Cuvântul
-
Upload
zorin-diaconescu -
Category
Documents
-
view
166 -
download
11
description
Transcript of Cuvântul
Sandu Al. Rațiu
Cuvântul
Descrierea cip a Bibliotecii Naționale a României
Tehnoredactare: Aurel Deac
Lector: Aurel Deac
Sandu Al. Rațiu
CUVÂNTUL poeme
Editura
Sandu Al. Rațiu
(n. 9 ianuarie 1951 în comuna Maieru, jud. Bistrița-Năsăud); Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-
Napoca, Facultatea de Teologie Ortodoxă.
Poet, prozator, publicist.
A publicat sub numele de Alexandru Rațiu, dar de la debutul editorial, semnează Sandu Al.
Rațiu.
Debut: în „Ecoul” cu eseul Cadran Alb, Bistrița, 1972 și cu poemul Diminețile Anei în
„Cronica”, Iași, 1975.
Cărți publicate: Absidele tăcerii – eseuri, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2008; Călător -poeme, cu
prefață de Mircea Ivănescu, ed. Remus, Cluj-Napoca, 2011, volum care a primit Premiul special
la „Zilele Coșbuc”, ediția a XXVII-a, 2011. Nostalgii cu prefață de C. Cotuțiu, ed. Eikon, Cluj-
Napoca, 2011.
Are pregătite pentru tipar: Iosua-prototip al lui Isus Hristos (eseuri) și Dimineți (poeme).
A fost redactor la revista sălăjeană „Mugurii Silvaniei”.
În prezent, profesor titular de religie la Grupul Școlar „Liviu Rebreanu” Maieru, jud. Bistrița-
Năsăud și redactor al publicației „Cuibul visurilor”.
Prezentat în: Teodor Tanco, „Dicționar literar” 1639-1997, jud. Bistrița-Năsăud, ed. Virtus
Romana Rediviva, Cluj-Napoca, 1998 și în „Dicționarul culturii”, ed. Napoca-Star, Cluj-Napoca,
2002.
Este membru al Societății Scriitorilor din județul Bistrița-Năsăud din 2011.
Prefață
La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu
Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.
Ioan 1:1
2005-2011
Motto:
„Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat
niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și, în aproape oricare, s-au îngropat înțelesuri de care nu
mai știi. Cum altfel am putea da folosință vie cuvintelor?” C. Noica, Cuvânt împreună despre
rostirea românească
Cuvântul
(O veșnică așteptare)
Numai tu m-ai putea judeca
pentru că noi început-am deodată,
pentru că eu și tu suntem
o veșnică așteptare
fără hotare și fără de zare.
Mă rotunjesc în tine,
iar tu aluneci prin sângele meu
chiar și atunci,
când sunt pregătit pentru visare.
Și lumea, cunoscând cuvântul,
se rotunjește în el
până când lutul încărunțește în tâmple.
Aceeași veghere îmbracă tăcerea merelor
pregătite să iasă din toamnă;
Același sâmbure stăruie în mine
și mă uimesc precum pământul
la căderea unui meteorit
pe un cer plângând.
Noaptea, târziu, mai ales,
ține-ți tăcerea de mână înfrunzind
cum vântul scârțâie tăcerea-n ramuri
și visul pierdut în zbucium de valuri;
În spaimele culorii și-n scârțâit de iască
în șoaptele născute pentru casă.
În sâmburi vă întreceți clipele minune
și-n geometria atâtor intersecții,
din cromul luminii când soarele asfințind
coboară înspre sfinți...
Și-n potolirea sufletului din putredul vânt,
în scânteia luminii de gând
și-n pădurea amețită de vânt.
Sufletul mi-l aud departe în voi
ca apa ce se zbate în țărm,
ca-n imaginea unei oglinzi refuzate
pe care nu încerc s-o pângăresc în nevrednicia mea.
Nu știu de-i trebuiesc metafore,
dar știu că-i înalt și iute
purtând în aripi începutul,
narcoticul mișcărilor albastre
și jurământul silabelor
ce nu se vor despărțite,
și presimțirea ascunsă în el,
și binele și răul.
M-ajută a mă lepăda de nesiguranță și spaimă
pentru orizontul nădejdilor,
pentru dulcea strânsoare
în care nu poți adormi.
Apoi, întins lângă sobă,
cu limbile de foc pierdute-n pereții de var
Mă duc și eu și tu,
unul de altul sprijiniți,
spre porțile acelea înalte
și-mi pare că
nu-i prea greu să mori
atunci când
ești o veșnică așteptare
fără horare și fără de zare,
continuă așteptare
din cuvântul ce mă leagă
și mă strânge fără îndurare
spre un capăt de cărare
unde, poate, nu se moare.
- o -
Toate tânjesc după cuvânt
(În paradisul acesta)
Îmi picură în suflet streașini de ploaie
Din Casa Teslarului sădită-n Cuvânt;
Cerul s-așază și mă îndoaie,
satul se urnește legănat de vânt.
Măguri coboară aproape de mine,
căciuli de suflet să îmi dea binețe;
Salutul dimineții în zurgălăi de stâne
poarte-mă-n zare s-o sorb de frumusețe.
Clopote ghicească ecoul depărtărilor,
tălpile s-alinte firele de iarbă;
Lucească cerul în solzii cărărilor,
lumina sofianică pe mine să șadă.
Râul de munte rostogolit printre stânci
să decojească și să purifice cuvântul;
Grăunțe de muștar din grădini adânci
măguri să-mi aducă pe cărări cuvântul.
Să mă altoiesc pe vița de vie,
peste mine umbra din podul de acasă;
Cerul spart de infinit mă știe,
raze îmi trimite în jocul de mireasă.
Valuri de deal rostogolite-n ploaie,
toate tânjesc după Cuvânt;
Lumina pârguită-n seară să steie
pe frunza din creangă solfegiul de vânt.
Iubiri, peste gard, să înfrunzească plopii,
cerul să coboare acasă la noi;
Petale de mac să-mi adumbrească ochii
în paradisul acesta fi-vom amândoi.
- o -
Cuvântul - o zariște de lumină
(Amintire scrisă)
Gânduri zemoase se lovesc de geamul
unui șold de colnic pe o margine de lume;
Trupul devine una cu dealul
călcat de caii ce se topesc în spume.
Zariștea de lumină adoarme în mine
ca un sfânt în rugăciunea de seară;
O seceră de lună înspre mine vine
să-mi cosească trupul cu încă o vară.
Visez la prune coapte în cuptorul bunii,
din ea crescut-au pomi drepți și înalți;
Adie iarba în privirea mumii
și gânduri gemene în dragostea de frați.
Încep să fiu o amintire lungă
și-un clopot nins pe talgere de cer;
Îngerii, din norii pufoși, să mă ajungă
să-mi picure în suflet colindele de ler.
Trec prin mine ecouri prelungi
și sunet de roți pe piatra din ogradă;
Nătânga insomnie din perini s-o alungi
o cruce de umbră mă cheamă să mă vadă.
Cu boii albi în juguri de ceață
icoanele iernii vor adormi în mine;
Toate tânjesc după Cuvânt și viață
arpegiul de orgă în clopote mă ține.
Frecventează-mi, Doamne, gândul
Cu ape învolburate de munte;
Lasă-mi zarea unde se alină vântul
amintire scrisă în urme de ciute.
- o -
Cuvântul țesut
(Ploile prunciei)
Frunze de mesteacăn cu tremur tresar
la răsuflarea boilor trudiți;
Boarea caldă pe bot s-așază iar
în ochii mari cețile cuminți.
Regrete coapte ascunse după dâmb,
în iarba grasă cunună de izvor;
Uitatul lor adună gânduri până când
păsări de toamnă vor odihni în zbor.
Plutesc în vis smerite-n ascultare
de norul ce le purifică ținta;
Și mă trezesc visând pe o cărare
la grinda casei unde doarme sfânta.
Balsamuri scumpe odihnesc acasă,
cuvântul țesut mă poartă de mână;
Pâinea cuvântă blidul de pe masă,
vâscul mă scutură și mă îngână.
Verdeața lui sapă în apă cu arinul
și-mi pare că are iz de blestem;
Pe frunza-i crudă s-așază seninul
copacului găunos să-i fie însemn.
Brândușe de toamnă învinețesc în furci
pe locul acela cu stele de trifoi;
Boboșa de-acasă crescută în cruci
ne-așteaptă descojiți și veseli pe amândoi.
Bethleemul acesta-mi deschide paradisul
și mă purifică în line lumini de seară;
Pe dealul acesta ce crește într-însul
ploile prunciei din miezul de vară.
- o -
Cuvântul din casa cu cerdac
(Dorințe mărturisite)
Ciripuri încălzite în cuiburi de fân,
patul lângă sobă adoarme în vise;
Paiul de grâu pe care-l sfărâm
strujace de odihnă de stele sunt prinse.
Pajiștea din mine s-a uscat în el,
mieii să o pască cu buze de cer;
Zarea se coboară în jocul de miel
și-n plinul mamelei învăluit în mister.
Cenușa din spuză să-mi mai dea scântei,
căldura-mi molcomă îmbracă focul din stână;
Curăție altoită pe rugăciune stăi
și ordine de strungă fără nicio vină.
Căldură de copită în uliți cu noroi
altoiuri de-nceput să crească către soare;
În trifoi sălbatic să mergem amândoi
să creștem în cuvinte cu încă o zare.
Să ungem cu untdelemn păcatul
s-avem o față pentru mântuire;
Cuvântul zidit coboare din înaltul
cerului îngenuncheat în sfinte potire.
Casa Teslarului o găsesc în cerdac
și-n abureala dulce a clăilor de fân;
Frunzele de frasin în porți se desfac,
o alinare sfântă se pârguiește-n sân.
Mieii veniți, dimineți să roadă
strujace de otavă din margini de cărare;
Dorințe mărturisite din mine să cadă,
tata duce blând fiul în spinare.
- o -
După cuvânt
(Neamul acesta)
Toate tânjesc după cuvânt
ca iarba crudă în valea de șoapte;
Cum valul adie marea după vânt
luceafărul de ziuă s-a aprins în noapte.
Fiică a nostalgiei îmi este vâlceaua,
faguri de lumina în lanurile calde;
Mânz oprit din fugă cu nuiaua,
galopul copitei să-mi spună, haide.
Ghindă jăruită în capetele zării
Îmi apleci în suflet ramul;
Să pot șopti la facerea visării,
o geană de luceafăr să-mi lumineze neamul.
Să ne întoarcem iar la poezie
și să-nțelegem că pădurea crește în ghindă;
Pe valea noastră steaua mă îmbie
cu ziua bună ce începe în tindă.
Nevoie avem de-un petec de cer
cântat de-un susur blând de izvor;
Albestrească în noi cum zările în ger
și-n vorba bunii șoptită-n pridvor.
Părul crescut în fața casei bătrâne,
încolțit în genele copilăriei;
Mersul molcom al turmelor spre stâne,
tălăngi de amintiri în sânul prunciei.
Floarea spinului îmi zgârie via
și podul acoperit de grinzile iubirii;
În locul acesta începe vecia
ducând în bocet marginile firii.
Poiana ce crește înflorește în ram
albastră lumină, a zorilor din zare;
Buna se usucă torcând câte-un an
căci neamul acesta s-a-ntors din așteptare.
- o -
Cuvântul de acasă
(În limba de acasă)
Izvoare de minuni cresc în cuvinte,
cuvântul izvorăște în țara celor sfinte;
Metafora lui crește în streașini de casă
și-n pâinea caldă aburind pe masă.
Imnuri de iubire se desfac în cuvânt
cum creanga se descoperă în leagăn de vânt;
Să avem, să nu rănim pe alții
suflet geamăn să ne fie frații.
Cuvintele limbii sunt mărgăritare
pietre lucii albite de soare;
Ape albastre și cer cu ninsoare,
în limba de-acasă poate nu se moare.
Limbi voievodale mă duc și mă scurmă,
rămâne misterul ascuns într-o urmă;
Cerul albastru în mine se pune,
zarea colorează toamna unei prune.
Toamna e-n noi și între cuvinte
cu tine, doamnă, pe drumul aducerii aminte;
Cerul se leagă de zarea binecuvântată
pe Valea Tatălui zările m-așteaptă.
Ode de iubire să-mi pritocească somnul,
lumânare aprinsă în pâine cu Domnul;
În cuvinte crește foșnetul de lună,
iar ploile de stele cu grebla mă adună.
Umbra mi-o vor șterge alunii
cu sânul mamei din capătul grădinii;
Pe valea aceasta acasă m-am dus
cu toamna în brațe să-l caut pe Isus.
- o -
Cuvântul din culori
(Veșnică rostire)
În clopotul ce-și varsă ultimul dangăt
roua de-acasă ne udă și se pierde;
Voi scrie poemul până la capăt,
metafora stelei luceafăr se crede.
Brazde voi curăța și ape de stele
mă poartă-n cărări cu adâncimea sorții
Oful de dorul crescut printre ele
și bucurie aprinsă în așteptarea nopții.
Arșița suferinței cu răbdare sfântă
Mă ține deasupra muchiei ascuțite;
Pe patul de otavă viața mă cântă
cu ferestre de lumină în ochi împlinite.
Să simt fruntea de sudori încinsă
A celui ce trage să moară
Acord final cu o zare prinsă
de anotimpul ce se urcă într-un miez de vară
Acasă e locul unde se-mplinesc destine
și grâu de toamnă încolțit în brazdă;
Orgă tânguită în tuburi lichide
mustește în cântec cerul să-l mai vadă.
Clopotele plâng durerea în răstimpuri,
calea dragostei să ne fie dreaptă;
Ruda carului mă poarte-n anotimpuri
în roțile călcate, lutul mă așteaptă.
Dumnezeu e și înafară de biserici și se duce
răstignit în culori pe zid de mănăstire;
Raiul să îl fur ca tâlharul de pe cruce
Cuvântul să-mi fie o veșnică rostire.
- o -
Poartă de cuvânt
(Margini se adună)
Piatră să fiu înroșită de harul credinței
și drum colțos aruncat pe-o zare;
liniște cerească în ruga din altare,
iubirea cântă înrourată-n stele
Să mă topesc cu tine în miezul Ființei.
Setea se bea cu suflet și te răcorește
când vine pe-ndelete vremea nunții;
să trec peste apă cu grijile punții
cărări să împaci în cutele frunții,
Cuvântul din biserică pe tine te vestește.
Când vine vremea mire să te faci
să mă întăresc cu fărâmituri de la masa stăpânilor;
privirea să mi-o spăl cu apa din umbra arinilor
să pot alege mireasma din ospățul străinilor,
Malul de otavă de coji să-l desfaci.
Printre nori ploaia te caută pe tine
să ne înțelegem în dimineața lunii;
să descojim umbra ce-o-mbracă alunii,
grijile albastre din privirea mumii
Iubirea de prunci strânsă în suspine.
În peștera din mare, umbre din umbre s-alegem
să șed cu visele pe marginea gândirii;
Cuvântul să mă țină în baierele firii,
rugul aprins să ardă în flacăra măririi,
În locul acesta cu țepi să ne-nțelegem.
Coroana de spini a înverzit în Cuvânt
vâscul se păstrează verde în borte,
miriștea se-nvinețește într-o altă noapte,
vârtelnița mă deapănă într-un timp departe
Cu sfântul să stau pe o pală de vânt.
Cu el să vorbesc în gură de peșteră,
flori de cântec și flori pentru flori;
să mă găsesc în clipa desfăcută-n zori
margini se adună cum ploaia în nori
Poarta de cuvânt să îmi fie străjeră.
- o -
Drumul din cuvânt
(Punte de sărbători)
Roua din stele mi-o paște bunicii,
margini se întrec în leacul răbdării;
Când te feresc în grabă seara liliecii,
drumul se-nfioară cu grijile plecării.
Cărările privesc altfel curcubeul
capătul lui îl prind de pe drum;
Cu pajiștea trezită să-mpace scarabeul
și brazde de lumină strânse-n văiug.
Văiugul acesta adoarmă-n trifoi,
măguri de var pe zare se sting;
Pe cerul de-acasă să fim amândoi
lumina s-o culegem și s-o ferim de frig.
Să-nfrunzim în același altoi,
behăit de miel să-mi pască gândul tăcut;
În jugul de frunze să nu mă încovoi
livada întreagă zâmbește în fruct.
Să coborâm cu soarele la horă în sat
să înfrunzim cu pomii sădiți de mâna ta;
Ploile se logodesc cu pământul arat
așchia de cer în amândoi va sta.
Miresme din grădină picură în iarbă,
de somn să mă scutur cu alte veșminte;
Omături să îmbrac și să-mi fac o salbă,
puntea de sărbători e clipa celor sfinte.
Drumul din cuvânt îmi cântă poemul,
fântânile își cresc păsări în sân;
Cuvântul răstignit să îmi fie semnul
mă-nclin peste pădure, cu tălăngi să vin.
- o -
Mă paște cuvântul
(În el se oglindește cerul)
Mă paște cuvântul din frăgezimea ierbii
fecioria ia chipul mamei și întreaga pruncie;
Cu o dimineață când o sărută cerbii
pârâul de munte cu zări mă îmbie.
Să stau sub privirea ochiului din icoană
în brazda sufletului să-ncolțească iertarea;
Ocrotit precum colțul de îngheț în iarnă
zăpezi pufoase să-mbrace chemarea.
Te caut când strada-mi închide ieșirea,
luminile nopții sunt pe sfârșite;
Colțul din brazdă învinge mândria
și focurile stinse de cenuși spuzite.
Cântecul din mine adoarme sub polog
când în rostiri se preface lumea;
Leagă-mă, Doamne, în Decalog
și toarce-mă-n pașii ce-și caută culmea.
Cărarea palmei să o despic
să mângâi pământul cu oseminte nins;
Să dau binețe blândă și să mă ridic
cerul să-l cânt ce-n stele s-a aprins.
Umbra se va lovi de ape și stele,
aleanul să-mi topesc de setea unui dor;
Luneca-voi cu ea să ard printre ele
cu vântul și vremea strânse într-un nor.
Să-mi spună izvorul ce îl înfioară
când vorbe în susur mă poartă înspre soare;
Când vine la lumină mereu întâia oară
în el se oglindește cerul cu o zare.
- o -
Cuvântul decojit
(Pe un deal de lacrimi)
Să dezbrac metafora și să o țin în gând
pe insula din Patmos să șed în Cuvânt;
Cuvântul decojit să se nască în noi
cum norii lăptoși se adună în ploi
Zarea se-ncheagă pe-o undă de vânt,
zorile se-nfiripă pe o rază de gând;
Cuvântul era singur umbrit de Dumnezeu,
atotputernicie în voia unui zeu.
Peștera este cer și holdă mănoasă
coaptă în țărâna de Tine aleasă;
Drumul acesta strâns în fiori,
la gura peșterii poți ca să mori
Cuvântul mă albește cu soare,
Drumul se însoară cu altă cărare;
Noaptea luminează cu ropot de stele,
luceafăr e Cuvântul născut printre ele.
Prin el și cu el ne mai încărunțim,
cu ghiocei la tâmple ne mai întinerim;
Cu El începe liturghia sorții,
troparul iubirii din umbrele nopții.
Scapi de moarte botezând Cuvântul
cum ploaia risipește valul cu vântul;
Cuvântul mă cheamă și mă odrăslește
cu zorii de acasă, lin mă înnoiește.
Crește Cuvântul cu rădăcina-n cer
cum pădurea verde în ghinzile ce pier;
Cuvântul mă duce dar și mă aduce
pe un deal de lacrimi răstignit pe-o cruce.
- o -
Rânduiala din Cuvânt
(Cântec neînceput)
Rânduiala a fost scrisă, cu stele s-o prinzi
și îmi pare că legea-i ascunsă în ea;
În gândul sângerând, luceferi din oglinzi
prin care se cerne lumina din stea.
Pasăre-n odihnă în ramul de pe gard
și iarbă răsucită, arsă de soare;
Frunzișuri descompuse ce-n acreală ard,
cărare ce se pierde dincolo de zare.
Îmi cad în suflet grădini și grădinuțe,
urme pe brumă lăsate de talpă;
Dealul mă paște cu ierburi necosite
seceta din oase brumele mi-o calcă.
Ape se scurg pe obositul prund,
ploile mi-apasă geamul cu finețe;
Doinele înmuguresc pe rând,
cântec neînceput în clipa de tristețe.
Tremur cu pădurea unui ținut de vise,
ziua se deșteaptă cu dimineți în brațe;
Teii se încarcă cu porțile deschise,
florile amiezii să-mi devină soațe.
Dorul să se rămurească-n codru,
drumul să treacă peste noi și nori;
În prune albastre să ni se coace somnul,
clipa să viseze visul că nu mori
Rânduiala a fost scrisă în piatră,
când vântul vălăturea florile de tei;
Rânduiala aceasta acasă te așteaptă
lumina albastră din ferestre să o iei.
- o -
Cuvântul se-ntoarce cu poetul
(Când teiul foșnește)
De la stele mi se trage patima iubirii,
din covorul grădinii, la umbră de mușcată;
Locul ales din baierele firii
în lumina lină pe-o zare mă așteaptă
Ramură să fiu pe creanga unui pom
să soarbem fântâna ce norii o sapă;
Soare strâns în coaja unui bob
de ea să-l desfac și să-l adăp cu apă.
Pomii la creștet mi-s părinții-n glie,
satul doarme pe deal fără de nume;
Poduri de fân uscat iarăși mă îmbie
când foșnește teiul, poetul vine-n lume
Îmi desface fântâna strânsă-n răcori,
somnul mi-l desjug din jugul de ape;
Zarea mă-ntoarce în aripi de cocori,
ierburile crude se pritocesc în lapte
Mă arde sufletul cu luciri de stele,
de frig vântul strălucește pe lună;
Luceafăr să fiu, să cad printre ele,
cântec să trezesc din unduiri de strună.
Poiana să crească cu-a stelelor lumină,
copacii să-și caute cuiburile-n cer;
Cadențe de cântec cresc în grădină,
mă răcorește amurgul cu ritmuri de ler
Setea de cuvânt s-o beau din ulcioare
din gardul țepos să ardem scaietul;
Poteca mă cunoaște, mă cântă cu-o zare,
când teiul foșnește, se-ntoarce poetul.
- o -
Tăcerea din cuvânt
(În colțul de cer)
Casa cu lampă mijește de somn,
luna îndoliată doarme în ploi;
Cerbul cheamă soața, schimbându-și un corn,
în locul acesta să fim amândoi.
Luna purpurie sosită-n amurg,
dincolo de rouă și ochiul de cer;
Eu apă de munte cu stropii să curg
să picur din sloi o iarnă fără ger.
De mă voi întoarce, drumul mă cunoaște,
credință dezbrăcată în spinii de pe frunte;
Piatra lucie cu ape să m-aștepte
la podețul pestriț prefăcut în punte
Să trecem peste ape ascunse
de sălcii mustind în vie primăvară;
Ochiuri de rouă de potecă prinse
în care steaua se întoarce iară
Lăsa-voi tăcerea cu sălcii să vorbească
în berze ce-aduc primăvara-n cioc;
În colțul de cer verile să crească,
cu flori aprinse dintr-un anume loc
Din izvorul zglobiu îmi voi lua merinde,
cuvântul să-l hrănesc cu înc-o veșnicie;
Peste apa subțire cerul se întinde
cu steagul de nuntă în altă feciorie.
Să nuntim cu zarea adormită-n prund,
Cuvântul să-l sfințim cu pacea din casă;
Cu el să ne găsim în lumini de gând,
în Joia Mare să ne întâlnim la masă.
- o -
Cuvântul albit
(Cu pânza țesută)
Aripa nopții cuibărește în sân,
cerul străluce în fundul de apă;
M-aștepți din pruncie cu o veste să vin,
pâraie de munte în oase mă sapă
Vestea aceasta ticăie-n pendul,
cărările iubirii se despletesc în vânt;
Sub arbori în floare sta-voi îndestul
mă cheamă acasă să mă toarcă-n gând.
Gândul că plouă adoarme în somn,
roțile carului îmi calcă pe urmă;
Peste fagii umbroși alunecă molcom
luceafărul de ziuă ce noaptea o curmă
Zvon rotitor să ne fie semnul
și ploaie grasă în iarba din mai;
În luna aceasta se-ntărește lemnul
cu iarba de pe coastă acasă să stai
Luceafărul de ziuă să-mi rourească urma,
prunele albite cu dimineți se leagă;
Tălăngi peste zare să îmi cheme turma
și norii lăptoși să-i car într-o desagă
Cosașii să-mi cheme vara pe umăr,
păsări ce clipa o-ncălzesc în zbor;
Pâraie secate în gând să le număr,
o doină cu noduri m-astâmpere de dor.
Aici mi-a început pasul să meargă,
aripa sorții s-a îndesat în vânt;
Pe ulița prunciei visul mă aleargă
cu pânza țesută, albită în cuvânt.
- o -
Cuvântul țesut
(Cu pragul casei)
Boabe de rouă, priviri între lumini
și-o candelă de jar prinsă-n altar;
Lumineze-se gândul ascuns în străini,
scânteie zdrelită prinsă în amnar.
Pleoape încărcate și pline de zări,
rădăcinile să-și cânte pribegia;
Călătorii sfărâmate de valuri în mări,
anotimpul așteptării ni-l lumineze făclia
Peste palme-ngândurate amintirile se frâng,
timpul din așteptare se întoarce;
Cu fructul din nori pe oameni să-i strig,
mărul din icoană cu sfântul l-aș stoarce
Cerul și apa să-l beau dintr-o suflare,
ochiul care a umplut cerul cu stele;
Precum valul se pribegește-n mare
și umbrele nopții cresc printre ele.
Cu buze de maci să stau în culoarea aprinsă,
din cerul de-acasă, rămână o făclie;
Teaca de mesteacăn cu o iarnă ninsă,
clopotul mă-ntoarcă cu o altă pribegie
Să vină acasă, să risipesc colbul istoriei
în pragul ce crește gângurind cuvântul;
Zborul de nuntă din ascunzișul memoriei
mă poartă pe zări și îl usucă vântul.
Cuvântul e norul ce zarea o adie,
prin el se coboară cerul pe pământ;
Sub gardul grădinii umbra mă îmbie
cu pragul casei să țes un cuvânt
- o -
Cuvântul din miezul de lumină
(Să nu se învechească)
Să-mi toarcă norocul pasărea în zbor,
oglindă zgâriată căzută pe gânduri;
Înlăcrimate păreri strânse într-un nor,
poet exilat în toamnă printre vânturi
M-apasă toamna năpârlită-n gânduri,
taine ascunse în rugina timpului;
Să spăl cu lacrima crengile din muguri,
gând fugar din sprânceana răsăritului
Gânduri golite din cenuși de durere,
în care mă veghează îngerul prunciei;
Pe fruntea amurgului apasă o părere
și mă echilibrează taina poeziei
Amintirea cuvântului întrece și spaima
să pot ajuta cu rime începutul;
Să scormonesc adânc și prin spate taina
în clopot stă jalea când vine sfârșitul
Ceasului din mine să nu-i lipsească sensul
să mă lipesc de pământ în mișcare;
Neaua dispărută să-mi caute mersul
să-nțeleg adânc a timpului răbdare.
Umbra umedă a ploii de vară
îmi aduce în lumină gândul nesfârșit;
Răni de gânduri urcă pe o scară
în poduri de vise pe un fân cosit.
Să nu se învechească limba vechilor cazanii,
mâini îndoliate să foșnească-n vânt;
Pe aleea unde mai foșnesc castanii,
miezul de lumină se moaie în cuvânt.
- o -
Taina din cuvânt
(Peste ceasuri rămâne)
Vântul ne scutură toamna de vise,
de glasuri de fete împletite-n palmă;
Să mergem atenți pe cărările ninse
clipa aceasta nu mă destramă
Mă urzește cerul în cearcăne de mamă
atunci când se-ntoarce pe sub pleoape fiul;
Să ne apropiem de locul înrourat cu mană
în sângele roșu să-mbătrânească vinul
Să ne oprim cugetarea în gândul răstignit,
versul să se coacă-n magia apei din ciutură;
Să ne apropiem de viețile cimitirului amorțit
de vise încolțite toamna, mă scutură.
Umbra să-mi fie scânteia vârfului de diamant,
precum scânteie-i luceafărul aprins;
Printre nori m-aș duce cu vârful înalt
cu o privire albită de ogorul nins
Cu târziu să ne domolim iarna și visul
mestecenii zăpezii să ne adumbrească;
Cutremurul din frunză să-nnoiască mitul
și crezul din înalturi să ne însoțească
Gândurile încep să-și piardă amintirea,
speranța rumenă în propriul necaz;
Florile au culoare când înflorește iubirea
înaltă ca iarba până la grumaz
Frunte asudată de o liniște bolnavă,
peste ceas rămâne pendula unui gând;
Pomilor le-a înmugurit gândul să șadă
taina să ne-o spună ascunsă-n cuvânt.
- o -
Grădina din cuvânt
(În umbre stâncoase)
Pârâul cedrilor adapă grădina sublimă
cu rugi înmiresmate și lumini de cer;
Gălbenușul auriu e aura-n lumină,
o rugăciune cântată în care să sper
Dincolo de pârâu e grădina-n Cuvânt
în care pomii plâng cu sudori de sânge;
Când umbra se așterne în zarea unui gând
stele colțoase pe mine m-or strânge.
Durerile nașterii sunt bucuria lumii,
ascunsă-i copilăria în inima mea;
Mustește amiaza din căldura mumii,
cerul adânc din stele îl voi bea
Să-mi liniștesc privirea în coadă de păun,
răspunsul din graiul ce se coace-n gât;
Sprânceana coastei crească în alun
în lumea de ierburi unde-ai coborât
Peste pârâu să trec zorile zidite-n suflet,
troparele iubirii să las amanet;
Liber de trup, nu-mi trebuiască umblet
în umbre stâncoase se roagă un ascet.
Mă răscolește gândul cu-al mușuroiului furnici,
mă rog să fiu lovit de o lumină lină;
Înțelepciune, în ea să mă ridici,
felia de singurătate de mine să se țină.
Buturuga în coate să îmi taie timpul,
zodiile să crească în altă copilărie;
Cu mere pădurețe ce dorm în schimbul
luminii ce își coace o altă drumeție.
- o -
Cuvântul legănat
(Pe calea dintre rânduri)
Să zămilesc viziunea-n cuvânt,
liniștea așeze-mi farduri peste chip;
Iluzii pierdute în clipele de gând
cu norii pufoși încet să mă ridic
Talpa-mi trudită și gata de plecare
pe cerul păsării roase de-ndoială;
Depărtări de dincolo de viscol și uitare
în sufletul desculț să cadă la-nvoială
Să mă trezesc cu amintiri în brațe
cu o cicatrice rămasă în suflet de izvor;
Cuminicătura din potir să mă înalțe
pe calea dintre rânduri un veșnic călător.
În lumini de cuvânt să mi se coacă gândul,
strigăt înfiletat ca un burghiu în timp;
Ușor să-mi fie trupul să-mi lege necuvântul
poemele zării să lunece pe aripi de vânt
Să-mi fie greu poemul cât zăpezile iernii,
pădurile prunciei să îmi stea la umbră;
Preaplinul copilăriei lunecat în sănii
pe drumul de nea poetul mai umblă
Să-și mângâie sufletul ascuns printre rânduri
pentru că-i greu să mori când te cheamă cărarea;
Piatra cioplită în așchii de gânduri
să mă zidească în orizonturi cu zarea
S-ascult tăcerea rămasă-n urma ta,
pomului bătrân să-i crească timpul;
Gândul cel nespus lucească într-o stea
să-mi odihnesc tăcerea când înflorește câmpul.
- o -
Cuvântul să-l botez
(Cerul se deschide)
Colbuit mi-e sufletul ca podul de casă bătrână,
cu țărani însprâncenați de secera lunii;
Cuiul bătut în mine, streașina o îngână
cu ploile cernite din marginile lumii
Ochii mi se-neacă în vise de iubire,
poemul scos din ceață mă frământă;
Seara se așază pe-o clopotniță-n vestire
cu steagul de nuntă ce joacă și descântă
Privirea-ți verzuie-i mai verde ca viața,
îmi arde gândul cu ninsoarea nopții;
Cu ochii umpluți de toată dimineața
pe scară să urc la înălțimea sorții
Ca o inimă în ceasul rugăciunii,
mă cheamă tânguit clopotul în strană;
Culorile nestinse ce le îmbracă prunii,
cuvântul nu se stinge în lacrima de mamă.
Cerul se deschide ca floarea albastră
și-n ochii mamei o tufă de mălin;
În podul cel vechi o pasăre măiastră
cântecul îl strânge din streașini cătilin.
Să stau să mă ajungă îngerul prunciei
în fânul scuturat de tinerețile mele;
Să-nvăț a muri pe drumul veciei,
să mă-ncălzească jarul mocnit printre stele
Să vină iubirea în a inimii cotruț,
amintirile prunciei să-mi mai bată-n geam;
Pe câmpul poeziei să mă întorc desculț,
cuvântul să-l botez în sărbători de hram.
- o -
Cuvântul sau poemul scris
(În cercuri magice)
Copilăria m-a-nvățat al ploii alfabet,
s-o pipăi unduită în trestii de apă;
Lumini să-mi măsoare ceasul încet
din gânduri adunate-n privirea ce mă sapă.
Pacea se scurge pe acoperișul ploii
să ne cocoloșim amintirea în palmă;
Tihna de-acasă cu streașina în sloi,
ploi pipăite rugăciunesc în vamă.
Să mă înalț ca o aripă în zarea ce se pierde
ușor e aerul ca puful unei clipe;
Tihna casei din cerdac se vede
pacea se scurge din acoperișuri supte.
Să tragem cu noi orizonturi albe
să ascultăm cum iarba crește-n țintirim;
O zare transilvană pe acoperișuri șade
cu orizonturi albe să ne împletim.
Poame să culeg din ai bunicii pruni,
gândul să mă-ncolăcească peste amintire;
Cu poemul nescris să-i caut pe străbuni,
casa cu streașină cu ploi să-mi fie zidire.
Să auzim tropotul cailor din pietrele ogrăzii,
iubirea de neam mi-a intrat în sânge;
Poemul scris pe soarele amiezii
în sufletul copilăriei cu sete mă strânge
Să sprijin zarea pe-a ploii rugăciune,
privirea să mi-o pierd în steaua din fântână;
Macul se miră când zarea apune
în cercuri magice lumina mă îngână.
- o -
Cuvântul sau urmă de luceafăr
Anetei
Mai freamăt încă simfonia de mister și șoapte
să pășesc cu zile peste pași de sfânt;
Ascunsă-i poiana de gânduri în noapte,
duhul rugăciunii înviază-n cuvânt
Să mă tămăduiască fața din icoană
chipul să-l spăl c-o lacrimă de iele;
Cărarea se oprește în cer cu înc-o iarnă
străpungând căruța cu pietre printre stele.
Mănăstire cernită cu vatră de sihăstrie,
poiană întoarsă în pajiștea cu flori;
Blândețea înlăcrimată cu geana mă îmbie
să mă pierd pe zare în aripi de cocori
Ca o miere duhovnicească din buze de albină,
o rugăciune cântată de un clopot depărtat;
Răsună în mine c-o limbă străbună
și-mi răsădește iubire din timpul amânat
Să treacă prin mine o nouă iubire,
prin tine femeie îmi găsesc măsura;
Să urc în amvonul cu scara-n dăruire,
pe treptele mucegăite să se usuce ura
Să mă împlinesc prin tine ca să pot iubi,
scrisori să-mi trimiți cu o floare presată;
Cu ziorelul cocoșilor să te pot vesti
de umăr să te sprijin prin zarea albastră
Să mă privești cu blândețe înlăcrimată
cum lăcrimează norii când setea îi cuprinde;
Privirea-ți se oprește în steaua înfierbântată
mergând după luceafăr cu dimineți se stinge.
- o -
Privirea din cuvânt
(Să ne adunăm)
Creanga nucului bate printr-un geam în mine
să-mi odihnească zarea cu aceeași iubire;
Pleacă cu luna și trece un gard
brumele toamnei mă coc și mă ard.
Zările albastre se-nfășoară-n stâne,
cerul caută pe cărări coline;
Să plec în lumea ce seamănă lumină
să-mi odihnesc orizontul cu somnul din grădină.
Nisipurile plângă în dor de marinari,
când pietrele se scurg în daltă de pietrar;
Să trăiesc cu pace și cu nostalgie
din cerul înstelat, lasă-mi o fâșie
Să mă odihnesc pe puntea dintre vis și somn
prin mine să treacă un tânguit de corn;
Taina s-o străpungă cu vechea credință,
orizonturi albastre cuprindă-mă-n ființă
Să mi se încerce jocul înecat în mare,
printre zodii să trec cu valuri mișcătoare;
Cu dimineți înflorite pe-a drumului cărare
să luminez amurgul sprijinit de-o zare
Să-mi facă nucul inele pentru nuntă,
stropii de moară cu roata mă cântă;
Privirea-ți lungă să treacă peste un nor
tainele din porți să se topească-n zbor
Zarea să-mi deschidă cu-n vis deșteptat,
împlinească-se dorul de cărări uitat;
Sfânta geneză se spulberă-n vânt
să ne adunăm privirea din zări în cuvânt.
- o -
Cuvântul din rugăciune
(Poemul nostalgiei)
Rugăciunea să-mi deslușească a inimii taină
și roua zăvorâtă cu munții în suflet;
Cu mine să iau zorii și să le dau o haină
și o fărâmă de dor din a cărării umblet
Statornică-i viața din priveliștea verde,
dintr-un poem atârnat pe-o creangă de vânt;
În adieri de seară iarba iar mă vede
și-mi scrie epitaful ce îl port în gând
Gândul semănat în ochii copilăriei,
iubirea să îmi fie devenire;
Sacrificiul să îmi fie calea fecioriei
și-un ciob de cer în care-s oglindire
Prin tine, Creatorului, mă dăruiesc
atât cât mai rugăciunesc icoanele-n pereți;
Nunta poeziei prin tine o vestesc
cum iarna încunună zăpada cu nămeți
Mestecenii albească cântarea în vânt,
sufletul să-ți ning cu dulcea zăpadă;
Poemul nostalgiei încapă într-un gând
cu ploile piezișe să vină să mă vadă
Să-ți mai dau la nuntă un pahar cu vin,
hora să se-mbrace cu tainele șoapte;
Focuri de Sânzâiene prin care să sărim,
cuvintele nu mai încap în moarte.
Să caut mereu adevărul dezbrăcat al iubirii,
suferința s-o umplu din stele cu rost;
Sacrificiul să-mi fie drumul înnoirii
hramul tău să îl petrec cu opriri în post.
- o -
Cuvinte scuturate
(Să mă revolt cu noaptea)
Învățat-am să nu mă lepăd de Tine,
chiar daca toți mă vor tăgădui;
Poezia să-mi clipocească prin suflet și vene,
pârâu de munte ce nu-l poți opri
Pârâul mă curgă-n priviri de poet,
zări să m-aștearnă pe câte un vers;
Amurgul căzut pe gânduri să-l aștept
cu ploile târzii ce mă ghicesc din mers
Drumul mă poartă spre zarea din gând
și odihnește pe a măgurii retină;
De-o margine de orizont încerc să mă prind
topindu-mă-n albastru fără nicio vină.
Amurgul tomnatic din merele târzii
rămase să soarbă încă o zare;
Cu-n timp cosmic te-aștept ca să vii
cu cerul înalt oprit pe-o cărare
Pe oiștea carului mare voi înnopta,
atent voi fi la stele, ca să-mi pot da seama;
Luceafărul de seară mă va dezgheța,
câtă albestrime purtat-a în privire mama?!
Chipul să mi-l văd cu steaua în fântână
și să mă revolt cu noaptea în câteva cuvinte;
Cu mine scuturi gânduri pe lumea dinainte
la spovedania firii să-ți aduci aminte
Pârâul învolburat vine din cer,
opritu-s-a acolo ca să stingă focul;
Cu steaua însoțit în colțuri ce nu pier
În mine să te-așezi și să-mi aduci norocul.
- o -
Printre cuvinte
(Sub povara cuvântului)
Sub povara cuvântului ce în mine șade,
vântoasele întortocheate pe ulița lui;
Așchii de gândire cu ele voi arde
vămile uscate ce umblă silhui
Ne vom petrece urma până când
cruci de umbre iarăși mă cheamă;
Să zăbovesc printre amintiri așteptând
cuvântului dezbrăcat să îi dau o vamă.
Grija întoarsă în vămile de vânt
să mă spovedească cu nostalgii profetul;
Nimicul să topească rugile din gând,
cu limbă curată să cânte poetul.
Memoria ploii băltind în zăpadă
să mă cunune cu visul de omăt;
Printre cuvinte steaua să mă vadă,
dorul de limbă ca să vi-l arăt.
Îndoielile țesute de oameni în ploi
și clipele grele de insomnie;
Rugăciunea albestrește cerul dintre sloi,
iarba de-acasă-i mai verde-n pruncie.
Nătâng îmi bate în geam gândul curat,
dezbrăcat de solzii multor păcate;
Cuvântul e refrenul din clopote ce bat
și jocul de fete la nuntă plecate.
Să ardem la nuntă cu lumânări de cuvinte
și-n tremurul frunzei, ce-l iau din vânturi plopii;
De voi îmi leg cărarea celor sfinte
pe culmea zării de mine când te-apropii
Sub povara cuvântului să fumeg și să ard,
aceasta să-mi fie o chemare sfântă;
Cuvântul nespovedit oprească-se în gard
căci amugul din el cu zări mă descântă.
- o -
Să jăruiesc în cuvânt
(Metafora zglobie)
Să jăruiesc sub a cuvântului povară,
focul să-mi fie o ardere lemnoasă;
Ca mielul la supt mă voi întoarce iară
nunta să-mi nuntească ziua aleasă
Cuvântul mă adune din memoria originară
când ne vom urma în a cosmosului rânduială;
Cruci de suflet din ordinea primară
mă vor petrece cu umbra fără osteneală.
Tinde-voi spre plinătatea unei trăiri înalte
să vibrez văzduhul cu frunza-mi tremurândă;
Liniștea din pomi peste pomi mă salte,
pe cărarea udă cu zariștea flămândă.
Cicatrice să fiu pe trup de izvor
trecând în vălurele întru veșnicie;
Sămânță în floare udată de un nor,
aripă ce caută o altă armonie
Mă surprind cu poemul în mână,
rod să lase chiar de e plăpând;
Printre stele carul trage o stână
în oile blânde, ierburi așezând.
Cu strunga luminii să-ncep un colind,
cuvântul să se-mbrace cu lumini de taină;
Cărările muntelui pe cer să le întind,
din norii pufoși să-mi coase o haină.
Să-mi încălzească poemul întru adevăr,
cântă-mă aproape sau poate departe;
Metafora zglobie dezlege un mister
pe care să-l ducem cu zări făr’ de moarte.
- o -
Cuvântul se rostește
(Să mă trezească metafora )
Cuvântul se rostește fără întrebări
dezbrăcat de solzii multor păcate;
El îmbracă culmea de cărări
cu iarbă verde pășind peste noapte
Cuvântul mă vestește cu tunetul ploii,
culmea lungind-o în ropot de cal;
Urmă de copită din durerea oii
când mielul îl cheamă din vale în deal
Urmele acestea rămase pe cărare
în rugă de diminici și-n nechez de cai;
Pe culmea unde norul mă sare,
troparele iubirii adânc să mi le dai.
Să mă trezesc ca țapul în genunchi ucis
chemându-și soața să îl petreacă;
Peste pădure cu mugete a nins
când țapul în ani de coarne se încarcă
Cuvântul să-mi fie o iubită rară,
o mare ținută în funii de corăbii;
Când păsări s-au culcat pe încă o vară
noaptea s-o alunge din podul cu vedenii
Cuvântul mă oprească și să nu mă treacă
în locul unde poate nu-s acasă;
Cu apusuri înroșite și zări să mă petreacă,
vinul să urce în ruga de la masă
Să mă trezească metafora mai iluminat
când dreptul bate la poartă de rai;
De zori când crapă ziua să fiu inundat,
în nopțile adânci, liniștit să stai.
Putere îți trebuie ca să poți muri,
cu moartea gălbuie ce trece prin grădină;
Printre cuvinte cu ea să pot grăi
ca să-mi lățească orizontul din cântec în surdină.
- o -
Bunul cuvânt
(Să moștenesc auzul)
Cuvântul să-mi fie lumina
ce pâlpâie într-un sfeșnic uitat;
Iertarea blândă ducă-mă-n vina
unui candelabru de ceară luminat
Cuvântul să-mi fie un pom
crescut în margini de izvor;
Vuiet de cascadă pritocit în om,
dor de rugăciune în care mă cobor
Pe trupul stelei să-mi fie așezarea,
cântarea să-mi odihnească pământul;
Cu aripi de liniște să-mi bată cărarea,
în vremuri împlinite să-mi odihnească gândul
Cuvântul să-mi fie murmur de stea
acelui ce în viață a învățat să rămână;
Cum iarna încălzește cu plapuma de nea,
aripă întoarsă din zare în grădină.
Să-mi înveșmânt visul cu alte poeme,
cu o dimineață despletită lângă patul meu;
Să-mi caut pașii cu urmele de vreme
și-n mâlul încălzit de apele din tău.
În cuvinte găsesc începutul din poveste
și gândul acesta nu-și are odihnă;
Dincolo de lucruri, o formă ce-mplinește
imagini și vise ce se-mpletesc în tihnă
Cuvântul să-mi fie pururea fecior,
imagine de lumină și umbră;
Apă vie păstrată în ulcior,
cu doruri sfinte ce prin mine umblă
Să moștenesc auzul bunului cuvânt,
viața să mi-o treacă drumul cântând;
Norii să-i ridic cu foșnetul de vânt,
să nu mă lași, Doamne, să mă văd murind.
- o -
Rămâne cuvântul
(Și-n sufletul nostru)
Lumina să pătrundă din priviri în suflet
cum norii înghesuie cărările în umblet;
Să tremur ca o floare în lanul de grâu,
holdele să-mi încingă spicul la brâu
Să simt mirosul de jar și caldă pâine
adusă din cuptorul ce zările le ține;
Să simt adierea trestiei în batere de vânt,
ploaia să mă spele cu încă un gând
În suflet să păstrez cerul din vâlcea,
diminețile crească-mi peste voia mea;
Lunci smălțuite de flori și de ape,
când nostalgiile aspre încep să mă sape
Statui de aer înghesuite în fire
cuvântul de nuntă trece prin mire;
Mireasa să nu-i fie un capăt de pod,
spicele din holdă să îi facă rod
Spășit să-ți dai seama că mama-i o durere
prinsă-n griji șiraguri de mărgele;
Tata-i o rădăcină din stânca colțoasă,
printr-o fisură albastră, zarea să iasă
Surorile mi-s iarba în fâneața uscată,
ghimpele ce-nțeapă și care nu te-așteaptă;
Bunii mi-s plecați pe măgura cu nea
să-și încălzească locul cu tremurul de stea
Frații mi-s zodiace uscate de lemn
prin care pădurea îmi lasă un semn
Semnul că iar va înflori floarea de tei
și ochii din icoane peste anii mei
Eu cu tine, iubito, pe-o strungă de vale
ne curgem în ploaie într-o altă cale;
Cărarea de vânt ce duce înspre nori,
și-o primăvară prinsă în aripi de cocori.
Rămâne cuvântul răstignit de nopțile mele,
plimbându-și orizontul în capăt de cărare;
Rămâne cuvântul vălurit în durere
și-n sufletul nostru, o Golgotă mare.
- o -
Cuvântul să crească
(Cântarea de acasă)
Umbra ta mă ține de mână,
roată de moară să fiu printre stropii;
Din norul molatic ploile să vină
ce învârtesc lumina de mine când te-apropii
Libelulă cu zarea curpinsă în aripă,
sete toarsă din frunză de arin;
Iubirea de apă cu moara se-nfiripă
mal cu rădăcini în tine am să vin
Urmele pașilor îți povestesc plecarea
de la facerea lumii încoace;
Cum funia corăbiilor înghețau uitarea,
cuvântul se stoarce-n taina care tace.
Fie-ți surâsul perdeaua ca să taci,
nopțile pierdute în codru să le petreci;
Cum tace frunza în creanga din copacii
s-alergi cu pădurea pe-ntinsele poteci
Dintru începuturi fost-a lumina
de-a odrăsli în rime silabe;
Cuvântul să crească peste cer în vina
pacea din ritmuri să mă întrebe
Mai port în mine icoana cu facerea lumii,
când pe tata cântând în prag de sărbători;
Prin văzduhul stepelor se mai întreabă unii
de libertăți ascunse în noapte când cobori
Amintirea zboară prin păsări în mine
la răspântii stinghere cu o toamnă bogată;
Prin aerul încărcat de grijă îmi vine
cântarea de-acasă cu doruri mă așteaptă.
- o -
Să ne încălzim cuvântul
(Să cobori răstignirea)
Cuvântul în gura mea îmi spune cuvânt,
mila să-mi fie roua de pe buze;
Lacrima cu cerul să facă legământ
cu focuri mocnite răcindu-se-n spuze.
De multe ori mă întreb ce este un cuvânt
și ce este adormita tăcere;
Ce simte orizontul legănat de vânt
și fagurul albinei când îl storci de miere.
Margini să adun în a dimineții sprijin
și o sete care se mai poate bea;
Cerul de-acasă să-mi fie cămin
și steaua nașterii, pe acoperiș, să-mi stea
Când îți vine vremea mire ca să fii
îți aduni dulceața din zaharisitele fânețe;
Cu nostalgia luminii pe albii ai să vii
să cobori răstignirea și să îi dai binețe
Aerul încremenește când răsăritul despică
uscăciunea din friguri care ne doare;
Orizontul în raze noaptea o ridică,
Cerul copilăriei se sprijină pe-o zare.
Să depănăm la masa de raze încinsă
cu roua petrecerii să ne strângem ochii;
Culorile sunt treze în setea neînvinsă
cuvântul să mă cânte în tandem cu plopii.
Prin sânge plutesc lumânări aprinse,
cununa de spini îmi zgârie fața;
Cuvântul să-l răcesc cu nopțile ninse
cu faguri și cu patimă ne-nvelește viața
Dealul acesta să-l urcăm în nori
să încălzim Cuvântul cu o caldă vară;
În zile însemnate nu poți ca să mori
și să cobori răstignirea pe un drum de țară.
- o -
Cuvântul mărturisit
(Lasă-mi o potecă)
Nemărginitul să-l cuprind în marginea mea,
osândit la neliniște ce nu se astâmpără;
Poemul de idei să viețuiască în stea
peste pragul casei umbra mă vântură
Întinde-mi, Doamne, măcar o mână
să mă instalez în geamul luminat;
Să fug de slăbiciunea aflată în vină,
Fiu să devin al celui Preaînalt.
Să-i mulțumesc vieții că mi-a dat un nume,
grijă frățească să am de celălalt;
Să primesc stigmatele într-un fel anume
vița să o curăț din vinul înalt.
Mlădiță altoită cu raze și umblet
să curgă prin mine visul așteptat;
Cuvântul să-l înfășor cu norii din suflet
în grinzi de busuioc cu cerul înstelat
Cuvântul să-nvelesc cu scutece de soare
imagini de oglindă să reflecte El;
Trup jăruit în arderi de durere,
blândă înfățișare în priviri de miel.
Zodiile ascund calendarul în număr
și luciul de apă răsfrânt în adâncuri;
Să caut alinarea, cu celălalt să sufăr
mărul din coastă cu grijă să-l scuturi
Să aleg desele umbre din umbră
pe cale să mă înfățișez doar cu umbra ta;
Cuvântul mărturisit în lumină umblă,
lasă-mi o potecă să fie a mea.
- o -
Herghelii de cuvinte
(Drum vrăjit)
Acasă să fiu cu streașina ce mă acoperă,
pe-o zare să dorm când se oprește vântul;
Fântâna ce scârțâie oprită într-o ciutură
în cercuri de apă să-mi vălurească gândul
Să o ating cu lacrima fierbinte,
iluzii pierdute de la o zi la alta;
Să mă prefac într-o smerită aducere-aminte
grădina să încolțească din mână cu sapa
Zările de gând să le culeg din drum
și să le cresc printre vârfuri de păr;
Vântoasele cenușii oprească-se în scrum,
cum laptele odihnește cerul în zer
Drumurile lungi se leagănă în mine
și se opresc pe o colină-n umbră;
Să presar lumina ce prin cuvinte vine
cu liniște întinsă pe un suflet umblă.
Iarba tatălui iarăși mă descântă
să cânt cu lebăda tăcerile din ape;
Frământă-mi orizontul cu ploaia ce mă cântă,
herghelii de cuvinte cu zări să se adape.
Hergheliile aleargă între pământ și cer
și-mi galopează trupul în palmă domnească;
Vânturi amăgite pe la colțuri pier
însetate de ploi cu nori să mă lovească.
O ecuație, să fiu, cu multe necunoscute
îmbrăcată în haine de mister și mit;
Sunet de corn prin vânturi zgribulite,
mă cheamă în cuvânt pe un drum vrăjit.
- o -
Cuvintele din gând
(Și a văzut Dumnezeu că este bună
lumina, și a despărțit Dumnezeu
lumina de întuneric. Gen. 1:4)
Lumina să o strâng cu grijă din picur,
în marginea zării să mă așez;
Când soarele răsare, roua să o scutur,
cu cerul întreg să te înfășez
Dimineți să mă altoiască în ciorchine,
vițe pritocite în vinurile grase;
Cu ziorelul acesta, toamna îmi vine
boabe de rouă să culeg pe alese.
Nopțile se opresc în crengile din pomi
distilând lumina ce se cerne-n zări;
Ducă-te cuvântul pe zare ca să dormi
cu umbra de lumină din aripi de cocori
În gene să-ți mijească calde răsărituri,
icoana Înălțării să tremure-n perete;
Peste orizont, doarmă asfințituri,
cărări neterminate pe deal să mă aștepte
Lumina din gene trezească-mi o amiază,
camera să-mi joace într-un picior;
Cuvintele din gând pacea mi-o așază
pe această rază nu pot să mă-nsor
Vieții trebuie să-i mai dau cuvinte,
alte cărări urzite-n sărbători;
Clopotul de iarbă îmi aduce aminte
cu o dimineață ai să te însori
Nunta să-mi stea cu jocul pe-o rază,
lumina să-mi toarcă un geamantan cu nori;
Cu pacea din amiază cerul se așază
în zile de lumină, nu poți ca să mori!
- o -
Să șlefuiesc cuvântul
(Silabe din cuvânt)
Încă mai sunt un poet de sertar
ce-și caută cu grijă o nouă dimineață;
Din noaptea trecută întoarsă în amnar
să-mi iau lucirea crudă, ne-nțeleasă.
Să șlefuiesc cuvântul în rimă și vers,
să-mi vină în suflet zborul cu gândul;
Ideea poetică s-o feresc de eres,
vama să o caut unde se strecoară vântul
Starea de neființă, mă-nbată în gânduri
că nimicul se naște cu o cernită moarte;
Pădurea s-o-nsoțesc din dragoste de sâmburi,
colțul din ei m-adapă cu șoapte
Mișcarea să-i împingă cu grabă spre soare
să-și umple rădăcina cu frunze pân’ la pol;
La margine de țipăt să doarmă-n cărare,
gândul în cuvinte să umple un gol
Golul acoperit în poezie te răscolește
fața străbate cu riduri un somn;
Apele din suflet cu nori mă oglindește
în fântâni de umbră tremură un zvon
Că vine încet cuvântul dintr-un alt trecut
să mă pască-n rimă, ochii să mi-i strâng;
În cămașă de sărbători cu zarea să-l salut,
vâlceaua de-a acasă strălucească-n crâng.
Silabe din cuvânt să nu-mi fie ciudate,
ușa să-i deschid și o fereastră;
Potecile din suflet de raze luminate
din mine să lucească ca florile din glastră
În cuvinte să vă spun răspicat,
simt cum în mine lumina se revarsă;
Cerul de vară e mult mai înalt
și pajiștea mai tristă de dogoare arsă.
- o -
Casa cuvântului
(Ograda cerului)
S-au adunat inelele în anii mei
și-n arborii tulpinii, leagăn de vânt;
Liniștea înfiorată cu tine să o iei,
hărțile durerii pe care le simt
Ridurile feței sunt jurul de pe dealuri,
izvoare ce taie în stâncă bgicaș;
Apă mărgelată izbită de maluri
doina dârzeniei în ea să o lași.
Cununa grâului freamătă ușor
în cântec de cer cu răzlogi din ogradă;
Pașii crestei depene cu spor
cerul întreg peste nori să-l vadă
Să învățăm să știm a fi bătrâni
să-nvingem nucul crescut în inele;
Ogrăzile să ne ferească de pașii străini
ce-mi iau din noapte ofurile mele
Să mă opresc aici pentru o gură de viață,
lua-voi din doină oprită-n rădăcină;
Zarea măgurii să îmi fie soață,
ferește-mă, Doamne, de calea străină.
Cuvântul să-mi fie o esență tare
păstrată în inima-mi micuță;
Zarea să mă poarte pe-aceeași cărare
deasupra pe măguri, ploaia e desculță
Casa Cuvântului e deasupra lumii,
păscând miracolul dăinuirii noastre;
Pe creasta ajunsă de privirea mumii
ochii-s mai albaștri în cerul unei glastre.
- o -
Focul din cuvinte
(Metaforă rară)
Armă puternică îmi este cuvântul
ce se zidește în lumini și vise;
Vorbe care se mângâie-n vântul
nopților de iarnă cu silabe ninse.
Orizontul ființei treacă-mă de moarte,
privirea să mi-o schimbe cu un ciob de cer;
Cărările mă-ntoarcă dintr-o altă noapte
cu stele tremurânde și asprimi de ger
Văzul să mă caute dincolo de nori,
privirea rămasă într-un bob de rouă;
Cu-n răsărit de suflet din margine de zori,
dealul să-l cuprind cu mâinile amândouă
Să-mi retrăiesc iubirea eternă,
focul din cuvinte cu grijă mă stinge;
Rămână-mi în suflet dragostea maternă
jarul din vatră care nu te frige.
Pasiunea pentru cuvânt să-mi clocotească
cu apele din ceruri jăruite;
Clopotul mă cânte, nu mă izbească
de auzu-n care timpanele sunt frânte.
Femios să-mi cânte cu zări și cuvinte,
cu ape toarse de o moară;
Refrenele cu zări să mă descânte
în spițe de rouă lumina să răsară
Pe orizont să-mi rămână o aspră colină,
cu zările din ea să-mi construiesc colibă;
În ea să mut cerul cu pacea lui senină,
Metaforă rară ce-n versuri se schimbă.
- o -
Să țes cuvântul
(Vitralii de lumină)
Viața să-mi rostuiesc după calenda divină,
martor să îmi fie doar pericopa sfântă;
Nunti-vom cu bucurie în fumul de smirnă
strecurat prin vitralii țesute de lumină
Cutele sufletului ascundă dimineți sângerii
separând văzduhul prin lumina crescută-n cuvânt;
În clipa veșnică te-aștept ca să vii
să nuntim pe zare cu pala de vânt
Cuvintele să-mi fie descărcate-n suflet,
cum carele toamnei se golesc în pod;
Grijile lumii încolțite-n talpă de umblet,
pâini din merindare jăruite-n rod
Plugul ruginit doarme peste gard,
fumul de tămâie biserici descântă;
Ape răsucite în vălurei de vad,
minunile dintâi în tropar mă cântă
Nori grei pe albestrimi de-ocean,
valuri logodite cu ceața lăptoasă;
Ascultare smerită colindelor din an
lumină pârguită în gânduri de mireasă.
Măieriștea aceasta deschide paradisul,
coarde de foc se-aprind în creastă;
Ard în răscrucea destinului cu visul,
lumânare aprinsă în sulița din coastă
Viața să-mi rostuiesc după calendar,
cuvântul să-l țes în arpegii de orgă;
Pâinea de jertfă s-o duc în ștergar,
rugăciune cântată cu șoaptă de vorbă.
- o -
Simfonia cuvântului
(Pe cărări de soare)
Grijă încercănată să am de cuvânt,
precum maica de îngeri și prunci;
Să strângem pânza albită de vânt
în liniștea cerului cu pace să urci.
Pacea să-mi decanteze în suflet armonii
luate dintr-o harfă sfântă;
Pe drumul făr’ de nori încet ai să vii
cu rânduială și c-o liniște sfântă
Mereu să sper în credința crudă,
iubirea nu-mi treacă peste gard;
Armonii din zare să mă audă
în simfonii de iubire să cred și să ard.
Simfonia vântului desfacă-se-n pietre
în care să îmi zdrelesc genunchii;
Ograda de-acasă să ne-ncălzească cu vetre
focul jăruit să joace cu pruncii
Cu ei să ne găsim liniștea dintâi,
ogrăzile de cer odihnească în muchii;
Cu pacea din stele aici să rămâi,
răzlogi mucegăiți să sară cu unchii
Să caut în cuvinte o zare de măguri
și drumul pipăit ce-l caută orbii;
Setea de ulcior din apă când o tremuri
în cărarea stelei de mine cânt te-apropii
Calea Lactee cu steluțe prinsă,
bănuite oglinzi cu uliți mă încalță;
Pe cărări de soare trece roata unsă,
învârtind cuvântul ce strigă și te-nalță.
- o -
Cuvânt de trandafir
(Amintiri să crească)
Hornul de-acasă-i o liniște caldă
cu pace blândă strânsă-n cărămidă;
Focul acesta în scântei mă vadă,
tălpi să-mi încălzească cu apa aburindă
Fața să mi-o spele c-o dungă de cer,
cu el să îmi iau căldura din cuptor;
Cuvântul să mă simtă zgribulit de ger,
odihna din pomi și pasul călător.
Cuvântul să dogorească în spuza fierbinte
și să mă încălzească cu dorurile mele;
Pentru poezie ca să iau aminte,
coșuri să-mpletesc cu lumini de stele.
Să desenez un pom, să-l scriu sau să-l cânt,
vârtejul lui să-l prind într-o zare nouă;
Pe valea aceasta crescută în vânt,
care strică vremea și o rupe-n două.
Să ajung în timp, să nu fie prea târziu,
pentru vise calde de vară pribegite;
Cu palmele spălate în sudori de râu,
doaga să o strâng cu vinuri risipite
Coacă-se-n butoi cu aroma amiezii,
ferească-mi pașii de singurătate;
Amintiri să crească în fruntea cirezii,
cuvântul să-l feresc de străinătate.
Sta-voi atent ca să-l aud venind,
oprindu-se la ușă într-o suflare;
Sângele îmi crește în limbă răspunzând,
Cuvânt de trandafir să-mi crească pe cărare.
- o -
Torța din cuvânt
(Prismă de lumină)
Prune să scutur din podirei,
îndulcească-mi magiunul buza uscată;
Întârzie-mi toamna cu anii mei,
lumina de albastru cu zarea mă îmbată.
Regal e crinul prin frumusețe,
steaua-i regală cu frigul din ea;
Milă-i va fi iernii ca să-l înghețe,
o prismă de lumină-i inima mea
Credința din cuvânt treacă dincolo de miracol,
cum legănarea trece dincolo de vânt;
Cerul ardă scrumul din oracol,
cuvântul să-mi fie o torță în gând
Să mă deschid ca și crinul în soare,
cu pata de nor să-i vămuiesc petala;
Orizont rostogolit cu mâna pe o zare
cu pace să mă țese, în pânză, beteala.
Să-mi fie cuvântul o torță aprinsă,
cu ea să-mi veșnicesc cărarea;
Merinde să iau dintr-o zare ninsă,
grea îi este iernii așteptarea
Ferește-mă, Doamne, de vorbe ciudate
și de infernul obscur ce umple străinii;
Ferească-mă destinul de porți dărăpănate
și de truda cuprinsă în streașinile mâinii
Rugăciunesc trecutul cu clipa prezentă,
mângâierea florilor cântă în lumină;
Desțelenită întindere de cărări absentă
simțindu-le arsura prinsă de retină.
- o -
Dorul din cuvânt
(Lumina toarsă în cuvânt)
Poarte-mă lumina mult peste fluturi,
faguri de miere din ea să îi scuturi;
Albească vara în vise de apă,
dorul din cuvânt în scântei mă sapă.
Cerul din apă alunece în noi,
lumina din fereastră strălucească-n ploi;
Oglinda lor mă cheamă la ele
cu-n vis de copil în jocul de nuiele
Strălucește vârful de măguri în stea,
amăgitoare oglindă ce trece peste ea;
Pași să se lipească de frunza uscată,
piatra încinsă cu zarea mă iartă
Pe cărarea care duce dorul între nori
găsi-vei o mireasă ca să te însori;
Mireasă cu o rază trasă prin inel
și foșnet de iarbă păscută de miel
Mielul mă vestească cu un zurgălău
cum pânza e vestită de cânepa din tău;
Zarea să o îmbrace cu alte veșminte,
cu lumină albastră toarsă în cuvinte
Cu foșnet de aripă oprit în izvor,
o măgură clădită pe-un singur picior;
O zare ce gătește înnorări clipocite
cu buze de rouă se trezesc iubite.
Iubita de acasă-i toarsă din cer
în cujeici de stele cu fuior de ger;
Mă toarce cu răstimpuri de timp ghemuite
pânză țesută peste nopți albite.
- o -
Cuvântul cu rime
(Sfios vă salut)
Pe drumul de pânză s-ajungem pe colină,
scară să găsesc la streașină de cer;
Calea de pe măguri, nu-mi fie străină,
prin fuștei de soare, în lumini să sper.
Speranța îmi trece în vântul de măguri,
nădejdea să îmi crească în faguri de albine;
Ochi să lumineze în bufnițe de scorburi,
ferește-mi cuvântul cu descânt de zâne
În zumzetul albinei să-mi caut casă,
cuvântul mă-nvelească în albii de lumină;
Un văl de raze pe fața de mireasă,
din pacea merelor coapte în grădină
Cuvântul-prieten să-mi zidească vise
scobind în ele să-mi prefacă firea;
Valuri de nădejde cu orizonturi prinse,
car umplut cu stele să-mi fie iubirea.
Carul acesta îmi cântă anume
copilăria pierdută în roiuri de stele;
Cu raze din ele veni-voi peste lume,
cuvinte picurate din dorurile mele.
Seara de lumină să nu ne putrezească
urcușul acesta prins de văzduh;
Orizonturi întinse să ne odihnească
cu pacea întoarsă dintr-un lung năduf
Cuvântul-prieten îmi taie cărare
prin vânturi de frunze ce dorm în trecut;
Cu norii petrecuți pe o altă zare,
în cuvânt cu rime sfios să vă salut.
- o -
Arma din cuvânt
(Cu grijă să-mbrac)
Busturile tac în adâncimi de cer,
cuvintele au rămas ca să ne vorbească;
Despre clipa unică ascunsă în mister,
de vremea rea ca să ne ferească
Horărâtă-i arma din cuvânt,
ea nu ucide, ci zidește vise;
Pe drumul ce și-a uitat pletele în vânt,
cu Absalom de crengi, nopțile sunt prinse
Tristețea-i amară în grimasa gurii,
când porți pe creștet o veștedă cunună;
Stigmatul se îngroașă de cercurile urii,
poetul vine-ncet ca să îți dea arvină
Ca petecul de cer să fie numai al tău,
zăpezi scânteitoare să te lumineze;
Apa în cascade nu clipocească-n hău,
lutul de acasă să nu mă-nstrăineze
Poteca printre ploi în umbre de noapte
naște în doină cu o cântare;
Cu vorba spusă în adâncimi de șoapte,
peste-o dimineață, o cânt-o sărbătoare
Amintirea poeților ce dorm în pietre,
coboară să-mi mestece tăcerea;
Totdeauna gândul din vocile măiestre
împacă ploaia cu timpul și cu vrerea.
Statui împăcate în murmuri împietrite
de-atâta absență și atâta așteptare;
Lăsați-mi cântul din nopțile sfârșite
să-nvăț refrenul ascuns într-o chemare
Repete-mi refrenul urma privirilor tale,
cu zarea ce spală cerul de uitare;
Să curg cu izvorul pe o altă vale,
cu grijă să-mbrac tăceri solitare.
- o -
Cuvântul mă asemene
(Foșnet de pace)
Să pipăi văzduhul îmbrăcat în mireasă,
colina să-mi fie o zare aleasă;
Unde călătorul o clipă se oprește
din alte zări să primească veste.
Acoperă-mă-n visul fecioriei de altădat’
și ascultă cum plânge culoarea în lemnul udat;
Culorile din el mă cheamă din priviri,
cuvântul fecioriei desface simțiri
Cuvântul mă asemene-n culoare
foșnind cu pace o blândă ninsoare;
Urme în zăpadă, înzăpezite ieri,
oprească-se în mine ca florile în meri
În mine oprise-vor nuanțe de culori,
cu ele ca să pipăi alte sărbători;
Focul uitat să-l strângem în cărbuni
căldura vetrei din mine s-o aduni
Noaptea să-mi fii puțin peste umbră,
bătătoritul drum pe mine mă umblă;
În creanga verde cu ramuri de finic,
pe colnicul din stele să odihnim un pic
Păsările toamnei desfrunzească trecerile noastre,
păcat nesăvârșit de zările albastre;
Peste culmea ascunsă cu grijă în priviri,
potecă și drum plecat în desfrunziri
O zare ascunsă în inima mea
și-un tremur cărunt oprit într-o stea;
Steaua de vineri să mă măsoare
cu zarea desculță să mă însoare.
- o -
Cuvintele din somn
(O urmă să caut)
Cuvintele din somn să mă îmblânzească
cu vise calde dezbrăcate-n sobă;
Când cerul se coboară să mă-nveselească
în triluri de măiastră și doruri de orgă
Cuvântul se preface cu zarea-n nostalgii,
cu turme de silabe de mine să le apropii;
Pe câmpul înverzit încet când ai să vii
o pace senină când se leagă snopii
Răscrucile mă plâng cu șoaptele când plouă,
pe stânga ploii pasărea cu soarele-n aripă;
Orizontul când rupe zările în două
în dreapta plouă și vremea se strică.
Dreptei îi spui să-mi mângâie durerea
cu rugă de preot în umbră de platani;
Alee de răcoare crescută în vrerea
și-n zborul ruginiu din aripi de fazani
Zborul întrerupt în țiuit se face întreg,
chemându-și din creasta lunii făzănița;
Ceasul acesta cu taină să îl dezleg,
pe-un picior de plai bătut de miorița
În ritmul acesta găsesc comuniune,
zborul cântat să-l urzesc în păsări;
O liniște albastră când soarele apune
și-n Tine, Doamne, ca să mi te alături.
Ritmuri să descopăr trezite din cuvânt,
aplece-se ploaia peste calea trecerii;
Ca o vestire tăcerea cântă în vânt,
o urmă să caut în durerea nașterii.
- o -
Cuvânt de învățătură
(Învață-ne pe noi)
Să ne creștem trupul în frunza de trifoi,
valuri înverzite în brazde amurgesc;
Norocul ne surâdă în câmp cu patru foi
și-n raze neîncepute ce-n apă se topesc
Să trecem prin cuvânt până dincolo de moarte,
zodia treacă-mi veacul celălalt;
Să deslușesc amintirea și ce-nseamnă departe
cu pace să m-acopere albastrul înalt
Să-mi fure nopțile aproape jumătate
și să mă adoarmă-n ridul de pe frunte;
Cu zorile în brațe, în poem deșteptate
silabei începute să îi fac o punte
Apa punții să treacă peste cer
și să vălurească în vârfuri de copaci;
Unduiri de valuri pe care să nu pier,
surâsul după care te ascunzi și taci
Tăcerea-i crescută într-o vorbire lungă,
odihnă de podeț pentru așteptare;
Cuvântul mă vestește cu clopotul în dungă,
privirea-ți albastră pe aceeași zare
Jăruiască cuvântul cu albastrul de început,
când prin ceața lăptoasă singur glăsuia;
Din zările albastre să-mi facă un scut
și apa s-o găsesc cu tremur de nuia.
Să nu mă uit înapoi în bulgăre de sare,
cujeici de lumină să-mi toarcă o cale;
Cu cerul peste ochi, să îmi țeși o zare
învață-ne pe noi îndreptările tale.
- o -
Cu flori de cuvinte
(Cuvântul solitar)
Din nimic s-a născut Cuvântul
scăldat în apă cu fuior de lumină;
Lumea a făcut-o cu zarea și gândul
peste noaptea deasă fără nicio vină.
Culoarea din cuvânt a pictat-o cerul,
orizontul încețoșat s-a albestrit în apă;
Lumina se așază în cântec cu zborul,
zarea din cuvânt sub lumină sapă
Tăcerea din noapte pacea o așază,
când lutul șade pe o rază-n așteptare;
Cerul fecior în apă luminează
cu luminători de pace străini de supărare.
O tăcere adâncă de moarte și iubire,
dar moartea pământie încă zăbovea;
Apele din nori și cerul sub privire,
din hăuri tenebroase lumina izbăvea
Nu erau răni ca să te doară,
peste ape Cuvântul cu pace plutea;
Ținând în dreapta lumina ce coboară
și raza pregătită să șadă în stea
Rămână-mi peste ochi această lumină
și-un zâmbet ca urma să-ți sărut;
O altă noapte cu spaime-n rădăcină
să mă poarte încet cu rugă-n început
Să nu ne amăgească cu ecouri vorba,
Cuvântul solitar să îmi țese gura;
Silabe să strâng din lumini cu grebla,
în flori de cuvinte să se usuce ura.
- o -
Nerostite cuvinte
(Pleacă ca o doină)
Rămână-mi în suflet apele ochilor tăi
cu gene umbroase lăsate să zboare;
Prin cuvinte se petrec jocuri de miei
și ape molcome spălate de uitare
În tăceri se adună nerostite cuvinte
care se țin de noi precum o umbră;
Din înălțimi de măguri, o pace cuminte
coboară pe o rază ce prin mine umblă
Umbletul acesta să nu se rătăcească
pe-o zare unde cerul se coboară;
Să caute izvorul unde să se nască
pacea rămasă în umbra de aseară
În amurg să caut întrebări din cuvinte
să-ți fiu cu măgura de ochi mai aproape;
Desțelenite întinderi pe locul celor sfinte
din umbra genelor rămase pe ape
Să fie oare bănuita oglindă
în care se șterg false amintiri?
Odaia de paradă trece prin tindă
cu busuioc amirosind în grindă de simțiri
Grinzile acestea prinse-n mirodenii
să țină amintirea în umbră de pod;
Copilăria răsturnată în cufăr cu vedenii
și-n mărul din răzor îngreunat de rod
Nerostitele tăceri din fântânile rămase,
cu găleți de vorbă întârziind în zare;
Cumpene scobite și de ploaie roase,
pleacă cu o doină pe vechea cărare.
- o -
Furtuna din cuvânt
(Cer înfășurat în valuri)
Ca o apă bântuită de vânturi cu nisip
din care focul va naște o stâncă;
Puhoiul să-l oprească cu zarea adâncă,
o spaimă ascunsă cu frământări în spic
E chipul valului cu luna pe el,
săltând pe-o coamă cu săgeți de rază;
Luna tresaltă, lumina o așază
în zbaterea apei învârtită-n inel
Pe turnul bisericii se sprijină luna,
imaginea și-o vede în valuri tresărind;
De malul prundos cu putere izbind
și păreri de rău că îi strică cununa.
Cuvântul își lasă vocea în singurătate,
ca un ștergar pe-o ușă, agățat în cui;
Cu fața imprimată în țesătura lui
să șteargă sudorile din nedormita noapte
Cu valuri spumegânde fierte în lapte,
apele de-acasă să nu mă dunărească;
Să vindec puhoiul ca să nu răcească,
cu ruga-n alinare într-un val de șoapte.
O groapă să-mi sap în prundul ce miroase apa
malului încărcat cu ser de sahară;
În rădăcini de arini, malul să nu moară,
tata în mâini își prelungește sapa
Malul de apă îmi ține ascultarea
amurgului cuprins între val și suflet;
Din ele să se desprindă o zare în umblet,
pe-o apă liniștită să-și pună-nfățișarea.
Să pot veni iarăși într-o curgere lină,
furtuna din cuvânt să-mi fie pildă;
Cerul înfășurat în valuri mă strigă
sufletul să-mi fie fereastră de lumină.
- o -
Cuvântul dejdiocat
(La lume mi-e gândul)
Fă-mă un brâu pe lângă tine,
luna s-o-mbrac tăcută în sânge;
Zăpada mă scânteieze și să mă strige,
luminile zăpezii cu neaua m-or ține
Vara se topește într-o arcadă
cu fața schimbată în aer;
Prispa să se piardă în a clipei vaier,
aleanul rădăcinii ca să mă vadă
Să-ți prind cuvântul ca un om bătrân,
ca mărul răscopt, rostogol pe-o coastă;
Cuvântul să mă prindă cu o grijă vastă
din coroana încărcată de umbre în sân
Să-mi fie cuvântul mireasmă de cer
cu pajiști de lapte și soare;
Din nori încărcați cu încă o zare
acasă să-i aduc și să-i feresc de ger
Frigul înghețat să-l las printre pietre
și-n ogorul toamnei mraniță să fac;
În pietrele ogrăzii doruri să desfac,
îndulcite arome să-mi facă oferte.
Oferta-i ascunzișul din cuvânt
în care mă îmbrac cu o sărbătoare;
Potecă prin ea în câmp cu ninsoare,
privirea mă trece în norul cel blând
Cuvântul dejdiocat să zboare din creangă,
să-mi ardă cu rouă focul aprins;
Cu ochii pe norii obosiți de plâns,
la lume mi-e gândul în dimineața dragă.
- o -
Dogoarea cuvântului
(Jăruite călduri)
Cu rugăciuni să potolim dogoarea cuvântului
jăruit în cuptor de spaimele vântului;
Cu focul în pară și deschis în sânge
doruri aprinse în tăcere m-or plânge
Singur să mă dărui florilor de măr
în care strigă orizontul ajuns la durere;
S-adun din mâhnire necazul și să cer
o risipire în cercuri de apă cu putere
Somnul sub mână să-l pot amâna
în cânt să povestesc, sfârșit de putere;
Vânzarea să o sfârtec din inima ta
o nouă Betesda în dulcele din miere
Să revenim în cuvânt ca dorul în solie,
litera din nume vină pe o rază;
Cu lumini albastre, cerul mă îmbie
în pacea merelor lumina se așază.
Dogorile acestea mustesc între cuvinte,
cu jarul din aștri încet mă vor cuprinde;
Buzele de mir ca să ia aminte,
jăruite călduri îmbracă veșminte
Poezia mă răcorește cu o înserare,
în fructe coapte și-un măr pădureț;
Să curg cu apa clipocind pe-o vale
cu pomul încărcat pe un deal semeț
Careuri să dezleg înfășurat în umbră,
cu norul oprit la margine de deal;
Chipuri de prunci pe lună mai umblă,
jarul să îl strângă din galop de cal.
- o -
Doar cuvântul
(Lumina furată)
Ca fața să ți-o văd te-ncalț c-o dimineață
în holomer de rouă să ne vadă cerul;
Un abur luminos hieratic se înalță,
bujori ai în obraji, precum toamna mărul
Dansul nejucat mă poartă-n clătinare,
scuturat ca pomul când îl prinde bruma;
În aerul de-acasă este o întrebare
fiartă de laptele ce îngroașă spuma
Alună îți sunt ochii și părul castană
când poți ca din joc să te aduni;
Simt cum îmi trece prin sânge o vamă
ce are să-mpletească din priviri cununi
De grâne, lumină și fluturi
de vântul la care nu cutez să mă-nclin;
Lumina o fură și o duce-n muguri
plesnind cu raza din cerul preaplin
Doar cuvântul adoarme lumina
umbrind-o iarăși cu o noapte;
O zare silvană mă ademenește-ntruna,
jocul din pădure mă cheamă în șoapte.
Șoapta încălțată-n cuvântul ales
și-n dimineața crudă prin rostire;
Desculțul joc mă va opri din mers,
cuvântul să-l desenez c-o veșnică iubire
Întindă-se peste mine iubirea ca poiana
unde îmi doarme bunul dinspre mamă;
Cu-ntinse tăceri să îi storc o vamă
cântul transilvan rămas încă strană.
- o -
Cuvântul din biserică
(Ruga vlădicului)
Rugă sprijinită-n toiag de vlădică,
când norii furioși aleargă-n herghelii;
Puhoiul să-l oprească, zarea o ridică,
pe cerul albastru cu prânzul să vii.
Drumul să-l scurtez cu poteca-n grădină,
să mă roage cu-n ceas mai aproape;
Coșarcă de soare și de raze plină,
calea de aer ușor o vei străbate
Ruga vlădicului stoarsă din cuvânt,
vremea domolește spre bucuria mamii;
Norii se desfac în risipiri de vânt,
peste noi trecut-au nunta și anii.
Aceeași rugă cu ochii în altar
ne-a uns pe amândoi cu dorul de pâine;
Tăciuneze grâul pleava din amar
și grija pașilor pe cărări străine.
Îți sunt pețitorul dintre zări ales
cu ochii cuprinși de taină și-ntrebare;
O dimineață cunoscută după mers
și înveșmântată cu o sfântă sărbătoare.
Cuvântul din biserică încărcat din odoare,
înfășurat în rouă să privească cerul;
Cuvântul e odihna pentru fiecare
și foc în pară să ardă misterul.
În tine mă-ntregesc dezbrăcat și ud,
pregătit pentru o nouă răstire;
Mireasma din cuvânt cu dor să o pătrund,
printre gene să-mi picure o lacrimă subțire.
- o -
Holda de cuvinte
(Rime să potrivesc)
Să cobor din noapte însoțit de cuvântul
ce se coace întru al metaforei miez;
Poemul să-mi foșnească în aripi de vântul
o binecuvântare înaltă în care mă așez
Să nu mor singur în zarea de cuvânt,
pasul să-și lase urma în a lui umbră;
Cu brațele întinse de rime să mă prind,
clepsidre întoarse pe nisipuri umblă
La casa poetului cu pragul prins de dor,
în cuvânt să-mi așez ulița din suflet;
Să-l mângâi cu pământ și sete de ulcior,
tăcerea mă anunțe cu-al foșnetului umblet
Tăcerea munților ce doarme în vise
să-mi facă o punte din oglinzi de râu;
Din carul mare cu osiile unse
vârtelnița de vise să îmi pună frâu
Rime să potrivesc din holda de cuvinte
să le adăp chiar și pe cele nescrise;
Răstignit pe o cruce ca să iau aminte,
căci moartea te salută cu legile-i precise.
Ea își știe lecția precum nimeni altul
și sună-n calendar cu ale copacilor inele;
Trec peste garduri să ajung înaltul
să găsesc culoarea din salba de mărgele
S-o-mprumut cuvintelor și să le fac mirese,
răcoare de muguri din pomii ogrăzii;
Plecarea s-o amân în rostiri alese,
pe drumul bătut de unghiile cirezii.
- o -
Cuvântul din cuvânt
(Să-l putem vesti)
Cu roibul la teleagă înhămat la cuvinte
trecute peste obcini și-n grunz de sare;
Înspumat de trudă cu narea-i fierbinte
zarea o topește în capăt de cărare
Să stau dezbrăcat în ploaie
cum roata morii stă printre stropi;
Lumina să mă crească, să nu mă îndoaie
prinsă în spice de cununi și snopi
Singurătatea pleacă când încep să visez
pe tata cu coasa crescută în umăr;
Pe fața satului în fân să mă așez
să simt mirosul verii și să nu o supăr
Spirala luminii țesută cu rouă,
cuvinte umezite prinse în rime;
Ploaia să o cearnă printr-o sită nouă,
zarea strălucească lipită de tine
Să ne rostogolim printre buruieni și pietre,
în priviri să doarmă stele de pe cer;
Jăruiască-ne căldura oprită în vetre
și visul copilăriei într-un roșu măr.
Sub steaua de-acasă mă așteaptă pragul
și cheia ruginită de grijă îmi poartă;
Cuvântul mă așteaptă ca să îi trec vadul,
metafore să spăl cu rostiri în șoaptă.
Dorul mă ajunge ca roua de ușor,
cu crengile de gând se răstoarnă o lume;
Cuvântul îmi rămâne iute ca un zbor
pe zările de munte să îmi dea un nume.
Să ne găsim echilibrul dintre azi și mâine
aburi din pământ să știm a mirosi;
Dezbrăcați în ploaie cu tunetul ce vine
cuvântul din Cuvânt să-l putem vesti.
- o -
În cosmosul cuvântului
(Cuvântul din vatră)
Poetul caută urma păsării în zbor
topită-n cântare cu steaua să iasă;
Pe umbre de mesteceni ce tremură-n pridvor
depărtările-l înghit în grjia de acasă.
Chipul din cuvinte oprite-n așteptare
și zarea agățată în salt de căprioare;
Urme zgâriate în piscuri de ninsoare
și setea îndoită într-un grunz de sare.
Fâlfâie din aripi când se întorc acasă,
fumul din horn ce arde necazul;
Iarba din potecă când o înghite o coasă,
tata în nojițe când trece pârlazul
Poetul îmbobocește muguri de cuvinte,
icoane afumate în pereți de ceară;
Acord cu rugăciunea din lumea celor sfinte
topite-n văzduhul amiezilor de vară
Cuvântului să-i caut o proaspătă rostire,
o nuntă jucată în crengi de lumini;
Silabe-mpreunate c-o nouă iubire
din mirosuri sfinte dezbrăcate-n crini
Adâncelor tăceri să le dau un grai
cu înțelesuri spuse răcorite-n ploi;
În cosmosul cuvântului cu pace să mai stai
streașina copilăriei s-o topești în sloi
Cuibul de barză din hornul părăsit,
pui să încălzească hrănindu-se cu cer;
Cuvântul din vatră să ardă mocnit
amirosind tămâia în colinde de ler.
Colindă senină cu scârțâit de nea,
aspră ca și bobul ronțăit de cai;
Înhămat la plugul ce arde o stea,
brazda să mă ducă pe apele din Rai.
- o -
Cerșetor al cuvintelor
(Pe drumul cuvântului)
Să vă vorbesc în cuvinte despre Cuvânt
și să rostim împreună negrăitul;
Cerul își lasă misterele-n pământ,
poeții cântă amăgindu-și sfârșitul
Mă doare frumusețea din felia de soare,
pleoapele adorm tăcerile din maluri;
Zările se topesc în gânduri de răzoare,
apele albastre în zbuciumuri de valuri
Luna își ia amintiri din stele,
ulița copilăriei o sprijină de cer;
Sunt cântecul din colnic țesut printre nuiele,
merele coapte pe o coastă pier.
Copilăria mea-i azur de râuri repezi
și carul încărcat cu încă o zare;
Pășune turmelor din margine de lespezi,
mereu un răsărit în culmile cu soare
Vinul nenuntit l-am băut din stele
din lacrimi ce-au căzut cu picurii din ploi;
Drumurile toate-s doruri de-ale mele
din taina care ne-a legat pe noi.
Toate mi-s răstignite pe cărările dorului
și desfrunzit mă topesc în poem;
Visele se pierd în pasul călătorului,
boabelor din cuvinte le fac câte-un semn.
Cerșetor al cuvintelor în partea de noapte,
pe osia cerului trezind insomnii;
grinzile casei scârțâind în șoapte,
cu o rană mai mult, te aștept ca să vii.
În cerdacul în care ne stă copilăria,
aceeași trecere întâmplătoare;
Leagă-mă în taină cu veșnicia,
pe drumul Cuvântului poate nu se moare.
- o -