Cununia La Ambrozie Al Mediolanului
description
Transcript of Cununia La Ambrozie Al Mediolanului
Sfânta Cununie în scrierile Sfântului Ambrozie al Mediolanului (I) : Taină a lucrării lui Dumnezeu spre sfinţirea omuluiPosted on July 23, 2011 by admin
Articol publicat în”Ziarul Lumina”, Marti, 19 Iulie 2011, vezi aici
Pr. dr. Ştefan Zară
Atunci când Iovinian va nega, în jurul anului 390, că fecioria
este în sine superioară căsătoriei, atacul Fericitului Ieronim
împotriva lui Iovinian s-a transformat într-o luptă înverşunată
contra căsătoriei, încât Iovinian l-a acuzat pe Ieronim de
maniheism. De acelaşi lucru îi învinuia şi pe papa Syriciu, şi pe
Sfântul Ambrozie.
Pentru a dovedi sfinţenia Tainei Nunţii şi a le arăta credincioşilor că
nu doar fecioria este o cale care duce către Împărăţia lui Dumnezeu,
Sfântul Ambrozie tratează de multe ori în lucrările sale Sfânta Taină a
Cununiei, chiar dacă nu consacră o operă integrală acestui subiect.
Căsătoria şi fecioria
În urma acuzaţiei pe care papa Syriciu o primeşte din partea
ereticului Iovinian, acesta îi va scrie o scrisoare Sfântului Ambrozie, în
care îşi va expune învăţătura sa ortodoxă în legătură cu raportul
dintre căsătorie şi feciorie: “Noi, fără îndoială, nu
privim cu dispreţ făgăduinţele căsătoriei, la
care suntem de faţă prin îmbrăcăminte potrivit nunţii, dar cinstim cu
mai mare podoabă pe fecioarele nenuntite, care se fac mirese alese lui
Dumnezeu” (Scrisoarea Papei Syriciu către Biserica din Mediolanum,
5; PL 16, 1123), înştiinţându-l că i-a excomunicat pe Iovinian şi pe
ceilalţi “fruntaşi ai noii erezii şi blasfemii… prin hotărârea
dumnezeiască şi prin judecata noastră“. Sfântul Ambrozie îi răspunde,
tot printr-o scrisoare, arătând că aceşti eretici “se prefac că îngăduie
căsătoria. Dar oare poate fi lauda căsătoriei dacă nu există pentru ei
nici o slavă a fecioriei? Nici noi nu tăgăduim că a fost sfinţită
căsătoria de către Domnul Hristos, care a spus cu glasul Său
dumnezeiesc: “vor fi amândoi un trup” (Matei 29, 2) şi un duh. Dar
mai întâi am fost născuţi şi apoi făcuţi, şi este cu mult mai de preţ
taina lucrării dumnezeieşti decât leacul slăbiciunii omeneşti. Pe drept
este lăudată o soţie bună, dar mai presus este socotită o fecioară
evlavioasă, precum spune Apostolul: “cel ce-şi mărită fecioara bine
face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face; căci aceasta cugetă la cele
ce sunt ale lui Dumnezeu, iar aceea la cele ce sunt ale lumii” (1 Cor.
7, 38). Aceea e legată în lanţurile căsătoriei, aceasta e fără lanţuri;
aceea e sub lege, aceasta e sub har. Căsătoria este bună, pentru că
prin ea se lasă urmaşi ai neamului omenesc. Dar fecioria este mai
bună, fiindcă prin ea se dobândeşte moştenirea împărăţiei cereşti şi a
harului ceresc. Prin femeie vine grija, prin fecioară se capătă
mântuirea” (Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Scrisoarea a XLII-a, 3).
Sfântul Ambrozie a fost aproape unic printre contemporanii săi pentru
profunda sa preocupare în legătură cu fecioria fetelor, practică pe
care a încurajat-o întreaga sa viaţă, atât teologic, prin scris, cât şi
liturgic, în mod practic. Ritualul punerii voalului fecioarelor (velatio)
era o noutate pentru secolul al IV-lea, fiind în acelaşi timp o practică
exclusiv apuseană. Prin acest ritual, fecioara primea consacrarea şi
recunoaşterea oficială ca “mireasă a lui Hristos“, ritual asemănător
întru câtva celui prin care mireasa primea vălul nupţial în Taina
Căsătoriei: velatio nuptialis (cf. şi Scrisoarea a XIX-a, 7: “căsătoria are
nevoie să fie sfinţită de văl şi de binecuvântarea preotului”). Chiar
dacă Sfântul Ambrozie pune fecioria, pe mărturia Sfintei Scripturi, pe
o treaptă superioară căsătoriei, el nu desconsideră nicidecum Sfânta
Taină a Cununiei: “Aşadar legăturile Căsătoriei sunt bune, dar totuşi
sunt legături” (De Virginitate VI, 33). Fecioria, prin contrast,
înseamnă eliberare de legăturile pământeşti, pentru a se bucura de
viaţa îngerilor, “care nu sunt constrânşi prin legături nupţiale”
(Exhortatio virginitatis, IV, 19).
Căsătoria – lucrare a lui Dumnezeu
Cununia este o Sfântă Taină în care, prin preot, se împărtăşeşte harul
Duhului Sfânt unui bărbat şi unei femei de aceeaşi credinţă, care se
unesc liber în scopul mântuirii şi naşterii de prunci (cf. Scrisoarea a
XIX-a, 7). Ea este o “Lucrare a lui Dumnezeu (Opus Dei)” (Expositio
Evangelii secundum Lucam VIII, 6); “De aceea şi Adam a numit-o pe
femeia sa viaţă (Eva), pentru că prin femeie s-a înmulţit neamul
omenesc, iar prin Biserică a venit viaţa veşnică” (De Institutione
Virginis III, 24). Unitatea de credinţă este necesară căsătoriei, căci
cum ar putea deveni cei doi un trup, dacă nu sunt un duh? – “poporul
să-şi ia soţii nu dintre străini, ci din casele creştinilor … cum se poate
numi căsătorie aceea în care nu există unirea credinţei? (Scrisoarea a
XIX-a, 2).
Căsătoria – drum spre “tabăra sfinţilor”
Căsătoria este prezentată de Sfântul Ambrozie ca o cale către
sfinţenie: “fiecare să meargă pe cea (calea) care i se pare mai
potrivită ş…ţ. Bună este şi calea căsătoriei, mai întinsă, dar mai
ocolită, pe care merg cei mai mulţi până ce ajung în tabăra sfinţilor.
Există, aşadar, premii pentru feciorie, există răsplată pentru văduvie,
este loc chiar şi pentru meritele căsătoriei. Treptele lor sunt şi
creşteri ale virtuţilor” (Scrisoarea a LXIII-a, 40). Unirea dintre bărbat
şi femeie este asemănată cu cea dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi
Biserică: “Mirele este Hristos, Mireasa este Biserica: mireasă prin
iubire, fecioară prin curăţie” (Expositio Evangelii secundum Lucam
VIII, 9). Fecioria este o cale de excepţie şi care cere sacrificii mult mai
mari: “calea fecioriei este bună, dar este grea şi cu urcuş înalt, cerând
puteri mari pentru a merge pe ea” (Scrisoarea a LXIII, 40).
Sfântul Ambrozie depăşeşte, în concepţia lui despre căsătorie,
mentalitatea obişnuită a timpului, prin care femeia era roaba (ancilla)
soţului ei, având datoria să-i slujească bărbatului ca unui stăpân
(servire viro sicut domino): “Femeia să fie tovarăşă, nu roaba
bărbatului; să fie condusă, nu constrânsă. Este nevrednică de
căsătorie cea vrednică de sfadă. Iar bărbatul să-şi conducă soţia ca un
cârmaci, s-o cinstească fiindu-i ea tovarăşă de viaţă, să fie părtaşi
amândoi la moştenirea harului” (Scrisoarea a LXIII-a, 107). Soţii
trebuie să se supună unul altuia şi prin această jertfire de sine câştigă
răsplata cea veşnică: “Ce femeie, strânsă în lanţurile căsătoriei, dacă
ar auzi că nu există nici un merit pentru credinţa datorată bărbatului
nu s-ar lăsa ispitită de uşurătatea minţii şi a trupului?” (Scrisoarea a
LXIII-a, 10).
Căsătoria este o Sfântă Taină, iar soţii trebuie să se ocupe împreună
de rugăciune şi curăţie spre sfinţirea lor: “Nici zămislirea nu e lipsită
de fărădelege, pentru că părinţii nu sunt străini de păcat. Şi dacă nici
un prunc de o zi nu este fără de păcat, cu mult mai vârtos nici zilele în
care maica a zămislit nu sunt fără păcat. Suntem zămisliţi, dar, în
păcatul părinţilor şi în fărădelegile lor ne naştem. Dar şi naşterea are
întinăciunile ei şi chiar firea nu are o singură scădere. De bună seamă
sfântă este cununia şi însoţirea ei, dar “cei ce au femei să fie ca şi cum
nu ar avea” (1 Cor. 7, 29). Încă şi patul este neîntinat (Evrei 13, 4) şi
nici unul din soţi nu trebuie să-l lipsească pe celălalt, decât poate
pentru o vreme, ca să se îngrijească de rugăciune (1 Cor. 7, 5). Dar,
după Apostol, nimeni nu se îngrijeşte de rugăciune, în vremea în care
se ocupă cu obiceiul legăturii trupeşti” (De apologia prophetae David,
IV).
Astfel, Sfântul Ambrozie, condamnând excesele lui Iovinian, pe de o
parte, şi ale Fericitului Ieronim, pe de altă parte, se întreba, arătând
că atât fecioria, cât şi căsătoria sunt daruri făcute oamenilor de
Dumnezeu pentru dobândirea sfinţeniei: “Aşadar, cine discreditează
căsătoria? Eu, într-adevăr, o recomand, şi îi condamn pe toţi cei ce îi
discreditează pe cei ce se căsătoresc. Astfel, eu nu desconsider
căsătoria, însă enumăr roadele fecioriei sfinte. Aceasta este darul
celor puţini, în timp ce cealaltă al tuturor. Nici nu ar putea exista
feciorie, dacă aceasta nu ar avea de unde să se nască. Eu compar un
lucru bun cu altul la fel de bun, ca să strălucească mai uşor cel care
este mai preţios” (De Virginibus I, VII, 34-35).
Posted in Uncategorized | Leave a comment
Explicarea rânduielii Sfintei Taine a Botezului (II)Posted on June 25, 2011 by admin
Articol publicat în “Ziarul Lumina”, Marti, 14 Iunie 2011, vezi aici
Pr. Dr. Ştefan ZARĂ
Sfântul Ambrozie al Mediolanului explică, pe baza Sfintei
Scripturi, rânduiala Sfintei Taine a Botezului aşa cum se
săvârşea ea la Mediolanum, în secolul al IV-lea, accentuând
importanţa soteriologică a acestei Taine. În catehezele sale
mistagogice, Sfântul Ambrozie prezintă Taina Botezului ca o
Taină a învierii omului spre trăirea în Hristos, o Taină care îl
face pe om să renască ca fiu al Bisericii spre viaţa veşnică.
Dacă într-un număr anterior al acestui cotidian am prezentat
învăţătura Sfântului Ambrozie la riturile premergătoare Botezului
propriu-zis, acum vom prezenta învăţătura sa despre rânduiala Tainei
Botezului şi a actelor ce urmează primirii acestei Sfinte Taine. După
ritul “deschiderii urechilor”, al lepădării de Satana şi al unirii cu
Hristos urma exorcizarea şi sfinţirea apei, apoi afundarea în apa
sfinţită din colimvitra baptisteriului în numele Sfintei Treimi.
Sfinţirea apei din colimvitra baptisteriului cuprindea două părţi: mai
întâi exorcizarea apei, apoi o rugăciune de sfinţire propriu-zisă a apei
prin invocarea Sfintei Treimi: “Vine preotul, rosteşte rugăciunea la
apa Botezului, cheamă numele Tatălui, prezenţa Fiului şi a Sfântului
Duh, folosindu-se de cuvintele cereşti, cuvinte cereşti care sunt ale
Mântuitorului Iisus Hristos, fiindcă botezăm în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh” (De Sacramentis II, V, 14). Apa baptismală
este sfinţită prin pogorârea Duhului Sfânt asupra ei: “Nu orice apă are
putere curăţitoare, ci numai aceea care are harul Mântuitorului Iisus
Hristos ş…ţ. Apa nu vindecă până ce Duhul Sfânt nu se pogoară
asupra ei şi nu o sfinţeşte” (De Sacramentis I, V, 15) şi prin puterea
Crucii cu care arhiereul însemna apa “Fără semnul Crucii Domnului
apa nu era de niciun folos pentru mântuirea ce avea să vie; dar după
ce a fost sfinţită prin taina Crucii mântuitoare, atunci a devenit bună
pentru baia duhovnicească şi pentru paharul mântuirii” (De Mysteriis
III, 14). Moise a aruncat la Merra un lemn în apă şi aceasta s-a făcut
dulce şi bună de băut, astfel şi arhiereul, spune Sfântul Ambrozie, prin
rugăciune şi însemnarea apei cu Sfânta Cruce, face ca apa din
colimvitra baptismală să aibă puterea de a curăţi orice păcat.
Însemnarea apei cu Sfânta Cruce arată, după învăţătura Sfântului
Ambrozie, că patimile Mântuitorului Iisus Hristos şi răstignirea Sa pe
Cruce sunt izvoarele eficacităţii Tainei Botezului: “Căci ce este apa
fără Crucea lui Hristos? O materie obişnuită, fără nicio putere pentru
Taină” (De Mysteriis IV, 20).
Botezul: Intrarea în baptisteriu, mărturisirea baptismală şi
întreita cufundare
După sfinţirea apei de către arhiereu, candidatul la Botez era adus în
baptisteriu, unde era întâmpinat de un sobor de preoţi şi diaconi, în
frunte cu arhiereul: “Ai văzut acolo pe diaconi, ai văzut pe preot, ai
văzut pe marele preot. Nu te uita la chipurile lor trupeşti, ci la harul
Tainelor” (De Mysteriis II, 6). Fântâna baptisteriului era săpată în
pardoseala acestuia şi semăna oarecum cu un mormânt, spune Sfântul
Ambrozie: “Am discutat ieri despre fântână, care este în aparenţă ca
un fel de mormânt” (De Dacramentis, III, I, 1). Candidaţii stăteau în
picioare în apa din colimvitra baptisteriului, în timp ce soborul de
preoţi făceau o verificare a credinţei acestora în Sfânta Treime; se
puneau trei întrebări şi după răspunsul la fiecare dintre acestea,
candidatul la Botez era afundat în apă. Sfântul Ambrozie ne-a lăsat în
De Sacramentis un rezumat al mărturisirii de credinţă şi al cufundării:
“Crezi în Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul? Tu ai răspuns: cred, şi îndată ai
fost cufundat, adică înmormântat. A doua oară ai fost întrebat: Crezi
în Domnul nostru Iisus Hristos şi în Crucea Lui? Tu ai răspuns: cred,
şi ai fost cufundat a doua oară şi prin aceasta ai fost înmormântat
împreună cu Hristos. Căci cel ce a fost înmormântat împreună cu
Hristos, a înviat împreună cu Hristos. Ai fost întrebat pentru a treia
oară: Crezi în Duhul Sfânt? Tu ai răspuns: cred, şi ai fost cufundat a
treia oară, pentru ca întreita mărturisire să distrugă definitiv căderile
repetate ale trecutului” (De Sacramentis II, VII, 20). Adaosul din cea
de-a doua mărturisire: “şi în Crucea Lui”, citat în De Sacramentis,
menţionat şi în De Mysteriis, nu este găsit în nici o altă Mărturisire de
credinţă şi în nici un alt ritual baptismal, totuşi este amintit de Sfântul
Ambrozie şi în Expunerea Evangheliei după Luca (Expositio Evangelii
secundum Lucam V, 23). În rânduiala Botezului din Apus, această
întreită întrebare-mărturisire, pentru a verifica credinţa adevărată în
Sfânta Treime a candidaţilor la Botez, concomitent cu săvârşirea
cufundării, se menţine până astăzi, înlocuindu-se, din păcate,
cufundarea cu turnarea apei peste candidat. După învăţătura
Sfântului Ambrozie, când catehumenii sunt cufundaţi, ei mor întru
Mântuitorul Iisus Hristos.: “Ce înseamnă întru moartea? Înseamnă că
la fel cum Hristos a murit, şi tu la fel ai gustat moartea, la fel cum
Hristos este mort păcatului şi trăieşte lui Dumnezeu, la fel şi tu să
mori vechilor ispite ale păcatului, prin Taina Botezului, şi să înviezi
prin harul Mântuitorului Iisus Hristos. Este deci o moarte trupească
nu în realitate, ci în asemănare. Când eşti deci cufundat, tu iei
asemănarea morţii şi îngropăriii Sale, primeşti taina Crucii Sale,
deoarece Mântuitorul a fost răstignit pe Cruce, şi trupul Său a fost
străpuns cu cuie. Când te răstigneşti, te uneşti cu Mântuitorul Iisus
Hristos, te uneşti prin cuiele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să nu
te poată atrage diavolul. Cuiele Mântuitorului Iisus Hristos să te ţină
pe tine, când slăbiciunea firii umane te cheamă înapoi” (De
Sacramentis II, VI, 23). Sfântul Ambrozie explică apoi cum Botezul
este o renaştere, folosindu-se de cuvintele Psalmului 2: “Ce este
naşterea din nou? -Ţi se spune în Faptele Apostolilor (13, 33), fiindcă
versetul acela din Psalmul 2: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am
născut” (Psalm 2, 6), se pare că se referă la înviere ş…ţ. Aşadar, ce
este învierea dacă nu momentul în care ne ridicăm din nou de la
moarte la viaţă? Prin urmare, tot astfel e şi la Botez, fiindcă, fără
îndoială, este o închipuire a morţii când te cufunzi, iar când te ridici
se face o asemănare a învierii” (De Sacramentis III, I, 2). La
întrebarea cum putem să ne naştem din nou, Sfântul Ambrozie
răspunde: “Cum ne-am renăscut? Oare am intrat în pântecele mamei
noastre şi ne-am născut din nou? Nu cunosc rostul firii; dar nu este
nicidecum rânduială a firii acolo unde este superioritatea harului. În
sfârşit, nu totdeauna naşterea are loc după rânduiala firii; mărturisim
că Hristos S-a născut din Fecioară şi tăgăduim rânduiala firii ş…ţ.
Dacă, deci, Duhul Sfânt a săvârşit zămislirea în Fecioară, venind
asupra ei, şi a îndeplinit funcţia naşterii, întru nimic nu trebuie să ne
îndoim că săvârşeşte o adevărată naştere venind asupra apei sau
peste cei ce primesc Botezul” (De Mysteriis IX, 59).
Riturile postbaptismale: Taina Mirungerii, spălarea picioarelor
şi primirea veşmintelor albe
Imediat după Botez, tot în baptisteriu, arhiereul administra cea de-a
doua Taină noului membru al Bisericii: Taina Mirungerii. Arhiereul
ungea cu mir (Sfântul Ambrozie foloseşte chiar grafia grecească
pentru a denumi Sfântul şi Marele Mir) şi se ruga: “Dumnezeu Tatăl
Atotţiitorul, Care a făcut să te naşti din apă şi din Duh şi ţi-a iertat
păcatele să te ungă El Însuşi pentru viaţa veşnică” (De Sacramentis II,
VII, 24). Această rugăciune citată în De Sacramentis pare să fie prima
rugăciune cunoscută până acum ce se citea la Taina Mirungerii.
După Mirungere, urma spălarea picioarelor, rânduială specifică ritului
galican al Botezului, precedată de lectura pericopei evanghelice de la
Ioan 13, 4-11, unde se înfăţişează spălarea picioarelor Sfinţilor
Apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină,
pentru a-l învăţa pe cel de curând intrat în Biserică că în toate faptele
lui trebuie să aibă ca model slujirea întru smerenie a Mântuitorului
Iisus Hristos: “Căci o dată ce Însuşi Săvârşitorul mântuirii ne-a
răscumpărat prin supunerea Sa, cu cât mai mult noi, bieţi robi,
trebuie să facem ascultarea smereniei şi a supunerii?” (De Mysteriis
VI, 33). După spălarea picioarelor, nou-botezaţii primeau un veşmânt
alb ca simbol al schimbării lor duhovniceşti prin Taina Botezului.
Neofitul poartă veşminte albe, spune Sfântul Ambrozie, pentru că
acum străluceşte din nou în el chipul lui Dumnezeu după care a fost
făcut, iar în toate faptele lui, nu numai în veşminte, trebuie să se vadă
curăţia cea strălucitoare pe care o are acum: “Încă şi faptele tale să
strălucească şi să pună în lumină chipul lui Dumnezeu” (De Mysteriis
VII, 41).
Rânduiala Tainei Botezului, de la Mediolanum din secolul al IV-lea, se
încheia cu momentul emoţionant în care toţi neofiţii îmbrăcaţi cu
veşminte albe şi cu făclii aprinse în mâini se îndreptau în procesiune
de la baptisteriu către biserică, unde primeau Trupul şi Sângele
Mântuitorului Iisus Hristos, căci dezbrăcându-se de hainele vechii
rătăciri, se grăbeau să vină la cereasca cină (De Mysteriis VIII, 43).
Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | Leave a comment
Explicarea rânduielii Sfintei Taine a Botezului (I)Posted on June 25, 2011 by admin
Articol publicat în”Ziarul Lumina”, Vineri, 13 Mai 2011, vezi aici
Pr. Dr. Ştefan ZARĂ
Două scrieri ale Sfântului Ambrozie al Mediolanului, De
Sacramentis şi De Mysteriis, care par să-şi aibă originea într-un
ciclu de cateheze ţinute în Săptămâna Luminată a anului 387,
prezintă o importanţă deosebită nu doar din punct de vedere
dogmatic, ci mai ales pentru istoria cultului creştin apusean
din secolul al IV-lea şi explicarea acestuia. Ambele scrieri sunt
versiuni diferite ale aceluiaşi ciclu de cateheze mistagogice,
ţinute după primirea Botezului, Taină desfăşurată în mod
solemn în ziua Paştelui: “A venit ziua Paştelui, în tot oraşul se
celebrează Taina Botezului” (Sf. Ambrozie, Îndemn la feciorie).
Sfântul Ambrozie respecta vechea disciplină arcană, ce oprea
explicarea Tainelor creştine celor nebotezaţi, făcând acest lucru în
săptămâna de după Botez; o explicare a Tainelor înaintea primirii lor
echivala după Sfântul Ambrozie cu trădarea lor: “Acum este timpul să
vorbim despre Taine şi să arătăm înseşi temeiurile lor, pe care, dacă
am fi socotit că trebuie să vi le strecurăm în suflete înainte de Botez,
când nu eraţi încă iniţiaţi, am fi fost consideraţi mai curând că le-am
trădat, decât că le-am explicat, apoi e mai potrivit să vorbim acum
deoarece lumina tainelor pătrunde ea însăşi mai bine pe oameni,
luându-i pe neaşteptate, decât atunci când e precedată de vreo
vorbire” (De Mysteriis I, 2). Pregătirea duhovnicească a
catehumenilor, a candidaţilor la Botez, pentru primirea acestei Sfinte
Taine se făcea printr-o serie de cateheze zilnice în tot Postul Paştelui;
ele erau tâlcuiri la anumite pericope din cartea Facerii sau
Proverbelor lui Solomon, care se citeau pe atunci la slujba de seară, în
cadrul căreia se făcea pregătirea catehumenilor pentru Botez. Nu este
astfel surprinzător că şi astăzi în rânduiala Liturghiei Darurilor mai
înainte sfinţite din zilele de miercuri şi vineri din Postul Mare, ce se
oficiază seara, unită cu Vecernia, se află două Paremii din cărţile
amintite.
Putem reconstitui slujba Tainei Botezului, aşa cum se săvârşea ea în
secolul al IV-lea, în ritul galican, din cele două scrieri mistagogice ale
Sfântului Ambrozie, fără a ne teme că ajungem la o reconstituire
fantezistă, la crearea unei slujbe hibride, ce nu a existat niciodată.
Ritul “deschiderii urechilor”
Slujba Tainei Sfântului Botez era săvârşită de episcop, ajutat de preoţi
şi diaconi: “Ai văzut acolo (în baptisteriu) pe diaconi, ai văzut pe
preoţi, ai văzut pe arhiereu. Nu te uita la chipurile lor trupeşti, ci la
harul tainelor” (De Mysteriis II, 6). Slujba începea în Sâmbăta
Paştilor, prin ritul “deschiderii urechilor” (apertio), specific slujbei
apusene a Botezului, păstrat până astăzi în ritul liturgic roman,
imediat după exorcisme. Ritul acesta era săvârşit în afara
baptisteriului, fie de către episcop, fie de către preot (De Sacramentis
I, 2-3), care rostea cuvintele: “Effeta, adică deschide-te!”, atingând
urechile şi nările fiecărui candidat la Botez. “Acest rit, spune Sfântul
Ambrozie, l-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, precum citim în
Evanghelie, când a tămăduit pe un mut şi surd (Marcu 7, 32-35). Dar
El, fiindcă tămăduia pe un bărbat mut, i-a atins gura, pe de o parte, ca
să-i deschidă gura prin sunetul glasului pătrunzător, pe de alta,
fiindcă asemenea atingere era potrivită faţă de un bărbat, dar nu faţă
de o femeie” (De Mysteriis I, 4). Acest rit este amintit şi în
Sacramentariul Gregorian, precum şi în Tradiţia Apostolică a lui Ipolit
Romanul. Prin “deschiderea urechilor”, credinciosul se împărtăşeşte
de mireasma cea bună a vieţii veşnice, după cum spune Sfântul
Ambrozie, revărsată asupra lor prin darul Tainei. Prin acest act
liturgic, cel ce se apropia de Taina Botezului devenea receptiv la
Cuvântul lui Dumnezeu, din cateheza episcopului; i se deschidea
simţul duhovnicesc pentru a fi în stare să-L primească pe Mântuitorul
Iisus Hristos în inima sa: “Astfel ca, fiind voi instruiţi şi zidiţi prin
acestea, să vă deprindeţi să păşiţi pe căile unor învăţături mai de
seamă, să străbateţi drumul acestora şi să daţi ascultare proorocirilor
dumnezeieşti, încât reînnoiţi prin Botez, să duceţi o viaţă aşa cum se
cuvine unor oameni spălaţi de păcate” (De Mysteriis I, 1). Ritul acesta
îl făcea pe candidat “să cunoască ce va fi întrebat, să fie dator să ţină
minte ce să răspundă” (De Mysteriis I, 3).
Lepădările de satana şi unirea cu Hristos
După apertio, catehumenii intrau în baptisteriu pentru lepădări
(retractationes), desfăşurate, ca şi în ziua de astăzi, în toate riturile
liturgice creştine, sub formă de dialog între credincios şi slujitor:
“După aceea s-a deschis pentru tine Sfânta Sfintelor, ai intrat în
sanctuarul naşterii din nou; repetă ce ai fost întrebat, adu-ţi aminte ce
ai răspuns. Te-ai lepădat de satana şi de faptele lui, de lumea şi de
desfrâul şi de desfătările lui. Răspunsul tău este păstrat nu în groapa
morţilor, ci în cartea celor vii” (De Mysteriis II, 5). Se pare că
lepădările nu erau săvârşite de către preoţi, ci de către diaconi: “Ia
seama cui ai făgăduit şi unde ai făgăduit. Ai văzut un diacon, dar el
este slujitor al lui Hristos” (De Sacramentis, I, II, 6). Din De
Sacramentis, înţelegem că lepădările erau precedate şi de o ungere:
un preot şi un diacon îl ung pe candidat ca pe un luptător împotriva
patimilor.
Conţinutul lepădărilor dat de Sfântul Ambrozie în De Sacramentis este
următorul: “Te Lepezi de satana şi de lucrurile lui? Mă lepăd! Te
lepezi de lume (saeculum) şi de desfătările ei? Mă lepăd!” (De
Sacramentis I, II, 5-6). Urma apoi ritul unirii cu Hristos; candidatul la
Botez se întorcea cu faţa către răsărit, după ce lepădările erau făcute
cu faţa către apus: “Aşadar, odată intrat, ca şi cum ai înfrunta pe
duşmanul tău, de care să arăţi că trebuie să te lepezi pe faţă, te
întorci spre răsărit; căci cine se leapădă de satana se întoarce către
Hristos, Îl priveşte cu o uitătură dreaptă” (De Mysteriis II, 7).
Întoarcerea candidatului cu faţa către răsărit simbolizează
reorientarea întregii lui vieţi după Mântuitorul Iisus Hristos; singura
ţintă a credinciosului este de acum unirea lui cu Hristos: “Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos este Cel Care trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).
Întoarcerea lui de la întuneric către lumina cea veşnică a lui Hristos,
Soarele dreptăţii, face ca viaţa celui botezat să fie hristocentrică:
pentru el nimic nu mai contează, decât Hristos, Mirele Bisericii:
“Urcă-te în finicul biruinţei, biruie veacul, ca să fii la înălţimea
Cuvântului. Lasă afară acest chip al lumii, lasă afară răutatea. Aşază
înăuntru bunătatea minţii, care are harul în puterea vieţii. Spală-ţi
îmbrăcămintea şi intră în cetatea cerului, care este harul cel adevărat
al sfinţilor, în care este cortul lui Dumnezeu, în jurul Căruia se găsesc
cărturarii Domnului, unde nu slujesc zilele sau soarele sau luna, ci
Domnul Însuşi e lumina care luminează toată cetatea (Apocalipsa 21,
23). El este lumina inimii (Ioan 8, 12), nu lumina văzută, ci a sufletelor
care sunt în această lume” (Epistola 29, 20). Cel botezat era renăscut
pentru viaţa întru Hristos: “Dacă, deci, Duhul Sfânt a săvârşit
zămislirea în Fecioară, venind asupra ei şi a îndeplinit funcţia naşterii,
întru nimic nu trebuie să ne îndoim că săvârşeşte o adevărată naştere
venind asupra apei pentru cei ce primeau Botezul” (De Mysteriis, IX,
59).
Urma citirea pericopei evanghelice despre vindecarea slăbănogului de
la scăldătoarea Vitezda, cuprinsă astăzi în slujba răsăriteană a
Aghesmei mici. Sfântul Ambrozie explică neofiţilor acest fragment
scripturistic, astfel: “La Ierusalim era această scăldătoare, în care se
însănătoşea în fiecare an câte unul, dar nimeni nu se însănătoşea
înainte de a se fi coborât îngerul. Se tulbura apa din pricina
necredincioşilor, ca să le fie semn că îngerul coborâse. Pentru aceia
era semn, pentru tine credinţă. Pentru aceia cobora un înger, pentru
tine Duhul Sfânt; pentru aceia se tulbura un lucru creat, pentru tine
lucrează Hristos Însuşi, Stăpânul creaţiei. Dacă la Vitezda primea
tămăduire un singur om, acum se tămăduiesc toţi cei botezaţi, prin
iertarea păcatelor. Botezul trebuie să se reflecte în faptele bune ale
creştinului, în care să scânteieze strălucirea harului primit” (De
Mysteriis IV, 22-23). Această explicaţie este reluată în chip strălucit şi
de către Iosif Imnograful în Canonul Slăbănogului din slujba Duminicii
Slăbănogului: “Îngerul Domnului, pogorându-se la vreme, tulbura apa
în scăldătoarea oilor, făcând sănătos numai pe unul, dar Hristos
mântuieşte mulţimi nenumărate, prin dumnezeiescul Botez”.
După aceste acte liturgice şi catehetice, urmau riturile de exorcizare a
apei şi apoi Botezul propriu-zis. Catehezele baptismale ale Sfântului
Ambrozie al Mediolanului nu doar că explică neofiţilor simbolismul
actelor liturgice, ci, mai mult, ele urmăresc zidirea Cuvântului lui
Dumnezeu în inimile acestora, pierdut prin învârtoşarea inimilor ca
urmare a căderii în păcat.
Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | Leave a comment
Interpretarea Sfintei Scripturi, de la literă la duhPosted on February 25, 2011 by admin
Articol publicat şi în “Iisus Biruitorul“, nr. 10, 28 februarie-6 martie
2011, p. 4. Vezi aici Interpretarea Sf. Scripturi
Pr. Dr. Ştefan ZARĂ
Dacă, până nu demult, filologia ca şi filosofia, era vazută de către
teologia creştină ca o ancilla theologiae, o sclavă sau roabă a
teologiei, teologia contemporană, punând în valoare coordonatele
patristice ale acestui subiect, arată că filologia este o metodă de
cunoaştere a adevărului exprimat de către Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, nu subjugată, ci în interdependenţă cu teologia. Este de la
sine înţeles că dacă cineva vrea să înţeleagă corect învăţătura
Bisericii, trebuie să analizeze amănunţit şi să pătrundă „litera”, ca să
ajungă la „duhul” Cuvântului Scripturii (2 Corinteni 3, 6). Niciodată
nu vom putea aprofunda învăţătura Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii „în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23), dacă nu înţelegem corect
litera. Sigur că dacă rămânem la formă, dacă nu depăşim litera,
pentru a ajunge la duh, demersul nostru rămâne doar unul formal,
intelectual, ştiinţific poate, dar departe de înţelegerea duhovnicească;
ceea ce face ca în înţelegerea scrierilor duhovniceşti să depăşim
treapta formală, literală, este lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu se
descoperă, Cuvânt fiind, în literă, dar nu vom putea înţelege această
descoperire a Sa decât prin Duhul Sfânt, care dă viaţă literei moarte,
făcând-o foc în inima noastră. Noi, cei de astăzi, avem nevoie de
literă, căci am pierdut Cuvântul lui Dumnezeu din „tablele de carne
ale inimii” (2 Corinteni 3, 3), prin căderea în păcat, iar pentru a
ajunge la rescrierea Cuvântului în inimi trebuie să-l aprofundăm pe
cel „scris cu cerneală” „pe tablele de piatră” (2 Corinteni 3, 3).
Pentru Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Scriptura este
„Trupul Fiului lui Dumnezeu”, la fel ca Biserica sau Euharistia[1],
astfel că Scriptura nu este constituită dintr-o simplă înşiruire de
cuvinte, ci cuvinte care au o substanţă a lor: „Cuvântul lui Dumnezeu,
într-adevăr, este substanţa vitală, cu care se hrăneşte sufletul nostru
[...] şi după care îşi reglează comportamentul [...]. Prin Cuvântul lui
Dumnezeu şi sub acţiunea harului Său, sufletul nostru este întărit”[2].
Cuvântul divin posedă o funcţie analoagă celei a Euharistiei, deoarece
hrăneşte omul, transformându-l; comentând versetul scripturistic în
care se spune că omul nu trăieşte doar cu pâine, ci cu tot cuvântul
care iese din gura lui Dumnezeu, Sf. Ambrozie constată că: „Într-
adevăr, cuvântul este o hrană”[3] […]. Cuvântul mistic al Sfintelor
Scripturi este o pâine care deschide inima omului [...], ca şi vinul,
cuvântul are o savoare specială”[4].
Tâlcuirea Scripturii este înainte de toate un act liturgic, care, în
desfăşurarea slujbei, urmează lecţionarele scripturistice. Scriptura
este văzută de credincioşii Bisericii primare mai întâi de-a lungul unei
lectio, termen pe care Sfântul Ambrozie, îl foloseşte foarte des pentru
a numi Sf. Scriptură[5]. În secolul al IV-lea, cartea nu este un obiect
cultural de mare răspândire cum a devenit după descoperirea
tiparului. Scriptura, care nu este o carte decât pentru o minoritate de
intelectuali, este pentru majoritatea creştinilor expresie orală, Cuvânt
liturgic. Ea se pretează deci mai puţin lecturii solitare, cât meditaţiei
şi rugăciunii personale, şi cu atât mai mult rugăciunii colective.
Comentariul exegetic urmăreşte astfel nu doar luminarea şi risipirea
anumitor obscurităţi textuale, cât mai ales explicarea Cuvântului lui
Dumnezeu rostit în cadrul unei slujbe.
Filologia sacră nu are un scop în sine, ci scopul ei este doar acela de a
ne lămuri litera şi, astfel, dând la o parte vălul necunoştinţei de pe
ochii noştri, să putem înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, care devine
lucrător în noi, prin rugăciune şi asceză. În acest sens Sfântul Ioan
Casian ne învaţă: „Una este să ai uşurinţa exprimării şi strălucirea
cuvintelor, şi alta să pătrunzi în vinele şi în măduva cuvintelor cereşti,
să priveşti cu ochiul prea curat al inimii tainele adânci şi ascunse,
însuşiri pe care nu le dă învăţătura omenească şi ştiinţa vremii, ci
numai curăţia minţii şi luminarea venită de la Duhul Sfânt”[6].
Aşadar, putem afirma că filologia este necesară teologiei, fără
aceasta nereuşind să descifrăm formal un text sacru, însă înţelegerea
duhovnicească a oricărei scrieri sfinte este numai lucrarea Duhului
Sfânt în inimile noastre, care cere nevoinţă şi rugăciune: „Dacă voiţi
să pregătiţi în inima voastră un cort sfânt pentru ştiinţa
duhovnicească, curăţiţi-vă de toată întinarea păcatului şi lepădaţi
grijile acestui veac. Este peste putinţă ca sufletul, dacă este stăpânit
chiar în mică măsură de preocupări lumeşti, să merite darul ştiinţei,
sau să fie zămislitor de înţelesuri duhovniceşti, sau să-i rămână ceva
din citirea cărţilor sfinte”[7].
[1] SFÂNTUL AMBROZIE AL MEDIOLANULUI, Expositio Evangelii
Secundum Lucam, VI, 33; PL 15, 1763.
[2] IDEM, Expositio Psalmum 118, 7, 7; PL 15, 1350.
[3] Ibidem, 6, 13; PL 15, 1339.
[4] Ibidem, 13, 23-24; PL 15, 1460.
[5] IDEM, De Abraham I, 9, 86; CSEL 32/ 1, p. 557; Ibidem, 2, 7, 41,
CSEL 32/ 1, p. 596.
[6] SFÂNTUL IOAN CASIAN, Convorbiri duhovniceşti, XIV, IX,
traducere de Prof. David Popescu, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 354
[7] Ibidem, p. 352.
Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | Leave a comment
Botezul în scrierile Sfântului Ambrozie :Posted on February 24, 2011 by admin
Taina morţii şi învierii în Hristos
publicat în Ziarul Lumina, Luni, 14 Februarie 2011
Sfântul Ambrozie al Mediolanului în scrierile sale nu face doar
o prezentare a ritualului Tainei Botezului aşa cum se practica
în secolul al IV-lea, ci, mai mult, aprofundează coordonatele
biblice ale acestei teme, fiind astfel Părintele apusean din
secolul al IV-lea, care a lăsat cele mai frumoase pagini de
spiritualitate baptismală.
Trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu ca
prezenţă reală în inima credinciosului (Luca 17, 21) pretinde trecerea
prin moarte şi naşterea a doua “din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5). Ceea
ce iniţiază acest proces de transformare, de naştere din nou a omului
nu este altceva decât Sfânta Taină a Botezului. Prin Taina Botezului,
omul moare pentru lume, înviind pentru Dumnezeu, nu mai trăieşte
pentru el însuşi, ci numai pentru Dumnezeu: “[...] eşti mort pentru
lume şi ai înviat pentru Dumnezeu. Şi ca şi cum ai fi fost îngropat în
acel element al lumii (apa), fiind mort pentru păcat, ai reînviat la viaţa
veşnică” (De mysteriis IV, 21, în PSB, vol. 53, p. 14). Omul, murind
păcatului, renunţând la pornirile lui păcătoase şi îmbrăcându-se cu
Hristos, intră propriu-zis în viaţă, în viaţa întru Hristos: “Aşadar, ce
este învierea, decât că ne ridicăm din nou de la moarte la viaţă? Prin
urmare, tot astfel e şi la Botez, fiindcă este chip al morţii, fără
îndoială, când te scufunzi, iar când te ridici se face o asemănare a
învierii. Astfel deci, potrivit tâlcuirii Sfântului Apostol Petru (F.A. 13,
14), după cum acea înviere (a Domnului) a fost o naştere din nou, tot
aşa şi această înviere (a noastră, prin Botez) este o naştere din nou”
(De Sacramentis, III, I, 2; PL 16, 431).
Renaştere la viaţă fără de moarte întru Hristos
Taina Botezului este chip al îngropării omului împreună cu Hristos:
“Ai fost întrebat: Crezi în Dumnezeu-Tatăl, Atotţiitorul? Ai răspuns:
Cred! Şi te-ai scufundat, adică ai fost îngropat. Şi iarăşi ai fost
întrebat: Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos şi în Crucea lui? Ai
răspuns: Cred! Şi te-ai scufundat, de aceea ai şi fost îngropat în
Hristos; căci cine se îngroapă cu Hristos, cu Hristos înviază. Şi pentru
a treia oară ai fost întrebat: Crezi în Duhul Sfânt? Ai răspuns: Cred! Şi
te-ai scufundat pentru a treia oară, pentru ca întreita mărturisire să te
dezlege de multele păcate de mai înainte” (Ibidem, II, VII, 20; PL 16,
429; cf. şi Expositio in Psalmum 118, 8, 53; PL 15, 1317).
Botezul nostru este într-o legătură strânsă cu moartea şi Învierea
Domnului, fiind o renaştere a noastră la viaţa cea fără de moarte întru
Hristos, devenind prin har fii ai lui Dumnezeu: “Apostolul strigă deci,
precum auziţi în citirea de acum: “Fiindcă oricine se botează, în
moartea lui Hristos se botează” (Rom. 6, 3). Ce înseamnă în moarte? –
Că, precum Hristos a murit, aşa şi tu să guşti moartea, aşa precum
Hristos a murit pentru păcat şi viaţă în Dumnezeu, aşa şi tu, prin
Taina Botezului să fii mort pentru ademenirile de mai înainte ale
păcatelor şi să înviezi prin harul lui Hristos. Este deci moarte, dar nu
într-o adevărată moarte a trupului, ci în asemănare; căci atunci când
te scufunzi (în apa Botezului), iei asupra ta asemănarea morţii şi a
îngropării, primeşti taina Crucii Lui, fiindcă Hristos a fost spânzurat
pe Cruce şi trupul Lui a fost străpuns cu cuie. Tu deci, când te
răstigneşti, te faci una cu Hristos, te faci una cu El prin cuiele
Domnului nostru Iisus Hristos, ca să nu te poată trage diavolul” (De
Sacramentis, II, VII, 23; PL 16, 430).
Pregătirea credinciosului pentru părtăşia cu Biserica, Trupul
Mântuitorului Iisus Hristos, începe la primirea Tainei Botezului, Taină
care curăţă toate păcatele: “Botezul arde păcatele asemenea unui foc,
pentru că Hristos botează cu foc şi cu Duh Sfânt” (Despre Ilie şi post,
XX, 83; PL 14, 727). Credinciosul “ale cărui păcate sunt mistuite,
pentru ca viaţa să se reînnoiască” (Ibidem), îşi adânceşte starea de
jertfă de la Botez prin practicarea continuă a virtuţilor: “Dar e spălat
cel care se curăţeşte în apele izvorului celui veşnic şi e albit mai
vârtos decât zăpada cel căruia i se şterg păcatele. Încă şi despre suflet
se spune: “Cine este cea care se înalţă, albită toată?” (Cânt. 8, 5). Iar
înainte de a se boteza, tot el spunea: “Neagră sunt şi frumoasă, o,
fiică a Ierusalimului!” (Cânt. 1, 5). Căci era negru, sluţit de urâciunea
întunecată a păcatelor, dar mai apoi, spălându-se prin Botez, s-a
învrednicit de iertarea păcatelor şi se înalţă cu totul alb către Hristos”
(Despre apărarea profetului David, XII, 59; PL 14, 876).
Trei elemente ale Tainei Sfântului Botez
În Taina Sfântului Botez trebuie să distingem trei elemente: apa,
sângele şi Duhul, ce alcătuiesc un întreg (Despre Duhul Sfânt, III, X,
68; PL 16, 792). Scoaterea unuia dintre acestea înseamnă
ineficacitatea sfinţeniei Botezului. Sfântul Ambrozie susţine că, din
punctul de vedere al structurii lor organice, toate Tainele stau în
strânsă legătură cu Jertfa lui Hristos: “De aceea ai citit că la Botez cei
trei martori una sunt: apa, sângele şi Duhul; iar dacă scoţi pe unul
dintre aceştia, Taina Botezului nu mai rămâne în picioare. Căci ce este
apa fără Crucea lui Hristos? O materie obişnuită, fără nici o putere
pentru Taină. Şi, dimpotrivă, nici fără apă nu poate fi taina renaşterii:
“Căci de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în
Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Însă şi catehumenul crede în
Crucea Domnului Iisus Hristos, cu care şi el se însemnează; dar de nu
va fi botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, nu poate
dobândi iertare de păcate şi nici să soarbă darul harului duhovnicesc”
(De Mysteriis, IV, 20, în PSB, vol. 53, pp. 13-14).
Ştergerea păcatului originar şi a păcatelor personale
Botezul ne aduce, în primul rând, ştergerea păcatului originar şi a
tuturor păcatelor personale, ce l-au despărţit pe om de
Dumnezeu: “Căci murdăria şi întinăciunea cea mare nu se şterg decât
cu baia Botezului” (Despre apărarea profetului David, VIII, 44; PL 14,
868). “Cu adevărat, în Botez aflăm uşurarea tuturor păcatelor”
(Despre pocăinţă, I, 8, 36; PL 16, 477). Dacă fără această unire cu
Hristos nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, este cu totul
evident că Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire: “Nimeni
nu urcă în Împărăţia cerurilor decât prin apă şi prin Duh” (Despre Ilie
şi Post, XXII, 84; PL 14, 728). Chiar dacă omul cade în păcat după
primirea Tainei, el rămâne în Trupul tainic al Mântuitorului Iisus
Hristos: “Adevărat este, învăţând că trebuie primită pocăinţa nu a
putut să nu vorbească şi despre cei ce socotesc că Botezul trebuie
înnoit. Şi se cuvine ca mai întâi să lepădăm grija, ca să ştim că de-ar
păcătui cineva chiar după Botez i se poate ierta păcatul, ca nu cumva
credinţa deşartă în reînnoirea Botezului să-i piardă pe cei părăsiţi de
nădejdea iertării. Şi apoi a trebuit să ne înveţe printr-o mărturie
înţeleaptă că Botezul nu trebuie reînnoit. Dar învăţătura despre Botez
o vestesc chiar şi cuvintele prin care a arătat că este cu neputinţă “ca
cei căzuţi să se reînnoiască prin pocăinţă”. Căci ne înnoim prin
Botezul prin care ne şi naştem din nou, aşa cum Pavel însuşi spune:
“Deci prin Botez ne-am îngropat împreună cu El în moarte, pentru ca,
precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi
noi întru înnoirea vieţii” (Romani VI, 4) ş…ţ aşa cum şi noi prin Taina
Botezului, atunci când am murit păcatului, ne naştem din nou în
Dumnezeu şi ne preschimbăm” (Despre pocăinţă, II, 2, 8; PL 16, 498).
Viaţa cea nouă în Hristos, primită prin Taina Sfântului Botez, este
slăbită adeseori de păcat, însă mărturisirea acestuia şi curăţirea lui
prin lacrimile căinţei au o acţiune similară Botezului: “Şi totuşi, în ce
priveşte cuvântul despre Botez, cu dreaptă socoteală îndeamnă să nu
înnoiască cineva Botezul” (Ibidem, II, 2, 12; PL 16, 499). Taina
Sfântului Botez este cea care sfinţeşte trupul omului, făcându-l
Templu al Duhului Sfânt: “[...] căci trupurile noastre sunt sfinţite prin
Taina Crucii Domnului (Taina Crucii este în învăţătura Sf. Ambrozie
Taina Botezului) şi mărturisirea morţii Domnului nostru Iisus Hristos
ne sfinţeşte gura, aşa cum mărturiseşte şi Apostolul: “Căci cu inima se
crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom.
10, 10)” (Expositio in Psalmum 118 , 13, 16; PL 15, 1381).
Aşadar, Sfânta Taină a Botezului este, după învăţătura Sfântului
Ambrozie, o Taină pascală, Taina participării noastre împreună cu
Hristos de la moarte la viaţă, ca Taină a înălţării noastre duhovniceşti
către Împărăţia lui Dumnezeu: “Aşadar, cine are credinţă, are
Împărăţia lui Dumnezeu, iar Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul
nostru şi credinţa este înlăuntrul nostru” (Comentariu la Evanghelia
după Luca, VII, 177; PL 15, 1746).
Posted in Articole, Sfinţi Părinţi | 1 Comment
Prefigurări biblice ale Tainei Sfântului BotezPosted on January 31, 2011 by admin
Anul Sfântului Botez|Luni, 31 Ianuarie 2011
(Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediţia din data de 31 ianuarie
2011) vezi aici
Pr. dr. Ştefan Zară
Opera Sfântului Ambrozie, în ciuda diversităţii genurilor
literare, nu este de fapt decât o continuă predică, iar predica
lui nu este altceva decât o neobosită meditaţie (ruminatio –
după un cuvânt drag Sfântului Părinte) asupra Sfintei Scripturi.
Cu orice ocazie, discursul episcopului de Mediolanum, chiar şi
atunci când este cuprins într-un tratat sau într-o scrisoare
redactată în liniştea cabinetului său de lucru, este născut din
predica sa, ce avea în centrul ei Cuvântul lui Dumnezeu din
Sfânta Scriptură.
Pentru Sfântul Ambrozie, Scriptura este ‘Trupul Fiului lui Dumnezeu’,
la fel ca Biserica sau Euharistia (Expositio Evangelii Secundum
Lucam, VI, 33; PL 15, 1763), astfel Scriptura nu este constituită dintr-
o simplă înşiruire de cuvinte, ci cuvinte care au o substanţă a lor:
‘Cuvântul lui Dumnezeu, într-adevăr, este substanţa vitală, cu care se
hrăneşte sufletul nostru … şi după care îşi reglează comportamentul
ş…ţ. Prin Cuvântul lui Dumnezeu şi sub acţiunea harului Său, sufletul
nostru este întărit’ (Expositio Psalmum 118, 7, 7; PL 15, 1350).
Extrema densitate a citatelor şi trimiterilor scripturistice din ţesătura
prozei ambroziene a frapat pe toţi cititorii săi. Acesta poate este şi
obstacolul cel mai mare în lectura scrierilor Sf. Ambrozie, căci noi, cel
mai adesea, am pierdut familiaritatea intimă cu textul scripturistic şi
înţelegem greşit, cel puţin la prima lectură, necesitatea şi coerenţa
compilaţiilor de versete scripturistice, care joacă în scrierile sale un
rol mult mai important decât acela de simple testimonia (mărturii).
Astfel, Vechiul Testament, ca ‘pedagog către Hristos’ (Galateni 3, 24)
oferă o serie de prefigurări, de simboluri ale unor învăţături
descoperite în chip deplin ca realităţi abia după întruparea Fiului lui
Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Ambrozie al Mediolanului acordă o
atenţie deosebită prefigurărilor Tainei Botezului în Sfânta Scriptură,
expunându-le sistematic, într-o ordine cronologică, în cele două
lucrări cunoscute ale sale De mysteriis şi De sacramentis.
Prefigurări în Vechiul Testament
Prima preînchipuire a Botezului o găseşte Sfântul Ambrozie chiar la
zidirea lumii, în primele versete ale Facerii, unde se spune: ‘Duhul
Domnului Se purta pe deasupra apelor’ (Facerea 1, 2) – acestea fiind o
icoană a apei de mai târziu a Botezului creştin.
A doua preînchipuire a Botezului este apa potopului, prin care
Dumnezeu a curăţit lumea de păcate: ‘Apa este, aşadar, cea în care se
scufundă trupul. Ca să se spele tot păcatul trupesc. Se îngroapă în ea
toată fărădelegea. Lemnul este cel pe care a fost răstignit Domnul
Iisus, când a pătimit pentru noi. Porumbelul este acela sub al cărui
chip a coborât Duhul Sfânt, după cum ai învăţat din Noul Testament,
şi El îţi insuflă pacea sufletului, liniştea minţii. Corbul este chipul
păcatului, care se duce şi nu se mai întoarce dacă se va păstra şi în
tine paza şi icoana dreptăţii’ (De mysteriis III, 11, în PSB, vol. 53, p.
12.); ‘Oare, potopul nu este ca şi Botezul, prin care toate păcatele se
îneacă şi numai cugetul celui drept şi harul reînviază?’ (De
Sacramentis II, I, 1).
A treia preînchipuire vetotestamentară a Botezului o reprezintă
trecerea evreilor prin Marea Roşie, fiind astfel eliberaţi din robia
egipteană: ‘Bagi de seamă că şi în acea trecere a evreilor prin Marea
Roşie, în care egiptenii au pierit, iar evreii au scăpat, a fost anticipată
încă de pe atunci închipuirea Sfântului Botez. Căci, ce altceva învăţăm
zilnic în această taină, decât că vina este luată de ape şi că greşeala
se şterge cu ele, însă evlavia şi nevinovăţia rămân pururi ocrotite?’
(De Mysteriis, III, 12, în PSB, vol. 53, p. 12).
Un al patrulea simbol anticipativ al Botezului creştin îl vede Sfântul
Ambrozie într-o minune săvârşită de Moise, în timpul traversării
pustiului până în Canaan, şi anume la Merra, unde evreii întâlnesc un
izvor de apă amară, pe care Moise îl preface în apă bună de băut:
‘Moise a aruncat un lemn în ea şi s-a făcut dulce. Fireşte, fără semnul
Crucii Domnului apa nu era de niciun folos pentru mântuirea ce avea
să vie: dar după ce a fost sfinţită prin taina Crucii mântuitoare, atunci
a devenit bună pentru baia duhovnicească şi pentru paharul mântuirii.
Aşadar, precum Moise, adică proorocul, a aruncat lemnul în acel
izvor, tot aşa preotul aruncă în această fântână baptismală semnul
Crucii Domnului şi apa se face dulce (potrivită) pentru har’ (De
Mysteriis, III, 14, p. 12).
Un alt simbol al Botezului creştin este, după Sfântul Ambrozie,
curăţirea de lepră a lui Naaman Sirianul, prin afundarea lui în apele
Iordanului, după îndemnul proorocului Elisei: ‘Şi fiind curăţit din
aceasta, a înţeles că faptul de a se curăţi cineva nu stă în puterea
apelor, ci a Harului’ (De Mysteriis, III, 17, p. 13.).
Un al şaselea simbol al Botezului în Vechiul Testament, îl vede Sfântul
Ambrozie într-o minune săvârşită de proorocul Elisei, care mergând
pe malul râului Iordan spre a tăia lemne, unul din fiii proorocului
scapă fierul securii în apă; atunci proorocul Elisei a tăiat o bucată de
lemn, pe care aruncând-o în apă, fierul a ieşit la suprafaţă, putând fi
astfel recuperat: ‘Vezi, aşadar, că prin Crucea lui Hristos se ridică
neputinţa tuturor oamenilor’ (De Sacramentis, II, IV, 11; Cf. De
Mysteriis, IX, 51, în PSB, vol. 53, pp. 22 – 23.).
Prefigurări în Noul Testament
În Noul Testament, înainte de a fi instituit Botezul, el este prefigurat
de Botezul Domnului în Iordan de către Ioan: ‘Aşadar, de ce a coborât
Hristos (la apa Iordanului), dacă nu ca să se curăţească trupul acesta,
trupul pe care l-a luat după firea noastră? Căci Hristos, Care nu a
făcut păcat, nu avea trebuinţă să-şi spele păcatele; dar avem trebuinţă
noi, care suntem supuşi păcatului. Aşadar, dacă Botezul s-a dat pentru
noi, pentru noi s-a făcut chipul lui, ni s-a pus înainte o formă a
credinţei noastre’ (De Sacramentis I, V, 16); ‘Cel ce avea să boteze cu
Duh Sfânt şi cu foc, a făcut cunoscută de mai înainte, prin Ioan, Taina
Botezului (Matei III, 11)’ (Despre pocăinţă, I, 8,).
O ultimă prefigurare a Botezului creştin o vede Sfântul Ambrozie în
minunea vindecării slăbănogului de la lacul Vitezda (Ioan 5, 2):
‘Aşadar, şi acea scăldătoare a fost o preînchipuire, ca să crezi că în
această apă (a Botezului) coboară puterea dumnezeiască’ (De
Mysteriis, IV, 23, în PSB, vol. 53, p. 14).
Toate aceste prefigurări scripturistice ale Botezului s-au împlinit în
Botezul ‘cu Duh Sfânt şi cu foc’ (Matei 3, 11) adus de Mântuitorul
Iisus Hristos, ‘prin a Cărui venire să nu mai însănătoşească umbra
doar pe unul, ci adevărul pe toţi’ (De mysteriis IV, 24, în PSB, vol. 53,
p. 14).
Posted in Sfinţi Părinţi | Tagged Botez, Sfântul Ambrozie al Milanului | Leave a comment
Sfântul Ambrozie a apărat Ortodoxia în ApusPosted on December 8, 2010 by admin
Articol publicat în Ziarul Limina, Miercuri, 08 Decembrie 2010, vezi
aici
Încă de la începutul episcopatului său, Sfântul Ambrozie intră
în legătură cu Sfântul Vasile cel Mare, care era cunoscut şi în
Apus, mai ales prin corespondenţa pe care o purta cu Bisericile
occidentale din Italia şi Galia şi prin activitatea lui împotriva
arianismului. Acest sfânt s-a distins prin lucrarea sa de apărare
îndârjită a dreptei credinţe în vremea când arianismul şi alte
eresuri bântuiau lumea creştină.
Scrisorile Sfântului Ambrozie către Sfântul Vasile nu s-au păstrat, însă
s-a păstrat o scrisoare de răspuns a Sfântului Vasile cel Mare, în care
îl felicita pe Sfântul Ambrozie pentru alegerea sa ca episcop al cetăţii
Mediolan (Milano de azi) şi în acelaşi timp îl îndemna la păstrarea
dreptei credinţe moştenite de la Sfinţii Părinţi. Această scrisoare a
însoţit moaştele Sfântului Dionisie, fost episcop de Mediolanum
înaintea arianului Auxenţiu, episcop ce l-a precedat în scaun pe
Sfântul Ambrozie. Moaştele au fost aduse, la cererea Sfântului
Ambrozie, din Cezareea Capadociei unde fusese exilat, la
Mediolanum. Din această scrisoare se vede în mod clar atitudinea de
apărare a credinţei niceene în faţa atacurilor ariene, încă din primele
luni ale episcopatului Sfântului Ambrozie, atitudine întărită de cererea
moaştelor Sfântului Dionisie.
Scaunul episcopal de la Mediolanum
Importanţa scaunului episcopal de Mediolanum îi permitea
supravegherea vieţii religioase şi din Ilyricul Occidental. În anul 376,
trecând la cele veşnice episcopul Germinius de Sirmium, se impunea
alegerea unui episcop ortodox, întrucât poziţia oficială a curţii
imperiale, reprezentată de împărăteasa Iustina, era de a susţine
alegerea unui episcop arian. Pentru a se evita alegerea unui episcop
arian şi a se asigura astfel alegerea în linişte a ierarhului ortodox
Anemius, Sfântul Ambrozie s-a dus la Sirmium. La hirotonia întru
arhiereu a lui Anemius a slujit însuşi Sfântul Ambrozie, împreună cu
alţi ierarhi ortodocşi.
Doi ani mai târziu, Sfântul Ambrozie a mers din nou la Sirmium
pentru a pregăti, împreună cu episcopul Anemius, Sinodul care a avut
loc în iulie 378. Tot aici s-a întâlnit cu împăratul Graţian, care dorea
să se informeze şi el asupra arianismului. Sinodul ortodox de la
Sirmium din iulie 378 a urmărit nu numai nimicirea ultimelor resturi
ariene în provinciile romane sud-dunărene ale Imperiului Roman, ci şi
combaterea ereziei macedonienilor, care negau dumnezeirea
Sfântului Duh şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl şi cu Fiul.
Împăratul Graţian a publicat un edict de toleranţă, prin care a lăsat
fiecăruia libertatea să urmeze religia dorită, cu excepţia maniheilor, a
eunomienilor, a arienilor extremişti şi a fotinienilor, continuatorii
doctrinei ereziarhului Fotin de Sirmium. Actul de toleranţă al
împăratului Graţian nu a durat mult căci printr-un nou edict, publicat
la 3 august 379, Graţian a anulat prevederile edictului din 378 de la
Sirmium. La 22 aprilie 380, Graţian a semnat, în drum spre
Mediolanum, un nou edict, prin care a reînnoit interzicerea ereziei
ariene şi a ordonat închiderea şi confiscarea lăcaşurilor de cult ale
ereticilor arieni.
Este sigur că noua orientare a împăratului Graţian se datoreşte
influenţei Sfântului Ambrozie care a scris în 378, răspunzând dorinţei
împăratului, primele două cărţi din lucrarea “Despre credinţă”, pe
care a completat-o în 380 cu alte trei cărţi, iar în 381, lucrarea
“Despre Sfântul Duh”, în care combate erezia pnevmatomahilor.
Sinodul de la Aquileia
Începând cu luna martie 381, împăratul Graţian şi-a stabilit reşedinţa
la Mediolanum. Se proiecta atunci convocarea unui sinod al întregii
creştinătăţi. Episcopul Mediolanului a reuşit să convingă pe împăratul
Graţian să modifice planul convocării unui sinod, la care ar fi trebuit
să participe episcopii întregii Biserici atât din Răsărit, cât şi din Apus.
Scrisoarea sinodală Binecuvântat fie Dumnezeu, redactată la sfârşitul
Sinodului de la Aquileia, oferă unele informaţii despre aceste lucruri.
Pentru judecarea episcopilor eretici, Palladius şi Secundian, se spune
în scrisoarea sinodală, “din pricina cărora romanii din cele mai
îndepărtate părţi ale lumii cereau să se adune sinodul. Iată că nici
unul, fie el chiar încărcat de anii bătrâneţii, respectabil prin părul său
alb, nu a pregetat să vină” .
Rescriptul împăratului Graţian, pentru convocarea Sinodului din
Aquileia, adresat prefectului pretoriului Syagrius, citit la deschiderea
sesiunii Sinodului, în ziua de 3 septembrie 381, de diaconul Sabinian,
a fost redactat cu ocazia Paştilor din acel an, în urma unei întrevederi
a împăratului Graţian cu Sfântul Ambrozie. Prin acest rescript,
Graţian a făcut cunoscut episcopilor Bisericii că Sinodul de la Aquileia
e convocat pentru ca ei să nu se mai certe cu privire la dogme şi
învăţătura Bisericii, ci să rezolve între ei orice neînţelegere
doctrinară. Sinodul italo-ilyrian din Aquileia s-a deschis oficial la 3
septembrie 381, participând 35 de delegaţi, în majoritatea lor
episcopi. A prezidat episcopul locului, Valerian, asistat de Sfântul
Ambrozie şi Eusebiu de Bolonia. Conducerea efectivă a dezbaterilor a
avut-o Sfântul Ambrozie. Cei doi episcopi arieni, Palladius şi
Secundian, au fost anatematizaţi, împreună cu preotul arian Attalos
din Noric.
Din Imperiul Roman de Răsărit nu a venit la Sinodul din Aquileia nici
un episcop, întrucât episcopii orientali şi cei din dioceza Tracia şi
Ilyricul răsăritean participau la Sinodul II Ecumenic, convocat de
împăratul Teodosie cel Mare, care s-a ţinut la Constantinopol în
primăvara şi vara anului 381.
Împărăteasa Iustina, protectoare a arienilor
Deşi prin sinoadele de la Constantinopol şi Aquileia s-a pus capăt
ereziei ariene, Sfântul Ambrozie s-a confruntat şi după această dată
cu reprezentanţi sau susţinători ai arianismului. El a trebuit să
protesteze faţă de decizia împărătesei Iustina de a pune la dispoziţia
arienilor o biserică din afara zidurilor oraşului (Teodoret de Cir,
“Istoria bisericească”).
Chemat să trateze cedarea bisericii în primăvara anului 385, Sfântul
Ambrozie a fost susţinut de populaţia oraşului aflată în faţa palatului
imperial. Umilinţa suferită de împărăteasa Iustina fusese prea mare
pentru ca aceasta să fie dispusă să o uite. La începutul anului 386, i s-
a cerut Sfântului Ambrozie să predea biserica mare din Mediolanum
episcopului Mercurinus. Credincioşii împreună cu Sfântul Ambrozie
au refuzat să elibereze biserica şi să o cedeze arienilor. Atunci, pentru
a-i încuraja pe creştinii aflaţi în apărarea propriei biserici şi, în acelaşi
timp, pentru a confirma dreapta credinţă, Sfântul Ambrozie a compus
câteva imnuri, în metru foarte simplu şi uşor de cântat.
Între anii 381 şi 382, Sfântul Ambrozie scrie lucrarea “Despre Taina
Întrupării Domnului”, îndreptată împotriva ereziei hristologice a lui
Apolinarie. Toate aceste fapte dovedesc că Sfântul Ambrozie s-a
ostenit necontenit pentru ocrotirea unităţii şi păcii în Ortodoxie şi
pentru păstrarea neştirbită a dreptei credinţe în Apus, aşa cum se
mărturiseşte şi într-un condac din Acatistul Sfântului Ambrozie, unde
este numit “stea de Dumnezeu trimisă asupra pământului Bisericii”,
care a alungat “cu lumina învăţăturii şi a vieţii sale ceaţa eresurilor”.
Preţuit de Sfântul Vasile cel Mare
Din anul 374 până în anul 397, Sfântul Ambrozie (339-397) a fost
episcop al cetăţii Mediolanum. În toată această perioadă, autoritatea
sa în Biserica Apuseană a crescut progresiv, atrăgând totodată după
sine o considerabilă influenţă în domeniul Statului. Era recunoscut ca
Sfânt Părinte, încă din timpul vieţii şi chiar personalităţi răsăritene,
precum Ascholius al Tesalonicului sau Sfântul Vasile cel Mare, i-au
arătat o preţuire deosebită.
Măreşte
Posted in Sfinţi Părinţi | Leave a comment
Cazuri speciale de pastoraţie la Spitalul „Malaxa“ din Capitală: Suferinţa, cale spre mântuirePosted on November 20, 2010 by admin
Un articol al lui Ioan Buşagă, despre activitatea noastră ca preot de
caritate, publicat în Ziarul Lumina, Sambata, 20 Noiembrie 2010. Vezi
articolul şi aici!
Preotul de caritate într-un spital face dovada iubirii lui
Dumnezeu nu doar pentru cel bolnav, ci şi pentru toţi cei aflaţi
în jurul bolnavului, deoarece cu toţii au nevoie de simţirea
iubirii lui Dumnezeu faţă de ei. O asemenea activitate
desfăşoară în incinta Spitalului Clinic “Nicolae Malaxa” din
Bucureşti părintele Ştefan Zară.
În timpul activităţii sale, părintele Ştefan Zară s-a întâlnit cu
numeroase cazuri, în urma cărora cei care au apelat la dânsul au
înţeles lucrarea lui Dumnezeu pentru îndreptarea şi mântuirea lor. Un
asemenea caz, spune părintele Zară, s-a întâmplat cu “o doamnă
asistentă de la Spitalul Clinic “Nicolae Malaxa”, care lucra de peste
10 ani, şi la o clinică particulară de ginecologie, unde îl ajuta pe medic
să facă avorturi. De câteva luni avea nişte vise înspăimântătoare şi nu
mai putea dormi noaptea. Astfel a hotărât să se spovedească. Canonul
primit la spovedanie a fost şi acela de a nu mai participa la avorturi şi
de a încerca să-l convingă pe medic să nu mai facă avorturi. După
mărturisirea ei, visele au încetat. Încercând să-l convingă pe medic să
nu mai omoare copii, doamna asistentă a înţeles că şi el are aceleaşi
vise, apărându-i în vis copiii ucişi. Povestindu-i cele întâmplate cu ea,
medicul i-a promis că se va duce şi el la spovedanie. După câteva zile,
în urma mărturisirii, medicul a conştientizat gravitatea faptelor sale şi
a hotărât că în clinica lui nu se vor mai face avorturi. Odată încetate
avorturile, au încetat şi visele înspăimântătoare ale medicului”, a
povestit părintele Ştefan Zară.
Părintele Ştefan Zară mărturiseşte
că dobândirea vindecării celui bolnav nu se poate face doar
ameliorând suferinţa trupească a acestuia. Ştiinţele medicale de
astăzi încep să aibă o viziune holistă asupra omului, înţelegând că
bolnavul nu se poate vindeca până nu se însănătoşeşte şi sufletul.
Importanţa prezenţei unui preot în spitale este deosebită şi pentru
faptul că el colaborează cu medicul la tratarea completă a bolnavului
pentru primirea vindecării de la Dumnezeu.
Un alt caz impresionant pentru părintele Ştefan a fost acela al unui
bătrân, care a participat la câteva Sfinte Liturghii la Spitalul Clinic
“Nicolae Malaxa”, fiind internat din cauza diabetului. “Acel bătrân se
ruga toată Sfânta Liturghie în genunchi, cu lacrimi în ochi. În Postul
Paştelui din anul 2009, a fost internat din nou în spitalul nostru, prilej
cu care am stat de vorbă. Aşa i-am aflat povestea. Trăia mai mult în
spitale, acasă la el nemaiîndrăznind aproape să se ducă. Avea trei
băieţi care aveau patima beţiei şi îl băteau zilnic, încât de multe ori
pleca de acasă plin de sânge. Muncise toată viaţa pentru copiii lui şi
acum, la bătrâneţe, aceştia îl răsplăteau cu bătăi. Singura lui alinare
era în spitale. De aceea, îmi povestea el, stătea mai mult internat
decât acasă. Participa la toate slujbele Bisericii, indiferent la ce spital
era internat şi se împărtăşea foarte des. Nu mânca deloc carne şi
citea zilnic Paraclisul Maicii Domnului. Se ruga pentru copiii lui, ca
Dumnezeu să îi ierte pentru ceea ce îi fac lui şi să-i izbăvească de
patima beţiei. Avea o credinţă impresionantă şi îmi mărturisea că el
este sigur că într-o zi copiii lui se vor întoarce către Dumnezeu şi îşi
vor iubi cu adevărat tatăl, înţelegând iubirea lui faţă de ei. De aceea,
misiunea preotului în spitale este de a-i deschide ochii bolnavului ca
acesta să poată vedea în suferinţă un act terapeutic al sufletului, o
cale mântuitoare. Acceptarea suferinţei înseamnă acceptarea Crucii şi
lepădarea de sine”, a spus părintele Ştefan Zară.
Posted in Articole | Leave a comment
Despre “chipul lui Dumnezeu” în scrierile Sfântului Ambrozie al MediolanuluiPosted on September 2, 2010 by admin
Explicând noţiunea de chip al lui Dumnezeu, Sfântul
Ambrozie urmează îndeaproape teologia Părinţilor răsăriteni, la care
învăţătura despre chip şi asemănare ocupă un rol foarte important1[1].
Pentru Sfântul Ambrozie, ca de altfel pentru toţi Părinţii
răsăriteni2[2], faptul de a fi creat după chipul lui Dumnezeu oferă
omului şansa unei comuniuni reale cu Dumnezeu:
«Acesta se uneşte cu Dumnezeu, rămâne împreună cu Hristos,
pogoară la iad şi se ridică şi liber sălăşluieşte în cer. Ascultă
încă pe acela ce zice: „Iar petrecerea noastră este în ceruri”
(Filip 3, 20). Oare nu este după chipul lui Dumnezeu acela
întru care Dumnezeu este pururea?»3[3].
Analizând versetul 26 din capitolul întâi al Facerii
(«Faciamus hominem ad imaginem et similitudinem nostram»),
Sfântul Ambrozie îşi pune mai multe întrebări, printre care şi aceea ce
înseamnă «ad imaginem et similitudinem nostram»?[4] Continue reading
→
123[
Despre “chipul lui Dumnezeu” în scrierile Sfântului Ambrozie al MediolanuluiPosted on September 2, 2010 by admin
Explicând noţiunea de chip al lui Dumnezeu, Sfântul
Ambrozie urmează îndeaproape teologia Părinţilor răsăriteni, la care
învăţătura despre chip şi asemănare ocupă un rol foarte important4[1].
Pentru Sfântul Ambrozie, ca de altfel pentru toţi Părinţii
răsăriteni5[2], faptul de a fi creat după chipul lui Dumnezeu oferă
omului şansa unei comuniuni reale cu Dumnezeu:
«Acesta se uneşte cu Dumnezeu, rămâne împreună cu Hristos,
pogoară la iad şi se ridică şi liber sălăşluieşte în cer. Ascultă
încă pe acela ce zice: „Iar petrecerea noastră este în ceruri”
(Filip 3, 20). Oare nu este după chipul lui Dumnezeu acela
întru care Dumnezeu este pururea?»6[3].
4[1] Baziel MAES, La loi naturelle selon Ambroise de Milan, Editrice
Pontificia Università Gregoriana, 1967, p. 67.
5[2] Cf. şi Ştefan BUCHIU, „Aspecte antropologice în apologetica ortodoxă”, în
STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI, THEOLOGIA ORTHODOXA, XLIV
(1999), 1-2, pp. 143-146.
6[3] «quae Deo jungitur, Christo adhaeret, descendit in infernum, atque ascendit, libera versatur
in coelo. Denique audi dicentem: Nostra autem conversatio in coelis est (Phil. III, 20). Non est
ergo ad imaginem Dei, in qua Deus semper est?»; Hexaemeron VI, 8, 45; PL 14, 275.
Analizând versetul 26 din capitolul întâi al Facerii
(«Faciamus hominem ad imaginem et similitudinem nostram»),
Sfântul Ambrozie îşi pune mai multe întrebări, printre care şi aceea ce
înseamnă «ad imaginem et similitudinem nostram»?74], care primeşte
răspunsul cel mai elaborat. Mai întâi, Episcopul Mediolanului
subliniază faptul că omul nu este chipul lui Dumnezeu, ci doar este
făcut după chipul lui Dumnezeu, pentru că doar Mântuitorul Iisus
Hristos este chip al lui Dumnezeu8[5]. Doar Cel Care este Dumnezeu
adevărat deofiinţă cu Tatăl poate fi numit chip al lui Dumnezeu:
«Chipul lui Dumnezeu este putere şi nu slăbiciune, chipul lui
Dumnezeu este dreptate, iar înţelepciunea este dumnezeiască
şi dreptatea veşnică. Chipul lui Dumnezeu este doar Cel ce a
zis: „Eu şi Tatăl , Una suntem” (In 10, 30), o astfel de
asemănare având cu Tatăl, având unitatea dumnezeirii şi a
plinătăţii»9[6].
Şi întru-cât aceste atribute sunt doar ale lui Dumnezeu, omul nu poate
fi decât după chipul lui Dumnezeu, nu şi chip al lui Dumnezeu:
«Dacă înţelegem chip, să vedem după chipul; omul nu este
chip al lui Dumnezeu, ci este făcut după asemănarea Sa. Altul
este chipul lui Dumnezeu nevăzut: Primul Născut Creatorul
universului, prin Care s-au făcut toate. Acela nu este după
chip, ci chip; tu nu eşti chip, ci după chip»10[7].
7?[4] Ibidem VI, 7, 40; PL 14, 272.
8[5] «Imago est enim invisibilis Dei Filius»; Ibidem II, 5, 19; PL 14, 167.
9[6] «Imago Dei virtus est, non infirmitas: imago Dei sapientia est, imago Dei justitia est: sed
sapientia divina est, et sempiterna justitia. Imago Dei est solus ille, qui dixit: Ego et Pater unum
sumus (Joan. X, 30); ita habens similitudinem Patris, ut divinitatis, et plenitudinis habeat
unitatem»; Ibidem VI, 7, 41; PL 14, 273.
10[7] «Si intelligas imaginem, videbis ad imaginem; homo enim non est imago Dei, sed ad
similitudinem factus est. Alius est imago Dei invisibilis, primogenitus universae creaturae, per
Episcopul Mediolanului vede în Deuteronom 15, 9 o aluzie la
obligaţia omului de a păstra chipul lui Dumnezeu în el însuşi, chip
care nu este altcineva decât Mântuitorul Iisus Hristos. Omul este
dator să păstreze chipul lui Dumnezeu, fiind creat după acest chip11[8].
Sfântul Ambrozie spune că doar sufletul, nu şi trupul omului
este după chipul lui Dumnezeu12[9], totuşi şi trupul se face părtaş
învierii13[10]:
«Dar carnea nu poate fi după chipul lui Dumnezeu, ci sufletul
nostru, care este liber şi rătăceşte ici-acolo în cugete şi
gânduri împrăştiate, care pe toate le cercetează cugetând la
ele […]. După chipul lui Dumnezeu este acela ce este preţuit
nu după puterea trupului, ci după puterea minţii»14[11].
Creştinul trebuie să releve chipul lui Dumnezeu din el, prin
faptele lui; altfel spus, faptele lui trebuie să fie conforme cu starea lui
de creştin, cu starea lui de a fi făcut după chipul lui Dumnezeu. A fi
după chipul lui Dumnezeu devine deci normă morală de făptuire
quem facta sunt omnia. Ille non ad imaginem, sed imago: tu non imago, sed ad imaginem»; In
Psalmum David 118 expositio, X, 16; PL 15, 1405.
11[8] «Scire ergo se debet sive vir, sive mulier, quia ad imaginem Dei est et similitudinem; ut
animae sequatur, non corporis, pulchritudinem»; Exhortatio virginitatis 10, 68; PL 16, 356.
12[9] «Anima igitur nostra ad imaginem Dei est […]; haec est ad imaginem Dei,
corpus autem ad speciem bestiarum»; Hexaemeron VI, 7, 43; PL 14, 274.
13[10] Ep. 39, 5, trad. rom, în PSB, vol. 53, pp. 184-185.
14[11] «Non ergo caro potest esse ad imaginem Dei, sed anima nostra quae libera est, et diffusis
cogitationibus atque consiliis huc atque illuc vagatur, quae considerando spectat omnia […].Ea
igitur est ad imaginem Dei, quae non corporeo aestimatur, sed mentis vigore»; Hexaemeron VI,
8, 45; PL 14, 275.
pentru orice creştin15[12]. În De mysteriis, Sfântul Ambrozie vorbeşte
în mod clar despre această datorie:
«Şi faptele tale să strălucească şi să pună în lumină chipul lui
Dumnezeu, după al Cărui chip ai fost făcut»16[13].
Creştinul poate trăi după chipul lui Dumnezeu, pentru că
Mântuitorul Iisus Hristos, chipul lui Dumnezeu, trăieşte în el.
Chipul lui Dumnezeu din om poate fi pierdut prin păcat, ceea
ce a şi făcut Adam17[14]. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, nu ar
fi trebuit să moară, a fost creat nemuritor; dacă el îşi supunea voia sa
întru totul lui Dumnezeu, el nu ar fi murit18[15]. Pentru a păstra chipul
lui Dumnezeu, omul trebuie să evite răul19[16] şi să fugă de tot ceea ce
este al lumii acesteia20[17]:
«Să ne ferim, aşadar, ca nu cumva pe acest om, adică pe νοῦς,
acea femeie, adică patima, să-l moleşească amăgindu-l şi
înşelându-l cu desfătarea simţurilor şi robit să-l atragă la
15[12] Cf. Baziel MAES, op.cit., p. 129.
16[13] «Opera quoque tua luceant, et imaginem Dei praeferant, ad cujus imaginem facta es»; De
mysteriis VII, 41; PL 16, 402.
17[14] In Psalmum David 118 expositio, X, 11; PL 15, 1403-1404.
18[15] «Fecit animam ut sit: creavit hominem in incorruptionem, quem ad imaginem sui fecit: sed
homines a naturae munere deviantes, obnoxios fecere se morti, ut quasi terreni corrumpantur»;
In Psalmum Primum enarratio, 48; PL 14, 991.
19[16] «Fugiamus ergo haec mala, et exaltemus animam nostram ad illam
imaginem Dei et similitudinem. Fuga malorum similitudo Dei est, et virtutibus
imago Dei acquiritur»; De bono mortis V, 17; PL 14, 576.
20[17] «Quicumque enim saecularia negligit, ad imaginem similitudinemque Dei propius accedit»;
De Iacob II, 7, 30; PL 14, 656.
legile şi hotărârile sale. Să fugim de desfătare ca de şarpe,
căci ea are multe meşteşuguri, mai ales în om»21[18].
Învăţătura Sfântului Ambrozie despre păcat este determinată
de învăţătura sa despre natura umană, care, în ochii lui, este identică
cu noţiunea de perfecţiune22[19]. Atât timp cât Adam a trăit potrivit
naturii sale, el a rămas perfect. Principalul efect al căderii în păcat, a
fost o schimbare nu atât în locul în care se afla Adam, ci mai degrabă
în personalitatea lui23[20]. A trăi conform naturii înseamnă, pentru
Sfântul Ambrozie a trăi după legea lui Dumnezeu:
«A trăi după natură, în a cărei instituire şi rânduială este
legea lui Dumnezeu»24[21].
Astfel expresia «qui vivit secundum naturam» pare a fi identică în
învăţătura Sfântului Ambrozie cu «qui meminit se ad imaginem dei
factum»25[22].
După pierderea chipului lui Dumnezeu din om, Dumnezeu îl
trimite pe Fiul Său ca să-l ridice pe acesta din starea în care căzuse:
21[18] «Caveamus ergo ne hominem istum, id est, νοῦς, mulier illa, id est, passio sensuum
nostrorum delectatione et ipsa decepta atque illusa effeminet, et circumscriptum in leges suas et
sententiam trahat. Fugiamus delectationem sicut serpentem: multas artes habet, et maxime in
homine» Ep. 45, 17; PL 16, 1145, trad. rom., p. 216.
22[19] Andrew LENOX-CONYNGHAM, „Sin in St. Ambrose”, în SP, vol. XVIII
(1990), p. 173.
23[20] Ibidem, pp. 173-174.
24[21] «Secundum naturam vivere, in cuius instituto et ordine Dei lex est»; De
Abraham II, 11, 93; PL 14, 524.
25[22] Cf. Baziel MAES, op.cit., p. 128.
«Hristos a murit pentru noi, ca să învieze pentru noi. S-a
coborât până la şubrezenia noastră, ca să ne ridice»26[23].
Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, pentru ridicarea lui din
păcat trebuie să-L urmeze pe Acela al Cărui chip îl poartă, pe
Mântuitorul Iisus Hristos. A-l urma pe Hristos nu înseamnă altceva
decât împroprierea Cuvântului în propria persoană27[24].
26[23] Ep. 81, 5; PL 16, 1274, trad. rom., în PSB, vol. 53, p. 313.
27[24] De mysteriis VII, 48-49; PL 16, 404-405.