Curs Complet Analiza Si Diagnostic
-
Upload
alexandra-ada-topala -
Category
Documents
-
view
2.319 -
download
2
Transcript of Curs Complet Analiza Si Diagnostic
UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂMASTERSPECIALIZAREA: CAFEC / CAFFCTS AN II
Conf. univ. dr. Mihaela BÎRSAN
ANALIZĂ ŞI DIAGNOSTIC ECONOMIC - FINANCIAR
2009
1
MOTTO
“Nu supravieţuieşte specia cea mai puternică, nici cea mai inteligentă, ci aceea care se
adaptează mai bine schimbărilor.”
(Charles Darwin)
CAPITOLUL 1
2
ANALIZA DIAGNOSTIC – DOMENIU DE STUDIU ŞI ACTIVITATE PROFESIONALĂ
ÎN CADRUL UNEI ÎNTREPRINDERI......................................................................................4
1.1. Introducere în problematica analizei sistemelor.................................................................................................41.2. Metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor economice: analiza - diagnostic............................................9
1.2.1. Diagnosticul întreprinderii: delimitări conceptuale, importanţă, necesitate.................................................91.2.2. Tipologia studiilor de diagnosticare..........................................................................................................131.2.3. Modalităţi de realizare a diagnosticului......................................................................................................14
1.3. Analiza economico - financiară în diagnosticul strategic al întreprinderii......................................................171.3.1. Importanţa analizei economico - financiare...............................................................................................171.3.2. Metoda analizei economico - financiare....................................................................................................20
CAPITOLUL 2
ANALIZA - DIAGNOSTIC ÎN PROCESUL DECIZIONAL:
METODOLOGIE DE REALIZARE.........................................................................................30
2.1. Pregătirea diagnosticului....................................................................................................................................302.2. Documentarea preliminară.................................................................................................................................312.3. Analiza - diagnostic a mediului intern al firmei................................................................................................32
2.3.1. Analiza activităţii economice......................................................................................................................332.3.1.1. Diagnosticul activităţii de producţie şi comercializare........................................................................33
2.3.1.1.1 Sistemul indicatorilor valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de producţie şi comercializare...............................................................................................................................................342.3.1.1.2 Analiza dinamicii activităţii pe baza indicatorilor valorici..........................................................36
Analiza producţiei exerciţiului..............................................................................................................................36Analiza corelaţiei cifră de afaceri - preţ................................................................................................................50Diagnosticul comercial.........................................................................................................................................53
2.3.1.2. Analiza resurselor firmei....................................................................................................................552.3.1.2.1. Analiza - diagnostic a resurselor umane (personalului) şi a managementului firmei...................552.3.1.2.2. Analiza resurselor materiale şi a condiţiilor de exploatare..........................................................66
Analiza mijloacelor fixe........................................................................................................................................67Analiza dinamicii şi mărimii mijloacelor fixe.......................................................................................................67Analiza mijloacelor (activelor) circulante............................................................................................................72
2.3.1.3. Analiza consumului de resurse (a cheltuielilor firmei).......................................................................782.3.2. Analiza rezultatelor şi a rentabilităţii firmei..............................................................................................93
2.3.2.1. Profit şi rentabilitate – concepte şi modalităţi de determinare.............................................................932.3.2.2 Analiza pragului de rentabilitate.........................................................................................................107
CAPITOLUL 3
DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII...................................................................116
3.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ.....................................................................1193.1.0. Poziţia financiară a întreprinderii............................................................................................................1223.1.1. Analiza echilibrului financiar...................................................................................................................1233.1.2. Analiza structurii patrimonial - financiare a întreprinderii......................................................................130
3.1.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului...........................................................................................1303.1.2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului.........................................................................................132
3.1.3. Solvabilitatea şi lichiditatea......................................................................................................................1353.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate).........................................................................................................140
3.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate......................................................................1413.3. Analiza fluxurilor de trezorerie........................................................................................................................1503.4. Riscurile asociate afacerii................................................................................................................................155
3.4.1. Analiza riscului economic (de exploatare)...............................................................................................1553.4.2. Analiza riscului financiar.........................................................................................................................1623.4.3. Analiza riscului de faliment......................................................................................................................163
3.5. Planificarea financiară a afacerii......................................................................................................................165
Bibliografie
3
CAPITOLUL 1
ANALIZA DIAGNOSTIC – DOMENIU DE STUDIU ŞI ACTIVITATE PROFESIONALĂ
ÎN CADRUL UNEI ÎNTREPRINDERI
1.1. Introducere în problematica analizei sistemelor
Preocupările legate de perfecţionarea metodelor şi tehnicilor teoretice şi practice de
management sunt determinate de creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor la nivel micro
şi macroeconomic. Schimbările rapide, turbulenţele crescânde din economie şi societate,
schimbările de atitudine ale consumatorilor precum şi existenţa unei puternice competiţii globale
fac ca abordarea organizată a identificării avantajelor competitive să fie o necesitate mai presantă
ca oricând. Avantajul competitiv, definit ca fiind ansamblul acelor activităţi pe care
întreprinderea le execută mai bine comparativ cu firme concurente în condiţiile menţinerii
(respectării) criteriilor de performanţă, rezultă din integrarea în funcţionare a mai multor domenii
funcţionale şi presune existenţa unui sistem informaţional complex, menit să asigure o vedere
globală asupra funcţionării sistemului. În derularea eficientă a ciclurilor informare – decizie –
acţiune un rol important îl are mecanismul de control realizat prin intermediul analizei sistemului
aflat sub observaţie.
Managementul ştiinţific pune un accent deosebit pe viziunea sistemică asupra
întreprinderii considerând că aceasta (întreprinderea), face parte din clasa sistemelor cibernetice,
care au capacitatea de a se autoregla1 prin intermediul unor factori conştienţi de natură umană,
având încorporat în structura lor un subsistem de decizie sau de reglare. Proprietatea de
autoreglare2 e caracterizată de capacitatea sistemelor de a reacţiona la acţiunea factorilor
perturbatori interni sau externi şi de a-şi păstra autocontrolul pe diferite perioade de timp.
Şcoala sistemică, ca promotoare a managementului modern, oferă instrumente de
investigare şi studiu foarte bogate celor a căror meserie este să înţeleagă funcţionarea
întreprinderilor, să identifice pentru a analiza, să analizeze pentru a explica, să explice pentru a
ameliora3.
Noţiunea de sistem are un caracter relativ pentru că, fiind definit ca o reuniune de
elemente interdependente care acţionează împreună în vederea realizării unui obiectiv comun
prin utilizarea unui ansamblu de resurse materiale, informaţionale, energetice, financiare şi
1 Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pg.5; capacitatea de autoreglare înseamnă menţinerea capacităţii de transformare la nivelul prevăzut în ciuda varaţiilor aleatoare ale fluxurilor de intrare şi se realizează prin intermediul a trei instrumente: juridice (fiind prevăzute posibilităţi de reacţie şi de acţiune în cazul depăşirii anumitor limite), manageriale (pentru ţinerea sub control a conflictelor care sunt inevitabile), operaţionale (necesare bunei gestionări a resurselor). 2 Georges Lavalette, Maria Niculescu, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 312;3 Christian Potié, Diagnostic qualité; Méthodes d’expertise et d’investigation, AFNOR, 1991, trad. Ed Tehnică, 2001, pg. 7;
4
umane, poate fi descompus în subsisteme şi poate fi privit la rândul său, ca subsistem al unui
sistem mai complex. Pe acest principiu, de descompunere a sistemului real în subsisteme, se
bazează analiza de sistem pentru a studia conexiunile dintre subsisteme în raport cu obiectivele
lor şi în funcţie de resursele existente, după care sunt reintegrate într-un nou sistem mai
performant, a cărui reproiectare constituie obiectivul principal al analizei de sistem.
Reproiectarea sistemelor în viziune actuală presupune abandonarea metodelor învechite,
greoaie de conducere a afacerilor care “nu mai sunt valabile într-o lume de competiţie globală şi
schimbare neîntreruptă şi înlocuite cu noţiunea de orientare spre procese, concentrarea asupra
activităţilor care creează valoare pentru client şi regândirea lor de la început pînă la sfârşit.”4
Din perspectivă sistemică a conduce înseamnă fie a se da impulsuri pentru îndeplinirea
sarcinilor dintr-un proces de reglare cibernetică, fie a se coordona, a se structura astfel
elementele unui sistem cu funcţii diferite, încât să fie acordate cele mai bune premise pentru
îndeplinirea scopului sistemului5.
Analiza de sistem (analiza sistemelor, analiza structurală a sistemelor6) reprezintă un set
de metodologii complexe de investigare având la bază conceptul de sistem şi metoda abordării
sistemice orientate spre analiza şi proiectarea sistemelor complexe în vederea îmbunătăţirii
performanţelor acestora. Performanţa reflectă gradul de îndeplinire a obiectivelor sistemului şi
serveşte totodată mecanismului de control prin care acesta aduce corecţiile necesare pentru
luarea deciziilor.
Studiul sistemului se face sub aspect tehnic, economic, informaţional-decizional, în
scopul identificării din vreme a tendinţelor majore şi a factorilor perturbatori ce se manifestă în
cadrul mediului de afaceri pentru adaptarea rapidă şi eficientă la schimbările acestuia.
Monitorizarea mediului devine una din atribuţiile de bază ale unui sistem şi felul în care sistemul
face faţă mediului său depinde de modul în care este organizat şi administrat.
Analiza complexă a sistemelor se bazează pe ideea că performanţele sistemului pot fi
permanent îmbunătăţite, că în orice sistem există în permanenţă rezerve în ceea ce priveşte
perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor sale tehnice, economice,
financiare, informaţional-decizionale etc.
Esenţială pentru succesul în afaceri, în această lume în continuă mişcare, nu este, în
primul rând, disponibilitatea resurselor (financiare, materiale, umane, de informaţie etc.), ci o
organizare optimă a activităţii, acordată priorităţilor şi rigorilor externe, conectarea întreprinderii
la fizionomia şi cerinţele mediului, atitudinea faţă de problemele pe care le ridică piaţa, 4 Hammer M., Champy J., Reengineering-ul (reproiectarea) întreprinderii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, pg. 58;5 Reinhard Blum, Un al treilea drum: noi baze microeconomice pentru economia de piaţă, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994, pg. 131; 6 Ulric J. Gelinas Jr., Allan E. Oram, William P. Wiggins, Accounting Information Systems, PWS-KENT Publishing Company, 1990, pg. 636;
5
capacitatea de mobilizare a resurselor pentru a fructifica la maxim potenţialul intern şi
oportunităţile pieţei.
Orice sistem economic este considerat a fi cu “buclă închisă (feedback)”7 şi din această
cauză, funcţionarea sa necesită existenţa a doi factori şi anume: o diferenţă între o valoare dorită
şi o valoare reală (curentă), numită abatere, şi o politică (strategie) ce exprimă acţiunile necesare
pentru a asigura o anumită mărime dorită pentru diferenţa dintre valoarea dorită şi cea reală.
Analiza abaterilor este instrumentul controllingului întreprinderii (ca proces de conducere
a întreprinderii), dând acesteia posibilitatea de a sesiza în timp util factorii perturbatori şi
permiţând reglarea sistemului; pe termen scurt măreşte capacitatea de reacţie a întreprinzătorului,
iar pe termen lung îi oferă o capacitate de adaptare mai mare (este supranumit “seismograful
întreprinderii ”). Conducerea strategică şi controllingul reprezintă în prezent problemele nodale
ale managementului întreprinderii. Localizarea controllingului în sistemul de conducere al
întreprinderii se prezintă în figura nr. 1.1.
Figura 1.1. Sistemul de conducere al întreprinderii
Sursa: Camelia Raţiu – Suciu, Managementul sistemelor dinamice, Ed. Economică, 2000, pg.59;
Controlling-ul îşi propune conducerea activităţii ca sistem, a activităţilor în cadrul
fiecărui subsistem component şi a legăturilor existente între ele. Prin aceasta se realizează, de
fapt, conducerea întreprinderii în ansamblul ei, în condiţii de concurenţă, conform obiectivelor
formulate, obiective ce decurg dintr-un sistem de valori stabilite anticipat.
7 Camelia Raţiu-Suciu, Managementul sistemelor dinamice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 25;
CONTROLLING
SISTEMUL RESURSELOR
UMANEORGANIZARE
SISTEMUL INFORMAŢIONAL
SISTEMUL OPERATIV
SISTEMUL DE PLANIFICARE
SISTEMUL DE CONTROL
6
Conducerii strategice şi operative îi corespunde un controlling strategic şi operativ,
prezentat în figura nr. 1.2.
Figura nr. 1.2. Controlling-ul strategic şi operativ în cadrul conducerii întreprinderii
Sursa: Idem, pg. 60;
Delimitarea controlling-ului de alte domenii de activitate este evidenţiată în figura 1.3.
Planificare operativă
Planificare strategică
Indicatori de portofoliuCalculul
investiţional
Politica generală a
întreprinderii (obiectivele
întreprinderii )
Analiza şi prognoza mediului
Politica întreprinderii Controllingstrategic şi
Planificarea strategică operativ
Planificarea operativă Rezultate financiare
parţiale-finale
Analize şi prognoze pentru întreprindere
Cultura întreprinderii
Coordonare şi control
Rezultate
7
Figura nr. 1.3. Delimitarea controlling-lui de alte domenii de activitate
Sursa: Idem, pg. 61;
Comportamentul dinamic al sistemului, identificat prin analizele efectuate, poate fi
caracterizat astfel8:
- pasiv - adaptiv – care implică adaptarea deciziilor la schimbările apărute în mediul
ambiant. Fără a face inovaţii, întreprinderea se limitează la procese imitative, păstrând o
capacitate potenţială de rezervă, în special de natură financiară;
- activ – inovator – care se realizează prin prospectarea permanentă şi sistematică a
pieţei şi a oportunităţilor de exploatat. Adaptarea operativă la schimbări este însoţită de dirijarea
activă a evoluţiei pieţei ca urmare a atitudinii adoptate de întreprindere;
- anticipativ, de sesizare a schimbărilor posibile ale pieţei şi de luare a deciziilor
corective înainte ca modificările să se producă în realitate. Aceasta necesită elaborarea de
previziuni asupra stărilor conjuncturale, a riscurilor care intervin şi, în funcţie de rezultatele
investigaţiilor, lansarea de produse noi sau/şi abandonarea fabricaţiei produselor a căror cerere
este în declin.
8 Oprean D., Racoviţan D.M., Oprean V., Informatică de gestiune şi managerială, Ed. Eurounion, Oradea, 1994, pg. 32;
Analiza valorii
AchiziţiiProducţieDesfacere
Controlul costurilor
Revizie
Analiza rezultatelor întreprinderii
Contabilitate
Planificare operativă
ControllingCalculaţia rezultatelor pe
baza obiectivelor întreprinderii
Planificare strategică
Indicatori de portofoliuCalculul
investiţional
Politica generală a
întreprinderii (obiectivele
întreprinderii )
8
1.2. Metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor economice: analiza - diagnostic
1.2.1. Diagnosticul întreprinderii: delimitări conceptuale, importanţă, necesitate
În practica administrării şi conducerii societăţilor comerciale sunt numeroase problemele
cu care se confruntă managerii acestora. În contextul tot mai complicatelor relaţii între unităţile
economice şi mediu, incertitudinea şi riscul au dimensiuni din ce în ce mai mari şi o frecvenţă tot
mai mare de apariţie. Acestea fac ca procesul decizional să fie tot mai complex iar costul
greşelilor să fie în continuă creştere. Planificarea strategică a activităţii dă posibilitatea
întreprinderilor să nu se supună ci mai degrabă să-şi orienteze viitorul, diminuând riscul
nerealizării produselor la piaţă la dimensiuni rezonabile.
Premisa de bază în funcţionarea eficientă a unei firme este ca toate activităţile ei să se
desfăşoare în conformitate cu parametrii înscrişi în planurile de dezvoltare. Pentru o derulare
eficientă a activităţilor propuse în direcţia dorită managerul trebuie să-şi asigure posibilitatea de
a le controla. Controlul presupune cunoaştere (deci informaţie) şi capacitatea de influenţare
(conducere). Apariţia unor factori perturbatori, atât din interiorul întreprinderii cât şi din
exteriorul ei, generează întreruperi sau desincronizări în desfăşurarea activităţilor prevăzute, ceea
ce determină nevoia de control în întreprindere .
Controlul trebuie să asigure conformitatea întreprinderii cu obiectivele acesteia, atribuite
prin planificare, să menţină întreprinderea într-o relaţie de echilibru, conform cu parametrii
stabiliţi. În acest sens se impune efectuarea unor analize care să permită identificarea din vreme a
tendinţelor majore şi a factorilor perturbatori ce se manifestă în cadrul mediului, în vederea
adaptării rapide şi eficiente la schimbările acestuia. Astfel, deoarece nici o activitate nu se
desfăşoară fără probleme, controlul, ca atribut al managementului este indispensabil şi se
desfăşoară în două etape9:
a) - analiza;
b) - diagnosticul
Într-o lume unde managerii sunt înclinaţi să caute reţete simple, analiza detaliată a
activităţii a fost şi este un demers dificil, pentru că examinează activitatea sub toate aspectele,
comparând realizările cu normele şi cu eforturile făcute, pentru a pune în evidenţă atât punctele
forte cât şi slăbiciunile sale, atât oportunităţile (ocaziile) cât şi pericolele (restricţiile) din mediu.
(Pericolele şi slăbiciunile ne arată unde să căutăm potenţialul întreprinderii, ştiut fiind faptul că
potenţialul unei firme este întotdeauna mai mare decât rezultatele prezente pe care le obţine.)
Diagnosticul are ca scop identificarea şi măsurarea cauzelor care au dus la diferenţele
dintre realizări şi norme, evidenţiindu-se cauzele care provin din conjunctură şi cele ce provin
din gestionarea defectuoasă a întreprinderii .
9 Doina Maria Robu, Controlul de gestiune pe bază de bilanţ, Ed. Moldova, Iaşi, 1998, pg.43;
9
Cu denumirea de diagnostic definim aprecierea făcută asupra unei firme sau a unei
activităţi a acesteia, pe baza informaţiilor cantitative obţinute prin analiza economică, permiţând
ca, pornind de la diferitele analize realizate să fie relevată evoluţia anormală a unui fenomen.
Metoda analizei diagnostic derivă din metodele de stabilire a unui diagnostic medical şi
presupune desfăşurarea coordonată a unor acţiuni specifice referitoare la următoarele aspecte:
- studiul (examinarea) stării organismului economic pentru a identifica problemele cu
care acesta se confruntă (analiza de sistem);
- determinarea cauzelor generatoare de disfuncţii;
- prescrierea măsurilor corespunzătoare de remediere.
Pentru a-şi asigura dezvoltarea sau simpla menţinere a echilibrului său, un organism
economic trebuie să fie în măsură să sesizeze rapid tulburările interne sau dezechilibrele latente
şi să pregătească din timp acţiuni de adaptare la schimbări. În practica obişnuită examinarea
rezultatelor şi evenimentelor din viaţa unei unităţi economice şi evaluarea tendinţelor viitoare,
probabile, constituie conţinutul procesului de consultanţă managerială10. Din această perspectivă
diagnosticul este considerat faza operaţională a oricărui proces de consultanţă managerială, care,
în mod obişnuit, trebuie precedat de un diagnostic preliminar11.
Diagnosticul are un dublu caracter: preventiv şi curativ; el urmăreşte, pe baza
simptomelor declarate şi a analizei efectelor constatate, să propună remedii eficiente, imediate,
dar şi de perspectivă.
Pentru sistemele de reglare, diagnosticul rezultat în urma analizelor economico-financiare
presupune relevarea simptomelor cu care este confruntat organismul şi stabilirea remediilor
necesare unei funcţionări cu performanţe superioare. Astfel de simptome, pentru un sistem
economic pot fi: tendinţa de scădere a profitului, regresul poziţiei faţă de concurenţi, stagnare
sau descreştere economică, creşterea costurilor de producţie şi de desfacere a produselor,
scăderea productivităţii muncii etc. Cel mai important lucru însă este faptul că stabilirea unui
diagnostic obligă la înţelegerea relaţiilor cauză – efect, fără care orice terapie este sortită
eşecului12.
Caracteristic pentru analiza diagnostic este faptul că se realizează într-o perioadă scurtă
de timp şi nu caută soluţii de detaliu, ci soluţii cu caracter global, sub forma unor recomandări de
soluţii, precum şi a unui program de acţiune ce va include viitoare analize de detaliu. Aria de
cuprindere a unui diagnostic general este prezentată în tabelul nr. 1.113:
10 Mark Pinder, Stuart McAdam, Consultanţă în afaceri, Ed. Teora, 1997, pg.32;11 Milan Kubr, Management Consulting. Manualul consultantului în management, Ed. AMCOR, Bucureşti, 1992, pg. 87;12 Leslie W. Rue, Phyllis G. Holland, Strategic Management: concept and experiences, McGraw Hill, 1986, pg. 177;13 Costache Rusu, Analiza şi reglarea întreprinderii prin costuri, Ed. “Gh. Asachi”, Iaşi,1995, pg.195;
10
Aria de cuprindere a unui diagnostic general tabel nr. 1.1
Domeniul Activităţi investigate
1. Poziţia întreprinderii în mediul în care acţionează
- obiectul de activitate (producţie, comerţ, servicii);- scopul activităţii;- obiectivele generale şi derivate;- orientarea generală;
2. Sistemul managerial - managementul practicat (operativ, strategic);- definirea atribuţiilor, competenţelor şi a responsabilităţilor pe anumite trepte ierarhice;- nivelul de delegare efectivă şi exercitarea atributelor conducerii la nivele ierarhice diferite;- luarea deciziilor;- instrumentele de preveder şi control utilizate;- asigurarea conducerii şi a evidenţei personalului;
3. Strategia de piaţă - obiectivele şi conduita formulată;- politica de preţ (orientarea către costuri, cerere sau concurenţă);- segmente de piaţă pentru aprovizionare şi desfacere internă şi externă;
4. Conţinutul activităţii curente - structura producţiei;- destinaţia produselor (clienţii);- relaţiile cu beneficiarii (clienţi permanenţi, temporari) şi organizarea producţiei;
În lucrările de specialitate14 se arată că o analiză internă atentă a punctelor forte şi slabe
ale unei întreprinderi este condiţia esenţială pentru elaborarea unor strategii de succes, pentru că
numai în acest fel oportunităţile pot fi exploatate la maximum şi impactul factorilor perturbatori
poate fi minimizat. Ca timp, analiza diagnostic se poate efectua periodic atunci când se doreşte
testarea stării şi performanţelor sistemului sau la solicitarea expresă a managerului atunci când se
constată o diminuare a performanţelor, unele disfuncţionalităţi, perturbaţii externe etc.
De asemeni, se poate efectua o analiză diagnostic pentru stabilirea perspectivelor
întreprinderii sau pentru evaluarea acesteia în cazul participării la bursă, vânzării unor active,
schimbarea capitalului, emisiuni de acţiuni, lichidare a întreprinderii în caz de faliment etc.
În fapt, ca metodă managerială cu caracter general, diagnosticarea poate fi utilizată de
orice manager - indiferent de poziţia sa ierarhică în structura organizatorică - în ipostaze variate.
Diagnosticarea este necesară atunci când15:
- se doreşte o analiză profundă a domeniului condus şi, pe această bază, evidenţierea
cauzală a principalelor disfuncţionalităţi şi atuuri;
14 Malcolm McDonald, Marketing strategic, Ed.Codecs, Bucureşti, 1998, pg. 122;15 Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea întreprinderii , teorie şi aplicaţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, pg. 55;
11
- se impune fundamentarea şi elaborarea strategiei globale sau a strategiilor parţiale (de
cercetare – dezvoltare, comerciale, de producţie etc.);
- se preconizează schimbări manageriale profunde, circumscrise reproiectării
(remodelării) manageriale;
- se impune privatizarea întreprinderii, pentru a evidenţia critic situaţia economico-
financiară şi managerială a acesteia;
- se doreşte restructurarea întreprinderii;
- managementul este pus în situaţia de a derula demersuri strategico-tactice de ansamblu
sau parţiale;
- se exercită funcţia de control – evaluare, atribut al muncii oricărui manager, integrat în
procesul de management. Finalizarea unui ciclu managerial şi pregătirea terenului pentru
derularea altuia sunt asigurate de/prin diagnosticare, tratată în acest context ca interfaţă între “ce
a fost şi ce va fi în domeniul condus”;
- se elaborează planuri de afaceri, diagnosticarea fiind o importantă componentă a
acestora;
- se finalizează exerciţiul financiar şi se elaborează raportul de gestiune al
administratorului. Acesta din urmă prefaţează diagnosticarea generală sau parţială aprofundată,
la solicitarea acţionarilor;
- se elaborează studii de fezabilitate, ce exprimă necesitatea şi oportunitatea unui demers
investiţional important pentru întreprindere;
- se schimbă echipa managerială a întreprinderii, orice preluare de putere fiind marcată de
o analiză critică a prestaţiei managerilor înlocuiţi, în principal prin intermediul rezultatelor
obţinute de aceştia.
Se adaugă la acestea, ca element de continuitate şi regularitate a diagnosticului, faptul că
este necesar să se pună în mod regulat, în scopul adaptării eficiente şi rapide la mediu a
următoarelor întrebări: Cum determinăm strategiile actuale ale întreprinderii? Cum fixăm
strategiile viitoare sau strategiile noi? Cum punem în aplicare strategiile noi?
1.2.2. Tipologia studiilor de diagnosticare
Studiile de diagnosticare sunt delimitate în literatura de specialitate după o varietate de
criterii astfel:
a) după sfera de cuprindere se distinge:
- diagnostic global, care se referă la întreprindere în ansamblul său, prefaţează demersuri
strategico-tactice de anvergură şi antrenează resurse variate;
12
- diagnostic parţial, ca o consecinţă a diagnosticării globale ce vizează una sau mai multe
componente procesuale şi structurale ale întreprinderii, urmăreşte depistarea cauzală a unor
puncte forte şi slabe particularizate pe domenii distincte;
b) după poziţia elaboratorilor:
- autodiagnosticare, realizată de o echipă de specialişti din interiorul întreprinderii
investigate, oferind un grad superior de fundamentare a punctelor forte, slabe şi a
recomandărilor. Ca deficienţă se consatată un subiectivism ridicat în abordarea problemelor
specifice diagnosticării.
- diagnosticare propriu-zisă, realizată de specialişti din afara întreprinderii investigate,
oferind un grad ridicat de obiectivitae. Ca deficienţă s-a constatat că, necunoscând în totalitate
realităţile întreprinderii, fundamentarea punctelor slabe şi a recomandărilor este mai puţin
riguroasă.
- diagnosticare mixtă, care poate fi realizată de către o echipă multidisciplinară de
speacialişti din interiorul şi din afara întreprinderii investigate, dând posibilitatea abordării
complexe a problemelor supuse investigaţiei, oferind o calitate deosebită studiului de
diagnosticare, valorificabil ca atare în fundamentarea de strategii şi politici realiste.
c) după obiectivele urmărite:
- diagnosticare de rezultate, cu caracter predominant postoperativ, referindu-se la
rezultatele obţinute într-o perioadă anterioară, evidenţiind prin rezultatele obţinute starea de
sănătate a întreprinderii;
- diagnosticare de vitalitate ce evidenţiază potenţialul întreprinderii de a face faţă şi atestă
capacitatea de redresare a întreprinderii;
- diagnosticarea de ambianţă, ce abordează întreprinderea ca o componentă a unor
macrosisteme, studiind influenţa pe care o are mediul asupra întreprinderii investigate, restricţiile
pe care mediul le impune întreprinderii;
- diagnostic de evaluare, cu scopul evidenţierii gradului de realizare a obiectivelor, ca o
sinteză a celor trei tipuri de diagnostice enumerate în această categorie.
Trebuie făcută disticţia între diagnosticul pentru evaluarea întreprinderii şi diagnosticul
în scopuri strategice. Dacă diagnosticul pentru evaluarea întreprinderii urmăreşte caracterizarea
statică (juridică, tehnică, economică, organizatoric-managerială) a întreprinderii în scopul
declarat al stabilirii valorii de piaţă a acesteia, diagnosticul strategic impune ca analiza fiecărui
criteriu, mai ales cele de natură economico-financiară, să fie realizate în dinamică, apelându-
se la metode şi tehnici de analiză economică, în scopul abordării multicauzale sau
13
multifactoriale a acestora16. Acele caracterizări care constituie abateri cu influenţe favorabile
sau nefavorabile semnificative de la situaţia normală, se consideră că reprezintă simptome demne
de reţinut, pentru aprofundarea analizei şi fundamentarea strategiei.
1.2.3. Modalităţi de realizare a diagnosticului
Diagnosticul întreprinderii este abordat în literatura de specialitate din mai multe
perspective, şi stabileşte, indiferent de abordarea aleasă:
(a) concluziile favorabile (oportunităţi oferite de mediul economic în care întreprinderea
îşi desfăşoară activitatea, precum şi atuurile – punctele forte – ale întreprinderii, în fapt,
resursele, aptitudinile şi alte avantaje pe care întreprinderea le posedă în raport cu concurenţii
săi. Punctele forte pot să existe în domeniul resurselor - materiale, financiare, umane - ,
managementului, pieţei, imaginii întreprinderii, relaţiilor furnizori-cumpărători etc ). Numite şi
“activ strategic”17 cuprind:
- ceea ce funcţionează corect şi este organizat în mod optim;
- ceea ce îi conferă superioritate în raport cu concurenţa şi îi aduce aprecierea pe piaţă.
Aceste superiorităţi, uneori puţin cunoscute, vor putea fi apoi exploatate în planurile de
acţiune care rezultă din diagnostic. Dacă el relevă, de exemplu, o superioritate într-un domeniu
particular (avantaj de cost, calitate mai bună, imagine de marcă favorabilă, rezerve financiare),
va putea conduce la definirea unei strategii centrate pe utilizarea acestui factor de competitivitate
pe care îl posedă întreprinderea.
(b) concluziile nefavorabile (riscuri sau pericole datorate aceluiaşi mediu, şi deficienţele
– punctele slabe – ale întreprinderii. Punctele slabe reprezintă limitări sau deficienţe privind
resursele, aptitudinile şi competenţele ce aduc prejudicii serioase performanţelor întreprinderii.).
Sunt numite şi “pasiv strategic” şi cuprind:
- deficienţele de concepţie;
- anomalii de structură;
- sisteme defectuoase de informare, de coordonare, de comunicare, de control;
- deficienţe ale procedurilor;
- inadaptarea politicii generale la mediu;
- produse prezentând slăbiciuni în raport cu concurenţa sau nevoile pieţei;
- deezechilibrele între diferitele părţi ale întreprinderii;
- dezechilibre în alocarea resurselor, care tind să fie inegal repartizate;
16 Ion Verboncu, Ion Popa, Op. cit., pg. 63;
17 Pascal Charpentier, Xavier Deroy, ş.a., Organizarea şi gestiunea întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 50;
14
- dezechilibre la nivelul cunoştinţelor pe care le posedă(tehnicitate şi competenţă
relativă a diverselor funcţii);
- dezechilibre între obiective şi/sau mijloacele de care dispun.
Aceste dezechilibre tind constant să se refacă deoarece ele rezultă din evoluţia
întreprinderii şi din mediul său.
În literatura de specialitate două abordări sunt considerate mai importante, ca şi
complexitate a informaţiilor oferite managementului:
a) funcţională (are ca obiect de investigaţie funcţiile întreprinderii);
Funcţiile firmei care formează obiectul diagnosticului sunt :
- funcţia juridică patrimonială, funcţie care asigură cadrul legal al activităţii(diagnostic
juridic).
Diagnosticul juridic îşi propune punerea în evidenţă a relaţiilor juridice ce apar între
agenţii ce acţionează în legătură cu firma, avându-se în vedere aspecte referitoare la: legalitatea
constituirii societăţii, precum şi alte drepturi şi obligaţii născute în acest moment, legalitatea
contractelor încheiate(cu parteneri de afaceri, salariaţi etc), existenţa unor acţiuni juridice în curs,
cu persoane fizice sau juridice şi perspectivele de soluţionare a acestora, regimul fiscal al firmei
etc.
- funcţia comercială (diagnostic comercial) îşi propune caracterizarea produselor
firmei( şi a poziţiei acestora pe piaţă), a clienţilor şi furnizorilor şi a tuturor aspectelor ce pot
avea relevanţă asupra compartimentelor de resort ale firmei.
O altă abordare în diagnosticul comercial poate avea în vedere componentele politicii de
marketing (produs, preţ, distribuţie, promovare) şi modul lor de integrare la nivelul firmei.
- funcţia de producţie (diagnosticul producţiei). În acest domeniu se culeg date şi
informaţii privind: gradul de îndeplinire a planului producţiei fizice şi de utilizare a capacităţilor
de producţie, nivelul stocurilor de producţie neterminată, raţionalitatea procesului tehnologic şi a
fluxului tehnologic, eficacitatea transportului intern şi a formelor de organizare a producţiei în
secţii şi ateliere, corelarea capacităţii de producţie cu cererea şi a capacităţilor diferitelor verigi
organizatorice, productivitatea muncii (fizică şi valorică), performanţa proceselor tehnologice,
controlul tehnic de calitate, etc.
- funcţia de cercetare-dezvoltare. Un diagnostic în acest domeniu are în vedere: inovarea
de produse (număr de produse noi), inovarea tehnologică, investiţii strategice, inovarea
organizatorică(metode de muncă), etc
- funcţia de personal (diagnosticul personalului) formulează întrebări legate de : structura
personalului (pe categorii de vârstă, sex, pregătire), probleme sociale, gestionarea forţei de
15
muncă, realizarea obiectivelor privind necesarul de personal şi nivelul productivităţii muncii,
indicatorii fluctuaţiei şi mişcării forţei de muncă, pregătirea, instruirea şi perfecţionarea
personalului(costuri), fondul anual de salarii(directe, indirecte), cheltuieli pentru asigurări
sociale, şomaj, productivitatea muncii, etc.
- funcţia economică (diagnostic financiar – contabil) - face obiectul expres al analizei
financiare, realizată pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere. Acest tip de diagnostic
este realizat de cele mai mult ori, deoarece el permite obţinerea de informaţii extrem de
importante privind creşterea, structura şi soliditatea financiară, nivelul autofinanţării,
rentabilitatea aparentă, situaţia capitalurilor permanente şi a trezoreriei, ca o primă estimare a
valorii firmei.
Diagnosticul financiar-contabil pune în evidenţă: bilanţul (mijloace, resurse, structură,
dinamică), utilizarea mijloacelor şi resurselor (rentabilitatea capitalului social, gradul de utilizare
a capacităţii de producţie), caracterizarea patrimoniului din punct de vedere tehnic şi economic
(active fixe la valoarea de inventar şi valoarea rămasă, rata de înnoire a activelor fixe), situaţia
patrimoniului prin prisma echilibrului financiar, lichidităţii şi solvabilităţii firmei, eficienţa
proceselor prin analiza rezultatelor (analiza veniturilor, a cheltuielilor, a cifrei de afaceri, a
rentabilităţii), impozite şi taxe datorate şi vărsate, rambursarea creditelor şi împrumuturilor
precum şi oportunităţile şi pericolele financiare ale mediului ambiant.
b) multicriterială (are în vedere criteriile de viabilitate economică şi managerială ale
întreprinderii). Diagnosticul strategic impune ca analiza fiecărui criteriu, mai ales de natură
economico-financiară, să fie realizată în dinamică, apelându-se la metode şi tehnici de analiză
economică.
Valoarea unui diagnostic, oricare ar fi domeniul său, va depinde de respectarea unui
ansamblu de reguli18:
- stabilirea cât mai clară a obiectivelor urmărite;
- existenţa unui câmp de investigare perfect circumscris acestor obiective;
- dispunerea de un demers riguros şi participativ;
- cunoaşterea tuturor variabilelor şi a factorilor posibili ai evoluţiei;
- accesul la orice informaţii utile şi puterea (abilitatea) de a le prelucra;
- analiza metodică a rezultatelor, astfel încât să fie luate deciziile cele mai potrivite.
Respectarea acestor reguli crează condiţii pentru realizarea de diagnosticuri pertinente.
18 Christian Potié, Op. Cit., pg. 11;
16
1.3. Analiza economico - financiară în diagnosticul strategic al întreprinderii
1.3.1. Importanţa analizei economico - financiare
Peter Drucker19 vorbind despre necesitatea cunoaşterii propriei întreprinderi precizează că
pentru a duce la îndeplinire sarcinile economice ale acesteia (întreprinderea trebuie să devină mai
eficientă, potenţialul ei trebuie evaluat corect şi fructificat la maximum, inclusiv transformarea ei
într-una complet diferită pentru un viitor diferit), este nevoie de înţelegerea realităţilor
întreprinderii privită ca un sistem economic, a capacităţii de performanţă de care dispune şi a
relaţiei între resursele disponibile şi rezultatele potenţiale.
“Printr-o analiză economică pertinentă este posibilă orientarea strategiilor decizionale ale
întreprinderii spre alternative optime” 20.
Însemnătatea analizei economice ca ştiinţă economică decurge din faptul că, studiind
relaţiile cauzale şi exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică
a teoriei economice.
Analizele care se fac în scopul cunoaşterii întreprinderii sunt orientate pe următoarele
direcţii:
- analiza rezultatelor, a veniturilor şi a resurselor;
- analiza centrelor de cost şi a structurii costurilor;
- analiza de marketing;
- analiza cunoştinţelor;
- analiza valorii21.
Nici una dintre analize nu poate fi de folos dacă va fi privită separat de celelalte;
informaţiile furnizate de acestea trebuie ordonate, structurate, puse în relaţii de cauzalitate
permiţîndu-le astfel să aibă o semnificaţie pe care n-ar avea-o dacă ar fi tratate separat.
“O altă activitate care trebuie organizată ca o activitate distinctă”, spune acelaşi autor22,
“este analiza economică a întreprinderii, a caracteristicilor şi a sarcinilor sale şi a programului
pentru obţinerea performanţei. Această activitate impune o muncă distinctă, de o importanţă
crucială şi deosebit de dificilă. Din acest motiv, va trebui numită o persoană care să răspundă de
îndeplinirea ei”.
Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea
întreprinderii în înţelegerea trecutului şi prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor
obiective strategice de menţinere şi dezvoltare a întreprinderii, într-un mediu concurenţial; de
19 Peter Drucker, Managementul strategic, Editura Teora, Bucureşti, 2001, pg. 10;20 Emil Horomnea, Tratat de contabilitate, vol. 1, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001, pg. 258;21 Dorina Budugan, Contabilitate şi control de gestiune, ED. Sedcom Libris, Iaşi, 2002, pg. 469;22 Peter Drucker, Op. cit. , pg. 162;
17
asemeni, analiza face obiectul preocupărilor interne ale unor parteneri economici şi financiari -
bancari, interesaţi în realizarea unor acţiuni de cooperare cu întreprinderea respectivă.
Analiza economică se bazează pe ideea că în orice sistem există în permanenţă rezerve
în ceea ce priveşte perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor
sale tehnice, economice, financiare, informaţional-decizionale, că performanţele sistemului
“întreprindere” pot fi permanent îmbunătăţite printr-o activitate de analiză continuă.
Din acest punct de vedere obiectul analizei economice îl constituie studierea complexă
la nivel micro şi macroeconomic a rezultatelor obţinute într-o perioadă de timp, în folosirea
resurselor materiale, umane şi financiare, în strânsa lor legătură cu factorii care le-au determinat,
în scopul identificării şi utilizării unor noi soluţii care să ducă la dezvoltarea şi perfecţionarea
activităţii economice.
Din punct de vedere strategic şi ca premisă a diagnosticării, analiza economică are rol de
control în cadrul întreprinderii. Acesta constă în măsurarea şi corectarea rezultatelor obţinute în
scopul asigurării îndeplinirii corespunzătoare a obiectivelor proiectate. Se parcurg trei etape:
- stabilirea criteriilor de apreciere a îndeplinirii prevederilor din planuri şi programe;
- determinarea abaterilor prin compararea realizărilor cu criteriile de apreciere stabilite;
- corectarea abaterilor prin evidenţierea cauzelor care le-au generat;
Analiza îndeplinirii planurilor şi programelor constă practic în asigurarea evoluţiei
societăţii comerciale în limitele parametrilor stabiliţi prin:
- descoperirea factorilor care determină încetiniri sau accelerări ale activităţii;
- înlăturarea sau ameliorarea factorilor cu influenţă negativă;
- promovarea factorilor cu efecte pozitive.
Formularea strategiilor demarează cu analiza factorilor interni şi externi ai întreprinderii.
Analiza factorilor externi urmăreşte identificarea oportunităţilor şi ameninţărilor,
performanţa superioară fiind rezultatul potrivirii strategiei cu mediul, iar analiza factorilor interni
se identifică cu stabilirea “punctelor tari” şi “punctelor slabe” precum şi a competenţelor
distinctive (cum nevoile consumatorilor sunt satisfăcute). Se adaugă acestora analiza
portofoliului afacerii astfel încât să fie asigurată profitabilitatea întreprinderii printr-un portofoliu
de activităţi şi produse echilibrat, supunând organizaţia unor riscuri minime.
Prezentarea procesului de realizare a unei strategii este încheiată de faza de evaluare şi
control a strategiei. Evaluarea performanţelor implică măsurarea rezultatelor acţiunilor
întreprinse, iar controlul apare ca o comparare între rezultatele dorite şi cele obţinute. Prin natura
sa această fază este similară celei iniţiale23 (în care se realiza analiza mediului intern şi extern al
întreprinderii), dar creează premisele pentru realizarea buclelor de feed-back ale procesului.
23 Bogdan Băcanu, Management strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 1997, pg. 223;
18
Rolul buclelor de reglare de tip feed-back este de a permite intervenţia corectivă asupra
unor elemente aferente implementării strategiei sau chiar formulării strategiei. Sistemul de
feedback în controlul managerial este exemplificat în figura nr. 1.4.24
Figura 1.4. Circuitul feedback în controlul managerial
Sursa: Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984;
Într-o abordare simplistă, pe criteriul naturii diferite a datelor utilizate, controlul strategiei
se desfăşoară pe două direcţii: financiar şi nefinanciar. Instrumentele financiare sunt cele mai
utilizate pentru evaluarea, controlul şi analiza situaţiei strategice pornind de la premisa că
indicatorii au gradul cel mai înalt de sintetizare şi tipizare şi se pretează cel mai bine pentru
comparaţii şi operare.
În afară de asta, utilizarea indicatorilor, ca instrumente financiare, este determinată şi de
faptul că, în general, sistemele şi subsistemele sunt descrise prin parametri şi indicatori ce le
definesc existenţa şi funcţionarea.
Cei mai utilizaţi sunt coeficienţii financiari, ca raport între două mărimi cu exprimare
absolută. Combinarea acestor mărimi, culese în principal din bilanţul contabil anual, dă naştere
câtorva coeficienţi cu o semnificaţie precisă, grupaţi în câteva categorii mai importante astfel:
- coeficienţii de lichiditate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a
face faţă obligaţiilor financiare;
- coeficienţii de profitabiliate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a
genera un anumit nivel al profitului;
- coeficienţii de activitate, care dau o imagine asupra modului în care întreprinderea
utilizează resursele pe care le are la disoziţie;
- coeficienţii de solvabilitate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a
face faţă totalităţii angajamentelor externe pe baza resurselor de care dispune.
24 Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984, pg. 554;
Identificarea abaterilor
Comparaţii cu standardele
Măsurarea performanţelor
actuale
Performanţe actuale
Analiza cauzelor abaterilor
Programul acţiunilor corective
Implementarea corecţiilor
Performanţe dorite
19
Studiul acestor coeficienţi, pe perioade mai mari, conferă controlului financiar rolul de
avertizare timpurie asupra unor traiectorii nedorite.
1.3.2. Metoda analizei economico - financiare
Dicţionarul explicativ al limbii române25 arată termenul de analiză ca provenind din limba
franceză “analyse”, “analyser”, cu sensul de “metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe
studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunţită a unei probleme”.
După Le Petit Larousse26, termenul de analiză provine din limba greacă unde “analisis”
are înţelesul de descompunere a întregului, “studiu elaborat în vederea diferenţierii elementelor
care compun întregul, a determinării sau explicării raporturilor dintre acestea sau cu întregul”.
În opinia specialiştilor, obiectivul analizei economice este stabilirea şi cuantificarea
relaţiilor cauzale între indicatorii economico-financiari şi factorii determinanţi. Realizarea
acestui obiectiv presupune parcurgerea, ca metodă proprie, a unui ansamblu de patru trepte
(etape de lucru) metodologice şi procedee tehnice astfel27:
1. Comparaţia, ca metodă de analiză calitativă, vizează obţinerea unei abateri a
indicatorului faţă de valoarea de referinţă luată ca bază de comparaţie. Abaterea astfel rezultată
trebuie separată pe cauze generatoare şi interpretată prin prisma factorilor.
Comparaţia serveşte analizei în dinamică existând astfel posibilitatea de a examina şi
aprecia rezultatele economice nu ca mărimi în sine ci în raport cu un criteriu, cu o bază de
comparaţie, stabilind nivelurile, proporţiile şi ritmurile de dezvoltare a acestora. În cadrul
întreprinderilor se utilizează următoarele categorii de comparaţii:
- comparaţii în timp (compararea fenomenelor în diferite momente ale evoluţiei sale);
- comparaţii în spaţiu (pe structuri organizatorice, cu rezultate ale sectorului de activitate
sau ale altor întreprinderi cu activităţi similare, concurente);
- comparaţii mixte, atât în timp cât şi în spaţiu;
- comparaţii în funcţie de un nivel prestabilit: programe, norme, normative, standarde,
clauze contractuale etc.;
- comparaţii cu caracter special care au loc în determinarea eficienţei unor măsuri sau
soluţii tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime) etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele condiţii:
- să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei (indicatorii comparaţi să aibă
acelaşi conţinut economic şi aceeaşi metodologie de determinare);
- analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp (an, semestru, trimestru, lună etc.).
25 Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed Academiei, 1975, pg. 34;26 Le Petit Larousse, Dictionnaire enciclopedique, Ed. Larousse, Paris, 1993, pg. 69; 27 Silvia Petrescu, Diagnostic economico-financiar. Metodologie. Studii de caz, Ed. Sedcom Libris, 2004, pg. 17;
20
Comparaţia poate fi efectuată prin intermediul următoarelor categorii de indicatori:
indicatori absoluţi, indicatori relativi, indicatori medii, indicatori de variaţie, indicatori ajustaţi.
Cei mai utilizaţi la nivelul întreprinderilor sunt indicatorii absoluţi şi relativi, astfel:
1. Indicatori absoluţi
a) Abaterea absolută a fenomenului (Δ F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel
al bazei de comparaţie ale aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de
măsură a indicatorului dat. În dinamică sporul absolut reprezintă diferenţa în mărimi absolute
dintre nivelul indicatorului din perioada curentă (1) şi cea de bază (0). Arată în mărimi absolute
cu câte unităţi s-a modificat (a crescut sau redus) indicatorul în perioada curentă faţă de cea de
bază.
Din punct de vedere statistic abaterea reprezintă diferenţa de ordinul întâi dintre două
valori ale unei serii dinamice:
- cu bază fixă: Δ F= Ft – F0
- cu bază în lanţ Δ F= Ft –Ft-1
b) Abaterea relativă în mărimi absolute (ΔrF) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv
al fenomenului sau rezultatului economic analizat şi nivelul bazei de comparaţie recalculat în
condiţiile volumului efectiv al activităţii, respectiv ponderat cu indicele de creştere (Iq). Se
determină cu ajutorul relaţiei:
ΔrF = F1- F0 ¿ Iq
2. Indicatori relativi
a) Indicele de creştere exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului
economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de nivelul considerat ca bază. În dinamică arată de
câte ori indicatorul (bază de comparaţie) din perioada de bază se regăseşte în indicatorul
(comparat) din perioada curentă. Se exprimă sub formă de coeficient sau procentual.
Dacă se calculează pentru două perioade succesive indicele este cu bază în lanţ.
- cu bază fixă: I Ft /0=
F t
F0
(100 )
- cu bază în lanţ:I Ft / t−1=
F t
F t−1
(100 )
b) Abaterea relativă (sporul relativ, ritmul de modificare relativă) este rezultatul
comparaţiei care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare. În
dinamică arată procentual cât reprezintă abaterea indicatorului de la o perioadă la alta faţă de
21
nivelul indicatorului în perioada de bază (cu cât s-a modificat procentual indicatorul din perioada
curentă faţă de cea de bază).
- cu bază fixă:
ΔI Ft /0=ΔFF0
×100=F t−F0
F0
×100=F t
F0
×100−100=I F−100
- cu bază în lanţ:
ΔI Ft / t−1=ΔF
F t−1
×100=Ft−F t−1
F t−1
×100=F t
F t−1
×100−100=I F−100
2. Descompunerea, asigură profunzime studiului prin detalierea şi separarea factorilor
determinanţi, permiţând localizarea cauzelor care determină abateri prin prisma factorilor care
trebuie selectaţi şi interpretaţi.
3. Stabilirea influenţei factorilor constituie etapa cea mai importantă în care este
determinat sistemul de legături cauzale între factori şi indicator şi este cuantificată influenţa
fiecărui factor asupra indicatorului.
4. Generalizarea (sinteza) rezultatelor, concluziile şi aprecierile asupra fenomenului
(indicatorului) studiat precum şi propuneri de măsuri ce se impun fie pentru înlăturarea cauzelor
care au determinat rezultate negative fie pentru ridicarea performanţelor.
Procedeul cu cea mai largă utilizare în măsurarea influenţelor factorilor este “procedeul
substituirii valorii factorilor”sau “metoda substituirilor în lanţ”, utilizat în cazul relaţiilor de tip
determinist, care iau forma matematică de produs sau de raport între factori.
„Principiul de bază al metodei substituirilor în lanţ constă în considerarea, în cazul unui
fenomen dependent de n factori, a unui singur factor variabil şi n-1 factori invariabili, apoi a doi
factori variabili şi n-2 factori invariabili şi aşa mai departe”.28
Aplicarea acestei metode este posibilă cu respectarea următoarelor principii:
1) aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau raport,
se face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi, factori de structură
şi factori calitativi;
2) substituirile (înlocuirile, comparaţiile) se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi,
continuând cu factorul de structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcţi spre
cei cu influenţă indirectă; se evidenţiază astfel variaţia unui factor considerând că ceilalţi rămân
neschimbaţi (condiţia de “caeteris paribus”);28 Mihai Ţarcă, Tratat de statistică aplicată, E.D.P., Bucureşti, 1998, p. 782; condiţia “caeteris paribus” măsoară variaţia unui factor în condiţiile în care variaţia celorlalţi factori este presupusă constantă. O astfel de abordare corespunde analizelor pe termen scurt, unde condiţia “caeteris paribus” funcţionează, pentru că, pe termen lung şi mediu, toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie. Factorul care-şi pune amprenta în mod semnificativ pe termen mediu şi lung este progresul tehnic.
22
Denumirea „caeteris paribus” asociază anumite cauze cu anumite efecte. Conform acestui
principiu cauzele unui fenomen sunt analizate pe rând existând presupoziţia că toţi factorii care
influenţează un proces, dar neluaţi în considerare în problemă, nu acţionează şi prin urmare se
menţin la acelaşi nivel pe orizontul de plan analizat. O teorie este formulată întotdeauna cu
această clauză (adică păstrarea condiţiilor iniţiale sau, altfel spus, celelalte condiţii ramân
neschimbate) iar apelarea la ea reprezintă o metodă de simplificare a problemelor complexe.
3) valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare (ceea ce
înseamnă că factorul a cărui influenţă nu a fost calculată încă, rămâne la valoarea din baza de
comparaţie iar cel a cărui influenţă a fost calculată intră în calculele următoare la valoarea
curentă).
În expresia cea mai simplă, legătura directă de condiţionare a factorilor capătă forma unei
funcţii Y= f(x).
Se disting următoarele situaţii :
- în cazul relaţiei de produs între factori:
R = a ¿ b ¿ c ; unde R= fenomenul supus analizei; a,b,c = factorii de influenţă
Avem următoarele notaţii :
R0 = a0 ¿ b0 ¿ c0; pentru perioada de bază
R1 = a1 ¿ b1 ¿ c1; pentru perioada curentă
Valoarea modificării totale (abaterea absolută) R este:
R = R1 - R0 = (a1 ¿ b1 ¿ c1) - (a0 ¿ b0 ¿ c0)
Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor se obţine astfel:
- influenţa modificării factorului “a” :
Ra = a1 ¿ b0 ¿ c0 - a0 ¿ b0 ¿ c0 = ( a1 - a0) b0 ¿ c0
- influenţa modificării factorului “b” :
Rb = a1 ¿ b1 ¿ c0 - a1 ¿ b0 ¿ c0 = ( b1 - b0) a1 ¿ c0
- influenţa modificării factorului “c” :
Rc = a1 ¿ b1 ¿ c1 - a1 ¿ b1 ¿ c0 = ( c1 - c0) a1 ¿ b1
Modificarea totală:
R = Ra + Rb + Rc
În cazul exprimării modificării rezultatului economic sub forma abaterii relative (IR),
determinarea contribuţiei factorilor se poate realiza prin:
a) raportarea influenţelor în mărime absolută, la nivelul de referinţă al rezultatului
economic cercetat:
23
Δ IR=IR−100=R1
R0
×100−100=R1−R0
R0
×100
în care:
- influenţa modificării factorului “a”: Δ IRa= Δ Ra
R0
×100
- influenţa modificării factorului “b” : Δ IRb= Δ Rb
R0
×100
- influenţa modificării factorului “c” : Δ IRc= Δ Rc
R0
×100
Fiecare relaţie exprimă creşterea sau reducerea, în procente, a abaterii de la baza de
comparaţie a rezultatului cercetat, ca urmare a modificării relative a fiecărui factor.
b) utilizarea indicilor (programaţi, de dinamică ş.a.) şi principiile metodei substituirilor în
lanţ:
IR=( i1×i2×i3×. . .. .. . ..×in)
100n−1 unde i = indicele factorului respectiv.
În exemplul relaţiei cu trei factori:
IR=ia×ib×ic
1002
Δ IR=ia×ib×ic
1002−100
Cele trei influenţe rezultă pe baza următoarelor calcule:
- influenţa factorului “a”: IRa = ia - 100
- influenţa factorului “b”:Δ IRb=
ia×ib
100−ia
- influenţa factorului “c”:Δ IRc=
ia×ib×ic
1002−
ia×ib
100
- în cazul relaţiei de raport între factori, modelul economic general de exprimare a
dependeţei este corespunzător următoarei ecuaţii:
R=ab , pentru care:
modificarea totală: R = R1 - R0 =
a1
b1
−a0
b0
24
Având în vedere principiile substituirilor în lanţ şi, în mod deosebit, faptul că substituirea
trebuie să înceapă cu factorul cantitativ, procedeele de determinare se diferenţiază în funcţie de
locul pe care îl ocupă în relaţia de raport factorul cantitativ (la numărător sau la numitor).
Separarea influenţei celor doi factori direcţi se va face astfel:
dacă factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului:
- influenţa factorului “a”
în mărimi absolute: ΔR (a )=
a1
b0
−a0
b0
în mărimi relative: Δ IR (a )=ia−100
- influenţa factorului “b”
în mărimi absolute: ΔR (b )=
a1
b1
−a1
b0
în mărimi relative: Δ IR (b )=
ia
ib
×100−ia
Modificarea totală R = R(a) + R(b)
dacă factorul cantitativ reprezintă numitorul relaţiei:
- influenţa factorului “b”
în mărimi absolute: ΔR (b )=
a0
b1
−a0
b0
în mărimi relative: Δ IR (b )= 1
ib
×100−100
- influenţa factorului “a”
în mărimi absolute: ΔR (a )=
a1
b1
−a0
b1
în mărimi relative: Δ IR (a )=
ia
ib
×100−ia
Modificarea totală R = R(b) + R(a)
- cazul relaţiei de tip determinist de natura sumei şi/sau diferenţei (numită şi metoda
balanţieră).
Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relaţie deterministă (balanţieră), este
următorul:
25
R = a + b - c.
Influenţele modificării faţă de program (pr) sau faţă de perioada precedentă (0) a valorilor
efective (1), ale elementelor, se stabilesc ca diferenţă, ţinând seama de semnul algebric pe care îl
au în formula care modelează depedenţa (+ sau -).
R = f(a,b,c)
R = a + b – c
Modificarea totală R= ( a1+ b1- c1 ) – (a0 + b0 – c0 )
- influenţa modificării factorului ”a” :
Ra = a1 + b0 – c0 – a0 – b0 + c0 = a1 – a0 ;
- influenţa modificării factorului “b“:
Rb = a1 + b1 – c0 – a1 – b0 + c0 = b1 – b0 ;
- influenţa modificării factorului “c” :
Rc = a1 + b1 – c1 – a1 – b1 + c0 = - ( c1 – c0 ) ;
Modificarea totală R = Ra + Rb + Rc ;
Astfel determinate, influenţele factorilor asupra indicatorului (fenomenului) studiat,
însumate, trebuie să fie egale. Efectuînd aceste calcule putem afirma cu certitudine că
însemnătatea analizei economice, ca ştiinţă economică, decurge din faptul că, studiind relaţiile
cauzale şi exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică a teoriei
economice.
Abordarea factorială a analizei diagnostic este subliniată îndeosebi atunci când se pune în
discuţie riscul de faliment. Astfel, analiza globală a falimentului presupune două etape:
- formularea unui diagnostic pe baza unor indicatori financiari;
- completarea diagnosticului pe baza evaluării influenţei factorilor.
Într-un dialog imaginar, Alain BURLAUD29 răspunde unor întrebări de nespecialist: “Ca
să faci management trebuie să ştii a folosi cifrele, pentru că numai astfel specialistul îşi poate
susţine argumentele în faţa unui nespecialist. Esenţial este nu să lucrezi cu cifre, deoarece sunt
specialişti pentru aşa ceva, ci să ştii a le da o semnificaţie, să le transformi într-un diagnostic,
într-o opinie, înţelegând ipotezele care generează cifrele, limitele şi valabilitatea lor.”
În principiu, etapele ce trebuie urmate în analiza - diagnostic şi corelaţia dintre ele este
exemplificată în figura nr. 1.530.
29 Alain Burlaud, Claude J. Simon, Control de gestiune, Ed. C.N.I. “Coresi”, Bucureşti, 1997, pg. 8; 30 George Moldoveanu, Analiza organizaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 48;
Pregătirea diagnosticului
1.
Pregătirea analizei Documentarea prealabilă
Premisele diagnosticului
26
Fig. 1.5. Paşii diagnosticării şi corelarea acestora
În urma comparării rezultatelor diagnosticelor pot rezulta patru situaţii şi, ca urmare,
patru modalităţi strategice de acţiune, reprezentate în cele patru cadrane din figura 1.631.
Oportunităţile mediului
31 Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997, pg. 55;
2. Identificarea simptomelor semnificative pe bază multicriterială
3. Analiza cauzală a principalelor disfuncţionalităţi
4. Analiza cauzală a principalelor puncte forte
5. Determinarea potenţialului de viabilitate şi a intensităţii necesităţii restructurării strategice
6. Analiza SWOT
7. Formularea recomandărilor strategico-tactice
Recomandări
27
puncte puncte
slabe forte
Ameninţările mediului
Fig. nr. 1.6. Graficul analizei diagnostic
Sursa: Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997, pg.55;
În cadranul 1 este reprezentată cea mai favorabilă situaţie, când întreprinderii i se ivesc
mai multe oportunităţi şi are puncte forte care o îndreptăţesc să valorifice oportunităţile
respective, recomandându-se o strategie de dezvoltare agresivă.
Cadranul 2 prezintă o întreprindere căreia i se ivesc oportunităţi însemnate, pe care nu le
poate valorifica din cauza slăbiciunii interne, recomandarea fiind de a se aborda o strategie de
redresare în vederea eliminării punctelor slabe.
Cadranul 3 prezintă situaţia cea mai puţin favorabilă, în care întreprinderea este relativ
slabă, trebuind să facă faţă unor ameninţări majore din partea mediului. Se impune în acest caz
examinarea, prin intermediul analizei diagnostic, a posibilităţilor de reducere a volumului sau de
redirecţionare a activităţii sau vânzărilor pe o anumită piaţă, fiind recomandată o strategie
defensivă.
Cadranul 4 reprezintă situaţia în care o întreprindere cu numeroase atuuri întâlneşte un
mediu nefavorabil, strategia utilizând punctele forte existente pentru a-şi crea oportunităţi în alte
domenii de activitate sau pe alte pieţe, şi se recomandă utilizarea unei strategii de diversificare.
Identificând comportamentul dinamic al întreprinderii, managementul modern poate să
prevină şi chiar să împiedice apariţia crizelor printr-o planificare previzională a activităţilor şi o
dirijare a profiturilor printr-o organizare de tip controlling, precum şi printr-un control al
investiţiilor şi costurilor pe termen scurt şi mediu.
Cadranul 2Strategii de redresare
Cadranul 1Strategie agresivă
Cadranul 3Strategie defensivă
Cadranul 4Strategie de diversificare
28
CAPITOLUL 2
ANALIZA - DIAGNOSTIC ÎN PROCESUL DECIZIONAL:
METODOLOGIE DE REALIZARE
La baza dificultăţilor cu care se confruntă întreprinderea contemporană se află frecvent o
inadaptare la contextul concurenţial. Lipsa unei strategii coerente generează dificultăţi
suplimentare, implică costuri superioare şi sacrificii inutile şi de aceea se consideră că succesul,
în ultimă instanţă, este o problemă de voinţă reală, de gândire globală, nelimitată de considerente
legate de structura de funcţionare, de capacitate de adaptare, de eliminare a barierelor artificiale
29
în calea dezvoltării32. Luarea unor decizii strategice, cu incidenţă pe termen lung, cere o analiză
completă a întreprinderii şi a mediului său pentru a limita riscul de eroare.
Analiza - diagnostic caută să identifice soluţiile de armonizare între acţiunile contrare ale
diferitelor forţe concurenţiale dar şi soluţiile prin care firma, bazată pe „competenţa sa” (puncte
tari şi puncte slabe), poate să valorifice oportunităţile şi să ocolească restricţiile din mediul său
ambiant.
Cu alte cuvinte dacă analiza reprezintă instrumentul care asigură suportul informaţional
necesar diagnosticării, diagnosticul oferă imaginea de ansamblu asupra activităţii firmei necesar
fundamentării şi corelării strategiilor.
Schematic, acest demers se prezintă astfel:
Fig. 2.1. Demersul de analiză strategică
Sursa: P. Charpentier, Organizarea şi gestiunea întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 86;
Diagnosticul se realizează prin parcurgerea următoarelor etape:
2.1. Pregătirea diagnosticului
– etapă în care au loc o serie de lucrări pregătitoare:
1. – cunoaşterea preliminară a firmei cu scopul de a stabili împreună cu conducerea
firmei aspectele esenţiale şi modalităţile de abordare a acţiunii de diagnosticare. Sunt realizate
următoarele operaţiuni:
- se evidenţiază problemele cu care se confruntă managerul în realizarea politicii generale
a firmei;
- sunt studiate rapoartele şi procesele verbale încheiate cu ocazia controalelor făcute de
către auditorii interni şi externi;
- sunt stabilite dimensiunile diagnosticului (global sau parţial)
- se convine asupra responsabilităţilor ce revin părţilor implicate în diagnosticare, asupra
modului de colaborare, pentru a se evita paralelismele şi, implicit, diluarea de responsabilitate;
2. – se stabilesc obiectivele diagnosticului (în funcţie de dimensiunile convenite):
determinarea punctelor forte şi slabe, evidenţierea componentelor procesuale şi/sau structural-
32 Eduard, Dinu, Strategia firmei. Teorie şi practică, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg.7;
ANALIZĂ EXTERNĂ
ANALIZĂ INTERNĂ
OPORTUNITĂŢIRESTRICŢII
PUNCTE TARIPUNCTE SLABE
OPŢIUNI STRATEGICE
POLITICI FUNCŢIONALE:
ProducţieMarketing
Resurse umaneFinanţe etc
30
organizatorice cu potenţial ridicat, mediu sau scăzut, depistarea factorilor de susţinere şi/sau de
rezistenţă la schimbare, evidenţierea cauzală a stadiului realizării unor obiective etc.
3. – se stabileşte echipa de diagnosticare care, în mod obligatoriu trebuie să fie
multidisciplinară, alcătuită din specialişti din afara şi din cadrul firmei, fiecare îndeplinind roluri
bine definite pe parcursul diagnosticării, în funcţie de care au sarcini, competenţe şi
responsabilităţi specifice. Specialiştii proveniţi din interiorul firmei investigate au rol consultativ,
furnizează datele şi informaţiile solicitate referitoare la trecutul şi prezentul firmei şi al
componentelor sale, participă la conturarea punctelor forte şi slabe şi la explicarea cauzelor
generatoare, participă la elaborarea recomandărilor strategico-tactice. Specialiştii din afara firmei
sunt, de regulă, consultanţi în management şi contribuţia lor în cadrul echipei de diagnosticare se
referă la faptul că impun metodologia de elaborare a studiului de diagnosticare, respectarea sa
riguroasă, definesc, cauzal, împreună cu specialiştii interni punctele forte şi slabe, formulează
principalele recomandări de ameliorare a situaţiei firmei.
2.2. Documentarea preliminară
- reprezintă etapa în care echipa de diagnosticare analizează toate documentele şi
informaţiile convenite a fi puse la dispoziţia sa de către firmă.
Informaţiile ce constituie obiect de studiu se grupează astfel:
- informaţii juridice: informaţii generale referitoare la istoricul firmei (contractul de
societate, statutul, registrul adunărilor generale, registrul acţionarilor etc), informaţii legate de
dreptul comercial (acte şi contracte privind drepturi de proprietate ale imobilizărilor corporale,
necorporale, financiare, terenuri), dreptul muncii,legi şi reglementări fiscale;
- informaţii comerciale: informaţii asupra elementelor care condiţionează piaţa:
produse, clienţi, furnizori, concurenţa, reţeaua de distribuţie, etc;
- informaţii privind activitatea firmei din perspectivă procesuală: procesele de fabricaţie
sau prestări de servicii, calitatea produselor, cercetarea – dezvoltarea, necesităţile de
restructurare şi investiţii, perspectivele tehnice, economice şi comerciale etc;
- informaţii privind gestionarea resurselor: materiale, umane (în special) şi
organizaţionale;
- informaţii financiar-contabile: bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere, anexele la
bilanţ, contabilitatea analitică a exploatării;
- informaţii furnizate de terţi: date statistice, publicaţii legale etc.
Pentru obţinerea unor informaţii suplimentare, stabilirea unor situaţii de fapt sau pentru
confirmarea unor date, corelări de date sau concluzii, efectuarea unor descrieri, calcule sau
comentarii, se utilizează tehnica interviului (prin chestionare dinainte stabilite).
31
Centralizarea tuturor acestor informaţii (cu caracter general), ca element de formalizare,
se va realiza prin intermediul unor fişe sintetice a căror formă este prezentată în anexa nr. 1.
2.3. Analiza - diagnostic a mediului intern al firmei
Acest demers metodologic se impune datorită faptului că ciclul de funcţionare al unei
întreprinderi seamănă mai mult cu o buclă decât cu un proces liniar, în sensul că faza finală –
obţinerea rezultatelor – constituie punctul de reflexie şi de plecare pentru un nou ciclu de
funcţionare. Ca urmare, rezultatele obţinute în perioada care a trecut vor servi ca bază pentru
fixarea unor noi obiective, putând determina reformularea politicilor, strategiilor pe termen scurt,
o modificare a mijloacelor sau o schimbare a metodelor de gestiune.33
Transformările din mediu determină, din partea firmei, o anume capacitate de
transformare proprie, de autoreglare şi o anumită sinergie (prin sinergie înţelegând posibilitatea
mobilizării resurselor disponibile în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv). Această
capacitate este necesară pentru că, în intervalul de timp dintre momentul când transformarea din
mediu este cunoscută, şi momentul când sistemul economic este pregătit să facă faţă, mediul
economic nu stă pe loc, este într-o continuă evoluţie. Apar noi transformări, astfel încât, atunci
când noul sistem este gata să funcţioneze, datele sunt din nou modificate iar organismul
economic (agentul economic) riscă să fie tot atât de neadaptat şi de nepregătit. În acest amplu
proces un rol deosebit revine identificării, prin analiză economică, a condiţiilor de supravieţuire,
de consolidare sau dezvoltare a activităţii, după caz.
Mediul intern al firmei cuprinde două cicluri (activităţi) care se suprapun în realizarea
aceloraşi obiective ale firmei:
- ciclul de exploatare (economic) căruia îi corespunde analiza economică (analiza
activităţii, analiza resurselor materiale şi umane, analiza consumurilor/cheltuielilor);
- ciclul financiar, căruia îi corespunde analiza financiară (analiza structurii financiar –
patrimoniale, a rezultatelor, analiza riscurilor).
2.3.1. Analiza activităţii economice
2.3.1.1. Diagnosticul activităţii de producţie şi comercializare
Producţia reprezintă activitatea de combinare a factorilor de producţie (resurse
economice) şi de transformare a acestora în bunuri materiale şi servicii. Rolul ei într-o
întreprindere este de a furniza bunuri corespunzătoare cererii de pe piaţă prin această combinare
(eficace) de factori de producţie care să permită atingerea obiectivelor exprimate în termeni de
cantitate, calitate, durată şi costuri.
33 Octavian Jaba, Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999, pg. 127;
32
Dimensiunea strategică a acestei funcţii a suferit modificări esenţiale faţă de anii ’60 fiind
eclipsată de logica financiară şi comercială. Deciziile strategice care implică direct producţia se
referă la34:
- dilema “a face” sau “a determina să se facă” (make or buy). Logica de a produce prin
intermediul altor întreprinderi s-a dezvoltat în cea mai mare parte a domeniillor funcţiunii de
producţie atunci când costurile coordonării comerciale (de tranzacţie) sunt inferioare costurilor
de coordonare managerială.
- localizarea producţiei, ţinând cont de proximitatea pieţelor sau a resurselor, de costul
factorilor de producţie, de natura producţiei şi de constrângerile proprii fiecărei firme.
Funcţia de producţie într-o firmă, în dimensiunea sa operaţională, are în compunere:
- activitatea de fabricaţie, la nivelul careia se obţin produsele ce constituie obiect de
activitate al firmei ;
- activitatea de întreţinere şi reparaţii echipamente de producţie;
- activitatea de furnizare de utilităţi;
- activitatea de programare, lansare şi urmărire a producţiei;
- controlul calităţii “CTC-AQ”;
- metrologie
În acest domeniu se culeg date şi informaţii privind: gradul de îndeplinire a planului
producţiei fizice şi de utilizare a capacităţilor de producţie, nivelul stocurilor de producţie
neterminată, raţionalitatea procesului tehnologic şi a fluxului tehnologic, eficacitatea
transportului intern şi a formelor de organizare a producţiei în secţii şi ateliere, corelarea
capacităţii de producţie cu cererea şi a capacităţilor diferitelor verigi organizatorice,
productivitatea muncii (fizică şi valorică), performanţa proceselor tehnologice, controlul tehnic
de calitate, etc.
Diagnosticul producţiei ar trebui să plece, conform noilor abordări în domeniu35, de la
două criterii36:
(1) caracterul produselor
(2) tipurile de “savoir – faire” (oameni, metode, maşini) utilizate pentru a le produce.
(1) Sunt identificate patru categorii de produse:
34 Pascal Charpentier, Op. Cit., pg. 376;35 „ ...noua regulă a jocului: pieţele cunoscute sunt saturate iar pieţele viitoare nu vin singure. Este treaba fiecărui întreprinzător să le descopere propunând o ofertă inovatoare, ratificată de client...”, Octave Gélinier, 1998, citat de G. Lavalette, Op. Cit., pg. 353;36 Georges Lavalette, Maria Niculescu, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 355;
33
- de supravieţuire, ca bază a activităţii unei întreprinderi, cu costuri complete considerate
competitive de către comercianţi, pentru care se caută maximizarea fabricaţiei cu toate
mijloacele disponibile din întreprindere;
- produse sensibile la productivitate, care nu ridică prebleme de aprovizionare sau de
fabricaţie, şi care, dacă ar fi posibil să se modifice o caracteristică tehnică sau să se mărească
puţin cantităţile fabricate ar deveni produse interesante, posibil a fi clasate în categoria
produselor de supravieţuire;
- produse complementare de saturaţie, care ar putea fi fabricate fără probleme plecând de
la resursele şi capacitatea de producţie existente pentru acoperi eventualele diferenţe de
capacitate care ar atrage şi o reducere a costului unitar al produselor;
- produse noi, în dezvoltare a căror fabricaţie este legată de planul de investiţii şi de
reacţia noilor clienţi, necesitând o supraveghere deosebită.
2.3.1.1.1 Sistemul indicatorilor valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de
producţie şi comercializare
Dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare se face prin utilizarea unui
sistem de indicatori valorici, fiecare prin conţinut, mod de determinare şi putere informaţională
caracterizând anumite aspecte ale activităţii unei firme. Acest sistem cuprinde următorii
indicatori:
a) cifra de afaceri (Ca) considerat indicatorul cel mai reprezentativ pentru exprimarea
volumului activităţii, calculat prin însumarea veniturilor din livrări de bunuri, executarea de
lucrări şi prestări de servicii într-o perioadă determinată. Pentru nevoile interne ale firmei se
poate stabili atât cifra de afaceri din activitatea de bază cât şi producţia marfă vândută şi încasată.
b) producţia marfă fabricată (Qf) care exprimă valoarea bunurilor fabricate, a
lucrărilor executate şi serviciilor prestate într-o perioadă de timp (exerciţiu financiar), destinate
livrării (valorificării în afara întreprinderii). Valoric, producţia marfă fabricată se poate
determina în două variante de calcul:
(1) prin însumarea elementelor amintite mai sus:
Qf = Vpf + Vle + Vsp, în care:
Vpf = valoarea produselor fabricate (produse finite, semifabricate destinate livrării,
produse reziduale valorificabile);
Vle = valoarea lucrărilor executate;
Vsp = valoarea serviciilor prestate.
(2) prin însumarea următoarelor elemente:
( pornind de la relaţia: Si + I(Qf) – E(Qv) = Sf),
34
Qf = Qv + (Sf – Si) = Qv + Qs, în care:
Qv = valoarea producţiei vândute;
Qs = variaţia producţiei stocate (variaţia stocurilor de produse de la sfârşitul respectiv
începutul perioadei).
c) producţia exerciţiului sau producţia globală (Qe) ce dimensionează întreaga
activitate a întreprinderii într-o perioadă de timp şi cuprinde producţia marfă fabricată la care se
adaugă producţia imobilizată (Qi), aceasta din urmă incluzând imobilizările corporale realizate în
regie proprie, producţia neterminată şi producţia destinată consumului propriu.
Relaţia de calcul este:
Qe = Qf + Qi = Qv + (Sf – Si) + Qi
Producţia exerciţiului este un indicator eterogen datorită faptului că are în componenţă
elemente ce sunt evaluate atât la preţuri de vânzare dar şi în costuri de producţie ceea ce
afectează comparabilitatea datelor, inconvenient care s-ar putea înlătura prin evaluarea tuturor
elementelor în costuri standard sau prestabilite.
d) valoarea adăugată (Va) reprezintă creşterea (plusul) de valoare obţinut din activitatea
tehnico - productivă a întreprinderii, prin valorificarea resurselor sale materiale, tehnice, umane
şi financiare, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terţi.
Importanţa acestui indicator decurge din faptul că permite aprecierea structurii, metodelor
de producţie, strategiilor întreprinderii, ca expresie a productivităţii globale, a bogăţiei create la
un anumit nivel de activitate.
Toţi aceşti indicatori au menirea de a caracteriza volumul producţiei industriale privit din
diferite puncte de vedere, relevând fiecare în parte anumite aspecte ce pot fi studiate - pentru
aceeaşi perioadă de timp – evidenţiindu-se anumite corelări ce pot sta la baza adoptării unor
decizii orientate către îmbunătăţirea activităţii desfăşurate.
2.3.1.1.2 Analiza dinamicii activităţii pe baza indicatorilor valorici
Analiza dinamicii indicatorilor valorici permite sesizarea modului de fundamentare a
programelor de producţie şi comercializare precum şi stabilirea gradului de realizare a acestora
comparativ cu nivelurile programate sau cu realizările perioadelor anterioare.
Analiza situaţiei concrete din întreprindere se realizează în raport cu corelaţiile normale
care trebuie să existe între indicatorii valorici menţionaţi. Teoretic se admite egalitatea între toţi
indicatorii valorici, semnificând faptul că faţă de o bază de raportare se menţin aceleaşi
proporţionalităţi între elementele care diferenţiază indicatorii respectivi, situaţie care în practică
nu poate fi întâlnită datorită schimbărilor cantitative şi calitative care au loc în derularea
afacerilor.
35
Se consideră normale următoarele situaţii:
- ICa ≥ IQf , care semnifică fie menţinerea imobilizărilor în stocuri (în cazul egalităţii),
fie tendinţa de reducere a acestora, cifra de afaceri înregistrând o dinamică superioară;
- IQf ≥ IQe ,care reflectă o situaţie pozitivă ca urmare a creşterii mai rapide a producţiei
obţinute destinate livrării faţă de creşterea producţiei exerciţiului şi reducerea stocurilor de
producţie neterminată şi a consumului intern, fără a afecta desfăşurarea normală a activităţii de
producţie;
- IVa ≥ IQe , care indică reducerea ponderii consumurilor provenite de la terţi în volumul
total al activităţii realizate de întreprindere pe seama cheltuielilor materiale, arătând creşterea
gradului de valorificare a resurselor materiale.
Analiza producţiei exerciţiului
Analiza acestui indicator are utilitate îndeosebi pentru întreprinderile cu ciclu lung de
fabricaţie, în care producţia neterminată are o pondere însemnată, a cărei ignorare duce la
subdimensionarea volumului activităţii cu denaturări ale comparaţiilor în timp şi spaţiu.
Producţia exerciţiului este alcătuit din totalitatea bunurilor şi serviciilor produse de o
firmă în timpul unui exerciţiu indiferent de destinaţie: vânzare, stocare sau imobilizare,
exprimând volumul activităţii globale a firmei. Acest indicator se obţine prin însumarea
următoarelor elemente:
- producţia vândută (Qv), ce cuprinde produsele vândute şi serviciile prestate la preţ de
facturare, fără taxe, fiind componenta principală a cifrei de afaceri din activitatea de bază;
- producţia stocată (Qs) cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, semifabricate,
producţie neterminată şi se calculează ca diferenţă între stocurile finale(Sf) şi stocurile
iniţiale(Si):
Qs = Sf – Si;
- producţia imobilizată (Qi) cuprinde lucrări efectuate de firmă ce nu sunt destinate pieţei
ci conservării şi folosirii în firmă (imobilizări corporale şi necorporale în regie proprie).
Analiza factorială a producţiei exerciţiului pune în evidenţă următoarele elemente:
Qe=Qv+Qs+Qi=(∑i=1
n
qi×pi )+(Sf −Si )+Qi
Modificarea absolută totală:
ΔQe=Qe1−Qe0 , în care:
1. influenţa modificării producţiei marfă vândută:
ΔQe (Qv )=Qv1−Qv0 , în care:
36
1.1. influenţa modificării cantităţii vândute:
ΔQe (qi)=∑i=1
n
qi1×pi0−∑i=1
n
qi0×pi0
1.2. influenţa modificării preţurilor de vânzare:
ΔQe ( pi)=∑i=1
n
qi1×pi1−∑i=1
n
qi1×pi0
2. influenţa modificării variaţiei stocurilor:
ΔQe (Qs )=Qs1−Qs0 , în care:
2.1. influenţa modificării stocurilor finale:
ΔQe (Sf )=Sf 1−Sf 0
2.2. influenţa modificării stocurilor iniţiale:
ΔQe (Si )=−( Si1−Si0 )
3. influenţa modificării producţiei imobilizate:
ΔQe (Qi )=Qi1−Qi0
Modificarea totală:
ΔQe=ΔQe(Qv )+ΔQe (Qs)+ΔQe (Qi )
Influenţa producţiei vândute trebuie să aibă valori pozitive atât ca valoare absolută cât şi
ca pondere. În evoluţia stocurilor o diferenţă negativă semnifică o creştere a vânzărilor,
comercializarea unei părţi a produselor aflate în stoc la începutul perioadei iar o diferenţă
pozitivă semnifică creşterea stocului final, constituind un semnal de alarmă asupra reducerii
vânzărilor şi creşterii imobilizărilor în stocuri, atenţionând asupra riscului legat de vandabilitatea
acestora.
Indicatorii fizici oglindesc fidel activitatea de producţie, nefiind afectaţi de preţuri supuse
eroziunii monetare.
Producţia fizică reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare rezultate dintr-o
activitate industrial-productivă care pot fi puse în circuitul economic.
Analiza acestui indicator este necesară pentru urmărirea modului în care firma îşi
realizează obligaţiile contractuale, este asigurată concordanţa dintre cerere şi ofertă şi se poate
stabili gradul de valorificare a unor categorii de resurse materiale. Elaborarea programelor de
fabricaţie este necesară din următoarele considerente:
- în mod normal se consideră că întreaga producţie are desfacerea asigurată prin contracte
cu beneficiarii, ceea ce face ca elaborarea programelor de fabricaţie să pornească de la
necesitatea respectării obligaţiilor faţă de aceştia, asumate prin contracte sau alte angajamente;
37
- prin modul de concepere trebuie să asigure o încărcare corespunzătoare a capacităţilor
de producţie pe întreaga perioadă de timp considerată;
- să fie în concordanţă cu posibilităţile de aprovizionare cu resursele materiale şi să
asigure utilizarea raţională a acestora;
- să nu implice variaţii în timp a necesarului de forţă de muncă.
Analiza producţiei fizice abordează următoarele probleme:
(1) Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente
(2) Analiza structurii producţiei
(1) Pentru analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente se
utilizează următoarele tehnici:
a. indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie (Iq);
b. coeficientul mediu de sortiment (Ks);
c. coeficientul de nomenclatură (Kn).
(a) Indicii individuali (Iq) relevă gradul de îndeplinire a programului de fabricaţie la toate
sortimentele şi se determină ca raport procentual între nivelele valorice considerate (pr-
programat, 1-efectiv realizat):
Iq=q1
qpr
×100
La nivelul întregii producţii, dacă producţia este omogenă:
Iq=∑i=1
n
qi1
∑i=1
n
qipr
×100
;
în cazul producţiei eterogene
Iq=∑i=1
n
qi1×p i
∑i=1
n
qi pr×pi
×100
, unde unde pi (preţ de
contractare/planificat) este factor de omogenizare.
Deficienţa acestui indicator constă în faptul că ascunde compensări între grade diferite de
realizare la sortimente (depăşiri sau nerealizări), deficienţă corectată prin calculul coeficientului
mediu de sortiment.
(b) Coeficientul mediu de sortiment (Ks) are ca principiu de fundamentare
necompensarea nerealizărilor la unele sortimente cu depăşirile la alte sortimente, şi se determină
în următoarele variante:
38
b1)
Ks=∑i=1
n
qimin×pi pr
∑i=1
n
qi pr×pipr
(×100 )
;
b2) Ks=
∑i=1
n
gipr' ×iq
1002+∑i=1
n
gipr''
100 , în care:
∑i=1
n
qimin×pi pr - valoarea producţiei, recalculată în limita prevederilor, determinată prin
compararea valorii realizate pe produse cu valoarea prevăzută în program şi luarea în calcul a
nivelului minim (conform principiului neadmiterii compensărilor);
gi pr' = ponderea prevăzută a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile;
iq = indicele de realizare a prevederilor la sortimentele respective;
gi pr'' = ponderea prevăzută a sortimentelor la care s-a realizat, respectiv, depăşit
programul de fabricaţie.
Mărimea maximă a acestui coeficient este 1. Se întâlnesc următoarele situaţii:
1) Ks = 1, când programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele în proporţie
de 100%, sau când programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele,
indiferent de proporţia de realizare;
2) Ks < 1, când programul de fabricaţie nu a fost realizat atât pe total cât şi pe sortimente,
indiferent de proporţia de nerealizare, sau când programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit
pe total, dar cel puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut.
Constatarea unor abateri faţă de de prevederi trebuie să fie însoţită de precizarea cauzelor
care au determinat-o.
Acest coeficient va fi completat, pentru o mai fidelă imagine a situaţiei analizate, cu
(c) coeficientul mediu de nomenclatură care se determină cu relaţia:
Kn=1− nN , în care:
n = numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul
N = numărul total al poziţiilor din programPentru exemplificare considerăm următoarele date ipotetice:
Situaţia realizării producţiei fizice tabel nr. 2.1
Nr. crt
Produsul
Cantitatea
Indice de
Preţpi
Valoarea producţiei
Structura valorică a
Producţia recunoscut
39
fabricată (buc)
qi
realizare (%)
iqi
(lei)
qi×pi(lei)
producţiei (%)gi
ă a fi realizatăqimin¿pi
pr 1 pr 1 pr 11. A 105 156 148,57 50 5250 7800 17,8
523,70 5250
2. B 320 293 91,56 36 11520
10548 39,18
32,04 10548
3. C 220 245 111,36 22 4840 5350 16,47
16,25 4840
4. D 190 225 118,42 41 7790 9225 26,50
28,01 7790
total - - - - 29400
32923 100,0
100,0 28428
Indicele de realizare a planului:
IQi=∑i=1
n
qi1×pi
∑i=1
n
qipr×pi
×100=3292329400
×100=111, 98 %
Coeficientul mediu de sortiment:
Ks=∑i=1
4
qimin×pi
∑i=1
4
qi pr×pi
=2842829400
×100=96 ,69 %
Ks=∑i=1
4
gi pr' ×iq
1002+∑i=1
4
gi pr''
100=
(39 ,18×91 , 56)1002
+17 , 85+16 ,47+26 ,50100
=0 , 3587+0 , 6082=
¿0 ,9669 sau 96 , 69 %
Se constată că programul de producţie la nivel de firmă a fost realizat şi depăşit cu 3523
lei, Iqi =111,98 %, activitatea producătorului putând fi apreciată ca pozitivă. Analiza aprofundată
sesizează însă că pe sortimente, proporţia de realizare este de numai 96,69 %, cu nerealizări la
produsul B ceea ce înseamnă că, în cazul în care la acest produs nu există stocuri, firma nu poate
onora în totalitate obligaţiile contractuale asumate cu beneficiarii. Efectul economic al
nerealizării sortimentale a programului de producţie cu – 3,31% (96,69-100) este de -972 lei (
∑i=1
n
qimin×pi−∑i=1
n
qipr×pi ) reprezentând producţie nefabricată la care se adaugă stocuri de
produse necontractate, nerecunoscute de client şi deci nevandabile, în valoare de 4495 lei.
Acest coeficient va fi completat, pentru o mai fidelă imagine a situaţiei analizate, cu
(c) coeficientul mediu de nomenclatură (Kn) care se determină cu relaţia:
40
Kn=1− nN , în care:
n = numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul de fabricaţie
N = numărul total al poziţiilor din program
În exemplul dat coeficientul de nomenclatură este de 0,75 sau 75%, ceea ce înseamnă că
producţia nu s-a realizat la 25% din sortimentele firmei respective, fiind necesară o analiză
detaliată a acestor poziţii din nomenclator şi luarea unor decizii care să regleze această situaţie.
Calitatea, într-o abordare modernă, nu se mai limitează (conform modelului fordian de
organizare) la un control „a posteriori” al conformităţii produselor în raport cu un ansamblu de
norme ci poate fi definită ca ansamblul demersurilor de ameliorare iniţiate pentru a satisface
clienţii prin calitate, costuri şi durate pe baza unui control al proceselor şi al produselor şi
datorită implicării oamenilor.
Criteriile privind calitatea produselor se referă la:
- volumul şi structura costurilor cu calitatea;
- costul cu prevenirea defectelor;
- costuri cu identificarea defectelor de calitate;
- costuri cu lipsa de calitate (noncalitatea)
- locul produselor firmei în ierarhia zonală, naţională şi internaţională a calităţii;
- ponderea produselor dintr-o clasă de calitate în valoarea totală a producţiei;
- gradul de organizare a activităţilor de AQ şi CTC;
- existenţa unui sistem total de management al calităţii (STMC):
Analiza calităţii produselor/serviciilor se desfăşoară pe două nivele:
1. Analiza generală a calităţii produselor/serviciilor
În literatura de specialitate pentru efectuarea acestei analize sunt prezentaţi următorii
indicatori:
- dinamica reclamaţiilor din partea beneficiarilor, utilizându-se în calcule numărul de
reclamaţii, valoarea produselor reclamate sau numărul de reclamaţii ce revin la 1000 lei livrări;
- dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ponderea produselor refuzate în
totalul producţiei livrate sau numărul refuzurilor ce revin la 1000 lei livrări;
- dinamica cheltuielilor cu remedierile în termen de garanţie, exprimată ca sumă absolută
sau ca nivel ce revine la 1000 lei producţie;
2. Analiza calităţii producţiei diferenţiate pe clase de calitate
Principalele criterii ce stau la baza grupării produselor pe clase de calitate sunt:
- calitatea materiei prime folosite;
41
- procedeele tehnologice utilizate la prelucrarea materiei prime;
- abaterile de la normele interne care reglementează parametrii de calitate ai produselor
respective.
Analiza calităţii la nivelul unui produs se face pe baza următorilor indicatori:
a) coeficientul mediu de calitate(K ):
K=∑i=1
n
qi×ki
∑i=1
n
qi
sau K=∑i=1
n
gi×ki
100
, în care:
qi = cantitatea de produse din fiecare clasă de calitate
gi = ponderea fiecărei clase în totalul producţiei
ki = cifra care indică clasa de calitate (1, 2, 3, etc)
Cu cât valoarea acestui coeficient se apropie de 1 (calitatea I) situaţia se apreciază
favorabil; cu cât valoarea coeficientului este mai mare de 1 situaţia eate nefavorabilă.
b) preţul mediu al produsului (P ):
P=∑i=1
n
qi×pi
∑i=1
n
qi
Dacă preţul mediu scade se presupune o înrăutăţire a calităţii producţiei, fapt ce se va
reflecta în reducerea rezultatelor firmei.
Creşterea calităţii produselor (proceselor)/serviciilor, ţinând seama de faptul că acestea
trebuie să satisfacă nevoi reale, din ce în ce mai sofisticate, constituie o preocupare majoră a
firmei, atestarea calităţii de către organisme internaţionale conferind o garanţie pentru creşterea
prestigiului, vânzărilor şi a profitului.
Analiza cifrei de afaceri
Din nomenclatorul de indicatori ce caracterizează volumul activităţii şi performanţele
firmei şi face obiectul diagnosticului economic, cifra de afaceri are evidente valenţe
manageriale din următoarele motive:
(1) reprezintă valoarea şi volumul afacerilor realizate de firmă prin exercitarea curentă
a activităţii sale profesionale. Pentru înţelegerea strategiei şi poziţiei firmei pe piaţă cifra de
afaceri va fi considerată în următoarea structură: cifra de afaceri din exploatare (activitate de
42
bază) şi cifra de afaceri în afara exploatării (din alte activităţi). Cunoscând mărimea cifrei de
afaceri se obţin informaţii referitoare la:
- mărimea firmei (exprimată şi prin volumul vânzărilor), constituind unul din principalii
determinanţi ai strategiei firmei,
- starea economică (ce desemnează rezultatele economice ale desfăşurării activităţii
firmei, comparativ cu resursele sale). O stare economică bună semnifică obţinerea şi vânzarea
unei cantităţi mari de bunuri şi servicii, reprezentând o valorificare ridicată a capacităţilor sale,
finalizate într-un profit şi o lichiditate corespunzătoare.
(2) dă dimensiune pieţei firmei, exprimând capacitatea efectivă a pieţei, utilă îndeosebi
în studiile de marketing şi în strategiile de dezvoltare ale firmei, prin indicatorii:
- cota de piaţă – exprimă ponderea ce revine firmei pe piaţa produsului sau grupei de
produse din care face parte şi se calculează prin raportarea volumului de vânzări al firmei la
volumul de vânzări totale ale produsului pe piaţa considerată;
- rata de creştere a pieţei – se exprimă, de regulă, prin ritmul de evoluţie al vânzărilor;
- gradul de saturaţie al pieţei, analizat global, pe produs şi chiar pe tipodimensiuni, se
calculează prin raportarea volumului vânzărilor la volumul cererii pe aceeaşi piaţă şi în aceeaşi
perioadă.
În general obiectivele firmei stabilesc ceea ce trebuie realizat în termeni de venituri,
profit şi cotă de piaţă, atingerea nivelelor prognozate dând dimensiune poziţiei strategice a
firmei.
(3) stă la baza calculului unor importanţi indicatori de eficienţă (profit, rata
rentabilităţii) constituind în acelaşi timp un element esenţial în relaţia cost - volum de activitate -
profit şi în determinarea pragului de rentabilitate. Analizând pragul de rentabilitate se pot
proiecta vânzările necesare care să genereze profitul dorit.
Poziţia cifrei de afaceri în sistemul de performanţe economice al firmei (performanţa
firmei înţeleasă ca aptitudine a firmei de a-şi mări volumul de activitate) este consolidată prin
legătura dintre interesele generale ale managerilor şi maximizarea cifrei de afaceri sau a
vânzărilor, opţiunea managementului fiind, în general, maximizarea cifrei de afaceri în limite în
care să fie realizat şi un profit rezonabil.
Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca:
- cifra de afaceri totală (Ca), reprezintă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate la
preţurile pieţei (respectiv încasările totale). Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii în
ţara noastră precizează că cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor realizate din
43
livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii şi a altor venituri din exploatare
(exclusiv rebuturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor);
- cifra de afaceri medie (Ca ), reflectă încasarea realizată pe unitatea de produs sau
serviciu; Ca=Ca
Q=p
;
- cifra de afaceri marginală (Cam) exprimă variaţia încasărilor unei firme (ΔCa)
generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute (Δq).
Cam
= ΔCaΔq
- cifra de afaceri critică(minimăa) (Camin) reprezintă acel nivel al încasărilor la care se
asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care firma începe să producă profit. În sfera
productivă Camin se determină cu relaţia:
Camin=Chf
1−cv , în care:
Chf = suma cheltuielilor fixe
cv = nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie variabile(cheltuieli variabile medii la 1
leu sau 1000 lei cifră de afaceri);
Cifra de afaceri se determină, în funcţie de factorii de influenţă, în următoarele variante
de calcul:
(1.)37 pentru firmele cu profil complex, de producţie şi comercializare prin
magazine proprii:
Ca = Qv + Vm, în care:
Qv = producţia vândută, care, factorial, depinde de cantitatea vândută (qi) şi preţurile de
vânzare (pi): Qv = ∑i=1
n
qi×pi
Vm = valoarea mărfurilor vândute
Analiza factorială evidenţiază:
Modificarea absolută:
ΔCa=Ca1−Ca0=(Qv1−Vm1 )−(Qv0−Vm0 ), în care:
37 Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Editura Tiparul, Iaşi, 2002;
44
1. influenţa modificării producţiei vândute:
ΔCa(Qv )=Qv1−Qv0
1.1. influenţa modificării cantităţii vândute(qi):
ΔCa(qi )=∑i=1
n
qi1×pi0−∑i=1
n
qi0×pi0
1.2. influenţa modificării preţurilor de vânzare(pi):
ΔCa( pi)=∑i=1
n
qi1×pi1−∑i=1
n
qi1×pi0
2. influenţa modificării vânzărilor de mărfuri(Vm)
ΔCa(Vm )=Vm1−Vm0
ΔCa=ΔCa(Qv )+ ΔCa(Vm )
(2.)38 Legătura cauzală dintre cifra de afaceri (vânzări) şi potenţialul uman se
exprimă prin relaţia:
Ca=Np×W =L×s×z×wz=L×s×z×h×wh
în care:Np = număr salariaţi;
W = productivitatea medie a muncii
L = numărul locurilor de muncă
s = coeficientul schimburilor
z = numărul de zile lucrate /schimb/loc de muncă
wz = productivitatea zilnică a muncii
h = număr de ore lucrate/zi
wh = productivitatea orară
Considerăm pentru exemplificare următoarele date ipotetice:
38
Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997;
45
Situaţia cifrei de afaceri, a numărului mediu de personal şi a productivităţii tabel nr. 2.2.
Nr.Crt.
Indicatori Valori ale perioadei Indice de evoluţie(%)0 1
1. Ca(ml.lei) 5720 5886 102,92. Nr. de locuri de muncă(L) 268 260 97,01
3. Coef. Schimburilor(s) 2 2 -4. Nr. mediu de muncitori(Np) 536 520 97,015. Nr. mediu de zile lucrate/pers (z) 251 235 93,626. Durata medie a zilei de lucru(h) 8 7,5 93,75
7. Număr om-zile(4¿ 5) 134536 122200 90,838. Număr om-ore(6¿ 7) 1076288 916500 85,159. Productivitatea medie(W ) (mii lei ) 10671,64 11319,23 106,06
10. Productivitatea zilnică(wz) (lei) 42516,50 48166,94 113,2911. Productivitatea orară(wh) (lei) 5314,56 6422,25 120,84
Modificarea totală:
ΔCa=Ca1−Ca0= +166 ml . lei , în care:
1. influenţa modificării numărului de muncitori (Np):
ΔCa( Np )=Np1×W 0−Np0×W 0=520×10671 ,64−5720=5549−5720=−171 ml . lei
1.1. influenţa modificării numărului de lucrători (L):
ΔCa( L )=L1×s0×W 0−L0×s0×W 0=260×2×10671 ,64−5720=−171 ml . lei
1.2. influenţa modificării coeficientului schimburilor (s):
ΔCa( s )=L1×s1×W 0−L1×s0×W 0=5549−5549= 0 ml . lei
ΔCa( Np )=ΔCa( L)+ ΔCa(s )=−171+0=−171 ml. lei
2. influenţa modificării productivităţii medii a muncii (W ):
ΔCa(W )=Np1×W 1−Np1×W 0=5886−5549 =+337 ml . lei
2.1. influenţa modificării numărului de zile lucrate/persoană (z):
ΔCa( z )=Np1×z1×wz0−Np1×z0×wz0=Np1×wz0×( z1−z0)=520×42516 , 5×(−16 )=¿−353 ,737 ml . lei
2.2. influenţa modificării productivităţii zilnice (wz):
ΔCa( wz )=Np1×z1×wz1−Np1×z1×wz0=Np1×z1×(wz1−wz0 )=520×235×5650 , 44==+690 , 483 ml . lei
ΔCa(W )=ΔCa( z )+ΔCa(wz )=−353 ,737+690 , 483=+336 ,75≃+337 ml . lei2.2.1. influenţa modificării numărului de ore lucrate/zi (h):
46
ΔCa(h )=Np1×z1×h1×wh0−Np1×z1×h0×wh0=Np1×z1×wh0 ×(h1−h0 )=¿520×235×5314 ,56 (−0,5)=−324 , 72 ml . lei
2.2.2. influenţa modificării productivităţii orare(wh):
ΔCa( wh)=Np1×z1×h1×wh1−Np1×z1×h1×wh0=Np1×z1×h1×( wh1−wh0 )=¿520×235×7,5×1107 , 69 =+ 1015 ,19 ml . lei
ΔCa( wz )=ΔCa(h )+ΔCa(wh )=−324 ,72+1015 , 19 =+690 ,47 ml . lei
Modificarea totală:
ΔCa=ΔCa( Np)+ΔCa(W )=−171+337 =+ 166 ml . lei
Concluzii:
Se observă o creştere cifrei de afaceri (+2,9%) pe fondul reducerii personalului (-2,99%)
(Ica > INp) şi a creşterii productivităţii (medii, zilnice, orare). Analiza factorială confirmă
influenţa pozitivă a productivităţii în toate ipostazele sale (medie, zilnică, orară).
Disfuncţionalităţi se constată în modul de gestionare a timpului de lucru, atât numărul de
zile lucrate de o persoană cât şi numărul de ore lucrate într-o zi diminuându-se în perioada
curentă faţă de cea de referinţă, cu influenţe negative asupra volumului cifrei de afaceri, fapt ce
impune analize suplimentare asupra modului de utilizare a timpului de lucru.
(3.) Legătura cauzală dintre cifra de afaceri, gradul de valorificare a producţiei
fabricate şi gradul de înzestrare tehnică a muncii se exprimă cu relaţia:
Ca=Np× QfNp
×CaQf
=Np×MfNp
× QfMf
×CaQf , în care:
QfNp
=productivitatea muncii;
CaQf
=gradul de valorificare a producţiei fabricate;
MfNp
=gradul de înzestrare tehnică a muncii;
QfMf
=randamentul (eficienţa) mijloacelor fixe.
Analiza factorială evidenţiază următoarele aspecte:
Modificarea totală: ΔCa=Ca1−Ca0
Influenţa factorilor:
1. influenţa modificării numărului de personal:
47
ΔCa( Np )=( Np1−Np0 )×Mf 0
Np0
×Qf 0
Mf 0
×Ca0
Qf 0
2. influenţa modificării gradului de înzestrare tehnică:
ΔCa( MfNp
)=(Mf 1
Np1
−Mf 0
Np0
)×Np1×Qf 0
Mf 0
×Ca0
Qf 0
3. influenţa modificării randamentului mijloacelor fixe:
ΔCa( QfMf
)=(Qf 1
Mf 1
−Qf 0
Mf 0
)×Np1×Mf 1
Np1
×Ca0
Qf 0
4. influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei fabricate:
ΔCa( CaQf
)=(Ca1
Qf 1
−Ca0
Qf 0
)×Np1×Mf 1
Np1
×Qf 1
Mf 1
ΔCa=ΔCa( Np)+ΔCa( MfNp
)+ ΔCa( QfMf
)+ ΔCa( CaQf
)
(4.) Pentru analiza factorială a cifrei de afaceri se mai pot construi, prin metoda aditivării,
şi alte modele factoriale, ţinând seama de alte laturi ale activităţii, semnificative pentru
aprecierea performanţei economice a firmei, cum ar fi:
(4.1.) Ca=T×cah , în care:
T - fondul total de timp de muncă (om-ore);
cah - cifra de afaceri medie orară.
(4.2.) Ca=Ae×Ca
Ae=Ae× Ac
Ae× Mf
Ac× Mf
Mf× Ca
Mf , în care:
Ae – valoarea medie a activelor de exploatare;
CaAe - eficienţa utilizării activelor de exploatare;
Ac – valoarea medie a activelor corporale;
Mf – valoarea medie a mijloacelor fixe;
Mf’- valoarea medie a mijloacelor fixe productive;
AcAe
,MfAc
,MfMf - greutatea specifică a elementelor în totalul categoriei din care face
parte.
(5) Alt model factorial de analiză a cifrei de afaceri (în unităţile comerciale cu amănuntul
şi cu ridicata) este în funcţie de capacitatea reţelei comerciale, determinat cu relaţia:
Ca=S×d
48
unde : S = suprafaţa comercială (m2)
d = desfacerea medie/m2 suprafaţă comercială.
d=∑i=1
n
gsi×d i
100 , unde :
gsi = distribuţia suprafeţei comerciale pe sectoare de activitate, grupe de mărfuri,
forme de vânzare;
di = vânzarea pe m2 suprafaţă comercială.
Considerăm următorul exemplu:
Situaţia realizării vânzărilor (Ca ) tabel nr. 2.3
Nr.crt.
Grupa de mărfuri
Ca(ml. lei) Supraf. com.(m2)
Struct.supraf.(%) Desf.medie/m2
(mii lei)0 1 0 1 0 1 0 1
1. Alim. 834 885 20 20 20,0 14,82 41700 442502. Nealim. 1044 1451 80 100 80,0 74,07 13050 145103. Alim. publ. - 225 - 15 - 11,11 - 15000
Total 1878 2561 100 135 100,0 100,0 18780 25610
Ca=S×d=S×∑i=1
n
gsi×d i
100
ΔCa=Ca1−Ca0=2561−1878 =+ 683 ml . lei , în care:
1. influenţa modificării suprafeţei comerciale (S):
ΔCa( S )=S1×d0−S0×d0=135×18780−100×18780 =+ 657 ,3 ml . lei
2. influenţa modificării desfacerilor medii de mărfuri (d ):
ΔCa( d )=S1×d1−S1×d0=2561−2535 ,3 =+25 ,7 ml . lei
2.1. influenţa modificării distribuţiei suprafeţei comerciale pe sectoare de activitate:
ΔCa( gi )=S1×∑i=1
n
gi1×di0
100−S1×
∑i=1
n
gi0×di0
100=135×15846−2535 , 3=−396 ,1 ml . lei
∑i=1
n
gi1×di0
100=14 ,82×41700+74 ,07×13050+11 ,11×0
100=15846 mii lei
2.2. influenţa modificării vânzărilor/m2 suprafaţă comercială:
49
ΔCa( di )=S1×∑i=1
n
gi1×di1
100−S1×
∑i=1
n
gi1×di0
100=2561−2139 , 2=421, 8 ml . lei
ΔCa=ΔCa(S )+ ΔCa(gi )+ ΔCa(di )=+ 657 ,3−396 , 1+421 , 8=683 ml . lei
Creşterea cifrei de afaceri s-a realizat în proporţie de 96,24% pe seama factorului
extensiv (creşterea suprafeţei comerciale), productivitatea suprafeţei comerciale (vânzarea
medie/m2 suprafaţă comercială) deşi înregistrează o creştere cu 36% faţă de perioada de
comparaţie, nu depăşeşte decât cu un procent evoluţia suprafeţei comerciale (+35%) (normal era
ca volumul desfacerilor de mărfuri să devanseze procentul de creştere a suprafeţei comerciale);
în plus are influenţa mult diminuată de schimbările intervenite în distribuţia suprafeţei
comerciale. Crearea punctului de comercializare în regim de alimentaţie publică se înscrie în
tendinţa modernă de dezvoltare a comerţului însă trebuie urmărită evoluţia sa în perioadele
următoare şi determinată măsura în care influenţează favorabil creşterea desfacerilor de mărfuri
la toate grupele de mărfuri.
Influenţele negative pot fi de natură diferită (economică sau administrativă) şi punerea lor
în evidenţă (prin calculul COS, prin analize de mediu, printr-un diagnostic al productivităţii
muncii), vor fi în măsură să ofere soluţii de îmbunătăţire a performanţelor firmei.
Analiza corelaţiei cifră de afaceri - preţ
Într-o economie concurenţială, preţul este un instrument strategic deosebit de flexibil,
care permite orientarea întregii activităţi într-o manieră profitabilă firmei.
Implicaţiile preţului asupra rezultatului firmei vor fi:
la nivelul rentabilităţii permite:
- optimizarea rentabilităţii exploatării;
- optimizarea rentabilităţii capitalului investit;
la nivelul vânzărilor permite:
- atingerea şi menţinerea unei cote părţi din piaţă;
- atingerea şi menţinerea unui coeficient de ocupare a pieţei
- maximizarea Ca.
la nivelul imaginii firmei pe piaţă permite:
- definirea şi menţinerea firmei şi a produselor sale pe piaţă.
Într-o primă abordare, se poate investiga raportul Ca - preţ pe baza relaţiei funcţionale:
Ca = f(q,p) , în care:
q = volumul fizic al vânzărilor
p = preţul unitar de vânzare
Există următoarele situaţii:
50
a) la nivel de produs nediferenţiat pe clase de calitate, variaţia vânzărilor se explică
factorial astfel:
ΔCa=q1×p1−q0×p0 , în care:
- influenţa modificării volumului fizic al vânzărilor (q):
ΔCa(q )=q1×p0−q0×p0
- influenţa modificării preţului de vânzare (p):
ΔCa( p )=q1×p1−q1×p0
b) la nivelul produsului la care se practică preţuri diferite în funcţie de clasa de calitate,
sistemul factorial are forma:
Ca=q×p , p=
∑i=1
n
gi×pi
100 în care:
p = preţ mediu unitar de vânzare;
gi = structura vânzărilor pe clase de calitate;
pi = preţul de vânzare unitar pe clase de calitate.
Influenţa acţiunii acestor factori se calculează astfel:
- acţiunea volumului fizic al vânzărilor:
ΔCa(q )=q1×p0−q0×p0
- acţiunea structurii vânzărilor:
ΔCa( gi )=q1×∑i=1
n
g i1×p i0
100−q1×
∑i=1
n
g i0×pi0
100
- acţiunea preţului unitar:
ΔCa=q1×∑i=1
n
gi1×pi1
100−q1×
∑i=1
n
g i1×p i0
100
c) la firmele care comercializează o gamă diversificată de produse, cu preţuri individuale
ce variază în limite foarte largi, relaţia de calcul şi analiză a cifrei de afaceri este:
Ca=∑i=1
n
qi×p i
ΔCa=∑i=1
n
qi 1×p i1−∑i=1
n
qi 0×p i0
Influenţa acţiunii factorilor se calculează astfel:
- influenţa modificării volumului fizic al vânzărilor:
51
ΔCa(q i )=∑i=1
n
q i1×p i0−∑i=1
n
q i0×pi 0
- influenţa modificării preţurilor unitare:
ΔCa( pi )=∑i=1
n
qi1×pi1−∑i=1
n
q i1×pi0
Interpretarea acţiunii celor doi factori trebuie făcută cu multă flexibilitate. Astfel,
creşterea cifrei de afaceri poate fi atinsă matematic, prin creşterea celor doi factori direcţi:
cantitate şi preţ. Dar, cantitatea vândută depinde de rata de elasticitate a produsului în raport cu
preţul, creşterea vânzărilor fiind stimulată de practicarea unui preţ mai mic; pe de altă parte,
creşterea preţului şi prin el a cifrei de afaceri este limitată de capacitatea de absorbţie a pieţei
pentru acel nivel de preţ. Creşterea cifrei de afaceri se va face, aşadar, în funcţie de strategiile de
preţ aplicate de firmă.
Aprecierea acţiunii preţului, ca variabilă principală a oricăruia din sistemele funcţionale
prezentate, se face în funcţie de natura produsului, de condiţiile de piaţă şi de concurenţă,
reglementările legale etc.
Evident, fiecare comerciant îşi pune problema stabilirii unui preţ în măsură să
maximizeze rentabilitatea capitalului investit. Dar nivelul preţului de piaţă are o determinare
complexă funcţie de:
- obiectivele firmei;
- situaţia financiara a firmei;
- cost;
- cerere;
- concurenţă;
- legi şi reglementări.
Orice întreprindere stabileşte preţul de vânzare pornind de la preţul de cumpărare la care
se adaugă marja comercială (adaosul comercial). Practic, prosperitatea unei firme depinde în
proporţie semnificativă de valoarea marjei comerciale, de diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel
de cumpărare. În această abordare, sistemul factorial de analiză a cifrei de afaceri capătă forma:
Ca = q ¿ (c + m) unde:
c = costul unitar de cumpărare al mărfii vândute
m = marja comercială unitară.
În fixarea preţului unui produs comercializat, întreprinderea trebuie să analizeze şi
limitele în care acesta se poate încadra şi anume:
52
- limita superioară – aşa - numitul “preţ maxim”, peste care cumpărătorul nu-şi mai procură
produsul respectiv, considerându-l prea scump;
- limita inferioară - “preţ minim”, sub care, de asemenea, produsul nu mai este cumpărat,
consumatorul apreciind că nu-i poate asigura satisfacţia dorită.
În aceste condiţii se pune problema stabilirii preţului la un nivel care optimizează cifra de
afaceri, pentru aceasta utilizându-se informaţiile oferite de studiile de piaţă, de sondajele cu
privire la opţiunile cumpărătorilor.
Diagnosticul comercial
Diagnosticul comercial trebuie să permită conducerii întreprinderii să aprecieze în ce
măsură activitatea din domeniul comercial reuşeşte sau nu să valorifice pe piaţă rezultatele
activităţii desfăşurate, concretizate în produse, lucrări sau servicii39. Astfel, prin acest diagnostic
sunt caracterizate produselor firmei din punct de vedere al poziţiei acestora pe piaţă, a clienţilor
şi furnizorilor şi a tuturor aspectelor ce pot avea relevanţă asupra compartimentelor de resort ale
firmei.
Indicatorii utilizaţi cu precădere în diagnosticul comercial sunt:
1. cota de piaţă calculat ca raport între vânzările firmei analizate şi vânzările de pe
segmentul de piaţă analizat:
C p=Qik×Pik
∑j=1
n
Qij×Pij unde:
j = 1,n firmele care acţionează pe piaţa produsului i;
Qij = cantitatea de produse i vândute de firma j;
Pij = preţul produsului i utilizat de firma j;
2. puterea pe piaţă a firmei reprezintă capacitatea acesteia de a domina piaţa, respectiv de
a-şi elimina concurenţii atunci când interesele firmei o cer şi se exprimă prin rata marjei nete
(rata rentabilităţii comerciale – Rrc):
Rrc= PnCa
×100 unde:
Pn – profit net , Ca – cifra de afaceri
Nu este obligatoriu ca o firmă care are o cotă de piaţă ridicată să posede şi o rată a
rentabilităţii mare, dependenţa fiind de cele mai multe ori inversă, firmele care doresc să domine
piaţa practică de obicei preţuri de vânzare situate cu puţin peste costuri.
39 Constantin Bărbulescu, Diagnosticarea întreprinderilor aflate în dificultate economică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 63
53
3. atractivitatea produselor reprezintă o mărime calitativă. Cel mai bun mod de
diagnosticare a atractivităţii firmei îl constituie un studiu de piaţă care să evidenţieze preferinţele
segmentului de piaţă ales, analizat în comparaţie cu caracteristicile intrinseci ale produselor
vândute efectiv de aceasta.
4. analiza clienţilor are în vedere:
- importanţa acestora (relaţiile cu clienţii tradiţionali);
- capacitatea de plată (mai ales dacă există clienţi de care întreprinderea este dependentă,
caz în care interesează solvabilitatea acestora şi efectele comportamentului şi a situaţiei lor
financiare asupra întreprinderii);
- existenţa restanţelor şi durata de încasare a creanţelor cu precizarea că, deşi ca tendinţă
acest indicator trebuie să aibă valoarea cât mai mică, nu trebuie pierdut din vedere faptul că se
pot accepta durate de decontare a creanţelor mai îndepărtate pentru clienţii importanţi şi bun
platnici.
În calcule se foloseşte indicatorul durata de decontare a creanţelor firmei sau termenul
mediu de recuperare a creanţelor clienţi (Trc), calculat cu relaţia:
Trc=CcCa
×360 în care:
Cc – creanţe comerciale (clienţi neîcasaţi)
Ca – cifra de afaceri
În literatura de specialitate se precizează că pentru a reflecta un nivel normal de
lichiditate a creanţelor comerciale acest termen ar trebui sa fie de 30 – 45 zile, orice depăşire
sporind necesarul temporar de finanţat al întreprinderii şi poate fi semn al unor clienţi în
dificultate financiară. Se prefigurează astfel riscurile legate de clienţi: clienţi incerţi, clienţi rău
platnici, clienţi la care se prefigurează schimbări ale conducerii, în structura organizaţională sau
a acţionariatului etc.
5. analiza furnizorilor are în vedere criteriile de alegere a acestora (calitatea şi preţul
produselor livrate, ritmicitatea aprovizionării, capacitatea de a răspunde la solicitări neprevăzute
etc), precum şi durata de plată a acestora ca efect al vânzărilor. Indicatorul utilizat, termenul
mediu de plată al furnizorilor(Tpf) se calculează cu relaţia:
Tpf = FzCa
×360 în care:
Fz – datorii la furnizori (furnizori neîncasaţi); Ca – cifra de afaceri;
Echilibrul activităţii comerciale se realizează numai dacă Tpf > Trc
54
2.3.1.2. Analiza resurselor firmei
2.3.1.2.1. Analiza - diagnostic a resurselor umane (personalului) şi a managementului firmei
Fiecare unitate patrimonială, indiferent de natura activităţii (producţie, prestări servicii,
comerţ), utilizează forţa de muncă, ca resursă a cărei folosire eficientă în activitatea operativă şi
de conducere, constituie premisa potenţării resurselor materiale şi financiare ale ei.
Diagnosticul resurselor umane are în vedere modul în care personalul firmei este
asigurat (numeric) şi utilizat pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Resursele umane por fi abordate din cel puţin două puncte de vedere:
- ca dimensiune şi structură;
- de pe poziţia eficienţei utilizării personalului.
Încadrarea unei întreprinderi cu personal conform nevoilor constituie, teoretic, premisa
realizării performanţelor proiectate; practic, realizarea acestor performanţe depinde de structura,
calitatea şi modul de folosire a personalului.
Scăderea, în dinamică, a numărului de salariaţi se apreciază diferit în funcţie de cauzele
care au generat-o. Dacă această scădere este consecinţa unei politici defectuoase de recrutare şi
asigurare cu personal, situaţia se apreciază negativ, deoarece conduce la deteriorarea
performanţelor (scăderea cifrei de afaceri şi a altor indicatori de rezultate, scăderea rentabilităţii
etc.) şi a imaginii firmei pe piaţă. Scăderea numărului de salariaţi poate fi şi rezultanta
restrângerii activităţii, ceea ce sugerează, într-un context concurenţial dat, traversarea de către
firmă a unor dificultăţi de natură şi amploare diferite. Aceste dificultăţi reflectă, fie incapacitatea
firmei de a face faţă restricţiilor impuse de mediul economic în care activează, fie efectul
propagat al unor imperfecţiuni şi dezechilibre de natură macroeconomică. Dar, scăderea
numărului de salariaţi poate fi şi consecinţa favorabilă a modificării raportului de echilibru dintre
potenţialul uman şi cel material, ca urmare a reînnoirii activelor corporale, a creşterii gradului de
tehnicitate al acestora.
Este recomandat a se avea în vedere următoarele aspecte:
- adecvarea numărului de salariaţi cu necesităţile reale ale firmei (evitarea
supradimensionării personalului);
- adecvarea calificării personalului potrivit specificului firmei şi politicile de
perfecţionare, policalificare promovate de firmă;
- concordanţa între munca prestată, nivelul de calificare al lucrătorilor, categoria medie a
lucrărilor şi nivelul de salarizare;
- existenţa unui program de promovare a personalului;
- indicatorii fluctuaţiei şi mişcării personalului;
55
- raţionalitatea activităţii de selecţie a personalului;
- calitatea condiţiilor de muncă în secţii, ateliere, sectoare de activitate;
- climatul social: protecţia muncii (număr de accidente, îmbolnăviri profesionale),
protecţia socială (nivelul datoriilor la bugetul asigurărilor de stat, locuinţe şi alte servicii sociale
furnizate lucrătorilor, număr de salariaţi concediaţi, locuri de muncă noi create etc), organizarea
sindicală şi nivelul presiunilor exercitate asupra managementului;
Personalul întreprinderii va fi analizat sub aspectul structurii lui pe vârste şi sexe, nivel de
pregătire (superior, mediu), calificare şi nivel de formare (ca un criteriu esenţial de apreciere a
capacităţi întreprinderii de a realiza performanţe), vechime etc. Este important de văzut în ce
măsură personalul este fidel întreprinderii şi care sunt posibilităţile de înlocuire în caz de plecare,
iar în caz de pensionare, dacă este prevăzută o succesiune. În acest sens, întreprinderea trebuie să
dispună de o politică de reciclare a întregului personal existent la toate eşaloanele, care să
permită nu numai stapânirea domeniului în care lucrează dar şi avansarea personalului în alte
funcţii.
Principalii indicatori ce pot fi calculaţi pentru a evidenţia mişcarea personalului sunt:
- coeficientul intensităţii intrărilor, calculat ca raport între numărul salariaţilor intraţi în
firmă într-o anumită perioadă de timp (un an), şi numărul de salariaţi existenţi în aceeaşi
perioadă;
- coeficientul intensităţii ieşirilor, calculat ca raport între totalul plecărilor justificate şi
numărul mediu de salariaţi;
- coeficientul mişcării totale (Mt), calculat ca raport între suma intrărilor şi ieşirilor de
salariaţi şi numărul mediu al acestora.
- gradul de stabilitate – ce caracterizează firma din perspectiva stabilităţii potenţialului
uman, calculat cu relaţia Gs = 1 – Mt.
Sarcinile personalului trebuie studiate separat pentru a se cunoaşte nivelul lor şi pentru a
se vedea cum se situează scara salariilor în raport cu profesia, dar şi cu alte întreprinderi
aparţinând aceluiaşi sector. Starea de spirit care domneşte, climatul social al fiecărui sediu al
întreprinderii şi filialelor sale, rolul sindicatelor (cercetarea conflictelor, numărul zilelor de
greve) sunt de asemenea aspecte esenţiale care trebuie reţinute.
Se poate determina pe baza elementelor susmenţionate (ca o concluzie a diagnosticului)
gradul de atractivitate al firmei prin:
- posibilităţile de formare profesională;
- fluctuaţia forţei de muncă, în general, din care manageri, specialişti cu studii superioare,
muncitori de înaltă calificare;
56
- mărimea salariului mediu din firmă, comparativ cu mărimea salariului mediu din: zona
de amplasare a firmei, ramura din care face parte, la nivel naţional.
Diagnosticul forţei de muncă trebuie completat cu aspectele calitative, de eficienţă ale
acestei resurse. Indicatorul utilizat în acest scop este productivitatea medie a muncii (W )
determinată la diferite nivele temporale (an, semestru, lună, zi, oră) dar şi la diferite nivele
organizatorice (activităţi, secţii/sectoare de activitate, categorii de personal, etc).
În general, productivitatea unui factor exprimă eficacitatea cu care el este folosit şi
capătă trei forme distincte:
a) - productivitatea totală(yi) a unui factor oarecare i se defineşte ca fiind cantitatea totală
de producţie(Q) care se poate obţine folosind acel factor, în condiţiile în care ceilalţi rămân
constanţi. Astfel, considerând funcţia de producţie ca fiind dependentă de xi factori: y = f(xi), şi x1
fiind considerat a fi factorul uman, productivitatea acestuia va fi dată de relaţia: y1 = f(x1, xi-10), în
care xi-10 este valoarea constantă a celorlalţi factori, care joacă rolul de parametri;
b) – productivitatea medie(w i ) a unui factor i este expresia raportului între mărimea
producţiei(Q) şi cantitatea xi utilizată din factorul respectiv, determinându-se cu relaţia:
w i=Qx i
c) – productivitatea marginală(wmi) a unui factor i exprimă variaţia producţiei(Δ Q)
determinată de variaţia masei factorului cu o unitate, arătând ce producţie suplimentară se obţine
atunci când masa(sau valoarea) factorului creşte cu o unitate. Relaţia de calcul este:
wmi=ΔQΔxi
Spre deosebire de productivitatea medie care reflectă modul de utilizare a factorului în
totalitatea sa, productivitatea marginală nu ţine cont decât de consecinţele ultimei unităţi utilizate
din acel factor. Dacă wmi >w i , aceasta din urmă nu poate decât să crească pe seama aportului
unităţii adiţionale a factorului considerat; în situaţia inversă, când wmi <w i , ultima unitate a
factorului considerat având o eficienţă în scădere, acţionează în acelaşi sens şi asupra mediei.
Productivitatea marginală, ca formă de exprimare a eficacităţii factorilor are anumite
limite determinate de faptul că este un raport de mărimi absolute, a cărui valoare este sensibil
influenţată de unitatea de măsură folosită pentru exprimarea volumului de activitate. Pentru
eliminarea acestui inconvenient s-a introdus noţiunea de elasticitate a activităţii la variaţia
factorilor exprimând sensibilitatea activităţii la modificarea factorilor. Expresia analitică a
elasticităţii este:
57
e y / x=
Δyy
Δxi
x i
= Δyy
×x i
Δxi
=
ΔyΔxi
yx i
=wmi
wi
Coeficientul astfel calculat are semnificaţia de rată de creştere procentuală a activităţii
determinată de creşterea cu un procent(1%) a factorilor. În funcţie de valoarea coeficientului de
elasticitate specialiştii propun segmentarea curbei activităţii în trei zone de semnificaţie, astfel:
- zona I, denumită “zona randamentelor crescătoare”, în care e > 1;
- zona II, denumită “zona randamentelor descrescătoare”, în care 0≤e≤1 ;
- zona III, denumită “zona randamentelor negative”, în care e < 0 ;
Productivitatea muncii se determină prin raportarea efectelor obţinute: valoarea
producţiei exerciţiului (Qe), valoarea adăugată (Va), producţia obţinută destinată livrării (Qf),
cifra de afaceri (Ca) la efortul făcut: numărul de lucrători folosit (Np) sau timpul de lucru utilizat
(T-zile sau ore) şi exprimă valoarea realizată de un lucrător în unitatea de timp:
W =Qe(Qf ,Va ,Ca)
Np(T )
În funcţie de factorii care pot influenţa evoluţia productivităţii muncii se disting
următoarele variante de calcul:
a) W =
∑i=1
n
gi×wi
100 , în care:
gi = ponderea lucrătorilor (structura timpului de muncă) pe activităţi sau structuri
organizatorice în numărul lor total;
wi = productivitatea muncii la nivelul structurii luate în calcul.
b) W =z×wz , în care:
z – număr mediu de zile lucrate / persoană
wz – productivitatea zilnică
c. Modele factoriale multiple
c.1. - în sfera producţiei: - analiza productivităţii prin prisma legăturii dintre eficienţa
muncii şi gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor:
W =CaNp
= FNp
×CaF ,
W =CaNp
= FNp
×FaF
×QeFa
×CaQe ,
58
W =CaNp
= FNp
×QeF
×VAQe , în care:
F – valoarea mijloacelor fixe;
Fa - valoarea mijloacelor fixe active;
F/Np (Fa/Np) - gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor;
Ca/F - eficienţa utilizării mijloacelor fixe, exprimate prin cifra de afaceri la 1000 lei
mijloace fixe;
Fa/F – ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe;
Qe/Fa – eficienţa utilizării mijloacelor fixe active exprimată prin producţia exerciţiului la
1 (1000) lei mijloace fixe active;
Ca/Qe – gradul de realizare(vânzare) a producţiei exerciţiului;
VA/Qe – gradul de integrare pe verticală.
c.2. - în sfera distribuţiei
W =CaNp
=SmfNp
× CaSmf , în care:
Smf/Np - gradul de asigurare a personalului operativ cu fond de marfă;
Ca/Smf - rata de rotaţie a stocului de marfă( număr de rotaţii).
c.3. - în turism
W =CaNp
= TNp
×CaT , în care:
T - număr total de turişti înregistraţi într-o perioadă;
T/Np - productivitatea fizică a muncii( număr de turişti ce revin/lucrător operativ);
Ca/T - încasarea medie pe turist.
…………şi alte modele factoriale multiple….
Cuantificarea influenţelor factorilor cuprinşi în aceste sisteme funcţionale multiplicative
se poate face prin metoda substituirii valorii factorilor, sub rezerva folosirii cu prudenţă a
rezultatelor obţinute în procesul decizional.
Utilizarea în diagnosticul personalului a acestui indicator se dovedeşte a fi important
pentru că modificarea acestui indicator, în sensul creşterii, are următoarele consecinţe:
- acţionează direct asupra reducerii cheltuielilor cu salariile;
- influenţează volumul desfacerilor de mărfuri (încasărilor) care contribuie la rândul său
la reducerea nivelului relativ al costurilor constante;
59
- contribuie la accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor şi ca urmare se realizează
economii la cheltuielile pentru manipularea, păstrarea, sortarea, ambalarea mărfurilor, la dobânzi
şi speze (comisioane) bancare;
- duce la creşterea rentabilităţii.
Concluziile desprinse în urma analizei (influenţate şi de evoluţia previzibilă a factorilor
externi întreprinderii) vor fi consemnate în fişa sintetică a diagnosticului personalului.
Pentru exemplificare avem următoarele date ipotetice privind evoluţia indicatorului Np la
o firmă cu profil productiv:
Aplicaţia nr. 1
Analiza numărului de personal
Situaţia personalului şi a productivităţii la S.C…… tabel nr. 2.4
Indicatori Valori ale perioadei Modificarea absolută(u.m.)
Indice de evoluţie(%)0 1
Cifra de afaceri(ml. lei)
1840 2500 +660 135,87
Număr de personal total din care:-muncitori, din care:- direct productivi
560537397
557530397
-3-7-
99,4698,69100,0
Productivitatea muncii(ml. lei)- totală- pe muncitor- muncitor direct
productiv
3285,713426,444634,76
4488,334716,986297,23
+1202,62+1290,54+1662,47
136,6137,66135,87
Cunoscând din relaţia : W =Ca
Np⇒ Np=Ca
W
Modificarea absolută a numărului de personal:
Np = 557 - 560 = - 3 pers., în care:
1. influenţa modificării volumului desfacerilor:
Np(Ca) =
Ca1
W 0
−Ca0
W 0 = 761 – 560 = +201 pers.
2. influenţa modificării productivităţii muncii:
Np(W ) =
Ca1
W 1
−Ca1
W 0 = 557 – 761 = - 204 pers.
60
Modificarea totală: Np = Np(Ca) + Np(W ) = +201 – 204 = - 3 pers.
Se constată o reducere a numărului mediu de personal cu 3 persoane iar a numărului de
muncitori cu 7 persoane, aspect pozitiv dacă se are în vedere creşterea cifrei de afaceri cu
35,87% în aceste condiţii. Această evoluţie se va reflecta în creşterea productivităţii muncii şi a
eficienţei economice datorită economiilor realizate din reducerea cheltuielilor cu personalul..
Analiza factorială arată următoarele: creşterea volumului desfacerilor, în condiţiile în
care productivitatea muncii s-ar fi menţinut la nivelul de bază, făcea necesară creşterea
numărului de salariaţi cu 201 pers. Greu de presupus că o astfel de politică ar fi fost acceptabilă,
chiar în condiţiile în care firma şi-ar fi propus un nivel al producţiei şi al cifrei de afaceri mult
mai ridicat (presupunând cheltuieli mari cu salariile şi cu asigurările sociale). Productivitatea
muncii ridicată (+36,6%) compensează nevoia unei astfel de creşteri reuşindu-se o creştere a
cifrei de afaceri cu un procent de +35,87% cu personal mai puţin.
În lipsa altor informaţii legate de politica de personal a firmei şi de conjunctura reală în
care se desfăşoară activitatea firmei, putem presupune că această situaţie se datorează:
- unei conjuncturi favorabile (cerere crescută) şi deci o creştere normală a cifrei de
afaceri în astfel de condiţii;
- unei politici de investiţii (modernizare) în măsură să determine creşterea productivităţii
muncii;
- politici comerciale adecvate care au asigurat realizarea produselor pe piaţă;
- o mai bună gestionare a forţei de muncă;
- management performant;
- o rată a inflaţiei mare, care, ducând la creşteri repetate de preţuri, determină o creştere
inflaţionistă a valorii desfacerilor, caz în care devine necesară recalcularea cifrei de afaceri în
termeni reali. Cifra de afaceri reală se calculează ca raport procentual între cifra de afaceri
exprimată în lei curenţi şi indicele preţurilor astfel: presupunînd o rată de creştere a preţurilor de
15%, cifra de afaceri recalculată(reală) va fi:
Careala=Ca1 lei curenti
115×100=2500
115×100=2173 , 91 ml . lei
În aceste condiţii cifra de afaceri creşte faţă de perioada de bază cu doar 18,14%
productivitatea muncii reducându-se proporţional până la 18,78%.
61
Aplicaţia nr. 2
Analiza productivităţii muncii
Situaţia productivităţii la nivelul firmei şi pe produse tabel nr. 2.5.
Nr. crt.
Indicatori Valori ale perioadei Indice de evoluţie(%)
Structura (%) gi0 1 0 1
1. Cifra de afaceri totală(ml.lei):-produs A- produs B
572026223098
588616484238
102,962,85136,80
100,045,8354,17
100,027,9972,01
2. Nr. muncitori, total, din care: - produs A - produs B
537193344
530178352
98,6992,28102,32
100,035,9464,06
100,033,5866,42
3. Productivitatea medietotală, din care:
- produs A- produs B
10651,7613585,499005,81
11105,669258,4212039,77
104,2668,15133,68
---
---
4. Nr. zile lucrate 251 235 93,62 - -
5. Productivitatea zilnică 42,43 47,26 111,38 - -
a) W =
∑i=1
n
gi×wi
100
modificarea totală:
ΔW =W 1−W 0=
∑i=1
n
gi1×wi1
100−∑i=1
n
gi0×wi0
100=11105 , 66−10651 , 76 =+ 453 , 9 mii lei
se explică prin influenţa:
1. modificării structurii personalului pe produse:
ΔW ( gi )=∑i=1
n
gi1×wi0
100−∑i=1
n
gi0×wi0
100=33 , 58×13585 , 41+66 , 42×9005 ,81
100−10651 ,76=
¿10543 , 66−10651 ,76=−108 ,1 mii lei
2. modificării productivităţii muncii pe produse:
ΔW (wi )=∑i=1
n
gi1×wi1
100−∑i=1
n
gi1×wi0
100=11105 , 66−10543 , 66 =+562 ,0 mii lei
ΔW =Δ W ( gi)+ΔW (wi )=−108 ,1+562 ,0=+ 453 , 9 mii lei
62
Factorul hotărâtor care a contribuit la creşterea productivităţii totale a fost creşterea
productivităţii la nivelul sectoarelor de activitate(123,81%), în timp ce modificările structurale,
în sensul menţinerii unei ponderi ridicate a personalului de pe linia de fabricaţie a produsului
A(33,58%) ce realizează 27,99% din cifra de afaceri, influenţează negativ productivitatea medie
(-23,81%)
b) W =z×wz
modificarea totală:
ΔW =W 1−W 0=z1×wz1−z0×wz0 = 11105,66 - 10561,76 = + 453,9 mii lei,
în care:
1. influenţa modificării numărului de zile lucrate/muncitor:
ΔW ( z )=z1×wz0−z0×wz0=235×42 , 437−10561 , 76=9972 , 70−10561 ,76=−589 , 06 mii lei
2. influenţa modificării productivităţii zilnice:
ΔW (wz )=z1×wz1−z1×wz0=11105 ,66−9972 ,7=+ 1132 ,96 mii lei
ΔW =Δ W ( z )+ΔW (wz )=−589 ,06+1132 ,96 =+453 ,9 mii leiDeşi productivitatea medie totală creşte cu 4,26%, reducerea numărului de zile lucrate
( 6,37%, din motive ce impun o analiză a timpului de muncă) reduce productivitatea care s-ar fi
obţinut în condiţiile menţinerii timpului de lucru anterior, cu aproximativ 50%. Firma trebuie să
evite aspecte negative ca :
- întreruperi nejustificate ale proceselor tehnologice;
- depăşiri ale timpului afectat reparaţiilor, renovărilor, inventarelor etc;
- absenţe nejustificate ale lucrătorilor;
Sarcina managementului40 în utilizarea resursei umane este aceea de a face oamenii
capabili realizării performanţei, să facă eficace punctele tari şi nerelevante slăbiciunile lor.
Rezervele de creştere a productivităţii muncii se structurează astfel:
a) rezerve legate de promovarea progresului tehnic;
Progresul tehnic presupune dotarea firmei cu mijloace de muncă moderne şi introducerea
unor tehnologii avansate. Promovarea progresului tehnic este impusă de însăşi necesitatea
ridicării calităţii activităţii la nivelul exigenţelor unei economii concurenţiale. Rezervele
creşterii productivităţii muncii legate de progresul tehnic se referă la: investiţii în utilaje
performante şi tehnologii de producţie (reducerea consumului specific de resurse pe unitatea de
produs/serviciu, creşterea calităţii produselor, optimizarea proceselor etc), raţionalizarea
40 Peter Drucker, The new realities, Ed. Mandarin Paperbacks, , 1990, pg. 221;
63
tehnologiei comerciale şi hoteliere (extinderea aprovizionării directe, preluarea de către industrie
a unor operaţiuni efectuate tradiţional de comerţ, promovarea formelor moderne de vânzare),
dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale pe baza unor soluţii constructive moderne, dotarea
unităţilor operative cu utilaje şi mijloace de muncă perfecţionate.
b) rezerve legate de promovarea managementului performant;
Folosirea raţională a lucrătorilor, ca rezervă a creşterii eficienţei muncii, presupune:
delimitarea justă a sarcinilor pe diferite categorii de lucrători şi determinarea relaţiilor de
cooperare între ele; repartizarea optimă a fondului de timp de muncă în cadrul unui schimb;
redistribuirea sarcinilor în perioadele de vârf de activitate; executarea activităţilor auxiliare, fără
a stânjeni activitatea principală.
Managementul modern pune accent pe motivarea salariaţilor, ca factor de bază al
ameliorării performanţelor personalului angajat. În acest caz, se impune analiza sistematică a
indicatorilor:
- salariul mediu lunar;
- dinamica salariului mediu(pe total şi pe categorii de salariaţi);
- indicele de corelaţie între dinamica preţurilor şi dinamica salariilor;
- structura salariaţilor pe tranşe de salarii;
- valoarea globală a primelor 10 salarii( cele mai mari);
- raportul dintre salariile mari şi mici;
- ponderea salariilor variabile;
- partea de capital deţinută de salariaţi;
- valoarea medie anuală a altor forme de venit(dividende, participaţii, prime) obţinute de
un salariat.
Comparaţiile în timp şi spaţiu ale acestor indicatori permit identificarea posibilităţilor noi
de motivare a lucrătorilor.
c) rezerve legate de acţiunea factorilor bio-psiho-sociali;
Factorii legaţi de însuşirile individuale ale salariaţilor: factori biologici (vârstă, sex, stare
de sănătate etc.), psihologici (aptitudini, motivaţie, interesele urmărite, voinţa de muncă,
atitudinea faţă de muncă), sociali (condiţiile de viaţă, calitatea mediului familial, activitatea
politică şi spirituală, condiţiile socio-culturale), fac ca selecţionarea şi repartizarea personalului
să se bazeze pe o apreciere specială a deosebirilor individuale, care influenţează hotărâtor
exercitarea profesiei şi rezultatele obţinute. Alţi factori în măsură să asigure ameliorarea
performanţelor care trebuie luaţi în considerare se referă la: asigurarea cu locuinţe, mijloace de
64
transport, grija faţă de copii, sprijinirea femeilor mame, satisfacerea nevoilor cultural-sportive
etc.
d) rezerve legate de alţi factori, cu acţiune indirectă.
- proprietăţile mărfurilor propuse spre vânzare(datorită volumului diferit de muncă pe
care-l necesită);
- structura desfacerilor care se modifică ca urmare a modului de manifestare a cererii
populaţiei;
- sezonalitatea producţiei şi consumului;
- situaţia economică şi socială a teritoriului: aşezarea geografică, densitatea şi structura
socio-profesională a populaţiei care determină mărimea şi frecvenţa cumpărărilor….
- conjunctura economică: nivelul preţurilor, rata inflaţiei, politicile micro şi
macroeconomice etc.
Managementului firmei, ca obiect al diagnosticului, i se pun în evidenţă parametrii
constructivi şi funcţionali ai componentelor sale majore: metodologică, decizională,
informaţională, organizatorică sau pe funcţiile ce definesc managementul ca proces: previziune,
organizare, coordonare, antrenarea (implicarea personalului), control – evaluare, fiindu-i conturat
principalele performanţe manageriale.
Informaţiile utilizate vor fi grupate în41:
- informaţii referitoare la subsistemul metodologic: sisteme de management utilizate de
firmă (managementul prin obiective, prin bugete, prin proiecte, prin excepţii), metode şi tehnici
de management utilizate de managerii de pe diferite nivele ierarhice (diagnosticarea, delegarea,
şedinţa, tabloul de bord, agenda managerială, graficul sarcinilor managerului, tabelul decizional,
brainstormingul), stilul de maangement, alte metodologii utilizate în analiza şi perfecţionarea
managementului şi a componentelor sale, de natură economică: analiza factorială proceselor şi
fenomenelor, controlul de gestiune etc.;
- informaţii referitoare la subsistemul decizional: caracterizarea decidenţilor individuali şi
de grup, lista deciziilor adoptate, încadrarea tipologică a acestora, modalitatea de fundamentare
şi adoptare: act sau proces decizional, etc.
- informaţii privind subsistemul informaţional: principalele informaţii vehiculate,
încadrarea tipologică a acestora, situaţiile informaţionale (documentele) folosite, fluxurile şi
circuitele informaţionale principale în care acestea sunt antrenate, maniera de tratare (manual,
automatizat), gradul de informatizare a proceselor de muncă (de execuţie şi de management),
gradul de dotare cu calculatoare a firmei, alte aspecte. Asigurarea unui sistem decizional
41 Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, pg. 98;
65
funcţional, eficace şi eficient pentru fiecare firmă este esenţială întrucât condiţionează decisiv
performanţele sale.
- informaţii referitoare la componenta organizatorică: componentele procesuale
(funcţiuni, activităţi, atribuţii, sarcini) şi caracteristicile acestora, componentele stucturale
(posturi, funcţii, compartimente, ponderi ierarhice, niveluri ierarhice, relaţii organizatorice) şi
particularităţile acestora, documentele organizatorice (ROF, organigramă, fişe de post), tipul de
structură organizatorică, încadrarea cu personal a structurii organizatorice, alte aspecte.
Analiza structurilor organizatorice urmăreşte existenţa unei organigrame care evidenţiază
legăturile ierarhice şi funcţionale (în caz contrar se va cere întreprinderii să o întocmească).
Această schemă trebuie să fie însoţită de o situaţie actuală a funcţiilor în raport cu vârsta,
care ne permite să cunoaştem, în orice moment, dacă succesiunile sunt bine pregătite şi asigurate
la toate nivelurile ierarhice şi dacă există riscul de apariţie a „golurilor” în anii următori. Este
studiată cu atenţie organigrama, pentru a vedea, nu atât calitatea oamenilor, cât mai ales modul
raţional în care sunt distribuite funcţiile în întreprindere şi maniera în care informaţia circulă de
la un eşalon la altul, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal. Este bine de sesizat dacă
instrucţiunile şi infomaţiile circulă cu uşurinţă de sus în jos şi de jos în sus (sub aspect ierarhic)
şi dacă există comunicare între servicii, fără de care nu se poate spera într-o veritabilă
coordonare. Trebuie studiată apoi organizarea fiecărui serviciu, în special, organizarea contabilă
şi existenţa unui control de gestiune.
Prezentarea acestor date şi informaţii referitoare la parametrii constructivi şi funcţionali
ai componentelor manageriale (metodologică, decizională, informaţională şi organizatorică)
permite conturarea principalelor performanţe manageriale.
În categoria performanţelor manageriale se înscriu:
- frecvenţa schimbărilor manageriale, de ansamblu sau la nivel de componentă
managerială, abordată ca necesitate şi oportunitate;
- competenţa managerilor, evidenţiată de cunoştinţele, calităţile şi aptitudinile
manageriale pe care le posedă (diferenţiat, funcţie de poziţia ierahică pe care se află);
- decizii de calitate adoptate în timp real şi acţiuni corespunzătoare iniţiate pentru
aplicarea lor;
- informaţii de calitate, transmise operativ beneficiarilor, manageri şi executanţi;
- instrumentar managerial adecvat situaţiilor manageriale şi economice specifice firmei;
- apelarea frecventă la metodologii de proiectare/reproiectare şi întreţinere a funcţionării
managementului şi componentelor sale;
66
- abordarea echilibrată a componentelor procesuale şi structurale, din punct de vedere
decizional;
- corespondenţa dintre tipurile de decizii şi poziţia ierarhică a decidenţilor;
- maniera de satisfacere a nevoilor informaţionale ale managerilor;
- gradul de apropiere a managementului de execuţie (dat de numărul de niveluri ierarhice);
- corespondenţa posturi-titulari de posturi;
- maniera de structurare a autorităţii pe niveluri ierarhice; corespondenţa dintre obiective
şi componentele procesuale ale firmei;
- calitatea documentelor organizatorice, etc.
2.3.1.2.2. Analiza resurselor materiale şi a condiţiilor de exploatare
Resurse materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi şi au
în componenţa lor:
- activul fix, imobilizat: clădirile, utilajele şi echipamentele de producţie;
- activ circulant: materiile prime şi materialele, resursele energetice.
Principalele aspecte urmărite în analiza resurselor se referă la:
- asigurarea întreprinderii cu resurse
- utilizarea resurselor
- eficienţa utilizării resurselor
Analiza mijloacelor fixe
Analiza dinamicii şi mărimii mijloacelor fixe
Dinamica activelor imobilizate trebuie analizată atât pe baza valorii de inventar (iniţiale),
cât şi a valorii medii anuale, fiind direct legată de investiţiile din cursul exerciţiului.
În analiza dinamicii activelor imobilizate se urmăreşte evoluţia valorii medii sau a valorii
de inventar brute în cursul exerciţiului pe total sau pe categorii de imobilizări (corporale,
necorporale, financiare), o atenţie deosebită trebuind să se acorde imobilizărilor corporale ce
participă nemijlocit la procesul de producţie.
1. Analiza mijloacelor fixe totale
Aprecierea volumului imobilizărilor corporale are la bază date furnizate de situaţiile
financiare corectate cu informaţiile privind imobilizările utilizate care nu fac parte din
patrimoniul întreprinderii şi cu reevaluările sistematice necesare42.
Dinamica mijloacelor fixe se analizează pe baza indicatorilor43:
a) Modificarea absolută a mijloacelor fixe:
Δf i = f i1 - f i0 ; ΔF = F1 - F0 ;42 Monica Petcu – „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 15143 Maria Niculescu – „Diagnostic economic”, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 146
67
unde: fi – valoarea mijloacelor fixe din categoria „i”;
F – valoarea mijloacelor fixe totale.
b) Modificarea relativă a mijloacelor fixe:
Δf i(% )=
f i 1−f i0
f i0
⋅100 sau
ΔF(% )=F1−F0
F0
⋅100
c) Coeficientul intrărilor de mijloace fixe:
K1=
IF⋅100
unde: I – valoarea intrărilor de mijloace fixe.
d) Coeficientul ieşirilor de mijloace fixe:
K E=EF⋅100
unde: E – valoarea ieşirilor de mijloace fixe.
e) Coeficientul mişcării globale a mijloacelor fixe:
K MG= I+EF
⋅100
Valoarea acestor indicatori se judecă în strânsă corelaţie cu evoluţia producţiei, respectiv
a cifrei de afaceri şi cu faza de maturitate a întreprinderilor. Devansarea mijloacelor fixe de către
ritmul cifrei de afaceri constituie, ca regulă generală, expresia folosirii eficiente a mijloacelor de
muncă disponibile pentru întreprinderile aflate în fază de maturitate. Faza de demaraj sau
creştere poate justifica devansarea ritmului cifrei de afaceri de către cel al mijloacelor fixe.
2. Analiza structurii şi stării mijloacelor fixe
Structura activelor imobilizate pune în evidenţă ponderea categoriilor de imobilizări
necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale şi a imobilizărilor financiare. Structura
imobilizărilor corporale are importanţă în eficienţa generală a activelor şi reflectă compoziţia
tehnologică a capitalului fix. Creşterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică
eficienţa generală a activelor imobilizate.
Analiza structurii mijloacelor fixe
Structura activelor imobilizate pune în evidenţă ponderea categoriilor de imobilizări
necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale şi a imobilizărilor financiare. Structura
imobilizărilor corporale are importanţă în eficienţa generală a activelor şi reflectă compoziţia
tehnologică a capitalului fix. Creşterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică
eficienţa generală a activelor imobilizate.
Analiza structurii mijloacelor fixe permite evidenţierea acelor categorii spre care s-a
orientat programul investiţional al întreprinderii. De obicei, programul investiţional este orientat
68
în direcţia acelor mijloace fixe care participă direct şi nemijlocit la obţinerea de produse finite,
executarea de lucrări, etc44.
Analiza tradiţională se bazează pe indicatorul „Coeficientul de structură” pe categorii de
mijloace fixe (gi):
gi=mf i
MF×100
Acest coeficient de structură defineşte ponderea fiecărei grupe, subgrupe, clase şi
subclase de mijloace fixe în totalul acestora.
Des utilizat în analiza economică este indicatorul „Coeficientul mijloacelor fixe active”45
(mfa)
mf a=mf a
MF×100
unde: mfa – valoarea mijloacelor fixe active.
Structura mijloacelor fixe poate fi analizată şi pe funcţii ale întreprinderii, evidenţiindu-se
astfel resursele tehnice afectate:
cercetării – dezvoltării;
aprovizionării;:
producţiei;
distribuţiei.
Analiza stării mijloacelor fixe
Studiul stării mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul indicatorilor46:
a) Coeficientul de reînnoire, care exprimă raportul dintre mijloacele fixe intrate prin
investiţii (Inv.) şi valoarea totală a acestora:
K r=Inv .MF
×100
Acest indicator permite estimarea importanţei programului de investiţii în raport cu
capacităţile existente. O valoare ridicată a indicatorului exprimă preocuparea întreprinderii
pentru dezvoltarea capacităţilor sale de producţie şi de distribuţie. Depăşirea unui anumit prag
comportă şi o creştere a riscului legat de:
schimbarea conjuncturii economice;
schimbarea tehnologiei;
neasigurarea sporului de productivitate scontat;
44 Nicolae Georgescu, Vasile Robu – „Analiză economico-financiară”, Editura ASE, Bucureşti, 2001, p. 23945 Mijloacele fixe active sunt cele care concură în mod direct la realizarea în bune condiţii a procesului de exploatare. 46 Maria Niculescu, op. cit., p. 154
69
asigurarea vânzării produselor (serviciilor) realizate cu noile capacităţi.
O valoare redusă a indicatorului arată că întreprinderea exploatează capacităţile existente,
existând riscul „îmbătrânirii” capacităţilor disponibile, cu toate consecinţele ce decurg pe planul
productivităţii şi eficienţei. Riscul creşte pe măsură ce întreprinderea se orientează spre
diversificarea activităţilor, respectiv spre crearea şi lansarea de noi produse.
b) Coeficientul de uzură:
Ku=A
MF×100
unde: A – suma amortizării cumulate.
Evoluţia acestei rate exprimă politica de investiţii a firmei: „îmbătrânirea” mijloacelor
fixe (creşterea ratei), menţinerea stării lor (stabilitatea ratei), respectiv „întinerirea” mijloacelor
disponibile (diminuarea ratei).
c) Coeficientul de modernizare, care reprezintă ponderea în totalul mijloacelor fixe a
celor modernizate (M):
Km= MMF
×100
Indicatorii de stare prezentaţi sunt utili cadrelor de conducere atât pentru fundamentarea
deciziilor privind întreţinerea, modernizarea şi dezvoltarea activelor corporale (fixe), cât şi
pentru înţelegerea modificării rezultatului şi a perspectivei acestuia.
3. Analiza utilizării mijloacelor fixe
Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe se face, în principal, pe baza următorilor
indicatori47:
1. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie, se determină ca raport între volumul
efectiv al producţiei (Q1) şi volumul maxim al acesteia, aferent capacităţii de producţie (Q max),
astfel:
CP=Q1
Q max⋅100
2. Indicele de utilizare intensivă (Iu), reprezintă producţia medie pe unitatea de
caracteristică a utilajului, pe unitatea de timp, astfel:
I u=Q
K⋅T
în care: Q – capacitatea de producţie, respectiv volumul producţiei;
K – caracteristica utilajului (dimensiunea);
T – timpul de lucru.
47 Nicolae Georgescu, Vasile Robu, op. cit., p. 242
70
Cu cât indicele de utilizare intensivă este mai mare, cu atât şi gradul de folosire a
capacităţii de producţie este mai mare. Potrivit acestei logici, înseamnă că volumul producţiei
apare sub forma funcţiei Q = f(K, T, Iu), ceea ce facilitează determinarea influenţei fiecăruia din
cei trei factori.
3. Randamentul mediu pe utilaj sau pe unitatea de timp
Randamentul mediu constituie o formă sintetică de reflectare a utilizării mijloacelor fixe.
El poate fi determinat şi analizat, după cum urmează:
pe utilaj, ca raport între volumul producţiei (Q) şi numărul mediu de utilaje (Nu ):
Ru=QNu
pe unitatea de timp de lucru, determinat ca raport între volumul producţiei (Q) şi
timpul de lucru al utilajelor (Tu):
rh= QTu
Dacă se are în vedere funcţia Q = f(Nu , t , rh ), respectiv Q = Nu⋅t⋅rh , rezultă că
modificarea volumului producţiei se explică prin influenţele exercitate de cei trei factori.
4. Analiza eficienţei utilizării mijloacelor fixe
Utilizarea eficientă a activelor imobilizate este un factor de ridicare a eficienţei
economice generale, fiind condiţionată de existenţa unor corelaţii favorabile între ritmurile de
creştere a unor indicatori luaţi în calculul eficienţei.
Pentru caracterizarea eficienţei activelor imobilizate se utilizează un sistem de indicatori
care compară producţia (Q) sau profitul (P) cu valoarea activelor imobilizate (sau a
imobilizărilor corporale):
a) Valoarea producţiei( profitului) la 1000 lei active imobilizate (Ai):
I Ai=Q (P )
Ai×1000=
Q( P )Ic
×1000× IcAi
=Iic×gic
în care: Iic – eficienţa imobilizărilor corporale;
gic – ponderea imobilizărilor corporale în activele imobilizate.
Creşterea eficienţei activelor imobilizate impune corelaţia I Q(B )> I Ai şi este determinată
de ridicarea eficienţei imobilizărilor corporale (Iic) şi de creşterea ponderii acestor imobilizări
(gic) în activele imobilizate (Ai).
Eficienţa imobilizărilor corporale depinde de eficienţa imobilizărilor corporale active
(Iica) şi de ponderea imobilizărilor corporale active (gica) în totalul imobilizărilor corporale:
71
Iic=Q( B )
Ica×1000× Ica
Ic×100=Iica×gica
b) Eficienţa imobilizărilor corporale poate fi determinată şi cu ajutorul raportului:
Iic=Q / NIc / N
×1000=WH
×1000
în care: Q/N = W - productivitatea medie anuală a muncii;
Ic/N = H - gradul de dotare tehnică a muncii.
Ridicarea eficienţei imobilizărilor corporale este condiţionată de existenţa unor decalaje
între ritmurile de creştere a indicatorilor, cum ar fi:
I Q> I ca ; I Q> I Ic ; IWa> I H .
Analiza mijloacelor (activelor) circulante
In structura economică a întreprinderii, activele circulante joacă rolul de obiect asupra
căruia se realizează acţiunea de prelucrare şi transformare. Activele circulante se deosebesc de
activele imobilizate prin faptul că valoarea lor, angajată într-un poces economic, se regăseşte în
totalitate în produse şi/sau serviciile rezultate, iar prin vânzarea-încasarea acestora se permite
revenirea capitalului concretizat în acele active, la starea iniţială, de bani, în întregime – la
sfârşitul ciclului financiar respectiv48.
Desfăşurarea ciclului de exploatare necesită deţinerea de active fizice şi financiare (active
circulante) grupate în trei categorii:
- stocuri de materii prime, producţie în curs de fabricaţie şi produse finite;
- creanţe asupra clienţilor;
- creanţe diverse de exploatare.
Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare este asigurată prin existenţa
stocurilor care care apar ca urmare a faptului ca fluxul fizic al intrărilor şi cel al ieşirilor este
discontinuu.
Constituirea stocurilor este rezultatul unei decizii de investire. Fondurile investite în
stocuri sunt imobilizate pentru o perioadă de timp mai mare sau mai mică şi trebuie folosite cu
eficienţă. Efortul financiar de investire în stocuri trebuie comensurat pe baza sumei lichidităţilor
efectiv imobilizate, ţinându-se seama de durata imobilizării, de fluxurile de lichiditate
intermediare ce apar până la consumul sau vânzarea stocurilor, de cheltuielile de păstrare-
depozitare, de alte cheltuieli administrative, pentru ca în final să se evalueze rentabilitatea
rezultată din deţinerea de stocuri.
48 D.Bucătaru - op.cit., p.164
72
Constituirea unor stocuri mari la nivelul unităţilor patrimoniale poate avea influenţe
pozitive în cazul unei evoluţii nefavorabile a preţului materiilor prime sau a obţinerii unor
condiţii mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari.
Influenţele pot fi şi negative în următoarele situaţii: scăderea preţului materiilor prime,
modificarea tehnologiei de prelucrare a materiilor prime, apariţia unor înlocuitori superiori
calitativ, pierderi din degradări fizice sau morale.
Dimensionarea stocurilor este operaţiunea prin intermediul căreia se stabileşte necesarul
optim de active circulante materiale, pentru o anumită perioadă de timp exprimat valoric, în
vederea realizării în bune condiţii a obiectului şi volumului previzionat al activităţii.
Mărimea stocurilor sau nivelul lor de formare este influenţată de o serie de factori dintre
care cei mai importanţi sunt49:
frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori;
strategiile care pot fi aplicate de furnizori în organizarea şi derularea livrărilor către
clienţi;
cantitatea minimă care poate fi comandată de un client unui furnizor în condiţii
economice avantajoase sau la preţuri accesibile;
capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelaţie
cu distanţa de transport;
condiţiile naturale şi de climă;
proprietăţile fizico-chimice ale bunurilor stocate;
capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată;
volumul şi structura producţiei;
normele de consum;
durata de comandă-aprovizionare;
cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare şi cheltuielile de stocare;
periodicitatea fabricaţiei la producător;
amplasamentul stocurilor de resurse materiale.
Dimensionarea stocurilor este o problemă legată de determinarea necesarului de
finanţare a ciclului de exploatare, în general, şi a stocurilor, în particular.
1. Optimizarea mărimii stocurilor
Optimizarea mărimii stocurilor trebuie să se facă ţinând cont de următoarele criterii50:
- constituirea unor stocuri, în volumul şi structura care să asigure desfăşurarea continuă a
procesului de producţie în ritmurile şi proporţiile stabilite, în condiţiile folosirii complete şi
49 Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, op. cit., p. 98 – 99 50 Dumitru Fundătură, Op. cit., p. 266
73
intensive a capacităţilor de producţie, utilizării judicioase a resurselor materiale, sporirii continue
a profitului întreprinderii;
- adaptarea operativă a volumului şi structurii stocurilor la modificările intervenite în
structura producţiei şi consumului, în tehnologiile de fabricaţie, în asimilarea de noi materiale cu
caracteristici superioare, în îmbunătăţirea continuă a calităţii produselor;
- asigurarea unui volum al stocurilor, astfel încât să se realizeze un raport optim între
nivelul stocurilor de materiale, costurile stocării şi dinamica profitului;
- dimensiunea stocurilor şi perioada lor de asigurare să permită accelerarea vitezei de
rotaţie a activelor circulante materiale, readucerea în circuitul economic a stocurilor cu mişcare
lentă sau fără mişcare, eliminarea stocurilor care nu sunt necesare, a pierderilor şi degradărilor în
timpul depozitării şi stocării;
- întregul proces de stocare să fie susceptibil la îmbunătăţirile aduse de perfecţionarea
continuă a procesului de aprovizionare;
- creşterea continuă a eficienţei economice şi a gestiunii stocurilor prin reducerea
cheltuielilor materiale.
Analiza stocurilor de materiale constituie o componentă de bază a analizei gestiunii
resurselor materiale. În cadrul unei unităţi patrimoniale, analiza stocurilor de materiale vizează
mai multe aspecte. O primă problemă se referă la evoluţia stocurilor comparativ cu cifra de
afaceri. Un al doilea aspect în analiza stocurilor se referă la evoluţia lor faţă de un nivel
considerat al acestora (stoc normat, mediu, maxim sau orice altă categorie). De aceea, fiecare
unitate patrimonială trebuie să-şi stabilească limita stocurilor şi să urmărească respectarea
acesteia.
2. Analiza utilizării şi eficienţei utilizării resurselor materiale
În analiza utilizării resurselor materiale se foloseste indicatorul - consumul specific de
material sau norma de consum care reflectă cantitatea maximă de materii prime, materiale,
combustibil, energie etc. ce se poate consuma pentru fabricarea unei unităţi de produs sau pentru
executarea unei lucrări în anumite condiţii de producţie - particularităţile constructive şi
tehnologice ale produselor etc.
Norma de consum este formată din51:
- consumul net sau util de materiale (Cn);
- pierderi datorate procesului tehnologic (Pt);
- pierderi netehnologice (Pnt);
- materiale refolosibile rezultate in procesul tehnologic (Mrt)
51 http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=3456
74
- materiale refolosibile rezultate in afara procesului tehnologic (Mrat).
Norma de consum constituie un element de baza în construirea planului de aprovizionare.
Pentru majoritatea materialelor, norma de consum poate fi exprimată astfel:
Nc(cs) = Cn + Pt + Mrt + Pnt + Mrat
El se urmăreşte în dinamică şi în raport cu normele de consum. În acest scop se determină
indicele consumului specific:
I cs=cs1
cs0
×100
Pentru caracterizarea sintetică a eficienţei utilizării resurselor materiale se recomandă
construirea unui sistem de indicatori pe baza unor modele care să permită evidenţierea legăturii
dintre consumul de resurse materiale şi diferite laturi ale activităţii economico-financiare a
întreprinderii. Principalii indicatori sintetici pe baza cărora poate fi apreciată eficienţa utilizării
resurselor materiale sunt:
Producţia obţinută la 1000 lei valoare material consumată cu relaţia:
QfM
×1000=∑ q×p
M×1000
unde: M – valoarea resurselor materiale consumate.
Valoarea adăugată la 1000 lei valoare material consumată pe baza modelului:
VaM
×1000=Qe×vaM
×1000
Profitul aferent cifrei de afaceri la 1000 lei valoare material consumată utilizând
modelul:
PM '
×1000=∑ qv×p−∑ qv×c
M '⋅1000
unde: M' - valoarea materialelor consumate aferente cifrei de afaceri.
Viteza de rotaţie a stocurilor reprezintă un indicator calitativ exprimând eficienţa folosirii
acestora. Ea se exprimă prin intermediul a doi indicatori52:
viteza de rotaţie în zile sau durata în zile a unui circuit, număr de zile de stocare (indică
numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate;
coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg stocurile într-o
perioadă de timp (de obicei, un an). Aproximeaza de cate ori stocul a fost rulat pe
parcursul exercitiului financiar.
52 Mihai Toma, op. cit., p. 128
75
Viteza de rotaţie în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător se înscrie
produsul dintre stocul mediu (S ) şi numărul de zile din an sau semestre (T), iar la numitor
volumul cifrei de afaceri (Ca) anual sau trimestrial, exprimată, pentru comparailitate, în cost:
V= SCa
×T
Acelaşi rezultat se obţine raportând perioada de timp (T) la coeficientul vitezei de rotaţie
sau numărul de circuite (NC), în cazul în care acesta este cunoscut:
V= TNC
Coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite (NC) pe care le parcurg stocurile
într-o perioadă de timp se calculează fie ca raport între cifra de afaceri (Ca) şi stocul mediu ( S ),
fie ca raport între perioada de timp (T) şi viteza de rotaţie în zile (V):
NC=CaS
sau NC=TV
Stocurile medii se calculează astfel:
Strim=Si+S f
2; San=
∑ S trim
4
unde: Strim - stocul mediu trimestrial;
Si – stocul iniţial al trimestrului;
Sf – stocul final al trimestrului;
San - stoc mediu anual.
Viteza de rotaţie a stocurilor trebuie să fie comparată în timp pentru a se trage concluzii
şi a se acţiona asupra nivelului stocurilor în funcţie de interesele unităţii patrimoniale.
Accelerarea vitezei de rotaţie are influenţe pozitive asupra profitului şi ratei rentabilităţii.
Accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor se poate asigura prin acţiuni de natură tehnică,
organizatorică şi financiară care trebuie să fie aplicate în fiecare fază a procesului de exploatare:
aprovizionare, producţie şi comercializare.
În faza aprovizionării sunt necesare decizii şi acţiuni care să asigure eliminarea perioadei
de inactivitate din cauza insuficienţei aprovizionării.
Desfăşurarea continuă a procesului de producţie necesită existenţa unui stoc permanent
de materii prime şi materiale. Perfecţionarea aprovizionării poate avea loc prin creşterea
operativităţii, adaptarea rapidă la condiţiile de piaţă, selectarea furnizorilor după anumite criterii,
76
încheierea contractelor la timp şi respectarea lor. În această fază este necesar să se reducă
pierderile în timpul transportului, manipulării şi depozitării. O cauză a încetinirii vitezei de
rotaţie în această fază constă în apariţia de stocuri supra necesare, ca urmare a contractării
eronate sau sistării fabricaţiei unor produse.
În faza de producţie, volumul stocurilor depinde, în cea mai mare parte, de costuri şi de
durata ciclului de fabricaţie. Orice modalitate de reducere a acestora reprezintă şi un mod de
accelerare a vitezei de rotaţie a stocurilor. Realizarea acestui obiectiv se poate face prin
organizarea corespunzătoare a producţiei, stabilirea unor fluxuri raţionale de fabricaţie şi prin
alegerea celor mai performante tehnologii de fabricaţie.
În faza comercializării, desfacerea produselor şi încasarea rapidă a contravalorii lor au ca
efect întregirea lichidităţii. Gradul de lichiditate generală a întreprinderii se determină raportând
total active circulante la total active pe termen scurt. Vânzarea imediată a produselor finite are
loc atunci când acestea corespund cerinţelor pieţei ca volum, structură şi calitate. Accelerarea
vitezei de rotaţie în faza de comercializare se poate realiza prin reducerea perioadei de decontare,
obţinerea ritmică a produselor şi prin reducerea timpului de sortare şi ambalare.
Ca element de competitivitate (factor esenţial al diferenţierii produselor) şi ca „armă”
concurenţială, tehnologia utilizată constituie obiect al diagnosticului pentru că, dincolo de
dimensiunea fizică, ea a devenit o variabilă de decizie. Este considerată un atu pentu o firmă
inovatoare (o ameninţare pentru o firmă urmăritoare sau imitatoare) care are privilegiul cercetării
şi dezvoltării în raport cu activitatea de producţie53.
Pentru a recurge la analiza tehnologiei întreprinderea trebuie mai intâi a evalueze
patrimoniul său tehnologic şi apoi să măsoare forţa concurenţială pe care ar obţine-o.
Analiza tehnologică evaluează portofoliul tehnologic al firmei, identifică stadiul de
dezvoltare a acesteia, şi se desfăşoară, în general pe două nivele:
- pe produse, pentru a identifica tehnologiile pe care firma trebuie să le domine pentru a
putea duce la bun sfârşit activităţile necesare;
- pe procese de producţie, urmărind a arăta cum trebuie să se organizeze mai bine
fabricaţia pentru a realiza cerinţele de calitate, obţinerea unor economii
dimensionale şi flexibilitatea aparatului de producţie.
Criteriile tehnice şi tehnologice care fac obiectul diagnosticului strategic sunt :
Dotarea tehnică şi tehnologică
- volumul şi structura activelor fixe;
- gradul de uzură a activelor fixe;
53 Pascal Charpentier, OP. Cit., pg. 110;
77
- gradul de uzură morală a activelor fixe;
- gradul de uzură morală a tehnologiilor;
- gradul de înzestrare tehnică a muncii;
- gradul de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie;
- gradul de utilizare a capacităţii de producţie.
- Capacitatea de înnoire şi modernizare a produselor şi tehnologiilor
- ritmul înnoirii şi modernizării produselor şi tehnologiilor;
- ponderea producţiei, reprezentată de produse noi şi modernizate în ultimii 3
ani, în totalul producţiei;
- gradul de organizare a activităţilor de concepţie tehnică;
- gradul mediu de folosire a potenţialului tehnic al inginerilor, tehnicienilor,
maiştrilor;
- disponibilitatea de a proiecta şi asimila produse de mare complexitate;
- disponibilitatea diversificării producţiei şi serviciilor.
2.3.1.3. Analiza consumului de resurse (a cheltuielilor firmei)
Orice întreprinzător (considerat raţional, care ţinând seama de resursele pe care le
deţine, ia decizia de a produce acea marfă care-i permite cea mai bună valorificare a acestora)
ştie că pentru a-şi maximiza profitul este necesar fie să minimizeze costurile totale cu care obţine
un anumit nivel al producţiei, fie să maximizeze producţia care se poate obţine (şi vinde) cu un
nivel dat al costurilor. Va trebui optimizat aşadar, volumul şi structura producţiei dar şi
consumul de resurse, astfel încât costurile aferente să fie minime pentru o rentabilitate maximă.54
Managementul costurilor implică stabilirea unor costuri normale, care constituie un
criteriu de comparaţie a comportamentului diferitelor categorii de cheltuieli. Sunt considerate
normale în teoria şi practica economică următoarele mărimi:
- standardele de cheltuieli, stabilite pe baza tehnologiilor de fabricaţie, care asigură
obţinerea produselor la parametrii proiectaţi;
- nivelul cel mai scazut al cheltuielilor înregistrate în ramura de activitate respectivă;
- costurile care asigură un profit net anual echivalent dobânzii aferente capitalului
propriu.
54 Silvia Petrescu, Analiza economico-financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pg. 127;
78
În plus, este important ca în fiecare unitate să existe un plan (program, buget) al
costurilor, care să fie în permanenţă adaptat condiţiilor concrete în care au loc procesele
economico-productive, constituind, de asemeni, bază de raportare pentru realizările fiecărei
perioade.
Se afirmă în literatura de specialitate55 că cel mai bun control al costurilor presupune
raportarea resurselor la rezultate, pentru că, costurile nu apar de la sine, ci sunt puse în slujba
obţinerii unui anumit rezultat, şi, prin urmare, ceea ce contează nu este nivelul absolut al
costurilor ci raportul între eforturi şi rezultate.
De aceea în analiză, alături de dinamica cheltuielilor este urmărită şi eficienţa lor, în
corespondenţă cu veniturile pe care le generează.
Pentru managementul întreprinderii prezintă o deosebită importanţă structurarea
cheltuielilor dupa natura lor, aşa cum sunt ele tratate în contabilitatea financiară şi prezentate în
contul de “Profit şi pierderi”:
a) - cheltuieli de exploatare, reprezintă consumurile efectuate în scopul realizării
obiectului de activitate şi cuprind:
- materii prime şi materiale consumabile;
- energie electrică şi apă;
- combustibili;
- lucrări şi servicii executate de terţi;
- salarii şi cheltuieli asimilate acestora;
- impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
- amortizări şi provizioane.
b) - cheltuieli financiare:
- pierderi din creanţe imobilizate legate de participaţii;
- pierderi din vânzarea titlurilor de plasament;
- diferenţe nefavorabile de curs valutar;
- dobânzi plătite aferente creditelor contractate.
c) -cheltuieli extraordinare, acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea normală a
unităţii patrimoniale şi cuprind:
- cheltuieli legate de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi, penalităţi);
- pierderi din calamităţi;
- cheltuieli legate de operaţiuni de capital (valoarea contabilă a imobilizărilor cedate).
55 Peter F. Drucker, Managementul Strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 2001, pg. 59;
79
Indicatorul reprezentativ pentru urmărirea evoluţiei cheltuielilor, alături de dinamica
cheltuielilor în volumul lor absolut, este:
1. pentru domeniul industrial:
Rata medie a cheltuielilor sau cum se mai întâlneşte în literatura de specialitate: rata
medie de eficienţă a cheltuielilor, cheltuieli la 1000 lei venituri (cifra de afaceri) , oglindind,
indiferent de denumirea aleasă, consumul de resurse.
Calculul acestui indicator (la nivel total) se face în următoarele variante:
(1)
R Cht=Cht
Vt t
×1000 sau R Cht=∑i=1
n
chi
∑i=1
n
vt i
×1000
(2)R Cht=
∑i=1
n
gi×rchi
100
(3)R Cht=
Cht
Ca×1000=
∑i=1
n
chi
Ca×1000
(4)
R Cht=∑i=1
n
qv i×ci
∑i=1
n
qvi×pi
în care:
∑i=1
n
chi- suma cheltuielilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, excepţionale);
∑i=1
n
vt i - suma veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, exepţionale);
gi - structura veniturilor pe activităţi (centre de cost):
gi=
vt i
Vt t
×100
rchi - rata medie a cheltuielilor pe activităţi:
rchi=
ch i
vt i
×1000
qvi - producţia vândută exprimată în unităţi fizice;
c i - costul mediu de producţie unitar;
80
c i=∑i=1
n
qv i×c i
∑i=1
n
qv i;
pi - preţul mediu unitar de vânzare.
pi=∑i=1
n
qvi×pi
∑i=1
n
qvi
Calculul acestui indicator poate fi detaliat la nivel de activitate, produs, serviciu
sau categorii de cheltuieli de exploatare (materiale, salariale, variabile, fixe, directe, indirecte).
Notă: În cursul unui exerciţiu financiar (ţinând cont de factorul timp), sub influenţa
inflaţiei, a strategiilor de piaţă ale firmei, costurile de producţie (c i ) şi preţurile de vânzare ( pi )
variază, ceea ce face ca, costul curent şi preţul curent să fie considerate ca valori medii.
O importanţă deosebită are analiza cheltuielilor de exploatare care, fiind legate de
activitatea normală, curentă a unităţii patrimoniale (activitate ce cuprinde operaţiile cu caracter
economic şi comercial privind aprovizionarea, producţia şi comercializarea bunurilor), deţin
ponderea cea mai mare şi fac obiectul expres al analizei economice. Informaţiile obţinute din
analiza acestor cheltuieli ajută întreprinderea în alegerea strategiilor ce-i oferă posibilitatea să
concureze pe piaţă în condiţii de performanţă.
Diagnosticul cheltuielilor de exploatare presupune rezolvarea următoarelor probleme:
- caracterizarea generală şi eficienţa cheltuielilor de exploatare;
- analiza cheltuielilor variabile şi fixe;
- analiza cheltuielilor materiale;
- analiza cheltuielilor salariale;
- analiza costului unitar;
- metodologia de cuantificare a căilor de reducere a costurilor.
În dinamică, analiza cheltuielilor de exploatare vizează evoluţia acestora56 (care poate fi
proporţională cu cea a cifrei de afaceri, cu aceeaşi tendinţă dar cu ritmuri mai lente - degajând
surplus de rezultat - sau cu ritmuri mai rapide – erodând rezultatul -), evidenţierea modificărilor
intervenite de la o perioadă la alta sau faţă de obiectivele urmărite, pe total şi categorii de
cheltuieli.
Din punct de vedere structural, analiza cheltuielilor de exploatare urmăreşte
modificările intervenite în structura cheltuielilor, determinarea importanţei, ca nivel al costului şi 56 Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 205;
81
ca pondere în totalul cheltuielilor, pentru a identifica acele categorii de cheltuieli a căror
ameliorare generează economii semnificative (cu condiţia să nu fie afectată calitatea produselor)
şi care necesită atenţie deosebită din partea managerilor.
Analiza eficienţei lor se face utilizând următorii indicatori:
a) Cheltuieli de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare (R che ), pe total şi
categorii de cheltuieli, cu relaţiile:
a1 ) pentru nivelul total al cheltuielilor de exploatare :
R che=CheVte
=∑i=1
n
che i
∑i=1
n
vtei
×1000
a2 ) pe categorii de cheltuieli de exploatare :
r chei=chei
Vte×1000
a3 ) pe tipuri de activităţi de exploatare (vânzări de mărfuri, livrări de produse, executări
de servicii, producţia stocată, producţia imobilizată, alte venituri de exploatare):
R che=∑i=1
n
gi×rchei
100 , unde:
gi - structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi;
gi=vtei
Vte×100
rchei - rata cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri pe tipuri de activităţi.
rchei=chei
vtei
×1000
b) Cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri(
R cheCa)
Calculul acestui indicator îşi găseşte justificarea în faptul că cifra de afaceri constituie
principala componentă a veniturilor de exploatare, deţinând ponderea cea mai mare şi ca atare, îi
va fi ataşată ponderea cea mai mare a cheltuielilor de exploatare. Două modele factoriale
definesc această relaţie:
82
b1 )
R cheCa=∑i=1
n
qv i×ci
∑i=1
n
qv i×pi
×1000
b2 ) R cheCa=
∑i=1
n
g i×rche i
100
unde: qvi - volumul fizic al producţiei vândute;
c i - costul mediu pe produs;
pi - preţul mediu de vânzare pe produs (exclusiv TVA);
gi - structura producţiei vândute pe produse;
rchei - cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri
pe produs,
rchei=c i
p i
×1000;
∑i=1
n
qv i×c i- producţia vândută exprimată în cost mediu de producţie;
∑i=1
n
qv i×pi - producţia vândută exprimată în preţ mediu de vânzare (cifra de
afaceri).
Pentru exemplificarea relaţiei (a) considerăm următoarele date ipotetice:
Situaţia cheltuielilor de exploatare tabel nr. 2.6.
NR. CRT
.
Indicatori Valori ale perioadei (mii lei)
Modificarea absolută(u.m.)
Indice de
evoluţie (%)
ponderea (%)
0 1 0 1
1. Cheltuieli totale din care: 2850000 4304850 +1454850 151,04 100 100
1.1.- materii prime şi
materiale 1510500 2195473,5 +684973,5 145,34 53 51
1.2.- combustibili,
energie, apă 114000 223852,2 +109852,2 196,36 4 5,2
1.3.-alte cheltuieli
materiale 78375 43048,5 -35326,5 54,92 2,75
1
1.4.-lucrări şi servicii executate de terţi 57000 21524,25 -35475,75 37,76 2 0,5-impozite, taxe
83
1.5. vărsăminte 57000 86097 +29097 151,04 2 21.6. -salarii personal 712500 1226882,2
5+514382,25 172,19 25 28,5
1.7.-asigurări şi
protecţie socială 263625 453731,19 +190106,19 172,11 9,25
10,54
1.8.-alte cheltuieli de
exploatare 14250 13775,52 -474,48 96,67 0,5 0,32
1.9.-amortizări şi provizioane 42750 40465,59 -2284,41 94,65 1,5 0,94
2.Venituri din exploatare 3438000 4995000 +1557000 145,28 - -
Eficienţa cheltuielilor de exploatare
CATEGORII DE CHELTUIELI
Rata medie a cheltuielilor Modificarea absolută (u.m.)0 1
Cheltuieli totale din care: 828,97 861,83 +32,86-materii prime, materiale 439,35 439,53 +0,18
-combustibili, energie, apă 33,15 44,81 +11,66-alte cheltuieli materiale 22,79 8,61 -14,18
-lucrări şi servicii executate de terţi
16,58 4,31 -12,27
-impozite, taxe şi vărsăminte 16,58 17,23 +0,65-salarii personal 207,24 245,62 +38,38
-asigurări şi protecţie socială 76,68 90,83 +14,15-alte cheltuieli de exploatare 4,14 2,75 -1,39
-amortizări şi provizioane 12,43 8,10 -4,33
Concluzii
Se constată o situaţie nefavorabilă, ca urmare a creşterii cheltuielilor (151,04%) într-un
ritm mai mare decât veniturile (145,28%), ceea ce face ca Rata medie a cheltuielilor de
exploatare totale deşi se menţine sub 1000 lei venituri, să crească cu 32,86 lei, fapt ce se va
reflecta negativ în performanţa întreprinderii privită prin prisma profitului obţinut, a cărui
mărime se va situa în perioada curentă sub nivelul precedent.
Costurile cele mai mari se înregistrează la categoria cheltuielilor cu salariile şi asigurările
sociale (+72%) şi la costurile cu energie şi apă (+96,36%), a căror pondere creşte cu 3,5% şi
respectiv 1,5%, pe fondul, probabil, al unor creşteri salariale sau angajări suplimentare fără
corespondent în creşterea veniturilor şi a creşterii inflaţioniste a preţurilor la combustibili,
energie, apă.
84
În raport cu valorile obţinute la aceste poziţii este necesară o analiză detaliată a acestor
categorii de cheltuieli şi instituirea unor măsuri obligatorii de reducere a lor pentru ca
întreprinderea să rămână competitivă.
Un aspect pozitiv se remarcă în efortul întreprinderii de a optimiza totuşi producţia prin
reducerea ponderii cheltuielilor cu materii prime şi materiale (2%) ceea ce poate însemna o
reducere a consumurilor specifice, iar la cîteva categorii de cheltuieli înregistrându-se reduceri
foarte mari: cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi (- 62,24%), alte cheltuieli (uzura
obiectelor de inventar, cheltuieli cu materiale nestocate: -45,08%), reducerea cheltuielilor cu
provizioane (-5,35%).
Interesant va fi de urmărit şi analiza cheltuielilor de exploatare la 1000 lei producţie
fabricată. În cazul producţiei stocate şi imobilizate, creşterea sau scăderea acesteia (făcând
distincţie între volumul fizic şi costul aferent) poate fi determinată de factori conjuncturali ai
pieţei sau de altă natură, sau o opţiune a conducerii pentru realizarea unor obiective viitoare.
Analiza factorială a cheltuielilor va cuantifica influenţele factorilor care le determină
nivelul şi dinamica, va stabili cauzele evoluţiilor, în scopul identificării posibilităţilor de
reducere. Măsurile ce trebuie luate în vederea creşterii eficienţei cheltuielilor se regăsesc în
cauzele şi factorii de influenţă.
Interpretarea influenţelor factorilor trebuie efectuată în funcţie de cauzele şi condiţiile
care au generat modificările. Astfel, influenţa structurii producţiei poate fi apreciată ca justificat
favorabilă doar dacă modificările de produse sunt consecinţa schimbării raportului dintre cerere
şi ofertă în favoarea cererii anumitor produse (chiar dacă nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de
afaceri pe produse este mai mare decât cel mediu programat pe întreprindere). Modificarea
preţurilor la nivelul fiecărui producător (ofertant de produse), poate fi consecinţa unor cauze
dependente sau independente de activitatea întreprinderii, fiind necesară evidenţierea condiţiilor
concrete care le-au generat (schimbarea raportului dintre cerere şi ofertă, îmbunătăţirea calităţii
produselor, schimbarea destinaţiei produsului, acordarea de bonificaţii, evoluţia cursului de
schimb, intervenţia statului în cazul produselor de importanţă naţională sau strategică etc).
Creşterea costurilor este interpretată ca având o influenţă negativă, fiind în majoritatea
cazurilor, consecinţa depăşirii consumurilor specifice normate, scăderii productivităţii muncii,
diminuării gradului de utilizare a capacităţii de producţie şi alte cauze care reflectă
disfuncţionalităţi, cu excepţia cazului când folosirea unor materii prime şi materiale de calitate
superioară celor prevăzute se reflectă în îmbunătăţirea calităţii produselor şi creşterea preţuluide
vânzare al acestora.
85
Exemplificarea metodologiei de analiză factorială se face pentru indicatorul Cheltuieli de
exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri, considerând următoarele date
ipotetice:
Cheltuieli de exploatare aferente producţiei vândute pe produse şi eficienţa lor
tabel nr. 2.7.
NR. CRT
.
INDICATORI VALORI ALE PERIOADEI MODIFICAREA
ABSOLUTĂ(u.m.)
INDICE DE
EVOLUŢIE(%)
0 1
1. Volumul fizic al producţiei vândute
totaldin care pe grupe:
-grupa A 48000 45000 -3000 93,75-grupa B 42000 75000 +33000 178,57-grupa C 30000 30000 - -
2. Costul mediu (c ) unitar (lei) din care (
c i ):- grupa A 24,000 30,480 6,480 127- grupa B 19,000 23,750 +4,750 125- grupa C 30,000 38,400 +4,800 128
3.Preţul mediu ( p ) de vânzare unitar (lei),
din care (pi ):
-grupa A 30,000 35,000 +5,000 116,66-grupa B 24,000 30,000 +6,000 125,0-grupa C 33,000 39,000 +6,000 118,18
4. Producţia vândută (lei) exprimată în:
4.1. -preţ de vânzare (Ca), total:
3438000 (100 %)
4995000 (100 %)
+1557000 145,28
-grupa A 1440000 (41,88)
1575000 (31,53)
+135000 109,37
-grupa B 1008000 (29,32)
2250000 (45,05)
+1242000 223,21
-grupa C 990000 (28,80)
1170000 (23,42)
+180000 118,18
4.2. -cost de producţie, total:
2850000 4304850 +1454850 151,04
-grupa A 1152000 1371600 +219600 119,06-grupa B 798000 1781250 +983250 223,21-grupa C 900000 1152000 +252000 128,0
5. Cheltuieli la 1000 lei Ca total
828,97 861,83 +32,86 103,96
-grupa A 800,00 870,85 +70,85 108,85
86
-grupa B 791,66 791,66 - --grupa C 909,09 984,61 +75,52 108,30
1.
R cheCa=∑i=1
n
qv i×ci
∑i=1
n
qv i×pi
×1000
Modificarea absolută:
Δ R cheCa=R che1Ca−R cheo
Ca=∑i=1
3
qv i1×c i1
∑i=1
3
qv i1×p i1
×1000−∑i=1
3
qv i 0×c io
∑i=1
3
qv i0×pi 0
×1000=
861,83 – 828,97 = +32,86 lei
în care:
1. influenţa modificării producţiei vândute(qvi):
Δ R cheCa(qvi )=∑i=1
3
qvi1×ci 0
∑i=1
3
qvi1×pi0
×1000−∑i=1
3
qvi 0×c i0
∑i=1
3
qvi 0×p i0
×1000=822 , 46−828 , 97=− 6 , 51
lei
2. influenţa modificării costului mediu de producţie (c i ):
Δ R cheCa(c i)=∑i=1
3
qv i1×c i1
∑i=1
3
qv i1×p i0
×1000−∑i=1
3
qv i 1×c i 0
∑i=1
3
qv i 1×pi 0
×1000=1039 ,82−822 , 46 =+ 217 , 36
lei
3. influenţa modificării preţurilor de vânzare (pi ):
Δ R cheCa ( p i)=∑i=1
3
qvi1×c i1
∑i=1
3
qvi1×pi1
×1000−∑i=1
3
qvi1×c i1
∑i=1
3
qvi1×pi0
×1000=861, 83−1039 , 82=−177 , 99
lei
Δ R cheCa=Δ R cheCa(qv i )+ Δ R cheCa(ci )+Δ R cheCa( p i)=−6 , 51+217 , 36−177 ,99 = +32,86 lei
2. R cheCa=
∑i=1
n
g i×rche i
100
Δ R cheCa=R che1Ca−R che0
Ca=861 ,83−828 ,97 =+32 ,86 ‰, în care:
87
1. influenţa modificării structurii vânzărilor (cifrei de afaceri) gi:
Δ R cheCa( gi )=∑i=1
3
g i1×rchei1
100−∑i=1
3
g i0×rchei 0
100=821, 79−828 ,97=−7 ,18
lei
2. influenţa modificării indicatorului “cheltuieli de exploatare la 1000 lei Ca”/produs
Δ R cheCa(rchei )=∑i=1
3
gi1×rchei 1
100−∑i=1
3
gi1×rchei 0
100=861, 83−821 ,79 =+40 , 04
lei
Δ R cheCa=Δ R cheCa( gi )+ Δ R cheCa(rche i)=−7 , 18+40 , 04=+32 , 86 lei
dar rchei=
c i
p i
×1000
2.1. influenţa modificării costului mediu pe produse:
Δ R cheCa(ci)=∑i=1
3
gi1×c i1
pi0
×1000
100−∑i=1
3
gi 1×ci 0
pi 0
×1000
100=
¿31 ,53×30 ,480
30 ,000×1000+45 ,05×23 , 750
24 , 000×1000+23 ,42×38 ,400
33 ,000×1000
100−
- 821,79 = 1038,67 – 821,79 = +216,88 lei
2.2. influenţa modificării preţurilor medii de vânzare pe grupe de produse:
Δ R cheCa( p i)=∑i=1
3
g i1×c i1
pi1
×1000
100−∑i=1
3
g i1×ci 1
pi 0
100=861 ,83−1038 , 67=−176 , 84
le
Δ R cheCa(rchei )=Δ R cheCa(ci )+ Δ R cheCa( pi )=+216 ,88−176 ,84=+40 ,04 lei
Se constată:
- o creştere a volumului fizic al producţiei la nivelul întreprinderii cu 25%, mai ales grupa
B (+78%) ce deţine 50% din volumul total al producţiei;
- costurile medii pe produs atât la nivelul întregii producţii cât şi pe grupe de produse
cresc, în medie, cu 4% mai mult decât cresc preţurile medii de vânzare (120,83% respectiv
116,23%), excepţie făcând grupa B pentru care evoluţia este proporţională (125%);
88
- această evoluţie neproporţională, în defavoarea veniturilor încasate de întreprindere se
menţine la nivelul întreprinderii, creşterea cifrei de afaceri (145,28%) fiind sub nivelul creşterii
costurilor aferente producţiei vândute (151,04%);
- consecinţa este, la nivelul indicatorului R che , o creştere pentru produsul A (8,85%) şi
C (8,30%), pentru produsul B nivelul rămânând constant, reflectându-se într-o evoluţie
nefavorabilă a performanţelor întreprinderii, de reducere a masei profitului.
Analiza factorială confirmă evoluţia negativă, în orice variantă de calcul, creşterea
costurilor are o influenţă negativă mai puternică, preţurile practicate fiind insuficiente pentru a
asigura o creştere a profitului proporţională cu creşterea volumului fizic al producţiei vândute.
Aceste rezultate sunt semnale de alarmă pentru administratorii întreprinderii,
întreprinderea funcţionează încă în parametrii de profitabilitate, dar reducerea continuă a
profitului şi ratei rentabilităţii pot duce activitatea în zona de nerentabilitate de unde redresarea
este greu de realizat.
2. În domeniul comercial indicatorii specifici costurilor sunt:
- volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie, ce reprezintă suma cheltuielilor conform
programului sau conform documentelor de raportare şi generalizare şi de evidenţă analitică a
contabilităţii;
- nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch), care exprimă mărimea cheltuielilor
în raport cu volumul activităţii economice (desfacerilor) şi se calculează ca raport între volumul
absolut al cheltuielilor şi volumul desfacerilor, cu relaţia:
Nch=ChCa
×100 (1000 ) lei- este un indicator calitativ al activităţii economice, expresie
parţială a eficienţei acesteia, exprimând cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100 sau 1000
lei marfă. Se calculează pentru comerţul cu amănuntul, cu ridicata, pe întreprinderi comerciale şi
pe total comerţ.
Considerat indicator reprezentativ, este abordat în analizele factoriale în următoarele
variante de calcul:
(a) Nch=
∑i=1
n
gi×nchi
100
în care gi = structura cifrei de afaceri pe centre de cost (activităţi, sectoare)
nchi = nivelul relativ al cheltuielilor pe activităţi
89
(b) ştiind că Nch = Nchv + Nchf relaţia de calcul devine:
Nch=
∑i=1
n
gi×nchvi
100+
Chf
Cax 100
- cuantumul reducerii/creşterii nivelului curent al cheltuielilor de circulaţie(Q), obţinut
prin diferenţa dintre nivele (curentă-1, de referinţă – 0 ) cu relaţia:
Q = Nch1- Nch0
- ritmul reducerii/creşterii nivelului curent al cheltuielilor de circulaţie, exprimă
mărimea procentuală a reducerii/creşterii nivelului curent al cheltuielilor în dinamică şi faţă de
B.V.C. şi se calculează cu relaţia :
R= QNch 0׿
×100 ¿
- suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de circulaţie(E), care reflectă
efectul economic al reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie. Se calculează cu
relaţia:
E=Ca1×Q
100 unde: Ca1 = desfaceri efective de mărfuri
Pentru exemplificare se consideră următoarele date ipotetice:Tabel nr. 2.8.
Activitate Ca (ml. lei) Structura Ca (%)
Cheltuieli(ml. lei)
Nch %
0 1 0 1 0 1 0 1Hotel 3830,7 5778,1 62,0 63,4 1857,9 2773,5 48,5 48Restaurant 2038,9 2881,4 33,0 31,62 1447,6 2074,6 71 72Bar 308,9 453,3 5,0 4,98 216,2 312,8 70 69Total 6178,5 9112,8 100,0 100,0 3521,7 5160,9 57 56,63
Pe categorii de cheltuieli situaţia este următoarea: table nr. 2.9.
Activitate Cheltuieli variabile(ml. lei)
Nchv(%) Cheltuieli fixe(ml. lei)
Nchf(%)
0 1 0 1 0 1Hotel 1134,9 2023,5 29,63 35,02 723 750 18,87 12,98Restaurant 1122,6 1710,6 55,06 59,94 325 364 15,94 12,63Bar 148,2 237,8 47,98 52,46 68 75 22,01 16,54
90
Total 2405,7 3971,9 38,94 43,58 1116 1189 18,06 13,05
Analiza factorială evidenţiază următoarele aspecte:
(1) Nch=Ch
Ca×100
Δ Nch = Nch1- Nch0 = -0,37 lei,
în care:
- influenţa modificării volumului total al cheltuielilor:
Δ Nch(Ch)=Ch1
Ca0
×100−Ch0
Ca0
×100=83 ,52−57 =+26 ,52 lei
- influenţa modificării volumului desfacerilor:
Δ Nch(Ca )=Ch1
Ca1
×100−Ch1
Ca0
×100=56 ,63−83 ,52=−26 , 89 lei
Δ Nch=Δ Nch(Ch)+Δ Nch(Ca)=+26 ,52−26 , 89=−0 ,37 lei
(2) Nch=
∑i=1
n
gi×nchi
100
ΔNch = Nch1 - Nch0 = -0,37 lei
în care:
- influenţa modificării structurii desfacerilor:
Δ Nch( gi )=∑i=1
n
gi1×nchi0
100−∑i=1
n
gi0×nchi0
100=63 ,4×48 ,5+31,62×71+4 , 98×70
100−57=
¿3074 ,9+2245 ,02+348 , 6100
−57=56 , 68−57=−0 , 32 lei
- influenţa modificării nivelurilor individuale ale cheltuielilor:
Δ Nch(nchi )=∑i=1
n
gi1×nchi1
100−∑i=1
n
gi1×nchi0
100=56 , 63−56 , 68=−0 , 05 lei
ΔNch = ΔNch(gi) + ΔNch(nchi) = - 0,32 – 0,05 = - 0,37 lei
Reducerea nivelului relativ al cheltuielilor cu 0,37 lei este consecinţa pozitivă a:
- modificării structurale a cifrei de afaceri, în sensul creşterii ponderii activităţii hoteliere
cu 1,4% care are o rată a cheltuielilor de 48,5 lei, inferioară mediei pe societate. Efectul este
amplificat de faptul că majorarea ponderii activităţii hoteliere se face în cea mai mare parte pe
91
seama scăderii ponderii activităţii restaurantului, cu 1,38%, activitate în care se înregistrează cea
mai scazută rentabilitate, evidenţiată prin nivelul înalt al cheltuielilor;
- reducerii nivelului cheltuielilor pe activităţi, îndeosebi la cele care deţin cca 68% din
volumul de activitate (hotel şi bar).
(3)Nch=Nchv+Nchf =
∑i=1
n
gi×nchvi
100+ Chf
Ca×100
Δ Nch=Nch1−Nch0=−0. 37 lei ,
în care:
1. influenţa modificării Nchv:
ΔNch(Nchv) = Nchv1 - Nchv0 = +4,64 lei, în care:
1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor gi:
Δ Nch( gi )=∑i=1
n
gi1×nchvi0
100−∑i=1
n
gi0×nchvi0
100=
(63 , 4×29 , 63)+(31 , 62×55 , 6 )+( 4 ,98×47 , 98 )100
−
−38 , 94=38 , 58−38 , 94=−0 , 36 lei
1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile aferent fiecărui
sector(nchvi):
Δ Nch(nchvi )=∑i=1
n
gi1×nchvi1
100−∑i=1
n
gi1×nchvi0
100=43 ,58−38 ,58 =+5 lei
Δ Nch( Nchv )=Δ Nch(gi )+ Δ Nch(nchvi)=−0 ,36+5 =+4 ,64 lei
2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe totale(Nchf):
ΔNch(Nchf) = Nchf1 – Nchf0 = -5,01 lei, în care:
2.1. influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe(Chf):
Δ Nch(Chf )=Chf 1
Ca0
×100−Chf 0
Ca0
×100=19 ,24−18 ,06 =+1 ,18 lei
2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor(Ca):
Δ Nch(Ca )=Chf 1
Ca1
×100−Chf 1
Ca0
×100=13 ,05−19 ,24=−6 , 91 lei
ΔNch(Nchf) = ΔNch(Chf) + ΔNch(Ca) = +1,18 – 6,91 = -5,01 lei
ΔNch = ΔNch(Nchv) + ΔNch(Nchf) = +4,64 – 5,01 = - 0,37 lei
92
Se constată că rezervele de reducere a cheltuielilor se găsesc la categoria cheltuielilor
variabile, indicele lor de creştere devansând indicele de creştere a cifrei de afaceri (20% la
nivelul firmei), mai ales în sectorul hotelier (+28%).
Devine necesară, în aceste condiţii, efectuarea unei analize detaliate pe structura
cheltuielilor variabile şi descoperirea din această perspectivă a ineficienţei unor activităţi
specifice sau acţiuni manageriale. Creşterea cheltuielilor fixe în valoare absolută chiar dacă în
analiza factorială are un efect negativ, determinând creşterea nivelului relativ al cheltuielilor
totale, se consideră că au o evoluţie normală în derularea afacerilor.
Costul şi decizia strategică a întreprinderii
În managementul resurselor (materiale, umane, financiare) unei firme, înţelegerea
conceptelor cost, preţ, profit este absolut necesară, mai ales pentru orientarea managerilor spre
obiectivele generale ale acesteia: economicitate, profitabilitate, competitivitate. Calculaţia
costurilor şi analiza lor se constituie atât în instrument informaţional cât şi instrument de
gestiune ce vizează îmbunătăţirea performanţelor firmei.
Legătura care există între analiza costurilor (cheltuielilor) şi strategia unei firme se
concretizează în două aspecte: pe de o parte, rezultatele obţinute din contabilitatea şi analiza
costurilor stau la baza deciziilor strategice ale întreprinderii (contabilitatea de gestiune furnizează
informaţii privind costurile pe produse, servicii, activităţi şi alte structuri din cadrul
întreprinderii), iar pe de altă parte , informaţiile furnizate de analiza costurilor pot constitui baza
unui ansamblu de micro - decizii care duc progresiv la schimbarea însăşi a strategiei firmei.
Prin compararea cheltuielilor cu cifra de afaceri obţinută pe produs/serviciu, se pot
calcula marjele, respectiv rentabilitatea corespunzătoare fiecărui nivel de analiză, iar analiza
comparativă a marjelor şi rentabilităţilor pe produse, servicii stă la baza deciziilor privind
portofoliul de produse/activităţi al firmei.
Costul activităţii devine astfel un indicator calitativ ce ocupă o poziţie centrală în
sistemul indicatorilor la nivel de firmă şi al celor folosiţi pentru măsurarea şi aprecierea creşterii
economice.
Costul activităţii nu este o mărime dată şi nu are un caracter constant, fiind influenţat de o
multitudine de factori, cum ar fi: volumul producţiei şi desfacerilor, structura desfacerilor,
preţurile factorilor de producţie utilizaţi, nivelul calitativ al forţei de muncă şi al echipamentelor
tehnice de producţie/desfacere, organizarea activităţii etc.
Reducerea costurilor, considerată cale importantă în creşterea profitului, presupune:
93
a) perfecţionarea activităţii de aprovizionare: semnarea unor contracte de aprovizionare
avantajoase, raţionalizarea activităţii depozitelor, dimensionarea optimă a stocurilor, reduceri de
preţuri la produsele greu/lent vandabile;
b) reducerea cheltuielilor materiale;
c) creşterea productivităţii muncii, creşterea calificării personalului etc.
2.3.2. Analiza rezultatelor şi a rentabilităţii firmei
2.3.2.1. Profit şi rentabilitate – concepte şi modalităţi de determinare
Pentru a putea fi considerate raţionale, activităţile economice trebuie să fie aducătoare de
profit, de o anumită mărime, care să permită înfăptuirea unor scopuri individuale, de grup şi
colective.
Profitul constituie, în economia de piaţă, raţiunea de a fi a oricărui agent economic, fiind
considerat un câştig ce remunerează factorii de bază, clasici ai producţiei: capitalul, pământul,
munca, fiind urmărit, din punct de vedere strategic pe două orizonturi de timp: termen scurt şi
termen mijlociu şi lung.
Rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind într-o formă
sintetică eficienţa întregii activităţi economice a ei şi este una din formele de exprimare a
eficienţei economice.
Măsurarea eficienţei economice se face ţinând cont de anumite criterii de eficienţă (grad
de economisire, grad de valorificare, nivel de actualizare), în două variante:
- în mărime absolută, prin metoda diferenţei, obţinându-se soldurile intermediare de
gestiune: marja comercială, valoarea adăugată, EBE (excedentul brut din exploatare), profit din
exploatare, profit financiar, profit excepţional, profit net etc;
- în mărime relativă, cu ajutorul indicatorilor de eficienţă, obţinuţi prin raportarea
efectelor la efortul depus pentru obţinerea lor (efect util pe unitatea de cost antrenată) şi
viceversa (cost specific pentru obţinerea unei unităţi de efect util) – rate ale rentabilităţii.
Pentru exprimarea rentabilităţii unui agent economic, de o manieră generală, se utilizează
doi indicatori:
– profitul (rezultatul exerciţiului), ca mărime absolută a rentabilităţii;
– rata profitului (rata rentabilităţii), ca mărime relativă.
Rezultatul exerciţiului
Informaţiile necesare analizei privind rezultatul exerciţiului sunt preluate din contul de
profit şi pierderi – anexă la bilanţ – şi din bugetul de venituri şi cheltuieli (BVC), întocmit pentru
aceeaşi perioadă
94
Contul de rezultate, care grupează veniturile şi cheltuielile pe tipuri de activităţi: de
exploatare, financiară şi excepţională, este sursa primară de date în analiza rentabilităţii şi
permite determinarea indicatorului global al rentabilităţii: rezultatul exerciţiului (înainte şi după
impozitare) şi a trei indicatori parţiali:
1. rezultatul exploatării;
2. rezultatul financiar; (însumate aceste două rezultate formează rezultatul curent)
3. rezultatul excepţional, al cărei importanţă nu trebuie supraestimată deoarece, prin
definiţie, el nu are tendinţa să se reproducă şi nu poate ocupa un loc determinant în
analiză.
Astfel:
Rezultatul total = rezultatul din exploatare + rezultatul financiar + rezultatul excepţional
sau
Rezultatul total (Vtotale – Chtotale) = (Vexpl – C(costul mărfurilor vândute) – Chexpl) + (Vfinanc – Churrent) +
(Vexcepţ – Chexcepţ
Pentru analiza factorială sunt operaţionale următoarele modele factoriale:
a) analiza rezultatului la nivel de întreprindere
Pentru că prima dimensiune a rentabilităţii întreprinderii o reprezintă masa întregului
rezultat (înaintea impozitării) – rezultat brut (Rb) – analiza factorială surprinde acest aspect în
diagnosticul rentabilităţii globale.
(1) Rb=Vt t−Cht
(2)Rb=Vt t×r b , în care : r b=
∑i=1
n
gi×rbi
100 , unde:
Vtt – venituri totale
Cht – cheltuieli totale
r b - rezultatul mediu brut la 1 leu venituri totale:
r b=RbVt t
gi - structura veniturilor pe categorii de activităţi
rb i - rezultatul brut la 1 leu venituri pe categorii de activităţi:
rbi=vt i−chi
vt i
95
b) analiza rezultatului exploatării
Rezultatul exploatării (Re) exprimă aprecierea efortului real al firmei fără a lua în
considerare modul de finanţare şi elementele excepţionale şi impozitele.
Sunt utilizate următoarele modele factoriale:
(1) Re=Vte−Che
(2)
Re=Vte×r e , în care :Vt e=T×w h=N p×t×w h
r e=∑i=1
n
gi×rei
100
(3)Re=N p× Mf
N p× Mf
Mf× Qe
Mf× Ve
Qe×Re
Ve
(4)Re=Ae× Ve
Ae×Re
Ve
în care :
Vt e - venituri din exploatare
Che - cheltuieli pentru exploatare
T – fond total de timp de muncă (ore)
w h- productivitatea medie orară
N p - numărul mediu de salariaţi
t - timpul mediu de lucru pe salariat (ore)
r e - rezultatul mediu al exploatării la 1 leu venituri din exploatare
gi - structura veniturilor din exploatare pe categorii de venituri de
exploatare/activităţi
rei - rezultatul exploatării la 1 leu venituri din exploatare pe categorii de venituri
de exploatare/activităţi:
rei=Rei
vtei
MfN p - gradul de înzestrare a muncii
96
MfMf - ponderea mijloacelor fixe direct productive
QeMf - randamentul mijloacelor fixe direct productive
VeQe - gradul de valorificare a producţiei exerciţiului
Ae - active de exploatare (imobilizate şi circulante)
VeAe - eficienţa activelor de exploatare
c) pentru că cifra de afaceri (Ca) deţine ponderea cea mai mare în structura veniturilor de
exploatare, indicatorii prezentaţi la pct. (1), (2), (3), (4) pot fi determinaţi luînd în calcul Ca în
locul Vte. În măsura în care se poate identifica pe unitatea de produs sau serviciu veniturile şi
costurile aferente, analiza poate fi detaliată pe baza următoarelor modele factoriale:
(c.1) Re=∑
i=1
n
qv i×p i−∑i=1
n
qv i×c i
(c.2) Re=Ca ×r c , cu rc=
∑i=1
n
g i×rci
100=
Re
Ca×100
în care: rc - rata rentabilităţii comerciale (aferentă exploatării)
gi - structura cifrei de afaceri pe activităţi/produse
rci - rata rentabilităţii comerciale pe activităţi/produse.
Această rată se poate descompune în factori specifici fiecărei activităţi: preţul de
vânzare şi costul complet unitar pentru activitatea de producţie, rata marjei comerciale şi nivelul
relativ al cheltuielilor de circulaţie pentru activitatea de comerţ, încasarea medie şi costul mediu
pe unitatea de prestaţie în servicii etc.
Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor
Rata rentabilităţii este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul în întregul
său, capitalul permanent sau capitalul propriu, aduce profit. Diferitele modele utilizate au putere
informativă diferită, oglindind eficienţa diferitelor laturi ale activităţii economice a firmei şi vor
exprima fie interesele investitorilor (caz în care indicatorii vor fi construiţi în funcţie de capitalul
avansat), fie interesele managerului firmei (indicatorii vor fi construiţi pe baza resurselor
consumate).
Principalii indicatori sunt:
97
a) rata rentabilităţii comerciale, ca expresie atât a politicii comerciale a firmei
(aprovizionare, stocare, vânzare) cât şi a politicii de preţuri. În funcţie de obiectivele analizei şi
sfera de investigare acest indicator poate fi calculat prin considerarea, în calitate de efect, a
rezultatului brut al exploatării (EBE), rezultatul exploatării, rezultatul aferent cifrei de afaceri,
rezultatul net al exerciţiului
Se calculează în următoarele variante:
(1) Rata rentabilităţii comerciale brute (rata marjei brute) care reflectă excedentul brut
din exploatare sau rezultatul exploatării la 100 lei cifră de afaceri:
rcb=EBE (Re)
Ca×100
(2) Rata rentabilităţii comerciale aferente cifrei de afaceri
(2.1.)
rc=∑i=1
n
qv i×p i−∑i=1
n
qv i×c i
∑i=1
n
qv i×p i
×100
, în care:
∑i=1
n
qvi×pi – producţia vândută exprimată în preţ vânzare, exclusiv TVA (cifra de
afaceri);
∑i=1
n
qv i×c i– producţia vândută în cost de producţie.
(2.2.rc=
∑i=1
n
g i× r̄ ci
100 , în care:
gi – structura vânzărilor pe grupe de produse(servicii, activităţi);
r̄ci – rentabilitatea comercială aferentă fiecărei grupe de produse(servicii, activităţi).
(2.3) pentru întreprinderile din sfera comercială
rc=K−Nch, în care:
K - cota medie de adaos comercial (marja comercială)
Nch – nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch=Chc
Ca×100
)
(3) Rata rentabilităţii comerciale nete (rata marjei nete) arată cât profit net al exerciţiului
se obţine la 100 unităţi de cifră de afaceri realizată.
rcn=RnCa
×100
98
Comparând acest indicator cu indicatorii similari ai firmelor concurente se poate aprecia
în ce măsură firma a valorificat potenţialul pieţei şi schimbările intervenite în cadrul acesteia şi
eficienţa aplicării politicilor de piaţă şi preţuri.
Principalele rezerve de creştere a ratei rentabilităţii comerciale vizează:
sporirea vânzărilor;
creşterea puterii de negociere a firmei cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri de
achiziţie a materiilor prime şi materialelor, serviciilor avantajoase, ameliorarea structurii
vânzărilor în sensul creşterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai mare,
accelerarea rotaţiei stocurilor, optimizarea cheltuielilor, maximizarea preţurilor de vânzare etc.
Se recomandă a se acţiona asupra rezervelor potenţiale de creştere a rentabilităţii:
sporirea cifrei de afaceri ca factor cu cea mai mare însemnătate deoarece fiecare unitate de marfă
vândută este purtătoarea unui venit brut, mai ales dacă ritmul desfacerilor depăşeşte pe cel al
costurilor, eficientizarea consumului de resurse, orientarea corespunzătoare a politicii şi logisticii
comerciale etc. )
b) rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) arată capacitatea acestora de a degaja
prin consum profit brut. Matematic se stabileşte ca raport între rezultatul brut (al exerciţiului,
curent, al exploatării, aferent cifrei de afaceri) şi efortul propriu reflectat în costurile ce
determină rezultatele respective, astfel:
Rc=Re zultatul( exercitiului , curent ,exp loatare , aferent cifrei de afaceri )
Cheltuieli ( totale , curente ,exp loatare ,aferente cifrei de afaceri )×100
c) rata rentabilităţii economice (Re)
Această rată are formulate mai multe accepţiuni:
c.1 rata rentabilităţii activelor(ROA) măsoară performanţa activului total sau activului
de exploatare (pentru acele întreprinderi cu active financiare mari) şi este expresia capacităţii
managerului de a asigura o gestiune eficientă a activităţii de exploatare.
Re=Ptb (EBE ,Re )
Activ total ( fix si circulant )×100=
Ptb (EBE , Re )Active fixe brute+NFR+Disp . banesti
×100
O rată a rentabilităţii economice mai mare decât rata inflaţiei asigură reînnoirea şi
creşterea activelor sale într-o perioadă scurtă.
În scopul aprofundării analizei această rată poate fi descompusă în rate explicative astfel:
Re=PtbAt
×100=CaAt
×PtbCa
×100
în care:
CaAt - rotaţia activului prin cifra de afaceri (
99
PtbCa
×100- rata marjei brute (eficacitatea comercială a întreprinderii)
Creşterea rentabilităţii economice se poate realiza, fie pe seama accelerării rotaţiei
activelor, fie prin creşterea marjei comerciale (diferenţa dintre cifra de afaceri şi costuri). În
practica economică aceste două posibilităţi sunt diferit valorificate în funcţie de natura activităţii.
De exemplu, pentru aceeaşi cifră de afaceri sunt necesare mai multe mijloace economice
în industrie decât în comerţ. În acelaşi sector, apar diferenţe semnificative între firme ca urmare a
strategiei specifice fiecăreia etc.
c.2 rata rentabilităţii capitalului investit (ROI)
Această abordare are în vedere faptul că în aprecierea rentabilităţii economice trebuie să
se ţină seama de faptul că ea trebuie să aibă o mărime care să permită întreprinderii remunerarea
acţionarilor şi creditorilor, în concordanţă cu nivelul de risc pe care aceştia şi l-au asumat
investind în întreprindere sau împrumutând-o.
Matematic este definită ca fiind raportul procentual dintre rezultatul exerciţiului înainte
de deducerea sarcinilor fiscale (Ptb) (Excedentul Brut de Exploatare-EBE, rezultatul exploatării-
Re) şi capitalul investit (Ci), propriu (Kpr) şi împrumutat (D - pe termen lung, mediu şi scurt),
arătând cât rezultat revine la 100 unităţi de capital investit.
Re=PtbCi
×100,
Ci = Kpr + D = active fixe brute(nete-după caz) + necesar de fond de rulment +
disponibilităţi
În aceste condiţii, rata rentabilităţii economice trebuie să fie egală cel puţin cu costul
mediu ponderat al capitalului (CMPC), calculat cu relaţia:
CMPC=r1×K pr
K pr+ D+r 2×
DK pr+D , în care:
r1 – rata de remunerare a capitalului propriu;
r2 – rata de remunerare a datoriilor;
Kpr – capitalul propriu;
D – datorii.
Rentabilitatea economică este suficientă dacă:
Re > CMPC
d) rata rentabilităţii financiare(Rf)
Este un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor
lor, sau, după caz, oportunitatea menţinerii acestora. Este efectul gestiunii globale a întreprinderii
100
(exploatare, financiară, extraordinară), arătând capacitatea managementului întreprinderii de a
asigura rentabilizarea capitalurilor care i-au fost încredinţate spre gestionare de acţionari şi
creditori. Se calculează în două variante:
d.1) rentabilitatea financiară a capitalului propriu, ca raport procentual între profitul
net (rezultatul exerciţiului) şi capitalul propriu:
R f=Pn
K pr
×100
d.2) rentabilitatea financiară a capitalului permanent, ca raport procentual între profitul
net şi capitalul permanent:
R f=Pn
K p
×100.
Analiza ratei rentabilităţii financiare se poate face şi prin descompunerea în rate
explicative după sistemul:
R f=Pn
K pr
×100= CaK pr
×Pn
Ca×100
, în care
CaK pr – rata de rotaţie a Kpr
Pn
Ca×100
– rata rentabilităţii comerciale.
Maximizarea rentabilităţii financiare presupune:
maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de active totale şi a
ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activităţii în domeniile organizării interne, gestiunii
stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc.
creşterea rentabilităţii capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor
corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea stocurilor şi a
creanţelor clienţilor);
minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor
investite, cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.
Rentabilitatea financiară este principalul indicator privind performanţele firmei (deşi este
afectată de convenţiile contabile ce stau la baza determinării profitului net şi de elementele de
natură fiscală), care depinde de justeţea politicii comerciale (rentabilitatea comercială), de
eficienţa capitalului avansat (rentabilitatea economică) şi de politica financiară (structura
financiară, de modul în care întreprinderea îşi finanţează activitatea: prin capitaluri proprii sau
prin împrumuturi) a acesteia.
101
Interdependenţa dintre cele trei forme ale rentabilităţii este evidenţiată în relaţia:
R f=[Re+( Re−rd )× DK pr ](1−
c i
100 ), în care:
Rd – rata medie a dobânzii la capitalul împrumutat ( Sd (suma dobânzii )
D (datorie ) );
DK pr – rata levierului financiar (coeficient de îndatorare);
ci – cota de impozit/profit.
Modificarea structurii financiare determină variaţii ale rentabilităţii financiare. Astfel, la
creşterea coeficientului de îndatorare rentabilitatea financiară va creşte doar în condiţiile în care
rentabilitatea economică este mai mare decât costul capitalului împrumutat pe termen
mediu/lung prin credit bancar sau obligatar. Creşterea ponderii creditelor în această situaţie este
utilă pentru firmă şi generatoare de valoare pentru acţionari57. Dacă costul capitalului împrumutat
este mai mare decât rentabilitatea economică, orice creştere a gradului de îndatorare va diminua
rentabilitatea financiară şi va duce la diminuarea valorii firmei.
Dacă rentabilitatea economică este egală cu costul datoriei creşterea gradului de
îndatorare nu afectează rentabilitatea financiară şi, în aceste condiţii, decizia asupra structurii
financiare trebuie să aibă la bază alte criterii decât profitabilitatea capitalurilor proprii cum ar fi:
accesibilitatea diferitelor modalităţi alternative de finanţare (credite sau emisiune de acţiuni) şi
urmărirea unei structuri echilibrate între diferitele grupuri de interese ale proprietarilor.
Pentru exemplificarea analizei factoriale avem următoarele date ipotetice (pentru o
unitate comercială) referitoare la structura cheltuielilor pe categorii de cheltuieli şi pe sectoare de
activitate, structura desfacerilor de mărfuri pe grupe de mărfuri etc.:
Situaţia principalilor indicatori de calcul ai rentabilităţii tabel nr. 2.10.
Nr. crt.
Indicatori Valori ale perioadei Modificarea absolută(mii lei)
Indice (%)0 1
1. Cifra de afaceri totală (mii lei) din care:
- sector A- sector B
320.000
160.000160.000
396.800
238080158720
+76800
+78080-1280
124,0
148,899,2
2. Structura cifrei de afaceri (%) din care: - sector A - sector B
100
5050
100
6040
-
+10-10
–
--
3. Adaos comercial (mii lei) 70.400 75.392 +4992 107,157 Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul Român de Cercetări în evaluare IROVAL, Bucureşti, 2002, pg. 248;
102
din care:- sector A- sector B
3200038400
3571239680
+3712+1280
111,6103,33
4. Cota medie de adaos (%) din care:
- sector A- sector B
222024
191525
-3-5+1
---
5. Cheltuieli de circulaţie (mii lei) din care:
- sector A- sector B
60.800
2400036800
69018
30950,438067,6
+8218
+6950,4+1267,6
113,52
128,96103,44
6. Nivelul cheltuielilor de circulaţie (%) total, din care:
- sector A- sector B
19
1523
17,3936
1323,9841
-1,6064
-2+0,9841
-
--
7. Cheltuieli fixe total (mii lei) 16000 15872 -128 99,28. Nivelul cheltuielilor fixe (%) 5 4 -19. Cheltuieli variabile(mii lei) totale,
din care:- sector A- sector B
448001600028800
531462142731719
+8346+5427+2919
118,62133,91110,13
10. Nivelul cheltuielilor variabile (%) totale, din care:
- sector A- sector B
14,010,018,0
13,39368,999919,9842
- 0,6064- 1,0001+1,9842
---
11. Rezultatul activităţii(mii lei) total, din care:
- sector A- sector B
960080001600
63744761,61612,4
-3226-3238,4+12,4
66,3959,52100,77
12. Rata rentabilităţii(%), total, din care:
- sector A- sector B
3,05,01,0
1,62,0
1,0158
-1,4-3
+0,0158
---
Modelul factorial luat în considerare este:
P=Ca×rc
100=
Ca( K−Nch)100
=Ca[∑i=1
n
gi×k i
100−( Nchv+Nchf )]
100=
¿
Ca[∑i=1
n
gi×ki
100−(∑i=1
n
g i×nchv i
100+Chf
Ca×100)]
100
Abaterea totală:
ΔP = P1 – P0 = 6374 – 9600 = – 3226 mii lei
103
în care:
1. – influenţa modificării volumului desfacerilor (Ca):
ΔP (Ca)=Ca1×rc
0
100−
Ca0×rc0
100=
r c0
(Ca1−Ca0 )100
=3,0×76800100
=+2304 ,0 mii lei
2. – influenţa modificării ratei medii a rentabilităţii comerciale (rc):
ΔP (rc )=Ca1×rc
1
100−
Ca1×rc0
100=
Ca1 (r c1−rc
0 )100
=396800(1 ,6063−3,0 )100
=−5530 ,2 mii lei
ΔP=ΔP(Ca)+ ΔP(r c)=+2304−5530 ,2=−3226 ,2 mii lei
dar rc=K−Nch ⇒ P=
Ca ( K−Nch )100
2.1. influenţa modificării cotei medii de adaos comercial (K ):
ΔP ( K )=Ca1 ( K1−K0 )100
=396800(19−22 )100
=−11904mii lei
dar K=
∑i=1
n
(g i×k i)
100
2.1.1. influenţa modificării structurii vînzărilor (gi):
ΔP ( gi )=Ca1×
∑i=1
n
( gi 1×k i0 )
100100
−Ca1×
∑i=1
n
( gi0×k i0 )
100100
=85708 , 8−87296=−1587 ,2mii lei
2.1.2. influenţa modificării cotei de adaos comercial pe grupe de mărfuri (ki):
ΔP (k i )=Ca1×
∑i=1
n
(g i1×ki1 )
100100
−Ca1×
∑i=1
n
( gi1×k i0 )
100100
=75392−85708 ,8=−10316 ,8 mii lei
ΔP ( K )=ΔP (g i)+ ΔP(k i)=−1587 ,2−10316 ,8=−11904 mii lei
2.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor (Nch):
ΔP ( Nch)=−Ca1( Nch1−Nch0 )100
=−396800(−1 ,6064 )100
=+ 6374 ,19mii lei
ΔP (rc )=ΔP ( K )+ ΔP( Nch )=−11904+6374 . 19=−5529 . 81≃−5530 mii lei
104
dar Nch = Nchv + Nchf
2.2.1. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile (Nchv):
ΔP ( Nchv )=−Ca1( Nchv1−Nchv0 )100
=−396800(−0 , 6064 )100
=+ 2406 ,19mii lei
dar Nchv=
∑i=1
n
( gi×nchvi )
100
2.2.1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor (gi):
ΔP ( gi )=−Ca1(
∑i=1
n
( gi1×nchvi 0 )
100−∑i=1
n
( gi0×nchvi 0 )
100)
100=
−396800(−80 )100100
=+3174 , 4 mii lei
2.2.1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile pe grupe de mărfuri (nchvi):
ΔP (nchvi )=−Ca1(
∑i=1
n
( gi1×nchvi 1 )
100−∑i=1
n
(g i1×nchvi0 )
100)
100=
−396800(+19 ,36 )100100
=−768 ,20mii lei
ΔP ( Nchv )=ΔP ( gi )+ ΔP (nchv i)=+ 3174 , 4−768 , 2=+ 2406 , 2mii lei
2.2.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe (Nchf):
ΔP ( Nchf )=−Ca1( Nchf 1−Nchf 0 )100
=−396800(−1)100
=+3968 mii lei
P(Nch) = P(Nchv) + P(Nchf) = + 2406,2 + 3968 = + 6374,2 mii lei
dar Nchf =Chf
Ca×100
2.2.2.1. influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe (Chf):
ΔP (Chf )=−Ca1(
Chf 1
Ca0
×100−Chf 0
Ca0
×100)
100=
−396800(−0 ,04 )100
=+158 ,72 mii lei
2.2.2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor (Ca):
ΔP (Ca)=−Ca1 (
Chf 1
Ca1
×100−Chf 1
Ca0
×100)
100=
−396800(−0 , 96 )100
=+3809 , 2mii lei
105
ΔP ( Nchf )=ΔP(Chf )+ ΔP(Ca)=+ 158 ,72+3809 ,28 =+3968 mii lei
P = P(Ca) + P(gi) + P(ki) + P(gi) + P(nchvi) + P(Chf) + P(Ca) =
= +2304 + (-1587,2) + (-10316,8) + 3174,4 + (-768,2) + 158,72 + 3809,2 =
= - 3225,8 mii lei (- 3226 mii lei)
Concluzii
Se constată reducerea rentabilităţii întreprinderii atât prin reducerea profitului cât şi a
ratei rentabilităţii. Principala cauză pare a fi creşterea cheltuielilor de circulaţie (cheltuielile
întreprinderii exclusiv costul de achiziţie al mărfurilor) +13,52%, mai mult decât creşterea
adaosului comercial, +7,1%, datorată practicării unei cote de adaos diminuate cu 3% şi pe acest
considerent a unor preţuri relativ mai mici în măsură să crească cererea (cifra de afaceri creşte cu
24%). Creşterea volumului vânzărilor a fost însă insuficient pentu a susţine creşterea cheltuielilor
de circulaţie (variabile) şi a determina sau măcar menţine un ritm crescător indicatorilor de
rentabilitate.
Acţiune favorabilă asupra rentabilităţii firmei au următorii factori:
- volumul de activitate (Ca) influenţează rezultatul activităţii atât direct (ΔCa = +2304
mii lei), cât şi indirect, prin nivelul costurilor fixe (ΔCa = +3809,2 mii lei), reprezentând astfel
factorul cu cea mai puternică influenţă pozitivă. Acest lucru este posibil deoarece se ştie că în
condiţiile în care rata rentabilităţii comerciale se menţine constantă, orice spor al cifrei de afaceri
se materializează într-o creştere a rezultatului exploatării. Indirect, creşterea volumului de
activitate în contextul unei baze materiale şi structuri organizatorice date, deci a unor costuri de
structură constante, conduc la diminuarea nivelului mediu al costurilor fixe, respectiv a nivelului
mediu al cheltuielilor totale.
- evoluţia cheltuielilor (totale şi pe categorii de cheltuieli: variabile şi fixe) atât în mărime
absolută cât şi ca nivel relativ. Acest lucru a fost posibil ca urmare a unui ritm de creştere al
cheltuielilor (totale, variabile) mai mic decât al volumului desfacerilor şi al reducerii cheltuielilor
fixe.
Negativ a acţionat asupra diminuării profitului reducerea cotei de adaos comercial cu 3%
la nivelul firmei şi cu 5% la nivelul produsului A care a dus la diminuarea profitului cu 10316,8
mii lei.
Structura vânzărilor a acţionat asupra profitului atât prin intermediul cotei medii de adaos
comercial, cât şi al nivelului mediu al cheltuielilor variabile, generând rezultate diferite. Astfel,
creşterea ponderii sectorului A, care are o rată de adaos mai mică decât a sectorului B (şi în
106
scădere) şi decât rata medie la nivelul firmei, a acţionat nefavorabil asupra rentabilităţii
(diminuînd profitul cu 1587,2 mii lei). Dar, sectorul A înregistrează totodată un nivel mai mic al
cheltuielilor variabile; ca atare, modificarea de structură a condus la diminuarea nivelului mediu
al cheltuielilor variabile şi, în final, la sporirea rezultatului (din perspectiva evoluţiei cheltuielilor
variabile) cu 3174,4 mii lei.
Ce anume a determinat reducerea cotei de adaos comercial, ca politică comercială a
firmei, este întrebarea care se poate pune, răspunsurile putând fi tot atâtea soluţii de redresare a
activităţii, mai ales în comercializarea produsului A.
2.3.2.2 Analiza pragului de rentabilitate
Într-o economie concurenţială producătorul, în interesul său pentru a obţine profit, nu
poate influenţa nici preţul cu care cumpără factorii de producţie (mijloace, forţă de muncă,
obiecte ale muncii) şi nici preţul de vânzare al bunurilor pe care le produce vinde. Ceea ce poate
controla sunt costurile activităţii sale şi poate contribui cu decizii optime la diminuarea lor.
Dacă se admite că orice proces se concepe ca o contribuţie a factorilor de producţie,
pentru a constitui o structură optimă de producţie cu costuri minime unitare, atunci singura
variabilă asupra căreia producătorul poate acţiona, este nivelul activităţii sale, obiectivul fiecărui
întreprinzător fiind maximizarea profitului.
Ce se întâmplă însă în rezultatele financiare ale firmei dacă nivelul prestabilit al
activităţii, ca volum sau valoare, se modifică (fluctuează)?58 Managementul firmei, în interesul
realizării acţiunilor propuse, se confruntă mai ales cu analiza consecinţelor acestora: Care ar fi
efectul asupra profitului dacă s-ar reduce preţul de vânzare şi s-ar vinde mai multe produse? Ce
volum al vânzărilor ar trebui realizat pentru a se acoperi costurile fixe generate de dezvoltarea
firmei prin achiziţionarea unor noi echipamente?
Schimbările în dimensiunea nivelului de activitate (Q) afectează, în mod evident:
dimensiunea costurilor variabile (Chv) şi fixe (Chf); volumul vânzărilor (qv) şi al cifrei de
afaceri (Ca); nivelul profitului (P).
În teoria şi practica economică studiul relaţiei dintre costuri - volum de activitate - profit
reprezintă conţinutul analizei cu acelaşi nume. Cunoaşterea acestei relaţii face capabil
managementul firmei de a-şi exercita atributele în virtutea unor informaţii absolut necesare, în
special cele privind: nivelul de activitate la care nu se obţine profit (pragul de rentabilitate),
nivelul de activitate care poate asigura profitul dorit; nivelul de activitate corespunzător
profitului maxim.
58 C.Rusu, Op. cit., pg. 138;
107
Comportamentul celor trei variabile cost - volum de activitate - profit a fost studiat de
economişti şi este oferit ca model de analiză oricărui producător (firmă) pentru a identifica
nivelele critice ale activităţii sale.
Se numeşte prag de rentabilitate cantitatea de produse (Q) sau cifra de afaceri (Ca)
dincolo de care firma înregistrează profit. Însăşi creşterea firmei este impusă de faptul că
funcţionarea acesteia devine rentabilă de la un anumit nivel minim al activităţii.
Pornind de la evoluţiile specifice ale costurilor medii (totale, fixe şi variabile), corelate cu
variaţiile ofertei firmei, pot fi identificate două puncte marcând niveluri critice ale activităţii –
pragul de închidere (Pî) şi pragul de rentabilitate (PR). Punctul mort sau punctul critic reprezintă
nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale
unei perioade iar rezultatul este nul. Punctul mort, denumit şi „prag de rentabilitate", evidenţiază
nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în
pierdere. Depăşind acest nivel, activitatea societăţii devine rentabilă, deci riscul economic va fi
cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea pragului de
rentabilitate se poate face, după caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un
singur produs, sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.
Prin relevarea corelaţiilor existente între cost, preţ şi volum al desfacerilor, analiza
pragului de rentabilitate permite clarificarea unor aspecte referitoare la: importanţa relativă a
diferitelor categorii de costuri; felul în care acestea variază în funcţie de volumul producţiei,
precum şi modul în care respectivele variaţii pot fi controlate: anticiparea influenţelor exercitate
de modificările de structură ale producţiei, ale preţurilor şi ale costurilor, asupra profitabilităţii
firmei; determinarea capacităţii de producţie necesară atingerii rentabilităţii maxime;
oportunitatea acceptării, sau nu, a unor contracte de o anumită mărime ori natură etc.
În esenţă, calcularea pragului de rentabilitate conduce la determinarea volumului minim
al producţiei, sau al desfacerilor, de la care o firmă începe să realizeze profit. Totodată, se poate
identifica şi volumul maxim recomandat al desfacerilor, până la care firma trebuie să-şi extindă
producţia pentru a maximiza profitul, în raport cu capacitatea de producţie instalată sau cu
investiţia efectuată.
În funcţie de conţinutul indicatorilor economico-financiari consideraţi şi de reprezentarea
grafică utilizată, se disting două variante ale pragului de rentabilitate59: modelul liniar (figura 1)
şi modelul neliniar (figura 2).
59 Mircea Coşea, Luminiţa Nastovici, Evaluarea riscurilor, Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macroeconomic, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997, pg. 31;
Ch/Vt Vt
Cht
pierderiprofit
Chv
Chf
108
Fig. 1 Modelul liniar al pragului de rentabilitate Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 174;
Figura 1 prezintă modelul liniar, corespunzător căruia evoluţiile preţului (ale venitului),
ale costurilor fixe şi ale celor variabile, se aproximează sub forma unor drepte.
Ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil introduce în modelul de analiză a pragului de
rentabilitate ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al producţiei
vândute60.
Spre deosebire de această manieră de abordare, în modelul neliniar de analiză operează
criteriul de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma egalităţii dintre
venitul marginal şi costul marginal. Reprezentarea grafică, în acest caz, evidenţiază două puncte
de echilibru (ce definesc un domeniu de profitabilitate61), datorită caracterului progresiv pe care-l
dobândesc unele costuri variabile ca urmare a acţiunii legii randamentelor descrescânde.Volumul
optim al producţiei Qo va fi cel corespunzător căruia diferenţa dintre veniturile şi costurile totale
este maximă.
Figura 2 vizualizează modelul neliniar, cel mai adecvat analizei marginale.
60 Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 1999, pg. 220;61 Toader Gherasim, Op. cit., vol. 2, pg. 50;
Ch/Vt Chpierderi
Pr2 Vt profit
pierderi
Pr1
Chf
Qc1 Qo Qc2 Q
Ch/Vt Vt
Cht
pierderiprofit
Chv
Chf
109
Fig. 2 Modelul neliniar al pragului de rentabilitate
Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 178;
Modelul liniar al pragului de rentabilitate
Ipotezele pe care se bazează acest model se referă la:
- un cost variabil unitar constant (cv) în raport cu creşterea volumului producţiei ceea ce
înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Qv), cheltuielile variabile pe
unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora (Chv);
- un preţ unitar de vânzare constant (p) indiferent de volumul produselor fizice vândute
(Qv), altfel spus, piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.
Se disting trei situaţii, corespunzător a trei tipuri de întreprinderi, astfel:
a) La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de rentabilitate în
unităţi fizice se determină cu relaţia:
Qv pr=Chf
p−cv=Chf
mcv
în care:
Qvpr = volumul fizic (critic) al producţiei vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate;
p – cv = marja asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja brută de acumulare pe
unitatea de produs;
Se remarcă faptul că de cele mai multe ori se lucrează cu un nivel al preţului având
mărimea: p = cv(1 + m), în care m – marjă care dă posibilitatea întreprinzătorului să–şi
recupereze inclusiv costurile fixe şi să obţină un profit normal, deşi, în cazul concurenţei
imperfecte, volumul vânzărilor este dependent de nivelul preţurilor, între cele două mărimi
existând un raport invers proporţional şi, se pune astfel problema determinării preţului la care
capacitatea de producţie se va folosi, cel puţin la nivelul normal, ceea ce face necesară
cunoaşterea funcţiei cererii (lucru care se întâmplă foarte rar).
Analiza stabilităţii profitului evidenţiază următoarele aspecte:
- în Qvpr întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu
atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de
activitate (Ca) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de afaceri
antrenează o mare variaţie a profitului;
- Când Qv < Qvpr costurile depăşesc Ca, iar întreprinderea lucrează în pierdere;
110
- Când Qv > Qvpr costurile sunt compensate de o cifră de afaceri suficient de mare pentru
a degaja şi profit.
Cu cât Qv (producţia vândută) este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult
profitul va creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile
fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până la punctul critic).
Punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag
de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul. Acest lucru are în vedere următoarele elemente:
cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producţii, fiind cu atât mai reduse pe unitatea de
produs cu cât volumul producţiei este mai mare, vor fi recuperate prin vânzările iniţiale (vânzări
realizate până la atingerea punctului critic).
În realitate însă, cheltuielile fixe nu prezintă o anumită constanţă pentru toate nivelurile
de activitate, şi de aceea, chiar dacă costurile variabile respectă regula proporţionalităţii,
modificarea costurilor totale determină apariţia unui nou prag de rentabilitate.
Totodată, în realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece
concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă (neprevăzută de
întreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor, creşterea
stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât şi a celor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept
urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere
semnificativă.
În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică
acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de produse pe piaţă
creşte, preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinând o scădere a punctului critic, deci o
deplasare spre stânga pe axa absciselor.
Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice (Capr), la întreprinderile
monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum (Qvpr) cu preţul de vânzare unitar
(p) obţinându-se următoarea relaţie:
Capr=p×Qv pr=Chfmcv
×p
dar:
mcvp
×100=Rmcv
atunci: Capr=
ChfRmcv
în care, Rmcv – rata marjei asupra costului variabil unitar.
Potrivit ultimei relaţii, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru
care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil.
111
b) Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse
(poliproductive – celelalte ipoteze menţinându-se), calculele vor avea în vedere mărimi medii ce
caracterizează întreg ansamblul, iar pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a
firmei, stabilit pe baza contului de profit şi pierdere, are următorul model:
Capr=Chf (absolute )
MCV (% )
în care: MCV(%) - rata marjei asupra cheltuielilor variabile la nivel de firmă;
c) Pentru unităţile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se
determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unităţii, inclusiv costul mărfurilor
vândute la preţul cu amănuntul. Particularităţile în stabilirea relaţiilor de calcul se referă la
indicatorii utilizaţi diferiţi faţă de cei ai firmelor productive pentru că în acest sector de activitate
nu se creează noi valori materiale, ci doar se sporeşte valoarea mărfurilor vândute. Dacă se are în
vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial (Ac) cuprins în preţul
de vânzare cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate se determină pe baza relaţiei62:
RE = 0 ⇒ Cht = Ca, unde:
Cht = Cm + Chc, iar
Ca = Cm + Ac
unde: RE - rezultatul exploatării; Cm - costul de cumpărare al mărfurilor; Chc - cheltuiala
comerciantului, numită uzual cheltuiala de circulaţie;
Ac - marja comercială (adaos comercial), adică valoarea pe care o adaugă comerciantul la
valoarea produselor achiziţionate pentru a fi revândute.
Din relaţiile de mai sus rezultă:
Cm + Chc = Cm + Ac ⇒Chc = Ac
Chc = Chv + Chf, Chv = Ca ¿ Nchv
Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile
Ac=Ca×K , K - cota medie de adaos comercial (rata marjei comerciale)
înlocuind Chc, Chv şi Ac în relaţia Chc = Ac rezultă:
Ca ¿ Nchv + Chf = Ca ¿ K Ca¿ (K - Nchv) = Chf
În aceste condiţii cifra de afaceri prag va fi dată de relaţia:
Capr=Chf
K−Nchv
Având în vedere că diferenţa (K - Nchv) este rata marjei nete Rmn, adică marja negrevată
de cheltuieli raportată la cifra de afaceri, ultima relaţie se mai poate scrie astfel:
62 D. Mărgulescu, M. Niculescu, V. Robu, Diagnostic economico-financiar, ED. Romcart, Bucureşti, 1994, pg. 244;
112
Capr=ChfRmn
Se observă că cifra de afaceri prag pentru întreprinderile din sfera distribuţiei creşte direct
proporţional cu cheltuielile fixe şi scade atunci când creşte rata marjei nete.
În procesul decizional, prezintă interes deosebit, stabilirea pragului de rentabilitate în
zile, având semnificaţia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins (exemplu:
dacă PRzile = 51 zile, înseamnă că cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate a
fost atinsă pe data de 20 februarie). Aceasta se stabileşte astfel:
Pr zile=Capr
Carealizata
×365
Acest model are o serie de ipoteze ideale cum ar fi:
- cheltuielile variabile sunt proporţionale cu volumul producţiei, deci randamentele
factorilor de producţie sunt considerate constante. În realitate însă, numai o parte dintre
cheltuielile variabile sunt proporţionale;
- veniturile totale sunt de asemenea, considerate liniare, ceea ce semnifică fie că
produsele sunt de cerere infinit elastică fie că preţul este fix concurenţă pură şi perfectă);
- producţia este considerată absolut omogenă şi de serie mare şi nu prezintă modificări
structurale importante.
În ciuda acestor imperfecţiuni, graficul se constituie într-un instrument important de
adoptare a unor decizii privind momentul alegerii unor investiţii de extindere sau de
modernizare.
Modelul neliniar al pragului de rentabilitate
Modelul neliniar de analiză pleacă de la premisa mult mai realistă că în realitate costurile
variabile nu evoluează strict proporţional cu evoluţia volumului producţiei (activităţii), fie din
raţiuni tehnice, fie din raţiuni financiare. Costurile variabile sunt funcţii crescătoare de volumul
producţiei(activităţii), dar este posibilă diminuarea costurilor variabile începând de la un anumit
volum al producţiei(activităţii) şi, în consecinţă, costurile totale nu vor mai fi reprezentate grafic
printr-o dreaptă. De asemenea, diminuarea preţului de vânzare poate provoca o creştere
nonproporţională a volumului vânzărilor care, mai departe, determină întreprinderea să-şi
utilizeze la maximum sau să-şi extindă capacitatea de producţie (activitate) existentă, cu
consecinţe asupra majorării costurilor variabile.
113
Acest model de reprezentare al pragului de rentabilitate pune în evidenţă amploarea şi
sensul schimbărilor survenite în mărimea componentelor costului de producţie, corespunzător cu
modificările intervenite în volumul total al producţiei.
Spre deosebire de ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil, care introduce în modelul de
analiză a punctului de echilibru ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al
producţiei vândute, în modelul neliniar de analiză operează criteriul de maximizare a profitului
cunoscut în teoria microeconomică sub forma: venitul marginal egal cu costul marginal.
Reprezentarea grafică evidenţiază două puncte de echilibru, unul inferior şi altul superior,
un ”domeniu de rentabilitate”, în care întreprinderea obţine profit dacă va vinde o cantitate din
producţia sa care se situează între cele două puncte de echilibru. Cu alte cuvinte, rezultă că
pentru ca o firmă să obţină profit maxim este necesar ca producţia sa, ca nivel optim, să fie
cuprinsă între două limite (qPR1, qPR2) care desemnează nivelurile critice aferente celor două
puncte de echilibru (Pr1, Pr2). Pentru a realiza acest volum optim al producţiei este nevoie de o
capacitate de producţie de o anumită mărime ce defineşte dimensiunea optimă a firmei.
Un alt avantaj al acestui model - comparativ cu modelul liniar - îl constituie marcarea
precisă a punctului de echilibru Pr2 care indică mărimea optimă a volumului producţiei - şi,
implicit al desfacerilor - pentru care firma îşi maximizează profiturile.
În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil - reprezentat de suprafaţa încadrată
între dreapta corespunzătoare venitului şi cea corespunzătoare costului total - pare a fi limitat
doar de capacitatea de producţie instalată, adică de cantitatea şi calitatea mijloacelor de
producţie şi a forţei de muncă, în care s-au materializat investiţiile iniţiale.
În realitate, atingerea şi menţinerea - pe perioade mai îndelungate de timp - a acestei
limite, are ca efect o creştere substanţială a costurilor de producţie, existând riscul, ca la un
moment dat firma să înregistreze pierderi financiare.
Justificarea rezidă - la nivelul producătorului - în creşterea inerentă, atât a cheltuielilor de
întreţinere şi de reparaţii, cât şi salariilor directe şi indirecte, proporţional cu efortul suplimentar
făcut (regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producţie conducând la căderi accidentale
mai frecvente, intervenţii preventive - efectuate la perioade mai scurte de timp - de reglare şi de
întreţinere a utilajelor; stimularea materială a personalului în vederea creşterii productivităţii
muncii, sau a efectuării de ore şi/sau schimburi suplimentare etc.).
Un alt aspect, deloc de neglijat, este conferit şi de modificările intervenite în mediul
exogen, reprezentat de piaţă, mai ales în condiţiile existenţei unei puternice concurenţe.
Schimbarea raportului cerere-ofertă, în detrimentul celei din urmă (cerere inferioară ofertei), va
114
conduce la scăderea preţurilor practicate pe piaţă. Consecinţa va fi, evident, diminuarea marjei
brute de contribuţie la profit, în condiţiile menţinerii constante a costului de producţie.
Calculul şi analiza pragului de rentabilitate poate fi reluat ori de câte ori survin
modificări ale factorilor endogeni şi/sau exogeni. Doar în acest fel se pot obţine informaţiile,
precise şi corecte, necesare luării de decizii - prompte şi eficiente – privind costurile şi preţurile.
Cele două modele ale pragului de rentabilitate, au calitatea de a se completa reciproc,
oferind informaţii deosebit de importante în procesul de control al costurilor, informaţii care nu
ar putea fi fumizate printr-o abordare separată şi unilaterală.
Avantajele utilizării pragului de rentabilitate
Utilizarea celor două nivele ale pragului de rentabilitate şi a diagramei nivelelor critice
oferă două mari categorii de informaţii:
I. informaţii – şi, în acelaşi timp, principii - ce ţin regulile de bază ale profitabilităţii
oricărei activităţi economice şi anume:
- o firmă care nu produce, înregistrează pierderi financiare egale cu cheltuielile sale fixe
totale;
- pentru perioade limitate de timp o firmă poate supravieţui, dacă veniturile sale brute
sunt cel puţin egale cu valoarea costurilor variabile totale (deci, preţul de vânzare trebuie să fie
cel puţin egal cu cheltuielile variabile unitare);
- acceptarea unor contracte ale căror comenzi însumate nu angajează capacitatea de
producţie instalată, la a realiza un volum de producţie superior primului punct de echilibru (PEI),
este echivalentă cu a lucra fie în pierdere, fie cu profit zero;
- zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiţia făcută într-o afacere, este cuprinsă
între volumele de producţie corespunzătoare celor două puncte de echilibru (PE1 şi PE2); această
zonă corespunde intervalului în care curba costului marginal este situată sub dreapta venitului
marginal;
- cu cât volumul producţiei depăşeşte mai mult punctul de echilibru (PE2), cu atât mai
mari vor fi şi pierderile financiare, diminuându-se astfel, în mod corespunzător, profitul obţinut
până la acel punct; decizia de a se proceda la o asemenea sporire a volumului producţiei, poate fi
justificată - numai în cazul firmelor puternice - de adoptarea unei strategii agresive de piaţă, cu
scopul penetrării şi al acaparării zonelor tradiţionale de desfacere ale concurenţei.
II. informaţii cu caracter specific, ce evidenţiază consecinţele eventualelor modificări -
dorite, sau impuse de mediul extern - ale componentelor structurii costului, a preţului sau a
producţiei.
115
Alte avantaje - cu caracter general - conferite de analiza pragului de rentabilitate şi a
diagramei nivelelor critice, rezidă în:
- caracterul de instrument relevant de informare şi decizie, la nivelul conducerii
superioare, de urmărire şi control - a cheltuielilor şi a realizărilor - la nivelul conducerii
operative;
- prezentarea şi înţelegerea eficientă a corelaţiilor existente între cheltuieli şi venituri;
- posibilitatea diferenţierii profiturilor realizate ca urmare a volumului activităţii, de cele
obţinute ca rezultat al eficienţei acesteia;
- asocierea clară a costurilor variabile la diferitele bunuri realizate, costurile fixe
nemaifiind considerate ca nemijlocit legate de producerea lor;
- posibilitatea elaborării unor norme de control a activităţii de producţie, caracterizate
prin conciziune şi claritate, tocmai datorită renunţării la repartizarea cheltuielilor fixe pe articole
de fabricaţie;
- depistarea produselor sau a activităţilor care nu sunt rentabile şi identificarea
posibilităţilor de creştere a profiturilor.
CAPITOLUL 3
DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII
Orice afacere, orice organizaţie prezintă aspecte financiare, regăsite în documentele
contabile de sinteză, reprezentând pentru utilizatorii informaţiilor financiare, cei care îşi pun
problema alegerii şi a alocării resurselor financiare, “baza de date” necesară în luarea deciziilor
economice şi financiare.
În literatura economică, pentru reflectarea “întreprinderii în termeni financiari”63 la
sfârşitul exerciţiului se utilizează diverse accepţiuni: bilanţ contabil, documente contabile de
63 Belverd E., Needles Jr., Henry R. Anderson, James C. Caldwell, traducere,“Principiile de bază ale contabilităţii”, Ed. Arc, Chişinău, 2000, pag.22
116
sinteză, conturi anuale, situaţii financiare, rapoarte financiare.
Indiferent de titulatura sub care se regăsesc în contabilitate aceste documente se
constituie în oferta contabilităţii la sfârşitul exerciţiului financiar
Titulatura de “situaţii financiare” este utilizată de Cadrul General al IASB (Consiliul
pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate), unde se precizează că “situaţiile financiare
constituie o parte a procesului de raportare financiară. Un set complet de situaţii financiare
include de regulă, un bilanţ, un cont de profit şi pierdere, o situaţie a modificărilor poziţiei
financiare(care poate fi prezentată în diverse moduri: fie ca o situaţie a fluxurilor de trezorerie
(situaţia fluxurilor de fonduri), fie sub formă de note şi alte situaţii explicative (parte integrantă a
situaţiilor financiare). Pot fi incluse de asemenea, materiale şi informaţii suplimentare sau
derivate care vin în completarea acestora64.
Relaţia dintre componentele situaţiilor financiare este una interdependentă. Bilanţul,
componenta situaţiilor financiare ce descrie poziţia financiară a întreprinderii, este conectat din
punct de vedere informaţional cu celelalte componente ale situaţiilor financiare. Conectarea cu
contul de profit şi pierdere se realizează prin rezultatul exerciţiului. Bilanţul prezintă mărimea
rezultatului exerciţiului, în timp ce contul de profit şi pierdere explică formarea acestuia.
Conectarea cu situaţia fluxurilor de trezorerie este realizată prin lichidităţile
întreprinderii. Bilanţul prezintă mărimea lichidităţilor, iar situaţia fluxurilor de trezorerie explică
formarea acestora. Conectarea cu situaţia modificării capitalurilor proprii se realizează prin
elementele de capital propriu. La rândul său, şi contul de profit şi pierdere este conectat cu
situaţia modificării capitalurilor proprii, prin informaţiile referitoare la rezultatul reportat,
rezultatul exerciţiului. Notele explicative cuprind completări sau detalieri ale celorlalte
componente ale situaţiilor financiare.
Diagnosticul financiar (parte componentă a diagnosticului global, economic al firmei)
este definit în literatura de specialitate65 drept „studiu metodic a situaţiei şi evoluţiei unei
întreprinderi sub aspectul structurii financiare şi a rentabilităţii, plecând de la bilanţ, contul de
rezultate şi alte informaţii oferite de întreprindere, mai ales din anexe şi raportul anual”.
Acest diagnostic financiar răspunde mai multor obiective:
- permit la intervale regulate să se facă o analiză asupra gestionării trecute, asupra
realizării echilibrului financiar, asupra rentabilităţii, solvabilităţii, lichidităţii şi riscului financiar
al întreprinderii.
- stau la baza deciziilor luate atât de direcţia generală cât şi de direcţia financiară cu
privire la investiţii, finanţare, distribuţia dividendelor etc.;
64 Cadrul General al IASB, paragraful 765 Willi Păvăloaia, Marius Paraschivescu, C. Cojocaru, Analiza financiară, Ed. NEURON, Focşani, 1994, pg. 7;
117
- constituie baza previziunilor financiare;
- servesc ca instrument de control de gestiune.
Pentru administratori, importanţa diagnosticului dat prin analiza financiară este
fundamentală, deoarece aduce clarificări necesare luării deciziilor, nu numai în politica
financiară ci şi în politica generală a întreprinderii.
Cu utilitate în gestiunea financiară pe termen lung (deciziile privind investiţiile,
finanţarea şi repartizarea profitului) dar şi pe termen scurt (deciziile de trezorerie, gestiunea
trezoreriei şi a ciclului de exploatare), acest diagnostic (cunoscut în literatura de specialitate sub
numele de management financiar) determină judecăţi asupra sănătăţii financiare a întreprinderii,
punctelor forte şi slabe ale gestiunii financiare prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente
şi viitoare ce decurg din situaţia financiară şi răspunde nevoii managerului în a avea informaţii
despre afacerea sa legate de: 66
- creştere: cum s-a desfăşurat activitatea întreprinderii în perioada examinată şi care a
fost ritmul creşterii acesteia în raport cu ritmul sectorului, dacă întreprinderea are suficiente
resurse pentru investiţii şi un necesar de fond de rulment satisfăcător prntru activitatea curentă
fără riscul de a dezechilibra structurile financiare;
- rentabilitate: dacă rezultatele obţinute sunt pe măsura mijloacelor folosite şi dacă
creşterea a fost însoţită de o rentabilitate suficientă;
- echilibru: care este structura financiară a întreprinderii şi dacă aceasta este echilibrată,
în sensul aptitudinii întreprinderii de a face faţă angajamentelor pe termen scurt şi lung, în
contextul raportului între masele de capitaluri: proprii sau împrumutate;
- riscuri: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate şi dacă
există un risc de faliment crescut sau nu.
Informaţiile necesare acestui diagnostic se obţin din documentele de sinteză – Bilanţ,
Contul de profit şi pierdere, Situaţia modificării capitalului propriu, Situaţia fluxurilor de
numerar, adaptate şi prelucrate în funcţie de obiectivele vizate prin diagnostic.
Decizia de investire se referă la plasarea capitalurilor într-o anumită operaţiune în
anumite condiţii de cost al capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) şi de rentabilitate
scontată.
Costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea pentru
a se aproviziona cu capitaluri şi, în acelaşi timp, rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de
fonduri (acţionari, creditori) pentru a finanţa proiectele întreprinderii. Dacă întreprinderea
investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului va fi sancţionată de piaţă
66 Silvia Petrescu, Diagnostic economic-financiar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 15;
118
astfel încât într-o finanţare prin îndatorare va obţine pierderi contabile în măsura în care
rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare (rata plus dobânda) sau, dacă
întreprinderea este finanţată prin capital propriu pierderile contabile se recuperează
micsorându-l pe acesta. În schimb, dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate
mai mare decât costul capitalului, indiferent de maniera de finanţare, nu nunmai că nu va avea
probleme cu suportarea cheltuielilor financiare, dar se creează şi posibilităţi reale de creştere a
volumului capitalului propriu.
Se poate aplica în decizia de investiţii umătorul raţionament:
- toate investiţiile a căror rentabilitate ¿ costul capitalului pot fi acceptate
- toate investiţiile a căror rentabilitate < costul capitalului trebuie respinse
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii în acoperirea nevoilor de
finanţare a proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii fie prin împrumuturi. Oricare ar
fi însă structura financiară ea va înregistra rezultate pozitive dacă rentabilitatea obţinută sau
previzionată este superioară costurilor de finanţare.
Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar
cuprinde67:
1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare punând
în evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii);
2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de
întreprindere.
3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a
documenta, justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiţii).
Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:
- nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în sensul
reducerii sau creşterii;
- nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează întreprinderea
analizată;
- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv,
care se constituie ca „ ţintă”.
3.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi
pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute de lege,
grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natura, provenienţa şi exigibilitate.
67 Petre Brezeanu (coord), Diagnostic financiar – instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg.366-367;
119
Elementele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale
asociaţiilor, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor
fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active circulante).
Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate vazută sub forma mijloacelor de finanţare şi a
utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi
pasivele bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia(tabelară sau în listă).
Pentru necesităţile de analiză financiară se are în vedere posibilitatea utilizării a
următoarelor tipuri de bilanţ:
- bilanţ financiar (patrimonial), corespunde unei analize financiar patrimoniale clasice,
tradiţionale, care are ca finalitate descrierea patrimoniului întreprinderii în vederea unei evaluări
patrimoniale care poate interesa atât proprietarii cât şi creditorii.
Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului şi
exigibilităţii crescătoare a pasivului.
Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este disponibilitatea din ce în ce mai mare a
acestora de a deveni “lichide” şi de a acoperi nevoile întreprinderii, în fruntea activului
aflându-se valorile imobilizate, cele mai puţin “lichide”, iar la sfârşit disponibilităţile, cele mai
“lichide”.
Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare semnifică faptul că
exigibilitatea unei surse de finanţare este legată de scadenţa sa, primele posturi fiind cele mai
lent exigibile (capitalurile proprii), iar ultimile, cele mai exigibile (datoriile pe termen scurt).
Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:
Bilanţul financiar
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Necesar permanentActiv imobilizat net>1 anActiv circulant net >1 an
Capitaluri permanente1.Capitaluri proprii 2.Datorii cu scadenţe>1 an
Necesar temporar1.Activ circulant net<1 an 2.Imobilizări financiare <1 an 3.Disponibilităţi(Trezorerie activă)
Resurse temporare1.Datorii cu scadenţe<1 an 2.Credite bancare curente(Trezorerie
pasivă) Total activ Total pasiv
120
Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii pune în evidenţă, printr-o
simplă lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului, acesta fiind
utilizat pe plan internaţional conform Normei 13 a IASC, precum şi în cazul conturilor
consolidate.
Importanţa bilanţului financiar în analiza financiară decurge din faptul că serveşte la
determinarea marjei de securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care permite
întreprinderii să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.
- bilanţ funcţional sau economic, care regrupează posturile de bilanţ pe marile funcţiuni
ale întreprinderii (investiţii, exploatare, finanţare, trezorerie) în scopul explicării funcţionării
economice a întreprinderii
Schematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel:
Bilanţul funcţional
Activ = Utilizari Pasiv = resurse
I. Funcţia de investiţii (active aciclice)Utilizări (active) stabile (brute)
IV.Funcţia de finanţareResurse stabile (aciclice)1.Capitaluri proprii2.Datorii financiare stabile (durata >1 an)3. Amortismente, provizioane
II. Funcţia de exploatare (active ciclice)1.Activ circulant de exploatare 2. Activ circulant în afara exploatării
Resurse de exploatare (ciclice)1. Datorii de exploatare (datorii < 1 an,
furnizori, angajaţi, stat...) 2. Datorii în afara exploatării (furnizori de
imobilizări, dividende de plată...)
III. Funcţia de trezorerieActiv circulant financiar (disponibilităţi)
Total active Total pasiv
Bilanţul economic elaborat în optica funcţională permite evidenţierea a două categorii de
utilizări în activ (de exploatare şi în afara exploatării), iar în pasiv a două categorii de resurse(de
exploatare şi în afara exploatării).
Importanţa bilanţului funcţional în analiza constă în faptul că permite aprecierea
stabilităţii structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete şi exprimă
independenţa dintre structura financiară şi natura activităţii sale.
În analiza bilanţului se folosesc mai multe procedee:
1. analiza bilanţului pe orizontală constă în examinarea corelaţiilor dintre grupele şi
posturile din activul bilantului, în comparaţie cu cele din pasiv, evidenţiind măsura în care
activele imobilizate şi circulante s-au format pe baza surselor financiare din pasiv (analiza
echilibrului financiar);
121
2. analiza bilanţului pe verticală presupune studierea separată a grupelor de activ şi
pasiv a fiecărui post care se încadrează în grupele respective pentru a determina greutatea
specifică a acestora şi a modificărilor intervenite în grupele şi posturile de bilanţ. Ea se referă la:
- analiza structurii bilanţului şi a modificărilor care au intervenit în conţinutul grupelor,
capitolelor şi posturilor;
- analiza situaţiei stocurilor la începutul şi la sfârşitul perioadei de gestiune;
- analiza creanţelor întreprinderii;
- analiza obligaţiilor întreprinderii şi a posibilităţilor de lichidare a acestora din
disponibilităţile băneşti.
3. analiza combinată constă în folosirea concomitentă a celor două procedee mai sus
arătate punând accent pe utilizarea metodei ratelor, fiind tipul de analiză cel mai raspândit în
practică.
3.1.0. Poziţia financiară a întreprinderii
Poziţia financiară a întreprinderii defineşte o anumită stare (fel, mod)68 în care se găseşte
întreprinderea din punct de vedere financiar, conferind acesteia capacitatea de reacţie la
schimbările mediului în care îşi desfăşoară activitatea. Este reflectată în principal prin bilanţ şi
notele explicative.
În IAS 1 - Prezentarea situaţiilor financiare se face clar precizarea că situaţiile financiare
au ca scop general trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor şi poziţiei financiare a unei
societăţi la sfarşitul exerciţiului financiar, oferind informaţii utile unei categorii largi de
utilizatori.
Poziţia financiară este descrisă de următoarele elemente: resursele economice pe care le
controlează (activele), structura de finanţare (datoriile şi capitalurile proprii), şi o serie de
indicatori economico – financiari importanţi (lichiditatea şi solvabilitatea)
Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare este de forma:
CAPITAL PROPRIU (ACTIV NET) = ACTIV - DATORII (PASIV)
O întreprindere are o poziţe financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai
mare sau cel puţin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiţie indică faptul că
întreprinderea, ca subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligaţiile faţă de terţi, atât pe
parcursul desfăşurării activităţii sale cât şi la lichidarea sa.
Analiza poziţiei financiare se bazează pe datele din bilanţ şi se referă la:
68 Prelucrat dupa DEX, termenul „poziţie”: Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod în care este aşezat cineva sau ceva (în spaţiu); mod în care cineva reacţionează, se comportă etc. într-o împrejurare dată, situaţie…
122
- analiza resurselor economice controlate de întreprindere, adică analiza activelor şi
datoriilor (analiza echilibrului financiar);
- analiza structurii financiare a activelor, datoriilor şi capitalului;
- analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii, exprimate prin ratele acestora;
- analiza gestiunii activelor şi datoriilor.
3.1.1. Analiza echilibrului financiar
Echilibrul financiar este parte constitutivă a echilibrului economic şi exprimă egalitatea şi
corelaţiile dintre necesarul de resurse financiare şi posibilităţile de constituire a acestor resurse
(corespunde studiului pe orizontală a bilanţului).
Analiza echilibrului financiar al întreprinderii urmăreşte reflectarea raporturilor de
egalitate între sursele de finanţare şi utilizările resurselor financiare, dintre veniturile şi
cheltuielile aferente desfăşurării activităţii întreprinderii pe termen scurt, mediu şi lung.
Echilibrul financiar al bilanţului contabil presupune un echilibru între cele două
componente ale sistemului: utilizări (nevoi) şi resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru
perfect, ar trebui ca activele şi pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al
„maturităţii”, respectiv:
Active cu lichiditate peste un an = Pasive cu exigibilitate peste un an;
Active cu lichiditate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie) = Pasive cu exigibilitate
sub un an (cu excepţia celor de trezorerie);
Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie
perfect corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări şi plăţi.
Bineînţeles că, în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste
condiţii, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari
dimensiuni), pentru a se putea face faţă eventualelor crize de lichiditate.
Analiza pe baza bilanţului financiar îşi propune, înainte de orice, evidenţierea acestei
stări de echilibru. Se poate afirma că această opţiune este specifică mai mult instituţiilor bancare
şi mai puţin managementului financiar al firmei.
Analizând pe orizontală bilanţul financiar, se consideră că “menţinerea echilibrului
financiar se realizează atunci când resursele permanente finanţează utilizările permanente iar
resursele temporare finanţează utilizările temporare”1616.
1616 Georgescu, N., “Analiza bilanţului contabil”, Ed. ASE, Bucureşti, 1999, p. 94
123
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de
finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă
două reguli principale ale finanţării, respectiv (1) nevoile permanente de alocare a fondurilor
băneşti vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, în timp ce
(2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare.
Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar,
care se va manifesta fie printr-un stres (presiune) pentru managerul financiar, care va fi obligat
să asigure finanţarea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziţia firmei din pasive
temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capiatluri, dat fiind faptul că, în principiu,
capitalurile pe termen lung prezintă un cost mai ridicat.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi echilibrul
financiar pe termen scurt.
I. Indicatorii absoluţi ai echilibrului financiar sunt:
(1) Fondul de rulment (FR)
(2) Necesarul de fond de rulment (NFR)
(3) Trezoreria (T)
Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relaţia:
FR – NFR = T
(1) Fondul de rulment (capital de lucru) (FR)
Când sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a
fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment (FR). Acest excedent de
resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat”
pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate
financiară care permite întreprinderii, să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen
scurt69. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând
acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării,
conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare faţă de creanţierii
săi.
Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele
prezintă interes în mod deosebit. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent, pe de o
parte, şi fondul de rulment propriu pe de altă parte. Fondul de rulment permanent pe baza
69 V. Dragotă şi Colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune financiară operaţională – vol.1, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 155 şi următ.
124
bilanţului financiar constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar
„FRF” şi poate fi stabilit prin două modalităţi70:
1. FRF = CAPITALURI PERMANENTE71 - NEVOI PERMANENTE(active imobilizate)
(exclusiv amortizările de activ) (în valoare netă)
În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente
degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoile de finanţare din partea de jos a
bilanţului (a activelor circulante), rămasă după finaţarea imobilizărilor.
2. FRF = ACTIV CIRCULANT NET72 - DATORII MAI MICI DE UN AN
(cu lichiditate < 1 an) (inclusiv creditele bancare curente)
În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidenţiază surplusul activelor circulante
nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe
termen scurt.
Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate din
Franţa, iar a doua, ţărilor anglo-saxone. Dar, trebuie menţionat că, indiferent de modalitatea de
calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de rulment financiar.
În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar,
pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:
- Capitaluri permanente > Activ imobilizat net => FRF > 0.
Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente finanţează o
parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune
în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen
lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
- Capitaluri permanente < Activ imobilizat net => FRF < 0.
Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru
finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare: nevoilor permanente li se
alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru financiar, care trebuie
analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul
poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu profil industrial,
fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de
furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.
- Capitaluri permanente = Activ imobilizat net => FRF = 0.
70 G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pag. 23.71 Capitalurile permanente exclusiv amortizările de activ, dacă bilanţul este exprimat în valori brute.72 Provizioanele pentru deprecierea activului circulant nefiind considerate resurse permanente, în mod corespunzător activele circulante vor fi preluate în calculul FRF la valoarea netă corespunzătoare valorii reale a acestora.
125
Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu
necesităţile de alocare a acestora.
Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza
elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii:
- Activ circulant net > Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente > Activ
imobilizat net => FRF > 0.
Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul solvabilităţii
sale.
- Activ circulant net < Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente < Activ
imobilizat net => FRF < 0.
Această relaţie reflectă situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt
insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o
stare de dezechilibru, o situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a
activelor circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar
poate fi asigurat şi în condiţiile unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate
comercială.
- Activ circulant net = Datorii pe termen scurt => Capitaluri permanente = Activ
imobilizat net => FRF =0.
În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe
termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.
Se constată că ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două
aspecte diferite dar complementare ale aceluiaşi indicator.
Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura
capitalurilor permanente (proprii sau împrumutate), analiză care pune în evidenţă gradul în care
echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Se pot construi doi indicatori:
- fondul de rulment propriu (FRp), indicator ce relevă gradul de autonomie financiară,
sau de libertate în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii, adică
excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete. Se determină cu relaţia:
FR p = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE
Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situaţie nefavorabilă,
cel puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă pentru viitor.
- fond de rulment împrumutat (Frî) , reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru
finanţarea nevoilor pe termen scurt:
FRî = FR – FR p
126
Dacă avem în vedere structura de finanţare a fondului de rulment financiar, constatăm că
existenţa acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii
de autonomie financiară (FR propriu - poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar
poate fi constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat - pozitiv),
iar marja de siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează
întreprinderea de riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în
perspectivă.
Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil industrial, fondul de
rulment ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.
(2) Nevoia de fond de rulment (NFR)
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi
resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar
denumit nevoia de fond de rulment (NFR).
NFR = NEVOI TEMPORARE (active circulante+active de regularizare exclusiv
disponibilităţile) – RESURSE TEMPORARE (datorii curente, pe termen scurt+pasive de
regularizare exclusiv credite bancare pe termen scurt)
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi
temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situaţia în care nevoia de fond
de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de
investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de
fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor,
pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea
încasărilor şi urgentarea plăţilor. Valoarea sa negativă evidenţiază surplusul resurselor
temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare
mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat.
Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei
activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-au urgentat încasările
şi s-au relaxat plăţile. Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate
comercială, datorită creditelor - furnizor mult mai mari decât creditele - client. În acest caz,
nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă temporară, care nu trebuie finanţată, ci
dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulment şi trezoreria.
În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă,
datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea
de producţie.
127
(3) Trezoreria netă (TN)
În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de
fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).
TN = FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT
Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai
concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor
băneşti în conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai
multor exerciţii succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării
rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.
Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar acoperit
prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa
întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia financiară a
întreprinderii pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie interpretată
implicit ca o stare de insolvabilitate.
Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde
unei situaţii în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent, sau fără deficit.
Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de
rulment, şi atunci întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.
Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o
deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada
exerciţiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform
relaţiei:
CF = TN1 – TN0 , unde
TN1 (TN0) - trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil
Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă o creştere a capacităţii
reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a
majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului, sugerează o situaţie inversă.
II. Echilibrul financiar poate fi analizat şi prin ratele de finanţare astfel:
- rata finanţării stabile (Rfs), care reflectă măsura în care resursele financiare grupate în
capitaluri permanente, acoperă utilizările grupate în active permanente; reflectă în valori relative
echilibrul financiar pe termen lung. Rata arată gradul în care activele stabile sunt finanţate din
pasive stabile:
128
Rfs =
Capital permanent Active imobilizate nete
Dacă Rfc > 100 %, atunci activele curente sunt finanţate integral din surse curente şi
există un necesar de fond de rulment iar dacă Rfc < 100 %, atunci activele curente sunt finanţate
doar parţial din surse curente iar diferenţa neacoperită o reprezintă necesarul fondului de
rulment.
- rata finanţării globale (Rfg), adică a necesarului de fond de rulment din fondul de
rulment net, arată măsura în care excedentul neutilizat de resurse permanente acoperă nevoile
ciclice neacoperite.
Rata măsoară proporţia în care necesarul de fond de rulment (Nfr) este acoperit pe
seama fondului de rulment net (Frn):
Rfg =
Fond de rulment net Nesar de fond de rulment
Dacă Rfg > 100 %, Nfr este finanţat integral prin Frn şi se crează trezoreria netă
pozitivă. În sens invers, dacă Rfg < 100 %, Nfr este finaţat parţial pe seama creditelor bancare pe
termen scurt iar trezoreria este negativă.
Grupele, subgrupele şi indicatorii de folosit pentru analiza diagnostic economic şi
financiar pot fi modificate sau completate, reduse sau extinse, în raport cu particularităţile firmei.
Pentru toate cazurile, măsurarea influenţei factorilor se face prin utilizarea metodei substituirii
valorii factorilor.
III. Analiza Situaţiei Nete (patrimoniului net)(Activul net contabil)
Patrimoniul net are semnificaţia de avere a acţionarilor calculată pe baza bilanţului
patrimonial sau, mai exact, reflectă situaţia activelor întreprinderii după deducerea datoriilor.
Patrimoniul net se poate determina în două moduri:
1. Prin metoda sintetică care presupune realizarea diferenţei dintre activul total şi
datoriile totale.
Patrimoniu net = Activ total – Datorii totale
Această relaţie constituie de fapt ecuaţia fundamentală pe care se bazează bilanţul
contabil.
2. Prin metoda aditivă ce presupune însumarea surselor de finanţare:
Patrimoniu net = Capital social + Rezerve + Rezultat reportat + Rezultatul exerciţiului –
Repartizări din rezultatul exerciţiului
129
Situaţia neta reprezintă “activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al
întreprinderii, constituind subiect de interes atât pentru acţionari cât şi pentru creditori.
Pentru acţionari, care îşi asumă un risc prin investirea capitalului lor în speranţa unor
beneficii viitoare, o valoare crescătoare a acestui indicator exprimă o stare de normalitate fiind
consecinţa unei gestiuni sănătoase, a unui management eficace care a avut ca rezultat creşterea
averii lor, în principal prin reinvestirea unei părţi din profitul net.
Pentru creditori, care îşi asumă un risc de insolvabilitate prin creditele acordate, de
mărimea situaţiei nete (a activului realizabil la un moment dat) depinde posibilitatea acestora de
a recupera, în caz de faliment, capitalul împrumutat
Practica economică a demonstrat că în structura patrimoniului net, evoluţia dinamică cea
mai accentuată o au sursele constituite pe baza rentabilităţii înregistrate, precum rezervele ori
fondurile proprii majorate pe seama profitului net. Rezultatul reportat, în cazul profitului
nerepartizat va majora patrimoniul net, iar în cazul pierderii neacoperite va diminua patrimoniul
net. Capitalul social se poate modifica în cazul apariţiei unor noi aporturi.
3.1.2. Analiza structurii patrimonial - financiare a întreprinderii
Analiza situaţiei financiar – patrimoniale se realizează pe baza datelor din bilanţ
recurgând la un procedeu frecvent utilizat în analiza financiară – metoda ratelor73(corespunde
studiului pe verticală a bilanţului).
Ratele de structură patrimonială se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de
posturi) de activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente de
activ sau de pasiv. Deşi simplă din punct de vedere tehnic, această metodă furnizează informaţii
edificatoare privind situaţia financiară a firmei din punct de vedere al surselor de finaţare (pasiv)
şi al utilizării şi materializării acestora (activ), mai ales în cazul analizelor comparative în timp şi
spaţiu pentru a situa mai corect întreprinderea în mediul său concurenţial.
3.1.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului
a) Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport procentual între activele
imobilizate şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc
întreprindea în mod permanent şi reflectă gradul de investire a capitalului în întreprindere şi
gradul de imobilizare a activului
RAi=Active imobilizateActiv total
×100
Acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă.
Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a acestor componente
73 Silvia Petrescu, Diagnostic economic- fianaciar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 219;
130
la acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria şi practica
economică a unor rate complementare:
a1) rata imobilizărilor corporale (Ric) calculată cu relaţia:
Ric=Imobilizări corporaleActiv total
×100
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este mare
pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi este mică
în acele activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.
Pentru firmele din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de
opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care-şi
desfăşoară activitatea. Datorită condiţiilor variate care au incidenţă asupra acestui indicator, este
foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. Totuşi, specialiştii apreciază că,
pentru firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacităţii acestora de a
rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei.
La firmele cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a
activelor sale imobilizate în disponibilităţi.
a2) Rata imobilizărilor financiare (Rif) care exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor
financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere şi
se calculează astfel:
Rif =Im obilizari financiare
Activ total×100
Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică
valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici şi invers.
b) Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul
bilanţului şi se calculează cu relaţia:
RAc=Active circulanteActiv total
×100
Între RAi şi RAc se formează relaţia: RAi+RAc=1 .
Pentru procesul de decizie sunt operaţionale ratele analitice ale activelor circulante
astfel:
b1) Rata stocurilor (Rs)
Rata stocurilor (Rs) reflectă ponderea celor mai puţin lichide active circulante în total
active circulante:
R s=StocuriActiv total
×100
131
Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai
ridicate la firmele din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzută în sfera
serviciilor.
Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea
la nivelul activităţii, admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:
ICA>IS, unde, ICA – indicele cifrei de afaceri; IS – Indicele stocurilor.
Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a
stocurilor. Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se
apreciază negativă datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative
asupra solvabilităţii firmei.
b2) Rata creanţelor comerciale (RC)
Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.
Rc=Creante comercialeActiv total
×100
Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din
aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori scăzute sau
nule în firmele aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-şi achită cumpărăturile în
numerar (comerţul cu amănuntul, prestări de servicii către populaţie).
b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor
Rata disponibilităţilor (RD,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor
circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.
RD, P=Disponibil + Valori mobiliare de plasamentActiv total
×100
şi în analitic, rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.
Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei,
informaţiile sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz.
Însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoarea ridicată a
disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi
şi semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.
De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra variaţii
de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult
datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte
concentrate în timp.
132
3.1.2.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului
Structura financiară a întreprinderii reprezintă ansamblul complex şi coordonat al
diverselor surse de finanţare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de
finanţat. În alte opinii se consideră că structura financiară exprimă raportul existent între
finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung. La nivelul întreprinderii, structura financiară
reflectă compoziţia capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest
motiv structura financiară mai poartă numele de structura capitalurilor întreprinderii. În
consecinţă, structura financiară sau structura capitalurilor întreprinderii este suma ponderilor de
participare a acestor surse de finanţare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi.
Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii
financiare a firmei, prin punerea în evidenţă a compoziţiei pasivului relevând aspecte privind
stabilitatea şi autonomia financiară a acesteia.
a) Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care
firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.
R sf=Capitalul permanentPasiv total
×100
Situaţia întreprinderii este confortabilă atunci când raportul are valori cuprinse între 50%
– 66 %
b) Rata autonomiei (independenţei) financiare globale (Rafg)
Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor
financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate – solvabilitate şi
gradul de îndatorare.
Rafg=Capital propriuPasiv total
×100 (rata solvabilităţii patrimoniale )
sau
Rafg=Datorii pe termen scurtPasiv total
×100 (grad de îndatorare )
Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz
la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de condiţiile concrete
ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare.
Anumiţi autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar, Rafg≥1/3din
capitalul întreprinderii.
Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul
firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia. Cu cât indicatorul ia valori mai mici
133
decât mărimea amintită cu atât întreprinderea se expune riscului de insolvabilitate ca urmare a
dependenţei prea mari de creditori.
În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are:
b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea
structurii capitalului permanent.
Se poate calcula după relaţiile:
(1)RAft=
Capitalul propriuCapitalul permanent
×100
Specialiştii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu
trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: R
Aft (1 )≥50 %.
(2)RAft=
Capital propriuDatorii pe termen mediu şi lung
×100
Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă asigurată
atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen.
Prin urmare: R
Aft (2 )≥100.
c) Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei:
Rig=Datorii totalePasiv total
×100 ; Rig<1 (66% după unii autori)
Rîg=Datorii totale
Capital propriu×100
(rata levierului financiar)
Conform normelor bancare datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să depăşească de
două ori capitalul său propriu. Îndatorarea peste această limită duce la apariţia riscului de
insolvabilitate.
Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de “1” cu atât creşte autonomia
financiară a firmei. Este perceput ca un indicator de risc financiar ca urmare a faptului că
remunerarea creditorilor este prioritară şi fixă în timp ce rezultatul net şi lichiditatea
întreprinderii fluctuează.
O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la
termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung fie
la capitalul permanent (1): Rit=
Datorii pe termen mediu şi lungCapital permanent
×100, fie la capitalul propriu
(2): Rit=
Datorii pe termen mediu şi lungCapitalul propriu
×100.
134
Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependenţa
(independenţa) financiară a firmei şi gradul de risc al politicii sale financiare.
Întreprinderea dispune de capacitate de îndatorare la termen când primul raport este mai
mic sau egal cu 50% iar al doilea raport este cel mult egal cu cu 100%.
În privinţa unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii
esenţiale, printre care amintim:
- activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen
scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din
asemenea datorii.
- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu
condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să poată fi
rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară
(finanţarea din capitaluri proprii)
3.1.3. Solvabilitatea şi lichiditatea
În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a
stinge la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi”74, referindu-se în mod deosebit la obligaţiile
pe termen mediu şi lung.
Analiza solvabilităţii întreprinderii75 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita
obligaţiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii
de plată pe termen lung. Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai
multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea
întreprinderii76
Se adaugă acestora următoarele rate:
Capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) care arată măsura în care sursele
potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.
Crd =
Capacitatea de autofinantare Datorii totale
Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33
întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a
datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
74 Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 115;75 Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002, pag: 52.76 Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 239;
135
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele
potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere
datoriile totale ale acesteia.
Cbrd =
Excedent brut din exploatare Datorii totale
Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea
netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii şi
cele împrumutate sau atrase.
Cnrd =
Autofinanţarea exercitiului Datorii totale
Rata cheltuielilor financiare77(Rcf) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă
numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare.
Rcf =
Cheltuieli financiare Excedent brut din exploatare ( rezultatul din exploatare, cifra de afaceri, productia exercitiului ) Nivelul maxim acceptabil este de 60%, peste acesta întreprinderea se va afla în pericolul
înregistrării de numerar negativ.
Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real
este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaţionale următoarele relaţii:
Rata solvabilităţii generale
Rata solvabilităţii generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii
pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe
seama activelor.
Rsg =
Total activ Datorii totale
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00.
Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net
(negrevat de datorii) în total activ.
Rsg =
Activ net contabil Total activ
În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50% , însă se acceptă un nivel
minim de 35%.
Rata solvabilităţii financiare
77 Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000, pag: 60.
136
Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale
întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale.
Rsf =
Total activ Datorii financiare totale
Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să
inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00
Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-şi
poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită, adică
să posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.
Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a faţă obligaţiilor pe termen scurt şi
reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani).
Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în
bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ.
Bilanţul românesc sub formă verticală, legiferat prin O.M.F. nr. 94/ 20.02.2001, inspirat
din norma contabilă internaţională I.A.S.1, “Prezentarea situaţiilor financiare”, oferă date şi
informaţii în vederea determinării unor indicatori de lichiditate cum ar fi:
- Fondul de rulment;
- Lichiditatea generală (current ratio);
- Lichiditatea imediată (quick ratio).
Fondul de rulment78 reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante depăşesc
totalul datoriilor pe termen scurt.
Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt
reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante
curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o
perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai
mare de un an).
Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active
curente. Astfel, excesul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt, reprezintă active
circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.
Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de
stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.
Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentarea întreprinderii. Fondul
de rulment se determină cu relaţia:
78 Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, 2003, pg. 224;
137
Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt
Lichiditatea generală (current ratio)
“Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru achitarea
la scadenţă a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de
creditori) dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti”.79
Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate4343 şi sub denumirea de coeficientul
lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este
considerat a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora facturile şi de a-şi
rambursa creditele contractate.
Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în
respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile pe
termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia:
LG=Active curente (circulante )
Pasive curente
Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că
valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă acest
indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi achite obligaţiile curente, pe
măsură ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv.
În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ poate conduce
la încetare de plăţi, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment).
De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la erori de interpretare
şi concluzii eronate, deoarece în activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse
finite) şi creanţele a căror lichiditate nu este cunoscută cu certitudine şi care absorb resurse
financiare semnificative.
Prin urmare acest indicator arată mai degrabă lichiditatea potenţială a întreprinderii, în
ipoteza că că stocurile pot fi transformate imediat în lichidităţi iar creanţele comerciale
recuperate într-un termen mai scurt decât cel în care trebuie platite datoriile pe termen scurt.
Acest aspect i-a determinat pe bancheri să calculeze alţi doi indicatori de lichiditate:
lichiditatea intermediară şi lichiditatea imediată.
Lichiditatea intermediară, scăzută (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de
stocuri şi exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid pentru a face
faţă unui necesar urgent de lichidităţi.
79 Păvăloaia, W., Paraschivescu, M-D.,Cojocaru, C., “Analiza financiară şi modele de politică economică în societăţile comerciale”, Editura Neuron, Focşani, 1994, p. 214343 Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, “Dicţionar McMilan de economie modernă”, Editura Codecs, Bucureşti, 1999, p. 63
138
LI= Active curente−Stocuri−Creante incertePasive curente
=Disponibilitati+Creante certePasive curente
Valorile raportului, pentru a oglindi o situaţie normală de lichiditate, prin care datoriile pe
termen scurt pot fi acoperite numai din activele realizabile şi disponibile, mai uşor de realizat,
trebuie sa fie cuprinse între 0,8 şi 1.
Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea
intermediară, reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.
Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care pot fi
rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece, ele
nu pot fi transformate imediat în bani.
Li= Disponibilitati + PlasamentePasive curente ( imediat exigibile )
Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii, nu
reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a întreprinderii. De
asemenea, el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea
companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate,
fiind asigurată achitarea obligaţiilor pe termen scurt.
Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt
pot fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.
Lv= Disponibilitati banesti in casierie si conturi bancareCredite bancare pe termen scurt
Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 – 1,15.
Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea
acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creîndu-se astfel posibilitatea exprimării unei
tendinţe.
Informaţiile obţinute prin calculul acestor indicatori nu pot explica însă contribuţia
diverselor activităţi desfăşurate de către întreprindere la obţinerea lichidităţii ceea ce face
necesară aprofundarea studiului asupra componentelor necesarului de fond de rulment şi a
relaţiilor întreeprinderii cu terţii. Se are în vedere faptul că terţii influenţează direct trezoreria,
întreprinderea fiind preocupată să-şi optimizeze stocurile, să accelereze încasarea creanţelor prin
scurtarea termenului de decontare cu clienţii şi, în acelaşi timp, să amâne plata furnizorilor, prin
prelungirea termenelor de plată acordate de aceştia. Derivă de aici o serie de indicatori cunoscuţi
în literatura de specialitate sub numele de rate de rotaţie sau rate de gestiune care pot fi
consideraţi ca şi parametri de lichiditate.
139
3.1.4 Indicatori de gestiune (de activitate)
O categorie aparte de indicatori utilizaţi în analiza financiară sunt indicatorii de gestiune
care furnizează informaţii cu privire la80:
- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii;
- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de
bază ale sale;
- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de cîte ori stocul a fost
rulat de-a lungul exerciţiului financiar
Aceste rate măsoară gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are
la dispoziţie, măsoară viteza de transformare a activelor în lichidităţi şi cea de reînnoire a
datoriilor, construcţia lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru raţional între cifra
de afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei.
Măsurarea vitezei de circulaţie (rotaţie) se realizează cu ajutorul a doi indicator81i:
- numărul de rotaţii (Nr) care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (A) sau pasiv
(P), analizat prin cifra de afaceri (Ca) în perioada de gestiune (de câte ori aceste elemente se
transformă din formă materială în formă bănească prin intermediul cifrei de afaceri):
Nr= CaA ( P)
- durata în zile a unei rotaţii (Dz), care arată durata medie în care elementul analizat
parcurge întreg ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială:
Dz=
A (P )Ca
×T
T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile
calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an).
Principalele rate analizate sunt:
a) Viteza de rotaţie a activului82
Creşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea gradului de lichiditate a
acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească printr-o politică comercială
dinamică, o gestiune eficientă a stocurilor), îmbunătăţirea structurii activelor în corelaţie cu
specificul activităţii.
80 OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/nov. 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080 din 30/11/200581 Dorina Nicoleta Lezeu, Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg. 171 şi urm.;82 Marilena Mironiuc, Analiză economico – financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006, pg. 277 şi urm.;
140
Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea gradului de imobilizare a
activelor, reflectând fie existenţa în stocuri a unor componente greu vandabile fie aprovizionări
cu elemente de stoc din raţiuni speculative sau ca urmare a unor facilităţi de preţ şi/sau decontare
de la furnizori. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate cât şi pentru cele
circulante.
Problema care se pune în calcularea acestora din urmă, referitor la stocuri, este legată de
valoarea stocurilor, de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează metode de evaluare diferite
de la o întreprindere la alta şi denaturează rezultatele oricărei comparaţii, de faptul că cel mai
indicat este să se utilizeze o medie anuală a acestora şi că cifra de afaceri trebuie exprimată în
preţuri de achiziţie sau costuri de producţie, astfel încât, rata de rotaţie a stocurilor, calculată
pentru fiecare categorie de stocuri va fi dată de relaţiile:
Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:
Rmf =
Stocul mediu de mãrfuri Costul de achizitie a mãrfurilor vândute
×360
Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:
Rmp =
Stocul mediu de materii prime Costul de achizitie al materiilor prime±DS
×360
Rata de rotaţie a produselor finite:
Rpf =
Stocul mediu de produse finite Productia vândutã ( în cost complet )
×360
b) viteza de rotaţie a capitalurilor proprii arată numărul de utilizări ale capitalului
propriu, modul de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor
împrumutate şi atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de
zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.
3.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate
Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite degajarea
unor solduri de acumulări băneşti potenţiale (marje de acumulare), destinate să îndeplinească o
anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare,
denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare
prealabilă a contului de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă: modul de funcţionare şi
rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoare adăugată,
excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului.
Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune
Elemente de calcul /Poziţia în Contul de Profit şi Pierdere
141
1 Venituri din vânzarea mărfurilor(ct 707) 03
2 (-) Cheltuieli privind mărfurile(ct 607) 13
3 Marja comercială (1 -2)
4 (+) Producţia vândută(ct 701 – 706 +708) 02
5 (+) Variaţia stocurilor(ct 711 +⁄ -) 05 ⁄ 06
6 (+) Producţia imobilizată (ct 721 + 722) 07
7 Producţia exerciţiului (4 +5 + 6)
8 (-) Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de la
terţi(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621) 10+11+12+24
9 Valoarea adăugată(3+7-8)
10 (+) Venituri din subvenţii de exploatare(7411) 04
11 (-) Cheltuieli cu impozitele şi taxele(gr.63) 25
12 (-) Cheltuieli cu personalul(gr 64 +621) 14
13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare(9+10-11-12)
14 (+) Alte venituri din exploatare şi venituri din provizioane 08+19+22+29
15 (-) Alte cheltuieli din exploatare 23+26
16 (-) Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele 18+21+28
17 Rezultatul din exploatare(13+14-15-16)
18 (+) Venituri financiare 40
19 (-) Cheltuieli financiare 47
20 Rezultatul curent(17+18-19)
21 (+) Venituri extraordinare 52
22 (-) Cheltuieli extraordinare 53
23 Rezultatul extraordinar(21-22)
24 Rezultatul brut al exerciţiului(20+23)
25 (-) Impozitul pe profit 60
26 Rezultatul net al exerciţiului(24-25)
Aşa cum arată Tabloul, Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape
succesive în formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă
pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comerciala) şi încheind cu cel
mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul
gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.
Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:
142
- aprecierea creşterii bogăţiei, generate de activitatea întreprinderii;
- descrierea repartizării bogăţiei create de întreprindere între: salariaţi şi organismele
sociale, stat, acţionari, întreprindere;
- înţelegerea formării rezultatului net;
- studiul structurii activităţii cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluţiei în timp a
acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea exportului etc.);
- studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forţei de muncă,
randamentul echipamentului industrial etc.;
- analiza rentabilităţii;
- analiza evoluţiei în timp prin calcularea variaţiei procentuale a principalelor solduri
intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variaţii şi stabilirea, dacă este cazul, de
măsuri corectoare83.
Marja comercială (Mc) este primul sold intermediar de gestiune şi se referă la activitatea
comercială desfăşurată de agentul economic, de distribuţie sau la partea pur comercială a
întreprinderilor producătoare. Pentru întreprinderile de distribuţie (comerciale) aceasta este un
indicator esenţial şi devine mai semnificativă ca informaţie în activitatea de analiză şi gestionare
cu cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este denumită
şi marjă brută şi se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor).
Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator care se aplică în special în cazul
întreprinderilor industriale. Include valoarea bunurilor şi serviciilor „fabricate” de întreprindere
pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia
exerciţiului va cuprinde trei elemente: producţia vândută, producţia stocată (variaţia stocurilor) şi
producţia imobilizată.
Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de
afaceri reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuţie şi cea de
producţie (obţinut prin însumarea vânzărilor de mărfuri şi a producţiei vândute).
Valoarea adăugată (Va) exprimă crearea sau creşterea de valoare adusă de întreprindere
bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi. Acest sold intermediar de gestiune este o valoare
adăugată brută ce realizează joncţiunea dintre micro şi macroeconomic.
Valoarea adăugată permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine
contribuţia lor în cadrul aceluiaşi sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o
mărime superioară a valorii adăugate aduce implicit şi o contribuţie mai importantă.
83 Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 107
143
La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea
puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:
- ca diferenţă între producţia globală a exerciţiului (obţinută prin raportarea marjei
comerciale la producţia exerciţiului) şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate la terţi pentru
producţia respectivă.
- prin adiţionarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată respectiv
remuneraţiile tuturor factorilor de producţie, inclusiv a statului, cât şi autofinanţarea
întreprinderii, respectiv, cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele şi
vărsămintele asimilate, legate de activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele,
impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la rezerve, alte elemente de valoare adăugată.
Marja de acumulare bănească (Va) prezintă un interes aparte în analiza financiară pentru
că:
• realizează legătura între nivelul micro şi macroeconomic.
• reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea
producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri, care
evidenţiază performanţa comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare şi
producţie. Valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la
realizarea producţiei sale.
• măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare adăugată / producţie
(CA).
Cu cat rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrata,
adică îşi poate asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie, mergând de la materiile
prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi.
• evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii
adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o
evaluare a distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii.
• reflectă gradul de utilizare al factorilor de producţie.
Excedentul brut al exploatării (EBE) corespunde rezultatului economic al întreprinderii
generat de operaţiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare şi de
provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esenţial în analizele de
gestiune şi în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.
Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:
1) – este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de
mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor
144
din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar
diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) si/sau conservată
prin autofinanţare.
2) – EBE este independent de politica financiară (nu este influenţat de venituri şi
cheltuieli), de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind modalităţile de
calcul a amortizării), de politica de individ (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului
net), de politica fiscală şi de elementele excepţionale (nu ia în calcul impozitul pe profit şi
rezultatul excepţional)
3) – EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.
EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale ale
întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi şi
corespunde activităţii normale şi curente a întreprinderii, inclusiv operaţiunile efectuate în
exerciţiile anterioare dar aferente exerciţiului curent. Nu este luată în calcul activitatea
corespunzătoare operaţiilor financiare şi extraordinare.
Acest rezultat este utilizat în compararea performanţelor întreprinderilor ce au politici
financiare diferite.
Există două modalităţi de calcul:
- ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) şi totalul cheltuielilor din
exploatare (Che)
Re = Ve – Che
- pornind de la mărimea EBE şi are relaţia
Re = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde
Amp – amortizări şi provizioane
Ache – alte cheltuieli din exploatare
Ave – alte venituri din exploatare
Vpr – venituri din provizioane privind exploatarea
Prin prima relaţie de calcul se fundamentează strategii şi politici pe care le adoptă
managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt: majorarea
veniturile sau diminuarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii constante a celuilalt factor;
sporirea ambelor componente cu respectarea restricţiei ca ritmul creşterii veniturilor să
devanseze ritmul de creştere al cheltuielilor.
145
Rezultatul curent (Rc) reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale
întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii
financiare, permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii.
Deoarece nu este influenţat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza
dinamicii rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciţii financiare.
Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierderi a unor
operaţii de gestiune sau capital cu caracter excepţional şi se calculează astfel :
Rezultatul = Veniturile - Cheltuielileextraordinar extraordinare extraordinare
Mărimea rezultatului excepţional constituie o informaţie importantă, în special pentru
potenţialii investitori.
Rezultatul net al exerciţiului (Rn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau
pierderile aferente activităţii întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor
totale şi a impozitului pe profit.
• Rezultatul curent (+/−)
• Rezultatul extraordinar (+/−)
− Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)
= Rezultatul net al exerciţiului (+/−)
Rezultatul net al exerciţiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de
repartizare de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, după caz.
Pe baza rezultatului net se determină două solduri „reziduale”84: capacitatea de
autofinanţare (CAF) şi autofinanţarea (AF).
Capacitatea de autofinanţare a întreprinderii reprezintă surplusul monetar generat de
activitatea acesteia şi reflectă potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii,
respectiv sursa internă de finanţare generală din activitatea indsutrială şi comercială a acesteia.
Destinaţia sa este să asigure:
- finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
- cresterea fondului de rulment;
- finanţarea totală sau partială a noilor investiţii;
- rambursarea împrumuturilor contractate;
- remunerarea capitalurilor investite.
Ea aduce o contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului de rulment global şi se
poate calcula în două moduri:
84 Silvia Petrescu, Op. cit.; pg. 79 - 82
146
- plecând de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă) care se corectează cu
veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile exceptând acele elemente care deşi determină variaţii
contabile nu provoacă mişcări financiare;
- plecând de la profitul net (metoda aditivă) informând asupra utilizării acesteia: pentru
acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor (provizioane), finanţarea creşterii (rezultatul pus în
rezervă), ...în principiu adunând acele elemente care au constituit excepţii la prima metoda de
determinare:
Nr. crt.
Metoda substractivă Metoda aditivă
1. EXCEDENTUL BRUT DIN EXPLOATARE
REZULTATUL NET
2. + Alte venituri din exploatare (cu excepţia celor provenite din reluarea de provizioane, din vânzarea activelor cedate, subvenţii pentru investiţii)
+ Cheltuieli cu amortizările
3. - Alte cheltuieli de exploatare (cu excepţia cheltuielilor cu amortizările, ajustările de valoare şi provizioanele, cheltuieli privind activele cedate si alte operaţiuni de capital)
+ Cheltuieli cu provizioanele şi ajustări (din exploatare, financiare şi extraordinare)
4. + Venituri financiare (cu excepţia veniturilor din provizioane, din investiţii financiare cedate)
- Veniturile din ajustări şi provizioane (din exploatare, financiare şi extraordinare)
5. - Cheltuieli financiare (cu excepţia cheltuielilor pentru ajustări şi provizioane, investiţii financiare cedate)
+ Cheltuieli cu activele cedate (ieşite din patrimoniu)
6. + Venituri extraordinare - Veniturile din vânzarea imobilizărilor
7. - Cheltuieli extraordinare - Subvenţiile pentru investiţii virate la venituri
8. - Impozitul pe profit9. = Capacitatea de
autofinanţare= Capacitatea de autofinanţare
Diferenţa dintre cei doi indicatori EBE şi CAF derivă din faptul că EBE reprezintă un
surplus monetar potenţial din activitatea de exploatare în timp ce CAF se referă la activitatea
globală a întreprinderii.
Pe baza capacităţii de autofinanţare, se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea
independenţei financiare a întreprinderii:
a) Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare care
reflectă numarul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza
capacităţii de autofinanţare anuale degajate de întreprindere.
147
Ra=Cheltuieli financiare
CAF
b) Rata de finanţare a investiţiilor anuale reflectă proporţia în care
întreprinderea poate asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama CAF, în situaţia în care
întreaga suma ar fi alocată în acest scop.
Rb= CAF
Investitii anuale×100
c) Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului
potenţial de lichidităţi, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilităţi
al întreprinderii
Rc=CAF
RBR×100
d) Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului se determină ca raport între
capacitatea de autofinanţare şi rezultatul exerciţiului astfel:
Rd= CAF
Re zultatul exercitiului×100
Rezultatul exerciţiului luat în calculul capacităţii de autofinanţare nu este în totalitate
disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se poate afirma că autofinanţarea reală reprezintă acea
parte din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor. Aceasta
pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea
remunerării acţionarilor:
Autofinanţarea = CAF – Dividende distribuite
Autofinanţarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale
exerciţiului viitor, expresie a bogăţiei create de întreprindere. Ea este determinată de creşterea
surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne în mod permanent la
dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.
În analiza autofinanţării distingem trei trepte: minimă, de menţinere şi de dezvoltare.
Autofinanţarea minimă cuprinde suma amortizării şi are rolul de a permite menţinerea
capacităţii întreprinderii. Datorită inflaţiei şi evoluţiei tehnologice, autofinanţarea minimă nu
este suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie
existente;
Autofinanţarea de menţinere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea
cheltuielilor necesare menţinerii potenţialului productiv şi, respectiv, pentru reînnoirea
imobilizărilor şi acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale
148
autofinanţării de menţinere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din
valoarea imobilizărilor) şi provizioanele;
Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menţinere, o parte din
rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de
producţie.
Importanţa autofinanţării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care aceasta le
oferă întreprinderii:
Reprezintă o sursă independentă şi stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanţare în
anumite situaţii conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;
Conferă întreprinderii libertatea de acţiune, prin aceea că autonomia financiară
dobandită prin autofinanţare îi îngăduie acesteia independenţa de gestionare faţă de
organismele financiare şi de credit;
Este indispensabilă pentru finanţarea investiţiilor (de menţinere, de înlocuire, de
creştere), cu condiţia realizării unor investiţii utile şi nu de irosire a resurselor;
Permite franarea indatorarii şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;
Constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor
proprii, respectiv rentabilitatea financiară;
Reprezintă premisa deschiderii accesului pe piaţa de capital şi în atragerea de capital
extern.
Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de
semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea
acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a asigura o remunerare atrăgătoare.
Pentru creditori, mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică capacitatea de rambursare
de către întreprindere a sumelor împrumutate, cât şi nivelul riscului de neplată.
În analiza economică, pe lângă evoluţia autofinanţării în mărime absolută, se urmăresc şi
ratele autofinanţării, şi anume:
a) Rata autofinanţării investiţiilor anuale:
Ra= Autofinantareinvestitii anuale
×100
b) Rata autofinantarii imobilizarilor corporale şi necorporale:
Ra= AutofinantareIm obilizari corporale+ Im obilizari necorporale
×100
c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare:
149
Rc= AutofinantareNevoia de finantare
×100= AutofinantareActive imobilizate+Variatia NFR
3.3. Analiza fluxurilor de trezorerie
Dat fiind nevoia entităţilor de a beneficia de numerar pentru a-şi desfăşura activităţile,
a-şi plăti obligaţiile şi a asigura rentabilitatea investitorilor, se impune prezentarea situaţiei
fluxurilor de numerar.
Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie (denumite
şi fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi
echivalente de numerar85.
Sursa principală pentru analiză o constituie „Situaţia fluxurilor de trezorerie“, întocmită în
conformitate cu prevederile IAS 7 obligatorie în cazul întreprinderilor mari şi opţională în cazul
întreprinderilor mici şi mijlocii (OMFP 3055/2009, art.3, alin.1,2).
Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face
parte şi „situaţia fluxurilor de trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza
informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a
întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“.
Utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat,
creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi
publicul. Privitor la „situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că aceasta oferă informaţii
utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, precum şi a necesităţilor
întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi siguranţei generării lor.
În România, situaţia fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situaţiilor
financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice Nr.
3055/ nov. 2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Europene
şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.
În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor
întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii:
– fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale);
– fluxuri provenite din activităţi de investiţii;
– fluxuri provenite din activităţi de finanţare.
Analiza fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru:
corelarea profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică numerar de cele
care nu implică numerar; evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi
85 IAS 7, Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Bucureşti, Editura Economică, 2000.
150
cash; evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-flow strategic). Utilitatea
analizei este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei este reliefată prin soldul de trezorerie,
rezultat din gestiunea activelor reale (din activitatea de exploatare) şi prin cel rezultat din
operaţiunile de capital care privesc investiţiile şi finanţările. Atunci când fluxurile reale şi cele
monetare nu coincid, cum de fapt se şi întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi
asociate acestor fluxuri.
Fiecare dintre cele trei categorii de fluxuri are impact asupra unei surse sau a unei utilizări
de lichidităţi .
Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de
activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare):
– metoda directă;
– metoda indirectă.
Deşi conduc la rezultate identice, IAS 7 recomandă entităţilor să prezinte fluxurile de
numerar de exploatare prin metoda directă deoarece, aceasta oferă informaţii utile în estimarea
fluxurilor de numerar viitoare, pe care metoda indirectă nu le poate furniza.
Respectând tradiţia contabilă americană86, fluxurile de numerar din exploatare pot fi
determinate fie prin metoda directă, fie prin metoda indirectă, iar fluxurile de numerar din
activitatăţile de investiţii şi de finanţare, prin metoda directă.
A. Metoda directă
Conform acestei metode se operează cu încasări şi plăţi brute în numerar.
a) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de exploatare:
– încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestările de servicii;
– încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri (care
se pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri realizate, corectate cu modificarea soldului
creanţelor comerciale din exerciţiul financiar);
– plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii (materii prime şi materiale
consumabile, ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte
cheltuieli din afară, cum sunt cele cu energia şi apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind mărfurile,
ct. 607; cheltuieli privind prestaţiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 + 622 + 623 + 624
+ 625 + 626 + 627 + 628 – 7416). Mărimea acestora se ajustează cu variaţia soldului stocurilor
de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri prin adăugarea diferenţei dintre stocul final şi
cel iniţial, respectiv cu variaţia soldului datoriilor comerciale (ct. 401+403) prin scăderea
diferenţei dintre soldul final şi cel iniţial al exerciţiului financiar;
86 Cristian Zgreaban, Comunicarea financiara pe baza fluxurilor de trezorerie, http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820061/47.pdf, pg. 3
151
– plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor (cheltuieli cu personalul ajustate cu variaţia
soldurilor conturilor necorespunzătoare);
– plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod
special cu activităţile de investiţii şi de finanţare (se referă la cheltuielile privind impozitul pe
profit, ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe profit este aferent activităţii de
exploatare).
b) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de investiţii:
– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi
alte active pe termen lung. Se pot determina pe baza creşterilor de active imobilizate prezentate
în nota 1 la situaţiile financiare şi se ajustează cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii
de imobilizări;
– plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor
întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creşterii elementelor de activ respective prezentate în
nota 1 la situaţiile financiare;
– încasări în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
– încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor
întreprinderi;
– avansuri în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
– încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte
părţi.
c) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de finanţare:
– venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu. Se
determină pe baza creşterii capitalului social, inclusiv a primelor de capital (ct. 1041 + 1042 +
1043 + 1044) şi se ajustează cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat;
– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile
întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social şi a rezervelor;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi.
Sunt constituite din creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere
în conturile aferente, veniturile din dobânzi şi alte cheltuieli financiare oglindite în contul de
profit şi pierdere;
– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar. Se determină pe baza analizei contractelor de leasing.
Fluxurile de numerar - total
152
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Rezultanta fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare
reprezintă trezoreria netă.
B. Metoda indirectă
IAS 7 şi OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda indirectă ca alternativă la metoda directă de
determinare a fluxurilor de trezorerie. Particularitatea acestei metode constă în faptul că profitul
net (sau pierderea netă) este ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară,
amânările sau angajamentele de plăţi sau încasările în numerar din exploatare trecute sau viitoare
şi elemente de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din activităţile de investiţii
sau de finanţare.
Situaţia fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor:
a) Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare:
– rezultatul net;
– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant;
– ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse în activităţile de investiţii
sau de finanţare.
b) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii:
– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi
alte active pe termen lung;
– încasările în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
– plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
întreprinderi;
– încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi creanţă ale altor
întreprinderi;
– avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
– încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte
părţi.
c) Fluxuri de numerar provenite din activităţi de finanţare:
– veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile
întreprinderii;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi;
153
– rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;
– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar.
Fluxuri de numerar - total
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Rezultatul obţinut prin aplicarea metodei indirecte este acelaşi ca şi cel obţinut prin metoda
directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activităţile de exploatare.
Fluxurile de numerar din activităţile de investiţii şi cele din activităţile de finanţare sunt
determinate prin metoda directă.
Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar,
sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere că prin
practicarea unei contabilităţi de angajament sunt înregistrate veniturile şi cheltuielile în
momentul facturării lor şi nu în momentul încasării sau plăţii, iar în calculul profitului sunt luate
în considerare unele elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare, care nu presupun intrări sau
ieşiri de numerar din trezorerie, ceea ce face să crească diferenţa dintre mărimea rezultatului
realizat şi mărimea numerarului din trezorerie.
Prin efectuarea ajustărilor se urmăreşte:
– eliminarea efectelor contabilităţii de angajament prin luarea în considerare a capitalului
de lucru net. Ca atare, din rezultatul exerciţiului se scade variaţia stocurilor (materii prime şi
materiale consumabile, producţia în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri, avansuri pentru
cumpărarea de stocuri), variaţia creanţelor (creanţe comerciale şi alte creanţe) şi se adaugă
variaţia datoriilor de exploatare (decalajele de plăţi favorabile întreprinderii puse în evidenţă de
variaţia soldurilor conturilor corespunzătoare);
– eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nemonetare (amortizările şi provizioanele
constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea şi
provizioanele constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor (practic, se adună
toate rubricile de ajustări din contul de profit şi pierdere: ajustarea valorii imobilizărilor
corporale şi necorporale; ajustarea valorii activelor circulante; ajustări privind provizioanele
pentru riscuri şi cheltuieli; ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare
deţinute ca active circulante);
– eliminarea acelor elemente de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de
exploatare.
154
Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie IAS 7 recomandă metoda directă,
aceasta furnizând informaţii utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin
metoda indirectă aceste informaţii nu sunt disponibile. În practică însă, întreprinderile preferă
metoda indirectă întrucât are o logică de calcul mai apropiată de formatul raportărilor contabile.
3.4. Riscurile asociate afacerii
Într-o accepţiune sintetică „riscul inerent oricărei activităţi semnifică variabilitatea
rezultatului sub presiunea mediului”.87
Noţiunea de risc este inseparabil legată de cea de rentabilitate. Rezultatul unei
întreprinderi este influenţat de factorii aleatorii care intervin în activitatea de aprovizionare,
producţie şi desfacere. Acest risc al activităţii economice se traduce, în general, prin
variabilitatea rezultatului. Astfel, variabilitatea rezultatului este cu atât mai stăpânită cu cât se
manifestă un grad mai mare de flexibilitate”88.
Noţiunea de risc este substituită cel mai adesea cu noţiunea de flexibilitate definite prin
capacitatea întreprinderii de a se adapta şi a răspunde eficient la schimbările de mediu.
Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilităţii conduce la concluzia că cele două aspecte
nu sunt independente. Rentabilitatea trebuie apreciată în funcţie de riscul suportat şi invers,
deoarece întreprinderile nu-şi asumă un risc decât în funcţie de rentabilitatea pe care o speră. De
altfel, în “teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este
respectat dacă rentabilitatea unei întreprinderi compensează riscul asumat, risc dependent în mod
egal de factori economici şi de politica financiară a firmei”.89
În funcţie de formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei poate fi structurată
astfel:
- analiza riscului economic (de exploatare):
- analiza riscului financiar;
- analiza riscului de faliment.
3.4.1. Analiza riscului economic (de exploatare)
Riscul, în general, reprezintă posibilitatea apariţiei unui eveniment care să prejudicieze
activitatea întreprinderii. Într-o optică mai restrânsă riscul economic reprezintă “incapacitatea
societăţii de a se adapta la timp şi la cel mai mic cost la variaţiile condiţiilor de mediu (economic
şi social)”. Astfel, riscul economic exprimă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de
exploatare.90
87 Niculescu , Maria, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.39788 Paraschivescu, M.D, Păvăloaie, W., Metode de contabilitate şi analiza financiară, Ed. Neuron, Focşani,1994, p.53489 Mărgulescu, D.,Niculescu,M.,Robu, V.Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, Bucureşti, 1994,p.23990 Cohen, E., Analyse financiere, Les Editions d`Organisation, Paris, 1995, p.295
155
Rezultatul întreprinderii are la bază trei factori principali: cantităţile vândute, costul şi
preţul de vânzare. Fiecare factor este supus anumitor restricţii impuse de variaţia, modificarea
mediului economico-social, iar, pe de altă parte, fiecare factor, prin modificarea sa exercită o
influenţă diferită asupra rezultatului. După natura activităţii sale şi după poziţia în mediul său
economic, rezultatul întreprinderii este mai mult sau mai puţin sensibil la unul şi acelaşi
eveniment: modificarea preţului energiei şi materiilor prime, creşterea salariilor, accentuarea
concurenţei, inovaţia tehnologică. Gradul de sensibilitate al rezultatului face că orice acţiune
întreprinsă să devină mai mult sau mai puţin riscantă.
Riscul nu depinde numai de factorii principali, ci şi de structura costurilor, respectiv de
comportamentul lor faţă de volumul de activitate. Riscul activităţii economice sau riscul de
exploatare “prezintă de fapt riscul legat de încetinirea randamentelor de exploatare (de
producţie). El depinde în mod esenţial de gruparea cheltuielilor de producţie în fixe şi variabile şi
corecta lor determinare”.91
Relaţiile dintre costurile fixe, costurile variabile şi beneficiu (profit) sunt puse în evidenţă
prin analiza punctului critic (punct mort, prag de rentabilitate) care constituie un important
instrument financiar.
Analiza riscului economic este parte integrantă a analizei rentabilităţii şi constituie, în
special, o premisă a fundamentării strategiilor referitoare la: aprovizionare, gestionarea
capitalului tehnic, producţie şi comercializare. Interesaţi de rezultatele analizei riscului economic
pot fi managerii întreprinderii, investitorii, organizaţiile financiare în scopul acordării de credite,
etc. Baza de date necesară realizării acestui tip de analiză se regăseşte în Bilanţul patrimonial cu
anexele sale, contabilitatea de gestiune.
În analiza financiară s-a impus că o modalitate operaţională şi eficientă de evaluare a
riscului analiza pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate este o măsură a flexibilităţii
întreprinderii în raport cu fluctuaţiile activităţii sale şi deci o modalitate de măsurare a riscului.
Denumit şi “cifra de afaceri critică” sau “ punct mort operaţional”, pragul de rentabilitate este
punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. După
acest prag activitatea devine rentabilă. Altfel spus, dacă întreprinderea nu a atins pragul de
rentabilitate înregistrează piederi, dacă cifra de afaceri corespunde pragului de rentabilitate
profitul este nul, iar dacă cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate se obţine profit.
Analiza riscului economic (de exploatare) se realizează cu ajutorul indicatorilor calculaţi
atât cu ajutorul pragului de rentabilitate, cât şi din perspectiva variabilităţii rezultatului de
exploatare.
91 Păvăloaie,W., Paraschivescu, M.D., Cojocaru, C, Analiza financiară şi metode de politică economică În societăţile comerciale, Ed. Neuron, Focşani, 2004;
156
Analiza riscului economic pornind de la pragul de rentabilitate se face calculându-se
următorii indicatori :
a) indicatorul de poziţie (α ) al cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate care se
poate exprima astfel :
- în mărime absolută:
α=CA1−CAPR
Indicatorul de poziţie exprimat în valori absolute se mai numeşte “flexibilitatea absolută”
şi exprimă capacitatea firmei de a-şi modifica producţia şi a se adopta la cerinţele pieţei. Cu cât
acest indicator este mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai mare, respectiv riscul
economic este mai redus
Gradul de flexibilitate este dependent de potenţialul tehnic al firmei (de starea şi calitatea
acestuia), de potenţialul uman şi de structura ei organizatorică.
- în mărime relativă :
α '=CA1−CAPR
CAPR
x 100
Indicatorul de poziţie în mărime relativă, având ca bază de calcul variaţia absolută a cifrei
de afaceri faţă de pragul rentabilităţii (α ) se mai numeşte şi “coeficient de volatilitate”92. El are
aceeaşi valoare informaţională ca şi indicatorul absolut.
Poziţia relativă faţă de pragul de rentabilitate se mai poate calcula şi cu relaţia :
α '= CACAPR
x 100
Din studii statistice93 s-a dedus că întreprinderile se pot găsi în următoarele situaţii:
- instabilă, când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate;
- relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare
punctului mort (reprezintă punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare –
fixe şi variabile – dar şi cheltuielile cu dobânzile, iar rezultatul este nul ) ;
- confortabilă, când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu peste 20 %.
Structura costurilor, mai precis raportul dintre cheltuielile variabile şi cele fixe, situează
întreprinderea într-o poziţie mai mult sau mai puţin sensibilă în ceea ce priveşte variaţia cifrei de
afaceri, fapt ce generează un risc de exploatare mai mare sau mai mic. Aceasta este motivaţia
pentru care riscul de exploatare mai poate fi apreciat şi în funcţie de marja cheltuielilor variabile,
92 Coşea, M.,Nastovici, L., Evaluarea riscurilor, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997, p.3393 Vernimment, P.,Finance d`enterprise, Analyse et gestion, Ed. Dallez, Paris, p.212
157
cu ajutorul indicatorului levier de exploatare (Le) sau coeficient de elasticitate, componentă a
riscului global94.
Levierul exploatării (Le) măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării (Re) (şi deci a
pierderilor posibile sau câştigurilor) la variaţia vânzărilor (volum fizic -Q, cifră de afaceri - Ca),
şi are la bază repartiţia cheltuielilor întreprinderii în fixe, sau structurale, şi variabile, sau
operaţionale.
În funcţie de cifra de afaceri levierul de exploatare este dat de raportul:
Le=
ΔRe
Re
ΔCaCa
= CaCa−Capr
, în care:
Re=Ca−(Chv+Chf )=Ca−mCa−Chf =Ca(1−m)−Chf
m – reprezintă coeficientul cheltuielilor variabile în totalul cifrei de afaceri, adică
raportul:
m=ChvCa
ΔRe=ΔCa(1−m )−ΔChf ;
ΔChf =0 (Chf sunt constante)
Le=
ΔCa(1−m)−ΔChfCa(1−m)−ChfΔCaCa
=
ΔCa(1−m)Ca(1−m)−ChfΔCaCa
=ΔCa(1−m)Ca(1−m)−Chf
×CaΔCa
=
=Ca(1−m)Ca(1−m)−Chf
=Ca(1−m)
(1−m )(Ca−Chf1−m
)=Ca
Ca−Chf1−m
=CaCa−Ca pr
Această relaţie dovedeşte dependenţa riscului economic de variaţia cifrei de afaceri şi de
poziţia ei faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată de
pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziţie relativ şi absolut este mai mare, cu atât
coeficientul de elasticitate este mai mic iar întreprinderea mai puţin riscantă. În apropierea
pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată iar riscul de
exploatare sporit.
Cu cât Le este mai mare decât 1, cu atât mai mult creşterea cifrei de afaceri este
generatoare de profit. Gravitatea riscului economic apare atunci când acest coeficient este mai
mic decât 1, pentru că rentabilitatea exploatării scade.
94 Georgeta Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, E.D.P., Bucureşti,1998, pag. 182;
158
Conform analizei cost- volum – profit, Le poate fi determinat în funcţie de marja asupra
cheltuielilor variabile unitare (mcv) şi de volumul producţiei (Q):
Le=
ΔRe
Re
ΔQQ
=( p−cv )×ΔQ−ΔChf( p−cv )×Q−Chf
×QΔQ
=( p−cv )×Q( p−cv )×Q−Chf
= mcv×Qmcv×Q−Chf
=
¿ MChvMChv−Chf
=MChvRe
MChv = marja absolută asupra cheltuielilor variabile totale;
ΔChf =0 (nu este influenţată de variaţia producţiei).
O valoare supraunitară a acestui coeficient evidenţiază faptul că o creştere cu un procent
a vânzărilor antrenează o creştere mai mare a rezultatului exploatării, deci un efect favorabil.
Efectele nefavorabile apar atunci când la o creştere cu 1% a volumului de vânzări rezultatul
sporeşte cu mai puţin.
Din această relaţie rezultă că pentru un nivel al producţiei dat (aceeaşi Ca), levierul de
exploatare este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari. Întreprinderea cu
cheltuieli fixe mai mari este mult mai riscantă şi mai puţin flexibilă la variaţia pieţei. Din acest
motiv ea trebuie să ofere acţionarilor săi o rată de rentabilitate financiară mai ridicată:
rentabilitate economică plus o primă de risc. În concluzie, levierul exploatării este determinat
atât de mărimea cheltuielilor fixe, cât şi de poziţia cifrei de afaceri în raport cu pragul de
rentabilitate.
În modul cel mai general, nu este bine pentru un agent economic de a se găsi foarte
aproape de punctul critic, aceasta situaţie fiind foarte riscantă. Pentru a-şi diminua riscul,
întreprinderea trebuie, în primul rând, să-şi reducă cheltuielile fixe.
Rolul contabilităţii de gestiune în prevenirea riscului de exploatare
Activitatea oricărei întreprinderi, în condiţiile economiei de piaţă, este expusă riscului.
Pentru manageri este deosebit de important să cunoască limitele acestuia .
Riscul de exploatare, care reprezintă una dintre limitele riscului, reprezintă incapacitatea
întreprinderii de a recupera prin vânzarea produselor totalitatea cheltuielilor efectuate cu ocazia
fabricării acestora. De fapt, este legat de incertitudinea randamentului activităţii de producţie.
La nivelul unui agent economic, riscul de exploatare depinde de o serie de factori, între
care pot fi enumeraţi :
- fluctuaţia costurilor de aprovizionare cu obiecte ale muncii, în raport de inflaţie şi de
alţi factori ;
159
- modificarea cererii, în sensul că la o cerere relativ constantă, atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi al sortimentelor, riscul economic este mai mic;
- fluctuaţia preţului de vânzare, în sensul că o unitate care vinde produse pe pieţe
caracterizate prin variabilitatea preţului este expusă la un risc mai ridicat, decât atunci când
unitatea respectivă vinde produse pe pieţe stabile;
- calitatea actului managerial la toate nivelele ierarhice ale structurii organizatorice şi
funcţionale ale întreprinderii;
- nivelul şi ponderea cheltuielilor fixe în cheltuielile de exploatare totale ale unităţii, în
sensul că în situaţia în care cheltuielile fixe deţin o pondere ridicată şi nu pot fi diminuate când
scade cererea pentru întreprindere, riscul de exploatare este mare.
De aceea, pentru diminuarea şi evitarea riscului se impune stabilirea producţiei minime
care trebuie fabricată şi vândută în vederea acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare. În
acest sens, un rol deosebit îi revine contabilităţii de gestiune şi calculaţiei costurilor.
Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr.82/1991 prevede la articolul 105 că
“Modul de organizare a contabilităţii de gestiune este la atitudinea fiecărei unităţi patrimoniale,
în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii ale acesteia”, ceea ce înseamnă că fiecare
unitate patrimonială îşi poate alege metoda de contabilitate şi calculaţie a costurilor. Una dintre
aceste metode, care permite determinarea producţiei minime necesare pentru evitarea riscului de
exploatare este metoda direct - costing. Pentru determinarea producţiei minime, potrivit
metodologiei cerute de această metodă de calculaţie, se impune gruparea cheltuielilor de
exploatare în variabile şi fixe.
Caracterul variabil şi fix al cheltuielilor este legat de modul în care ele se comportă, în
raport cu oscilaţiile volumului fizic al producţiei. Cheltuielile variabile cuprind acele consumuri
care se modifică în raport cu volumul fizic al producţiei, cum sunt : materiile prime şi materialele
auxiliare directe, salariile personalului direct productiv, energia, aburul , apa şi combustibilul
folosite în scopuri tehnologice, cheltuielile cu reparaţiile şi întreţinerea utilajelor şi alte cheltuieli
de exploatare. Cheltuielile fixe sunt cele care au un nivel relativ constant, faţă de modificarea
volumului fizic al producţiei, că de exemplu : cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe ale
unităţii, cheltuielile generate de administraţie, cheltuielile generale ale secţiilor de producţie, o
parte din cheltuielile de desfacere, etc.
Dar această grupare a cheltuielilor are şi un caracter relativ, datorat existenţei unor
cheltuieli care nu sunt nici fixe şi nici variabile. Ele sunt semivariabile, semifixe sau mixte,
evoluează în trepte, dacă volumul producţiei creşte sau scade. Acestea ar putea fi incluse, fie în
cheltuielile variabile, fie în cheltuielile fixe, pe baza unei analize a modului în care au evoluat
160
într-un interval de 3 – 5 ani. De asemenea, s-ar putea folosi procedeele statistico-matematice de
separare a cheltuielilor indirecte în variabile şi fixe (procedeul punctelor de maximum şi
minimum, procedeul celor mai mici pătrate, etc.) şi urmărind în timp evoluţia lor se pot stabili
ponderi pentru fiecare din cele două categorii, ca de exemplu: 20% parte fixă şi 80% parte
variabilă. Ponderile respective se aplică la valoarea totală a cheltuielilor mixte şi se obţine cât
reprezintă partea de cheltuieli variabile şi respectiv, de cheltuieli fixe.
Reflectarea cheltuielilor variabile şi fixe în conturile din clasa ”Conturi de gestiune” a
planului de conturi general, necesită o dezvoltare în analitic a conturilor din grupa 92 “Conturi
de calculaţie”. Astfel, conturile analitice vor fi formate din mai multe cifre, prin adăugarea la
cifrele constante ale contului sintetic şi analiticelor deja stabilite a cifrei “1” pentru cheltuielile
variabile sau a cifrei “2” pentru cheltuielile fixe.
Contabilitatea de gestiunea poate oferi şi informaţii cu privire la venituri şi rezultatul
analitic, prin introducerea unor conturi corespunzătoare – de venituri şi rezultate pe locuri de
provenienţă a acestora. Esenţial este structurarea cheltuielilor în variabile şi fixe, pentru că
veniturile se calculează ponderând cantităţile cu preţurile aferente şi respectiv rezultatul brut al
exploatării, ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.
Pentru manager este important să cunoască informaţiile privind cheltuielile variabile şi
fixe şi veniturile pentru stabilirea punctului de echilibru (pragului rentabilităţii) – care reprezintă
o modalitate importantă de măsurare a riscului. Punctul de echilibru este acea stare a
întreprinderii, în care veniturile obţinute din producţia fabricată şi vândută acoperă cheltuielile de
exploatare, determinate ca sumă a cheltuielilor variabile şi fixe aferente producţiei respective,
încât nu rezultă nici profit nici pierdere; deci veniturile din exploatare sunt egale cu cheltuielile
de exploatare.
Pe baza punctului de echilibru se pot adopta o serie de decizii de către manageri, cum
sunt :
- stabilirea cantităţii de produse necesară pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare şi
obţinerea eventual a unui anumit nivel al profitului ;
- corelaţia dintre evoluţia producţiei şi a cheltuielilor ocazionate de aceasta;
- anticiparea gradului de utilizare a capacităţii de producţie, în corelaţie cu un anumit
volum al profitului ce urmează să se obţină, etc.
Contabilitatea de gestiune impune stabilirea unor standarde pentru cheltuielile variabile şi
pentru unele bugete de cheltuieli fixe, pe locuri de cheltuieli şi pe total exploatare. Introducerea
standardelor prezintă unele avantaje, în primul rând legate de simplificarea etapei de urmărire a
cheltuielilor, asigurarea de informaţii ample şi la timp cu privire la nivelul cheltuielilor pe feluri
161
şi pe locuri (centre), despre mărimea şi felul abaterilor. Astfel, managerul are posibilitatea de a
descoperi mai uşor cauzele generatoare de cheltuieli inutile, căile de risipă ce trebuie eliminate în
scopul maximizării profitului şi eliminării riscului pe linia apariţiei pierderilor.
3.4.2. Analiza riscului financiar
Acest risc priveşte structura financiară şi depinde de modul de finanţare95 a activităţii.
Capitalul propriu (o parte a acestuia) împreună cu creditele (a căror proporţii variază), asigură
resursele necesare procurării unui activ economic: un utilaj, o linie tehnologică, etc. Prin
utilizare, exploatare, acesta degajă un rezultat economic. La rândul său acest rezultat se va
împărţi între protagonişti, acţionarii îşi însuşesc beneficiul ce conţine şi impozitul, iar cealaltă
parte, sub forma dobânzii, este folosită pentru remunerarea celor ce au acordat creditele.
Dacă afacerea este finanţată exclusiv din capitaluri proprii nu comportă nici un risc
financiar. Riscul financiar apare în momentul apelării la credite pentru a finanţa o activitate care
implică cheltuieli financiare şi influenţează rentabilitatea întreprinderii şi exprimă sensibilitatea
rezultatului curent înainte de deducerea impozitului pe profit (Ri) la o modificare prealabilă a
rezultatului exploatării (Re).
Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară celei prezentate la
riscul de exploatare. Singura excepţie o reprezintă faptul că se impune luarea în calcul a
cheltuielilor financiare (dobânzi) care la un nivel dat de activitate (pentru o nevoie de capital
dată), sunt considerate cheltuieli fixe.
Relaţia de calcul este dată de raportul:
Lf =
ΔR i
R i
ΔRe
Re
=Re
Re−Chfin
în care: Ri = Re – Chfin
Riscul total (global economic-financiar) cumulează riscul economic cu riscul financiar
şi se măsoară cu ajutorul levierului total care apare ca o „compunere" a levierului de exploatare
cu levierul financiar. Relaţia de determinare este dată de produsul:
LT =LE×LF=( p−cv )×Q( p−cv )×Q−Chf
×( p−cv )×Q−Chf( p−cv )×Q−Chf −Chfin
=
¿( p−cv )×Q( p−cv )×Q−Chf −Ch fin
=MChvRe−Chfin
95 Silvia Petrescu, Op. cit., pg. 223;
162
Coeficientul de elasticitate global, ca rezultantă a efectelor celor două structuri
(operaţională şi financiară) evidenţiază impactul celor două categorii de costuri fixe (structurale
şi financiare) asupra transformărilor cifrei de afaceri în profit curent (înainte de impozit). Luarea
în calcul a cheltuielilor financiare, care la un nivel dat de activitate (alocare de capital
împrumutat) sunt considerate fixe, conduce la determinarea unui prag de rentabilitate global,
conform relaţiei:
CaPr g=Chf +Ch fin
MChv (% )
Riscul global combină riscul financiar, dependent de structura de finanţare, cu riscul pur
economic, de natură industrială şi comercială, generat de rezultatul exploatării neinfluenţat de
cheltuielile financiare şi de impozitul pe profit.
Poziţia relativă a agentului economic în raport cu punctul critic global αPrg se stabileşte
astfel:
αPr g=Carealizata−CaPrg
CaPr g
În concluzie, cu cât coeficientul de elasticitate global va fi mai ridicat, cu atât mai mare
va fi riscul. Un raport ridicat semnifică faptul că unei diminuări date a cifrei de afaceri (fără taxe)
îi corespunde o diminuare mai importantă a rezultatului net (variaţia fiind exprimată în
procente).
Noţiunea de risc este importantă nu numai pentru aprecierea performanţelor întreprinderii
pe plan economic ci şi pentru alegerea celor mai eficiente măsuri privind finanţarea creşterii sale
economice, deoarece pragul de rentabilitate realizează joncţiunea dintre strategia industrială şi
cea financiară. Dacă întreprinderea este într-o situaţie dificilă, strategia financiară ce trebuie
adoptată constă în reducerea pragului de rentabilitate făcându-se apel la capitalurile proprii
pentru finanţarea investiţiilor şi nu la angajarea de noi credite care, sporind nivelul cheltuielilor
fixe cu cuantumul dobânzilor, majorează pragul de rentabilitate. Din contră, dacă piaţa lasă să se
întrevadă o relansare a activităţii, deci o sporire substanţială a cifrei de afaceri, întreprinderea
poate să recurgă la credite noi, ca surse suplimentare pentru actul investiţional, care vor ridica
nivelul punctului critic fără consecinţe negative, întrucât volumul de activitate va înregistra o
creştere mai accentuată.
3.4.3. Analiza riscului de faliment
Riscul de faliment interesează atât investitorul potenţial cât şi managerul firmei. De
aceea, majoritatea organismelor financiare sunt preocupate de elaborarea unei metode de
163
predicţie a riscului de faliment, pornind de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de
sănătate sau cu cea de slăbiciune a societăţii comerciale.
În principiu, se determină o funcţie care estimează probabilitatea ca o firmă să
înregistreze pierderi şi în consecinţă, să fie în imposibilitatea de a-şi onora clienţii şi băncile care
i-au acordat credite (firma să fie insolvabilă).
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor scadente care
rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente a căror realizare
condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii.
În sistemul analizei financiar – patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi
solvabilă, de a acţiona în condiţii de risc minim ocupă un loc central. Echilibrul financiar este un
imperativ pentru orice agent economic ,în sensul că menţinerea solvabilităţii este o restricţie ce
se impune întreprinderii în mod curent. Orice dereglare privind achitarea obligaţiilor generează
prejudicii şi necesită o corectură urgentă. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut,
adică nu poate fi omis sub nici o motivaţie. În practica economică se poate concepe, de exemplu,
că o întreprindere care cunoaşte o perioadă mai dificilă să renunţe la unele obiective de creştere,
obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunţa la asigurarea obiectivului de
solvabilitate, care constituie condiţia financiară de supravieţuire.
Aprecierea capacităţii întreprinderii de a-şi regla în termen obligaţiile se apreciază
nuanţat în funcţie de condiţiile concrete economico – financiare în care-şi desfăşoară activitatea.
Astfel, o întreprindere poate avea dificultăţi temporare sau ocazionale, determinate de exemplu ,
de neacoperirea în termen a unei creanţe sau a accelerării plăţilor într-o perioadă de creştere
rapidă a activităţii. În acest caz, dificultăţile de plată apar că o expresie a unei neconcordanţe de
moment, care nu pune în pericol echilibrele fundamentale şi nu afectează imaginea firmei.
Soluţii simple pot permite trecerea peste aceste dificultăţi şi reinstaurarea continuităţii plăţilor :
obţinerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare,
obţinerea de împrumuturi pe termen scurt.
Întreprinderea poate cunoaşte dificultăţi financiare periodice, ca de exemplu întârzierea
plăţilor în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creşterii. Chiar dacă
viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită
perturbaţiilor periodice.
genera cel puţin două efecte :
- pe de o parte, anumiţi furnizori pot refuză continuarea livrărilor ;
- pe de altă parte, întreprinderera este nevoită să solicite credite de urgenţă şi să accepte
condiţii neavantajoase de creditare (durată mai scurtă, dobândă mai mare, etc).
164
Permanenţa unor dificultăţi de achitare a obligaţiilor este expresia unei fragilităţi
economice şi financiare structurale. Ele pot genera restrângerea activităţii, reducerea efectivului
de salariaţi, restructurarea sistemului de gestiune sau, în unele cazuri foarte grave, falimentul
întreprinderii.
Riscul de faliment poate fi analizat sub următoarele aspecte esenţiale pentru procesul
decizional :
analiza statica a riscului de faliment pe baza bilanţului patrimonial ;
analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor ;
analiza funcţională a riscului de faliment ;
analiza strategică a riscului de faliment.
(pentru detalii vezi literatura de specialitate Silvia Petrescu, Analiza economico financiară,
Ed. CECCAR, 2008)
3.5. Planificarea financiară a afacerii
Activitatea financiară precede activitatea tehnico-organizatorică de creare şi punere în
funcţiune a unei întreprinderi. În mod obligatoriu la demararea unei noi afaceri este necesară o
prognoză a situaţiior financiare, „plan financiar”, care vor avea rolul de a documenta, justifica şi
convinge de viabilitatea şi eficienţa afacerii, devenind „cel mai important reper în evaluarea
atractivităţii afacerii”96. Mai mult decât planul de afaceri, planul financiar constituie pilonul de
susţinere al întregii afaceri pentru că aici investitorul descoperă la ce nivel al câştigurilor se poate
aştepta iar creditorul cunoaşte capabilitatea debitorului de a se achita de obligaţii.
Managementul financiar solid este una dintre cele mai bune căi pentru ca afacerea să
rămână profitabilă şi solvabilă. Fiecare pas făcut cu succes în lumea afacerilor depinde de
cât de bine vei putea conduce afacerea din punct de vedere financiar pentru că în fiecare an
mii de afaceri cu un potenţial ridicat de succes dau faliment din cauza managementului
financiar prost.
Această secţiune include în mod normal o previziune a contului de profit şi pierdere, a
bilanţului şi a fluxului de numerar (cash-flow).
Previzionarea contului de profit şi pierdere
Previziunea contului de profit şi pierdere este precedată de previziunea vânzărilor, a
producţiei şi a cheltuielilor.
96 Dumitru Porojan, Cristina Bişa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2002, pg. 167;
165
Punctul de plecare în previzionarea situaţiilor financiare îl reprezintă previziunea cifrei de
afaceri, în funcţie de mărimea căreia se poate determina necesarul de mijloace şi resurse necesar
derulării afacerii.
Estimarea cifrei de afaceri este un proces complex care terbuie sa aibă în vedere
obligatoriu elemente precum stabilitatea preţurilor şi capacitatea de producţie existentă.
Ca metode (simple) de previzionare a cifrei de afaceri sunt utilizate în practică:
a) Analiza dimensiunii pieţei prin : analiza nevoilor clienţilor, numărul cumpărătorilor
potenţiali, posibilitatea de a stabili legături pe termen lung cu aceştia, frecvenţa şi mărimea
comenzilor, cota de piaţă pe care o veţi deţine; analiza caracteristicilor produsului, a dinamicii
pieţei şi a strategiilor concurenţilor funcţie de care poate fi ajustată politica de preţuri. Dacă
firma este vulnerabilă la un atac din partea concurenţei sau la o schimbare bruscă în preferinţele
consumatorilor este indicat a verifica dacă există capacitatea de a depăşi astfel de situaţii.
b) estimarea de către fiecare agent de vânzări a cifrei de afaceri posibil de obţinut pe zona
sa şi cumularea acestor valori;
c) determinarea trendului cifrei de afaceri a firmei în ultimii ani şi a trendului industriei
respective, care prin agregare dă posibilitatea obţinerii cifrei de afaceri previzionate;
d) luarea în considerare numai a vânzărilor din ultimul an şi majorarea/micşorarea
acestora cu un anumit procent, funcţie de percepţiile referitoare la perioada următoare.
Previziunea producţiei arată care sunt cantităţile care pot fi fabricate din fiecare produs,
în funcţie de vânzările aşteptate şi de capacităţile de producţie. Prin simulări trebuie confruntate
previziunile vânzărilor cu constrângerile economice, tehnologice, financiare şi umane. Pentru
determinarea programului optimal de producţie se foloseşte adesea programarea liniară.
Planificarea producţiei porneşte de la confruntarea ansamblului previziunilor de vânzări
cu anumite constrângeri interne legate de producţie, cum ar fi:
capacităţile de producţie sunt considerate nemodificabile pe termen scurt;
resursele umane disponibile sunt limitate;
anumite costuri de producţie nu trebuie depăşite;
trebuie respectate anumite termene.
Previziunea cheltuielilor
Un volum mare al încasărilor nu este o realizare prea mare dacă nivelul cheltuielilor este
încă şi mai ridicat. Volumul cheltuielilor trebuie previzionat cu atenţie şi monitorizat pe tot
parcursul derulării afacerii. Cheltuielile pe care urmează să le angajaţi nu vor avea o structură
166
omogenă şi, din acest motiv, trebuie facută distincţie între diferitele destinaţii ale resurselor de
care dispuneţi.
O primă distincţie importantă este cea dintre cheltuielile iniţiale – care vor fi efectuate
pentru a pune în mişcare noua afacere – şi cele aferente activităţii curente după atingerea
parametrilor propuşi. Primele trebuie efectuate de regulă o singură dată, în perioada iniţială,
perioadă în care şi afacerea este mai vulnerabilă. Cea de-a doua categorie de cheltuieli va avea
un nivel mai stabil în timp, dar este şi mai îndepărtată în timp faţă de momentul întocmirii
planului de afaceri. Este foarte important să existe un grafic al celor două categorii de cheltuieli
şi să fie determinate cu precizie momentul în care afacerea va începe să funcţioneze la
capacitatea normală. În cazul în care acest moment este mai îndepărtat în realitate decât s-a
crezut iniţial, s-ar putea ca rentabilitatea afacerii să nu mai fie cea scontată. Atunci când
previzionaţi cheltuielile cu activitatea curentă, va trebui să determinaţi şi mărimea stocurilor
necesare. Un volum prea mare va ţine resurse imobilizate în mod inutil, în timp ce un volum prea
redus creează riscul unor întreruperi forţate ale activităţii. Va trebui să puteţi justifica nivelul
pentru care aţi optat.
O altă distincţie importantă este cea între cheltuielile fixe – cele care trebuie suportate şi
atunci când nu se desfăşoară vreo activitate “productivă” – şi cele variabile – de exemplu,
cheltuielile cu materiile prime sau salariile personalului direct productiv. Este recomandabil ca
această grupare a cheltuielilor să fie precedată de o analiză atentă – distincţia perfectă dintre cele
două categorii există mai degrabă în teorie decât în practică. De exemplu, banii investiţi într-un
utilaj specializat vor fi mai greu de recuperat decât cei investiţi într-un utilaj cu mai multe
întrebuinţări posibile în cazul eşecului afacerii, este mai uşor să reduceţi volumul
aprovizionărilor cu materii prime decât să concediaţi salariaţi, fie ei şi 'direct productivi”. Chiar
dacă formatele standard ale unui plan de afaceri nu includ astfel de detalii, ele sunt necesare în
formarea unei imagini realiste asupra viitorului afacerii. Mai ales în cazul în care aveţi mai multe
produse/servicii, este bine să determinaţi cheltuielile, veniturile şi rentabilitatea pe unitate de
produs.
Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii recomandă pentru previziunea
Contului de Profit şi Pierderi următorul format:
CONTUL DE PROFIT SI PIERDERI – previziuni (adaptare)
An 1 An 2 An 3ACTIVITATEA DE EXPLOATARE Cifra de afaceri, din care:
167
- Vanzari existente (fara proiect) - Vanzari generate de proiectCheltuieli de exploatare pentru realizarea cifrei de afaceri, din care: - Materii prime si materiale, cost marfuri
- Cheltuieli cu personalul direct productiv (inclusiv CAS) - Cheltuieli cu personalul de conducere (inclusiv CAS) - Alte cheltuieli cu personalul (inclusiv CAS) - Chirii, redevente leasing operational - Utilitati (combustibil, energie, apa, gaze etc.) - Transport - Costuri functionare birouri - Reclama/Publicitate - Deplasari - Asigurari - Intretinere si reparatii - Servicii profesionale
- Impozite pe cladiri, terenuri, mijloace de transport etc. - Amortizarea mijloacelor fixe Alte venituri din exploatare Alte cheltuieli de exploatare Rezultat din exploatare (A-B+C-D) 0 0ACTIVITATEA FINANCIARA Venituri financiare total Cheltuieli financiare, total din care: 0 0 - Dobanzi bancare - Alte cheltuieli financiare Rezultat financiar (F-G) 0 0ACTIVITATEA EXCEPTIONALA Venituri exceptionale Cheltuieli exceptionale Rezultat exceptional (I-J) 0 0Profit brut (E+H+K) 0 0Impozit pe profit Profit net 0 0
Proiecţia fluxului de numerar este importantă pentru că arată surplusul/deficitul de
numerar ce va caracteriza afacerea în perioada previzionată., capacitatea firmei de a face faţă
costului finanţării.
FLUX DE NUMERAR (CASH FLOW) – previziuni (adaptare)
OPERATIUNEA TOTALdin care:
trim. I trim. II trim. III trim. IV
1. Total incasari:
168
- din activitatea curenta (exploatare)- din alte activitati- din credite2. Total plati:- pentru activitatea curenta total, din care: * materii prime si materiale * utilitati * salarii * impozite si taxe- pentru investitii;-rambursari credite/leasinguri, existente, din care: * rate * dobanzi- rambursari credit solicitat, din care: * rate * dobanzi- alte plati3. Flux net de numerar al perioadei (1-2)4. Disponibil de numerar al lunii precedente 5. Flux de numerar cumulat
Bilanţul contabil previzionat contribuie la identificarea surselor şi utilizării fondurilor
pentru perioada următoare a cărui grad de detaliere depinde de necesităţile de informare a
utilizatorilor. Acest bilanţ trebuie întocmit în concordanţă cu contul de rezultat previzionat şi
proiecţia fluxului de trezorerie. Se consideră util următorul format:
BILANŢ previzionat (adaptare)
ACTIV suma PASIV sumaACTIVE IMOBILIZATEImobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare
CAPITALURI PROPRIICapital socialPrime legate de capitalDiferenţe de reevaluareRezerveRezultatul reportatRezultatul exerciţiuluiSubvenţii pentru investiţii Provizioane reglementate
I Active imobilizate TOTAL I Capitaluri proprii TOTALACTIVE CIRCULANTEStocuriCreanţeDisponibilităţi
II Provizioane pentru riscuri şi cheltuieliDATORIIÎmprumuturi şi datorii
169
asimilateFurnizori şi conturi asimilateClienţi-creditoriAlte datorii
II Active circulante TOTAL III Datorii TOTALIII Conturi de regularizare şi asimilate
IV Conturi de regularizare şi asimilate
TOTAL ACTIV (I+II+III) TOTAL PASIV (I+II+III+IV)Previziunile financiare trebuie întocmite cu prudenţă pentru nu se strecura erori care ar
putea influenţa negativ finanţatorul. Cele mai frecvente erori sunt:
1. Neicluderea situaţiilor financiare (reale şi previzionale) în planul de afaceri sau
omiterea uneia dintre ele;
2. Prezentarea unor valori ale cifrei de afaceri şi profitului previzionat nerealiste şi
nefondate;
3. Omiterea ipotezelor privind proiecţiile financiare, ca explicaţii a originii cifrelor
avansate;
4. Subestrimarea cheltuielilor şi neincluderea unor cheltuieli aşteptate şi evidente;
5. Includerea unor valori exagerate ale salariilor şi cheltuielilor curente ale activităţii;
6. Obţinerea unui randament al uinvestiţiei neobişnuit pentru indistria respectivă;
7. ignorarea constituirii unor rezerve de siguranţă pentru situaţii neprevăzute;
8. Necorelarea informaţiilor prezentate în Bilanţ, Contul de Rezultat, Fluxuri financiare ;
9. Situaţii financiare care nu sunt realizate conform standardelor de prezentare obligatorii
etc
Pe baza acestor situaţii şi a indicatorilor calculaţi pot fi determinate riscurile asociate
afacerii astfel încât gestiunea financiară a acesteia să se desfăşoare fără probleme şi să fie
realizată strategia de dezvoltate economică şi socială a firmei.
BIBLIOGRAFIE
1. Belverd E., Needles Jr., Henry R. Anderson, James C. Caldwell, traducere,“Principiile
de bază ale contabilităţii”, Ed. Arc, Chişinău, 2000;
2. Coord. I. Căinap, Analiza economico-financiară a firmelor de comerţ şi turism, Ed.
Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir” Cluj Napoca, 1994;
170
3. Cornel Crecană, Analiza afacerilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
4. Coşea M., Nastovici, L., Evaluarea riscurilor, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997,
5. Cohen, E., Analyse financiere, Les Editions d`Organisation, Paris, 1995,
6. Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj
Napoca, 2002,
7. Nicolae Georgescu, Vasile Robu , Analiza economico-financiară, Ed. ASE, Bucureşti,
2001;
8. Toader Gherasim, Microeconomie, Ed. Economică, Bucureşti, 1994;
9. Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura
Economică, 2003,
10. Octavian Jaba, Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999;
11. G.P. Luca, Neculai Olariu, Elemente de management financiar, Ed. Dosoftei, Iaşi,
1994;
12. Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004,
13. Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul
Român de Cercetări în evaluare IROVAL, Bucureşti, 2002
14. Dumitru Mărgulescu coord., Analiza economico – financiară, Ed.
Fundaţiei ”România de Mâine”, Bucureşti, 1999;
15. Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale firmei, Ed.
Junimea, Iaşi, 1999;
16. Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000
17. Marilena Mironiuc, Analiză economico – financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006,
18. Maria Niculescu, Analiza economică în turism şi comerţ, Ed. Universităţii Creştine
“Dimitrie Cantemir” Bucureşti, 1994;
19. Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997;
20. Maria Niculescu, Georges Lavalette, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti,
1999;
21. Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997;
22. Willi Păvăloaia. Marius Paraschivescu, Analiza financiară şi modele de politică
economică în S.C., Ed. Neuron, Focşani, 1994;
23. Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
24. Silvia Petrescu, Diagnostic economic- fianaciar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004
171
25. Silvia Petrescu, Analiza economico- financiară, Ed. CECCAR, 2008.
26. Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Teorie şi aplicaţii,
Ed. Tiparul, Iaşi, 2002;
27. Christian Potié, Diagnosticul calităţii, Metode de expertiză şi investigaţii, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 2001;
28. Dumitru Porojan, Cristina Bişa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2002, 7
29. Vernimment, P.,Finance d`enterprise, Analyse et gestion, Ed. Dallez, Paris,
30. Lorant Eros - Stark, Ioan Marius Pantea, Analiza situaţiei financiare a firmei, Ed.
Economică, 2001;
31. C. Stănescu, A. Işfănescu, A. Băicuşi, Analiza economico-financiară, Ed. Economică,
1996;
32. Marin Toma, Marius Chivulescu , Ghid pentru diagnostic şi evaluare a firmei,
Editat de CECCAR, 1996;
33. Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei, Ed. Tehnică, 2001;
34. Georgeta Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderii, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1998;
172