio et reductio) începe cu prezentarea activităţii în Moldova a primelor două misiuni iezuite (1586 şi 1588) în vremea lui Petru vodă Şchiopul, care “a fost cel mai important şi mai intens interval de restaurare a credinţei catolice din toată istoria Contrareformei în ţările române” (p. 170). Acest domn a înţeles că în ţara sa “variae sunt lege et doctrinae” şi a avut capacitatea de a „despărţi în chestiunile religioase, ca şi în cazul deciziei abdicării, publicul de privat”. În continuare, Violeta Barbu arată importanţa covârşitoare a activităţii în Moldova a primului episcop post-tridentin, Bernardino Quirini, pe care o califică drept „o adevărată piatră de temelie pentru o nouă întocmire a Bisericii catolice în ţara Moldovei”. De asemenea, cercetând atent trecerea la catolicism a saşilor din târgurile Moldovei, autoarea a descoperit faptul că acest proces a contribuit la declinul acestor comunităţi, deoarece „credinţa catolică i-a apropiat mai mult de populaţia românească şi de Polonia, indepărtându-i însă de saşii ardeleni. Din acest punct de vedere, fără doar şi poate, Contrareforma a dat o lovitură hotărâtoare populaţiei săseşti din Moldova, grăbindu-i asimilarea sau emigrarea, cu alte cuvinte dispariţia”. În a doua parte a acestui capitol, Violeta Barbu înfăţişează „«trista şi dezolanta» istorie a unor prelaţi răsăriteni, aventurieri convertiţi la credinţa Apusului, care a făcut să curgă mulţi bani din vistieriile Romei, mai mulţi, scria Vitalien Laurent, decât ar fi slujit să se finanţeze o cruciadă” (p. 193). Apoi, sunt cercetate convertirile unor domni români la catolicism, întâmplate, cel mai adesea, din pricina conjuncturilor politice potrivnice sau traiului greu în exil. În a treia parte a acestui capitol, autoarea zăboveşte asupra coordonatei misionare a Ortodoxiei, pusă în evidenţă prin lupta cu Islamul sau cu Biserica catolică. În acest context cade şi expunerea activităţii diplomatului grec Panaiot Nikoussios, „primul dragoman creştin al Porţii”, „un fel de eminenţă cenuşie, cum avea fiecare cap încoronat din vremea monarhiilor absolutiste”. La multiplele faţete ale activităţii acestuia, poate ar mai trebui adăugat faptul că în 1659 Panaiot a fost cât pe ce să primească tronul Ţării Româneşti; acesta a fost unul dintre semnele aşezate de Andrei Pippidi printre acelea prevestitoare ale fanariotismului din ţările române.

Page 362: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

365

Al patrulea capitol al cărţii (Restaurarea teologiei: nevoia de a defini şi lămuri dogmele) are drept temelie Conciliul de la Trento (1545-1563), în care Violeta Barbu vede, pe urmele lui Jean Delumeau, „adevăratul început al modernităţii”. După ce sintetizează clar şi luminos lucrările şi deciziile acestui izvor al modernităţii, autoarea prezintă râul care curge din el, sub forma unui lanţ de sinoade din „lumea frontierei” dintre catolicism, protestantism şi ortodoxie, organizate fie de Biserica catolică, fie de Biserica ortodoxă. Un loc important în această veritabilă „cascadă” de sinoade îl ocupă cele organizate de „Biserica Ungrovlahiei” la sfârşitul secolului al XVI-lea. În prezentarea puţinelor ştiri despre sinodul din toamna anului 1591, convocat de patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului este pomenită şi mănăstirea Sfântul Nicolae „de la Pâlcov”, ctitoria banului Ghiorma; toponimul „Pâlcov” nu există în Bucureşti, fiind preluat de Petre Ş. Năsturel din traducerea greşită a unui hrisov slavon. Un loc central în acest capitol este ocupat de cercetarea „sinoadelor catolice locale disciplinare din vremea Contrareformei”, cu accentul pus pe sinodul catolic de la Cotnari din 1642; despre „concomitenţa” acestuia cu sinodul panortodox de la Iaşi, Violeta Barbu afirmă că “pare să fie o pură coincidenţă”. După acest subcapitol, urmează analiza pertinentă a „sinoadelor de unire” (aici s-a strecurat o greşeală de numerotare a subcapitolelor: ar fi trebuit „4.5”, nu „4.6”), începând cu sinodul de la Brest (1596) şi încheind cu cel de la Užgorod (1646), în continuarea cărora Violeta Barbu aruncă o nouă şi utilă privire asupra sinodului de la Kiev (1640), convocat de mitropolitul Petru Movilă, şi asupra sinodului (soborului) de la Iaşi (1642), convocat de Vasile Lupu, în calitatea lui de „epistemonarh”. La fel de utile sunt şi consideraţiile privitoare la „soborul a două ţări” (autoarea nu insistă asupra datei când s-a ţinut, dar cercetările din ultima vreme înclină spre datarea acestuia, la începutul anului 1645, în prejama nunţii dintre Maria, fiica lui Vasile Lupu, şi magnatul lituanian Janusz Radziwiłł), la sinodul lui Mihnea al III-lea (Târgovişte, 1659) şi la sinodul anticatolic organizat la Bucureşti în 1705, sub oblăduirea patriarhului Dosithei al Ierusalimului. Având în vedere prezentarea acestui din urmă sinod, ne întrebăm dacă la sfârşitul subcapitolului precedent nu ar fi fost potrivită şi discutarea atitudinii ierarhilor ortodocşi şi a domnilor români faţă de sinoadele de unire din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Capitolul V (Dialog şi dispută teologică) a fost redactat de Violeta Barbu prin prisma următoarei profesiuni de credinţă: “istoricul nu trebuie să fie nici victima conflictelor politice şi a traumatismelor istorice pe care acestea le-au provocat, nici prizonierul unui prezent irenic sau al unui model transmis în secole de educaţie. Istoricul ar trebui să se sustragă de asemenea tendinţei ideologice de a distribui blamuri şi premii de toleranţă sau intoleranţă unor religii şi confesiuni, şi oamenilor care le întrupează, le manipulează şi le orientează într-un sens sau altul” (p. 292). Dintre multele personaje zugrăvite în acest capitol, din „tabăra” ortodoxă se detaşează figura patriarhului Dosithei al

Page 363: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 366

Ierusalimului, despre care ar merita să se scrie, pornind chiar de la informaţiile noi adunate şi interpretate în această carte, un nou studiu, privitor mai ales la activitatea sa în ţările române. Subcapitolul dedicat controverselor teologice este foarte interesant, foarte informat şi foarte bine scris, arătând câtă trudă a depus autoarea la strângerea unui material vast şi cu câtă erudiţie şi migală l-a interpretat. Este, după părerea noastră, prima abordare sintetică în istoriografia română a acestor dificile şi disputate probleme teologice întreprinsă de un istoric de profesie. Nu vom zăbovi asupra acestor laborioase demonstraţii care transpun pe întinsul a câtorva zeci de pagini controversele lumii creştine europene din secolul al XVII-lea, dezbătute de lumea ştiinţifică de atunci şi până acum.

În capitolul VI (Viaţa sacramentală), autoarea cercetează tradiţia şi înnoirile sacramentelor (taine sau mistere pentru ortodocşi), aşa cum se înfăţişează ele în rândurile misionarilor şi populaţiei catolice din Moldova, dar şi în rândul populaţiei majoritare ortodoxe. De această dată, personajul principal este Petru Movilă mitropolitul Kievului. Acelaşi loc este păstrat de mitropolitul Petru Movilă şi în capitolul VII (Un secol al reformei liturgice: de la Conciliul tridentin la sfârşitul secolului al XVII-lea). Violeta Barbu aduce în prim plan o mulţime de aspecte noi privitoare la activitatea reformatoare a mitropolitului Movilă, considerând că această „operă reformatoare” se sprijinea „pe trei fundamente: o profundă adeziune la ortodoxie, fidelitatea faţă de Coroană şi conştiinţa superiorităţii intelectuale a Occidentului” (p. 449); de asemenea, urmăreşte iradierea modelului movilean în Moldova şi în Ţara Românească, pornind de la studiile lui P. P. Panaitescu. Capitolele VIII (Devoţiuni, practici religioase populare şi disciplinare socială: interferenţe interconfesionale în ţările române în epoca Contrareformei) şi IX (Devoţiunea elitelor în epoca Contrareformei: de la devotio moderna la regulata devotione) transpun în practică metodele de cercetare istorică ale epocii Contrareformei, brevetate în Apusul Europei, pe care autoarea le-a anunţat încă la începutul cărţii. Astfel, în capitolul VIII, sunt cercetate: locurile şi obiectele sacre, postul printre catolici şi ortodocşi, devoţiunea către Sfânta Cruce, sărbătorile şi procesiunile (în paginile dedicate „procesiunilor baroce pe meleaguri moldoveneşti”, autoarea nu transformă întreaga societate moldovenească, dominată de ortodoxie, într-o societate barocă, aşa cum continuă să o facă unii presupuşi istorici, mânaţi de o năvalnică febră protocronistă), pelerinajul catolic şi cel ortodox, miracolele catolice, cultul marianic în ţările române şi icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, practicile legate de cultul morţilor. Ca exemplu pentru pelerinajul catolic, Violeta Barbu povesteşte drumul anual al catolicilor moldoveni la statuia madonei de la mănăstirea franciscană din Ciuc, iar pentru pelerinajul ortodox sunt înfăţişate pelerinajele la Sfântul Munte Athos şi la Locurile Sfinte. În capitolul IX, autoarea cercetează îndeaproape traducerea lucrării Imitatio Christi a lui Tomaso a Kempis, datorată lui Udrişte Năsturel, precum şi tipărirea unei culegeri de rugăciuni cunoscută sub numele de Abgar;

Page 364: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

367

totodată, remarcăm interesantele comentarii pe marginea cărţii de Învăţături preste toate zilele alese pre scurt din multe cărţi dumnezăieşti (Câmpulung, 1642). O parte importantă a acestui capitol a fost consacrată reliefării rolului de protectori ai catolicilor moldoveni jucat de doctorul Bartolomeo Feratti şi de soţia acestuia, contesa Agnes Kálnoki-Ferrati, alături de evidenţierea rolului elitelor locale catolice, din vechile târguri, Baia şi Cotnari, în viaţa comunităţilor din Moldova.

Capitolul X (Contrareforma şi cultul sfinţilor în ţările române) reînnoieşte multe dintre aspectele acestei teme de cercetare, investigată din ce în ce mai des în ultima vreme. Astfel, din sumedenia de informaţii şi interpretări cuprinse în aceste pagini, privirea cititorului se poate opri cu mare folos pe îndreptările unor laturi ascunse sau necunoscute din viaţa şi posteritatea Sfinţilor Ioan cel Nou de la Suceava şi Ioan Valahul, a Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi a Sfântului Nicodim de la Tismana, a Sfintelor Paraschiva şi Filofteia şi a Fericitului Ieremia Valahul. În capitolul XI (Către o nouă evanghelizare), Violeta Barbu urmăreşte atent, pe temeiul ultimelor studii şi izvoare publicate, starea şi evoluţia comunităţilor catolice din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea, reuşind să desprindă mai multe concluzii, dintre care amintim doar una: „în Moldova, consolidarea catolicismului rural a coincis cu Contrareforma” (p. 656). De asemenea, autoarea a descoperit fapte istorice interesante în urma comparaţiei cu formarea şi funcţionarea parohiilor ortodoxe. Cea mai mare parte a acestui capitol cuprinde o serie de probleme foarte importante pentru înţelegerea situaţiei generale a Bisericii catolice din ţările române: cura animarum (statutul preoţilor, clerul misionar, clerul secular şi clerul autohton), administrarea parohiilor, misionarii („eroi şi impostori”), încadrarea pastorală (educaţia şi instrucţia catehetică), catehismele catolice, locul şi atribuţiile laicilor în biserică etc.

În Încheierea volumului, Violeta Barbu a strâns o sumă de concluzii importante pentru istoria Bisericii catolice din ţările române şi pentru istoria generală a acestor state; spre exemplificare, cităm, iarăşi, doar una dintre acestea: „Cel mai răsunător insucces pe care îl putem plasa la activul misionarilor iezuiţi este proiectul educaţional. Faptul că acesta nu a izbutit decât în forme rudimentare sau cu viaţă efemeră, şi nu în formulele viabile ale colegiilor care au fost fondate în ţările vecine, este mai mult decât o ocazie ratată de a crea elitele de care societatea românească avea atâta nevoie pentru modernizare” (p. 732). Volumul se încheie cu o Listă a izvoarelor inedite şi edite şi cu Indicele de nume şi locuri. Pentru a spicui din luxurianta bibliografie generală şi specială a problemei, cercetătorul interesat trebuie să apeleze la excelentul aparat critic al volumului.

Ajunşi la capătul acestei mai mult decât succinte prezentări, trebuie să spunem că acest volum, în ciuda mărimii sale, se citeşte cu uşurinţă şi cu mare folos, pentru că Violeta Barbu deţine darul rar al scriiturii frumoase, ştiind să

Page 365: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 368

ţină dreaptă cumpăna între cuvintele noi şi cuvintele vechi ale limbii române, alcătuind deseori expresii frumoase, prin apelul la comparaţii şi metafore, uneori prin folosirea cu har a cuvintelor din Evanghelii. Totodată, remarcăm arhitectura luminoasă a volumului, ale cărui „cărămizi”, capitolele si subcapitolele, au fost intitulate mai mult decât potrivit, provocând curiozitatea cititorului şi deschizându-i portiţa spre o bună înţelegere a textului.

În concluzie, adeverim că această carte (ce topeşte material documentar şi propune noi interpretări, cât pentru mai multe volume), scrisă de doamna Violeta Barbu, reprezintă o realizare remarcabilă a istoriografiei româneşti din ultima perioadă, care se va impune drept una dintre cărţile de căpătâi, din mulţimea cărţilor privitoare la istoria Vechiului Regim în spaţiul românesc.

Petronel Zahariuc

DAN-ALEXANDRU POPESCU, Putere politică şi autoritate religioasă în Europa medievală. Reprezentări ale monarhului creştin în Evul Mediu românesc şi în regatul Franţei: studiu comparativ, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2008, 289 p. + 16 il. Cuvânt înainte de Bernard Merdrignac şi Stelian Brezeanu. Rezumate în franceză şi engleză. Această carte este un act de barbarie. Cum altfel poate fi numită masacrarea unui subiect atât de frumos, precum monarhia medievală? Domnul Dan-Alexandru Popescu, plecând de la o lectură naivă a surselor şi pe baza unei aiuritoare selecţii bibliografice, îşi propune să analizeze comparativ monarhia medievală în regatul Franţei şi în Evul Mediu românesc. Iureşul domnului Dan-Alexandru Popescu începe cu Francia lui Clovis pentru a se sfârşi cu Moldova lui Dimitrie Cantemir, într-o succesiune halucinantă, în care apar Carol cel Mare, primii Basarabi, Neagoe Basarab, Bossuet şi cronicarii moldoveni, şir întrerupt pe alocuri de digresiuni privind monarhia în Antichitatea egipteană sau în cea romană. La sfârşitul celor aproape 300 de pagini, cititorul lasă cartea deoparte având impresia că toate aceste momente istorice singulare, cărora istoricii le-au dedicat, fiecăruia dintre ele, biblioteci întregi, nu sunt decât diverse ipostaze ale aceluiaşi fenomen. Metoda reductivă a lui Dan-Alexandru Popescu transformă un ţinut istoriografic, odinioară îmbelşugat, într-un deşert arid, lăsând impresia unei devastări barbare. Ceea ce ne-am obişnuit să etichetăm, cu prea mare uşurinţă în lumea de astăzi, drept distrugere barbară, reprezintă însă, după cum recent a arătat Alessandro Baricco, o mutaţie, o profundă restructurare4. Putere politică şi autoritate religioasă este un bun exemplu al acestui tip de mutaţie: omul nou pătrunde într-un teritoriu bogat, în

4 Alessandro Baricco, Barbarii. Eseu despre mutaţie, Bucureşti, 2009.

Page 366: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

369

cazul de faţă istoriografic, şi, folosindu-se de materialul pe care-l găseşte acolo, reconstruieşte un nou habitat croit pe măsura nevoilor sale, dar care vechilor locuitori li se pare straniu, şi prin urmare îl denumesc barbar. Scopul acestei recenzii este de a trece dincolo de această etichetă pentru a investiga principiile ce stau la baza acestui tip de reconstrucţie dar, mai ales, pentru a înţelege scopul ei. O astfel de abordare este cu atât mai necesară cu cât cartea domnului Dan-Alexandru Popescu nu este singulară, iar apariţiile editoriale de acest tip se înmulţesc cu fiecare an. Punctul de la care aş vrea să încep analiza mea poate părea nesemnificativ: limbajul. Acesta ne va oferi însă primele indicii pentru a înţelege viziunea autorului. Dan-Alexandru Popescu scrie despre monarhia medievală folosind o limbă de lemn birocratică: Neagoe Basarab, atunci când redactează sfaturile către fiul său, e un monarh „în exerciţiul funcţiunii” (p. 105); monarhul medieval e „subalternul lui Dumnezeu” (p. 114); încoronarea lui Carol cel Mare „marchează angajarea voinţei divine în istoria renaşterii ideii imperiale,” (p. 60), Miron Costin îşi exprimă ostilitatea faţă de domnii imorali „în acord cu norme de conduită morală şi socială, universal-valabile pe linia tradiţiei creştine,” (p. 155), „aristocraţia determină principiile de funcţionare ale monarhiei, antrenând evoluţia instituţiei domnitoare între anumiţi parametri” (p. 200) şi exemplele pot continua. Nu am să discut aici despre inadecvarea acestui limbaj şi despre imposibilitatea de a-l folosi în analiza teologiei politice medievale pentru că, în cazul domnului Dan-Alexandru Popescu, nu a fost vorba de o opţiune. Domnia sa nu poate scrie altfel. Ceea ce mi se pare fascinant, şi acesta este un aspect asupra căruia aş vrea să mă opresc, este conflictul ce răzbate printre rândurile cărţii între acest limbaj tehnic, plat, şi dorinţa autorului de a-l impresiona pe cititor. Metoda prin care Dan-Alexandru Popescu încearcă să-şi depăşească limitele propriului limbaj este de a folosi, într-o manieră şcolărească, adjectivele sau adverbele pentru a sublinia importanţa ideilor sau operelor pe care le discută. Sfântul Augustin e autorul unui „valoros tratat”, (p. 123) Toma din Aquino al unui „celebru tratat” (p. 127), cronicile lui Ureche şi Miron Costin „au o valoare documentar-istorică indiscutabilă” (p.138), iar Dimitrie Cantemir „e o sursă de excepţie” (p. 141). Neagoe Basarab „zăboveşte îndelung” asupra unor motive „de adâncă meditaţie filozofică,” „cugetând profund,” iar sfaturile sale „se încadrează în respectul profund al tradiţiei ortodoxe” (p. 115). Sau, pentru a da încă un exemplu, lupta dintre papalitate şi imperiu este „o faimoasă rivalitate,” „prilej de dispute interminabile,” între „doi pretendenţi de cinste la autoritatea supremă” (p. 43). În spatele acestui reflex se poate întrezări iluzia autorului, care confundă interpretarea cu adjectivele decorative sperând ca prin înzorzonarea suprafeţei să dea iluzia profunzimii. Efectul este, bineînţeles, contrar, stilul bombastic scoţând şi mai mult în relief lipsa de substanţă. Două mi se par a fi capodoperele acestui stil: „Învierea excepţională a lui Iisus Hristos fundamentează întreaga continuitate simbolică a instituţiei regalităţii medievale”

Page 367: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 370

(p. 41) şi „Sfaturile de învăţătură ale voievodului român excelează în a-i atribui lui Dumnezeu întreaga construcţie a lumii” (p. 113).

Limbajul folosit de Dan-Alexandru Popescu, departe de a fi un aspect secundar, ne introduce în chiar miezul problemei. Baricco arată că „adevăratul coşmar al barbarului e să rămână împotmolit în punctele prin care tranzitează, ori încetinit de tentaţia unei analize, ori de-a dreptul oprit de o inopinată deviaţie spre profunzime.” Pe tot parcursul cărţii Putere politică şi autoritate religioasă, Dan-Alexandru Popescu reuşeşte, fără efort, să evite o asemenea capcană. Procedeele pe care le foloseşte sunt multiple, mergând de la ignorarea, conştientă sau nu, a controverselor, până la rezolvarea lor, cu magnanimă bunăvoinţă, într-o notă de subsol. Să luăm de pildă un exemplu simplu: interpretarea lui Marcu 12, 17 („Daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”). Dan-Alexandru Popescu tranşează fără dubii orice posibilă controversă: „avem de-a face cu o subordonare evidentă a materialului faţă de imaterial” (p. 38). Lucrurile fiind atât de clare e de neînţeles cum acest verset evanghelic a stârnit atâtea controverse în gândirea politică medievală. Dan-Alexandru Popescu ar fi putut afla acest lucru chiar dintr-o lucrare pe care o citează, The King’s Two Bodies, în care Ernst Kantorowicz analizează interpretarea dată acestui verset în contextul disputei dintre papalitate şi Imperiu. Am să mai enumăr doar câteva dintre numeroasele probleme istoriografice pe care Dan-Alexandru Popescu le expediază sumar: variantele de intitulatio a lui Carol cel Mare sunt reduse la un singur titlu pe care împăratul „îl poartă cu măreţie deosebită” şi care reflectă „plenitudinea puterii lui” (p. 59); teoria descălecatului muntean este „infirmată de cercetările istoricilor” (p. 72) – cu o trimitere la studiul lui Gheorghe I. Brătianu (?!); structura socială a Ţării Româneşti în vremea primilor Basarabi e o „dispunere piramidală bine definită,” a cărei existenţă e indicată de „numeroase acte,” (p. 92); Învăţăturile lui Neagoe sunt „opera unui singur om, domnul muntean,” pentru că lucrarea prezintă „o gândire unitară şi o structură de text bine închegată” (p. 104); relaţia Ţărilor Române cu Imperiul Otoman este una de „vasalizare politică şi economică” ce duce la „corupţia practicilor şi mentalităţilor” (p. 143). Dorinţa autorului de a rămâne la suprafaţa problemelor istorice pe care le înşiruie în viteză reiese şi din preferinţele sale bibliografice. Chiar dacă citează şi istorici precum Robert Folz, Ernst Kantorowicz şi Nicolae Iorga, Dan-Alexandru Popescu înclină, dacă luăm drept criteriu frecvenţa citării, către C.C. Giurescu şi Manole Neagoe. Lăsând de-o parte impietatea de a-i cita, deopotrivă, pe Kantorowicz şi Manole Neagoe ca autorităţi istoriografice, din această selecţie bibliografică reiese preferinţa autorului pentru o istoriografie didactică, în care expunerea se substituie interpretării. S-ar putea obiecta că, într-o încercare de sinteză, istoricul e silit să renunţe la nuanţe, accentuând tuşele groase. În Putere politică şi autoritate religioasă autorul trece însă cu nepăsare peste atâtea nuanţe încât din subiect nu

Page 368: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

371

mai rămâne nimic, decât cel mult titlul acestuia şi concluzia că, într-adevăr, a existat o monarhie creştină, deopotrivă în Ţările Române şi în Franţa medievală.

Inapetenţa pentru nuanţe şi profunzimi a domnului Dan-Alexandru Popescu reiese şi din maniera domniei sale de a interpreta sursele primare. Încă o dată, limbajul folosit dezvăluie cel mai bine metoda autorului. Domnia sa nu interpretează sursele, ci le citează sau parafrazează, fiind convins că simpla lectură a acestora este suficientă, orice hermeneutică a textului fiind inutilă. Pentru a da doar un exemplu, în subcapitolul 2.1. Aspecte ale societăţii româneşti medievale. Câteva reflecţii asupra domniei, din studiul cronicilor (p. 137-148), verbele alese pentru a introduce parafraze din surse subliniază comunicarea directă dintre cronicarii din secolele XVII-XVIII şi autor: „afirmă,” „recunosc,” „vorbesc,” „amintesc,” „ne spun,” „descriu,” „fac referiri,” etc. Cronicarii vorbesc direct istoricului de astăzi, care nu întâmpină nici o dificultatea în a-i înţelege.

A spune despre Putere politică şi autoritate religioasă că este o carte care nu contribuie cu nimic la cunoaşterea istorică a temei cercetate ar fi o greşeală. Nu pentru că nu ar fi adevărat, ci pentru că am judeca-o prin prisma unui scop pe care nu şi-l propune. Cartea domnului Dan-Alexandru Popescu nu este un act de cunoaştere, ci reprezintă un exerciţiu de comunicare. Să ne oprim o clipă asupra formulelor prin care domnul Dan-Alexandru Popescu îşi defineşte propria muncă: „cercetarea de faţă nu îşi poate propune să epuizeze tematica în chestiune. Dorinţa oricât de mare şi voinţa oricât de puternică ale unui singur om nici nu ar fi suficiente pentru o astfel de întreprindere temerară. Păstrăm, însă, speranţa că vor exista continuatori” (p. 27) sau „am deschis o perspectivă istoriografică şi epistemologică asupra operei cărturarilor moldoveni” (p. 137). Prima reacţie ar fi de a eticheta aceste formule drept exemple de vanitate. Cred însă că este vorba mai degrabă de un exerciţiu de PR, de altfel destul de inabil. Dan-Alexandru Popescu proclamă importanţa propriei interpretări, visându-se întemeietorul unei şcoli istoriografice, în speranţa că îi va convinge pe cititori de importanţa cărţii sale. Singurul scop al acestei lucrări este de a arăta că Dan-Alexandru Popescu poate scrie cărţi şi că le poate publica. Prin urmare, sensul cărţii este dat de tocmai de acest mesaj, iar pentru a-l înţelege, cititorul nu are nevoie să parcurgă cele 300 de pagini, ci se poate opri la prima copertă, ceea ce îl sfătuiesc să şi facă.

Citită pentru conţinutul său, sau înţeleasă în cadrul mai larg al istoriografiei monarhiei medievale, Putere politică şi autoritate religioasă este o bizarerie. Privită însă ca o piesă în CV-ul tânărului lector sibian pe baza căruia se construieşte cariera academică a acestuia, cartea capătă însă sens. Iar pentru barbari, după cum a arătat Baricco, valoarea unei cărţi nu este dată de conţinutul său, ci de secvenţa în care se înscrie şi al cărei sens, acesta este aspectul cel mai important, se află în afara cărţilor. Din această, ultimă, perspectivă, putem avea o imagine de ansamblu asupra invaziei barbare, în care cartea domnului Dan-

Page 369: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 372

Alexandru Popescu nu este decât un episod minor. Privind încă odată numele editurii care a acceptat să publice Putere politică şi autoritate religioasă, şi recitind cuvintele elogioase cu care doi profesori universitari respectabili recomandă această carte, înţelegem că barbarii nu se mai află în faţa zidurilor cetăţii, ci au pătruns demult înăuntru. Fără luptă, fără a întâmpina rezistenţă, ci fiind primiţi cu braţele deschise.

Marian Coman

DANIEL BALOUP et PHILIPPE JOSSERAND (eds.), Regards croisés sur la guerre sainte. Guerre, religion et idéologie dans l’espace méditerranéen latin (XIe-XIIIe siècles), CNRS-Université de Toulouse Le Mirail, Méridiennes, 2006, 432 p.

Merită semnalat, înainte de orice, jocul de cuvinte ales pentru titlul volumului editat de Daniel Baloup şi Philippe Josserand, joc de cuvinte care explică ideea ce a stat la originea acestei lucrări. Coordonatorii nu au căutat să identifice, cu orice preţ, elementele care au dat coerenţă cruciadei în epoci şi spaţii diferite ci, dimpotrivă, prin selecţia făcută, au pus accent pe elementele de ruptură, de discontinuitate şi pe numeroasele adaptări ale ideii de cruciadă. Cele 17 studii analizează cruciada în epoci diferite şi în spaţii diferite ceea ce înseamnă analiza detaliată a tot atâtea contexte ideologice, politice şi sociale. Tabloul rezultat este unul extrem de complex care sugerează, dacă mai era nevoie, cât de greu este să încerci să defineşti un fenomen a cărui vitalitate a fost ieşită din comun. Volumul de faţă adoptă aparent punctul de vedere „clasic” acoperind intervalul cronologic din secolul al XI-lea până în veacul al XIII-lea. Am spus aparent deoarece lucrarea face parte dintr-un proiect de cercetare care cuprinde şi „cruciada târzie” cercetările consacrate acestei perioade urmând a fi publicate în anii următori.

Volumul este deschis de un studiu consacrat războiului sfânt în Imperiul Bizantin, subiect care, în trecut, a atras atenţia unor bizantinologi de forţă precum Vitalien Laurent sau Helene Ahrweiler. Jean-Claude Cheynet insistă asupra faptului că bizantinii nu au dezvoltat o teorie a războiului sfânt ş nici măcar nu au privit războiul ca un mijloc de a impune religia creştină necredincioşilor. Bizantinologul francez atrage totuşi atenţia asupra faptului că populaţia Asiei Mici a fost în măsură să cunoască natura jihad-ului şi să înţeleagă profitul pe care musulmanii l-au tras de pe urma dezvoltării acestei teorii; drept urmare, zona micrasiatică a părut dispusă să formuleze un răspuns similar, dar acest răspuns nu a întrunit acceptul întregii societăţi bizantine.

Cristophe Picard analizează conceptul de jihad şi subliniază câteva diferenţe semnificative care au existat între Occidentul şi Orientul musulman în

Page 370: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

373

secolele VIII-XII. Este interesant de observat că, în timp ce în Ţara Sfântă instalarea creştinilor a provocat o revitalizare a jihadului, în Peninsula Iberică sau Sicilia „les habitants n’ont pas suivi les nouvelles forces vives de l’Islam, venues de Maghreb et épaulées par les juristes malikites d’al-Andalus”(p. 63). Autorul evidenţiază totuşi riscul unor concluzii ferme; este greu de evaluat impactul jihadului atâta timp cât nu ştim în ce măsură vocile care chemau la războiul sfânt erau auzite şi nici cine erau receptorii.

Thomas Deswarte trasează originile războiului sfânt în Occident, subiect care a cunoscut numeroase reluări şi nuanţări după publicarea lucrări de referinţă a lui Carl Erdmann. Analiza încearcă să răspundă la mai multe întrebări. A fost apelul lui Urban al II-lea perceput ca o chemare la război sfânt? Textul lui Foucher de Chartres pare să răspundă mai degrabă negativ, în timp ce Gesta Francorum sugerează răspunsul contrar.

O altă problemă vizează măsura în care cronicarii primei cruciade au asigurat succesul ideii de război sfânt în Occident. Răspunsul sugerat de Thomas Deswarte pare mai degrabă pozitiv, un rol important avându-l cistercienii şi Ordinul templierilor. În sfârşit, autorul subliniază diferenţa între concepţia de război sfânt aşa cum este formulată de autorii medievali (exemplul cel mai bun constituindu-l Guibert de Nogent) şi istoriografia modernă. Alexander P. Bronisch, porneşte studiul de caz referitor la Peninsula Iberică de la două definiţii contrare ale războiului sfânt propuse de James A. Brundage, respectiv Peter Partner. Analizând surse cuprinse între secolele VII-XI autorul constată dificultatea de a găsi un termen generic pentru războiul dus de regatele iberice împotriva musulmanilor. Un set de idei care îşi au originea în ideologia regală vizigotă au fost preluate şi ajustate în diferitele regate iberice. Pentru a da un singur exemplu, atunci când regele Navarrei, Garcia al III-lea a cucerit Calahorra, a utilizat un tip de discurs în care se regăsesc idei ce stau la baza mitului fondator al regatului Asturiilor. Cazul Peninsulei Iberice este, de altfel, foarte bine reprezentat în volum. Martin Alvra Cabrer analizează trei studii de caz de la graniţa franco-aragoneză, în timp ce Daniel Baloup şi Philippe Josserand studiază felul în care cruciada în Ţara Sfântă s-a reflectat în sursele iberice din secolele XI-XIII. Potrivit autorilor a existat o certă atracţie a autorilor castilieni şi leonezi pentru Orient, dar discursul istoriografic asupra acestui spaţiu nu a evoluat într-o manieră continuă şi liniară. Mutaţia cea mai semnificativă s-a produs în secolul al XIII-lea când autorii iberici au încercat să transpună asupra Reconquistei beneficiile simbolice ale cruciadei.

Analiza felului în care au fost gândite războiul sfânt şi Ţara Sfântă de către regele Jaime I al Aragonului face obiectul studiului lui Damian J. Smith. Alegerea nu este întâmplătoare războiul sfânt fiind o componentă esenţială în viaţa şi în domnia suveranului aragonez. În Llibre dels Fets del rei en Jaume, operă elaborată chiar de rege, cuvântul Reconquista nu apare, termenul fiind creat abia în secolul al XIX-lea. În ciuda acestei absenţe componenta religioasă

Page 371: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 374

este omniprezentă; atunci când în 1228 a conceput proiectul cuceririi Mallorcăi regele a pretins că întreprinde această acţiune „încredinţându-ne în Dumnezeu şi în căutarea celor care nu cred în el”. În opinia monarhului două erau obiectivele acestei acţiuni: convertirea sau distrugerea necredincioşilor, respectiv cucerirea teritoriului şi alipirea acestuia la teritoriile creştinătăţii. Un alt cuvânt de negăsit în opera lui Jaime I este cel de cruciadă. Mai mult decât atât, lucrarea sa nu face nici cea mai vagă aluzie la ajutorul primit din partea papalităţii. Nici termenul de război sfânt nu este prezent, dar această absenţă este mai puţin surprinzătoare întrucât expresia nu apare în sursele iberice înainte de secolul al XV-lea. În schimb este omniprezentă ideea că acţiunile militare ale regelui au fost inspirate de divinitate. Dumnezeu a fost cel care i-a dăruit un regat în inima mării (Mallorca) şi tot Dumnezeu a fost cel care l-a îndemnat să cucerească Valencia. Totodată este prezentă ideea că războinicii căzuţi în luptă vor ajunge în paradis, idee indisolubil legată de războiul sfânt. Ţara Sfântă apare atât în opera regelui (în general în forma Oltramar sau Oltrameri) cât şi în proiectele sale politice. În ciuda speranţelor papalităţii de conjugare a forţelor lui Jaime I cu cele ale lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt colaborarea franco-aragoneză a fost irealizabilă din cauza ostilităţii provocate de cruciada împotriva albigenzilor şi de relaţiile tensionate între Carol de Anjou (fratele regelui Franţei) şi infantele Pedro de Aragon. Totuşi, regele aragonez a luat în calcul ideea unei expediţii în Orient fapt ilustrat şi de dorinţa exprimată la al II-lea conciliu de la Lyon când Jaime a propus conducerea unei astfel de acţiuni. Eşecul declanşării acesteia s-ar fi datorat, potrivit monarhului, lipsei de sprijin din partea ordinelor militare, dar şi unor semne divine. În privinţa acestui din urmă aspect este interesant exemplul citat de Damian J. Smith în finalul articolului său, exemplu sugestiv pentru felul în care acelaşi „semn divin” poate fi diferit interpretat de acelaşi personaj în funcţie de un anumit context. În 1229 o furtună a pus în pericol navele care se îndreptau spre Mallorca, dar regele a refuzat să dea curs cererii supuşilor săi de a face cale întoarsă, afirmând că Dumnezeu va şti să îndrume o expediţie purtată în numele său. Patruzeci de ani mai târziu, o furtună asemănătoare a izbucnit pe când regele se pregătea din nou să traverseze marea în drum spre Ţara Sfântă. De data aceasta a acceptat să renunţe la expediţie considerând că este vorba un semn nefast.

Practicile războiului în Mediterana sunt studiate de studiul lui Francisco Garcia Fitz care urmăreşte în paralel evenimentele militare petrecute în Ţara Sfântă şi Peninsula Iberică. Dezastrul de la Hattin (1187) a avut un corespondent în înfrângerea Castiliei la Alarcos (18 iulie 1195). Ca şi în Orient a existat teama că eşecul militar va fi urmat de prăbuşirea întregului regat, dar în ciuda acestei temeri, regatul Castiliei nu a rămas incapabil de ripostă, iar din 1210 a reluat chiar iniţiativa împotriva musulmanilor.

Prezenţa militară creştină în al-Andalus face obiectul contribuţiei lui Patrick Henriet. Autorul arată că tipul de analiză specific comunităţilor de

Page 372: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

375

frontieră de azi nu are corespondent în Peninsula Iberică medievală. Angajarea în serviciul militar al unui suveran musulman nu a pus sub semnul întrebării apartenenţa la comunitatea creştină. Cazurile de convertire au fost posibile, în viziunea autorului, graţie intrării într-un alt sistem de relaţii şi a căpătării unei alte identităţi. Alain Demurger îşi începe ancheta asupra terminologiei utilizate de documentele pontificale între sec. XI-XIII întrebându-se dacă termenii război sfânt, război sacru, război drept şi cruciadă desemnează aceleaşi realităţi. Pentru bine-cunoscutul istoric al ordinelor militare documentele emise de cancelaria pontificală au folosit termeni precişi; cei utilizaţi pentru o expediţie în sprijinul Ţării Sfinte nu se regăsesc în cazul unor acţiuni militare în alte direcţii. Pot exista însă situaţii, şi cruciada a doua a fost un asemenea caz, în care caracterul simultan al unor expediţii a dat naştere unor „contaminări”. Concluzia lui A. Demurger este că terminologia constituie o chestiune mult prea serioasă pentru a fi tratată superficial şi consideră că, prin neglijarea Ierusalimului, adepţii teoriei „pluraliste” a cruciadei nu au făcut altceva decât să definească războiul sfânt. În acest punct concluzia sa se întâlneşte cu cea formulată în studiul lui Jean Flori despre formarea concepţiilor de război sfânt şi cruciadă în secolele XI-XII. Deşi nu subscriu părerii sale care stabileşte o linie de demarcaţie fermă între cruciadă şi război sfânt trebuie remarcat caracterul exemplar al acestui studiu ca manieră de punere a problemei. Printr-o analiză fină a surselor Jean Flori restabileşte genealogia ideii de cruciadă şi de război sfânt. De la faza A de condamnare a violenţei armate şi a războiului (textele de referinţă aparţin lui Origenes, Tertullian, Hippolyte de Roma), s-a trecut la faza acceptării războiului în scop de apărare, apoi la faza C de justificare doctrinală (Sf. Augustin, Isidor din Sevilla), în continuare la valorizarea ideologică a unor războaie şi a unor războinici, a urmat sacralizarea „descendentă” în care anumite războaie sunt „aprobate” şi sprijinite de divinitate şi de sfinţii militari, apoi sacralizarea „ascendentă” care poate fi definită fără rezerve ca un război sfânt, s-a trecut apoi la faza G în care s-a produs fuziunea dintre ideea de război sfânt şi pelerinajul la locurile sfinte şi, în sfârşit, la ultima fază care ar fi cea de instrumentalizare a cruciadei de către papalitate prin extinderea termenului şi privilegiilor care decurgeau din el la alte spaţii geografice decât Ţara Sfântă. Pentru Jean Flori ar fi o eroare metodologică de a defini cruciada într-o manieră retroactivă, pornind de la trăsături ce s-au constituit în urma amintitei instrumentalizări. Personal nu înţeleg argumentul; sunt de acord că papalitatea a folosit cruciada în scopuri proprii şi că, la prima vedere, este greu de pus semnul egalităţii între cucerirea Ierusalimului, pe de o parte, şi războiul împotriva albigenzilor, lupta lui Innocenţiu al III-lea împotriva lui Markward de Anweiler sau de cucerirea Constantinopolului, pe de altă parte. Cât timp însă majoritatea contemporanilor au acceptat această instrumentalizare şi cât timp participanţilor la expediţie li s-au acordat privilegii similare expediţiilor în Ţara Sfântă, nu văd care ar fi eroarea metodologică şi, cu atât mai puţin, definirea retroactivă. Dacă

Page 373: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 376

pentru Bernard de Clairvaux cruciaţii care i-au însoţit pe Conrad al III-lea şi pe Ludovic al VII-lea nu au diferit „calitativ” de cei plecaţi în ţinuturile Baltice, de cei care au cucerit Lisabona şi de cei care au asediat Almeria şi Tortosa nu văd de ce lucrurile ar trebui să stea altfel pentru un istoric modern. Peninsulei Italice îi sunt dedicate trei studii. Primul, aparţinând lui Marco Meschini, discută războiul sfânt în timpul pontificatului lui Innocenţiu al III-lea ajungând la concluzia că între 1198 şi 1213/1215 suveranul pontif a trecut de la „un modello schiettamente pontificio a uno pontificio-episcopale, anzi ecclesiale”. După experienţa cruciadei a IV-a şi a cruciadei împotriva albigenzilor papa s-ar fi pus cu umilinţă în serviciul păcii.

Contribuţia semnată de Enrica Salvatori a urmărit felul în care sursele pisane definesc războiul sfânt. Studiul are un interes aparte pentru că este vorba de o cetate implicată semnificativ în succesul primei cruciade, dar în acelaşi timp de una dintre puterile maritime şi comerciale ale Mediteranei. Această dualitate explică în bună măsură de ce, pentru multe surse pisane, sarazinii nu îl întruchipează neapărat pe duşman şi de ce supuşii pisani care rup acordurile cu musulmanii sunt judecaţi în chip sever. Acest studiu este completat de cel al Marinei Montesano care analizează implicarea Genovei în războaiele sfinte din Mediterana. Deşi sursele genoveze tind să sublinieze ataşamentul Republicii pentru aspectul religios al expediţiilor este evident faptul că marele câştig al Superbei a fost în primul rând de natura economică. Chiar şi în cazul unor acţiuni mai puţin reuşite (asediul Almeriei şi Tortosei) grupul consular al cetăţii s-a îmbogăţit substanţial. Florent Cygler, L’empire et la guerre sainte (Xe – début XIIe siècle), p. 381-398 porneşte de la un text din Cronica Slavorum a lui Helmond de Bosau pentru a discuta felul în care războiul sfânt a fost gândit în Imperiu în epoca primelor două cruciade. Discuţia este începută printr-o analiză a perioadei carolingiene şi ottoniene, perspectivă justificată de importanţa pe care războiul împotriva populaţiilor păgâne a avut-o în consolidarea dinastiilor mai sus amintite. Trăsătura esenţială a acestor lupte este ideea că „războiul misionar” este o prerogativă exclusivă a monarhului, punct de vedere pus sub semnul întrebării din momentul Conciliului de la Clermont şi al primei cruciade. Din 1095 papalitatea îşi arogă prerogativa exclusivă de a proclama caracterul „sfânt” al unui război şi acest fapt ar explica în viziune lui Florent Cygler de ce prima cruciadă a avut slabe ecouri în teritoriile supuse împăratului german (excepţie făcând „cruciada populară). Această atitudine nu a fost însă de lungă durată şi în momentul lansării celei de-a doua cruciade se poate constata în imperiu o dublă perspectivă asupra războiului sfânt. Împăratul Conrad al III-lea a condus personal contingentul german plecat în Ţara Sfântă în timp ce o parte a vasalilor săi au iniţiat expediţii în teritoriile de la răsărit de Elba în absenţa suveranului. Aparent, vasalii saxoni au părut mai atraşi de avantajele temporale ale unei cuceriri în teritoriile venzilor decât de privilegiile spirituale acordate de papă (p. 396). În orice caz pe ambele fronturi cu participare germană ale celei de-a

Page 374: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

377

doua cruciade rezultatele au fost dezamăgitoare. Cruciada în Ţara Sfântă s-a încheiat cu un eşec în timp ce în teritoriile baltice obiectivele fixate au fost atinse abia în timpul domniei lui Frederic I Barbarossa. În orice caz, în opinia autorului, cruciada a II-a a fost un moment de referinţă în istoria cruciadei datorită includerii „frontului baltic” în rândul teritoriilor în care războiul dus împotriva duşmanilor credinţei a adus participanţilor importante privilegii spirituale. Kristjan Toomaspoeg, La guerre baltique au regard des sociétés de l’Europe méditerranéenne à la du Moyen Age, p. 399-412, pune problema legăturilor dintre două spaţii care, aparent, au avut puţine lucruri în comun. Cruciada a fost unul dintre aceste elemente de legătură pentru că lupta împotriva păgânilor din teritoriile baltice, încadrată cronologic de autor între anii 1147-1410, s-a integrat fenomenului general de expansiune a Occidentului medieval. Bula Divina dispensatione din 1147 a echivalat practic acţiunile întreprinse în Ţara Sfântă, Peninsula Iberică şi ţinuturile baltice fapt subliniat deja de Giles Constable care, în plus, a evidenţiat legătura directă dintre actul papal şi punctul de vedere al lui Bernard de Clairvaux5. Din timpul pontificatului lui Innocenţiu al III-lea a existat o legătură directă între Sfântul Scaun şi lumea baltică, suveranii pontifi implicându-se activ în cruciada din Prusia şi Livonia. Chiar şi aşa cruciada în aceste ţinuturi a rămas, din punctul de vedere al lui Kristjan Toomaspoeg „un fapt marginal”(p. 405) pentru lumea mediteraneană interesată în primul rând de apărarea Ţării Sfinte.

În final, Martin Rios Saloma, La Reconquista: una invención historiográfica (siglos XVI-XIX), p. 413-429, porneşte de la dezbaterea în jurul caracterizării luptei regatelor creştine împotriva musulmanilor din Peninsula Iberică. A fost vorba de o cucerire, de o recucerire sau de o restauraţie (p. 413)? Potrivit autorului nu există astăzi consens în rândul medieviştilor în ciuda unui mare număr de lucrări consacrate înfruntărilor dintre Creştinătate şi Islam. S-a vorbit, pe rând, de un “proiect nebulos”, de cucerirea şi distrugerea unei societăţi diferite, de o mişcare de expansiune ce s-a încadrat procesului general de expansiune a Occidentului medieval, de „etnogeneza” regatelor iberice şi de incompatibilitatea dintre termenul Reconquista şi un proiect politic mult mai complex care a vizat nu numai cucerirea unor teritorii, dar şi organizarea administrativă şi ecleziastică a acestora. Pentru Thomas Deswarte, exponent al ultimului punct de vedere, termenul Reconquista este înşelător pentru că privilegiază acţiunea militară în dauna acţiunii politice şi confesionale. Studiul lui Martin Rios Saloma încearcă să traseze evoluţia termenului în istoriografia spaniolă începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea. Autorii secolelor XVI-XVII au conceput lupta împotriva musulmanilor în cheia de

5 G. Constable, Ecclesiastical Theory and Papal Direction of the Expeditions of 1147-1148, în Idem, relgious Life and Thought (11th-12th centuries), London, 1979, p. 247.

Page 375: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 378

lectură, providenţială şi religioasă, a cronicarilor medievali. Ca şi la aceştia momentul de început al luptei de rezistenţă a fost bătălia de la Covadonga a cărei istoricitate nu a fost pusă nicidecum la îndoială. Pentru M. Rios Saloma istoricii secolelor XVI-XVII au contribuit la consolidarea unui mit istoriografic, cel al pierderii şi recuceririi Spaniei. Secolul al XVIII-lea a propus o grilă de lectură critică menită să stabilească cronologia faptelor, să cureţe relatările medievale de aspectele legendare şi fabuloase şi să restabilească „adevărul” istoric. În contrast cu autorii sec. XVI-XVII care concepeau Reconquista drept o luptă a asturilor, cantabrilor, bascilor şi vizigoţilor împotriva musulmanilor, istoricii sec. al XVIII-lea au vorbit doar de spanioli. Ceea ce în sec. XVI-XVII apărea drept o înfruntare între două religii, a devenit în sec. al XVIII-lea o luptă între două etnii, spanioli împotriva invadatorilor. Termenul Reconquista s-a impus abia în sec. al XIX-lea, mai exact între 1850-1874 într-un context „romantic, neocolonialist şi naţionalist în care istoria a fost utilizată pentru a crea şi consolida o identitate naţională şi în care personajele istorice au fost convertite în eroi ai patriei al căror exemplu era demn de a fi urmat”(p. 428). Tot la finele acestei perioade s-a mai produs o distincţie terminologică importantă. Restauraţia a ajuns să desemneze doar revenirea la putere a Bourbonilor în Spania (domnia lui Alfonso al XII-lea), în timp ce Reconquista a ajuns să desemneze exclusiv lupta împotriva dominaţiei musulmane de la Covadonga până la cucerirea Granadei. Până la sfârşitul sec. al XIX-lea acest ultim termen şi-a îmbogăţit aria semantică ceea ce justifică şi mai mult concluzia studiului. Este bine să folosim cu maximă prudenţă un termen care s-a impus istoriografic abia în secolul al XIX-lea în timp ce contemporanii luptei împotriva musulmanilor au folosit cuvântul Restauratio menit să ilustreze că scopul ultim al luptei era eliberarea poporului creştin şi restabilirea vechi ordini vizigote. În concluzie volumul coordonat de Daniel Baloup et Philippe Josserand constituie o reuşită istoriografică, textele reunite abordând o multitudine de aspecte referitoare la istoria cruciadei şi a războiului sfânt. Pentru istoricii români, familiarizaţi cu eterna şi fascinanta luptă anti-otomană, un astfel de volum facilitează contactul cu alte spaţii, alte personaje, alte abordări.

Ovidiu Cristea

Море и берега. K 60-летию Сергeя Павловича Карпова (Mare et litora. Essays presented to Sergei Karpov for his 60th Birthday), edited by Rustam Shukurov, Ed. „Индрик”, Moscova, 2009, 776 p. Profesorul Serghei Karpov este binecunoscut pentru cercetările sale cu privire la istoria Trebizondei, încununate de o sinteză apărută în 2007 (vezi SMIM, XXVI, p. 379-380). Volumul de faţă reuneşte, în chip de omagiu din

Page 376: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

379

partea colegilor şi elevilor, un bogat mănunchi de studii ale unor savanţi ruşi, italieni, greci, francezi, germani şi englezi cu preocupări apropiate. Contribuţiile au fost împărţite în patru secţiuni: I. Ţărmuri italiene; II. Portul bizantin; III. Marea Neagră; IV. Alte ţărmuri. Fireşte că în cele de faţă nu voi putea prezenta decât selectiv conţinutul cărţii, totuşi foarte divers. Cel dintâi studiu din volum aparţine profesoarei Laura Balletto, de la Universitatea din Genova: Due notai lunigianesi fra Genova ed il Vicino Oriente nel secolo XIV: Antonio di Ponzò e Bernabò di Carpena (p. 51-84). El ne interesează îndeaproape deoarece biografiile celor două personaje sunt strâns legate de istoria gurilor Dunării. Într-adevăr, registrul de acte din Chilia al notarului Antonio di Ponzò, editat de Geo Pistarino şi Michel Balard, reprezintă fără doar şi poate cea mai importantă sursă documentară descoperită după război pentru istoria zonei, în perioada contemporană începutului statelor medievale româneşti, mai precis în răstimpul 1360-1361. Iar Bernabò di Carpena a activat tot la Chilia, unde a fost mai întâi, în 1360, „scrib al curiei”, în vremea consulatului lui Antonio de Castro, pentru ca în ajunul datei de 22 martie 1361 să devină el însuşi consul al genovezilor de acolo. Laura Balletto a reunit toate datele inedite cu privire la cei doi, pe care le-a găsit până acum în vastele arhive de la Genova. Astfel, se pare că cea dintâi menţiune a lui Antonio di Ponzò ar fi din 15 iunie 1350, act în care, însă, numele lui este suprascris peste un nume şters. Ceea ce este sigur este că la 2 iulie acelaşi an podestatul din Genova, Tommaso de Lampugnano, îl investeşte cu calitatea de notar, alături de alţi trei aspiranţi. Curând îl vedem introdus în ambianţa curiei vicarului podestatului Superbei. Ajunge chiar titular al acestui oficiu (menţiuni din 1353, 1354, 1356). După intervalul petrecut la Chilia revine la Genova, unde este atestat începând cu 16 mai 1362 şi până în 1371 (până la 21 mai). După care a întreprins o nouă călătorie în Levant, probabil în Cipru. Nu se ştie nici când a ajuns, nici cât a zăbovit acolo. Cât despre Bernabò di Carpena, prima ştire despre el datează din 6 mai 1350, când este calificat drept civis Ianue şi fiu al răposatului notar Enrico di Carpena (care în 1327 era cancelar al Superbei!). A fost şi el investit cu calitatea de notar (de arte et officio notariatus) la 29 decembrie 1351, de către podestatul miles Francesco Burro di Milano. La 24 septembrie 1356 Bernabò di Carpena îşi dictează testamentul, întrucât în scurt timp avea să plece în părţile Romaniei (professurus in partibus Romanie de brevi). Nu se ştie când şi-a început de fapt călătoria şi nici dacă ţinta iniţială a fost chiar Chilia. Tot ce aflăm despre el în această perioadă se găseşte în actele lui Antonio di Ponzò şi nu vom stărui asupra lor. Abia în 7 februarie 1383, notarul Nicolo de Passano s-a înfăţişat înaintea vicarului podestatului din Genova, arătând că Bernabò di Carpena, fiul lui Enrico, înainte de a muri – nu se indică data! – in partibus ultramarinis, scilicet in loco Licostomi, i l-a încredinţat pe unicul său fiu legitim, Giorgio, încă adolescent, spre a-l conduce la Genova şi a-l preda fie lui Antonio Griffioto,

Page 377: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 380

procuratorul său din 1356, fie propriei sore, Marieta, văduva lui Maffiolo de Abiata. Studiul are anexate un număr de 14 documente. Pentru a rămâne tot în zona Mării Negre, voi semnala acum contribuţia lui Michel Balard, intitulată: C'est la fête à Caffa (XIIIe - XVe s.) (p. 493-500). Potrivit profesorului Balard, în coloniile occidentale din Marea Neagră şi Mediterana orientală, sărbătoarea apare drept „un mijloc de a consolida identitatea unei minorităţi occidentale izolate şi de a ralia, poate, de dominaţia pe care aceasta o exercită în întregime sau în parte diferitele etnii stabilite în aceste colonii de peste mări”. În chip ingenios, autorul a stabilit o listă cu zilele în care notarul Lamberto di Sambuceto (1289-1290) nu a instrumentat la Caffa. Şi a constatat că între cele cincizeci şi patru de zile de inactivitate sunt douăzeci de duminici. S-ar părea deci că reapusul duminical era păstrat cu sfinţenie. Totuşi, există şi excepţii, ceea ce vădeşte că notarul răspundea unor nevoi urgente ale clienţilor. La fel se întâmplă, de altminteri, şi în cazul sărbătorilor religioase. Pe de altă parte, un articol din statutele Caffei de la 1449 indică ofrandele de ceară pe care autorităţile trebuiau să le acorde bisericilor din oraş, la diferite date, corespunzând hramurilor. Din această listă reiese veneraţia specială a genovezilor din Caffa pentru două biserici, Sfânta Agnes, biserica catedrală, şi Sfânta Maria din Bazar, beneficiare fiecare a nu mai puţin de şase donaţii în cursul anului liturgic. Studiul semnat de Enrico Basso, Gli atti di Giovanni de Labaino (1410-1412): note su una fonte inedita per la storia di Caffa e del Mar Nero (p. 501-518) reprezintă o investigaţie punctuală asupra unui grup de mai mult de cincizeci de acte notariale, rogate în intervalul 11 septembrie 1410-26 mai 1412. Din analiza acestor documente rezultă că o vreme Giovanni de Labaino a fost câţiva ani „scribul vicarului consulului din Caffa, însărcinat cu activitatea judiciară”. Ceea ce mai trebuie neapărat reţinut este că pentru întreagă această perioadă vicarul consulului a fost un anume legumdoctor Giacomo di Gambarana. Şi se va vedea numaidecât de ce. Într-adevăr, cu alt prilej am publicat două acte provenind din pachetul respectiv, dintre care unul, rogat de notarul Oberto Grasso, privea o procură dată de acesta unui alt genovez din Caffa, care avea să plece „in partibus Vellachie” şi să recupereze bunurile negustorului Domenico di Credenza, răposat acolo, în Moldova. Celălalt act, redactat tot de Oberto Grasso, are meritul că este datat (6 octombrie 1410). Iar în amândouă era menţionat „egregius legum doctor dominus Iacobus de Gambarana, vicarius spectabilis et egregii domini consulis Caffe”, care a validat conţinutul actelor cu pricina. Ceea ce m-a îndemnat să datez călătoria Domenico di Credenza în Moldova în răstimpul 1408, când şi-a întocmit, la Caffa, testamentul, şi circa 1410 (RRH, XXIII, 4, p. 333-334 şi 337-340). Analiza lui Enrico Basso asupra întregului pachet vine să confirme această datare. În plus, faţă de cele ce ştiam, autorul semnalează şi o altă procură, dată aceluiaşi genovez menţionat în actul privitor la Domenico di Credenza, pe nume

Page 378: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

381

Francesco Onesto sau Bronesto, care trebuia de asemenea să recupereze şi bunurile unui alt defunct, Girolamo di Andora, „presumibilmente morto anch'egli nei paesi danubiani” (în acest act nu este precizată ţara în care se ducea genovezul!). Cu alte cuvinte, iată încă un nume de negustor genovez care, aproape sigur, frecventa „drumul moldovenesc” sau, oricum, Cetatea Albă, la începutul domniei lui Alexandru vodă cel Bun: Girolamo di Andora. Fiindcă şi acest act, fără dată, este de plasat, conform lui Enrico Basso, în intervalul 1410-1412. Haris Kalligas se ocupă de: The Miniatures in the „Chrysobulls” of Andronikos II for Monemvasia (p. 365-379). Este vorba mai întâi de un hrisov din 1301, care are toate caracteristicile „celor mai solemne dintre documentele oficiale emise de cancelaria imperială şi are la sfârşitul lui semnătura împăratului în cerneală roşie”. Deasupra textului, hrisovul este împodobit cu o miniatură care-l reprezintă pe împărat oferind actul lui Hristos, căruia de fapt îi era închinată biserica din Monemvasia. Tot de la Andronic al II-lea s-a păstrat un hrisov similar din 1307 pentru episcopia din Kanina, în Albania, şi încă unul – a cărui autenticitate a fost contestată, dar fără temei! –, emis în anul 1314, tot pentru Monemvasia. Cu toate că distanţa în timp este mare, se pare că de la tradiţia acestui grup s-a inspirat împăratul Alexios al III-lea Comnen al Trebizondei pentru hrisovul său, binecunoscut, dăruit în 1374 mănăstirii Dionisiu de la Muntele Athos; sau despotul sârb Gheorghe Brancović pentru hrisovul lui din 1429 dăruit tot unei mănăstiri athonite, Esphigmenu. După părerea autorului, inventarea noului tip iconografic se datorează cancelariei lui Andronic al II-lea. Acest fel de documente, prevăzute cu miniaturi, puteau „să propage caracteristicile emblematice permanente ale figurii imperiale, împreună cu caracteristicile individuale ale fiecărui împărat, în întreg imperiul şi dincolo de el, în combinaţie cu figuri sfinte şi alte elemente” (p. 377). Pentru a nu abuza de spaţiu pentru această prezentare, voi cita în continuare doar câteva titluri, care sunt îndeajuns de sugestive spre a ilustra bogăţia conţinutului volumului dedicat profesorului Karpov: Antonio Carile, Anomalie nelle fonti bizantine e latine della IV crociata (p. 339-348); David Jacoby, Caviar Trading in Byzantium (p. 349-364); Ihor Ševčenko, Patru lumi şi două enigme ale lui Maxim Grecul (p. 477-488, în lb. rusă cu rez. englez); Anthony Bryer, Last Judgments in the Empire of Trebizond: Painted Churches in Inner Chaldia (p. 519-552); Thierry Ganchou, À propos d'un cheval de race; un dynaste de Trébizonde en exil à Constantinople au début du XVe siècle (p. 553-574); Peter Schreiner, Bemerkungen zur Handschrift der trapezuntinischen Chronik des Michael Panaretos in der Bibliotheca Marciana (Marc.gr. 608/coll. 306) (p. 613-626); Sandra Origone, Due cruces de cristallo et ligno Domini: culto e pirateria nel Mediterraneo (p. 175-190); Pierre Racine, Une capitale terrestre en quête de son débouché maritime: Milan du XIIe au XVe siècle (p. 201 - 216).

Ştefan Andreescu

Page 379: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 382

ANTON COŞA, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII - XVIII), Edit. Sapientia, Iaşi, 2007, 574 p.

Lucrarea de faţă reprezintă varianta publicată a tezei de doctorat

susţinută de dl. Anton Coşa la Institutul de istorie „N. Iorga” în 20046. Realizat sub îndrumarea reputatului istoric şi cercetător Ştefan Andreescu, acest studiu îşi propune, conform autorului, „o cunoaştere directă a izvoarelor istorice în forma lor originală” (p. 9), înscriindu-se în aria mai largă a preocupărilor domniei sale în ceea ce priveşte istoria catolicilor din Moldova. De altfel, în mai multe rânduri, dl. Coşa subliniază, direct sau indirect, faptul că, prin opera sa, repune în valoare vocaţia de bază a istoricului, aceea de „a căuta tot mai în urmă apa proaspătă a documentelor şi textelor”, „întoarcerea la izvorul istoric, materia primă a oricărei cercetări autentice, fiind de altfel o constantă a cercetărilor noastre” (p. 9). Trecând peste retorică, autorul se arată a fi consecvent cu acest obiectiv, documentele ocupând locul cel mai important în economia lucrării sale: dintr-un total de 574 de pagini, 349 (cca. 61%) sunt dedicate celor două anexe ce cuprind documente publicate in extenso sau fragmentar şi care se referă la comunităţile catolice din Moldova.

Faptul că anexele depăşesc ca întindere corpul propriu-zis al tezei nu reprezintă ceva neobişnuit: există destule exemple de acest fel chiar în cadrul acestui domeniu al istoriei catolicismului în Moldova7. Mai mult, o astfel de întreprindere este cu atât mai necesară cu cât documentaţia disponibilă în formă publicată pentru studierea atât a catolicismului de la est de Carpaţi cât şi a diverselor fenomene demografice, confesionale, sociale, de mentalităţi etc. din Moldova secolelor XVII-XVIII nu reprezintă decât o mică parte din sursele păstrate în arhive şi biblioteci din ţară şi din străinătate (evident, ne referim la fondurile şi colecţiile arhivistice deja cunoscute istoricilor în domeniu).

Ceea ce frapează cu adevărat este modul în care autorul îşi propune să se raporteze la aceste documente: pur şi simplu, dl. Coşa reuşeşte „remarcabilul” exerciţiu de a se abţine de la un minimum de efort analitic şi interpretativ privind contextul creării surselor respective, conţinutul propriu-zis, difuzarea şi audienţa acestora etc. Autorul însuşi îşi trădează abordarea: „Nu ne-am propus o prelucrare a acestor documente printr-o grilă interpretativă anume” (p. 12); „Am

6 Autorul însuşi precizează acest lucru în Introducere, p. 9, nota 1. 7 A se vedea studiile lui Gh. Călinescu şi anume Alcuni missionari cattolici

italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (în “Diplomatarium Italicum”, vol. I, Roma, 1925, p. 1-223 – documentele publicate reprezintă cca. 59% din întinderea studiului) sau Altre notizie sui missionari cattolici nei Paesi Romeni, (în “Diplomatarium Italicum”, vol. II, Roma, 1930, p. 305-514 – aici avem un procent de cca. 80%) ca şi cel al lui Francisc Pall, Le controversie tra i Minori conventuali e i Gesuiti nelle missioni di Moldavia (Romania) (în „Diplomatarium Italicum”, vol. IV, Roma, 1939, p.136-357 – procentul este de cca. 56% alocat documentelor din anexa studiului).

Page 380: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

383

lăsat izvoarele să vorbească” (p. 13), „nu ne-am propus o tratare exhaustivă a izvoarelor istorice numite Status animarum, ci doar o prezentare a acestora” (pp. 14, 204, 214)8 etc. Dl. Coşa pare să considere astfel că simpla publicare şi descriere a documentelor reprezintă un demers ştiinţific suficient pentru o teză de doctorat, iar motivul invocat este unul simplu şi clar: „Documentele inserate [este vorba de cele două anexe] sunt o oglindă fidelă a vieţii acestor credincioşi [catolicii din Moldova]”(p. 11). O astfel de opinie contrazice un principiu fundamental al cercetării istorice şi anume „neîncrederea” în capacitatea surselor istorice de a reflecta „fidel” realitatea, obligând la analize comparative pe surse de provenienţă diferite şi la contextualizarea acestora, istoricul fiind obligat să emită interpretări cu maximă prudenţă. Ori, dl. Coşa nu pare inoportunat de astfel de considerente, părând să acorde credit nelimitat izvoarelor în cauză. Unul din motivele acestei atitudini pare a fi tendinţa mai mult sau mai puţin manifestă a autorului de a integra principii doctrinare de esenţă creştină în cadrul demersului său ştiinţific, cu toate precauţiile sale retorice în sensul sublinierii obiectivităţii şi „poziţiei deschise”. Invocarea exemplului Sf. Apostol Toma, mustrat de Isus Christos pentru atitudinea sa sceptică (esenţială pentru istoric) este suficient de sugestivă în acest sens (p. 15).

Încă înainte de lecturarea Introducerii, apare o altă nedumerire privind teza d-lui Coşa: însuşi subiectul acesteia. Din titlu reiese că intenţia autorului este de a trata problema catolicilor din Moldova în secolele XVII-XVIII prin prisma surselor documentare emise sau păstrate de Curia romană. Acest lucru ar însemna că este analizat inclusiv modul în care aceste izvoare reflectă problema în cauză. Numai că parcurgând Cuprinsul se ridică două întrebări legate de primele două capitole, Problema originii catolicilor din Moldova şi, respectiv, Înfiinţarea şi evoluţia Episcopiei Catolice din Bacău. Prima întrebare ar fi: în ce măsură izvoarele Sf. Scaun tratează problema originii etnice a catolicilor din Moldova? Iar a doua: care este legătura dintre subiectul lucrării şi chestiunea creării Episcopiei de Bacău ca structură a Bisericii catolice din Moldova? La aceste întrebări se poate răspunde mai clar printr-o prezentare succintă a celor două capitole.

Astfel, capitolul dedicat originii catolicilor moldoveni, aşa cum însuşi autorul precizează de la bun început, se constituie ca „o prezentare a evoluţiei dezbaterii problemei originii catolicilor din Moldova în literatura de specialitate, precum şi o incursiune în ceea ce priveşte identitatea şi impactul catolicilor în societatea românească” (p. 17). Nu se spune niciun cuvânt despre perspectiva documentară asupra acestei probleme, iar în urma lecturării capitolului ne putem da seama foarte uşor de faptul că autorul îşi respectă limitele de abordare

8 Aşa cum vom exemplifica mai jos, autorul recurge pur şi simplu la copierea de

fraze întregi, utilizate atât în Introducere, cât şi în Concluzii, ori în textul propriu-zis (procedeu numit în jargonul IT ”copy and paste”).

Page 381: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 384

enunţate iniţial. În prima parte sunt trecute în revistă principalele realizări ale istoriografiilor maghiară şi română referitoare la problema originii etnice a ceangăilor, autorul utilizând şi lucrări de lingvistică şi etnografie, şi încercând să sublinieze foarte clar faptul că problema ceangăilor reprezintă de fapt o falsă problemă. Dl. Coşa susţine că la „originea” ceangăilor nu stă vreun fundament etnic, lingvistic aparte, clar identificabil, ci o sintagmă, o „inovaţie lingvistică” aparţinând preotului secui Péter Zöld, care o utilizează prima dată în 1780 în corespondenţa sa cu iezuitul Vincze Blaho9. În mod paradoxal, după enunţarea opiniei sale privind rolul lui Zöld în „inventarea” ceangăilor, autorul citează in extenso afirmaţia acestuia conform căreia sintagma „ceangăi-maghiari” este de fapt marca identitară pe care şi-o aplică catolicii înşişi. Este evident faptul că Zöld nu a inventat nimic, ci doar a preluat datele care i-au stat la dispoziţie în perioada cât a activat printre comunităţile catolice din zonă (este vorba de aria cuprinsă cu aproximaţie între localităţile Bacău şi Roman). Probabil însă că dl. Coşa porneşte de la premiza că întreaga literatură ştiinţifică care tratează problema ceangăilor susţinând ipoteza unei origini etnice alta decât cea (preponderent) românească are la bază în mod fundamental scrierile lui Zöld de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, acesta făcându-se „vinovat” de lansarea termenului de „ceangăi-maghiari” cu valoare de etnonim10. Pentru dl. Coşa, termenul ca atare pur şi simplu nu a existat în realitate, fiind o combinaţie artificială între cuvintele „ceangău” şi „maghiar”, dintre care primul provine din familia verbului maghiar csáng, „a pleca, a părăsi pe cineva, a se înstrăina”. În opinia sa, termenul de „ceangău” se referă întotdeauna „la individ şi nu la o comunitate anume” (p. 32), autorul susţinând că acesta era utilizat în Evul Mediu în zona scaunelor secuieşti din SV Transilvaniei cu referire fie la „alogenii” din rândul comunităţilor de secui (adică, românii), fie la secuii emigraţi în afara scaunelor secuieşti (în special în Moldova).

Argumentaţia autorului suferă însă de numeroase probleme de logică istorică pe care, pentru mai multă claritate, prefer să le trec în revistă succint astfel:

- când vorbeşte despre „ceangăii-maghiari” Zöld se referă strict la comunităţile de imigranţi catolici din Transilvania stabiliţi în Moldova, nu la toate comunităţile din Moldova, aşa cum lasă să se înţeleagă dl. Coşa;

- spre deosebire de termenii precum „secui”sau „ungur” (cu referire la catolicii din Moldova), „incerţi” din punct de vedere etnic, termenul de „român”

9 Pentru detalii a se vedea printre altele studiul foarte bine documentat al lui

Marius Diaconescu, Peter Zöld şi “descoperirea” ceangăilor din Moldova în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în AIIX, XXXIX-XL, 2002-2003, p. 247-292, studiu care nu a fost folosit de autor, nefiind menţionat nici în bibliografia generală a lucrării.

10 În mod curios, dl. Coşa cataloghează aceste scrieri ca fiind purtătoarele unor reale „preocupări ştiinţifice”.

Page 382: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

385

îşi păstrează întotdeauna sensul „tare”, fiind practic un etnonim pur şi indubitabil11;

- din această perspectivă „secuizarea” românilor din SV Transilvaniei nu are ca efect asimilarea lor din punct de vedere etnic, ci doar dobândirea unui statut social privilegiat, pentru dl. Coşa, românii secuizaţi rămânând „inalterabil” români. Nu dorim să discutăm aici valabilitatea teoriei privind „secuizarea” românilor, asupra căreia nu suntem în măsură se ne pronunţăm, ci atragem atenţia asupra unei erori de abordare: astfel, pornind chiar de la un document din 1346 invocat de dl. Coşa (p. 30), care arată faptul că termenul „secui” indica un statut social privilegiat, ne întrebăm ce anume demonstrează că, în contextul obiectului actului respectiv (dovedirea calităţii de secui pentru unele persoane), nu se poate vorbi şi de o componentă etnică certă, mai ales că, spre exemplu, în izvoarele din sec. XIII, invocate de acelaşi autor, se vorbeşte de „terram Siculorum” respectiv „terram Blachorum”. Mergând pe aceeaşi logică, ar trebui să tragem concluzia că şi termenul de „Blachi” indică tot un status social şi nicidecum o etnie, ceea ce, evident, nu este cazul;

- în viziunea dlui Coşa, secuizarea românilor se află în strânsă legătură cu apariţia „fenomenului ceangău”, mai precis, fenomenul emigrării secuilor în Moldova şi Ţara Românească (p. 30-31), determinat în general de tendinţa de restrângere a privilegiilor secuieşti. Deşi nu o spune direct, dl. Coşa lasă să se înţeleagă faptul că cea mai mare parte a emigranţilor din secuime („ceangăii”) era formată din români secuizaţi (numiţi de autor tot „secui”);

- dl. Coşa afirmă tranşant că majoritatea catolicilor din Moldova au o origine românească certă (p. 34), fără a prezenta în acest sens nicio dovadă istorică din care să rezulte preponderenţa elementului etnic românesc, autorul invocând doar unele date de natură lingvistică şi etnografică (pp. 23-27), care pot fi interpretate şi ca atestând un proces de asimilare a unor alogeni în masa majoritar românească (sau, mai degrabă, moldovenească)12;

11 Dl. Coşa preferă să sublinieze accepţiunea termenilor de „ungur”, „ungurean”

din perspectiva moldovenilor din Evul Mediu, care nu au atât conotaţii etnice, cât mai ales geografice şi confesionale. Dl. Coşa nu spune nimic însă de faptul că şi termenul de „moldovean avea exact aceeaşi încărcătură semantică, ca să nu mai vorbim de faptul că termenul de „român” cu sensul actual era practic necunoscut.

12 De altfel chiar dl. Coşa, parţial conştient de dificultăţile demersului său, manifestă unele ezitări, preferând de exemplu să folosească pentru emigranţii transilvăneni din Moldova chiar termenul de „transilvăneni”, afirmând că este indiferent „dacă erau români, secui, unguri ori saşi” (vezi p. 35). În altă parte, dl. Coşa afirmă că „Se observă în secolul al XIX-lea o tendinţă a apartenenţei etnice [s.n.] a locuitorilor catolici la majoritatea românească, explicabilă prin permanenta dorinţă şi necesitate de legitimare venită din interiorul comunităţii catolice” (p. 36). Lăsând la o parte lipsa de adecvare a exprimării, din această propoziţie reiese faptul că până în sec. XIX, catolicii din Moldova aveau o altă „apartenenţă etnică”, iar, pe de altă parte, „tendinţa” respectivă

Page 383: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 386

- insistând – în mod just – pe problema procesului de formare a identităţii comunităţilor catolice din Moldova în secolul XIX, ca parte componentă a societăţii româneşti majoritare (pp. 36-44), dl. Coşa subliniază indirect faptul că, până la acea dată, comunităţile catolice din Moldova erau percepute în general ca alogene, din cauza elementului confesional (vezi p. 37); dl. Coşa nu face nicio paralelă între eforturile unor intelectuali maghiari în a identifica şi defini cu precizie o minoritate etnică maghiarofonă în rândul comunităţilor catolice din Moldova (în secolele XIX-XX) şi eforturile preoţilor din Episcopia catolică de Iaşi (în special în perioada 1940-1945) de a demonstra autorităţilor de la Bucureşti, inclusiv prin lucrări istorice13, apartenenţa etnică a catolicilor din Moldova de românii majoritari;

- discutând problema identităţii etnice a catolicilor în contextul dictaturii comuniste, dl. Coşa afirmă că opţiunea acestora în ceea ce priveşte învăţământul în limba română întrunea o majoritate clară (p. 50), fără însă a prezenta vreo dovadă în acest sens.

Ca o concluzie generală a întregului capitol, fără a mai relua criticile privind opiniile exprimate de autor, putem afirma că dl. Coşa discută problema originii etnice a catolicilor moldoveni în afara subiectului tezei: nu există decât vagi referiri la unele surse documentare ale Bisericii romane, accentul cade într-o proporţie covârşitoare pe analiza literaturii de specialitate română şi maghiară în detrimentul analizei documentare, discuţia se axează foarte mult pe perioada secolelor XIX-XX, depăşind astfel cadrul cronologic precizat în titlu.

Privind capitolul II, Înfiinţarea şi evoluţia episcopiei catolice de Bacău, încă de la lectura primei pagini ne lămurim că acesta reprezintă în ansamblul tezei o simplă digresiune: autorul nu menţionează nimic despre vreo raţiune a includerii acestei discuţii în ansamblul studiului său. Un motiv există însă, iar acesta transpare dintr-o parcurgere a tezei în întregul său: în viziunea dlui Coşa, Bacăul reprezintă practic centrul ecleziastic şi spiritual al catolicilor din Moldova încă de la începuturile pătrunderii confesiunii romane la est de Carpaţi, iar această viziune provine probabil şi dintr-un nemărturisit sentiment de patriotism local, dl. Coşa fiind originar din comuna Cleja, situată în apropiere de Bacău. Astfel, demonstrarea vechimii de peste şase secole a episcopiei băcăuane devine un punct esenţial al argumentului tezei.

Nu intenţionăm să insistăm prea mult asupra argumentaţiei folosite de autor, punctând doar elementele esenţiale care o jalonează. Astfel, conform dlui Coşa, dovezile care probează crearea episcopiei de Bacău în intervalul 1391-1400 şi nu în anul 1607 (prin alegerea lui Ieronim Arsengo) sunt următoarele:

se poate traduce prin „proces de asimilare”. Practic, probabil în mod involuntar, dl. Coşa îşi subminează propriile opinii.

13 A se vedea cunoscuta lucrare a franciscanului Iosif Petru M. Pal, Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii păstorii lor de veacuri, Roman, 1942.

Page 384: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

387

- scrisoarea papei Eugeniu al IV-lea din 15 septembrie 1439, publicată de contele Joszef Kemeny în 1846, care menţionează episcopiile de Bacău şi Siret;

- afirmaţia lui Barnabas Kedzierski, provincial şi gardian al conventului minorit din Lwow, din 1780 privind existenţa în arhiva conventului minorit din Lwow a unor dovezi scrise relative la transferul scaunului episcopal de la Siret la Bacău la sfârşitul secolului al XIV-lea;

- calitatea de „civitas” (însemnând oraş episcopal sau cu rang episcopal) atribuită oraşului Bacău de unele documente din sec. XV-XVI emise de autorităţi ecleziastice14;

- sigiliul oval al oraşului Bacău datând din 1633 repetă în mod singular forma sigiliilor ecleziastice;

- faptul că în 1607 nu au existat formalităţi speciale privind înfiinţarea noii episcopii ar demonstra că numirea lui Arsengo relua de fapt o succesiune mai veche întreruptă în secolul al XVI-lea.

Critica noastră pe marginea acestor argumente este superfluă în condiţiile în care majoritatea contraargumentelor pot fi consultate punctual în culegerea de studii Catolicii din Bacău, Iaşi, Ed. Sapientia, 2007, p. 227-255 (capitolul Fondarea episcopiei catolice de Bacău redactat de Dănuţ Doboş şi Anton Despinescu)15, care reia practic toate opiniile exprimate de literatura de specialitate până la acea dată. Opinia noastră înclină spre a da credit criticilor aduse poziţiei d-lui Coşa, atâta timp cât dovezile documentare sunt mult prea contestabile pentru a avea greutatea necesară formulării unei concluzii ferme.

Următoarele două capitole, Protectoratul catolicilor din Moldova şi, respectiv, Comunităţile catolice din Moldova, reprezintă segmentul din teză care se subsumează în cea mai mare măsură subiectului acesteia. În primul capitol autorul discută problema protecţiei juridice din perspectiva geopoliticii zonale, în cadrul căreia Franţa, Austria şi Rusia joacă, pe rând sau simultan, rolul cel mai important în relaţia cu puterea suzerană, Imperiul Otoman. Din punctul nostru de vedere există însă o eroare de abordare, cel puţin în ceea ce priveşte secolul al XVIII-lea: nu este vorba de protectoratul catolicilor, ci de protectoratul clerului catolic (sau al misiunii franciscane conventuale din Moldova), lucru ce reiese clar chiar din documentele invocate de autor (a se vedea p. 90-101). Abia în secolul al XIX-lea, chestiunea protecţiei îi include în mod clar şi pe credincioşi, fie alogeni sau „pământeni”. Din acest punct de

14 Autorul menţionează printre altele o scrisoare a papei Bonifaciu al IX-lea din

15 aprilie 1400 care menţionează prezenţa cavalerilor ospitalieri la Bacău (numit „civitas”), p. 66. Aşa cum menţionează acesta, autenticitatea documentului respectiv a fost contestată

15 Lucrarea respectivă, evident, nu a fost şi nici nu putea fi consultată de dl. Coşa şi invers, dat fiind apariţia aproape simultană a celor două cărţi.

Page 385: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 388

vedere, discuţia în sine, chiar dacă utilă, se găseşte într-o relativă inadecvare faţă de tematica enunţată. În ceea ce priveşte problema protectoratului în secolul al XVIII-lea, remarcăm omisiunea din bibliografia utilizată de autor a unui studiu foarte important şi anume cel al lui V. Mihordea, Contribuţie la istoria catolicismului în Moldova în secolul al XVIII-lea – Protecţia francesă pentru călugării franciscani (Vălenii de Munte, 1934)16.

Ultimul capitol reprezintă, aşa cum precizează şi autorul de la bun început, „un repertoriu al comunităţilor catolice din Moldova, prezentate dintr-o multiplă perspectivă: sub aspect istoric, al organizării administrativ-teritoriale, toponimic, al organizării ecleziastice, al evoluţiei construcţiilor de biserici, fără a adopta un anumit sistem de ierarhizare a acestor aşezări catolice, urmărindu-le doar după criteriul alfabetic”. Am inserat acest citat lung, pentru că astfel am epuizat descrierea capitolului respectiv, acesta neincluzând vreo analiză istorică (autorul nu a dedicat decât o singură pagină introducerii la această lungă listă care cuprinde 115 localităţi catolice existente în Moldova în prezent). Lipsa de adecvare cu subiectul enunţat în titlu apare şi aici: un astfel de repertoriu ar fi trebuit să se limiteze doar la secolele XVII-XVIII, eventual cu trimiteri la perioade mai timpurii sau până în zilele noastre. Autorul însă include şi localităţi (adică, comunităţi) apărute în secolul al XIX-lea: Arini, Bijghir, Cireşoaia, Floreşti, Focuri, Gheorghe Doja (Satu Nou), Poiana Micului, Răducăneni, Sascut Sat (anterior Fântânele), Satu Nou, Slănic Moldova, Slobozia, Stufu, Traian (jud. Neamţ), Tuta, Văleni, Vizantea, Vladnic, sau chiar în secolul XX: Lilieci, Nicolae Bălcescu, Săveni, Traian (jud. Bacău). În multe cazuri, autorul nu prezintă datele demografice complete, fiind omise de exemplu informaţiile oferite de Codex-ul lui Bandini (un exemplu este chiar Bacăul, în mod paradoxal neglijat din acest punct de vedere). Partea bună a acestei liste stă în bibliografia aferentă fiecărei comunităţi (incompletă şi ea în anumite cazuri – a se vedea Iaşiul) împreună cu sursele de arhivă.

Prima anexă a lucrării (Anexa A) cuprinde două registre cu credincioşii catolici (aşa numitele Status animarum) din Fărăoani şi din satele filiale ale acesteia, ambele redactate de Aloysius Maffei, preot din Fărăoani, primul datând de la 1781, al doilea de la 1800-1801. Cele două izvoare sunt inedite. În mod curios, deşi autorul discută şi despre numele de familie şi de botez ale credincioşilor trecuţi în liste, nu poate trage concluzia că ei ar fi români, secui, maghiari, saşi sau altceva, ci doar ”transilvăneni”, adăugând totuşi că este vorba de o „eterogenitate etnică (dar cu certă majoritate românească)” (p. 213). Este o afirmaţie care nu se susţine pe niciun fel de analiză antroponimică, lingvistică, cantitativă, ci doar pe o prejudecată. Mai mult, deşi autorul subliniază că izvoarele de tipul status animarum nu au fost suficient analizate (p. 214), nici el

16 Studiul este însoţit de 33 de documente publicate în anexă, depistate în

arhivele franceze.

Page 386: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

389

însuşi nu o face, mărginindu-se la, evident, „doar o prezentare a acestora” (p. 214). De remarcat de asemenea faptul că, în lipsa oricăror explicaţii suplimentare, dl. Coşa lasă impresia că nu ar fi identificat alte izvoare de acest fel în arhivele altor parohii în afară de Cleja şi Fărăoani, deşi este posibil ca astfel de registre să existe şi în alte părţi. Pe de altă parte, dl. Coşa afirmă în mod eronat că singurele izvoare de tipul status animarum pentru secolul al XVII-lea ar fi cele redactate de arhiepiscopul de Marcianopol, Marco Bandini, în 1646 şi de misionarul Bernardino Silvestri în 1696. Ori, cercetătorul Dumitru Zaharia a identificat şi publicat în anul 199917 nu mai puţin de şase documente care includ liste cu credincioşii catolici din localităţile Săbăoani18, Iaşi19, Galaţi20, Bârlad21, Fărăoani22 şi Trotuş23. Lucrarea respectivă pare însă să fie total necunoscută dlui Coşa.

A doua anexă (Anexa B) cuprinde un număr de 143 de documente, dintre care doar 30 sunt inedite (cca. 21%)24. Ele sunt publicate trunchiat, fiind redate doar informaţiile referitoare la comunităţile catolice (parohii, credincioşi etc.)25. Nu se oferă traducerea textului original (nici măcar la cele câteva documente în limba maghiară). Nici aceste izvoare nu beneficiază de vreo analiză exhaustivă, ci doar de o scurtă introducere (2 pagini), autorul afirmând că o parte dintre acestea ar fi fost deja folosite în cadrul teze (p. 294), lucru foarte greu de sesizat pentru cititorul neavizat.

Este necesar să ne oprim şi asupra detaliilor de natură ”tehnică”ale lucrării. Astfel, autorul abuzează de repetiţii (expresii ba chiar pasaje întregi sunt reluate ad litteram în Introducere, în conţinut, în Concluzii, dar şi în scurtele prezentări ale anexelor26), stilul este uneori patetic sau bombastic („recursul la

17 Dumitru Zaharia, Statistici ale populaţiei catolice din Moldova, 1694-1697,

Bacău, 1999, p. 20-87 (documentele au fost identificate sub formă de copii microfilm în cadrul Colecţiei Vatican, rola 57 şi publicate în original, însoţite de traducere). Partea introductivă se remarcă din păcate prin accente naţionaliste de-a dreptul paranoide, autorul fiind realmente obsedat să demonstreze caracterul etnic pur românesc al catolicilor moldoveni.

18 Redactat de prefectul misiunii, Gianbattista Volponi la 20 iulie 1696. 19 Redactat de succesorul lui Volponi, Felice Zauli, la 2 octombrie 1696. 20 Redactat de misionarul Giuseppe Sonanzi la 5 noiembrie 1696. 21 Raport anonim redactat cândva între anii 1695-1697. 22 Redactat de misionarul Luigi Bevilacqua în perioada 1696-1697. 23 Aparţinând misionarului Carlo Nigrini, datând din perioada 1696-1697. 24 Sau altfel spus, dintr-un total de 262 de pagini, doar 72 includ documente

inedite (cca. 27,5%). 25 Autorul nu respectă acest criteriu în toate cazurile, unele documente

referindu-se şi la probleme ce ţineau doar de personalul misionar, spre exemplu. 26 Pentru a nu încărca excesiv analiza, vom reda doar un exemplu din multe

altele: fragmentul „ca cercetător al istoriei catolicilor şi catolicismului din Moldova,

Page 387: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 390

izvoare provenind din surse arhivistice de mare autoritate şi punerea lor în lumină a fost şi este o obligaţie pe care dorim să o transmitem tuturor iubitorilor de adevăr”, p. 15), întâlnim exprimări prolixe („În paginile celui de-al IV-lea capitol am inserat un repertoriu al comunităţilor catolice din Moldova, prezentate dintr-o multiplă perspectivă, fără a adopta un anumit sistem de ierarhizare a acestor aşezări catolice, urmărindu-le doar după criteriul alfabetic, demersul nostru urmând un plan original, adoptând o schemă lexicografică în măsură să ne dea posibilitatea prezentării unei multitudini de informaţii, fără pretenţia întocmirii unui repertoriu istoric clasic, sfera noastră de interes centrându-se pe anumite aspecte ale devenirii istorice a comunităţilor catolice din Moldova”, p. 11). Pe de altă parte, autorul pare a nu cunoaşte pur şi simplu formulele ibidem, op. cit., loc. cit., idem, indispensabile într-un aparat critic întocmit la nivel academic, iar trimiterile la sursele de arhivă sunt defectuoase în cazul Colecţiei Microfilme Vatican, dl. Coşa confundând colecţia respectivă cu un fond şi neprecizând cadrele de microfilm unde se află documentele semnalate.

În concluzie, lucrarea dlui Coşa nu poate fi considerată de nivelul unei veritabile teze de doctorat, ea prezentându-se ca o simplă operă de compilaţie. Singurul merit al autorului constă în publicarea de documente inedite în anexe, documente care însă rămân deocamdată să fie analizate şi valorificate cu adevărat în studii viitoare, sperăm, de certă valoare ştiinţifică.

Rafael-Dorian Chelaru

LAURA BALLETTO, Echi genovesi della caduta di Costantinopoli, în vol. La prise de Constantinople: l'événement, sa portee et ses échos (Actes du colloque: Tunis, 11-12-13 décembre 2003), textes réunis et présentés par M. T. Mansouri, Tunis, 2008, p. 27-67 (= «Cahiers du Centre d'Études et de Recherches Économique et Sociales», Série Histoire, n. 18). Interesul pentru evenimentul din 1453 se manifestă nu numai în spaţiul european sau american, după cum o dovedesc actele acestui colocviu internaţional de la Tunis, reunit cu ocazia împlinirii a cinci sute cincizeci de ani de la căderea Constantinopolului. După o introducere în care punctele de reper provin din reconstituirile lui Franz Babinger şi Agostino Pertusi, autoarea se

căutând tot mai în urmă apa proaspătă a documentelor şi a textelor (deoarece, conform unei pedagogii înţelepte, eforturile se fac progresiv), am considerat oportună recuperarea, repertorierea şi valorificarea prin publicare a izvoarelor păstrătoare ale memoriei comunităţilor catolice din Moldova” se află la paginile 9, 209 (fragmentar), 293.

Page 388: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

391

apleacă asupra subiectului său: care au fost reacţiile de la Genova şi ale genovezilor? Domnia sa s-a străduit să culeagă şi să interpreteze ştirile cuprinse în “alcuni documenti – soprattutto di carattere politico-diplomatico –amministrativo, ma talvolta anche di carattere privato, alcuni dei quali inediti o soltanto parzialmente noti –, che ci è capitato di rinvenire nel corso di altre ricerche” (p. 33-34). Pregătirea ambasadei genoveze pentru sultanul Mehmed II, noul stăpân al Strâmtorilor, a întârziat probabil, pe lângă faptul că Genova era angajată atunci în organizarea unei expediţii contra regelui Alfons de Aragon, din pricină că autorităţile din metropola ligură trebuiau să înfrunte – la sfârşitul lui 1453 şi cel puţin în primele trei luni ale anului următor – „o problemă gravă şi spinoasă”, anume zvonul infamant că îndată după cucerirea cetăţii de pe Bosfor zece nave genoveze, plătite de turci, i-ar fi urmărit pe creştinii ce se refugiaseră pe mare (p. 37). Laura Balletto şi-a concentrat atenţia tocmai pe contra-propaganda în legătură cu acest subiect delicat. Autorităţile din Genova au profitat de prezenţa în oraş în decembrie 1453 şi ianuaria 1454 a cardinalului Domenico Capranica, abil diplomat, căruia papa Nicolae al V-lea i-a încredinţat sarcina de a organiza cruciada contra turcilor în urma teribilei catastrofe din Orient. Acesta a acceptat să scrie patru scrisori către Henric VI, regele Angliei, către Carol VII, regele Franţei, către Ioan II, regele Castiliei şi către Filip cel Bun, ducele Burgundiei. Gestul său a fost posibil după ce, la 10 decembrie 1453, cârmuirea din Genova a deliberat şi a decis să participe la proiectul de cruciadă, nu în ultimul rând pentru motivul că dacă expediţia în Orient ar avea loc şi s-ar încheia cu succes, dar fără concursul genovez, exista riscul ca „veneţienii sau alţi principi” să ocupe toate posesiunile cetăţii ligure din acele părţi (p. 38). Scrisorile lui Domenico Capranica nu s-au păstrat. În schimb, autoarea a avut posibilitatea să examineze una dintre „scrisorile de însoţire” (lettere di accompagno), ce se găseşte, în copie, într-un registru de la Arhivele din Genova (Archivio Segreto, 1794). În afară de pierderile în vieţi omeneşti şi în bunuri patrimoniale, cea mai însemnată pagubă a fost pentru Genova pierderea cetăţii Pera. Iar acum genovezii, se spunea în acea scrisoare, se tem pentru tot ceea ce le-a mai rămas în acea mare, adică în Marea Neagră, care se află „pressoché interclusum et obsessum”. Ei erau deci singurii printre creştini care puteau înţelege cu adevărat gravitatea situaţiei. Cât despre acuzaţia că nave genoveze s-ar fi pus la dispoziţia turcilor după căderea Constantinopolului, ea nu este decât o absurditate şi nu merită nici o atenţie. Navele genoveze rămase acolo, pe Bosfor, nu au putut deocamdată să revină în patrie deoarece nu mai aveau echipaje (p. 39-40). Laura Balletto se alătură lui Thierry Ganchou în a susţine că, probabil, zvonul denigrator trebuie că a plecat „mai curând” de la aragonezi, în acel moment cei mai răi duşmani ai Superbei. Într-adevăr, la mai puţin de o lună după căderea Constantinopolului două corăbii catalane au capturat şi condus în portul Napoli nava lui Oberto Squarciafico, înapoiată din Levant şi a cărei

Page 389: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 392

încărcătură avea o valoare de cel puţin 150000 de ducaţi. Ceea ce în ochii neguţătorilor din Genova, în întregime dependenţi de comerţul maritim, a echivalat cu o declaraţie de război din partea Aragonului. Căci pirateria catalană le apărea drept „o ameninţare încă mai mare decât pericolul reprezentat de turci” (p. 45). Autoarea studiului trece în revistă multe alte scrisori ale autorităţilor din Genova, care sunt tot atâtea ecouri ale noilor împrejurări politice. Atrag atenţia că două dintre acestea au cunoscut, puţin după elaborarea studiului de faţă, lumina tiparului. Mai întâi este vorba de o scrisoare din 11 ianuarie 1454 a dogelui Pietro Campofregoso către papă, în care reînnoieşte făgăduiala de a participă la o viitoare expediţie contra turcilor, date fiind interesele Superbei în Levant, „sia per quello che à perduto sia per quello porea perdere”. Această contribuţie era, însă, condiţionată: dacă şi „li altri a chi specta concorrano a la imprexa” (p. 46-47). Celălalt document, datat 28 noiembrie 1454, tot o scrisoare către papă, este deosebit de interesant, deoarece enumeră posesiunile genoveze din Marea Neagră, ameninţate direct de Mehmed II, în frunte cu Caffa. Pe lângă acest oraş, important atât prin multitudinea populaţiei sale, cât şi prin poziţia sa geografică, sunt amintite coloniile Amastri, Cembalo, Soldaia „şi multe alte localităţi locuite de neamuri creştine” (p. 55-56). Ambele acte au fost publicate de Valeria Polonio, în anexele studiului său Genova e la Santa Sede, apărut în 2004 („Memorie della Accademia Lunigianese di Scienze «Giovanni Capellini»”, LXXIII, p. 355-356). Cred că în cazul celui de-al doilea document avem de-a face cu expresia creşterii îngrijorării din metropolă în urma demonstraţiei de forţă reprezentate de expediţia navală otomană din vara anului 1454 de-a lungul ţărmurilor Mării Negre.

Ştefan Andreescu ENRICO BASSO, Genova e gli Ottomani nel XV secolo: gli “itali Teucri” e il Gran Sultano, în vol. L'Europa dopo la caduta di Costantinopoli: 29 maggio 1453 (Atti del XLIV Convegno internazionale, Todi, 7-9 ottobre 2007), Spoleto, 2008, p. 375-409. Autorul acestui studiu a început încă mai demult o adevărată “campanie” spre a-i absolvi – peste secole! – pe genovezi de „vina” de a fi colaborat cu otomanii în deceniile care au precedat prăbuşirea Imperiului bizantin. Teza sa este, în esenţă, următoarea: ajutorul dat de genovezi otomanilor în diverse împrejurări nu a fost decât „una serie di episodi avvenuti fuori dal controllo, o almeno dal controllo ufficiale, del Comune, per iniziativa dei privati titolari di interessi in Oriente”. Pe de altă parte, unii dintre stăpânii succesivi ai Genovei, cum a fost de pildă Filippo Maria Visconti, între 1421-1435, au privit cu „interes

Page 390: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

393

şi simpatie” expansiunea otomană în peninsula balcanică, şi asta din pricina opticii profund anti-veneţiene. Aşa s-a ajuns ca în 1430, la vestea căderii Salonicului în mâna turcilor, ducele Milanului să poruncească aprinderea focurilor de bucurie (p. 380). După Enrico Basso, această atitudine a provocat îngrijorare în rândurile supuşilor genovezi, deoarece era un lucru ca „în cadrul tradiţionalei politici genoveze de bune relaţii cu turcii să-l ajuţi pe sultan să-i strivească pe piraţii precum Aydin-oglu, care ameninţau şi navigaţia comercială genoveză, şi altul să-l susţii diplomatic în cucerirea celui de-al doilea oraş din peninsula balcanică, o manevră care risca să compromită grav poziţiile creştine din întreaga regiune”. Căci Filippo Maria Visconti a fost cel ce, în 1429-1430, a căutat să-l convingă pe Murad al II-lea să atace coloniile veneţiene din Marea Egee. Iar după înlăturarea dominaţiei ducelui Milanului, în 1435, fapt semnificativ, „politica genoveză s-a orientat către o susţinere din ce în ce mai hotărâtă a proiectelor de expediţie cruciate, promulgate de către papii care s-au succedat pe Sfântul Scaun, începând cu Eugeniu IV, în ciuda acuzaţiilor de cooperare militară cu turcii lansate contra genovezilor în epoca bătăliei de la Varna, acuzaţii care veneau, trebuie subliniat, din medii strâns legate de interesele politice veneţiene” (Vezi Idem, De Boucicaut à Francesco Sforza. Persistance et changements dans la politique orientale des seigneurs étrangers de Gênes au XVe siècle, în vol.: Le partage du monde. Èchanges et colonisations dans la Méditerranée médiévale, ed. de M. Balard şi A. Ducellier, Paris, 1998, p. 69-70). De altminteri, însăşi sintagma din titlul studiului pe care îl prezint (itali Teucri), figurează într-un act din 1456, prin care regele Alfons al V-lea de Aragon – după părerea lui Enrico Basso – şi-a continuat «războiul diplomatic», început încă din 1454, şi care ţintea să slujească scopurilor sale hegemonice din bazinul occidental al Mediteranei. Or, Genova era singura putere din zonă care continua să i se opună în chip hotărât şi de aceea trebuia denunţată drept „a cincea coloană” a sultanului în tabăra creştină. Aşadar, acţiunile cele mai „compromiţătoare” în privinţa relaţiilor cu otomanii „furono messe in atto durante periodi nei quali Genova si trovava soggetta al potere di dominatori esterni, e dietro diretto impulso di questi ultimi” (p. 387). Revenind la chestiunea ajutorului dat în 1444, în ajunul bătăliei de la Varna, prin trecerea oastei otomane din Asia în Europa pe ambarcaţiuni genoveze, susţine mai departe Enrico Basso, este „del tutto realistico, considerato il livello alquanto blando del controllo che soprattutto in quel momento il governo [genovez] stesso era in grado di esercitare sulle azioni dei privati, l'intervento di singoli patroni genovesi, operanti per proprio conto” (p. 389). Chiar dacă avem de-a face, la urma urmelor, cu o argumentare pro domo a unui istoric genovez, poate că istoricii români care s-au ocupat în ultima vreme de aceeaşi problemă a colaborării otomano-genoveze – şi mă refer la Şerban

Page 391: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 394

Papacostea şi Virgil Ciocîltan – ar trebui să ţină seamă totuşi de unele nuanţe introduse în dezbatere de Enrico Basso.

Ştefan Andreescu IAN MANNERS, European Cartographers and the Ottoman World 1500-1750. Maps from the collection of O. J. Sopranos. With a Contribution by M. Pinar Emiralioğlu. The Oriental Institute Museum of the University of Chicago, 2007, 144 p. + 55 h. De mai bine de două decenii editura universităţii din Chicago arată un interes deosebit pentru istoria cartografiei, publicând o serie de lucrări ce au devenit, într-un interval foarte scurt, cărţi de referinţă. Fără îndoială, cea mai importantă dintre acestea este The History of Cartography, editată de J. B. Harley şi de David Woodward, din care au apărut deja primele trei părţi, în şase volume, mergând din preistorie până în perioada Renaşterii. Acestei sinteze, care nu a fost încă achiziţionată de nici o bibliotecă publică din România, i s-au alăturat un număr impresionant de cărţi, deopotrivă studii de caz, precum The Spacious World: Cartography, Literature and Empire in Early Modern Spain de Ricardo Padrón (2004) sau lucrări teoretice, precum The Sovereign Map: Theoretical Approaches in Cartography throughout History de Christian Jacob (2005). Pentru a înţelege interesul acordat cartografiei la Chicago, este suficient să amintim că, acum doi ani, aici a fost organizat un impresionant festival al hărţilor, la care au participat peste 30 de instituţii culturale şi ştiinţifice. Una dintre expoziţiile organizate în cadrul acestui festival a fost European Cartographers and the Ottoman World 1500-1750, găzduită de Institutul de Studii Orientale al Universităţii din Chicago. Curatorul expoziţiei a fost Ian Manners, profesor de geografie la Universitatea din Texas, specializat în geografia Orientului Apropiat şi autor al mai multor studii de istoria cartografiei. În mod firesc, Manners este şi principalul autor al cărţii publicate cu prilejul expoziţiei, purtând acelaşi titlu, European Cartographers and the Ottoman World 1500-1750, care include reproduceri ale hărţilor şi descrieri de catalog ale acestora (Catalogue of Exhibited Maps, Atlases and Travel Accounts, p. 109-122). European Cartographers reprezintă însă mai mult decât un catalog expoziţional, dovadă cele cinci capitole care preced catalogul propriu-zis (p. 21-107), precum şi bibliografia cuprinzătoare de la sfârşit (p. 129-135). Primele patru capitole, toate avându-l drept autor pe Ian Manners, sunt intitulate: European Cartographers and the Ottoman World (p. 21-56), The Mediterranean Tradition of Charting (p. 57-66), Mapping the City: Civitates Orbis Terrarum (p. 67-80) şi Through the Eyes of Travelers (p. 81-94). Acestora li se adaugă un al cincilea capitol, care încearcă să contrapună perspectiva otomană celei

Page 392: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

395

europene, scris de Pinar Emiralioğlu şi intitulat Cartography and Geographical Consciousness in the Ottoman Empire. Cel dintâi capitol, European Cartographers and the Ottoman World, este şi cel mai bine scris din întreaga carte. Ian Manners este influenţat metodologic de J. B. Harley, cel care, la sfârşitul anilor 1980, a criticat dintr-o perspectivă deconstructivistă interpretarea tradiţională, în care accentul era pus asupra progresului ştiinţific al cartografiei27. Pentru J. B. Harley orice hartă este o reprezentare ideologică a realităţii geografice, indiferent dacă aceasta a fost gândită ca un instrument de propagandă sau nu. Plecând de la această premisă, Ian Manners nu interpretează istoria reprezentărilor cartografice europene ale Imperiului Otoman drept un progres gradual al cunoaşterii ştiinţifice, ci, mai degrabă, ca un traseu sinuos determinat de evoluţia relaţiilor de putere şi a practicilor culturale. Punctul de plecare al capitolului, fascinanta istorie a „hărţii turceşti a lui Hajji Ahmed,” este un argument excelent pentru susţinerea acestei interpretări. Descoperită în arhiva secretă veneţiană, această hartă a lumii se revendica de la tradiţia cartografică arabă, atât prin sursele pe care le cita, printre care Abu al-Fida, cât şi prin autorul ei, Hajji Ahmed, un învăţat musulman educat în Fez şi luat prizonier de creştini. Însă, după cum Ménage a demonstrat într-un articol publicat acum jumătate de secol28, harta era o producţie cartografică occidentală, prost tradusă în turco-osmană, iar Hajji Ahmed un personaj fictiv ale cărui principale elemente biografice fuseseră inspirate de viaţa lui Leon Africanul. Atribuind-o unui fictiv cartograf tunisian, veneţienii sperau să o comercializeze mai uşor pe piaţa otomană, însă înrăutăţirea relaţiilor veneto-otomane a dus la arestarea tipografului şi la confiscarea hărţii. Aşadar, enigmatica hartă a lui Hajji Ahmed a putut fi descifrată doar după ce a fost înţeleasă în contextul evoluţiei raporturilor intelectuale, comerciale şi politice dintre Europa Occidentală şi Imperiul Otoman. Este un excelent exemplu, după cum subliniază Ian Manners, al necesităţii integrării cartografiei unei perspective istorice mai largi. Acest principiu metodologic stă la baza celorlalte studii de caz pe care Ian Manners le dezvoltă în acest capitol: (1) includerea treptată a Imperiului Otoman în cadrul geografic ptolemeic prin modificarea hărţilor în succesivele ediţii ale Geografiei din secolele XV-XVI; (2) influenţa pe care intelectualii veneţieni, precum Gastaldi şi Ramusio, au exercitat-o asupra reprezentărilor Imperiului Otoman; (3) pătrunderea geografiei politice a Imperiului în reprezentările cartografice europene, mai întâi a frontierelor sale,

27 Vezi Brian John Harley, Silences and Secrecy. The Hidden Agenda of

Cartography in Early Modern Europe, „Imago Mundi”, 40, 1988, p. 57-76 sau Brian John Harley, Deconstructing the map, în The New Nature of Maps. Essays in the History of Cartography, John Hopkins University Press, 2001.

28 V. L. Ménage, The Map of Hajji Ahmed and Its Makers, BSOAS, 21, 1958, p. 291-314.

Page 393: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 396

ce apar la Ortelius şi la De Jode, apoi a diviziunilor sale interne, în hărţile lui Sanson; (4) substratul ideologic al cartografierii frontierelor europene ale Imperiului Otoman la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. Evident, fiecare dintre aceste teme necesită o analiză aprofundată, pe care Ian Manners nu o putea face în această carte. Însă, în lipsa unor monografii care să trateze aceste subiecte, încercarea lui este meritorie tocmai prin dorinţa de a surprinde diacronic, într-o analiză sintetică, evoluţia reprezentărilor Imperiului Otoman în cartografia europeană. Rezultatul, deşi nu mai mult decât o schiţă, este remarcabil, iar ipoteza pe care Manners o susţine, este convingătoare. Pentru a înţelege hărţile europene premoderne ale lumii otomane trebuie să analizăm mai degrabă contextul politic şi cultural în care au fost elaborate, decât evoluţia cunoaşterii cartografice. În contrast cu acest prim capitol, cel de-al doilea, The Mediterranean Tradition of Charting, scris tot de Ian Manners, este dezamăgitor. Încercării de sinteză îi ia locul juxtapunerea analizei unor hărţi, prea puţin reprezentative pentru genul cartografic analizat. Manners nu include în analiza sa decât portulanele expuse la Chicago, toate datând din secolele XVI şi XVII, precum cele ale lui Domenico Oliva, Judah Abenzara, Joan Martines, Willem Barentsz, Romeijn de Hooghe. Or aceste hărţi urmau o tradiţie veche de cel puţin trei secole, iar problemele reprezentării lumii otomane în portulane apăruse deja de la sfârşitul secolului al XIV-lea29. Cel de-al treilea capitol, Mapping the City: civitates orbis terrarum, se axează pe analiza reprezentării oraşelor otomane în Civitates Orbis Terrarum. Monumentala lucrarea a lui Georg Braun şi Frans Hogenberg, cuprinsă în şase volume publicate între 1572-1617, include mai multe reprezentări ale unor oraşe otomane, în primul rând Istanbul, identificat ca Byzantium nunc Constantinopolis, dar şi Cairo, Damasc şi Alexandria. Ian Manners investighează tradiţia reprezentării cartografice a Constantinopolului, găsindu-i rădăcinile în imaginile din secolul al XV-lea, al căror prototip consideră a fi binecunoscuta vedere a oraşului reprodusă în mai multe manuscrise ale Liber insularum archipelagi de Christopher Buondelmonti. Interesantă este şi paralela, pe care însă Manners nu o dezvoltă, între hărţile europene ale oraşelor otomane şi reprezentările de acelaşi tip, provenind din tradiţia artistică şi cartografică otomană, în special cele elaborate de Matrakçi Nasuh. Ultimul capitol dintre cele patru scrise de Ian Manners, Through the Eyes of Travelers, este şi cel mai neconvingător dintre ele. Capitolul pare a fi fost scris în grabă, fiind probabil necesar datorită includerii în expoziţia de la

29 Vezi analiza lui Tony Campell privind steagurile creştine şi musulmane din

portulanele de până la 1500 în Portolan Charts from the Late Thirteenth Century to 1500, p. 371-448 în The History of Cartography, vol. 1, ed. J. B. Harley şi D. Woodward, Chicago, 1987.

Page 394: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

397

Chicago a mai multor manuscrise şi cărţi cuprinzând relatări de călătorie în Imperiul Otoman, precum cele ale lui Bernhard von Breydenbach, Nicolas de Nicolay sau Jean-Baptiste Tavernier. Abordând o temă atât de complexă, în afara propriei specializări şi fără a parcurge, măcar parţial, substanţiala bibliografie asupra subiectului, Manners se limitează la a enumera o serie de relatări de călătorie, integrându-le în periodizarea propusă de Rhoads Murphey30. Ultimul capitol, scris de doamna Pinar Emiralioğlu, doctor în istorie al Universităţii din Chicago şi autoarea mai multor articole despre gândirea geografică otomană, provoacă prin titlul său, Cartography and Geographical Consciousness in the Ottoman Empire (1453-1730), cele mai mari aşteptări. Pinar Emiralioğlu nici nu împlineşte, dar nici nu înşeală aceste aşteptări. Impresionat de buna cunoaştere a surselor otomane şi a literaturii secundare, incitat de bogăţia subiectului, dar dezamăgit de tratarea sa mult prea succintă, cititorul nu poate decât să-şi amâne aşteptările până la publicarea cărţii, anunţată de doamna Emiralioğlu şi intitulată: Eye of the World. Geographical Knowledge in the Early Modern Ottoman Empire. Aşadar, capitolul scris de domnia sa reprezintă mai degrabă un proiect de cercetare, foarte bine elaborat, decât o analiză încheiată. Sursele pe care doamna Emiralioğlu le foloseşte sunt felurite – lucrări geografice, hărţi, inventare de biblioteci, corespondenţă – iar teza centrală pe care o susţine - elita politică otomană a arătat un interes pentru geografie încă din secolul al XV-lea – este convingător argumentată. De exemplu, curiozitatea geografică a lui Mehmed al II-lea este dovedită de corespondenţa sa cu George Amirutzes, căruia i-a cerut să elaboreze o hartă a întregii lumi pe baza hărţilor regionale ptolemeice, dar şi de lucrările existente în biblioteca sa. Din inventarul bibliotecii aflăm că Francesco Berlinghieri avusese grijă să-i trimită sultanului un manuscris al Geografiei lui Ptolemeu cu câţiva ani înainte de a-l tipări, sau că Uzun Hasan îi dăruise un frumos exemplar, ce includea 21 de hărţi elegante, al Cărţii Drumurilor şi Regatelor de Al-Istakhri. Interesul otoman pentru Lumea Nouă este dovedit de harta lui Piri Re’is, dar şi de numeroasele manuscrise ale Tarih-i Hind-i Garbi [Istoria Indiei de Vest], lucrare a unui geograf otoman de cabinet familiarizat cu tipăriturile italiene ce popularizau călătoriile spaniole în America. Pentru a demonstra importanţa pe care elita otomană a acordat-o cartografiei în secolul al XVI-lea doamna Emiralioğlu se opreşte şi asupra celor patru atlase otomane cunoscute, datând din acest secol, cel al lui Piri Re’is din 1526, Atlasul Walters Deniz descoperit de Thomas Goodrich şi datat 1566, Atlasul lui Ali Macar Re’is din 1567 şi Atlasul Imperial din 1570. Chiar dacă toate cele patru atlase s-au inspirat din cartografia occidentală, ele au fost puternic influenţate de ideologia imperială otomană. Rolul central acordat Mării

30 Rhoads Murphey, Bigots or Informed Observers? A Periodization of Pre-

Colonial English and European Writing on the Middle East, „Journal of the American Oriental Society”, 110, 1990, p. 291-303.

Page 395: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 398

Negre şi interesul pentru Oceanul Indian sunt doar două dintre elementele ce disting hărţile maritime otomane de cele europene. Emiralioğlu îşi încheie sintetica prezentare a evoluţiei gândirii geografice otomane în secolul al XVII-lea referindu-se la lucrările celor doi Çelebi, Evliya şi Katib. Scăpările bibliografice sunt puţine, şi doar una mi se pare demnă de a fi semnalată, deoarece o conduce pe autoare la o interpretare eronată. Pentru a ilustra interesul lui Mehmed al II-lea pentru geografie autoarea urmează interpretarea pe care Franz Babinger a dat-o hărţii militare a Balcanilor, publicată prima oară de Urechia, în 1881. Teza lui Babinger, care considera harta de provenienţă otomană, iar pe Mehmed al II-lea chiar unul dintre coautorii ei, a fost însă convingător infirmată de Florio Banfi, într-un articol publicat în Imago Mundi31. În concluzie, European Cartographers and the Ottoman World 1500-1750 este o carte ambiţioasă, care însă nu a reuşit să atingă decât o parte din obiectivele pe care şi le-a propus. Cartea editată de Ian Manners este în primul rând un excelent catalog de expoziţie, punând la dispoziţia cititorului reproduceri ale hărţilor expuse, detalii privind contextul istoric în care au fost elaborate, şi oferindu-i sugestii asupra multiplelor posibilităţi de a le interpreta. În acelaşi timp însă, European Cartographers este şi o încercare de sinteză, prin care autorii şi-au propus să cartografieze stadiul cercetării şi să sugereze noi direcţii interpretative. Rezultatul este o carte inconsecventă, în care unele capitole sunt foarte bine scrise, mai cu seamă primul şi ultimul, în vreme ce altele lasă impresia unei improvizaţii.

Marian Coman CRISTIAN LUCA, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea. Din relaţiile politico-diplomatice şi culturale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Serenssima, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2007, 486 p.

După o perioadă destul de lungă în care relaţiile dintre ţările române şi Veneţia în secolul al XVII-lea au fost abordate în istoriografia română într-o manieră sporadică şi adesea punctuală, odată cu publicarea cărţii lui Cristian

31 Vezi F. Banfi, Two Italian Maps of the Balkan Peninsula, „Imago Mundi”, 11, 1954, p. 17-34. Dacă provenienţa otomană a hărţii este astăzi cvasiunanim respinsă, controversa continuă să existe în privinţa datării ei, istoricii plasând-o fie la sfârşitul secolului al XIV-lea, în preajma cruciadei de la Nicopole, fie spre jumătatea secolului al XV-lea, în contextul cruciadei de la Varna. Pentru această din urmă variantă pledează şi cea mai recentă contribuţie la dezbatere, vezi Sergiu Iosipescu, „Harta militară” a Dunării şi a unei părţi a sud-estului Europei din Codex Latinus Parisinus nr. 7239 al Bibliotecii Naţionale din Paris, RIM, 3-4 (101-102), 2007, p. 97-101. Această interpretare este întărită şi de argumentele aduse, mai demult, de Ioan Haţegan, vezi Filippo Scolari, Un condotier italian pe meleaguri dunărene, 1997.

Page 396: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

399

Luca această direcţie de cercetare cunoaşte nu numai un nou impuls, ci oferă şi posibilitatea unor noi abordări. Susţinută mai întâi ca teză de doctorat în cadrul Facultăţii de Istorie din Bucureşti, lucrarea reprezintă incontestabil o importantă contribuţie, atât prin faptul că oferă cititorului o privire de ansamblu în ceea ce priveşte raporturile existente între Ţara Românească şi Moldova, pe de o parte, şi puternica Republică italiană, pe de altă parte, cât şi prin bogata bibliografie şi documentaţie, edită şi inedită, pe care autorul le-a utilizat în demersul său.

După o consistentă introducere, în care discută problema surselor şi face o prezentare a principalelor contribuţii ale istoriografiei române realizate în această direcţie, autorul îşi începe demersul prin prezentarea raporturilor politice dintre cele două state medievale româneşti şi Veneţia în perioada veacului al XVII-lea. Interesele politico-comerciale ale Serenissimei în Imperiul Otoman şi dependenţa politică a celor două ţări române faţă de acestă din urmă mare putere, au constituit factori decisivi în funcţie de care relaţiile politico-diplomatice româno-veneţiene au evoluat şi au cunoscut abordări diferite. Din această perspectivă, autorul a suprins o primă componentă formală, specifică acelor momente în care predominante erau interesele comerciale ale Veneţiei în spaţiul românesc, văzute mai degrabă ca o piaţă de desfacere pentru produsele sale şi totodată ca furnizor de materii prime. Cealaltă componentă, este aceea în care relaţiile bilaterale, drept urmare a pericolului pe care statul otoman îl reprezenta pentru interesele Veneţiei, se concretizau în derularea unor tratative diplomatice – merită amintite în acest sens tratativele din răstimpul 1645/1647 şi 1658/1659 – prin care, în schimbul acceptării de a participa la proiectatele coaliţii antiotomane, ţărilor române li se promiteau recunoşterea statutului de subiect de drept internaţional. Relaţiile comerciale româno-veneţiene, sub diversele lor aspecte, sunt analizate în cea de-a doua secţiune a cărţii, în opinia noastră, partea cea mai consistentă şi originală dacă avem în vedere fie şi numai faptul că autorul, în urma unui considerabil efort de cercetare şi documentare în arhivele veneţiene, a reuşit să pună în circuitul ştiinţific importante surse documentare inedite, reînnoind în felul acesta baza documentară de care dispuneam până în prezent. Un prim aspect analizat este cel al drumurilor comerciale, terestre sau maritime, utilizate de negustorii implicaţi în comerţul româno-veneţian, autorul constatând nu numai preponderenţa rutelor terestre în detrimentul celor maritime, deşi în anumite momente acestea din urmă puteau constitui o alternativă viabilă, dar şi strânsa corelare între evoluţia raporturilor politice veneto-otomane şi folosirea unor anumite artere/rute pentru tranzitarea mărfurilor. Într-un capitol special autorul analizează principalele categorii de produse exportate dinspre ţările române spre Veneţia – îndeobşte cele din categoria materilor prime, cum ar fi ceara, pieile, vitele etc. –, sau a celor veneţiene importate în ţările române – în general este vorba de produse de lux, destinate îndeobşte unui număr limitat de

Page 397: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 400

cumpărători ce dispuneau de posibilităţi financiare pentru a le puea achizioţiona, cum ar fi reprezentanţii domniei sau ai boierimii –, precum şi sistemul de taxe la care acestea erau supuse. Dacă în ceea ce priveşte produsele tranzitate din spaţiul românesc spre Veneţia se pot face totuşi unele aprecieri în legătură cu valoarea taxelor percepute de Serenissima – cum ar fi cazul, de exemplu, al cerii brute atât de mult căutată –, nu acelaşi lucru se poate spune însă şi despre situaţia mărfurilor veneţiene aduse în ţările române, informaţiile mai mult decât fragmentare făcând imposibilă orice apreciere în această direcţie. Implicaţiile monetare ale comerţului româno-veneţian sunt analizate într-un capitol special, autorul constatând că prezenţa/absenţa emisiunilor monetare ale Serenissimei în spaţiul românesc nu poate fi considerată un barometru al dimensiunilor schimburilor comerciale veneto-moldo-muntene (p. 294), situaţie explicată atât prin faptul că cele mai multe asemenea tranzacţii se realizau prin intermediul altor nominale monetare (sau chiar în natură), cât şi prin faptul că moneda de aur veneţiană, datorită titlului său ridicat, constituia mai degrabă un mijloc de tezaurizare pentru boierimea şi negustorimea nord-dunăreană. În contextul relaţiilor economice româno-veneţiene, o parte a reprezentanţilor acestei elite din Ţara Românescă şi Moldova cu posibilităţi reale de economisire şi din dorinţa de a le pune la adăpost au recurs însă şi la soluţia constituirii unor depozite bancare la Zecca, banca de stat a Republicii veneţiene. Motivele ce au determinat pe aceşti boieri, negustori şi reprezentanţi ai domniei – depozitele constituite de domnii Radu Mihnea şi Constantin Brâncoveanu şi membrii familiilor lor fiind cele mai cunoscute – să recurgă la un asemenea mijloc modern de economisire, precum şi disputele iscate în jurul gestionării respectivelor sume de bani, sunt prezentate şi analizate de către autor într-un capitol separat pe baza informaţiilor inedite descoperite de către acesta în arhivele veneţiene.

Cea de-a treia secţiune a lucrării este închinată relaţiilor culturale ale ţărilor române cu Veneţia în perioada cercetată. Deşi mult mai modeste decât cele politice sau economice, aceste relaţii de natură culturală nu pot fi totuşi neglijate sau subestimate, fie dacă menţionăm rolul pe care colegiul grec sau Universitatea din Padova l-au jucat, direct sau indirect, în educarea şi formarea elitei culturale din Ţara Românească şi Moldova, fie dacă se are în vedere modul în care istoria Veneţiei şi cea a ţărilor române se regăseşte în diverse lucrări istoriografice elaborate în cele două spaţii culturale.

Lucrarea este însoţită de o listă bibliografică, in indice onomastic ce facilitează în mare măsură consultarea lucrării, precum şi de o serie de anexe, a căror utilitate nu mai trebuie subliniată.

În finalul acestei scurte prezentări nu ne rămâne decât să constatăm faptul că lucrarea realizată de Cristian Luca este una temeinic documentată şi oferă noi perspective de cercetare şi analiză, constituind totodată o carte de

Page 398: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

401

referinţă atât pentru cei ce doresc să abordeze problematica relaţiilor ţărilor române cu Veneţia în răstimpul analizat, cât şi pentru istoriografia română.

Gheorghe Lazăr

BRYAN WARD-PERKINS, Căderea Romei şi sfârşitul civilizaţiei, traducere din limba engleză de Doina Lică, Edit. All, Bucureşti, 2008, 217 p. + 1h. Se spune că lordul Palmerston ar fi declarat, în amurgul vieţii, că a trăit destul pentru a-i fi fost dat să vadă toate lucrurile şi contrariul lor. În secolul vitezei suntem martorii unei succesiuni mult mai rapide a evenimentelor. În cazul istoriografiei, pentru pasionaţii secolelor V-VII, lucrările lui Peter Brown au reprezentat o răsturnare serioasă de perspectivă; conceptul de „ev mediu timpuriu” a fost înlocuit cu cel de „antichitate tardivă”, iar ideea unei rupturi brutale provocată de invazia „barbarilor” a fost substituită cu cea a unei transformări lente, a unei simbioze între civilizaţia romană şi noile popoare instalate în imperiu. Cartea de faţă pune sub semnul întrebării multe dintre aceste concluzii sau, mai exact, atrage atenţia supra pericolului absolutizării şi generalizării unor observaţii valabile pentru unele spaţii şi pentru anumite perioade, la întreaga problematică a sfârşitului Imperiului Roman. Deşi se adresează în primul rând specialiştilor Imperiului Roman şi pasionaţilor acestei perioade, cartea este pentru orice istoric un exemplu de analiză şi, deopotrivă, un model de a purta o controversă istoriografică. Nu vom găsi nimic din atacurile ne-academice, adesea grobiene, care caracterizează uneori, din păcate, istoriografia românească. În schimb, lectura dezvăluie o manieră echilibrată de prezentare în care autorul nu caută nici un moment să îşi desfiinţeze presupuşii adversari, lăsând pe seama cititorului decizia de a judeca greutatea argumentelor prezentate. Discuţia despre problemele politice şi militare ale imperiului din prima parte a cărţii este completată, în partea a doua, cu un consistent dosar arheologic care ilustrează, în special, problemele economiei romane. Analiza ceramicii, a ţiglelor, a locuinţelor, a monedelor şi a scheletelor animalelor de tracţiune, făcută într-un limbaj accesibil oricui, pare să argumenteze convingător că substituirea puterii romane în Apus cu cea regatelor germanice nu a fost chiar atât de „paşnică” pe cât s-a străduit să ne convingă istoriografia ultimelor decenii. Fără a nega (dimpotrivă!) contribuţia istoricilor care au lansat conceptul de Antichitate târzie, Bryan Ward-Perkins arată că multe din argumentele în favoarea acesteia provin din estul bazinului Mediteranei; în acest fel, argumentează autorul, se corectează o teză mai veche care susţinea că întreaga lume romană intrase în declin în secolul al V-lea. Ar fi însă la fel de eronat să generalizăm situaţia Orientului la ansamblul lumii romane (p. 156-157).

Page 399: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 402

În discutarea acestor probleme Bryan Ward-Perkins mai atrage atenţia asupra unui pericol, cel al instrumentalizării istoriei. Autorul îşi susţine afirmaţia arătând cum conjunctura politică a influenţat percepţia slujitorilor muzei Clio asupra epocii migraţiilor. După al Doilea Război Mondial popoarele germanice au beneficiat de prea puţină îngăduinţă din partea istoricilor, care au văzut în vizigoţi, vandali, ostrogoţi, longobarzi pe „asasinii” civilizaţiei romane (doar francii par să se fi bucurat de mai multă îngăduinţă, mai ales în istoriografia franceză). Apoi, treptat, perspectiva întunecată a început să se însenineze. În anii 60-70 s-a făcut primul pas pentru o reevaluare, pentru ca, în anii 80, Walter Goffart să susţină teoria simbiozei dintre romani şi germanici. Din această perspectivă civilizaţia romană nu a fost ucisă cum susţinea André Piganiol, ci s-a transformat, mulţi alţi istorici dezvoltând teza lui Goffart potrivit căreia elementele de continuitate sunt mai importante şi mai vizibile decât cele de ruptură. Tendinţa a ajuns astăzi la apogeu. Pentru a da cuvântul lui Bryan Ward-Perkins, Uniunea Europeană este mai interesată de o lume romană în variantă carolingiană, decât în cea romană clasică deoarece ultima ar avea drept centre simbolice Roma, Atena şi Istanbul, nu Bruxelles, Strasbourg şi Frankfurt (p. 160). Afirmaţia este pe cât de adevărată pe atât de îngrijorătoare. Altfel spus, interesele politice ar fi cele care ar modela percepţia trecutului şi, implicit scrierea istoriei şi ar fi suficient să ne re-amintim de „inovaţiile” istoriografice ale epocii comuniste în România pentru a înţelege cât de periculoasă este această manieră de a gândi. Ironia situaţiei este că în România comunistă existau destui profesionişti care au refuzat să subscrie cu entuziasm la „cosmetizarea” trecutului, în timp ce în Uniunea Europeană puţini par deranjaţi de faptul că direcţii întregi de cercetare sunt abandonate în favoarea unor teme de conjunctură impuse de corectitudinea politică sau de obsesia de a căuta rădăcinile istorice ale oricărui fapt din prezent. În acest sens cartea lui Bryan Ward-Perkins mai atrage atenţia asupra unui fapt îngrijorător: starea studiilor clasice în Europa de astăzi. Chiar şi la Universitatea Oxford, susţine autorul, studiile clasice s-au redus drastic şi sunt ameninţate în continuare cu restrângerea. Să mai amintim situaţia României? Marii istorici ai ţării noastre au fost oameni cu o cultură clasică solidă, iar elevii lor, de asemenea. Mulţi dintre marii magiştri de azi stăpânesc încă latina şi greaca, dar câţi dintre cei care am terminat după 1990 ne mai putem lăuda cu aşa ceva? Iar dacă ne uităm în urmă situaţia se prezintă şi mai puţin încurajator. În foarte puţin timp există riscul ca interpretări de mare fineţe să fie făcute pe baza unor traduceri în limbi moderne (bizantinistul american Michael McCormick atrăgea atenţia într-o dezbatere de la începutul anilor 90 asupra faptului că mulţi dintre studenţii săi nu erau interesaţi să lucreze pe surse care nu aveau o traducere în limba engleză), iar de aici până la o a doua „barbarizare” a Europei nu mai este decât un singur pas.

Page 400: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

403

În final câteva observaţii au în vedere nu atât punctele de vedere ale lui Bryan Ward-Perkins, cât versiunea în limba română a textului. Este enervant să găseşti repetat formula „la jumătatea secolului” (de ex. la pag. 28) (în original by the mid… century) cât timp, aşa cum bine se ştie, un întreg are două jumătăţi, dar un singur mijloc. Este drept, expresia a intrat în vorbirea curentă, dar pentru limba literară este inadecvată.

Expresia „privită din perspectiva” este pleonastică. „Din perspectiva” era suficient mai ales că şi textul original spunea acelaşi lucru: from the perspective.

La p. 83 o notă a traducătorului marcată cu asterisc a fost introdusă în text producând confuzie. Este o scăpare a redactorului de carte care, scrupulos, a introdus precizarea că Monte Testaccio se traduce în română prin „Muntele de Ceramică” şi la p. 187 între nota 8 şi nota 9.

Figura 7.9 se găseşte la pagina 148, nu la p. 161 aşa cum se menţionează la pagina 91.

Gloanţe de plumb (p. 145) este o traducere mai puţin fericită pentru lead sling bolts. Ar fi trebuit spus, pur şi simplu, proiectile.

Potrivit indicelui sub numele de Theoderic s-ar ascunde un rege vizigot (p. 217); în fapt multe dintre referirile din lucrare îl au în vedere pe cel mai mare rege al ostrogoţilor al cărui nume în istoriografia românească este ortografiat, de obicei, Theodoric. Respectarea acestei particularităţi ar fi uşurat deosebirea acestuia de regii vizigoţi.

O lectură din partea unui istoric ar fi înlăturat aceste erori; din păcate prea puţine edituri din România mai apelează la referenţii de specialitate pornind de la ideea că merge oricum.

Ovidiu Cristea

PATRICK J. GEARY, Mitul naţiunilor. Originile medievale ale Europei, traducere, studiu introductiv şi note explicative de Alexandru Madgearu, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007, 230 p. Traducerea în limba română a unei cărţi de Patrick J. Geary este în sine un eveniment care se cuvine a fi salutat şi pentru care d-l Alexandru Madgearu şi Editura „Cetatea De Scaun” merită să primească felicitări. Personal mi-aş fi dorit să văd în versiune românească Furta Sacra. Thefts of Relics in the Central Middle Ages sau Phantoms of Remembrance. Memory and Oblivion at the end of the first Millenium (paradoxal această carte este omisă din cuprinzătoarea listă întocmită de îngrijitorul ediţiei la p. 12), dar opţiunea pentru lucrarea de faţă a avut, foarte probabil, în vedere două calităţi: marea actualitate a temei şi stilul accesibil unui public foarte larg.

Page 401: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 404

Nu am să insist asupra conţinutului lucrării dintr-un motiv evident. Este cel puţin bizar să comentezi în limba română o lucrare apărută cu un număr de ani înainte într-o limbă de circulaţie; mă mulţumesc să semnalez doar excelenta traducere de care lucrarea istoricului american se bucură şi efortul d-lui Alexandru Madgearu de a oferi cititorului de limbă română toate instrumentele necesare unei înţelegeri corecte a textului. Am făcut această precizare deoarece etnogeneza constituie un subiect sensibil al oricărei istoriografii şi, nu de puţine ori, abordările istorice au fost tributare ideii de interes naţional. Nimic rău în asta, ar spune unii, numai că deja la sfârşitul războiului franco-prusac de la 1870 istoricul francez Numa Denis Fustel de Coulanges atrăgea atenţia studenţilor săi că patriotismul este o virtute, în timp ce istoria este o ştiinţă şi că cele două nu trebuie confundate. Cartea lui Patrick J. Geary dezvoltă o preocupare mai veche a autorului ilustrată anterior de un convingător studiu: Ethnic identity as a situational construct in the early Middle Ages (publicat în “Mitteilungen der Anthropologischen Gesellschaft in Wien”, 113, 1983, p. 15-26). Atunci istoricul american evidenţia cât de fluidă a fost identitatea etnică în perioada antichităţii târzii şi că, în încercarea de percepere corectă a realităţilor etnice din trecut, trebuie să fim foarte atenţi la contextul în care se face o anumită atribuire. Astfel, un conducător „barbar” poate fi desemnat, de acelaşi autor medieval, drept galo-roman, atunci când este amintită regiunea de origine, drept franc, atunci când sunt invocate raporturile cu autoritatea regală, sau drept alaman, atunci când este relatat un raid condus în Alsacia (loc. cit., p. 25 ). Cartea de faţă dezvoltă multe dintre ideile acestui studiu folosind o serie de argumente noi şi, în final, o paralelă cu modul de construire a identităţii zuluse în perioada modernă. Lucrarea are în final sugestii pentru lecturi suplimentare la care îngrijitorul ediţiei a adăugat o listă de lucrări ale unor istorici români şi un număr de cărţi occidentale care au fost traduse în ultimii ani, astfel încât cei interesaţi de subiect au la dispoziţie o bibliografie consistentă. Observaţiile la ediţia în limba română sunt foarte puţine şi ar ţine mai degrabă de pedanterie: în introducere notele editorului sunt cu cifre arabe, iar ale autorului sunt marcate cu cifre romane, în timp ce în restul cărţii situaţia stă exact invers; la pag. 179 nota VII ni se spune că, în anul 737, Carol Martel s-ar fi încoronat rege al francilor punând bazele dinastiei carolingiene. În fapt, deşi tronul regatului franc a fost vacant între 737-743, Carol Martel a îndeplinit doar rolul de majordom al regatului unificat (Austrasia-Neustria-Burgundia). Abia fiul său, Pepin cel Scurt, a fost cel care a înlăturat dinastia merovingiană cu sprijinul papei Zacharias în anul 751. Greşeala este însă îndreptată în tabelele de dinaşti de la finalul textului (p. 229).

Ovidiu Cristea

Page 402: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

405

ŞERBAN MARIN, Studii Veneţiene I. Veneţia, Bizanţul şi spaţiul românesc, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2008, 331 p.

Culegerile de studii ale unui autor sunt o prezenţă obişnuită în

istoriografia românească de astăzi32, dar un volum care să reunească, aproape exclusiv, contribuţii de istorie universală este foarte rar. Cele unsprezece studii din primul volum de Studii veneţiene semnat de d-l Şerban Marin sunt rezultatul unui apreciabil efort de cercetare început în urmă cu zece ani la Biblioteca Nazionale Marciana din Veneţia. Domeniul de cercetare ales – cronistica veneţiană – este unul extrem de vast, dar destul de puţin cercetat. Explicaţia pentru această situaţie aparent stranie o constituie materialul documentar aflat la dispoziţia cercetătorilor. Există, potrivit estimării lui Antonio Carile, circa 1 000 de codice conţinând cronici veneţiene şi rareori poţi găsi două exemplare identice pentru aceeaşi cronică. Numărului mare de manuscrise i se adaugă probleme insurmontabile de limbă, paleografie (multe cronici au fost scrise, în timp, de mai mulţi copişti), filiaţie între manuscrise, datare, atribuire etc. Din aceste motive prea puţini au fost cercetătorii dispuşi să se aventureze pe un teren cu atâtea incertitudini. Meritul d-lui Şerban Marin este nu numai acela de a fi avut curajul să o facă, dar şi cel de a fi găsit un fir călăuzitor într-un labirint de probleme care i-au stat în faţă.

Deşi nu avem în faţă o monografie, cele 11 studii elaborate au o metodă de cercetare unitară. Un anumit eveniment din trecutul Veneţiei este analizat pe baza felului în care acesta a fost înregistrat de analele, cronicile şi istoriile veneţiene. Compararea între zecile de variante a permis, în fiecare caz, desprinderea unor concluzii despre felul în care a funcţionat memoria istorică în cetatea lagunelor, despre modul în care supuşii Serenissimei au ajustat aproape permanent trecutul, în funcţie de imperativele prezentului.

Contribuţiile sunt grupate în volum în două părţi. Primele şapte tratează raporturile dintre Veneţia şi Imperiul Bizantin, următoarele patru referindu-se la felul în care „spaţiul românesc” s-a oglindit în cronistica veneţiană.

Studiul consacrat primei ambasade veneţiene la Constantinopol tratează, aşa cum suntem avertizaţi, mai puţin evenimentul în sine, cât modul în care acesta s-a reflectat în 11 categorii de cronici. Concluziile propuse de autor în privinţa conţinutului informaţiilor ar putea fi cu greu contestate. Şerban Marin are probabil dreptate atunci când presupune că multe din textele narative proiectează asupra misiunii lui Giustiniano Partecipazio realităţii ulterioare ale raporturilor bizantino-veneţiene, fenomen explicabil dacă ţinem cont de faptul că, o bună parte dintre cronici, au fost redactate la distanţă în timp faţă de

32 Aş îndrăzni să spun că, din păcate, istoricii români preferă, de regulă, să îşi

adune într-un volum contribuţiile elaborate timp de decenii în loc să încerce să realizeze o monografie pe baza studiilor de detaliu realizate.

Page 403: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 406

eveniment. Variaţiile de conţinut nu ating însă elementele esenţiale ale episodului, iar una dintre trăsăturile generale ale tuturor cronicilor parcurse este lipsa de precizie. Exagerând, putem afirma că ceea ce ni se spune despre misiunea lui Giustiniano Partecipanzio s-ar fi potrivit oricărei solii la Constantinopol din perioada respectivă.

Lipsa informaţiilor din sursele bizantine face imposibilă orice încercare de stabilire precisă a momentului şi a detaliilor privitoare la ambasadă. Este greu de spus dacă episodul a avut loc în timpul domniei lui Nikephoros I, Mihail I, Mihail al II-lea sau Leon al V-lea. Doar pe baza unor observaţii logice şi a reputaţiei unor cronicari (criteriu, de altfel, îndoielnic) ar fi mai probabil că ambasada a avut loc fie în timpul lui Mihail I, fie în vremea lui Leon al V-lea. În ciuda unor diferenţe de stil şi de informaţie, toţi autorii veneţieni par să fie de acord că fiul dogelui a fost bine primit la Constantinopol şi că a primit din partea basileului fie daruri, fie un important titlu. Dincolo de aceste detalii, care ţin mai degrabă de ceea ce cronicarii veneţieni au crezut că s-a întâmplat decât de ceea ce s-a întâmplat în realitate, studiul subliniază semnificaţia politică a acestei misiuni diplomatice. Momentul coincide cu o perioadă tensionată în raporturile dintre Bizanţ şi Imperiul carolingian, însăşi obţinerea titlului de doge de către Agnello Partecipazio semnificând „o victorie de prestigiu a Imperiului de răsărit”(p. 89).

Tot practica trimiterii fiilor de doge la Constantinopol, devenită o obişnuinţă în sec. IX-X (p. 91), constituie obiectul studiului Un fiu de doge la curtea ţarului Simeon al Bulgariei. Cazul lui Pietro Badoaro (p. 93-110). Episodul anticipează relaţiile Veneţiei cu Bulgaria de la sfârşitul Evului Mediu (nu aş împărtăşi punctul de vedere al lui Wilhelm Heyd, citat de autor, potrivit căruia „marele comerţ italian a neglijat Bulgaria în secolul al XIII-lea”33) şi a fost urmarea unei întâmplări nefericite căreia i-a căzut victimă Pietro Badoaro. Pasajele de cronici sunt reproduse in extenso începând cu textul narativ cel mai apropiat de evenimente (cronica atribuită lui Giovanni Diacono), continuând apoi cu cele 11 categorii identificate de Şerban Marin. De fapt, aşa cum se menţionează explicit (p. 94), lipsa oricăror referiri la acest episod în Chronicon Altinate, Annales Venetici breves, Martino da Canal sau cronica atribuită lui Marco, face probabilă ipoteza că toate textele narative târzii s-au inspirat din Giovanni Diacono.

Întregul episod pare minor şi prea puţin relevant pentru istoria Veneţiei, istoria raporturilor bizantino-veneţiene sau orice altă categorie a „marii istorii”.

33 Numeroase documente publicate atestă interesul negustorilor genovezi şi

veneţieni pentru grâul şi ceara din Bulgaria, produse care puteau fi achiziţionate în porturile Varna şi Mesembria v. sursele şi comentariul lor la Geo Pistarino, I Gin dell’Oltremare, Genova, 1988, p. 163; Michel Balard, La Romanie génoise (XIIE-début du XVe siècle), Rome, 1978, p. 143.

Page 404: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

407

S-ar putea obiecta, în plus, că, asemenea altor informaţii din surse veneţiene, totul este destul de vag de la spaţiul în care are loc evenimentul şi de la momentul producerii, până la personajele implicate şi rolul lor în respectiva poveste. Personal nu aş împărtăşi un asemenea punct de vedere. Dincolo de analiza istoriografică propriu-zisă, care ilustrează felul în care istoriografia modelează în timp un anumit eveniment, aventura lui Pietro Badoaro se poate integra într-o istorie a captivităţii în Evul Mediu. Este interesant de observat că, şi în cazul episodului analizat, există un anumit tipar: un personaj important este capturat de un potentat local care, după ce îl jefuieşte, îl trimite unui terţ. Motivele acestei mutări nu sunt întotdeauna menţionate (unele cronici veneţiene insistă pe ideea că a fost vorba de teama de a nu evada) şi Şerban Marin se întreabă dacă nu cumva răpitorul, Mihail banul34 „să fi fost sub dominaţia ţarului bulgar”. Ipoteza este plauzibilă, dar e posibil totuşi ca motivaţia să fi avut în vedere plasarea ostaticului într-un loc mai sigur. Într-o altă epocă şi într-un alt spaţiu Ladislau Kan l-a trimis pe Otto de Bavaria la un conducător de „peste munţi”, nu pentru că respectivul i-ar fi fost suzeran, ci pentru că a considerat că, acolo, detenţia pretendentului la coroana Sfântului Ştefan ar fi fost mai sigură35.

Un fragment dintr-o operă cu caracter moralizator elaborată de Pietro Damiano constituie punctul de pornire a contribuţiei O alianţă matrimonială veneto-bizantină în secolul al XI-lea. Între realitate şi legendă (p. 111-128). Episodul a fost reluat de multe dintre analele şi cronicile veneţiene care, preluându-l pe Pietro Damiano, au pus în evidenţă contrastul între obiceiurile dogaressei, şi sfârşitul tragic al acesteia. Istoriografia modernă l-a identificat pe doge în persoana lui Domenico Selvo, iar pentru soţia acestuia s-au propus diferite variante, toate însă beneficiind de un suport documentar destul de şubred. Şerban Marin atrage atenţia asupra faptului că plasarea episodului în timpul lui Domenico Selvo (1070-1084) se loveşte de inconvenientul major al morţii lui Pietro Damiano în 1072, dublat de faptul că nu se ştie exact data la

34 Studiul insistă pe bună dreptate asupra variatelor deformări pe care acest

personaj le-a suferit de la un cronicar la altul; aş avea o sugestie în privinţa formulei Mihail Regulo folosită de cronicile din categoria III. Regulo cred că este forma italienizată a latinescului „regulus”/regişor şi este de notat că Sabellico foloseşte acest termen într-unul dintre episoadele când se referă foarte sumar la Mihai Viteazul.

35 Vezi drept exemplu nefericitele aventuri ale lui Otto de Bavaria. Luat captiv de Ladislau Kan, a fost transmis la un potentat în care istoricii români au încercat să îl identifice pe Basarab I sau măcar cu un voievod român, din Moldova, Maramureş, Făgăraş etc. Pentru bibliografia acestei probleme şi „veridicitatea” episodului, v. Ovidiu Cristea, Captivitatea lui Otto de Bavaria. Câteva consideraţii, în vol. Secolul al XIII-lea pe meleagurile oferite de români, editor Adrian Andrei Rusu, 2006, p. 61-83; pentru candidatura lui Otto la coroana Ungariei şi raporturile cu Ladislau Kan, v. Tudor Sălăgean, Un voievod al Transilvaniei: Ladislau Kan 1294-1315, Cluj-Napoca, 2007, p. 131-139.

Page 405: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 408

care Damiano şi-a redactat opera. Problema esenţială este dacă avem de-a face cu o anecdotă moralizatoare pornită de la un fapt real (o alianţă matrimonială bizantino-veneţiană) sau dacă totul nu este decât o simplă născocire a lui Damiano în care „celălalt” (alteritatea dublată în acest caz de faptul că personajul negativ este o femeie) este utilizat pentru a spori efectul moralizator al povestirii. Şerban Marin pare să încline spre a doua ipoteză, punct de vedere mai probabil.

Un voluminos studiu este consacrat relaţiilor bizantino-veneţiene în timpul domniei lui Alexios Comnenul. Motivele sunt uşor de înţeles, întemeietorul dinastiei Comnenilor fiind adeseori învinuit de bizantinologi că a ipotecat viitorul imperiului acordând un privilegiu exorbitant Veneţiei. Surprinzător este faptul că aspectele comerciale care au atras atât de mult atenţia istoricilor moderni par să fi fost cu totul ignorate de cronicarii veneţieni pentru care importanţa relaţiilor cu Bizanţul a constat în acumularea de titluri şi de relicve.

Următoarele două contribuţii se referă la domniile urmaşilor lui Alexios I; campania dogelui Domenico Michiel a marcat prima criză gravă în raporturile bizantino-veneţiene, în timp ce domnia lui Manuel I a constituit o perioadă în care raporturile dintre cele două puteri au fluctuat de la alianţă şi colaborare la ostilitate şi conflict. Este foarte dificilă rezumarea analizei minuţioase a autorului care a descifrat texte complexe şi, la prima vedere, destul de greu de înţeles; este suficient să amintesc de utilizarea de către unii cronicari veneţieni a termenului griffoni cu sensul de „greci” de condiţie modestă, pentru a înţelege cât de anevoioasă este înţelegerea corectă a acestor izvoare. Mă rezum în a semnala faptul că autorii veneţieni par să fi trecut cu vederea momentele tensionate ivite între Manuel I şi Veneţia din timpul asediului cetăţii Corfu la care se referă Nicetas Choniates36. Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât, la momentul respectiv, veneţienii au organizat o mascaradă în care rolul basileului a fost jucat de un pitic etiopian.

Al doilea grupaj reuneşte studii legate, mai mult sau mai puţin, de istoria românilor într-o accepţie extrem de largă. În fapt este vorba de menţionarea valahilor între participanţii la prima campanie a lui Attila în Peninsula Italică, de felul în care este oglindit regatul Asăneştilor în opera lui Paolo Ramusio, de campania militară a voievodului Transilvaniei Ştefan Lackfi împotriva Veneţiei şi de modul în care cronistica veneţiană a fost folosită de Nicolae Iorga. Fiecare text este extrem de dens şi pune în circulaţie fragmente ample din cronicile veneţiene. Primul studiu este chiar mai amplu în conţinut decât o arată titlul; în fapt Şerban Marin trece în revistă toate situaţiile în care români sunt menţionaţi

36 Nicetas Choniates, Grandezza e catastrophe di Bisanzio, I. Libri I-VIII,

introduzione di Alexander Kazhdan, testo critico e commento a cura di Riccardo Maisano III, 6, 3, p. 198.

Page 406: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

409

de cronicile veneţiene insistând, cum o arată şi titlul, asupra prezenţei valahilor alături de cumani, bulgari şi unguri între trupele regelui hun. Explicaţia oferită de Şerban Marin – transpunerea în trecut a unor realităţi din timpul cruciadei a IV şi a Imperiului latin – este foarte probabilă. Singurele observaţii privesc formula „Asanizi” (aş fi optat pentru „Asăneşti”) şi afirmaţia prea categorică potrivit căreia Ştefan cel Mare nu este menţionat în nicio ocazie de cronistica veneţiană (p. 237). Domenico Morosini şi Marino Sanudo cel Tânăr (în Vieţile dogilor) amintesc de bătălia de la Vaslui. Pot fi însă de acord că imaginea domnului Moldovei la autorii menţionaţi este abia schiţată şi extrem de imprecisă în raport cu Skanderbeg.

În ultimul studiu cronistica veneţiană este mai mult un pretext accentul fiind pus pe felul în care istoria Veneţiei a fost oglindită în opera lui Nicolae Iorga. Studiul are o uşoară nuanţă critică fapt explicabil, nu atât datorită ezitărilor marelui savant între mai multe puncte de vedere, cât prejudecăţii de a vedea în cetatea Sfântului Marcu mai întâi o simplă anexă a Bizanţului, apoi un adversar care a contribuit decisiv la declinul imperiului din Orient. Aş propune o singură îndreptare; este drept că Nicolae Iorga nu a analizat în amănunt cronicile veneţiene. Totuşi el nu s-a oprit cu investigaţia la Andrea Dandolo, fapt ilustrat şi de fragmentele de cronici de secol XV publicate în Notes et extraits pour servir à l'histoire des croisades au XVe siècle. La capătul acestei prezentări sumare nu îmi rămâne decât să sper că Editura Academiei va reuşi să publice şi volumul al doilea din studiile veneţiene elaborate de d-l Şerban Marin. Ar fi fost poate indicat ca aceste studii să fi fost publicate în versiunea în limba engleză; nu ar fi fost un efort prea mare având în vedere că autorul a publicat deja o bună parte a contribuţiilor sale în limbi de circulaţie şi, în egală măsură, ar fi făcut accesibil volumul şi specialiştilor din străinătate.

Ovidiu Cristea SILVIA RONCHEY, Enigma lui Piero. Ultimul bizantin şi cruciada-fantomă dezvăluite într-un mare tablou, trad. din limba italiană Ştefania Mincu, Edit. RAO, Bucureşti, 2008, 536 p. Obişnuit cu cantitatea copleşitoare de mistere, conspiraţii, secrete şi alte chestiuni esoterice pe care editura RAO le lansează pe piaţă aş fi ignorat desigur Enigma lui Piero [della Francesca] dacă nu aş fi remarcat numele autoarei. Silvia Ronchey este cunoscută prin câteva studii publicate în reviste de prestigiu precum „Byzantinische Zeitscrift” sau „Thesaurismata” fapt ce m-a făcut mai întâi să răsfoiesc, iar mai apoi să citesc voluminoasa lucrare închinată unui tablou al maestrului renascentist. În fapt tabloul este un pretext pentru o incursiune în istoria politică, religioasă şi artistică a veacului al XV-lea paginile

Page 407: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 410

cărţii purtându-l pe cititor printr-o multitudine de spaţii şi de epoci în care poate „face cunoştinţă” cu o mulţime de personaje de la scriitorul şi omul politic francez Maurice Barrès până la împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, papa Pius al II-lea şi cardinalul Bessarion. Stilul foarte literar (autoarea inserează chiar dialoguri între un anticar şi un istoric de artă menite să ilustreze argumentele pro- şi contra fiecărei interpretări propuse în lucrare), salturile cronologice, fragmentarea continuă a naraţiuni ar putea cea falsa impresie că ne aflăm în faţa unei lucrări pseudo-ştiinţifice. Ar fi însă o interpretare greşită. Autoarea nu îşi propune să scoată la lumină cine ştie ce secrete ascunse de vreo minte tenebroasă a secolului al XV-lea în ideea că, la un moment dat, în viitor, cineva va fi în măsură să descopere „adevărul”. Dimpotrivă, în ciuda originalităţii prezentării, întreaga expunere doreşte a fi o interpretare lipsită de excese a unui tablou al lui Piero della Francesca şi a climatului mental care i-a servit drept sursă de inspiraţie. Lucrarea porneşte de la un detaliu – tabloul Flagelarea – în jurul căruia Silvia Ronchey construieşte o adevărată frescă cu zeci de personaje, de evenimente, de interpretări, de controverse. Este un exerciţiu de virtuozitate al autoarei care a reuşit să parcurgă şi să asimileze o multitudine de date din domenii diferite (istorie, arheologie, istoria artei, genealogie) încercând şi reuşind să propună o interpretare coerentă şi seducătoare a mesajului transmis de Piero della Francesca în Flagelarea. La finalul celor peste 500 de pagini, tabloul maestrului renascentist este desluşit ca o mărturie a iluzoriilor speranţe de salvare a Bizanţului printr-o cruciadă anti-otomană. În această cheie fiecare personaj al tabloului capătă o identitate precisă; bărbatul aşezat pe tron ar fi Ioan al VIII-lea Paleologul; cel cu turban, întors cu spatele spre privitor, ar fi nimeni altul decât sultanul Mehmed Cuceritorul.

Grupul din dreapta, plasat de Piero della Francesca în prim plan, i-ar cuprinde pe cardinalul Bessarion, pe Toma Paleologul desculţ în aşteptarea încălţărilor de purpură şi pe Niccolò al III-lea d’Este. Excepţie ar face secvenţa centrală în care Hristos şi cei doi flagelatori ar constitui o compoziţie metaforică ilustrând supliciile Bizanţului şi ale Bisericii de Răsărit, scenă care, prin încărcătura simbolică, ar face inutilă orice încercare de identificare. Această lectură nu poate fi exclusă, dar are un handicap important. În fapt, aşa cum întreaga lucrare o arată, tabloul lui Piero della Francesca este, în întregul său, o parabolă şi atunci fiecare apariţie din tablou ar putea fi, mai degrabă, încarnarea unui „tip ideal” (basileul, sultanul, duşmanii credinţei, „conciliariştii”) decât un personaj istoric anume. Ar mai fi de discutat o serie de argumente folosite în construcţia interpretării; astfel cred că autoarea supradimensionează importanţa Cleopei Malatesta în eforturile de Unire a Bisericilor. Asemenea căsătorii ale unor membrii ai familiei imperiale bizantine cu descendentele unor familii nobiliare occidentale au mai existat şi, în final, nu au adus schimbări substanţiale în raporturile dintre Occidentul catolic şi Bizanţ. În plus, încercarea de a identifica mormântul princiar anonim descoperit la Mistra cu cel al Cleopei

Page 408: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

411

Malatesta rămâne doar la nivel de ipoteză atâta timp cât arheologul care a efectuat săpăturile a lăsat doar nişte însemnări şi acestea cu destule probleme. Este de asemenea discutabil dacă Occidentul a vizat restaurarea Bizanţului doar în Pelopones. Este adevărat că multe proiecte de cruciadă anti-otomană au luat în calcul o răscoală a creştinilor din Moreea împotriva stăpânirii otomane şi chiar războiul Veneţiei împotriva Imperiului Otoman a început în 1463 printr-un atac care a vizat ocuparea Hexamilionului. Este greu de imaginat însă un Bizanţ restaurat cu Constantinopolul rămas în mâinile turcilor, iar exemplul Imperiului de Niceea în perioada 1204-1261 este cel mai bun. În sfârşit, mi se pare excesiv de severă interpretarea politicii Veneţiei faţă de otomani. Desigur, cetatea Sfântului Marcu a avut momente de ezitare în a-şi trimite soli la Congresul de la Mantova pentru că, la data respectivă, era în pace cu Mehmed al II-lea. Mi se pare însă incorect ca, pentru anul 1464, să se afirme „Cristoforo Moro trăgea strategic de timp, după o tactică veneţiană bine consolidată: aceeaşi care contribuise mai mult sau mai puţin deliberat la dezastrele de la Varna şi Constantinopol”. Este exagerat ca dezastrele amintite să fie puse doar pe seama Veneţiei (în privinţa Varnei chiar nu găsesc nicio explicaţie), după cum este bizar să se uite că, în 1464, Veneţia se afla în război cu Imperiul Otoman. Şi atunci de ce ar fi temporizat „strategic” dogele? În plus, declanşarea războiului în 1463 fusese făcută în prezenţa lui Bessarion şi cu aprobarea Sfântului Scaun, amănunt ce pare să fie ignorat de Silvia Ronchey. Ar mai fi de observat că, pe o cale proprie, autoarea a utilizat un sistem de trimiteri foarte asemănător cu cel utilizat în medievistica românească de Virgil Ciocîltan. Acest sistem mutilează numele istoricilor la care se face trimitere (sub acronimul PRTS se ascunde bizantinologul Agostino Pertusi, MDRF îl desemnează pe John Meyendorff, iar MSCU este nimeni altul decât Constantin Marinescu) fapt ce îl obligă pe cititor să navigheze permanent între pagina pe care o citeşte, aparatul critic plasat la sfârşit şi bibliografie. Dincolo de aceste chestiuni de detaliu lucrarea este extrem de incitantă putând oferi sugestii preţioase specialiştilor epocii, iar simplilor iubitor ai istoriei o lectură captivantă. Totodată, se cuvine subliniată calitatea excelentă a ilustraţiilor, aspect fără de care o bună parte a argumentelor ar fi fost greu de controlat.

În final am o mare nedumerire în privinţa versiunii în limba română. Prin nu ştiu ce fenomen prenumele bine-cunoscutului istoric italian Carlo Ginzburg (cunoscut publicul român măcar prin lucrarea Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, trad. de Mihai Avădanei, Ed. Polirom, Iaşi, 1996) este germanizat pe tot parcursul lucrării în Karl. Ceea ce s-a dorit o dovadă de rigoare din partea traducătoarei devine exact opusul acesteia.

Ovidiu Cristea

Page 409: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 412

MARCEL-DUMITRU CIUCĂ, Ştiinţele auxiliare ale istoriei, Edit. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008, 175 p.

Îmi face o deosebită plăcere să am ocazia de a prezenta cursul de Ştiinţe auxiliare al profesorului Marcel-Dumitru Ciucă, deoarece cred că ar fi fost păcat ca această propunere de curs pe care domnia sa ne-o oferă să nu vadă lumina tiparului. M-am numărat şi eu printre studenţii care în anii ’90 au putut audia la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti varianta rezumată a cursului tipărit şi ca mulţi alţi colegi de-ai mei l-am apreciat ca fiind unul valoros. În plus, de la conducătorul cursului am mai învăţat, pe lângă informaţie şi metodă, şi nevoia de a respecta şi de a iubi documentul ca sursă istorică, acesta transformându-se în timpul demersului ştiinţific în „stăpânul nostru”. Care sunt argumentele în favoarea acestui curs pe care-l consider ca fiind unul de referinţă în domeniu? Prin natura disciplinei prezentate, cursurile de ştiinţele auxiliare ale istoriei au un conţinut mai degrabă tehnic, trebuind să apeleze la norme deja stabilite, definiţii şi clasificări standard. Totuşi, inovaţia şi perfecţionarea sunt întotdeauna permise, chiar indispensabile, pentru evitarea compilaţiei, diferenţa de abordare fiind făcută de competenţa profesională a fiecărui autor, căruia îi revine dificila misiune de a gândi şi a organiza materialul, de a selecta, de a argumenta, de a exemplifica, de a îmbogăţi, de a „cântări” judecăţile anterioare. Atu-ul cursului de faţă îl constituie tocmai contribuţia personală, permisă de pregătirea şi experienţa profesorului Marcel-Dumitru Ciucă, specialist consacrat, mai cu seamă în acea zonă a ştiinţelor auxiliare care se ocupă de conservarea şi valorificarea documentelor (surselor de arhivă). Pentru aceasta îl recomandă cei 40 de ani de muncă la Arhivele Naţionale din Bucureşti, ca arhivist şi apoi ca director al Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (DANIC), precum şi cele aproape două decenii de activitate pedagogică în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, ca titular al cursului de ştiinţe auxiliare şi al celui de paleografie chirilică. Rod al experienţei şi cunoştinţelor acumulate după atâţia ani de lucru efectiv cu documentele de arhivă, de preocupare constantă de editare a acestora (Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale, vol. III – VIII; Zilot Românul. Opere complete; Mihai Eminescu în documente de arhivă; Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: guvernarea Ion Antonescu, vol. I-XI; Procesul mareşalului Antonescu. Documente, vol. I-III; Procesul lui Iuliu Maniu. Documentele procesului conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc, vol. I-IV, etc.), cursul valorifică şi articole publicate deja în reviste de specialitate, pe teme de arhivistică, diplomatică, arheografie, paleografie. Referindu-ne la structura cărţii, aceasta debutează cu o introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, introducere care include explicaţii necesare înţelegerii obiectului, specificului şi utilităţii disciplinei pentru descifrarea

Page 410: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

413

izvoarelor ce stau la baza cercetării istorice. De asemenea sunt expuse diverse modalităţi de clasificare a ştiinţelor auxiliare la care au recurs specialiştii de-a lungul timpului, autorul optând în cazul ştiinţelor auxiliare propriu-zise (minore sau tradiţionale) pentru gruparea în trei categorii. Cum această clasificare impune şi structura cursului, capitolul întâi face o trecere în revistă a ştiinţelor auxiliare majore ale istoriei (p. 12-17), în fapt ştiinţe de sine stătătoare, de ale căror rezultate se foloseşte şi istoricul pentru propriile cercetări: filologia, geografia, demografia, sociologia, dreptul, etc., în vreme ce capitolul al doilea, de altfel, cel mai consistent al cărţii, prezintă în chip amănunţit ştiinţele auxiliare propriu-zise. Acestea din urmă sunt împărţite în trei categorii care urmează criteriul principalelor instituţii ce se ocupă de conservarea şi valorificarea surselor istorice supuse analizei - biblioteca, muzeul şi arhiva -: ştiinţele auxiliare grupate în jurul bibliotecii (bibliologia şi ramurile sale, codicologia, cartografia, p. 18-26), cele grupate în jurul muzeului (muzeologia, arheologia, epigrafia, metrologia, papirologia, numismatica şi ramurile sale, vexilologia, p. 26-37) şi ştiinţele auxiliare concentrate în jurul arhivelor (arhivistica, paleografia, cronologia, sigilografia, heraldica, filatelia, diplomatica, genealogia, filigranologia, grafologia, criptologia, miniaturistica, p. 58-120). Ultimul capitol al cărţii analizează tehnica realizării lucrărilor istorice ştiinţifice, punând la dispoziţie norme, etape şi metode de întocmire a lucrărilor de interpretare cât şi a ediţiilor de documente. De un mare ajutor este enumerarea instrumentelor de lucru indispensabile iniţierii unei cercetări istorice, precum: bibliografii generale şi speciale, dicţionare, enciclopedii, cataloage specializate (p. 123-125). În spiritul profesionalismului cu care a fost alcătuit, cursul se încheie cu o bibliografie bogată care a servit efectiv la elaborarea sa (aşa cum se observă din aparatul critic aferent) şi cu unsprezece anexe, ilustrative pentru tot atâtea ştiinţe auxiliare propriu-zise ale istoriei. Deşi concepută sub formă de curs, lucrarea de faţă este utilă nu numai studenţilor facultăţilor de istorie şi arhivistică care deprind acum primele noţiuni în domeniul ştiinţelor auxiliare, ci şi cercetătorilor care apelează permanent în munca lor la izvoare istorice variate al căror mesaj trebuie înţeles.

Florina Manuela Constantin

PETRE BEŞLIU MUNTEANU, Spitalul medieval din Sibiu, Edit. Honterus, Sibiu, 2008, 104 p.

Rod al unor investigaţii sistematice, arhitectonice şi documentare, monografia-model consacrată de autor spitalului din Sibiu, ale cărui atestări

Page 411: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 414

timpurii datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea, dezvăluie un aspect nu lipsit de relevanţă a evoluţiei marelui centru săsesc din spaţiul sud-transilvan. Apariţia spitalului în evidenţa documentară odată cu contractul încheiat între comunitatea orăşenească a Sibiului şi Ordinul Sfântului Spirit în 1292, cu existenţă însă anterioară, deschide seria informaţiilor scrise asupra acestui aşezământ, indiciu al nivelului de civilizaţie al oraşelor săseşti transilvane. În succesiune, autorul discută statutul, funcţiile şi locuitorii spitalului din Sibiu, veniturile şi cheltuielile spitalului, cimitirul, evoluţia clădirii bisericii şi a spitalului, urmate de câteva restituiri materiale şi de un catalog selective al pieselor de la Biserica Azilului din Sibiu. Totul precedat de o sumară introducere în istoria spitalelor în Europa medievală. O excelentă ilustraţie însoţeşte expunerea. E de dorit ca asemenea monografii de instituţii să se înmulţească în istoriografia din ţara noastră.

Şerban Papacostea CRISTIAN NICOLAE APETREI, Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI, Muzeul Brăilei şi Edit. Istros, Brăila, 2009, 414 p. + 2 h. Consistentul volum cu acest titlu a apărut în colecţia „Teze de doctorat – Istorie” a Editurii Istros. Subiectul este de cel mai mare interes, deoarece impresia generală existentă astăzi asupra peisajului monumental românesc iscă de multe ori un gust amar: faţă de alte ţări din centrul şi apusul Europei, la noi par să fi supravieţuit aproape exclusiv edificii şi aşezăminte eclesiastice. Autorul cărţii, Dl. Cristian Nicolae Apetrei a procedat la un inventar riguros ale datelor de tot felul, de la urmele examinate arheologic până la menţiunile scrise, care vădesc prezenţa a numeroase reşedinţe boiereşti, cu trăsături caracteristice, atât la miazăzi, cât şi la răsărit de Carpaţi. După o introducere, în care un paragraf este închinat unei „clarificării conceptuale”, anume a termenului „boier”, urmează şapte capitole, cu aceste titluri: I. Izvoare şi istoriografie; II. Terminologia reşedinţelor boiereşti reflectată în documentele secolelor XIV-XVI; III. Locuinţele boiereşti; IV. Bisericile de curte; V. Anexe utilitar-gospodăreşti; VI. Elemente de fortificare; VII. Formele de organizare a spaţiului reşedinţei boiereşti. În afară de concluzii şi o bibliografie generală bine pusă la punct trebuie semnalate cele două anexe, care cuprind tabele sintetice cu datele despre terminologia reşedinţelor boiereşti din Ţara Românească şi, respectiv, Moldova până la 1600, aşa cum este ea reflectată în documente. În sfârşit, merită amintit şi destul de consistentul grup de ilustraţii – planuri de biserici, locuinţe şi aşezări – de la capătul volumului.

Page 412: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

415

Cel mai întins capitol este, datorită materialului bogat trecut în revistă, cel despre bisericile de curte, în multe cazuri rămase în picioare, spre deosebire de clădirile „civile” din cadrul ansamblurilor reşedinţelor boiereşti. Foarte conştiincios întocmit, acest capitol scoate însă la iveală şi unele enigme sau semne de întrebare ce au a fi lămurite în viitor. Şi mă gândesc, de pildă, la problema planului „în cruce greacă înscrisă” al bisericii Sf. Nicolae-Hârteşti (jud. Argeş), ctitorie din 1531-1532 a familiei boierilor Coteşti (p. 205-207). Cum de a fost adoptat un asemenea tip de plan, folosit numai la mari ctitorii domneşti, la minuscula biserică a unei reşedinţe boiereşti? Sugestia de odinioară a lui Emil Lăzărescu, potrivit căreia la Hârteşti a lucrat un meşter străin nu mi se pare convingătoare. Ea poate rămâne valabilă, cred, doar în ce priveşte pisania de acolo. Volumul de faţă izbuteşte să închege şi să ne ofere o cu totul altă imagine asupra nivelului de civilizaţie al societăţii medievale româneşti.

Ştefan Andreescu

Pr. dr. IOAN MOLDOVEANU, Contribuţii la istoria relaţiilor Ţărilor Române cu Muntele Athos (1650-1863). În întâmpinarea a 1045 ani de la fondarea Muntelui Athos (963-2008), Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, 320 p.

Lucrarea cuprinde douăzeci de micromonografii ale mănăstirilor de la Muntele Athos care au beneficiat de sprijin din partea domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei şi al altor personalităţi, laice şi ecleziastice. „Au ajuns astfel în administraţia Athosului mai bine de 130 de mănăstiri şi schituri cu peste o pătrime din teritoriul Principatelor (Moldova şi Ţara Românească)”. Din aceste legături intense au rezultat cele aproximativ 40 000 documente păstrate, potrivit infirmaţiilor autorului, în arhivele athonite. Şirul mănăstirilor închinate şi indicaţiile documentare aferente sunt precedate de o substanţială introducere istorică, care cuprinde trecutul relaţiilor româno-athonite de la începuturile lor în secolul XIV până la adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti în 1864. Inevitabil, schiţa istoriografică discută în paralel problema închinării mănăstirilor româneşti la Muntele Athos şi cea a penetraţiei tot mai adânci a elementului grec în Ţara Românească şi Moldova sub protecţia puterii otomane. Surprinde apologia domniilor fanariote, dezvoltată de autor pe parcursul câtorva pagini. E meritul lui Nicolae Iorga de a fi tranşat cu reacţia anti-fanariotă în plan istoriografic şi de a fi netezit calea spre o cercetare obiectivă a problemei, desprinsă de patimile vremii post-fanariote. Nu poate fi însă contestat că regimul fanariot a fost instaurat de Poarta Otomană pentru a îngrădi tendinţele de emancipare ale celor două state româneşti, tendinţe

Page 413: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 416

tot mai puternic manifestate pe măsura înaintării în regiune a imperiului habsburgic şi a celui rus. Că această politică a Porţii otomane s-a înfăptuit şi prin unele personalităţi remarcabile – autori de reforme social-politice şi sprijinitori ai culturii – nu modifică constatările cu privire la esenţa regimului pe care l-au reprezentat. Vremea fanarioţilor are încă nevoie de investigaţii temeinice, multilaterale, nu de luări de poziţie pasionale, incriminatorii sau apologetice, care sunt desuete şi unele şi altele. Nepotrivită e şi invocarea cazului Despot Vodă despre care autorul afirmă că „nu trebuie uitat că ... era grec” (p. 37), dovadă, potrivit autorului, că grecii au pătruns în viaţa politică a celor două state româneşti şi înainte de fanarioţi. Se cuvine amintit că Despot nu e reprezentativ pentru influenţa greacă. El a venit în fruntea Moldovei şi a acţionat în timpul scurtei sale domnii în funcţie de alte linii de forţă, provenite din Europa Centrală. Lucrarea, a cărei utilitate e incontestabilă, se încheie cu un tablou cronologic al daniilor făcute de voievozii români sau în timpul lor către Muntele Athos (1650-1863), un Index alfabetic al mănăstirilor închinate la Muntele Athos şi cu Bibliografia temei.

Şerban Papacostea

OLIVIU BOLDURA, Pictura murală din nordul Moldovei. Modificări estetice şi restaurare, Edit. Accent Print, Suceava, 2007, 448 p. O carte de excepţie, care condensează experienţa de peste 35 de ani a d-lui Profesor Oliviu Boldura, în calitate de restaurator al picturilor din zona cu cele mai multe şi valoroase monumente medievale ale României. Nu am competenţa să scriu despre analizele şi observaţiile sale tehnice, care constituie cea mai mare parte a materiei cărţii. În schimb, mă voi opri asupra capitolului Modificări estetice datorate factorului uman, care vădeşte la ce înnoiri poate conduce dialogul direct cu frescele bucovinene, în cursul procesului complex şi extrem de dificil al restaurării lor. Iată un prim exemplu. Se ştie că pridvorul de la Voroneţ a fost adăugat bisericii lui Ştefan cel Mare la iniţiativa mitropolitului Grigorie Roşca, în vremea lui Petru vodă Rareş. Or, săpăturile arheologice au semnalat încă mai demult existenţa a două straturi de pictură în zona inferioară a peretelui de est al pridvorului. Ceea ce a dus la bănuiala că extremitatea apuseană a edificiului ştefanian a fost decorată în exterior cu fresce încă de la sfârşitul veacului al XV-lea. Însă dilema, cu consecinţe teoretice şi estetice majore, nu a putut fi limpezită decât în vara anului 2006, când, aşa cum ne spune Dl. Boldura, „au început decapările reparaţiilor de ciment din interior care au acoperit crăpăturile dinspre nord şi sud, formate la zona de îmbinare a pridvorului adăugat la corpul

Page 414: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

417

biserici lui Ştefan cel Mare”. Într-un anume punct, la zona de îmbinare dinspre sud-est, s-au găsit „imagini fragmentare dintr-o scenă ce reprezintă un sfânt cu aureolă, veşminte şi un fond verde”. În concluzie, astăzi se poate susţine cu deplin temei că faţada vestică a bisericii lui Ştefan era acoperită cu fresce. Şi sunt convins că Dl Oliviu Boldura are perfectă dreptate să afirme că ideea pictării la exterior, apărută încă la finele domniei lui Ştefan, a fost apoi preluată şi extinsă la toate faţadele bisericii de la Voroneţ de către Petru vodă Rareş şi mitropolitul Grigorie Roşca (p. 134-135 şi 138). La biserica de la Arbore ne întâmpină o altă enigmă. Ştim că Luca Arbore, ctitorul de aici, a fost executat pentru hiclenie, împreună cu fiii săi, Toader şi Nichita, în aprilie 1523, din porunca lui Ştefăniţă vodă. Or, tabloul votiv de pe peretele vestic al naosului a fost repictat în mare parte din zona lui centrală. Practic, această porţiune de frescă „a fost decupată şi apoi completată cu un nou strat pictural pe care se reia reprezentarea votivă a familiei Arbore, dar la o scară mai redusă”. Lucrul a fost observat încă din anul 1974 (p. 156-157). De ce a fost, însă, nevoie de această prefacere a tabloului votiv? Răspunsul pare a fi de căutat într-un detaliu care s-a mai păstrat din forma originară a tabloului. Acum, cu ocazia restaurării conduse de către autor, „se poate distinge în mod clar, o primă reprezentare a bisericii cu turlă şi acoperiş fragmentat, separat pe altar” (vezi imaginea deplin lămuritaore de la p. 159). Ne putem întreba dacă înlăturarea turlei nu a fost impusă chiar de domn, după complotul în care a fost implicat Luca Arbore. Ar însemna deci că prezenţa turlei a fost socotită un atribut al suveranităţii domneşti. Iar Luca Arbore, în pofida înrudirii apropiate cu domnul – al cărui regent a fost în primii ani -, legătură pentru care a pledat Maria Magdalena Székely, nu avea dreptul totuşi la un asemenea simbol. Dar Dl. Oliviu Boldura nu a găsit deocamdată o dovadă sigură a prexistenţei unei turle pe naosul de la Arbore. Domnia sa arată doar că „se poate lua totuşi în discuţie o uşoară deformare structurală a zidăriei care produce o denivelare a continuităţii calotei, zonă pe care este reprezentat registrul cu Cetele Îngereşti” (p. 158). În sfârşit, un al treilea şi ultim exemplu pe care doresc să-l semnalez priveşte chestiunea picturii din cele două pridvoare, de pe latura de nord şi de sud, ale bisericii mănăstirii Suceviţa. Paul Henry credea odinioară că pridvorul de pe latura sudică oferă privirii o pictură târzie, de secol XIX. Chiar construcţia celor două pridvoare a fost socotită de Ana Maria Musicescu ca fiind ulterioară construcţiei întregii biserici. Dar Sorin Ulea a observat încă mai demult – iar Dl. Boldura confirmă! – că fresca exterioară de pe latura sud a bisericii „a ocolit streaşina la limita de îmbinare sau de sprijin pe zidărie”. Ceea ce demonstrează în chip convingător că cele două pridvoare sunt contemporane cu corpul principal al bisericii. Pe de altă parte, la pridvorul de nord, sub cornişă, pe latura de est, se vede cum „o parte din stratul suport al picturii exterioare de pe corpul bisericii trece pe faţada de est a pridvorului acoperit cu o decoraţie policromă”.

Page 415: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 418

Prin urmare se poate conchide că, de fapt, decoraţia zoomorfă de pe acest pridvor precede pictura de pe faţadele bisericii (p. 127). Cât despre celălalt pridvor, dinspre sud, „din câteva sondaje stratigrafice existente la zona de îmbinare a laturii estice a pridvorului cu latura de sud a bisericii, aflăm că pictura pridvorului trece pe sub pictura exterioară” a întregului ansamblu. În consecinţă, nu avem de-a face cu o pictură de secol XIX, ci cu una de secol XVI. Numai că ea derutează din pricina facturii occidentalizante. Singura interpretare plauzibilă este cea oferită de Dl. Oliviu Boldura: a fost vorba aici de o „probă” pentru alegerea unui pictor ( p. 128 şi 130-131). Ea de bună seamă nu a convins şi astfel vodă Ieremia Movilă a optat în final pentru zugravii Ion şi Sofronie. Volumul de faţă beneficiază de o prezentare grafică de ţinută şi de un tipar elegant, pe măsura însemnătăţii cărţii. Adaug şi faptul că textul în limba română are alături tălmăcirea în limba engleză. Ceea ce face accesibilă publicului de specialitate străin această primă sinteză a experienţei româneşti în domeniul restaurării picturilor în frescă.

Ştefan Andreescu

LAURENŢIU CHIRIAC, Monumentele religioase medievale din zona Bârladului, Edit. Kolos, Iaşi, 2007, 362 p. Lucrarea, structurată în trei mari capitole, precedate de o introducere, urmate de concluzii, bibliografie şi anexe, îşi propune, aşa cum aflăm de la început, o repertoriere a bisericilor, schiturilor şi mănăstirilor din aria menţionată, de la atestarea lor, până la sfârşitul secolului al XVII-lea, o clasificare a acestora ţinându-se cont de mai multe elemente de ordin arhitectural, juridic, istoric şi religios şi o descriere a evoluţiei lor. Autorul fixează în timp şi spaţiu ancheta pe care doreşte să o întreprindă, precizând că are în vedere perioada de la atestarea primelor elemente de viaţă creştină în zonă, anume secolele IV-VI, până la finalul veacului al XVII-lea, când se constată accentuarea unor noi influenţe cultural artistice. În ceea ce priveşte aria aleasă, ea nu se limitează doar la ţinutul Bârladului, ci îl înglobează şi pe acela al Tutovei, întrucât se constată o strânsă legătură între cele două spaţii, acest din urmă teritoriu având similitudini puternice în plan artistic cu primul. Mai mult, aşa cum argumentează autorul, legătura între cele două zone este vizibilă şi la nivel religios, întrucât autoritatea jurisdicţional-religioasă a protopopilor din Bârlad s-a extins şi asupra Tutovei. După o expunere amănunţită a izvoarelor şi a istoriografiei parcurse şi analizate critic, se trece în capitolele următoare la expunerea propriu-zisă a primelor edificii religioase atestate documentar şi arheologic şi apoi se are în

Page 416: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

419

vedere evoluţia lor istorică şi arhitecturală pe parcursul secolelor XV-XVII. La finalul prezentării teoretice şi conceptuale a aspectelor avute în vedere, aspecte de ordin religios, social-politic, cultural sau juridic, autorul analizează pe rând schiturile şi mănăstirile din arealul Bârladului, prezentându-se la fiecare localizarea, prima atestare documentară şi contextul istoric în care a apărut aceasta, hramul şi elemente arhitectonice. Acestea din urmă sunt urmărite în detaliu, cu studierea planului, a decoraţiei interioare şi exterioare, a picturii, a sistemelor de boltire şi a materialelor de construcţie. Pe baza tuturor acestor elemente, se trece în final la o clasificare tipologica a edificiilor religioase, care are în vedere, dincolo de detaliile artistice şi o analiză a funcţiilor îndeplinite de aceste biserici sau a apartenenţei sociale a ctitorilor, în acest context, autorul oprindu-se şi asupra actului de ctitorire şi a persoanelor implicate în acesta. Concluzia legată de fenomenul ctitoricesc în zonă este că acesta a fost impulsionat de domnii moldoveni până în veacul al XVI-lea, ca apoi să fie atrase şi alte categorii sociale în actul de zidire a lăcaşelor de cult, precum boierimea mică, preoţii de mir şi chiar comunităţile săteşti sau orăşeneşti. Autorul observă predominarea în zonă a bisericilor de lemn, cu urmarea firească a dispariţiei multora dintre ele ca urmare a perisabilităţii materialului de construcţie şi a vicisitudinilor istorice, dar menţionează şi biserici de piatră, de tipul bisericilor de sinteză moldo-muntene, ce îmbină planul triconc sau dreptunghiular din arhitectura moldovenească cu faţadele muntene. Dincolo de detaliile de ordin arhitectural-artistic şi iconografic, lucrarea are meritul de a prezenta şi elemente legate de actul de ctitorire sau de evoluţie istorică a edificiilor, avându-se în vedere chiar şi alcătuirea unui indice cronologic al clericilor menţionaţi documentar pe parcursul secolelor XV-XVII ca activând în aria supusă analizei. Bibliografia este bogată în izvoare, atât inedite, studiate în arhive, cât şi edite, obţinute pe baza parcurgerii ediţiilor de documente, iar la finalul lucrării, în anexe, întâlnim un tabel cu monumentele studiate, în care sunt trecute, pentru fiecare în parte prima datare documentară, localizarea precisă şi câteva observaţii de natură istorică şi religioasă.

Oana-Mădălina Popescu

Institut des Études Sud-Est Européenes, Bibliothèque Métropolitaine de Bucharest, Impact de l`imprimerie et rayonnement intellectuel des Pays Roumains, Edit. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2009, 238 p. Aşa cum aflăm din prefaţa semnată de Nicolae-Şerban Tanaşoca şi Florin Rotaru, cartea cuprinde actele a două reuniuni ştiinţifice organizate în

Page 417: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 420

2008 şi anume Carte şi tipăritură pentru Sud - Estul Europei şi Orientul Apropiat şi Nicolae Milescu Spătarul-300, coordonate de Elena Siupiur şi respectiv Zamfira Mihail, de la Institutul de Studii Sud Est Europene. Aceste conferinţe au dorit să marcheze două evenimente de seamă, precum împlinirea a 500 de ani de la tipărirea primei cărţi în spaţiul românesc, adică de la apariţia Liturghierului lui Macarie, în 1508 şi comemorarea a 300 de ani de la moartea lui Nicolae Milescu Spătarul, personalitate de seamă a culturii româneşti şi universale, care a sprijinit, la rândul său, răspândirea tiparului în spaţiul moldovean, prin sprijinul dat mitropolitului Dosoftei la achiziţionarea unei tiparniţe din Rusia. Cele două aniversări au fost marcate şi prin tipărirea, într-o ediţie modernă şi de lux, a Liturghierului lui Macarie, la care se adaugă tipărirea mai recentă şi a Octoihului, precum şi prin organizarea de expoziţii, ca cea de la Muzeul Cotroceni, de pildă, în paralel cu prezentarea catalogului expoziţiei, cu o grafică deosebită. Volumul de faţă este structurat în două părţi, corespunzătoare celor două congrese şi adună studiile unor renumiţi cercetători, de la instituţii ştiinţifice de prestigiu din ţară, precum Institutul de Studii Sud Est Europene sau Institutul de Filologie „Al Philippide” din Iaşi, dar şi din străinătate, de la Biblioteca Naţională a Rusiei, Academia din Ştiinţe din Republica Moldova ori Academia Americană din Roma. Studiul Elenei Siupiur are în vedere cărţile imprimate pentru bulgari în spaţiul românesc, cu predilecţie în secolul al XIX-lea şi prezintă activitatea politică şi culturală a emigraţiei bulgare de pe teritoriul românesc, susţinută puternic de cărţile şi periodicele tipărite în limba bulgară aici, în tipografiile româneşti dar şi în cele bulgare, căci, aşa cum arată autoarea, comunităţile bulgare şi-au înfiinţat propriile tipografii în mai multe oraşe, ca Bucureşti, Brăila sau Galaţi, unde au imprimat cărţi liturgice, şcolare sau politice. Studiul lui Tudor Teoteoi, bazat pe cercetarea surselor istorice, aduce în prim plan predosloviile tipăriturilor româneşti din veacurile XVI-XVII, precum cele ale lui Coresi sau Pravila de la Govora, Îndreptarea Legii ori Cazania lui Varlaam, punând accent pe umanismul pios ce transpare din analiza acestora. Andrei Pippidi subliniază, prin articolul său, contribuţia românească la dezvoltarea tiparului în Georgia şi activitatea depusă în acest sens de Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul sau Mihail Istvanovici. Ioana Feodorov se opreşte la contribuţia românească la dezvoltarea tipăriturilor arabe prin legăturile Constantin Brâncoveanu cu Athanasie Dabbas, patriarhul Antiohiei, care duc la instalarea unei tiparniţe la Alep sau ale lui Ioan Mavrocordat cu succesorul lui Dabbas, Silvestru, care mută tiparniţa la Beirut. Secţiunea dedicată tipăriturilor mai conţine şi studiile Cătălinei Vătăşescu referitoare la cărţile albaneze imprimate în România la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului XX şi cel al Virginiei Blînda despre tipografiile private.

Page 418: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice

421

Partea a doua a volumului conţine actele conferinţei dedicate personalităţii lui Nicolae Milescu Spătarul şi reuneşte lucrările Zamfirei Mihail cu referire la operele transmise fără autograful autorului, cele ale lui Andrei şi Valentina Eşanu, ale Danielei Dumbravă, Cătălinei Velculescu sau Mioarei Dragomir. În anexe, se prezintă studiul lui M. A. Momina de la Biblioteca Naţională a Rusiei care analizează izvoarele folosite de Milescu la redactarea Descrierii Chinei, pornindu-se de la constatarea că autorul a descris numeroase provincii şi oraşe chineze, dar personal a văzut doar Marele Zid, ruta spre Beijing şi un pic din capitală. Momina este de părere că lucrarea italianului Martini a fost cunoscută şi utilizată de Milescu, dovada stând similitudinile unor denumiri geografice între cele două opere.

Oana-Mădălina Popescu

Istoriografie şi politică în estul şi vestul spaţiului românesc, coordonatori Svetlana Suveică, Ion Eremia, Sergiu Matveev, Sorin Şipoş, cuvânt înainte de Alexandru-Florin Platon, Chişinău-Oradea, Edit. Cartdidact din Chişinău, Edit. Universităţii din Oradea, 2009, 235 p. Câteva dintre contribuţiile cuprinse în acest volum datorat reuşitei cooperări a centrelor universitare din Oradea şi Chişinău privesc evul mediu. Florin Sfrengeu, Consideraţii istorico-arheologice privind perioada secolelor VIII-IX în nord-vestul României, p. 93-106, constată, pe baza investigaţiilor arheologice, o sensibilă dezvoltare a populaţiei şi a aşezărilor umane în arealul indicat – cu precădere zona Crişului Repede şi a Bihariei, zona Careiului, zona Barcăului, zona Crasnei , urmare a „păcii avare” şi mai ales a destrămării acesteia la trecerea dintre secolele VIII şi IX. Autorul consideră că aşezările relativ numeroase descoperite şi cercetate în ultima jumătate de secol sunt rezultatul afirmării populaţiei româneşti din regiune. Sorin Şipoş, Silviu Dragomir şi cercetarea romanităţii nord-balcanice în România perioadei comuniste, p. 40-63, oferă o cercetare cuprinzătoare a activităţii istoricului ardelean consacrată populaţiei romanice din nord-vestul Peninsulei Balcanice după ce a fost eliberat din detenţia din închisoarea de la Sighet, împărtăşită cu numeroşi alţi demnitari români ai perioadei ante-comuniste. E subliniată valoarea contribuţiilor istoricului la cunoaşterea acestui domeniu al trecutului romanităţii balcanice. În lumina cazului Silviu Dragomir se înţelege mai bine şi evoluţia istoriografiei române sub regimul comunist în perioada dezgheţului care a urmat dispariţiei lui I. V. Stalin de pe scena politică. Alexandru Simon, De la porturile Italiei la porturile Ungurului. Drumurile valahe ale cruciadei la sfârşitul secolului XV, p. 107-133, prezintă, întemeiat pe o excepţională investigare a izvoarelor, locul ţărilor române în

Page 419: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Recenzii şi notiţe bibliografice 422

planurile de cruciadă făurite de cercurile politice apusene, îndeosebi papale, în speranţa de a îndepărta primejdia otomană, tot mai ameninţătoare în urma cuceririi Constantinopolului. Ioan-Aurel Pop şi Alexandru Simon, Despre „conspiraţia” lui Maximilian I de Habsburg şi Ştefan al III-lea cel Mare contra regilor Ungariei şi Poloniei la sfârşitul secolului al XV-lea, p. 134-152 prezintă pe baza materialului cunoscut dar şi a unui document inedit coliziunea dintre cei doi antagonişti ai hegemoniei familiei Jagelonilor în Europa Centrală. Ion Eremia, Mit şi realitate în relaţiile moldo-ruse din anul 1654, p. 161-175, analizează temeinic, pe baza unui vast material documentar, în parte necunoscut până acum, poziţia Moldovei la tranziţia dintre domnia lui Vasile Lupu la cea a lui Gheorghe Ştefan în vârtejul relaţiilor internaţionale determinat de acţiunea Poloniei, a cazacilor hatmanului Hmelniţki, a tătarilor din Crimeea şi a Porţii Otomane în 1653-1654, cu specială privire la şi cu observaţiile de rigoare despre natura exactă a proiectului domnului Moldovei de alianţă cu Moscova.

Şerban Papacostea

Page 420: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

ABREVIERI AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Sec\iunii Istorice AARMSL = Analele Academiei Române. Memoriile Sec\iunii Literare AG = Arhiva Genealogic` AGR = Arhiva Genealogic` Român` AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie ]i Arheologie, Cluj AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie ]i Arheologie "A. D. Xenopol", Ia]i AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Na\ional` din Cluj AIIX = Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol", Ia]i AIRCRUV = Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia ALIL = Anuarul de Lingvistic` ]i Istorie Literar`, Ia]i AM = Arheologia Moldovei AMM = Acta Moldaviae Meridionalis (Vaslui) AMN = Acta Musei Napocensis AnB = Analele Br`ilei AnD = Analele Dobrogei AnM = Analele Moldovei AO = Arhivele Olteniei AP = Analele Putnei APH = Acta Poloniae Historica AR = Arhiva Româneasc` ARBSH = Académie Roumaine. Bulletin de la Section Historique ASUI = Analele }tiin\ifice ale Universit`\ii "Al. I. Cuza", Ia]i AUBI = Analele Universit`\ii Bucure]ti. Seria Istorie AUI = Analele Universit`\ii Ia]i. Seria Istoric` BAIESEE = Bulletin de l'Association Internationale d'Etudes du Sud-Est Européen BAR = Biblioteca Academiei Române BBRF = Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg BCI = BCIR BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice BF = Byzantinische Forschungen BMI = Buletinul Monumentelor Istorice BOR = Biserica Ortodox` Român` BRV = Bibliografia Român` Veche

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXV, 2007, p. 431-433

Page 421: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Abrevieri 432

BS = Byzantinoslavica BSt = Balkan Studies (Thesaloniki) BSH. BSHAR = ARBSH BSGR = Buletinul Societ`\ii Geografice Române BSNR = Buletinul Societ`\ii Numismatice Române BSOAS = Bulletin of the School of Oriental and African Studies BZ = Byzantinische Zeitschrift CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din arhiva istorică centrală a Statului, vol. I-V, Bucureşti, 1957-1975 CI = Cercet`ri Istorice CL = Cercet`ri Literare Cv. L = Convorbiri Literare CMRS = Cahiers du Monde Russe et Soviétique CN = Cercet`ri Numismatice CNA = Cronica Numismatic` ]i Arheologic` DANIC = Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale DIR = Documente privind Istoria României (seria A: Moldova; seria B: |ara Româneasc`; seria C: Transilvania) DR = Dacoromania DRH = Documenta Romaniae Historica (seria A: Moldova; seria B: |ara Româneasc`; seria C: Transilvania; seria D: Rela\ii între \`rile române) EB = Etudes Balcaniques, Paris EDr = Ephemeris Daco-romana EBPB = Etudes Byzantines et Post Byzantines FHDR = Fontes Historiae Dacoromanae GB = Glasul Bisericii Hurmuzaki = Hurmuzaki, Eudoxiu de (]i colaboratorii), Documente privind (]i colab.) istoria românilor HU = Historia Urbana HY = Historical Yearbook LAR = Literatura ]i Arta Român` LL = Limb` ]i Literatur` MA = Mitropolia Ardealului MB = Mitropolia Banatului MCA = Materiale ]i Cercet`ri Arheologice MI = Magazin Istoric MMS = Mitropolia Moldovei ]i Sucevei MO = Mitropolia Olteniei NEH = Nouvelles Études d'Histoire OCP = Orientalia Christiana Periodica RA = Revista Arhivelor

Page 422: DE ISTORIE MEDIE · Izvoarele istoriei creştinismului românesc (Fontes Historiae Daco - Romanae Christianitatis), traduceri inedite din latină şi greacă de Mihaela Paraschiv,

Abrevieri 433

RC = Revista Catolic` RCr. = Revista Critic` REB = Revue des Études Byzantines REG = Revue des Études Grecques REI = Revue des Études Islamiques RER = Revue des Études Roumaines RES = Revue des Études Slaves RESEE = Revue des Études Sud-Est Européennes RH = Revue Historique RHSEE = Revue Historique du Sud-Est Européen RdI = Revista de Istorie RI = Revista Istoric` (ambele serii) RIAF = Revista pentru Istorie, Arheologie ]i Filologie RIM = Revista de Istorie Militar` RIR = Revista Istoric` Român` RIS = Revista de Istorie Social` RITL = Revista de Istorie ]i Teorie Literar` RM = Revista Muzeelor RMM = Revista Muzeelor ]i Monumentelor RRH = Revue Roumaine d'Histoire RSL = Romanoslavica RT = Revista Teologic` SAI = Studii ]i Articole de Istorie SAO = Studia et Acta Orientalia SB = Studia Balcanica SCI = Studii ]i Cercet`ri Istorice SCIA = Studii si Cercet`ri de Istoria Artei SCIM = Studii ]i Cercet`ri de Istorie Medie SCN = Studii ]i Cercet`ri de Numismatic` SC}I = Studii ]i Cercet`ri }tiin\ifice. Ia]i SEER = The Slavonic and East European Review SMIM = Studii ]i Materiale de Istorie Medie SOF = Süd Ost Forschungen, München ST = Studii Teologice Studii = Studii. Revist` de Istorie SUBB = Studia Universitatis Babe]-Bolyai. Historia TR = Transylvanian Review TV = Teologie şi Viaţă UKB = Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen

Autorii sunt ruga\i s` foloseasc` aceste abrevieri [n materialele trimise

pentru publicare, semnalând titlurile necuprinse [n aceast` list`.