Superioritatea muzicii pare a consta tocmai în faptul că îl detaşează pe om de

domeniul vizibilului. Prin intermediul muzicii, oamenii îşi pot da frâu liber

sentimentelor fără ca nimeni să vadă acest lucru (“În muzică oamenii îşi dau drumul,

fiindcă îşi închipuie că nu-i nimeni care să-i poată vedea pe ei înşişi sub muzica lor”).

Acordurile muzicii moderne nu sună deloc bine pentru Nietzsche. Muzica

modernă nu urmăreşte decât “să-şi îmbete ascultătorii” şi să ridice la nivelul unei

clipe de “simţire puternică şi elevată” pe niște oameni mediocrii care seamănă “cu

nişte cătâri osteniţi pe spinarea cărora viaţa şi-a exersat cam prea des biciuşca”.

Muzica şi teatrul modern au devenit astfel “fumatul de haşiş şi mestecatul de frunze

de bietel al europenilor”. Istoria culturii este de fapt o “istorie a narcoticelor”.

Încă din lucida şi antimuzicala Auroră s-a conturat un fel de ideal muzical

după care tânjeşte Nietzsche. Este vorba de o muzică decreştinată, elenă, o muzică a

gânditorului, a liber-cugetătorului şi nu a “învăţatului creştin”. Unui asemenea ideal îi

corespunde în Ştiinţa veselă imaginea de vis a unei muzici goetheene - “Goethe,

germanul de excepţie, pentru care nu s-a descoperit încă o muzică pe potrivă!”

idealul unei muzici care ar putea îmbogăţi virtuţile muzicii germane cu trăsături ca

nobleţea, distincţia, eleganţa, graţia, spiritualitatea. Nietzsche explică cele două feluri

de muzică pe care le are în vedere, punând faţă în faţă pe Beethoven şi pe Goethe:

muzica “Beethoven” alături de muzica “Goethe”, “ca semibarbaria alături de

civilizaţie”

Voinţa de a elibera muzica de atributele nordului, de atributele creştinismului

şi germanismului, această voinţă de a-l depăşi pe Beethoven prin Goethe, de a asculta

şi a interpreta greceşte orice muzică, îmbracă la Nietzsche încă o formă: este

dragostea lui crescândă pentru melodie ca formă a sudului şi ostilitatea lui crescândă

faţă de armonie ca voinţă de spaţii înceţoşate. Postumele din perioada Ştiinţei vesele

exprimă şi mai pregnant preferinţa nietzscheană pentru stilul sudic, melodic.

Totodată, vocea omenească primeşte denumirea de apologie a muzicii.

Nietzsche reproşează deci muzicii germane faptul că urmăreşte un ideal

antimelodic, antigrecesc.

2