UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE

ADMINISTRATIVE

TURCIN VERONICA

DREPT FR

AN III

DAREA DE MITĂ

1

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FENOMENUL GENERAL AL

CORUPŢIEI

Secţiunea 1: Conceptul de corupţie şi necesitatea incriminării corupţiei

Conceptul de corupţie

Cuvântul corupţie vine de la termenul latin „CORUPTIO", caracterizând o anumită

comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei şi

încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase.

O foarte bună caracterizare social-morală şi etică o conţine definiţia dată acestei

noţiuni de către Dicţionarul explicativ al limbii române1 care o defineşte ca o "stare de

abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie", definire care pune un accent deosebit pe

elementul moral, etic. Potrivit unei alte opinii cuvântul corupţie provine de la verbul latin

"rumpere" a rupe, care desemnează deci o fractură, o fisură, o infracţiune2.

Ruptura poate consta în încălcarea unei reguli morale sau a unui cod special de

conduită, ori cel mai adesea a unei reguli administrative, contravenientul trebuind să obţină

un folos efectiv pentru sine, pentru familia sa, prietenii săi, clanul sau partidul său, folos care

să fie recompensa directă pentru respectivul act de corupţie.

În orice caz, corupţia reprezintă un abuz de putere în scopul de a obţine avantaje

materiale sau alte foloase, ea nu este decât un banal contract care funcţionează în baza

principiului din dreptul roman „do ut des" (îţi dau ca să îmi dai) şi care se negociază şi se

desfăşoară în condiţii de clandestinitate şi confidenţialitate."

Infracţiunile cuprinse sub noţiunea generică de „INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE"

nu formează un grup distinct în Codul penal român, ci fac parte din infracţiunile de

serviciu sau în legătură cu serviciul3, cu toate că se diferenţiază de celelalte infracţiuni din

1 Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, 1975, pag.201.2 S.Cerne, Corupţia, birocraţia, democraţia şi economia, Editura Sedona, Bucureşti, 19963 Codul penal al României cu modificările aduse prin Legea 140 /1996, în titlul VI „Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de legi", cap. I, „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul".

2

această categorie mai cu seamă prin caracteristicile elementului material, care în esenţă

constă în traficarea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute în schimbul unor foloase sau

specularea în aceleaşi scopuri a influenţei pe lângă unii funcţionari.

Deşi termenul este folosit în mod curent în legătură cu infracţiunile cuprinse în art

254-257 C. PEN., prima lege care îl foloseşte este Legea nr. 83/1992 privind procedura

urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, care, deşi nu indică

expres că infracţiunile prevăzute în textele Codului penal sunt infracţiuni de corupţie,

sfera sa de aplicare este limitată la acestea.

Clarificarea vine din prevederile art. 6 din Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea,

descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care stabileşte că infracţiunile de luare

de mită - prevăzută la art. 254 din Codul penal, de dare de mită - prevăzută la art. 255 din

Codul penal, de primire de foloase necuvenite - prevăzută la art. 256 din Codul penal şi

de trafic de influenţă - prevăzută la art. 257 din Codul penal sunt infracţiuni de corupţie.

Necesitatea incriminării corupţiei

Corupţia constituie o formă de poluare a vieţii sociale; faptele de acest fel

reprezintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a

desfăşurării activităţii statului şi tuturor sectoarelor vieţii sociale. De aici şi necesitatea

intervenţiei legii penale.

Prin incriminarea faptelor de corupţie, legea penală caută să asigure îndeplinirea

corectă, cinstită de către funcţionari a atribuţiilor ce le sunt încredinţate şi să combată

manifestările de venalitate ale unora dintre aceştia care urmăresc să folosească funcţia în

vederea realizării unor câştiguri ilicite4.

Utilizarea in folos propriu de către funcţionari, a instrumentelor de care dispune

statul, pentru a influenţa economia duce la slăbirea puterii statului , împiedicat să joace

rolul în principiu corector şi stabilitor pe care de obicei îl are.

Corupţia subminează rolul stabilizator al statului sporind în general toate

cheltuielile acestuia şi reducându-i veniturile (de exemplu prin acordarea abuzivă de

pensii de invaliditate), determinând creşterea costului global al serviciului public.

4 Vintilă Dongoroz, ş.a. în ,Explicaţii teoretice ale Codului Penal al României", voi. IV-Partea specială, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972, pag. 75-76;Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, AI. Boroi, L Pascu, L Moina r, V. Lazăr , în ,J)rept penal" - partea specială -Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 345-346.

3

Dar ceea ce este mai grav e faptul ca infracţiunea de corupţie este molipsitoare .

Convingerea că ea exista peste tot riscă să facă mulţi oameni chiar şi întreaga societate să

i se abandoneze complet, iar o societate care nutreşte convingerea că singurul mod de a

trai este corupţia şi că împotriva acesteia nu se poate face nimic, se condamna singură.

În concluzie corupţia înfloreşte in societăţile unde cetăţeanul este dependent de

funcţionarul de stat a cărui bunăvoinţă trebuie să o cumpere , aceasta dependenţa fiind cu

atât mai mare cu cât protecţia legii este mai ineficientă şi cu cât funcţionarul are mai

mare libertate de a acţiona nefiind îngrădit ori constrâns de a respecta anumite norme fie

ele juridice sau morale.

Funcţionarii reprezintă sistemul nervos al oricărui organism social; ca slujitori ai

colectivităţii, funcţionarii trebuie să asigure desfăşurarea normala a activităţii de interes

public sau a altor activităţi reglementate de lege. Ei trebuie să dea dovada de o adânca

responsabilitate civica, să aibă o înalta ţinută morală, să fie capabili să-şi subordoneze

interesele personale celor generale ale societăţii şi să respecte legalitatea.

Pentru a asigura buna desfăşurare a activităţii de stat, de interes public, precum şi

pentru a se preveni si combate faptele antisociale mai grave prin care se stânjenesc , se

împiedică sau se aduce atingere acestei activitatea ,este necesara intervenţia legii penale

pentru a sancţiona pe funcţionarii care sunt incorecţi si fac din funcţia lor surse de

venituri ilicite. Acest fapt a determinat intervenţia legiuitorului in asprirea pedepselor cat

si in prevederea unor variante agravate in funcţie de calitatea funcţionarului.

Secţiunea a-2-a: Referinţe istorice şi elemente de drept comparat

Corupţia exista din antichitate ca unul dintre comportamentele cele mai grave şi,

în acelaşi timp, cele mai răspândite ale funcţionarilor publici, însă, de-a lungul secolelor,

tradiţiile, condiţiile istorice şi geografice au modificat considerabil sensibilitatea opiniei

publice în ceea ce priveşte perceperea şi evaluarea acestor comportamente, precum şi

modul în care ele sunt tratate prin reglementările legale.

În anumite perioade istorice, oferirea şi primirea de foloase au fost chiar acceptate

ca fiind ceva firesc, ţinând de o anume curtoazie.

În Grecia antică, mita era atât de frecventă încât Platon propunea pedeapsa

capitală pentru funcţionarii care primeau daruri pentru a-şi face datoria. Nu trebuie să

primeşti daruri - spunea el nici pentru lucruri bune, nici pentru lucruri rele! 5

5 G. Antoniu, Marin Popa, Şt. Daneş, "Codul penal pe înţelesul tuturor", Editura Politică, Buc., 1970, pag.210

4

Herodot, în cartea a IV-a a operei sale "Istoriile", povestind despre expediţia lui

Darius, fiul lui Hystaspes, împotriva sciţilor, menţionează că Darius I a înfăptuit o serie

de reforme care au avut ca urmare întărirea statului sclavagist persan, printre ele

enumerându-se şi condamnarea la moarte prin crucificare a judecătorilor corupţi. Tot

Herodot menţionează că regele persan Cambyses a poruncit să fie ucis un judecător

vinovat de corupţie, iar cu pielea acestuia şi-a tapisat scaunul.6

Spre deosebire de acest regim sancţionator foarte aspru, au existat şi perioade în

antichitate când legea sancţiona simbolic aceste fapte. Astfel, în Roma antică, pe timpul

când corupţia era în floare, s-a permis magistraţilor să primească daruri, fără însă să

depăşească o anumită sumă în cursul unui an. Se spunea chiar că pe un cetăţean bogat,

oricât ar fi de vinovat, nu se va găsi nimeni să-1 condamne.7

Mai târziu, Codul Napoleon introduce pentru prima dată sancţiuni foarte grave

pentru corupţie, atât în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, cât şi pentru

efectuarea unor acte contrare atribuţiilor de serviciu. Acest model, însă cu unele

diferenţieri a fost urmat de majoritatea codurilor penale europene.

Corupţia poate fi privită atât ca fenomen social, expresie a unor manifestări de

descompunere morală, de degradare spirituală, cât şi ca fenomen juridic.

În vechiul drept penal romanesc, corupţia apare incriminată destul de târziu - în

perioada domniilor fanariote - şi atunci imperfect8, datorită influenţelor nefaste ale

Fanarului.

Domnitorul Alexandru Ipsilanti a înfăptuit o reformă a justiţiei, a întocmit un nou

cod de legi (Pravilniceasca Condică)9.

Prin modalitatea diferită de incriminare a infracţiunilor de corupţie prevăzute în

Codul penal român din 1864 s-a marcat şi în plan legislativ trecerea României la o fază

superioară de dezvoltare.

Codul penal de la 1864 nu incrimina infracţiunea de dare de mită dar, în practica

instanţelor judecătoreşti, mituitorul era pedepsit ca "agent provocator" la acţiunea de

mituire. Pentru prima oară darea de mită a fost incriminată ca infracţiune de sine

stătătoare în Codul penal din 1936, în art. 250, iar luarea de mită în art. 151; infracţiunile

sunt situate în Titlul III din Partea specială "Crime şi delicte contra administraţiei

publice", cap. II, "Delicte săvârşite de funcţionari sau particulari". Conţinutul acestor

6 C. Daicoviciu, "Herodot şi pretinsul monoteism al geţilor în " Apulum", II, pag.90-947 G. Antoniu, M. Popa, Şt. Daneş, op. Cit, pag. 2118 Vasile Dobrinoiu, "Corupţia în Dreptul penal român", Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, pag. 929 Dicţionar Enciclopedic Român, voi. II D-J, Ed. Politică, Bucureşti, 1964, pag. 855

5

infracţiuni - deşi a suferit unele modificări10 - a fost păstrat, în mare parte, în Codul penal

din 1969, intr-o formulă asemănătoare.

Dispoziţiile Codului penal din 1936 cuprindeau anumite agravante legale, care nu

au mai fost reţinute de actuala legislaţie penală, în legea penală din 1936 se prevedea, de

exemplu, că mituitorul era apărat de pedeapsă chiar şi atunci când denunţa fapta

autorităţilor după pornirea procesului penal, cu excepţia cazului când procesul penal era

pornit chiar împotriva sa. Legea penală în vigoare nu a mai reţinut această dispoziţie

socotind că denunţul duce la exonerarea de răspundere penală numai când organele de

urmărire penală nu au fost sesizate pe altă cale de săvârşirea infracţiunii. S-a considerat

că, din moment ce organul de urmărire penală s-a sesizat în alt mod, contribuţia

mituitorului ce denunţă ulterior este irelevantă, prin tardivitatea ei, pentru buna

desfăşurare a procesului penal şi pentru înlăturarea răspunderii penale 11.

Ţinând cont că normele juridice au la baza norme sociale, putem spune că flagelul

corupţiei este, în primul rând, un fenomen social înainte de a fi un fenomen juridic,

deoarece sistemul juridic al unei ţări este oglinda societăţii.

În legislaţia noastră, spre deosebire de cea a altor state (Italia, Franţa, Statele

Unite ale Americii etc.), nu există vreun text care să incrimineze o infracţiune denumită

"corupţie", dar literatura juridică cuprinde în această noţiune, în sens larg, numeroase

încălcări ale legii penale ce privesc sfera intereselor publice.

Într-un sens restrâns, faptele de corupţie 12 ce intră sub incidenţa legii penale sunt

acelea prin care o persoană încearcă ori reuşeşte să determine un funcţionar aflat în

exerciţiul atribuţiilor ca, în schimbul unor foloase materiale sau altor avantaje

necuvenite, să comită un act contrar legii ori îndatoririlor sale de serviciu sau să

favorizeze în orice mod persoanele implicate; tot fapte de corupţie sunt şi actele acelor

funcţionari care acceptă - în schimbul unor asemenea avantaje - să aibă o astfel de

comportare în cadrul serviciului.

Secţiunea 3:Noul cadru legal de reglementare a infracţiunilor de corupţie

10 Legea nr.3274 pentru modificarea Codului penal publicată în M. Of. nr. 222 din 24 sept. 1938, stabilea că la darea şi luarea de mită bani, darurile sau valoarea lor se iau în folosul fondului amenzilor, administrat de Ministerul Justiţiei. De asemenea, prin modificarea publicată în M. Of nr. 248/1943, au fost majorate pedepsele prevăzute de art. 251 pentru luarea de mită.11 V. Dongoroz, Gh. Dă rangă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoican "Noul Cod penal şi Codul penal anterior - prezentare comparativă", Editura Politică, Bucureşti. 1968 pag. 16712 V. Dobrinoiu, op. cit, pag. 8

6

3.1. Reglementarea faptelor de corupţie în cuprinsul Legii nr. 78/2000

"Prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sancţionarea faptelor

de corupţie s-a lărgit sfera noţiunii de infracţiuni de corupţie, fiind cuprinse, pe lângă

infracţiunile care în mod tradiţional purtau o astfel de denumire, respectiv luarea şi darea

de mita, traficul de influenţă şi primirea de foloase necuvenite şi alte două categorii de

infracţiuni, cele considerate asimilate infracţiunilor de corupţie, incriminate prin art. 10-

13 din legea menţionată si infracţiunile care au legătură directă cu infracţiunile de

corupţie (nominalizate la art. 17 din lege)".13

În cadrul legii 78/2000 legiuitorul reglementează atât infracţiunile de corupţie,

infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie cât şi infracţiuni în legătura directă cu

faptele de corupţie.

Prin prezenta lege se iau măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor

de corupţie care se aplică următoarelor persoane:

a) care exercita o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost

învestite, in cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;

b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o

însărcinare, în măsura în care participa la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în

cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor

naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici;

c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii;

d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit a) si b), în măsura

în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;

e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă

specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la:

operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau

de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor

la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;

f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune

politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într~o asociaţie fără scop lucrativ

sau fundaţie;

g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), in condiţiile prevăzute de lege.

13 Paicu Alexandru- Revista "Dreptul", Nr. 7/2002, pag. 156

7

În articolul 2 al aceleiaşi legi se precizează că persoanele prevăzute la art. l sunt

obligate să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau

însărcinărilor încredinţate, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională,

şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se

folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau

pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

În art. 3 al legii14: persoanele prevăzute la art. l lit a), precum şi persoanele care

deţin o funcţie de conducere, de la directori inclusiv, în sus, în cadrul regiilor autonome,

companiilor naţionale, societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul sau o

autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, instituţiilor publice implicate în realizarea

procesului de privatizare, Băncii Naţionale a României, băncilor la care statul este acţionar

majoritar, au obligaţia să îşi declare averea în condiţiile prevăzute de Legea nr. 115/1996

privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor

persoane cu funcţii de conducere.

De asemenea persoanele prevăzute la art. l lit. a) si c) au obligaţia să declare, în termen

de 30 de zile de la primire, orice donaţie directă ori indirectă sau daruri manuale primite în

legătură cu exercitarea funcţiilor sau atribuţiilor lor, cu excepţia celor care au o valoare

simbolica.

Articolul 5 din legea citată enumera infracţiunile de corupţie:

"În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la

art. 254-257 din Codul penal, la art. 6 si 8 din prezenta lege, precum şi infracţiunile

prevăzute în legi speciale, ca modalităţi specifice ale infracţiunilor prevăzute la art. 254-257 din

Codul penal, şi la art.. 61 si 82 din prezenta lege."

Astfel după enumerarea infracţiunilor de corupţie legea prin introducerea articolului 7

aduce modificări mărind maximul general al pedepselor in funcţie de circumstanţele comiterii

faptelor.

"(1) Fapta de luare de mită, prevăzuta la art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârşita

de o persoana care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a

contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu

pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. 2 din Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de către un

funcţionar cu atribuţii de control.

(2) Fapta de dare de mită săvârşită faţa de una dintre persoanele prevăzute la

alin. (1) sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se sancţionează cu pedeapsa

14 Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

8

prevăzută la art. 255 din Codul penal, al cărei maxim se majorează cu 2 ani.

(3) Dacă infracţiunile prevăzute la art. 256 si 257 din Codul penal, precum şi

infracţiunile prevăzute la art. 6 si 8 din prezenta lege au fost săvârşite de una dintre

persoanele menţionate la alin. (1) si (2), maximul special al pedepsei se majorează cu 2 ani."

Legea în cauză în art 8 aduce modificări la prevederile Codului penal în ceea ce

priveşte calitatea subiectului activ care la majoritatea infracţiunilor de corupţie trebuie să fie

un funcţionar:

"Prevederile art. 254-257 din Codul penal se aplică şi managerilor, directorilor,

administratorilor si cenzorilor societăţilor comerciale, companiilor si societăţilor naţionale, ai

regiilor autonome şi ai oricăror alţi agenţi economici."

In art.9 al legii se prevede si o circumstanţă agravantă a faptelor de corupţie:

"În cazul infracţiunilor prevăzute în prezenta secţiune, dacă sunt săvârşite în interesul

unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a

influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile

internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni se majorează cu 5 ani.

Infrac ţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie sunt prevăzute si definite de către

articolele 10-14 după cum urmează:

"Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele

fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte

foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, fată de valoarea comercială reală,

a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei

publice locale este acţionar, comisa în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei

tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând

autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a

acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare;

b) acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de

creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate

ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante;

c) utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au

fost acordate.

Articolul 11 prevede că :"(!) Fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a

însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent

economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni

9

efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a

participa cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natura a-i aduce direct sau

indirect foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Dacă fapta prevăzuta la alin. (1) a fost săvârşită într-un interval de 5 ani de la încetarea

funcţiei, atribuţiei ori însărcinării, aceasta se pedepseşte cu închisoare de la l la 5 ani."

În conformitate cu articolul 12 al legii: " sunt pedepsite cu închisoarea de la l la 5 ani

următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani,

bunuri ori alte foloase necuvenite:

a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia,

atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoana ori încheierea de tranzacţii

financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;

b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt

destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste

informaţii."

In art. 13 se stipulează: "fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-

un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial,

de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani,

bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."

Dacă faptele prevăzute la art. 12 si 13 sunt săvârşite în condiţiile art. 9, maximul

pedepsei prevăzute de lege se majorează cu 3 ani.

În înţelesul prezentei legi, următoarele infracţiuni sunt în legătură directă cu

infracţiunile de corupţie sau cu infracţiunile asimilate acestora, prevăzute la art. 10-13:

a) tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-

a si a 3-a, precum şi favorizarea persoanelor care au comis o astfel de infracţiune;

b) asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a

si a 3-a sau la lit. a) din prezentul articol;

c) falsul si uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia

dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a si a 3-a sau săvârşite în realizarea

scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune;

d) abuzul în serviciu contra intereselor publice, săvârşit în realizarea scopului

urmărit printr-o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a si a 3 a;

e ) infracţiunile de spălare a banilor, prevăzute in Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi

sancţionarea spălării banilor, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârşirea

unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a si a 3-a;"

10

g) infracţiunile prevăzute in Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu

modificările ulterioare, săvârşite in legătură cu infracţiunile prevăzute in secţiunile a 2-a si a 3-a;

h) infracţiunea de bancruta frauduloasa şi celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr.

31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, săvârşite în legătura cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a si a 3-a;

i) traficul de droguri, traficul de substanţe toxice si nerespectarea regimului armelor de

foc si al muniţiilor, săvârşite in legătura cu o infracţiune prevăzuta in secţiunile a 2-a si a 3-a;"

3.2. Legea nr. 27/2002, pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27.01.1999

Întrucât lupta împotriva actelor de corupţie revine în primul rând materiei dreptului penal,

la nivel comunitar a fost recunoscută nevoia de a se conveni de comun acord asupra unor definiţii,

incriminări şi sancţiuni comune ca parte a unei politici comunitare interdisciplinare. De asemenea,

nu trebuie neglijat nici aspectul ratificării de către Uniune a instrumentelor internaţionale în

materie sau a acelora adoptate la nivelul Consiliului Europei care se remarca printr-o poziţie mult

mai activă împotriva corupţiei. Uniunea este decisă să pună accentul şi pe transpunerea în

legislaţiile naţionale a prevederilor instrumentelor juridice de luptă împotriva corupţiei adoptate la

nivelul organizaţiei, precum si pe masuri de combatere a corupţiei în sectorul privat."15 În acest

sens legea 27/2002 vine în întâmpinarea acestor deziderate punându-le in practica.

Legea 27/2002 cuprinde un articol unic cu trei alineate din care alin. l prevede

astfel: „Se ratifică Convenţia pena/ă privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27

ianuarie 1999"

În cadrul acestei legi apare pentru prima dată în legislaţia penală română un text care să

incrimineze o infracţiune denumită „ CORUPŢIE". In Convenţia penală privind corupţia sunt

cuprinse măsurile ce trebuie luate la nivel naţional. Aşadar se prevede ca "Fiecare parte

adoptă masurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca

infracţiune, conform dreptului său intern, atunci când s-a săvârşit cu intenţie, fapta."

Articolul 2 se referă la corupţia activa a agenţilor publici naţionali şi în cadrul lui

este incriminata " fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct sau indirect, orice folos

necuvenit unuia dintre agenţii săi publici, pentru el sau pentru altcineva, pentru ca acesta să

îndeplinească ori să se abţină de la îndeplinirea unui act în exerciţiul funcţiilor sale."

Corupţia pasivă a agenţilor publici naţionali este reglementată în articolul 3 după cum

urmează:"fapta unuia dintre agenţii săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, 15 Truichici Adrian Revista de drept penal, Nr. 4/2007, pag. 94

11

orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva, ori de a accepta oferta sau promisiunea cu

scopul de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act în exercitarea funcţiilor sale".

Articolul 4 din Convenţie face referire la corupţia membrilor adunărilor publice

naţionale stipulând faptul ca prevederile articolelor anterioare se aplica si acestor membrii.

Convenţia are prevederi şi în cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de către agenţi

publici ai altor state precum şi de membrii adunărilor publice ai altor state: „fiecare parte

adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina

ca infracţiune, conform dreptului său intern, faptele menţionate la art. 2 şi 3, dacă acestea

se referă la un agent public al unui alt stat."

In ce priveşte Corupţia activă în sectorul privat, convenţia stipulează în articolul 7

ca fiecare parte trebuie să ia măsurile necesare în cazul săvârşirii faptei de a promite sau de

a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit oricărei persoane care conduce sau lucrează

pentru o entitate din sectorul privat, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca

aceasta să îndeplinească sau să se abţină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor

sale .

Prevederile privind Corupţia pasivă în sectorul privat se regăsesc in articolul 8:" fapta

oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat, de a solicita sau

de a primi, direct ori prin intermediul terţilor, un folos necuvenit sau de a accepta oferta ori

promisiunea, pentru acesta sau o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se

abţină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligaţiilor sale."

Statele vor lua masurile necesare şi în cazul Corupţiei funcţionarilor internaţionali dacă

„faptele menţionate la art. 2 şi 3, se referă la o persoană care are calitatea de funcţionar sau

agent contractual, în sensul prevăzut de statut, al unei organizaţii publice internaţionale sau

supranaţionale la care parte este membră, precum şi la orice persoană care, fie că este sau nu

este detaşată pe lângă o astfel de organizaţie, exercită funcţii ce corespund funcţionarilor sau

agenţilor menţionaţi."

În conformitate cu prevederile articolelor 10 si 11 din Convenţie faptele menţionate

la art. 4, dacă acestea se referă la o persoană membră a unei adunări parlamentare a unei

organizaţii internaţionale sau supranaţionale la care partea este membră precum şi faptele

menţionate la art. 2 şi 3, dacă acestea se referă la o persoană care exercită funcţii judiciare în

cadrul unei curţi internaţionale a cărei competenţă este acceptată de către parte sau la un

funcţionar de grefa unei asemenea curţi trebuie incriminate ca infracţiuni.

În ceea ce priveşte spălarea produselor obţinute din infracţiunile de corupţie convenţia

prevede în art. 13 ca :"fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc

12

necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, faptele menţionate la

art. 6 paragrafele l şi 2 din Convenţia nr. 141 a Consiliului Europei, în condiţiile prevăzute

de aceasta, atunci când infracţiunea principală constă în una dintre infracţiunile stabilite în baza

art. 2-12 din prezenta convenţie în măsura în care partea n-a formulat o rezervă sau o declaraţie

referitoare la aceste infracţiuni ori nu consideră aceste infracţiuni ca fiind infracţiuni grave la

legislaţia referitoare la spălarea banilor.

„Art. 181. - (1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau

incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al

Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in numele lor, se

pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţa, datele

cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Comunităţilor

Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in numele lor, daca fapta are ca rezultat

obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.

(3) Daca faptele prevăzute la alin. (1) si (2) au produs consecinţe deosebit

de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.

Art. 182. - (1) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor

obţinute din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea

ori in numele lor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

(2) Daca fapta prevăzuta la alin. (1) a produs consecinţe deosebit de grave,

pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.

(3) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei unui folos

legal obţinut, daca fapta are ca rezultat diminuarea ilegala a resurselor din bugetul

general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in

numele lor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzuta la alin. (1).

Art. 183. - (1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau

incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegala a resurselor din bugetul general al

Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori in numele lor, se

pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţa, datele cerute

potrivit legii, daca fapta are ca rezultat diminuarea ilegala a resurselor

În textul Legii nr. 27 alin.3 se spune : „ prezenta convenţie va intra în vigoare în

prima zi din luna care urmează expirării unei perioade de trei luni de la data la care 14 state şi-au

dat consimţământul de a fi legate prin prezenta convenţie, con fo rm d i spoz i ţ i i l o r

13

pa rag ra fu lu i 1 . Grupu l S t a t e lo r împot r iva Corupţiei (G.R.E.C.O.) asigură

urmărirea punerii în aplicare a prezentei convenţii de către părţile contractante . Un stat care nu

este membru al Grupului de State împotriva Corupţiei (G.R.E.C.O.) în momentul ratificării va

devenii membru, în mod automat, în ziua intrării în vigoare a prezentei convenţii."

3.3.3. Legea nr.161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sancţionarea corupţiei

Legea 161/2003 aduce unele modificări şi completări în legislaţia românească in privinţa

infracţiunilor de corupţie. Cartea a II a din prezenta lege16 se intitulează modificarea unor

reglementări în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei şi are în vedere modificarea şi

completarea legii 78/2000.

Printre noutăţile aduse de lege enumerăm:

"Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile si infracţiunilor împotriva intereselor

financiare ale Comunităţilor Europene prevăzute la art. 18l-185, prin sancţionarea cărora se

asigură protecţia fondurilor şi a resurselor Comunităţilor Europene."

Noua act normativ alături de modificările aduse legii 78/2000 reglementează si

infracţiunile împotriva intereselor Comunităţii Europene in cuprinsul secţiunii 4 nou

introdusă în lege după cum urmează:

din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de

acestea ori in numele lor.

(3) Daca faptele prevăzute la alin. (1) si (2) au produs consecinţe deosebit de grave,

pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.

Art. 184. - Tentativa infracţiunilor prevăzute la art. 18l-183 se pedepseşte.

Art. 185. - încălcarea din culpa, de către director, administrator sau persoana cu

atribuţii de decizie sau de control in cadrul unui agent economic, a unei îndatoriri de serviciu,

prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasa, daca a avut ca rezultat săvârşirea

uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 181- 183 sau săvârşirea unei infracţiuni de corupţie ori

de spălare a banilor in legătura cu fondurile Comunităţilor Europene, de către o persoana care se

afla in subordinea sa si care a acţionat in numele acelui agent economic, se pedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi."

16 Legea 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sancţionarea corupţiei

14

Cele mai importante modificări pe care le aduce noua reglementare a legii 78/200

constau în introducerea unor noi infracţiuni în categoria infracţiunilor de corupţie. Astfel se

introduce articolul 61:

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct

sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra

unui funcţionar, pentru a-1 determina să facă ori să nu facă un act ce intra în atribuţiile sale de

serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

(2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte

ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii

prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este

obligat la plata echivalentului lor in bani.

(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat

in cazul prevăzut la alin. (2)."

Practic noua infracţiune este similară celei de dare de mită reglementată de codul nostru

penal la articolul 255 cu deosebirea ca persoana care primea banii în

prevederea din codul penal trebuia să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui

act cu privire la îndatoririle sale de serviciu în timp ce în actuala reglementare este suficient să

se ştie că aceasta are influenta asupra unui funcţionar. De altfel persoana care ia mită nu este

alta decât subiectul activ al1 infracţiunii de trafic de influenţă. Aşadar prin noua reglementare se

doreşte tragerea la răspundere penală nu numai celui care face trafic de influenta ci şi a aceluia

care promite oferă sau dă bunuri ori alte foloase pentru aceasta.

Cea de a doua infracţiune introdusă în categoria infracţiunilor de corupţie este prevăzută

de art.82:

„Promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte foloase unui

funcţionar al unui stat străin ori al unei organizaţii publice internaţionale, pentru a îndeplini sau a

nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obţinerii unui folos

necuvenit în cadrul operaţiunilor economice internaţionale, se pedepseşte cu închisoare de la unu

la 7 ani."

Prin Legea 161/2003 se aduc modificări legislaţiei cu privire la combaterea si

prevenirea corupţiei ca urmare a ratificării Convenţiei împotriva corupţiei de la Strassbourg.

Astfel prin introducerea articolului 81 se urmăreşte pedepsirea unor anumite categorii de

persoane ce încalcă normele penale.

15

‘’ Prevederile art. 254-257 din Codul penal şi ale art. 6 l si 8 2 din prezenta lege se aplica în

mod corespunzător şi următoarelor persoane:

a) funcţionarilor sau persoanelor care işi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de

munca ori altor persoane care exercita atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice

internaţionale la care România este parte;

b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la

care România este parte;

c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui

contract de munca ori altor persoane care exercita atribuţii similare în cadrul

Comunităţilor Europene;

d) persoanelor care exercita funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a

căror competentă este acceptată de România, precum si funcţionarilor de la grefele acestor

instanţe;

e) funcţionarilor unui stat străin;

f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.

Secţiunea a-4-a: Necesitatea completării cadrului legislativ pentru creşterea

eficienţei în combaterea corupţiei.

Corupţia este un fenomen social care se remarcă nu numai prin amploarea deosebită pe

care o are în toată lumea ci şi prin aceea că mereu sunt inventate noi forme ale sale , prin care

pătrunde până la cele mai înalte nivele ale societăţii,are ecouri transnaţionale şi interacţionează

cu cu o serie de alte infracţiuni, de multe ori în contextul crimei organizate.

De-a lungul timpului s-a constatat că fenomenul corupţiei creşte proporţional cu

diminuarea autorităţii statale şi cu scăderea puterii economice a ţării respective, fiind un

fenomen specific perioadelor de tranziţie de trecere de la o treaptă la alta a societăţii.

Deschiderea României către toate statele lumii (după decembrie 1989), trecerea la

economie de piaţă, privatizarea unităţilor economice şi încercarea de reorganizare pe baze

democratice a întregii societăţii, nu au fost urmate întotdeauna de măsuri de ordin legislativ

corespunzătoare.

Vidul legislativ, întârzierea apariţiei unor acte normative în concordanţă cu noile

realităţi economice şi uneori chiar contradicţii apărute între dispoziţii normative au creat un teren

favorabil pentru funcţionarii necinstiţi sau pentru persoanele dornice de câştiguri ilicite şi foarte

rapide prin mijloace nelegale. Aceste dificultăţi au fost amplificate de tendinţa accentuată de

nesupunere din partea agenţilor economici şi cetăţenilor faţă de legislaţia în vigoare17.

17 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 48

16

Ţinând cont de aceste aspecte grave ale corupţiei comunitatea internaţională a resimţit

necesitatea intensificării eforturilor de combatere a acesteia. Astfel sub auspiciile ONU au

fost adoptate o serie de instrumente importante în procesul de combatere a corupţiei:Codul de

deontologie profesională a funcţionarilor cu atribuţii în domeniul aplicării legii,adoptat în

1979 , Codul deontologic internaţional al funcţionarilor publici,adoptat printr-o rezoluţie din

1996,precum şi o declaraţie prin care este recunoscută necesitatea încurajării responsabilităţii

sociale,precum şi un anumit standard de etica.

La nivelul Uniunii Europene, un protocol al Convenţiei asupra Protecţiei Intereselor

Financiare ale Comunităţii Europene adoptata in 1996 incriminează corupţia activă şi pasivă

a funcţionarilor naţionali sau comunitari. La acelaşi nivel în 1997 s-a adoptat Convenţia

privind Lupta împotriva Corupţiei Funcţionarilor Comunităţii sau ai statelor Membre, care

incriminează atât corupţia pasivă cat si cea activă chiar şi în cazurile în care nu s-au produs

pagube materiale.

Aceste eforturi întreprinse la nivel internaţional şi regional nu au rămas fără ecou în

România şi ţinând cont şi de experienţa altor ţări în acest domeniu , a fost adoptata, cu oarecare

întârziere, Legea nr. 78 din 2 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor

de corupţie emisă de Parlamentul României şi publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai

2000.

Însă acest efort din partea legislativului nu este suficient şi în condiţiile în care

fenomenul capătă din ce în ce mai mare amploare trebuie combătut cu mai multa forţa si cu

mai multe mijloace. Acest lucru nu este posibil decât prin modificarea şi completarea cadrului

legislativ în acest domeniu,prin promovarea unor strategii globale şi politici juridice bine

gândite.

La momentul aderării României, l ianuarie 2007, persistau anumite deficienţe în

domeniile reformei justiţiei şi luptei împotriva corupţiei, care ar fi putut împiedica aplicarea

eficace a legislaţiei, politicilor şi programelor europene motiv pentru care Tratatul de

aderare a stabilit cadrul pentru noi acţiuni în aceste domenii18, în plus, în cadrul

Mecanismului de cooperare şi de verificare19, Comisia şi-a asumat obligaţia de a sprijini

România în vederea remedierii acestor deficienţe, dar şi de a verifica periodic progresele

în ceea ce priveşte obiectivele de referinţa stabilite în domeniul reformei justiţiei şi al luptei

împotriva corupţiei. Aceste obiective vizează:

18 Tratatul de Aderare al României articolele 37 si 3819 Decizia nr. 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperareşi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (JO L 354,14.12.2006, pag. 56).

17

1. Asigurarea unei transparenţe şi eficiente sporite a actului de justiţie, în special

prin consolidarea capacităţii şi răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii.

2. Înfiinţarea, după cum a fost prevăzut, a unei agenţii de integritate competentă

să verifice averea, incompatibilităţile şi potenţialele conflicte de interese, precum şi să

emită hotărâri cu caracter obligatoriu pe baza cărora să se poată aplica sancţiuni

disuasive.

3. Elaborarea de strategii sectoriale în domeniul reformei justiţiei şi a combaterii

corupţiei, care să le înlocuiască pe cele expirate recent.

4. Adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire şi de luptă împotriva

corupţiei, în special în administraţia locală.

5. Individualizarea pedepselor pentru infracţiunile de corupţie care poate

reprezenta doar un prim pas și rezolvarea problemei posibilei clemenţe în judecarea

proceselor de corupţie la nivel înalt.

Aşadar,în vederea respectării angajamentelor noastre,pentru o mai buna luptă

împotriva fenomenului de corupţie, se impune atingerea acestor obiective. Aducerea

la îndeplinire a sarcinilor trasate de Uniunea Europeana , prin modificarea cadrului

legislativ , prin întărirea instituţiilor statului, prin promovarea şi susţinerea continua a unor

politici anti-corupţie, va duce în final la diminuarea fenomenului care afectează societatea la

toate nivelurile sale.

Secţiunea a-5-a: Infracţiunile de corupţie in Noul Cod Penal (art. 288 - 294)

În Noul Cod penal, la stabilirea conţinuturilor infracţiunilor de corupţie s-au

avut în vedere, pe de o parte, reglementarea acestor fapte în Codul penal în vigoare,

iar pe de altă parte, dispoziţiile din Legea nr. 78/2000 cu modificările si completările

ulterioare, inclusiv cele produse prin Legea nr. 161/2003, fără a fi aduse modificări

semnificative de fond.

Art. 288 Luarea de mită

(l)Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul pretinde ori

primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori accepta promisiunea unor astfel de foloase,

in legătura cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act

18

privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau in legătura cu îndeplinirea unui act contrar acestor

îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitării dreptului de a

ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea in executarea căreia a săvârşit

fapta.

(2) Fapta prevăzută in alin. (1) săvârşita de una dintre persoanele arătate in art. 175

alin. (2) constituie infracţiune numai când este comisa in legătura cu neîndeplinirea,

întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau in legătura cu

efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

(3) Daca fapta prevăzuta in alin. (1) a fost săvârşita de o alta persoana decât cele

arătate in art. 175, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, potrivit

art.112.

Art. 289 Darea de mită

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, in condiţiile arătate in

art.288, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Daca fapta a fost săvârşita in legătura cu o alta persoana decât cele arătate in art

175, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(3) Fapta prevăzuta in alin. (1) si (2) nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a

fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.

(4) Mituitorul nu se pedepseşte daca denunţa fapta mai înainte ca organul de

urmărire penala sa fi fost sesizat cu privire la acesta.

(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, in

cazurile prevăzute in alin. (3) si (4).

(6) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar

când acestea nu se mai găsesc se dispune confiscarea prin echivalent.

Art. 290 Traficul de influentă

(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct

sau indirect, pentru sine sau pentru altul săvârşita de către o persoana care are influenta sau

lasă sa se creadă ca are influenta asupra unui funcţionar si care promite ca ii va determina

pe acesta sa îndeplinească, sa nu îndeplinească ori sa întârzie îndeplinirea unui act privitor

19

la îndatoririle sale de serviciu sau sa îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se

pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Daca fapta a fost săvârşita in legătura cu o alta persoana decât cele arătate in art.

175, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. (3) Banii, valorile sau orice alte

bunuri primite sunt supuse confiscării, potrivit art.112.

Art. 291 Cumpărarea de influenţă

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, unei

persoane care are influenta sau lasă sa se creadă ca are influenta asupra unui funcţionar,

pentru a-l determina pe acesta sa îndeplinească, sa nu îndeplinească ori sa întârzie

îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau sa îndeplinească un act

contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani si interzicerea

exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta a fost săvârşită în legătură cu o altă persoană decât cele arătate in art.

175, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(3) Făptuitorul nu se pedepseşte daca denunţa fapta mai înainte ca organul de

urmărire penala sa fi fost sesizat cu privire la aceasta.

(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat sau oferit

in cazul prevăzut in alin. (3).

(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar daca

acestea nu se mai găsesc se dispune confiscarea prin echivalent

Art. 292 Abuzul de funcţie

(1) Fapta funcţionarului de a-si folosi influenta ori autoritatea in scopul obţinerii pentru

sine sau pentru altul de foloase necuvenite se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Daca fapta a f ost săvârşita de o persoana care deţine o funcţie de conducere intr-un

partid, sindicat sau patronat, ori in cadrul unei persoane juridice fără scop p a t r i m o n i a l

p e d e a p s a e s t e î n c h i s o a r e a d e l a 6 l u n i l a 3 a n i . (3) Banii, valorile sau

orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, potrivit art.112.

Art 293 Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau in legătura cu

aceştia

20

Dispoziţiile art. 288 si 289 se aplica in mod corespunzător si persoanelor care, pe baza

unui acord de arbitraj, sunt chemate sa pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat

spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent daca procedura arbitrala se desfăşoară

in baza legii romane ori in baza unei alte legi.

Art. 294 Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia

Prevederile acestui capitol se aplica, după caz, si in privinţa:

a) funcţionarilor sau persoanelor care isi desfăşoară activitatea pe baza unui

contract de muncă ori altor persoane care exercita atribuţii similare in cadrul unei organizaţii

publice internaţionale la care România este parte;

b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care

România este parte;

c) funcţionarilor sau persoanelor care isi desfăşoară activitatea pe baza uimi contract

de

muncă ori altor persoane care exercita atribuţii similare, in cadrul Comunităţilor

Europene;

d) persoanelor care exercita funcţii juridice in cadrul instanţelor internaţionale a

căror

competenta este acceptata de România, precum si funcţionarilor de la grefele acestor

instanţe;

e) funcţionarilor unui stat străin;

f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat

străin.

Luarea de mită, în noul cod, este incriminata într-o varianta tip, care are un conţinut

apropiat de cel din Codul penal vechi, într-un alineat distinct este incriminata luarea de mită când

este săvârşita de către o persoana care exercita o profesie de interes public, dar numai în ipoteza

comiterii acestei fapte in scopul de a nu îndeplini, a întârzia îndeplinirea unui act privitor la

îndatoririle sale legale sau in scopul de a nu face un act contrar acestor îndatoriri. Prin această

dispoziţie se rezolvă mult controversata problema dacă notarul public, executorul judecătoresc

sau alte persoane care execută o funcţie de interes public, pentru care este necesară o abilitate

specială a autorităţilor publice, poate fi sau nu autor al luării de mită. Pentru realizarea în condiţii

mai bune a prevenţiei generale, în cazul normei de incriminare a luării de mită, s-a prevăzut ca

21

pedeapsă complementară interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a

exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Infracţiunea de cumpărare de influenţă a fost preluata din Legea nr. 78/2000, modificata

şi completata prin Legea nr. 161/2003, la care s-a prevăzut aplicarea obligatorie a

pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Din aceeaşi lege a fost preluată şi

infracţiunea de abuz de funcţie, reglementată în art. 292. în sfârşit, acest capitol cuprinde un text

general (art. 294) preluat din Legea nr. 78/2000 modificată si completată, în care se prevede ca

dispoziţiile cuprinse în capitolul „infracţiuni de corupţie" se aplica în mod corespunzător faptelor

de corupţie săvârşite de către funcţionarii străini ori în legătură cu activitatea acestora.

De asemenea, ca urmare a ratificării de către România a Protocolului adiţional la Convenţia

penala a Consiliului Europei privind corupţia (Legea nr. 260/2004) s-a impus completarea

cadrului infracţiunilor de corupţie cu o prevedere referitoare la extinderea normelor penale

respective în privinţa faptelor de dare si luare de mită comise de persoanele implicate în

soluţionarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau internaţional (art.2-4 din Protocol)20.

CAPITOLUL II

INFRACŢIUNEA DE DARE DE MITĂ

Secţiunea 1: Conţinutul legal şi caracterizare

În Codul Penal, infracţiunea de dare de mită este cuprinsă in Partea specială, Titlul VI -

Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate

de lege şi respectiv Capitolul I – Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, şi este

reglementată de art.255 după cum urmează:

1) "Promisiunea , oferirea sau darea de bani ori alte foloase ,în modurile şi scopurile

arătate în art.254, se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

2)Fapta prevăzută în alineatul precedent nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a

fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.

3)Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de

urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

4) Dispoziţiile art. 254 alin. (3) se aplică în mod corespunzător, chiar dacă

oferta nu a fost urmată de acceptare.

20 http ://www.euroavocatura.ro/articole/466/Infractiunile_de_coruptie_in_Noul_Cod_Penal art.288-294

22

5) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat

în cazurile arătate la alin. (2)şi (3). "

În ceea ce priveşte structura incriminării,observăm că art. 255 C. PEN. nu prevede

decât acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii, făcând trimitere, pentru

desemnarea modurilor în care se poate săvârşi fapta şi a scopurilor în vederea cărora are loc

mituirea funcţionarului, la dispoziţiile art.254C.pen.

Din conţinutul art. 255 si art.254 rezultă că darea de mită este fapta aceluia care,

pentru a determina un funcţionar public sau funcţionar sa îndeplinească, să nu îndeplinească sau

să întârzie îndeplinirea uni act referitor la îndatoririle sale de serviciu,ori să facă un act contrar

acestor îndatoriri îi promite ,oferă sau dă direct sau indirect, bani sau alte foloase care nu i se

cuvin.

Prin legea 78/2000,infracţiunea de dare de mită a cunoscut unele modificări. Practic

prin aceasta lege şi-a extins aria de reglementare şi la alte situaţii. Potrivit art.7 alin(2), dacă

fapta de dare de mită a fost săvârşită faţă de o persoană care potrivit legii, are atribuţii de

constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a

infracţiunilor, sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se sancţionează cu pedeapsa

prevăzută la art. 255 din Codul penal, al cărei maxim se majorează cu 2 ani De asemenea mai

trebuie precizat că potrivit art.82, infracţiunea de dare de mită este mai gravă şi are

următorul conţinut legal:"promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte

foloase unui funcţionar al unui stat străin ori al unei organizaţii publice internaţionale, pentru a

îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obţinerii

unui folos necuvenit în cadrul operaţiunilor economice internaţionale, se pedepseşte cu

închisoare de la unu la 7 ani."

Legea 161/2003 ce modifica legea 78/2000 introduce alături de art82 si art. 61care

prevede că: „promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct

sau indirect, unei persoane care are influenta sau lasă să se creadă că are influenţă asupra

unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile

sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani "Se observă legiuitorul, în

acest caz a urmărit să alinieze legislaţia română în domeniul corupţiei la prevederile

Convenţiei penale privind corupţia.

Un rol deosebit în dezvoltarea oricărei societăţi îl are corecta funcţionare a întregii

structuri organizatorice a acesteia .De aceea desfăşurarea activităţii ei dincolo de limitele legale

ca urmare a corupţiei este de natură să producă o tulburare să afecteze derularea normală a

acelui sector , cu un efect negativ asupra colectivităţii sau individului.

23

Încredinţându-i-se anumite atribuţii în cadrul unei autorităţi publice , a instituţiilor

sau a oricărei persoane juridice, funcţionarul este ţinut să-şi exercite în mod cinstit aceste

atribuţii şi să nu le trafice făcând din funcţia sa o sursa de venituri ilicite. Efectuarea oricărui

act din sfera competenţei sale de serviciu , nu trebuie să fie determinată de asemenea

mobiluri ,ci numai de grija sa permanenta pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi pentru

respectarea neabătută a legalităţii.

Cerând funcţionarilor publici sau funcţionarului corectitudine şi probitate în efectuarea

îndatoririlor de serviciu,legea asigură acestora, în acelaşi timp, o protecţie eficientă împotriva

actelor de corupere la care ar putea fi expuşi, iar raţiunea incriminării dării de mita

constă tocmai în necesitatea combaterii faptelor care aduc atingere relaţiilor sociale cu

privire la desfăşurarea serviciului.21

Secţiunea a-2-a: Condiţii preexistente

Obiectul juridic generic sau de grup al infracţiunii de dare de mită este

constituit din relaţiile sociale care formează obiectul juridic comun tuturor

infracţiunilor care aduc atingere activităţii organizaţiilor publice sau private sau altor

activităţi prevăzute de lege22.

Obiectul juridic special ii constituie relaţiile sociale a căror formare si dezvoltare

nu ar fi posibila fără asigurarea unei comportări cinstite,loiale din partea funcţionarilor in

exercitarea atribuţiilor de serviciu si fără combaterea acţiunilor de corupere încercate ori

săvârşite de persoane râu intenţionate,care caută sa-si rezolve interesele, punând in pericol

bunul mers al altor persoane juridice sau private în cadrul infracţiunii de dare de mită -

accentul ocrotirii penale cade, în primul rând, pe relaţiile sociale condiţionate de aducerea la

îndeplinire a sarcinilor de serviciu şi, pe plan secundar, pe cale de consecinţă, pe relaţiile

sociale privitoare la activitatea organizaţiilor prevăzute în art. 159 C. PEN.

Obiectul material la această infracţiune nu există, deşi în literatura juridică de

specialitate s-au purtat discuţii controversate referitoare la existenţa sau inexistenţa

obiectului material al infracţiunii de luare de mită. Obiectul material e definit ca fiind

bunul,lucrul sau valoarea împotriva cărora se îndreaptă acţiunea-inacţiunea21 V Dobrinoiu-Drept penal, partea speciala, Editura Lumina Lex,2001 pag.24422 S. Kahane - în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. IV, partea specială, pag. 130

24

incriminata si asupra cărora se răsfrâng urmările provocate aducându-se astfel

atingere relaţiilor sociale ocrotite de norma de drept penal.

Într-o opinie s-a considerat că dacă acţiunea făptuitorului se referă la un anumit bun

infracţiunea are şi un astfel de obiect, constând în acel bun.23 Acest punct de vedere nu este

întemeiat deoarece promisiunea,oferirea sau darea de bani ori alte foloase reprezintă acţiunile

tipice darii de mita si nicidecum bunul respectiv. Ori numai daca faptele de promisiune

oferire sau dare ar opera fizic asupra lui, expunanadu-1 unui pericol sau vatamandu-1,

bunul respectiv ar putea prezenta obiectul material al infracţiunii de dare de mita.

Conform altei opinii, totuși, atunci când oferta de mita a fost respinsa, banii sau foloasele

care trebuiau sa joace rolul de mijloace de săvârşire a infracţiunii devin obiecte materiale ale

acesteia24. In aceasta opinie care susţine ca banii sau foloasele materiale promise oferite sau date

de către subiectul activ constituie obiectul material al infracţiunii de dare de mita se confunda

obiectul material al acestei infracţiuni cu obiectul mitei;cele doua noţiuni fiind total diferite.25

De aici rezulta ideea ca infracţiunea de dare de mita este o infracţiune ce nu are obiect material

nici măcar in mod excepţional.

Situaţia premisă presupune existenţa, în prealabil, a unui serviciu ce funcţionează

în cadrul unei organizaţii de stat sau publice în sensul art. 159, având competenţa de a efectua

acte de natura celor ce ocazionează săvârşirea unor asemenea fapte, în cadrul căreia îşi exercită

atribuţiile în mod ilegal funcţionarul, funcţionarul public şi persoana care exercită un serviciu de

interes public.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ

Spre deosebire de luarea de mită, subiectul activ al infracţiunii de dare de mită este

nedeterminat putând fi orice persoană26 care îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege.

Darea de mită poate fi comisă chiar şi de un funcţionar dar care în raport cu funcţia, sau

serviciul pe care îl îndeplineşte funcţionarul mituit, este o persoană particulară.27

23 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa" Srl, Bucureşti, 2001, pag. 40524 V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român, ed. Academie, Bucureşti, 1972,voi. IV, pag. 13925 Vasile Dobrinoiu,Nicolae Conea-Drept penal, Partea speciala,Editura Lumina Lex,200026 V. Dongoroz şi colectiv., op. cit, pag. 7527 Alexandru Boroi-Drept procesual si drept penal;curs selectiv pentru licenţa, Editura CH Beck 2006, pag.3

25

Subiect activ al acestui delict poate fi şi o persoană juridică.

Ţinând cont de faptul că luarea şi darea de mită sunt infracţiuni corelative,

mituitorul va fi subiect activ al infracţiunii de dare de mită şi nu instigator sau complice

la luarea de mită, iar cel care a luat mită va fi subiect activ la infracţiunea de luare de mită.

Referitor la participaţia penală, în cazul infracţiunii de dare de mită, se impun unele

precizări.

Trebuie menţionat că, în cazul dării de mită, fapta poate fi comisă de către autor,

nu numai direct, ci şi indirect, adică prin intermediar. Darea de mită prin intermediar

constituie infracţiune numai dacă promisiunea, oferta sau folosul, ajunge la funcţionar, nu şi

atunci când acţiunea tipică (necunoscută funcţionarului) se opreşte la intermediar28.

În asemenea situaţii nu se poate reţine existenţa infracţiunii prevăzuta de Codul penal

la art.255 dar se poate retine infracţiunea prevăzuta de art. 61 cuprinsa de legea 78/2000 daca

intermediarul are influenta sau lasă sa se înţeleagă ca are influenta asupra funcţionarului.

În ipoteza în care chiar intermediarul 1-a determinat pe mituitor să comită fapta prin

intermediul său, el va dobândi calitatea de instigator la darea de mită în care se absoarbe

aceea de complice, deoarece instigarea, ca formă de participare principală absoarbe

complicitatea, formă de participare secundară.

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv general al infracţiunilor de dare de mită este statul ca garant şi ocrotitor

al intereselor publice, ale cărui interese (privind desfăşurarea activităţi organizaţiilor de stat şi

publice) sunt grav lezate prin săvârşirea acestor fapte.

Subiectul pasiv special este orice unitate dintre cele prevăzute in articolul 145C.pen

sau o persoana juridica privata in al cărui serviciu isi desfăşoară activitatea funcţionarul căruia i

se da mita.

În variantele asimilate prevăzute in legea 78/2000 art.82subiect pasiv va fi autoritatea

publică a statului străin sau organizaţia internaţională din care face parte funcţionarul căruia i se

oferă sau i se dă mită.

De subliniat că deşi subiectul pasiv al infracţiunii de dare de mită prevăzută de art.82este

statul străin sau organizaţia publica internaţională29, persoana care primeşte mită trebuie să fie

calificată ,să aibă calitatea de „funcţionar public", „funcţionar" sau, după caz, de „persoană care

28 Idem29 Prevăzut in legea 161/2003 care modifică Iegea78/2000

26

exercită, permanent sau temporar, o însărcinare de orice natură în serviciul unei autorităţi

publice, instituţii publice, instituţii sau unei alte persoane juridice de drept public", în momentul

săvârşirii infracţiunii.

În practica judiciară s-a considerat că persoanele aflate în termenul de încercare în

vederea angajării definitive , au calitatea de funcţionari în sensul legii penale, deoarece în

perioada respectiva ele îndeplinesc sarcinile de serviciu ale funcţiei în care urmează să fie

angajate.

O alta problemă ce se ridica este aceea de a şti dacă elevii sau studenţii pe timpul

practicii pot fi sau nu consideraţi funcţionari sau salariaţi în sensul legii penale. Pentru a

formula o soluţie adecvată este necesar a examina dacă în perioada practicii aceştia îndeplinesc

o însărcinare în serviciul unei unităţi aşa cum se prevede in art. .145 Cod penal. Credem că , în

principiu elevii şi studenţii pot fi asimilaţi cu „funcţionarii " în sensul Codului penal şi pe

cale de consecinţă pot „angajaţi" ai subiectului pasiv al infracţiunii de dare de mita. Această

calitate diferă însă de la caz la caz de atribuţiile concrete pe care le are în timpul practicii

fiecare elev sau student pentru că numai în raport cu acestea se poate aprecia daca el

execută sau nu o însărcinare în serviciul "unităţii" în care se efectuează practica30.

„Dacă fapta de dare de mită a fost săvârşită faţă de o persoană care potrivit legii, are

atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire

sau judecare a infracţiunilor,sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se

sancţionează cu pedeapsa prevăzuta la art. 255 din Codul penal, cil cărei maxim se

majorează cu 2 ani ".

În cazul agravantei prevăzute de către legea 78/2000 enunţată mai sus se ridică

problema de a şti ce se înţelege prin " funcţionar cu atribuţii de control ".în literatura juridică

s-a exprimat ideea că prin persoană cu atribuţii de control se înţelege persoana calificată

astfel, prin dispoziţiile legale aflate în vigoare, respectiv trebuie să aibă o calitate în plus

faţă de cea cerută pentru varianta simplă a infracţiunii.

Calitatea de persoană cu atribuţii de control se determină în mod concret pentru

fiecare caz în parte, în funcţie de natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului. Au

această calitate poliţiştii comunitari, poliţiştii, magistraţii, organele Gărzii Financiare precum

şi orice alt funcţionar care conform dispoziţiilor legale au atribuţii de control.

Secţiunea a-3-a: Conţinut constitutiv30 D Vasile Dobrinoiu,Nicolae Conea-Drept penal, Partea speciala,Editura, Lumina Lex,2000

27

Elementul material al infracţiunii de dare de mită se concretizează în acţiunea de

corupere (de dare de mită) care se poate realiza prin mai multe modalităţi normative, respectiv

promisiunea, oferirea ori darea de bani sau alte foloase în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau

întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, ori în vederea

săvârşirii unui act contrar acestor îndatoriri. Aşadar elementul material al dării de mită poate

avea ca obiectiv fie efectuarea unui act licit, fie efectuarea unor acte ilicite.

Prin "promisiune" se înţelege obligaţia pe care o persoană şi-o ia faţă de un funcţionar

de a-i remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase dacă va acţiona sau nu va acţiona în

sensul dorit de aceea persoană. Promisiunea se poate face verbal sau în scris sau în orice alt

mod;ea trebuie sa ajungă la cunoştinţa destinatarului. Trebuie subliniat ,totuşi,că promisiunea

reprezintă un act unilateral al mituitorului, ea neimplicând neapărat actul corelativ al acceptării.

Prin "oferire" se înţelege a prezenta, a arăta, a etala ori a înfăţişa bani sau alte foloase

funcţionarului pe care acesta urmează să le primească pentru îndeplinirea, neîndeplinirea ori

întârzierea actului ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Modurile în care oferta ajunge la

funcţionarul public sau la alt funcţionar nu au relevanta atât timp cât au ajuns la cunoştinţa

acestora, în acelaşi timp, pentru existenta infracţiunii se cere ca oferta să fie precisă , neechivocă

, să se concretizeze într-o acţiune efectivă şi reală. Atunci când oferta este precedată de

promisiune , infracţiunea se consumă o dată cu formularea promisiunii, fără însă ca oferta

consecutivă să fie lipsită de consecinţe de ordin juridic.

În practică s-a decis ca reprezentând infracţiunea de dare de mită săvârşită în această

modalitate: oferirea unei sume de bani angajatului unei paze civile de către o persoană surprinsă

având asupra sa bunuri de provenienţa ilicita, pentru a nu sesiza organele de urmărire

penala31.Tot sub aceeaşi încadrare s-a reţinut şi fapta unei persoane de a oferi bani unui subofiţer

de poliţie ,sprea a nu încheia acte privitoare la infracţiunea săvârşită de ea chiar dacă în

momentul constatării acel subofiţer se afla în concediu.

Ceea ce caracterizează oferta , este prezentarea banilor sau foloaselor ce constituie

obiectul mitei, ori posibilitatea ca acestea să fie imediat remise ,prin urmare, oferta nu este

afectată de vreun termen. Spre deosebire de oferta ,promisiunea priveşte sume de bani sau

foloase viitoare, în sensul că nu sunt prezentate sau puse la dispoziţie funcţionarului în momentul

formulării sale.

"Darea" de bani sau alte foloase constă în acţiunea făptuitorului de a preda,efectiv, de a

remite, de a înmâna celui mituit aceste valori. Este nerelevantă împrejurarea că mituirea nu a

31 Trib.Supr.,Sect.pen.dec.nr.l710/1970, in C.D. pe anul 1970,pag.408; O Loghin ,T Toader, op.cit. pag.362

28

reuşit, adică funcţionarul nu a fost determinat să ia mita deoarece infracţiunea se consumă odată

cu acţiunea de predare, înmânare a avantajului material.

Pentru existenţa infracţiunii de dare de mită este suficientă activitatea de transmitere a

banilor, valorilor sau a altor foloase, fără a fi necesară şi îndeplinirea actului pentru care s-a dat

mita.

Prin "bani" se înţelege atât monedele metalice sau de hârtie româneşti ori străine, cât şi

titlurile de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor - emise de o instituţie

bancară ori de alte instituţii de credit competente, precum şi orice alte titluri sau valori

asemănătoare32. Prin analogie cu dispoziţiile legale ce incriminează fabricarea banilor sau altor

valori, şi în cazul darii de mită, elementul material este îndeplinit dacă există o monedă de orice

fel ori un titlu de credit sau de plată care poate face, public, proba valorii pecuniare pe care o

exprimă33. Noţiunea de "alte foloase" desemnează orice fel de avantaje patrimoniale, forma sub

care se prezintă fiind lipsită de relevanţă.

Prin "îndatoriri de serviciu" se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui subiect potrivit

normelor ce reglementează serviciul efectiv ori sunt inerente naturii acelui serviciu34.

Prin "act contrar îndatoririlor de serviciu", în accepţiunea art. 254 Cod penal, se înţelege

un act care - ca şi actul juridic privitor la îndatoririle de serviciu - intră în competenţa normală a

funcţionarului, făcând parte din sfera îndatoririlor sale de serviciu specifice ori generale.

Pentru întregirea laturii obiective legea penală cere îndeplinirea următoarelor cerinţe

esenţiale:

prima cerinţă esenţială constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea să

aibă ca obiect banii sau alte foloase, în lipsa darurilor nu poate să existe infracţiunea,

deoarece legea penală nu pedepseşte demersurile, rugăminţile, insistenţele sau recomandările,

chiar dacă ele ar avea drept rezultat determinarea funcţionarului să facă un act nedrept şi să

încalce îndatoririle funcţiei sale35

- banii sau celelalte foloase care sunt promise, oferite sau date trebuie să fie

necuvenite, adică să constituie plata sau răsplata în vederea efectuării unui act determinat, arătat

în mod explicit. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea făptuitorului, promisiunea,

oferirea sau darea de bani sau alte foloase - să fie făcută cu un scop bine determinat, respectiv

pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea de către funcţionarul vizat a unui anumit act

32 Codul penal al României, art. 28233 V. Dongoroz ş.a., op. cit., pag. 37634 S. Kahane op. cit. pag. 10435 V. Dobrinoiu, op. cit, pag. 218-219

29

privitor la îndatoririle sale de serviciu ori, după caz, pentru efectuarea unui anumit act, contrar

îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului sau salariatului în cauză;

- o alta condiţie constă în aceea că promisiunea oferirea sau darea de bani ori alte

foloase să şefi comis anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de care funcţionar a actului in

vederea căruia mituitorul a acţionat,sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de

serviciu. Atunci când elementul material s-a realizat prin promisiune de bani sau alte foloase,

darea efectivă a acestora poate să se facă şi după ce se execută actul de serviciu cerut,deoarece

infracţiunea s-a consumat deja in momentul in care a avut loc promisiunea.36

În practică s-a decis că, fapta unor inculpaţi, care fiind surprinşi de paznici după ce

sustrăseseră saci cu zahăr din depozit, au dat paznicilor bani spre a-i lăsa să plece cu cu sacii

furaţi, constituie infracţiunea de dare de mită, deoarece chiar dacă banii au fost daţi ulterior

comiterii furtului, pe care paznicii aveau obligaţia să-1 prevină, aceştia aveau şi îndatorirea de

a nu permite scoaterea din unitate a bunurilor sustrase şi de a anunţa organele de urmărire penala.37

- în sfârşit ultima condiţie este aceea că actul pentru a cărui îndeplinire sau neîndeplinire,

subiectul activ promite, oferă sau dă bani ori alte foloase să fie un act privitor la îndatoririle de

serviciu ale funcţionarului ori un act contrar acestor îndatoririi interesează dacă actul, în

vederea căruia se dă mita, este licit sau ilicit38

În practica judiciara s-a decis că există infracţiunea de dare de mită în cazul în care

făptuitorul oferă unui ofiţer de poliţie o suma de bani pentru a nu da curs dosarului de

cercetare penală pentru sustragerea constatată. Tot ca dare de mită au fost calificate actele

comise în legătură cu un fapt contrar îndatoririlor de serviciu ale celui mituit: fapta unei

persoane care a oferit o sumă de bani unui funcţionar pentru a-1 determina să îi dea doua foi

albe de hârtie cu sigiliul instituţiei,sigiliu care se află în mod permanent la şeful biroului.

Evident nu va constitui dare de mită atunci, când funcţionarul căruia i s-au promis,

oferit sau dat foloase nu are competenţa de a efectua actul în vederea căruia particularul a comis

fapta de mai sus.

În acest sens s-a decis că nu constituie infracţiune de dare de mită fapta unei persoane

de a oferi o suma de bani secretarului tehnic al unei comisii pentru soluţionarea litigiilor de

36 Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea-Drept penal, Partea speciala,Editura Lumina Lex,2000

37 Curtea de Apel Bucureşti,Sect.a II-a penala,decizia nr. 129/A/199438 Lazar Valerica Drept penal,partea speciala. Infracţiuni prevăzute in codul penal roman in vigoare cu modificările si completările la zi, Editura Universitaria,2006

30

muncă , în vederea obţinerii unei soluţii favorabile, întrucât secretarul tehnic al acestei comisii

nu face parte din compunerea comisiei.

Urmarea imediata. Pentru existenţa infracţiuni de dare de mită se cere ca activitatea

care formează elementul material să fi produs o anumită urmare imediată, în cazul infracţiunii

analizate, urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol în sensul creării

posibilităţii unei îndepliniri incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de serviciu de

către un funcţionar public. Pe de alta parte există si pericolul stânjenirii realizării în bune

condiţii şi în mod legal a activităţii unui organ de stat, instituţii sau a oricărei persoane juridice.

Urmarea precizata derivă din însăşi comiterea infracţiunii întrucât textul incriminator nu

condiţionează existenta faptei de producerea unui rezultat determinat si corect.

Leg ătura de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective este necesar să existe o

legătură de cauzalitate între activitatea infracţională şi urmarea imediată, în sensul că prin

activitatea de promitere, oferire sau dare de mită s-a creat o stare de pericol pentru activitatea

autorităţilor publice, instituţiilor publice sau altor persoane juridice. Dacă o asemenea stare de

pericol pentru valorile sociale ocrotite prin incriminare este urmarea altor cauze (incompetenţă

superficialitatea funcţionarului), atunci nu se mai poate vorbi de un raport de cauzalitate specific

infracţiunii pe care o analizăm, ci, eventual de un raport de cauzalitate specific altor fapte

penale (neglijenţa în serviciu)Legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea care

constituie elementul material şi urmarea imediată, rezultă din însăşi materialitatea activităţii

desfăşurate de făptuitor şi nu necesită o probaţiune aparte.

Latura subiectivă

Forma de vinovăţie

Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infracţiune poate fi doar intenţie

directă calificată prin scop.

Subiectul activ al dării de mită, săvârşind cu voinţă una din acţiunile tipice cunoaşte

că banii, bunurile sau alte foloase pe care le promite, le oferă sau le dă unui funcţionar

public, unui funcţionar sau persoană care exercită un serviciu de interes public nu se cuvin

acestuia, ci reprezintă o retribuţie pentru a-1 determina, fie să îndeplinească, fie să încalce

îndatoririle de serviciu. Astfel făptuitorul are implicit reprezentarea pericolului creat

pentru activitatea unităţilor prejudiciate, a căror normală desfăşurare presupune

31

îndeplinirea serviciului de către toţi funcţionarii în condiţiile de probitate şi legalitate39,

precum şi a inevitabilităţii producerii acestui rezultat.

Dacă făptuitorul nu a avut conştiinţa că săvârşeşte una din acţiunile incriminate,

fapta sa nu constituie infracţiunea de dare de mită. în practica judiciară, în acest sens s-a

decis că oferta făcută în stare de beţie totală şi în împrejurări care dovedesc că nu este

rezultatul unui act deliberat, nu este de natură a conduce la concluzia existenţei laturii

subiective a acestei infracţiuni.

De asemenea, nu este realizat elementul subiectiv al infracţiunii de dare de mită

nici în ipoteza în care făptuitorul s-a aflat în eroare de fapt cu privire la caracterul actului

solicitat al funcţionarului.

În cadrul laturii subiective a faptei de dare de mită în varianta tip se include şi cerinţa

unui scop urmărit de subiectul activ şi anume, îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea

îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale celui asupra căruia se comite

actul de corupere ori efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu, fiind vorba de o

intenţie calificată.40

În varianta asimilată prevăzută in legea 78/2000, scopul este de a obţine un folos

necuvenit în cadrul operaţiunilor economice internaţionale, prin îndeplinirea sau neîndeplinirea

unui act privitor la îndatoririle de serviciu. Se observă faptul că spre deosebire de forma tip,

unde actul de corupere se efectuează în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii îndeplinirii

unui act privitor la îndatoririle de serviciu, sau efectului unui act contrar, în cazul modalităţii

asimilate scopul imediat este numai îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act, urmărindu-se un

scop mediat, specific, respectiv obţinerea unui folos necuvenit în cadrul operaţiunilor

economice internaţionale.

Cauze care exclud existenţa infracţiunii

Potrivit art. 255alin (2) C. Pen. darea de mită nu constituie infracţiune atunci când

mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită. Ne aflăm în prezenţa

unei cauze speciale de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa de vinovăţie a

făptuitorului, între constrângere prevăzută de art. 46 C. Pen. si cea prevăzută în art. 255 alin (2)

există unele deosebiri.

39 S. Kahane Infracţiuni contra avutului obştesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 196340 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal si procesual penal, Curs selectiv pentru licenţa, editura CH Beck 2006

32

În cazul constrângerii prevăzute în art. 46 C. Pen. mijlocul de înfăptuire îl constituie

numai ameninţarea cu un pericol grav care nu ar putea fi înlăturat în alt mod, în timp ce,

potrivit art. 255 alin. (2) C. Pen., constrângerea se efectuează prin orice mijloace, chiar printr-

un refuz al funcţionarului de a îndeplini actul cerut de solicitant fără acordarea de bani sau alte

foloase, perspectivă de natură a crea în psihicul celui constrâns o presiune puternică,

determinându-1 să dea foloase sau bani. De asemenea, dacă valoarea periclitată prin

activitatea făptuitorului în cazul constrângerii morale din art. 46C.pen. ar putea să fie numai

o valoare legată de persoana făptuitorului sau a altuia, în cazul reglementat de art. 255 alin (2)

C. Pen., poate fi orice valoare de interes deosebit pentru cel constrâns, inclusiv valorile de

ordin patrimonial.

În fine, dacă în situaţia constrângerii morale, prevăzute de art. 46 C.pen., celui

constrâns nu-i rămâne nici o posibilitate de opţiune, pericolul de care este ameninţat neputând

fi înlăturat decât prin săvârşirea faptei la care este silit, în cazul prevăzut la art. 255 alin. (2)

C.pen., cel constrâns ar putea acţiona şi altfel,( de pilda sa renunţe la actul pretins

funcţionarului) însă, importanţa pentru sine a actului pe care îl solicită îl determină să opteze

pentru alternativa de a ceda în faţa constrângerii.41

Am adaugă la aceste argumente şi ideea că despre o constrângere a mituitorului poate

fi vorba numai când acesta solicita de la un funcţionar un act ilicit deoarece în celelalte

ipoteze , nu funcţionarul exercita o presiune asupra solicitantului ci acesta presează asupra

funcţionarului încercând să-1 determine cu bani sau alte foloase să-şi încalce îndatoririle de

serviciu.

În practica judiciară s-a decis că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 255 alin 2 Cod

penal în situaţia în care iniţiativa dării de mită a aparţinut mituitorului, chiar daca ulterior,

funcţionarul care a primit mita a stăruit pe lângă cel dintâi să-i aducă bunurile oferite.42

Secţiunea a-4- a: Forme, modalităţi, sancţiuni

a) Acte preparatorii

În literatura juridică sunt denumite acte preparatorii toate actele prin care se pregăteşte

săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Caracteristic acestor acte

este faptul că ele intervin înainte de executare şi că vizează să asigure buna desfăşurare a

acesteia, prin crearea condiţiilor şi apropierea mijloacelor necesare înfăptuirii infracţionale.41 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol IV pag. 142; V. Dobrinoiu, op. cit, pag. 23342 Trib.Supr.5Sect.pen.,dec..nr.2878/1972in C.D. 1972,pag 358

33

Actele de pregătire creează ele însele o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite

de legea penală şi ca atare, în vederea prevenirii acestei stări periculoase, trebuie să se

procedeze la incriminarea şi sancţionarea lor. Infracţiunea de dare de mită. este o infracţiune

de acţiune (comisivă) şi instantanee. Codul nostru penal a optat pentru teza neincriminării

actelor pregătitoare. Este certă periculozitatea acestor acte, deoarece ele îndeamnă efectiv

făptuitorul la comiterea infracţiunii propriu-zise.

La infracţiunea de dare de mită se constată că promisiunea sau oferirea de bani ori de

alte foloase, reprezintă un început de executare al dării efective de mită, incriminat însă

autonom ca infracţiune consumată.

În cazul dării de mită legea nu sancţionează tentativa şi actele de pregătire ceea ce nu

înseamnă că darea de mită n-ar fi susceptibilă de un început de executare, nici că actele de

executare n-ar prezenta gradul de pericol social necesar pentru ca răspunderea penală să

intervină.

b) Infracţiunea consumată

Darea de mită este o infracţiune momentană ce se consumă instantaneu în momentul în

momentul săvârşirii oricăreia din acţiunile tipice (promisiune, oferire sau dare) incriminate de

art. 255 C.pen.

Infracţiunea de dare de mită poate subzista sub forma infracţiunii continuate dacă sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 41 alin.(2) C.pen.

Sub aspectul consumării infracţiunii de dare de mită, nu are relevanţă juridică:

- nici existenţa sau inexistenţa unei convenţii ilicite, între mituitor şi mituit;

- nici dacă iniţiativa a aparţinut mituitorului sau celui mituit;

- nici acceptarea sau neacceptarea ofertei ori promisiunii;

- nici îndeplinirea sau neîndeplinirea de către funcţionarul public a actului de serviciu

ce i s-a cerut.

c) Unitatea infracţională şi pluralitatea de infracţiuni

Infracţiunea de dare de mită poate îmbrăca forma infracţiunii continuate atunci când

toate cerinţele prevăzute în art. 41,alineatul 2 C. penal sunt îndeplinite.

Pluralitatea persoanelor mituite nu exclude, de principiu, forma continuată de

săvârşire, atâta vreme cât la baza tuturor acţiunilor de mituire s-a aflat o rezoluţie unică. în

34

asemenea situaţii este necesar să se verifice, cu toată atenţia, dacă nu cumva existenţa mai

multor persoane mituite implică reînnoirea, în fiecare caz în parte, a hotărârii de a da mită,

ceea ce ar face inaplicabile prevederile art. 41 alin. 2 Cod penal.

În practica judiciară s-a considerat că o persoană care, transportând cu autocisterna

mari cantităţi de vin, sustrage o parte din vin (parte pe care o înlocuieşte cu apă) prin acte

repetate, săvârşite pe baza unei rezoluţii unice are de la început reprezentarea că va trebui să

dea mită persoanelor însărcinate să preia vinul (la beneficiar) după luarea de către ei a

probelor pentru analiză, în aceste condiţii, făptuitorul este conştient că, de câte ori va preda

vinul (diluat de el cu apă) va trebui să dea mită pivnicerilor şi, ca atare, darea repetată de mită

are caracterul unei infracţiuni continuate43.

Între cele trei activităţi incriminate ca dare de mită (promisiunea, oferirea şi darea de

bani ori alte foloase) există o legătură naturală, în sensul că: săvârşirea celei din urmă este

urmarea firească a primelor două. Tocmai această legătură, în care, darea banilor reprezintă

finalitatea promisiunii, face ca acţiunile subsecvente să constituie, împreună cu cea care le

precede, o "unitate naturală" de infracţiune, incompatibilă cu infracţiunea continuată dar cu

toate consecinţele care decurg din această caracterizare juridică în ceea ce priveşte: curgerea

termenului de prescripţie, incidenţa actelor de amnistie şi graţiere, aplicarea legii mai

favorabile, determinarea locului săvârşirii infracţiunii.

Practica instanţei supreme a demonstrat că: fapta unei persoane care a oferit o sumă de

bani unui paznic, pentru ca aceasta să-i permită să sustragă păsări pe care le avea în pază şi de

a participa împreună la sustragere, constituie pentru aceasta, furt calificat şi dare de mită în

concurs, iar pentru paznic, furt calificat şi luare de mită, de asemenea, în concurs44. Mituitorul

nu poate fi exonerat de răspunderea penală ce-i incumbă pentru instigare, prin încadrarea

faptei numai ca dare de mită, conform art. 255 Cod penal.

Conform art. 33 Cod penal, există concurs de infracţiuni:

a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte

de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele;

b) când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor

în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor

infracţiuni.

Există "eroare de fapt" (art. 33) şi nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări,

43 Trib Supr., Secţ. Pen. dec. nr. 3082/1986, C.D., pag. 28344 Trib Supr., S

35

situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Nu constituie o circumstanţă

agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.

In schimb, conform art. 75 Cod penal, următoarele împrejurări constituie circumstanţe

agravante:

- săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;

- săvârşirea infracţiunii prin metode ori mijloace care reprezintă pericol public,

- săvârşirea faptei din motive josnice;

- săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei;

- săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de o calamitate

Regim sancţionator

Infracţiunea de dare de mită este sancţionată cu închisoare strictă de la 61uni la 5 ani

pentru forma tip prevăzută de art. 255 alin (1)

În cazul dării de mită, confiscarea specială operează atunci când infracţiunea st comite

prin oferire şi prin dare de bani sau alte foloase, nu însă în varianta săvârşirii faptei prin

promisiunea unor asemenea foloase.

Dacă mita a fost primită, oferită sau dată, ca urmare a constrângerii, nu se va proceda

la aplicarea măsurii de siguranţă, a confiscării speciale, ci în baza art. 255 alin. (5) C.pen.,

bunurile care au făcut obiectul dării de mită, vor fi restituite persoanei care le-a dat.

Cauza de nepedepsire

Potrivit art. 255 alin. (3) C. pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii

fapta înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune. Pentru a opera

această cauză de nepedepsire este necesar să se constate întrunirea a trei condiţii.

O primă condiţie este ca mituitorul să denunţe fapta. Aceasta nu presupune neapărat

introducerea unui denunţ propriu-zis, în forme prescrise de lege. Fapta se consideră denunţată,

de pildă, şi în cazul în care mituitorul, fiind urmărit pentru o altă infracţiune, face o declaraţie

prin care aduce la cunoştinţa organului de urmărire penală, fapta sa de dare de mită, precum şi

fapta funcţionarului care a primit mita şi, în urma acestui denunţ, se pornesc cercetările. Nu

constituie însă o denunţare, în sensul art. 255 G. penal, recunoaşterea făcută de făptuitor în

faţa organului de urmărire penală care a constatat săvârşirea infracţiunii de dare de mită.

36

A doua condiţie este ca denunţarea să fie făcută unei autorităţi în lipsa unei precizări a

legii, denunţarea poate fi făcută şi unei autorităţi necompetente a efectua urmărirea penală în

această materie întrucât, în acest caz, autoritatea care a primit denunţul va sesiza de îndată

organul de urmărire competent.

A treia condiţie este ca denunţarea să fie făcută mai înainte ca organul de urmărire

penală să fi fost sesizat cu privire la fapta de mituire.

în cazul în care mituitorul denunţă fapta autorităţii, în termenul stabilit de lege, se va

pronunţa soluţia încetării urmăririi, în baza art. 11, pctl, lit. c, C. pr. pen, combinat cu art. 255

alin. (3) C. pen, iar în faza judecăţii, încetarea procesului penal, potrivit art. 11, pct. 2, lit. b,

C.pr. pen. ,combinat cu art. 255 alin. (3) C. penal.

37

CAPITOLUL III

ALTE ASPECTE PRIVIND DAREA DE MITĂ

Secţiunea 1: Metodologia cercetării infracţiunilor de corupţie

1. Problemele care trebuie clarificate prin investigarea infracţiunii de dare de mita

Infracţiunea de dare de mită - denumită în literatura juridică corupţie activă - are o

strânsă legătură cu infracţiunea de luare de mită45. Aceste două tipuri de corupţie constituie

însă două infracţiuni de sine stătătoare. Sub aspectul investigării criminalistice, problemele pe

care trebuie să le clarifice aceasta sunt asemănătoare cu cele de la luarea de mită,

diferenţierile ţinând de activitatea ilicită desfăşurată de făptuitor, calitatea acestuia şi anumite

situaţii când acesta este exonerat de răspundere penală. Din acest considerent, pentru celelalte

probleme - scopul urmărit prin activitatea ilicită, existenţa concursului de infracţiuni,

posibilitatea extinderii cercetărilor pentru alte fapte sau făptuitori, măsurile luate pentru

anularea efectelor juridice ale actelor întocmite în condiţiile dării-luării de mită, etc. - facem

trimitere la explicaţiile date atunci când s-au analizat acestea.

Calitatea făptuitorului

Dacă la luarea de mită, subiect activ nemijlocit nu poate fi decât un funcţionar, în

cazul infracţiunii de dare de mită, autor poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte

condiţiile generale -de vârstă şi responsabilitate - cerute de lege. Faptul că legea nu cere o

calificare anume a făptuitorului, duce la concluzia că darea de mită poate fi săvârşită chiar şi

de un funcţionar care acţionează pentru coruperea altui funcţionar. Dar, funcţionarul care dă

mita este o persoană particulară în raport cu funcţia şi serviciul pe care le îndeplineşte

funcţionarul mituit. Şi această faptă poate fi săvârşită în participaţie atât în forma

coautoratului, cât şi a instigării şi complicităţii. Evident, nici pentru aceştia din urmă, pentru

existenţa infracţiunii, nu se cere vreo calificare a făptuitorilor. Investigarea trebuie să clarifice,

în concret, contribuţia acestora la derularea şi consumarea activităţii, modul în care au

conlucrat pentru realizarea rezoluţiei infracţionale.

45 Denumită corupţie pasivă.

38

Organele de urmărire penală, dacă este cazul, trebuie să clarifice toate aspectele

activităţii ilicite care s-au realizat printr-un intermediar. Astfel este considerat autor al

infracţiunii de dare de mită, persoana care promite, oferă sau dă bani sau alte foloase unui

funcţionar printr-un intermediar, în acest caz, organele de cercetare penală trebuie să

stabilească dacă promisiunea, oferta sau folosul dat prin intermediar ajunge la funcţionarul

care, în virtutea funcţiei şi atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte, nu îndeplineşte, întârzie

îndeplinirea unui act licit sau face un act contrar - deci ilicit - atribuţiilor sale de serviciu,

pentru că numai în acest caz are loc consumarea infracţiunii. Dacă acţiunea tipică a

infracţiunii de dare de mită se opreşte la intermediar, rămânând necunoscută funcţionarului,

nu se poate reţine infracţiunea de dare de mită pentru cel care a promis, a oferit sau a dat bani

sau alte foloase prin intermediar. De asemenea, organele de urmărire penală trebuie să

cunoască situaţia juridică a intermediarului prin care se dă mita. Acesta este complice la

infracţiunea de luare de mită şi nu la cea de dare de mită46, în cazul în care chiar intermediarul

a conceput infracţiunea şi 1-a determinat pe mituitor să o comită prin intermediul său, el

va cumula calitatea de instigator şi complice, dar va fi pedepsit doar pentru instigare la

dare de mită, pentru că instigarea ca formă de participaţie principală absoarbe complicitatea.

1.2. Activitatea ilicită desfăşurată

Pentru lămurirea modalităţilor în care s-a realizat acţiunea de corupere a

funcţionarului, investigarea trebuie să clarifice, în concret, în ce a constat aceasta, altfel spus,

dacă fapta s-a săvârşit prin darea de bani ori alte foloase, prin oferirea sau promisiunea

acestora unui funcţionar pentru ca acesta din urmă să îndeplinească, să nu îndeplinească, să

întârzie ori să facă un act contrar îndatoririlor sale de serviciu.

În ce priveşte modalitatea normativă a promisiunii, organele de urmărire penală

trebuie să clarifice dacă mituitorul a făcut un angajament, o făgăduială sau şi-a asumat o

obligaţie faţă de un funcţionar pentru a-i remite în viitor - într-un termen determinat sau fără

termen - o sumă de bani sau alte foloase. Promisiunea poate fi făcută verbal sau în scris, poate

fi expresă sau aluzivă. Sarcina organelor de urmărire penală este aceea de a stabili dacă

promisiunea este serioasă - pentru a exista fapta - sau dacă este vagă ori imposibil de realizat -

situaţie în care nu se poate reţine infracţiunea de dare de mită - chiar dacă foloasele nu sunt

determinate sub aspectul calităţii şi cantităţii. O problemă esenţială de clarificat în ceea ce

46 Tribunalul Suprem, secţ. pen.,dec.nr. 1485/1985, CD., pag.318

39

priveşte promisiunea unor bani sau alte foloase, este aceea de a stabili dacă promisiunea a

ajuns la cunoştinţa destinatarului - funcţionarul - necerându-se ca funcţionarul căruia îi este

adresată promisiunea să înţeleagă pe deplin despre ce este vorba. Aşadar, organele de

urmărire penală vor stabili consumarea infracţiunii de dare de mită chiar dacă funcţionarul

căruia i se promite nu pricepe, întrucât nu se poate înlătura vinovăţia celui care promite pentru

simplu fapt că funcţionarul este „greu de cap" şi nu pricepe ce i se cere sau „nu-şi crede

urechilor" când i se face o promisiune clară47. Organul de urmărire penală trebuie să aibă în

vedere că promisiunea de a da mită nu implică actul corelativ al acceptării sau nerespingerii

ea fiind un act unilateral al celui care urmăreşte să corupă un funcţionar.

Prin oferire, organele de urmărire penală trebuie să înţeleagă şi să stabilească existenţa

unei propuneri făcute funcţionarului de a-i da bani sau alte foloase, însoţită de prezentarea

acestora sau de punerea lor efectivă la dispoziţia lui. Pentru exemplificare, menţionăm:

arătarea banilor, arătarea plicului, însoţită de un semn elocvent, lăsarea banilor ca şi cum ar fi

fost uitaţi, pe o masă; introducerea bancnotelor printre unele acte remise funcţionarului.

Trebuie stabilit de asemenea că oferta este precisă, neechivocă şi că este concretizată

într-o acţiune efectivă, reală. Oferta trebuie de asemenea să pornească din iniţiativa

particularului – mituitorului - şi să fie voluntară şi spontană. Dacă oferta este precedată de

promisiune, infracţiunea se consumă odată cu formularea promisiunii, dar surprinderea

mituitorului şi mituitului în momentul ofertei, în această situaţie, are menirea de a proba

infracţiunea de dare de mită şi pe aceea de luare de mită. Dacă oferta nu a fost precedată de

promisiune, organele de urmărire penală trebuie să stabilească momentul ofertei, pentru a se

stabili momentul consumării infracţiunii de dare de mită, chiar dacă oferta nu este primită.

în ceea ce priveşte a treia modalitate de săvârşire a infracţiunii --darea de bani sau alte

foloase - organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă acţiunea mituitorului a

constat în înmânarea sau predarea celui mituit a banilor sau foloaselor.

Constituie infracţiunea de dare de mită: fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de

bani unor organe de urmărire penală - care aveau latitudinea de a o lăsa în stare de libertate ori

de a o trimite în judecată în stare de arest - pentru a nu o aresta48; fapta unei persoane de a

oferi o sumă de bani unui organ de cercetare penală în scopul de a nu-i adresa acte privitoare

la săvârşirea unei infracţiuni49; fapta unei persoane de a oferi o sumă de bani unui organ de

cercetare penală care, deşi nu are atribuţia de a rezolva cauza, ar putea să refacă cercetarea,

47 Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995, pag. 215.48 Caş. H, dec. nr. 169/1946, în Codul penal al RpR adnotat, de V. Papadopol, L Stoenesc, V. Protopopescu, Bucureşti, 1948, pag. 319.49 Caş. H, dec. nr. 169/1946, în Codul penal al RpR adnotat, Bucureşti, 1948, pag. 319.

40

prin denaturarea actelor de urmărire în aşa fel încât, în cele din urmă, s-ar putea ajunge la

soluţionarea cauzei de procuror în sensul dorit de mituitor50; fapta unui inculpat de a fi dat

unui tehnician o sumă de bani pentru ca acesta să-i faciliteze recepţionarea unei cantităţi de

miere falsificată51; fapta unei persoane care a oferit o sumă de bani unei funcţionare pentru a o

determina să-i dea două foi de hârtie albă cu sigiliul instituţiei, sigiliu care se afla în mod

permanent la şeful biroului52; fapta unor gestionari de a împărţi cu revizorul contabil plusurile

constatate în gestiunea lor, pe care aceştia, în baza unei înţelegeri prealabile, omiseseră să la

înregistreze, constituie pe lângă infracţiunea de delapidare, infracţiunea de luare de mită

pentru gestionari şi luare de mită pentru revizorul contabil53.

În practica judiciară recentă s-a reţinut infracţiunea de dare de mită pentru o persoană

care aflând că un prieten al său - faţă de care se efectuau cercetări penale - a fost reţinut şi

condus la sediul poliţiei de un ofiţer de poliţie, a oferit acestuia - fiind însă refuzat - un inel de

aur pentru a-1 pune în libertate pe prietenul său, chiar dacă ordonanţa de reţinere a fost emisă

de un alt ofiţer de poliţie, care a şi continuat urmărirea penală.

Organele de urmărire penală trebuie să clarifice dacă funcţionarul căruia i s-au promis,

oferit sau dat foloasele are sau nu competenţa de a efectua actul în vederea căruia particularul

a efectuat acţiunea de mituire. Dacă funcţionarul nu are o asemenea competenţă, nu se va

putea reţine infracţiunea de dare de mită.

Ca şi luare de mită, investigarea trebuie să clarifice dacă banii sau foloasele au fost

date în scopul efectuării de către mituit a unor acte licite sau ilicite referitoare la îndatoririle

de serviciu ale funcţionarului. Clarificarea activităţilor concrete în care făptuitorul a realizat

acţiunea de corupere prezintă importanţă şi sub aspectul confiscării sumelor de bani sau

foloaselor materiale ca au constituit obiectul dării de mită, ştiut fiind că dispoziţiile privitoare

la confiscare prevăzute în cazul luării de mită54 se aplică în mod corespunzător şi în cazul dării

de mită, chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare.55

1.3. Existenta constrângerii de a da mită

50 Tribunalul Suprem, secţ.pen., dec.nr.5762/1969, în RRD nr. 6/1970, pag. 172.51 Proc. Cluj-Napoca, rechizitoriul în dosar nr. 3126/1976.52 Trib. Suprem, secţ.pen.dec.nr.2113/1971, în CD, pag. 359.53 Trib. Suprem, secţ.pen. dec.nr.1205/1985, în CD, pag.315.54 Codul penal al României, art. 254, alin. 3.55 Codul penal al României, art. 254, alin. 4.

41

Potrivit legii, dacă promisiunea, oferirea sau darea de bani s-a făcut datorită faptului că

mituitorul a fost constrâns la aceasta de către funcţionarul la care a apelat, o astfel de

împrejurare duce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Prin urmare, dacă se constată acest

lucru infracţiunea de dare de mită nu mai subzistă.

Organele de urmărire penală trebuie să stabilească că prin constrângere s-a provocat

un sentiment de teamă legat de iminenta suportare a unui prejudiciu şi acesta este generatorul

unei presiuni psihice de natură a înlătura posibilitatea liberei determinări şi dirijări a voinţei

mituitorului. Dacă, în cazul dării de mită, constrângerea nu s-ar concretiza într-o asemenea

presiune psihică, provocată de teama de a suferi în mod iminent un grav prejudiciu, nu s-ar

mai putea vorbi de constrângere, ci eventual de o simplă pretindere de mită, în sensul art. 254,

alineatul l din Codul penal. Constrângerea - s-a arătat în literatura de specialitate56 - trebuie să

fie de natură să suprime sau să restrângă libertatea sau capacitatea de autodeterminare a

persoanei asupra căreia este exercitată - mituitorul - încât să o silească la o conduită impusă

sau pretinsă de mituit.

Organele de urmărire penală au obligaţia ca, ori de câte ori stabilesc existenţa

constrângerii, să constate mijlocul folosit de făptuitor pentru a constrânge, primejdia reală sau

aparentă la care a fost supus cel constrâns şi starea de temere, de alarmare, de natură a

justifica atitudinea sa de a fi cedat în faţa constrângerii.

Totodată trebuie clarificat aspectul dacă iniţiativa dării de mită a aparţinut mituitorului

sau celui mituit, în prima situaţie existând infracţiunea de dare de mită, chiar dacă, ulterior,

funcţionarul care a primit mita a stăruit pe lângă mituitor să-i aducă bunurile oferite, în acest

sens s-a pronunţat şi practica judiciară57 argumentându-se că dacă iniţiativa dării de mită a

aparţinut mituitorului, înseamnă că infracţiunea de dare de mită s-a consumat din acel

moment, adică anterior stăruinţei depuse de funcţionarul mituit pentru remiterea bunurilor

promise.

Din punct de vedere procesual, în cazul în care mituitorul a acţionat fiind constrâns, se

va pronunţa scoaterea58 acestuia de sub urmărire în faza urmăririi penale şi achitarea59 sa în

faza judecăţii.

56 O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, pag. 11957 Tribunalul Suprem, secţ.pen., dec.nr. 28787 1972, în CD, pag. 358.58 Conform Codului de procedură penală al României, art. 10, al. l, lit. e şi art. 11, pct.1, lit. b.59 Conform Codului de procedură penală al României, art. 10, al. l, lit. e şi art. 11, pct.1, lit. a.

42

1.4 Existenta denunţului celui căruia i s-a promis ori a primit bani ori alte foloase necuvenite.

Aceasta reprezintă una din problemele esenţiale ale investigării, fiind cunoscut faptul

că, în conformitate cu prevederile legii penale60, nu se pedepseşte mituitorul dacă denunţă

autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat despre acea

infracţiune. Raţiunea existenţei unui astfel de caz special de imputare rezidă în înlesnirea

acordată de legiuitor persoanelor ce intră în contact cu funcţionarii necinstiţi, având menirea

să ducă la accelerarea represiunii, identificarea promptă a celor care au luat mită şi obţinerea

probatoriilor necesare dovedirii faptei şi vinovăţiei.

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară s-au purtat discuţii în

legătură cu înţelesul termenului de „autoritate" în raport cu acesta apreciindu-se dacă cel care

face denunţul se poate sau nu bucura de impunitatea prevăzută de legea penală.

Literatura şi practica judiciară s-au pronunţat în sensul că autodenunţul poate fi făcut

în faţa oricărei autorităţi, chiar dacă nu este competentă să efectueze urmărirea penală în acea

materie, cu precizarea că în acest din urmă caz, autoritatea care a primit denunţul are obligaţia

de a încunoştinţa - de îndată - organul de urmărire penală competent, în altă ordine de idei,

denunţul poate fi făcut în orice formă, investigarea având obligaţia să clarifice dacă acesta s-a

făcut înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pe alte căi despre săvârşirea

infracţiunii. Rezultă că beneficiul impunităţii este realizat şi în cazul în care autodenunţul

survine în timpul efectuării actelor premergătoare61 ori atunci când se încheie actele de

constatare62 , atât actele premergătoare cât şi actele de constatare respective fiind anterioare

sesizării organelor de urmărire penală.63 Problema trebuie privită şi sub aspectul restituirii

banilor sau celorlalte foloase, restituirea fiind condiţionată de termenul în care a fost depus

denunţul, în sensul arătat s-a pronunţat şi practic judiciară.

Dispoziţiile art. 254, alin. 2 se completează cu prevederile art. 255, alin. 3 şi 5 din

acelaşi cod, potrivit cărora mituitorul care denunţă autorităţilor fapta, mai înainte ca organele

de urmărire penală să se fi sesizat pentru acea infracţiune, nu se pedepseşte, iar banii daţi de el

i se restituie, în această situaţie, banii fiind găsiţi, nu mai pot fi confiscaţi de la cel care i-a

primit ca mită. Tot astfel este apărat de răspundere, gestionarul unei unităţi comerciale care,

cu ocazia unei verificări, a denunţat revizorul contabil că la inventarul precedent a dat o sumă

60 Cod penal, art. 255, alin. 3.61 C.P.P., art. 224, alin. 2.62 C.P.P.,art.214,215.63 V. Dongoroz, op. cit., pag. 144

43

de bani unui alt revizor contabil, pentru a-i acoperi o lipsă în gestiune64. Revizorul contabil

căruia gestionarul i-a făcut denunţul este o persoană cu atribuţii de control65, obligată să

sesizeze de îndată pe procuror sau organul de control, astfel încât condiţiile de aplicare a

cauzei de impunitate sunt îndeplinite, denunţul având loc mai înainte ca organul de urmărire

să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

În conformitate cu dispoziţiile legii procesuale penale66, urmărirea penală pentru

infracţiunea de dare de mită se face de procuror; totuşi potrivit reglementărilor aceleiaşi legi

procesuale penale67, orice organ de cercetare este obligat să efectueze actele de cercetare

penală ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa

lui, urmărind ca ulterior lucrările efectuate să fie trimise procurorului. Astfel fiind, în ipoteza

când un alt organ de urmărire penală decât procurorul a prins pe inculpat în momentul

săvârşirii infracţiunii de dare de mită, iar acesta a recunoscut cu acel prilej comiterea faptei,

recunoaşterea sa nu poate fi considerată o denunţare - în sensul prevăzut de lege - chiar dacă

procurorul nu fusese sesizat pentru acea infracţiune.

2 Activităţile care se întreprind pentru administrarea probelor

În pasajul general al infracţionalităţii corupţia se detaşează ca fenomen cu pericol

social major care distorsionează activitatea normală a instituţiilor statului. De aceea, organele

judiciare care efectuează cercetările trebuie sa adopte modalităţi tactico-penale specifice şi

eficiente, care să asigure o riposta fermă, concretizată în descoperirea şi tragerea la răspundere

penală a infractorilor68.

Printre acestea se înscriu:

Constatarea infracţiunii flagrante

Ascultarea mituitorului în cazul în care acesta a fost constrâns ori a denunţat

fapta organelor de urmărire penală

Identificarea şi ascultarea martorilor

Efectuarea percheziţiilor

Verificarea şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor

64 Tribunalul Suprem, sectpen., dec.nr. 39427 1972, în CD, pag. 361.65 C.P.P., art. 227.66 C.P.P., art. 209, alin. 3.67 C.P.P., art. 213.68 Lascu Ioan- Revista "Dreptul", Nr. 11/2002, pag. 137

44

Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Alte activităţi ce se întreprind în raport cu specificul cauzei.

1. Constata rea infracţiunii flagrante

Reţinem că în cazul dării de mită, constatarea infracţiunii flagrante se constituie în

activitatea de bază, prinderea în flagrant fiind în măsură să dovedească înţelegerea anterioară

intervenită între mituitor şi cel mituit, deci consumarea infracţiunii. Problemele deosebite pot

interveni în cazul în care nu există denunţul celui căruia i s-au promis foloasele necuvenite ori

sume de bani, constatării infracţiunii flagrante revenindu-i sarcina de a surprinde activitatea

infracţională a ambilor infractori: mituitor şi mituit. De aici, necesitatea pregătirii acţiunii în

cele mai mici detalii, stabilirea momentului intervenţiei pe diverse variante, în raport cu

acţiunile desfăşurate sau posibil să fie desfăşurate de infractori, constituirea echipei din mai

mulţi membri şi instruirea lor amănunţită, etc., pentru reuşita acţiunii în astfel de situaţii,

practica judiciară recomandă executarea fotografiilor de supraveghere operativă, a filmării sau

video filmării.

În conformitate cu prevederile legii procesual penale69, competenţa de soluţionare

aparţine procurorului. Totuşi, potrivit aceloraşi prevederi70, orice organ de cercetare penală

este obligat să efectueze actele de urmărire penală ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea

privesc o cauză care nu este de competenţa lui, urmând ca ulterior lucrările efectuate să fie

înaintate - de urgenţă - procurorului, împreună cu probele şi mijloacele de probă administrate.

Pe de altă parte, procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de

urmărire penală, aceste dispoziţii fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală71. Dacă

aşa stau lucrurile din punct de vedere al legii procesual penale şi practica judiciară confirmă

că majoritatea sesizărilor privind infracţiunea de dare sau luare de mita sunt adresate

organelor de cercetare penală ale poliţiei.

Primind o astfel de sesizare, organele de cercetare penală trebuie să desfăşoare o serie

de activităţi pregătitoare. Pentru a se conforma întru totul prevederilor legale care statuează că

„organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre

infracţiunile de care au luat cunoştinţă", organul de cercetare penală îl va înştiinţa pe procuror

despre sesizarea primită, condiţiile, locul, timpul când urmează înmânat folosul necuvenit,

69 C.P.P., art. 209, alin 3, conform Legii 141/199670 Idem, art. 213.71 Idem, art. 219.

45

scopul acestuia, persoana mituitorului şi a celui mituit, ş.a.. în continuare, ţinând cont de

dispoziţiile procurorului, organul de cercetare penală va proceda - după caz -, fie la înaintarea

actului de sesizare, fie la pregătirea activităţii de prindere în flagrant fie la participarea, alături

de procuror, la această activitate. Dintre situaţiile menţionate ne vom opri numai la cea în care

organul de cercetare penală al poliţiei organizează şi desfăşoară prinderea în flagrant, fără

participarea altor organe.

Fără a intra în detalii, precizăm că pregătirea unei asemenea activităţi presupune o

pregătire temeinică, orice eroare putând duce la ratarea acţiunii. Astfel, organul de cercetare

penală trebuie să desfăşoare următoarele activităţi de pregătire:

• Cunoaşterea unor date cu privire la cel care dă mita, cât şi cu privire la cel care ia

mita,

• Motivul dării - actul cu privire la care s-au promis, oferit, sau dat banii ori

foloasele necuvenite şi în principal, dacă s-a întocmit deja un act contrar îndatoririlor de

serviciu ale funcţionarului

• Locul şi condiţiile în care urmează să se facă predarea - primirea banilor ori

folosului necuvenit şi particularităţile locului respectiv sub aspectul amplasării, intrărilor şi

ieşirilor, a prezenţei altor persoane, etc.

• Stabilirea momentului intervenţiei, acesta situându-se imediat după ce

funcţionarul a intrat în posesia banilor sau foloaselor ce nu i se cuvin; în felul acesta se

realizează atât prinderea acelui care a dat mita, cât şi a celui care a primit-o72.(in condiţiile in

care nu exista denunţător si organele de urmărire penala se autosesizează)

• Constituirea echipei ce urmează să acţioneze, instruirea membrilor componenţi

şi stabilirea modalităţilor de legătură.

• Deplasarea la locul unde urmează să fie înmânaţi banii sau folosul necuvenit cu

asigurarea unei depline conspirativităţi a acţiunii.

Desfăşurarea şi materializarea infracţiunii flagrante nu ridică probleme deosebite, ea

desfăşurându-se conform regulilor de tactică criminalistică cunoscute, valabile în cazul

constatării în flagrant a oricărei fapte de natură penală: stabilirea martorilor asistenţi,

identificarea martorilor oculari, stabilirea activităţii ilicite desfăşurate în momentul constatării,

prezentarea calităţii, identificarea făptuitorilor - mituitor şi mituit - efectuarea percheziţiilor

corporale şi după caz, asupra bagajelor şi mijloacelor de transport, luarea măsurilor cu privire

la infractor şi la sumele de bani ori bunurile ce au constituit obiectul dării-luării de mită, etc73.72 C. Aioniţoaiei, V.Bercheşan, LE.Sandu - Constatarea infracţiunii flagrante, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, pag. 293-295.73 Idem, pag. 296-300.

46

Situaţia de mai sus priveşte cazurile când constatarea infracţiunii flagrante vizează

prinderea atât a funcţionarului necinstit, cât şi a celui care a dat mita. Dar, acest lucru se

întâmplă extrem de rar în practica organelor judiciare în majoritatea covârşitoare a cazurilor,

sesizarea organelor judiciare se face prin denunţul celui căruia i s-au oferit, promis sau dat de

către mituitor bani sau alte foloase, ori prin extinderea cercetărilor în cauzele aflate în lucru.

2. Verificarea si ridicarea de obiecte si înscrisuri

Verificarea şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se impune -în primul rând -pentru a

stabili dacă cel în cauză, adică denunţătorul, are calitatea de funcţionar, deci daca are calitatea

potrivit legii de a întocmi actele pentru care se a da mita Totodată, prin această activitate se

urmăreşte verificarea şi ridicarea actului întocmit de funcţionarul denunţător mai ales când

acesta s-a efectuat contrar îndatoririlor de serviciu ale acestuia. După cum de mare importanţă

pentru probarea activităţii infracţionale sunt înscrisuri depuse de cel care a dat mită: cereri,

memorii, răspunsurile primite la cererile şi memoriile anterioare, etc. De asemenea, din

registrele de evidenţă aflate în unitatea unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul , pot fi

extrase diverse date utile cum ar fi: data înregistrării şi numărul de înregistrare, funcţionarul

căruia i s-a repartizat lucrarea, data soluţionării şi soluţia propusă, contestaţiile propuse, etc.

În cazul în care există date că autorul deţine anumite înscrisuri şi - la cererea organelor

de cercetare penală - refuză să le predea, se va proceda la ridicarea silită, respectându-se

întocmai regulile privitoare la efectuarea acestei activităţi74

3. Dispunerea constatărilor tehnico-stiintifice si expertizelor

Specifice acestui gen de infracţiuni sunt constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele

grafice, grafoscopice şi examenul tehnic al documentelor. Obiectul constatării tehnico

ştiinţifice ori expertizei grafice poate fi orice înscris emanat de la făptuitor, inclusiv actul

întocmit de funcţionar în condiţiile luării de mită, sarcina acestora fiind identificarea

scriptorului75.

În cazul în care în urma pretinderii, primirii, acceptării ori nerespingerea banilor sau

altor foloase, funcţionarul ori salariatul a întocmit un act fals, în sarcina examenului tehnic al

documentelor stă lămurirea următoarei problematici:

74 C. Aioaniţoaie, E. Pălănceanu, Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în Tratat de tactică criminalistică, Ed.Carpaţi, Craiova, 1994, pag. 200-201; E. Stancu, Criminalistica, voi. H, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag. 206-20775 În cazul textelor dactilografiate se pune şi problema identificării maşinii de scris.

47

Dacă actul în litigiu este autentic sau nu

Modalităţile în care s-a făcut alterarea sau contrafacerea

Conţinutul înscrisului înainte de înlăturarea textului iniţial şi procedeele

folosite pentru înlăturare

Dacă ştampila aplicată pe actul în litigiu este sau nu autentică

Dacă fotografia de pe actul respectiv este sau nu cea originală care

demonstrează aceasta76.

5. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Ţinând cont de modalităţile normative şi faptice de comitere a infracţiunii, precum şi

de împrejurările concrete ce au precedat, însoţit şi succedat darea de mită, ascultarea

învinuitului sau a inculpatului trebuie să ducă la următoarele aspecte:

Împrejurările în care 1-a cunoscut pe funcţionar

Actul solicitat pentru care s-au oferit banii sau foloasele necuvenite

Dacă actul respectiv intră sau nu în atribuţiile sale de serviciu, ori era contrar

acestor îndatoriri;

Cine a avut iniţiativa dării banilor sau foloaselor;

în ce au constat sumele de bani şi natura foloaselor promise ,oferite sau date

Destinaţia banilor ori foloaselor necuvenite primite;

Consecinţele juridice ale activităţii infracţionale desfăşurate;

Alţi participanţi la săvârşirea infracţiunii şi rolul fiecăruia în consumarea

faptei, implicit, cota parte ce a provenit de la fiecare din participanţi

Alte persoane care mai cunosc despre fapta şi împrejurările comiterii ei;

Dacă a mai săvârşit alte fapte similare, când, persoanele implicate, etc.;

Probele pe care le solicită în apărarea sa.

6. Alte activităţi ce se întreprind, în raport cu specificul cauzei

În funcţie de modalităţile faptice de comitere şi împrejurările concrete ale cauzei pot fi

efectuate şi alte activităţi de urmărire penală. Astfel, pot fi efectuate prezentări pentru

recunoaşterea persoanelor din grup, în special în cazul existenţei participaţiei penale.

76 Bercheşan V, Dumitrescu N. "Probele şi mijloacele deprobă\ Ed. M.I., Bucureşti, 1994;

48

Alteori, pentru eliminarea contrazicerilor esenţiale între declaraţiile persoanelor

ascultate, se va proceda la efectuarea confruntării.

În aceeaşi ordine de idei, se înscrie şi solicitarea - prin adresă scrisă -a îndatoririlor de

serviciu ale funcţionarului denunţător al infracţiunii de dare de mită.

De asemenea, trebuie desfăşurate activităţi pentru identificarea persoanelor care au

cunoştinţă despre săvârşirea faptei şi împrejurările comiterii ei. Aceste persoane vor fi

ascultate în calitate de martori, urmărindu-se obţinerea unor date despre făptuitor, mituitor,

condiţiile concrete ale săvârşirii infracţiunii.

Martorii vor fi de cele mai multe ori mediaţi, adică au auzit despre comiterea acestor

fapte, neasistând nemijlocit la consumarea infracţiunii.

Aceste activităţi se vor desfăşura respectându-se regulile tactice cunoscute77.

Secţiunea a-2-a:

Cauze şi condiţii care determină şi favorizează fenomenul corupţiei

Cercetarea fenomenului de corupţie are drept scop imediat, identificarea şi explicarea

cauzelor obiective şi subiective care determină săvârşirea unor astfel de fapte antisociale.

Specialiştii privesc corupţia ca pe un fenomen complex şi universal, ceea ce înseamnă

că acest flagel se manifestă în acelaşi grad şi în aceleaşi forme peste tot. Formele, cauzele şi

intensitatea fenomenului de corupţie diferă în funcţie de anumiţi factori economici, sociali,

culturali şi comportamentali, astfel spus corupţia ca dimensiune şi forme de manifestare este

întotdeauna expresia unui anumit context socio-cultural.78

Diferite teorii sau puncte de vedere exprimate cu privire la cauzele şi condiţiile care

generează criminalitatea şi corupţia pot servi şi pentru înţelegerea unor manifestări de

corupţie care se produc în societatea noastră.

Un prim grup de teorii consideră că problemele sociale printre care şi corupţia, sunt

consecinţa directă a dezorganizării sociale cauzate de procesele de schimbare, modernizare şi

dezvoltare, în acest sens, cauzalitatea primară a delicventei şi corupţiei trebuie căutată în

77 E. Stancu, Criminalistica, voi. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1993.

78 H. Benaissa, "Corruption and the Socio-Cultural Context" (Corupţia şi contextul socio-cultural), a IV-a Conferinţă Internaţională Anticorupţie, Amsterdam 1992.

49

consecinţele şi efectele destructurative generate de perioadele de criză şi instabilitate

economică, tranziţie şi reformă sau alte fenomene cu caracter macrosocial.

Un alt grup de teorii consideră că o problemă este socială doar în măsura în care este

legată de relaţiile umane şi de controlul normativ în care se manifestă acestea

În sfârşit, teoriile de orientare fenomenologică analizează interacţiunea dintre norme,

reguli şi diferitele comportamente sociale şi consideră că problemele ce se ridică în legătură

cu acestea sunt de a şti de către cine şi în ce mod sunt elaborate şi aplicate normele.

Abordarea corupţiei din perspectiva acestor teorii nu a permis aplicarea unor soluţii

radicale la nivel instituţional, dar au înlocuit explicaţiile monocauzale cu cele multicauzale şi

au permis concentrarea eforturilor sociologilor şi criminologilor în domeniul corupţiei.

În urma unui sondaj79 efectuat pentru consemnarea opiniei populaţiei cu privire la

cauzele principale şi cele secundare ale fenomenului corupţiei în România, s-au stabilit drept

cauze principale ale corupţiei, următoarele:

- lipsa de fermitate a reprezentanţilor legalităţii;

- absenţa sau blândeţea sancţiunilor;

- absenţa unei legislaţii corespunzătoare;

- implicarea directă a apărătorilor legalităţii în acte de corupţie;

- toleranţa manifestată de puterea politică;

- imoralitatea unor funcţionari ai statului;

- implicarea directă a puterii politice în acte de corupţie;

- mentalităţile moştenite din vechiul regim politic;

- insuficienta delimitare între proprietatea de stat şi cea particulară;

- procesul de privatizare;

- trecerea la economia de piaţă.

Aşadar, se poate observa că principalele cauze ale corupţiei în România, estimate de

subiecţii eşantionului, sunt determinate de generalizarea unor stări anomice cu caracter

instituţional constând în scăderea gradului de control social şi normativ, criza de autoritate şi

credibilitate a autorităţilor statului, presiunile normative slabe exercitate asupra conduitei

indivizilor, în acest sens, aproape 2/3 din lot apreciază că absenţa ori blândeţea sancţiunilor

(66,9%), implicarea directă a apărătorilor legalităţii în actele de corupţie (65,1%), lipsa lor de

fermitate (64,6%), absenţa unei legislaţii adecvate (62,4%) şi implicarea directă a

reprezentanţilor puterii politice (62,6%), constituie în foarte mare măsură cauzele

fundamentale ale corupţiei, în viziunea populaţiei.

79 www.transparency.org.ro

50

În cele ce urmează vom prezenta factorii care favorizează săvârşirea infracţiunilor de

corupţie, în prezent cele mai des săvârşite fapte sunt cele asimilate infracţiunilor de corupţie şi

cele în legătură directă cu infracţiunile de corupţie aşa cum sunt prevăzute în legea 78/2000.

De aceea în cele ce urmează ne vom referi mai mult la acestea deoarece infracţiunile

economice sunt cele mai păgubitoare pentru stat şi cetăţean; săvârşirea lor nu ar fi posibilă şi

fără unele acte de corupţie clasice săvârşite de funcţionari publici sau chiar demnitari.

Prima dintre cauze este declanşarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecinţe

greu de evaluat pe termen mediu şi lung. Starea de anomie, înţeleasă ca o stare de

anormalitate socială determinată de crize sociale de amploare, determină o

devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să aparţină unei epoci vetuste.

Această stare conduce la o diminuare considerabilă a respectului faţă de lege şi faţă de

instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia.

Starea de timorare a reprezentanţilor instituţiilor statului încurajează în bună măsură

un val infracţional multidimensional. Lipsa lor de reacţie permite crearea unei false imagini

asupra drepturilor şi obligaţiilor indivizilor certaţi cu normele morale şi legale, care işi

imaginează că democraţia permite orice şi că pot scăpa nepedepsiţi pentru faptele lor

antisociale.

O altă cauză consta in lipsa de reacţie a factorilor de putere care nu pot, sau nu

doresc, să intervină pentru eradicarea practicilor specifice corupţiei.

În majoritatea cazurilor, lipsa de reacţie a instituţiilor judiciare se datorează mai întâi

consideraţiilor de ordin tehnic: complexitatea delictelor în afaceri; mijloacele de consultanţă

juridică şi expertiză de care dispun infractorii; caracterul dificil al proceselor (expertize,

contraexpertize ce se desfăşoară uneori pe parcursul mai multor ani) şi, prin urmare,

tergiversările acestora.

Criminalitatea în domeniul corupţiei este favorizată şi de lipsa şi disfuncţionalităţile

existente în organizarea, conducerea şi finalizarea activităţilor de control şi luptă

împotriva corupţiei.

Sistemul juridic, prin imperfecţiunile sale, incluzând aici şi marea sa complexitate,

poate fi el însuşi apreciat drept factor de delicventă.

Complexitatea procedurilor judiciare, precum şi numărul mare de afaceri, constituie

cauza scoaterii de sub urmărire penală, schimbărilor de soluţii ori punerea în libertate pentru

insuficienţă de probe, acestea dispărând în timpul desfăşurării procesului sau fiind neutralizate

prin contraprobe şi contraexpertize.

51

Secţiunea 3: Diagnoza fenomenului de corupţie

Corupţia, în sens larg, reprezintă folosirea abuzivă a puterii încredinţate, fie în sectorul

public fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup.

Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, preeminenţă dreptului şi

drepturile omului, subminează principiile de bună administrare, echitate şi justiţie socială,

denaturează principiile de bună administrare, echitate şi justiţie socială, denaturează

concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor

democratice şi bazele morale ale societăţii11.

În înţelegerea a ceea ce înseamnă corupţie, trebuie să avem în vedere nu numai

definiţia acestui termen, dar şi cine defineşte acest termen şi cât de mult este acceptată această

definiţie într-o anumită formă de organizare umană. „Comportamente care au fost acceptabile

şi legitime în bază unor norme tradiţionale devin inacceptabile şi corupte când sunt văzute

prin prisma normelor moderne" Ceea ce pentru o formă de organizare socială însemnă

corupţie, pentru o alta poate fi acceptat ca fiind ceva normal, funcţional. . In pofida existenţei

acestor definiţii, practica socială poate sancţiona sau accepta o serie de acte considerate sau nu

corupţie din punct de vedere legal.

Corupţia poate îmbrăca forme diverse la nivel politic, administrativ şi economic ,

diversitate care influenţează intensitatea percepţiei publice faţă de acest fenomen.

Corupţia politică se manifestă îndeosebi sub forma presiunii sau chiar a şantajului

exercitat asupra funcţionarilor publici pentru a-i determina să adopte anumite decizii ilegale

sau la limita legii. EA poate viza obţinerea de avantaje materiale, pentru sine sau pentru altul.

Corupţia politică este aceea care creează de fapt, condiţiile pentru acele fenomene social

patologice pe acre le denumim în general criminalitate economică

O altă formă de corupţie este corupţia administrativă cea mai răspândită şi care se

întinde de la fapta reprobabilă a funcţionarului public care pretinde o recompensă pentru

întocmirea unui act la care este obligat prin funcţia pe care o deţine şi până la deturnarea în

interes personal a averii publice , săvârşită de o persoană aflată în poziţiile cheie ale

administraţiei de stat.

Corupţia economică (iar în sens mai larg,profesională ) cuprinde de asemenea un

spectru foarte larg. Cel mai frecvent, ea vizează servirea preferenţială a clienţilor. Ea mai

poate îmbrăca forma determinării funcţionarilor unei întreprinderi concurente de a trăda

interesele propriului patron.

52

Formele de manifestare ale fenomenului de corupţie sunt multiple. O parte din acestea

sunt prevăzute de Codul penal în articolele 254-257(luarea de mită, darea de mită,primirea de

foloase necuvenite, traficul de influenţă),altele în legea 78/2000 în articolele 61 şi 82.Există

însă forme de manifestare a corupţiei nereglementate de lege printr-un act normativ

favoritism, nepotism, patronajul şi acordarea de daruri.

În ceea ce priveşte tipurile de corupţie, sunt posibile mai multe clasificări, care nu sunt

în afara criticii datorită naturii speciale, complexe a fenomenului de corupţie:

Marea şi mică corupţie. Sunt trei criterii pentru a diferenţia marea corupţie de mică

corupţie:

a) Poziţia pe care o ocupă făptuitorul

Mare corupţie este corupţia politică sau de nivel înalt, care se întâlneşte la nivelul

organelor de conducere ale statului , cele ce alcătuiesc politicile, strategiile, legile. Ele

utilizează poziţia oficială pentru a-şi propria bunăstare (de ex, se emite un act normativ pentru

scutirea pe termen de 24 ore a importurilor unor anumite bunuri de către anumite societăţi cu

care politicienii sunt în relaţii sau se manipulează procesele de privatizare), ori pentru a-şi

îmbunătăţi statutul sau propria putere (cumpărarea locului la alegeri, cumpărare voturi).

Marea corupţie în justiţie se poate manifestă în modul de numire, promovare,

transferare, revocare a magistraţilor, în influenţarea salarizării acestora şi în modul de

repartizare a cauzelor către aceştia. Mijlocul de garantare a protecţiei faţă de influenţa

politicului în scopul asigurării independenţei instituţionale a justiţiei este separarea puterilor

în stat şi autoguvernarea justiţiei, de regulă prin consilii judiciare.

Mica corupţie este corupţia birocratică sau administrativă, care se întâlneşte la nivelul

administraţiei publice, datoare să aplice politicile şi legile create de politicieni. Se întâlneşte zi

de zi, acolo unde cetăţeanul are contact direct cu oficialii, inclusiv cu cei din justiţie. Sumele

variază, dar de regulă acestea sunt de o valoare redusă. E specifică ţărilor aflate în tranziţie.

Legiuitorul român a considerat că o anumită calitate a persoanelor din sistemul juridic

atrage competenţa efectuării urmăririi penale de către Direcţia Naţionale Anticorupţie. Potrivit

acestui criteriu, sunt cazuri de mare corupţie dacă, indiferent de valoarea sumei sau a bunului

care formează obiectul infracţiunii de corupţie, această este comisă de către judecătorii înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii

Consiliului Superior al Magistraturii; ofiţeri de poliţie; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor

publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia

conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a

persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare;

53

personalul vamal; persoanele care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale

a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor

instanţe; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului .

Restul personalului va fi cercetat de unităţile obişnuite de parchet.

b) valoarea obiectului faptei de corupţie Marea corupţie poate interveni, de exemplu

în domeniul achiziţiile publice, spre deosebire de mica corupţie întâlnită la vamă, plata

taxelor, obţinerea de autorizaţii, permise. Prin voinţa legiuitorului nostru, dacă valoarea

sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât

echivalentul în lei a 10.000 de euro, competenţa aparţine urmăririi penale aparţine Direcţiei

Naţionale Anticorupţie

c) efectul sau impactul faptei de corupţie : (contractarea ilicita a unei firme de iluminat

poate prejudicia toţi contribuabilii dintr-un oraş, în timp ce spagă de la ghişeu nu afectează

decât pe mituitor şi pe cei care solicită eliberarea unei licenţe asemănătoare). Din acest punct

de vedere, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene sunt de

competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Corupţia sistemică si cea sporadică80

Corupţia sistemică (endemică) este corupţia care face parte integrantă şi esenţială al

sistemului economic, social şi politic. Practic, majoritatea instituţiilor şi a activităţilor sunt

folosite şi dominate de indivizi şi grupuri de indivizi corupţi neexistând altă alternativă pentru

cetăţeni decât a accepta şi a se implica în aceste acte de corupţie.

Corupţia sporadică (ocazională) se petrece în mod neregulat, ocazional, care

influenţează nu mecanismul, ci individul, afectând morala celor implicaţi.

Corupţia funcţională şi cea disfuncţională

Corupţia funcţională se întâlneşte, aşa cum am arătat mai sus, pentru a facilita

îndeplinirea legală a unor acte, pentru a "unge" mecanismul birocraţiei. Sumele implicate sunt

mici. Este mai degrabă o chestiune legată de cultură, societatea însăşi legitimează astfel de

conduite (Rusia, Coreea de Sud, Turcia)

80 www.u4.no

54

Corupţia disfuncţională este corupţia ce are că efect îngreunarea activităţilor. Foloasele

oferite/primite au valoare ridicată.

Corupţia activă şi cea pasivă

Corupţia pasivă: „solicitarea ori primirea cu intenţie, de către persoane, direct sau

indirect, a unui folos necuvenit, unui funcţionar public, pentru sine ori pentru altul, în

vederea îndeplinirii ori abţinerii de la îndeplinirea unui act în exerciţiul funcţiilor sale".

Corupţia activă: „solicitarea ori primirea cu intenţie, de către un funcţionar public,

direct sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, sau acceptarea unei

oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abţinerii de la

îndeplinirea unui act în exerciţiul funcţiilor sale."

Trebuie avut în vedere şi factorii care conduc la lărgirea fenomenului care îi

favorizează apariţia şi răspândirea Cei mai importanţi factori favorizanţi ai corupţiei sunt:

instituţiile, cultură, puterea şi actorii.

Termenul „instituţii" se referă la regulile formale şi informate care guvernează un

anumit sistem social, organizaţie, societate etc. Acestea sunt ceea ce am putea numi „regulile

jocului". Instituţiile decid ceea ce pot să facă sau nu membri unei organizaţii, ce tipuri de

acţiuni sunt, formal sau informai, judecate că fiind corupţie. Regulamentele, legile şi fişele

posturilor sunt doar câteva dintre instituţiile care reglează

Explicaţiile culturale au un rol important în înţelegerea corupţiei din organizaţiile

publice, în pofida existenţei unor reglementări scrise (valori expuse) cu privire la

comportamentul etic al membrilor organizaţiilor publice, viaţă organizaţionala poate

funcţiona pe baza unor reguli nescrise, informale (valori în uz, acţiune) care să susţină o serie

de acte de corupţie. Propoziţii precum „Eu am fost corupt, dar aşa au fost şi ceilalţi" relevă

faptul că un mediu corupt poate servi ca o justificare pentru comportamentul corupt al unei

persoane (Hauk şi Saez-Marţi, 2002). Hong Kong-ul anilor 1974 a fost una dintre cele mai

corupte regiuni din lume, locul unde toate programele anticorupţie eşuaseră. Implementarea

unui program anticorupţie care a ţinut cont şi de aspectele culturale a dat rezultate remarcabile

care au uimit pe toţi specialiştii.

Exemplul oferit de către cei care conduc organizaţiile publice reprezintă un alt factor

ce influenţează corupţia în organizaţiile publice. Atunci când şefii nu oferă cele mai bune

exemple, pentru că fie sunt ei înşişi implicaţi în acte de corupţie, fie acceptă

55

astfel de acte din partea rudelor, prietenilor etc, nu ne putem aştepta ca ceilalţi membri

ai organizaţiilor publice să se comporte altfel. Uneori, şefii pot avea impresia că regulile de

functioanare a organizaţiei nu li se aplică şi lor, considerandu-se deasupra lor. Acest fapt îi

poate conduce la implicarea în acte de corupţie. Teoria creditelor de idiosincrazie (Hollander,

1997) susţine că liderilor care arată competenţă şi conformism la începutul vieţii

organizaţionale le sunt tolerate devierile ulterioare de la norme. Un sondaj realizat la nivelul

municipiului Bucureşti arată că persoanele cu funcţii de conducere şi bărbaţii sunt mai dispuşi

să dea mită.

Explicaţiile politice asupra corupţiei se concentrează asupra competiţiei politice,

relaţiilor dintre funcţiile alese şi cele numite în organizaţiile publice şi a relaţiilor public-

privat. Acest ultim aspect, al distincţiei public-privat, este foarte important. Ambiguitatea

graniţei dintre aceste două domenii favorizează corupţia. Unii membri ai organizaţiilor

publice ajung să considere biroul în care îşi desfăşoară activitatea în slujba cetăţenilor ca fiind

propria lor afacere din care trebuie să câştige mai mult decât câştiga legal.

Explicaţiile economice au în vedere veniturile membrilor organizaţiilor publice. Van

Rijckeghem şi Weder (1997) au arătat că: (1) în timp ce o creştere a solarilor în organizaţiile

publice este posibil să reducă corupţia, pentru a aduce corupţia la un nivel minimal sunt

necesare creşteri salariale enorme; (2) reducerea corupţiei exclusiv pe baza creşterilor

salariale poate fi foarte costisitoare şi poate genera doar realizarea parţială a obiectivului

propus, în pofida acestor creşteri salariale, unii angajaţi în organizaţiile publice pot continuă

actele de corupţie. Creşterea veniturilor angajaţilor publici poate reduce numărul actelor de

corupţie dar, în acelaşi timp, poate conduce la solicitări de sume mai mari din partea celor ce

continuă să fie corupţi.

Din cele prezentate se poate aprecia că fenomenul corupţiei tinde să devină o formă

cvasigeneralizata de delicventă, în majoritatea sectoarelor şi domeniilor de activitate socială,

politică, economică şi administrativă.

Afectând cu o gravitate fără precedent aproape toate structurile şi instituţiile publice şi

private prin complicitate, constrângere sau şantaj - a unor agenţi economici, funcţionari

publici sau privaţi, grupuri sau indivizi - criminalitatea economico-financiară împreună cu

componenţa sa de bază corupţia, sunt percepute de majoritatea segmentelor populaţiei că

fenomene extrem de grave şi periculoase care, pe de o parte, subminează structurile de

autoritate şi putere de stat, iar pe de altă parte, transgresează normele şi principiile de dreptate

şi justiţie soci

56

CONCLUZII

În cuprinsul prezentei lucrări am tratat succint noţiunea de corupţie, conţinutul,

formele şi întinderea ei în plan social, analizând, în principal, darea de mită, (corelată şi

relativ interdependentă cu luarea de mită) infracţiunea cel mai des întâlnită şi cu un spectru

larg de consecinţe asupra relaţiilor sociale. De altfel, darea şi luarea de mită sunt şi cel mai

reglementate atât în legea penală şi procesual-penal română, cât şi în sistemele de drept

comparat.

Formele, metodele, sancţiunile, competenţele şi procedura de urmărire şi judecată ale

infracţiunii de dare de mită, cunosc o dezvoltare prioritară în jurisprudenţă şi chiar în

diferitele reuniuni naţionale şi internaţionale cu caracter juridic (seminalii, sesiuni de

comunicări, schimburi de experienţă), tocmai datorită frecvenţei şi periculozităţii acestor

infracţiuni.

Caracterizată ca un fenomen social grav, corupţia cunoaşte în toată lumea o amploare

deosebită, extinzându-se în cele mai diferite medii ale societăţii, la cele mai înalte nivele de

organizare şi conducere, cu ramificaţii extrem de variate, care depăşesc graniţele naţionale; se

57

creează uneori adevărate reţele (mafiote) conduse de infractori versaţi, care în multe cazuri au

funcţii mari în structurile economico-sociale şi sunt consideraţi persoane onorabile.

Corupţia se intercondiţionează, de regulă, cu o diversitate de alte infracţiuni:

economice, financiar-bancare, vamale, falsuri, înşelăciuni, sechestrare de persoane, şantaje

etc.

Fenomenul corupţiei s-a dezvoltat tot mai mult şi mai diversificat în timp, în ciuda

reglementărilor şi a altor măsuri de eradicare, de stopare sau măcar de micşorare a lui,

devansând vizibil legislaţia penală. Situaţia este generală în toate statele, dar mai pregnantă în

ţările aflate în curs de tranziţie, în aceste ţări legislaţia este încă, în mare parte, în formare sau

consolidare, este insuficient de fermă în raport cu periculozitatea faptelor săvârşite, unde

unele reglementări sunt uneori neclare şi unde, pe lângă toate acestea, se manifestă şi un

anumit dispreţ faţă de lege şi organele chemate s-o aplice.

Nici România nu face excepţie de la o astfel de situaţie, ba mai mult, cauzele arătate se

manifestă mai pregnant, adăugându-se şi altele: nivelul de trai scăzut, ratele mari ale

şomajului, ale inflaţiei, precaritatea asistenţei socio-medicale etc.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

l .Constituţia României

2.Codul penal al României

4.Codul de procedură penală al României.

5. Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de

corupţie Publicata in Monitorul Oficial nr.219/18 mai 2000

6. Legea nr. 27/2002, pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia

adoptată la Strasbourg la 27.01.1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 65/30.01.2002

7.Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea

demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,

prevenirea şi sancţionarea corupţiei publicata in Monitorul Oficial nr. 279/21 apr.

58

2003

8. Legea nr.3274/1938 pentru modificarea Codului penal publicată în M. Of. nr. 222 din 24

sept. 1938

9. Tratatul de Aderare al României articolele 37 si 38

10. Decizia nr. 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006

11. OUG 43/2002 privind Direcţia NationalaAnticoruptie.

Tratate, cursuri, monografii:

1. Alexandru Boroi-Drept penal, Editura CH Beck 2006, Bucureşti

2. Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu Drept penal si procesual penal, Curs selectiv

pentru licenţa, Editura CH Beck 2006

3. Gheorghe Nistoreanu, V. Dobrinoiu, AL Boroi, I. Pascu, I. Molnar,

4. V. Lazăr, în, Drept penal" Partea specială-Eâ.EuropaNova, 1999 Bucureşti,

5. Vasile Dobrinoiu,Nicolae Conea-Drep/penal.Partea speciala, Editura Lumina

Lex,2000,Bucuresti

6. O. Loghin, T. Toader, Drept penal Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa SRL,

Bucureşti, 2001.

7. V. Dobrinoiu-Drept penal, partea speciala, Editura Lumina Lex,2001

8. V. Dongoroz ,S Kahane, Oancea I -Explicaţii teoretice ale codului penal roman voi I

Editura Academiei Bucureşti 2003

9. Vasile Dobrinoiu, "Corupţia în Dreptul penal român", Editura AtlasLex, 1995 Bucureşti

10. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de Drept Penal, Editura Trei, Bucureşti,

2001.

11. Lazar Valerica Drept penal. Partea speciala. Infracţiuni prevăzute in codul penal roman

in vigoare cu modificările si completările la zi; Editura Universitaria, 2006

12. Dan lonut Safta - Infracţiunile de coruptie-aspecte teoretice si practice Editura CH

Beck 2000

13. Horia Diaconescu-Infractiunile de corupţie si cele asimilate sau in legătura cu acestea

CH Beck 2005

14. Vintilă Dongoroz, ş.a. în ,,Explicaţii teoretice ale Codului Penal al României", voi. IV-

Partea specială, Ed. Academiei Române, 1972, Bucureşti

15. G. Antoniu, Marin Popa, Şt. Daneş, "Codul penal pe înţelesul tuturor", Editura

Politică, 1970, Bucureşti

59

16. C. Daicoviciu, (tHerodot şi pretinsul monoteism al geţilor în "Apulum", vol II

17. V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P.

Sârbulescu, V. Stoican f 'Noul Cod penal şi Codul penal anterior - prezentare

comparativă", Editura Politică, 1968 Bucureşti

18. S. Kahane - în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi IV, partea specială,

Editura Academiei, Bucureşti, 1972, Bucureşti

19. S.Cerne, Corupţia, birocraţia, democraţia şi economia, Editura Sedona, 1996 Bucureşti

20. S. Kahane Infracţiuni contra avutului obştesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1963

21. O.A. Stoica, Drept penal Partea specială, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976

22. C. Aioniţoaiei, V. Bercheşan, LE. Sandu - Constatarea infracţiunii flagrante, în Tratat

de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova

23. C. Aioaniţoaie, E. Pălănceanu, Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în Tratat de

tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994

24. E. Stancu, Criminalistica, voi. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1997

25. Bercheşan V, Dumitrescu N. "Probele şi mijloacele de probă", Ed. M.L, Bucureşti

Literatură juridică străină

1. Robert King Merton -Social Theory and Social Structure,l968 New York

2. A. Heidenheimer „The Topography of Corruption: Explorations in a Comparative

Perspective", International Social Science Journal, 1996

3. H. Benaissa, "Corruption andthe Socio-Cultural Context" (Corupţia şi contextul socio-

cultural), a IV-a Conferinţă

Studii. Articole. Site-uri.

1. Baboi Adrian, Tiganescu Oana, Sondaj de opinie la nivelul municipiului Bucureşti

privind fenomenul corupţiei, Fundaţia Pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, 2000

2. Truichici Adrian ,,Lupta împotriva corupţiei la nivelul Uniunii Europene" Revista de

drept penal, Ah 4/2007

3. Al Boroi si Norel Neagu "Armonizarea legislaţiei penale romane cu legislaţia

60

europeana in materie de corupţie" Revista "Dreptul", Nr. 4/2003

4. Paicu Alexandru- "Măsura confiscării prevăzuta de art. 19 din Legea nr. 78/2 000 pentru

prevenirea, descoperirea si sancţionarea faptelor de coruptie"Revista "Dreptul", Nr. 7/2002

5. Lascu Ioan- Revista Particularităţi de investigare si cercetare a infracţiunilor de corupţie

in lumina noilor modificări legislative Dreptul", Nr. 11/2002

6. www.transparencv.org.ro

7. www.cristidanilet.wordpress.com

8. www.presamil.ro/SMM/2004/li-12/pag%2038-42.htm

9. www.u4.no

10. www.coe.int/ccje

11. www.gov.ro

12. www.euroavocatura.ro/articole/466

61