Curs Economie internationala

102
Cap. I TRANZACŢIILE COMERCIALE ÎN CONTEXTUL INTERNAŢIONALIZĂRII ŞI GLOBALIZĂRII ECONOMIEI MONDIALE 1.1. Globalizarea: concept, efecte şi factori O trăsătură caracteristică a evoluţiei mediului de afaceri la scară mondială (în a doua jumătate a secolului al XX-lea) a constituit-o tendinţa de trecere de la internaţionalizare la globalizare în viaţa economică. Această tendinţă s-a manifestat şi în domeniul tranzacţiilor comerciale (expansiunea comerţului mondial), al investiţiilor în străinătate (internaţionalizarea producţiei), al structurilor organizaţionale de afaceri (internaţionalizarea firmei). În ultimul deceniu, sub influenţa a numeroşi factori de natură economică, tehnologică şi politică, procesul internaţionalizării a intrat într-o nouă etapă, cea a emergenţei unei economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependenţe transnaţionale în comerţ, producţie, servicii şi finanţe. Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin extinderea şi intensificarea tranzacţiilor comerciale internaţionale, prin modificarea raporturilor de forţe în plan economic şi politico-militar şi printr-o nouă modalitate de definire a relaţiei dintre naţional şi internaţional. Internaţionalizarea reprezintă un proces cantitativ caracterizat numai prin extinderea geografică a schimburilor economice şi cooperării dintre state. Globalizarea, pe lângă extinderea teritorială, presupune şi integrarea funcţională a activităţilor derulate în diferite puncte geografice. Într-o abordare generală, globalizarea constă în adâncirea şi accelerarea interconectării la scară mondială, în toate aspectele vieţii sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanţe la viaţa spirituală 1 . În aceste condiţii rezolvarea unor probleme naţionale implică negocierea multilaterală, prin participarea tot mai multor ţări. Standardizarea şi integrarea sunt două elemente de bază ale globalizării. Efectele benefice ale globalizării – lărgirea pieţelor de desfacere, transferul de tehnologii, migraţia forţei de muncă, obţinerea unor producţii de masă cu consecinţe directe asupra 1 Held D., McGrew A., Goldblatt D., Perraton J., Transformări globale, Politică, economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi 2004, p26

Transcript of Curs Economie internationala

Page 1: Curs Economie internationala

Cap. I TRANZACŢIILE COMERCIALE ÎN CONTEXTUL INTERNAŢIONALIZĂRII ŞI GLOBALIZĂRII ECONOMIEI MONDIALE

1.1. Globalizarea: concept, efecte şi factori

O trăsătură caracteristică a evoluţiei mediului de afaceri la scară mondială (în a doua jumătate a secolului al XX-lea) a constituit-o tendinţa de trecere de la internaţionalizare la globalizare în viaţa economică. Această tendinţă s-a manifestat şi în domeniul tranzacţiilor comerciale (expansiunea comerţului mondial), al investiţiilor în străinătate (internaţionalizarea producţiei), al structurilor organizaţionale de afaceri (internaţionalizarea firmei).

În ultimul deceniu, sub influenţa a numeroşi factori de natură economică, tehnologică şi politică, procesul internaţionalizării a intrat într-o nouă etapă, cea a emergenţei unei economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependenţe transnaţionale în comerţ, producţie, servicii şi finanţe.

Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin extinderea şi intensificarea tranzacţiilor comerciale internaţionale, prin modificarea raporturilor de forţe în plan economic şi politico-militar şi printr-o nouă modalitate de definire a relaţiei dintre naţional şi internaţional.

Internaţionalizarea reprezintă un proces cantitativ caracterizat numai prin extinderea geografică a schimburilor economice şi cooperării dintre state.

Globalizarea, pe lângă extinderea teritorială, presupune şi integrarea funcţională a activităţilor derulate în diferite puncte geografice. Într-o abordare generală, globalizarea constă în adâncirea şi accelerarea interconectării la scară mondială, în toate aspectele vieţii sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanţe la viaţa spirituală1. În aceste condiţii rezolvarea unor probleme naţionale implică negocierea multilaterală, prin participarea tot mai multor ţări. Standardizarea şi integrarea sunt două elemente de bază ale globalizării.

Efectele benefice ale globalizării – lărgirea pieţelor de desfacere, transferul de tehnologii, migraţia forţei de muncă, obţinerea unor producţii de masă cu consecinţe directe asupra îmbunătăţirii şi reducerii preţurilor produselor etc. sunt subliniate de cea mai mare parte a analiştilor economici.

În multe state în dezvoltare s-au înregistrat progrese economice care probabil că nu ar fi avut loc fără atragerea de ISD, deci fără aportul firmelor multinaţionale. Cu toate acestea proporţia dintre cei bogaţi şi cei săraci s-a adâncit. Conform datelor statistice, valoarea activelor deţinute de cei mai bogaţi 200 oameni din lume s-a dublat în decursul a numai 4 ani de zile, respectiv între 1994 şi 1998. Cum era firesc au apărut şi atitudinile anti-globalizare, atât sub forma manifestaţiilor de stradă, cât şi sub forma analizelor critice efectuate de oamenii de ştiinţă. Se apreciază că pentru ţările sărace globalizarea înseamnă: amplificarea inegalităţilor, exploatarea fără discernământ a bogăţiilor naturale, creşterea şomajului, lipsa controlului local în raport cu activitatea firmelor multinaţionale cu consecinţe negative directe asupra suveranităţii naţionale.

Dezvoltarea relaţiilor economice pe plan mondial şi crearea unui mediu de afaceri internaţional s-au realizat pe seama unor mari procese: creşterea comerţului mondial, dezvoltarea rapidă a investiţiilor în străinătate, intensificarea relaţiilor financiare, activitatea societăţilor multinaţionale.

Comerţul internaţional

1 Held D., McGrew A., Goldblatt D., Perraton J., Transformări globale, Politică, economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi 2004, p26

Page 2: Curs Economie internationala

Pe parcursul ultimilor 58 de ani, evidenţiaţi statistic, comerţul internaţional cu mărfuri a evoluat din punct de vedere valoric de la 61 de miliarde dolari în anul 1950, la peste 15780 miliarde dolari în anul 2008, ceea ce reprezintă o multiplicare de aproximativ 258 de ori. Această dinamică accentuată s-a datorat pe de o parte creşterii volumului fizic al mărfurilor tranzacţionate peste graniţă, iar pe de altă parte majorării preţurilor acestor mărfuri sau deprecierii cursurilor valutelor, în special a dolarului american. Pentru comparaţie, trebuie menţionat, că în perioada 1950-2008, creşterea înregistrată de exporturile cu mărfuri a fost de aproximativ 20,4 ori mai mare decât creşterea aferentă PIB-ului mondial.

Când analizăm evoluţia valorică a exporturilor este necesar să avem în vedere şi tendinţa preţurilor, care în general este de creştere. Astfel, în anul 2005 comparativ cu anul 2004, creşterea medie a preţurilor internaţionale a fost de 6,5% putând considera că este redusă, dacă avem în vedere că în anul 2004 faţă de anul 2003 s-a înregistrat o majorare medie a preţurilor internaţionale de 11%. În anul 2005 preţurile internaţionale au cunoscut creşteri faţă de anul precedent, variând de la 3% în cazul produselor agricole la 35% în cazul petrolului şi produselor derivate.

Investiţiile străine directe

ISD reprezintă componenta majoră a fluxurilor financiare derulate pe întreg globul. Evoluţia impetuoasă a fluxurilor de ISD, în ultimii 20 de ani ai secolului trecut, a determinat internaţionalizarea structurilor productive ale diferitelor firme. Creşterea numărului şi puterii societăţilor multinaţionale este o consecinţă a acestui proces. Noile motivaţii apărute au produs schimbări în opţiunile societăţilor multinaţionale cu privire la modalităţile strategice de a aborda pieţele externe.

Făcând o trecere în revistă a principalelor tendinţe manifestate pe plan mondial, în domeniul fluxurilor de investiţii străine, constatăm că acestea sunt caracterizate de trei trăsături: creşterea rapidă a fluxurilor de ISD şi diversificarea surselor acestora; amplificarea eforturilor majorităţii ţărilor de a atrage ISD; piaţa internaţională a ISD este cu adevărat globală şi extrem de concurenţială.

Intrările de ISD au fost, în anul 2000, de 25,4 ori mai mari decît în anul 1980, ceea ce reprezintă o creştere fără precedent. Totodată acestea au devansat substanţial valorile înregistrate de alţi indicatori economici cum ar fi PIB-ul mondial sau exporturile mondiale.

Evoluţia negativă a fluxurilor anuale de ISD, în perioada 2001-2003 s-a datorat, în principal, reducerii fuziunilor şi achiziţiilor transfrontaliere care au reprezentat, de altfel, pârghia majoră de concretizare a ISD în ţările dezvoltate, din ultimii ani ai secolului trecut. Alături de această cauză esenţială mai putem avea în vedere reducerea creşterii economice, încetinirea proceselor de privatizare şi reformă economică din diferite ţări, diminuarea nivelului rentabilităţii filialelor ce ar putea fi înfiinţate în străinătate de firmele multinaţionale etc. O pondere din ce în ce mai importantă în fluxul intrărilor de ISD o reprezintă în prezent reinvestirea profiturilor sau extinderea investiţiilor deja efectuate.

Anul 2004 a marcat reluarea procesului de creştere a intrărilor globale de ISD, sporul faţă de nivelul înregistrat în anul precedent fiind de 27,9%. Tendinţa s-a menţinut şi în anul 2005, când sporul anual a fost de 33,5%. Intrările de ISD au ajuns în anul 2005 la 958,6 miliarde dolari, fiind cu mult sub maximul de 1409,6 miliarde dolari, atins în anul 2000. În 126 de state din cele aproximativ 200, monitorizate de UNCTAD, s-au înregistrat, în anul 2005, creşteri ale intrărilor de ISD. Evoluţia din ultimii doi ani a intrărilor de ISD este în linii mari consecinţa aceloraşi cauze care au condus la creşterile spectaculoase din ultimii ani ai deceniului trecut. Avem în vedere în acest sens ritmul înalt de creştere a achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale, profitul mai mare obţinut de firmele multinaţionale, redresarea burselor etc.

Page 3: Curs Economie internationala

Menţinerea în cea mai mare parte a condiţiilor care au determinat dinamica pozitivă a fluxurilor de ISD intrate la nivel mondial în ultima perioadă s-a concretizat în continuarea trendului crescător şi în anii 2006 şi 2007 când acest flux a înregistrat succesiv niveluri negative până în acel moment de 1461 miliarde dolari şi respectiv de 1978 miliarde dolari.

Criza economică şi financiară care şi-a avut originea în ţările dezvoltate a condus la scăderea fluxului de ISD emise de această categorie de ţări şi implicid la diminuarea, în anul 2008, a ISD emise pe plan mondial, care au ajuns la nivelul de 1697 miliarde dolari. Trebuie menţionat că fluxurile de ISD atrase de ţările dezvoltate au cunoscut aceeaşi tendinţă de scădere, în schimb cele care au avut ca destinaţie ţările în dezvoltare sau din Europa de Sud – Est şi CSI au crescut. Acest fapt explică prezenţa Chinei şi Federaţiei Ruse în topul celor mai bune plasate 5 ţări absobante de ISD (1. SUA – 316 miliarde dolari, 2. Franţa – 117 miliarde dolari, 3. China – 108 miliarde dolari, 4. Marea Britanie – 96 miliarde dolari, 5. Federaţia Rusă – 70 miliarde dolari).

Firmele multinaţionale

Firmele multinaţionale au cunoscut în ultimele trei, patru decenii o creştere numerică semnificativă. Dacă în 1969 erau înregistrate 7.000 firme multinaţionale, numărul acestora a ajuns în 1990 la 24.000, şi în 2005 la 82.000. Cele 82.000 firme multinaţionale deţineau în anul 2008 un număr de 810.000 filiale în străinătate. Numărul salariaţilor angajaţi de filialele străine s-a cifrat la aproximativ 78.000.000.

Pe parcursul ultimei perioade de 25 de ani, valoarea producţiei firmelor multinaţionale a sporit de 8,4 ori, în condiţiile în care PIB-ul mondial a crescut de numai 4 ori. Ponderea cifrei de afaceri a firmelor multinaţionale în PIB-ul mondial a evoluat, în intervalul amintit, de la 24% la peste 50%.

Migraţia forţei de muncă

Se apreciază că numărul celor care au migrat în căutarea unui loc de muncă în străinătate, se ridică în prezent la aproape 2 milioane persoane.

În ultimii anii, cei mai mulţi migranţi au provenit din Mexic, Rusia, India, China iar cel mai importante ţări de destinaţie au foat: SUA, Rusia, Germania, Franţa. Valoarea remitenţelor, respectiv a sumelor care sunt trimise către ţările în curs de dezvoltare de către cetăţenii acestei categorii de ţări care lucrează în străinătate s-a ridicat în anul 2008 la 328 miliarde dolari, dintr-un total de 433 miliarde dolari cât s-a înrregistrat în nivel mondial. Primele trei poziţii au fost ocupate de India, China, Mexic către care s-au îndreptat în anul 2008: 45 miliarde dolari, 34 miliarde dolari şi respectiv 26 miliarde dolari.

În prezent, se apreciază că numărul românilor care lucrează în alte ţări a depăşit cifra de 3 milioane. Creşterea numărului de români care au emigrat din România este o constantă a ultimilor ani. Astfel, în totalul imigranţilor din ţările OSCE 5% sunt români, ţara nostră ocupând locul trei după China (11%), şi Polonia (5%). Ţările sursă ale fenomenului migraţionist care au înregistrat cele mai mari ritmuri de creştere în această direcţie au fost în ultimii 8 ani: Bolivia, Polonia şi România.

Dacă nivelul remitenţelor care au avut ca destinaţie România, în perioada 1994-2004, a fost modest situându-se în medie pe an la 0,073 miliarde dolari, începând cu anul 2005 acesta s-a ridicat la niveluri apreciabile. Sumele intrate în România de la concetăţenii care lucrează în străinătate au fost de: 4,7 miliarde dolari în 2005, 67 miliarde dolari în 2006, 8,5 miliarde dolari

Page 4: Curs Economie internationala

în 2007 şi 9,3 miliarde dolari în 2008. Fiind semnificative aceste sume, au contribuit decisiv la menţinerea în limite rezonabile a cursului leului în raport cu celelalte valute.

1.2. Dezvoltarea economică din perspectiva globalizării

Aproximativ 80% din populaţia lumii trăieşte în ţări în curs de dezvoltare, caracterizate de venituri mici, un nivel ridicat de sărăcie, o rată sporită a şomajului şi o educaţie care lasă de dorit. În cazul acestor ţări, globalizarea presupune atât riscuri fără precedent, cât şi oportunutăţi. Implementarea cu succes a globalizării, astfel încât întreaga lume să profite de oe urma ei, presupune o implementare eficientă din perspectiva oamenilor din aceste ţări.

Totuşi continuă să existe deosebiri imense între diversele perspective; nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de faptul că nu ar exista diferenţe. Aceste strategii s-au axat pe minimalizarea rolului guvernului, intensificarea privatizării (transferul proprietăţilor guvernului sătre sectorul privat), liberalizarea comerţului şi a pieţei de capital (eliminarea barierelor şi impedimentelor din calea comerţului, pentru a permite libera circulaţie a capitalului) şi eliminarea reglementărilor (a celor privitoare la derularea afacerilor). Guvernul deţine un rol în menţinerea macrostabilităţii, însă atenţia se focalizează mai ales asupra stabilităţii preţurilor decât asupra stabilităţii producţiei, ratei şomajului sau dezvoltării. Există un număr mare de recomandări şi interdicţii (privatizaţi totul de la fabricii la servicii de asigurări sociale; guvernul nu trebuie să se implice în susţinerea anumitor industrii; consolidaţi drepturile asociate cu proprietatea; combateţi corupţia).

În practică, consensul de Washington nu a pus mare accent pe echitate. Astfel că ideea conform căreia toţi vor avea de câştigat s-a dovedit a fi falsă.

Deşi pieţele sunt elementul central al oricăror economii de succes, guvernul trebuie să creeze un climat care să faciliteze prosperitatea afacerilor şi să crească numărul locurilor de muncă.

Deşi economiştilor le este dificil să efectueze experimente pentru a-şi testa teoriile, aşa cum procedează un chimist sau un fizician, lumea pune la dispoziţie o paletă largă de experimente naturale, zeci de ţări încercând să aplice diferite strategii. Reiese clar faptul că există diferenţe evidente sub raportul rezultatelor, că ţările cu cel mai mare succes sunt din Asia şi că în majoritatea ţărilor asiatice guvernul a jucat un rol activ. Diferenţe dintre rezultatele observate din mai multe regiuni sunt primitoare. În timp ce Asia de Est a înregistrat o dezvoltare medie anuală de 5,9% în ultimii 30 de ani, Africa sub sahariană a înregistrat în ultimii 30 de ani o infimă rată de creştere astfel că venitul pe cap de locuitor a scăzut în ultimii 30 de ani cu o medie anuală de 0,2%.

Asia de EstAceste ţări au fost capabile să profite de globalizare fără să piardă nimic de pe urma

acesteia. China a aplicat macrostrategii standard de dezvoltare prin expansiune (şi nu strategiile recomandate de FMI în alte regiuni din Asia de Est), iar creşterea sa s-a cifrat la o rată de 7% în ultimii ani majorându-se la un nivel de peste 8-9%. Dacă provincile Chinei ar fi considerate ca ţări separate cu populaţii de aproximativ 50 milioane locuitori atunci majoritatea ţărilor cu dezvoltarea cea mai rapidă din lume s-ar situa în China.

În Indonezia rata sărăciei calculată la un dolar pe zi şi persoană a scăzut de la 28% la 8% în intervaul 1987-2002 iar sănătatea şi speranţa de viaţă s-au îmbunătăţit analfabetismul fiind aproape eradicat.

În 1960 venitul pe cap de locuitor în Malaezia era de 784 dolari, în prezent ajungând la 4000 de dolari.

Coreea de Sud este un lider în industriile high-tech iar veniturile sale au crescut de 16 ori în ultimii 40 de ani.

Page 5: Curs Economie internationala

Guvernele din Asia de Sud-Est au încurajat economiile propriilor popoare obţinând astfel bani destinaţi investiţilor fără a fi nevoite să depindă de fluxuri nesigure de capital provenite din străinătate. Aproape toate ţările au economisit 25% sau chiar mai mult din PIB, China înregistrând 40%.

Trebuie spus că unele ţări cum ar fi China, Malaezia şi Singapore au încercat în anumite perioade să atragă investitori, iar altele cum sunt Coreea de Sud şi Japonia s-au simţit confortabil fără aceştia şi s-au dezvoltat chiar la fel de eficient.

Strategiile FMI nu au reuşit să stabilizeze cursurile valutare ci doar să agraveze declinul economic mai mult decât ar fi fost cazul. Criticii FMI susţin că strategiile nu erau defapt destinate să protejeze ţările în recesiune, ci pe creditori. Interesul lor era să le refacă rapid rezervele astfel încât creditorii internaţionali să-şi poată primi bani.

America LatinăSpre deosebire de Asia de Est America Latină a adoptat deciziile propuse de Consensul de

la Washington cu mai multă încredere decât orice altă regiune. Eşecurile din America Latină privite în paralel cu succesele din Asia de Est reprezintă cel mai clar argument împotriva Consensului de la Washington. America Latină a cunoscut o creştere economică în medie 2,8% anual în timp de Brazilia al cărui guvern a intervenit în mod agresiv în economie a înregistrat o creştere medie anuală de 5,7%. În prezent America Latină este cea mai dezamăgită de Consensul de l Washington în prezent existând un consens tot mai larg împotriva Consensului de la Washington care s-a reflectat în alegerea unor guverne de stânga în Brazilia, Venezuela şi Bolivia.

Ţările aflate în tranziţia postcomunistăMulţi au crezut în mod eronat că trebuie aplicată o terapie de şoc într-o tranziţie spre

capitalism prin privatizare şi liberalizare rapidă. Liberalizarea bruscă a preţurilor a determinat hiperinflaţie. La un moment dat preţurile din Ucraina au crescut cu 3300% într-un an. Privatizarea rapidă şi coruptă în Rusia au pus în mişcare un cerc vicios. Sumele mici primite de la guvern au condus la îndoieli privitoare la legimitatea tarnsferului resurselor publice către sectorul privat. Cei care achiziţionaseră averi mari au simţit apoi că drepturile lor de proprietate nu erau sigure în sensul că un nou guvern ar putea să revină asupra deciziilor de privatizare. În consecinţă şi-au limitat investiţiile şi au scos din ţară profiturile amplificând insecuritatea drepturilor de proprietate.

AfricaÎn anii 80 ţările africane se confruntau cu greutăţii fiecare având propria poveste: dictatori

corupţi şi adesea nemiloşi în Uganda, Congo, Kenya şi Nigeria; strategiile bine intenţionate şi predominant oneste însă foarte deficitare ale socialismului african din Tanzania etc. Astfel ţările africane au apelat la FMI şi Banca Mondială pentru ajutor primind credite pentru restructurarea economiei.însă deficiturile bugetare şi inflaţia au ajuns în unele ţări să fie de necontrolat. Numărul oamenilor care trăiesc în sărăcie în Africa s-a dublat în comparaţie cu nivelul înregistrat cu două decenii în urmă.

Asia de SudÎn ultimile două decenii, cu excepţia crizei economice de la începutul anilor 90, India (1,1

miliarde locuitori) a cunoscut o dezvoltarea anuală de 5% sau chiar mai mult.Apariţia internetului s-a dovedit a fi cel mai important moment de referinţă. În aczul

noului sector high-tech din India, diferenţa constă problemele legate de infrastructură erau irelevante, costul transportului pur şi simplu necontând. Companiile şi-au construit generatoare proprii pentru a nu depinde de oferta locală de electricitate. Sateliţi care puteau conecta într-o nanosecundă firmele din India cu cel din ţările dezvoltate au făcut posibilă efectuarea de

Page 6: Curs Economie internationala

convorbiri telefonice către orice destinaţie din lume independent de sistemul telefonic defectuos din India.

Capitolul II. ETAPELE PRESUPUSE DE DERULAREA UNEI OPERAŢIUNI DE EXPORT - IMPORT

2.1. Prospectarea pieţelor externe

Fiind, de regulă, faza dinaintea derulării efective a acţiunii de export-import, prospectarea pieţei este o activitate care implică o serie întreagă de costuri şi care angajează firma pe termen lung.

Prospectarea se realizează după ce firma exportatoare şi-a creat pe baza cercetării de piaţă, o imagine asupra conjucturii existente pe această piaţă externă, urmărind atât continuarea şi aprofundarea studiului de piaţă, dar mai ales descoperirea şi intrarea în legătură cu potenţiali beneficiari, care pot fi comercianţi sau consumatori finali. În cazul unei prospectări pentru realizarea de importuri, prospectarea pieţei externe are ca obiect identificarea furnizorilor externi care să asigure produse de calitate şi ieftine.

Procesul prospectării pieţelor externe este unul secvenţial a cărui desfăşurare presupune parcurgerea următoarelor faze:

1. Întocmirea unui plan de prospectare în funcţie de obiectivele stabilite şi de caracteristicile pieţei externe. Planul se poate întocmi pentru o perioadă de mai mulţi ani, ceea ce impune o defalcare lunară a actiunilor ce trebuie intreprinse.

2. Stabilirea surselor de finanţare pentru a asigura desfăşurarea acţiunilor propriu-zise de prospectare şi pentru acoperirea riscurilor legate de aceste acţiuni apelând la serviciile societăţilor de asigurări. În unele ţări, pentru a stimula exporturile firmelor autohtone, statul asigură o parte din sumele necesare prospectării pieţei externe.

3. Stabilirea unei liste cu potenţiali parteneri ce urmează să fie contactaţi. Pe baza informaţiilor culese sunt evidenţiate punctele tari şi punctele slabe pentru fiecare firmă vizată. Aceste informaţii pot proveni de la camerele de comerţ şi industrie, Centrul Român de Comerţ Exterior, Institutul Virgil Madgearu, Asociaţia Naţională a Importatorilor şi Exportatorilor Români (ANEIR) şi, nu în ultimul, rând, de la delegaţii de pe pieţele externe.

4. Iniţierea primelor contacte cu partenerii potenţiali prin telefon, fax, telex, scrisori iar mai nou prin mesaje electronice. Aceste forme de comunicare privite în parte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje, dar oferă posibilitatea formării unor păreri reciproce chiar în acest stadiu incipient al relaţionării. Indiferent de modul în care se realizează primul contact cu partenerii externi este deosebit de important, acesta putând reprezenta începutul unei îndelungate relaţii de afaceri;

În acest context, trebuie respectate următoarele principii2: politeţea presupune acordarea respectului cuvenit partenerului, informându-l, într-o

redactare corectă şi îngrijită, cu privire la nume, adresă, număr telefon etc.; promtitudinea constă în transmiterea, într-un termen rezonabil, a răspunsului,

indiferent de conţinutul acestuia; formularea coerentă, lipsa ambiguităţilor şi includerea în răspuns a tuturor

informaţiilor necesare, permite excluderea interpretărilor greşite şi scurtează timpul necesar încheierii contractului;

2 Ciobanu G., Tranzacţii economice internaţionale, Ed. Imprimeria Ardealului, Cluj Napoca, 2004, p.114

Page 7: Curs Economie internationala

persistenţa are în vedere înştiinţarea permanentă a partenerului extern cu privire la noile produse fabricate.

5. Înaintea deplasării în străinătate pentru întâlnirile directe cu potenţialii parteneri de pe pieţele externe, sunt procurate anumite informaţii legate de necesitatea obţinerii vizelor, regimul vamal al mostrelor, climă, protocol, tradiţii culturale etc.;

6. Efectuarea prospectării presupune ca în timpul şederii în străinătate reprezentanţii firmei să poată răspunde cu profesionalism la toate întrebările adresate de partenerii străini, impunându-se şi contactarea frecventă a factorilor decizionali din ţară;

7. La întoarcerea în ţară reprezentanţii firmei întocmesc un raport în care se face referire la conjuctura pieţei externe, condiţiile de acces pe piaţă, cheltuielile de consum, numele partenerilor potenţiali întâlniţi şi caracterizarea acestora, acţiunile pe care le recomandă conducerii întreprinderii a le derula în perioada imediat următoare.

Există mai multe modalităţi de abordare a pieţei externe, cele mai frecvent întâlnite constând în trimiterea de delegaţii în străinătate, apelarea la casele de comerţ autohtone în calitate de intermediar, utilizarea marketingului direct care presupune stabilirea unor contacte prin telefon, fax, televiziune, curieri şi participarea la manifestări comerciale internaţionale de genul târgurilor, expoziţiilor, saloanelor permanente etc.

Prin lansarea ofertelor, cererilor de ofertă, comenzilor se crează premizele realizării efective a activităţii de export-import.

2.2. Oferta, cererea de ofertă şi comanda

Oferta

Oferta reprezintă o propunere pe care o persoană o face altei persoane, în vederea încheierii unui contract. Fiind emisă de producător (exportator), oferta reprezintă primul act comercial angajat în raportul juridic dintre acesta şi importator.

Oferta poate fi adresată şi marelui public sub formă de cataloage, pliante etc., îndeplinind în acest caz şi un rol promoţional. Imagine a întreprinderii, oferta prin prezentarea sa materială, trebuie să fie ireproşabilă şi adaptată fiecărei situaţii. O ofertă bine redactată şi corect prezentată este un solid argument pentru vânzare.

Oferta trebuie să fie completă, respectiv să cuprindă toate elementele care să permită importatorului luarea unei decizii în cunoştinţă de cauză. În ofertă sunt menţionate: denumirea mărfii, cantitatea, calitatea, preţul, termenul de livrare, modalitatea de plată etc.

Cererea de ofertă

Cererea de ofertă reprezintă propunerea făcută de un importator de a achiziţiona de la un anumit exportator o marfă.

Ca regulă generală, cererea de ofertă nu dă naştere la efecte juridice, ea având însă un rol important în declanşarea primelor contacte şi dialoguri dintre parteneri.

Ea trebuie să conţină o serie de precizări referitoare la sortiment, perioada de livrare, condiţiile de livrare, modalităţile de transport etc.

Există situaţii când importatorii, în scopul obţinerii unor informaţii privitoare la conjunctura pieţei, lansează cereri de ofertă neangajante, cu caracter general. De regulă, răspunsurile primite din partea potenţialilor exportatori sunt neconcludente.

Acceptarea necondiţionată a unei cereri de ofertă cu caracter ferm, conduce la încheierea contractului.

Page 8: Curs Economie internationala

Comanda

Comanda este un înscris emis de importator prin care acesta se angajează să cumpere anumite mărfuri sau servicii de la exportator.

De regulă, pentru comandă se utilizează formulare tipizate, completarea acestora făcându-se în funcţie de situaţie.

În comandă se vor preciza aspecte legate de: nivelul tehnic al produsului, clauzele comerciale, ambalaj şi transport şi asigurarea service-ului.

Pot fi trimise exportatorului anumite mostre, modele, desene care îi sunt necesare. Consemnarea specificaţiilor în comandă trebuie făcută de asemenea manieră încât să fie înlăturată orice posibilitate de apariţie ulterioară a confuziilor. În situaţia apariţiei unui litigiu între părţi, exportatorul poate specula absenţa unor informaţii din comandă.

2.3 Formele negocierii comerciale internaţionale şi principiile care stau la baza acesteia

Atât în teorie, cât şi în practică, termenul de negociere comercială internaţională este identificat cu termenul de negociere a afacerilor, care se referă la o varietate de activităţi.

În funcţie de obiect, negocierile comerciale externe îmbracă trei forme: Negocierea la nivel guvernamental a unor reglementări de politică comercială între

state. Finalitatea negocierilor rezidă în încheierea de tratate, convenţii, acorduri în domeniile: comercial, valutar, tehnico-ştiinţific;

Negocierea contractelor comerciale internaţionale între agenţii economici din ţări diferite care întrunesc condiţiile legale de a săvârşi acte de comerţ exterior;

Negocierea pentru adoptarea, actualizarea, modificarea sau prelungirea unui contract, convenţie, acord încheiat anterior.

Luând drept criteriu numărul participanţilor, negocierile pot fi bilaterale sau multilaterale. În ultimii ani se manifestă fenomenul de intensificare a negocierilor multinaţionale, aceasta neînsemnând scăderea în importanţă a celor bilaterale.

Dacă avem în vedere comportamentul uman şi tipurile de interese avute în vedere, negocierile pot fi personale şi colective. Un anumit comportament îl are negociatorul când tratează vânzarea unei case, şi altul când negociază un contract de vânzare a produselor firmei la care este angajat. Comportamentul diferit va influenţa în mod direct rezultatul negocierii. În aceiaşi termeni se poate pune problema şi vizavi de raportul dintre negociator, ca membru al societăţii şi societatea însăşi. Negocierile dintre sindicate şi patronat sunt un exemplu concludent în acest sens.

Succesul în negocieri depinde de respectarea unor principii specifice domeniului de activitate.

1. Necesitatea însuşirii şi respectării de către negociatori a universal valabilei ce acţionează pe piaţa mondială: legea cererii şi ofertei, legea valorii, legea profitului şi riscului comercial etc.

2. Cunoaşterea şi respectarea de către negociatori a reglementărilor de drept uniform în comerţul internaţional şi legislaţiilor diferitelor state în materie, pentru a stabili legea aplicabilă respectivului contract.

3. Negociatorul trebuie să înţeleagă că afacerea vizată nu este o acţiune în care el câştigă şi partenerul pierde. În urma negocierii ambele părţi ar trebui să fie învingătoare. Dacă negocierea eşuează, ambii parteneri ar trebui să se considere în pierdere. Obiectivul urmărit ar trebui să vizeze satisfacerea intereselor ambelor părţi, chiar dacă există asimetrie. Echilibrul există totuşi din imposibilitatea de a compara avantajele pe care fiecare parte le obţine din tranzacţie.

Page 9: Curs Economie internationala

4. Este necesar ca prin negociere să fie avut în vedere viitorul, urmărindu-se realizarea în mod repetitiv a tranzacţiilor încheiate.

5. Concesiile acordate nu trebuie să aibă titlul gratuit. Nimic nu se dă degeaba. Concesiile trebuie practic vândute. Negociatorul va pune permanent în balanţă ceea ce oferă cu ceea ce va primi în compensaţie.

6. Mita, şantajul, jignirile sunt aspecte ce nu pot fi admise în procesul de negociere.

7. Necesitatea negocierii impasului. În momentul în care negocierea a ajuns într-un punct critic, când nici una dintre părţi nu mai poate face concesii, negociatorii trebuie să dea dovadă de abilităţi deosebite în deblocarea situaţiei. Având în vedere consumul de resurse ocazionat de pregătirea şi desfăşurarea tratativelor, negociatorul se poate adresa astfel: „Împreună am investit, în primul rând, mult timp în activitatea de negociere. Atât eu, cât şi dumneavoastră vrem să finalizăm prin contract discuţiile. Vă rog, ca înainte de a ne declara învinşi să mai încercăm cel puţin o dată să ajungem la un acord.”.

2.4. Contractul extern de vânzare cumpărare

În procesul derulării tranzacţiilor în comerţul internaţional, contractarea reprezintă etapa cea mai importantă; desfăşurarea tranzacţiilor de comerţ exterior depinde de modul în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare între cei doi parteneri. Sunt multe aspecte importante asupra cărora importatorii şi exportatorii trebuie să cadă de acord, întrucât derularea comerţului între parteneri din ţări diferite, impune luarea în considerare a unui cadru legislativ diferit. Este important pentru partenerii de afaceri să convină locul unde are loc transferul proprietăţii asupra mărfii de la vânzător la cumpărător şi în baza căror documente se va realiza acest transfer. Ei trebuie să întocmească documentele necesare, să stabilească în sarcina cui cad responsabilităţile privind plata transportului şi asigurării mărfii în trafic internaţional. Importanţa contractului comercial internaţional rezidă în faptul că, defineşte şi stă la baza încheierii şi derulării tranzacţiei respective, care generează la rândul ei, o serie de contracte auxiliare, cum ar fi: aranjamentul de garantare a creditului extern, contractul de transport al mărfurilor, aranjamentul bancar pentru transferul şi plata documentelor, contractul de asigurare a mărfurilor, aranjamentul bancar pentru asigurarea mijloacelor de plată necesare efectuării operaţiunilor comerciale internaţionale (finanţarea externă). De asemenea, cea mai bună modalitate de control a derulării tranzacţiei şi de protecţie a intereselor comerciale, în contextul existenţei unor sisteme legislative şi a unor preocupări guvernamentale diferite, în funcţie de dorinţa de atzragere a tehnologiei sau capitalului, de problemele pe care le ridică balanţa de plăţi sau de stabilitatea regimului politic, este aceea de a specifica foarte clar în contract responsabilităţile fiecărei părţi şi de a analiza fiecare prevedere contractuală; de aceea, cunoaşterea elementelor componente ale contractului comercial are un rol esenţial pentru finalizarea cu succes a afacerii respective.

Chiar dacă contractele comerciale cunosc o mare diversitate în comerţul internaţional, orice contract va conţine o serie de clauze esenţiale care definesc raporturile dintre părţile contractante. Acestea sunt:

părţile contractant: numele şi adresa exportatorului şi importatorului şi orice alte elemente de identificare a acestora. Exportatorul produce, vinde sau intermediază vânzarea, iar importatorul achiziţionează sau intermediază achiziţionarea de materii prime, componente, produse finite sau servicii, în vederea producerii, asamblării sau revânzării lor. Situaţia financiară aexportatorului şi importatorului, domeniul în care ei îşi desfăşoară activitatea, poziţia în teritoriu sau în lanşul de distribuţie, precum şi mărfurile care fac obiectul tranzacţiei, influenţează modul ăn care ei ăşi administrează afacerea şi modalitatea de plată solicitată/efectuată;

Page 10: Curs Economie internationala

obiectul contractului este constituit din marfa vândută sau serviciul prestat şi preţul acesteia/acestuia. Deci, prestaţiile, obligaţiile celor două părţi sunt: prestaţia exportatorului - de a produce marfa sau execută serviciul şi prestaţia importatorului - de a plăti preţul. Deşi obiectul contractului este constituit din prestaţiile ambilor parteneri, în practică, ele sunt abordate în clauze contractuale distincte. Denumirea mărfii se trece în limba în care este încheiat contractul, folosindu-se fie denumirea comercială sau tipul, fie denumirea şi un indicativ pentru a se delimita de alte produse similare. În general, mărfurile sunt precizate în contract printr-o descriere succintă cu indicarea principalelor caracteristici tehnice, iar dacă este cazul se fac referiri la: mostre, eşantioane, mărci de fabrică, cataloage, prospecte, norme tehnice etc. În cazul unor produse mai complexe se pot conveni condiţii tehnice suplimentare sub forma unor specificaţii tehnice sau caiete de sarcini;

cantitatea şi calitatea mărfii. Clauza privind cantitatea mărfii trebuie să prevadă următoarele: unitatea de măsură în funcţie de natura mărfii şi a uzanţelor pieţei (greutate fizică sau naturală, suprafaţă, capacitate, bucăţi, perechi etc.); locul determinării cantităţii ce se va livra (depozit, staţie de încărcare etc.) şi momentul stabilirii cantităţii livrate (de obicei, cantitatea se determină la vânzător dar, conform înţelegerii dintre părţi ea poate fi determinată şi la destinaţie sau în ambele locuri); modul de stabilire a cantităţii brută sau netă (cântărire, măsurare etc.) şi dacă operaţiunea se face integral sau parţial, menţionându-se, în acest ultim caz, procentul la care să se efectueze verificarea; documentele care atestă cantitatea mărfii expediate: certificatul de greutate, lista de colete sau documentele de transport (greutatea mărfii, inclusiv ambalajul). Calitatea se referă atât la caracteristicile tehnice ale mărfii, cât şi la funcţionalitatea ei şi gradul în care asigură satisfacerea cerinţelor pentru care a fost produsă. Calitatea mărfii se reflectă în contract prin: clauze de determinare a calităţii (modul de efectuare a controlului, precizarea numărului şi a mărimii probelor ce vor fi examinate din lotul respectiv de marfă, precizarea metodelor de determinare a calităţii); documente care atestă calitatea mărfurilor (certificatul de calitate, buletin de analiză, certificat de probe tehnice etc.) precum şi a instituţiilor ce urmează să întocmească documentele privind atestarea calităţii mărfii (laboratoarele de încercări şi testări proprii ale vânzătorului, cumpărătorului sau mixte; instituţii neutre - organizaţii specializate în controlul calităţii), numărul de exemplare cerut şi destinaţia lor; clauze de garantare a calităţi, inclusiv formularea şi soluţionarea reclamaţiilor de calitate;

ambalarea şi marcarea coletelor. Ambalarea mărfurilor reprezintă o componentă importantă a strategiei comerciale, motiv pentru care, ambalajul trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: să fie uşor pentru a facilita manipularea şi a nu încărca excesiv costul transportului, să fie rezistent, pentru a proteja mărfurile, să fie estetic, cu rolul de promovare a vânzărilor. Marcarea ambalajului reprezintă o altă cerinţă întâlnită în contract şi îndeplineşte două funcţii: operativitate în manipularea mărfii în timpul transportului şi publicitate comercială în cazul revinderii de către importator;

preţul reprezintă contravaloarea mărfii sau a prestaţiei efectuate de vânzător şi plătită de cumpărător; este exprimat în valuta din contract, fiind rezultatul înţelegerii dintre exportator şi importator. Nivelul, structura şi evoluţia preţurilor internaţionale depind de evoluţia economiei mondiale sub aspect economic, financiar, tehnic şi politic, de nivelul de dezvoltare a diverselor ţări, în special a acelora ce deţin o pondere importantă în comerţul internaţional cu produsul care se tranzacţionează. Preţul în contractul comercial internaţional poate fi stabilit şi menţionat fie pe unitatea de produs, fie ca sumă globală pentru toată cantitatea de marfă ce face obiectul contractului şi se exprimă în moneda ţării unuia dintre parteneri sau într-o terţă monedă care se numeşte valuta de contract;

condiţia de livrare, clauzele de transport şi expediţie, termenul de livrare-; Livrarea constituie o componentă esenţială a vânzării. De aceea, partenerii de afaceri acordă o

Page 11: Curs Economie internationala

atenţie deosebită stabilirii condiţiilor de determinare a locului şi momentului în care, odată cu trecerea mărfii de la exportator la importator, are loc şi desfacerea cheltuielilor şi a riscurilor pe care le implică livrarea, denumite condiţii de livrare. Printre activităţile legate de transferul mărfurilor vândute, de la vânzător la cumpărător, pot fi enumerate: obligaţiile părţilor privind controlul calităţii mărfii, ambalarea, transportul pe parcurs intern, încărcarea în mijlocul de transport, asigurarea mărfurilor, cheltuieli privind autorizaţiile de export-import, taxe vamale etc. Astfel, alături de preţul mărfii, condiţia de livrare este cea care determină valoarea în valută a contractului. Condiţiile de livrare sunt reglementate conform prevederilor contractuale, a regulilor şi uzanţelor comerciale INCOTREMS 2000

2.5 Expedierea mărfurilor

După ce au fost convenite clauzele contractuale şi aspectele financiare legate de derularea plăţilor, exportatorul poate expedia mărfurile. Predarea mărfii vândute este cea mai importantă obligaţie la care dă naştere contractul comercial, cu implicaţii asupra transmiterii dreptului de proprietate şi a riscurilor, constând în remiterea mărfii şi a documentelor referitoare la marfă cumpărătorului. Această obligaţie o cuprinde şi pe cea de a conserva marfa până la termenul de predare. Predarea nu se face, de regulă, direct cumpărătorului, ci unei organizaţii de transport, în locul stabilit şi cu destinaţia convenită, marfa circulând pe riscul vânzătorului sau al cumpărătorului în funcţie de condiţia de livrare stipulată prin contract. Marfa predată trebuie să fie conformă stipulaţiilor contractuale. Conformitatea mărfii se determină în momentul transmiterii riscurilor contractuale prin verificarea cantităţii şi calităţii acesteia. După aceea, vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse, împotriva cărora îl garantează pe cumpărător. În această etapă, responsabilitatea asupra mărfurilor este transferată de la exportator la importator. În contractele de import se recomandă să se prevadă obligaţia vănzătorului de a restitui importatorului toate cheltuielile provocate de nerespectarea de către acesta a instrucţiunilor de expediere a mărfii primite de la importator.

Decizia de a folosi un anumit mod de transport în trafic internaţional, depinde de natura mărfurilor expediate, de distanţa de transport şi de cheltuielile ocazionate de transportul şi asigurarea mărfii. Sunt cărăuşi, care în afara activităţii propriu-zise de transport, asigură servicii de comisariat vamal, pun la dispoziţie spaţii de depozitare, şi oferă servicii de manipulare a produselor.

Pentru eficientizarea activităţii de expediţie şi transport este recomandabil a se apela la serviciile unei firme de expediţii specializată în organizarea şi coordonarea efectuării transportului pe parcurs extern. Aceste firme se regăsesc în activitatea curentă sub diferite denumiri: expeditor internaţional, tranzitar internaţional, case de expediţie, comisionar de transport etc.

Serviciile prestate de expeditorul internaţional se concretizează în: alegerea mijloacelor de transport şi a rutelor-optime ce urmează a fi parcurse, ţinând

cont de restricţiile impuse de legislaţia ţării exportatorului, ţărilor tranzitate şi ţării importatorului;

încheierea contractului de transport cu cărăuşul în condiţii mai favorabile decât ar fi făcut-o exportatorul sau importatorul;

preluarea şi determinarea cantitativă a mărfurilor ce trebuie exportate, urmată eventual de plasarea lor în antredepozitele proprii;

asigurarea mărfurilor împotriva riscurilor ce pot apare prin manipulare şi transport; întocmirea documentelor vamale şi efectuarea operaţilor de vămuire;

Page 12: Curs Economie internationala

transferarea mărfurilor către cărăuş şi procurarea documentelor de transport care sunt remise exportatorului pentru a fi incluse în setul de documente pe care acesta îl depune la bancă în vederea încasării contravalorii mărfurilor expediate;

plata unor sume de bani în numele şi pe contul exportatorului sau importatorului în funcţie de condiţia de livrare stipulată în contract, reprezentând contravaloarea transportului, manipulării, ambalării, asigurării etc.;

realizarea expedierii mărfurilor în grupaj în cazul partizilor mici de mărfuri, respectiv a cantităţilor mai mici decât capacitatea unui vagon sau autocamion. Coletele sunt transmise pe baza unui singur document, unui expeditor cunoscut din zona de destinaţie care la rândul său le predă cumpărătorilor.

Formalităţile necesare efectuării expediţiei internaţionale, precum şi documentele aferente diferă de la caz la caz, funcţie de modalitatea de transport, de condiţia de livrare şi de legislaţia în domeniu.

2.6 Vămuirea mărfurilor

Vămuirea în contextul aderării la UE şi operaţiunile pe care le presupune

Romania, ca membra a Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), are o politica comerciala compatibila cu cerinbtele acesteia. Ca membra a OMC, Romania a negociat plafoane pentru taxele vamale - taxele vamale consolidate. In Runda Uruguay taxele vamale consolidate negociate de Romania au fost foarte diricate, insa taxele vamale efectiv aplicate au fost mai mici si ulterior s-a decis reducerea acestora la un nivel cat mai apropiat de nivelurile reale/practicate. De asemenea, Romania aplica regimul vamal al clauzei naţiunii celei mai favorizate (CNF) ţărilor membre ale OMC, şi acorda unor parteneri comerciali taxe vamale preferenţiale in cadrul acordurilor de comert.

In afara de obligatia reducerii taxelor vamale impuse prin acordurile comerciale, Romania s-a vazut obligata sa liberalizeze comertul prin acordurile semnate cu institutii internationale precum Fondul Mondial International (acordurile stand-by 1992-1994) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (in cadrul programului SAL), acorduri care includ prevederi in directia liberalizarii comertului exterior, inclusiv eliminarea restrictiilor cantitative. In anul 1998 Romania a eliminat toate restrictiile cantitative la export, precum si pe acelea care aveau un efect echivalent cu cel cantitativ (pentru importuri, unele din acestea fusesera deja eliminate in anul 1992). In prezent, activitatea Ministerului Industriei si Comertului de control al contingentelor tarifare la import se refera exclusiv la utilizarea concesiilor negociate in cadrul diferitelor acorduri comerciale internationale (multilaterale sau bilaterale).

Extinderea UE va însemna, de asemenea, extinderea Uniunii Vamale (UV) Europene. Aceasta implica adoptarea de catre noii membri a Tarifului Vamal Comun (TVC) al UE (taxe vamale aplicate), ca si negocierea unei Liste de Angajamente OMC comune (taxe vamale consolidate). Tarile candidate vor retrage listele individuale de angajamente si vor trebui sa negocieze impreuna cu UE o noua lista, valabila pentru toti membrii noii uniunii vamale.

Modificarile politicilor comerciale decurgand din largirea Uniunii Vamale vor influenta fluxurile comerciale. Prin adoptarea Tarifului Vamal Comun, Romania va aplica taxe vamale diferite la import si, in consecinta, se vor modifica si fluxurile comerciale. Un alt aspect al modificarii politicii comerciale prin extinderea Uniunii Vamale este negocierea si adoptarea noii liste de angajamente OMC, ceea ce ar putea duce la formularea de cereri pentru masuri compensatorii din partea tarilor terte. Atat impactul asupra protectiei tarifare, cat si asupra comertului, ar trebui sa implineasca angajamentele ale GATT, care stipuleaza preconditiile care trebuie indeplinite odata cu extinderea Uniunii Vamale, si anume: ar trebui sa duca un nivel de protectie superior aceluia dinaintea extinderii; ar trebui sa nu aiba un impact negativ asupra exporturilor catre noile tari membre.

Page 13: Curs Economie internationala

Angajamentele GATT furnizeaza cadrul legislativ in care se vor desfasura negocierile pentru masuri compensatorii cu tarile terţe: in cazul cresterii taxelor vamale consolidate in TCEE, tarile terte pot pretinde compensatii daca si numai daca sunt indeplinite anumite conditii suplimentare, respectiv reclamantii nu beneficiau inainte de extindere de taxe vamale preferentiale si pot fi considerati ca detinand fie interesul de negociator initial, fie interesul de principal furnizor. Aceste negocieri trebuie să inceapa inainte de momentul aderarii, pentru a atenua efectele negative pe termen scurt generate de extinderea uniunii vamale asupra tarilor terte.Introducerea sau scoaterea din tara a marfurilor, a mijloacelor de transport si a oricaror altor bunuri si servicii este permisa numai prin punctele de control de trecere a frontierei de stat in conformitate cu prevederile Codul Vamal al României .

Codul vamal se aplica in mod uniform si nediscriminatoriu pe intreg teritoriul tarii. Prevederile cuprinse in Codul Vamal al României se aplica tuturor bunurilor introduse sau scoase din ţara de catre persoane fizice sau persoane juridice. In Anexele 5.1. - 5.6. sunt sintetizate principalele prevederi ale Legii nr.141/1997 privind Codul Vamal al României.

Conform legii atat in punctele de control de trecere a frontierei de stat cat si pe teritoriul tarii sunt organizate birouri vamale. De asemenea, persoanele interesate de detalii referitoare la unele operatiuni de comert exterior ce urmeaza a fi realizate pot solicita, in scris, autoritatii vamale din raza lor de actiune, relatii si informatii privind aplicarea reglementarilor vamale. Totodata, la cerere, in cel mai scurt termen - dar nu mai mult de 10 zile, celor interesati li se anexeaza, daca este cazul, si documentatia cuprinzand principalele caracteristici tehnice si comerciale ale bunurilor care fac obiectul tranzactiei, informatii privind analizele de laborator necesare, precum si alte informatii relevante pentru realizarea in conditii legale a tranzactiilor comerciale internationale.

Tot legea stipuleaza obligativitatea ca informatia furnizata operatorilor economici sa fie in acord cu temeiul legal ; in cazurile in care informatia solicitata autoritatii vamale este eronata, aceasta este obligata sa o revoce sau sa o modifice, comunicand acest fapt si solicitantului.

Marfurile supuse operatiunii de vamuire in cadrul birourilor vamale raman sub supravegherea acestora pana la acordarea liberului de vama, care presupune indeplinerea urmatoarelor operatii:

bunurile care ies din tara se inscriu, in ordinea sosirii la frontiera, in registrul de evidenta pe baza documentelor de transport si a celor comerciale; în lipsa documentelor de insotire, inscrierea marfurilor se face pe baza constatarilor autoritatii vamale sau a altor documente prezentate de catre operatorul economic organelor vamale ; din aceste documente trebuie sa rezulte tipul si caracteristicile marfurilor ce urmeaza sa fie supuse vamuirii;

regimul de export consta in scoaterea definitiva a marfurilor romanesti de pe teritoriul tarii;

conform prevederilor legale sunt admise la export marfurile produse in tara, precum si cele importate anterior, cu exceptia marfurilor care sunt supuse unor masuri prohibitive sau de restrictie ce sunt formulate prin politica economica de comert exterior adoptata de executiv la un moment dat ; in general, regulile de clasificare tarifara prevazute la exportul de marfuri se aplica si la import;

exportatorul care scoate marfuri din tara, definitiv sau temporar, este obligat sa depuna o declaratie vamala de export la biroul vamal in raza caruia se afla sediul exportatorului sau la locul/adresa la care marfurile sunt ambalate ori incarcate pentru a fi exportate ; legea prevede ca in cazuri temeinic justificate declaratia vamala sa poata fi depusa si la un birou vamal de frontiera ;

la exportul de marfuri nu se incaseaza taxe vamale si TVA; la importul de marfuri se incaseaza taxe vamale si TVA;

Page 14: Curs Economie internationala

liberul de vama la export se acorda cu conditia ca marfurile in cauza sa paraseasca teritoriul Romaniei in aceiasi stare in care acestea se aflau in momentul inregistrarii vamale la export ;

marfurile romanesti, precum si cele straine, care au fost indigenate, pot fi exportate temporar, numai pentru cazurile in care urmeaza a fi reintroduse in tara - fara ca acstea a fi suferit o modificare, cu exceptia uzurii lor normale ; autoritatea vamala este aceea care fixeaza termenul in cadrul caruia marfurile straine sau indigenate trebuie sa fie reintroduse sau sa primeasca o alta destinatie vamala ; totodata, mentionam ca desi termenul aprobat este strict urmarit de catre autoritatea vamala totusi acesta trebuie sa permita operatorului economic ca scopul utilizarii sa fie realizat ; exista cazuri in care autoritatea vamala, cu acordul titularului marfii (agentul economic), poate scurta sau, in cazuri exceptionale, temeinic justificate, poate prelungi termenul initial.

Regimul vamal

Defineşte statutul juridic al mărfiiIndică:1) Dacă (şi în ce condiţii) marfa va fi supusă controlului vamal;2) Dacă şi unde vor fi plătite taxele vamale

TIPURILE DE REGIM VAMAL1)Regimurile vamale definitive sau comune

1.1 Regimul vamal la export1.2. Regimul vamal la import

2) Regimurile vamale suspensive sau temporare 2.1 Tranzitul vamal

2.2 Antredepozitarea vamală2.3 Perfecţionarea activă (prelucrarea în lohn)2.4 Perfecţionarea pasivă2.5 Transformarea sub control vamal2.6 Admiterea temporară la import

Regimul vamal la export

Regimul vamal de export este cel mai simplu regim vamal solicitat de către o firmă exportatoare în momentul în care această exportă definitiv mărfuri în afara teritoriului vamal.

Declaraţia vamală la export, completată de către declarantul vamal – exportatorul sau un comisionar vamal – presupune stabilirea de către acesta a valorii în vamă la export. La export, valoarea în vamă are de obicei importanţă statistică.

Valoarea în vamă la exportPreţul facturat importatorului serveşte ca bază pentru determinarea valorii în vamă;

reducerile acordate importatorului nu sunt incluse în calculul valorii în vamă la export.În funcţie de condiţia de livrare (Incoterms 2000), cheltuielile de transport trebuie

adăugate sau deduse pentru a avea o valoare franco frontiera ţării firmei exportatore;Onorariile şi comisioanele plătite agenţilor, comisionarilor vamali şi expeditorilor sunt

luate în calculul valorii declarate dacă acestea sunt incluse în preţul facturat al bunurilor exportate.

Practic valoarea în vamă la export rezultă din însumarea valorii mărfii la intern cu cheltuielile de transport pe parcurs intern.

Regimul vamal la import

Page 15: Curs Economie internationala

În cazul importurilor, măsurile de politică comercială vizează, în principal, protejarea pieţei interne din punct de vedere economic (sprijinirea producătorilor naţionali în competiţia cu concurenţii externi) şi socio-cultural (protejarea sănătăţii publice, a normelor culturale şi morale din societatea respectivă). În acest sens, se utilizează o gamă diversificată de instrumente de politică comercială, care pot fi grupate în două categorii: tarifare (adică bazate pe tariful vamal) şi netarifare.

Regimul de import definitivMărfurile care cad sub incidenţa regimului vamal definitiv vor fi supuse procedurii

vamale, urmând să primească “liber de vamă” şi să fie trecute în regimul de mărfuri aflate în circuitul comercial intern din ţara importatoare.

Valoare în vamă la importValoarea în vamă, reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul a taxelor vamale.

Metodologia determinării valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul privind aplicarea articolului VII al GATT, încheiat la Geneva în 1979, la care a aderat şi România.

Valoarea mărfii în vamă se stabileşte, în cazul importatorului, pornind de la preţul de import al mărfii aşa cum rezultă din factura externă, la care se adaugă, în cazul în care nu au fost incluse în aceasta, următoarele: cheltuielile de transport, manipulare, asigurare pe parcurs extern; costul materiilor prime, etichetelor, ambalajelor, matriţelor, pieselor de schimb furnizate de exportator importatorului; redevenţele şi drepturile de licenţă ce privesc mărfurile tranzacţionate, comisioanele de intermediere, costul ambalajelor şi valoarea cotei de profit, care în conformitate cu înţelegerile contractuale urmează să revină exportatorului din revânzarea mărfurilor de către importator în propria-i ţară.

În cazul sistemului vamal din Uniunea Europeană se întâlnesc două situaţii în ceea ce priveşte regimul vamal la importul de mărfuri: punerea mărfurilor în liberă practică şi eliberarea mărfurilor pentru consum

Punerea mărfurilor în liberă practicăSe realizează ca urmare a plăţii taxelor vamale, conform tarifului vamal comun (TDC –

Tarfi Douanier Commun). Acest regim vamal permite libera circulaţie a mărfurilor în interiorul Uniunii Europene, dar nu permite libera dispoziţie pe teritoriul naţional al unei ţări membre. .

Regimul vamal de punere în liberă practică presupune aplicarea măsurilor tarifare comunitare (perceperea taxelor vamale) şi a celor de politică comercială (de exemplu, contingente, acorduri de autolimitare).

Eliberarea mărfurilor în consumÎnseamnă că marfa importată nu poate fi oferită spre consum sau comercializată decât

după plata diverselor taxe interne caracteristice fiecărui stat membru, taxe indirecte şi taxe parafiscale.

Taxele interioare şi taxele indirecte sunt percepute de către autoritatea vamală – de exemplu, în cazul produselor petroliere şi a băuturilor alcoolice – sau de către alte administraţii – taxe aplicate producerii şi consumului de băuturi alcoolice (contribuţii indirecte) ; taxe de garanţie în cazul metalelor preţioase.

Taxele parafiscale au un nivel relativ scăzut, fiind, în general, taxe ad valorem percepute în beneficiul unor organisme profesionale.

În România, la fel ca în UE, sunt întâlnite următoarele regimuri suspensive:a) Tranzitul vamal oferă posibilitatea ca mărfurile să fie transportate, trecând peste una sau mai multe frontiere fără a fi supuse contractului sau plăţii unor taxe. Mărfurile sunt deplasate sub supraveghere vamală, vama solicitând aplicarea de sigilii pentru mărfurile ce

Page 16: Curs Economie internationala

tranzitează şi depunerea de garanţii financiare pentru a se asigura că va avea loc plata taxelor vamale;b) Antredepozitarea vamală constă în depozitarea mărfurilor în spaţii special destinate. Antredepozitul vamal reprezintă acea locaţie pentru care este obţinută în prealabil o autorizaţie de la autoritatea vamală şi care se află sub supravegherea acesteia din urmă. Mărfurile pot rămâne în regim de antredepozitare vamală pe timp nelimitat. Importatorul este interesat să plaseze mărfurile ce urmează a fi reexportate într-un antredepozit vamal evitând plata taxelor vamale şi aplicarea măsurilor de politică comercială. Intrarea şi ieşirea dintr-un astfel de regim se face pe baza depunerii unei declaraţii;c) Perfecţionarea activă (prelucrarea în lohn) permite fie suspendarea drepturilor de import (taxe vamale, TVA etc.) cuvenite statului pentru mărfurile importate cu scopul de a fi reexportate după ce au fost supuse unor transformări, lucrări sau reparaţii, bine determinate, fie în restituirea drepturilor de import percepute atunci când produsele rezultate sunt exportate. Se creează astfel, condiţiile pentru o bună utilizare a capacităţilor de producţie, prin operaţiuni de prelucrare în lohn, spre exemplu, fără a genera concurenţă producătorilor autohtoni de profil;d) Perfecţionarea pasivă este un regim care permite exportul temporar al mărfurilor pentru a fi prelucrate sau incorporate în anumite produse în străinătate urmând a fi reimportate sub formă finită, beneficiind de scutiri, totale sau parţiale, de la plata taxelor vamale la import. La calculul taxelor vamale, ocazionat de reimportul mărfurilor, se aplică regula taxării diferenţiale care presupune scăderea din suma ce reprezintă taxa vamală pentru produsul finit respectiv a sumei corespunzătoare taxei vamale de import pentru materia primă sau semifabricatul ce a făcut obiectul exportului iniţial şi care ulterior au fost prelucrate într-o ţară străină;e) Transformarea sub control vamal, este un regim vamal care permite supunerea pe teritoriul naţional a mărfurilor străine, la operaţiuni care le transformă natura sau starea iniţială, fără a fi supuse drepturilor de import şi fără a li se aplica măsurile privitoare la politica comercială. Atunci când produsele rezultate în urma prelucrării fac obiectul operaţiunii de import propriu-zis, se impune plata taxelor vamale la import în cuantumul corespunzător mărfurilor importate în momentul aprobării declaraţiei privind plasarea acestora sub regimul de transformare sub control vamal. Aceste operaţiuni dacă ar fi fost efectuate în străinătate, ar fi determinat încasarea drepturilor de import aferente lor, făcând necompetitiv produsul pentru consumul intern;

f) Admiterea temporară la import permite utilizarea, pentru o perioadă determinată, pe teritoriul vamal naţional, cu exonerarea totală sau parţială de drepturi de import a mărfurilor străine, destinate reexportului, fără a fi suferit vreo modificare în afara deprecierii normale datorate utilizării lor. Se are în vedere prezentarea diferitelor mostre la târguri, utilizarea temporară a unor utilaje din străinătate pentru lucrări de construcţii pe teritoriul naţional etc. Perioada de şedere autorizată prin acest regim este de maxim 24 de luni, după care mărfurile respective trebuie reexportate în ţările de unde au provenit. Se percepe o sumă de bani egală cu produsul dintre numărul de luni în care produsele au beneficiat de admitere temporară şi 3% din cuantumul taxelor de import. La export, admiterea temporară se aplică mărfurilor care sunt exportate urmând să fie reimportate. Astfel, la reimport nu se percep taxe vamale, reimportul produselor respective urmând a se face într-un interval determinat care se scurge din momentul efectuării exportului. Acest interval este de 12 luni pentru produsele agricole şi de 3 ani pentru produsele industriale. Regimul ATA (admission temporaire) este destinat eşantioanelor comerciale destinate unor demonstraţii prilejuite de anumite manifestări economice. Are loc o simplificare a operaţiunilor de export, import, reexport, reimport pentru ţările semnatare ale Convenţiei vamale de la Bruxelles din 1961 la care au aderat şi ţările membre ale UE. Este utilizat în acest sens un document vamal internaţional specific care este Carnetul ATA.

Page 17: Curs Economie internationala

2.7. Particularităţi cu privire la tranzacţiile comerciale comunitare

În momentul în care o ţară devine membră a Uniunii Europene, controlul vamal asupra mărfurilor ce fac obiectul schimburilor comerciale între această ţară şi celelalte state membre UE dispare, iar comercianţii nu mai au obligaţia completării declaraţiilor vamale pentru aceste bunuri. Astfel, termenul de export este înlocuit cu sintagma livrare intracomuntară, iar noţiunea de import, cu cea de achiziţie intracomunitară.

Livrarea intracomunitară se referă la bunurile expediate sau transportate dintr-un stat membru UE în alt sat membru de către furnizor sau de persoana către care se efectuează livrarea, sau de altă persoană în contul acestora. Sintetic, achiziţia intracomunitară se referă la bunurile care sosesc într-un stat membru UE din alt stat membru UE.

Firmele care realizează schimburi comerciale cu state membre ale Uniunii Europene (livrări sau achiziţii intracomunitare) au obligaţia de a face lunar o declaraţie Intrastat – sunt scutite de la această obligaţie firmele care nu depăşesc pragurile statistice stabilite anual. Prin declaraţia Intastat se urmăreşte mişcarea fizică a mărfurilor, spre deosebire de declaraţia recapitulativă VIES şi decontul de TVA ce urmăresc fluxul financiar şi al facturilor.

Sistemul informatic VIES (VAT – Information Exchange System - Sistemul european de schimb de informaţii privind TVA) asigură schimbul de informaţii cu statele membre ale Uniunii Europene privind taxa pe valoarea adăugată (TVA). Sistemul este o bază de date online care îi include pe toţi plătitorii de TVA din UE, iar informaţiile privind tranzacţiile comerciale sunt actualizate periodic. El permite determinarea contribuţiei statelor membre la bugetul comunitar.

Astfel, fac obiectul declaraţiilor următoarele: tranzacţiile comerciale cu bunuri care implică transfer de proprietate şi sunt destinate utilizării, consumului, investiţiei sau revânzării; mişcările de bunuri dintr-un stat membru UE în altul, fără transfer de proprietate (ex. transfer de stocuri, mişcări de bunuri înainte şi după procesare etc.); returnarea de bunuri; mişcările specifice de bunuri. Nu trebuie declarate: serviciile; tranzitul bunurilor; mişcările temporare; bunurile care nu fac obiectul unei tranzacţii comerciale; comerţul cu alte părţi ale statelor membre UE care nu fac obiectul sistemului statistic Intrasat; comerţul triungiular, situaţia în care bunurile nu intră pe teritoriul naţional al României din alte state membre UE sau nu sunt expediate din România către alt stat membru UE. Declaraţiile lunare Intrastat înlocuiesc declaraţiile vamale, simplificând obligaţiile agenţiilor economicii. Toate informaţiile cerute prin declaraţia statistică Intrastat (17 rubrici) se regăseau în declaraţiile vamale, în care se completau 54 de rubrici plus încă zece rubrici pentru controlul şi supraveghere vamală.

Obligaţia furnizării de date statistice Intrasat revine tuturor firmelor care îndeplinesc simultan următoarele condiţii:

Să fie înregistrate ca plătitoare de TVA; Realizează schimburi comerciale cu alte state membre ale Uniunii Europene; Valoarea mărfurilor comercializate la nivel anual, separat pe fluxurile de achiziţii şi

livrări, depăşeşte pragurile statistice Intrasat.Regulamentele comunitare pentru Intrastat prevăd că toate firmele trebuie să furnizeze

date Intrastat începând din luna în care au depăşit pragul statistic stabilit pentru anul respectiv. Informaţiile privind pragurile Intrasat se publică anual, la sfârşitul anului anterior celui pentru care pragurile sunt în vigoare.

Datele statistice Intrasat trebuie furnizate lunar de operatorii economici, într-un interval de cel mult 15 zile calendaristice de la expirarea lunii de referinţă. Dacă datele statistice nu sunt furnizate în intervalul de timp stabilit, firma va fi atenţionată şi notificată. Refuzul persistent de a furniza date, precum şi furnizarea de date incomplete sau cu întârzieri repetate vor fi supuse unor sancţiuni/penalizări severe.

Aplicarea TVA la nivel intracomunitar se bazează pe următoarele principii:

Page 18: Curs Economie internationala

Suprimarea formalităţilor vamale la trecerea frontierei în relaţiile economice dintre persoane impozabile rezidente în state membre diferite;

Livrarea de mărfuri din punct de vedere economic este o operaţiune unică, însă în scopuri de TVA ea este scindată în două operaţiuni juridice distincte: livrarea intracomunitară (înlocuieşte noţiunea de export); achiziţia intracomunitară (înlocuieşte moţiunea de import);

Taxarea inversă, adică aplicare taxării în statul membru UE de destinaţie.În cazul livrărilor intracomunitare, sunt scutiţi de plata TVA acei agenţi economici care

îndeplinesc cumulativ cele două condiţii: dovada că mărfurile au părăsit teritoriul statului membru; cumpărătorul comunică furnizorului un cod de înregistrare în scopuri de TVA emis în statul membru de destinaţie.

În situaţia neîndeplinirii cumulative a celor două condiţii, furnizorul este obligat să colecteze TVA (factură cu TVA) similar unei operaţiuni interne.

Există şi o excepţie, cea a livrărilor la distanţă, şi anume pentru livrări către acelaşi stat de până la 35.000 euro, se va aplica TVA din ţara de origine, la locul de plecare (vânzătorul poate opta totuşi pentru a fi impozitat în ţara de destinaţie); iar pentru operaţiunile care depăşesc plafonul de 35.000 euro, impozitarea acestora se va face în statul de destinaţie.

În practică, schimburile intracomunitare au un regim care se situează între regimul la care este supus comerţul interior şi cel la care este supus comerţul internaţional.

Operaţiune internă. O firmă A vinde unei firme B mărfuri în valoare de un milion RON. Ambele firme se află în România. Furnizorul facturează cu TVA şi urmează reglementarea cu bugetul statului. Astfel, diferenţa dintre TVA colectată de furnizor şi TVA deductibilă (facturată) se constituie dacă este o valoare pozitivă într-o TVA de plată la buget şi dacă este negativă într-o TVA de recuperat de la buget.

Operaţiune internaţională. În cazul operaţiunilor de comerţ exterior, exportatorul facturează clientului străin fără TVA; el are statutul de „scutit de TVA cu drept de deducere”, în sensul că recuperează TVA prin reglementare cu bugetul de stat. La import, plata taxelor depinde de condiţia de livrare folosită. De exemplu, importurile CIF, firma importatoare din ţară, căreia i se facturează fără TVA, iar, după caz, urmează reglementarea cu bugetul de stat. La importurile DDP toate taxele sunt plătite de partenerul străin, care le include în preţ, fiind suportate în ultimă instanţă de importator (care, după caz, face reglementările cu bugetul de stat).

Operaţiune intracomunitară. În cazul, livrării intracomunitare, există două posibilităţi. În primul rând, dacă clientul dintr-o altă ţară a UE este plătitor de TVA şi are un cod de identificare, livrarea se face fără TVA după formula practicată la export (scutire de TVA şi drept de deducere). În acest caz, clientul străin plăteşte TVA la bugetul de stat din ţara sa, iar exportatorul are dreptul de deducere prin reglementare cu bugetul de stat.

Acest tip de operaţiuni – numite operaţiuni scutite cu drept de deducere – presupun existenţa cumulativă a două condiţii: 1. dovada că mărfurile au părăsit teritoriul statului membru de unde s-a făcut livrarea; 2. comunicarea de către cumpărător furnizorului a unui cod de înregistrare în scopuri TVA emis de statul membru de destinaţie.

În al doilea rând, prin excepţie, livrarea se face după formula practicată pe plan naţional, adică vânzătorul facturează cu TVA şi reglementează TVA de plătit/de recuperat cu bugetul de stat. Aceasta se întâmplă atunci când nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii precizate mai sus şi ca atare furnizorul este obligat să colecteze TVA ca în cazul unei operaţiuni interne (factură cu TVA).

Există un caz particular: cel al livrărilor la distanţă (vânzări pe catalog, vânzări pe internet etc.). pentru livrări către acelaşi stat de până la 35.000 euro, se va aplica TVA din ţara de origine, la locul de plecare (vânzătorul poate opta totuşi pentru a fi impozitat în ţara de destinaţie); iar pentru operaţiunile care depăşesc 35.000 euro, impozitarea acestora se va face în statul de destinaţie.

Page 19: Curs Economie internationala

În cazul unei livrări intracomunitare, obligaţiile furnizorului sunt următoarele: înscrierea în factură a codului de înregistrare în scopuri de TVA al furnizorului/beneficiarului (codurile pot fi verificate în aplicaţia VIES); înscrierea în decontul de TVA /declaraţia recapitulativă a valorii livrărilor intracomunitare; să facă dovada că bunurile au părăsit teritoriul statului membru de expediţie; să raporteze livrările de bunuri în aplicaţia Intrastat (declaraţie Intrastat – livrări intrcomunitare).

În cazul achiziţiei intracomunitare, regula generală este că TVA se plăteşte în statul de destinaţie (locul achiziţiei intracomunitare se consideră a fi locul unde se găsesc bunurile în momentul în care se încheie expediţia sau transportul). Clientul, persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de TVA în ţara de destinaţie, înregistrează TVA aplicând mecanismul taxării inverse.

2.8. Plata în tranzacţiile internaţionale

Pe lângă mijloacele de plată care sunt uzitate frecvent în tranzacţiile naţionale (ordin de plată, cec etc.), în afacerile internaţionale întâlnim cu precădere acreditivul documentar şi incassoul documentar.

Plata prin acreditiv documentarUniformizarea reglementărilor ce vizează plăţile internaţionale prin credit documentar a

fost efectuată de Camera Internaţională de Comerţ din Paris prin Publicaţia nr. 500. În art. 2 al publicaţiei amintite mai sus, creditul documentar este definit ca fiind “orice angajament de plată contra documente, asumat de o bancă, indiferent cum este definit sau descris”. În lume, creditul documentar se regăseşte sub următoarele denumiri: Letter of Credit, Credit Documentarie, Akkreditiv, Accreditivo. Practica şi literatura de specialitate din România au impus termenul de acreditiv documentar (AD).

Trăsătura fundamentală prin care AD se deosebeşte de celelalte modalităţi de plată este siguranţa pe care o conferă tuturor participanţilor.

Exportatorul are siguranţa că va primi de la banca sa contravaloarea mărfurilor expediate. Pentru aceasta el trebuie să îndeplinească anumite condiţii înscrise în AD şi este necesar să depună documentele la bancă în termenul convenit.

Importatorul este sigur că, atunci când efectuează plata, mărfurile au fost deja expediate către el, în condiţiile de cantitate şi calitate stabilite.

Banca emitentă, prin faptul că setul de documente (inclusiv cel de transport) se află la dispoziţia sa, devine proprietara mărfurilor în cazul în care importatorul nu plăteşte. În această situaţie, banca trebuie să găsească alt cumpărător, fapt ce presupune cheltuieli suplimentare legate de transport, depozitare etc. Prin urmare, comisionul încasat de bancă este substanţial mărit, comparativ cu alte modalităţi de plată.

Inportatorul în momentul în care primeşte acreditivul documentar trebuie să confrunde datele cuprinse în acesta cu informaţiile inserate în contractul comercial aferent, având în vedere faptul că băncile pentru a plăti cer a fi îndeplinite condiţiile cuprinse în acreditivul documentar.

Plata prin incaso documentarDerularea plăţii prin incaso documentar este reglementată de Publicaţia 522 a Camerei

Internaţionale de Comerţ din Paris.Incaso-ul are un mecanism de derulare simplu, dar negarantat bancar. El constă într-o

simplă vehiculare de documente, obligaţia de plată a importatorului fiind cea stipulată în contractul comercial. Comisionul perceput de bănci este redus.

Este necesar ca, în contractul de vânzare-cumpărare să fie stipulat că modalitatea de plată este incasoul documentar.

Page 20: Curs Economie internationala

Exportatorul livrează marfa şi depune la banca sa setul de documente, ordinul de încasare şi o scrisoare prin care se precizează clar modul în care îi vor fi remise documentele importatorului (contra plată, acceptare sau în alte condiţii).

Banca exportatorului remite documentele şi scrisoarea cu instrucţiunile băncii importatorului.

Banca importatorului eliberează documentele cumpărătorului contra plată sau contra acceptării de către acesta a unei cambii trase asupra lui.

Ulterior, banii vor circula pe traseu bancar şi vor intra în posesia exportatorului.

2.9 Documentele utilizate în comerţul internaţional

Derularea tranzacţiilor comerciale internaţionale şi a relaţiilor de plăţi generate de acestea se realizează pe baza contractelor comerciale internaţionale. Pentru finalizarea operaţiunilor de comerţ exterior sunt necesare o suită de documente care concretizează de fapt, executarea contractului. În principiu, aceste documente pot fi grupate în două categorii:

prima grupă este formată din documente comerciale: factură, documente de transport, documente de asigurare, alte documente (certificatul de origine, certificate de calitate, fitosanitare, lista de colete/greutate, buletin de analiză, licenţa de import/export etc);

a doua grupă include documente financiare (cambia, biletul la ordin, etc).Erorile din documente pot să întârzie transferul mărfurilor şi efectuarea plăţilor, de aceea

este important ca ele să fie completate corect şi să corespundă condiţiilor contractuale.

Documentele comercialeFactura comerciala (Commercial Invoce) este documentul care atestă livrarea unui bun

material sau prestarea unui serviciu. Într-o tranzacţie internă sau internaţională, factura este un document esenţial prevăzut, de contract, pe baza căruia se calculează şi se încasează preţul mărfii vândute sau al serviciului prestat sau/şi serveşte ca act de informare fiscală, vamală etc.Factura comercială este emisă de exportator, după livrarea mărfurilor în baza documentelor de transport şi a celorlatle documente de expediţie, ceea ce îi conferă caracterul de document de sinteză, întrucât:

este actul primar în baza căruia operează în evidenţele lor, exportatorul şi importatorul, iar pentru bănci constituie element de referinţă în controlul documentelor depuse pentru plată în cazul acreditivului documentar sau al incasoului documentar;

se întocmeşte în limba folosită în deschiderea acreditivului documentar sau în cea convenită în contract pentru alte modalităţi de decontare; cuprinde elementele de identificare a contractului şi a mărfurilor, condiţia de livrare şi alte menţiuni pentru a face legătura cu documentele de transport şi asigurare;

permite identificarea valorii de ansamblu a mărfurilor vândute întrucât conţine precizări privind: denumirea mărfii, sortiment, cantitate, calitate, preţ unitar, valoarea totală a mărfurilor, cheltuieli determinate de condiţia de livrare (FOB, CIF etc.) respectiv, costul transportului, al asigurării etc. şi, după caz, condiţii speciale de ambalare legate de specificul mărfii sau al tipului de transport;

este documentul comercial cel mai important în cazul unei plăţi documentare (pentru incasoul documentar se controlează, în unele cazuri de bănci, dacă au fost respectate prevederile contractuale, iar în cazul acreditivului documentar, factura trebuie întocmită conform instrucţiunilor de ansamblu privitoare la marfă, stipulate în aceasta).

Sintetizând, factura comercială cuprinde toate detaliile privind tranzacţia: numele şi adresa exportatorului (vânzătorului); numele şi adresa importatorului (cumpărătorului); locul şi data emiterii facturii;

Page 21: Curs Economie internationala

descrierea mărfii; preţul unitar şi/sau total al mărfii; costul transportului şi asigurării; condiţia de livrare; totalul sumei de incasat de exportator; numărul şi tipul coletelor; conţinutul unui pachet/colet; marcajul şi numerotarea coletelor; numărul licenţei de import/export (dacă s-a convenit astfel); semnătura exportatorului.În practica comercial-bancară internaţională se utilizează şi alte tipuri de facturi: Facturaproforma (Proforma Invoice)- exportatorului îi este solicitată înainte de expedierea

mărfurilor ca, în baza acesteia, importatorul să procedeze la obţinerea unei licenţe de import, deschiderea acreditivului, efectuarea eventualelor plăţi în avans. Factura proforma nu are valoare comercială, totuşi uneori, în cadrul unei oferte înlocuieşte lista de preţuri iar, pe baza înţelegerii dintre părţi, factura proforma semnată de cele două părţi poate înlocui contractul. Factura proforma este utilizată frecvent, deoarece permite exportatorului să obţină confirmarea că importatorul are suficiente fonduri pentru achiziţionarea mărfurilor în conformitate cu reglementările valutare sau cele privind regimul importurilor din ţara sa.

Factura consulara (consular invoce, este o factură semnată şi timbrată de consulatul ţării importatoare aflat în ţara exportatorului sau legalizată de un consulat desemnat prin care acesta certifică originea mărfurilor ce urmează a fi importate, pentru acest serviciu plătindu-se o taxă (se folosesc formulare tipizate puse la dispoziţie de consulatul respectiv sau pe factura comercială se aplică o ştampilă sau avizul corepunzător). În factura consulară se menţionează expres valoarea reală a mărfurilor exportate, având scopul de a împiedica evaziunea fiscală prin prezentarea mărfurilor în vamă la o valoare mai mică decât cea reală. Costul facturii consulare, care poate fi destul de ridicat, este suportat de importator deoarece el este cel care o solicită (conform INCOTERMS).Factura poate fi certificată de autorităţile în drept, care atestă valoarea şi

originea mărfurilor, caz în care, este numită certificat de valoare si origine.Documente de transport - sunt înscrisuri (documente tipizate) prin care vânzătorul face

dovada expedierii sau preluării spre expediere a mărfii la o anumită dată şi pentru o anume destinaţie.Documentele de transport sunt diferenţiate pe tipuri de transport astfel:- conosament maritim pentru transport maritim;- document de transport combinat pentru transportul multimodal;- scrisoare de transport aerian pentru transportul aerian;- scrisoare de trăsură feroviară pentru transportul feroviar;- scrisoare de transport rutier pentru transportul rutier;- recipisa poştală pentru expedierea prin poştă etc.

Toate documentele de transport trebuie să fie semnate, indicând numele cărăuşului. Ele pot fi semnate de cărăuş sau de un agent numit care acţionează pentru şi în contul cărăuşului. Cărăuşul poate fi: operatorul transportului multimodal, căpitanul vasului sau agentul lui, armatorul sau agentul lui, şeful gării de cale ferată, autorităţile poştale etc. În cazul plăţii prin acreditiv documentar, Publicaţia 500 -CCIP prezintă pentru fiecare tip de document de transport cerinţele de îndeplinit pentru a fi acceptate de bănci (dacă prin acreditiv nu s-a precizat altfel).

Documente de asigurare

Page 22: Curs Economie internationala

În contractul comercial, sunt specificate responsabilităţile părţilor privind asigurarea mărfurilor în trafic internaţional, drept urmare, cel în responsabilitatea căruia va fi obţinerea documentuului de asigurare poate fi exportatorul sau importatorul. Acest aspect decurge din condiţia de livrare asupra căreia s-a convenit în contract (de exemplu, în cazul condiţiei de livrare FOB asigurarea cade în sarcina importatorului, iar în cazul condiţiei de livrare CIF în sarcina exportatorului). Tipurile de riscuri pentru care se asigură marfa trebuie specificate pe certificatul de asigurare.

Riscurile sunt evenimente probabile care pot surveni pe parcursul transportului mărfurilor şi care pot avea ca urmare pierderea sau avarierea totală sau parţială atât a mărfurilor cât şi a mijloacelor de transport. Riscurile se împart în: riscuri asigurabile (obişnuite: furtuna, naufragiul, coliziunea, eşuarea, aruncarea mărfurilor peste bord (pentru salvarea navei), incendiul, furtul, jaful; speciale: transformări fizice -autoaprinderea, scurgerea lichidelor, spargerea sticlăriei etc. -, transformări chimice -încingerea cerealelor, ruginirea mărfurilor din fier, oţeţirea vinului, alterarea cărnii etc. - războaie, greve, inundaţi, cutremure) şi riscuri excluse (cele pentru care, în cazul în care apar în timpul transportului, asigurătorul nu poartă nici o răspundere: nerespectarea regulilor de transport pentru marfa respectivă, viciul propriu mărfii; întârzierile în livrare, capturarea, confiscarea etc.).Documentele de asigurare folosite în comerţul internaţional sunt:- Nota emisa de un broker este un document, care aşa după cum se numeşte, certifică faptul că el a intermediat asigurarea, nu şi faptul că aceasta s-a încheiat;- Polita de asigurare este documentul emis de o firmă de asigurări şi cuprinde în textul său tipul asigurării şi condiţiile fiind un document oficial;Poliţele de asigurare pot fi clasificate după mai multe criterii:- în funcţie de modalitatea de transport la care se referă asigurarea:

o poliţe de asigurare maritime;o poliţe de asigurare fluviale;o poliţe de asigurare terestre;o poliţe de asigurare aeriene;

Tot mai des, mărfurile transportate pe cale maritimă sunt însoţite de: o poliţă maritimă Lloyd's (Lloyd's Marine PolicyJ care serveşte drept contract de asigurare a mărfurilor şi este eliberată de casele de asigurare membre Lloyd's (piaţa internaţională de asigurări care constă din peste 260 de firme de brokeri de asigurări şi 20.000 de firme de asigurare ale căror activităţi sunt controlate de Lloyd's Council). Tranzacţia se face printr-un broker de la Lloyd's, care lucrând pe bază de comision, va contacta unul sau mai mulţi asiguratori din partea clientului său, pentru a obţine un preţ competitiv. Asiguratorii finanţează asigurarea, respectiv vor plăti despăgubirile pentru daune, încasând în schimb primele de asigurare. De obicei, casele de asigurare se grupează în sindicate, pentru distribuirea riscului. Asigurarea printr-un membru Lloyd's este garantată prin toţi membrii săi, deoarece toţi sunt firme cu răspundere nelimitată şi există un fond care poate acoperi solicitările de despăgubiri în cazul falimentului unuia dintre membri.- în funcţie de obiectul asigurat:- poliţe de asigurare casco pentru mijloacele de transport:

- poliţe de călătorie (voyage policy) - asigură mijlocul de transport pentru o anumită călătorie;- poliţe de timp (time policy) - asigură mijlocul de transport pe o anumită perioadă de timp, indiferent de numărul călătoriilor efectuate în această perioadă;- poliţe de port (port policy) - asigură riscurile în timpul staţionării navei în port;- poliţe de construcţii (construction policy) asigură mijloacele de transport (în special navele) contra diferitelor riscuri în perioada construcţiei lor.

- poliţe de asigurare cargo pentru mărfurile transportate:

Page 23: Curs Economie internationala

- poliţe de abonament - asigură mărfurile transportate de la punctul de încărcare până la cel de descărcare;- poliţe pe călătorie/voiaj - asigură mărfurile transportate de la punctul de încărcare până la cel de descărcare;- poliţe flotante/deschise - prin care se stabileşte un plafon valoric asigurat, care se micşorează după fiecare expediţie de mărfuri până la epuizare;- poliţe de evaluare - când evaluarea mărfurilor transportate se face ulteror, după avariere, pe baza facturilor.

- poliţe de asigurare a navlului (freight policy), care asigură efectuarea plăţii navlului de către exportator sau importator în funcţie de condiţia de livrare stipulată în contract, etc.

Certificatul de asigurare este un document în care se dau detalii despre poliţa de asigurare şi certifică/dovedeşte existenţa ei. Băncile, în unele cazuri, preferă prezentarea unui certificat de asigurare, deoarece poliţa poate deveni foarte voluminoasă prin clauzele ataşate.

Un certificat de asigurare, de regulă, cuprinde următoarele elemente: numele şi semnătura companiei de asigurare; numele asiguratului; descrierea tipurilor de asigurare acoperite prin certificatul respectiv; suma asigurată scrisă în cifre şi litere; descrierea mărfurilor asigurate; locul unde se solicită încasarea asigurării, în caz de producere a riscurilor acoperite; semnătura a asigurătorului; data emiterii.

Valoarea minimă asigurati trebuie să fie valoarea CIF sau CIPa mărfurilor şi, după caz, plus 10 l . Limita minimă şi maximă între care poate varia valoarea asigurată este cuprinsă între 100% - 130% din valoarea facturată a mărfurilor.

Certificatul de asigurare (Certificate of Insurance) trebuie să conţină descrierea riscurilor acoperite de asigurare. Asiguratul va plăti asigurătorului o "primă de asigurare", în schimbul căreia, asigurătorul îşi asumă anumite riscuri şi se obligă să-l despăgubească pe asigurat pentru daunele avute ca rezultat al producerii riscurilor asigurate. Din documentul de asigurare trebuie să rezulte clar tipul de asigurare solicitat şi, eventual, ce riscuri adiţionale se mai doresc a fi acoperite; de exemplu: toate riscurile (all risks); toate riscurile, inclusiv riscul de război, greve, tulburări şi mişcări civile (all risks inclusive war risks and strike, riots and civil commotions). În general nu se recomandă folosirea unor termeni imprecişi ca: "riscuri obişnuite" (usual risks) sau "riscuri curente/normale" (customary risks).

Certificatul/poliţa de asigurare este un document negociabil şi poate fi emis nominal şi la ordii, iar prin andosare în alb poate deveni un document la purtător.

Data emiterii documentelor de asigurare nu trebuie să fie posterioară datei emiterii documentului de transport, întrucât între momentul încărcării sau predării spre încărcare a mărfii pe vas şi data asigurării se poate produce un eveniment care să pericliteze marfa, fără ca poliţa să acopere riscurile din această perioadă.

Perioada de asigurare se întinde din momentul preluării mărfii de primul cărăuş şi până la preluarea acesteia de către destinatar sau, în lipsa preluării: 15 zile după sosirea mărfurilor la destinaţie, în cazul transporturilor terestre şi aeriene; 60 zile după descărcarea mărfurilor în port, pentru transportueile maritime.

Printr-un acord încheiat cu firma de asigurare, cunoscut sub denumirea de open cover, unele firme pot completa singure astfel de certificate, fără a mai contacta de fiecare dată firma de asigurare. De regulă, certificatul de asigurare indică faptul că mărfurile sunt asigurate de la depozitul vânzătorului până la depozitul cumpărătorului.

Certificatul de origineCertificatul de origine (Certificate of Origin) este un document care confirmă natura,

cantitatea, valoarea etc.a mărfurilor exportate precum şi locul şi data fabricaţiei şi include o declaraţie privind ţara de origine a mărfurilor. Solicitarea certificatului de origine se face, de regulă, atunci când ţara exportatoare beneficiază în raport cu ţara importatoare de preferinţe vamale (taxe vamale mai reduse sau chiar de scutiri de plata taxei vamale). Certificatul de origine

Page 24: Curs Economie internationala

este emis de camera de comerţ din ţara de origine a mărfii (sau de o instituţie similară, abilitată în acest sens) şi este semnat şi ştampilat de aceasta. Ele sunt documente tipizate care, de regulă, diferă de la o ţară la alta, însă trebuie să cuprindă toate datele şi informaţiile care să facă posibilă constatarea originii mărfii şi să fie semnate de autoritatea care le-a emis. În momentul intrării bunurilor importate în vamă, certificatul de origine însoţitor al mărfurilor împuterniceşte autorităţile să perceapă taxa vamală de import corespunzător grupei de ţări din care face parte ţara exportatorului (din punct de vedere a taxelor vamale - C.N.C.M.F - clauza naţiunii celei mai favorizate, S.G.P -Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale, SGPC - Sistemul Global de Preferinţe Comerciale, Protocolul celor 16 - Protocolul privind negocieri între ţări în curs de dezvoltare, etc.).

În ţara noastră, certificatele de origine sunt eliberate de Camera de Comerţ şi Industrie a României, iar acestea sunt de două tipuri: Certificatul de origine cu valoare generală care atestă că mărfurile sunt de origine românească şi Certificatul de origine special pentru mărfurile exportate în ţări cu care România are încheiate protocoale privind reduceri sau scutiri unilaterale sau reciproce de taxe vamale.

O variantă a certificatului de origine pentru Europa o reprezintă certificatul de circulaţie a mărfurilor tip EUR - în baza acordului semnat de românia cu Uniunea Europeană, mărfurile originare din ţara noastră şi sunt însoţite de certificatul de liberă circulaţie a mărfurilor tip EUR, se bucură de facilităţi vamale. Certificatele sunt eliberate numai de unităţile vamale autorizate în acest scop. Specimenele de ştampile au fost transmise pentru a fi recunoscute la toate administraţiile vamale din ţările membre ale UE. O alternativă la certificatul de origine propriu-zis este factura comercială, certificată şi legaiizată, care este considerată certificat de origine pentru mărfurile care au o valoare mai mică de 5000 euro.

Cunoaşterea acestor acorduri este foarte importantă pentru firmele româneşti, deoarece: atunci când exportă, pot fructifica aceste aspecte, prin negocierea unui preţ mai mare pentru mărfurile exportate în ţările în care beneficiază de preferinţe vamale; atunci când importă, prin solicitarea certificatului de origine, taxele vamale plătite la import vor fi mai mici sau chiar scutite de plata acestora.

Certificatul de calitateCertificatul de calitate (Quality Certificate) este un document emis de exportator care îi

confirmă importatorului că la data expedierii mărfii specificaţiile şi/sau calitatea unui anumit transport de mărfuri corespunde prevederilor din contractul comercial internaţional. Există şi situaţii când, pentru mai multă siguranţă, importatorul solicită prezentarea unui certificat de calitate emis de o instituţie recunoscută pe plan internaţioinal în atestarea calităţii mărfurilor - SGS.

Certificatul de greutateCertificatul de greutate (Weight Certifccate) este emis de exportator şi solicitat de importator

pentru a se asigura că, la data expediţiei mărfurilor, greutatea acestora (brută, netă, totală) corespunde cu cea menţionată în contractul comercial (este solicitat, în special pentru mărfurile expediate în vrac, deoarece, de regulă, greutatea mărfurilor este trecută şi în factură şi pe documentul de transport) .

Lista coletelor/de continutLista de colete (Packing List) este documentul furnizat şi completat de exportator şi oferă o

descriere detaliată a mărfurilor şi ambalajelor, inclusiv numerotarea şi marcajele. Lista de conţinut este ataşată documentului de transport şi este utilizată, în special, atunci când mai multe articole, colete, sunt expediate ca un transport unic; uneori este numită şi notă de ambalare (packing note). Acest document este solicitat şi de autorităţile vamale în scopul impozitării mărfurilor în vamă, în funcţie de grupa din care provin, conform tarifului vamal.

Page 25: Curs Economie internationala

Certificatul de sanatateCertificatul de sanatate (Health Certificate) este emis de autorităţile din domeniul sănătăţii din

ţara exportatorului, autorizate în acest scop, prin care se certifică faptul că produsele agricole (alimentare) exportate corespund legislaţiei în vigoare în ţara exportatorului. Constituind un certificat pentru aprobarea importului, certificatul de sănătate este solicitat de autorităţile vamale - documentul atestă faptul că în momentul expedierii mărfurile corespundeau cerinţelor de consum: deci pot fi destinate consumului uman sau animal. Certificatul de sănătate emis în România atestă faptul că sunt îndeplinite toate normele de igienă alimentară, conform legislaţiei în vigoare.

Certificatul de inspectie înainte de expeditieCertificatul de inspectie dinainte de expeditie) este un document emis de o firmă specializată în

inspectarea mărfurilor, sistemul de control fiind impus de reglementările guvernamentale din anumite ţări şi se referă la mărfurile destinate exportului. Scopul solicitării acestui certificat are în vedere introducerea unui sistem de control, prin care se cere ca o firmă specializată să inspecteze mărfurile autohtone înainte de expediere. Inspecţia se realizează în ţara exportatorului în portul de plecare sau într-un alt loc convenit şi are funcţia de a atesta că în momentul livrării, mărfurile sunt de calitatea şi în cantitatea cerută. Inspecţia înainte de expediţie este o cerinţă legală în cca. 30 de ţări, iar realizarea sa se face pe baza codului de inspecţie al Federaţiei Internaţionale a Agenţiilor de Inspecţie (International Federation of Inspection Agencies - IFIA). Certificatele de inspecţie înainte de expediţie pot cuprinde: o declaraţie de export (export declaration) un proces verbal de inspecţie (inspection reportt şi un proces verbal de inspecţie curat (clean report of findings).

Licenta de export/importLicenta de export/import reprezintă un instrument de politică comercială a unui stat, prin

care se încurajează sau descurajează exporturile/importurile în funcţie de interesele statului respectiv în relaţiile cu alte state sau grupări economice.

Exportul şi importul mărfurilor din şi în teritoriul vamal al României sunt liberalizate, nefiind supuse licenţelor de export, respectiv import. Fac excepţie mărfurile supuse unor restricţii cantitative şi calitative, regimului de control în conformitate cu angajamentele internaţionale asumate de România privind neproliferarea armelor de distrugere în masă şi a rachetelor purtătoare de interes nuclear, a materialelor radioactive etc. De asemenea, prin licenţele de export/import se urmăreşte statistic volumul şi structura exportului/importului şi orientarea geografică a comerţului exterior al unui stat. În România, eliberarea licenţelor de export şi import se face de către Ministerul Industriei şi Comerţului, de regulă, cu valabilitate până la sfârşitul anului calendaristic pentru care au fost emise.

Carnetul ATACarnetul ATA (A.T.A. Carnet) este documentul vamal care permite importul temporar de

mărfuri fără plata taxelor vamale; fără depunerea unei garanţii în vamă şi fără a completa documente vamale în alte ţări. Carnetul A.T.A. este utilizat, în special, pentru mărfurile care urmează să fie expuse la târguri şi expoziţii internaţionale, pentru mostre comerciale şi filme publicitare (16 mm), echipament profesional. Perioada de valabilitate a carnetului, nu poate depăşi 1 an. Documentul este eliberat de Camera de Comerţ a ţării exportatoare sau de provenienţă a mărfii sau alte instituţii autorizate. Carnetele ATA sunt utilizate în mod curent de persoanele aflate în călătorii de afaceri, care transportă (sau expediază în avans) mostre, în timpul călătoriilor de promovare a vânzărilor sau pentru demonstraţii, de profesionişti în domeniul educaţiei, ingineriei sau divertismentului care au contracte în străinătate şi transportă cu ei echipamentul necesar. Carnetele ATA, fiind utilizate, în special, pentru mărfurile care urmează să fie expuse la târguri şi expoziţii internaţionale, permit adesea ca examinarea finală a mărfurilor să fie realizată la sediul expoziţiei şi nu la frontieră.

Page 26: Curs Economie internationala

Documentul administrativ unicDocumentul administrativ unic (Single Administrative Document - SAD) a fost introdus pe 1

ianuarie 1988 de Comisia Europeană - Uniunea Europeană pentru a înlocui declaraţiile de export şi import şi documentele de tranzit ale ţărilor membre ale Uniunii Europene. S.A.D. este completat de exportator şi este utilizat în acest context ca declaraţie vamală de export; un exemplar este deţinut de cărăuş şi utilizat ca document de tranzit iar, în final, este completat de importator servind acestuia ca declaraţie de import.

Documente financiareCreşterea şi diversificarea tranzacţiilor comerciale internaţionale, necesitatea de a face faţă

unui volum din ce în ce mai mare de plăţi prin mijloace de plată tradiţionale a condus la utilizarea instrumentelor de plată şi de credit (cambia, biletul la ordin) în lichidarea creanţelor internaţionale. În vederea facilitării circulaţiei cambiilor şi biletelor la ordin, prin creşterea pe plan internaţional a încrederii în aceste instrumente de plată şi de credit, al căror număr sporeşte proporţional cu amplificarea volumului schimburilor economice internaţionale efectuate pe credit, pentru a se evita problemele conflictuale decurgând din prevederile specifice fiecărei ţări, s-a impus necesitatea unificării de comun acord a reglementărilor în materia efectelor de comerţ. Acest lucru s-a realizat prin următoarele convenţii internaţionale: - Convenţia cuprinzând Legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin din 7 iunie 193, de la Genevt (Elveţia); - Convenţia menită să reglementeze unele conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordii, din 7 iunie 193, Genevi;

Ţările din sfera dreptului anglo-american nu au aderat la convenţiile menţionate mai sus invocând în principal existenţa unor diferenţe din punct de vedere al codului comercial şi uzanţelor (cutumelor). Aceste ţări beneficiază de cutuma engleză codificată şi cunoscută sub denumirea de „Bill of Exchange Act", extinsă şi în Statele Unite ale Americii sub numele de „Uniform Negotaable Instruments Act"; Convenţia de la Havan (Cuba) din anul 192t, cunoscută şi sub denumirea de „Codul Bustamante

Cap III. OPERAŢIUNI COMERCIALE COMBINATE

Operaţiunile comerciale combinate se referă la schimburile internaţionale ce cuprind activităţi de import, export, prestări servicii etc., care sunt integrate într-un mecanism de derulare complex. De regulă, sunt necesare două sau mai multe contracte între care există anumite legături, consecinţa reprezentând-o gradul de risc mai ridicat.

Conform practicii internaţionale, formele pe care le îmbracă operaţiunile combinate sunt: contrapartida, switch-ul, reexportul şi lohn-ul.

Page 27: Curs Economie internationala

3.1. Comerţul în contrapartidă

3.1.1. Concept şi evoluţie istorică

Specialiştii în domeniu apreciază că nu există o definiţie universal acceptată a contrapartidei.

În sens restrâns, „în expresia sa cea mai sintetică, contrapartida constă în combinarea unei tranzacţii de cumpărare cu una de vânzare”1. În sens larg, prin această operaţiune se înţeleg toate formele de coordonare bilaterală a schimburilor dintre parteneri, inclusiv cele din cadrul acţiunilor de cooperare economică internaţională.

Schimburile în contrapartidă determină diminuarea sau chiar eliminarea instrumentelor de plată, care sunt substituite de livrările reciproce de mărfuri şi servicii adăugându-se în multe cazuri o serie de aranjamente financiare. Scopul contrapartidei constă în egalizarea sau echilibrarea, cel puţin parţială a cheltuielilor în valută făcute de către parteneri.

La baza operaţiunilor în contrapartidă se află cea mai veche formă a comerţului, trocul, respectiv schimbul de marfă contra marfă, care a precedat apariţia banilor. Astăzi, vechiul dicton latin din perioada de înflorire a trocului „îţi dau ca să-mi dai”, ce exprima necesitatea achiziţionării de bunuri, a devenit în zilele noastre „îţi iau (cumpăr) ca să-mi iei”, evidenţiind că în perioada contemporană este mai greu să vinzi decât să cumperi.

În orânduirile precapitaliste, ori de câte ori, banii sau alt echivalent au fost insuficienţi, ori nu au prezentat încredere, schimbul marfă contra marfă a cunoscut o extindere mai mare sau mai mică. Un comerţ înfloritor se dezvolta în acest fel de către negustorii fenicieni care traversau Mediterana cu circa 3000 de ani în urmă. De asemenea, în antichitate, grecii, mesopotamienii, perşii foloseau intens schimburile marfă contra marfă.

În condiţiile evoluţiei capitalismului, a dezvoltării şi perfecţionării sistemului monetar asistăm la reducerea acestui tip de schimburi, el manifestându-se în mod cu totul sporadic, mai ales între ţări mai puţin dezvoltate, precum şi între mici producători de mărfuri.

Deşi capitalismul dezvoltat a însemnat negarea propriu-zisă a schimbului de marfă contra marfă, în perioada de debut a acestui mod de producţie, contrapartida s-a manifestat haotic, uneori îmbrăcând forme curioase. În acest sens, a rămas de referinţă anul 1626, când Peter Minuit, care lucra pentru Compania Olandeză a Indiilor Orientale, a vândut vite, brelocuri şi pături în valoare de 24 de dolari contra Insulei Manhattan (pe care se află astăzi oraşul New York).

Pe plan internaţional, prima perioadă a afirmării schimburilor în contrapartidă a fost între anii 1920-1930, în America Latină, unde aproape tot comerţul se realiza pe baza acestui sistem, datorită unei penurii acute de rezerve de aur. Ţările cele mai active erau Venezuela, Ecuador, Chile şi Argentina, care până în anii '50 derulau prin operaţiuni de contrapartidă circa 90% din comerţul intraregional total. Obiectul acestuia îl constituiau produsele petroliere, resursele naturale, minereul, lemnul, produsele agricole etc. După anii 50, constatăm o diminuare a acestei forme de comerţ, fapt evidenţiat de acordurile bilaterale de contrapartidă care s-au redus în comerţul regional ca urmare a afirmării unor metode îmbunătăţite de plăţi internaţionale şi a constituirii ALACL (Asociaţia Latino-Americană de Comerţ Liber).

Contrapartida s-a extins şi în alte zone, în special în perioadele de regres şi recesiune economică (1929-1933). O revitalizare puternică a acesteia, se produce după cel de-al doilea război mondial. În anii 1948-1949, datorită marilor probleme economice şi financiare cu care s-au confruntat ţările din Europa de Vest participante la război. Tranzacţiile în contrapartidă au reprezentat o formă temporară, dar deosebit de importantă de derulare a schimburilor comerciale postbelice. Astfel, numai între anii 1948-1949 erau în vigoare circa 400 de acorduri bilaterale de

1 Al. D. Albu, V. Ciurel - Contrapartida în relaţiile internaţionale, ASE, Bucureşti, 1991, p. 8.

Page 28: Curs Economie internationala

clearing încheiate de către ţările vest-europene, folosite atât ca mecanism de încurajare a exporturilor, cât şi de evitare a utilizării valutei convertibile în finanţarea importurilor1.

Comerţul în contrapartidă s-a dezvoltat şi pe o scară mai redusă după anul 1950 în ţările Africii şi Asiei în care eforturile de accelerare a dezvoltării economice şi, pe această cale de sporire a participării la schimburile internaţionale, s-au sprijinit pe extinderea comerţului bilateral şi intraregional clasic.

Începând cu anii ’60, contrapartida cunoaşte un puternic impuls imprimat de către ţările est-europene şi, în special, de către URSS. Totodată, ţări în curs de dezvoltare din cele trei continente şi-au extins, începând cu acest deceniu, schimburile dincolo de cadrul regional, plasându-şi, prin aranjamente de contrapartidă, surplusurile de materii prime şi unele mărfuri agricole. Este cazul unor ţări ca: Argentina, Brazilia, Columbia, Cuba, India, Indonezia, Mexic şi Sri Lanka.

Criza petrolieră din 1974, ca şi celelalte fenomene care au avut loc în economia mondială în următorii ani, au dus la reconsiderarea poziţiei faţă de comerţul în contrapartidă, inclusiv a unora dintre ţările occidentale dezvoltate cum sunt: Franţa, Germania, Marea Britanie, Austria, Spania şi Italia care au încheiat acorduri comerciale pe termen lung şi au creat firme specializate pentru negocierea, tranzacţionarea şi derularea operaţiunilor de acest tip. Acordurile respective au avut ca scop atât operaţiuni pur comerciale, cât şi acţiuni de cooperare industrială, tehnico-ştiinţifică etc., aportul părţilor fiind total sau parţial rambursat în produse sau servicii şi nu cash.

Tranzacţiile internaţionale în contrapartidă au cunoscut în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, cât şi în prima parte a actualului deceniu o creştere importantă. Istoria recentă a operaţiunilor în contrapartidă ne demonstrează că acestea constituie o modalitate concretă de desfacere pe pieţele externe şi în acelaşi timp de asigurare a aprovizionării de pe pieţele respective. Un exemplu actual se referă la oraşul Nemuro, din Japonia, situat în estul insulei Hokkaido, care a devenit locul unui comerţ de frontieră agitat şi intens. În fiecare săptămână, vasele de pescuit ruseşti acostează în portul Nagasaki cărând tone de crabi. În timp ce unii din membrii echipajului dirijează desfacerea la piaţa de peşte, alţii se duc pe chei pentru a achiziţiona maşini vechi. Vasele încărcate cu maşini, pleacă către porturile Sakhalin sau Vladivostok.

Datorită declinului continuu al rublei, crabii au devenit o unitate stabilă de schimb în comerţul regional. Negoţul cu crabi i-a îmbogăţit pe unii şi a dezavantajat pe alţii. Unii lucrători din industria peştelui din oraşul Nemuro sunt nemulţumiţi deoarece crabii ruseşti le reduc profiturile. Consumatorii sunt în mod cert câştigaţi, având posibilitatea de a consuma cel mai gustos crab din lume la preţuri mici datorită aprovizionării în creştere. Vânzătorii cu amănuntul şi magazinele second hand câştigă din vânzările la export către vizitatorii ruşi. Comerţul înfloritor a afectat deja peisajul din Nemuro. Au început să apară semne şi în Rusia precum: hoteluri, construcţii publice şi unele magazine. Centrul de Informaţii Japonezo-Rus a fost inaugurat în august 1992 având în conducere doi japonezi cunoscători ai limbii ruse. Au fost construite şcoli în Nemuro pentru elevii ruşi.

Alte exemple de schimburi internaţionale în contrapartidă au rămas celebre. General Motors a făcut schimb cu automobile contra unui tren de fructe de pădure. Control Data a dat un computer pentru un set de mobilă din Polonia, sau pentru un set de covoare din Ungaria. Ford a făcut comerţ cu automobile în schimbul unor piei de oaie din Uruguay, cartofi din Spania, toalete ecologice din Finlanda, macarale din Norvegia şi cafea din Columbia.

În perioada anilor ’80, utilizarea oficială a schimburilor în contrapartidă a crescut în mod constant. Dacă, în 1972 modalitatea era folosită de numai 15 ţări, în 1979, numărul ţărilor care practicau schimburile în contrapartidă era de 27, iar în 1989 ajunsese la 94.

1 Frederic Teulon - Comerţul internaţional, Editura Institutului European MEMO 1977, cap. Comerţul de compensaţie, p. 57-58.

Page 29: Curs Economie internationala

Estimările legate de ponderea schimburilor globale în contrapartidă în volumul total al comerţului mondial variază foarte mult. Un grup de experţi a stabilit că procentul din comerţul mondial finanţat prin intermediul tranzacţiilor în contrapartidă este cuprins între 20 şi 25 la sută. Această estimare intră în conflict cu datele FMI, care consideră că schimburile în contrapartidă joacă un rol redus în comerţul mondial. Totuşi, dacă sunt considerate toate tranzacţiile comerciale care au la bază contrapartida, estimarea de 20–25% este rezonabilă.

3.1.2. Elemente pro şi contra amplificării schimburilor în contrapartidă

Cu toate controversele pe care le-au ridicat, schimburile comerciale în contrapartidă, s-au impus în ultimele decenii ca o alternativă serioasă la operaţiunile de import-export clasice.

O primă cauză o reprezintă criza datoriei mondiale ce a determinat greutăţi deosebite în finanţarea importurilor.

Multe ţări, în special cele în curs de dezvoltare, pur şi simplu nu pot obţine creditul comercial sau asistenţa financiară necesară pentru a putea plăti importurile dorite. Ţările foarte îndatorate au început să utilizeze schimburile în contrapartidă pentru a menţine cel puţin un slab aflux de produse. Mai mult, utilizarea schimburilor în contrapartidă permite o reducere mascată a preţurilor care este greu de depistat, evitându-se sancţiunile impuse de organismele internaţionale în aceste situaţii. În particular, pe pieţele de mărfuri pe care sunt prezente înţelegerile de cartel, precum petrolul şi agricultura, acest avantaj poate fi foarte util producătorului. De exemplu, folosind petrolul în contrapartidă cu echipament industrial, o “reducere la negru” (prin folosirea unui preţ mai mare pentru produsele procurate) poate mări cota de piaţă.

O a doua cauză pentru sporirea schimburilor în contrapartidă constă în faptul că multe ţări răspund din nou favorabil noţiunii de schimburi bilaterale. Ghidându-se după expresia “ajută-mă să te ajut”, preferă să deruleze schimburi în bunuri cu ţări ce reprezintă principalii lor parteneri de afaceri.

Schimbul în contrapartidă este de asemenea, de multe ori văzut de către firme şi naţiuni cu interese asemănătoare ca fiind un excelent mecanism de penetrare a noi pieţe. Când un producător consideră că marketingul nu este punctul său forte, în special în zona produselor ce se bucură de o competiţie internaţională puternică, vede schimbul în contrapartidă ca fiindu-i folositor. De obicei, producătorul speră că partea ce primeşte bunurile va deveni un nou distribuitor, deschizând noi canale internaţionale de marketing.

Schimbul în contrapartidă este foarte căutat în multe ţări cu economii enorme, dar cu monedă slabă şi economie de piaţă slab dezvoltată precum China, CSI şi ţările din fostul bloc de Est, dar şi de altele constrânse financiar, cum sunt cele din America de Sud şi lumea a treia, angajarea în astfel de tranzacţii putând conduce la oportunităţi majore de creştere pentru firmă.

În condiţiile creşterii competitivităţii pe pieţele mondiale, schimbul în contrapartidă poate fi un mijloc bun de atragere de noi cumpărători. Furnizând produse însoţite de serviciile aferente, vânzătorul în contrapartidă îşi diferenţiază efectiv produsele de cele ale competitorilor.

Prin contrapartidă există posibilitatea diversificării mărfurilor ce se adresează unei pieţe ţintă, cu consecinţe benefice asupra consumatorilor.

Contrapartida creează condiţiile derulării cooperării în producţie între state, contribuind astfel şi la realizarea unui transfer de cunoştinţe tehnice şi tehnologie.

În fine, schimbul în contrapartidă poate da stabilitate vânzărilor pe termen lung. Spre exemplu, dacă o firmă este legată de un contract privind schimbul în contrapartidă, va fi nevoită să se aprovizioneze cu produsul respectiv de la un furnizor anume, fie că vrea sau nu. Această stabilitate este în general foarte mult preţuită deoarece elimină, sau cel puţin reduce marile oscilaţii ale cererii şi astfel permite o mai bună planificare. Prin urmare, schimbul în

Page 30: Curs Economie internationala

contrapartidă, poate servi drept mecanism important în transferul riscurilor de la producător spre un terţ.

În ciuda tuturor acestor avantaje aparente ale schimbului în contrapartidă, există argumente economice puternice împotriva acestei activităţi. Acestea se bazează în principal pe elemente de eficienţă. Aşa cum afirma Samuelson: “trebuie să existe o coincidenţă a dorinţelor, astfel încât, în afară de cazul în care un croitor flămând se întâmplă să găsească un fermier neîmbrăcat, care are atât mâncare, cât şi dorinţa de a avea o pereche de pantaloni, nici unul nu poate face comerţ ”.

În mod cert, schimbul în contrapartidă face ca surplusurile dintr-o ţară să fie balansate cu deficitele din alta, în locul echilibrării uzuale pe baze multilaterale, conturile trebuind reglementate acum în relaţii bilaterale (ţară cu ţară) sau chiar tranzacţie cu tranzacţie. Sunt cazuri, nu puţine la număr, când compensarea valorică a importurilor cu exporturile, este dificilă putând genera în timp blocaje care afectează derularea operaţiunii în ansamblul său. Comerţul se bazează pe abilitatea celor două părţi sau ţări de a cumpăra bunuri specifice una de la alta, diminuându-se rolul concurenţei. Ca rezultat, pot fi tranzacţionate bunuri necompetitive. În consecinţă, capacitatea ţărilor şi a industriilor lor de a se ajuta structural pentru obţinerea unei producţii eficiente este scăzută. Aşadar, schimbul în contrapartidă poate fi văzut ca un factor de erodare a calităţii, a eficienţei producţiei şi al scăderii consumului mondial.

Cu toată această opoziţie bazată pe argumente economice, ţările şi companiile văd din ce în ce mai mult schimburile în contrapartidă ca pe o alternativă ce poate fi periculoasă, însă consideră că merită asumată.

3.1.3. Tipologia tranzacţiilor în contrapartidă

3.1.3.1. Compensaţiile

Compensaţiile (engl. compensations) reprezintă schimbul de marfă contra marfă, fără utilizarea mijloacelor de plată. Valoarea importului este compensată, de regulă, integral de valoarea exportului, baza juridică reprezentând-o un singur contract sau acord care se referă la ambele operaţiuni. Funcţie de sfera de cuprindere. Compensaţiile pot fi individuale sau globale.

3.1.3.1.1. Compensaţiile individuale

Acestea sunt tranzacţii comerciale derulate între firme individuale, pe baza schimbului echivalent de mărfuri.

În actele normative din România, compensaţiile individuale sunt echivalente cu operaţiunile legate de import-export. Efectuarea de operaţiuni legate la nivel de firmă este reglementată de H.G. nr. 276/1995, completată cu H.G. nr. 969/1996.

Licenţele necesare agentului economic pentru desfăşurarea de operaţiuni legate erau eliberate de către Departamentul pentru Comerţ Exterior şi Promovare Economică din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reglementările din România impun ca mărfurile care se schimbă să aibă valori economice apropiate. Nu este agreat exportul unor materii prime rare sau greu regenerabile, de mare valoare economică în contrapartidă cu importul de produse obişnuite care nu sunt importante pentru consumul productiv sau casnic.

Compensaţiile individuale pot fi clasificate pe baza numărului de firme angrenate în operaţiuni în :

Page 31: Curs Economie internationala

Simple, când se derulează între două firme din ţări diferite, fiecare jucând dublu rol (de importator şi de exportator), iar valorile mărfurilor livrate reciproc sunt egale, compensându-se în totalitate ;

Progresive, care la rândul lor pot fi: Bilaterale, lărgite, la care iau parte cel puţin două firme din fiecare ţară. Este

necesară încheierea unui acord cadru între grupurile de firme din cele două ţări. Compensaţia dintre cele două ţări este totală, neefectuându-se plăţi între acestea. Fiecare firmă acţionează atât în calitate de exportator, cât şi de importator. Sumele provenite de la importatorii dintr-o ţară sunt folosite pentru plata exportatorilor din aceiaşi ţară, plata efectuându-se în moneda lor naţională;

Triunghiulare sau în lanţ, când la operaţiune participă firme din cel puţin trei ţări. Firmele din ţara A livrează mărfuri firmelor din ţara B, acestea din urmă livrează mărfuri firmelor din ţara C, care la rândul lor livrează mărfurile proprii firmelor din ţara A, închizându-se astfel circuitul. Valorile exporturilor şi importurilor efectuate de fiecare ţară sunt egale, excluzându-se plăţile dintre ţări.

3.1.3.1.2. Compensaţiile globale

Compensaţiile globale vizează schimbul de mărfuri şi prestările de servicii desfăşurate între grupuri de firme, ramuri economice sau economii naţionale în ansamblul lor. Aceste operaţiuni le regăsim sub forma barterului şi clearingului.

A) Barterul

În limbajul comercial, în mod deosebit în cel englez, noţiunea de „barter” are o diversitate de nuanţe şi interpretări (compensaţie de grup, compensaţie complexă, clearing privat etc.). El este forma cea mai simplă, cea mai veche – am putea spune arhaică – de realizare a unui schimb de mărfuri în sistemul contrapartidei.

Aşa cum realitatea a demonstrat-o plecând de la barterul prezentat în maniera relativ simplistă, până la barterul ce se efectuează între firme comerciale sau întreprinderi productive din ţări diferite, este o distanţă apreciabilă.

În forma sa cea mai simplă, barterul este o tranzacţie comercială care constă în schimbul de bunuri şi servicii de valoare egală, fără utilizarea banilor şi fără antrenarea în relaţie a sistemului bancar şi de credit.

Schimburile barterale, fiind considerate compensaţii globale, sunt reglementate de regulă pe baza acordurilor interguvernamentale ce prevăd mărfurile care fac obiectul operaţiunii, raportul de schimb şi termenele de realizare.

Raportul de schimb trebuie precizat, astfel încât fluctuaţia preţurilor internaţionale să nu favorizeze, unilateral, o parte contractantă, în raport cu cealaltă. Dacă la mărfurile fungibile (materii prime, produse petroliere, cereale) preţurile pot fi fundamentate pe baza cotaţiilor de bursă, în cazul produselor manufacturate nu există o asemenea posibilitate, existând riscul ca acestea să fie supraevaluate. Din acest motiv, acordurile de barter se încheie pentru o perioadă scurtă de timp, de regulă pentru un an.

Atunci când tranzacţiile necesită o perioadă de derulare completă mai mare de un an, se includ prevederi pentru ajustarea proporţiilor preţurilor internaţionale ale produselor de schimb, tocmai pentru a anihila fluctuaţiile preţurilor pe pieţele internaţionale.

În ceea ce priveşte tranzacţiile de barter putem aprecia că acestea au câteva particularităţi care le deosebesc de orice altă formă de comerţ în contrapartidă, şi anume:

Page 32: Curs Economie internationala

mărfurile care sunt supuse schimbului nu se facturează în devize convertibile şi deci nu are loc un transfer valutar;

schimbul de mărfuri are loc simultan sau la un interval foarte scurt de timp. Operaţiunile de barter au devenit obişnuite, în timpul celui de-al doilea război mondial,

când sistemul valutar – financiar internaţional era dezorganizat. După război, asemenea tranzacţii au fost realizate între ţările socialiste actualmente aflate în tranziţie, între acestea şi ţările capitaliste, între ţările în dezvoltare. În ultimul deceniu se consemnează mai ales operaţiuni de barter în care unele ţări exportatoare de petrol îşi finanţează prin livrări de petrol programele lor de dezvoltare, implicând construirea de porturi, aeroporturi, uzine prelucrătoare, autostrăzi, etc.

Tranzacţiile de barter dintre guvernele unor ţări partenere sunt adesea realizate pe seama utilizării acordurilor de clearing, prin intermediul cărora ţările implicate decid asupra tipurilor şi cantităţilor de produse pe care le pot obţine în mod reciproc de la partener.

B) Clearingul

GeneralităţiClearingul reprezintă o compensaţie globală, centralizată, a tuturor creanţelor şi

angajamentelor unei ţări faţă de altă ţară. Operaţiunile comerciale derulate între parteneri, se efectuează fără transfer efectiv de numerar, prin înregistrarea lor în conturi deschise la băncile desemnate.

Utilizarea clearingului este promovată de ţările posesoare ale unor monezi „slabe” şi ale unor rezerve valutare reduse, acestea preferând compensaţiile reciproce de mărfuri şi servicii. Prin clearing exportatorii unei ţări sunt plătiţi în monedă naţională, sumele respective fiind achitate de importatorii aceleiaşi ţări pentru plata produselor importate din ţara în care s-a făcut exportul şi cu care s-a perfectat un acord de clearing.

Trebuie subliniat că sunt o serie de elemente care diferenţiază clearingul de barter, cele mai importante fiind:

acordul de clearing se încheie pentru o perioadă de 3-5 ani, pe când cel de barter numai pentru un an;

plata celorlalţi participanţi (transportator, tranzitar etc.) la operaţiunea de clearing se poate efectua şi în moneda de clearing, pe când la barter aceasta se face numai în monedă convertibilă;

soldul anului precedent este preluat în anul următor când este vorba de clearing în contrast cu barterul ce presupune o urmărire strictă a livrărilor, mai rar soldurile putând fi echilibrate şi prin plata de devize liber convertibile.

Clearingul a apărut şi s-a impus puternic pe plan internaţional cu prilejul crizei economice din 1929-1931. Datorită penuriei de devize s-a renunţat la contigentări şi la plăţile în valută, compensaţia particulară fiind substituită cu compensaţia globală, deci cu clearingul. A avut loc încheierea unor acorduri de clearing, mai ales la iniţiativa Germaniei cu ţări ca Franţa, Marea Britanie şi România.

În perioada postbelică, clearingul a mijlocit până în 1958, când s-a trecut la convertibilitate, decontările dintre ţările vest-europene prin Acordul de Plăţi Intraeuropene şi Uniunea Europeană de Plăţi.

Între ţările socialiste membre ale C.A.E.R., clearingul multilateral a fost introdus în 1964, având ca organism central Banca Internaţională de Colaborare Economică (BICE). Ca modalitate de plată a fost agreat incaso-ul documentar cu acceptare ulterioară. Moneda care a mijlocit plăţile a fost rubla transferabilă.

Page 33: Curs Economie internationala

Relaţiile ce derivă dintr-un acord de clearing sunt complexe, derulându-se între firmele importatoare şi exportatoare, cât şi între statele şi băncile îndriduite să consemneze contabil schimburile respective.

Clearingul are dezavantajul rigidităţii care în principiu constă pe de o parte în faptul că produsele care fac obiectul schimbului nu pot fi convenite prin înţelegere directă între parteneri, ele fiind înscrise în lista mărfurilor din acord, iar pe de altă parte în faptul că exportatorii şi importatorii pot stabili numai preţul, nu şi moneda în care se va face plata, aceasta fiind moneda de clearing.

Din cauza acestor aspecte, clearingul este considerat ca o îngrădire a schimburilor internaţionale de mărfuri. În acest context, F.M.I.-ul nu agreează clearingul, recomandând statelor membre să renunţe la această practică, mai ales atunci când respectiva ţară îşi propune să treacă moneda la convertibilitate1.

Acordurile de clearing pot fi bilaterale (între două ţări) şi multilaterale (între mai multe ţări).

Acordul de clearing bilateralClearingul bilateral constă în înţelegerea dintre două state de a-şi deconta plăţile reciproce

pe calea compensării lor globale la finele unei perioade stabilite de comun acord.La încheierea unui acord de clearing bilateral trebuie să se ţină cont de următoarele:

1. Desemnarea unei monede de cont unice care să stea la baza calculării preţurilor mărfurilor şi serviciilor ce vor fi tranzacţionate. Moneda de clearing are un caracter convenţional, evidenţiind derularea operaţiunilor. Ea nu este convertibilă. Este aleasă dintre monedele celor două state sau poate fi o terţă monedă. Sunt cazuri, când moneda de clearing este reprezentată de monedele celor doi parteneri (fiecare cont este ţinut în monedă naţională). Această din urmă situaţie este rar întâlnită datorită dificultăţilor pe care le presupune în stabilirea parităţii monedelor şi de aici în echivalarea livrărilor de mărfuri reciproce. În cele mai multe cazuri, moneda de clearing va fi denumită funcţie de valuta care este mai influenţată în zona geografică respectivă. Ea poate avea titulatura de dolar transferabil, de euro clearing etc. Raportată la monedele naţionale ale celor două ţări partenere, moneda de clearing înregistrează un curs mai redus decât cel efectiv, întrucât valuta efectivă - funcţie de care a fost formulată denumirea monedei de clearing, poate fi utilizată pentru a achiziţiona orice fel de mărfuri.

2. Stabilirea băncilor prin care se vor desfăşura plăţile. De regulă, acestea sunt băncile centrale ale celor două ţări. Sunt situaţii când băncile centrale nu derulează operaţiuni tehnice bancare. În acest caz sunt împuternicite unele bănci comerciale, care vor avea sarcina de a evidenţia operaţiunile din contul de clearing. În România, o perioadă îndelungată, Bancorex a jucat rolul de bancă de clearing. Exportatorii dintr-o ţară semnatară a unui acord de clearing sunt plătiţi în moneda lor naţională, bani provenind din sumele depuse la banca de clearing de către importatorii aceleiaşi ţări, pentru achitarea mărfurilor achiziţionate din ţara parteneră;

3. Definirea naturii plăţilor ce urmează să fie decontate în clearing. De regulă, se decontează în clearing plăţile ce decurg din: transporturi şi expediţii internaţionale; poştă şi telecomunicaţii; schimburi turistice; construcţii-montaj; asistenţă tehnică etc.;

4. Stabilirea unui credit tehnic purtător sau nepurtător de dobândă (plafon descoperit) în limita căruia să fie admise livrări reciproce fără acoperire şi instituirea de penalităţi sub formă de dobânzi progresive, pentru cumpărăturile efectuate în afara plafonului descoperit. Se lasă la latitudinea partenerului finanţator să oprească exportul dacă

1 M. Negruş - Plăţi şi garanţii internaţionale, Ed. All., Bucureşti, 2000, p. 221.

Page 34: Curs Economie internationala

depăşirea a luat proporţii mari. De regulă, creditul tehnic se dimensionează direct proporţional cu valoarea livrărilor de mărfuri, reprezentând până la 20% din aceasta.

5. Stabilirea numărului de conturi de clearing. Pe baza acestui criteriu întâlnim: a) Clearingul cu un cont. Părţile prevăd ca deconturile dintre ele să fie evidenţiate

într-un singur cont de clearing, deschis la una dintre părţi. Aceasta va informa cealaltă parte, care este un client bancar obişnuit, asupra operaţiunilor consemnate în cont. Există posibilitatea unui tratament preferenţial pentru ţara care face înregistrările şi emite ordinele de plată. Avantajaţi sunt exportatorii din această ţară care primesc contravaloarea mărfurilor expediate în momentul depunerii documentelor convenite la bancă. Exportatorii din ţara parteneră trebuie mai întâi să depună documentele la banca din propria ţară. Aceasta transmite documentele băncii din ţara în care este deschis contul şi, numai după verificarea documentelor şi declararea lor ca fiind conforme, se remite dispoziţia de plată. Varianta de clearing cu un cont se foloseşte când o ţară este în poziţia de creditoare a celeilalte părţi şi prin intermediul clearingului, doreşte să-şi lichideze creanţele.

b) Clearingul cu două conturi reprezintă forma cea mai des întâlnită. Constă în deschiderea a câte unui cont la cele două bănci nominalizate. Fiecare bancă deschide un cont al ţării partenere.

c) Clearingul descentralizat. În afara contului central de la banca desemnată se mai deschid subconturi la băncile comerciale în care se evidenţiază plăţile efectuate. Din contul central se poate alimenta subcontul cu disponibil, putând exista şi traseul invers când soldul înregistrat la nivelul subcontului este transferat la finele perioadei către contul central;

Sursa: Popa I., Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 288

(1) Încheierea unui accord de clearing între ţara A şi ţara B în baza căruia se deschid conturile de clearing la băncile desemnate.

(2) Contract de vânzare internaţională.(3) Livrarea mărfurilor în baza contractului.(4) Remiterea documentelor de plată.(5) Coeditarea contului exportatorului.(6) Remiterea documentelor de plată.

(1)

Ţara A Ţara B

(6)

(8)

(5) (4) (7)

(3)

(2)

Banca din ţara A la care s-a deschis contul de clearing

Banca din ţara B la care s-a deschis contul de clearing

Exportator ţara A

Importator ţara B

Page 35: Curs Economie internationala

(7) Eliberarea documentelor de debitare a contului.(8) Confirmarea plăţii.

Figura nr. 16 Clearingul cu două conturi

6. Clauza de devize are rolul de a-i determina pe parteneri să respecte termenele de livrare pentru a evita dezechilibrarea conturilor. Pot exista situaţii când partea deficitară, dacă nu ia măsuri de stimulare a exporturilor sau de reducere a importurilor sale, este obligată să acopere diferenţa dintre deficitul efectiv şi creditul tehnic printr-un transfer de valută convertibilă către ţara excedentară;

7. Clauza de consolidare valutară are rolul să prevină influenţele unor devalorizări sau revalorizări ale monedei de cont prin mărirea sau diminuarea soldului clearingului direct proporţional cu aceste evoluţii ale cursului valutar1;

8. Stabilirea modului de acoperire a soldului final. În principal, părţile convin ca soldul rezultat din compensarea plăţilor reciproce la sfârşitul perioadei determinate să fie acoperit de către partea debitoare prin livrări de mărfuri într-un anumit termen de la data constatării lui. Se mai poate conveni acoperirea soldului cu plata în valută convertibilă, în devize convertibile sau în aur ;

9. Clauza switch prevede că ţările semnatare ale unui acord de clearing, în vederea deblocării situaţiilor în care este depăşit creditul tehnic, pot intra în relaţii comerciale cu firme dintr-o ţară terţă (care nu este semnatară a respectivului acord de clearing);

10. Intrarea în vigoare, prelungirea şi încetarea acordului de clearing. Momentul intrării în vigoare poate fi cel al semnării acordului sau poate fi ulterior acestei date când documentul trebuie ratificat de parlamentele celor două ţări. Prelungirea acordului poate fi făcută tacit, noile termenele fiind de regulă anuale. Atunci când una din părţi doreşte încetarea relaţiilor de clearing, este obligată să-şi înştiinţeze partenerul într-un termen rezonabil (cu 3 sau 6 luni înainte).

Acordul de clearing multilateralClearingul multilateral încearcă să evite neajunsurile ce rezultă din necesitatea lichidării

soldurilor finale. Printr-un asemenea clearing deficitul care s-ar crea în ţara A faţă de ţara B s-ar putea compensa prin excedentul ţării A faţă de ţara C sau faţă de o serie de ţări.

Imediat după cel de-al doilea război mondial, restabilirea relaţiilor comerciale internaţionale în Europa occidentală s-a făcut pe baza unor acorduri de clearing iniţial bilateral. În faţa dificultăţilor crescânde de echilibrare, Comitetul Acordurilor de Plăţi, întrunit în 1947 la Paris, a decis organizarea unui sistem de clearing multilateral ca primă etapă spre convertibilitate.

Primul acord de clearing multilateral a fost semnat la 18 noiembrie 1947 între Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. În scurtă vreme, toate ţările care beneficiau de Planul Marshall au trecut la acest sistem. Administrarea lui a fost încredinţată Băncii Reglementărilor Internaţionale. Acest sistem comportă două faze:

compensarea propriu-zisă („perfectă”) pentru schimburile echivalente; plăţile efectuate de o ţară în favoarea altei ţări, folosind moneda unei terţe ţări (plăţi

triunghiulare). În acest caz era necesar ca una sau mai multe monede să devină transferabile.

1 A. Puiu - Management în afacerile internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Bucureşti, 1992, p. 245- 246.

Page 36: Curs Economie internationala

Pe 16 aprilie 1948 a fost semnată Convenţia de Cooperare Economică, actul de naştere al Organizaţiei Europene de Colaborare Economică (O.E.C.E.). Prin eforturile O.E.C.E. a fost creată în 1950 Uniunea Europeană de Plăţi (U.E.P.) care a funcţionat până în decembrie 1958, când monedele principalelor state vest–europene au trecut la convertibilitate, asigurând în această perioadă importurile şi transferabilitatea monedelor vest-europene.

Un sistem de decontare prin clearing multilateral a funcţionat în cadrul Băncii Internaţionale de Colaborare Economică, în scopul lichidării creanţelor reciproce ale ţărilor membre ale C.A.E.R., între care şi România. În cadrul C.A.E.R. raţiunea decontării prin clearing nu era dificultatea transferului, cel puţin în condiţiile respective, ci faptul că acest sistem convenea caracterului planificat al schimburilor dintre ţările socialiste.

Începând însă din anii 1969, o bună perioadă de timp clearingul multilateral cunoaşte un recul în relaţiile dintre ţările occidentale dezvoltate.

Clearingul, barterul şi cooperarea economică internaţională sunt reglementate în România prin Ordonanţa Guvernului nr. 59/1994, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 87/1997, aceasta din urmă fiind preluată şi completată de Legea nr. 176/1998.

3.1.3.2. Operaţiunile paralele

Operaţiunile paralele (engl. countertrade) constau în schimburi reciproce de mărfuri şi servicii bazate pe condiţionarea unui import de un export concomitent sau invers.

Spre deosebire de compensaţii, contravalorile celor două partizi de mărfuri nu trebuie să fie egale. Ele sunt decontate în valută, utilizându-se modalităţile de plată obişnuite.

Operaţiunile paralele sunt întâlnite sub mai multe forme în tranzacţiile internaţionale:

A) Contracumpărarea (achiziţiile induse sau legate)Contracumpărarea (engl. counterpurchase) presupune obligaţia exportatorului (de regulă,

o firmă din ţările dezvoltate) de a cumpăra anumite produse naţionale oferite de către partenerul din ţara de import.

Derularea operaţiunii impune existenţa a două contracte. Primul contract (cel principal) este unul clasic, de vânzare a unor mărfuri, tehnologii sau servicii, de către firma occidentală unui importator din ţările în dezvoltare, contra plată în valută. Cel de-al doilea contract, denumit contract pentru vânzări secundare, are ca obiect exportul de mărfuri şi servicii, realizat de firma din ţara în dezvoltare către firma occidentală, contra plată în valută. Acest export este consecinţa obligaţiei de contrapartidă rezultată prin încheierea primului contract. Un asemenea contract, se referă la o tranzacţie viitoare între parteneri şi prevede, de cele mai multe ori, o gamă variată de mărfuri şi servicii pe care ţara în dezvoltare le oferă spre alegere firmei occidentale dintr-o listă întocmită anterior. Ca o remarcă, se constată că, în multe situaţii, mărfurile oferite sunt de calitate necorespunzătoare, ducând la apariţia unor dificultăţi în utilizarea sau comercializarea lor ulterioară. În acest context, firmele occidentale le revând unor companii comerciale sau direct utilizatorilor finali, acordând o reducere de preţ (disagio).

Contracumpărarea oferă, în mai multe situaţii, posibilitatea unui transfer de tehnologie din ţările avansate către cele mai puţin dezvoltate, efortul valutar al acestora din urmă fiind diminuat în proporţie mai mare 30%, uneorireducându-se chiar la zero.

B) Cumpărările în avans

Page 37: Curs Economie internationala

Cumpărările în avans (engl. reverse countertrade) cunoscute şi ca operaţiuni iunctimate sau adresate constau în faptul că o firmă care urmează să exporte un produs, de regulă de valoare mare, cumpără în prealabil de la partenerul său anumite mărfuri, îndeplinindu-şi astfel „ex ante” obligaţia de contrapartidă. Sunt practicate în acordurile de clearing, când diferenţa dintre valoarea importurilor şi valoarea exporturilor, depăşeşte creditul tehnic. În vederea continuării livrărilor, exportatorii din ţara creditoare prin iniţierea operaţiunilor adresate au siguranţa că, prin exportul lor pot importa mărfurile pe care le precizează.

Operaţiunile adresate au fost şi sunt folosite şi din iniţiativa unor firme din ţările dezvoltate pentru a-şi asigura o sursă stabilă de aprovizionare cu materii prime, subansamble şi chiar unele produse prelucrate.

C) Cumpărarea de produse rezultate (operaţiunea de buy-back)Operaţiunea constă în livrarea de către exportator a unor echipamente şi instalaţii

complexe, de regulă pe credit, rambursarea fiind făcută de către importator cu mărfuri realizate cu ajutorul instalaţiilor şi echipamentelor menţionate.

Buy-back-ul este o operaţiune complexă, fiind considerată o formă perfecţionată a achiziţionărilor legate. Sunt îmbinate o serie de caracteristici ale contrapartidei cu trăsăturile specifice cooperării în producţie.

Această formă de cooperare a fost promovată de România la cea de-a XIII-a sesiune a Comisiei Economice ONU pentru Europa în 1958, fiind reluată la următoarele două sesiuni în 1959 şi 1960. Susţinută şi de alte ţări în dezvoltare, a fost agreată pe scară largă la prima sesiune UNCTAD, care a avut loc în 1964 la Geneva. La sesiunea menţionată, România a prezentat sub forma unui memorandum o sinteză sub denumirea „Livrări de echipamente industriale pe credit rambursabil în cote părţi din producţia obţinută.”

Firma care preconizează să deruleze o afacere internaţională în sistem buy-back, trebuie să ţină cont de caracteristicile acestei operaţiuni şi anume:

- se încheie două contracte, unul de import şi altul de export, care se circumscriu acordului – cadru stabilit pe termen lung;

- acordul – cadru prevede condiţiile în care exportul de utilaje, echipamente, instalaţii urmează să fie plătit prin produse fabricate cu ajutorul acestora;

- valoarea tranzacţiei este semnificativă, deoarece sunt vizate mari obiective de investiţii;

- intervalul de timp scurs între momentul exportului utilajelor, echipamentelor, instalaţiilor etc. şi momentul finalizării importului de produse în contrapartidă este mare, putând ajunge până la 20 de ani.

Operaţiunea de buy-back cunoaşte două modalităţi de realizare:

- Exportatorul de bunuri de echipament, în contul rambursării exportului său, importă de la beneficiar produse şi servicii de provenienţă naţională. Din analiza acestei variante, rezultă că buy-back-ul este un tip modificat de barter, în care nu apare nici un fel de aranjament financiar. Producţia ce urmează să fie preluată de furnizorul de credit va fi evaluată la un preţ actualizat, datorită decalajului în timp dintre cele două faze ale acţiunii;

- Cea de-a doua modalitate (variantă) scoate în evidenţă că finanţarea şi plata au loc separat, calculul făcându-se într-o valută convenită pentru cele două tranzacţii, livrarea de utilaje pe de o parte, şi produse realizate cu aceste utilaje sau orice alte mărfuri acceptate de partener, pe de altă parte. Se încheie contracte separate. Această variantă implică negocierea şi încheierea unor contracte pentru fiecare fază a acţiunii. Mai mult, convenţia de cooperare prin formula românească presupune negocieri pentru realizarea unui consens pe mai multe planuri şi este completată cu anexe

Page 38: Curs Economie internationala

privind parametrii tehnico-funcţionali ai echipamentelor furnizate şi ai obiectivului construit, cu grafice de livrare în ambele direcţii etc. Se poate afirma că un contract de cooperare prin buy-back presupune o serie de aspecte tehnice, testări, servicii etc., fiecare dintre ele fiind concretizarea unor negocieri separate, adesea purtate între specialişti de formaţie profesională diferită.

Practica internaţională privitoare la derularea acestor operaţiuni arată că ele prezintă importante avantaje pentru ambii parteneri.

Pentru exportatorul de utilaje şi echipament buy-back-ul este benefic din următoarele considerente: lărgirea pieţelor externe pentru maşini ajunse la stadiul de maturitate; aprovizionarea cu factori primari de producţie pe o perioadă îndelungată; valorificarea cunoştinţelor tehnice, a know-how-ului etc.

Referitor la firma care livrează mărfurile produse cu aceste utilaje şi echipamente, avantajele constau în: depăşirea dificultăţilor generate de plata în valută forte pe care le au ţările în dezvoltare, accesul la o tehnologie avansată verificată din punct de vedere productiv şi comercial, amplificarea exportului cu produse manufacturate

În derularea operaţiunii de buy-back apar o serie de inconveniente care se concretizează în:

- perioada relativ mare de producere a bunurilor cumpărate de către exportatorul de echipament;

- riscul ce derivă pentru firma exportatoare din preluarea unor produse ce intră în gama sa de fabricaţie;

- posibilitatea ca beneficiarul de echipamente să nu livreze produsele în compensaţie. O clauză contractuală va trebui să prevadă condiţiile de plată pentru echipamentele livrate1

Formula românească de cooperare poate fi considerată ca reprezentând o cale de restructurare şi modernizare a economiilor ţărilor aflate în tranziţie, prin crearea de noi industrii, retehnologizarea celor existente, valorificarea superioară a resurselor naturale şi ocuparea forţei de muncă, în condiţiile în care acestea nu dispun de suficiente resurse valutare.

D) Aranjamentele compensatoriiAranjamentele compensatorii (engl. offset) se întâlnesc cel mai frecvent în sectorul de

apărare, în vânzările de produse cu preţuri foarte mari precum avioanele, ele fiind concepute astfel încât să compenseze efectele negative ale achiziţiilor masive de peste hotare asupra contului curent al unei ţări. De exemplu, o ţară ce cumpără avioane din Franţa, poate cere ca anumite repere ale avionului să fie realizate de firmele care-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul său. O astfel de cerinţă este adesea o condiţie pentru câştigarea contractului, sau este folosită ca factor de motivaţie în luarea deciziilor asupra contractului. Aranjamentele offset pot îmbrăca mai multe forme precum coproducţia, licenţierea, subcontractarea sau formula joint-venture (asocierea), ele derulându-se, în general, pe termen lung.

De precizat că asemenea aranjamente, din ce în ce mai des, devin parte a înţelegerilor internaţionale privind afacerile cu armament. În anii '70, numai un număr mic de ţări apelau la compensări pentru a crea locuri de muncă şi pentru a accede la noi tehnologii. În contrast, astăzi, aproximativ 100 de ţări insistă asupra compensărilor din partea furnizorilor din industria de apărare, iar acordurile rezultate devin din ce în ce mai complexe şi mai scumpe. Chiar mai mult, am asistat în ultimii ani la o creştere a utilizării compensărilor, datorită trecerii ţărilor din centrul şi estul Europei la economia de piaţă şi la dinamizarea legăturilor economice cu vestul.

Acest tip de operaţiuni prezintă următoarele caracteristici:

1 I. Popa - Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2001, p. 303.

Page 39: Curs Economie internationala

- acordurile se încheie la nivel guvernamental, fiind activă participarea guvernelor mai ales din ţările importatoare;

- se derulează pe termen mediu şi lung;- valoarea contractelor este ridicată;- îmbină elemente ale contrapartidei (compensarea livrărilor sau prestaţiilor,

condiţionarea importului de export) cu trăsături ale acţiunilor de cooperare (interdependenţa dintre prestaţii, obiectivele comune). Se desfăşoară cu precădere în relaţiile dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare1.Operaţiunile offset prezintă avantaje atât pentru exportator, cât şi pentru

importator.

Avantaje pentru exportator:- costuri de producţie relativ reduse datorate folosirii forţei de muncă ieftine şi

accesului la resursele materiale ale importatorului care, de obicei, nu sunt scumpe;- cucerirea de noi poziţii pe piaţa internaţională;- exportul unor tehnologii care nu sunt de ultimă oră.

Avantaje pentru importator: - utilizarea forţei de muncă locale şi creşterea nivelului tehnic de calificare al

acestuia;- economii de devize;- deschiderea pieţei mondiale cu eforturi reduse, pentru propriile mărfuri;- achiziţionarea de tehnologie.

Dezavantajele acestor operaţiuni sunt date de complexitatea tranzacţiei, perioada îndelungată de execuţie şi valoarea mare a obiectivelor.

3.2. Operaţiunile de switch

3.2.1. Concept, necesitate, premize şi forme

Operaţiunile de switch sunt specifice comerţului în contrapartidă, intervenţia lor producându-se, de regulă după încetarea livrărilor de produse. Aceste operaţiuni au fost generate de dificultăţile apărute în practica derulării acordurilor de clearing. Spre exemplu, este posibil ca una dintre firmele participante la clearing să primească mărfuri în compensaţie de care să nu aibă nevoie. Pentru a le putea valorifica, aceasta apelează la serviciile unei firme specializate în operaţiuni de switch. Prin efectul unei operaţiuni de switch, firma specializată dobândeşte mărfurile cu o semnificativă reducere de preţ. Ea poate găsi cumpărător fie într-o ţară în care nu există restricţii valutare şi atunci vinde marfa contra valută convertibilă, fie într-o ţară unde transferul de valută în străinătate este controlat de către stat. În această ultimă situaţie, dacă potenţialul cumpărător nu poate plăti mărfurile în valută convertibilă, vânzătorului i se oferă varianta plăţii prin produse realizate în ţara cumpărătorului. Când vânzătorul refuză, firma de switch va încerca să comercializeze produsele primite ca titluri de plată într-o ţară cu excedent de plăţi în mijloace exprimate în valută convertibilă. Sunt situaţii când firma specializată repetă de mai multe ori tranzacţiile, până când mărfurile primite în schimb vor putea fi comercializate în valută convertibilă. Cu prilejul fiecărei faze a operaţiei, firma specializată oferă în mod uzual cumpărătorului o parte din diferenţa favorabilă obţinută de la vânzătorul produselor în contrapartidă.

1 I. Popa - Tranzacţii de comerţ exterior, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 407.

Page 40: Curs Economie internationala

Operaţiunile de switch constau, în esenţă, într-o combinare a schimbului internaţional de mărfuri cu o serie de activităţi financiar valutare, în vederea transformării unor disponibilităţi de clearing, în fonduri libere (sau în disponibilităţi pentru alte clearinguri), sau a schimbării unor fonduri de devize libere în rezerve de clearing.

În unele cazuri, acordurile de clearing includ clauza operaţiuni de switch, ceea ce înseamnă că ţările partenere de clearing pot să-şi utilizeze soldul prin operaţiuni triunghiulare, implicând în combinaţie şi firmele dintr-o ţară terţă. Sunt cazuri când acordurile de clearing interzic în mod expres reexportul mărfurilor către terţi, ceea ce presupune că operaţiunea de switch se poate desfăşura numai prin intermediul unei firme specializate, necesitând acordul celor două ţări semnatare ale acordului de clearing.

Operaţiunile de switch se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.1. Luând în considerare numărul participanţilor, operaţiunile de switch pot fi:

Simple sau primare, la care participă trei ţări dintre care două sunt semnatare ale unui acord de clearing, cea de-a treia ţară fiind cea pe piaţa căreia se comercializează în valută convertibilă mărfurile ce fac obiectul operaţiunii;

Multiple sau în lanţ, la care participă mai mult de trei ţări, condiţia esenţială fiind ca două sau mai multe dintre ele să fie semnatare ale unui acord de clearing.

2. Dacă avem în vedere obiectul operaţiunii, distingem: Switch cu marfă ce presupune tranzacţionarea efectivă a mărfurilor; Switch cu caracter financiar presupune crearea sau cedarea unor disponibilităţi

din contul de clearing, recurgând la fonduri în valută liber convertibilă în scopul de a debloca funcţionarea contului de clearing. Tranzacţiile financiare nu implică şi o mişcare corespunzătoare de mărfuri.

3. Ţinând cont de sensul operaţiunii, putem delimita: Switch aller (alimentarea contului de clearing). Mecanismul derulării operaţiunii

este iniţiat de o firmă din ţara care deţine o poziţie puternic pasivă în relaţia de clearing. În condiţiile depăşirii creditului tehnic, această ţară doreşte să continue importurile din ţara parteneră, fapt pentru care ea trebuie mai întâi să efectueze exporturi în această direcţie. Ţara debitoare nu deţine însă mărfurile de care să fie interesată ţara parteneră. Din acest motiv, mărfurile sunt achiziţionate de la un terţ, dintr-o ţară C, plata făcându-se în valută liber convertibilă. Marfa este apoi reexportată către ţara creditoare în relaţia de clearing, decontarea făcându-se în monedă clearing. A fost astfel transformată o sumă din valută liber convertibilă în rezerve de clearing, scopul fiind deblocarea contului de clearing, prin diminuarea soldului pasiv deţinut de ţara ce a iniţiat operaţiunea. Cum preţul unitar al unei mărfi în monedă clearing (dolar transferabil, euro clearing etc.) este mai mare decât preţul unitar al aceleiaşi mărfi exprimat în valută efectivă (dolar, euro etc.) pe piaţa liberă, înseamnă că ţara debitoare a cumpărat mărfurile dintr-o ţară terţă la un preţ mai mic decât preţul cu care le-a reexportat în ţara creditoare. Aceasta a condus la obţinerea unei diferenţe favorabile între parteneri, numită agio, care reprezintă, de regulă, un procent cuprins între 5% şi 3% din valoarea mărfii. Baza juridică a switch-ului de tip aller este dată de două contracte independente. Primul contract este de import şi se încheie între firma de switch din ţara debitoare în relaţia de clearing şi o firmă dintr-o ţară terţă, iar cel de-al doilea contract (de export) este o consecinţă a primului, cele două părţi fiind firme din cele două ţări semnatare ale acordului de clearing

Page 41: Curs Economie internationala

Sursa: Ciobanu Ghe., Tranzacţii economice internaţionale, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj Napoca, 2004, p. 214(1) Se încheie un contract de import între o firmă de switch din ţara B şi un partener dintr-o ţară terţă C, preţul fiind stabilit în valută convertibilă.(2) Marfa este livrată din ţara C în ţara B.(3) Are loc reexportul din ţara B către ţara A, fizic marfa putând ajunge direct din ţara C în ţara A (3').(4) Piaţa contravalorii mărfii în devize clearing.(5) Echilibrarea conturilor de clearing(6) Creditarea contului de clearing al ţării B.

Figura nr. 17 Mecanismul operaţiunii de switch cu marfă de tip aller

Switch retour (vânzarea disponibilităţilor de clearing). Operaţiunea este iniţiată de firma de switch din ţara creditoare a acordului de clearing. Aceasta după ce în prealabil a ajuns la un acord cu un partener dintr-o ţară terţă, importă marfa din ţara debitoare în relaţia de clearing şi o reexportă către o firmă din ţara terţă. Resortul unei astfel de acţiuni rezidă fie din faptul că marfa în cauză nu are cumpărători în ţara creditoare, fie din faptul că sumele ce pot fi încasate la intern din valorificarea mărfii sunt mai mici decât cele ce pot rezulta din valorificarea aceleiaşi mărfi pe o piaţă terţă. Firma din ţara creditoare a achiziţionat mărfurile în monedă de clearing şi le-a reexportat în valută liberă, realizând o diferenţă negativă (disagio). Sunt situaţii când fie din raţiuni ce ţin de deblocarea contului de clearing, fie din raţiuni ce ţin de mărirea rezervelor valutare naţionale, statul intervine suportând în monedă naţională consecinţele disagio-ului valutar 1.

1 I. Stoian - Comerţ Internaţional, vol. I, Ed. Caraiman, Bucureşti, 2001, p. 380.

(5)

(4) (6) (3)

(3') (1) (2)

Oficiul de Clearing din ţara A

Oficiul de Clearing din ţara B

Creditor clearing Ţara A

Debitor clearing Ţara B

Terţ (din ţara C)

Page 42: Curs Economie internationala

Sursa: Ciobanu Ghe. Tranzacţii economice

internaţionale, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj Napoca 2004, p.215(1) Se încheie un contract de export între firma de switch din ţara A şi un partener dintr-o ţară terţă C, marfa urmând să fie vândută în valută convertibilă.(2) Ţara A importă formal marfa din ţara B.(3) Este plătită contravaloarea mărfii în valută clearing.(4) Are loc echilibrarea conturilor de clearing.(5) Este creditat contul de clearing al ţării B.(6) Marfa achiziţionată de ţara A din ţara B este reexportată către ţara C.(6') Din punct de vedere fizic, de obicei, marfa este livrată direct din ţara B în ţara C.(7) Ţara A încasează de la ţara C contravaloarea mărfurilor exportate în valută convertibilă.

Figura nr. 18 Mecanismul operaţiunii de switch cu marfă de tip retour

switch aller-retour când se combină cele două variante anterioare. Oportunitatea utilizării acestui tip de switch apare atunci când există dezechilibre reciproce în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile de clearing. Partenerii urmăresc atât asigurarea funcţionării normale a acordurilor de clearing, cât şi obţinerea unor profituri în valută, fără a angaja produse ce încorporează substanţă naţională.

3.2.2. Avantajele şi riscurile operaţiunilor de switch

Switch-ul comparativ cu celelalte operaţiuni cu caracter financiar prezintă următoarele avantaje:

- contribuie la echilibrarea balanţei de plăţi externe prin creşterea încasărilor valutare fără export de substanţă naţională;

- posibilitatea de a transforma în disponibilităţi active de valută convertibilă unele disponibilităţi de valută clearing, ultimele fiind nepurtătoare de dobânzi sau aducătoare de dobânzi mici;

- creşterea beneficiilor în devize libere rezultate din diferenţele înregistrate între cursul valutar de clearing şi cursul valutelor liber convertibile (operaţiuni de tip aller);

(4)

(3) (5)

(2)

(7) (1) (6) (6')

Serviciul de clearing din ţara A

Oficiul de clearing din ţara B

Creditor clearing din ţara A

Debitor clearing din ţara B

Terţ din ţara C

Page 43: Curs Economie internationala

- sporirea veniturilor în devize libere (operaţiuni de tip retour); - promovează exportul de produse indigene, insuficient solicitate pe piaţa externă;- facilitează obţinerea de licenţe pentru import sau export, mai ales în ţările care

încurajează aceste operaţiuni.Operaţiunea de switch prezintă însă şi o serie de riscuri şi inconveniente care trebuie

cunoscute:- necesitatea existenţei anumitor condiţii care să permită derularea unei asemenea

operaţiuni (situaţia soldurilor în contul de clearing la momentul respectiv); - diferenţa nefavorabilă dintre preţurile stabilite în clearing şi preţurile aceloraşi

mărfuri pe piaţa liberă; - posibilitatea ca în legislaţiile anumitor state participante la acordul de clearing să

fie interzis reexportul, fapt ce în cazuri extreme poate conduce chiar la denunţarea acordului de clearing.

3.3. Reexportul

Reexportul presupune cumpărarea unei mărfi în regim de import şi vânzarea ei în regim de export în scopul obţinerii unei diferenţe între preţul de vânzare şi cel de cumpărare care să asigure, pe lângă recuperarea cheltuielilor ocazionate de operaţiune, şi obţinerea unui profit. Un alt obiectiv al reexportului îl reprezintă promovarea relaţiilor comerciale cu anumite ţări. Baza juridică a operaţiunii este dată de existenţa a două contracte: unul de import perfectat de reexportator cu exportatorul şi altul de export încheiat între reexportator şi importator.

Aşa cum se poate observa, operaţiunile de reexport pot fi clasificate în funcţie de obiectivele urmărite în:

- Reexporturi derulate în vederea obţinerii unui profit ce rezultă din diferenţele de preţuri înregistrate în funcţie de momentul tranzacţiei şi de piaţă. Pentru a diminua cheltuielile ocazionate de operaţiune, reexportatorul orientează pe cât posibil tranzitarea prin zone sau porturi libere, eliminând plata taxelor vamale şi a altor obligaţii;

- Reexporturi derulate în vederea promovării relaţiilor comerciale reciproce cu alte state. În această categorie intră: importurile pentru prelucrare în vederea obţinerii unor produse care ulterior sunt exportate; importul pentru completarea exportului (importul de subansamble, piese care se reexportă odată cu instalaţia complexă respectivă); livrările în contrapartidă. Tot în această categorie sunt incluse şi reexporturile efectuate pentru testarea unor pieţe pe care ar urma să se vândă ulterior mărfuri din ţara reexportatorului. Mărfurile folosite pentru testare (ajunse pe piaţa respectivă prin reexport) sunt similare celor care ar urma să se producă în ţara reexportatorului.

Pe lângă cele prezentate, reexportul mai poate avea şi următoarele motivaţii: - Deblocarea unor acorduri de clearing în vederea extinderii relaţiilor comerciale

dintre ţările partenere;- Facilitarea unor tranzacţii comerciale pe anumite fluxuri prohibite prin embargouri

şi alte măsuri restrictive de politică comercială; - Stimularea exportului unor produse indigene, a căror calitate a fost în prealabil

sporită de unele importuri de completare;- Importul în barter sau clearing poate fi continuat cu un export în valută

convertibilă;- Importul unor cantităţi mari de mărfuri în scopul reducerii preţului unitar de

achiziţie, cantităţile respective depăşind capacitatea de absorbţie a pieţei naţionale.

Page 44: Curs Economie internationala

Reexportului îi sunt proprii şi o serie de riscuri concretizate în:- Posibilitatea apariţiei unor neajunsuri în livrarea mărfurilor datorate relaţiei

simultane cu doi parteneri din ţări diferite;- Fluctuaţiile valutare care vizează în acelaşi timp două monede (una de import şi

alta de export);- Cheltuieli suplimentare ce pot interveni cu depozitarea mărfurilor care au fost

importate deja în perspectiva reexportului, dar pentru care nu se găseşte într-un termen rezonabil un cumpărător.

Derularea unei operaţiuni de reexport presupune parcurgerea următoarelor etape: încheierea contractului între firma reexportatoare şi exportator pe de o parte şi

între firma reexportatoare şi importator, pe de altă parte; iniţierea deschiderii acreditivului documentar de către importator în favoarea

firmei reexportatoare; iniţierea deschiderii acreditivului documentar de către firma reexportatoare în

favoarea exportatorului; expedierea mărfii de către exportator, firmei reexportatoare; achitarea contravalorii mărfii exportatorului de către firma reexportatoare prin

intermediul acreditivului documentar; expedierea mărfii importatorului de către firma reexportatoare; plata mărfii firmei reexportatoare de către importator prin intermediul acreditivului

documentar.Reexportul fără tranzit presupune ca marfa care este cumpărată dintr-o ţară străină să fie

ulterior vândută într-o altă ţară fără tranzitarea teritoriului vamal naţional al firmei reexportatoare. Acest lucru este posibil deoarece marfa va fi trimisă direct fie către cumpărătorul final, fie către o zonă liberă.

Concluziile practice recomandă firmei reexportatoare să acţioneze în calitate de comisionar, evitând astfel mobilizarea unei sume egală cu contravaloarea mărfurilor tranzacţionate.

Firma reexportatoare ar trebui să prevadă în contract anumite marje de timp, deoarece activitatea cu băncile poate fi uneori greoaie.

3.4. Lohn-ul

3.4.1. Concept, forme, avantaje şi limite

Lohn-ul are ca obiect prelucrarea materiilor prime, materialelor aparţinând uneia dintre părţi (importatorul) de către cealaltă parte (exportatorul).

Operaţiunea se derulează pe bază de contract, firma care lansează comanda numindu-se ordonator (importatorul), iar cea care realizează produsul numindu-se executant (exportatorul).

Lohn-ul poate fi considerat la o primă vedere o variantă de reexport cu prelucrare, fiind cunoscut şi sub denumirea de vânzare de manoperă, deoarece obiectul operaţiunii constă, în principal în folosirea forţei de muncă ce aparţine executantului.

Dintr-o perspectivă evoluată, lohn-ul poate fi identificat cu producţia la comandă, ce presupune că prelucrarea se face pe baza caietului de sarcini şi documentaţiei pusă la dispoziţie de firma care livrează materialele (ordonatorul) şi care urmează să preia produsele. În acest caz producţia este realizată de executant, în numele şi pe contul ordonatorului, care desface produsul finit pe piaţa externă sub marca sa şi prin propriile reţele de distribuţie.

Lohn-ul întruneşte şi o serie din valenţele contrapartidei în măsura în care cele două fluxuri de mărfuri sunt legate între ele.

Page 45: Curs Economie internationala

Se identifică şi cu cooperarea, deoarece întreprinderea care dă comanda acordă executantului asistenţă tehnică în vederea realizării producţiei, conlucrând în procesul dezvoltării şi perfecţionării tehnologiei respective.

Derularea unui contract de lohn presupune obligaţii atât pentru importator, cât şi pentru exportator.

Importatorul are următoarele îndatoriri:- să predea în termenul convenit, loco fabrică (în ţara care execută produsele)

materiile prime, materialele, accesoriile, desenele şi instrucţiunile necesare prelucrării;

- să asigure asistenţa tehnică în vederea lansării în producţie, şi desfăşurării fabricaţiei;

- să efectueze recepţia produselor finite, loco fabrică, prin delegatul său; - să asigure folosirea integrală a capacităţilor de producţie pe care vânzătorul s-a

obligat să le pună la dispoziţia sa;- să înlocuiască într-un termen rezonabil materiile prime şi materialele

necorespunzătoare calitativ;- uneori importatorului îi revine sarcina de a pune la dispoziţia executantului utilaje

de completare.Exportatorul îşi asumă următoarele obligaţii:

- să efectueze recepţia materiilor prime şi materialelor în termen de 5 zile de la sosirea acestora şi să-l înştiinţeze pe importator despre eventualele lipsuri cantitative şi calitative;

- să realizeze produsele cu respectarea mostrelor, desenelor etc. puse la dispoziţie de importator;

- să nu reproducă pentru sine sau pentru alt partener bunuri realizate pe baza instrucţiunilor tehnice ale importatorului;

- să restituie cumpărătorului materia primă şi materialele excedentare;- să faciliteze intrarea şi activitatea în fabrică a delegaţilor importatorului;- să eticheteze, marcheze, ambaleze şi expedieze produsele finite conform

instrucţiunilor cumpărătorului.Materiile prime, materialele şi accesoriile care fac obiectul lohn-ului,

beneficiază în majoritatea legislaţiilor statelor de tratament vamal preferenţial.

Operaţiunea de prelucrare în lohn prezintă o serie de avantaje pentru cei doi parteneri, cum sunt:

- exportatorul foloseşte din plin atât capacităţile de producţie existente, cât şi forţa de muncă disponibilă;

- exportatoul beneficiază de desene, modele şi tehnologie, care asigură produselor desfacere pe piaţă;

- creşte competenţa forţei de muncă din întreprinderea exportatoare, datorită cunoştinţelor pe care aceasta le dobândeşte în operaţiunea de prelucrare în lohn;

- exportatorul nedeţinând surse de aprovizionare cu materii prime, materiale etc. care să corespundă cerinţelor importatorului, le procură de la acesta;

- exportatorul are posibilitatea modernizării unor tehnologii, îmbunătăţindu-şi totodată activităţile în domeniul proiectării şi realizării produselor;

Page 46: Curs Economie internationala

- executarea unor produse în lohn reprezintă o dovadă a competitivităţii întreprinderii sub aspectul succesului producţiei pe diferite segmente ale pieţei mondiale;

- exportatorul beneficiază de un tratament vamal preferenţial;- importatorul îşi lărgeşte oferta de mărfuri fără investiţii

suplimentare în dezvoltarea capacităţilor de producţie;- importatorul încasează profitul comercial şi îşi consolidează

marca proprie pe piaţă;- importatorul beneficiază de mâna de lucru ieftină din ţara

exportatorului.Lohn-ul prezintă o serie de limite, cele mai importante fiind:

- executantul exercitând o poziţie pasivă pe piaţa internaţională rămâne într-un semianonimat;

- riscul potenţial pentru exportator, ca importatorul să renunţe la lohn în cazul unei conjuncturi economice nefavorabile;

- riscul de preţ pentru exportator în contextul unei evoluţii nefavorabile a preţului mărfurilor realizate în comparaţie cu preţul factorilor de producţie utilizaţi;

- un venit în devize mai redus pentru exportator decât în cazul exportului de produse finite de provenienţă integrală din fabricaţie proprie;

- posibilitatea apariţiei unor întârzieri în transportul şi aprovizionarea cu materii prime şi materiale;

- riscul ca executantul produselor să nu respecte indicaţiile privind calitatea acestora, înregistrându-se uneori un procent mare de rebuturi.

3.4.2. Lohn-ul în România

Textilele, încălţămintea, fabricarea mobilei reprezentau sectoare care au cunoscut o bună dezvoltare înainte de 1989, produsele fiind exportate cu precădere în U.E. şi în ţările ce compuneau lagărul socialist. România se plasa în urma Poloniei şi Ungariei care deţineau supremaţia în acest domeniu. După evenimentele din 1989 întreaga industrie românească a cunoscut un puternic recul. Produsele noastre au fost concurate puternic de cele provenite din ţările asiatice care erau foarte ieftine.

Societăţile din industria uşoară au fost printre primele privatizate, ceea ce a permis intrarea capitalului străin. Prin recurgerea la operaţiunile de prelucrare în lohn s-a reuşit revigorarea producţiei în acest sector. Firmele producătoare au fost polarizate în patru zone geografice. O primă zonă, cea mai activă, este situată între Iaşi şi Bacău. Aici funcţionează producători importanţi de fibre şi fire sintetice, este localizată singura facultate de profil din ţară şi, în plus, salariul mediu înregistrează nivelul cel mai redus din ţară. Zona Banatului, cu precădere în jurul Timişoarei şi Aradului reprezintă cel de-al doilea centru de producţie, investiţiile efectuate de italieni fiind dominante. Cel de-al treilea areal este reprezentat de perimetrul Sibiului, care este agreat de germani datorită afinităţilor de ordin cultural. În fine, Bucureştiul, cu tot impedimentul legat de nivelul ridicat al salariilor, a cunoscut o intensă dezvoltare a firmelor prelucrătoare în lohn datorită facilităţilor legate de infrastructură, de înalta calificare a forţei de muncă şi de mărimea pieţei locale de desfacere.

În România, aproximativ 1.000.000 de angajaţi lucrează în firme ce execută produse în lohn, ponderea fiind deţinută de femei. Peste 60% din valoarea exporturilor româneşti era

Page 47: Curs Economie internationala

realizată în urmă cu 2-3 ani de produse fabricate în lohn. Pentru realizarea unor produse competitive ca preţ, patronii oferă salarii mici angajaţilor. În aceste condiţii are loc o semnificativă migraţie a forţei de muncă. După părăsirea întreprinderii salariaţii reclamă patronii la Inspectoratul Teritorial de Muncă privitor la nedreptăţile la care au fost supuşi (neacordarea concediului anual de odihnă, plata la „negru” etc.). Fabricile de confecţii au primit cele mai multe amenzi la 1.000 de angajaţi, în domeniul legislaţiei muncii.

Peste 65% din exporturile României au ca destinaţie UE. Principalii parteneri sunt în ordine: Italia, Germania şi Franţa. De remarcat că peste 80% din valoarea exporturilor româneşti, care se îndreaptă către cei trei, sunt realizate în lohn.

Începând cu anul 2001, România a devansat Polonia în grupul ţărilor central şi est europene, ocupând primul loc din punct de vedere al valorii producţiei de confecţii fabricată în lohn. România a fost considerată în urmă cu 3-4 ani ca fiind croitorul Europei.

Progresele înregistrate în domeniul electronicii, determină extinderea automatizării în producţia de confecţii, textile, încălţăminte etc. ceea ce conduce la o creştere substanţială a productivităţii muncii. Salariile mici tind să nu mai reprezinte un stimulent deosebit pentru operaţiunile de prelucrare în lohn. Se manifestă în proporţii reduse tendinţa de realizare a unor astfel de activităţi în ţările dezvoltate.

Începând cu 01.01.2007, eliminarea restricţiilor faţă de China, a determinat invadarea pieţei româneşti de produse textile chinezeşti. Produsele industriei în lohn din România au intrat într-o concurenţă puternică inclusiv pe piaţa comunitară cu mărfurile asiatice. La toate acestea, exportatorii români au mai fost afectaţi de aprecierea monedei naţionale în raport cu euro şi nu numai. Pierderile producătorilor autohtoni de textile sunt estimate la 10-15%. Totodată, ponderea produselor în lohn în totalul exporturilor româneşti s-a redus ajungând la aproximativ 50% în anul 2006.

Aderarea la U.E. impune creşterea salariilor la toate categoriile de angajaţi. Diferenţele foarte mari sunt întâlnite în industria uşoară, unde tariful pe oră primit de un român este de 1,1 euro faţă de media comunitară în domeniu care s-a cifrat la 18 euro. Există astfel tendinţa de a fi eliminat avantajul competitiv al produselor în lohn fabricate în România, bazat pe preţul redus al forţei de muncă.

O soluţie ar reprezenta-o delocalizarea producţiei în lohn din România şi realizarea acestor operaţiuni în fostele republici sovietice: Ucraina, Georgia, Moldova etc. Acest fapt are un dublu inconvenient, în primul rând femeile din aceste ţări nu par a fi interesate să lucreze în producţia de textile, confecţii, încălţăminte etc., şi în al doilea rând, condiţiile de operare pe respectivele pieţe locale sunt dificile. Au fost semnalate cazuri când întreprinzătorilor în lohn le-a fost solicitată plata taxei de protecţie.

Având în vedere aceste motive, dublate de eforturile întreprinse pentru creşterea calităţii şi productivităţii, vor asigura - conform opiniilor multor specialişti – un viitor de 5-10 ani industriei în lohn din România.

Materiile prime, materialele etc. importate în vederea prelucrării în lohn beneficiază şi în România de tratament vamal preferenţial. Regimul vamal de perfecţionare activă este reglementat în toate statele U.E. fiind stipulat în Codul Comunitar. În contextul armonizării legislaţiei României cu cea a U.E. acest regim a fost reglementat şi în ţara noastră. Prin regimul de perfecţionare activă este permis importul temporar de mărfuri, fără plata taxelor vamale sau a altor obligaţii, dacă acestea sunt supuse prelucrării şi ulterior sunt reexportate sub forma produselor finite.

Page 48: Curs Economie internationala

Capitolul 4 TRANSFERUL INTERNAŢIONAL DE TEHNOLOGIE

Transferul de tehnologie, ca formă a tranzacţiilor internaţionale, reprezintă consecinţa creşterii interdependenţelor economice dintre statele lumii şi a progresului tehnico-ştiinţific, remarcându-se în economia contemporană ca un factor esenţial al creşterii economice. Trebuie subliniat că odată cu modificările sistemelor politice şi economice ale Europei Centrale şi de Est, rolul transferului de tehnologie s-a amplificat, devansând ca ritm mediu anual de creştere comerţul internaţional cu mărfuri şi servicii.

Formele consacrate pe care le îmbracă transferul de tehnologie sunt: licenţierea, franchisingul, asistenţa tehnică nebrevetată (know-how) şi activitatea de consulting-engineering.

4.1. Licenţierea

Într-o accepţiune generală, licenţierea (engl. licensing) este operaţiunea comercială prin care titularul unui drept de proprietate industrială transferă unei firme, toate drepturile de utilizare a brevetului de invenţie, documentaţia tehnică, procedurile tehnice, schemele operatorii de producţie, metodele de exploatare a maşinilor şi mărcile de fabrică şi comerţ, procedurile de control a calităţii, programele de pregătire tehnică şi profesională, toate acestea în schimbul unei sume de bani (redevenţă) stabilită prin contract. Mărimea redevenţei (engl. royality) depinde în primul rând de estimarea profiturilor viitoare. Transferul activelor intangibile, în speţă a licenţelor, este însoţit de alte servicii comerciale, printre care trebuie evidenţiată asistenţa tehnică.

Contractul de licenţă exprimă acordul de voinţă al părţilor, referitor la transferul dreptului de utilizare a brevetului şi, respectiv plata preţului, stabilind drepturile şi obligaţiile reciproce.

Părţile contractante sunt reprezentate de licenţiar care este titularul dreptului de proprietate industrială şi de licenţiat, respectiv beneficiarul exploatării dreptului de proprietate industrială.

Controalele de licenţă pot viza fie tehnologia curentă, situaţie în care licenţiatul are acces la tehnologia pe care o posedă licenţiarul, în momentul semnării contractului, fie tehnologia curentă şi cea viitoare când licenţiatul are acces la tehnologia realizată de licenţiar în domeniul specificat, pe toată durata valabilităţii contractului.

În funcţie de conţinutul drepturilor conferite de licenţa de brevet întâlnim: Licenţa exclusivă, când licenţiarul acordă licenţiatului dreptul exclusiv de folosire a

invenţiei, renunţând la posibilitatea de a transmite aceleaşi drepturi terţilor sau de a utiliza în interes propriu invenţia;

Licenţa simplă presupune că licenţiarul îşi rezervă dreptul de a acorda licenţa în cauză şi altor beneficiari, existând şi posibilitatea de a folosi invenţia în scopuri proprii.Licenţele limitate (parţiale) se deosebesc de cele nelimitate (totale) prin întinderea

diferită a teritoriului unde sunt valabile, a duratei sau a specificului activităţii pentru care se eliberează licenţa (producţie, comercializare etc.).

Prin procesul de vânzare a licenţelor firmele urmăresc o serie de avantaje, şi anume:

Page 49: Curs Economie internationala

încasarea unor venituri suplimentare rezultate din valorificarea unor drepturi de proprietate industrială;

intrarea facilă pe acele pieţe externe care agreează prioritar licenţierea; internaţionalizarea afacerilor agentului economic respectiv, licenţierea putând

constitui o etapă intermediară între export (bazat pe producţie internă şi comercializare la extern) şi delocalizarea producţiei (proces de fabricaţie în străinătate);

oferă posibilitatea de exploatare a cercetării şi dezvoltării deja existente; stimulează exporturile cu maşini, utilaje, instalaţii complexe etc.; permite licenţiarului să ocolească barierele vamale; creează premizele pentru reducerea eforturilor valutare în ţara licenţiatului prin

substituirea produselor similare importate; are loc o creştere a valorii exporturilor pe baza produselor fabricate sub licenţă.Licenţierea generează pe plan internaţional şi anumite dezavantaje: imposibilitatea realizării controlului asupra operaţiunilor derulate de licenţiat; dificultăţi organizatorice; sub mirajul venitului obţinut din licenţă, licenţiarul poate da naştere la noi concurenţi

pe care să îi întâlnească ulterior pe diferite pieţe internaţionale.Nu au fost puţine poziţiile critice, promovate de diferite guverne sau organizaţii

internaţionale, la adresa licenţierii. A fost acreditată ideea că prin licenţiere, corporaţiile domiciliate în ţările dezvoltate transferă tehnologii învechite către zonele mai puţin dezvoltate. A fost omis faptul că licenţierea permite licenţiarului să pătrundă imediat pe piaţă pe baza unui concept demonstrat, eliminându-se totodată riscul neconcretizării obiectului activităţii proprii de cercetare-dezvoltare. Sunt firme care ezită să încheie contracte de licenţiere. Spre exemplu, firmele japoneze doresc să-şi mărească vânzările pe piaţa din China, fiind însă destul de circumspecte în privinţa autorizării firmelor chineze de a fabrica singure respectivele produse. Teama survine din salariile mici pentru care muncesc lucrătorii chinezi, produsele fabricate de aceştia devenind competitive ca preţ în raport cu produsele similare japoneze.

În cazul în care gradul de risc politic pe piaţa licenţiarului este accentuat, atunci licenţiatul are tendinţa unei plăţi iniţiale mai mari, comprimând totodată timpul de valabilitate al contractului. Când riscul de piaţă este scăzut, nivelul şi condiţiile plăţii sunt mult mai convenabile.

În anul 2001 sumele încasate ca redevenţe din operaţiunile de licenţiere s-au cifrat la aproximativ 60 miliarde dolari SUA. Din această sumă firmele americane au încasat 60%, cele japoneze 15%, iar cele germane 5%. De remarcat că, în cea mai mare parte, transferul de tehnologie se desfăşoară în cadrul firmei, respectiv de la societatea-mamă către filialele din străinătate. Astfel, firmele multinaţionale nu au nici o reţinere în transferarea de tehnologie, deoarece acest proces nu se realizează în exteriorul lor.

Parlamentul European dezbate în acest an probleme legate de armonizarea legislaţiilor statelor comunitare cu privire la pedepsele penale ce vor fi aplicate în cazul încălcării drepturilor de proprietate. Aceste probleme au generat păreri diferite ale parlamentarilor europeni. Unii au pledat pentru sancţiuni mai drastice, alţii au pus pe primul plan respectarea cu mai multă grijă a necesităţilor consumatorilor. În prezent, în privinţa încălcării drepturilor de proprietate intelectuală plaja sancţiunilor aplicate de statele comunitare este largă, mergându-se de la sancţiuni civile până la pedepse penale.

„Directiva privind măsurile penale destinate să permită aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală” propusă de Comisia Europeană are ca obiectiv pedepsirea penală a tuturor încălcărilor cu premeditare a drepturilor de proprietate intelectuală. Recomandările sunt ca statele membre să introducă în propriile legislaţii pedepse cu închisoarea până la 4 ani şi amenzi între 100.000 euro şi 300.000 euro pentru încălcarea gravă a dreptului de proprietate intelectuală. Se mai poate opta pentru distrugerea sau confiscarea bunurilor contrafăcute, pentru interzicerea persoanelor implicate să mai patroneze activităţi comerciale etc.

Page 50: Curs Economie internationala

Una dintre problemele abordate pe această temă a fost legată de combaterea şi reducerea contrafacerii şi pirateriei în fostele ţări socialiste din estul şi centrul Europei, actualmente membre ale U.E. Conform situaţiei actuale, cel puţin o parte din ţările din această zonă nu trebuie să facă modificări în propriile legislaţii. În acest sens legislaţia ţării noastre în domeniul încălcării drepturilor de autor prevede pedepse mai drastice, de până la cinci ani închisoare pentru contrafacere. Legislaţia cehă aplică în acest domeniu amenzi până la 750.000 euro. Exemplele pot continua.

4.2. Franchisingul internaţional

4.2.1. Franchisingul: concept şi evoluţie

Franchisingul a cunoscut de-a lungul timpului o serie de definiţii în funcţie de elementele care au fost considerate mai importante.

O definiţie relativ completă este aceea care consideră că franchisingul este o tehnică de comercializare sau de distribuţie a produselor şi serviciilor prin care o firmă numită cedent (franchizor) cedează unei persoane fizice sau juridice numită cesionar (francizat) dreptul sau privilegiul (franciza) să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp şi într-un loc determinat1.

Trebuie remarcată şi definiţia dată în România de legea nr. 79/1998, prin care a fost adoptată Ordonanţa nr. 52/1997 privind regimul francizei. Conform acestei ordonanţe „franchiza este un sistem de comercializare a produselor, serviciilor şi tehnologiilor, bazat pe o colaborare strânsă şi continuă între persoane fizice şi juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.

Federaţia Europeană de Franchising - care grupează Belgia, Franţa, Germania, Norvegia, Suedia şi Ţările de jos, - defineşte franchisingul în Codul deontologic ca fiind ”un sistem de comercializare a produselor şi/sau serviciilor, bazat pe o colaborare strânsă şi continuă între întreprinderi distincte şi independente sub aspect juridic şi financiar (francizor şi francizat)“.

O definiţie cu un grad de cuprindere ridicat, este cea formulată de Comisia Uniunii Europene în Regulamentul nr. 4087/1988, conform căreia franchisingul este un ”ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală privind mărci, firme, desene şi modele industriale, drepturi de autor, know-how, brevete de invenţii sau inovaţii, destinate a fi exploatate pentru vânzarea de produse şi prestarea de servicii către utilizatorii finali“.

Originile franchisingului se regăsesc în China asiatică unde, cu 200 de ani înainte de Hristos, un negustor a format primul lanţ de magazine. Relaţii asemănătoare francizei au fost stabilite şi între autorităţile locale chineze şi conducătorii de ricşe. Autorităţile locale dădeau dreptul contra cost, conducătorilor de ricşe să utilizeze anumite drumuri în parcurgerea rutelor stabilite.

Franchisingul provine din cuvântul francez ”franchise“ care înseamnă libertate, permisiune. ”Franchisa“ a apărut în evul mediu, în secolele X-XII, prin acordarea de libertăţi şi privilegii de către regii şi marii seniori, unor populaţii sau colectivităţi bine definite. Privilegiul se referea la colectarea taxelor locale, organizarea târgurilor, editarea de cărţi şi producerea de băuturi alcoolice, adică la monopolul statului într-un domeniu de activitate. Metamorfoza comercială a conceptului s-a produs mult mai târziu (secolul XVIII) în Franţa şi Marea Britanie”.

Un exemplu clasic de distribuţie în franciză, mai apropiat de zilele noastre, a fost cel utilizat în jurul anului 1850 de Isac Singer pentru a vinde maşinile de cusut pe care le inventase. Singer se confrunta, pe de o parte cu lipsa de experienţă a cumpărătorilor în utilizarea maşinilor

1 A. Puiu - Management în afacerile economice internaţionale, Bucureşti, 1992, p. 311.

Page 51: Curs Economie internationala

de cusut, iar pe de altă parte cu lipsa de capital pentru mărirea capacităţii de fabricaţie. Astfel, firma Singer Sewing Machine a decis să-şi vândă maşinile de cusut prin distribuitori pe baza contractului de franciză. Distribuitorii aveau sarcina să îi instruiască pe consumatori în privinţa folosirii maşinilor de cusut. Iniţiativa a avut succes, sistemul extinzându-se rapid în Europa.

La începutul secolului XX fabricanţii de automobile au iniţiat şi dezvoltat un sistem, care urmărea, pe de o parte, să le asigure controlul permanent asupra vânzărilor, iar pe de altă parte să înlăture unele neajunsuri legate de: lipsa de capital, personal şi timp pentru a crea noi centre de desfacere; greutăţi în rezolvarea unor probleme de service post vânzare sau de reparaţii etc. General Motors a fost printre primii producători de autoturisme care a apelat la sistemul de vânzare pe bază de franciză.

Aplicarea noilor tehnologii, la începutul secolului trecut, în sectorul manufacturier din SUA a condus la creşterea substanţială a productivităţii muncii, cu implicaţii directe asupra obţinerii unor producţii în masă. Probleme complexe au apărut în legătură cu vânzarea şi distribuţia mărfurilor care erau din ce în ce mai abundente. Sistemele utilizate până atunci în vânzarea şi distribuţia produselor s-au dovedit a fi ineficiente. Soluţia pentru producători a reprezentat-o la acea dată selectarea de francizaţi competenţi cărora le-a fost acordată exclusivitate teritorială. Francizaţii trebuiau să aibă experienţă în domeniu şi nu erau pregătiţi prin cursuri de formare profesională, prin acordarea de asistenţă etc., astfel că succesul afacerii nu era garantat într-un procent substanţial. Western auto, în anul 1909, a acordat prin finanţare din propriile fonduri pentru prima dată servicii francizaţilor referitoare la: alegerea şi amenajarea locaţiei, pregătirea personalului, asistenţă tehnică etc.

După cel de-al doilea război mondial afacerile în franciză s-au dezvoltat în progresie geometrică în SUA. Spre exemplu, în intervalul 1950-1960, McDonald's a deschis 1000 de restaurante. Cum era firesc într-un domeniu în plină expansiune au apărut şi activităţi prin care s-a încercat excrocarea unor francizaţi prin concesionarea unor procedee inexistente. Din acest motiv, în anii '80 în SUA a fost adoptată o legislaţie riguroasă menită să prevină acţiunile de excrocare în acest domeniu.

Tranzacţiile tip franciză, odată cu trecerea timpului, au început să fie reglementate de asociaţiile de profil din diferite ţări. Această perioadă, debutează în anii 50 în SUA şi în anii 60 în Europa Occidentală o dată cu extinderea francizei în sfera serviciilor, în special al celor de tipul restaurantelor fast-food sau a celor de întreţinere a caselor şi automobilelor etc. A fost instituţionalizată necesitatea existenţei unui contract de transmitere a dreptului de utilizare a numelui, mărcii comerciale, emblemei cedentului pe o perioadă de timp stabilită şi pe un teritoriu delimitat. Aşa-zisul Manual operaţional trebuie să conţină toate prevederile ce trebuie respectate cu stricteţe de cesionar. Acesta este oferit cesionarului după finalizarea negocierilor şi încheierea contractului.

Practica a evidenţiat existenţa a două mari categorii de francize. Prima este franciza de produse sau de marcă – brand, când francizorul vinde francizatului dreptul de utilizare a numelui sau mărcii. Cea de-a doua este afacerea în format franciză, care presupune stabilirea unor legături mai ample între cei doi parteneri, cu referire la: alegerea şi amenajarea locaţiei, pregătirea francizatului şi a personalului desemnat de acesta, furnizarea produselor, întocmirea planurilor de marketing, acordarea de asistenţă francizatului pentru obţinerea sumelor începerii afacerii.

4.2.2. Premisele de la care se pleacă în alegerea unei francize

Întreprinzătorul trebuie mai întâi să opteze pentru o afacere în franciză, din multitudinea de afaceri pe care le poate derula. Franciza asigură diminuarea considerabilă a riscurilor la care este supusă afacerea, dar presupune din partea francizatului unele eforturi materiale serioase şi un anumit gen de atitudine.

Page 52: Curs Economie internationala

Procesul de alegere a unei francize presupune parcugerea mai multor faze, de către aspirantul la acest gen de afacere:

1. Auto-evaluarea pe care viitorul francizat trebuie să o facă atât în ceea ce priveşte dorinţele proprii, cât şi în ceea ce priveşte resursele materiale de care dispune. El trebuie să fie dispus să rişte economiile familiei şi să dedice un număr de ani acestui gen de activitate. Viitorul francizat trebuie să dispună de abilităţi care să-i permită o bună comunicare cu francizorul, cu angajaţii proprii şi cu publicul. Nu în ultimul rând francizatul trebuie să fie animat de dorinţa de a învăţa;

2. Căutarea informaţiilor necesare prin accesarea site-urilor agenţiilor naţionale de franciză sau a site-urilor consacrate diferitelor evenimente derulate în acest domeniu. Acestea conţin o bogată listă de oferte de franciză, putându-se opta după o documentare serioasă către una dintre ele. Pentru oferirea de informaţii suplimentare site-urile accesate cer mai întâi aspiranţilor să completeze anumite formulare, informaţiile circulând în sens invers;

3. Recurgerea la serviciile brokerilor dacă este cazul. Brokerii sunt intermediari ce lucrează pentru firmele francizoare, ocupându-se cu găsirea clienţilor cărora să le fie vândute francizele. Brokerii sunt plătiţi de firmele francizoare numai după ce se încheie contractul de franciză între cei doi parteneri, fiind direct interesaţi în aceast sens. Ei concentrează atât ofertele de la firmele francizoare, cât şi cererile de la potenţialii francizaţi. Brokerii de succes prezintă, de regulă, firmelor francizoare pe acei solicitanţi care au şansă de reuşită, pregătindu-i pe aceştia din urmă pentru interviul pe care trebuie să-l susţină;

4. Opţiunea pentru o anumită franciză. Nu există francize care să asigure succesul în proporţie de 100%. Cele mai sigure sunt francizele de notorietate şi cele care se bazează pe ultimele descoperiri tehnologice. Hotărârea trebuie să se întemeieze pe o bună informare începând cu studiul calităţii mărfurilor şi continuând cu discuţiile purtate cu francizorii respectivi. Nu trebuie neglijeat nici opiniile pe care le au alţii în legătură cu franciza în cauză;

5. Evidenţierea costurilor pe care trebuie să le suporte viitorul francizat. Sunt două mari categorii de cheltuieli cărora aspirantul la o asemenea afacere trebuie să le facă faţă. Este vorba de cheltuielile necesare demarării şi dezvoltării afacerii şi de cheltuielile generate de taxele ce trebuie plătite firmei francizoare.Pentru demararea şi dezvoltarea afacerii, cheltuielile sunt ocazionate de: construcţia

locaţiei sau de închirierea spaţiului, respectiv cumpărarea spaţiului necesar; amenajarea locaţiei în conformitate cu caracteristicile francizei respective; obţinerea autorizaţiilor de funcţionare; procurarea echipamentelor şi stocurilor necesare; angajarea şi pregătirea personalului pentru începerea activităţii; necesitatea menţinerii unui capital circulant.

Sumele de bani pe care francizatul trebuie să le plătească francizorului se rezumă în principal la:

Taxa de intrare sau de aderenţă, este plătită francizorului pentru acordarea dreptului de a utiliza marca şi sistemul său de operare. Aceasta este utilizată de francizor pentru a-şi acoperi cheltuielile ocazionate de selectarea francizatului şi pe cele prilejuite de sprijinul acordat până în momentul începerii activităţii. Pentru francizele româneşti, taxa de intrare în sistem se cifrează de obicei între 5.000 şi 10.000 euro, în unele cazuri fiind chiar nulă. Francizele internaţionale impun taxe de intrare în jurul a 50.000 euro, uneori mergându-se până la 200.000-300.000 euro. Taxa de intrare se plăteşte, de obicei, cu ocazia semnării contractului de franchising;

Redevenţa (drepturile de royalty) reprezintă taxa plătită francizorului pentru serviciile pe care acesta din urmă le prestează continuu francizatului. Ea se cifrează, de obicei, în jurul procentului de 5% din valoarea vânzărilor lunare;

Taxa de publicitate este percepută de cei mai mulţi francizori şi este destinată constituirii fondurilor destinate promovării în întreaga reţea francizată. Această taxă reprezintă, de regulă, un procent de 2% din valoarea vânzărilor lunare;

Page 53: Curs Economie internationala

Taxa de training. Cei mai mulţi francizori nu percep astfel de taxe. O dată sau de două ori pe an aceştia suportă din fondurile proprii cheltuielile ocazionate de deplasare, masă, cazare şi pregătirea efectivă a salariaţilor din sistem;

Taxa de leasing este folosită de firmele francizoare pentru achitarea echipamentelor, calculatoarelor, clădirilor etc.;

Taxa pe dreptul de marcă se stabileşte ca un procent (în jur de 4%) din valoarea vânzărilor lunare.

Ritmul rapid de dezvoltare a sistemului de francising pe plan internaţional s-a datorat cu precădere evoluţiei spectaculoase pe care aceasta a înregistrat-o în domeniul serviciilor. După 1980 valoarea contractelor de franciză încheiate în domeniul serviciilor a depăşit-o pe cea din domeniul producţiei.

4.2.5. Operaţiuni de franchising în plan internaţional

Franchisingul, în ciuda apariţiei relativ târzie, ca tehnică de afaceri, a înregistrat o serie de succese pe pieţele internaţionale datorită avantajelor care îi sunt specifice.

Pentru cedent avantajele constau în:1. cooptarea capitalurilor cesionarilor în sfera sa de influenţă;2. punerea în valoare a mărcii, fidelizarea clientului, datorită unor acţiuni de publicitate

la scară mare şi datorită prezenţei mărcii sale pe piaţă;3. economisirea unor sume importante în publicitate, care fie sunt suportate de cesionari,

fie presupun cheltuieli diminuate la locul de origine al cesionarilor;4. obţinerea unor încasări valutare superioare prin reducerea numărului de intermediari

în procedeul de distribuţie;5. controlul distribuţiei.Cesionarul beneficiază de următoarele avantaje:1. debutează în afaceri folosind un nume sau un produs recunoscut şi, beneficiind de

imaginea favorabilă a cedentului, i se înlesneşte accesul pe piaţă;2. îşi păstrează independenţa rămânând proprietarul întreprinderii; 3. nu i se cere o experienţă în muncă în acel domeniu, fiind instruit sub toate aspectele

de către cedent;4. reducerea riscurilor, deci şi a posibilităţilor de eşec. În Belgia s-a estimat statistic că

aproximativ 70% din agenţii economici care au început o activitate comercială au eşuat după 5 ani, procentul fiind de numai 10% în cazul cesionarilor debutanţi;

5. acces facil la sursele de finanţare, datorită riscului mai redus pe care îl presupune această activitate;

6. costuri iniţiale mai mici;7. accesul la tehnologia, know-how-ul şi programele de cercetare şi dezvoltare ale

cedentului. Din momentul în care un sistem de franchising devine internaţional, va oferi şi alte

avantaje, cum sunt:1. legislaţiile din diferite ţări agreează această tehnică deoarece asigură ocuparea forţei

de muncă naţionale şi creşterea gradului ei de calificare;2. limitarea capacităţilor de reacţie a concurenţei, graţie cuceririi rapide a unei cote părţi

de piaţă, semnificativă ca pondere, ceea ce determină obţinerea unor încasări valutare mai mari pentru exportatori;

3. obţinerea de informaţii asupra pieţelor locale, informaţii oferite de cesionari;

Page 54: Curs Economie internationala

4. investiţii reduse dublate de un risc valutar diminuat în raport cu folosirea unor exporturi directe care presupun printre altele construirea de magazine în străinătate.

Franchisingului îi sunt proprii şi o serie de limite.Din perspectiva cedentului, acestea se rezumă la:1. importanţa mijloacelor financiare care trebuie alocate pentru iniţierea operaţiunii;2. preluarea unor riscuri cum sunt lipsa de experienţă ori incapacitatea managerială a

cesionarilor;3. controlul limitat asupra cesionarilor.Limitele franchisingului, din punctul de vedere al cesionarului constau în:1. independenţa de acţiune limitată, chiar dacă este proprietarul afacerii;2. necesitatea de a aplica strategia comercială a cedentului;3. dependenţa economică a cesionarului îl poate constrânge să accepte clauze

contractuale care nu îi sunt favorabile;4. taxele pe care trebuie să le plătească cedentului;5. restrângerea iniţiativei şi creativităţii proprii;6. afacerea fiind limitată în timp are un grad redus de siguranţă, la expirarea contractului

cesionarul riscând să piardă în cea mai mare parte sau chiar în totalitate clientela formată.

În situaţia extinderii pe plan internaţional a franchisingului, apar o serie de dificultăţi legate de distanţa care îi desparte pe cei doi parteneri şi de diferenţele din legislaţiile naţionale ale celor doi. Ţinând cont de primul aspect trebuie subliniat faptul că tradiţiile locale impun modificări asupra ofertei, tehnicilor de comercializare şi design-ului unităţilor în teritoriu. Cu toate că franciza se caracterizează printr-un grad mare de standardizare, în marea majoritate a cazurilor, uniformitatea nu este de 100%. Produsele sunt diferenţiate pe criterii culturale. Spre exemplu, McDonald's a completat meniul cu garnitură de orez în Asia, cu sosuri picante în Mexic şi cu bere în Europa. Deosebirile legislative pot conduce la unele neajunsuri legate, în principiu, de regimul juridic al mărcilor de comerţ şi de serviciu şi de reglementările financiar-valutare cu privire la repatrierea redevenţelor sau profiturilor.

Franciza reprezintă un segment de activitate relativ nou în România. Firmele producătoare Coca-Cola şi Pepsi Cola au fost primele care au operat în sistem de franciză în România începând cu anul 1992, respectiv 1993. Prima afacere de acest gen, în accepţiunea răspândită larg în literatura de specialitate, (restaurantele McDonald’s), a fost întreprinsă în 1995. Ponderea acestui tip de afacere este destul de mică în economia României. Din cele 220 de mărci internaţionale existente în România anului 2006, mai bine de jumătate au apărut în ultimii trei ani. Dintre firmele care acţionează pe piaţa românească, pe baza contractelor în franciză putem evidenţia: Mc Donald’s, Coca Cola, Pepsi Cola, Hugo Boss, Lee Cooper, Carrefour, Xerox, Shell, Agip etc.

Prima franciză concepută în România a fost Agenţia Imobiliară Perfecta. În anul 2006, aproximativ 60 de francize ce operează în ţara noastră, sunt româneşti.

Referitor la reglementarea francizei în România, putem afirma că acest domeniu nu a fost vizat înainte de 1989. Renunţarea la economia planificată a determinat printre altele apariţia, ce este drept târzie, a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 52/1997, modificată şi aprobată de Legea nr. 79/1998. Aceste acte normative conţin principalele prevederi din Codul European de Etică al Francizei. Putem astfel afirma că, sub aspectul reglementării francizei, România nu a fost nepregătită în momentul în care a devenit parte integrantă a Uniunii Europene.

Începând cu anul 2005, a fost organizat în România „Salonul Internaţional de Franciză RoFrancize”. Anul acesta manifestarea a fost organizată în perioada 16-18 februarie la Complexul Expoziţional ROMEXPO, înregistrându-se participarea a peste 40 de firme din România, Grecia, Portugalia, Italia, SUA, Franţa şi Ungaria.

Asociaţia Română de Franciză (ARF) împreună cu Comitetul European de Franciză au creat condiţiile înscrierii tuturor francizorilor români începând din acest an, în Registrul francizorilor.

Page 55: Curs Economie internationala

România devine astfel, cea de-a doua ţară din Uniunea Europeană, după Spania, în privinţa promovării iniţiativei de a înregistra francizele. Astfel, pe de o parte sunt promovate francizele etice, iar pe de altă parte creşte rigurozitatea înregistrărilor statistice cu privire la sistemul de franciză din România.

Atractivitatea României pentru firmele străine care operează în sistem de franciză se rezumă, în primul rând, la forţa de muncă ieftină şi la costurile de publicitate reduse.

Problemele cu care se confruntă acest gen de firme sunt în general aceleaşi cu care se confruntă orice agent economic din România. În urma sondajului efectuat în rândurile reprezentanţilor companiilor străine în ţara noastră, greutăţile cărora aceştia trebuie să le facă faţă sunt în ordinea gravităţii lor următoarele: capacitatea scăzută de plată a populaţiei, impozitele mari, birocraţia instituţiilor de stat, instabilitatea legislaţiei etc.

Cu toate acestea, schimbările recente înregistrate de mediul de afaceri din ţara noastră inspiră optimism în ceea ce priveşte dezvoltarea afacerilor în general şi a francizei în special.

Aderarea României la U.E. impune alinierea afacerilor derulate de întreprinzători la standardele internaţionale de calitate a produselor, de protecţie a consumatorilor şi a mediului înconjurător. Francizele internaţionale oferă tocmai acele garanţii care asigură respectarea standardelor amintite.

4.3. Comerţul internaţional cu asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know-how, savoir faire)

Conceptul de know-how a început să fie folosit în SUA la începutul secolului trecut, căpătând semnificaţia prezentă în anii ’50 în SUA şi în Marea Britanie.

Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe tehnice, experienţă, abilitate tehnică etc., care ulterior pot fi brevetate. Acesta se referă la producerea, funcţionarea ori comercializarea unor produse sau la elaborarea unor tehnologii ori procedee tehnice.

Orientarea către know-how, în detrimentul brevetelor de invenţie este determinată, în multe cazuri, de procedura complexă şi costisitoare pe care o presupune înregistrarea invenţiilor şi emiterea brevetelor.

Elementele know-how-ului se pot grupa în patru categorii: abilitate tehnică, experienţă tehnică, cunoştinţe tehnice şi procedee3.

Abilitatea tehnică înglobează în egală măsură atât abilitatea generală a unui tehnician datorată aptitudinilor sale naturale, ingeniozităţii sale, cât şi dexteritatea dobândită de tehnician în privinţa operaţiilor în îndeplinirea cărora s-a specializat la întreprinderea la care lucrează. Această dexteritate se adaugă celei generale, potenţând-o. O astfel de abilitate se fundamentează pe calităţile inerente persoanei respective (cum sunt talentul sau arta), şi se transmite de la o întreprindere la alta, odată cu persoana căreia îi aparţine.

Experienţă tehnică este dobândită de o persoană printr-o practică îndelungată, implicând soluţionarea problemelor ivite în legătură cu îndeplinirea sarcinilor. Acest termen presupune un grad mai înalt de activitate intelectuală (cum este bunăoară cel specific informaticii). Experienţa tehnică se transmite prin asistenţa tehnică acordată, care, la rândul ei, presupune detaşarea unor tehnicieni de la întreprinderea furnizoare de know-how la întreprinderea beneficiară sau invers.

Cunoştinţele tehnice sunt de o mare diversitate şi cu un grad variabil de aport intelectual. Avem în vedere anumite cunoştinţe rezultate din tehnica curentă, care sunt necesare pentru optimizarea punerii în valoare a procedeelor utilizate şi cunoştinţele dobândite prin intermediul progresului tehnic, despre care este înştiinţat publicul prin mijloace de publicitate (de exemplu, descrierea invenţiei cuprinsă într-un brevet deja publicat, articolele şi studiile din revistele de specialitate etc.). Know-how-ul poate avea ca obiect nu numai cunoştinţe tehnice specifice

3 Popescu T., Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 380-390

Page 56: Curs Economie internationala

domeniului industrial, ci şi cunoştinţe din alte domenii, cum sunt: cele privind administrarea întreprinderilor (amenajarea magazinelor poate fi făcută într-o infinitate de combinaţii, publicitatea poate îmbrăca diverse forme etc.), cele de natură să optimizeze punerea în valoare a procedeelor la care se referă sau a calităţilor produsului a cărui fabricaţie se urmăreşte, cele rezultând din cercetarea ştiinţifică întreprinsă în scopul de a pune la punct procedee noi, prototipuri, cele negative, adică erorile ce trebuie evitate, pe baza experienţei acumulate (a nu pierde timp şi bani pentru continuarea unor cercetări inutile prezintă importanţă deosebită pentru acela care ar fi tentat să le întreprindă).

Procedeele, metodele şi tehnicile presupun o grupare de operaţii dispuse într-o anumită ordine şi reunite prin scopul comun, care este obţinerea unui rezultat. Acestea pot fi brevetabile sau nebrevetabile. De regulă, asemenea cunoştinţe (procedee) nu sunt brevetate, din considerente diferite: nu prezintă un grad suficient de noutate, lipsa anumitor elemente ce ţin de esenţa brevetului, lipsa interesului; existenţa unui interes contrar (cum este, bunăoară, cel legat de păstrarea secretului).

Cunoştinţele ce formează know-how-ul sunt transmisibile, putând forma obiectul contractului comercial internaţional de know-how.

Negocierile demarate în scopul încheierii contractelor de know-how se particularizează prin complexitate şi prin riscurile la care se expun cei doi parteneri. Exportatorul, deci cel care posedă know-how-ul, în timpul negocierii pentru a obţine preţul scontat poate să dezvăluie unele cunoştinţe care nu sunt în nici un fel protejate. La un moment dat negocierea poate eşua din motive obiective sau din motive subiective, ultimele fiind determinate de faptul că importatorul a intrat în posesia unor cunoştinţe valoroase, pe care poate acum să le valorifice fără să plătească pentru acestea. Este indicat ca exportatorul să prezinte în negociere un volum redus de informaţii cu privire la know-how-ul pe care vrea să-l transmită. Cunoştinţele ce trebuie transmise şi preţul aferent trebuie stipulate cu multă acurateţe în contract. Totodată, trebuie înscrise modalităţile în care vor fi transferate cunoştinţele de la exportator la importator, respectiv prin furnizarea de planuri, instrucţiuni, desene, echipamente ce încorporează know-how, trimiterea de specialişti ai exportatorului la sediul importatorului pentru pregătirea personalului de acolo, şi invers, primirea de către exportator a inginerilor şi tehnicienilor etc., trimişi de importator să se specializeze. Beneficiarul într-un asemenea contract nu le poate însă transmite nici în totalitate, nici în parte, în absenţa unei stipulări exprese. Un asemenea beneficiar este însă îndreptăţit să utilizeze know-how-ul transmis de furnizor cu referire la orice aplicaţie a cunoştinţelor respective. Posesorul de know-how nu are drept de proprietate industrială. În măsura în care cunoştinţele ce formează obiectul know-how-ului sunt dobândite şi de către terţi prin experienţă proprie, ele pot fi utilizate de către aceştia.

Know-how-ul se distinge prin două trăsături esenţiale, şi anume: noutatea şi secretul, conţinutul acestora fiind diferit de acela specific unei invenţii. Noutatea este subiectivă, în cazul know-how-ului, apreciindu-se în raport cu stadiul de dezvoltare a tehnicii în cadrul întreprinderii care doreşte să achiziţioneze cunoştinţele respective. Nu este necesar ca noutatea să fie absolută, fiind suficient ca deţinătorul unor cunoştinţe să execute anumite operaţiuni mai bine decât persoana interesată să-i achiziţioneze acele cunoştinţe. Aceasta nu exclude însă ipoteza ca un know-how să conţină o noutate absolută (este vorba de un know-how pe care deţinătorul lui nu doreşte să-l breveteze, fie datorită formalităţilor multiple, fie datorită temerii de a nu fi divulgate cunoştinţele respective, în perioada înscrierii, pe calea spionajului economic). De regulă însă, noutatea va este diferită în raport cu nivelul cunoştinţelor beneficiarului, iar în cazul unui schimb de know-how-uri între contractanţi (cross licensing), aceasta este dependentă de nivelul cunoştinţelor fiecărui beneficiar considerat în mod distinct. În ceea ce priveşte secretul, divulgările de know-how determină, în general, numai o diminuare a valorii acestuia. Atunci când asemenea divulgări sunt de proporţii, pot conduce la transmiterea cunoştinţelor respective în domeniul public. De asemenea, în cazul în care acelaşi know-how se află în posesia mai multor

Page 57: Curs Economie internationala

titulari, valoarea lui se diminuează. Ori de câte ori unei persoane i se comunică un know-how secret, cu titlu confidenţial, se prezumă că acea persoană s-a angajat să păstreze acest caracter.

Capitolul 5 LICITAŢII INTERNAŢIONALE

5.1. Licitaţii: definire, clasificare

Licitaţiile nu reprezintă o procedură de tranzacţionare cu caracter de noutate. Sunt cunoscute târgurile de sclavi din Roma antică, târguri ce se identifică foarte bine cu licitaţiile. În Grecia licitaţiile au fost utilizate pentru concesionarea minelor, iar în perioada babiloniană au fost folosite pentru vânzarea vinurilor. Perioada contemporană a fost marcată de creşterea vertiginoasă a vânzărilor sau cumpărărilor prin licitaţii.

Atât în ţările în tranziţie la economia de piaţă, cât şi în cele cu economie liberală, numeroase pieţe internaţionale folosesc sistemul licitaţiilor. Această procedură de încheiere a afacerilor se referă la marile proiecte industriale, de comunicaţie, la lucrările publice şi de amenajare a teritoriului, dar şi la achiziţionarea de produse de bază (materii prime), de bunuri de consum curent (produse alimentare, furnituri şcolare). Pe lângă cele enumerate, care reprezintă obiectul tradiţional al licitaţiilor, această tehnică de comercializare mai poate fi utilizată pentru: produsele care datorită avarierii şi deteriorării pe timpul transportului nu mai sunt acceptate de importator; produsele greu vandabile care sunt stocate în antredepozite portuare; produsele care în urma unei hotărâri judecătoreşti se vând prin executare silită de către creditor. Organizaţiile publice şi firmele private recurg la licitaţii pentru a încheia afacerea cu furnizorul care a prezentat cea mai avantajoasă ofertă. Întreprinderile interesate trebuie mai întâi să selecteze licitaţiile care li se par interesante, înainte de a depune oferta. Sursele de informare sunt multiple. Sfera de cuprindere a licitaţiilor a crescut o dată cu dezvoltarea Internetului, cu ajutorul căruia s-a ajuns în ultimul deceniu la performanţa de a crea noi pieţe în domenii cum ar fi energia şi transporturile.

Organizaţiile internaţionale finanţatoare (Banca Mondială, BERD) şi consultanţii constituie sursele cele mai preţioase pentru obţinerea de informaţii utile înaintea publicării, ceea ce permite întreprinderilor să remită la timp o propunere corespunzătoare. Mai mult, firmele importante, experimentate, şi-au constituit o reţea eficientă de contacte cu serviciile oficiale, marile întreprinderi publice, colectivităţile descentralizate, cabinetele de inginerie, ele oferind informaţii prin care organizatorul licitaţiei le utilizează la redactarea caietului de sarcini.

Se poate afirma că licitaţiile reprezintă pieţe de mărfuri cu trăsături proprii, care funcţionează periodic sau ocazional pe baza unui ansamblu de reguli, concentrând în acelaşi timp şi în acelaşi loc, oferta şi cererea de mărfuri1.

Licitaţiile prezintă o serie de caracteristici care le individualizează în raport cu celelalte tehnici de comercializare. Acestea se referă la următoarele aspecte: se derulează pe baza unor regulamente proprii, diminuează rolul negocierilor, sunt tranzacţii bazate pe concurenţă, câştigătorul este desemnat prin acţiunea de adjudecare şi sunt tranzacţii prompte, permiţând încheierea operativă a contractelor.

Există două metode utilizate cu predilecţie în derularea licitaţiilor, şi anume: metoda crescătoare, când preţul creşte progresiv până când rămâne un singur ofertant în cursă care este de fapt şi câştigătorul şi metoda în plic închis în cadrul căreia fiecare participant depune oferta în plic închis, câştigătorul fiind bineînţeles cel care a oferit un preţ mai bun.

Licitaţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:

1 A. Puiu, (coord) - Conducerea, tehnica şi eficienţa comerţului exterior, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1989, p. 386 - 398.

Page 58: Curs Economie internationala

În funcţie de natura obiectului tranzacţiei: licitaţii de mărfuri, licitaţii de investiţii şi licitaţii de servicii;

În funcţie de frecvenţa organizării licitaţiei: licitaţii periodice care au loc cu regularitate, la anumite date, fiind organizate de firme specializate în acest gen de tranzacţii şi licitaţii ocazionale, care au loc atunci când este necesar, fiind de regulă organizate de vânzător sau cumpărător;

În funcţie de posibilitatea de participare: licitaţii deschise, la care pot depune oferte toţi cei interesaţi în urma publicării anunţului şi licitaţii închise, la care firmele participante sunt invitate de organizatori;

În funcţie de aria geografică: licitaţii locale, la care participă firmele indigene şi licitaţii internaţionale, la care participă firme din cel puţin două ţări. Acestea din urmă pot fi: licitaţii de export, când sunt organizate de exportator şi licitaţii de import, când sunt organizate de importator.

5.2. Mecanismul derulării licitaţiilor

Licitaţia determină intervenţia mai multor operatori:- organizatorul (beneficiarul): organism public sau privat, care defineşte proiectul,

caută finanţarea, redactează caietul de sarcini (ansamblul condiţiilor impuse), alege furnizorul;

- participanţii: firme interesate, doritoare să răspundă total sau parţial condiţiilor cerute, înaintându-şi ofertele în acest scop;

- câştigătorul licitaţiei: exportatorul care oferă cele mai bune condiţii şi cel mai redus preţ sau importatorul care oferă cele mai bune condiţii şi cel mai ridicat preţ.

Schema după care se desfăşoară licitaţiile este în general aceeaşi.

Page 59: Curs Economie internationala

Nu Şfârşit Da

Figura nr. 19 Derularea licitaţiilor

Trebuie remarcat că documentul esenţial în desfăşurarea unei licitaţii este caietul de sarcini, care conţine o serie de elemente legate de: denumirea şi caracteristicile tehnico-economice ale produselor ce fac obiectul licitaţiei, clauzele ce urmează să fie înserate în contract şi informaţiile care să permită potenţialilor participanţi, întocmirea unei oferte concrete.

Întocmirea de către organizator a documentelor necesare licitaţiei, inclusiv a caietului de sarcini.

Anunţarea licitaţiei prin intermediul presei sau prin invitaţii.

Achiziţionarea caietului de sarcini de către firmele interesate.

Firmele studiază caietul de sarcini şi evaluează posibilitatea de a participa la licitaţie.

Depunerea ofertei, garanţiei şi taxei de participare de către firmele care au hotărât să participe la licitaţie.

Organizatorul studiază propunerile, poartă tratative şi desemnează câştigătorul.

Comunicarea rezultatului licitaţiei.

Restituirea garanţiilor şi încheierea contractului.

Page 60: Curs Economie internationala

Responsabilitatea întocmirii caietului de sarcini cade în sarcina organizatorului, care în cele mai multe cazuri apelează la serviciile unei firme de consultanţă.

Anunţul de presă trebuie făcut de organizatori, astfel încât timpul rămas până la ţinerea licitaţiei să fie rezonabil, dând posibilitatea firmelor interesate să depună ofertele. În general, anunţul conţine informaţii referitoare la: obiectul licitaţiei, locul, ziua şi ora începerii licitaţiei, adresa instituţiei de unde va putea fi procurat caietul de sarcini, costul acestuia şi modul de depunere a garanţiei bancare.

Caietul de sarcini este achiziţionat contra cost de la anumite instituţii indicate de organizator şi situate în diferite localităţi accesibile potenţialilor ofertanţi.

Pornind de la condiţiile şi termenele prevăzute în caietul de sarcini, firmele elaborează şi depun ofertele. Acestea trebuie să cuprindă: elemente tehnice şi comerciale, documentele care să dovedească achiziţionarea caietului de sarcini, depunerea garanţiilor şi plata taxei de participare etc.

Uzual ofertele se întocmesc pe formulare speciale obţinute de la organizatori. Prin utilizarea acestor formulare, ofertele pot fi comparate cu uşurinţă. Oferta este considerată validă în situaţia în care cuprinde toate informaţiile solicitate şi nu prezintă „modificări majore ale acestora”, respectiv modificări referitoare la cantitate, termen de livrare, condiţii de plată etc.

Deschiderea ofertelor se face de către comisia de adjudecare, de regulă în prezenţa ofertanţilor sau a reprezentanţilor lor. În primul rând sunt studiate ofertele tehnice, rămânând în cursă numai acei participanţi care se încadrează în normele tehnice impuse de caietul de sarcini. Criteriul esenţial rezultat din oferta comercială este nivelul preţului, pe marginea lui purtându-se tratative intense.

Oferta care, în urma procesului de evaluare şi comparare, se dovedeşte a fi cea mai avantajoasă prin prisma aspectelor tehnico-comerciale avute în vedere, este declarată câştigătoare. Este întocmit în acest sens un proces verbal de adjudecare, unde sunt inserate concluziile activităţii de analiză şi evaluare comparativă.

Firma câştigătoare va fi înştiinţată direct cu privire la hotărârea luată, ceilalţi participanţi fiind informaţi prin intermediul presei în cazul licitaţiilor deschise sau în mod expres când este vorba de licitaţii închise.

Comisiile de adjudecare, în principiu nu trebuie să ofere participanţilor la licitaţii explicaţii cu privire la criteriile pe care a fost fundamentată decizia de declarare a câştigătorului. Exisită în schimb regulamente după care se organizează licitaţiile care prevăd printre altele şi modul în care vor fi rezolvate contestaţiile.

În faza următoare, firmele care au pierdut, retrag garanţiile bancare.Organizatorul şi firma câştigătoare finalizează tratativele prin încheierea contractului.În forma în care au fost prezentate, etapele pe care le presupune mecanismul derulării unei

licitaţii sunt proprii cu precădere operaţiunilor de adjudecare a importurilor de mărfuri sau de realizare a proiectelor de investiţii. Cu unele excepţii legate de condiţiile de participare, de înlocuirea caietului de sarcini cu cataloage sau schiţe etc, licitaţiile de export se desfăşoară într-un mod asemănător. La o licitaţie nu se răspunde ca la o simplă comandă. Este un lucru cert pentru un jurist. Oferta este adeseori realizată de agenţi specializaţi sau de comercianţi, care nu evaluează întotdeauna exact implicaţiile propunerii lor. Oferta pentru licitaţie reprezintă mai mult o propunere de negociere decât o ofertă ,,fermă şi definitivă”.

Prezenţa juristului negociator este indispensabilă pentru că acesta va examina importanţa reală a obligaţiilor tehnice, comerciale, financiare şi juridice. Juristul avizat va citi şi apoi va discuta împreună cu clientul potenţial termenii ofertei ce pot crea probleme. El poate clarifica obligaţiile contractuale şi poate scutii ofertantul de la anumite obligaţii costisitoare, chiar imposibil de realizat, poate evalua importanţa reală a angajamentelor, poate determina responsabilitatea şi riscurile ataşate fiecărei clauze. Marile societăţi folosesc propria lor structură juridică, altele trebuie să solicite serviciile cabinetelor de avocaţi internaţionali.

Page 61: Curs Economie internationala

INCOTERMS 2000 ▄ - Cheltuieli în sarcina vânzătorului ; - cheltuieli în sarcina cumpărătorului Condiţia de livrare Ambalare Încărcare în

camion, vagon,

container la depozitul de

plecare

Pre-transport

formalităţi de vămuire

la export

trecerea pe mijlocul de

transport principal sau pe platforma

de grupaj (încărcarea) la

plecare

Transport principal

Asigurarea mărfurilor

Trecerea de pe mijlocul de transport principal sau pe platforma de degrupaj (descărcare) la sosire

Formalităţi de vămuire la import (t.v.+TVA)

Post-transport (transport-ul până la uzina sau depozitul de sosire)

Descărcarea mărfurilor la uzina sau depozitul de sosire

transportMaritim MTerestru TOricare O

EXW- ex works- franco fabrică - la poarta fabricii

▄ O

FAS – Free Alongside Ship – franco de-a lungul vasului (….port de încărcare convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ M

FCA – free carrier – franco cărăuş (….locul convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ O

FOB – free on board – franco la bord (…port de încărcare convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

CFR – cost and freight – cost şi navlu (…port de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

CPT – carriage paid to – transport plătit până la (…locul de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ O

CIF – cost, insurance and freight – cost, asigurare şi navlu (…port de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

CIP – carriage and insurance Paid to – fraht şi asigurare plătite până la (…locul de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ O

DAF- delivered At Frontier – livrat la frontieră (…locul de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ T

DES – Delivered Ex Ship – livrat pe navă (…port de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

Page 62: Curs Economie internationala

DEQ – Delivered Ex Quay – livrat la cheu (…port de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

DDU – Delivered Duty Ubpaid – livrat cu taxe vamale neachitate (… locul de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ O

DDP – Delivered Duty Paid - livrat cu taxe vamale plătite (… locul de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ O