Interpretarea tradițională – formalistă – structuralistă – postructuralistă, pornind de la:Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.(Mihai Eminescu, Epigonii)

„Găina structuralistă și oul criticii clasice” (Metaforele lui Peter Barry – Beginning Theory) + „post”-„găină” deconstrucției:– liberalii umaniști – interesați de conținutul oului (separarea gălbenușului de albuș), structuraliștii sunt preocupați de definirea cât mai exactă a naturii „găinii” (particularitățile speciei în care se încadrează, caracteristicile ei anatomice, procesul prin care produce ouăle), poststructuraliștii – sceptici atât în ceea ce privește separarea albușului de gălbenuș (disocierea lasă în urmă impurități), cât și în legătură cu posibilitatea definirii naturii „găinii”: evidențierea contradicțiilor structurale ale anatomiei și ale penajului, lipsa de unitate și de coerență a procesului reproducător etc.

Structuralism vs. PoststructuralismRelația polemică, tensionată cu structuralismul –

prefixoidul „post” are înțeles bivalent:a) „după” sau „în urma” (prelungirea unor

idei/perspective/metodologii structuraliste – disocierile față de pozitivism, de formalism, chiar de impresionism)

b) „dincolo de” sau „contra” (scepticismul față de ideile lui centrale, dar și refuzul lor: structura și structurarea unitară, coerentă, logică, raționalitatea, centralitatea semnificației care ordonează interpretarea , cărora le opun concepte ca destructurarea, deconstrucția, descentarea, incoerența, incertitudinea, contradicția, paradoxul, polimorfismul, plurivocitatea etc.)

Structuralism vs. PoststructuralismIntersecție și opoziție la mai multe nivele:1. Fundamentele/preliminariile teoreticeStructuralismul – derivă din lingvistică, încredere

în cunoașterea obiectivăPoststructuralismul – se legitimează de la

filosofie, care presupune, odată cu modernitatea, relativizare, scepticism și neîncredere totală în cunoașterea complet obiectivă, în adevăr, în rațiune

Ex. Apelul la ideile lui Friedrich Nietzsche („nu există fapte, ci doar interpretări”), dar și la ale lui Martin Heidegger (îndepărtarea de metafizică, diferența certă aparență-realitate își pierde hegemonia)

Structuralism vs. Poststructuralism2. Problematizările limbajuluiStructuralismul – percepția/interpretarea este

intermediată de limbaj (semnul lingvistic e arbitrar, înțelesul e relațional, dar limbajul poate fi structurat, organizat, omogenizat în funcție de o semnificație – vezi parole vs. langue)

Poststructuralismul – nu doar că percepția ori interpretarea sunt intermediate lingvistic, ci întreaga realitate este textuală:. limbajul și înțelesurile se dovedesc fluide, glisante, înșelătoare, paradoxale, scapă interpretării, sensurile nefiind niciodată univoce, fixe ori posibil de coagulat, ci fragmentare și diseminate

Poststructuralisții experimentează o accentuată anxietate lingvistică – de aici și stilul lor complet „neștiințific”, „non-academic” de a scrie – ton flamboiant, puternic personalizat, metaforic, fundamentat pe inovații lingvistice, pe conceptualizări aproape mistice etc.

Structuralism vs. Poststructuralism3. „Metodologia” critico-teoreticăStructuralismul – o raționalizare, o sistematizare, o structurare

a unui nou mod de a percepe lumea, subiectivitatea, literatura, abordând relaționările unitare și coerente ale obiectului analizat cu structurile mai largi: repetițiile, ecourile, paralelele, relațiile de simetrie și de opoziție, recurențele etc.

Deconstrucția („metoda” poststructuralistă) – „deconstrucția” textului nu înseamnă „distrucția” textuală, ci „a citi textul împotriva lui”, o abordare subversivă, a contrazice ceea ce textul transmite explicit, la suprafața sa, urmărind: paradoxurile, glisările tematice, formale, de viziune, contradicțiile interne, golurile de semnificație, jocurile (inter)textuale intenționate sau nu, aporiile etc.

Pentru deconstructiviști – textul e lipsit de unitate, semnificațiile lui nu se coagulează niciodată, așa justificându-se lecturile plurale, contorsionate, autocontradictorii.

Poststructuralismul – reprezentațiTextul-program, momentul apariției orientării teroretice: 1966,

când Derrida prezintă comunicarea „Structura, semnul și jocul în discursul științelor umane” (v. cursul 12)

Teoreticieni preponderent francezi, afirmați în anii 1970-1980:Jacques Derrida – legitimarea filosofic-culturalăMichel Foucault – legitimarea social-politic-culturalăRoland Barthes, Paul de Man – legitimarea literar-criticăAlți critici, teoreticieni, filosofi apropiați de ideile post-

structuralismului: Gilles Deleuze, Felix Guattari, Joseph Hillis Miller

Poststructuralismul – Michel FoucaultPrincipalele studii:Istoria nebuniei în epoca clasică (1961), Cuvintele

și lucrurile (1966), Ordinea discursului (1970), A supraveghea și a pedepsi (1975), Istoria sexualității (1976-1984)

Supratema: problematizarea discursului – „în orice societate, producerea discursului este deopotrivă controlată, selecționată, organizată și redistribuită prin intermediul unui anumit număr de proceduri care au rolul de a-i conjura puterile și pericolele, de a-i stăpâni elementul aleator, de a evita copleșitoarea, redutabila ei materialitate”

Poststructuralismul – Michel FoucaultTipologia „procedurilor”:1. externe (de excludere): interdicția (tabuurile

sexualității și ale politicii), partajul & respingerea (excluderea nebunului), adevăr vs. fals (mitizarea adevărului de-a lungul timpului – Antichitatea, Renașterea, perioada empirismului, epoca modernă)

2.interne (autocontrolul discursului): comentariul („metanarațiunile” legitimatoare, religioase, literare, ideologice), autorul (intenționalitatea auctorială, funcția-autor – „principiul de grupare a discursurilor , ca origine și unitate a semnificației acestora, ca sediu al coerenței lor”), disciplinele (ansamblu de metode, corpus de propoziții considerate adevărate, joc de reguli și de definiții)

3.externe-interne (manipularea subiecților-vorbitori): ritualurile (de la cele antice până la discursurile moderne: religioase, juridice, politice), doctrinele (nu o castă închisă, ci o propagare), societățile de discurs (inclusiv școala)

Poststructuralismul – Michel FoucaultSubminarea constrângerilor discursive (în contra

fetișizării „momentului” creației, a originalității, a unității, a semnificației unice ) – 4 „metode”:

1. inversarea (descoperirea „latențelor” negative în ceea ce considerat pozitiv)

2.discontinuitățile (subminarea coerenței, unității, logicii presupuse)

3. specificitatea (discursul = violență asupra lucrurilor, lumea nu manifestă un chip lizibil, nu este complice cunoașterii)

4. exterioritatea (conștientizarea faptului că discursul depinde de factori exteriori, de niște condiții externe de posibilitate, necesitatea unei continue chestionări a lor)

Rezultate: analiza aleatoriului, a hazardului, a discontinuității, a iregularității, a transformărilor

Poststructuralismul – Michel FoucaultAnaliza/interpretarea pentru Foucault – 2

„ansambluri”

1. ansamblul critic (analiza propriu-zisă, sincronică) – circumscrierea procedurilor de excludere, de limitare, de manipulare

2.ansamblul genealogic (analiza contextuală, diacronică) – analiza formării efective a discursurilor

Poststructuralismul – Roland BarthesPrincipalele studii „poststructuraliste”: Plăcerea

textului (1973), Fragmente dintr-un discurs amoros (1977), Camera luminoasă (1980), Despre literatură (1980)

Supratema: impunerea unei noi forme de lectură, a unui nou tip de interpretare a literaturii – desfătarea (ca opusă simplei plăceri)

„Condițiile” desfătării: 1. cititorul = anti-erou, anti-Monsieur Teste

(personajul lui Valery, simbolul supremației intelectului, a rațiunii)

2.lectura-nevroză = acceptarea contradicțiilor logice, răsturnare a pozitivului, a evidenței, a „clarității”, refuzul stereotipiilor, a clișeelor, a dogmelor

Poststructuralismul – Roland Barthes3. interpretarea intermediază între

marginile limbajului (redistribuirea limbii, tăietura, ruptura pe care o preoduce în raport cu cele două „margini”: forma canonică a limbii, impusă, constrângătoare vs. forma vidă, moartea limbajului)

4. textul-țesătură = semnificațiile sunt precare, reversibile, revocabile, fragmentare, incomplete

5. plăcere vs. desfătare (cea dintâi vine din cultură, confirmă orizontul de așteptare vs. a doua zguduie temeliile înțelegerii, pune în criză raportul cititorului cu limbajul, nu poate fi raționalizată – de aici imposibilitatea criticii literare clasice)

Poststructuralismul – contestări„Tinerețea nazistă” a lui Paul de Man

1997 – Impostures Intellectuelles – Alan Sokal, Jean Bricmont – jargonul obscur ascunde incoerență teoretică

Jurgen Habermas – Derrida, Foucault – pur misticism

Harold Bloom – Canonul Occidental – poststructuraliștii – simpli nihiliști