APARATUL DIGESTIV Aparatul digestiv, prin funcţiile sale, asigură aportul de substanţe nutritive (organice, anorganice, vitamine), respectiv alimente şi apă necesare bunei funcţionări a organismului. Produşii rezultaţi în urma digestiei sunt utilizaţi fie în scop energetic (pentru refacerea rezervelor energetice de ATP), fie în scop plastic, structural (intrând în alcătuirea diferitelor componente celulare).În aparatul digestiv alimentele suferă numeroase transformări mecanice, fizice şi chimice pentru a trece în mediul intern şi a fi utilizate de către celule. La nivelul tubului digestiv alimentele sunt porţionate, propulsate şi amestecate cu sucurile digestive de către musculatura peretelui tubului digestiv şi descompuse în mici molecule, uşor absorbabile, prin procesul de digestie. Produsele rezultate în urma digestiei (nutrimentele) sunt transportate în circulaţia limfatică sau sanguină prin procesul de absorbţie. Digestia şi absorbţia sunt principalele funcţii ale aparatului digestiv, fiind posibile datorită structurii deosebite a diferitelor segmente ale tubului digestiv şi a secreţiilor glandelor ataşate acestuia (glandele anexe).

Componetele aparatului digestiv Aparatul digestiv este format din două mari componente, tubul digestiv (canalul alimentar) şi glandele anexe acestuia. Tubul digestiv reprezintă un tub neuniform calibrat care începe la nivelul orificiului bucal şi se termină la nivelul orificiului anal. Diafragmul separă aparatul digestiv superior (prediafragmatic) de aparatul digestiv inferior (postdiafragmatic). În funcţie de rolul îndeplinit, tubul digestiv este sistematizat în trei porţiuni: ingestivă, digestivă şi ejectivă. Porţiunea ingestivă corespunde segmentului prediafragmatic al tubului digestiv, porţiunile digestivă şi ejectivă corespunzând porţiunii postdiafragmatice. Organele componentei ingestive sunt reprezentate de către gură (cavitatea bucală), faringe şi esofag. Acestora li se ataşează glandele salivare (glandele anexe ale porţiunii ingestive). Organele componentei digestive sunt reprezentate de către stomac, intestin subţire şi parţial intestinul gros.Organele componentei ejective sunt ultima porţiune a intestinului gros şi anusul. In porţiunea digestivă se găsesc şi două glande anexe, ficatul şi pancreasul

Structura tubului digestiv

Peretele tubului digestiv are o structură unitară de la esofag şi până la anus, fiind format din 4 tunici, care prezintă unele particularităţi structurale zonale. Cele 4 tunici sunt mucoasa, submucoasa, musculara şi adventicea sau seroasa.

Mucoasa tapetează lumenul tubului digestiv şi îndeplineşte un rol multiplu în funcţie de segment: protecţie împotriva agenţilor patigeni, secreţia de mucus, enzime şi hormoni locali, absorbţia nutrienţilor.

Submuncoasa conţine o bogată reţea vasculară, limfatică şi vegetativă.Musculara (musculoasa) asigură motilitatea tubului digestiv, fiind

formată din fibre musculare striate la nivelul cavităţii bucale, faringelui, porţiunii superioare a esofagului şi orificiului anal şi din fibre musculare netede (în principiu în 2 straturi, intern - circular şi extern – longitudinal) în restul tubului digestiv.

Tunica externă este reprezentată de adventice la nivelul faringelui, esofagului superior şi canalului anal, iar la nivelul celorlalte organe digestive de seroasă (peritoneu).

Cavitatea bucală 

Cavitatea bucală reprezintă primul segment al aparatului digestiv, este o cavitate virtuală cand gura este închisă şi reală cand gura este deschisă. Arcadele dentare (superioară şi inferioară) sistematizează cavitatea bucală în vestibulul bucal (în afara arcadelor dentare) şi cavitatea bucală propriu-zisă.

Vestibulul bucal este un spaţiu asemănător unei potcoave, delimitat de arcadele dentare şi faţa internă (bucală) a buzelor şi obrajilor. Vestibulul bucal comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă prin spaţiile interdentare şi prin spaţiul retromolar. În vestibulul superior, în dreptul molarului II superior se află deschiderea canalului glandei parotide (canalul Stenon).

Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată de faţa internă a arcadelor dentare, dorsal de bolta palatină (care separă cavitatea bucală de cavităţile nazale), ventral de planşeul bucal pe care se află limba şi glandele salivare sublinguale. Aboral cavitatea bucală este delimitată de palatul moale (vălul palatin) şi comunică prin orificiul buco-faringian cu faringele.

Bolta palatină este formată din procesele palatine ale maxilelor şi de porţiunile orizontale ale palatinelor. Vălul palatin (palatul moale) continuă spre înapoi şi ventral bolta palatină, fiind o membrană musculo-membranoasă mobilă, care, prin marginea ventrală liberă contribuie la delimitarea orificiului buco-faringian. Marginea liberă prezintă in plan median o proeminenţă numită luetă (omuşor), lateral prelungindu-se prin două arcuri (stâlpii sau pilierii vălului palatin – anteriori şi posteriori, între care se află dispusă amigdala palatină).

Planşeul bucal este de natură musculară, la acest nivel afându-se glandele sublinguale şi limba.

•Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lângă rolul în masticaţie şi deglutiţie, mai are rol şi în vorbirea articulată, în supt şi ca organ de simţ (prin prezenţa mugurilor gustativi). •Limba prezintă o porţiune liberă dispusă anterior, un corp fixat pe planşeul bucal şi o bază (rădăcină) fixată pe hioid. •Din punct de vedere structural limba prezintă un schelet osteofibros (osul hioid, septul lingual şi membrana hiolinguală), muşchi, şi mucoasă. Muşchii limbii sunt intrinseci (m. transvers, m. vertical, m. lingual longitudinal superior, m. lingual longitudinal inferior) şi extrinseci (m. stiloglos, m. hioglos, m. genioglos).•Mucoasa linguală se continuă cu mucoasa bucală şi prezintă papile linguale (circumvalate sau caliciforme, foliate, fungiforme şi filiforme).

Dinţii sunt organe dure ale aparatului masticator, având rol şi în vorbirea articulată. Omul are două tipuri de dentiţie – dentiţia temporară (de lapte), în care sunt prezenţi şi dentiţia definitivă (permanentă), cu 32 de dinţi. Dinţii sunt sistematizaţi în funcţie de formă, dispunere pe arcada dentară şi funcţie în incisivi, canini şi molari (premolari şi molari adevăraţi). În funcţie de numărul de rădăcini sunt sistematizaţi în monoradiculari (cu o singură rădăcină) – incisivii, caninii şi premolarii şi pluriradiculari (mai multe rădăcini) – molarii.

Dentiţia se poate exprima sub formă de fracţii, în care la numărător se află dinţii de pe arcada dentară superioară, iar la numitor cei de pe arcada dentară inferioară. Formula dentară diferă în funcţie de tipul de dentiţie (temporară sau permanentă).

Formula dentară a dentiţiei temporare este – i 2/2 c1/1 m2/2, în care i = incisiv, c = canin, m = molar.

Formula dentară a dentiţiei definitive este – I2/2 C1/1 Pm2/2M3/3, în care I = incisiv, C = canin, Pm = premolar, M = molar.

Dentiţia temporară începe să apară pe la vârsta de 6-8 luni şi este completă în jurul vârstei de 2-3 ani. Dentiţia permanentă apare între 6-13 ani, cu excepţia molarului 3 (molarul sau măseaua de minte) care apare mai târziu (18-22 ani) sau nu apare deloc.

Glandele salivare Sunt glande anexe ale aparatului digestiv prediafragmatic cu rol de a scecreta saliva. Glandele salivare sunt de două tipuri – glande salivare mari şi glande salivare mici. Glandele salivare mici sunt dispuse la nivelul mucoasei bucale şi prin mici canalicule îşi varsă produsul de secreţie în cavitatea bucală. Sunt grupate în glande labiale (pe faţa internă a buzelor), glande bucale şi molare (la nivelul obrajilor), glande palatine (la nivelul boltii şi vălului palatin) şi glande linguale (în submucoasa limbii).Glandele salivare mari sunt organe perechi dispuse în afara cavităţii bucale, însă, comunicînd cu aceasta prin intermediul canalelor excretoare. Glandele salivare mari produc o saliva mai fluidă (glanda parotidă) sau o salivă mai vâscoasă, bogată în mucus (glanda sublinguală) sau au o secreţie mixtă (glanda mandibulară).

Faringele 

Faringele este un conduct musculo-membranos dispus de la baza craniului şi până în dreptul vertebrei C6, nivel de la care se continuă cu esofagul. Faringele are forma unei pâlnii, prezentând o bază, un vârf şi trei pereţi (doi laterali şi unul posterior).

Baza faringelui (extremitatea superioară) se inseră pe baza craniului. Vârful faringelui (extremitatea inferioară) este mai îngustă şi se continuă fără o limită netă cu esofagul. Faţa posterioară a faringelui (peretele posterior) vine în contact cu corpul şi procesele tranevrse ale primelor cinci vertebre cervicale. Feţele laterale (pereţii laterali) sunt acoperite de formaţiunile anatomice zonale (a. carotidă, v. jugulară, n. vag, limfonodurile cervicale profunde, lobii glandei tiroide).

Faringele comunică cu cavitatea bucală (prin orificiul buco-faringian), cu cavităţile nazale (prin choane sau orificii nazo-faringiene), cu urechea medie (prin orificiile faringo-timpanice), cu laringele (prin orificiul faringo-laringian) şi cu esofagul (prin orificiul faringo-esofagian).

Esofagul Este un conduct musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe spre stomac. Limita superioară se află în dreptul vertebrei C6, iar cea inferioară la nivelul orificiului cardia prin care esofagul se continuă cu stomacul. În traiectul său, esofagul străbate regiunea cervicală, toracală, diafragmul şi ajunge în cavitatea abdominală unde, dupa un scurt traiect se continuă cu stomacul. Lungimea esofagului este de aproximativ 25 cm.

Cavitatea abdominală ca întreg Abdomenul este o incintă cilindrică cuprinsă între limita inferioară a toracelui şi limita superioară a pelvisului. Apertura toracală inferioară (delimitată de hipocondru şi închisă de diafragm) are aspect de cupolă cu convexitatea orientată în plan superior. Această incintă închisă conţine o singură cavitate – cavitatea abdominală, cavitate care comunică cu o subdiviziune a acesteia numită cavitate pelvină.Toată cavitatea abdominală este tapetată de peritoneu, o structură seroasă care, de la nivelul peretelui posterior se detaşează pentru a îmbrăca şi suspenda fiecare viscer din cavitatea abdominală. Cavitatea pelvină este un diverticul al cavităţii abdominale, fiind delimitată de sacrum (posterior), simfiza pubiană (anterior), paletele iliace (lateral).

Stomacul  Stomacul este o porţiune dilatată a tubului digestiv situat în etajul superior şi spre stanga al cavităţii abdominale. Are forma literei “J”, cu o porţiune verticală mai lungă şi una orizontală mai scurtă. Descriptiv stomacul prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două margini sau curburi (curbura mare, convexă, pe partea stângă şi curbura mică, concavă, pe partea dreaptă şi două orificii (cardia şi pilor). Cele două feţe ale stomacului sunt acoperite de către seroasa peritoneală care, la nivelul micii curburi formează micul epiloon (ligamentul gastro-duodeno-hepatic), iar la nivelul marii curburi structurează ligamentul gastro-diafragmatic, ligamentul gastro-splenic şi ligamentul gastro-colic, continuându-se cu marele epiploon. Atât la nivelul orificiului cardia, cât şi a orificiului pilor se află câte un sfincter care închid comunicările cu esofagul, respectiv duodenul.

Cavitatea gastrică este sistematizată în fundul stomacului, corpul stomacului şi antrul piloric. Stomacul prezintă o structură asemănătoare cu cea a esofagului, insă, adventicea este înlocuită de seroasa peritoneală, iar musculatura se dispune pe trei straturi, cel mijlociu având fibrele dirijate oblic dinspre mica spre marea curbură şi participand la realizarea sfincterelor (cardia şi pilor). Mucoasa stomacului prezintă plieri longitudinale, transversale sau oblice, care dispar în plenitudinea maximă a organului. Glandele gastrice sunt de mai multe feluri după localizarea lor la nivelul mucoasei – glande cardiale, glande gastrice propriu-zise (la nivelul fundului şi corpului stomacului) şi glande pilorice. -Glandele cardiale, puţin numeroase, produc mucus cu rolul de a realiza o barieră alcalină între esofag şi stomac. -Glandele gastrice propriu-zise (glande principale sau fundice) sunt cele mai numeroase şi elaborează sucul gastric (enzime, acid clorhidric şi mucus). -Glandele pilorice produc mucus cu rolul de a tampona aciditatea conţinutului gastric la trecea acestuia în duoden.

Intestinul subţireIntestinul subţire reprezintă cea mai lungă porţiune a tubului digestiv, fiind cuprinsă între stomac şi intestinul gros, respectiv între orificiul pilor şi valvula ileo-cecală. Intestinul subţire este sitematizat în 3 segmente în continuitate unul cu celalalt (duoden, jejun şi ileon), grupate într-o porţiune fixă (duodenul) şi intestinul liber (jejunul şi ileonul). Din punct de vedere structural prezintă o seroasă (peritoneul), o musculatură (dispusă pe două straturi - longitudinal extern şi circular intern), o submucoasă şi o mucoasă. Datorită rolului său major, acela de absorbţie a nutrienţilor, intestinul subţire prezintă la nivelul mucoasei şi submucoasei trei particularităţi structurale, respectiv plici circulare, vilozităţi intestinale şi microvili.

Duodenul •Este prima porţiune a intestinului subţire, are formă de potcoavă cu concavitatea în sus, în curbura acestuia aflându-se pancreasul. Incepe la nivelul orificiului piloric şi se termină la nivelul flexurii duodeno-jejunale. •Datorită particularităţilor topografice i se descriu o porţiune superioară (între pilor şi vezica biliară), o porţiune descendentă (între vezica biliară şi polul inferior al rinichiului drept), o porţiune transversă (între polul inferior al rinichiului drept şi flancul stâng al coloanei vertebrale) şi o porţiune ascentă (ce continuă porţiunea precedentă şi se termină la nivelul flexurii duodeno-jejunale). •În partea medială a porţiunii descendente se află plica longitudinală a duodenului determinaă de trecerea canalului coledoc prin peretele duodenal, în partea inferioară a plicii aflându-se papila duodenală mare în care se deschide canalul coledoc împreună cu canalul pancreatic principal (Wirsung). •Deasupra papilei duodenale mari, la câtiva centimetri (2-3) se află papila duodenală mică în care se deschide canalul pancreatic secundar sau accesoriu (Santorini).

•Jejunul şi ileonul reprezintă porţiunea liberă (mobilă sau jejuno-ileonul) a intestinului subţire şi se întind între flexura duodeno-jejunală şi orificiul ileo-cecal. •Limita dintre jejun şi ileon nu este netă. Se admite că jejunul cuprinde 2/5, iar ileonul 3/5 din lungimea porţiunii libere. •Jejuno-ileonul este suspendat de peretele posterior al cavităţii abdominale prin mezenter (derivat din peritoneu), descrie 14-16 flexuozităţi denumite anse intestinale. •Diverticulul ileonului (diverticulul Meckel) este un apendice care se află uneori în porţiunea terminală a ileonului, reprezintă un rest al canalului omfalomezenteric care se poate inflama (comunicând cu lumenul intestinal poate patrunde conţinut intestinal) şi poate simula o criză de apendicită.

Intestinul grosIntestinul gros reprezintă ultima porţiune a tubului digestiv, continuă intestinul subţire de la nivelul valvulei ileo-cecale şi se deschide la exterior prin orificiul anal. Intestinul gros este mai scurt, insa mai voluminos faţă de intestinul subţire. Structural este asemănător cu intestinul subţire, însă, musculatura longitudinală este grupată în benzi musculare (tenii) peretele intestinal apărând boselat (haustrat). La nivelul cecumului, colonului (ascendent, transvers şi descendent) sunt prezente 3 tenii, iar la nivelul colonului sigmoid 2 tenii.Intestinul gros este sistematizat în cecum, colon şi rect.

•Cecumul reprezintă prima porţiune a intestinului gros şi are forma unui sac, la nivelul peretelui postero-medial prezentând un diverticul denumit apendice vermiform. Ocupă fosa iliacă dreaptă. La nivelul cecumului se dispune valvula ileo-cecală, care marchează în acelaşi timp limita dintre cecum şi prima porţiune a colonului.

•Colonul începe la nivelul valvulei ileo-cecale şi se termină în dreptul vertebrei S3. din fosa iliacă dreaptă urcă spre faţa viscerală a ficatului (colonul ascendet), la acest nivel se flexează pre stânga (flexura colică dreaptă), străbate transversal cavitatea abdominală până la nivelul splinei (colonul transvers), unde din nou de flexează (flexura colică stângă) coborând spre fosa iliacă stângă (colonul descendent), ultima porţiune a colonului având aspectul literei “S” (colon sigmoid) coboară în cavitatea pelvină unde, în dreptul vertebrei S3 se continuă cu rectul.

Rectul începe la nivelul vertebrei S3 şi se termină la nivelul orificiului anal. În traiectul său descrie o curbă cu concavitatea anterior, apoi, ajuns în dreptul coccisului descrie o curbă cu concavitatea posterior, străbate perineul şi se îndreaptă spre orificiul anal. Rectul prezintă un segment superior mai dilatat şi situat în cavitatea pelvină (ampula rectală) şi unul inferior care străbate perineul (canalul anal). În structura acanalului anal se află două sfinctere musculare, unul neted (involuntar) – sfincterul anal intern şi unul striat (voluntar) – sfincterul anal extern.

Glandele anexe ale tubului digestiv postdiafragmatic

 Ficatul •Este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv. •Este dispus în cavitatea abdominală în partea superioară dreaptă. •Are raporturi cu diafragmul şi colonul transvers. •Are o consistenţă fermă şi o culoare brun-ciocolatie. •Prezintă o faţă superioară (diafragmatică) şi o faţă in ferioară (viscerală). •Faţa diafragmatică este impărţită în doi lobi – drept şi stâng – prin intermediul ligamentului falciform. •Faţa viscerală este parcursă de trei şanţuri (două longitudinale sau sagitale şi unul transvers). Şanţul transvers reprezintă hilul ficatului, nivel la care pătrund sau ies formaţiunile vasculare, nervoase şi canaliculare (intră a. hepatică, v. portă, nn. hepatici, ies vasele limfatice şi căile biliare). Şanţul sagital stâng conţine ligamentul rotund (teres), iar şanţul sagital drept fosa cistică în care se dispune vezicula (vezica) biliară şi v. cavă inferioară. •Cele trei şanţuri împart faţa viscerală a ficatului în patru lobi – stâng, drept, pătrat şi caudat.

Căile biliare sunt conducte prin care bila, produsă continuu de celulele hepatice ajunge în duoden numai atunci când ajung aici produşii digestiei gastrice.Căile biliare sunt sistematizate în căi biliare intrahepatice (canalicule biliare intralobulare, perilobulare, interlobulare) care se structurează în canalele hepatice stâng şi drept şi căi biliare extrahepatice care cuprind canalul principal (hepatocoledoc) şi aparatul diverticular (vezica biliară şi canalul cistic). Canalul hepatic comun se formează din unirea la nivelul hilului a celor două canale hepatice (drept şi stâng). Canalul coledoc ţine de la locul în care în canalul hepatic comun se deschide canalul cistic şi până la paila mare de la nivelul duodenului, nivel la care se deschide împreună cu canalul pancreatic principal se deschide în ampula hepatopancreatică (Vater). Ampula hepatopancreatică este inchisă de un sfincter muscular (sfincterul Oddi). Canalul cistic leagă vezica biliară de canalul hepatic comun. Vezica biliară este un rezervor în care se depozitează bila în perioadele interdigestive. Este piriformă, prezintă un fund, un corp şi un gât. Gâtul vezicii biliare se continuă cu canalul cistic.

Pancreasul •Se află situată în curbura duodenului, are o formă de cârlig sau “J” culcat. •Prezintă un cap, un gât, un corp şi o coadă. •ancreasul exocrin reprezintă cea mai mare parte a glandei, este format din acini de la care pleacă conducte colectoare interlobulare care, prin confluare, formează canalele principal (Wirsung) şi secundar sau accesoriu (Santorini). •Canalul pancreatic principal (Wirsung) străbate pancreasul de la coadă la cap şi se deschide împreună cu canalul coledoc în ampula hepato-pancreatică (Vater). •Canalul pancreatic secundar (Santorini) se formează la nivelul capului pancreasului din canalul pancreatic principal şi se deschide separat în duoden la nivelul papilei duodenale mici.