Curs MSA II - Manag. Riscului in Afaceri

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI FACULTATEA DE ŞTIINŢE

SPECIALIZARE MASTER: MANAGEMENTUL STRATEGIC AL AFACERILOR

DRIGĂ IMOLA

PETROŞANI

2010

MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN AFACERI

2

I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RISCUL 1. Abordări conceptuale privind riscul şi incertitudinea 2. Adoptarea deciziilor în condiţii de risc 3. Atitudinile faţă de risc 4. Clasificarea riscurilor II. PROCESUL DE MANAGEMENT AL RISCULUI 1. Managementul riscului - concepte si curente 2. Identificarea riscurilor, evaluarea şi cuantificarea lor 3. Control şi finanţarea riscurilor III. ANALIZA RISCULUI LA NIVELUL FIRMELOR 1. Definirea şi tipologia riscului la nivelul firmelor 2. Analiza riscului economic (de exploatare) 3. Analiza riscului financiar (de finanţare) 4. Analiza riscului de faliment (de insolvabilitate) IV. ANALIZA RISCULUI LA NIVELUL INSTITUŢIILOR DE CREDIT 1. Riscurile şi specificitatea lor în domeniul bancar. Tipuri de risc bancar 2. Indicatori de măsurare a riscurilor bancare 3. Reducerea riscurilor în activitatea bancară 4. Indicatori globali pentru aprecierea poziţiei de risc a băncii V. ANALIZA RISCULUI DE ŢARĂ 1. Concept şi importanţa analizei riscului de ţară 2. Factori care influenţează riscul de ţară 3. Metode uzuale şi instituţii de evaluare a riscului de ţară

CUPRINS

3

1. Abordări conceptuale privind riscul şi incertitudinea Astăzi, noţiunea de risc pare a fi sinonimă cu cea de activitate. Deşi omniprezent în mediul de afaceri, şi nu numai, riscul este adesea, relativ dificil de detectat sau anticipat. Evenimentele ce pot afecta veniturile şi performanţele ulterioare investiţiei sunt atât de numeroase şi variate încât identificarea lor reprezintă o provocare chiar şi pentru cei mai abili şi experimentaţi investitori, fiindcă viitorul este în mare măsură necunoscut.

Multe decizii în afaceri se iau plecându-se de la estimări asupra viitorului. Luarea unei decizii în baza unor estimări, prezumţii, aşteptări, previziuni, prognoze asupra evenimentelor viitoare implică o doză bună de risc, uneori destul de dificil de definit şi, în cele mai multe cazuri, imposibil de măsurat cu precizie, dată fiind natura abstractă a conceptului. Generalmente, conceptul este folosit pentru a descrie situaţii sau evenimente cu rezultate sau consecinţe incerte. În domenii precum statistica, managementul financiar şi managementul investiţiilor, riscul, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea şi probabilitatea unor variaţii ale rezultatelor faţă de valorile sau nivelurile estimate iniţial. În alte situaţii, pe piaţa asigurărilor spre exemplu, noţiunea de risc este asociată cu cea de pierdere. Unii autori fac distincţie între risc şi incertitudine, riscul fiind considerat ca având atribute cuantificabile, în timp ce incertitudinea nu, fiind asociată acelor situaţii sau evenimente despre care există informaţii insuficiente pentru a putea înţelege şi anticipa schimbările ce vor avea loc. Prin urmare, atunci când informaţiile necesare înţelegerii şi anticipării evoluţiilor, schimbărilor ce pot avea loc într-un anumit context sunt fie insuficiente, fie indisponibile, situaţia este catalogată ca fiind una incertă. Gradul de incertitudine este dat de numărul factorilor care pot afecta cursul unei acţiuni şi de frecvenţa şi amplitudinea schimbărilor aferente lor. Gradul ridicat de incertitudine induce operatorilor de pe piaţă un comportament de adaptare la modificările intervenite în mediul de afaceri sau, după caz, un comportament de influenţare a acestora. Incertitudinea a fost şi este utilizată pentru a descrie situaţii sau evenimente cărora nu le pot fi asociate probabilităţi privind o potenţială producere a lor. Incertitudinile nu sunt asigurabile, dat fiind faptul că nu este posibil, din punct de vedere actuarial, să se stabilească nivelul primei necesare pentru a acoperi ceva ceea ce este calificat ca fiind incert şi indefinibil. Există numeroase controverse în practică privind această distincţie, dat fiind faptul că cea mai mare parte a deciziilor în afaceri se iau fără a dispune de date statistice şi calcule matematice. Distincţia are, totuşi, o oarecare valoare conceptuală. Incertitudinea asociată cu un impact ridicat reprezintă o necunoscută mai mare decât riscul asociat aceluiaşi eveniment. Cu toate acestea, în practică, utilitatea este relativ redusă, nu este una de substanţă, depinzând de gradul de informare asupra evenimentelor viitoare, dar şi de credibilitatea informaţiilor despre evenimentele în cauză. Definirea riscului are multe variante întâlnite în literatura de specialitate. Astfel: este „posibilitatea de-a ajunge într-o primejdie, de-a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă"1, „riscul este practic ameninţarea ca un eveniment să afecteze abilitatea unei companii de a funcţiona şi de a-şi urmări îndeplinirea obiectivelor strategice. Riscul apare în general nu atât din probabilitatea că nu se va întâmpla ceva bine, ci din posibilitatea de a se întâmpla ceva rău." De asemenea „viaţa economică este guvernată de incertitudine şi orice proiecţie a unor evenimente viitoare este, prin definiţie, lovită de riscul de a nu se realiza în parametrii prevăzuţi". El există permanent şi se produce sau nu în funcţie de condiţiile create. Riscul este prezent în toate acţiunile şi evenimentele omenirii. Riscul este într-o permanentă schimbare el evoluează în complexitate, pe lângă tradiţionalele expuneri la hazard, adăugându-se riscuri operaţionale, financiare, strategice, de piaţă, de ţară, legislative, umane, de fraudă, iar caracterul complex al riscului poate fi atribuit mai multor factori care în literatura de specialitate se grupează în factori macroeconomici numiţi şi externi şi microeconomici numiţi şi interni.

Cap. 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RISCUL

4

Riscul se defineşte drept un element incert dar posibil ce apare permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice, reflectând variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de apariţie cu valorile subiective şi obiective, având efecte posibil păgubitoare şi ireversibile. Factorii care determină apariţia riscurilor pot fi grupaţi în factori externi şi interni. Factorii externi sunt următorii: economici determinaţi de: schimbarea ratelor dobânzilor, inflaţie, asigurări, taxe şi

impozite, schimbări economice bruşte. politici determinaţi de: legislaţia ambiguă şi schimbătoare, anumite politici protecţioniste,

reglementări şi respectarea lor, priorităţi politice sectoriale. concurenţiali determinaţi de: modificări ale pieţei, presiuni ale firmelor mari, tipurile şi

serviciile oferite, tendinţe ale modei, folosirea de mass-media, cererile şi aşteptările clienţilor, cererile contractuale.

Factorii interni sunt următorii: sociali determinaţi de: etica şi credinţa angajaţilor, cultura individuală a persoanelor

implicate privind riscul, presiunea exercitată de angajaţi prin drepturile salariale sau prestarea unei activităţi necorespunzătoare, schimbări frecvente de personal, relaţiile prea intime dintre salariaţi.

economici determinaţi de: schimbări în procesarea informatică, substituirea materialelor, o securitate mai bună a noilor produse şi tehnologii, un sistem de operare mai bun în ceea ce priveşte procedurile şi metodele de operare, nevoia de reducere a pierderilor, aşteptările investitorilor şi a acţionarilor, de strategia adoptată.

fizici determinaţi de: distrugerea clădirilor, de fraudă efectuată prin actele sau intenţiile salariaţilor sau clienţilor.

Unele riscuri sunt uşor de identificat: spre exemplu riscul ca o persoană să sufere un accident şi riscul ca o clădire să fie afectată de un incendiu. Riscurile pot fi însă mult mai complexe. Practic, fiecare decizie pe care o luaţi implica riscuri cu efect pozitiv sau negativ. Caracterul predominant previzional al procesului decizional determină o complexitate crescândă a deciziei manageriale, implicând concomitent variabile de natură economică, tehnică, juridică, umană, managerială etc. Ca urmare, acesteia îi sunt asociate numeroase riscuri, care au un efect inhibitor asupra decidenţilor potenţiali. Pentru a depăşi această reacţie - deoarece supravieţuirea şi funcţionarea oricărei organizaţii necesită în mod obligatoriu adoptarea şi aplicarea de decizii în condiţii de risc şi incertitudine - este necesară, în primul rând, cunoaşterea riscurilor implicate în vederea diminuării lor. Orice domeniu de activitate umană organizată presupune o mulţime de riscuri care pot apărea la un moment dat, fiind mai mult sau mai puţin cunoscute, simţite, evaluate, influenţând rezultatul final al activităţii. O abordare teoretică a riscului permite evidenţierea principalelor domenii în care acesta se manifestă (economic, financiar, tehnic, administrativ), reprezentând un pericol, un inconvenient sau o perturbaţie posibilă, care poate fi previzibil sau imprevizibil, total sau parţial. Riscul reprezintă un concept vag şi evaziv, fiind greu de definit de către economişti şi cu atât mai greu de definit de către investitori. Dicţionarul enciclopedic ilustrat defineşte riscul ca posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, o pagubă, un necaz, un inconvenient posibil. O definiţie foarte elocventă este cea conform căreia riscul într-o afacere constituie un eveniment viitor şi probabil, producerea căruia ar putea provoca anumite pierderi. Dicţionarele englezeşti menţionează definiţia standard acceptată lingvistic conform căreia riscul reprezintă probabilitatea producerii unui eveniment cu rezultate adverse pentru subiect. Toate definiţiile menţionate abordează riscul din perspectiva corelaţiei cu noţiunea de probabilitate, considerând cele două concepte echivalente. Teoria modernă însă aduce nuanţări acestor definiţii, arătând că nu trebuie pus semnul egalităţii între probabilitate şi risc, având în vedere faptul că probabilitatea constituie de fapt unitatea de măsură a riscului, un mijloc de cuantificare pentru acesta.

5

În literatura de specialitate, au fost puse în evidenţă două abordări privind conceptul de risc şi anume: abordarea clasică, propusă de teoria deciziei şi abordarea modernă, bazată pe atitudinea managerilor faţă de risc. Abordarea clasică (teoria deciziei) defineşte riscul prin variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea şi valorile lor subiective. Noţiunea de risc se cuprinde în noţiunea de alegere în funcţie de beneficiul aşteptat de la fiecare opţiune, riscul fiind aspectul negativ în analiza variantelor posibile, în timp ce beneficiul aşteptat constituie elementul pozitiv. În formulările convenţionale ale teoriei deciziei, alegerea implică un schimb între risc şi beneficiul aşteptat. Decidenţii cu aversiune faţă de risc preferă riscurile relativ mici, chiar dacă, pentru reducerea variaţiei rezultatelor posibile, sacrifică o parte din beneficiul aşteptat. Decidenţii iubitori ai riscului preferă riscurile relativi mari, sacrificând o parte din beneficiul aşteptat pentru a spori variaţia. Decidenţii calculează mai întâi riscul şi apoi aleg combinaţia risc-beneficiu favorabilă din alternativele posibile. Practic, toate teoriile alegerii consideră că decidenţii vor prefera un beneficiu crescut unuia mai slab în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt constanţi. Definirea riscului propusă de teoria deciziei a fost criticată pentru confuzia pe care o determină între oportunitatea pozitivă şi riscul negativ. Pentru o mai bună estimare a riscului a fost elaborat un model bazat pe relaţia dintre un preţ dat şi preţul pieţei, riscul sistematic fiind evidenţiat prin gradul de covariaţie, iar riscul nesistematic (specific) prin cel de regresie. Cu toate că acest model a contribuit la o mai bună înţelegere a pieţelor financiare, totuşi relaţia risc-beneficiu propusă de acest model nu a fost confirmată în practică. Conform teoriei deciziei conceptul de risc reprezintă un mijloc de descriere a mecanismelor reale de comportament în materie de alegere, dar ridică multe probleme în practică. Astfel, există posibilitatea ca cel care decide să manifeste tendinţa de a nu lua în calcul evenimentele foarte puţin probabile oricare ar fi consecinţele lor posibile. De asemenea, sunt şi situaţii în care se are în vedere doar o mică parte a rezultatelor posibile, decizia luându-se numai în funcţie de măsura variaţiei acestor rezultate în câteva ipoteze. Decidenţii au o concepţie a riscului foarte diferită de definiţiile propuse de literatura teoretică şi decidenţi diferiţi vor avea o concepţie diferită pentru aceeaşi situaţie. Astfel, în funcţie de atitudinea pe care o au faţă de risc, aceştia vor opta pentru minimizarea riscurilor, chiar dacă rezultatele aşteptate scad sau îşi vor asuma riscuri ridicate pentru a obţine rezultate cât mai bune.

În conformitate cu teoria deciziei, alegerea implică un compromis între risc şi randamentul sperat. Teoretic, decidenţii evaluează riscurile înainte de a face o alegere între diversele combinaţii risc-randament posibile. În practică însă, se poate întâmpla ca cei care iau decizia să nege existenţa unui risc sau să-l considere neglijabil, fapt care poate fi asociat cu o respingere filosofică a judecăţii probabilistice aplicate unui caz unic. Experienţa a demonstrat că anumite persoane au tendinţa de a vedea o cauzalitate în evenimentele întâmplătoare şi stabilesc legături cauză-efect între evenimentele considerate generic ca fiind întâmplătoare, fapt ce le oferă posibilitatea de a le stăpâni. Abordarea modernă (managerială) evidenţiază faptul că, viziunea managerilor asupra riscului este diferită de definiţia propusă de literatura teoretică, iar fiecare manager poate percepe riscul într-un mod propriu. Managerii măsoară rar riscul unei opţiuni după variaţia distribuţiei probabilităţilor rezultatelor posibile, ei preferă aprecierile verbale celor numerice referitoare la risc, iar estimările pe care le fac au un grad relativ ridicat de subiectivism concretizat în considerarea parţială a informaţiilor disponibile, fie că este vorba de factori de influenţă a căror probabilitate de manifestare este considerată foarte redusă (ignorându-se evoluţia lor ulterioară), fie că se are în vedere doar o mică parte a rezultatelor posibile şi câteva ipoteze de variaţie a acestora. În general, managerii nu prea cred în estimările probabilistice, nu le înţeleg sau, pur şi simplu, nu le utilizează prea mult. Rezultatele posibile care au o probabilitate scăzută de realizare par a fi ignorate. Insensibilitatea faţă de estimarea probabilistică nu priveşte doar probabilităţile foarte scăzute, managerii preferă foarte frecvent să considere că riscul este definit mai bine de către amplitudinea valorii rezultatului decât de cea dată de probabilitate.

6

2. Adoptarea deciziilor în condiţii de risc Decizia în condiţii de risc se descrie prin intermediul unei loterii care prezintă rezultatele alegerii în funcţie de stările mediului, precum şi probabilităţile asociate rezultatelor posibile. Orice decizie corespunde unei alegeri. În cazul certitudinii, rezultatul alegerii are o singură valoare. În cazul riscului, rezultatul alegerii depinde de condiţiile mediului exterior deciziei. Aceste condiţii se numesc stări ale mediului. Formalizarea deciziei în condiţii de risc presupune identificarea stărilor relevante ale mediului, determinarea rezultatelor alegerii în funcţie de stările mediului, precum şi estimarea probabilităţilor asociate rezultatelor posibile. Dacă 1, 2,…, n sunt stările mediului, x1, x2,…, xn reprezintă rezultatele posibile ale alegerii pentru stările respective ale mediului, iar p1, p2,…, pn sunt probabilităţile asociate rezultatelor respective, atunci decizia în condiţii de risc se descrie prin intermediul loteriei L:

n

n

ppp

xxxL

...

...

21

21

Probabilităţile p1, p2,…, pn satisfac relaţia: 11

n

iip

Relaţia anterioară reflectă faptul că identificarea stărilor relevante ale mediului şi determinarea rezultatelor posibile ale alegerii sunt exhaustive. Nu există o stare a mediului şi un rezult posibil al alegerii care să nu fie luate în considerare la formalizarea deciziei. Exemplul 1: Într-o urnă se găsesc 6 bile numerotate de la 1 la 6. Un student analizează propunerea de a participa la un joc bazat pe trei reguli. Dacă extrage bila cu numărul 6, atunci primeşte 6.000 lei de la organizatorul jocului. În caz contrar, plăteşte organizatorului 1.200 lei. După fiecare extragere, bila este reintrodusă în urnă.

Jocul poate fi descris sub forma loteriei L1:

6

5

6

1200.1000.6

1L

Probabilităţile obiective şi subiective. Loteriile asociază probabilităţi obiective sau subiective la rezultatele posibile ale deciziilor. În continuare, se iau în considerare numai loterii în cadrul cărora rezultatele posibile ale alegerii se măsoară în termeni băneşti. Câştigurile sunt reflectate cu semnul plus (+), iar pierderile, cu semnul minus (-). Se remarcă faptul că loteria L1 din exemplul 1 defineşte o distribuţie de probabilităţi obiective. Interpretarea probabilităţilor obiective nu ridică probleme deosebite. Probabilităţile obiective sunt calculate pe baza frecvenţelor observate ale rezultatelor. Probabilităţile subiective sunt definite în conformitate cu percepţiile decidenţilor privind apariţia rezultatelor posibile. Se poate demonstra că probabilităţile definite în conformitate cu anumite ipoteze plauzibile privind comportamentele decidenţilor au aceleaşi proprietăţi ca şi probabilităţile obiective. Teoria subiectivă a probabilităţii arată că decidenţii raţionali observă realitatea şi îşi revizuiesc estimările proprii privind şansele rezultatelor posibile. Importanţa teoriei subiective a probabilităţii este subliniată de faptul că reprezintă fundamentul multor modele de învăţare. Deciziile economice implică probabilităţi subiective. Formalizarea deciziei economice în condiţii de risc presupune că decidentul estimează atât probabilităţile stărilor mediului, cât şi rezultatul alegerii pentru fiecare stare posibilă. Fiind bazate mai degrabă pe

7

judecăţile subiective ale decidentului, decât pe observarea apariţiei unor stări similare ale mediului, probabilităţile astfel estimate sunt subiective. Exemplul 2: În scopul creşterii profitului, un producător intenţionează să adopte o strategie agresivă de publicitate. Rezultatul promovării strategiei este dependent de starea mediului de afaceri. În condiţii de expansiune economică, profitul suplimentar pe seama strategiei ar fi 24 milioane lei. În condiţii economice normale, strategia de publicitate ar genera un profit suplimentar de 16 milioane lei. În condiţii de recesiune economică, promovarea strategiei ar fi costisitoare, determinând reducerea profitului cu 8 milioane lei. Producătorul estimează că probabilitatea unei expansiuni sau a unei recesiuni este 25%. Corespunzător, estimarea pentru probabilitatea unei stări normale a mediului de afaceri este 50%. Informaţiile pentru formalizarea deciziei producătorului sunt sintetizate în tabelul alăturat.

Decizia producătorului este descrisă de loteria L2:

%25%50%25

816242L

Loteria L2 defineşte o distribuţie de probabilităţi subiective. Valoarea anticipată a unei loterii. Valoarea anticipată a unei loterii reprezintă media ponderată a rezultatelor posibile în care ponderile sunt probabilităţile respective. Loteriile descriu decizii în condiţii de risc. Compararea deciziilor în condiţii de risc devine posibilă prin introducerea unor indicatori pentru caracterizarea întregii distribuţii de probabilităţi care defineşte o loterie. Valoarea anticipată a loteriei reprezintă unul dintre aceşti indicatori.

Se consideră loteria L:

n

n

ppp

xxxL

...

...

21

21

Valoarea anticipată a loteriei L se notează cu VA(L) şi se calculează conform relaţiei:

n

iii pxLVA

1

)(

Valoarea anticipată a loteriei L reprezintă media ponderată a rezultatelor posibile x1, x2,…, xn, în care ponderile sunt probabilităţile respective p1, p2,…, pn. Loteriile a căror valoare anticipată este nulă se numesc loterii echitabile. Valoarea anticipată a loteriei asociate unei decizii economice indică rezultatul mediu, pe termen lung, al acesteia. Exemplul 3: Valoarea anticipată a jocului descris de loteria L1 din exemplul 1 este:

Valoarea anticipată arată câştigul mediu în cazul unui număr suficient de mare de repetări ale jocului. Prin repetarea jocului, nici unul dintre cei doi participanţi (studentul şi organizatorul) nu câştigă pe seama celuilalt. L1 este o loterie echitabilă. Exemplul 4: Valoarea anticipată a loteriei L2 care descrie decizia producătorului din exemplul 2 este:

Valoarea anticipată arată profitul suplimentar mediu ca urmare a promovării strategiei de publicitate pe termen lung. Exemplul 5: Un producător trebuie să opteze între două produse X şi Y. Preţurile produselor depind de stările mediului de afaceri. Producătorul consideră că probabilitatea

8

unei expansiuni sau a unei recesiuni este 20%. Prin urmare, estimarea pentru probabilitatea unor condiţii normale ale mediului de afaceri este 60%. Anticipaţiile producătorului privind preţurile produselor X şi Y (exprimate în mii lei) în funcţie de stările mediului de afaceri sunt încorporate în loteriile LX:

Şi respectiv Ly:

Valoarea anticipată a preţului produsului A este:

în timp ce valoarea anticipată a preţului produsului B este:

Se obişnuieşte ca valoarea anticipată a preţului VA(L) să fie denumită pe scurt preţul anticipat. Această prescurtare este inofensivă numai dacă nu întreţine confuzia că producătorul anticipează cu certitudine că preţurile produselor X şi Y vor 40 şi, respectiv, 39 mii lei. Din perspectiva preţului anticipat VA(L), opţiunea pentru produsul X este mai avantajoasă.

3. Atitudinile faţă de risc Importanţa riscului pentru adoptarea deciziei este atestată de locul său în cadrul teoriei deciziei şi a ideologiei manageriale şi de interesul constant pentru evaluarea riscului în management. Concepţia managerilor asupra riscului este mult diferită faţă de abordarea realizată de teoria deciziei. Astfel:

- majoritatea managerilor nu tratează, de exemplu, nesiguranţa profitului ca pe un aspect important al riscului, acesta fiind asociat mai degrabă cu rezultatele negative;

- există deci o tensiune persistentă între risc ca o măsură în funcţie de repartiţia rezultatelor posibile ale unei alegeri şi risc ca pericol sau întâmplare;

- pentru manageri riscul nu este un concept cu caracter de probabilitate, majoritatea managerilor considerând că riscul poate fi mai bine definit prin valoarea care se aşteaptă să fie pierdută;

- chiar dacă pentru evaluarea riscului sunt utilizate metode cantitative sau dacă managerii caută o precizie mare în estimarea riscului, acestea se rezumă, în final, la nişte mici dorinţe aplicabile numai în cazul unor sume reduse.

Prin urmare, un loc important în studiul riscului îl ocupă cunoaşterea atitudinii managerilor în asumarea riscului. Din studiile efectuate în scopul unei mai bune înţelegeri a procesului decizional se desprind trei aspecte care influenţează atitudinea managerilor faţă de risc şi anume: 1) Credibilitatea redusă în estimările probabilistice – are la bază neîncrederea managerilor în estimările probabilistice, pe care nu le înţeleg sau pe care practic nu le utilizează. În general această categorie de manageri se prevalează de caracterul statistic al previziunilor şi de determinare grosieră a probabilităţilor, ca pretext în favoarea excluderii acestora din structura teoriei decizionale. Greşeala fundamentală care apare în cadrul acestei abordări, constă tocmai în ignorarea rezultatelor posibile a căror probabilitate de realizare este foarte slabă, fără a se ţine cont de evoluţia ulterioară a acestora. Astfel când o probabilitate slabă iniţială se combină cu evenimente ce prezintă consecinţe importante, se poate ajunge în situaţii de criză pentru instituţii sau proiectele care se derulează, de multe ori cu consecinţe catrastrofale. La polul opus se află supralicitarea cadrului de probabilitate de realizare a unui eveniment statistic. Bazându-se pe propria experienţă sau observaţiile personale asupra evoluţiei Pieţei de profil, cei mai mulţi dintre manageri utilizează noţiunea

9

de “risc maxim”, ca fiind o ocazie pe care o simţi în cel mai bun sau în cel mai rău dintre cazuri. În afara faptului că noţiunea de “a simţi” diferă de la un manager la altul, asumarea unei astfel de estimări grosiere poate conduce la maximizarea noţiunii de risc şi implicit la respingerea asumării unei decizii ce implică o politică sau o investiţie pe termen lung, datorită temerii înregistrate în ceea ce priveşte gradul ridicat de pericol al acestei opţiuni. 2) Importanţa preferinţelor manageriale în asumarea riscurilor – rezultă din studiile de specialitate efectuate în domeniu, prin care se evidenţiază în mod evident că preferinţele în materie de asumare a riscului variază în funcţie de context, alegerea unei opţiuni riscante de către decident depinzând de relaţia dintre pericolele şi oportunităţile pe care le prezintă opţiunea pe de-o parte şi obiectivele pe care managerul de risc le-a fixat pe de altă parte. În cadrul acestei abordări manageriale se consideră că decidentul îşi concentrează atenţia în mod exclusiv pe o valoare critică, de exemplu pe pragul care separă reuşita subiectivă de eşecul subiectiv. Termenii cei mai des utilizaţi de către managerii de risc în aceste situaţii sunt: obiectiv prag de rezultat (de exemplu ” punctul mort”) şi un nivel de supravieţuire, fiecare dintre aceste puncte de referinţă cuprinzând trei stări posibile: reuşită, eşec şi dispariţie. Esenţa acestei teorii este evitarea ajungerii sub pragul de rezultat, atenţia fiind concentrată în această situaţie doar asupra pericolului iminent, oportunităţile de câştig trecând pe cel de-al doilea plan. În această situaţie dorinţa de a ajunge deasupra pragului îi împinge deseori pe manageri în acceptarea factorilor de risc tocmai pentru că această limită este privită prin prisma uneia de supravieţuire pentru societatea respectivă. Deoarece însuşi acest prag este perceput şi stabilit în mod arbitrar de către fiecare manager de risc, poate rezulta în mod implict şi relativa utilizare a acestei teorii în activităţile decizionale. 3) Asumarea diferenţiată a riscului de către manageri – este unul dintre cele mai sensibile aspecte ale atitudinii manageriale datorită permanentei preocupări a persoanelor din conducere de a-şi păstra reputaţia neştirbită în domeniu. În fond, asumarea unor decizii de către manageri prezintă conotaţii şi interpretări diferite în funcţie de personalitatea şi experienţa în doemniu a fiecăruia dintre decidenţi. Este bine cunoscut faptul că un bun manager este cel care îşi asumă riscuri în mod conştient şi nu joacă la ruleta norocului. În fond managerii competenţi sunt capabili să aleagă riscurile bune (a căror adoptare conduce către succesul proiectului) şi să evite riscurile rele (ce conduc către eşec al investiţiei) în condiţii de incertitudine, putând astfel să rezolve în mod anumita incoerenţă a normelor sociale care cer în paralel asumarea riscurilor şi reuşită asigurată.

Toate acestea fac ca elementele pe care managerii le iau în calcul în procesul decizional şi acţiunile corespunzătoare întreprinse să depindă în mare măsură de preocuparea lor de moment, iar evaluarea riscurilor este înlocuită de căutarea opţiunilor ce pot fi stăpânite în vederea obţinerii rezultatelor dorite. Pentru a stimula sau frâna tendinţa managerilor de asumare a riscurilor este necesară adaptarea acţiunilor desfăşurate în acest sens la modul lor de a gândi. Analiza atitudinii decidenţilor referitoare la asumarea riscurilor are la bază teoria utilităţii, care permite ierarhizarea variantelor decizionale în ordinea preferinţei, respectiv în ordine descrescătoare a utilităţii lor. Utilitatea marginală evidenţiază modificarea utilităţii totale ca o consecinţă a pierderii/câştigării unei unităţi monetare, acest aspect permiţând diferenţierea a trei tipuri de decidenţi:

- iubitori ai riscului (jucători), pentru care utilitatea marginală este crescătoare în raport cu creşterea venitului aşteptat, ei atribuind o utilitate mult mai mare banilor câştigaţi decât celor pierduţi;

- indiferenţi la risc, pentru care utilitatea marginală a unei unităţi monetare câştigate este egală cu utilitatea marginală a unei unităţi monetare pierdute;

- cu adversitate faţă de risc, atribuie o utilitate mai mare banilor pierduţi decât celor câştigaţi, utilitatea marginală fiind descrescătoare în raport cu creşterea venitului aşteptat.

Alegerile decidenţilor indică atitudinile lor în ceea ce priveşte asumarea riscului. Decidenţii pot fi puşi în situaţia de a alege între loteria L cu valoarea anticipată VA(L) şi rezultatul cert VA. Un decident cu adversitate faţă de risc alege rezultatul cert VA şi refuză loteria L. Un decident neutru în raport cu riscul este indiferent între rezultatul cert VA şi loteria L. Un decident cu înclinaţie pentru risc alege loteria L şi refuză rezultatul cert VA.

10

Exemplul 7: Producătorul din exemplul 2 este pus în situaţia de a alege între promovarea strategiei agresive de publicitate şi reducerea costurilor cu mâna de lucru. Profitul suplimentar pe seama strategiei de publicitate se caracterizează prin incertitudine. În schimb, profitul suplimentar pe seama reducerii costurilor cu mâna de lucru este cert. Atât valoarea anticipată a profitului suplimentar pe seama strategiei de publicitate, cât şi profitul suplimentar cert pe seama reducerii costurilor cu mâna de lucru sunt egale cu 12 milioane lei. Dacă producătorul este adversar al riscului, atunci el alege reducerea costurilor cu mâna de lucru şi refuză strategia de publicitate. Dacă producătorul este înclinat spre risc, atunci el alege strategia de publicitate şi refuză reducerea costurilor cu mâna de lucru. Dacă producătorul se caracterizează prin neutralitate în raport cu riscul, atunci el este indiferent între promovarea strategiei de publicitate şi reducerea costurilor cu mâna de lucru. Se pare că adversitatea faţă de risc caracterizează comportamentul uman în marea majoritate a cazurilor. Valoarea anticipată a unei loterii echitabile este nulă. Prin urmare, decidenţii cu adversitate faţă de risc refuză loteriile echitabile. Decidenţii neutri în raport cu riscul sunt indiferenţi faţă de loteriile echitabile. Decidenţii cu înclinaţie pentru risc acceptă loteriile echitabile. Observaţiile comportamentului uman au indicat înclinaţia decidenţilor de a refuza jocurile echitabile. Exemplul 8: Dacă studentul din exemplul 1 este adversar al riscului, atunci el refuză propunerea de a participa la jocul echitabil. În acest caz, studentul este preocupat posibilitatea unei pierderi de 1200 lei. Dacă studentul este înclinat spre risc, atunci el acceptă propunerea de a participa la jocul echitabil. În acest caz, studentul este tentat de posibilitatea unui câştig de 6000 lei. Dacă studentul se caracterizează prin neutralitate în raport cu riscul, atunci el este indiferent faţă de propunerea de a participa la jocul echitabil. Studiile efectuate asupra asumării riscului de către manageri arată faptul că aceştia mai degrabă evită riscul decât să-l accepte, preferinţa pentru risc variind în funcţie de context, de relaţia dintre pericolele şi oportunităţile reflectate de risc şi de anumite puncte critice de referinţă, cum ar fi: nivelul profitului; mărimea lichidităţilor şi a vânzărilor; poziţia actuală a organizaţiei. Cu toate acestea, managerii recunosc că asumarea riscului este totodată şi o necesitate şi o plăcere, constatând că este mai mult o motivaţie personală decât o măsură incitativă luată de organizaţie. Există trei motivaţii esenţiale în asumarea de riscuri calculate:

- asumarea riscului este indispensabilă succesului hotărârilor luate; - asumarea riscului este pentru manageri mai mult o chestiune de obligaţie profesională

decât de înclinare personală; - asumarea riscului de către manager are un conţinut emoţional din cauza anxietăţii,

fricii, bucuriei. În general, se consideră că o poziţie puternică antrenează un comportament conservator în materie de risc, iar cu cât poziţia este mai solidă în raport cu obiectivele, cu atât mai puţin reprezintă un pericol asumarea unui risc. Analiza comportamentului grupurilor decizionale a pus în evidenţă faptul că decidentul de grup este mai conservator în ceea ce priveşte luarea deciziilor riscante faţă de decidentul individual, dar, se poate manifesta şi tendinţa de adoptare a unor variante decizionale ce prezintă un risc ridicat atunci când această hotărâre vine din partea grupului, decât în cazul decidenţilor individuali, ceea ce poate conduce la creşterea gradului de risc al firmei cu consecinţe negative asupra evoluţiei sale ulterioare. Un astfel de comportament apare atunci când grupul este format în mare parte din decidenţi care preferă riscul, considerat ca o dovadă de autoritate decizională precum şi ca urmare a manifestării difuziei responsabilităţii în cadrul grupului decizional.

În cadrul procesului decizional o importanţă deosebită o constituie distincţia dintre risc şi incertitudine. Astfel, autorul Hoppe H. în studiul său despre certitudine şi incertitudine considera certitudinea absolută drept o situaţie decizională în care evoluţia viitoare a evenimentelor, consecinţele unei decizii pot fi prevăzute cu exactitate, neexistând erori sau evenimente neaşteptate. În condiţii de certitudine efectele oricărei decizii sunt cunoscute în momentul actului decizional, decizia devenind un act de rutină. La polul opus, incertitudinea absolută reprezintă situaţia decizională în care decidentul nu poate anticipa evoluţiile şi/sau propriile sale acţiuni viitoare şi/sau decizii şi nici ale altora.

11

Decizia în condiţii de incertitudine înseamnă pentru managementul firmei, în general: informaţii necorespunzătoare cantitativ, calitativ, incomplete care limitează predictibilitatea consecinţelor, îndeosebi a celor financiare; incapacitatea identificării unor probleme sau situaţii de criză; experienţă şi abilităţi cognitive limitate ale personalului. Literatura de orientare anglo-saxonă impune o distincţie clară între incertitudine şi risc, considerând incertitudinea drept şansa de a se întâmpla ceva, iar riscul producerea acelei şanse. De obicei, deciziile care vizează un orizont de timp îndelungat şi necesită un important volum de resurse prezintă un grad foarte ridicat de risc deoarece posibilitatea producerii unor evenimente cu consecinţe negative este foarte ridicată, în timp ce deciziile operative zilnice prezintă un grad de risc mult mai scăzut.

4. Clasificarea riscurilor Practica a relevat în timp existenţa unei diversităţi de riscuri. Importanţa acestora diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de starea economiei, transformările care au loc în societate şi condiţiile de existenţă şi funcţionare a pieţei. De aceea, atât în teorie cât şi în practică, a devenit necesară studierea sistematică a riscurilor, clasificarea lor după diferite criterii căpătând o importanţă deosebită. În activitatea managerială riscul constituie o problemă deosebită întrucât poate afecta negativ rezultatele oricărei afaceri, previzionarea şi cuantificarea sa prezentând un grad ridicat de dificultate, având în vedere faptul că riscul este greu de identificat şi evaluat în timp şi spaţiu, îngreunând astfel măsurile de prevenire şi de înlăturare a efectelor sale. Astfel, în funcţie de natura lor, riscurile pot fi grupate în: - riscuri economice – determinate atât de evoluţiile mediului ambiant al firmei, cât şi de

calitatea activităţii economice desfăşurate în cadrul său - riscul amplificării ratei dobânzii la credite, riscul modificării cursului valutar, riscul de exploatare, riscul investiţional. În activitatea economică, riscul reprezintă variabilitatea veniturilor sub influenţa mediului, implicând eventualitatea producerii unui eveniment nefavorabil, fiind o caracteristică a gradului de incertitudine. Riscul este legat de probabilitatea de a pierde suma investită sau de a nu realiza câştigul scontat;

- riscuri financiare – aferente obţinerii şi utilizării resurselor financiare - riscul reducerii rentabilităţii, riscul îndatorării excesive şi al pierderii autonomiei, riscul de insolvabilitate;

- riscurile fabricaţiei – generate de disfuncţionalităţile tehnologice şi organizatorice apărute în cadrul activităţilor de producţie efectivă - riscul neobţinerii cantităţii de produse stabilite, riscul nerealizării calităţii programate, riscul rebuturilor, riscul accidentelor de muncă;

- riscuri comerciale – asociate operaţiunilor de aprovizionare şi vânzare ale firmei pe piaţa internă şi externă: riscul de preţ, riscul de transport, riscul de vânzare;

- riscuri sociale – determinate de relaţiile cu personalul firmei şi comportamentul acestuia: riscul pierderii poziţiilor manageriale de către conducători, riscul demotivării personalului, riscul conturării unei culturi organizaţionale antieconomice;

- riscuri politice – care decurg din modificările strategiei, tacticii şi acţiunilor curente ale factorilor politici din ţara respectivă, din ţările cu care firma are contacte directe şi ale marilor organizaţii internaţionale - riscuri de restrângere a importurilor sau exporturilor, riscul de sechestrare a unor bunuri, riscul neadmiterii produselor firmei pe teritoriul anumitor state;

- riscuri juridice – legate de incidenţa legislaţiei naţionale şi, uneori, internaţionale asupra activităţilor firmei - riscul pierderii sau distrugerii mărfii, riscul pierderii proprietăţii, riscul neîncasării sumelor cuvenite pentru operaţiunile economice efectuate, riscul plăţii de impozite şi taxe suplimentare, riscul penalizării managerilor, riscul blocării afacerii;

- riscuri naturale – generate de calamităţi naturale sau alte cauze de forţă majoră în care factorii naturali au ponderea decisivă - riscul de cutremure, furtuni, incendii.

În funcţie de situaţiile care le implică, riscurile pot fi clasificate în: - riscuri pure – apar atunci când sunt şanse ca decidentul să înregistreze o pierdere în urma

aplicării deciziei fără să existe şi şansa unui câştig; - riscuri speculative – presupun atât posibilitatea unui câştig cât şi a unei pierderi.

12

Întrebări recapitulative - cap.1. 1. Iubitori ai riscului sunt tipuri de decidenţi: 1). pentru care utilitatea marginală a unei unităţi monetare câştigate este egală cu utilitatea marginală a unei unităţi monetare pierdute; 2). pentru care utilitatea marginală este crescătoare în raport cu creşterea venitului aşteptat; 3). care atribuie o utilitate mult mai mare banilor câştigaţi decât celor pierduţi; 4). care atribuie o utilitate mai mare banilor pierduţi decât celor câştigaţi; 5). pentru care utilitatea marginală este descrescătoare în raport cu creşterea venitului aşteptat; 6). numiţi şi jucători. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 6; d). 1 + 5 + 6. 2. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). abordarea clasică a riscului este bazată pe perspectiva managerilor asupra riscului; 2). abordarea clasică a riscului este propusă de teoria deciziei; 3). abordarea modernă a riscului este bazată pe perspectiva managerilor asupra riscului; 4). în condiţii de risc rezultatul alegerii are o singură valoare; 5). în condiţii de risc rezultatul alegerii depinde de stări ale mediului; 6). în condiţii de certitudine rezultatul alegerii depinde de stări ale mediului. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 5 + 6; d). 2 + 3 + 5. 3. Condiţiile mediului exterior deciziei de care depind rezultatele alegerii în condiţii de risc se numesc: a). rezultate posibile ale alegerii; b). probabilităţi asociate rezultatelor posibile; c). stări ale mediului; d). nici un răspuns nu este corect. 4. Care dintre următorii factori care determină apariţia riscurilor sunt factori externi: a). factori determinaţi de fraudă efectuată prin actele; b). factori determinaţi de legislaţia ambiguă şi schimbătoare; c). factori determinaţi de schimbările frecvente de personal; d). factori determinaţi de strategia adoptată. 5. Care dintre următoarele afirmaţii este falsă: a). riscul este un element incert, dar posibil; b). riscul apare permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice; c). riscul reflectă variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de apariţie; d). riscul are efecte posibil păgubitoare şi reversibile. 6. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false: 1). în condiţii de certitudine rezultatul alegerii depinde de stări ale mediului; 2). în condiţii de certitudine rezultatul alegerii are o singură valoare; 3). în condiţii de risc rezultatul alegerii are o singură valoare; 4). în condiţii de risc rezultatul alegerii depinde de stări ale mediului; 5). formalizarea deciziei în condiţii de certitudine presupune identificarea stărilor relevante ale mediului; 6). formalizarea deciziei în condiţii de risc presupune identificarea stărilor relevante ale mediului. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 4 + 6; d). 2 + 3 + 5.

13

7. Decizia în condiţii de risc se descrie prin intermediul loteriei

n

n

ppp

xxxL

...

...

21

21 , în

care x1, x2,…, xn reprezintă rezultatele posibile, iar p1, p2,…, pn reprezintă probabilităţile asociate rezultatelor. Cât trebuie să fie, în acest caz, suma probabilităţilor:

a). 101

n

iip ; b). 1

1

n

iip ; c). 1,0

1

n

iip ; d). 1000

1

n

iip .

8. Într-o urnă se găsesc 6 bile numerotate de la 1 la 6. Un student analizează propunerea de a participa la un joc bazat pe trei reguli: - dacă extrage bila cu numărul 6, atunci primeşte 6.000 lei de la organizatorul jocului; - în caz contrar, plăteşte organizatorului 1.200 lei; - după fiecare extragere, bila este reintrodusă în urnă. Loteria care descrie în acest caz luarea deciziei în condiţii de risc este de forma:

a).

6

1

6

5200.1000.6

L c).

6

5

6

1200.1000.6

L

b).

6

5

6

1200.1000.6

L d).

6

1

6

5200.1000.6

L

9. Valoarea anticipată a loteriei

n

n

ppp

xxxL

...

...

21

21 de determină ca:

a). media aritmetică simplă a probabilităţilor posibile în care ponderile sunt rezultatele realizate; b). media aritmetică ponderată a rezultatelor posibile în care ponderile sunt probabilităţile de realizare; c). media aritmetică simplă a rezultatelor posibile în care ponderile sunt probabilităţile de realizare; d). media aritmetică ponderată a probabilităţilor posibile în care ponderile sunt rezultatele realizate. 10. Se numesc loterii echitabile cele pentru care valoare anticipată este: a). 0; b). 1; c). 2; d). 3. 11. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). valoarea anticipată a unei loterii L se determină prin relaţia

n

iii px

1


n

iip

1

3). loteriile a căror valoare anticipată este 1 se numesc loterii echitabile; 4). loteriile a căror valoare anticipată este zero se numesc loterii echitabile; 5). valoarea anticipată a loteriei asociate unei decizii economice indică rezultatul mediu, pe termen lung, al acesteia;


n

iix

1

.

Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 6; b). 2 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 6; d). 1 + 4 + 5. 12. Un decident iubitor al riscului: a). este indiferent între rezultatul cert VA şi loteria L; b). alege rezultatul cert VA şi refuză loteria L;

14

c). alege loteria L cu valoare anticipată şi refuză rezultatul cert VA; d). nici un răspuns nu este corect. 13. Având în vedere situaţiile care le implică, riscurile pot îmbrăca forma riscurilor: a). pure şi speculative; c). diversificabile şi nediversificabile; b). ambientale şi de prestare; d). financiare şi economice. 14. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). riscurile pure presupun atât posibilitatea obţinerii unui câştig, cât şi a unei pierderi; 2). riscurile speculative presupun atât posibilitatea obţinerii unui câştig, cât şi a unei pierderi; 3). riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a câştigurilor; 4). riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a pierderilor; 5). riscurile speculative se mai numesc şi riscuri lucrative; 6). riscurile pure se mai numesc şi riscuri lucrative. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 6; c). 2 + 3 + 6; d). 2 + 4 + 5. 15. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). decidenţii cu adversitate faţă de risc atribuie o utilitate mai mare banilor câştigaţi decât celor pierduţi; 2). decidenţii iubitori ai riscului atribuie o utilitate mai mare banilor câştigaţi decât celor pierduţi; 3). analiza atitudinii decidenţilor referitoare la asumarea riscurilor are la bază teoria relativităţii; 4). analiza atitudinii decidenţilor referitoare la asumarea riscurilor are la bază teoria utilităţii; 5). decidenţii indiferenţi faţă de risc atribuie o utilitate mai mare banilor câştigaţi decât celor pierduţi; 6). decidenţii cu adversitate faţă de risc atribuie o utilitate mai mare banilor pierduţi decât celor câştigaţi. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 4 + 5; b). 2 + 4 + 6; c). 2 + 3 + 6; d). 3 + 4 + 5. 16. Deciziile care vizează un orizont de timp îndelungat şi necesită un important volum de resurse: a). nu prezintă risc; b). prezintă un grad de risc foarte scăzut; c). prezintă grad de risc foarte ridicat; d). prezintă un grad de risc moderat. 17. Riscurile aferente operaţiunilor de aprovizionare şi vânzare ale firmei pe piaţă se numesc riscuri: a). financiare; b). economice; c). comerciale; d). sociale. 18. Riscurile determinate atât de evoluţiile mediului ambiant al firmei, cât şi de calitatea activităţii desfăşurate în cadrul său se numesc riscuri: a). financiare; b). economice; c). comerciale; d). sociale. 19. Riscurile determinate de relaţiile cu personalul firmei şi comportamentul acestuia se numesc riscuri: a). financiare; b). economice; c). comerciale; d). sociale. 20. Riscurile generate de disfuncţionalităţile tehnologice şi organizatorice apărute în cadrul activităţilor de producţie se numesc riscuri: a). de fabricaţie; b). economice; c). comerciale; d). financiare.

15

Răspuns corect: 1. c; 6. a; 11. d; 16. c; 2. d; 7. b; 12. c; 17. c; 3. c; 8. c; 13. a; 18. b; 4. b; 9. b; 14. d; 19. d; 5. d; 10. a; 15. b; 20. a.

16

1. Managementul riscului - concepte si curente Pe măsură ce liberalizarea, globalizarea şi dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaticii generează noi oportunităţi de afaceri, organismele economice şi financiare sunt expuse unor riscuri mai complexe şi mai diverse decât în trecut. Identificarea, măsurarea şi controlul riscurilor nu a fost nicicând mai importantă pentru managementul organizaţional şi cel strategic. Managementul riscului se referă la echilibrarea riscului şi a câştigului, în general cei care conduc afaceri îşi asumă riscul în mod natural, deoarece ei ajung în aceea poziţie ca rezultat al unor succese din trecut. Provocarea pentru manageri o reprezintă asumarea unui risc inteligent. A conduce o afacere de succes înseamnă a profita de cele mai corecte oportunităţi de afaceri, în funcţie de posibilităţile financiare şi manageriale ale companiei. De fapt managementul riscului este echilibrul dintre artă şi ştiinţă. Managementul riscului este o problemă de echilibru între procedee şi oameni. Monitorizarea riscului este importantă, dar mult mai important este ca oamenii potriviţi să se afle în locurile potrivite şi în acelaşi timp, să fie motivaţi, pentru că în ultimă instanţă, managementul riscului depinde de oameni. Managementul riscului se defineşte drept gestionarea evenimentelor incerte în scopul succesului. Managementul riscului are drept caracteristică totalitatea metodelor si mijloacelor prin care este gestionat riscul în scopul îndeplinirii obiectivelor descrise în cadrul evenimentului tehnic, social, uman sau politic de analizat, având incertitudinea ca baza majora a factorilor de risc. Managementul riscului şi managerul de risc sunt absolut obligatorii pentru o activitate de succes în afaceri. O activitate necorespunzătoare de management al riscului conduce la importante pierderi financiare, politice şi chiar umane. Multitudinea şi complexitatea instrumentelor dezvoltate de economia de piaţă permite acoperirea oricărui tip de risc. Activitatea de management al riscului s-a dezvoltat conceptual, teoretic şi practic, devenind o puternică industrie. Orice structură organizatorică de performanţă are un departament de risc, o strategie de risc şi obligaţia de raporta operaţiunile de acoperire a riscurilor pe care le desfăşoară. Diferiţii agenţi economici nu-şi asumă un risc decât în funcţie de rentabilitatea pe care o anticipează. În acest context apare necesară introducerea noţiunii de „gestiune/ management a riscului”. În sens general, acesta presupune minimizarea pierderilor, respectiv a cheltuielilor suplimentare în situaţia producerii riscului. Managementul riscului este parte componentă a uni proces bine definit. Pornind de la termenul consacrat care „exprimă în sens adiţional manevrare, pilotare, a ţine în mâna, a conduce în mod eficace o afacere, managementul riscului se referă în primul rând la echilibrarea riscului şi a câştigului”. În general, cei care conduc afaceri sunt persoane care îşi asumă riscul în mod conştient, deoarece ei ajung în acea poziţie ca rezultat a unor succese şi ar unei culturi manageriale dobândite în trecut. Riscul reprezintă o provocare pentru manageri ceea ce presupune că ei îşi asumă un risc inteligent. De fapt a conduce o afacere de succes înseamnă a profita de cele mai corecte oportunităţi de afaceri în funcţie de posibilităţile financiare şi manageriale ale companiei. Dacă accepţiunea modernă „a managementului este concomitent artă şi ştiinţă"2, managementul riscului este de asemenea un echilibru între artă şi ştiinţă. Ne punem întrebarea „de ce?" deoarece este importantă atât estimarea şi modelarea riscurilor care au un rol important, dar poate deveni periculos dacă se pune prea mare accent pe acestea. Scenariile care duc la dezastru financiar care pot să apară aproape prin natura lor atunci când există o conjunctură neaşteptată de evenimente. Asemenea scenarii sunt greu de anticipat, astfel că arta riscului se bazează pe experienţa şi judecata managerială. Considerăm că managementul riscului este o problemă de echilibru între procedee şi oameni. O companie poate supravieţui şi chiar prospera dacă are oameni de calitate, chiar în condiţiile în care are metode şi procedee manageriale slabe. Reciproca nu este valabilă. De fapt riscul unei companii este determinat de acţiunile şi deciziile angajaţilor săi.

Cap. 2. PROCESUL DE MANAGEMENT AL RISCULUI

17

Monitorizarea riscului şi auditul sunt importante dar mult mai important este ca oamenii potriviţi să se afle la locurile potrivite şi în acelaşi timp să fie motivaţi pentru că managementul riscului depinde de oameni, în ultimă instanţă. Teorii moderne în managementului riscului. Deşi apariţia instrumentelor statistice şi utilizarea lor în viaţa economică şi socială s-a realizat încă din 1654, totuşi nu putem vorbi până la începutul anilor 1900, de adoptarea unor strategii manageriale moderne asupra riscurilor ce intervin în derularea unor activităţi, pe baza unor interpretări evaluative statistice. - În 1944 John von Neumann alături de colegul său Oskar Mogenstern elaborează un tratat

intitulat „Teoria jocului şi mediul economic”, prin care elimină ideea acreditată până la acea oră de „joc de noroc” în teoria deciziei, introducând noţiunea de “joc de strategie” pentru obţinerea unor rezultate semnificative de succes în orice domeniu socio-economic. Un alt aspect novator în cadrul teroriilor von Neumann constă în introducerea în studierea principalilor factori de risc - OMUL, drept sursă primară de incertitudine. Esenţa acestei teorii se baza pe faptul că piaţa şi cererea ei este reprezentată de oameni şi nu maşini, în consecinţă trebuie ţinut întotdeauna cont de faptul că factorul uman prezintă o atitudine variabilă, influenţând astfel în mod determinat prognozele statistice.

- Laureat al premiului Nobel din anul 1990 pentru investiţiile de portofoliu, Harry Markowitz, publica încă din perioada de început a extraordinarei sale activităţi (anul 1952) un articol cu o excepţionare fundamentare matematică asupra diversificării în domeniul investiţiilor. Acesta demonstra, în urma unei îndelungi analize efectuate pe parcursul anilor de studiu, fundamentul ştiinţific prin care investitorii şi managerii implicaţi în dezvoltarea afacerilor pot minimiza efectele „varianţei veniturilor la venire”. Markowitz a studiat profund motivaţia comportamentului participanţilor pe piaţa financiară din punct de vedere al tendinţelor de maximizare a rentabilităţii si micşorare a riscului. Teoria lui Markowitz a creat un model economico-matematic ce vizează comportamentul subiecţilor pieţei financiare. El a introdus practica diversificării portofoliului de titluri în funcţie de corelaţia dintre risc si rentabilitate. Această abordare ingenioasă asupra investiţiilor, a devenit mai târziu Teoria Modernă a Portofoliului. Practic începând cu această perioadă, atenţia tuturor oamenilor de ştiinţă, ce au întreprins cercetări fundamentale în domeniu, s-a focalizat pe descoperirea unor modele matematice capabile să furnizeze prognoze şi să estimeze evoluţia unor indicatori specifici, bază de referinţă pentru activitatea managerilor de risc.

- Următorii paşi importanţi în acest domeniu au fost făcuţi în anul 1970, când matematicienii americani Fischer Black şi Myron Scholes, publică pentru prima dată un model matematic pentru simularea unei opţiuni manageriale, relevând pentru prima dată şi gradul de risc pe care îl implică această asumare a unei astfel de opţiuni.

- Stimulaţi şi de influenţa tot mai mare pe care o aveau computerele asupra tuturor domeniilor economiei, David Hertz propune în 1979, utilizarea metodei matematice de simulare Monte Carlo (folosită până la acea vreme în mai multe domenii de activitate, pentru activităţi de prognoză), pentru evaluarea riscurilor în investiţii de capital. Esenţa acestei metode consta în relevarea modurilor în care incertitudinea afectează succesul unui proiect, fiind cuantificată prin utilizarea probabilitatea distribuţiilor matematice. Noutatea şi în acelaşi timp importanţa metodei consta în furnizarea cu ajutorul calculatorului a unui număr semnificativ de mostre de scenarii posibile de decizii manageriale (generate pe baza analizei unor factori „de intrare” prestabiliţi), ale căror rezultate erau furnizate alături de probabilităţile de realizare ale acestora.

Pentru o mai bună înţelegere a procesului de asumare a deciziei de către conducătorii de instituţii, trebuie să evidenţiem existenţa a trei categorii de atitudini manageriale, distincte faţă de concepţiile clasice aplicate în teoria riscului: credibilitatea redusă în estimările probabilistice, importanţa preferinţelor manageriale în asumarea riscului şi asumarea diferenţiată a riscului de către manageri. Abordarea de pe poziţii diferite a acestor realităţi, poate conduce la o atitudine mangerială diferenţiată în ceea ce priveşte politica de acceptare a riscurilor. Personalitatea individului decident şi nu în ultimul rând cultura sa managerială (cu precădere în domeniul gestionării riscurilor), îl va conduce pe acesta în ipostaza de a accepta într-o mai mică sau

18

semnificativă măsură ideea că este posibil ca în momentul decizional să facă foarte bine diferenţa între riscurile cu rezolvare favorabilă şi cele a căror rezolvare va fi nefavorabilă. Într-un anumit sens se poate spune că întâlnim o atitudine uşor vanitoasă, în care managerii cred că pot stăpâni cu succes riscurile şi că pot creşte cu certitudine şansele de reuşită ale proiectului lor. Ideea pe care o acreditează în general acest tip de manageri este că deciziile pe care le adoptă datorită experienţei sau flerului personal vor conduce în mod categoric către un rezultat pozitiv pentru societate sau proiectul în care este implicată o astfel de persoană. Toate aceste teze mai sus acreditate asupra atitudinii manageriale în faţa factorilor de risc, ne reliefează dificultatea asumării actului decizional de către persoanele aflate în funcţii de conducere. Arta asumării unor decizii manageriale corecte se sprijină pe combinarea într-un mod fericit a unor multitudini de aspecte ce trebuie luate simultan în calcul:

- personalitatea proprie individului care trebuie să se subsidieze numai politicii de dezvoltare a firmei şi nu pentru satisfacerea vanităţii personale;

- încrederea în importanţa estimărilor probabilistice şi adoptarea lor în cadrul deciziei manageriale;

- evitarea strategiei manageriale ce impune situarea firmei sau a unui proiect cu orice preţ peste un „prag de rezultat” (de altfel subiectiv ales), contând în acest sens doar obiectivul final şi nu riscurile la care expune această abordare;

- asumarea în mod conştient a riscurilor şi selectarea lor în funcţie de efectele pe care le-ar putea produce (abordarea pe cât posibil a riscurilor „bune” în dauna celor „rele” ce prezintă de multe ori efecte devastatoare pentru proiect).

Analizând toate aceste aspecte, putem concluziona asupra importanţei asumării riscurilor în mod raţional şi utilizarea unor teorii decizionale moderne asupra actului managerial, ce constituie practic cheia reuşitei unui proiect de investiţii, social, tehnic, sau chiar politic cât şi a planului de dezvoltare a unei societăţi sau structuri organizatorice. Managementul riscului presupune parcurgerea în următoarea succesiune a 4 etape: identificarea riscurilor, analiza şi evaluarea riscurilor, controlul riscurilor, transferul riscurilor.

sursa: John Adams, The Management of Risk and Uncertainty, Policy Analysis, no.335, March 4, 1999, p.61

Figura 1. Etapele managementului riscului

19

Managementul riscului are în vedere, în principal, evaluarea riscurilor şi luarea măsurilor asiguratorii pentru evitarea lor. Evaluarea riscurilor implică aplicarea unor metode de analiză, procedee şi tehnici statistice care să permită dimensionarea factorilor ce pot genera riscuri, astfel încât pierderile să fie minime, în timp ce al doilea factor – măsuri asiguratorii – presupune direcţionarea efectuării tranzacţiilor spre arii cu expunere la risc cât mai mici, mergându-se uneori chiar până la renunţarea tranzacţiilor respective şi adoptarea unor politici de asigurare ca ultimă soluţie, atunci când măsurile de prevenire nu sunt suficiente.

2. Identificarea riscurilor, evaluarea şi cuantificarea lor Identificarea riscurilor. Un prim pas în managementul riscului îl reprezintă identificarea acestora care ar putea afecta mediul de afaceri, companiile, indivizii. Pentru a se asigura o analiza cât mai cuprinzătoare a activităţii desfăşurate şi a riscurilor rezultate, e necesară implicarea personalului din toate departamentele firmei pentru identificarea corectă şi exactă a riscurilor posibile, deoarece dinamica afacerilor determina apariţia unor noi riscuri. Identificarea şi definirea riscurilor face parte integrantă din planificarea strategică a organizaţiei care va asigura vizibilitatea necesară şi focalizarea strategică. Identificarea riscurilor este un proces care diferă de la companie la companie fiind direct legată de mărimea acestora. Alta este problema cu care se confruntă sectorul întreprinderilor mijlocii şi mici româneşti. Ele diferă prin natura lor de marile întreprinderi. Adesea ele operează cu structuri mai puţin dezvoltate, fără a avea un risc manager sau un expert special angajat în acest scop. Responsabilitatea pentru risc este împărţită la nivel de conducere, directorul financiar fiind cel care de regulă, se ocupă de toate aspectele legate de riscul afacerii. La organizaţiile multinaţionale există compartimente de risc care se ocupă de aspectele legate de gestionarea riscurilor lor, de relaţiile de coordonarea personalului, de recrutarea angajaţilor, de sănătatea şi securitatea salariaţilor, de utilizarea poştei electronice. Întreprinderile mijlocii şi mici au resurse limitate cea ce determină o anumită poziţie delăsătore faţă de riscuri. Conducătorii întreprinderilor nu se grăbesc să implementeze un sistem de identificare şi reducere a riscurilor deşi sunt conştienţi de riscurile la care este expusă afacerea lor. Abordarea fatalistă a riscului poate avea consecinţe negative pe plan financiar şi nu numai, în tratarea aspectelor legate de riscul în afaceri e importantă abordarea unică, centralizată. Fiecare companie are dinamica sa proprie şi este mereu într-un proces de schimbare. Deşi, în mare parte, problemele cu care se confruntă decidenţii în ceea ce priveşte riscul sunt similare cu provocările curente generate de activitatea managerială există, totuşi, câteva particularităţi distinctive, printre care se regăsesc: orizontul de timp luat în calcul, estimarea costurilor şi rezultatelor aferente deciziei, incertitudinea existentă sau potenţială, credibilitatea informaţiilor, interdependenţele posibile sau probabile între evenimente sau acţiuni. Deseori, aceste particularităţi dictează volumul şi natura informaţiilor necesare luării deciziei, precum şi maniera de organizare, procesare şi prezentare a acestora în scopul justificării deciziei luate. De regulă, decidenţii privesc riscul la care se expune firma ca pe ceva dat. Rareori se întâlnesc atitudini proactive în tratarea riscului asociat unei afacerii, cel mai frecvent comportament fiind cel de evitare. Nu este mai puţin adevărat că, există o oarecare predispoziţie spre asumarea acelor categorii de riscuri cu care decidenţii sunt relativ familiarizaţi, ca urmare a unor experienţe anterioare. Însă eliminarea tuturor riscurilor nu este nici posibilă şi nici dezirabilă. Realitatea mediului competiţional de astăzi promovează ideea unei condiţionalităţi între succesul afacerii şi riscul asumat. Estimarea realistă a costurilor, optimizarea alocării resurselor, alegerea variantei decizionale cu cele mai mari şanse de succes sau reducerea riscului la un nivel acceptabil pentru întreprindere sunt probleme a căror soluţionare depinde de o analiză sistematică şi structurată a riscurilor. O astfel de analiză se poate baza pe statistică, pe evaluarea costului, a impactului generat de incertitudine şi variabilele micro şi macroeconomice. De fapt, statistica

20

este elementul fundamental al domeniului financiar modern, şi, virtualmente, toate inovaţiile financiare din ultimii 30 de ani s-au bazat pe modelele statistice, datorită rolului fundamental al statisticii, de a reduce o cantitate mare de informaţie la una mai mică, spre exemplu, media valorilor unei variabile descrie rezumativ locaţia tipică pentru şirul valorilor înregistrate de variabila în cauză. Cuantificarea expunerii la risc a afacerii reclamă focalizarea asupra a două aspecte. În cazul riscului pur este vorba de numărul evenimentelor nedorite şi de anvergura (severitatea) pierderilor aferente. În cazul riscurilor speculative este vorba de probabilitatea asociată consecinţelor pozitive sau negative şi de amploarea acestora. Pentru a determina anvergura consecinţelor, decidentul trebuie să ia în calcul atât costurile directe, cât şi pe cele indirecte, care pot apare ca urmare a producerii unui eveniment, dar şi impactul acestora asupra afacerii. Distincţie între costurile directe şi indirecte este fundamentală în estimarea impactului şi consecinţelor în plan financiar. Un cost direct este o consecinţă resimţită direct de o persoană sau materializată direct asupra unui obiect ca urmare a producerii unui eveniment. Deşi consecinţele costurilor indirecte pot fi mult mai mari decât cele induse de costurile directe, costurile indirecte sunt, de cele mai mult ori, latente şi insidioase. Spre exemplu, câştigul pierdut de către deţinătorul unui magazin cu amănuntul de-a lungul unei perioade în care magazinul este închis pentru reamenajare reprezintă un cost indirect. O altă manieră de conceptualizare a riscului este fundamentată pe ideea că impactul oricărui factor de risc poate fi transformat într-un element dominant de cost care se regăseşte într-una din următoarele categorii: fixe, variabile, incerte şi prohibitive. Costul total al proiectului de investiţii sau al afacerii este rezultatul însumării tuturor acestor costuri, între care există o delimitare, de altfel. Costul fix reuneşte toate evenimentele certe ivite pe parcursul derulării unui proiect de investiţii, ale căror consecinţe şi probabilităţile aferente sunt cunoscute la nivel de firmă. Pentru că variabilitatea acestor elemente de cost este nesemnificativă iar gradul de incertitudine inexistent, riscul indus este minim sau zero. Costul variabil include evenimente certe, din perspectiva desfăşurării, însă consecinţele aferente pot lua orice valoare în cadrul unui interval prestabilit, variază de la o limită minimă la una maximă. Prin urmare este importantă estimarea limitei minime şi a celei maxime, precum şi a unei valori medii a costului. Costurile incerte sunt rezultatul unor evenimente posibile al căror impact asupra proiectului sau afacerii este variabil. Fiecare sursă potenţială de risc, în astfel de cazuri, reclamă estimarea unor valori limită şi medii ale costului. Acest tip de cost necesită o selecţie a riscurilor, din perspectiva asumării, evitării sau transferării acestora. Printre elementele componente ale acestei categorii de costuri se regăsesc: riscurile de management, riscurile tehnice, falimentul subcontractorilor, grevele, obligaţiile faţă de terţi, diverse penalităţi. Costul prohibitiv este asociat unor riscuri cu probabilitate foarte mică de realizare însă producerea lor pune în pericol bugetul şi planul investiţional. Cea mai uzuală formă de protecţie faţă de această categorie de riscuri este asigurarea prin achiziţionarea unei poliţe de asigurare. Cuantificarea riscului presupune estimarea unor consecinţe şi a probabilităţilor aferente acestora. Probabilitatea reprezintă un număr cuprins între 0 şi 1, ca rezultat al unui raţionament privind eventualitatea producerii unui eveniment dintr-o multitudine de evenimente posibile. Raţionamentul poate fi rezultatul unui proces de observare a evoluţiei, în timp, a unui fenomen – probabilitate obiectivă, poate fi derivat dintr-o analogie sau similitudine evidentă – probabilitate apriorică, sau se poate baza pe opinii şi judecăţi credibile asupra unor evenimente – probabilitate subiectivă. Prin urmare, cuantificarea riscului depinde de asumpţii şi raţionamente. În lucrările de statistică, noţiunea de probabilitate se referă la evenimente sau fenomene, în timp ce în lucrările de specialitate despre analiza deciziilor sau cercetări operaţionale, termenul de probabilitate se raportează la o opinie despre un eveniment sau fenomen. Oamenii fac deseori aprecieri asupra regulilor jocului în diverse circumstanţe. Opiniile şi opţiunile lor reflectă propria percepţie asupra contextului dat. Cum în mediul decizional este puţin probabil ca evenimentele sau fenomenele să fie repetabile în condiţii identice, mai mult, în situaţiile în care posibilitatea obţinerii unor informaţii complete despre frecvenţa apariţiei lor este,

21

deseori, limitată, subiectivismul, prin intermediul probabilităţilor asociate evenimentelor, în tratarea problemelor decizionale concrete pare a fi omniprezent. Diversificarea produselor, diversificarea geografică, integrarea verticală şi orizontală, procesele organizaţionale implică un oarecare risc şi, pe cale de consecinţă, cuantificarea sa. În ciuda numeroaselor preocupări privind analiza riscului există un consens relativ redus în legătură cu semnificaţia conceptului şi cuantificarea sa (prin utilizarea unei varietăţi de metode – cele mai mult derivate din contabilitate şi axate cu predilecţie pe variabilitatea performanţelor firmei de-a lungul unei perioade de timp). Teoria comportamentului decizional critică maniera economiştilor de reprezentare a riscului, prin intermediul funcţiilor de utilitate, promovând în schimb ideea importanţei riscului de pierdere, de diminuare a rezultatelor, şi a nivelurilor sale de referinţă în evaluarea atitudinii faţă de risc. Ideea pare relevantă şi din perspectiva teoriei investiţionale, dat fiind faptul că investitorii au aversiune faţă de riscul de pierdere sau de diminuare a rezultatelor şi nu faţă de o modificare în sens pozitiv a acestora. Firmele investesc în instrumente financiare pentru a-şi reduce potenţialul de pierdere şi pentru a-şi menţine potenţialul de creştere. Din perspectiva teoriei manageriale, riscul este văzut în termenii distribuţiei tuturor rezultatelor posibile, negative sau pozitive, după caz. Domeniul strategic şi cel al marketingului sunt primordial orientate spre evitarea diminuării rezultatelor estimate. Pericolul reducerii venitului din cauza acţiunii concurenţilor sau a factorilor din mediul de afaceri reprezintă esenţa riscului. În literatura de specialitate există opinii conform cărora cuantificarea ex ante a riscului este preferabilă cuantificării ex post. Determinarea riscului pe baza cuantificării variabilităţii performanţelor anterioare ale firmei poate conduce la estimări inexacte, pentru anumite perioade subsecvente. Datele istorice pot fi un estimator slab pentru performanţele viitoare ale afacerii sau investiţiei. Riscul nu trebuie evaluat doar prin raportarea la consecinţele acţiunilor, ci şi din perspectiva procesului decizional. Ceea ce implică, în realitate, luarea în calcul a importanţei consecinţelor aferente deciziilor sau acţiunilor iniţiate şi nu doar a probabilităţilor de producere a acestora. De altfel, gradul de risc perceput de către un decident este rezultatul probabilităţii de realizare a unui eveniment sau fenomen, şi al preferinţei decidentului pentru un anumit rezultat sau consecinţă. Gradul de percepere a riscului şi nevoia de certitudine a decidentului influenţează decizia de căutare a informaţiei, amplifică sau restrânge numărul acţiunilor alternative elaborate pentru rezolvarea problemei în cauză. Preferinţele decidenţilor trebuie luate în calcul, alături de raţionamentele lor privind posibilitatea apariţiei unui eveniment sau fenomen viitor. Decizia adecvată sau optimă, într-un context dat, este dictată de priorităţile decidentului (adică de ceea ce el consideră că trebuie să obţină sau să evite) şi de exactitatea estimărilor privind evenimentele sau fenomenele viitoare. Riscul asociat unei decizii sau acţiuni poate fi evaluat şi cu ajutorul distribuţiei de probabilităţi sau cu ajutorul dispersiei sau varianţei rezultatelor sau consecinţelor posibile. Astfel, riscul indică „împrăştierea” valorilor distribuţiei rezultatelor unei acţiuni, prin intermediul amplitudinii intervalului, abaterii absolute, abaterii medii pătratice, varianţei valorilor. Distribuţiile de probabilităţi sunt caracterizate prin mărimile tendinţei centrale (medie aritmetică, mediană, modul) şi prin gradul de dispersie a valorilor distribuţiei de probabilităţi (abatere medie pătratică şi varianţă). Prin urmare, maniera de conceptualizare a riscului este o componentă dimensională a riscului extrem de importantă. Analiza şi evaluarea riscurilor. Analiza şi evaluarea riscurilor trebuie să fie un proces continuu. Chiar dacă la început va fi identificat un număr mare de riscuri, unele dintre ele sunt mai importante decât altele. Este important a se analiza şi evalua care dintre expunerile la risc au potenţialul de a împiedica compania să-şi atingă obiectivele. Dincolo de diferenţele conceptuale privind impactul riscului şi al incertitudinii asupra afacerilor, există un consens, atât în mediul academic, cât şi în rândul practicienilor, asupra faptului că riscul şi incertitudinea generează un cost inexistent într-o lume sigură. Cea mai vizibilă formă a sa este reprezentată de pierderile efective sau potenţiale cu care se confruntă o entitate ce operează într-un context incert sau riscant. Anxietatea, îngrijorarea decidenţilor nu reprezintă nimic altceva decât o altă formă sub care îşi fac simţită prezenţa, la nivel

22

organizaţional, riscul şi incertitudinea. Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că alocarea resurselor se face într-un mod inadecvat, dată fiind influenţa riscului şi a incertitudinii asupra raţionamentului decidenţilor care, prin dimensionarea efectelor, pot descuraja unele investiţii. Există, prin urmare, câteva considerente practice ce stau la baza evaluării riscului. Unul dintre acestea ar fi natura şi structura afacerii. Domeniile operaţionale sau activităţile firmei impun o evaluare a riscului în raport cu volatilitatea şi corelaţia dintre veniturile şi mărimea sau importanţa relativă a acestora pentru portofoliul afacerii. Un alt considerent ar fi potenţialul de contagiune a riscului, adică măsura în care o anumită poziţie investiţională contribuie la creşterea sau reducerea dimensiunii riscului total al portofoliului. Pentru că dimensiunea riscului influenţează rezultatele afacerii, potenţialul de contagiune nu poate fi ignorat, dată fiind utilitatea sa în stabilirea unor poziţii limită” sau determinarea necesarului de resurse, de capital, în mod special. Însă, situaţia conjuncturală diferă, adesea, de evaluarea personală, iar în cazul unor estimări incorecte, decizia se va baza pe nişte premise false. În cele mai multe cazuri nu se cunoaşte riscul obiectiv inerent situaţiei, caz în care riscul trebuie estimat, estimare care poate genera o valoare mai mare sau mai mică decât cea reală. Pentru acele situaţii în care nu este posibilă o analiză pe baza unor experienţe anterioare, se impune folosirea evidenţelor statistice. Acestea pot indica tendinţe, evoluţii ciclice sau fluctuaţii sezoniere care pot fi luate în calcul. După cum trebuie evaluată şi probabilitatea sau posibilitatea ca perioada pentru care se fac estimările să reflecte o continuare sau o modificare a acestor tendinţe. Însă chiar şi în acele situaţii în care estimările probabilităţilor şi ale riscului sunt realiste, luarea deciziei în situaţii de risc este o sarcină dificilă.

3. Controlul şi finanţarea riscurilor

Strategiile de control a riscului au ca obiectiv reducerea probabilităţii de producere a unui risc şi/sau diminuarea impactului consecinţelor. Soluţiile identificate de către decidenţi, ca răspuns la riscurile la care se expun prin derularea afacerii, se pot materializa în decizii privind modificarea portofoliului de operaţiuni, stabilirea politicii referitoare la structura capitalului necesar menţinerii sau dezvoltării afacerii precum şi utilizarea instrumentelor financiare derivate. Metoda sau strategia aleasă diferă de la o firmă la alta, în funcţie de resursele disponibile şi de constrângerile existente.

Sursa: Popescu, Nela, „Romanian Integration within the European Union: the risk factors – political, economical and social aspects”, Conference on „European Integration”, Aquafredda di Maratea, Italy, 21-26 June 2003

Figura 2. O perspectivă asupra gestiunii riscului Tehnicile de control al riscului se pot substitui sau completa. Termenul de integrare desemnează pe de o parte combinarea instrumentelor necesare implementării cu succes a

23

unei strategii de control al riscului, iar, pe de altă parte, agregarea tuturor riscurilor cărora firma trebuie să le facă faţă. Prin controlul riscului se încearcă modificarea expunerii la risc a afacerii sau a entităţii operaţionale. Controlul riscului include tehnicile, strategiile şi procesele prin care se încearcă evitarea, prevenirea unor pierderi sau reducerea frecvenţei şi/sau magnitudinii acestora şi a altor efecte indezirabile ale factorilor de risc. Controlul riscului include, de asemenea, metode prin care se încearcă ameliorarea înţelegerii sau conştientizarea, în cadrul firmei sau organizaţiei, a activităţilor ce influenţează expunerea la risc. Eforturile depuse în acest sens determină măsura în care efectele indezirabile ale riscului se manifestă în cadrul firmei sau organizaţiei, efecte care se regăsesc, finalmente, în rezultatele financiare. Controlul riscului nu poate fi disociat de etapa de evaluare şi de posibilităţile de finanţare a sa. Controlul riscului într-o afacere se bazează pe următoarele consideraţii: costul finanţării riscului este, de regulă, mai mare decât costul pierderii; pierderile generează, de obicei, costuri indirecte sau ascunse; pierderile pot avea efecte şi asupra mediului extern organizaţiei nu doar asupra celui

intern. Pierderile indirecte apar ca o consecinţă a celor directe. Spre exemplu, deteriorarea activelor poate produce pierderi indirecte prin diminuarea sau eliminarea profitului. Dacă volumul vânzărilor se reduce ca urmare a pierderilor directe suferite, anumite categorii de cheltuieli (fixe, de reluare a activităţii etc) vor conduce la costuri indirecte( spre exemplu, o lungă întrerupere a activităţii de producţie poate avea drept efect pierderea clienţilor). Dincolo de terminologia utilizată, este mult mai importantă finalitatea acţiunilor iniţiate în scopul creşterii valorii firmei, prin diminuarea riscului. Termenul de control al riscului a fost utilizat, cu predilecţie, în cazul unor pierderi potenţiale şi mai puţin în acele situaţii în care exista şi posibilitatea înregistrării unor câştiguri, în cazul riscurilor speculative. Cu toate acestea, nimic din conceptul de control al riscului nu indică o limitare la riscurile „pure”. Conceptul de control al riscului este aplicabil tuturor categoriilor de risc, fie că sunt sau nu asociate cu un câştig potenţial sau efectiv. Amplasarea geografică, creativitatea, inovaţia, tipologia metodelor, instrumentelor şi tehnicilor utilizate în managementul riscului diferenţiază firmele. Metodele selectate pentru controlul riscului sunt rezultatul abilităţii firmei sau organizaţiei de a-şi exercita influenţa asupra frecvenţei şi amplitudinii riscului, prin focalizarea asupra interacţiunii risc – mediul de afaceri (intern sau extern). Pentru o afacere, profitul reprezintă diferenţa între venit şi cost, ambele incerte. Cele mai multe acţiuni ale decidenţilor afectează atât venitul, cât şi costul. Dihotomia risc pur/risc speculativ eşuează într-o clasificare ambiguă a riscurilor aferente operaţiunilor implicate prin derularea afacerii, dat fiind faptul că acestea pot avea efect atât asupra veniturilor viitoare, cât şi asupra costurilor viitoare. Pentru că riscul nu poate fi disociat de activitatea firmei, evitarea acestuia poate conduce la noi riscuri sau poate amplifica potenţialul de risc existent. Din acest considerent, informaţia are un rol considerabil în reducerea incertitudinii la care este expusă afacerea sau ceilalţi actori sociali implicaţi în derularea sa (certitudinea că nu le vor fi afectate interesele este direct proporţională cu gradul de credibilitate al informaţiei). Diversificarea portofoliului afacerii, influenţarea mediului de afaceri, managementul informaţiei şi transferul expunerii la risc fac parte din strategiile de control asupra expunerii afacerii la risc. Transferul expunerii la risc se poate materializa, fie prin transferul proprietăţii sau activităţii, fie prin transferul responsabilităţilor (pericolelor) – în baza unui acord contractual, către o terţă parte. Promisiunea de rambursare, din partea celui care a preluat riscul către cel care a transferat riscul, nu intră în categoria metodelor de control asupra expunerii la risc prin transfer, pentru că cel din urmă continuă să se confrunte cu expunerea la risc. O atare promisiune intră în categoria metodelor de finanţare a riscului, mai exact în cea a transferului financiar al riscului. Deşi diferenţa între transferul expunerii la risc şi finanţarea expunerii la risc (transferul riscului prin finanţare) pare mai degrabă semantică, ea poate avea consecinţe economice considerabile atunci când cel care şi-a asumat rambursarea riscului este insolvabil sau se află în imposibilitatea de a plăti pierderile sau pagubele produse. Diferenţa ia în calcul

24

şi următorul aspect: în transferul expunerii la risc sunt implicate doar două părţi, în timp ce în cazul finanţării expunerii la risc pot fi implicate mai multe părţi. Metodele de finanţare a riscului sunt utilizate de către firme pentru a-şi rambursa costul pierderilor. Între controlul expunerii la risc şi finanţarea riscului există o interdependenţă indubitabilă. Controlul expunerii are un impact semnificativ asupra frecvenţei şi severităţii pierderilor care trebuie finanţate. Atunci când o firmă îşi asumă un risc, demersul său se poate solda cu un câştig dacă nu se înregistrează pierderea sau efectul negativ anticipat. În condiţiile în care mecanismele de finanţare a riscurilor se bazează pe principiul acoperirii integrale a costului pierderilor (cu unele excepţii notabile, cum ar fi pierderile generate de catastrofe sau calamităţi naturale), orice efort de control al expunerii la risc va avea un efect pozitiv asupra costului de finanţare. Chiar dacă asigurarea, ca mijloc de diminuare a riscului, pare a fi un pariu câştigat, gestiunea riscului afacerii, prin intermediul controlului expunerii la risc, poate fi un pariu mult mai bun. Asumarea sau evitarea riscului? Unul dintre modelele frecvent folosite pentru a descrie comportamentul decidenţilor în condiţii de risc este Teoria Prospectivă (Prospect Theory) elaborată de către Kahneman şi Tversky238. Particularitatea centrală a teoriei prospective este ideea punctului de referinţă. Cu alte cuvinte, decidenţii se raportează la un punct de referinţă, precum statusul sau altceva semnificativ din punct de vedere psihologic, atunci când evaluează consecinţele unor variante alternative de acţiune. Variantele alternative ale căror rezultate pozitive excedează nivelul de referinţă sunt considerate câştiguri, în timp. Principala ipoteză a Teoriei Prospective (Prospect Theory) este cea conform căreia decidenţii evită riscul, de regulă, ori de câte ori sunt în situaţia de a alege între variante ale căror rezultate se află dincolo de nivelul de referinţă, şi îşi asumă riscuri în situaţiile în care rezultatele alternativelor sunt sub nivelul de referinţă. Cercetările ulterioare au confirmat această tendinţă comportamentală a decidenţilor. Mai mult, factorul critic în anticiparea comportamentului faţă de risc este maniera de prezentare a consecinţelor (rezultatelor), „codificarea” acestora (spre exemplu, pierdere sau câştig). Aceasta, maniera de prezentare/ codificare a rezultatelor, este extrem de importantă şi relevantă, în special, în mediul de afaceri, dată fiind expunerea decidenţilor la o tipologie variată de date, informaţii şi contexte decizionale. Conform Teoriei Prospective, decidenţii sunt dispuşi la asumarea unui risc mai mare atunci când sunt în situaţia de a alege între două investiţii concurente descrise în termeni de cost. Interpretările şi reprezentările mentale (mental accounting, mental accounts) au, prin urmare, un impact considerabil asupra contextului decizional, după cum relevă unele studii. Un decident poate cataloga informaţiile ce descriu o situaţie dată ca fiind relevante sau irelevante pentru opţiunile ce urmează a fi făcute. În baza acestui raţionament el, decidentul, va grupa informaţiile în două conturi mentale (mental accounts), unul destinat grupajului de date relevante iar celălalt pentru datele irelevante, în ceea ce-l priveşte. În consecinţă, cadrul referenţial al decidentului este afectat de natura informaţiei incluse în conturile mentale (mintal accounts). Un studiu recent relevă faptul că decidenţii, în special managerii, afişează un comportament de evitare a riscului atunci când datele sunt prezentate sub formă de profit şi venit şi unul de asumare a riscului atunci când datele sunt prezentate sub formă de pierderi financiare. Tot o tendinţă de evitare a riscului s-a remarcat şi în cazurile în care decidenţii au fost nevoiţi să aleagă între variante alternative pe baza costurilor şi cheltuielilor. Aserţiunile anterioare sunt rezultatul a cinci experimente al căror obiect au fost managerii unor corporaţii. Scopul studiului a fost acela de a investiga comportamentul managerilor faţă de risc, datele fiind prezentate sub formă de profit, pierderi, venit, cost şi cheltuieli. În opinia mea, studiul a confirmat principiul Teoriei Prospective: decidenţii aleg variantele riscante atunci când opţiunile alternative sunt prezentate, în mod clar, în termeni de pierderi financiare. În situaţia unor opţiuni alternative prezentate sub formă de venit sau profit managerii au afişat un comportament indubitabil de evitare a riscului, în schimb, în cazul unor opţiuni descrise în termeni de costuri sau cheltuieli, atitudinea decidenţilor tinde spre evitarea riscului. Prin urmare, alegerea unei acţiuni riscante depinde, în fapt, de contextul decizional concret. „Conturile mentale” par să aibă un impact profund asupra deciziilor în condiţii de risc. Cu toate acestea, dat fiind caracterul aparte al tuturor studiilor comportamentale (oricât

25

de bune ar fi ele, acestea sunt, în fapt, o abstractizare a contextului real al decidentului existent la un moment dat), generalizarea ipotezelor, confirmate în urma experimentelor sau analizelor, reclamă o oarecare moderaţie (ceea ce nu înseamnă o ignorare, cu atât mai puţin în condiţiile în care există evidenţe favorabile aserţiunii).

Întrebări recapitulative - cap.2. 1. Managementul riscului presupune parcurgerea a 4 etape în următoarea succesiune: a). identificarea, controlul, transferul, analiza şi evaluarea riscurilor; b). identificarea, analiza şi evaluarea, controlul, transferul riscurilor; c). analiza şi evaluarea, controlul, identificarea, transferul riscurilor; d). controlul, identificarea, analiza şi evaluarea, transferul riscurilor. 2. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false: 1). cuantificarea riscului presupune estimarea unor consecinţe şi a probabilităţilor aferente acestora; 2). identificarea riscului presupune estimarea unor consecinţe şi a probabilităţilor aferente acestora; 3). transferul expunerii la risc se poate realiza prin transferul responsabilităţilor, în baza unui acord contractual, către o terţă parte; 4). cuantificarea riscului presupune transferul responsabilităţilor către o terţă parte; 5). controlul riscului nu poate fi disociat de etapa de evaluare şi de posibilităţile de finanţare a sa; 6). între noţiunile transferul riscului şi finanţarea riscului nu există absolut nici o diferenţă. Este valabilă combinaţia: a). 2 + 4 + 6; b). 1 + 4 + 6; c). 1 + 3 + 5; d). 2 + 3 + 5. 3. Ipoteza conform căreia decidenţii sunt dispuşi la asumarea unui risc mai mare atunci când sunt în situaţia de a alege între două investiţii concurente descrise în termeni de cost aparţine teoriei: a). separaţiei puterilor în stat; b). probabilităţilor; c). utilităţii; d). prospective. 4. Teoria, care critică maniera economiştilor de reprezentare a riscului, prin intermediul funcţiilor de utilitate şi promovează ideea importanţei riscului de pierdere şi a nivelurilor sale de referinţă în evaluarea atitudinii faţă de risc, se numeşte: a). teoria comportamentului decizional; c). teoria valorii-muncă; b). teoria evoluţionistă; d). teoria utilităţii marginale. 5. Abordarea diversificării portofoliului de titluri în funcţie de corelaţia dintre risc si rentabilitate care a stat la baza creării Teoriei Moderne a Portofoliului aparţine lui: a). John von Neumann; c). Harry Markowitz; b). David Hertz; d). Fischer Black. 6. Propunere din 1979 de utilizare a metodei matematice de simulare Monte Carlo pentru evaluarea evaluarea riscurilor în investiţii de capital aparţine lui: a). John von Neumann; c). Harry Markowitz; b). David Hertz; d). Fischer Black. 7. Metodei de simulare Monte Carlo: 1). constă în relevarea modurilor în care certitudinea afectează succesul unui proiect; 2). constă în furnizarea, cu ajutorul calculatorului, a unui număr semnificativ de scenarii posibile de decizii manageriale; 3). se bazează pe diversificarea portofoliului de titluri în funcţie de corelaţia dintre risc şi rentabilitate; 4). constă în relevarea modurilor în care incertitudinea afectează succesul unui proiect;

26

5). constă în furnizarea, cu ajutorul calculatorului, a unui singur scenariu posibil de decizie managerială; 6). se bazează pe utilizarea probabilităţii distribuţiilor matematice. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 3 + 4 + 6; c). 2 + 4 + 6; d). 2 + 4 + 5. 8. Tratatul „Teoria jocului şi mediul economic” a fost elaborat de: a). Fischer Black şi Myron Scholes; c). Harry Markowitz şi William Sharpe; b). David Hertz şi Merton Miller; d). John von Neumann şi Oskar Mogenstern. 9. Teoria care introducere în studierea principalilor factori de risc - omul, drept sursă primară de incertitudine, a fost elaborată de: a). John von Neumann; c). Harry Markowitz; b). David Hertz; d). Fischer Black. 10. Arta asumării unor decizii manageriale corecte se sprijină pe combinarea într-un mod fericit a unor multitudini de aspecte: 1). încrederea în importanţa estimărilor probabilistice şi adoptarea lor în cadrul deciziei manageriale; 2). personalitatea proprie individului care trebuie să se subsidieze numai politicii de dezvoltare a firmei; 3). evitarea strategiei manageriale ce impune situarea firmei sau a unui proiect cu orice preţ peste un „prag de rezultat”; 4). asumarea în mod inconştient a riscurilor şi selectarea lor în funcţie de efectele pe care le-ar putea produce; 5). personalitatea proprie individului care trebuie să urmărească numai satisfacerea vanităţii personale; 6). asumarea întotdeauna a unei strategii manageriale ce impune situarea firmei sau a unui proiect cu orice preţ peste un „prag de rezultat”. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 4; c). 4 + 5 + 6; d). 3 + 4 + 5. Răspuns corect: 1. b; 6. b; 2. a; 7. c; 3. d; 8. d; 4. a; 9. a; 5. c; 10. a.

27

1. Definirea şi tipologia riscului la nivelul firmelor În condiţiile economiei de piaţă, riscul devine o componentă esenţială a politicii manageriale a oricărui agent economic, a strategiei elaborate de către acesta, strategie care depinde aproape în totalitate de abilitatea şi capacitatea fiecăruia de a-şi anticipa evoluţia şi de a-şi valorifica şansele, asumându-şi un aşa zis ”risc al eşecului în afaceri”. Riscul se manifestă începând chiar din momentul demarării unei afaceri sau investiţii; continuă cu stabilirea obiectivelor şi a condiţiilor de desfăşurare, apoi cu atragerea surselor de finanţare, cu implementarea managementului, găsirea pieţelor de desfacere, stabilirea preţurilor/tarifelor, etc. Astfel, alegerea unui obiectiv eronat, luarea unor decizii manageriale greşite sau necorelarea volumului producţiei cu cererea existentă pe piaţa respectivă duc la apariţia unui risc, care se va manifesta sub formă de pierdere pentru firma respectivă. Aşadar, problematica descoperirii şi evitării pe cât posibil a situaţiilor probabile de a genera riscul este una prioritară pentru bunul mers al firmei. La nivelul firmei, riscul reflectă posibilitatea, respectiv probabilitatea, ca rezultatele economico-financiare să evolueze de o manieră care o poate conduce la faliment, deci la incapacitate de plată. Gradul de sensibilitate al rezultatului economic la riscurile de funcţionare face din fiecare întreprindere o investiţie mai mult sau mai puţin riscantă. Evaluarea riscului este o cerinţă a managementului ca funcţie de a ,,monitoriza” factorii de risc şi a iniţia măsuri de prevenire, limitare sau contracarare a efectelor acestora. Într-o accepţiune sintetică, riscul la nivelul agenţilor economici este apreciat ca fiind variabilitatea rezultatului unei activităţi sub presiunea mediului înconjurător. Rentabilitatea activităţii economice este direct dependentă de riscul suportat: ea nu poate fi apreciată decât în funcţie de riscul pe care îl suportă agentul economic. Putem spune că riscul la nivelul firmelor: reprezintă posibilitatea apariţiei unui eveniment care să prejudicieze activitatea firmei; reflectă incapacitatea firmei de a se adapta, în timp şi la cel mai mic cost, la variaţiile

condiţiilor de mediu economic şi social în care acţionează. Riscul, deseori desemnat de analişti ca variabilă exogenă pentru modelele lor de calcul şi analiză, poate fi generat de o diversitate de factori interni şi/sau externi de agentul economic:

specificul activităţilor desfăşurate; politica managerială adoptată pentru toate nivelele ierarhice ale structurii

organizatorice şi funcţionale; relaţiile agentului economic respectiv cu furnizorii, clienţii, etc.; conjunctura economică, politică, juridică, legislativă; alţi factori.

Clasificarea riscurilor la nivelul firmei se poate face în funcţie de mai multe caracteristici, dat fiind faptul că nu există o clasificare standard a acestora. Diferitele combinaţii ale caracteristicilor pot genera grupări diferite ale riscului. În literatura de specialitate, mulţi autori consideră clasificarea riscurilor în funcţie de natura lor ca fiind una foarte la îndemână celor care studiază sau operează cu noţiunea de risc. După aceştia, riscul poate fi clasificat astfel: riscul comercial se referă la modul de desfăşurare a activităţii comerciale a societăţii

respective (aprovizionare cu materii prime şi materiale, desfacerea produselor finite, orientarea spre pieţe de desfacere atractive);

riscul contractual legat de aspectele juridice ale încheierii şi derulării contractelor economice;

riscul economic (riscul de exploatare, operaţional sau de producţie) – se referă la condiţiile de desfăşurarea a ciclului economic al firmei, de exploatarea optimă a

Cap. 3. ANALIZA RISCULUI LA NIVELUL FIRMELOR

28

resurselor, de desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de producţie şi de modul de adaptare a firmei la variaţiile mediului economic;

riscul financiar (de capital) are legătură cu structura financiară a capitalului firmei; riscul valutar apare ca o consecinţă a schimbării cursului valutar pentru monedele străine

cu care operează agentul economic supus analizei. Se cuantifică în pierderi datorită variaţiei cursului de schimb;

riscul politic se manifestă în pierderi al firmei ca urmare a schimbării regimului politic al ţării sau a modificării cadrului legislativ;

riscul catastrofal reprezintă pierderi datorate unor eventuale catastrofe naturale sau de ordin uman.

O altă clasificare, şi cea mai uzuală, este cea în funcţie de modul de formare a riscurilor. Conform acestei clasificări, riscurile se împart în: riscul economic reprezintă incapacitatea firmei de a se adapta întocmai şi la timp, cu

costuri minime, la variaţiile mediului economic. riscul financiar este legat de gradul de îndatorare a agentului economic supus analizei şi

este pus în evidenţă de evoluţia indicatorilor de rezultate la nivelul firmei, sub incidenţa structurii financiare a acesteia.

riscul de faliment sau de insolvabilitate, deşi poate fi considerat ca fiind un risc de natură financiară, este oportună studierea lui ca risc separat, deoarece solvabilitatea reprezintă un capitol important în analiza economico-financiară şi patrimonială a oricărei unităţi economice. În termeni generali, solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei, băncii de a face faţă obligaţiilor contractate şi ajunse la scadenţă, indiferent faptului că ele provin din angajamente anterioare, curente sau din prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii la fondurile sociale).

2. Analiza riscului economic (de exploatare)

Activitatea unei întreprinderi este supusă în mod direct riscului economic, datorită faptului că agentul economic respectiv nu poate să prevadă cu exactitate diferitele componente ale rezultatului său - costul, preţul, volumul fizic - sau ale ciclului de exploatare - aspecte legate cumpărări, prelucrări, vânzări. Riscul economic se concretizează în probabilitatea producerii pierderilor datorită insuficienţei activităţii de producţie. De altfel, el depinde în foarte mare măsură de eforturile proprii depuse de agentul economic şi de evoluţia raportului dintre costurile fixe şi cele variabile suportate. Acest risc este direct legat de importanţa cheltuielilor fixe, care diminuează flexibilitatea firmei şi capacitatea acesteia de a se adapta din mers la variaţia cifrei de afaceri. În funcţie de natura activităţii desfăşurate de întreprindere şi de poziţia sa în mediul economic, rezultatul exerciţiului este determinat de o serie de factori, precum: creşterea tarifelor la energie, apariţia a noi întreprinderi cu acelaşi obiect de activitate - fapt ce duce la creşterea concurenţei pe segmentul de piaţă respectiv, progresul tehnologic, etc. Gradul ridicat de sensibilitate a rezultatului face din fiecare întreprindere o investiţie mai mult sau mai puţin riscantă. Riscul economic nu depinde numai de factorii generali şi externi ai mediului economic ci şi de factorii interni ai firmei: structura şi ordinul de mărime al costurilor (de achiziţie a materiilor prime, de exploatare, etc.) şi de comportamentul lor faţă de volumul de activitate. În acest context s-a impus analiza riscului economic prin intermediul pragului de rentabilitate. Structura cheltuielilor şi mai ales repartizarea acestora în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii firmei. Cheltuielile fixe, independente de nivelul activităţii, sunt cheltuielile angajate de întreprindere în scopul funcţionării sale normale, fiind plătite şi în situaţia lipsei profitului. Ele includ cheltuielile legate de apă şi canalizare, electricitate, întreţinerea spaţiilor de producţie, gaze, personal administrativ, amortizări. Diferit de cheltuielile fixe, cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei. Cuantumul cheltuielilor variabile este dat de aprovizionarea cu materii prime şi materiale directe, salariile personalului productiv, activitatea de transport, etc.

29

Această abordare, care presupune împărţirea cheltuielilor în cele două categorii, este valabilă doar pe termen scurt deoarece, pe termen lung, toate cheltuielile se consideră a fi variabile. Riscul de exploatare depinde mai ales de nivelul cheltuielilor fixe, datorită faptului că o eventuală creştere a cifrei de afaceri determină o mai mare absorbţie a cuantumului acestor cheltuieli. Importanţa lor poate fi apreciată numai în raport cu marja generală de întreprindere, şi nu ca valoare absolută, datorită marii variabilităţi a întreprinderilor din peisajul economic, sub aspectul sectorului de activitate din care provin şi al raportului cifră de afaceri/achiziţii. Riscul economic exprimă volatilitatea rezultatului economic în condiţii de exploatare. Analiza riscului economic se face din mai multe puncte de vedere, prin mai mulţi indicatori. 1. Principalul indicator care măsoară riscul de exploatare este pragul de profitabilitate (rentabilitate). Pragul de rentabilitate al firmei este acel punct la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare pentru un produs sau pentru întreaga activitate. Acest prag este apreciat ca fiind pragul eficienţei cheltuielilor şi este folosit în analiza riscului economic şi financiar. El este cunoscut în literatura de specialitate şi ca ”cifra de afaceri critică”, ”punct critic” sau ”punct mort”. Pragul de rentabilitate reprezintă punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare iar rezultatul este nul. El evidenţiază nivelul de activitate la care trebuie să se situeze firma pentru a nu lucra în pierdere. Odată depăşit acest nivel, activitatea firmei devine rentabilă. De aici deducem că riscul economic va fi cu atât mai redus cu cât nivelul punctului mort va fi mai jos. Folosirea pragului de rentabilitate ca instrument de apreciere a riscului implică, aşadar, cunoaşterea metodologiei sale de calcul şi a valorii sale cognitive. Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în unităţi valorice sau fizice, număr de zile, pentru întreaga activitate sau pentru un singur produs. Pragul de rentabilitate se determină în unităţi fizice sau valorice: a). În unităţi fizice (Qpr): La întreprinderile cu o producţie omogenă, pragul de rentabilitate în unităţi fizice se determină pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar constant în raport cu creşterea volumului producţiei. Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea de produs rămân contante (ChVu), variind însă volumul total al acestora (ChV). De asemenea, se porneşte de la ipoteza constanţei preţului unitar de vânzare al produsului (P), indiferent de volumul producţiei fizice vândute. Altfel spus, piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.:

.constQ

CAP

.constQ

ChCh V

uV

În baza acestor ipoteze, pragul de rentabilitate reprezentând volumul fizic al producţiei vândute care acoperă totalul cheltuielilor, iar rezultatul exploatării este nul.

CA = ChT CA = ChF + ChV

CA = ChF + ChVu × Q P × Q = ChF + ChVu × Q

uV

F

ChP

ChQ

adică

uV

Fpr ChP

ChQ

unde: CA - cifra de afaceri; ChT – cheltuieli totale; ChV - cheltuieli variabile; ChF - cheltuieli fixe; ChVu - cheltuieli variabile unitare; Q – producţia; P - preţului unitar de vânzare, Qpr - cantitatea de produse aferentă punctului critic. Analiza pragului de rentabilitate examinează relaţia dintre venituri şi vânzări, pe baza costurilor fixe şi variabile şi reprezintă o analiză pe termen scurt. Ca urmare, cheltuielile cu dobânzile nu se includ în analiză, ele reprezentând costuri financiare şi nu costuri de

30

exploatare (operaţionale) şi cu impact pe termen lung. Din acest motiv, analiza pragului de rentabilitate calculează pragul de rentabilitate înaintea plăţii dobânzilor. Elementele esenţiale ale analizei pragului de rentabilitate sunt reprezentate grafic în figura de mai jos. Numărul de unităţi produse şi vândute apar pe abscisă (OX), iar costurile şi veniturile se măsoară pe ordonată (OY).

Figura 3. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate Presupunem că numărul de unităţi produse este egal cu numărul de unităţi vândute. Costurile fixe, în valoare de 40.000 u.m., sunt reprezentate cu o linie orizontală, deoarece ele rămân neschimbate indiferent de numărul de unităţi produse. Costurile variabile sunt 100 u.m./t, astfel încât: totalul costurilor variabile se determină prin multiplicarea valorii de 100 u.m./t cu

numărul de tone produse; linia costurilor totale are o pantă ascendentă de 100 u.m. (pe ordonată) la o tonă produsă

şi vândută (pe abscisă). Din acest motiv, costurile totale (CT = CF + CV) sunt reprezentate grafic ca o linie dreaptă cu punctul de intersecţie al ordonatei la valoarea de 40.000 u.m. Pe baza reprezentării grafice din figura 1 se pot desprinde următoarele concluzii: în punctul Qpr, firma nu degajă nici profit, nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu

atât mai mare, cu cât firma este mai aproape de punctul său critic. Atunci când nivelul cifrei de afaceri (CA) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de afaceri antrenează o mare variaţie a profitului;

în cazul în care Q < Qpr, costurile depăşesc CA, iar firma lucrează în pierdere; în cazul în care Q > Qpr, costurile sunt compensate de CA suficient de mare pentru a degaja

profit. Cu cât producţia Q este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult va creşte profitul, deoarece cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până în punctul mort.

b). În unităţi valorice (cifra de afaceri prag - CApr): Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice se utilizează aceleaşi relaţii de bază, astfel încât pragul de rentabilitate se va putea determina prin înmulţirea pragului de rentabilitate în unităţi fizice cu preţul de vânzare unitar (P). Prin urmare, se obţine următoarea relaţie de calcul a pragului de rentabilitate exprimat în unităţi valorice:

P

ChPCh

PChP

ChPQCA

uV

F

uV

Fprpr

31

mcvu

Fpr R

ChCA , unde

P

ChPR uV

mcvu

unde: CApr - cifra de afaceri prag, aferentă punctului critic; ChVu - cheltuieli variabile unitare, ChF - cheltuieli fixe totale; Rmcvu - rata marjei cheltuielilor variabile unitare. Nivelul pragului rentabilităţii prezintă un interes managerial deoarece: - oferă informaţii cu privire la nivelul minim de activitate pentru a obţine profit; - permite elaborarea de ipoteze şi efectuarea de simulări privind evoluţia profitului; - serveşte la explicitarea modificării rezultatului exploatării. Analiza riscului economic pornind de la pragul de rentabilitate, se face determinând următorii factori : 2. Indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate: a). în mărime absolută:

A = CA − CApr

unde: CA - cifra de afaceri obţinută la un nivel de activitate; CApr - cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate. Indicatorul A se mai numeşte flexibilitate absolută şi exprimă capacitatea firmei de a se adapta la cerinţele pieţei. Cu cât valoarea sa este mai mare, cu atât flexibilitatea firmei este mai ridicată.

b). în mărime relativă: pr

prr CA

CACAA

Indicatorul Ar se mai numeşte şi coeficient de volatilitate. 3. Coeficientul de elasticitate a profitului, care reprezintă sensibilitatea profitului la variaţia nivelului de activitate reflectat prin cifra de afaceri la un moment dat, se exprimă prin relaţia:

CA

CACAR

RR

epr

e

oe

unde: Δe - coeficientul de elasticitate al produsului; Re - rezultatul exploatării realizat pentru un anumit nivel de activitate; Ro - rezultatul exploatării în punctul mort (are valoarea zero). Coeficientul de elasticitate este dependent de poziţia nivelului de activitate faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât firma se depărtează de pragul de rentabilitate, cu atât elasticitatea este mai redusă, deci riscul de exploatare este mai mic.

3. Analiza riscului financiar (de finanţare) Riscul financiar este legat de folosirea capitalului de împrumut. Cu cât gradul de îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar este mai ridicat pentru proprietarii firmei. Aşadar, riscul financiar exprimă incapacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile financiare asumate printr-un contract de împrumut (plata ratelor scadente şi a dobânzii aferente). Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii financiare a firmei. Structura capitalului unei firme este: capital propriu şi capital împrumutat. Capitalul unei firme este format din două componente - capitalul propriu şi împrumuturi, componente care se deosebesc fundamental prin costul pe care îl generează fiecare. O firmă care recurge la împrumuturi trebuie să suporte sistematic şi cheltuielile aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea şi costul pe care îl presupune, antrenează o variabilitate a rezultatelor şi, prin urmare, modifică substanţial riscul financiar la care se supune firma.

32

Riscul financiar se produce atunci când împrumuturile nu sunt generatoare de eficienţă financiară, adică rata rentabilităţii economice obţinute prin utilizarea împrumuturilor este inferioară ratei dobânzii capitalului împrumutat. Analiza riscului financiar se bazează pe: metoda pragului de rentabilitate global; efectul de levier financiar; explicarea factorială a rentabilităţii financiare prin evidenţierea efectului de levier. Pragul de rentabilitate pentru analiza riscului financiar se determină după aceeaşi metodologie ca si în cazul riscului de exploatare, luându-se în considerare însă şi cheltuielile cu dobânzile, ca elemente de cheltuieli fixe. În această situaţie se calculează o cifră de afaceri care corespunde unui prag de rentabilitate global (CAprg), pe baza următoarei relaţii:

CA

ChChCF

CAv

dobprg

1 adică

mcv

dob

v

dobprg R

ChCF

CA

ChCAChCF

CA

unde: Chdob - cheltuieli financiare (cu dobânzile); Rmcv - rata marjei cheltuielilor variabile. Analiza variabilităţii rentabilităţii capitalului propriu sub incidenţa politicii financiare al firmei este un aspect fundamental al riscului financiar, care preocupă în mod special acţionarii. Mărimea influenţei politicii financiare, a structurii financiare asupra informaţiilor firmei, a dat naştere unei modelări simple, cunoscută în peisajul economic sub denumirea de efect de levier financiar. Levierul financiar exprimă incidenţa îndatorării firmei asupra rentabilităţii capitalului propriu. Relaţia efectului de levier se deduce din relaţia ratei rentabilităţii financiare:

prdeef K

DRRRR )(

Efectul de levier pr

de K

DRR )(

Rata rentabilităţii financiare (Rf) a firmei este dependentă de relaţia dintre rata rentabilităţii economice (Re) şi rata dobânzii (Rd), în felul următor: dacă Re > Rd, atunci Rf > Re şi îndatorarea are un efect benefic pentru firmă (efect de

levier), apelarea la credite apare ca un mijloc de ameliorare a profitabilităţii capitalului propriu;

dacă Re = Rd, atunci Rf = Re si îndatorarea este neutră din punct de vedere a rentabilităţii financiare;

dacă Re < Rd atunci Rf < Re, iar îndatorarea are un efect negativ asupra rentabilităţii financiare a firmei, sporind riscul financiar al acesteia.

4. Analiza riscului de faliment (de insolvabilitate)

Orice agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate avea consecinţe negative, cu implicaţii complexe asupra întregii activităţi a agentului economic, cât şi asupra altor entităţi care vin în contact cu agentul respectiv. Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi şi se mai numeşte şi risc de insolvabilitate. Deşi poate fi considerat ca fiind un risc de natură financiară, este oportună studierea lui ca risc separat, deoarece solvabilitatea reprezintă un capitol important în analiza economico-financiară şi patrimonială a oricărei unităţi economice. Prin urmare, procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii firmei de a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii firmei. Aprecierea capacităţii firmei de a-şi regla în termen obligaţiile se estimează în funcţie de condiţiile concrete economico-financiare în care îşi desfăşoară activitatea. O întreprindere poate avea dificultăţi ocazionate de acoperirea unor creanţe sau de nevoia de accelerare a

33

unor plăţi. în consecinţă dificultăţile sunt efectul unor neconcordanţe de moment, a unor dezechilibre temporare şi nu afectează soliditatea firmei şi nici imaginea acesteia. Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente a căror realizare condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii. În ultimii ani diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o impetuoasă dezvoltare, urmare a utilizării unor metode statistice de analiză a situaţiei financiare, pornind de la un ansamblu de rate: metoda scorurilor; metoda funcţională - se bazează pe noţiunea de scoruri şi fluxuri de utilizări şi resurse;

analiza funcţională are un caracter static, atunci când e bazată pe analiza scorurilor, sau dinamic, atunci când se operează cu fluxuri (utilizări) de active şi resurse;

metoda fluxurilor - presupune utilizarea tabloului de finanţare, care pune în evidenţă evoluţia structurii şi lichidităţii firmei şi a echilibrului său financiar în corelaţie cu bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi, prin intermediul capacităţii de autofinanţare.

În aprecierea riscului de faliment, în general, cea mai folosită metodă este metoda scoring. Metoda Scoring urmăreşte, pe baza unor scoruri, obţinerea unor posibilităţi de predicţie în aprecierea riscului de faliment. Metoda scorurilor are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei firme. Această metodă se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de firme format din două grupuri distincte: un grup de firme cu dificultăţi financiare şi un grup de firme fără probleme de ordin financiar. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabileşte un set de rate, iar apoi se determină cea mai bună combinaţie liniară de rate care să permită diferenţierea celor două grupuri de firme. Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obţine pentru fiecare firmă scorul Z, care este o funcţie liniară a unui ansamblu de rate. Distribuţia diferitelor scoruri permite distingerea întreprinderilor ”sănătoase” de cele aflate în dificultate. Scorul Z atribuit fiecărei firme se determină cu ajutorul funcţiei:

Z = a1 × x1 + a2 × x2 = K = an × xn

unde: xi – reprezintă ratele implicate în analiză; ai – coeficientul de ponderare a fiecărei rate. În teoria economică, au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care se remarcă Modelul Altman şi Modelul Conan-Holder. Modelul Altman. Profesorul american E.I. Altman a elaborat în anul 1968 una dintre primele funcţii de scor utilizate în analiza riscului de faliment. El a folosit informaţiile obţinute din studierea unui larg eşantion de companii, dintre care unele au dat faliment, iar altele au supravieţuit. A constatat că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente, cu 2 ani înainte de producerea acestora. Funcţia folosită de Altman are următoarea formă:

Z = 1,2X1 + 1,4X

2 + 3,3X

3 + 0,6X

4 + 0,1X

5

Prin analiza discriminatorie a ratelor, E. Altman a evidenţiat posibilitatea utilizării

colective a indicatorilor selectivi în prevederea falimentului şi a elaborat un indice al falimentului prin ponderea următorilor indicatori selectivi:

X1

= Fond de rulment / Active totale ; X1

este o măsură a flexibilităţii firmei şi

evidenţiază ponderea capitalului circulant în totalul activelor. Valori mari ale acestui raport indică folosirea eficientă a capitalului circulant.

34

X2

= Rezerve / Active totale ; X2

este o măsură a capacităţii de finanţare internă a firmei,

fiind recomandată o valoare cât mai ridicată a acestui raport. X

3 = Profit brut / Total activ ; X

3 reprezintă rata de eficienţă a utilizării activelor fiind

recomandabilă o valoare cât mai ridicată a acestui raport. X

4 = Capital social / Datorii pe termen lung ; X

4 reprezintă gradul de îndatorare al firmei

prin împrumuturile pe termen lung. X

5 = Cifra de afaceri / Active totale ; X

5 reprezintă un indicator de eficienţă a activelor,

respectiv rotaţia activului total prin cifra de afaceri. Indicele falimentului este reprezentat de variabila financiară compozită (sectorul Z),

calculată ca sumă ponderată a unor caracteristici financiare ale firmei: Dacă în funcţia scor se introduce nivelul cifric al caracteristicilor financiare X, specifice

firmei analizate, sunt posibile două cazuri: dacă Z > 2,675, firma este nonfalimentară, deci dispune de o situaţie financiară solidă; dacă Z < 2,675, firma este expusă falimentului, datorită situaţiei financiare precare. În opinia profesorului Altman declinul unei întreprinderi avansează cinci faze: apariţia semnelor de declin care, în multe cazuri, sunt desconsiderate: descreşterea

profitabilităţii, a cifrei de afaceri corelate cu creşterea datoriilor şi descreşterea lichidităţilor;

existenţa semnalelor clare pentru care nu se adoptă măsuri în ideea că acestea vor dispărea fără intervenţie;

acţiune puternică a factorilor de declin cu agravarea accentuată a situaţiei financiare; colapsul şi imposibilitatea echipei manageriale de a acţiona prin măsuri corective; intervenţia, fie prin măsuri de redresare , fie prin declararea falimentului. Analiza contribuţiei ratelor în funcţia scor aduce un complex de informaţii care permite atenţionarea compartimentului decizional al firmei cu firme din acelaşi sector de activitate contribuie la evaluarea caracterului conjunctural al unei situaţii date. Modelul Conan-Holder. I. Conan şi M. Holder au elaborat un model de analiză discriminantă prin care se determină probabilitatea ca o firmă să ajungă în stare de faliment. Funcţia scor aferentă acestui model este particularizată pe ramuri de activitate şi se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de salariaţi între 10 şi 500. Modelul a fost realizat în 1978 prin observarea a 31 de rate pe un eşantion de 190 întreprinderi mici şi mijlocii din care 50% au dat faliment în intervalul 1970-1975. Pentru industrie, funcţia scor re următoarea formulă:

Z = 0,24X1 + 0,22X

2 + 0,16X

3 – 0,87X

4 – 0,10X

5

X1 - rezultatul brut al exploatării/datorii;

X2

- capital permanent /activ total;

X3

- valori realizabile şi disponibile/activ total;

X4

- cheltuieli financiare/cifra de afaceri;

X5

- cheltuieli cu personalul/cifra de afaceri.

Modelul Conan-Holder are rezultate notabile în predicţia evoluţiei pe termen scurt pentru mediul economic occidental, în ţara noastră fiind aplicabil numai în condiţiile falimentului legiferat, anulării subvenţiilor mascate, cu toate că numărul mic al ratelor incluse este un dezavantaj în contextul realităţilor româneşti. Pentru sectorul comercial, autorii au adaptat modelul iniţial, iar noul model are următorul format:

Z = 0,0197X1 +0,0136 X2 + 0,0341X3 + 0,0185X4 – 0,0158 X5 – 0,01222 unde: X1 = reprezintă Rezultatul brut al exploatării(Profit operaţional) / Datorii X2 = Capital permanent / Activ total X3 = Activ circulant - Stocuri / Activ total X4= Cheltuieli financiare / Venituri din vânzări (CA) X5 = Cheltuieli cu personalul/ Venituri din vânzări (Valoarea adăugată)

35

Interpretarea rezultatelor obţinute pentru valoarea calculată a scorului Z: când Z > 0,16 se poate afirma că situaţia financiară a firmei este foarte bună iar riscul de

faliment este mai mic de 10%; când 0,1 < Z < 0,16, situaţia financiară a firmei este bună iar riscul de faliment este

cuprins între 10% şi 30%; 0,04 < Z < 0,1 , firma este în alertă, riscul de faliment este cuprins între 30-65%; - 0,05 < Z < 0,04 , firma este în pericol, riscul de faliment este cuprins între 65-90%; Z < - 0,05 , riscul de faliment depăşeşte pragul de 90%, înregistrându-se eşecul afacerii.

Cu cât valoarea lui Z scade, cu atât mai mult creşte gradul de vulnerabilitate a firmei.

Întrebări recapitulative - cap.3. 1. Riscuri comerciale sunt: a). determinate de relaţiile cu personalul firmei şi comportamentul acestuia; b). asociate operaţiunilor de aprovizionare şi vânzare ale firmei pe piaţa internă şi externă; c). aferente obţinerii şi utilizării resurselor financiare; d). legate de incidenţa legislaţiei naţionale şi internaţionale asupra activităţilor firmei.

2. Cheltuielile fixe ale unei firme: a). sunt dependente de nivelul activităţii; b). sunt cheltuielile angajate de întreprindere în scopul funcţionării sale normale; c). sunt plătite numai în situaţia obţinerii profitului; d). sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei. 3. Principalul indicator care măsoară riscul de exploatare este: a). pragul de profitabilitate; c). pragul de rentabilitate; b). cifra de afaceri critică; d). toate răspunsurile sunt corecte. 4. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false: 1). pragul de rentabilitate se poate determina numai în unităţi fizice; 2). pragul de rentabilitate se determină în unităţi fizice sau valorice; 3). pragul de rentabilitate reprezintă punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul; 4). pragul de rentabilitate se poate determina pentru întreaga activitate sau pentru un singur produs; 5). pragul de rentabilitate se poate determina numai în unităţi valorice; 6). pragul de rentabilitate se poate determina numai pentru întreaga activitate. Este valabilă combinaţia: a). 2 + 3 + 4; b). 2 + 3 + 6; c). 1 + 5 + 6; d). 1 + 4 + 5. 5. Pragul de rentabilitate se determină în unităţi fizice pe baza formulei:

a). uV

F

ChQ

Ch

b).

uV

F

ChP

Ch

c). P

ChP

Ch

uV

F

d). F

T

ChP

Ch

36

unde: ChT – cheltuieli totale; ChV - cheltuieli variabile; ChF - cheltuieli fixe; ChVu - cheltuieli variabile unitare; Q – producţia; P - preţului unitar de vânzare. 6. Pragul de rentabilitate se determină în unităţi valorice pe baza formulei:

a). uV

F

ChQ

Ch

b).

uV

F

ChP

Ch

c). P

ChP

Ch

uV

F

d). PChP

Ch

F

T

unde: ChT – cheltuieli totale; ChV - cheltuieli variabile; ChF - cheltuieli fixe; ChVu - cheltuieli variabile unitare; Q – producţia; P - preţului unitar de vânzare. 7. Nivelul pragului rentabilităţii prezintă un interes managerial deoarece: 1). oferă informaţii cu privire la nivelul maxim de activitate pentru a obţine profit; 2). oferă informaţii cu privire la nivelul minim de activitate pentru a obţine profit 3). permite elaborarea de ipoteze şi efectuarea de simulări privind evoluţia profitului; 4). evidenţiază nivelul de activitate la care trebuie să se situeze firma pentru a nu fi rentabilă; 5). serveşte la explicitarea modificării rezultatului exploatării; 6). arată punct la care profitul acoperă cheltuielile de exploatare. Este valabilă combinaţia: a). 2 + 3 + 5; b). 2 + 3 + 6; c). 1 + 5 + 6; d). 1 + 4 + 5. 8. Indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate se determină în mărime absolută pe baza relaţiei: a). A = CA − Qpr c). A = P − CApr

b). pr

prr CA

CACAA

d). A = CA − CApr

unde: CA - cifra de afaceri obţinută la un nivel de activitate; CApr - cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate; Qpr - cantitatea de produse aferentă pragului de rentabilitate; P - preţului unitar de vânzare. 9. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). riscul financiar se produce atunci când împrumuturile sunt generatoare de eficienţă financiară; 2). riscul financiar este legat de folosirea capitalului de împrumut; 3). pragul de rentabilitate pentru analiza riscului financiar se determină luându-se în considerare însă şi cheltuielile cu dobânzile, ca elemente de cheltuieli fixe; 4). pragul de rentabilitate pentru analiza riscului financiar se determină luându-se în considerare însă şi cheltuielile cu dobânzile, ca elemente de cheltuieli variabile; 5). riscul financiar exprimă capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile financiare asumate printr-un contract de împrumut; 6). riscul financiar exprimă incapacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile financiare asumate printr-un contract de împrumut. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 6; c). 1 + 5 + 6; d). 2 + 4 + 5. 10. Indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate se determină în mărime relativă pe baza relaţiei:

a). pr

prr CA

CACAA

c).

pr

prr CA

CAPA

b). pr

prr Q

QCAA

d). A = CA − CApr

unde: CA - cifra de afaceri obţinută la un nivel de activitate; CApr - cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate; Qpr - cantitatea de produse aferentă punctului critic; Q – producţia; P - preţului unitar de vânzare.

37

11. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false: 1). riscul economic poate fi considerat ca fiind un risc de natură financiară; 2). riscul de faliment poate fi considerat ca fiind un risc de natură financiară; 3). solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor scadente; 4). procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea solvabilităţii firmei; 5). procesul de diagnosticare a riscului de exploatare constă în evaluarea solvabilităţii firmei; 6). solvabilitatea reprezintă incapacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor scadente. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 6; c). 1 + 5 + 6; d). 1 + 5 + 6. 12. Riscul de faliment al firmei se mai numeşte şi risc: a). financiar; c). de insolvabilitate; b). de exploatare; d). economic. 13. Riscul economic al firmei se mai numeşte şi risc: a). financiar; c). de insolvabilitate; b). de exploatare; d). faliment. 14. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime absolută, se mai numeşte flexibilitate absolută; 2). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime relativă, se mai numeşte coeficient de volatilitate; 3). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime relativă, se mai numeşte flexibilitate absolută; 4). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime absolută, se mai numeşte coeficient de volatilitate; 5). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime absolută, se mai numeşte coeficient de elasticitate a profitului; 6). indicatorul de poziţie a cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate, în mărime relativă, se mai numeşte coeficient de elasticitate a profitului. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2; b). 2 + 3; c). 5 + 6; d). 4 + 5. 15. Modelul Altman şi Modelul Conan-Holder sunt modele de apreciere a riscului de faliment bazate pe: a). metoda scorurilor; c). metoda fluxurilor; b). metoda funcţională; d). metoda deductivă. 16. Aplicarea analizei discriminante, în cadrul metodei scorurilor de apreciere a riscului de faliment, permite obţinerea scorului Z ca o funcţie a unui ansamblu de rate, funcţie care este: a). parabolică; b). eliptică; c). hiperbolică; d). liniară. 17. Metoda Scoring urmăreşte, pe baza unor scoruri, obţinerea unor posibilităţi de predicţie în aprecierea: a). riscului de finanţare; c). riscului de exploatare; b). riscului economic; d). riscului de faliment. 18. Pe explicarea factorială a rentabilităţii financiare prin evidenţierea efectului de levier se bazează analiza: a). riscului financiar; c). riscului de exploatare; b). riscului economic; d). riscului de faliment. 19. Modelul Altman de analiză a riscului de faliment a fost elaborat de profesorul american E.I. Altman în anul:

38

a). 2004; b). 1868; c). 1968; d). 1999. 20. Modelul Conan-Holder de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul: a). 1998; b). 1978; c). 1868; d). 1878. 21. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). modelul Conan-Holder de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul 1978 2). modelul Altman de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul 1968 3). modelul Conan-Holder de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul 1678 4). modelul Altman de analiză a riscului de faliment a fost elaborat în anul 1978 5). pentru sectorul comercial, autorii Conan-Holder au adaptat modelul iniţial 6). pentru sectorul comercial, autorul Altman a adaptat modelul iniţial Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 4; b). 1 + 2 + 5; c). 2 + 5 + 6; d). 2 + 4 + 6. 22. Dacă valoarea calculată a scorului Z, pentru sectorul comercial în modelul Conan-Holder, este Z < - 0,05: a). situaţia financiară a firmei este bună iar riscul de faliment este cuprins între 10% şi 30%; b). situaţia financiară a firmei este foarte bună iar riscul de faliment este mai mic de 10%; c). riscul de faliment depăşeşte pragul de 90%, înregistrându-se eşecul afacerii; d). firma este în alertă, riscul de faliment este cuprins între 30-65%. 23. Dacă valoarea calculată a scorului Z, pentru sectorul comercial în modelul Conan-Holder, este Z > 0,16: a). situaţia financiară a firmei este bună iar riscul de faliment este cuprins între 10% şi 30%; b). situaţia financiară a firmei este foarte bună iar riscul de faliment este mai mic de 10%; c). riscul de faliment depăşeşte pragul de 90%, înregistrându-se eşecul afacerii; d). firma este în alertă, riscul de faliment este cuprins între 30-65%. Răspuns corect: 1. b; 6. c; 11. d; 16. d; 21. b; 2. b; 7. a; 12. c; 17. d; 22. c; 3. d; 8. d; 13. b; 18. a; 23. b. 4. c; 9. b; 14. a; 19. c; 5. b; 10. a; 15. a; 20. b;

39

1. Riscurile şi specificitatea acestora în activitatea bancară. Tipuri de risc bancar

Managementul financiar al riscului vizează în mod tradiţional domeniul bancar. Datorită specificului acestei activităţii, instituţiile sunt expuse în procente diferite riscului de piaţă, de credit, de lichiditate şi operaţional, care, dacă este gestionat corect, poate aduce profituri substanţiale sau, din contră, în cazul unui management slab poate conduce la falimentul băncii sau instituţiei financiare respective. Posibilitatea unui eşec major combinată cu cerinţele foarte ridicate ale regulatorilor pieţelor respective au făcut ca aceste instituţii să cheltuiască sume importante pentru a achiziţiona sisteme sofisticate prin care să controleze riscul. Totul sau aproape totul depinde de cunoaşterea la timp a stărilor de fapt, proceselor şi tendinţelor economiei. Pentru o instituţie financiară managementul riscului este procesul de identificare, măsurare (cuantificare) şi de management a diferitelor tipuri de riscuri care rezultă din activitatea curentă a instituţiei respective. Aceste riscuri se referă la riscul de piaţă, riscul de credit, riscul de lichiditate şi cel operaţional precum şi orice combinaţie a riscurilor menţionate. Pentru a realiza managementul acestor riscuri, aceste instituţii au nevoie de sisteme informatice sofisticate care să fie capabile să ofere soluţii în timp real şi să evalueze situaţia întregului portofoliu deţinut. Aceste sisteme sunt capabile să facă faţă aproape oricăror situaţii, de la riscul valutar (de rata de schimb) la cel rezultat din deţinerea unui portofoliu de derivative. De asemenea aceste sisteme evaluează situaţia portofoliului băncii sau instituţiei financiare pentru o anumită zonă geografică şi semnalizează potenţialul unei pierderi dacă anumite praguri de referinţă au fost depăşite. Pentru o bancă sau instituţie financiară este extrem de important să primească o evaluare în timp real a pierderii maxime potenţiale sau a câştigului maxim potenţial care poate rezulta ca urmare a evoluţiei imprevizibile pozitive sau negative a unei pieţe economice. Definirea noţiunii de risc în activitatea bancară este dificilă având în vedere subiectivismul evaluării şi cuantificării exacte a riscurilor în activitatea bancară. Acest termen nu are o definiţie unic acceptată, dar toţi specialiştii în domeniu recunosc faptul că el poate fi caracterizat prin trei trăsături principale: cauzele instabilităţii riscurilor bancare; punctul critic de manifestare al riscurilor bancare determinat de obiectivele băncii; riscurile bancare prezintă posibilitatea ca obiectivele stabilite să nu fie realizate. Dennis G. Uyemura şi Donald R. Deventa, încercând definirea şi explicarea riscului în activitatea bancară, în lucrarea lor „Financial Risk Management în Banking” pornesc de la ideea că riscul reprezintă volatilitatea fluxurilor de numerar nete ale unei unităţi de afaceri, prin unitate de afaceri, în cazul instituţiilor bancare, considerând un produs, un departament, o sucursală sau întreaga bancă. Deci, riscurile în activitatea bancară constau în manifestarea unor instabilităţi ce rezultă din alegerea unui obiectiv greşit şi apar în dependenţă cu acesta şi cu cauzele concrete ale obiectivului greşit ales. Riscurile specifice activităţii bancare pot fi privite şi sub aspectul pierderilor generate de adoptarea unor decizii greşite. Cele mai frecvente sunt cele abordate pornind de la funcţiile clasice ale băncilor. Riscurile sunt tratate ca pierderi neprevăzute înregistrate în activitatea bancară ca urmare a unor evoluţii adverse a rezultatelor faţă de cele anticipate. Alţi autori consideră că riscurile în activitatea bancară sunt total aleatorii şi necontrolabile, vorbind de pierderi potenţiale şi efective. Se poate spune că riscurile bancare reprezintă fenomene care apar pe parcursul derulării operaţiunilor bancare şi care provoacă efecte negative asupra activităţii respective prin deteriorarea calităţii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectând funcţionalitatea băncii. Riscurile bancare exprimă probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat ori să apară o pierdere, putând fi considerate deopotrivă cauze şi efecte având în

Cap. 4. ANALIZA RISCULUI LA NIVELUL INSTITUŢIILOR DE CREDIT

40

vedere faptul că, pe de o parte, materializarea lor poate determina consecinţe negative neprevăzute, iar, pe de altă parte, ele pot fi declanşate de diferite fenomene cunoscute sau necunoscute. În acest context, riscul bancar este o formă specifică de aplicare a teoriei riscului în domeniul activităţii bancare. Băncile desfăşoară atât activităţi de mobilizare a resurselor temporar disponibile în economie, cât şi de distribuire a acestor resurse sub formă de credite. Ca urmare, manifestarea riscurilor în domeniul bancar poate avea loc atât în cazul atragerii de resurse (operaţii bancare pasive), cât şi în cazul realizării de plasamente (operaţii bancare active), deşi operaţiile pasive sunt considerate mai puţin riscante datorită corelaţiei lor cu operaţiile active. Regulamentul BNR nr.18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a activităţii instituţiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri şi condiţiile de externalizare a activităţilor acestora, defineşte riscurile semnificative, cu impact însemnat asupra situaţiei patrimoniale şi reputaţionale a băncii, şi anume: risc de conformitate - riscul ca o instituţie de credit să suporte sancţiuni prevăzute de

cadrul de reglementare, să înregistreze pierderi financiare semnificative sau afectarea reputaţiei, ca urmare a neconformării acesteia cu prevederi ale cadrului de reglementare, ale normelor şi standardelor proprii, precum şi ale codurilor de conduită stabilite de pieţe sau industrie, aplicabile activităţii sale;

risc de credit - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligaţiilor contractuale sau a eşecului acestuia în îndeplinirea celor stabilite;

risc de lichiditate - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului, determinat de incapacitatea instituţiei de credit de a-şi îndeplini obligaţiile la scadenţa acestora;

risc de rată a dobânzii - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului ca urmare a unor modificări adverse ale ratelor dobânzii;

risc de piaţă - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului determinat de fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor titlurilor de capital şi ale ratei dobânzii în ceea ce priveşte activităţile care aparţin portofoliului de tranzacţionare, precum şi de fluctuaţiile cursului valutar şi ale preţurilor mărfurilor pentru întreaga activitate a instituţiei de credit;

risc de ţară - risc asociat riscului de credit, care este determinat de condiţiile economice, sociale şi politice ale ţării de origine a împrumutatului;

risc de transfer - componentă a riscului de ţară, care apare atunci când obligaţia împrumutatului nu este exprimată în moneda ţării de origine a acestuia;

risc aferent tehnologiei informaţiei (IT) - subcategorie a riscului operaţional care se referă la riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului, determinat de inadecvarea strategiei şi politicii IT, a tehnologiei informaţiei şi a procesării informaţiei, cu referire la capacitatea de gestionare, integritatea, controlabilitatea şi continuitatea acesteia, sau de utilizarea necorespunzătoare a tehnologiei informaţiei;

risc reputaţional - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului determinat de percepţia nefavorabilă asupra imaginii unei instituţii de credit de către clienţi, contrapartide, acţionari, investitori sau autorităţi de supraveghere;

risc strategic - riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor şi capitalului determinat de schimbări în mediul de afaceri sau de decizii de afaceri defavorabile, de implementarea inadecvată a deciziilor sau de lipsa de reacţie la schimbările din mediul de afaceri.

Având în vedere expunerea la risc a unei bănci (Fig. nr.1.), abordată ca expunere internă şi expunere suplimentară (subiectivă), riscurile bancare pot îmbrăca forma riscurilor pure şi a riscurilor speculative sau lucrative. În acest context, riscurile pure sunt generate de activităţi bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi, manifestându-se sub forma:

- riscurilor fizice, cum ar fi: distrugerea clădirilor, a liniilor de telecomunicaţii, a materialului în cursul transportului, avarierea maşinilor şi materialelor diverse, distrugere, accidente de circulaţie;

41

- riscurilor financiare, care apar ca pierderi de date, de cecuri în curs de încasare, distrugerea arhivelor, nerecuperarea pierderilor;

- riscurilor de răspundere, care constau în nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, acordări abuzive de credite, erori de gestiune a conturilor şi de ordin bursier, greşeli de consultanţă în ingineria financiară;

- riscurilor criminale, care privesc utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, contrafacerea cardurilor şi cecurilor, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri, utilizarea frauduloasă a unei operaţii de către un salariat sau de către terţi, pătrunderi în fişierele informatice, deturnări de fonduri, furt, falsificare de bancnote.

Figura nr.4. Tipologia riscurilor în activitatea bancară Riscurile speculative (lucrative) sunt expresia expunerii pe care o generează demersurile făcute pentru a obţine profit mai mare, în principal pe seama unei politici de creditare agresive, prin pierderi la portofoliul de titluri sub incidenţa volatilităţii acestora, sau prin pierderea profiturilor din participaţiile în societăţi comerciale nebancare, atunci când acestea nu îşi realizează sarcina de profit. O asemenea expunere la risc poate genera şi cheltuieli suplimentare şi deci pierderi. Principala deosebire ce există între cele două categorii de risc bancar constă în faptul că, în timp ce riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a pierderilor, neexistând şanse de a obţine vreun câştig, riscurilor speculative presupun atât posibilitatea obţinerii unui câştig, cât şi a unei pierderi.

Riscuri diversificabile

Riscuri nediversificabile

Riscuri pure

Riscuri speculative

Riscuri fizice

Riscuri financiare

Riscuri de răspundere

Riscuri criminale

Riscuri ambientale

Riscul concurenţial

Riscul economic

Riscul legal

Riscul de fraudă

Riscuri de prestare

Riscul operaţional

Riscul tehnologic

Riscul produselor noi

Riscul strategic

Riscuri financiare

Riscul de credit

Riscul de lichiditate

Riscul de piaţă

Riscul de insolvab.

Alocarea în sistemul bancar

Expunerea la risc Gama de operaţiuni bancare

Categorii de riscuri manageriale în activitatea bancară

42

Pornind de la modul de alocare în cadrul sistemului bancar riscurile bancare sunt: - riscuri diversificabile definite ca acele riscuri care ajung să fie relativ

nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziţii bilanţiere pentru ca legea numerelor mari să fie activată. Deşi nu se poate preciza cu certitudine ce înseamnă “suficient de multe poziţii”, trebuie reţinut faptul că se poate reduce expunerea globală a unei bănci la un anume tip de risc, mărind suficient numărul operaţiilor şi partenerilor susceptibili a genera acel risc;

- riscuri nediversificabile sunt cele care rămân relativ semnificative ca expunere, chiar şi după ce toate posibilităţile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate. Ele sunt determinate în esenţă de variaţia preţului (rate ale dobânzii, cursuri valutare, indicatori macroeconomici), reflectând modificări ale preferinţelor consumatorilor, schimbări de tehnologie, politici guvernamentale. Privind din perspectiva managementului riscurilor bancare, o protecţie specifică se

poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile. Astfel, autorul Frank Knight arată faptul că, dacă se consideră că riscul constă în probabilitatea de producere a unui eveniment incert pentru care este cunoscută repartiţia efectelor producerii lui sau pentru care aceasta poate fi aproximată prin studiul efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea (absolută) este asociată evenimentelor pentru care repartiţia efectelor este complet necunoscută. Cu ocazia desfăşurării activităţii, băncile îşi asumă o serie de riscuri legate de gama de operaţiuni bancare efectuate şi anume: - riscurile ambientale care sunt generate de activitatea instituţiei bancare într-un mediu concurenţial strict reglementat de autoritatea de supraveghere bancară şi exprimă probabilitatea ca o schimbare adversă (inversarea condiţiilor estimate) de mediu să afecteze negativ profitul acesteia. Se includ aici:

- riscul concurenţial care exprimă probabilitatea reducerii profitului bancar în condiţiile modificării raporturilor de piaţă în defavoarea băncii şi se manifestă prin strategii ofensive ale instituţiilor bancare concurente în lupta pentru împărţirea cotelor de piaţă, care includ manipulări informaţionale, campanii de presă agresive, zvonuri lansate din sfera politicului sau autorităţilor de reglementare în anumite contexte, menite să destabilizeze societatea bancară al cărui segment de piaţă va fi supus unui “marketing agresiv“ din partea concurenţei;

- riscul economic se poate manifesta la nivel sectorial, regional, naţional, internaţional şi exprimă probabilitatea diminuării performanţei bancare, ca urmare a unei evoluţii adverse a condiţiilor de mediu, care influenţează calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor şi potenţialul de risc;

- riscul legal exprimă probabilitatea modificării adverse a cadrului normativ şi incertitudinea privind momentul modificării acestuia şi reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările legale în vigoare, chiar dacă acestea le creează un dezavantaj competitiv faţă de alte instituţii financiare concurente;

- riscul de fraudă este de origine internă şi exprimă probabilitatea comiterii unor furturi, a unor acte contrare intereselor băncii de către angajaţii acesteia, iar frauda poate afecta rentabilitatea instituţiei bancare, mergând până la faliment;

- riscurile de prestare, sunt asociate serviciilor bancare şi se referă la: - riscul operaţional care exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă de a mai

asigura servirea clienţilor într-un mod rentabil; - riscul tehnologic este asociat calităţii şi structurii ofertei de produse bancare, iar

alegerea incorectă a momentului retragerii de pe piaţă a unui produs bancar sau a momentului lansării unui nou produs bancar, poate genera pierderi şi există în permanenţă riscul ca momentul ales să nu fie cel mai adecvat din punctul de vedere al maximizării profitului bancar;

- riscul produselor noi care exprimă probabilitatea cumulată a producerii unor evenimente adverse în perioada de lansare a unui nou produs bancar;

- riscul strategic care exprimă probabilitatea de a nu alege strategia bancară optimă în condiţiile date;

43

- riscurile financiare sunt asumate de bancă în gestiunea bilanţului, fiind considerate cele mai importante pentru că gestionarea lor inadecvată produce cele mai multe falimente bancare. În această grupă se includ:

- riscul de credit care exprimă posibilitatea neîncasării efective la scadenţă a fluxului de venituri anticipate (capital avansat şi dobânda aferentă), iar materializarea lui constă în apariţia situaţiilor în care o parte din creditele bancare nu pot fi recuperate din diferite motive, devenind credite neperformante, care afectează negativ profitul deoarece majoritatea banilor folosiţi în acordarea creditelor au drept sursă de provenienţă depozitele constituite de clienţi. Expunerea la această categorie de risc este influenţată de o serie de factori: calitatea creditelor acordate reflectată de volumul activelor neperformante, pierderile din credite şi gradul de adecvare a provizioanelor pentru pierderi din credite; analiza creditului care se referă la criteriile avute în vedere de bancă cu ocazia acordării creditelor; factori strategici care implică piaţa ţintă identificată, volumul diferitelor categorii de credite, echilibrul stabilit între risc şi preţ; factori externi ce includ condiţiile economice, de piaţă, cererea de credite, concurenţa, schimbările tehnologice şi legislative etc;

- riscul de lichiditate exprimă posibilitatea de apariţie a incapacităţii de finanţare a operaţiilor bancare curente, reprezentând o problemă de cost pentru bancă şi rezultă din compararea activelor bancare cu posibilitate imediată de lichidare cu depozitele care pot reprezenta o dimensiune posibilă a solicitărilor creditorilor instituţiei bancare (deponenţii), fiind riscul ca instituţia bancară să nu dispună de fonduri suficiente pentru a-şi îndeplini obligaţiile. El este influenţat de o serie de factori care se referă la nevoia de lichiditate propriu-zisă, costul diferitelor surse de lichiditate, accesul pe pieţele financiare, prognoza privind evoluţia ratei dobânzii pe piaţă, filozofia managerială etc. Riscul de lichiditate este cel mai ridicat atunci când banca nu poate anticipa cererea de noi credite sau retragerile de depozite sau nu are acces la noi surse de lichiditate sau atunci când procurarea acestora implică costuri însemnate;

- riscul ratei dobânzii reprezintă efectul modificării ratelor dobânzii asupra valorii unui activ financiar sau diferenţa dintre valoarea unui portofoliu de active financiare şi valoarea pasivelor care finanţează acest portofoliu. Riscul de variaţie adversă a ratei dobânzii are în vedere riscul de deteriorare a situaţiei patrimoniale a băncii sub influenţa unei modificării adverse a nivelului dobânzilor pe piaţă. Sensibilitatea unei instituţii bancare la variaţia ratei dobânzii pe piaţă este determinată de acţiunea factorilor endogeni şi exogeni. Factorii endogeni se referă la structura activelor şi pasivelor bancare, calitatea şi eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fondurilor atrase şi pot fi gestionaţi de bancă care, acţionând asupra lor, poate minimiza expunerea la riscul ratei dobânzii. Factorii exogeni se referă la evoluţia condiţiilor economice şi se concretizează în nivelul ratelor dobânzii pe piaţă. Aceşti factori nu pot fi controlaţi sau influenţaţi de bancă, dar pot fi anticipaţi cu destul de mare precizie;

- riscul valutar apare sub forma posibilităţii de a înregistra pierderi decurgând din evoluţia cursului de schimb. Se poate defini sintetic ca probabilitatea de diminuare a profitului net bancar la o variaţie adversă a cursului valutar pe piaţă. El este semnificativ la băncile implicate în operaţiuni valutare pe cont propriu sau în numele clienţilor. La originea acestui risc se află operaţiunile bancare în valută: pasivele şi activele externe, elemente integrate în bilanţul instituţiei bancare prin conversie în moneda naţională la cursul zilei. Variaţia acestui curs poate antrena pierderi sau câştiguri independente de eforturile băncii. Factorii care influenţează expunerea băncii la riscul valutar sunt factori structurali ce privesc natura şi extinderea operaţiunilor valutare ale băncii, factori strategici care vizează eficienţa activităţilor de acoperire, concordanţa de volum şi termen între valute şi moneda naţională, vulnerabilitatea faţă de valoarea economică reală a instrumentelor de acoperire şi factori externi care includ condiţiile economice, de piaţă, concurenţa, schimbările tehnologice şi legislative;

- riscul de insolvabilitate arată probabilitatea ca fondurile bancare să devină insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă. Este

44

consecinţa manifestării unuia sau mai multor riscuri financiare pe care banca nu le-a prevenit şi constituie riscul ca aceasta să ajungă în incapacitate de plată. Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi cuantificate prin intermediul unui

sistem de indicatori. Celelalte categorii de riscuri sunt generate de factori exogeni băncii asupra cărora managementul fie are un control limitat, fie nu are control. Riscurile financiare sunt consecinţa dezechilibrelor permanente care apar între activele şi pasivele bancare asupra cărora managementul are control. În măsura în care există şi se realizează, riscurile pun o problemă deosebită, cea a vitezei cu care se produc efectele lor şi a modului cum se repercutează asupra rezultatelor societăţii bancare, asupra costurilor şi profitului bancar. De aceea, identificarea lor este absolut necesară pentru a putea găsi cele mai eficiente măsuri de diminuare. Cunoaşterea intervalului de timp la care apar astfel de riscuri este foarte importantă pentru că oferă băncii posibilitatea de a mobiliza resurse şi de a adopta măsurile corespunzătoare pentru asigurarea unui management eficient al riscurilor.

2. Indicatori de măsurare a riscurilor bancare Cuantificarea riscurilor în activitatea bancară permite interpretarea acestora prin prisma cauzelor, consecinţelor şi efectelor în timp asupra profitabilităţii instituţiei bancare. Studierea atentă a structurii în dinamică a activelor şi pasivelor bancare conduce la obţinerea unor informaţii suplimentare referitoare la profitul bancar şi expunerea la risc. Riscurile de natură financiară în activitatea bancară sunt singurele riscuri care pot fi cuantificate prin intermediul unui sistem de indicatori, ele fiind consecinţa dezechilibrelor permanente care apar între activele şi pasivele bancare asupra cărora managementul are control. Literatura de specialitate abordează sistemul indicatorilor utilizaţi pentru comensurare riscurilor financiare specifice activităţii bancare din prisma subsistemelor de indicatori asociate principalelor categorii de risc, punând accent pe dimensionarea lor corectă prin cuantificarea elementelor componente, interpretarea adecvată şi asigurarea comparabilităţii cu standardele internaţionale sau naţionale. Este vorba de:

- subsistemul indicatorilor riscului de credit; - subsistemul indicatorilor riscului de lichiditate; - subsistemul indicatorilor riscului ratei dobânzii; - subsistemul indicatorilor riscului valutar; - subsistemul indicatorilor riscului de insolvabilitate.

1. Subsistemul indicatorilor riscului de credit Se referă la faptul că toate băncile îşi asumă într-o proporţie mai mică sau mai mare riscul de credit, ceea ce determină necesitatea analizei atente a modului în care evoluează calitatea portofoliului de credite, cu impact deosebit asupra profitabilităţii. Prin urmare, evaluarea riscului de credit la care o bancă este expusă se realizează prin intermediul unui număr de indicatori specifici. La nivelul unei unităţi teritoriale se pot utiliza următorii indicatori: - raportul credite totale/total active, cu cât valoarea acestui indicator este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă. Prin politica de credite se poate stabili un plafon al acestei măsuri şi/sau praguri de alertă.

100A

CrR

t

tA/C tt

unde: Crt reprezintă credite totale; At - active totale. Dacă nivelul portofoliului de valori mobiliare este semnificativ, atunci trebuie calculat şi raportul dintre creanţele totale asupra debitorilor (credite acordate, titluri de credit în portofoliu) şi activele totale;

45

- rata creditelor restante, valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de credit. Conform standardelor internaţionale, limita maximă admisă este de 6%.

100t

rcr Cr

CrR

unde: Crr reprezintă credite restante; Crt - credite totale. Acest indicator se poate exprima şi în funcţie de structura portofoliului de credite, putându-se determina: a). rata creditelor pe termen scurt restante:

100tts

rtsctsr Cr

CrR

unde: Crrts reprezintă credite pe termen scurt restante; Crtts - credite pe termen scurt totale. b). rata creditelor pe termen mediu şi lung restante:

100ttml

rtmlctmlr Cr

CrR

unde: Crrtml reprezintă credite pe termen mediu şi lung restante; Crttml - credite pe termen mediu şi lung totale. c). rata creditelor acordate persoanelor juridice restante

100tpj

rpjcpjr Cr

CrR

unde: Crrpj reprezintă credite restante acordate persoanelor juridice; Crtpj - credite totale acordate persoanelor juridice.

d). rata creditelor acordate persoanelor fizice restante:

100tpf

rpf

cpfr Cr

CrR

unde: Crrpf reprezintă credite restante acordate persoanelor fizice; Crtpf - credite totale acordate persoanelor fizice.

e). rata creditelor în valută restante:

100tv

rvcvr Cr

CrR

unde: Crrv reprezintă credite restante acordate în valută; Crtv - credite totale acordate în valută.

- ponderea creditelor pe termen scurt, respectiv termen mediu şi lung în total credite, are în vedere faptul că acordarea de credite pe termen mediu şi lung prezintă un grad de risc mai ridicat decât creditarea pe termen scurt. Astfel, cu cât ponderea creditelor pe termen scurt în total credite este mai mare, cu atât riscul de credit asumat este mai redus. Se poate calcula: a). raportul credite pe termen scurt/total credite:

100t

tstc/cts Cr

CrR

unde: Crts reprezintă credite pe termen scurt; Crt - credite totale.

b). raportul credite pe termen mediu şi lung/total credite:

100t

tmltc/ctml Cr

CrR

unde: Crtml reprezintă credite pe termen mediu şi lung; Crt - credite totale.

46

La nivel de centrală bancară, alături de indicatorii menţionaţi mai sus, se pot determina şi anumiţi indicatori care exprimă cantitativ relaţia dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a acestei expuneri, corelând activele bancare cu capitalul şi fondurile bancare. - raportul profitul net/pierderile din credite, ţine cont de faptul că profitul net este sursa principală de finanţare a pierderilor, iar acoperirea acestora nu este singura sa destinaţie. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar.

c

nPi/Pr Pi

PrR

cn

unde: Prn reprezintă profit net; Pic - pierdere din portofoliul de credite. - raportul fond de rezervă/ pierderi din credite, atunci când are o valoare supraunitară evidenţiază un management prudent.

c

rPi/F Pi

FR

cr

unde: Fr reprezintă fondul de rezervă; Pic - pierderi la portofoliul de credite. - ponderea creditelor acordate clientelei în total activ

100TA

CrTA/Cr cl

cl

unde: Crcl reprezintă credite acordate clientelei; TA - total activ. - ponderea creditelor acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate

100

p

claicl CTP

CrS/Cr

unde: Crcl reprezintă credite acordate clientelei; Sai - surse atrase şi împrumutate; TP - total pasiv; Cp - capitalul propriu. - ponderea plasamentelor şi creditelor la alte bănci în total active

100TA

CrTA/Cr bc

bc

unde: Crbc reprezintă plasamente şi credite la bănci; TA - total activ. Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite şi evoluţia acestuia. Toţi aceşti indicatori se pot calcula şi pot fi interpretaţi în mod corelat, analizaţi şi folosiţi pentru a fundamenta politica de credit a instituţiei bancare. 2. Subsistemul indicatorilor riscului de lichiditate Are menirea de a evidenţia că lichiditatea bancară poate fi măsurată cu ajutorul unui sistem relativ complex de indicatori care oferă o imagine foarte bună despre gradul de lichiditate a băncii şi despre calitatea gestiunii lichidităţii bancare. Pentru calculul majorităţii indicatorilor de lichiditate bancară se impune clasificarea activelor, pasivelor şi a unor elemente în afara bilanţului în funcţie de scadenţă. La nivelul unităţilor teritoriale ale unei bănci acest subsistem de indicatori cuprinde: - pasivele nete, care se calculează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate, având la bază clasificarea activelor/pasivelor în funcţie de scadenţă; - pasivele nete simple (succesive), care se calculează pentru fiecare perioadă ca diferenţă între pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă, arătând măsura în care activele scadente acoperă obligaţiile scadente. Probleme de management apar mai ales acolo unde pasivele nete simple sunt pozitive, căci pentru acoperirea lor banca trebuie să găsească resurse suplimentare

Pns = Pi – Ai

47

unde: Pi reprezintă pasive cu scadenţa i; Ai - active cu scadenţa i. - pasivele nete cumulate, sunt calculate ca diferenţă între pasivele şi activele cumulate corespunzătoarea fiecărei perioade. Acest indicator este folosit pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate

Pnc = Pc – Ac unde: Pc reprezintă pasive cumulate; Ac - active cumulate. - indicele lichidităţii, se calculează raportând suma pasivelor ponderate la suma activelor ponderate cu numărul mediu de zile (luni sau ani) corespunzător fiecărei perioade sau cu numărul curent al grupei de scadenţe respective

n

iii

n

iii

lpA

pPI

1

1

unde: Ai reprezintă active din grupa de scadenţă i; Pi - pasive din grupa de scadenţă i; pi - ponderea pentru grupa de scadenţă i. Valoarea indicelui depinde doar de mărimea activelor/pasivelor corespunzătoare fiecărei perioade şi trebuie să fie cât mai aproape de 1 când practic banca nu face transformare de scadenţe. Pentru valori subunitare transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, situaţie ce avantajează instituţia bancară când curba dobânzilor este crescătoare. Pentru valori supraunitare transformarea de scadenţe practicată este din pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În acest caz, nu există practic risc de lichiditate căci activele devin lichide înaintea surselor care le-au finanţat. Din punct de vedere al rentabilităţii plasamentelor o astfel de structură nu este avantajoasă decât pentru scurte perioade de timp când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung; - scadenţa medie a activelor şi pasivelor, exprimă media ponderată a numărului de zile de la începutul perioadei de analiză, arătând, în medie, perioada în care activele şi pasivele ajung la maturitate. Compararea acestor scadenţe medii permite stabilirea anumitor strategii cu scopul de a menţine lichiditatea la un nivel optim

t

n

iii

A A

pAt

1

unde: Ai reprezintă active din grupa de scadenţă i; pi - ponderea pentru grupa de scadenţă i; At - total active.

t

n

iii

P P

pPt

1

unde: Pi reprezintă pasive din grupa de scadenţă i; pi - ponderea pentru grupa de scadenţă i; Pt - total pasive. - transformarea medie a scadenţelor, arată în număr de zile sau luni diferenţa dintre scadenţa medie ponderată a activelor şi cea a pasivelor. Aceste scadenţe medii ponderate se determină raportând activele/pasivele ponderate la total active/pasive, ponderile fiind reprezentate de mijloacele intervalelor de maturitate. Acest indicator sugerează cel mai bine riscul de lichiditate deoarece permite exprimarea concretă, în unităţi de timp, a transformării practicate

Ts = tA – tP unde: tA reprezintă scadenţa medie a activelor;

tP - scadenţa medie a pasivelor.

48

- raportul credite/depozite, exprimă gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse atrase. Valoarea acestui indicator trebuie să fie subunitară pentru a putea vorbi de un management pozitiv al riscului de lichiditate. Când raportul devine supraunitar banca asigură o bună parte din resurse pentru acordarea de credite prin operaţiuni de împrumut

Dep

CrR d/c

unde: Cr reprezintă credite bancare; Dep - depozite bancare. La nivelul centralei bancare, pe lângă indicatorii de mai sus, se pot determina şi alţi indicatori care oferă o imagine globală asupra expunerii la riscul de lichiditate a instituţiei bancare în ansamblul ei, ca de exemplu: - poziţia lichidităţii, este un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, fiind calculat pe zile, săptămâni şi luni pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe termen scurt. Mărimea acestui indicator se determină ca diferenţă între activele lichide şi pasivele imediate, optimizarea sa presupunând echilibrarea celor două elemente fiind cerută de managementul riscului şi de maximizarea rentabilităţii bancare

Pl = Al – Pi unde: Al reprezintă active lichide; Pi - pasive imediate. În practica bancară pot exista două situaţii: când poziţia lichidităţii este negativă, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligaţiilor imediate, banca trebuind să recurgă la surse de finanţarea sub formă de împrumut de pe piaţa interbancară, lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu, împrumut de la banca centrală; când poziţia lichidităţii este pozitivă, resursele de lichiditate depăşesc necesarul, excedentul peste limita celui admisibil fiind plasat pe termen scurt sub forma depozitelor pe piaţa interbancară. - lichiditatea globală, reflectă posibilitatea transformării pe termen scurt a activelor în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plăţi exigibile. Acest indicator se calculează ca raport între activele lichide şi datoriile curente

c

lg D

AL

unde: Al reprezintă active lichide; Dc - datorii curente. - lichiditatea imediată, arată posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face faţă datoriilor pe termen scurt, fiind exprimat ca raport între totalul elementelor patrimoniale de trezorerie şi totalul datoriilor pe termen scurt. Nivelul optim al acestui indicator este de 20,5%

100

ai

bc

S

TDLi

unde: Dbc reprezintă disponibilităţi şi depozite la bănci; T - titluri de stat libere de gaj; Sai - surse atrase şi împrumutate. - rata lichidităţii, este un indicator relativ care exprimă procentual evoluţia gradului de îndatorare a băncii faţă de piaţa monetară. Se calculează periodic, în funcţie de scadenţa operaţiunilor de împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contractate la împrumuturile scadente în aceeaşi perioadă. Valorile mai mici de 100% indică o tendinţă de scădere a gradului de îndatorare şi, deci, o creştere a lichidităţii instituţiei bancare. Perioadele cu nevoi sezoniere de lichiditate sunt marcate în aproape toate cazurile de o scădere a ratei lichidităţii bancare

100s

nl I

IR

unde: În reprezintă împrumuturi nou contractate; Is - împrumuturi scadente.

49

34B34B- rata breşei, exprimă mărimea maximă a ratei dobânzii pe care banca o poate plăti pentru finanţarea unui plasament suplimentar relativ la resursele de care dispune deja. Acest indicator nu poate fi mai mic de 40%

PA

DDR pi

b

unde: Dp reprezintă dobânzi plătite; Di - dobânzi încasate; A - active bancare; P - pasive bancare. - indicatorul de lichiditate, se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară. Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului pe fiecare bandă de scadenţă, iar lichiditatea necesară se calculează prin însumarea obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în afara bilanţului pe fiecare bandă de scadenţă

n

el L

LI

unde: Le reprezintă lichiditatea efectivă; Ln - lichiditatea necesară. 3. Subsistemul indicatorilor riscului ratei dobânzii Are la bază gruparea activelor şi pasivelor bancare în funcţie de sensibilitatea lor la variaţiile ratei dobânzii pe piaţă pe orizonturi de timp. Această sensibilitate poate fi definită ca modificarea marjei dobânzii bancare în funcţie de variaţia ratei dobânzii de pe piaţă ca urmare a acţiunii unor factori specifici endogeni (structura activelor şi pasivelor bancare, calitatea şi eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fondurilor atrase) şi exogeni (determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale). În acest subsistem de indicatori se cuprind: - ecartul (GAP), reprezintă diferenţa dintre volumul activelor şi pasivelor sensibile la un moment dat. Activele sensibile includ instrumentele de credit cu dobânzi variabile (titlurile şi creanţe). Pasivele sensibile cuprind depozitele cu dobânzi variabile şi împrumuturile contractate de pe piaţa interbancară şi de la banca centrală

GAP = As – Ps unde: As reprezintă active sensibile; Ps - pasive sensibile. Pentru limitarea riscului ratei dobânzii ecartul trebuie să fie cât mai aproape de valoarea zero. Dacă activele sensibile exced pasivele sensibile, se spune că banca are un GAP pozitiv, iar creşterea ratei dobânzii determină majorarea veniturilor nete din dobânzi. Dacă suma activelor sensibile este mai mică decât cea a pasivelor sensibile, se poate vorbi de un GAP negativ, caz în care creşterea ratei dobânzii determină scăderea veniturilor nete din dobânzi. - GAP cumulat, pune în evidenţă riscul ratei dobânzii aferent întregului orizont de timp, reprezentând suma GAP-urilor pe intervalele respective. Calcularea acestui indicator oferă posibilitatea determinării excedentului de resurse şi plasamente scadente până la o anumită dată viitoare în comparaţie cu momentul zero al analizei

GAPc = GAPt + GAPc t-1 unde: GAPt reprezintă GAP în perioada t; GAPc t-1 - GAP cumulat în perioada t-1. - indicele GAP, sintetizează, în mărime relativă, mărimea diferenţei cumulate între plasamentele şi resursele scadente în intervalul de maturitate respectiv, raportată la total activ

100TA

GAPI c

GAP

unde: GAPc reprezintă GAP cumulat; TA - total activ.

50

- indicele de sensibilitate, se calculează raportând activele sensibile la pasivele sensibile la un moment dat. Menţinerea indicatorului în jurul valorii 1 diminuează riscul ratei dobânzii, dar în acelaşi timp poate afecta negativ profitul bancar

s

ss P

AI

unde: As reprezintă active sensibile; Ps - pasive sensibile. 4. Subsistemul indicatorilor riscului valutar Vizează indicatorii utilizaţi pentru aprecierea expunerii la riscul valutar, putând fi calculaţi atât la nivelul unităţilor teritoriale, cât şi la nivelul centralei băncii. Aici se includ: - poziţia valutară individuală, calculată pentru fiecare valută de gestionat ca diferenţă dintre totalul activelor (creanţelor) şi totalul pasivelor (angajamentelor) într-o anumită valută

Pvx = Ax - Px unde: Ax reprezintă total active exprimate în moneda „x”; Px - total pasive exprimate în moneda „x”. Pentru fiecare valută se compară activele cu pasivele, rezultând două poziţii distincte:

- poziţia valutară scurtă când totalul angajamentelor depăşeşte totalul creanţelor; - poziţia valutară lungă când totalul creanţelor depăşeşte totalul angajamentelor.

O anumită poziţie valutară poate deveni favorabilă sau nefavorabilă pentru societatea bancară în funcţie de evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale faţă de valuta respectivă (Tab. nr.1.).

Tabelul nr.1. Influenţa variaţiei cursului valutar asupra rezultatelor băncii

Poziţia valutară Deprecierea monedei

naţionale Aprecierea monedei

naţionale Poziţia valutară scurtă nefavorabilă favorabilă Poziţia valutară lungă favorabilă nefavorabilă

- poziţia valutară globală, se defineşte ca soldul net al creanţelor în valută faţă de angajamentele în valută, convertite în moneda naţională pentru comparabilitate

Pvg = Pvl – Pvs unde: Pvl reprezintă poziţia valutară lungă, în echivalent în monedă naţională; Pvs - poziţia valutară scurtă, în echivalent în monedă naţională. Prezintă avantajul oferirii unei imagini globale asupra expunerii valutare a băncii şi dezavantajul anulării situaţiei precise pe valute care trebuie gestionată de fapt. Se calculează mai ales în scopul raportării, gestiunea de uz intern fiind axată pe urmărirea poziţiilor valutare individuale. Expunerea instituţiei bancare la riscul valutar se determină folosind poziţiile valutare individuale gestionate separat pentru fiecare valută. La sfârşitul fiecărei zile, expunerea la risc se calculează ca pierdere potenţială în cazul unei variaţii adverse a cursului pentru fiecare valută. În România, poziţia valutară globală la sfârşitul zilei nu poate depăşi 10% din fondurile proprii ale băncii. 5. Subsistemul indicatorilor riscului de insolvabilitate Arată faptul că riscul de insolvabilitate al unei bănci este consecinţa slabei calităţi a portofoliului de investiţii, ducând în ultimă instanţă la faliment bancar. Pentru a preveni astfel de situaţii, se calculează o serie de indicatori de solvabilitate care se determină numai la nivelul centralei instituţiei bancare: - raportul de solvabilitate reprezintă raportul dintre fondurile proprii de nivel 1 şi activele ponderate în funcţie de risc. Conform reglementărilor în vigoare, valoarea acestui indicator nu poate fi mai mică de 8%

51

100A

FRs

p

p

unde: Fp reprezintă fonduri proprii; Ap - active ponderate în funcţie de risc. - rata capitalului propriu exprimă raportul dintre capitalul propriu al unei bănci şi valoarea totală a activelor. Pentru ca banca să fie bine capitalizată, valoarea acestui indicator trebuie să fie mai mare decât 6%

100TA

CEp p

unde: Cp reprezintă capitalul propriu; TA - total active. - raportul dintre capitalul propriu şi capitalul social este un indicator ce trebuie să înregistreze o valoare mai mare de 100%, banca fiind considerată bine capitalizată dacă acest raport depăşeşte 150%

100s

p

C/C C

CR

sp

unde: Cp reprezintă capitalul propriu; Cs - capital social. - patrimoniul net exprimă diferenţa dintre totalul activelor bancare şi sursele atrase şi împrumutate, o valoare pozitivă fiind considerată satisfăcătoare

aiSTAPn

unde: TA reprezintă total active; Sai - surse atrase şi împrumutate. Indicatorii utilizaţi pentru comensurarea diferitelor tipuri de riscuri bancare răspund unor necesităţi informaţionale în procesul de analiză şi management al acestora, fiind relevantă coroborarea lor cu indicatorii ce exprimă performanţele financiare ale instituţiei bancare.

3. Indicatori globali pentru aprecierea poziţiei de risc a băncii Aprecierea calităţii unei bănci din sistem de către banca centrală nu se poate face în mod disparat, prin urmărirea separată a modului de încadrare în limitele stabilite de autoritatea bancară. Aceasta pentru următoarele motiv: - activitatea bancară se realizează global şi implică riscuri globale, la nivel de firmă; - de multe ori obiectivele urmărite sunt divergente; aprecierea băncii centrale trebuie să fie nuanţată pentru a putea permite gruparea băncilor în clase de calităţi diferite şi pentru a putea avea faţă de ele o atitudine diferită: impunerea unor sancţiuni, transmiterea unor recomandări, suspendarea accesului la refinanţare, creşterea/reducerea fracvenţei inspecţiilor bancare, modificarea primelor de asigurare, limitarea sau blocarea aprobării unor participaţii de capital sau fuziuni. În S.U.A., de exemplu, se foloseşte un sistem de calificative denumit CAMEL (capitalizare, calitatea activelor, management şi lichiditate). Pentru fiecare element se atribuie calificative de la 1 la 5 (5 pentru nivelul maxim de preocupare al autorităţilor bancare). La băncile cu calificvative cel puţin egale cu 3 se fac examinări cel puţin o dată pe an. Celelalte bănci sunt examinate o dată la 24 de luni. Băncile centrale au fost întotdeauna implicate în soluţionarea crizelor care afectau sistemele bancare, fiind considerate „manageri ai crizelor” care au posibilitatea de a salva instituţiile bancare care întâmpină dificultăţi financiare. De-a lungul timpului, băncile centrale prin natura atribuţiilor avute au luat şi unele măsuri de prevenire a crizelor bancare, inclusiv de combatere a apariţiei falimentelor bancare sau de reducere a numărului acestora. Există două motive esenţiale care justifică intervenţia autorităţii bancare în sistemul bancar şi anume necesitatea protejării deponenţilor şi existenţa riscului sistemic în sectorul bancar.

52

Astfel, cu scopul de a preveni şi reduce falimentele care ar putea afectat sistemul bancar, băncile centrale elaborează reglementări prudenţiale şi asigură supravegherea bancară. Pe de o parte, datorită lipsei de informaţii, clienţii bancari nu au posibilitatea evaluării siguranţei şi sănătăţii instituţiilor financiare, astfel încât sarcina protejării deponenţilor revine autorităţii bancare, iar, pe de altă parte, ameninţarea riscului sistemic care ar putea afecta întregul sistem bancar, reprezintă motive suficiente pentru a demonstra necesitatea reglementărilor prudenţiale şi a supravegherii exercitate din parte autorităţii bancare. Dacă reglementările prudenţiale au drept scop asigurarea solvabilităţii şi viabilităţii sistemului bancar, supravegherea bancară se concentrează asupra evaluării modului în care instituţiile bancare îşi desfăşoară activitatea. În ceea ce priveşte reglementările prudenţiale în cadrul ţărilor membre ale Uniunii Europene, acestea au ca scop reducerea numărului falimentelor bancare şi diminuarea posibilităţii apariţiei unei crize bancare sistemice. Cele mai importante măsuri adoptate în acest sens privesc:

- reglementarea capitalului bancar - în conformitate cu prevederile Acordului de la Basel, instituţiile bancare sunt obligate să asigure un raport optim între nivelul capitalului şi riscurile pe care le implică portofoliul lor;

- elaborarea reglementărilor privind capitalul minim - are drept scop diminuarea asumării unor riscuri excesive din partea societăţilor bancare;

- asigurarea transparenţei - accesul publicului la informaţii privind starea instituţiilor bancare le determină să devină mai disciplinate, reducându-se în acest fel posibilitatea asumării unor riscuri excesive inutile;

- reglementări privind lichiditatea - cu scopul de a face faţă solicitărilor clienţilor de restituire a depozitelor constituite, instituţiile bancare sunt obligate să deţină o parte a activului bancar sub formă de lichidităţi pentru a preveni posibilitatea de a ajunge în incapacitate de plată ca urmare a unor retrageri din partea deponenţilor;

- reglementarea expunerilor mari - datorită faptului că expunerea peste măsură faţă de o firmă sau un sector induce băncii vulnerabilitate, stabilirea unor reguli privind expunerile mari urmăreşte limitarea riscului sistemic;

- asigurarea depozitelor - în cazul falimentului unei instituţii bancare, guvernul garantează în mod direct sau indirect restituirea depozitelor bancare, astfel încât se reduce probabilitatea asaltării de către deponenţi a băncii intrate în incapacitate de plată; acordarea facilităţilor de creditare, în cadrul politicii sale monetare şi de credit, banca centrală poate acţiona ca împrumutător de ultimă instanţă prin asigurarea lichidităţilor necesare instituţiilor bancare cu probleme financiare, reducând în acest fel posibilitatea ca o problemă de lichiditate să degenereze în una de solvabilitate.

În România, în general, majoritatea reglementărilor privind activitatea bancară au menirea de a asigura protecţia băncilor împotriva riscurilor determinate de calitatea clienţilor şi acţiunile lor, a clienţilor împotriva incompetenţei şi agresivităţii managementului bancar, a intereselor acţionarilor faţă de un management defectuos al echipei de conducere a instituţiei bancare, a intereselor societăţii faţă de instabilitatea sistemului bancar, decurgând dintr-un management neechitabil şi agresiv. Asemenea reglementări prudenţiale sunt absolut necesare pentru a preveni înclinaţia managerilor către profituri mari şi rapide care implică renunţarea la cele mai elementare măsuri preventive, aceste reglementări având menirea să descurajeze asumarea riscurilor extreme şi nejustificate. Creşterea continuă a riscurilor bancare concomitent cu intensificarea relaţiilor de colaborare, a determinat internaţionalizarea reglementărilor, în sensul elaborării unor norme naţionale potrivit principiilor acceptate de mai multe ţări, de genul grupurilor internaţionale de studii organizate de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel sau aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene. Ca şi legislaţia altor ţări, legea bancară română stabileşte, prin intermediul reglementărilor, cerinţele prudenţiale ca norme minime de reducere a expunerii la risc, de constituire a unor resurse de acoperire a pierderilor rezultate din materializarea riscurilor sau ca măsuri de limitare a efectelor negative ale realizării riscurilor în domeniul bancar. Normele bancare impun băncilor un anumit comportament obligatoriu, vizând aspecte concrete ale activităţii bancare şi asigură, astfel, o protecţie directă în anumite domenii specifice, cum ar fi

53

creditele, expunerea valutară, lichiditatea bancară. În scopul reducerii acestui risc instituţiile bancare sunt obligate să respecte anumite reglementări prudenţiale care se referă la valoarea minimă absolută a capitalului bancar şi la rata solvabilităţii bancare. Băncile trebuie să menţină în permanenţă capitalul social şi fondurile proprii cel puţin la nivelurile minime stabilite de autoritatea bancară. Normele referitoare la capitalul minim al băncilor sunt actualizate periodic ca urmare a procesului inflaţionist. Norma nr.11/2003 privind supravegherea pe bază individuală şi consolidată a fondurilor proprii reglementează nivelul minim al capitalului iniţial şi al fondurilor proprii, la nivel individual şi consolidat, precum şi metodologia de calcul şi de raportare a acestora, abrogând Norma nr.16/2002 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine care introducea pentru prima dată condiţia ca şi fondurile proprii ale instituţiilor bancare să se situeze cel puţin la acelaşi nivel cu capitalul social. Având în vedere riscul insolvabilităţii cu care se confruntă orice instituţie bancară, adecvarea capitalului reprezintă principala modalitate de reducere a acestui tip de risc. Capitalul este considerat ca fiind adecvat atunci când oferă posibilitatea reducerii la minim a riscului viitoarei insolvabilităţi. Deoarece diferitele reglementări naţionale impuneau condiţii diferite de la ţară la ţară, s-a ajuns la un acord internaţional în domeniul acestor norme de capitalizare, reglementările concretizându-se în sistemul de norme Cooke. Reglementările hotărâte la Basel între băncile centrale din grupul celor 10 privind norma Cooke - Directiva 89/647/CEE - au găsit o deplină înţelegere în întreaga lume, astfel că aderarea a depăşit graniţele Europei comunitare, fiind aplicată în marea majoritate a ţărilor. În ţara noastră, adecvarea capitalului constituie o cerinţă prudenţială prin care B.N.R. obligă băncile să asigure în permanenţă un nivel corespunzător de solvabilitate, măsură ce reflectă preocuparea de apropiere a sistemului bancar românesc de standardele europene. Astfel, fondurile proprii ale unei bănci, formate din capitalul propriu şi capitalul suplimentar, trebuie să reprezinte cel puţin 12% din totalul activelor şi al elementelor din afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul de risc. Măsura în care societăţile bancare au respectat aceste cerinţe prudenţiale poate fi desprinsă din evoluţia indicatorului de prudenţialitate, denumit raportul de solvabilitate. Supravegherea sistemului bancar reprezintă o altă cale de diminuare a numărului falimentelor din sectorul bancar. În cadrul Uniunii Europene, acordurile cu privire la supravegherea pieţei financiare se bazează pe principiul controlului intern şi al recunoaşterii mutuale, precum şi pe cooperarea dintre autorităţile naţionale de supraveghere. Conform principiului controlului intern, fiecare bancă are posibilitatea să-şi deruleze activitatea pe toată suprafaţa zonei euro pe baza unei singure autorizaţii de funcţionare emisă de autoritatea bancară, iar cooperarea are loc atât la nivel bilateral, cât şi multilateral. Menţinerea unui sistem bancar sănătos şi stabil presupune desemnarea de fiecare ţară a autorităţii răspunzătoare de supravegherea prudenţială a instituţiilor bancare. În mod tradiţional rolul asigurării supravegherii bancare revine băncii centrale, considerându-se că, atâta timp cât menirea supravegherii este asigurarea viabilităţii sistemului bancar, banca centrală reprezintă locul rezonabil de amplasare a autorităţii de supraveghere. În ultima perioadă însă s-a manifestat tendinţa generală de înfiinţare a unor instituţii care asigură supravegherea întregului sector financiar (sistemul bancar, sectorul asigurărilor şi piaţa de capital). Astfel, în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene există o singură autoritate care asigură supravegherea întregii pieţe financiare. Doar Grecia, Portugalia şi Spania dispun de trei autorităţi separate pentru asigurarea supravegherii sistemului bancar, a pieţei de capital şi a sectorului asigurărilor. Având în vedere faptul că dereglarea mecanismului unei bănci poate provoca convulsii masive, iar falimentul consecutiv al mai multor bănci dintr-un sistem aduce grave prejudicii economiei în ansamblul ei, dezechilibrând societatea atât din punct de vedere economic, cât şi social, se acordă o atenţie sporită supravegherii bancare şi în ţara noastă în care autoritatea în acest domeniu este B.N.R. În sectorul bancar, cadrul de reglementare respectă, în general, principiile de la Basel. Cadrul de supraveghere s-a îmbunătăţit substanţial şi a fost modificat în paralel cu evoluţiile de pe piaţa creditelor, dar trebuie realizată în întregime supravegherea pe baze consolidate,

54

iar activitatea birourilor de credite trebuie să se extindă. Pentru a sprijini dezvoltarea sectorului financiar nebancar, autorităţile au întărit cadrul de reglementare şi supraveghere. Încă din anii '80 au început să apară idei legate de un sistem unitar de supraveghere bancară. În timp, sistemul a evoluat şi în perioada 1999-2000 deja prindea rădăcini în diferite ţări ale lumii. Sistemul Uniform de Rating Bancar, instrument specific al activităţii de supraveghere, îşi are originea în SUA, fiind preluat apoi şi de autorităţile de supraveghere din Germania, Italia, Marea Britanie, care merg pe componente considerate influenţabile de moment în sistemul lor bancar, pentru ca mai târziu sistemul să fie preluat de marea majoritate a băncilor centrale din Uniunea Europeană. În ţările unde se aplică, sistemul s-a dovedit a fi util, având în vedere faptul că este un model matematic care lucrează pe bază de date bilanţiere furnizate de bănci prin raportările periodice către băncile centrale. Singura componentă considerată interpretabilă este managementul, care până la urmă este judecat însă tot prin intermediul cifrelor. În România, Sistemul Uniform de Rating Bancar a început să fie implementat de B.N.R. din anul 2000, componentele specifice analizate fiind: adecvarea capitalului (C), calitatea activelor (A), managementul (M), profitabilitatea (P), lichiditatea (L), iar din anul 2005 senzitivitatea (S). De aici, prescurtat, sistemul se numeşte CAMPL. Fiecare componentă este evaluată pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5, astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel, iar 5 cel mai scăzut. Evaluarea acestor componente specifice de performanţă reprezintă criteriul esenţial pe care se bazează stabilirea ratingului compus, care presupune acordarea pentru fiecare bancă a unui punctaj de la 1 la 5. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari şi de prudenţă bancară se stabileşte un rating compus pentru sistemul bancar. Conform directorului Direcţiei de Supraveghere Bancară din B.N.R., rata generală de risc în sistemul bancar românesc este, în ultimii ani, sub 50%, faţă de 60% în statele Uniunii Europene, ceea ce reprezintă un avantaj pentru România în procesul de aderare la UE. Rata de risc este o medie ponderată a riscului individual de bancă, calculată în funcţie de volumul creditelor şi expunerea băncii la risc. Spre sfârşitul anului 2005 a fost introdus un nou indicator de rating bancar - senzitivitatea la riscul de piaţă, în concordanţă cu reglementările Basel II, care defineşte natura activităţii de supraveghere şi arată reacţia unei bănci la diverse şocuri din sistem. Senzitivitatea s-a alăturat celorlalte componente operabile în analiza unei bănci. B.N.R. nu a solicitat în acest scop băncilor raportări financiar-contabile suplimentare, prin intermediul noului indicator fiind evaluată, prin modele econometrice, posibilitatea înregistrării de pierderi de către o bancă, ca urmare a variaţiei unor factori şoc cauzaţi de scăderea dobânzii, a cursului valutar, de liberalizarea contului de capital. Un prim pas în această direcţie a fost făcut în anul 2003, când F.M.I. a realizat un soft, utilizat în a evalua impactul unor şocuri asupra sistemului bancar, atât ca efecte directe, cât şi indirecte (resimţite de agenţii economici finanţaţi de sistemul bancar). B.N.R. şi firma de consultanţă Ernst&Young (cu care BNR a încheiat un contract pentru îmbunătăţirea sistemului de rating bancar şi avertizare timpurie la sfârşitul anului 2003, contract finanţat de Uniunea Europeană prin Programul Phare) au finalizat în luna decembrie 2004 metodologia de aplicare a noului indicator de supraveghere bancară, respectiv cum se calculează şi se interpretează acesta. A fost pus la punct un sistem informatic, o matrice de calcul ergonomic care permite aflarea senzitivităţii sistemului bancar pe diferite elemente. În ultima parte a anului 2004 a avut loc faza finală de testare, băncile fiind grupate pe categorii de rating. Matricea analizată cuprinde fonduri proprii, lichiditate, solvabilitate, rată generală de risc, riscul valutar, precum şi impactul pe care nişte fenomene exterioare sistemului bancar le-ar putea produce. Şocurile au provenit dintr-o creştere bruscă a dobânzii, a cursului de schimb. Au fost urmărite astfel consecinţele asupra capitalului social al băncilor, ale fondurilor lor proprii, inclusiv asupra indicatorului de solvabilitate. Prin simulări s-a constatat că o serie de bănci, cu capital vărsat în valută, ajung la limită în ceea ce priveşte fondurile proprii, lucru ce impune o majorare de capital. Se poate considera că introducerea acestui nou indicator de senzitivitate va lărgi aria de cunoaştere asupra sistemului bancar prin

55

eventualele imputuri pe care le primeşte de la factori externi, însemnând, de fapt, cunoaşterea sensibilităţii sistemului bancar românesc.

4. Reducerea riscurilor în activitatea bancară Activitatea bancară presupune asumarea unor riscuri specifice. Un management adecvat poate asigura evitarea riscurile excesive şi obţinerea unui profit rezonabil. Managementul bancar vizează două deziderate principale:

- stabilirea politicii optime de creştere a profitabilităţii - definirea căilor de reducere a riscurilor bancare.

Ţinând cont de conjunctura actuală din economia naţională (riscurile specifice mediului bancar românesc sunt mai pronunţate decât în alte ţări), managementul riscurilor presupune particularizarea unor tehnici şi instrumente de management adaptate la specificul economiei româneşti, concomitent cu aplicarea sistemelor de management proprii economiilor de piaţă. Stabilirea unei clasificări a riscurilor unanim acceptată, reprezintă prima etapă în monitorizarea eficientă a acestora, identificarea, cuantificarea impactului asociat în urma analizei şi neutralizarea efectivă a riscurilor fiind principalele coordonate ale acestei analize a riscurilor. Prin urmare, după ce au identificat natura riscului bancar, managerii trebuie să stabilească şi să implementeze căile adecvate de reducere a riscurilor pentru fiecare categorie de risc. În acest sens, principalele instrumente de combatere a riscului sunt diferenţiate pe categorii de riscuri. Căi de reducere a riscului de credit. Acordarea unui credit presupune pentru bancă încasarea unor venituri viitoare. Din această perspectivă, orice credit implică riscul ca aceste încasări să nu se realizeze în sumele şi/sau la termenele prevăzute în contractul de credit încheiat între instituţia bancară şi beneficiarul creditului. Astfel, protecţia împotriva riscului de credit presupune luarea unor măsuri în primul rând preventive, iar în cazul producerii riscului, a măsurilor curative. În această categorie se înscriu următoarele măsuri: Analiza creditelor presupune determinarea capacităţii debitorului de a onora obligaţiile de plată asumate şi se bazează pe caracteristicile de evaluare cantitative şi calitative, luându-se în considerare diferiţi factori de risc care pot afecta negativ capacitatea de rambursare a creditului, fiind cunoscuţi sub denumirea de cei şase C:

- caracterul debitorului desemnează atitudinea acestuia faţă de rambursarea creditului şi plata dobânzilor aferente, onestitatea, responsabilitatea şi integritatea lui. Cele mai bune surse de informare asupra caracterului beneficiarului de credit sunt relaţiile de afaceri curente ale acestuia cu alte instituţii financiare, furnizori şi clienţi, rapoartele curente obţinute de la alte societăţi bancare care au creditat debitorul într-o perioadă anterioară, referinţele personale;

- capitalul indică valoarea resurselor financiare deţinute de către debitor, resurse care ar putea fi folosite pentru rambursarea creditului atunci când încasările curente sunt insuficiente pentru acoperirea obligaţiei de plată. Cu cât capitalul este mai mare, cu atât abilitatea debitorului de a restitui împrumutul este mai mare;

- capacitatea de plată are în vedere resursele curente care pot fi folosite pentru îndeplinirea obligaţiilor debitorului conform termenelor prevăzute, fiind cel mai important factor care afectează abilitatea debitorului de a restitui împrumutul conform prevederilor contractului;

- colateralul (garanţia) se referă la activele care pot fi utilizate pentru satisfacerea obligaţiilor debitorului dacă plata nu se realizează. Garantarea creditului reprezintă o modalitate de minimizare a expunerii instituţiei bancare la riscul specific activităţii de creditare, alături de procesul de înăsprire a condiţiilor de acordare a creditului;

- condiţiile de mediu privesc mediul economic general în care îşi desfăşoară activitatea atât debitorul cât şi creditorul şi care poate afecta abilitatea debitorului de a rambursa creditul contractat, dar şi bunăvoinţa creditorului de a extinde creditarea;

56

- controlul (conformitatea cu legislaţia în vigoare) constă în verificarea impactului unei modificări în legislaţie care afectează activitatea clientului, presupunând că împrumutul acordat satisface standardele băncii în ceea ce priveşte calitatea creditului.

Periodicitatea analizei creditelor presupune în primul rând, analiza înainte de acordare (analiza criteriilor de acordare a creditelor) şi în al doilea rând, analiza la intervale de timp stabilite în funcţie de scadenţa creditului pentru a asigura menţinerea sa între limitele stabilite. În acest al doilea caz, se realizează urmărirea creditului, o altă modalitate de reducere a riscului de credit, care are drept obiectiv asigurarea unei revizuiri continue a creditului acordat cu scopul de a identifica eventualele deteriorări ale acestuia şi de a permite remedierea lui într-un timp util. Revizuirea portofoliului de credite al unei bănci se realizează în două etape şi anume: - auditarea periodică şi revizuirea creditelor existente, în sensul că se va verifica situaţia

financiară a debitorului dacă este în continuare acceptabilă, dacă creditul aprobat este utilizat conform destinaţiei stabilite, dacă preţul creditului continuă să satisfacă obiectivele de profitabilitate ale băncii;

- administrarea creditelor problematice care presupune controlul pierderilor şi recuperarea maxim posibilă a creditelor acordate şi dobânzilor aferente.

Băncile trebuie să aibă în vedere prudenţa bancară şi estimarea riscului de credit pentru a reduce efectele pe care le pot avea asupra profitului creditele neperformante. Conceperea unei politici de creditare performante are menirea să elimine deficienţele operaţiunii de creditare. Calitatea portofoliului de credite acordate fiind mărimea absolută a atingerii obiectivelor de creştere economică şi financiară ale unei instituţii bancare, politica de creditare este un element strategic de bază, acoperind aspectele tehnice şi de protecţie ale gestiunii portofoliului de credite. Aceasta trebuie să aibă un caracter flexibil şi să fie supusă unui proces permanent de actualizare şi adaptare la modificările survenite în mediul economic, politic şi concurenţial, în elaborarea sa fiind necesară respectarea anumitor condiţii legate de modul de formulare şi conţinut. În general, politicile de creditare reprezintă nişte documente structurate pe trei părţi principale. Prima parte cuprinde aspecte legate de sarcinile compartimentului de creditare şi de calităţile optime ale portofoliului de credite. Are menirea de a stabili cadrul general şi obiectivele politicii de creditare, structura sa generală cuprinzând elemente referitoare la: obiective; strategii (tipuri de credite şi structura portofoliului de credite, structura creditelor în funcţie de lichiditatea şi scadenţa lor, mărimea portofoliului de credite); pieţe sau zone comerciale; caracteristici ale creditelor (tipuri de credite, garanţii, termeni de creditare); responsabilităţi referitoare la aprobarea creditelor şi controlul calităţii acestora. Partea a doua a politicii de creditare se referă la principiile şi procedurile pe care se bazează procesul de creditare al băncii şi cuprinde următoarele aspecte: norme şi reglementări legale, protecţia prin asigurare, documentaţia şi garanţiile mobiliare, stabilirea ratei dobânzii percepute, informaţii financiare solicitate de la debitori, etica profesională şi conflictul de interese, examinarea şi controlul periodic al calităţii creditelor, încasarea creditelor restante şi recuperarea garanţiilor. Ultima parte conţine normele de creditare, adică parametrii specifici fiecărui tip de credit, care trebuie să cuprindă descrierea tipului de credit, destinaţia creditului, scadenţa, tarifarea (solduri minime creditoare, rate, dobânzi, comisioane) plafoanele minime şi maxime, garanţiile solicitate, asigurările, procedura de aprobare a creditului. Garantarea creditelor, presupune că la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenţă. În acest scop, cer solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare. Garanţia este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice angajament accesoriu unui contract de credit, pus la dispoziţia instituţiei bancare cu scopul de a o asigura de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv de recuperarea sumelor împrumutate, în cazul nerambursării acestora de către debitor. Garanţiile solicitate de instituţia bancară funcţie de natura lor pot fi:

57

- garanţii reale (gajul propriu-zis, cu/fără deposedare, depozitul bancar şi ipoteca), care se compun din mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unor bunuri materiale, imobile, terenuri sau active financiare pe care debitorul le pune la dispoziţia băncii în vederea asigurării executării obligaţiei asumate. Acestea conferă creditorilor dreptul de preferinţă în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a creditului garantat şi a dobânzilor aferente şi asigură creditorului dreptul de urmărire a bunului respectiv în mâinile oricui acesta s-ar afla;

- garanţii personale (fidejusiunea, adică cauţiunea, scrisorile de garanţie emise de bănci, instituţii financiare, ministere şi ipotecile şi gajurile constituite de garanţi etc.), sunt acele mijloace juridice de garantare a obligaţiilor, prin care una sau mai multe persoane se angajează într-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el însuşi.

Pentru a fi acceptate, garanţiile prezentate de solicitanţii de credite trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să aibă un grad de lichiditate ridicat, respectiv să poată fi transformate rapid şi fără pierderi în bani lichizi; să fie materializate sub forma unui titlu, sau înscris autentic; să se afle în circuitul civil, să fie funcţionale şi să se afle în proprietatea solicitantului/girantului şi să nu fie afectate de alte creanţe; proprietarul bunurilor aduse în garanţie să aibă capacitatea juridică de a gaja/ipoteca; să existe piaţa de desfacere pentru bunurile aduse în garanţie. Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă trebuie să acopere integral creditul şi dobânzile aferente, la care se poate adăuga marja de risc, care variază de la o instituţie bancară la alta. Conform reglementărilor B.N.R., elaborate pentru a sprijini instituţiile bancare în efortul lor de a reduce riscul de credit, garanţiile care vor putea fi luate în considerare sunt cele din tabelul prevăzut în anexa nr.1 al Normelor Metodologice nr.12/2002 pentru aplicarea Regulamentului nr.5/2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit. Respectarea reglementărilor prudenţiale instituite de autoritatea bancară, vizează, faptul că o bancă nu poate înregistra o expunere faţă de un singur debitor, a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii. În cazul în care acest debitor are în componenţa sa cel puţin un membru al băncii raportoare, procentul va fi redus la 20%. Valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii bancare nu poate depăşi 800% din fondurile ei proprii1. În scopul limitării riscului de credit, instituţiile bancare trebuie să-şi clasifice creditele acordate şi să-şi constituie provizioane specifice de risc. Creditele şi plasamentele se clasifica în următoarele categorii: standard; în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit); substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit); îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit); pierdere. Calitatea creditelor poate fi apreciată în funcţie de structura lor. Din acest punct de vedere, băncile recurg la o clasificare a creditelor ţinând cont de trei criterii: serviciul datoriei; performanţa financiară; iniţierea de proceduri judiciare pentru fiecare client beneficiar de credite. Evaluarea performanţelor financiare ale clienţilor din afara sectorului bancar va conduce la încadrarea acestora în una dintre cele cinci categorii de performanţă financiară. În cazul clientelei din sectorul bancar, precum şi în cazul persoanelor fizice performanţa financiară va fi considerată în categoria A. În cazul în care instituţiile bancare se găsesc în imposibilitate de a evalua performanţa financiară a unui client din afara sectorului bancar, acesta va fi încadrat direct în categoria E. Pentru determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit, aferent unui credit sau plasament, se vor parcurge următoarele etape: 1. determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit

- prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi

1 B.N.R. - Norma nr.12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit, modificată şi completată prin Circulara nr.12/2004, Norma nr.9/2004, Norma 12/2005, Norma nr.9/2006

58

luate în considerare, în cazul unui credit clasificat în categoria standard, în observaţie, substandard, îndoielnic şi pierdere în situaţia în care nu s-au iniţiat proceduri judiciare şi în situaţia în care sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;

- prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanţii, în cazul unui credit clasificat în categoria “pierdere”, în situaţia în care s-au iniţiat proceduri judiciare sau în situaţia în care cel puţin una din sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum şi în cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia;

2. aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute, cu precizarea corespondenţei dintre categoriile de clasificare şi coeficienţii de provizionare (Tab. nr.3).

Tabelul nr.1. Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru creditele acordate

clienţilor din afara sectorului instituţiilor de credit

Performanţe financiare

Serviciul datoriei

A B C D E

0-15 zile

Standard/ Pierdere

În observaţie/

Pierdere

Substandard/ Pierdere

Îndoielnic/ Pierdere

Pierdere/ Pierdere

16-30 zile În observaţie/

Pierdere

Substandard/ Pierdere

Îndoielnic/ Pierdere

Pierdere/ Pierdere

Pierdere/ Pierdere

31-60 zile Substandard/

Pierdere Îndoielnic/

Pierdere Pierdere/

Pierdere Pierdere/

Pierdere Pierdere/

Pierdere

61-90 zile Îndoielnic/

Pierdere Pierdere/

Pierdere Pierdere/

Pierdere Pierdere/

Pierdere Pierdere/

Pierdere Minimum

91 zile Pierdere/

Pierdere Pierdere/

Pierdere Pierdere/

Pierdere Pierdere/

Pierdere Pierdere/

Pierdere

Nu s-au iniţiat proceduri judiciare /

S-au iniţiat

proceduri judiciare

Sursa: B.N.R. - Regulamentul nr.5/2002, modificat şi completat prin Regulamentul nr.7/2002, Regulamentul nr.8/2005, Regulamentul nr.12/2006, Regulamentul nr.4/2007, Regulamentul nr. 5/2007

Tabelul nr.2. Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru creditele şi plasamentele din sectorul instituţiilor de credit

Performanţe financiare Serviciul datoriei

Bănci Organizaţii

cooperatiste de credit

A

0-7 zile lucrătoare 0-30 zile lucrătoare Standard/

Pierdere minimum 8 zile

lucrătoare minimum 31 zile

lucrătoare Pierdere/

Pierdere

Nu s-au iniţiat proceduri judiciare /

S-au iniţiat proceduri judiciare

Sursa: B.N.R. - Regulamentul nr.5/2002, modificat şi completat prin Regulamentul nr.7/2002, Regulamentul nr.8/2005, Regulamentul nr.12/2006, Regulamentul nr.4/2007, Regulamentul nr. 5/2007

Tabelul nr.3. Coeficienţi de provizionare aferenţi categoriilor de clasificare

Categorii de clasificare a creditelor

Coeficienţi de provizionare pentru credite (altele decât cele înregistrate în valută sau

indexate la cursul unei valute, acordate persoanelor fizice expuse la riscul valutar)

Coeficienţi de provizionare pentru credite înregistrate în valută sau indexate la cursul

unei valute, acordate persoanelor fizice expuse la riscul valutar

Standard 0 0,07 În observaţie 0,05 0,08 Substandard 0,2 0,23

Îndoielnic 0,5 0,53 Pierdere 1 1

Sursa: B.N.R. - Regulamentul nr.5/200 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit şi a normelor metodologice pentru aplicarea acestuia2, modificat şi completat prin Regulamentul nr.4/2008

59

Cunoaşterea gradului de risc al portofoliului de credite oferă posibilitatea adoptării unor măsuri care să conducă la reducerea maximă a riscului de credit. Provizioanele specifice de risc se vor determina pentru fiecare categorie de credit, atât în lei cât şi în valută, prin coroborarea performanţelor financiare ale clientului cu serviciul datoriei acestuia faţă de bancă. Activitatea de constituire a provizioanelor, adică a fondurilor destinate acoperirii pierderilor efective, trebuie să se desfăşoare cu oportunitate în momentele în care se constată existenţa fenomenelor ce îndreptăţesc şi obligă aplicarea acestei proceduri. Selectarea prudentă şi monitorizarea permanentă a creditelor acordate, solicitarea de garanţii, obţinerea de asigurări externe pentru credite, constituirea din timp a provizioanelor destinate acoperirii pierderilor sunt în mod cert elemente esenţiale de susţinere a politicilor de reducere a riscului de credit şi a efectelor sale. Căi de reducere a riscului de lichiditate. Riscul de lichiditate reprezintă o problemă de cost pentru bancă, rezultând din compararea activelor bancare cu posibilitate imediată de lichidare, cu depozitele care pot reprezenta o dimensiune posibilă a solicitărilor deponenţilor. Astfel, problema de care se loveşte conducerea unei instituţii bancare în asigurarea lichidităţii provine din faptul că rareori cererea de lichiditate este egală cu oferta de lichiditate la un moment dat, instituţia bancară aflându-se în exces sau deficit de lichiditate. Lipsa de lichiditate obligă societăţile bancare la contractarea de împrumuturi pe piaţa interbancară sau la recreditare în relaţie cu banca centrală pentru a putea face faţă plăţilor, ceea ce înseamnă costuri suplimentare şi afectează în mod negativ profitul bancar. Căile utilizate pentru reducerea riscului de lichiditate, inclusiv a influenţei negative asupra eficienţei activităţii bancare vizează: Echilibrarea activelor bancare cu pasivele bancare, pentru asigurarea stării de lichiditate a băncilor. În acest sens, trebuie să se asigure permanent corelarea operaţiilor active cu cele pasive deoarece neconcordanţa între plasamente şi resurse, ca volum şi scadenţă, reprezintă un factor care determină creşterea riscului de lichiditate şi influenţează eficienţa activităţii bancare. Păstrarea activelor cu scadenţe mai lungi decât pasivele ar putea afecta lichiditatea pe termen scurt. În această accepţiune, trebuie amintită dorinţa clienţilor de a lua credite pe termen cu rata fixă a dobânzii şi constituirea depozitelor pentru scadenţe reduse. În plus, datorită faptului că ratele dobânzii pe termen lung sunt mai mari decât cele pe termen scurt, banca poate realiza profituri din oferirea de credite pe termen lung şi luarea de împrumuturi pe termen scurt. Diferenţa de scadenţă constituie un risc de lichiditate asumat de instituţia bancară. Pentru diminuarea acestui tip de risc, instituţiile bancare trebuie să reducă la minim diferenţa de scadenţă dintre resurse şi plasamente, această echilibrare fiind necesară atât din punct de vedere al duratei de mobilizare şi angajare a resurselor bancare, cât şi a maximizării profitului şi minimizării costurilor resurselor. Deci riscul de lichiditate determină banca să acţioneze în direcţia asigurării unor active lichide suficiente pentru a putea acoperi în orice moment plăţile scadente sau cerute în afara scadenţei. În caz contrar, va trebui să-şi procure rapid aceste resurse prin împrumuturi de la banca de emisiune sau de la alte instituţii bancare, ceea ce implică costuri suplimentare pentru societatea bancară. Pentru evitarea unor asemenea situaţii, trebuie realizată echilibrarea activelor şi pasivelor nu numai pe ansamblu, ci şi în structură, în funcţie de segmentele de durată ale fiecărei datorii şi creanţe. Gradul de echilibrare a activelor bancare cu pasivele bancare se poate determina cu ajutorul relaţiei:

100

zyy

zxxe NA

NPG

unde: PxNzx reprezintă suma pasivelor bancare (x) ponderate cu durata în zile de mobilizare;

AyNzy - suma activelor bancare (y) ponderate cu durata în zile de angajare.

Dacă indicatorul este peste 100%, banca este dependentă de resursele procurate de pe piaţa financiară, situaţie ce determină creşterea cheltuielilor cu dobânzile bonificate. Un nivel

60

inferior valorii de 100% reliefează gradul de acoperire a activelor pe termen lung din resurse pe termen scurt. În această situaţie se pot obţine profituri mari, dar instituţia bancară este expusă atât la creşterea riscului de lichiditate, cât şi la creşterea riscului la creditele angajate pe termen lung. Administrarea portofoliului este cu atât mai defectuoasă cu cât indicatorul respectiv este mai îndepărtat de valoarea de 100%. Relaţia propusă permite efectuarea analizei pe secvenţe distincte în funcţie de duratele diferite de mobilizare a resurselor şi de angajare a creditelor. Reglementările prudenţiale privind lichiditatea bancară, impuse de B.N.R. pentru a contracara riscul de lichiditate bancară şi prevăzute în Norma nr.1/2001 privind lichiditatea băncilor, cu modificări ulterioare, stabilesc atât nivelul minim de lichiditate, cât şi modul de calcul al gradului de lichiditate al unei bănci, pornind de la considerentul că lichiditatea reprezintă un element esenţial pentru conducerea prudenţială şi asigurarea profitabilităţii bancare. Supravegherea riscului de lichiditate se realizează atât de instituţiile bancare, cât şi de B.N.R., pe baza indicatorului de lichiditate raportat de bancă. În vederea limitării riscului de lichiditate, instituţiile bancare sunt obligate să îşi stabilească pentru fiecare exerciţiu financiar strategia în domeniul managementului lichidităţii, care va fi reanalizată ori de cate ori modificarea condiţiilor mediului de afaceri o impune13. Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă. Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului, iar lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în afara bilanţului. În cazul înregistrării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile de scadenţă, cu excepţia ultimei benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidităţii efective, aferent benzii de scadenţă următoare. Societăţile bancare trebuie să menţină în permanenţă indicatorul de lichiditate cel puţin la valoarea 1, calculând indicatorul de lichiditate prin completarea corespunzătoare a formularelor stabilite prin reglementările în vigoare. Prin stabilirea acestui indicator, banca centrală se asigură că băncile vor putea satisface cerinţele clienţilor de retragere a fondurilor şi astfel nu vor pierde încrederea publicului, fenomen care apare atunci când instituţia bancară nu poate oferi fonduri suficiente. Băncile care nu au suficiente active lichide trebuie să asigure indicatorul de lichiditate fie împrumutând de pe piaţa interbancară, fie apelând la banca centrală în calitatea sa de împrumutător de ultimă instanţă.

Un aspect legat de riscul de lichiditate se referă la constituirea rezervelor minime obligatorii, obiectivul vizat constând în asigurarea lichidităţii minime a societăţilor bancare. Legislaţia românească referitoare la sistemul rezervelor minime obligatorii prevede că societăţile comerciale bancare sunt obligate să constituie rezerve obligatorii în conturi la Banca Naţională a României în funcţie de nivelul depozitelor atrase. Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din mijloace băneşti în monedă naţională şi în valută, reprezentând obligaţii ale băncilor rezultate din acceptarea depozitelor şi a altor fonduri. Din baza de calcul se exceptează mijloacele băneşti atrase de la B.N.R. şi de la celelalte societăţi bancare care sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la B.N.R. şi capitalurile proprii ale instituţiei bancare calculate în conformitate cu reglementările B.N.R. Baza de calcul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv în perioada de observare (intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente), conform Regulamentul B.N.R. nr.6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii, cu modificări ulterioare. Astfel, rezervele minime obligatorii ale unei bănci se calculează potrivit formulei:

i

n

iii drR

1

unde: ri reprezintă rata minimă obligatorie a rezervelor la tipul i de depozite bancare; i - tipul de depozite bancare;

13 Norma B.N.R. nr.1/2001 privind lichiditatea băncilor, cu modificări ulterioare

61

di - mărimea absolută a depozitelor de tip i la momentul t-1. În condiţii de funcţionare normală, rezervele minime obligatorii au statutul unor imobilizări, costurile aferente transferându-se în creşterea marjei dobânzilor. Influenţând substanţial costurile, rezervele minime obligatorii acţionează atât asupra ofertei de credite, cât şi asupra cererii de creditare, prin efectul preţului. Deşi interacţiunea dintre rezerve şi lichiditate este puternică, cele două obiective trebuie atinse separat, dar nu gestionate separat deoarece rezervele bancare efective sunt de fapt cele prin intermediul cărora se soldează poziţia lichidităţii, iar acesta din urmă este un amortizor de şoc pentru poziţia monetară.

Asigurarea depozitelor bancare, este necesară deoarece eşecul în controlarea riscului de lichiditate poate transforma rapid o dificultate temporară într-una permanentă, ducând la insolvabilitatea instituţiei bancare care se află în situaţia de a nu putea onora obligaţiile de plată. Falimentul unei bănci înseamnă prăbuşirea relaţiilor de credit şi pierderea unei părţi importante a deponenţilor care nu-şi mai pot recupera sumele depuse. Pentru evitarea acestor efecte există posibilitatea asigurării depozitelor prin angajarea responsabilităţii restituirii lor de către instituţii specializate. Soluţia asigură credibilitate pentru deponenţi care au astfel certitudinea că depozitele lor vor fi recuperate în cazul falimentului bancar.

În practică există două sisteme de asigurare: - sistemul mutual, care presupune răspunderea solidară pentru toate băncile

membre privind acoperirea depozitelor în caz de faliment, situaţie în care instituţiile bancare sunt interesate de calitatea managementului fiecăreia, impunând în acest sens existenţa unor norme şi organe de supraveghere bancară eficientă;

- sistemul asigurărilor organizate, care implică existenţa unui asigurator ce administrează fondul de asigurare, constituit prin aportul societăţilor bancare asigurate, rolul de asigurator revenind unei instituţii publice sau private.

În România, prin O.G. nr.39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, republicată, cu completări ulterioare, a fost înfiinţat Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar cu scopul de a garanta rambursarea depozitelor constituite la instituţiile bancare de către deponenţi, persoane fizice, iar din 01.07.2004 sunt garantate, pe lângă depozitele persoanelor fizice, şi depozitele I.M.M.-lor şi micro-întreprinderilor. În anul 2002, Fondul a dobândit calitatea de lichidator judiciar la două bănci în faliment (Banca Română de Scont , Banca Turco-Română). Până la 31.12.2007, Fondul a efectuat plăţi de compensaţii însumând 512,2 mil. lei pentru despăgubirea deponenţilor garantaţi, la un număr de şapte bănci care au intrat în faliment în perioada 1999-2006, primele compensaţii fiind plătite în anul 1999 pentru deponenţii persoane fizice ai Băncii Albina. Începând cu ianuarie 2007, Fondul plăteşte compensaţii numai deponenţilor garantaţi ai Nova Bank, bancă intrată în faliment în noiembrie 2006. Resursele financiare ale acestui Fond se constituie din contribuţiile plătite de bănci, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine, care sunt sau vor fi autorizate să primească fonduri de la persoane fizice, iar fondul investeşte aceste resurse financiare, în principal, în titluri de stat. În calitate de instituţii de credit membre ale schemei de garantare a depozitelor, acestea trebuie să participe la constituirea resurselor financiare ale Fondului prin plata de contribuţii la Fond (pentru 2008, cota contribuţiei anuale a instituţiilor de credit participante la Fond a fost stabilită la 0,1%). La începutul anului 2009, în schema de garantare a depozitelor din România erau incluse 32 de instituţii de credit persoane juridice române, din care 31 de bănci şi Banca Centrală Cooperatistă CREDITCOOP (casa centrală şi cooperativele de credit afiliate). În cazul în care o bancă nu este în măsură să-şi onoreze obligaţiile faţă de deponenţi, Fondul garantează plata în lei către deponenţi a fondurilor depozitate, indiferent de moneda în care este constituit depozitul, numărul şi mărimea depozitelor, în limita unui plafon de garantare, actualizat semestrial cu indicele preţurilor de consum. În limita plafonului garantat se include şi dobânda care se datorează la depozitele respective până la data când acestea au devenit indisponibile. Plata compensaţiilor se face, de regulă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii falimentului instituţiei de credit. Fondul poate plăti

62

compensaţii şi după acest termen, dar nu mai târziu de 3 ani de la data începerii efectuării plăţilor. Începând cu data de 15 octombrie 2008, plafonul de garantare pe deponent garantat persoană fizică şi pe instituţie de credit s-a majorat la echivalentul în lei al 50.000 euro, în timp ce plafonul de garantare pe deponent garantat persoană juridică şi pe instituţie de credit a rămas la echivalentul în lei al 20.000 euro. Alături de cerinţele prudenţiale impuse de banca centrală, cu scopul de a reduce riscul de lichiditate, societăţile bancare pot introduce reglementări interne ce îmbracă forma unor limite a căror valoare se revizuieşte periodic şi se modifică în funcţie de schimbările survenite pe piaţa monetară şi în economie şi care privesc: stabilirea limitei minime a sumei investite în titluri de stat; definirea limitei minime pentru sumele plasate pe piaţa interbancară, în contul de rezervă obligatorie la B.N.R. şi în numerar; stabilirea limitei maxime a creditelor acordate persoanelor fizice şi juridice; determinarea perioadei maxime pentru plasamentele interbancare; constituirea majorităţii plasamentelor interbancare pe un termen de maximum o lună. Căi de reducere a riscului ratei dobânzii. Riscul ratei dobânzii reprezintă sensibilitatea rezultatelor financiare ale unei instituţii bancare la schimbările ratei dobânzii, fiind consecinţa activităţii de intermediere financiară. Maniera în care o bancă îşi structurează activele şi pasivele determină poziţia riscului ratei dobânzii. Managementul acestui tip de risc reprezintă un proces complex ce trebuie realizat de un grup de specialişti din cadrul Comitetului de gestiune a activelor şi pasivelor, având drept scop asigurarea unitară a obiectivelor strategice ce urmează a fi aplicate. Strategia de stabilire a ratei dobânzii este realizată în funcţie de strategia de creditare, atragere de fonduri şi ratele dobânzii practicate de celelalte bănci. Nivelul înalt şi instabilitatea ratei dobânzii au condus la creşterea complexităţii managementului portofoliului financiar. Riscul mare al ratei dobânzii a făcut ca strategia de management a activelor şi pasivelor bancare să devină o problemă importantă. Implementarea unui program de management al activelor şi pasivelor presupune stabilirea orizontului de planificare, estimarea riscului şi câştigurilor ce ar rezulta din aplicarea unor variante alternative de program ce aduc câştiguri maxime în condiţiile unui nivel acceptabil de risc. Instituţiile bancare au reuşit să facă faţă presiunilor asupra câştigurilor acestora, atât din partea ratei dobânzii, cât şi din partea concurenţei exercitate de celelalte instituţii financiare, ca urmare a unor tehnici de apărare împotriva riscului ratei dobânzii care au fost introduse în politica bancară. Printre ele se află analiza discrepanţei activ-pasiv (analiza GAP) şi analiza discrepanţei duratei (analiza DGAP) care îi ajută pe manageri să echilibreze rata dobânzii aferentă activelor cu rata dobânzii aferentă pasivelor, precum şi durata activelor cu durata pasivelor. Principalele căi de reducere a riscului ratei dobânzii sunt: Analiza discrepanţei activ-pasiv (analiza GAP), este una dintre cele mai utilizate metode de reducere a riscului ratei dobânzii care are la bază anticiparea tendinţelor de variaţie a ratei dobânzii pe piaţă şi imunizarea băncii prin modificarea periodică a structurii activelor şi pasivelor bancare. Această tehnică utilizează indicatorul GAP (ecart) pentru a măsura expunerea venitului net din dobânzi la fluctuaţiile ratei dobânzii, pornind de la gruparea plasamentelor şi resurselor bancare în sensibile şi insensibile. Sunt considerate ca fiind sensibile acele active şi pasive bancare care generează un flux de venituri/cheltuieli ce se modifică în acelaşi sens ca şi ratele dobânzii, adică cele a căror scadenţă se situează în orizontul de planificare sau a căror dobândă este revizuită în cadrul orizontului de planificare considerat. Resursele bancare insensibile prin conţinutul lor nu influenţează riscul ratei dobânzii. Fluctuaţia ratei dobânzii poate determina creşterea sau scăderea veniturilor din dobânzi sau le poate lăsa nemodificate, în funcţie de structura portofoliului, sensibilitatea la modificarea ratei dobânzii şi valoarea GAP-ului. Dacă suma plasamentelor sensibile la variaţia ratei dobânzii excede suma resurselor sensibile, se spune că banca are un GAP pozitiv. În acest caz, dacă rata dobânzii creşte, vor creşte şi veniturile nete din dobânzi, iar scăderea ratei dobânzii determină o scădere a veniturilor nete din dobânzi. Dacă suma plasamentelor sensibile la modificarea ratei dobânzii este mai mică decât suma resurselor

63

sensibile, se spune că banca are un GAP negativ, caz în care o creştere a ratei dobânzii determină scăderea veniturilor nete din dobânzi, iar scăderea ratei dobânzii duce la creşterea veniturilor nete din dobânzi. Protejarea împotriva riscului ratei dobânzii presupune reducerea volatilităţii venitului net din dobânzi prin ajustarea directă a activelor şi pasivelor sensibile la variaţia ratei dobânzii. Analiza GAP este o strategie relativ simplă însă nu înlătură pe deplin expunerea băncii la acest risc deoarece, deşi ratele dobânzii la activele şi pasivele sensibile se modifică în acelaşi sens, fiind determinate de variaţiile ratei dobânzii de pe piaţă, de cele mai multe ori mişcările lor au amplitudini diferite, dând naştere la o diferenţă care influenţează poziţia instituţiei bancare. Analiza discrepanţei duratei (analiza DGAP) este o altă metodă utilizată pentru reducerea riscului ratei dobânzii care constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ şi pasiv, apoi calcularea duratei medii de recuperare a portofoliului de active şi, respectiv, de pasive al instituţiei bancare. Această tehnică stabileşte legături direct proporţionale între modificarea portofoliului şi mişcările ratelor dobânzii, riscul ratei dobânzii fiind evidenţiat prin nepotrivirea între duratele medii ale activelor şi cele ale pasivelor. Durata poate fi privită ca măsura directă a senzitivităţii ratei dobânzii sau a elasticităţii unei resurse sau a unui plasament şi măsoară timpul mediu necesar băncii să reacopere fondurile angajate într-o investiţie. Din perspectiva managementului bancar, o însemnătate deosebită are faptul că durata este aditivă, adică suma duratelor tuturor activelor şi pasivelor măsoară senzitivitatea instituţiei bancare la schimbarea ratei dobânzii. Operaţiunile extrabilanţiere, reprezintă o posibilitate tot mai larg folosită de bănci pentru protejarea faţă de riscurile specifice. Acestea presupun acoperirea decalajelor de scadenţe între plasamente şi resurse pentru fiecare tip de rată sau contracte la termen cu opţiuni. În fapt, se asigură acoperirea riscurilor printr-o redistribuire a costurilor legate de riscuri, pe care şi le asumă şi le suportă, în anumite proporţii date, toţi participanţii la activitatea bancară. Extinderea operaţiunilor extrabilanţiere şi perfecţionarea derulării lor constituie temeiul evoluţiei sistemului de credit într-un climat de stabilitate, prin evitarea efectelor catastrofale ale riscurilor asupra activităţii băncilor şi asupra vieţii economice, în ansamblul ei. În domeniul protecţiei împotriva riscului dobânzii, operaţiunile extrabilanţiere, au o largă utilizare sub următoarele forme:

- swap-ul de dobânzi, reprezintă un tip de instrument derivat folosit pentru gestiunea unei poziţii sensibile la variaţia ratei dobânzii, care confirmă acordul celor două părţi implicate în acceptarea celor două fluxuri de dobânzi plătite pentru o valoare negociată a capitalului împrumutat;

- contractul futures este utilizat pentru specularea mişcărilor viitoare ale ratelor dobânzii şi pentru acoperirea riscului fluctuaţiei ratei dobânzii şi reprezintă un angajament de vânzare-cumpărare a unei anumite cantităţi de activ la un anumit preţ dinainte stabilit cu executarea contractului la o dată ulterioară. Clauzele contractului referitoare la cantitatea de activ suport, modalitatea de plată şi scadenţă sunt standardizate de o instituţie specializată, numită Casa de compensare care, de fapt, emite, vinde, cumpără asemenea contracte, constituindu-se contraparte atât în operaţiile de vânzare, cât şi în cele de cumpărare;

- contractul options asigură reducerea riscului ratei dobânzii prin protecţia activelor şi pasivelor sensibile la variaţia ratei dobânzii şi reprezintă un contract ce asigură deţinătorului acestuia dreptul să cumpere sau să vândă un anume instrument financiar (activ suport) la un preţ specificat la/înainte de o dată prestabilită.

Căi de reducere a riscului valutar. Riscul valutar apare sub forma posibilităţii de a înregistra pierderi decurgând din evoluţia cursului de schimb a cărui volatilitate este larg cunoscută ca fiind influenţată direct de riscul ratei dobânzii. Expunerea la riscul valutar, care se măsoară prin poziţia valutară lungă sau scurtă, poate avea mari variaţii de la o bancă la alta, fiind un risc bancar deosebit de nociv prin efectele sale, putând determina chiar falimentul instituţiei bancare. Cele mai importante căi de reducere a riscului valutar sunt:

64

Utilizarea reglementărilor prudenţiale care vizează asigurarea acoperirii riscurilor prin fonduri proprii, astfel încât sunt stabilite limite maxime ale expunerii la acest risc în funcţie de fondurile proprii ale instituţiei bancare. Supravegherea riscului valutar se realizează atât de bancă, cât şi de Banca Naţională a României, pe baza indicatorilor de poziţie valutară raportaţi de instituţiile bancare. În vederea limitării riscului valutar băncile sunt obligate: - să dispună de un sistem de evidenţă care să permită atât înregistrarea imediată a

operaţiunilor în devize şi calcularea rezultatelor acestora, cât şi determinarea poziţiilor valutare individuale ajustate şi a poziţiei valutare totale;

- să deţină un sistem de supraveghere şi de gestiune a riscului valutar pe bază de norme şi proceduri interne, aprobate de C.A. al băncii;

- să dispună de un sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor interne;

- să desemneze un manager care să asigure coordonarea permanentă a activităţii valutare. Poziţia valutară într-o anumită deviză se calculează ca suma algebrică a poziţiei valutare bilanţiere şi a poziţiei valutare extrabilanţiere. La sfârşitul fiecărei zile bancare lucrătoare poziţiile valutare ale unei instituţii bancare sunt supuse următoarelor limitări: maxim 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre poziţiile valutare individuale ajustate; maxim 20% din fondurile proprii ale instituţiei bancare pentru poziţia valutară totală. Băncile vor raporta B.N.R. nivelul poziţiilor valutare, potrivit formularului „Supravegherea poziţiilor valutare”. Imunizarea societăţii bancare care presupune ajustarea periodică a poziţiilor valutare ale acesteia pentru a suprima poziţiile lungi sau scurte. Este o operaţie relativ scumpă deoarece impune costuri de gestiune ridicate şi prezintă şi un cost de oportunitate care constă în faptul că nu permite specularea unei anumite poziţii (lungă sau scurtă) în funcţie de trendul cursului valutar. Acoperirea riscului valutar se aplică pentru a reduce impactul volatilităţii cursului valutar asupra activelor şi pasivelor bancare. Deşi implică cheltuieli tranzacţionale mari, gestiunea prin acoperire presupune asumarea unor riscuri rezonabile, anticipate. Având în vedere această tehnică (hedging), reducerea riscului valutar se realizează pe baza unor instrumente contractuale derivate. Acestea au un preţ şi reprezintă acorduri între părţi, fiecare asumându-şi anumite obligaţii în favoarea celeilalte. Acoperirea riscului valutar se poate realiza prin:

- contractele forward, care sunt cele mai vechi instrumente de acoperire a riscului valutar, constând într-un acord de vânzare/cumpărarea a unei sume dintr-o valută la un anumit preţ şi la o dată viitoare, în care sunt precizate rata de schimb, termenul, suma de bani şi data executării tranzacţiei (scadenţa). Preţul contractului forward se determină potrivit principiului parităţii dobânzilor, ajustând cursul spot cu diferenţa dintre ratele dobânzii valutelor ce fac obiectul contractului. Această diferenţă, care reprezintă puncte forward, poate fi pozitivă (primă) sau negativă (discount). Cotaţia unei valute cuprinde atât rata la care banca cumpără valuta (bid rate), cât şi o rată mai ridicată, la care vinde respectiva valută (asked/offered rate). Diferenţa dintre aceste rate constituie marja din care instituţia bancară îşi va acoperi costurile antrenate de efectuarea tranzacţiei. În cazul unei prime forward, punctul forward bid este inferior punctului forward asked, iar în caz de discount forward, situaţia este inversă. Punctele forward se calculează potrivit formulei de mai jos;

100360

zsd NCrFWD

unde: ∆rd reprezintă diferenţa ratelor dobânzii celor două valute; Cs - cursul spot (la vedere); Nz - numărul de zile al perioadei de cotaţie forward;

- SWAP-ul valutar este o tranzacţie complexă, ce presupune vânzarea şi cumpărarea simultană a aceleaşi sume din două valute diferite, scadenţele şi cursurile de decontare fiind stabilite în momentul încheierii tranzacţiei. SWAP–ul valutar a apărut din necesitatea de acoperire a unor angajamente într-o valută, pe o anumită perioadă, din

65

disponibilităţile într-o altă valută, fără a modifica la termen structura angajamentelor şi a disponibilităţilor în cele două valute;

- contractele futures constituie acorduri de a cumpăra/vinde sume determinate dintr-o valută, la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului, dar cu executarea tranzacţiei la o dată viitoare. Deşi are o funcţie similară contractului forward, contractul futures se diferenţiază prin standardizare şi prin tranzacţionarea la bursă, şi nu prin negociere între cele două părţi;

- opţiunile valutare reprezintă acorduri prin care vânzătorul (emitentul opţiunii) acordă cumpărătorului (deţinătorul opţiunii) dreptul, dar nu şi obligaţia, de a realiza o anumită tranzacţie valutară la un anumit preţ şi termen. Pentru acest drept, cumpărătorul plăteşte o primă la preluarea opţiunii. Suma şi scadenţa opţiunii pot fi alese de către cumpărător. În prezent, opţiunile valutare sunt disponibile în majoritatea ţărilor cu piaţă valutară forward lichidă, nerestricţionată de reglementări valutare.

Căi de reducere a riscului de insolvabilitate. Riscul de insolvabilitate exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale instituţiei bancare să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă, banca ajungând în incapacitate de plată. Reducerea riscului de insolvabilitate se poate realiza prin următoarele căi: Respectarea reglementărilor prudenţiale care se referă la: capitalul minim al băncii ce trebuie să menţină în permanenţă capitalul social şi fondurile proprii cel puţin la nivelurile minime stabilite de autoritatea bancară. În conformitate cu prevederile Regulamentul B.N.R. nr.18/2006 privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, fondurile proprii ale băncii sunt formate din: - Fondurile proprii de nivel 1 reprezintă o componentă a fondurilor proprii şi cuprind: capitalul social subscris şi vărsat, cu excepţia acţiunilor preferenţiale cumulative sau,

după caz, capitalul de dotare pus la dispoziţia sucursalei din România de către instituţia de credit din statul terţ;

primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social; rezervele legale, statutare şi alte rezerve, precum şi rezultatul reportat pozitiv al

exerciţiilor financiare anterioare, rămas după distribuirea profitului; profitul net al ultimului exerciţiu financiar, reportat până la repartizarea sa conform

destinaţiilor stabilite de adunarea generală a acţionarilor. - Fondurile proprii de nivel 2 se compun din:

1) fonduri proprii de nivel 2 de bază care se compun din: rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu obligaţiile

fiscale aferente, previzibile la data calculării fondurilor proprii; titlurile pe durată nedeterminată şi alte instrumente de aceeaşi natură;

2) fondurile proprii de nivel 2 suplimentar se compun din acţiunile preferenţiale cumulative pe durată determinată şi capitalul sub formă de împrumut subordonat.

Capital social reprezintă partea investită de acţionari care, potrivit reglementărilor bancare, trebuie vărsat integral în formă bănească, fiind obligatorie menţinerea unui nivel minim al capitalului social stabilit de banca centrală. În ţara noastră normele referitoare la capitalul minim al instituţiilor de credit sunt actualizate periodic ca urmare a procesului inflaţionist. În prezent, conform Regulamentului nr.18/2006 privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii băncile persoane juridice române trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 37 milioane lei (băncile de credit ipotecar şi băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ - 25 milioane lei, instituţiile emitente de monedă electronică - 12 milioane lei). Adecvarea capitalului reprezintă principala modalitate de reducere a riscului de insolvabilitate cu care se confruntă orice bancă. Capitalul este considerat ca fiind adecvat atunci când oferă posibilitatea reducerii la minim a riscului viitoarei insolvabilităţi (Regulamentul BNR şi C.N.V.M. nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii). În România, dintre reglementările de referinţă în acest domeniu amintim Norma B.N.R. nr.11/2003 privind supravegherea pe bază individuală şi consolidată a fondurilor

66

proprii, Norma B.N.R. nr.12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit (modificată şi completată prin Normele B.N.R. nr.9/2004, 12/2006 şi 9/2006), Norma B.N.R. nr.5/2004 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit, Ordinul B.N.R. nr.23/2006 privind cerinţele suplimentare de adecvare a capitalului, tranzacţiile intragrup şi concentrarea riscurilor la nivelul unui conglomerat financiar, Regulamentul B.N.R. nr.24/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii pentru riscul operaţional. Băncile sunt obligate să raporteze trimestrial B.N.R. nivelul indicatorilor de solvabilitate prin intermediul unor formulare speciale (Ordin B.N.R. nr.9/2007 privind raportarea de către instituţiile de credit a situaţiei adecvării capitalului la nivel individual). Regulile adecvării capitalului reduc câştigul potenţial al instituţiilor bancare, în condiţiile în care banca centrală plăteşte o dobândă considerabil mai mică decât câştigul pe care banca l-ar putea obţine din plasarea banilor pe piaţă. Acest lucru este însă necesar pentru a asigura în permanenţă solvabilitatea şi stabilitatea de ansamblu a întregului sistem bancar. Planificarea necesarului de capital trebuie să fie integrată în procesul de planificare financiară globală a băncii. În baza analizei performanţelor anterioare şi a stării actuale, prognozei bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, se poate prognoza nevoia de capital în funcţie de evoluţia pieţelor şi reglementărilor bancare, inclusiv de natura factorilor care influenţează necesarul de capital bancar.

Întrebări recapitulative - cap.4.

1. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false: 1). riscul sistemic este probabilitatea ca dificultăţile financiare apărute la o bancă să genereze efecte pozitive asupra întregului sistem bancar; 2). o criză financiară poate fi considerată sistemică dacă mai multe bănci intră în stare de faliment în acelaşi timp; 3). efectul de contagiune determinat de falimentul unei bănci se numeşte „efect de levier”; 4). riscul sistemic poate surveni ca efect de contagiune determinat de falimentul unei bănci; 5). băncile pot avea expuneri corelate şi un şoc economic advers poate determina multiple falimente bancare în mod simultan; 6). scopul reglementărilor prudenţiale din domeniul bancar este asigurarea unei instabilităţi a sistemului bancar. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 4 + 5; c). 2 + 4 + 6; d). 1 + 3 + 6. 2. Riscurile fundamentale asociate managementului resurselor bancare sunt: a). riscul de credit şi riscul valutar; c). riscul de lichiditate şi riscul de insolvabilitate; b). riscul ratei dobânzii şi riscul de credit; d). riscul ratei dobânzii şi riscul de lichiditate. 3. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). riscul de credit constituie riscul ca banca să nu dispună de suficient capital pentru a-şi putea continua activitatea; 2). riscul de capital constituie riscul ca banca să nu dispună de suficient capital pentru a-şi putea continua activitatea; 3). riscul ratei dobânzii este pierderea rezultată din evoluţia contrar aşteptărilor a cursului valutar; 4). riscul valutar reprezintă posibilitatea nerecuperării totale sau parţiale a creditului acordat; 5). riscul de lichiditate este asociat depozitelor bancare; 6). riscul insolvabilităţii debitorului reprezintă unul dintre cele mai importante riscuri bancare deoarece cele mai multe falimente bancare sunt cauzate de creditele neperformante. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 5 + 6; d). 2 + 3 + 5. 4. Riscul valutar apare sub forma:

67

a). posibilităţii de a înregistra pierderi decurgând din evoluţia cursului de schimb; b). pierderii rezultate din evoluţia contrar aşteptărilor a ratei dobânzii; c). posibilităţii nerecuperării totale sau parţiale a creditului acordat şi a dobânzii aferente; d). posibilităţii a banca să nu dispună de suficient capital pentru a-şi putea continua activitatea. 5. Care dintre următorii indicatori se utilizează pentru determinarea riscului de lichiditate: 1). pasivele nete cumulate; 4). transformarea medie a scadenţelor; 2). indicele GAP; 5). raportul de solvabilitate; 3). poziţia valutară individuală; 6). scadenţa medie a activelor şi pasivelor. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 4 + 6; b). 2 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 5; d). 2 + 3 + 6. 6. Principalele căi de reducere a riscului de lichiditate sunt: 1). echilibrarea activelor bancare cu pasivele bancare; 4). analiza GAP; 2). constituirea rezervelor minime obligatorii; 5). analiza DGAP; 3). asigurarea depozitelor bancare; 6). analiza creditelor. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 4; c). 3 + 4 + 5; d). 4 + 5 + 6. 7. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). riscurile pure presupun atât posibilitatea obţinerii unui câştig, cât şi a unei pierderi; 2). riscurile speculative presupun atât posibilitatea obţinerii unui câştig, cât şi a unei pierderi; 3). riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a câştigurilor; 4). riscurile pure determină obţinerea în mod exclusiv a pierderilor; 5). riscurile speculative se mai numesc şi riscuri lucrative; 6). riscurile pure se mai numesc şi riscuri lucrative. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 6; c). 2 + 3 + 6; d). 2 + 4 + 5. 8. Pentru creditele „standard”, în valută, banca trebuie să aplice un coeficient de provizionare de: a). 1; b). 0; c). 0,07; d). 0,05. 9. Analiza DGAP: a). este o metodă utilizată pentru reducerea riscului valutar; b). permite realizarea analizei pe un orizont de timp foarte mare; c). pune accent pe variaţia valorii contabile a capitalului, activelor şi pasivelor băncii; d). compară variaţia valorii contabile a portofoliului de active a băncii cu variaţia valorii contabile a portofoliului de pasive. 10. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). un raport optim între natura, caracterul şi durata de constituire a resurselor şi destinaţia creditelor amplifică riscul de lichiditate; 2). în scopul evitării riscului de lichiditate trebuie corelate activele şi pasivele bancare; 3). o parte din resursele cu caracter temporar trebuie păstrate sub forma rezervei de lichiditate; 4). resursele cu caracter temporar trebuie folosite pentru acordarea de credite pe termen lung; 5). riscul de lichiditate este asociat creditelor bancare; 6). lipsa de lichiditate decurge din corelaţiile structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii. Este valabilă combinaţia: a). 2 + 3 + 6; b). 2 + 4 + 5; c). 1 + 5 + 6; d). 1 + 3 + 5. 11. Riscul ratei dobânzii reprezintă:

68

a). posibilitatea ca la un moment dat banca să nu dispună de suficiente fonduri pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de deponenţi; b). posibilitatea neîncasării efective la scadenţă a fluxului de venituri anticipate; c). posibilitatea de a înregistra pierderi decurgând din evoluţia cursului de schimb valutar; d). posibilitatea de a înregistra pierderi datorită modificării adverse a nivelului dobânzilor pe piaţă. 12. Riscul ratei dobânzii este: 1). legat de procesul de intermediere financiară; 2). un risc fundamental asociat managementului resurselor bancare; 3). pierderea rezultată din evoluţia contrar aşteptărilor a cursului valutar; 4). câştigul rezultat din evoluţia contrar aşteptărilor a ratei dobânzii; 5). este rezultatul nesiguranţei care există în modul în care clienţii şi-ar putea retrage fondurile în eventualitatea schimbării cursului valutar; 6). este rezultatul nesiguranţei care există în modul în care clienţii şi-ar putea retrage fondurile în eventualitatea schimbării ratei dobânzii. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 1 + 2 + 6; d). 1 + 2 + 5. 13. Care indicatori fac parte din subsistemul indicatorilor riscului de lichiditate: 1). scadenţa medie a activelor şi pasivelor; 4). raportul credite/depozite; 2). transformarea medie a scadenţelor; 5). rata creditelor restante; 3). indicele GAP; 6). indicele de sensibilitate. Este valabilă combinaţia: a). 2 + 3 + 5; b). 1 + 3 + 6; c). 1 + 2 + 4; d). 2 + 4 + 6. 14. Conform standardelor internaţionale, limita maximă admisă a ratei creditelor restante este: a). 100%; b). 6%; c). 50%; d). 0,05%. 15. Pentru limitarea riscului ratei dobânzii ecartul (GAP-ul) trebuie să fie: a). pozitiv; c). cât mai aproape de valoarea unu; b). negativ; d). cât mai aproape de valoarea zero. 16. Indicatorul „scadenţa medie a activelor şi pasivelor” se utilizează pentru comensurarea: a). riscului de credit; c). riscului ratei dobânzii; b). riscului de lichiditate; d). riscului de insolvabilitate. 17. Riscul de credit: a). este cele mai puţin important risc bancar; c). este un risc nediversificabil; b). poate determina pierderi însemnate pentru bancă; d). este un risc nefinanciar. 18. Analiza GAP: 1). este una dintre cele mai utilizate metode de reducere a riscului de credit; 2). este una dintre cele mai utilizate metode de reducere a riscului ratei dobânzii; 3). are la bază anticiparea tendinţelor de variaţie a ratei dobânzii pe piaţă şi imunizarea băncii; 4). operează cu valori contabile; 5). operează cu valori de piaţă; 6). ţine cont de evoluţia valorii de piaţă a activelor, pasivelor şi capitalului bancar.

Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 2 + 4 + 6. 19. Principalele căi de reducere a riscului ratei dobânzii sunt: 1). echilibrarea activelor bancare cu pasivele bancare; 4). analiza DGAP; 2). constituirea rezervelor minime obligatorii; 5). analiza GAP;

69

3). asigurarea depozitelor bancare; 6). operaţiunile extrabilanţiere. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 4; c). 3 + 4 + 5; d). 4 + 5 + 6. 20. Având în vedere expunerea la risc a unei bănci, riscurile bancare pot îmbrăca forma riscurilor: a). pure şi speculative; c). diversificabile şi nediversificabile; b). ambientale şi de prestare; d). financiare şi de prestare. 21. Care dintre următoarele tipuri de garanţii sunt considerate garanţii reale: 1). fidejusiunea; 3). gajul; 5). scrisorile de garanţie bancară; 2). depozitul bancar; 4). cauţiunea; 6). ipoteca. Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 6; d). 2 + 3 + 5. 22. Capacitatea de plată a debitorului indică: a). atitudinea debitorului faţă de rambursarea creditului şi plata dobânzilor aferente; b). onestitatea, responsabilitatea şi integritatea debitorului; c). valoarea resurselor financiare deţinute de către debitor; d). resursele curente care pot fi folosite pentru îndeplinirea obligaţiilor conform termenelor prevăzute. 23. Administrarea portofoliului băncii este optimă dacă indicatorul „gradul de echilibrare a activelor cu pasivele bancare” înregistrează o valoare: a). mai mare decât 100%; b). mai mică decât 100%; c). egală cu 100%; d). egală cu 0. 24. Falimentul bancar este consecinţă extremă a: a). riscului ratei dobânzii; c). riscului valutar; b). riscului de lichiditate; d). riscului de insolvabilitate. 25. Riscul care exprimă posibilitatea neîncasării efective la scadenţă a fluxului de venituri anticipate (capital avansat şi dobânda aferentă) poartă denumirea de: a). risc de lichiditate; b). risc valutar; c). risc de credit; d). risc de faliment. 26. Indicatorul „GAP cumulat” se utilizează pentru comensurarea: a). riscului de credit; c). riscului valutar; b). riscului ratei dobânzii; d). riscului de insolvabilitate. 27. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate: 1). coeficientul de provizionare pentru un credit „standard” în valută este 0; 2). coeficientul de provizionare pentru un credit „pierdere” în valută este 1; 3). coeficientul de provizionare pentru un credit „îndoielnic” în lei este 1; 4). coeficientul de provizionare pentru un credit „îndoielnic” în lei este 0,5; 5). coeficientul de provizionare pentru un credit „standard” în valută este 0,07; 6). coeficientul de provizionare pentru un credit „pierdere” în lei este 0,07. Este valabilă combinaţia: a). 2 + 4 + 5; b). 1 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 5; d). 1 + 3 + 6. 28. Rata creditelor restante se determină ca pondere a : a). creditelor restante în total active; c). creditelor totale în total active; b). creditelor restante în total credite; d). creditelor pe termen scurt în total credite. Răspuns corect: 1. d; 7. d; 13. c; 19. d; 25. c; 2. d; 8. c; 14. b; 20. a; 26. b;

70

3. c; 9. b; 15. d; 21. c; 27. a; 4. a; 10. a; 16. b; 22. d; 28. b. 5. a; 11. d; 17. b; 23. c; 6. a; 12. c; 18. c; 24. d;

71

1. Conceptul şi importanţa analizei riscului de ţară Concepte referitoare la riscul de ţară. În sens larg, riscul de ţară exprimă probabilitatea pierderilor financiare în afacerile internaţionale, pierderi generate de unele evenimente macroeconomice şi / sau politice din ţara analizată. Conceptul de risc de ţară este legat de alte două noţiuni: riscul suveran şi riscul de transfer. Riscurile legate de datoria externă publică sau public garantate sunt incluse în cadrul riscului suveran. El exprimă probabilitatea ca un stat suveran, la un anumit moment, să nu poată sau să nu dorească să-şi onoreze angajamentele externe, din cauze aflate sub controlul autorităţilor statale. Riscul suveran depinde de performanţele economice şi de schimbările de ţară. Spre deosebire de împrumuturile acordate guvernelor, creditele acordate instituţiilor financiare sau agenţilor economici (care sunt garantate de guvern) cunosc şi implică trei niveluri de risc: nivelul microeconomic care priveşte gradul de încredere şi valabilitatea comercială a

firmei; nivelul mediu: riscul legat de ramură; nivelul de ţară ce priveşte în mod curent riscul de transfer. Astfel, riscul de transfer exprimă posibilitatea ca şi în condiţia în care proiectul (finanţat din împrumuturi externe) ar genera fluxuri băneşti în monedă locală acoperitoare pentru stingerea obligaţiilor, guvernul să nu aibă mijloacele valutare pentru a efectua schimbul valutar în vederea rambursării datoriei faţă de creditorul extern. Evenimentele care, de regulă, influenţează riscul de ţară sunt de natură: politică: război, ocupaţie militară străină, revolte cu substrat ideologic, dezordine care are

la origine revendicări teritoriale, conflicte de interese legate de polarizarea politică regională;

socială: război civil, revolte şi dezordini provocate de diferenţe etnice, sindicalism militant, divizări religioase, contradicţii între anumite clase sociale;

economică: diminuarea creşterii produsului intern brut timp îndelungat, creşterea ratei inflaţiei, deprecierea considerabilă a monedei naţionale, scăderea accentuată a încasărilor din export, creşteri bruşte ale importurilor de produse alimentare din export, creşteri bruşte ale importurilor de produse alimentare şi petrol, criza economic ă actuală, modificări majore ale politicii economice (exemplu: reducerea barierelor comerciale sau modificarea preţului energiei) etc.

Nu trebuie neglijate evenimentele care se află parţial sub influenţa guvernului (exemplu: falimentele bancare cauzate de conducerea greşită a economiei de către guvern, catastrofele naturale care se manifestă cu o anumită periodicitate chiar dacă guvernul ia măsuri pentru limitarea daunelor). În abordarea riscului de ţară se au în vedere cel puţin următoarele considerente: natura riscului (ce anume este supus riscului: împrumut sau investiţie directă); termenul de expunere la risc (termen scurt, mediu, lung); tipul debitorului (agent economic cu capital majoritar de stat sau privat); evenimentele care port genera risc (politice, sociale, economice); probabilitatea de realizare a evenimentelor menţionate; evaluarea şi prognozarea riscului; căi de evitare şi diminuare a riscului. Firesc, se pune întrebarea care este scopul (utilitatea) evaluării şi analizei riscului de ţară. Se consideră că în practică evaluarea şi analiza riscului de ţară este deosebit de utilă în fundamentarea deciziilor pe care le iau în sfera investiţională corporaţiile transnaţionale sau alţi generatori de investiţii străine. Natura evenimentelor economice, sociale şi politice pune

Cap. 5. ANALIZA RISCULUI DE ŢARĂ

72

în evidenţă existenţa riscului economic, riscului social şi riscului politic în calitate de componente ale riscului de ţară. - Riscul politic reprezintă probabilitatea ca un stat suveran să nu îşi onoreze angajamentele ce decurg din împrumuturile internaţionale din motive politice. Acestea îmbracă forme variate, cum ar fi: războaie, ocupaţii militare străine, lovituri de stat, etc. - Riscul social reprezintă expunerea la pierderi în tranzacţiile internaţionale cauzate de evenimente sociale (revolte, divizări religioase, sindicalism militant etc.) - Riscul economic reprezintă expunerea la pierderi în tranzacţiile internaţionale cauzate de evenimente economice (exemplu: reducerea încasărilor din export, creşterea bruscă a importurilor, restricţii de ordin valutar etc.) International Country Risk Guide grupează componentele riscului de ţară în trei categorii: politic, economic şi financiar. Pe baza acestor categorii de risc se determină rating-ul riscului compozit (agregat) pentru ţara în discuţie. La stabilirea şi analiza rating-ului fiecărei categorii de risc se au în vedere componente specifice.

pentru evaluarea riscului politic se au în vedere: stabilitatea guvernamentală; condiţiile socio-economice; profilul investiţional; conflictele interne; conflictele externe; corupţia; politicile militare; religia şi politica; legea şi ordinea; tensiunile etnice; responsabilitatea democratică; calitatea birocraţiei;

componentele riscului financiar sunt: rata datoriei externe în produsul intern brut; serviciul datoriei externe; contul curent (soldul) ca procentaj din exportul de bunuri şi servicii; lichiditatea netă ca şi acoperirea pe luni a importului; stabilitatea ratei de schimb;

la stabilirea riscului economic se au în vedere următoarele componente: produsul intern brut pe locuitor; creşterea reală a produsului intern brut; rata anuală a inflaţiei; excedentul / deficitul bugetar ca procentaj din produsul intern brut; contul curent (soldul) ca procentaj din produsul intern brut.

Toate aceste componente dau posibilitatea evaluării şi efectuării unei analize riguroase a riscului de ţară pe baza unei metodologii flexibile ţinându-se totodată seama de specificul fiecărei ţări. Importanţa analizei riscului de ţară. Pierderile înregistrate ca urmare a materializării riscului de ţară sunt percepute ca diferenţă între veniturile preconizate a fi realizate şi veniturile efectiv realizate în urma derulării afacerilor supuse riscului de ţară. Aceste pierderi pot fi: pierderi de oportunităţi : generate de blocarea profiturilor realizate din plasamente; costuri suplimentare: ocazionate de adoptarea unor strategii de diminuare sau de evitare a efectelor negative generate de materializarea riscurilor; pierderi totale reale: reprezentate de volumul capitalului investit ce nu mai poate fi recuperat din ţara gazdă. Analiza riscului de ţară presupune o evaluare a premiselor care stau la baza modificărilor din mediul intern sau extern. Fără o cunoaştere deplină a situaţiei economice şi politice din ţara gazdă nu se poate anticipa care va fi reacţia economiei acestei ţări la schimbările bruşte intervenite la nivel mondial. Nivelul de risc al ţării este amplificat de dependenţa de importuri de materii prime, dependenţa energetică majoră de alte state (importuri masive de petrol, gaze naturale sau cărbuni), dependenţa de ajutoare din străinătate, dependenţa de veniturile celor care lucrează în străinătate, de existenţa unor tensiuni regionale latente sau de dependenţa de exportul unui număr limitat de mărfuri (exemplul fostelor colonii specializate în monoproducţia unor bunuri indigene). Analiza riscului de ţară trebuie să aibă în vedere vulnerabilităţi care amplifică efectul evoluţiei nefavorabile a conjuncturii mondiale asupra economiei ţării gazdă. Cunoaşterea şi înţelegerea riscului de ţară este importantă şi sub un alt aspect: riscul de ţară este un concept multidimensional care nu poate fi exprimat întotdeauna printr-o cifră. Riscul de ţară reprezintă o noţiune agregată care oferă o imagine sintetică asupra gradului de risc la care este expusă o afacere; nivelul riscului nu este acelaşi pentru fiecare din componentele sale, căci riscul de ţară poate, în mod agregat, să se situeze la un nivel acceptabil, dar una sau mai multe componente ale sale putând avea un nivel extrem de ridicat.

73

2. Factori care influenţează riscul de ţară Multitudinea de factori care influenţează nivelul riscului de ţară se pot grupa în următoarele clase: factori de natură macroeconomică, factori de natură politică (interni şi externi). Clasificarea factorilor care influenţează riscul de ţară. Riscul de ţară de află sub incidenţa mai multor elemente: economice, sociale şi politice, factorii care influenţează nivelul riscului de ţară putând fi grupaţi în mai multe clase astfel: • după natura lor:

- factori economici; - factori noneconomici

• după posibilităţile de previzionare: - factori previzibili - factori imprevizibili

• după intensitatea acţiunii exercitate: - factori dominanţi - factori secundari

• după modul de acţiune: - factori sistematici - factori aleatori

• după durata de exercitare a influenţei: - factori de durată - factori conjuncturali.

Pe scurt, o trecere în revistă a principalilor factori ce condiţionează riscul de ţară. Factorii de natură economică se pot grupa la rândul lor în: factori ai performanţei economice naţionale, factori sectoriali, dimensiunea pieţei interne, situaţia financiară internă. Factorii noneconomici includ forţa de muncă, ocuparea, şomajul, veniturile populaţiei şi structura consumului, cultura în general şi cultura organizaţională, mediul politic, cadrul legal, administraţia. Aceştia sunt factori interni, la care se pot adăuga şi cei externi, precum: alinierea la tratatele şi convenţiile internaţionale, conflicte regionale sau zonale, atitudinea faţă de investitorii străini. Grupa factorilor noneconomici este cel mai dificil de evaluat ca o componentă a riscului de ţară. Evenimentele politice pot stânjeni activitatea investitorilor, uneori în măsură mai mare decât factorii economici. Dintre cele mai importante evenimente politice se pot aminti: războaiele, acţiunile teroriste, luptele separatiste, invazia unor trupe străine, revendicările teritoriale, lupte cu caracter religios etc. Declanşarea unor astfel de acţiuni greu de gestionat de către autorităţi se induc efecte negative şi implicit în dimensionarea riscului de ţară. De exemplu conflictele din Orientul Apropiat sau fosta Iugoslavie pentru ţările din Balcani au deteriorat valoarea riscului de ţară. Corporaţiile străine încearcă să-şi diminueze vulnerabilitatea în faţa factorilor de risc macroeconomic prin diferite procedee. Tot în cadrul factorilor de risc macroeconomic se includ şi cei de natură socială, printre care mai importanţi sunt: războaie civile, dispute interetnice, conflicte sociale cauzate de inegalităţi majore în distribuirea veniturilor, greve generalizate ce pot paraliza funcţionarea mecanismului economic, revolte sociale împotriva regimului politic etc. În estimarea riscului de ţară este necesară evaluarea impactului evenimentelor sociale care pot deteriora climatul de afaceri. Factori de risc de natură macroeconomică. Principalii factori sunt: • Politica macroeconomică implică măsurile şi reperele pe care le stabileşte statul şi guvernul pentru mersul economiei. Impactul măsurilor macroeconomice diferă în funcţie de tipul de ţară. De pildă, în ţările în curs de dezvoltare măsurile macroeconomice au un impact mult mai rapid şi mai puternic decât în ţările dezvoltate (de exemplu, modificările cursului de schimb sau ale politicii monetare conduc la schimbarea mult mai rapidă a preţurilor într-un mediu inflaţionist comparativ cu unul neinflaţionist sau cu un nivel al inflaţiei mai scăzut; o

74

modificare a cursului de schimb îndreptată pentru combaterea inflaţiei poate conduce rapid la creşterea importurilor şi scăderea exporturilor şi implicit la înrăutăţirea soldului balanţei comerciale şi de plăţi externe). • Strategia comercială vizează măsurile referitoare la administrarea situaţiei comerciale în relaţiile economice internaţionale pentru substituirea importurilor şi promovarea exporturilor. Substituirea importurilor presupune politici vamale tarifare şi netarifare asupra produselor de import care se consideră că se pot realiza şi pe piaţa internă. Politicile de promovare a exporturilor accentuează creşterea exporturilor care de obicei se realizează prin menţinerea unui curs de schimb competitiv şi / sau prin acordarea de subvenţii pentru export. • Rolul şi implicarea statului în economie. Remodelat sau chiar de-a dreptul nou, statul rămâne ceea ce a fost dintotdeauna, un fascicul de funcţii şi de puteri diferite, chiar dacă mijloacele s-au modificat şi se modifică neîncetat. O caracteristică esenţială a economiei de piaţă ca sistem real mixt este statul, “agent economic” care încearcă să reglementeze în mod democratic mecanismele economice de funcţionare generală, să codifice componentele tuturor unităţilor social-economice dintr-o ţară, indiferent de tipul şi structura de proprietate. În general, economia este o activitate dominată de interesele participanţilor care pentru a nu se ajunge la permanente tensiuni şi la haos, nu pot fi lăsate să se manifeste întâmplător. Din totdeauna s-au căutat soluţii de compromis între diferitele interese, acestea fiind monitorizate de statul agent economic. Astfel, statul democratic se implică în mecanismele şi structurile economiei de piaţă atât în mod direct (ca proprietar de factori de producţie, ca achizitor principal al unor bunuri pe pieţele particulare, ca întreprinzător public etc.), cât şi în mod indirect, ca prestator de servicii sociale. Se pot identifica mai multe tipuri de implicare a statului în economie, cum ar fi:

- Sistemul de legi, impozite, reglementări financiare şi stabilirea unităţii monetare; - Dezvoltarea totală sau parţială a infrastructurii de bază, cum ar fi şoselele, căile ferate,

porturile, aeroporturile, educaţia şi ocrotirea sănătăţii; - Proiecte de anvergură pentru dezvoltarea şi în infrastructură, ca mine, diguri, irigaţii,

planuri de sprijinire a agriculturii, mari proiecte industriale; - Planificare, exercitare de control asupra licenţelor de import, noilor investiţii în

general sau obiectivelor producţiei, etc; - Bănci cu capital de stat, deseori cu scopul de a direcţiona creditele spre anumite

sectoare; - Ca agenţi economici sub formă de regii cu capital de stat în industrie, agricultură şi

servicii (energetice, de transport-telecomunicaţii, de securitate şi ordine socială). În evaluarea riscului de ţară, se are în vedere în ce măsură implicarea statului în economie este pozitivă sau a mers prea departe şi devine ineficientă. Situaţia este diferită de la ţară la ţară. Fiecare ţară are particularităţile ei (istorie, schimbări rapide etc.) dar semnalele că un guvern promovează măsuri pentru reducerea controlului birocratic, limitarea corupţiei şi îmbunătăţirea eficienţei, ameliorarea mediului de afaceri, prezintă interes deosebit în evaluarea riscului de ţară. • Modul de formare a preţurilor. Se au în vedere cele mai importante preţuri în economie, cum sunt: cursul de schimb, rata dobânzii, preţul de consum (cu deosebire al produselor alimentare), preţul inputurilor industriale, în special preţul energiei, care de cele mai multe ori sunt controlate de guvern. Din punct de vedere analizei riscului de ţară şi a impactului pe care acestea îl au asupra investiţiilor străine se urmăreşte modul de acţiune al guvernelor prin controlul asupra acestor preţuri, raţionalizări şi subvenţii făcute în scopuri precise. Ca urmare nu pot să scape analizei diferitele relaţii:

- modificarea cursului de schimb şi relaţia cu activitatea de comerţ exterior; - subvenţionarea produselor ago – alimentare şi relaţia cu exportul acestora şi protecţia

socială; - relaţia dintre subvenţii, deficitul bugetar şi inflaţie; - relaţia dintre rata dobânzii şi investiţii etc.

• Priorităţi în investiţii. Pe cât de important, pe atât de riscantă este situaţia când nu se face o selectare a investiţiilor care să ţină cont de dimensionarea capacităţilor de resurse şi de efecte. Cu deosebire, ţările în curs de dezvoltare (ca ţări gazdă) au tendinţa de a realiza

75

proiecte de anvergură care, după terminare, folosesc puţină forţă de muncă şi pot depinde în cea mai mare parte de importuri. Desigur că în timpul realizării acestor investiţii este antrenată multă forţă de muncă cu efecte benefice în sporirea produsului intern brut, însă se cheltuiesc sume importante în valută care contribuie la creşterea datoriei externe. Pe parcursul execuţiei unor proiecte de investiţii pot să apară dificultăţi financiar – valutare care determină încetinirea sau chiar stagnarea temporară şi implicit sporirea costurilor acestora. Eficienţa investiţiilor străine directe stă la baza tuturor analizelor privind riscul de ţară. Din punct de vedere al riscului de ţară, eficienţa investiţiilor străine directe are în vedere pe de o parte analiza performanţelor economice ale fiecărui proiect iar, pe de altă parte, aprecierea conjuncturii macroeconomice. • Structura financiară. Plasamentele financiare antrenează de regulă transferuri mari de fonduri. Pentru a se asigura această mobilizare de fonduri este necesară şi o structură financiară care să servească dezvoltării durabile în ţara gazdă. Sursele pentru investiţii sunt economiile private, economiile guvernamentale şi cele străine a căror structură depinde de nivelul de dezvoltare a fiecărei ţări. Este cert că pentru a realiza un nivel optim al ratei investiţiilor, respectiv 20-30% din produsul intern brut, accentul trebuie pus pe economiile interne. La analiza riscului de ţară, din punctul de vedere al structurii financiare, se mai are în vedere ca instituţiile financiare să fie puternice, capabile să reducă la minim riscul crizelor financiare. De asemenea, sistemul financiar trebuie să aibă capacitatea de a încuraja concurenţa şi eficienţa instituţiilor financiare. Factori de risc de natură politică. Printre factorii politici care pot influenţa mărimea riscului de ţară se pot include: a) Factorii politici interni. Analiza acestor factori are în vedere mecanismele democratice, regimurile politice sau cele de guvernare. Se definesc uzual ca tipuri de guvernare: • Democraţie alternativă. Trăsăturile fundamentale ale acestui tip de guvernare sunt: un guvern / executiv să nu fie în funcţie mai mult de două legislaturi succesive; alegeri libere şi corecte pentru legislativ şi executiv, determinate de constituţie; prezenţa activă a mai multe partide politice şi o opoziţie viabilă; dovada verificărilor şi a balanţei dintre cele trei elemente ale guvernării: executiv, legislativ şi justiţie; existenţa unei justiţii independente; protecţia libertăţilor persoanei prin prevederi constituţionale sau alte garanţii legale. • Democraţie dominantă. Trăsăturile fundamentale ale democraţiei dominate sunt: un guvern / executiv care să fie în serviciu mai mult de două legislaturi succesive; alegeri libere şi corecte pentru legislativ şi executiv, determinate de constituţie sau de lege; prezenţa activă a mai multe partide politice; dovada verificărilor şi a balanţei dintre executiv, legislativ şi justiţie; dovada unei justiţii independente; dovada protecţiei libertăţilor persoanei. • De facto un partid stat. Trăsăturile esenţiale ale unei astfel de guvernări sunt: un guvern / executiv care să fie în serviciu mai mult de două legislaturi succesive, sau unde sistemul politic / electoral este intenţionat sau distorsionat astfel încât să asigure dominaţia unei guvernări particulare; administrarea reglementării alegerilor ca şi determinarea de constituţie sau de lege (statute, regulament); dovada restricţiilor asupra partidelor politice care nu se află la guvernare, stânjenirea liderilor sau susţinătorilor partidelor politice care nu se află la guvernare, impedimentele create şi obstacolele provocate numai de partidele politice care nu sunt la guvernare, frauda electorală, etc. • De iure un partid stat. Identificarea trăsăturii unui partid stat de iure este: o cerinţă constituţională este aceea să existe numai un partid de guvernământ; nevoia existenţei câtorva recunoaşteri legale ale opoziţiei politice. • Autarhie. Trăsăturile unei guvernări autarhice sunt: conducerea unui stat de către o singură persoană, nelipsită de existenţa câtorva privilegii, putere militară serioasă sau drept moştenit; într-o autarhie, conducerea puternică face pe plac în câteva procese quasi-democratice. în cele mai multe forme dezvoltate, acestea permit partide politice competente şi alegeri regulate, dreptul electoral (de vot), fundamental. într-un ansamblu cu puteri legislative restrictive (apropiere de tipurile de guvernare de iure sau de facto a unui partid de stat). Totuşi, trăsătura definitorie este că şeful guvernului, conducerea este subiect de alegeri în care oponenţii politici sunt permişi, şi li se permite să se manifeste (să se opună).

76

Factorii politici care au în mod diferit impact asupra investiţiilor străine directe şi care se au în vedere la analiza riscului politic pot fi grupaţi astfel: • Structura grupurilor sociale. Rolul grupurilor sociale, proporţiile şi forţa lor politică diferă de la ţară la ţară. Grupurile sociale care se pot regăsi în fiecare ţară în diferite combinaţii sunt: micii proprietari din mediul rural; muncitorii din mediul rural; oamenii de afaceri; clasa mijlocie din mediul urban; clasa muncitoare din mediul urban cu locuri de muncă asigurate; muncitorii din mediul urban angajaţi temporar / cei care lucrează în economia subterană; funcţionarii guvernamentali; studenţii. • Instituţiile, care, în general, sunt: instituţiile constituţionale (parlamentul, preşedenţia); instituţiile şi serviciile guvernamentale (birocraţia); armata; biserica; sindicatele; banca centrală. • Personalităţile marcante – care de cele mai multe ori au capacitatea de a influenţa riscul de ţară. • Mecanismele de control, cum sunt: sprijinul popular; corupţia; represiunea; influenţa opoziţiei; creşterea economică. Pentru fiecare ţară apar probleme specifice care descriu structura politică fundamentală şi care presupun alternativa posibilă pentru această structură. Printre acestea pot fi:

- existenţa unui lider fără succesor evident; - presiuni în favoarea democraţiei; - guverne fără putere; - conflicte între valorile moderne şi cele tradiţionale; - stări excesive de corupţie; - frecvenţă mare a schimbării guvernelor; - inegalitatea veniturilor, etc.

b) Factori politici externi în general, ţările nu pot rămâne izolate de efectele evenimentelor ce se petrec în jurul lor sau ale celor cu arie de răspândire în întreaga lume. Factorii politici care se au în vedere şi prezintă importanţă pentru aprecierea riscului de ţară se grupează astfel: Factorii care vizează instabilitatea politică în zonă. Declanşarea unui război, modificarea

frontierelor, loviturile de stat susţinute din exterior nu afectează numai ţările unde acestea au loc, ci efectele acestora se propagă negativ pe o arie mare în zonă, incluzând şi ţările vecine care nu se află în conflict.

Ţările cu importanţă strategică (geopolitică). Vizează ţările care au o poziţie strategică din punct de vedere militar, resurse minerale de o importanţă deosebită. Aceste ţări joacă un rol hotărâtor în zonă.

Apartenenţa la grupări politice. Calitatea de membru al OECD sau al Uniunii Europene permite accesul la resurse financiare şi asistenţă financiară. în alte condiţii nu ar putea beneficia de accesul la aceste resurse.

Instabilitatea economică din exterior. Multe ţări au legături economice, comerciale şi de cooperare puternice. Dacă în cadrul uneia dintre aceste ţări au loc perturbări economice serioase, dereglări, crize, etc., cu certitudine efectele acestora se răsfrâng şi asupra celorlalte ţări independente.

3. Metode uzuale şi instituţii de evaluare a riscului de ţară

In perioada contemporană viaţa economică este mult mai complexă şi dinamică comparativ cu perioadele anterioare. Se manifestă tot mai acut penuria resurselor economice, concurenţa este tot mai acerbă, toate procesele şi fenomenele economice cunosc o accelerare continuă. În aceste condiţii economice de mare complexitate, problema riscului şi a incertitudinii economice a devenit una dintre cele mai actuale. Unul dintre domeniile activităţii economice care comportă cele mai mari riscuri este cel al investiţiilor şi mai ales al investiţiilor din sfera producţiei (şi cu atât mai mult în domeniul investiţiilor străine directe). De aprecierea sau calcularea riscului de ţară, care este unul din elementele ce stă la baza deciziei de a opera în sfera investiţiilor străine directe, se ocupă agenţii internaţionale

77

specializate, institute, publicaţii cum sunt: Institutional Investor, Standard&Poor’s, Moody’s, Euromoney, Fitch Ratings, Japan Bond Research Institute (JBRI), Australian Ratings, Canadian Bond Rating Service, etc. Agenţiile de Rating Moody’s şi Standard&Poor’s apreciază riscul de ţară suveran pe baza unor indicatori ce urmăresc activitatea băncilor, instituţiilor financiare, emisiunile de obligaţiuni, în general indicatorii ce analizează posibilitatea achitării obligaţiilor financiare externe ale ţărilor sau firmelor analizate. Parţial notaţia rating-ului este standardizată, întrucât, în procesul evaluării, analiştii au susţinut nevoia unei diferenţieri mai pronunţate a riscului. Ca urmare, unele agenţii au introdus, pe lângă cele trei litere: A, B şi C, şi literele mici: aaa, aa, a. Standard & Poor's (S & P) este o companie americană de evaluare a riscului de ţară ale cărei baze au fost puse în anul 1860. Compania este una dintre cele mai importante trei agenţii de rating din lume, alături de Moody's şi Fitch Ratings . Din anul 1966 , S&P este parte a trustului de presă McGraw-Hill. Moody's este o companie de rating, cercetare şi analiză de risc, înfiinţată în anul 1909 de John Moody. Fitch Ratings este una dintre cele mai importante agenţii de rating din lume, care are două sedii, unul la New York şi celălalt la Londra şi a fost înfiinţată în anul 1913 în New York City. Agenţia Standard&Poor’s exprimă notele numai prin litere mari, iar agenţia Moody’s foloseşte pentru notare combinaţiile de litere mari şi mici. De asemenea, Moody’s mai foloseşte simbolurile P1, P2, P3 şi NP în scopul exprimării primei (P) la obligaţiuni sau la emisiunea fără primă (NP). Pentru obligaţiile la termen, dobânzile şi împrumutul, în cazul în care sunt achitate corect, la datele prevăzute în contract, notaţia folosită de Standard & Poor’s este AAA, iar la Moody’s notaţia este Aaa. a) Scala Agenţiei de rating Moody’s ia în considerare factori economici şi factori sociali-politici, cărora le atribuie ponderi şi probabilităţi specifice, urmărind să determine probabilitatea ivirii unor situaţii defavorabile. Ţările se încadrează astfel, în următoarele clase de risc pe termen lung: Aaa – obligaţiuni ,,fără riscuri” sau cu cel mai redus risc investiţional; Aa – obligaţiuni de primă calitate (de calitate ridicată), dar cu o variaţie a dobânzilor

mai mare decât în clasa precedentă; A – obligaţiuni de calitate medie ridicată, care prezintă atractabilitate din punct de

vedere investiţional, deşi pot să apară dificultăţi pe termen lung; Baa – obligaţiuni de calitate medie, pentru care pot să apară însă dificultăţi atât pe

termen scurt cât şi pe termen lung; Ba – obligaţiuni cu elemente speculative, a căror evoluţie viitoare nu este sigură, din

punctul de vedere al recuperării capitalului şi dobânzii; B – obligaţiuni care nu au în general caracteristici investiţionale, cu o mare

nesiguranţă în privinţa evoluţiei viitoare; Caa – obligaţiuni cu risc ridicat; Ca – obligaţiuni cu înalt caracter speculativ, la care emitenţii sunt în încetare de plăţi

sau cu probleme majore şi iminentă încetare de plăţi; C – obligaţiuni cu cel mai ridicat nivel al riscului.

78

Clasele prezentate pot fi subdivizate prin adăugarea unor numere, de la 1 la 3, care arată poziţia în cadrul fiecărei clase. Clasele de risc de la Aaa la Baa au caracter investiţional, iar cele de la Ba până la C au caracter speculativ. Dacă aceste clase sunt utilizate în estimarea riscului pe termen lung, pentru estimarea riscului pe termen scurt se utilizează urătoarele clase, obţinute prin regruparea claselor pe categorii mai mari, astfel: Prime 1 (P1) – capacitate foarte mare de plată, include clasele de la Aaa până la A3; Prime 2 (P2) – capacitate ridicată de plată, include clasele de la A2 până la Baa2; Prime 3 (P3) – capacitate acceptabilă de plată, include clasele de la Baa1 până la Baa3; Not Prime (NP) – capacitate redusă de plată, include clasele de la Ba până la C.

b) Scala Agenţiei Standard&Poor’s

Evaluarea riscului se face pe baza unor indicatori cantitativi şi calitativi, care urmăresc: - structura economiei şi a veniturilor; creşterea economică; datoria publică;

79

situaţia balanţei de plăţi; datoria externă şi lichiditatea; stabilitatea preţurilor; flexibilitatea fiscală; situaţia politică şi securitatea internă şi externă. Clasele de risc utilizate pentru evaluarea riscului pe termen lung sunt: AAA – capacitate deosebit de ridicată de plată a dobânzii şi a ratelor principale; AA – capacitate foarte mare de a-şi îndeplini angajamentele; A – capacitate mare de îndeplinire a obligaţiilor financiare, deşi ea este mai sensibilă

la efectele negative ale modificării adverse a condiţiilor economice existente; BBB – capacitate bună de respectare a angajamentelor financiare, dar apariţia unor

condiţii adverse în mediul economic poate duce la slăbirea capacităţii de plată; BB – titlurile emise prezintă o vulnerabilitate scăzută pe termen scurt, dar există o

sensibilitate mai crescută la şocurile economice, sociale sau politice, şocuri ce pot crea condiţii adverse de ordin comercial, financiar şi economic;

B – există, în prezent, capacitatea de achitare a dobânzilor şi a ratelor principale (de onorare a angajamentelor externe), dar viitorul este incert şi condiţiile economice nefavorabile vor determina, probabil, capacitatea sau dorinţa de îndeplinire a obligaţiilor financiare;

CCC – titlurile au în prezent o vulnerabilitate de neplată, care depinde de efectele condiţiilor curente de ordin comercial, financiar sau economic; în condiţii adverse, debitorul nu va avea, probabil, capacitatea de a-şi onora obligaţiile financiare asumate în titlurile emise;

CC – titlurile prezintă o mare vulnerabilitate de neplată în prezent; C– sunt deja înregistrate dificultăţi în plata datoriei, dar plăţile nu au fost încă

încetate; achitarea scadenţelor continuă încă; D – există disfuncţionalităţi în îndeplinirea angajamentelor financiare externe; este

deja înregistrată reclamaţia de punere în faliment a emitentului şi titlurile sunt neachitate la scadenţă, chiar dacă se prevede că plata va fi făcută până la expirarea perioadei de amânare a plăţii.

Pentru clasele de la AA la CC se pot atribui semnele plus (+) sau minus (−), care indică poziţia în cadrul clasei (inferioară sau superioară). Se creează, astfel, câte trei subclase în cadrul fiecărei clase (exp.A+, A,A−). Clasele cu caracter investiţional sunt de la AAA la BBB inclusiv, celelalte având caracter speculativ. Pe termen scurt, agenţia Standard&Poor’s foloseşte următoarele clase de risc: A1+ care grupează clasele de risc pe termen lung de la AAA până la A+; A1 care grupează clasele de risc pe termen lung de la A+ până la A-; A2 care grupează clasele de risc pe termen lung de la A până la BBB; A3 care grupează clasele de risc pe termen lung de la BBB până la BBB-; B care grupează clasele de risc pe termen lung de la BB+ până la BB-; C care grupează clasele de risc pe termen lung de la B+ până la C; D care corespunde clasei de risc pe termen lung D. c). Agenţia Fitch Rating este o agenţie internaţională de stabilire a ratingului, având sediul în Londra şi New York; evaluează ratinguri pentru peste 1400 de entităţi din toată lumea. Fitch solicită serii de date cu privire la indicatori, pentru 5 ani în urmă şi 2 ani înainte, după anul în care are loc stabilirea ratingului. Reprezentanţii ţărilor vor trebui să specifice dacă definiţiile termenilor din statisticile lor sunt diferite de cele din sistemul Naţiunilor Unite. Indicatorii solicitaţi se referă la: 1) Factori demografici, educaţionali şi structurali: rata de creştere a populaţiei; distribuţia populaţiei pe grupe de vârstă; ponderea populaţiei din mediul urban în total populaţie; detalii asupra minorităţilor religioase, etnice şi ligvistice; populaţia, exprimată în mărime absolută şi relativă, care frecventează învăţământul superior şi mediu; orice indicator al nivelului de pregătire profesională, mai ales dacă este recunoscută pe plan internaţional; standardul de viaţă exprimat ca procent din PIB/locuitor, cheltuielile populaţiei (pe locuitor); distribuţia veniturilor, averilor şi pământului; standardul infrastructurii transportului şi telecomunicaţiilor; mortalitatea infantilă, speranţa de viaţă şi dezvoltarea serviciilor de sănătate; bogăţiile naturale incluzând rezervele de minerale şi de combustibili.

80

2) Analiza pieţei muncii: dimensiunea, dezvoltarea istorică şi perspectivele forţei de muncă totale; ponderea populaţiei ocupate în totalul populaţiei; structura populaţiei ocupate pe grupe de sexe; structura populaţiei ocupate după tipul de angajare: full-time şi part-time; structura populaţiei ocupate pe activităţi ale economiei naţionale, exprimată ca procent din total şi modificările de-a lungul timpului; structura populaţiei ocupate după religie, tipul de ocupaţie şi durata (mai mare de 6 luni şi mai mare de 1 an); dezvoltarea modalităţilor de plată şi creşterea veniturilor; nivelul salariului nominal pe oră în sectorul public şi privat; diferenţa marginală şi medie între costul brut pe oră pe salariat şi salariul brut pe oră plătit salariatului; orice politică a veniturilor care afectează creşterea salariilor, contribuţia la asigurările sociale, etc. 3) Structura producţiei şi a comerţului: PIB nominal şi real, PNB; structura PIB pe sectoare (agricultură, construcţii, industrie extractivă); diferenţele de productivitate care rezultă din structura populaţiei ocupate, în prezent şi cu 5-10 ani în urmă; consumul de petrol/PIB; raportul importurilor şi exporturilor la PIB şi tendinţa de-a lungul timpului; structura exporturilor şi importurilor pe tipuri de produse; sublinierea categoriilor care deţin mai mult de 5% în total; clasificarea exporturilor şi importurilor pe zone geografice. 4) Dinamica sectorului privat: rata înfiinţărilor de noi firme şi închiderilor de companii, tendinţa acesteia; rata autoangajării şi tendinţa acesteia; ponderea sectorului de stat şi privat în totalul economiei; formarea capitalului fix ca procent din PIB şi modificările anuale; rentabilitatea capitalului investit şi tendinţa acestuia; estimări asupra stocului de capital şi tendinţa acestuia; cheltuieli de cercetare-dezvoltare şi orice brevete deţinute; descrierea metodelor de privatizare. 5) Balanţa cererii şi ofertei: detalierea importurilor de bunuri şi servicii; detalierea exporturilor de bunuri şi servicii; cheltuieli interne brute ca procent din PIB, incluzând consumul, formarea brută a capitalului fix, formarea stocurilor; balanţa externă de bunuri şi servicii ca procent din PIB; economiile interne brute ca procent din PIB; modificările procentuale anuale în cheltuielile de consum, cheltuielile guvernamentale (curente şi de capital), formarea brută a capitalului fix, exportul şi importul de bunuri şi servicii; împărţirea economiilor interne brute pe următoarele categorii: personale, private şi sector public, ca procent din PIB. 6) Balanţa de plăţi: descrierea şi analiza nivelului şi creşterii exporturilor de bunuri şi servicii; descrierea şi analiza nivelului şi creşterii importurilor de bunuri şi servicii pentru fiecare categorie în parte şi la nivel agregat; balanţa comercială; nivelul şi creşterea ratelor exporturilor şi importurilor de servicii; balanţa serviciilor împărţită pe principalele categorii; transferurile oficiale şi private; indicii de creştere a exporturilor şi importurilor; balanţa contului curent în monedă naţională şi valută, ca procent din PIB; fluxurile de capital pe termen lung, împărţite în funcţie de debitori şi creditori, tipul plasamentului sau alte clasificări; fluxurile de capital pe termen scurt. 7) Analiza factorilor de creştere pe termen mediu şi lung: cea mai bună estimare a tendinţei de creştere a PIB-ului; indicatori ai capacităţii de producţie şi ai capacităţilor de producţie neutilizate; mărimea producţiei potenţiale, măsurată ca diferenţă între PIB şi PIB potenţial; calcularea ratei de creştere a PIB-ului dacă contul curent al balanţei de plăţi va fi menţinut în linie cu influxurile de capital pe termen lung; stabilirea tendinţelor de creştere (dacă se îmbunătăţeşte sau se deteriorează). 8) Politica macroeconomică: - obiectivele şi fundamentele politicii monetare; angajarea pentru obţinerea şi menţinerea stabilităţii preţurilor; tendinţa indicatorilor de inflaţie, inclusiv indicele preţurilor de consumatorilor, deflatorul PIB; descrierea presiunii asupra cursului de schimb, obiectivele politicii ratei de schimb şi rezoluţia oricărui conflict între obiectivele ratei de schimb şi alte angajamente de stabilitate a preţurilor interne; ratele dobânzii la scadenţă, atât a plasamentelor pe termen lung cât şi scurt, inclusiv ratele dobânzii reale pe termen scurt şi lung (deflat cu indicele preţurilor de consum); tendinţele ratelor de schimb inclusiv indicii ratelor de schimb ai principalilor parteneri comerciali şi ratele de schimb efective calculate folosind costurile unitare cu forţa de muncă şi alte măsuri ale competitivităţii; creşterea masei monetare, inclusiv a masei monetare M1 şi M2 şi creşterea creditului intern cu estimări asupra tendinţelor velocităţii; - stabilirea politicii fiscale şi obiectivele sale pe termen scurt şi lung, examinarea necesarului de împrumuturi din sectorul

81

public ca procent din PIB; estimări ale veniturilor în funcţie de surse, împărţirea veniturilor în funcţie de impozite directe şi indirecte; cheltuielile cu asigurările sociale ca procent din PIB; tendinţe în cheltuielile publice, incluzând toate elementele majore ale cheltuielilor publice; surse de finanţare a serviciului datoriei publice. 9) Politica comerţului şi a investiţiilor străine: principalele măsuri adoptate pentru a impune un control asupra importurilor (cote, tarife, bariere netarifare) pe fiecare sector; taxele medii aplicate pentru fiecare ramură industrială şi estimări asupra taxelor totale; descrierea regimului importurilor de produse agricole; subvenţiile la export, inclusiv împrumuturi la dobânzi sub media pieţei şi alte măsuri de promovare a exporturilor; politica liberalizării comerţului; politica investiţiilor străine; precizări asupra repatrierii dobânzilor, profiturilor, dividendelor şi a oricăror altor venituri rezultate din investiţii; volumul investiţiilor străine pe categorii (acţiuni, investiţii directe, obligaţiuni), după ţara de provenienţă şi sector. 10) Sectorul financiar-bancar: analiza împrumuturilor bancare, pe tipuri de instituţii şi destinaţie sectorială; necesităţile de finanţare a instituţiilor de stat şi private; descrierea politicilor de credit; descrierea caracteristicilor principale ale sectorului bancar, regulile de prudenţă bancară; descrierea pieţelor interne de capital, inclusiv nivelul de lichiditate, capacitatea bursieră ca procent din PIB. 11) Activele externe: rezervele în valută ale Băncii Centrale; ponderea rezervelor în importuri (exprimate în luni); activele externe în sectorul bancar; activele externe din sectorul public, cum ar fi împrumuturi şi credite de export; active din sectorul nebancar incluzând: obligaţiuni, acţiuni şi investiţii străine directe. 12) Obligaţii externe: descrierea strategiei de împrumuturi; restricţii legale impuse guvernului la contractarea de împrumuturi (interne şi externe) şi schimburi ale ratelor dobânzii şi alte obligaţii extrabilanţiere; descrierea mecanismului prin care guvernul monitorizează alte împrumuturi; clasificarea împrumuturilor în funcţie de debitori (privat, public, financiar, nonfinanciar); datoria externă netă (datoria minus active externe, rezerve, active bancare, împrumuturi către sectorul privat); obligaţii externe nete (datoria netă plus investiţii directe şi de portofoliu şi împrumuturi guvernamentale externe); programul de rambursare şi structura datoriei brute în funcţie de valută; proporţia datoriei care este contractată la rata fluctuantă; datoria externă ca procent din exportul de bunuri şi servicii şi din PIB; serviciul datoriei ca procent din exportul de bunuri şi servicii; plăţile dobânzilor ca procent din exportul de bunuri şi servicii; dobânzile nete şi plata investiţiilor nete. 13) Politica şi statul: descrierea Constituţiei şi a relaţiilor cu principalele instituţii inclusiv Curtea Supremă de Justiţie; - descrierea partidelor politice, suportul fiecăruia, numărul de voturi; - programul alegerilor pentru toate nivelurile de guvernare; gradul de consens asupra politicilor macroeconomice şi microeconomice a principalelor partide politice; stabilirea direcţiilor politice în care este implicat guvernul; metoda succesiunii la guvernare; explicaţii pentru succesiunea reformelor economice, în special a reformelor financiare; dimensiunea, creşterea şi importanţa forţelor armate; descrierea principalelor politici alternative înaintate de partide sau de grupuri sociale importante; descrierea cadrului legal asupra proprietăţii private şi angajamentelor contractuale; descrierea gradului de eficienţă a sistemului de colectare a impozitelor; un scurt curriculum vitae al principalilor politicieni. 14) Poziţia internaţională: obiectivele şi strategia politicilor externe; calitatea de membru în organizaţiile internaţionale, multinaţionale şi supranaţionale, inclusiv grupuri regionale; relaţia cu FMI; relaţiile cu ţările vecine; prezentarea oricăror ameninţări interne sau externe; relaţiile cu Uniunea Europeană, SUA şi Japonia. Clasele de risc utilizate de Fitch – pe termen lung: AAA – capacitate de plată a ratelor principale şi dobânzilor foarte mare; există cel mai

mic risc, iar potenţialul advers al eventualelor modificări de mediu economic, de afaceri şi politic este neglijabil;

AA – capacitate foarte mare de plată a angajamentelor, cu risc foarte mic, dar nu semnificativ mai mare decât în clasa AAA;

82

A – capacitate mare de plată a ratelor principale şi a dobânzilor; riscul este mic, dar poate să crească prin efecte adverse ale unor schimbări bruşte în mediul economic şi de afaceri;

BBB – risc investiţional mic; există capacitate de plată a obligaţiilor ce decurg din angajamente, însă apariţia unor condiţii economice adverse poate conduce la slăbirea capacităţii de plată;

BB – titlurile prezintă vulnerabilitate relativ mică; capacitatea de onorarea a obligaţiilor există, dar există o incertitudine şi o expunere la condiţii adverse care pot duce la o capacitate inadecvată de plată a dobânzilor şi a ratelor principale;

B – există în prezent un risc al investiţiilor, iar titlurile au o mare vulnerabilitate de neplată, deşi deocamdată există capacitatea de achitare a dobânzilor şi a ratelor principale;

CCC – titlurile au o vulnerabilitate de neplată curentă; se poate ivi în prezent posibilitatea unei încetări de plăţi; sub acţiunea condiţiilor curente adverse de ordin economic, financiar, comercial, debitorul nu va avea probabil capacitatea de a-şi achita obligaţiile financiare asumate în titlu;

CC – titlurile emise au un caracter puternic speculativ; neplata este probabilă, riscul de încetare a plăţilor este ridicat;

C – reclamaţia de punere în faliment a emitentului este deja înregistrată; neplata este iminentă.

Agenţia mai foloseşte pentru clasele de risc pe termen lung de la AA până la C semnele plus (+) sau minus (−) pentru a crea trei subclase ce indică poziţia în cadrul clasei. Pe termen scurt, prin regruparea claselor de risc pe termen lung, se formează cinci clase astfel: A1 – obligaţiuni cu cea mai bună capacitate de plată; cuprinde clasele De la AAA până

la A− pe termen lung (eventual A1+ pentru o poziţie foarte bună în clasamentul pe termen lung, de la AAA până la AA−);

A2 – capacitate de plată satisfăcătoare; cuprinde clasele de la A la BBB pe termen lung; A3 – capacitate de onorare a angajamentelor adecvată, dar cu o anumită

vulnerabilitate; cuprinde clasele de la BBB+ până la BBB- pe termen lung; B – capacitatea de onorare a angajamentelor depinde de modificările ce se vor

înregistra în mediul economic, financiar, politic; cuprinde clasele de la BB+ până la BB- pe termen lung;

C – titluri cu risc mare de neplată; cuprinde clasele de la B+ până la C pe termen lung. Poziţia actuală a României în perspectiva agenţiilor de rating. Două (Standard & Poor's şi Fitch Ratings) dintre cele mai mari agenţii de rating continuă să ne menţină în categoria "junk", iar o a treia (Moody’s,) şi-a păstrat ratingul investiţional. Standard&Poor's şi Fitch Ratings au scos România din rândul ţărilor cu calificativ "investment grade" în toamna anului 2008, atunci când perspectivele economice ale ţării erau altele: creştere economica de câteva ori mai mare decât cea anticipată, un deficit bugetar mult mai mic. Deşi dezechilibrele macroeconomice par să fie mult mai pronunţate în Letonia sau chiar Ungaria, Fitch Ratings continuă să menţină ratingul acestor ţări peste nivelul României. Astfel, în timp ce România este singurul stat din Europa Centrală şi de Est a cărui rating este "BB+" (nivel speculativ sau "junk"), Bulgaria, Croaţia şi Letonia se afla cu o treaptă deasupra noastră, la "BBB-". La rândul său, Ungaria este creditată cu ratingul "BBB", iar Lituania cu "BBB+". Cu "A-", nivel cu patru trepte peste cel al României, sunt notate Estonia şi Polonia, iar Cehia şi Slovacia se află la "A+", rating cu şase trepte mai mare decât "nivelul speculativ" unde ne aflăm noi. Pentru Standard & Poor's, Romania şi Letonia au acelaşi grad de risc investiţional ("BB+"). Ungaria are un rating uşor mai bun ("BBB-"), iar Bulgaria, Lituania şi Croaţia sunt cotate la "BBB". Două trepte mai sus se poziţionează Polonia ("A-"), în vreme ce ratingul Cehiei şi Estoniei este "A". România este cel mai bine văzută de agenţia de evaluare Moody’s, a cărui rating este identic cu cel acordat Bulgariei şi Croaţiei ("Baa3"). Ungaria şi Letonia sunt şi ele pe aceeaşi

83

treaptă, la "Baa1", iar Polonia şi Lituania au un rating cu patru trepte peste cel al României ("A2"). Cu "A1", nivel similar cu codul "A+" al celor de la Fitch Ratings şi Standard & Poor's, sunt notate Cehia şi Estonia. Singurele ţări din regiunea României care sunt evaluate la fel de toate cele trei mari agenţii de rating sunt Slovenia şi Slovacia. Ratingul acordat de Moody’s pentru prima dintre cele două ţări este "Aa2", echivalent cu codul "AA" al celor de la S&P şi Fitch. Ratingurile Slovaciei sunt cu două trepte mai jos decât cele acordate Sloveniei. Ratingul Moody’s este "A1", cu care au mai fost notate Estonia şi Cehia. Slovacia se află pe aceeaşi treaptă cu Cehia şi în viziunea celor de la Fitch, a căror rating este "A+", identic cu cel al S&P. În Europa Centrală şi de Est nu există nici un stat care să aibă un rating maxim, "AAA" sau "Aa1" (pentru Moody’s), respectiv "AA+" (pentru S&P şi Fitch).

Întrebări recapitulative - cap.5. 1. Evenimentele de natură economică care influenţează riscul de ţară sunt: 1). diminuarea creşterii produsului intern brut timp îndelungat; 2). deprecierea considerabilă a monedei naţionale; 3). revolte şi dezordini provocate de diferenţe etnice; 4). conflicte de interese legate de polarizarea politică regională; 5). creşterea ratei inflaţiei; 6). război, ocupaţie militară străină.

Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 5; b). 1 + 4 + 6; c). 2 + 3 + 4; d). 2 + 5 + 6. 2. Riscul care exprimă probabilitatea pierderilor financiare în afacerile internaţionale generate de unele evenimente macroeconomice sau politice din ţara analizată se numeşte: a). riscul de ţară; b). risc de faliment; c). risc de fabricaţie; d). risc de exploatare. 3. Evenimentele de natură socială care influenţează riscul de ţară sunt: 1). diminuarea creşterii produsului intern brut timp îndelungat; 2). deprecierea considerabilă a monedei naţionale; 3). revolte şi dezordini provocate de diferenţe etnice; 4). contradicţii între anumite clase sociale; 5). război civil; 6). război, ocupaţie militară străină.

Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 3 + 4; c). 3 + 4 + 5; d). 4 + 5 + 6. 4. Factorii care influenţează nivelul riscului de ţară pot fi grupaţi, după modul de acţiune în: a). factori economici şi noneconomici; c). factori sistematici şi aleatori; b). factori previzibili şi imprevizibili; d). factori de durată şi conjuncturali. 5. Conform International Country Risk Guide, analiza riscului de ţară presupune abordarea componentelor sale: 1). riscul politic; 4). riscul financiar; 2). riscul reputaţional; 5). riscul comercial; 3). riscul economic; 6). riscul fabricaţiei.

Este valabilă combinaţia: a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 3 + 4. 6. Pentru evaluarea riscului politic, ca o componentă a riscului de ţară, se au în vedere: 1). rata datoriei externe în produsul intern brut; 4). serviciul datoriei externe; 2). produsul intern brut pe locuitor; 5). condiţiile socio-economice; 3). stabilitatea guvernamentală; 6). corupţia şi tensiunile etnice.

84

Este valabilă combinaţia: a). 1 + 3 + 4; b). 2 + 4 + 5; c). 1 + 5 + 6; d). 3 + 5 + 6. 7. Clasa de risc de ţară AAA este utilizată de Fitch, pe termen lung, pentru: a). capacitate de plată a ratelor principale şi dobânzilor foarte mare; există cel mai mic risc, iar potenţialul advers al eventualelor modificări de mediu economic, de afaceri şi politic este neglijabil; b). risc investiţional mic; există capacitate de plată a obligaţiilor ce decurg din angajamente, însă apariţia unor condiţii economice adverse poate conduce la slăbirea capacităţii de plată; c). titlurile emise au un caracter puternic speculativ; neplata este probabilă, riscul de încetare a plăţilor este ridicat; d). titlurile prezintă vulnerabilitate relativ mică; capacitatea de onorarea a obligaţiilor există, dar există o incertitudine şi o expunere la condiţii adverse care pot duce la o capacitate inadecvată de plată a dobânzilor şi a ratelor principale. 8. În prezent, România este singurul stat din Europa Centrală şi de Est a cărui rating, acordat de Fich Ratings este nivel speculativ sau "junk”, adică: a). BBB+; b). A+; c). BB+; d). A-. 9. Agenţiile de rating Moody's este o companie americană de evaluare a riscului de ţară ale cărei baze au fost puse în anul: a). 1909; b). 1860; c). 1913; d). 1999. 10. Agenţiile de rating Standard & Poor's (S & P) este o companie americană de evaluare a riscului de ţară ale cărei baze au fost puse în anul: a). 1909; b). 1860; c). 1913; d). 1999. 11. Singurele ţări din regiunea României care sunt evaluate la fel de toate cele trei mari agenţii de rating sunt: a). Ungaria şi Bulgaria; c). Slovenia şi Ungaria; b). Bulgaria şi Slovacia; d). Slovenia şi Slovacia. 12. România este cel mai bine evaluată, în ceea ce priveşte riscul de ţară, de agenţia de rating: a). Standard & Poor's; c). Moody’s; b). Fitch Ratings; d). toate variantele sunt corecte. Răspuns corect: 1. a; 6. d; 11. d; 2. a; 7. a; 12. c. 3. c; 8. c; 4. c; 9. a; 5. d; 10. b;

85

1. Ciocoiu C.N. - Managementul riscului în afaceri si proiecte, Editura ASE, 2006 2. Ciocoiu C.N. - Managementul riscului: vol 1: Teorii, practici, metodologii, Editura ASE,

2008 3. Ciocoiu C.N. - Managementul riscului: vol 2: Modele economico-matematice,

instrumente si tehnici, Editura ASE, 2008 4. Ciocoiu N. - Managementul riscului în afaceri şi proiecte, Editura ASE, Bucureşti, 2006 5. Cismasu I. - Riscul - element în fundamentarea deciziei: concept, metode, aplicaţii,

Editura Economică, Bucureşti, 2003 6. Ciurariu G. - Diagnoza şi prognoza în analiza rentabilităţii şi riscului firmei, Editura

Tehnică, Didactică şi Ştiinţifică CERMI, Iaşi, 2004 7. Doltu T. - Abordări în economia riscului şi incertitudinii, Editura Economică, Bucureşti,

2006 8. Drigă I. - Analiza şi managementul riscurilor în activitatea bancară, Editura Universitas,

Petroşani, 2007 9. Druică E. - Risc şi afaceri, C.H. Beck, Bucureşti, 2006

10. Dudian M. - Managementul riscului de ţară în România din perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Editura ASE, Bucuresti, 2003

11. Gogoneata B. - Economia riscului si incertitudinii, Editura Economică, Bucureşti, 2004 12. Gup B., Kolari J. - Commercial Banking: The Management of Risk, 3rd Edition, John

Wiley & Sons, New York, 2005 13. Horobeţ A. - Managementul riscului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=126&idb=21 14. Isaic-Maniu I. - Măsurarea si analiza statistica a riscului în economie, Editura ASE,

Bucuresti, 2003 15. Niţu I. - Managementul riscului bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2000 16. Orfescu, D.; Gheorghiu, A. - Analiza riscurilor în activitatea firmei şi strategii de

prevenire, Editura ASE, Bucuresti, 2006 17. Patarlageanu B., Tiganescu E. - Analiza cantitativă a riscului şi incertitudinii în

economie, Editura ASE, Bucuresti, 2004 18. Predescu I. - Activitatea bancară între performanţă şi risc, Editura Expert, Bucureşti,

2005 19. Prunea P. - Riscul în activitatea economică: ipostaze, factori, modalitati de reducere,

Editura Economică, Bucureşti, 2003 20. Seitan S., Toma R. - Riscurile în derularea contractelor comerciale, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 2006 21. Stana E., Bacescu M. - Riscul de ţară, Editura ASE, Bucuresti, 2003 22. Van Greuning, H.; Brajovic Bratanovic, S. - Analiza si Managementul Riscului Bancar,

Editura Irecson, Bucureşti, 2004 23. *** - Revista Calitate şi Management 24. *** - Revista Finanţe. Bănci. Asigurări 25. *** - Revista Finanţe. Credit. Contabilitate 26. *** - Revista Tribuna Economică

BIBLIOGRAFIE

Curs MSA II - Manag. Riscului in Afaceri

Documents

Transcript of Curs MSA II - Manag. Riscului in Afaceri