CUM SA RECUNOSTI UN COPIL ABUZAT

Nu este atat de usor pe cat pare. Tipurile de abuz sunt multiple si alunecoase, nu se restrang la batai sau lovituri. Astfel ca semnele nu sunt evidente intotdeauna. Din contra. Abuzul sexual si cel emotional, de exemplu, pot afecta copilul intr-o asemenea masura incat sa il "invete" cai naturale si inteligente de a se ascunde. Nu de abuzator: ci de oricine ar putea descoperi. Si asta pentru ca de multe ori, copilul abuzat se simte vinovat pentru ceea ce i se intampla. Fie pentru ca este prea mic si la varsta lui este firesc sa gandeasca asa, fie deoarece i s-a inoculat vinovatia de-a lungul timpului, ajungand sa se identifice cu ea si sa o considere reala. Copilul abuzat dezvolta modalitati de a gestiona suferintele pe care le indura, in vreme ce le ascunde de catre posibilii salvatori. Tocmai la aceste modalitati putem invata si noi sa devenim receptivi si vigilenti. Poate fi dificil. Neglijenta copilului, de exemplu, este tot o forma de abuz: atunci cand acesta nu este hranit suficient, ingrijit, spalat sau nu i se acorda timp si atentie. Iar aceste lipsuri nu lasa urma frapante si pe termen scurt. Pe termen lung insa, copilul va deveni un adult cu grave deficite emotionale si sociale si un parinte cu un comportament nesanatos.

Ok: deci e nevoie de noi sa fim sensibili si vigilenti. ...La ce? Cum identificam potentialele victime si pe agresori?

 

 

Toate formele de abuz lasa urme in relatia dintre cei doi. Este un semnal de alarma daca cei doi admit ca nu le place sa petreaca timp impreuna si daca vezi ca nu se intereseaza unul de altul.

La fel, atunci cand copilul nu pare deloc deranjat de perioadele de separare de parinte si nu manifesta urme de dor, sau cand observi ca cei doi nu se ating si foarte rar se privesc unul pe celalalt. Intr-un cuvant, interactioneaza foarte neadecvat pentru un parinte si un copil.

Tipurile de abuz de obicei merg mana in mana, adica un copil abuzat fizic este de multe ori abuzat si emotional, iar un copul abuzat sexual poate fi adesea si neglijat. 

Astfel ca semnele dupa care poti suspecta un abuz pot fi mai multe:

- modificari bruste in comportament sau in evolutia scolara

- dificultati de concentrare si probleme de invatare, nejustificate de vreo afectiune a copilului- o atitudine speriata in mod constant, de parca s-ar teme ca ceva rau urmeaza sa se intample- o atitudine fie rezervata si retrasa, fie pasiva si submisiva in raport cu adultii

Cum recunosti un copil abuzat fizic

- are vanatai, zgarieturi, arsuri si alte semne fizice de agresiune, inexplicabile sau neobisnuite

- le are in mod repetat- se gasesc in locuri mai putin firesti pentru niste lovituri obisnuite la copii- copilul nu poate da explicatii pertinente sau credibile pentru ele- poarta pantaloni lungi si bluze cu maneca lunga inclusiv atunci cand e cald (daca o face pentru a ascunde zgarieturile, ia in calcul si ca unii copii se automutileaza - ceea ce sugereaza un alt tip de abuz din partea adultilor: abuzul emotional sau neglijenta)

 

- se arata speriat atunci cand este monentul sa mearga acasa ori cand trebuie sa intre in contact cu unul din parinti- devine agitat si anxios la apropierea adultilor- devine exagerat de speriat atunci cand face o greseala, cand un adult il atinge simbolic (il trage de ureche, de exemplu) sau cand un adult se infurie pe el- in plus, copiii abuzati fizic par mereu suspiciosi, par sa stea in alerta mai tot timpul

Cum recunosti parintele care abuzeaza fizic

- daca stii sa aiba o proprie experienta de abuz in copilarie, este posibil ca semnele celui mic sa fie intr-adevar din cauza lui- nu se arata preocupat de starea copilului, de ranile lui si de evolutia lor- il pedepseste pe cel mic intr-un mod asgresiv, nepotrivit pentru varsta si actele lui- vorbeste cu neplacere despre cel mic in mod constant, accentuand aspectele negative si "rautatile" pe care le face

Cum recunosti un copil abuzat emotional

 

- acest tip de abuz poate fi atat verbal, cat si psihologic- copilul poate fi (sau deveni) tacut, rezervat, taciturn, ezitant sau mai degraba necooperant, dificil, rece, detasat- manifesta comportamente extreme: fie se arata submisiv si pasiv din cale afara, fie pretinde, cere (de obicei atentie), pana la agresivitate chiar- preia roluri de parinte in raport cu alti copii, se poarta "ca un adult", sau din contra, excesiv de infantil(spre exemplu, se leagana adesea si isi suge degetul, la 6 ani)- dezvoltarea lui psihica sau emotionala pare intarziata- arata o lipsa de atasament fata de parinte

Cum recunosti parintele care abuzeaza emotional

- il acuza, ameninta, cearta, santajeaza, il sperie sau il umileste si il "pune la colt" pe micut in mod constant- nu manifesta preocupare fata de copil si refuza sfaturile sau ofertele de a primi ajutor sa rezolve diversele probleme cu care se confrunta cel mic- il respinge si il indeparteaza pe cel mic in mod vizibil

 

Cum recunosti un copil abuzat sexual

- studiile indica de trei ori mai multe fetite afectate decat baieti- uita-te dupa modificari comportamentale: copilul devine vizibil furios, ostil, agresiv- are dificultati in a merge sau in a sta jos, pe scaun- refuza dintr-o data sa se schimbe, sa se dezbrace pentru gimnastica sau pentru alte activitati fizice comune

- unii copii ajung sa faca pipi in pat, sa aiba constant cosmaruri sau dezvolta o frica de intuneric sau o frica evidenta (incontrolabila) fata de parintele abuzator- fiind copii, nu se cenzureaza sau nu sunt suficient de constienti ca atrag atentia prin asta, asa ca nu vor ascunde cunostintele sexuale sofisticate si neadecvate pentru varsta lor, capatate prin abuz- poate dezvolta un interes pentru probleme de sexualitate, nepotrivit si, la fel, pe care nu se straduieste sa il ascunda (intrucat funcioneaza ca o supapa)- poate regresa, ca si copilul abuzat emotional, la obiceiuri infantile (udatul patului este unul dintre ele)

Cum recunosti parintele care abuzeaza sexual

- este foarte protectiv cu copilul sau ii limiteaza intr-o masura nejustificata contactul cu alti copii, mai ales cu cei de sex opus- este secretos, izolat, chiar ostil fata de alti parinti - este gelos si posesiv cu membrii familiei sale, exclusivist si exercita un control vizibil

Prietenii imaginari: bine ati venit pe lume!

"Natalitatea" prietenilor imaginari este destul de ridicata. O cercetare derulata de o universitate din Canada arata ca pana la 65% dintre copii au la un moment dat prieteni imaginari. Macar unul... Cel mai des ei isi fac aparitia pe la varsta de 3 anisori, cand imaginatia copilului devine foarte activa, insa unele mamici i-au "cunoscut" inca de cand bebele lor avea intre 16 si 18 luni.

Cand copilul incepe sa ii imite pe Spider Man, pe Tom si Jerry sau pe Scooby-Doo, te nelinistesti? Nu, nu ai de ce. Imaginatia lui "explodeaza" si jocurile de tipul "sa ne prefacem ca..." indica o dezvoltare sanatoasa. Tot asa, nu ai motive sa te ingrijorezi nici cand vorbeste cu personaje invizibile. Studiile efectuate la universitatea Yale arata ca micutii in cauza au o imaginatie mai bogata decat a altor copii, dezvolta un vocabular mai bogat si o abilitate de empatie peste medie. Invata sa se simt bine in propria companie, fara a depinde excesiv de altii si se pare ca odata ajunsi scolari, au relatii mai bune cu restul copiilor din clasa.

Psihologii enumera mai multe motive pentru prieteniile imaginare. Pe de o parte, copiii singuri la parinti sau care au frati mult mai mari au nevoie de cineva de varsta lor cu care sa isi petreaca timpul. Pe de alta parte, si daca merg la gradinita, isi pot lua prietenul cu ei. O mamica imi povestea ca Alexandra (4 ani) s-a "imprietenit" in urma cu cateva luni cu Mica (o "fetita-cartofior", pentru ca "are ochii ca doi cartofei din ciorba"). Mica doarme din cand in cand cu ea si invata de la Alexandra sa isi lege sireturile la tenisi, pentru ca si Alexandra a invatat de la mama. Cand merge la gradinita, Mica insa are programul ei separat... Daca o intrebi pe Alexandra unde este Mica, ea iti va raspunde: "doarme" sau "e la bunica".

Prietenul imaginar la nevoie se cunoaste

Da, prietenii imaginari au rolul de a indeplini o nevoie a copilului. Aceasta nevoie uneori nu o implinesc nici prietenii "in carne si oase" pe care si-i poate face la gradi sau in jurul blocului.

De exemplu, si copilul are secretele lui, pe care nu le poate spune cu usurinta mamei. Atunci cand a spart din geseala o cana sau cand a stricat ceva, teama si emotia sunt pentru unii copilasi mai usor de suportat daca au un confident la care sa mearga. Acesta nu o sa fii de indata tu, oricat de blanda te-ai arata. Pana una alta, tot mama este si cea care cearta si care a rostit, macar o data, la nervi "vai, ce ai facut" si "gata, acasa cu tine!". Asa ca Alexandra va merge la Mica si ii va povesti ei patania. Daca te invarti prin camera si tragi cu urechea fara sa intervii, o sa si auzi ce vorbesc "cele doua" prietene...

Nu doar nelinistea fata de reactia adultilor, dar si dificultatile de exprimare il incurajeaza pe copil sa isi creeze un prieten. Cu prietenul sau comunica usor, liber si stie ca este inteles de fiecare data: astfel, anxietatea este redusa...

Prietenul nu il cearta, orice ar fi facut. "Confesiunea" diminueaza emotia negativa, iar faptul ca a fost acceptat si necriticat (de cineva imaginar pentru noi, dar real pentru el) ii consolideaza curajul si increderea in sine. Curajul si increderea in sine joaca un rol important inca de la varstele mici. Vom patrunde importanta lor, daca ne amintim ca acum, gandirea magica il provoaca pe bebe sa creada ca el este responsabil pentru tot felul de "nazbatii". Daca pe mama o doare tare capul, e din cauza ca el a spart cana. Iar daca tata se supara si pleaca trantind usa, e pentru ca el nu a mancat de dimineata tot sau pentru ca el a fost suparat pe tata cand l-a luat in graba de la leagane...

Adeseori copilul face astfel de conexiuni, oricat am incerca noi sa le evitam. La fel de des, ii este dificil sa ne comunice clar ceea ce e in capusorul lui: si datorita emotiei, si pentru ca nu are inca limbajul suficient de dezvoltat. De asemenea, multi parinti se arata nerabdatori cu "prostiile astea" si nu insista indeajuns de mult in asigurarile si linistirile de care cel mic are nevoie. Atunci, ii revine prietenului imaginar sarcina de a elibera tesiunea si de a ii oferi in continuare o relatie neperturbata de prostia pe care a facut-o. Prietenul imaginar ii asigura stabilitate si acceptare neconditionata.

Cu atat mai mult in perioade incerte si in schimbari. Acum se incheaga multe astfel de prietenii... Cand ne mutam in alta casa, cand exista tulburari in relatiile dintre parinti ori dintre acestia si fratii mai mari. In certuri, in divort, in boala unui parinte. Sau in evenimente mai banale, cum ar fi prima oara cand pleaca fara parinti in excursie ori pregatirea pentru gradinita. Stabilitatea si previzibilitatea sunt esentiale pentru dezvoltarea armonioasa a copilului mic. Daca ele sunt perturbate, aparitia unui prieten imaginar este pentru parinte chiar motiv de a rasufla usurat: copilul tau improvizeaza stabilitatea. A gasit modalitatea de a face fata conditiilor deficitare.

Prieteniile bune strica obiceiurile proaste...

Si le intaresc pe cele bune. Da, chiar asa stau lucrurile. Prieteniile imaginare sunt o "repetitie" pentru cele reale si pentru interactiunile interpersonale. Cu prietenii sai nevazuti, copilul vorbeste, imparte lucuri, invata sa se exprime corect, sa ceara, sa ofere. Intra in dverse roluri si invata sa se conformeze, sa isi sustina punctele de vedere (bineinteles, ghidat de tine - tu vei intra "in joc" atunci cand va fi cazul...) si sa relationeze eficient.

Copilul invata deprinderile sociale care mai tarziu ii vor folosi in clasa de copii si in comunitate. Capata incredere in sine si asertivitate, iar nivelul timiditatii descreste. Sa nu te mire: Toto si Mica sunt la fel de reali ca si copiii de la bloc...Pentru ca trebuie si sa imparta patul si jucariile, si sa ii faca loc la masa, si sa tina cont de dorintele si de sentimentele pietenului (doar acum 5 minute ai tresarit cand a tipat la tine ca te-ai sezat pe Toto!), copilul tau depaseste cu mai putin efort egocentrismul specific varstei.

Limbajul se dezvolta cu usurinta si corect, pe masura ce copilul ii explica lui Toto cum se fac lucrurile, il prezinta familiei si ii transmite care sunt sarcinile lui.

Il cearta atunci cand nu mananca, ii povesteste ce a vazut la Zoo si il pedepseste cand se supara... In plus, copilul invata de mic sa ventileze si sa isi impartaseasca emotiile si trairile. Mai intai prietenului, apoi si tie. Pana atunci, tu asculta ce vorbesc "cei doi"...

Toto sau cum-il-cheama merita chiar sa ii multumesti pentru ca il ajuta pe copilul tau sa isi gestioneze emotiile negative si pe tine sa i le cunosti. Copilului ii vine mai usor sa atribuie propriile trairi puternice - mai ales pe cele negative - prietenului sau: "Toto nu vrea sa mearga la bunica pentru ca bunica tipa la el" sau "Nu inchide usa!!! Lui Toto nu-i place sa dorma cu usa inchisa."

Tot prietenului sau ii atribuie adesea si boacanele... Il cearta si il acuza cu ingenuitate. "Toto a varsat laptele, el a scos cablul din priza, din cauza lui am cazut, Toto a urcat pe masa si a sterpelit dulciurile de pe frigider...eu nici nu stiam ca sunt acolo!" Nu te enerva: copilul tau paseaza responsabilitatea tocmai pentru ca recunoate ca lucrul facut este "rau" si ii este teama de asta. Abia cand va mai creste putin, va putea sa isi assume responsabilitatea pentru faptele "mai putin bune". Deocamdata, datorita lui Toto, are curajul sa recunoasca atunci cand o fapta este buna sau mai putin buna. Pentru ca il poate indica pe el singurul vinovat.

Prietenii imaginari ai copilului meu sunt si prietenii mei...

Ceea ce inseamna ca ii vei trata ca atare. Macar ca multumire ca iti ajuta copilul sa se simta bine si in situatiile in care ramane singur, fara compania adultilor sau a altor copii. Nu ti s-a intamplat sa constati ca nici in ruptul capului nu accepta sa ramana singur in camera lui, insa daca il ia pe Toto cu el, atunci isi fac de lucru amandoi si ii mai auzi gurita doar atunci cand lui Toto ii este sete?

Serios vorbind, este indicat sa adopti o atitudine binevoitoare fata de prietenii imaginari ai copilului tau. In nici un caz sa nu le negi existenta si sa nu iti certi copilul ca "vorbeste singur". Ei sunt reai pentru el si normali pentru dezvoltarea lui. Intreaba-l si asculta-l cand iti povesteste aventurile prin care trec impreuna. Pastreaza-i un loc in masina sau la masa, atunci cand copilul tau il invita in familie. Tine cont de prezenta lui, atunci cand cititi povesti si esti anuntata ca dumnealui se afla de fata... Cu alte cuvinte, trateaza-l cu respect, ca pe o persoana in carne si oase.

Insa asta nu inseamna sa il incurajezi. Nu il implica in activitatile voastre, decat daca micutul l-a invitat deja. Cel mic l-a "creat" din proprie initativa, si tot el va mentine prietenia atat timp cat va avea nevoie. Nu il face "de-al casei": va veni momentul cand micutul se va detasa de Toto, asa ca nu il apropia tu mai mult decat simte el nevoia. Intra in joc, insa lasa-l pe cel mic sa directioneze activitatea. Nu crea tu o relatie cu prietenul imaginar.

In schimb, fii atenta la conversatiile si la comportamentul afisat de copilul tau in prezenta prietenului. Il poti cunoaste mai bine - aminteste-ti ca el nu disimuleaza, el intretine o relatie reala cu prietenul sau. In plus, il poti ajuta sa se raporteze si sa se exprime sanatos in relatia cu o alta persoana: "Ia incearca sa il rogi frumos - va impacati mai bine acum?". Iar atunci cand micutul arunca intreaga vina a dulciurilor sterpelite pe Toto, speculeaza asta si invatati-l impreuna pe Toto cum anume era mai corect sa procedeze...

Pe la 5 ani, copilul incepe sa schiteze o granita intre real si imaginar. Toto are sanse mari sa dispara acum - sa se mute din oras ori sa plece intr-o excursie lunga. Dar nu neaparat: unii copiii isi pastreaza prietenii aproape si la 10 ani, chiar daca acum stiu ca ei nu sunt "adevarati".

Nu e nevoie sa te nelinistesti daca, desi are frati sau revine zilnic in mijlocul unui colectiv, copilul tau isi pastreaza inca prietenii imaginari. Insa nu le da voie acestora sa fie singurii tovarasi ai micutului. Abia daca observi semne ale unei proaste socializari si preferinta clara pentru prietenii imaginari, sau daca scolarul tau nu renunta la ei, adreseaza-te unui psiholog.

Prietenii imaginari: stiai ca...

- unele studii au indicat ca baietii tind sa isi "aleaga" prieteni imaginari care sunt mai competenti decat ei insisi, in timp ce fetitele prefera prieteni imaginari mai putin capabili decat se stiu ele ca sunt;

- desi in general copiii leaga prietenii imaginare cu personaje de acelasi sex, fetele, mai des decat baietii, isi fac prieteni imaginari de sex opus;

- baieteii au mai multi prieteni imaginari ne-umani (animale, obiecte care prind viata, super-eroi, personaje din filme sau povesti) decat fetele.

» Etapele dezvoltarii copilului» 0-2 ani: inteligenta senzorio-motorie» 2-7 ani: gandirea pre-operationala» 7-11 ani: operatiile concrete ale gandirii» De la 11 ani: operatiile formale ale gandirii

Iar pentru asta ii suntem recunoscatori elvetianului Jean Piaget. El a studiat capacitatile intelectuale ale copiilor, nu prin testele psihologice clasice, ci prin interviuri clinice, care incurajeaza manifestarile lor spontane. A discutat cu sute de copii intre 3 si 12 ani si a observat ce cred ei despre lucruri precum Dumnezeu, univers, dreptate. El e cel care a constatat ca inteligenta noastra se dezvolta inca de la nastere, in etape bine definite si ca pana la 7 ani, copiii gandesc calitativ diferit de adulti.

Etapele dezvoltarii copilului

Cu fiecare etapa, copilul dezvolta noi capacitati cognitive si invata si noi forme de comportament. El dobandeste abilitati care ii permit sa actioneze asupra mediului din ce in ce mai eficient. De exemplu, achizitionarea limbajului ii permite copilului sa fie independent si sa comunice sentimente si nevoi, spre deosebire de sugar, care este complet dependent de cei care il ingrijesc. 

0-2 ani: Inteligenta senzorio-motorie

Copilul reactioneaza reflex, in activitati precum suptul, lovitul, apucatul. Incepe sa coordoneze informatia vizuala si tactila pe care o primeste din mediu cu deprinderile motorii pe care tocmai le dezvolta. In aceasta etapa constata ca daca isi misca ochii, are acces la mai multe imagini si poate chiar sa observe cum propriile manute si picioruse interactioneaza cu obiectele.

Copilul reactioneaza reflex, in activitati precum suptul, lovitul, apucatul. Incepe sa coordoneze informatia vizuala si tactila pe care o primeste din mediu cu deprinderile motorii pe care tocmai le dezvolta. In aceasta etapa constata ca daca isi misca ochii, are acces la mai multe imagini si poate chiar sa observe cum propriile manute si picioruse interactioneaza cu diverse obiecte. In acest mod, devine tot mai constient de existenta unui mediu exterior, inconjurator si de capacitatea lui de a actiona asupra acestui mediu.

Pana la 1 lunaBebele manifesta reflexele innascute. Cel mai conturat este reflexul suptului. Bebelusul suge automat cand ii sunt atinse buzele. Daca vrea sa aiba acces cat mai bun la lapte si la sanul mamei, este nevoit sa isi ajusteze pozitia capului. Asa incepe un bebelus sa invete sa isi organizeze miscarile.

1-4 luni Acum, copilul intalneste intamplator o experienta noua si din acel moment incearca sa o reproduca. De exemplu, isi atinge gurita cu degetele. Inregistreaza experienta si incepe singur sa isi ghideze degetele, pana cand reuseste sa le bage in gura. Aceasta este perioada in care copilul combina miscarile diferitelor segmente ale corpului, pana cand, dupa esecuri repetate, reuseste sa le coordoneze.

4-10 luni Mai deveme, copilul descoperea ca poate sa isi coordoneze segmentele corpului. Acum, descopera experiente pe care vrea sa le repete, si de aceea isi coordoneaza miscarile. Ca atunci cand atinge intamplator cu piciorusele jucariile de deasupra patutului. Acestea se misca si fac zgomot, asa ca ii atrag atentia si ii produc placere. Bebelusul mai vrea o data, asa ca reproduce miscarea anterioara. De aceea, Piaget spunea ca acum bebelusul invata reactiile "care fac lucrurile interesante sa dureze".

8-12 luni Acum copilul invata sa coordoneze 2-3 miscari separate, pentru a depasi un obstacol atunci cand urmareste ceva. Piaget povesteste cum bebelusul sau a vrut inr-o zi sa apuce o cutie de chibrituri, dar el si-a pus mana in fata cutiei. Mai intai, bebele a incercat sa ocoleasca mana sau sa treaca peste ea. Peste cateva zile, a incercat altceva: sa o loveasca si sa o dea la o parte. A invatat ca isi poate coordona doua miscari: lovitul si apucatul.

 

12-18 luniBebelusul e captivat sa obtina rezultate diferite, incercand actiuni diferite. Ca sa intelegi, lasa-l cu mana sub jetul de apa de la robinet. O sa isi miste mana prin si pe langa jet, ca sa vada cum, in cate directii si cat de departe poate sa tasneasca apa.

18 luni- 2 aniBebele incepe sa gandeasca in plan intern rezultatele actiunilor lui, inainte de a trece la fapte. Cu alte cuvinte, invata sa anticipeze. Piaget povesteste iarasi despre unul din copiii lui: pentru a scoate un lantisor dintr-o cutie de chibrituri, bebele a incercat mai intai sa loveasca si sa rastoarne cutia. Apoi a incercat sa bage degetelul in cutie si sa apuce obiectul. In cele din urma (pentru ca nu a reusit), copilul s-a oprit si s-a uitat la cutie cu atentie. Dupa aceea, a deschis de tot cutia de chibrituri si a scos lantisorul, acum complet accesibil.

2-7 ani: Gandirea pre-operationala

Copilul invata sa isi reprezinte lumea inconjuratoare prin simboluri si imagini, dar gandirea lui este ilogica, nesistematizata si egocentrica. El nu poate sa distinga propriul punct de vedere de cel al altora. Are tendinta sa vada lucrurile numai din propria perspectiva, lipsindu-i structura cognitiva necesara pentru a tine cont de opiniile altora.

Egocentrismul este vizibil mai ales in joc: copiii mici se joaca de unii singuri in colectivitate. Ei se joaca "unul langa altul", nu "unul cu celalalt" si vorbesc tare, dar pentru ei insisi: nu ii asculta pe ceilalti, poarta monologuri colective. Analizand jocurile copiilor intre 4 si 7 ani, Piaget a mai constatat incapacitatea de respectare a regulilor ºi lipsa competitivitatii. Cei mici par sa isi joace o versiune personala a jocului, chiar ºi atunci cand se joaca impreuna cu altii. Egocentrismul este depasit pe masura ce copiii interactioneazã tot mai mult cu alti copii, nu cu adultii. In colectivitate sunt constransi sa ia in considerare si perspectiva celorlalti, daca vor sa se faca intelesi.

 

Dezvoltarea cognitiva din aceasta perioada dicteaza si modul in care copilul percepe lucrurile ca fiind corecte sau gresite. Micutul se dovedeste intransigent si rigid in judecata. Evalueaza o fapta ca fiind mai mult sau mai putin grava, in functie de consecintele acestiea, si nu in functie de intentie. De exemplu, intre un copil care a rasturnat din greseala un set intreg de farfurii si unul care a spart doar o farfurie, in mod intentionat, primul copil este considerat mai obraznic decat celalalt. Abia in jurul varstei de opt ani va intelege ca baietelul care a spart mai multe farfurii, a facut asta fara sa vrea, in timp ce copilul care a spart doar una, a vrut sa faca un lucru rau si atunci el este mai vinovat.

Tot in aceasta perioada, gandirea copilului este caracterizata prin animism. El crede ca toate obiectele au viata, sentimente si constiinta. Asta se datoreaza tot egocentrismului: ei au impresia ca toate lucrurile functioneaza ca si ei. Pana pe la 8 ani, el va atribui viata tuturor obiectelor care reactioneaza in orice fel (de exemplu, soarele este viu, pentru ca straluceste), apoi incet-incet celor care misca (bicicleta), celor care misca singure, si in final doar plantelor si animalelor.

Intre doi si patru ani, copilul isi dezvolta cu repeziciune si limbajul. Initial incoerent si mai putin logic, copilul nu foloseste cuvintele pentru a descrie clase de obiecte, ci lucruri foarte concrete (in tramvai, va arata cu degetul la batrana din fata lui si va ganguri "mamaia", pentru ca isi da seama ca ea e batrana precum mamaia, dar inca nu o poate incadra in clasa generala a batranilor). Copilul poate gandi doar concret si particular. "Acum este maine, pentru ca am dormit", va spune, chiar daca a dormit somnul de pranz, si nu de noapte.

7-11 ani: Operatiile concrete ale gandirii

Copilul dezvolta abilitatea de a gandi sistematizat, dar numai atunci cand se refera la obiecte si activitati concrete. Acum se dezvolta rationamentul stiintific, mai exact copilul poate sa inteleaga conservarea cantitatilor si a numarului. La o varsta mai mica nu putea, pentru ca influenta imediata a perceptiei era prea puternica, in detrimentul logicii. Pentru un copil pana in 7 ani, un pahar inalt si ingust are clar mai multa apa decat un pahar larg si mai putin inalt! Ca sa intelegi cum gandeste el, urmareste experimentul intr-un filmulet de 3 minute (filmuletul este in limba engleza).

Tot in aceasta perioada, copilul incepe sa inteleaga ca regulile nu sunt fixe si ca nu trebuie sa se supuna lor orbeste, pe motiv ca vin la o autoritate suprema. Gandirea lui devine mai

flexibila si el poate privi regulile ca pe niste modalitati pentru buna desfasurare a unei actiuni, care pot fi negociate. In plus, scade egocentrismul si in cadrul interactiunilor sciale, copilul devine mai atent la nevoile interlocutorului.

De la 11 ani: Operatiile formale ale gandirii

Odata cu debutul pubertatii, copilul dobandeste abilitatea de a gandi un nivel abstract, ipotetic. El va putea de acum sa intelega si sa opereze cu idei abstracte, precum Dumnezeu, dragostea sau dreptatea. Dar de aici incolo, intram pe taramul fermecat al adolescentei...

Primii 5 ani de viata sunt definitorii pentru structurarea personalitatii. Se pare ca multe din nevrozele dezvoltate de adulti isi gasesc radacinile aici. Sigmund Freud este doar unul dintre psihologii care de-a lungul timpului au accentuat acest lucru...

» Stadiul oral (de la nastere pana la 2 ani)» Stadiul anal (2-4 ani)» Stadiul falic (4-5 ani)

Teoria lui Sigmund Freud, explicata cum trebuie, este chiar utila si clarifica unele aspecte din dezvoltarea copilului. Freud era de parere ca in copilarie, personalitatea noastra se formeaza parcurgand anumite stadii. Fiecare stadiu este caracteristic unei varste anume si este guvernat de catre un conflict intern. Ca intr-un joc pe calculator, copilul trebuie sa rezolve cu brio conflictul respectiv, ca sa poata trece la nivelul urmator. Daca nu reuseste (adica daca trebuintele sale nu sunt satisfacute sau, din contra, sunt satisfacute in mod excesiv), el va consuma rezerve foarte mari de energie psihica in stadiul actual si nu va mai avea indeajuns pentru stadiul urmator. Prin urmare, dezvoltarea lui emotionala si psihosociala se opreste aici, iar el va deveni un adult insuficient adaptat si nevrotic. De exemplu, un copil care experimenteaza multe frustrari in stadiul oral poate manifesta ca adult o preocupare constanta si compulsiva fata de orice are legatura cu gura.

Freud mai spune ca aceste conflicte care ne marcheaza copilaria sunt de natura sexuala (da, el zice ca sentimentele sexuale sunt active inca de atunci) si ca vizeaza anumite zone erogene ale corpului: gura, anusul si organele genitale. Prin "sexual", el intelege orice activitate care produce placere si care, la copii, se manifesta neinhibat si natural: suptul, masturbarea, dorinþa de a-si arata corpul sau de a vedea corpul altora, excreþia si retentia anala, leganatul, muscatul.

Concret, el descrie stadiile dezvoltarii psihosexuale a copilului in modul urmator:

Stadiul oral (de la nastere pana la 2 ani)

Pentru sugar, suptul este vital, dar are si un rol autoerotic. Asa isi explica Freud faptul ca bebelusii isi sug degetul si alte obiecte chiar si atunci cand nu le este foame. Se pare ca pentru bebelus, suptul la sanul mamei este cel mai important lucru din lume, si asta datorita placerii pe care o provoaca. Principala sursa de placere este gura si provine din supt, muscat, inghitit si din senzatiile pe care bebelusul le are in zona limbii, a buzelor si a obrajilor. In acest mod primitiv invata bebelusul sa isi iubeasca mama mai intai: o iubeste ca pe un obiect al placerii

lui si in acelasi timp este complet dependent de ea. De aceea, modul in care mama reactioneaza la cerintele si nevoile bebelusului va marca lumea acestuia: o lume sigura sau nesigura, multumitoare sau frustranta, placuta ori nesatisfacatoare, buna sau rea.

Daca nevoile bebelusului sunt implinite in mod excesiv (daca el este alaptat prea mult si prea des) sau daca el este frustrat, va dezvolta o fixatie orala. Cu alte cuvinte, ca adult, va fi preocupat de mancare, ca si cand s-ar teme in permanenta ca va ramane nemancat. Va deveni anxios si incapabil sa se concentreze daca va trebui sa sara peste o masa si nu va fi in apele lui daca pana nu serveste micul dejun. Sau va avea ticuri care implica senzatiile provocate in zona gurii: atunci cand lucreaza, roade sau musca pixul, radiera; baga adeseori lucruri in gura; e dependent de fumat, de rontait sau de baut.

Daca satisfactia in copilarie a fost excesiva, adultul va fi predispus la optimism, dar si la dependenta. Credul, naiv, depinde si acum de ceilalti pentru implinirea nevoilor. Daca, din contra, bebelusul a fost frustrat excesiv, el va dezvolta un sentiment dual fata de mama (dragoste/ura), pe care il va orienta spre lume in general, cand va creste mare. Un om fixat in acest stadiu e mai degraba pesimist, neincrezator si certaret. Manifesta ostilitate si face in mod frecvent remarci usturatoare, sarcastice, prin care ii "desfiinteaza" pe ceilalti. In varianta cea mai rea, are tendinta clara de a-i exploata si manipula pe oameni si de a se comporta sadic.

Aceste fixatii sunt temporare si nu sunt patologice. Putem sa nu fim constienti de ele pana in momentul in care suntem privati de ceva. De exemplu, femeia pe care o paraseste iubitul sau care resimte un stres puternic simte nevoia compulsiva de a rontai in permanenta ceva. Sau copilasul caruia i se naste un fratior incepe si isi suga degetul, desi incetase de tot acest obicei.

Stadiul anal (2-4 ani)

La aceasta varsta, bebelusul devine constient de senzatia placuta pe care „mersul la olita" o ofera. Miscarea intestinului asupra membranelor mucoase din regiunea anala si controlul asupra sfincterului ii provoaca placere micutului, iar „rezultatul" ii starneste curiozitatea. Copiii mici sunt incantati sa modeleze, sa se manjeasca si sa guste propriul caca! Oroarea parintilor este insa direct proportionala. Sunt putini cei care ii permit copilului sa isi exploreze „comoara" dupa bunul plac. Cei mai multi reactioneaza cu dezgust si

vehementa, chiar brutal, iar copilul nu intelege de ce. El stie doar ca deodata „trebuie" sa faca la olita, deci sa isi amane o placere instinctuala si sa o satisfaca dupa cum dicteaza parintii. E o perioada de frustrari si conflicte de ambele parti, foarte importanta pentru dezvoltarea personalitatii.

Pentru prima data, micutul observa ca detine el singur controlul asupra a ceva. Asa ca daca nu ii convin noile reguli sau daca parintii sunt prea duri in impunerea lor, el va reactiona la frustrare folosind avantajul abia descoperit. Are doua variante. Fie negociaza „in forta" cu parintii si se razvrateste: se manjeste deliberat cu caca si isi face nevoile pe unde apuca. Parintii sunt astfel pedepsiti in mod direct pentru ca ii provoaca frustrare. Fie considera ca este prea riscant sa reactioneze astfel, si atunci se constipa, ingrijorandu-si parintii: gata, i-a pedepsit indirect. Modalitatea pe care micutul o alege in acest stadiu de dezvoltare este hotaratoare pentru tiparul comportamental pe care il va manifesta ca adult.

Freud subliniaza ca pustii care prefera prima optiune devin adulti dezordonati si neglijenti. Ei manifesta un comportament sadic: cruzime, tendinte distructive, accese de furie si ii trateaza pe semeni mai degraba ca pe niste obiecte.

Adeptii tratamentului indirect invata ca manipularea celorlalti (prin retentia scaunului) starneste grija, atentie si afectiune, asa ca vor manipula si la maturitate. La ei se contureaza tendinta de a acumula - pentru ca securitatea personala a fost in copilarie un efect direct al acumularii (al rectului plin). Ei nu au indraznit nici in copilarie sa protesteze pe fata, si nu gasesc nici la maturitate curajul sa isi manifeste revolta impotria autoritatii. Ca sa compenseze, se supun aparent, insa dezvolta o incapatanare si o ostilitate pasiva. Insista sa faca lucrurile dupa propriul program si sunt mai degraba rigizi, economi, zgarciti (asa cum au fost, ca prunci, cu propriile fecale).

Stadiul falic (4-5 ani)

Acum se contureaza complexul Oedip, de care am auzit cu totii (iar la fete, complexul Electra).

Aceasta este varsta la care baietelul devine constient si foarte interesat de organul lui sexual.

Se studiaza, vorbeste despre asta, se compara cu fratii, prietenii sau chiar cu animalele. Vrea sa stie cum arata la ceilalti, "fetele cum au" si cum a venit el pe lume. Placerea provine in acest stadiu din zona genitala, prin masturbare, dar si prin fantazare. Baiatul se imagineaza ca un erou de gen masulin care primeste dragostea mamei. Intra in rolul tatalui sau cauta atentia si afectiunea concreta a mamei. O saruta, imbratiseaza chiar agresiv, doreste sa doarma cu ea si recunoaste ca vrea sa o ia pe mama de sotie, aunci cand o sa creasca. Foarte curand (uneori si brutal) afla ca planurile sale sunt "rele" sau interzise si ca "nu se poate", sau ca "nu e frumos".

Acesta este momentul in care complexul Oedip se activeaza: tanjirea dupa mama, frustrarea, invidia si gelozia care se furiseaza in sufletul lui fata de tata, rusinea si vinovatia ca simte asa fata de el, privarea de afectiune din partea mamei (de multe ori, imaginata), afectiunea pe care o nutreste in continuare fata de tata, dar si sentimente de inferioritate fata de acesta, alaturi de revolta si furie. Sunt multe emotii, sunt conflictuale si il bulverseaza pe cel mic. 

Baieteii rezolva acest conflict intern prin identificarea cu tatal: asa, redevine loial si cuminte fata de acesta si in acelasi timp are si un substitut de satisfactie sexuala. Daca nu poate fi el cu mama, este tata cu mama - iar el se identifica cu tata.  

Si fetitele sufera de o forma a conflictului: pe la 5 ani, devin constiente si nemultmite ca mama le acorda mai putina atentie ca aunci cand erau bebelusi. Insa incep sa valorizeze mai mult decat pana atunci atentia tatalui. Incep fantasmele romantice despre "ea si tata" - fetita isi doreste chiar sa ii daruiasca lui tata un copil atunci cand va mai creste. Descoperind ca "e urat" si ca "nu se poate asa ceva", fetita experimenteaza toata gama de sentimente negative de mai sus. Pentru rezolvarea conflictului, gaseste si ea un substitut prin identificarea cu mama.

Stim ca rezolvarea ineficienta a conflictului face ca individul sa ramana fixat la acest stadiu. In cazul de fata, asta insemna ca adultul va avea tendinta spre narcisism, va cauta sa atraga atentia si ii va fi dificil sa stabileasca relatii heterosexuale mature. Cauta in permanenta complimente si asigurarea ca este atractiv fizic si sexual. Daca nu isi primeste "doza", se simte foarte repede inferior. Pentru a reduce sentimentele de inferioritate si inadecvare, vor afisa un comportament anume.

Baiatul se va purta, ca barbat, obraznic si arogant ("cui dracu-i pasa"). Isi manifesta ostentativ sau chiar agresiv masculinitatea si isi face un obicei din cucerirea si abandonarea femeilor. In interior, nerecunoscut, se afla credinta ca nici una nu merita mai mult, pentru ca nu se aseamana sau nu se ridica la nivelul mamei lui, care era perfecta.

Fetita va deveni o femeie cocheta si seducatoare, care si ea isi va afisa in mod ostentativ feminitatea. Si se va folosi de ea pentru a manipula si ca arma in cucerirea atentiei si a afectiunii. Deseori se va orienta spre barbati mult mai in varsta, pe care ii asociaza tatalui

"interzis".

Primii doi ani de viata ai copilului sunt, probabil, cei mai importanti din punct de vedere al invatarii si al dezvoltarii. In aceasta perioada caile neuronale si conexiunile necesare pentru a facilita invatarea in continuare incep sa se formeze.

» Efectele tv-lui asupra sanatatii bebelusului» Cat timp sa lasati bebelusul in fata televizorului» Cum procedati ca privitul la tv sa fie benefic pentru bebe

Efectele TV-lui asupra sanatatii bebelusului

Pentru a stabili acest fundament esential, de a facilita invatarea, bebelusii au necesitatea de a explora mediul inconjurator. Cea mai buna cale pentru ei de a face acest lucru este cea activa, prin interactiune si comunicare cu altii. Cercetatorii sustin ca au gasit posibile legaturi intre expunerea la televizor a bebelusilor si o prevalenta crescuta a unor boli:

- tulburari de atentie, cum ar fi ADHD ( sindrom de hiperactivitate ) si autism;

- deficit de comunicare;

- si mai tarziu de obeziate;

Specialistii au sugerat ca pana la varsta de 2 ani, copiii nu ar trebui sa priveasca orice la televizor.

Cat timp sa lasati bebelusul in fata televizorului

Vizualizarea TV pasiva presupune stimulare si pare a fi daunatoare datorita aparitiei factorilor de risc de la o varsta frageda. In cazul in care alegeti sa lasati copilul sa se uite la televizor, va trebui sa selectati programe "educaþionale" corespunzatoare varstei micutului (in mod ideal, acestea ar trebui sa fie de un ritm foarte lent care implica doar 1 artist de spectacol pentru adulti) dar, nu mai mult de 10 minute in lungime si in limita la un maxim de o jumatate de ora pe zi de vizualizare.

 

Formati  bebelusului dumneavoastra un program de vizionare TV si respectati cu strictete orele stabilite. Obligatoriu, dupa ce programul de privit la televizor s-a incheiat, copilul trebuie sa doarma. Respectand aceste indicatii veti evita aparitia unor eventuale tulburari de vedere sau deficiente de limbaj.

Cum procedati ca privitul la TV sa fie benefic pentru bebe

Prin interactiunea cu copilul in timp ce se uita la TV, activitatea devine interactiva, mai degraba decat o activitate pasiva. Astfel, programele sunt mult mai sanatoase pentru dezvoltarea bebelusului.Daca este posibil stati si urmariti impreuna programele pentru a va incuraja copilul sa cante si sa danseze de-a lungul vizionarii.

 

Nu este indicat existenta unui aparat TV in camera bebelusului si nici in camera parintilor. Aceste spatii sunt strict pentru repaus sau somn. Televizorul trebuie amplasat in zone comune ale caminului, de exemplu in sufragerie sau camera de zi pentru a facilita interactiunea dintre membrii familiei.

Inca de la nastere, avem abilitatea de a recunoaste tiparele muzicale si bataile ritmice. Acest lucru este evident in fenomenul denumit de cercetatori "muzicalitatea comunicativa". Daca ai un copil, stii la ce ma refer: primele interactiuni sociale ale micutului sunt profund muzicale...

» E importanta muzica pentru nou-nascut?» Muzica pentru bebele nascut prematur» Muzica, intre 1 si 3 ani» De la 3 ani, muzica o face el» Efectul mozart, inca de la 10 ani

E importanta muzica pentru nou-nascut?

Gandeste-te la sunetele lui, la interjectii si onomatopee. La randul tau, cand dialoghezi cu el,

amesteci cuvinte si te joci cu forma lor, cu inaltimea sunetelor, le lungesti sau le rotunjesti, schimbi ritmul sau timbrul vocal. Toata aceasta muzicalitate il determina pe micut sa iti raspunda. Ai observat?

Sau ii canti: ai adunat tu cateva cantecele, la care e evident ca micutul tau reactioneaza. Au structuri muzicale simple, expresive si repetitive. Ii canti la culcare: el se linisteste, motaie, in cele din urma adoarme. Pe timpul zilei, ai alte cantecele care il energizeaza sau il distreaza. Ii mai canti cantece populare sau cantecele inventate de tine. De fiecare data el intra in joc!

Nu degeaba insista cercetatorii ca un "stil parintesc muzical" e cel mai adecvat pentru dezvoltarea armonioasa a micutului. Sau ca muzicalitatea este cel mai potrivit mod de a-i comunica acestuia. Altfel spus, "vorbesti pe limba lui". Atunci cand canti cu bebelusul tau sau cand canti pentru el, intaresti legatura unica dintre voi doi. In plus, ii influentezi in mod direct starea emotionala si comportamentul.

Deci, canta cu el. Nu conteaza daca ai voce sau nu. Implicarea ta in acest dialog muzical parinte-copil este foarte importanta: studiile sugereaza chiar ca este esentiala pentru formarea identitatii copilului si apoi pentru dezvoltarea creativitatii in muzica.

Muzica pentru bebele nascut prematur

La un centru medical din Israel, unor bebelusi nascuti prematur li s-a dat sa asculte timp de 4 zile, 30 de minute pe zi, o arie de Mozart. Dupa aceasta perioada, s-a comparat starea generala a acestora cu cea a altora, care nu au ascultat niciun fel de muzica.

Care au fost rezultatele? Primii au fost mult mai calmi decat ceilalti, care s-au foit, agitati, in patut, consumandu-si energiile. Acesta e un aspect foarte important: copiii nascuti prematur, mai slabi decat cei nascuti la timp, au nevoie de mai multe calorii pentru a se dezvolta normal. Ei obosesc usor si risca sa dezvolte deficite de crestere. Se pare ca muzica repetitiva a lui Mozart influenteaza anumiti centri din cortex, care induc nou-nascutului o stare de liniste. El se agita mai putin decat ar obisnui, consuma mai putine calorii si riscul de

a se dezvolta deficitar scade.

Muzica, intre 1 si 3 ani

In continuare, muzica pe care o fredonati si chiar o inventati impreuna joaca un rol important in educarea copilului si in securizarea acestuia. Intr-o zi obisnuita, muzica poate deveni un element ritualic si poate fi folosita pentru a mentine armonia: si in lumea interioara a micutului, si in relatia cu acesta. Cum? Cantati impreuna. Fredonati, jucati-va. "Prostiti-va", in functie de moment: - cand vine ora de culcare; - cand ne adunam cu totii la televizor; - cand punem masa ori cand ne spalam pe dintisori;

- cand mergem afara sa ne jucam; - cand facem baie cu mult clabuc;- cand mergem sa ne intalnim cu bunicii sau in timp ce conducem masina.

In plus, aceasta este perioada in care copiii isi perfectioneaza deprinderile motorii. Muzica incurajeaza miscarea si gasesc amuzant sa se miste in rimtul ei.

 

Sursele muzicale diversificate au si ele o functie importanta in dezvoltarea micutului: jucarii muzicale sau care scot diverse sunete si ruleaza soundtrack-uri. Si surse alternative de muzica, altele decat televizorul.

Expertii nu au delimitat un gen aparte de muzica, indicat copilului. Inclinatia spre un gen sau altul o va descoperi chiar el: tocmai de aceea este bine sa ii facilitezi accesul la o cat mai mare diversitate. Poate fi muzica clasica, dar poti incerca si tonuri exotice, africane sau braziliene. Unele genuri sunt clar neindicate, de exemplu muzica rap sau rock-ul agresiv.

De la 3 ani, muzica o face el

Pentru ca la 3 ani, circuitele din creier necesare pentru un "training" muzical devin

functionale. Asa ca acum, copilul poate incepe sa cante la un instrument. In plus, pregatirea muzicala inca din copilarie ii poate aduce multe beneficii.

De exemplu, ai putea incerca sa vezi daca ii place pianul. Este mai usor de deprins decat instrumentele cu coarde, caci nu necesita miscari complexe ale degetelor. Iar niste studii demarate in California au aratat cum copilasii de numai 3-4 ani care iau lectii de pian, demonstreaza o gandire spatio-temporala mai eficienta decat cei care nu iau astfel de lectii. Apoi, un alt studiu, realizat in Asia, a indicat ca acei copii care pana la varsta de 12 ani au tinut lectii de muzica pe o perioada lunga (pana la 6 ani), invata si retin mai multe cuvinte, comparativ cu cei care nu au avut aceasta experienta.

Efectul Mozart, inca de la 10 ani

Se refera la intensificarea rationamentelor spatiale, imediat dupa ce ascultam una din simfoniile lui Mozart. Sigur ai auzit de acest fenomen. De ce il pomenesc acum? Pentru ca pana acum se validase in cazul adultilor (a fost testat pe studenti). Ei, de prin 2003, au inceput si experimentele pe varste mai mici.

Un astfel de experiment a avut loc pe copii cu varste intre 10-12 ani. Scolarilor li s-a dat sa completeze niste teste - unora, in timp ce ascultau Mozart, iar celorlalti, fara nici un fel de muzica in afara de zgomotul obisnuit al clasei.

Rezultatele la test s-au dovedit mai corecte la copiii care au ascultat Mozart, decat la ceilalti. Se pare ca si la copiii in crestere, acest gen de muzica activeaza tiparele corticale necesare pentru o performanta spatialo-temporala ridicata. Explicatia consta in faptul ca ariie lui Mozart - ca si cele ale lui Schubert - sunt repetitive: secventele muzicale se reiau la fiecare 20-30 de secunde, in exact acelasi ritm in care se desfasoara multe din functiile sistemului nervos central.

Automutilarea sau auto-lezarea este o conduita mai des intalnita decat ai dori sa crezi. Este adevarat, foarte rar la copii: cel mai des, debuteaza in adolescenta. Insa un studiu efectuat in Statele Unite in 1999 indica 84% din cazurile de automutilare ca avand cauze profunde, inradacinate in copilarie.

» Automutilarea la adolescenti» Automutilarea si endorfinele» Automutilarea: factorii de risc in copilarie» Parintii si automutilarea copiilor: cum ii ajutam?

Practica automutilarii indica un dezechilibru emotional intens. Persoanele care o practica detin o agresivitate pe care nu stiu sa o exprime ori sa o gestioneze altfel decat manifestand-o asupra propriei persoane. Automutilarea nu este o gluma. Nu este o incercare de atragere a atentiei - sau nu doar atat. Pretul este prea mare pentru aceasta: durerea fizica si cicatricile uneori de nesters.

Actele de auto-vatamare exprima ceea ce ce cuvintele nu pot exprima: persoanele descriu un sentiment coplesitor, asupra caruia nu au control, care creste in intensitate si atinge un prag la care nu mai poate fi suportat. Sentimentul este perceput ca "o durere interioara enorma" sau ca furie, frustrare, neputinta, "furtuna interioara", violenta, "tensiune ingrozitoare", frica, anxietate, sau din contra, ca vid interior, ca amortire.

Adesea, resimt acut si acum "nevoia de ajutor". Persoanele se gasesc in situatia urgenta, grava, in care au nevoie de ajutor acum, in care sentimentul interior le otraveste, le tortureaza si ele trebuie sa il indeparteze. Iar singura metoda pe care o au la indemana este aceasta: provocarea de rani asupra propriului corp.

Astfel, durerea fizica muta pentru o vreme reflectorul de pe cea sufleteasca si adesea o intrece in intensitate. Iar starea de amortire, de vid interior, este condimentata. Persoana simte ceva, si asta e perceput ca fiind mai acceptabil decat sa nu simta nimic: chiar daca acest "ceva" are gust ascutit de vanatai, piele arsa ori sange.

Da, este socant. Persoanele care se auto-lezeaza o pot face astfel: se taie cu lama sau cu alte

obiecte ascutite, pe diverse parti ale corpului, in mod repetat. Se zgarie pana la sange. Scobesc o rana deja existenta. Isi ard pielea. Isi smulg fire de par. Se dau cu capul de pereti. Se lovesc, de obicei cu pumnii.

Automutilarea exprima agresivitatea indreptata asupra propriei persoane. Exprima sentimente indezirabile social (de revolta, furie, impotrivire) sau dureroase, atat de ascutite, incat nu au corespondent verbal. Conduita de autovatamare reprezinta de fapt un mecanism de aparare al psihicului: avand de a face cu sarcini emotionale nemaintalnite, sau prea apasatoare si care dureaza prea mult pentru a fi suportate, individul incearca sa le faca fata cumva. Le face fata facandu-si rau. De aceea, comportamentele autentice de automutilare indica o nevoie de ajutor. Insa, in prima faza, raman de prea multe ori nedetectate... ascunse in spatele bluzelor cu maneci lungi.

Automutilarea la adolescenti

In aceasta perioada izbucneste. Chiar de la varsta de 14, 13, 12 ani. Pana si copii de 11 ani au raportat conduita de automutilare. Perioada pubertatii si a adolescentei este prin definitie turbulenta: se contureaza noi experiente si sentimente, pe care copilul nici nu le banuia. Adesea, el este coplesit. Si psihicul lui este afectat de furtuna hormonala: gandirea devine rigidia si apare tendinta de a generaliza si de a vedea lucrurile ca fiind "pentru totdeauna" ("mereu o sa imi fie asa de rau", "nu o sa am niciodata prieteni adevarati"). Inclinatia spre dramatizare si spre izolare sunt autentice. In plus, stima de sine si sentimentul valorii personale sunt mult diminuate. Toate acestea sunt specifice adolescentei si trebuie luate in serios.

Nu te mira daca adolescentul tau va recurge la gesturi extreme atunci cand circumstantele din viata lui capata culori mai putin vesele: neintelegerile cu parintii, la un loc cu despartirea de iubita, cu probleme la scoala si cu o cearta intre cei mai buni prieteni. Astfel de experiente, mai ales cumulate, sunt intens resimtite. Capacitatea de a le privi ca tranzitorii si de a vedea "dincolo" de ele, spre un viitor mai luminos, este redusa in perioada adolescentei. Ei cauta un mod de a detine controlul - macar asupra propriului corp, de a elibera presiunea, de a pedepsi ori de a se autopedepsi. Unii au probleme suplimentare: mediu familial tulburat sau violent; tulburari de alimentatie; episoade depresive. 

In acest caz, sau daca nu au deprins in familie, pana acum, strategii de a face fata emotiilor negative puternice, adolescentii pot recurge la automutilare. Daca ai rabdare, citeste cateva "testimoniale ". Tinerii care isi zugravesc aici propriile experiente pornesc de la 12 ani...

Automutilarea si endorfinele

Un motiv serios pentru care actele de auto-vatamare devin o obisnuinta sunt endorfinele pe care le elibereaza. Endorfinele sunt acei hormoni produsi de creierul nostru, care au

proprietati analgezice, asemanatoare morfinei: prin urmare, dimineaza durerea psihica si emotionala. De asemenea, suspenda frica si intensifica perceptia - adica ceea ce adolescentului ii lipseste in cazul vidului interior si al "amortitii". Endorfinele sunt cele care provoaca sentimentele euforice si starile de relaxare sau de "bine". Recompensa unui act de auomutilare este destul de consistenta... ceea ce agraveaza conduita si efectele nocive ale acesteia, mai ales ca adolescentul o tine ascunsa.     

Automutilarea: factorii de risc in copilarie

Poate porni accidental: printr-o taietura intamplatoare sau prin scobirea unei intepaturi de insecta. De multe ori, persoanele care recurg la autovatamare au suferit in copilarie: abuz fizic sau emotional, chiar viol; neglijare din partea parintilor, alcoolismul ori depresia acestora sau alte traume, precum moartea cuiva drag, abandon sau chiar experienta unui accident de masina. In 1999, in Statele Unite, autoarea cartii despre autovatamare, Healing the Hurt Within (Alinand durerea din interior), a descoperit in urma unui sondaj ca 84% dintre persoanele care isi recunosc automutilarea, afirma, de asemenea, ca pe vremea cand erau copii au fost expuse la evenimente sau la circumstante traumatizante.

Multe dintre persoane provin dintr-un mediu familial nefiresc, cu violenta, cu certuri sau "razboi civil". Ca si copii, nu le-au fost indeplinite nevoile afective, nu au primit suficienta disponibilitate si caldura parentala, iar multi nu au deprins abilitatile sociale datorita carora sa se descurce in interactiunile umane. Prin urmare, pe masura ce cresc, se adapteaza cu greu in colectiv, fiind adesea umiliti, tachinati, exclusi. Daca si parintii sau figurile de atasament le-au inoculat o imagine de sine nefavorabila, ei vor adopta aceasta imagine neplacuta si o vor uri. De aici pana la a se autopedepsi pentru ca sunt grasi, urati, prosti, incapabili, "belele", "copii nedoriti", sau vinovati de nefericirea parintilor, este un pas mic. 

Data fiind gandirea magica si egocentrismul copilului ("eu sunt cauza pentru care tata sau mama sau altcineva pateste ceva rau"), daca aceasta este incurajata de niste parinti la randul lor neadaptati, copilul poate dezvolta o conduita de vinovatie, care include autopedepsirea. De exemplu, un baiat care se simte vinovat de moartea fratelui sau, il poate provoca la bataie pe un copil mai mare si mai puternic, tocmai pentru ca stie ca asa va suferi.

Unii copii au fost in permanenta descurajati sau pedepsiti pentru exprimarea sentimentelor negative, chiar daca mediul familial era o sursa inepuizabila de asemenea sentimente.

Acestia risca sa isi descarce mania asupra lor insile, in secret, atunci cand cuvintele si altfel de acte nu sunt permise.   

Cand nu mediul familial se face vinovat, de vina pot fi tendintele, dezvoltate intr-un context sau altul, spre perfectiune sau lipsa stimei de sine si a valorii personale. Uneori, persoanele sufera de depresie sau chiar de tulburare bipolara.

La copii de varsta prescolara, comportamentul de automutilare se intalneste rar. Atunci cand exista, este mai degraba superficial si, spre deosebire de adolescenti, are loc "in vazul lumii", cu scopul de atrage atentia de care se simt privati si de a manipula. Insa de regula, il dezvolta copiii care sufera de autism, de anxietate cronica sau de retard mental sever.  

Parintii si automutilarea copiilor: cum ii ajutam?

Daca descoperi ca adolescentul sau copilul tau recurge la acte de auto-violenta, pastreaza-ti stapanirea de sine sine si controleaza-ti emotiile, oricat de revoltata te-ai simti. Copilul o face tocmai dn cauza emotiilor inconfortabile, asa ca nu are nevoie de stres suplimentar. Vorbeste cu el calm, spune-i ca iti dai seama ca el face asta. Chiar daca neaga, subliniaza-i ca tu crezi ca negarea este neadevarata. Ca il lasi sa se gandeasca la asta si ca esti dispusa oricand sa vorbesti cu el despre asta. Comunica-i si ofera-i sprijin emotional, suport, in nici un caz o atitudine critica, socata sau prea emotionata. Il vei face sa se simta si mai vinovat si sa se ascunda in continuare. Tine minte ca sentimentele negative alimenteaza comportamentul.

Arata-i in primul rand intelegere si acceptare a emotiior foarte puternice care il chinuie, nu critica adusa comportamentului. Asigura-l ca nu va avea probleme, ca nu va fi pedepsit, nu esti suparata pe el, dar ca nu este in regula si sanatos pentru el sa continue asa.  

Pasul urmator este sa verifici, obiectiv, cauzele probabile din mediul familial nesanatos. Si apoi sa apelezi la ajutor profesionist. Automutilarea este modul invatat al copilului de a face fata emotiilor si situatiilor de viata. Oricat ar fi de socant si dureros, el ii aduce alinare. El trebuie dezvatat, iar asta dureaza si se face cu multa rabdare... Asa ca pe langa sprijin afectiv, copilul are nevoie sa invete cum sa isi exprime sentimentele furtunoase intr-un mod diferit. Simultan, sa deprinda noi conduite care pot inlocui auto-vatamarea, avand acelasi efect benefic. Un terapeut specializat il va invata cum sa elibereze tensiunea pe alte cai. Va apela probabil la tehnici de respiratie si de relaxare, la meditatie, exercitiu fizic, exprimarea prin arta, muzica sau scris.  

Ticurile se manifesta prin miscari involuntare si repetitive ale muschilor sau producerea de sunete. Acestea din urma pot ticuri verbale sau vocale, adica cele produse din gat sau din nas.

Cele mai simple si mai des intalnite sunt clipitul si tusitul, care pot fi tratate. Exista insa si ticuri complexe care sunt manifestarile unor dereglari mintale mai serioase.

» Cauzele ticurilor» Bolile care produc ticurile complexe se mostenesc

Ticurile motorii sunt foarte variate si presupun miscari ca batautul din palme, intoarcerea gatului, miscari ale gurii, capului, bratului sau piciorului si grimase faciale. Ticul fonic poate fi un simplu sunet, un fel de tipat sau scurt urlet, ori un tusit.

Cauzele ticurilor 

Una din cauzele ticurilor la copii este lipsa de magneziu. Incluzand magneziu in dieta copilului, sau facan un tratament cu magneziu sub forma de pastile, aceste ticuri pot disparea complet in timp.

O alta cauza este expunerea indelungata a mamei la monoxidul de carbon pe timpul sarcinii. Aceasta expunere este nociva pentru ca creeaza o anumita substanta care produce defecte de nastere. Cu cat expunerea la monoxidul de carbon a fost mai mare, cu atat cresc riscurile ca defectele de nastere ale copiilor sa fie mai grave si mai complexe. Monoxidul de carbon poate fi produs de seminee, se regaseste in fumul din hornuri, sobe de lemn, garaje si e din plin in fumul de tigara.

Exista si cazuri in care ticurile copiilor pot fi cauzate de prezenta unor boli mai grave cum ar fi sindromul Tourette, Levine-Critchley sau a unor dereglari mintale ca Huntington sau Wilson. Aceste dereglari mintale sunt niste deteriorari progresive ale mintii care se manifesta prin neputinta de a controla muschii corpului, prin pierderea memoriei sau dureri abdominale sau de gat. Uneori aceste simptome nu apar decat dupa ani de zile.

 

Bolile care produc ticurile complexe se mostenesc 

In general, copiii le mostenesc si se nasc cu aceste boli, dar simptomele, adica ticurile, nu apar decat mai tarziu, intre 4 si 10 ani. E posibil ca mama sa poarte gena bolii respective, si sa o si dea copilului. Dereglarile mintale Huntington si Wilson pot produce chiar complicatii care netratate, duc la moarte.

Daca banuiesti ca copilul tau ar putea suferi de vreuna din aceste dereglari mintale sau pur si simplu clipeste foarte des, primul pas e sa te interesezi de starea sanatatii ascendentilor tai, sa aflii daca au avut vreun simptom care sa fi indicat o boala psihica.

Chiar si ticurile simple pot fi motive de ingrijorare. De aceea e bine sa te duci la un control la un medic psihiatru. Acesta il va supune pe copil unei examinari psihice. De asemenea va efectua si un control al ochilor, mainilor sau membrului care se pune in miscare involuntar, ce creaza ticul. In functie de presupunerile medicului, pacientul va fi supus si unui test de sange sau urina.

 

Unele sindroame si dereglari pot fi ameliorate in timp si chiar vindecate daca sunt descoperite in faza incipienta a bolii si tratate.

In viata unui copil la un moment dat vine o perioada cand la toate rugamintile pe care i le soliciti spune nu. Acest "fenomen" apare in primul din cauza faptului ca "nu" este un cuvant simplu si usor de retinut, dar si din cauza folosirii lui destul de dese de catre adultii din jurul lui prin micile interdictii: "Nu pune mana pe aia ca e murdara....."

De regula acest fenomen se manifesta in jurul varstei de 2 ani si este considerat ceva normal la aceasta varsta, iar motivul pentru care tot repeta nu este acela de a atrage atentia, dar si pentru ca nu-i place sa fie intrerupt din ceea ce face.

Mici strategii de evitare a cuvantului "nu":

In orice moment trebuie sa fii intelegatoare. Atunci cand incepe sa planga sau sa tipe pentru ca nu vrea sa vina acasa si astfel sa paraseasca locul de joaca demonstreaza-i ca o/il intelegi, imbratisand-o/l si spunandu-i ca stii ca-i este destul de greu sa faca acest lucru. Nu tipa la ea/el, ci adreseaza-i-te pe un ton calm, dar ferm.

Stabileste niste limite privind ceea ce are voie sa faca si asigura-te ca le cunoaste, comunicandu-i-le nu atunci cand incalca vreo regula, ci in alte circumstante aducand vorba in timp ce faceti ceva distractiv impreuna. De exemplu, daca loveste pisica spune-i: "Noi nu lovim pisica pentru ca este un animal plapand care nu ne face rau.".  

In cazul in care isi loveste surioara sau fratiorul mai mic pentru ca el sau ea considera ca ii acordati mai multa atentie celui mai mic decat lui/ei, nu-l certati. Altadata solicitati-i ajutorul si multumiti-i dupa ce ati terminat. Astfel, prin simplu fapt ca sta langa voi nu i se mai pare ca nu-i acordati atentie si de asemenea ii oferiti sansa sa stea mai mult timp cu fratiorul/surioara mai mica.

Intotdeauna sa recompensati prin vorbe bune comportamentul pozitiv al micutului dumneavoastra. Aceasta este cea mai buna solutie, mult mai buna decat pedeapsa deoarece aceasta din urma, desi poate impiedica comportamentul negativ, copilul nu o face decat din frica. Ar fi mult mai bine daca ar face lucrurile cum trebuie pentru ca asa vrea el sau pentru ca aceste actiuni il fac sa se simta bine. Si de aceea nu e bine sa tipi la copil cand greseste deoarece acest fapt il face sa se simta si mai oribil decat se simtea dupa ce a facut boacana.

Foloseste-te de pauze atunci cand ai o mica disputa cu micutul tau in sens pozitiv. Adica in loc sa-i spui pe un ton dur " Du-te in camera ta!", poti sa il lasi sa-si gaseasca, chiar sa-si creeze un spatiu al lui, unde ii place lui sa stea cel mai mult ca sa se calmeze. Daca nu vrea sa se duca acolo si continua sa fie tensionat te duci si tu cu el si ii propui sa va jucati impreuna sau sa rasfoiti o carticica impreuna, fapt ce il va bucura si mai mult si tensiunea va scadea.

O alta strategie este sa-ti incurajezi copilul sa ia singur deciziile. Acest lucru ii va permite sa-si testeze autonomia asupra lucrurilor propii. De exemplu, lasa-l pe el sa-si aranjeze lucrurile cum doreste, tu doar stai cu el si il ajuti sau lasa-l pe el sa aleaga cu ce se imbrace, chiar daca nu gaseste o combinatie cat de cat convenabila. Nu conteaza acest amanunt, cu timpul o sa invete sau eventual poti sa ii explici tu dupa catva timp.

De asemenea este mult mai bine daca ii spui ce sa faca si nu ce sa nu faca.

Respecta-i varsta. Astfel atunci cand iesiti impreuna in oras sa o faceti intr-un loc unde i-ar placea lui, unde s-ar simti bine si in largul lui si nu undeva unde s-ar plictisi repede sau in cel

mai rau caz ar incepe sa planga sau sa tipe. In cazul in care se intampla asa ceva incearca sa-i distragi atentia. De exemplu, atunci cand sunteti intr-un local public atrageti-i atentia cu diverse obiecte cu care nu a mai intrat in contact pana acum, cum ar fi servetele colorate, sau oamenii care trec prin dreptul ferestrei.

O alta tehnica ce merita retinuta este aceea a optiunilor multiple. Astfel ca, atunci cand doriti sa faceti ceva oferiti-i cateva alternative, nu mai mult de 2 pentru cei in jur de 2 ani, si puteti evita micile dispute. Cu cat ii oferi mai putine optiuni cu atat el poate sa aleaga mai usor. De exemplu daca vreti sa iesiti undeva ii puteti propune sa alega dintre doua bluzite si daca nu alege in 10 secunde alegi tu pentru el/ ea. Acestora li se mai poate adauga si "falsele" optiuni. De exemplu: "Poti sa te imbraci cu tricoul aceste pe dos sau pe fata" sau "poti sa stai aici 2 minute si sa plecam acasa dupa sau putem sa plecam direct acasa".

O alta tehnica este aceea de a-l invata si alte raspunsuri in afara de "nu", folosind intrebari deschise sau inchise: <Cat de mult iti place drumul spre casa?>, <Preferi sa mergem acasa sau sa mai stam doua minute?>. De asemenea, si tu trebuie sa folosesti acest cuvant din ce in ce mai putin, prin inlocuirea lui cu raspunsuri mult mai ample si mai adecvate. Spre exemplu<< Nu este in siguranta sa te joci pe scari. De ce nu ne jucam impreuna aici?>>.

Insa sunt momente cand nu poti evita aceasta disputa , iar daca se intampla sa rabufneasca si sa tipe, il iei in brate si-i explici:<< Nu este momentul potrivit sa alegi. Stiu ca nu-ti place aceasta situatie, dar asa o sa se intample. Imi pare rau!>>

In concluzie a-ti disciplina copilul nu este o modalitate de a-l controla, ci reprezinta calea de a-l invata cum sa se controleze.