qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq

Departamentul de Învăţământ la

Distanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice

Coordonator de disciplină: Lect. univ. dr. Lavinia Mihaela VLĂDILĂ

 

2

2011-2012

UVT CRIMINOLOGIE  

Suport de curs – învăţământ la distanţă Drept, Anul II, Semestrul III

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta

decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂ�I DE ÎNVĂ�ARE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID .

3

CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

1. Modulul I. Noţiuni generale despre criminologie - Unitatea de învăţare 1: Originea criminologiei şi evoluţia acesteia. - Unitatea de învăţare 2: Definiţia şi obiectul criminologiei. - Unitatea de învăţare 3: Criminalitatea şi practica anticriminală. - Unitatea de învăţare 4: Modalităţi de cunoaştere criminologică. Metode şi tehnici criminologice. - Unitatea de învăţare 5: Scopul şi funcţiile criminologiei. - Unitatea de învăţare 6: Relaţia criminologiei cu celelalte ştiinţe penale. 2. Modulul II. Teorii criminologice - Unitatea de învăţare 7. Orientarea biologică. - Unitatea de învăţare 8. Orientarea psihologică - Unitatea de învăţare 9. Orientarea sociologică 3. Modulul III. Analiza unor tipuri de fapte antisociale din perspectivă criminologică - Unitatea de învăţare 10. Crima organizată. - Unitatea de învăţare 11. Traficul de droguri. - Unitatea de învăţare 12. Criminalitatea gulerelor albe. 4. Modulul IV. Criminologia preventivă şi reacţia socială - Unitatea de învăţare 13. Criminologia preventivă. - Unitatea de învăţare 14. Reacţia socială 5. Modulul V. Analiză teoretică şi practică din punct de vedere criminologic asupra violenţei domestice - Unitatea de învăţare 15. Introducere. - Unitatea de învăţare 16. Încadrare teoretică şi conceptualizare - Unitatea de învăţare 17. Dimensiuni ale violenţei în familie: statistici internaţionale şi naţionale. - Unitatea de învăţare 18. Diferenţe de gen. - Unitatea de învăţare 19. Factori de risc ai violenţei domestice - Unitatea de învăţare 20. Femeia ,,criminal” – dimensiuni psiho-sociale 5. Modulul VI. Aspecte criminologice teoretice şi practice privind delicvenţa juvenilă - Unitatea de învăţare 21. Etiologia delicvenţei juvenile în România după 1989. - Unitatea de învăţare 22. Diverse conduite delictive la minori. - Unitatea de învăţare 23.Conduite delincvente specifice minorilor.

4

MODULUL I NOŢIUNI GENERALE DESPRE

CRIMINOLOGIE

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Dezvoltarea temei 5. Bibliografie selectivă

Cuprins

U.I. 1: Originea criminologiei şi evoluţia acesteia. U.I. 2: Definiţia şi obiectul criminologiei. U.I. 3: Criminalitatea şi practica anticriminală. U.I. 4: Modalităţi de cunoaştere criminologică. Metode şi tehnici

criminologice. U.I. 5: Scopul şi funcţiile criminologiei. U.I. 6: Relaţia criminologiei cu celelalte ştiinţe penale.

= 2 ore Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile generale din

criminologie. Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind criminologie,

“momentul” apariţiei criminologiei ca ştiinţă, evoluţia acesteia, obiectul şi metoda de studiu specifică acestei ştiinţe penale.

5

MODULUl I NOŢIUNI GENERALE DESPRE CRIMINOLOGIE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

1. Originea criminologiei şi evoluţia acesteia. a. Originea criminologiei. Această ştiinţă îşi are origini îndepărtate deoarece criminalitatea a apărut ca

fenomen social o dată cu structura primelor comunităţi umane. Originea

criminologiei Pedepsirea unor comportamente individuale periculoase au fost determinate

de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane. Criminalitatea şi pedepsirea fenomenului infracţional a fost o preocupare a

societăţii încă din antichitate. O prezentare succintă a acestora ne va revela modalităţile diferite de abordare a fenomenului criminologic.

Începând prezentarea noastră cu Sumer-ul, leagănul civilizaţiei, după cum se pare, merită să menţionăm că în aceea epocă pedepsele erau date de tribunalele care îşi desfăşurau activitatea pe baza unei proceduri judiciare bazată pe: declaraţiile martorilor, notabilităţile statului, jurământului părţilor, expertize, probe materiale. Pedepsele urmăreau aceeaşi lege ca şi în cazul poporului evreu, şi anume Legea Talionului. Mai preocupaţi de lege, de codificarea faptelor şi a sancţiunilor aplicate acestora, sumerienii au rămas în istorie prin celebrul Cod al lui Hamurabi. Codul lui Hamurabi apăra, în schimb, interesele celor bogaţi. Să nu uităm totuşi că ne aflăm încă în Epoca Sclavagistă. Preoţii şi demnitarii erau privilegiaţi de legile penale faţă de oamenii liberi sau sclavi. Dreptul asirian prevedea pedepse ca înecarea, arderea, dar admitea răscumpărarea sclavilor şi urmărea să limiteze arbitrariul judecătorilor.

În Egipt, în timpul Regatului Nou (1650-1085 î. Hr.), se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune, conspiraţie contra statutului, omucideri, viol şi adulter feminin, iar judecătorilor corupţi li se aplica pedeapsa capitală, fiind obligaţi să se sinucidă.

Egiptul antic

În cazul poporului evreu, în faza nomadă, legea supremă era „răzbunarea sângelui”, sau „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”, cunoscută şi ca Legea Talionului. Crima era pedepsită cu moartea, familia victimei trebuind să-l ucidă pe ucigaş sau pe un membru al familiei acestuia, neexistând ideea unei răspunderi penale personale. În civilizaţia şi cultura ebraică, dreptul şi justiţia se efectuau în numele lui Jehova. Justiţia era administrată de Sfatul Bătrânilor clanului în perioada vieţii nomade, iar în perioada vieţii sedentare de bătrânii satului. Cu trecerea la viaţa sedentară, comunitatea teritorială a luat locul comunităţii de familie de sânge. Se menţine pedeapsa capitală pentru omucidere voluntară, răpirea de persoane, idolatria, sodomia. Se lua în considerare numai fapta săvârşită, consumată, conceptele de „tentativă” sau „complicitate” nefiind necunoscute. În atenuarea pedepselor capitale, la evrei intervin alte noţiuni juridice: premeditare, circumstanţe atenuante, legitimă apărare – un progres evident faţă de Codul lui Hammurabi.

Situţia modului de pedepsire la poporul evreu

Trecând de la Africa de Nord şi Orientul Apropiat, la Asia, să vedem cum se prezintă regimul de sancţionare în China Antică. Regimul juridic chinez se caracterizează printr-un sistem de represiune penală extrem de sever: pedeapsa Africa de Nord

şi Orientul Apropiat 6

capitală (pentru beţivi – epoca Chang), sugrumarea, decapitarea, ruperea corpului în două, aruncarea vinovatului într-un cazan cu apă fiartă – loviturile de bici sau baston. Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului sau a vecinilor săi.

În America o analiză semnificativă este reprezentată de civilizaţia aztecă. În

cadrul acesteia, legile erau aduse la cunoştinţă în scris. Crimele capitale, pedepsite cu moartea erau cele care contraveneau ordinii religioase, insulta adusă zeilor, furtul din incinta templelor, asasinatul chiar dacă cel ucis era sclav, femeia adulteră, cei care se îmbătau public.

America

În Europa, lumea elenistică a reprezentat leagănul unei civilizaţii şi culturi ce a dominat Epoca antică; în plus a reprezentat una dintre cele mai înaintate şi echilibrate “filozofii” de a pedepsi. În Grecia preistorică, masele revendicau legi scrise care să fie aplicate tuturor, în mod egal. Cei mai importanţi legiuitori au fost Solon şi Dracon la Atena, Pittahos Lesbos la Mitilene. Primul principiu stabilit era înlăturarea arbitrariului în administrarea justiţiei conform legilor scrise.

Europa

În epoca elenistică erau întâlnite drept pedepse pedepsele pecuniare, exilul temporar, sau definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea şi supliciile. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte.

Urmând evoluţia societăţii umane ne putem da seama că acolo unde există societate, există drept, legi care să reglementeze relaţiile de orice natură.

Marii filozofi ai lumii antice Socrate, Platon şi Aristotel au manifestat interes pentru criminalitate.

Platon (427-347 î.Hr.) este primul gânditor al antichităţii care sesizează că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ea trebuie îndreptată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filozofic al aplicării acesteia.

Aristotel (384 – 322 î.Hr.), discipol al lui Platon, considera că „o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă sau atunci când avantajele obţinute prin fapta prohibită precumpănesc în faţa legii”.

Ideea rolului pedepsei pentru prevenirea săvârşirii infracţiunii a fost reluată de filozoful Seneca (4 î.Hr. – 65 e.n.) „Naum, ut ait Plato nemo prudens punit quia pecatum est, sed ne, peccetur”, ceea ce se traduce prin: “Căci după cum spunea Platon nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că a săvârşit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată”.

Crima, ca temă comună apare şi în operele literare ale antichităţii: poemele homerice, “Iliada şi Odiseea”, “Orestia” de Eschil, “Antigona şi Oedip” de Sofocle, Medeea de Euripide.

Interesul pentru criminologie îl reprezintă şi informaţiile furnizate de medicina legală care a oferit date pentru înfăptuirea justiţiei.

b. Evoluţia criminologiei la nivel mondial. Deşi denumirea de “criminologie” este cel mai adesea asociată lui Raffaele

Garofalo, creaţia cuvântului ca atare este atribuită antropologului francez Paul Topinard. Apariţia criminologiei ca ştiinţă este legată însă d epublicarea în 1876 a monografiei medicului italian Cesare Lombroso “L’umo delinquente”. Influenţa exercitată de Caesare Lombroso (1835–1909), medic militar, creator al antropologiei criminale, s-a realizat prin publicaţia „Archives de Antropologie criminelle et des scienses penales” (Arhiva de Antropologie criminală şi ştiinţe penale), înfiinţată la Lyon în 1889, care ilustrează principalele preocupări de criminologie purtând denumirea de antropologie criminală.

7

Deşi Lombroso este considerat “părintele criminologiei moderne”, unele opinii mai recente situează apariţia acestei ştiinţe un secol mai devreme, şi anume în epoca iluminismului, prin aportul adus de către Voltaire, Montesquieu, Helvetius, Rousseau, Diderot, Kant, Ferguson, Smith sau Hume, sau chiar mai devreme prin ideile exporimate de Thomas Morus.

Astfel, Thomas Morus (1478–1535) în cartea sa „Utopia” a insistat asupra prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale, în timp ce Charles de Secondat Montesquieu (1689–1755) în lucrarea sa „Despre spiritul legilor” reia tema abordată de T.Morus: „un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină. El îmbunătăţeşte moravurile decât să le aplice pedepse”.

Sub influenţa iluminiştilor apar în a doua parte a secolului al XVIII-lea, lucrări ce vor juca un rol hotărâtor în evoluţia ştiinţelor penale. La loc de frunte se situează monografiile lui Casare Bonesana, Marchiz de Beccaria şi Jeremy Bentham.

Un rol de seamă îl are Cesare Beccaria (1738–1794), care la momentul publicării lucrării sale „Despre infracţiuni şi pedepse” era un celebru necunoscut. În această lucrare pune în primul plan umanismul şi subliniază importanţa prevenirii delictelor, anticipând astfel cuceririle dreptului penal modern. A atacat virulent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană, pledând împotriva dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului „natural” – oamenii au aceleaşi drepturi şi obligaţii, fiind egali în faţa legii.

Beccaria

- întemeietorul clasicismului

penal - Schematic vorbind opera lui Beccaria comportă două coordonate: - demolarea vechilor şabloane ale gândirii general-penale, şi - stabilirea principiilor de bază în vederea creării unei noi construcţii

legislative în dreptul penal. Printre principalele sale idei, revoluţionare pentru aceea vreme – să nu uităm

că ne aflăm la final de Ev Mediu şi la trecerea spre Epoca modernă –, multe dintre ele valabile şi astăzi, s-au numărat:

- codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, precum şi necesitatea elaborării unui cod de legi scrise, clare şi accesibile. Beccaria promova în concepţia sa criminologică ideea liberului arbitru ca bază a puterii de a pedepsi. Conform acestei idei, individul prezintă posibilitatea de a decide între o conduită conformă sau contrară legii. Admiţând existenţa liberului arbitru trebuie să admitem că omul pentru a se feri de a comite o infracţiune trebuie mai întâi să cunoască legea care o prevede.

- justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv descurajant şi prin urmare util pentru conservarea ordinii sociale. Beccaria promovează de asemenea, ideea unor pedepse proporţionale cu infracţiunea, căci pentru ca o pedeapsă să producă efectul dorit ajunge ca răul pe care îl cauzează să depăşească binele pe care făptuitorul îl obţine din comiterea faptei. În acelaşi timp pedeapsa nu trebuie să urmărească o chinuire a vinovatului, ea trebuind să aibă ca scop să-l împiedice pe făptuitor să dăuneze societăţii şi să-I deturneze pe ceilalţi din calea crimei.

- necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte. - desfiinţarea pedepsei cu moartea, ce prezintă un caracter injust, căci nu

există un drept pentru aplicarea pedepsei cu moartea şi inutil, pentru că niciodată de-a lungul anilor pedeapsa cu moartea nu a stat ca pavăză împotriva infracţiunilor.

- introducerea sistemului acuzatorial în procedura penală şi necesitatea ca judecătorul şi probele să fie publice.

- desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor. - necesitatea prevenirii săvârşirii infracţiunilor.

8

Aspectele prezentate deşi comune în prezent ele se prezintă ca principii ale şcolii clasice, ce îşi găsesc actualitatea şi acum. Din punct de vedere criminologic intuiţiile sale cu privire la necesitatea unor pedepse moderate, dar certe, cu privire la caracterul criminogen al unor practici instrumente judiciare (proceduri secrete sau tortura) sau cu privire la accentuarea laturii preventive în daune celei represive, au rămas şi în prezent valabile:

Pe de altă parte, în aceeaşi epocă englezul Jeremy Bentham (1748 – 1833) a dat şi el curs unor idei iluministe, cum ar fi reformarea sistemului de legi şi pedepse, propuneri care au fost însuşite de structurile britanice, de cele judiciare, cât şi de putere. El a pledat pentru o umanizare a sistemului penal în ansamblu şi pentru o reformă a modului de executare a pedepselor.

Noua viziune asupra originii criminologiei consideră astfel că Beccaria şi Bentham nu sunt numai iluştrii reprezentanţi ai şcolii clasice de drept penal, dar şi întemeietorii criminologiei clasice, care se caracterizează prin următoarele trăsături:

- centrarea studiului criminologic asupra faptei comise; - considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane. - proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei. Pe drumul deschis de cei doi filozofia penală îşi reformulează postulatele,

abandonând concepţiile cu privire la liberul arbitru, la responsabilitatea morală, la uniformitatea sancţiunilor, în favoarea determinismului şi cauzalităţi.

Se subliniază existenţa unui cadru instituţional organizat, de felul clinicii de psihiatrie, care oferă posibilitatea unor experimente şi verificarea unor ipoteze.

Un rol în cercetarea criminologică l-a jucat şi penitenciarul unde s-au făcut unele observaţii pe termen lung asupra deţinuţilor, putându-se evalua anumite concluzii cu privire la rata recidivei, prefigurându-se o nouă disciplină ştiinţifică.

Este momentul apariţiei criminologiei pozitiviste ai căror reprezentanţi au fost italienii Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo, precum şi belgianul Lambert A.J. Quetelet, francezul Andre - Michel Guerry şi englezul Henry Mayhew.

Şcoala

pozitivistă Criminologia antropologică nu a constituit singura cale de cercetare

criminologică în secolul al XIX-lea. Studiile cu privire la starea şi dinamica delicvenţei realizate cu precădere în Belgia şi Franţa au dus la apariţia şi cristalizarea unui nou domeniu de cercetare.

Lucrări ştiinţifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate în prima jumătate a secolului al XIX-lea de francezul Andre-Michel Guerry (1802–1866) şi belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796–1874). Principala lucrare a lui Quetelet publicată în anul 1835 şi apoi republicată după moartea acestuia în 1869 a fost “Fizica socială sau eseu asupra dezvoltării facultăţilor omului”, în timp ce principala lucrare a lui Guerry a fost “Eseu asupra statisticii morale în Franţa în comparaţie cu Anglia” şi “Eseu de fizică socială”, publicată în 1833. Cei doi au format Şcoala cartografică sau geografică iar cercetările lor se bazează în cea mai mare parte pe primele statistici criminale europene, respectiv cele elaborate în Franţa între 1826-1830. Din studiul acestor date statistice ambii cercetători au desprins următoarele concluzii:

- infracţiunile împotriva persoanei predomină în regiunea de sus şi în timpul sezonului cald, iar infracţiunile patrimoniale predomină în regiunile nordice şi în timpul sezonului rece, această constatare a fost denumită “legea termică a criminalităţii”. Şcoala geografică a avut numeroşi adepţi în Franţa până la elaborarea teoriilor lombroziene, după care a căzut în uitare. O încercare de revigorare a acestei şcoli a avut loc în SUA prin anii 1950.

9

Francezul Andre Lacassagne (1843-1924), medic legist a fost reprezentantul Şcolii lyoneze, enunţând teoria „mediului” conform căreia responsabilitatea pentru săvârşirea faptelor antisociale este transferată societăţii în ansamblul ei. Lacassagne pune accentul pe factorii sociali în determinarea crimei, teoria sa rezumându-se la câteva citate, rămase “celebre”:

- “societatea nu are decât criminalii pe care îi merită”. - “mediul social este “supa de cultură” a criminalităţii, microbul fiind

criminalul, care este un element ce nu are importanţă decât în momentul în care găseşte “supa” care îl face să fermenteze”.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX, criminologia nu constituia încă o disciplină autonomă, ci se prezenta sub forma unor capitole destinate studiilor criminologice, care erau găzduite de alte discipline: antropologia criminală şi psihiatria, sociologia criminală.

Sub denumirea de antropologie criminologică au avut loc congrese la Roma (1885), la Paris (1889), la Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906), Koln (1911); a avut loc prima Conferinţă Naţională de Drept Penal şi Criminologie în anul 1909, când s-a înfiinţat Institutul american de drept penal, iar în anul 1910 Institutul publică şi revista „Journal of Criminal Law and Criminology” care îşi continuă activitatea şi astăzi.

Şcoala pozitivistă italiană a avut trei reprezentanţi de seamă: Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo.

Cesare Lombroso (1835-1909) s-a născut la Verona dintr-o familie israelită şi a făcut studii de medicină la Padova şi Viena, iar în 1864 urmează un curs de psihiatrie la Padova, devenind director al unui spital de alienaţi. În 1876 odată cu ocuparea postului de medic regal la Torino publică şi o mică lucrare „Omul delincvent”, care îl face celebru. Lucrarea prezintă infractorul ca o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute, opera sa având un nou impact asupra lumii ştiinţifice fiind supranumit părintele criminologiei antropologice. În cursul anilor Lombrozo aduce importante completări cursului iniţial. Scrie ulterior “Antropologia criminală şi recentele ei progrese” şi “Omul de geniu”. A avut o contribuţie importantă la extinderea cercetării criminologice şi la formarea criminologiei ca ştiinţă. Sub influenţa ideilor sale are loc în anul 1885 primul congres de antropologie criminală la Roma, congres ce reprezintă actul de naştere al criminologiei ca ştiinţă.

Cesare

Lombrozo - pozitivist -

Enrico Ferri (1856–1929) a fost o personalitate ce a marcat gândirea sociologică, juridică şi criminologică. Spre deosebire de Lombrozo a fost jurist de formaţie, profesând în calitate de avocat, de profesor universitar şi de om politic. Principala sa lucrare, ce a apărut în 1881 sub numele iniţial de “Noi orizonturi ale sociologiei penale” şi cunoscută ulterior sub numele de „Sociologia criminală” analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii şi formulează în cadrul ei o teorie proprie a delictului – o teorie multifactorială. Ferri structurează toate explicaţiile cu privire la fenomenele anterioare, arătând că delictul a fost considerat un fenomen de:

Enrico Ferri - pozitivist -

- normalitate (biologică şi socială). - anormalitate biologică prin atonism, patologie, degenerescenţă, etc. - anormalitate socială prin influenţa factorului economic şi inadaptare juridică. - anormalitate biologică-socială. Deşi foloseşte aceste denumiri Ferri i-a în consideraţie şi factorul psihic.

Astfel după ce analizează toate celelalte rezultate apreciază că delictul e în totalitate o

10

rezultantă ce include atât anormalitate specială, permanentă sau tranzitorie, congenitală sau dobândită a constituţiei organice sau psihice cât şi circumstanţe exterioare fizice sau sociale care concură într-un anumit loc prin raportare la anumite acţiuni umane.

A fost considerat drept întemeietorul sociologiei criminologice. Raffaele Garofalo (1851–1934) a fost magistrat şi preşedinte al curţii de apel

din Napoli. În lucrarea „Criminologia” apărută la Napoli în 1885, creează o teorie a „criminalităţii naturale”, independentă în spaţiu şi timp, fapt ce l-a expus la acea epocă unor critici vehemente. Rămâne în istoria acestei ştiinţe ca cel care a consacrat termenul de criminologie.

Raffaele Garofalo

- pozitivist - Criminologia nord-americană a fost chiar de la început foarte strâns legată de

societate. Primul curs datează din anul 1918 şi a fost scris de către Maurice Parmalee. Ca fondator al criminologiei moderne este considerat Edwin Sutherland, care în 1924 publică cartea intitulată „Criminology”.

Criminologia

nord-americană În timpul primului război mondial, în Europa, se întrerup studiile în domeniul criminologiei, fiind reluate în anul 1934. La Paris s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie care are ca obiectiv principal promovarea studiului ştiinţific al fenomenului criminalităţii, organizând o serie de congrese internaţionale, începând cu anul 1938. Din anul 1952 împreună cu revista „Annales Internationales de Criminologie” organizează cursuri internaţionale de criminologie.

Un rol important în evoluţia criminologiei l-a jucat şi activitatea O.N.U.. În anul 1950, Adunarea generală a adoptat Rezoluţia 415 (V) prin care atribuţiile Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de către Consiliul Economic Social (ECOSOC). ECOSOC a creat Comitetul consultativ special de experţi în problemele criminalităţii, ce ulterior s-a transformat în Divizia pentru justiţie penală şi prevenirea criminalităţii. În 1965 Divizia îşi schimbă denumirea în Comitetul Consultativ de Experţi.

Printr-o rezoluţie dată la 01.02.1992 ECOSOC a dizolvat şi Comitetul pentru prevenirea criminalităţii creând o nouă Comisie Interguvernamentală pentru prevenirea criminalităţii şi justiţie penală.

Sub egida ECOSOC, s-a creat la Roma, în anul 1968, Institutul de Cercetări pentru Apărare Socială – UNSDRI – care ulterior, în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internaţional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).

În anul 1981, printr-un acord O.N.U. şi guvernul Finlandei a fost creat Institutul Helsinki pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii – HEUNI – modificat în anul 1993 în Institutul European pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii, al cărui obiectiv îl constituie schimbul regional de informaţii în domeniul prevenirii şi controlul criminalităţii între ţările europene.

c. Evoluia criminologiei în România.

În 1990 a fost înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie. Cu această ocazie a fost reactualizat şi învăţământul superior de criminologie. Criminologia

în România Au fost înfiinţate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei din Ministerul de Interne, la Parchetul General de pe lângă Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.

În prezent s-a înfiinţat Grupul Consultativ Interministerial cu privire la criminalitate.

11

De-a lungul istoriei penale-criminologice un rol deosebit l-au avut Ioan Tanoviceanu, Traian Pop şi Vintilă Dongoroz (cel din urmă fiind întemeietorul dreptului penal modern românesc), Mina Minovici sau Constantin Parhon.

Ioan Tanoviceanu loveşte în rămăşiţele şcolii clasice penale, elaborând principiile profilaxiei criminale moderne: formarea unui sistem naţional al apărării sociale, care să cuprindă mijloace profilactice extrajudiciare (economice, sociale, instructiv educative) şi mijloace juridice politico-juridice legislative, administrative, coercitive. El a înţeles importanţa aşezării dreptului românesc pe temeliile politicii sociale.

Profesorul Traian Pop reuşeşte să introducă studiul ştiinţei criminologiei în învăţământul superior juridic românesc, militând pentru „un nou ritm al dezvoltării ştiinţelor criminale” necesare conservării şi apărării vieţii sociale. Lucrarea sa „Curs de criminologie” abordează problemele fundamentale ale domeniului criminalităţii, aducând o remarcabilă contribuţie la modernizarea dreptului penal pozitiv în perioada interbelică.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

2. Definiţia şi obiectul criminologiei. a. Definirea termenului de criminologie. În sens etimologic, criminologia, derivă din latinescul „crimen” – crimă,

infracţiune şi grecescul „logos” – ştiinţă, deci prin termenul de criminologie se înţelege studiul fenomenului criminal ori infracţional.

Termenul de crimă poate avea trei înţelesuri:

- sensul comun, prin care se desemnează o infracţiune împotriva vieţii, sau infracţiuni care au ca rezultat final moartea victimei. Definirea

criminologiei - sensul penal, avându-se în vedere aceea împărţire tripartită a infracţiunilor în: crime, delicte şi contravenţii, prin care noţiunea de crimă defineşte cele mai grave infracţiuni, şi nu doar cele împotriva vieţii.

- sensul criminologic, ce include infracţiunea, precum şi orice faptă cu relevanţă penală.

În funcţie de concepţia şi viziunea autorilor, de momentul istoric şi gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane s-au formulat multe definiţii.

Ca o prezentare generală înainte de a recurge la o definiţie, în sensul clasic al termenului, putem spune că criminologia este o ştiinţă oarecum autonomă, cu înclinare spre grupa sociologiei, însă cu certitudine ea are un caracter pluridisciplinar, fiind o ştiinţă auxiliară dreptului penal.

Criminologia studiază dinamica actului infracţional, pornind de la cauzele şi condiţiile soci-umane ale criminalităţii, cât şi trăsăturile definitorii, mecanismul şi funcţionalitatea complexului de măsuri stabilite pentru prevenirea fenomenului criminal, a modului în care sunt trataţi infractorii în societate căutând să elaboreze soluţii de intervenţie preventivă contra crimei şi criminalităţii.

Primele încercări de definire a acestei noi ştiinţe au apărut odată cu Şcoala pozitivistă şi au avut în vedere mai mult orientarea spre criminal a criminologiei. De exemplu, Ferri susţinea că criminologia va “studia nu numai delictul în sine ca raport juridic, ci de asemenea sau în primul rând, pe acela care comite delictul”.

12

O altă orientare în definirea criminologiei a fost pornită, mai ales, de către criminologii americani, Sutherland, Cressey, care priveau această ştiinţă din punct de vedere obiectiv, înregimentând-o încă în sfera dreptului penal. Mai mult aceştia includeau şi sociologia penală precum şi penologia în sfera criminologiei. Ei defineau criminologia drept ştiinţa care studiază încălcarea legilor sau reacţia faţă de încălcarea legilor. Aceştia o defineau ca fiind: “ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social, cauzele acesteia, etiologia criminală şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen”.

Reprezentanţii orientării sociologice au îmbrăţişat ai mult varianta patologiei sociale sau a dezorganizării sociale, văzând în criminologie o ştiinţă îndreptată exclusiv spre studierea fenomenului criminal, infracţional.

Fostele ţări comuniste au avut şi ele propria lor orientare în a defini criminologia. În acestea, cercetătorii în domeniu s-au orientat mai mult spre a studia cauzele criminalităţii. Această orientare a dominat până în anii ’50, fiind cunoscută sub denumirea de “criminologie etiologică”.

După anii ’50 se produce o schimbare în gândirea criminologică. Ea se datorează progreselor înregistrate mai ales în aria metodică. Cum criminologia etiologică a studiat fenomenul infracţional mai mult din punct de vedere cantitativ, se cerea şi o analiză calitativă. Cotitura s-a produs la al II-lea Congres Internaţional de Criminologie din 1950, în care accentul este pus pe procesele care duc la delicvenţă. Promotorul acestei noi orientări a fost criminologul belgian Etienne de Greeff care elaborează teoria “trecerii la act”, teorie care pune bazele criminologiei “dinamice”.

Spre sfârşitul anilor ’60 disputa dintre criminologia etiologică şi cea dinamică se estompează făcând loc uneia noi care pune în discuţie postulatele fundamentale ale “criminologiei tradiţionale”, plecând de la ideea că delictul, delicventul şi delicvenţa nu sunt decât o consecinţă a mecanismelor de reacţie socială, de etichetare şi stigmatizare, înclinând cercetarea criminologică spre reacţia socială.

În fine, diverse definiţii au pornit din diverse locuri. De exemplu, la cel de-al VIII-lea Congres al O.N.U. pentru prevenirea

infracţiunilor şi tratamentul delicvenţilor ce a avut loc la Havana, Cuba, s-a desprins ideea că criminologia este “ştiinţa care analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează comiterea acestora, elaborând politici în materie de prevenire şi justiţie penală în cadrul planificării de ansamblu. Totodată, se evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi se urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii eficiente, corespunzătoare realităţilor şi nevoilor sociale, aflate în continuă evoluţie”.

O altă definiţie a fost elaborată de către criminologul francez Jaques Leante care susţine că: „ştiinţa criminologiei e ştiinţa care se ocupă cu studiul şi ansamblul fenomenului criminal”.

Printre primii autori români care au definit criminologia a fost şi Vintilă Dongoroz care aprecia că acesta constituie o adevărată “busolă în orientarea practicii procesului penal”, în timp ce autori mai recenţi (Rodica Mihaela Stănoiu) definesc criminologia ca „ştiinţa care studiază factorii şi dinamica actului criminal, precum şi reacţia socială faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de represiune şi reintegrării sociale a delicvenţilor”.

Potrivit lui Tudor Amza şi lui Valerian Cioclei, criminologia este “ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia”.

13

b. Obiectul criminologiei. Ca primă trăsătură, criminalitatea este un fenomen social care constă în

ansamblu de crime săvârşite într-un anumit teritoriu şi timp dat. Criminalitatea devine obiectul de studiu al unei discipline speciale fiind un fenomen real care reprezintă o realitate obiectivă şi observabilă, este un fenomen juridic, faptele săvârşite fiind în prealabil incriminate şi incluse în legea penală.

Obiectul

criminologiei

A doua trăsătură a criminalităţii constă în aceea că e un fenomen antisocial pedepsit – fapta infracţională, înainte de a fi prevăzută de legea penală, este oprită de conştiinţa socială. Crima, spunea sociologul Durkheim este antisocială şi apoi e sancţionată cu o pedeapsă: „crima e actul care atrage o pedeapsă” – o trăsătură obiectivă.

A treia trăsătură a criminalităţii – este un fenomen unitar, infracţiunile au o trăsătură comună, toate prezintă un pericol social grav, infracţional, care poate fi combătut numai cu sancţiuni penale, cu aplicarea de pedepse, unele deosebit de severe.

Criminalitatea e compusă dintr-o masă eterogenă de infracţiuni care duc la un fenomen omogen, în sensul că, crimele care alcătuiesc criminalitatea sunt fapte asemănătoare, au trăsături comune, fiind fapte de comportare antisocială, fapte „de conflict”.

Referindu-se la criminologie şi obiectul ei, Jean Pinatel arată că aceasta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

- să-i fie cunoscute manifestările şi regularităţile. - trebuie să fie un fenomen pozitiv general, specific şi susceptibil de analizat. - trebuie să fie un fenomen omogen, adică toate faptele considerate crime să

fie de acelaşi fel – toate faptele prezintă pericol social şi sunt pedepsite. - să fie un fenomen specific, acest obiect să fie propriu, specific şi să nu se

confunde cu alte fenomene asemănătoare: abaterea morală „păcatul moral” şi nici cu încălcarea altor norme de drept.

- trebuie să aibă posibilitatea de a fi analizat şi studiat. Obiectul criminologiei se pretează la o analiză şi sinteză multiplă, ajungând la

adevăruri, legităţi şi cunoştinţe ştiinţifice.

b1.Opinii şi controverse privind obiectul criminologiei. Criminologia s-a dezvoltat până la jumătatea secolului al XIX-lea în cadrul

altor discipline ştiinţifice ceea ce a dus la întârzierea criminologiei ca disciplină autonomă. Obiectul criminologiei constă în studiul infractorului, deviantului, anormalului, diferită fiind concepţia de inspiraţie psihologică care extind obiectul criminologiei la studiul faptelor antisociale.

Opuse diverselor opinii şi concepţii restrictive sau extensive denumite „sectoriale” sunt opiniile „unificatoare” care susţine că obiectul criminologiei moderne constă în studiul factorilor sociali şi individuali care determină comportamentul infracţional, astfel cum e definit de legea penală. Concepţia lui Jean Pinatel sesizează corect că „această ştiinţă care un obiect complex de cercetare ce impune investigaţii diferenţiate la nivel micro-social: infracţiune, infractor şi investigaţii, la nivel macro-social: criminalitatea ca fenomen global”.

Deci, obiectul de studiu al criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta comisă, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.

14

Opinia noastră este că obiectul criminologiei îl formează criminalitatea ca fenomen social – în care sunt integrate infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială – într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile şi funcţiile părţilor componente, care pot fi identice, complementare sau divergente cu cele ale criminalităţii ca fenomen social.

Transformarea acestui concept într-unul operaţional, susceptibil să permită elaborarea unei teorii explicative cu privire la cauzele criminalităţii, necesită adoptarea unei viziuni sistematice asupra fenomenului cercetat. În această viziune, fenomenul criminalităţii apare ca un ansamblu de elemente, ce prezintă proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Conceptul astfel definit de cel de criminalitate care presupune totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp.

Pornind de aici, vom analiza trei noi concepte cu derivatele lor în subcapitolul următor.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

3. Criminalitatea şi practica anticriminală. a. Criminalitatea. Definită mai-sus, ca fiind raportarea fenomenului infracţional la elementele de

spaţiu şi timp, vom prezenta în continuare o succintă clasificare. Ţinând seama de măsura în care criminalitatea este cunoscută, precum şi de

măsura în care se reacţionează prin mijloacele dreptului penal împotriva acesteia, se face distincţia între (criteriu obiectiv):

Noţiunea de criminalitate

- criminalitatea reală, ce însumează totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un teritoriu într-o anumită perioadă dată.

- criminalitatea aparentă, ce cuprinde totalitatea infracţiunilor descoperite, şi - criminalitatea legală, ce cuprinde totalitatea infracţiunilor pentru care s-au

pronunţat hotărâri de condamnarea rămase definitive. Diferenţa dintre criminalitatea reală şi cea aparentă este numită cifra neagră a

criminalităţii şi reprezintă infracţiunile ce rămân necunoscute de către organele judiciare.

Factorii care generează cifra neagră a criminalităţii sunt în număr de trei: - abilitatea infractorilor. Aceasta presupune comiterea unor fapte penale în

condiţiile în care unele materiale şi rezultatele socialmente periculoase sunt greu, dacă nu imposibil de depistat de organele de urmărire penală. Pot intra în această categorie fapte penale cu caracter patrimonial sau împotriva vieţii sau integrităţii corporale şi sănătăţii. În acest caz abilitatea infractorilor se disimulează în aceea că fapta însăţi rămâne necunoscută. Această situaţie nu trebuie să fie confundată cu faptele cu autor necunoscut (A.N.).

Cifra neagră

- ineficacitatea organelor de urmărire penală. Organele de cercetare penală, şi anume organele de poliţie, organele de cercetare speciale, Parchetul, prezintă deficienţe în modul de realizare a propriilor activităţi specifice. În principiu, au fost identificaţi trei factori care pot determina ineficienţa acestor organe: organizarea defectuoasă, incompetenţa profesională şi incorectitudinea.

- pasivitatea victimei. Includem aici situaţiile în care persoana care a suferit direct sau indirect o vătămare de pe urma unei fapte penale nu sesizează organele de cercetare penală. Nu este vorba doar de acele fapte care se urmăresc la plângerea

15

prealabilă a persoanei vătămate şi poate fi vorba şi de fapte pentru care sesizarea se face din oficiu.

O problemă care se pune în legătură cu cifra neagră este modalitatea de evaluare a acesteia. Pentru acesta se pleacă de la o ipoteză de lucru, şi anume faptul că ea creşte sau descreşte odată cu criminalitatea totală.

Pe lângă această premisă, de bun-simţ, mai există două tehnici de investigare a cifrei negre:

- anchetele de autoconfesiune. Acestea se adresează potenţialilor delicvenţi. Se recrutează o anumită categorie de populaţie şi pe baza unor chestionare personale se încearcă stabilirea numărului şi a procentului de infracţiuni comise şi rămase nedescoperite. O condiţie de reuşită a anchetei este păstrarea secretului acestora.

- anchetele de victimizare. Acestea se adresează potenţialelor victime, pe baza unor chestionare prin care se încearcă a se determina procentul de fapte penale suferite de respectivele persoane şi care nu au fost reclamate şi nici nu au ajuns pe altă cale la cunoştinţa organelor de justiţie.

Cifra neagră nu poate fi cunoscută în mod exact ci cu privire la ea se pot face doar evaluări imprecise. Chiar în aceste condiţii anchetele sunt importante pentru că oferă totuşi o imagine a cifrei negre şi pentru că se pot stabili o serie de factori subiectivi care concurează la sporirea acesteia şi care dacă sunt cunoscuşi pot fi anihilaţi sau diminuaţi.

Un alt criteriu de clasificare a criminalităţii este acela subiectiv, care presupune a se determina criminalitatea în raport de interesul cercetării şi de categorii cu care operează. În acest avem:

- categorii ce rezultă din raportarea criminalităţii la spaţiu şi timp. În funcţie de spaţiu deosebim criminalitatea naţională, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui anumit stat, criminalitatea zonală, continentală mondială sau judeţeană, etc. în funcţie de timp, cea mai bună unitate de măsură este anul, de unde vorbim de criminalitate anuală. Însă, prin raportare la timp putem avea şi criminalitatea semestrială, lunară, sau cincinală, sau o criminalitate care se raportează al o zi, la un deceniu sau la un secol. În acest context foarte mult depinde de datele statistice pe care le avem sau pe care le-am putea obţine precum şi de corectitudinea acestora.

- categorii ce se determină în funcţie de natura faptelor penale avute în vedere, şi anume: fapte comise cu violenţă – criminalitatea violentă sau fapte comise cu viclenie, criminalitatea vicleană.

- categorii de fapte ce se raportează la diferite categorii de persoane. Aici subcriteriile de clasificare sunt mai numeroase. De exemplu, putem vorbi despre criminalitatea adultă sau juvenilă, despre criminalitatea masculină şi feminină sau despre criminalitatea gulerelor albe, care se referă la acele persoane care ocupă funcţii importante în sfera afacerilor şi care comit fapte de natură economică (fraudă fiscală, bancrută frauduloasă, fals, etc.).

b. Practica anticriminală. Criminologia este atât o ştiinţă teoretică, cât şi practică. Această definire

generală a criminologiei porneşte de la împărţirea filozofică a ştiinţelor în teoretice (pure, fundamentale) şi practice (tehnice, aplicative), împărţire ce are la bază natura şi scopul cunoaşterii. Sigur nici o ştiinţă nu este pur practică sau pur teoretică, fiecare având latura ei din cealaltă, mai mult sau mai puţin. În timp ce ştiinţele teoretice au ca specifici cercetarea fundamentală şi ca scop cunoaşterea în sine a obiectului de studiu,

Practica anticriminală

16

ştiinţele practice sunt caracterizate de cercetarea aplicativă, având drept finalitate o cunoaştere utilitară.

Plecând de la această prezentare, criminologia prezintă în cadrul ei două tendinţe:

- pe de o parte, criminalitatea este văzută ca o ştiinţă teoretică, având ca obiect cercetarea fenomenului criminal în sine, context în acre, dacă îl privim la modul cel mai abstract şi pur, ar genera o tendinţă de dezinteresare de aplicaţiile practice ce ar putea decurge din rezultatele cercetării.

Ştiinţă teoretică

- pe de altă parte, criminalitatea are însă şi latura ei practică, care însă nu poate separată de prima, cea teoretică.

Există şi o categorie de opinii potrivit cărora cercetarea criminologică are o latură teoretică dar şi una practică. Pentru a justifica acest caracter al criminologiei s-a recurs în literatura de specialitate la o comparaţie cu medicina şi s-a recunoscut că: “cercetarea cauzelor crimei oferă acea utilitate imediată ca cea a cauzelor unei maladii în medicină; ea permite o mai bună cunoaştere a tratamentelor apte să vindece răul”.

Ştiinţă practică

Această dispută este depăşită de evidenţa cercetării criminologice care prezintă atât preocupări teoretice dar şi aplicative. Aceste două caractere ale criminologiei antrenează dublarea obiectului cercetării criminologice. Apare pe lângă obiectul original, primar – fenomenul criminal, şi cel de-al doilea obiect, şi anume – practica anticriminală.

Pentru desemnarea laturii aplicative a criminologiei se folosesc diferite formulări, cum ar fi:

- prevenirea şi combaterea fenomenului criminal. - prevenirea şi tratamentul comportamentului antisocial. - reacţia socială împotriva crimei. - mijloacele de luptă împotriva criminalităţii. Pentru a înţelege practica anticriminală trebuie să înţelegem mai întâi

mijloacele de luptă împotriva criminalităţii. În acest sens, putem vorbi despre două categorii de mijloace principale: cele

juridice şi cele empirice. În cadrul celor juridice includem totalitatea normelor de drept ce contribuie

direct sau indirect la combaterea fenomenului criminal, cum ar fi normele dreptului penal, precum şi alte norme din cadrul dreptului public, cum ar fi dreptul financiar şi fiscal, dreptul bancar, dreptul administrativ.

În cadrul celor empirice includem totalitatea practicilor instituţionale, realizate de către poliţie, parchet, instanţa de judecată, penitenciar, care au ca scop combaterea şi prevenirea criminalităţii.

Din combinarea acestor mijloace rezultă trei domenii de luptă împotriva criminalităţii:

- domeniul dreptului penal şi al aplicaţiile lui concrete. Domenii de luptă împotriva criminalităţii

- domeniul tratamentului delicvenţilor. - domeniul prevenirii criminalităţii (prevenirea extrapenală). Toate aceste trei domenii alcătuiesc un sistem unitar având ca finalitate

stăpânirea fenomenului criminal, înţelegând prin acesta reunirea atribuţiilor proprii fiecăruia din cele trei domenii amintite – combaterea pe cale penală, tratarea delicvenţilor şi prevenirea criminalităţii.

17

Interesul şi vocaţia de a stăpâni fenomenul criminal aparţine statutului şi de aceea acest sistem la care ne-am referit este creat şi pus în mişcare printr-o voinţă statală, printr-o decizie de politică anticriminală.

Practica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul stăpânirii fenomenului criminal. Acesta reprezintă al doilea obiect de studiu al cercetării criminologice.

Prin urmare, în final distingem două obiecte ale cercetării criminologice: fenomenul criminal şi practica anticriminală.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

4. Modalităţi de cunoaştere criminologică. Metode şi tehnici

criminologice. a. Modalităţi de cunoaştere în cercetarea criminologică. Cercetarea fundamentală în criminologie are ca scop cunoaşterea fenomenului

infracţional, explicarea cauzelor acestuia, stabilirea tendinţelor de evoluţie şi elaborarea de strategii de prevenire.

Cercetarea fundamentală poate fi descrisă în plan orizontal prin documentarea şi observarea faptelor, prin elaborarea ipotezelor explicative şi prin verificarea ipotezelor, sau după nivelele profunzimii cercetării, când putem distinge descrierea ca primul stadiu al cercetării, clasificarea datelor, explicarea fenomenului cercetat (răspunde la întrebarea „de ce” se produce infracţiunea).

a.1.De-a lungul timpului criminologia a parcurs patru modalităţii de

cunoaştere sau de cercetare. Acestea sunt: - cunoaşterea descriptivă. - cunoaşterea cauzală. - cunoaşterea dinamică. - cunoaşterea axiologică. Cunoaşterea descriptivă este identificată în cadrul primelor preocupări cu

caracter ştiinţific ce au avut loc în domeniul criminologiei, ce au fost de natură pur descriptivă şi au avut ca obiect criminalitatea. Este vorba de evaluări cantitative şi în aceste condiţii primii care s-au aplecat asupra fenomenului criminal au fost matematicienii.

Cunoaşterea descriptivă

Cunoaşterea descriptivă utilizează anumite categorii, precum volumul, structura şi dinamica fenomenului criminal. Volumul reprezintă o evaluare strict cantitativă, referindu-se la numărul total de fapte penale comise (criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală). Structura presupune o delimitare în funcţie de diversele categorii de fapte penale ori de alte criterii, asemănătoare clasificării subiective din criminologie. Dinamica are în vedere evoluţia acesteia în timp şi spaţiu. Evoluţia în timp comportă trei tipuri de descrieri: tendinţele pe termen lung (denumite şi trend-ul criminalităţii), variaţiile sezoniere, mişcările accidentale, datorate unor evenimente excepţionale. Evoluţia în timp poate fi estimată în funcţie de diferitele teritorii luate ca termen de comparaţie fie geografic, fie statal, administrativ. Descrierea dinamicii prezintă un grad mai mare de complexitate în raport cu volumul şi structura, implicând o cunoaştere calitativă a fenomenului. Este cazul trend-ului unde simplele aprecieri numerice nu sunt suficiente acestea trebuind cercetate în funcţie de doi factori perturbatori:

18

- factorii inerenţi statisticii (schimbări ale sistemului de înregistrare a criminalităţii).

- factorii extrinseci, ce rezultă din funcţionarea sistemului de justiţie penală (modificări ale legislaţiei, modificări la nivelul activităţii serviciilor de poliţie, etc.)

Cunoaşterea cauzală, sau etiologică vizează aflarea cauzelor, a condiţiilor şi a factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal.

Putem diviza cunoaşterea cauzală în funcţie de fragmentul obiectului de cercetare care se doreşte a fi cunoscut:

Cunoaşterea cauzală

- etiologia crimei ca fenomen individual şi etiologia crimei ca fenomen colectiv, şi

- preponderenţa cercetărilor de natură biologică, sociologică sau psihologică. Analiza factorilor cauzali nu este posibilă fără o imagine exactă a fenomenului

criminal, ceea ce presupune ca ceastă cercetare etiologică să fie în permanent contact cu cercetarea descriptivă.

Cunoaşterea dinamică presupune explicarea proceselor ce însoţesc trecerea la acţiune, mecanismele interne ale acestui act. Este o cunoaştere calitativă ce tinde la explicarea conduitei criminale printr-o succesiune de etape având o logică proprie.

Cunoaşterea

dinamică Cunoaşterea dinamică a apărut ca o completare a celei etiologice, trecerea la act fiind considerată o consecinţă a anulării şi combinării unor factori cauzali. Ulterior explicaţiile dinamice –sau constituit într-un front antideterminist şi antietiologic rezultând ceea ce am prezentat ca fiind etapa criminologiei ce viza trecerea la act.

Cunoaşterea axiologică se referă la cel de-al doilea obiect al cercetării criminologice, şi anume practica anticriminală. Presupune stabilirea conform unor criterii ştiinţifice a valorilor mijloacele ce trebuie aplicate în lupta împotriva fenomenului criminal, ceea ce determină evaluarea ştiinţifică a practicii anticriminale.

Cunoaşterea axiologică

a.2. Raportându-ne la mai multe lucrări de specialitate propunem următoarele etape, în cadrul cercetării criminologice:

- stabilirea obiectului analizei, care în cazul nostru este fenomenul infracţional.

- analiza dimensională a conceptelor, şi anume definirea şi operaţionalizarea conceptelor, stabilirea exactă a conţinutului, a dimensiunii criminalităţii şi a factorilor care influenţează acest fenomen.

- determinarea eşantionului cuprins în investigaţia criminologică. În acest sens, cele mai frecvente criterii de grupare sunt: - caracteristicile socio – demografice.

Etape ale cercetării

criminologic

- caracteristicile socio – profesionale. - caracteristici sociale.

- caracteristici economice. - Stabilirea metodelor de cercetare şi elaborarea instrumentelor pentru

recoltarea informaţiilor. - ancheta pilot, experimentul şi cercetarea în teren, prin care specialistul

testează validitatea instrumentelor de cercetare. - prelucrarea informaţiilor, ce se realizează prin verificarea şi validarea

informaţiilor care urmează să fie reţinute pentru prelucrare, prin codificarea informaţiilor.

19

- analiza datelor, explicarea proceselor şi a fenomenelor studiate. În acest context se impune utilizarea unor metode statistice şi matematice şi se urmăreşte evoluţia în timp a proceselor analizate, realizându-se o analiză comparativă.

- redactarea raportului de cercetare, ca ultima etapă a cercetării. Acest raport cuprinde o schiţă a raportului de cercetare ce pune în ordine logică toate informaţiile, se redactează propria fişă a raportului care trebuie să fie clară şi concisă se realizează o analiză critică a acestuia cu participarea şi a altor specialişti, care trebuie să răspundă la câteva întrebări, cum ar fi: Sunt clare ideile expuse ?, Concluziile sunt susţinute de argumente solide ?, iar în caz contrar acestea se vor trece sub formă de ipoteze.

b. Metode şi tehnici de cercetare criminologice. b.1.Cuvântul metodă este de origine greacă (methos) şi defineşte calea ce

trebuie urmată (meta – spre; odos - cale). Pornind de la acest sens etimologic, metoda ştiinţifică este ansamblul procedeelor ce conduc gândirea spre cunoaştere, sau ordinea ce se pune în învăţarea unei ştiinţe, urmând condiţiile, particularităţile acelei ştiinţe.

Metodologia are două laturi: - analiza critică a activităţii de cercetare. - formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.

Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă cu studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional, urmărind integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent care să permită îndeplinirea scopurilor acestei ştiinţe.

Noţiunea de metodă şi tehnicile

criminologice Criminologia are metode proprii şi metode generale. Metodele generale sunt metoda inductivă şi metoda deductivă. Metoda inductivă reprezintă ansamblul procedeelor prin care gândirea trece de

la particular la general, în timp ce metoda deductivă reprezintă ansamblul de procedee care constă în aplicarea unui principiu general la un caz particular (silogismul).

În criminologie principala metodă a fost cea inductivă, folosită în special de Şcoala pozitivistă a dreptului penal, spre deosebire de Şcoala clasică care utiliza preponderent metoda deductivă.

În realitate cercetarea criminologică, în prezent foloseşte ambele metode, combinate într-o metodă, mai vastă, denumită metoda empirică.

Metoda empirică este proprie ştiinţelor experimentale bazate pe observarea realităţii şi pe experienţă.

Această metodă presupune parcurgerea a trei etape: Metoda empirică

- observarea faptelor. - inducţia ipotezei. - verificarea experimentală. Inducţia corespunde etapei a II- a, care având la bază observaţia permite

formularea unei ipoteze, iar deducţia corespunde celei de-a III-a etape şi constă în verificarea ipotezei pe baza unor fapte noi sau a unui număr sporit de observaţii. Caracterul specific al cercetării criminologice determină particularităţile metodei empirice. Acestea se manifestă în legătură cu prima şi a treia etapă.

Relativ la modul de desfăşurare al cercetării criminologice, prezentăm următoarele observaţii:

- percepţia directă a fenomenului criminal este foarte rară şi cu totul întâmplătoare.

20

- din punct de vedere al obiectului observat în cercetarea criminologică nu avem de-a face ca în ştiinţele naturii cu fapte obiective, simple şi reproductibile la infinit. Delicvenţa, ca şi celelalte fapte umane, se caracterizează pin subiectivitate, complexitate şi istoricitate.

- din punct de vedere al observatorului, în criminologie acesta este departe de a fi neutru, tinzând să se asocieze cu realitatea pe care o observă (orice criminolog este un delicvent potenţial).

În ceea ce priveşte verificarea ipotezei, există, de asemenea, unele particularităţi:

- spre deosebire de ştiinţele naturii, unde fenomenele observate pot fi de obicei reproduse în interesul cercetării, în criminologie nu se pot reproduce crime în laborator.

- nici succesiunea şi nici integritatea celor trei etape nu trebuie să fie absolutizate. În practica cercetării se poate întâmpla ca formularea ipotezei să preceadă observaţiei sau să apară concomitent cu acesta, după cum se poate întâmpla ca prima etapă să fie şi ultima. În aceste cazuri se urmăreşte doar cunoaşterea descriptivă a fenomenului, fără a se încerca explicarea lui.

Metoda empirică este metoda principală, generală în criminologie. Potrivit lui Valerian Cioclei, în cadrul cercetării criminologice mai pot fi

prezente şi alte metode, cum ar fi: - metoda cantitativă ce utilizează măsura ca mijloc de cunoaştere. Folosirea

datelor statistice şi prelucrarea matematică a acestora reprezintă principale tehnici ale acestei metode.

- metoda calitativă ce foloseşte ca procedeu de cunoaştere cercetarea caracterului obiectului de studiu. Ea este susceptibilă de a revela aspecte nebănuite, de a descoperi corelaţii şi procese noi în legătură cu realitatea cercetată.

Metodele

cantitative şi calitative Potrivit opiniei lui Gheorghe Popa, metodele de cercetare în criminologie sunt

mult mai variate şi mai complexe. Conform opiniei acestui autor, metodele pot fi clasificate după trei criterii:

- avem metode generale, cum ar fi: metoda observării, experimentală, istorică, comparativă şi de predicţie;

- avem metode particulare, cum ar fi metoda tipologică, şi - avem metode proprii altor ştiinţe, cum ar fi metoda chimică. Metoda observării presupune cunoaşterea fenomenului infracţional.

Observaţia cuprinde: inducţia, ipoteza, deducţia, experimentul şi teoria. Metodă presupune următoarele tipuri de observaţie: - observaţia empirică, ce se caracterizează prin: este întâmplătoare, este

fragmentară, este vagă şi imprecisă, este subiectivă, nu este critică, nu este înregistrată, de regulă, la faţa locului.

- observaţia ştiinţifică, ce se caracterizează prin faptul că este fundamentată teoretic, este sistemică şi integrală, este analitică, şi este metodică şi verificată.

Observarea în criminologie are ca obiect domeniul comportamentului delincvent, individual şi de grup, acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă, reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul membrilor societăţii.

Metoda experimentală în investigaţia criminologică vizează raporturile dintre teorie şi practică, apropierea teoriei de fapte şi de studiile empirice. Experimentul reprezintă o observare provocată în condiţii alese de cercetător. Se urmăreşte să se sesizeze legăturile de intercondiţionare între fenomene diferite şi să stabilească raportul cauzal dintre acestea.

Metoda

experimentală

21

Experimentul presupune o schimbare a condiţiilor de desfăşurare a fenomenului studiat prin introducerea din afară a unei variabile sau a unor factori noi, prin crearea unor condiţii artificiale de desfăşurare.

Etapele parcurse în cadrul metodei experimentale: - crearea sau reunirea condiţiilor de observaţie a fenomenelor vizate.

- introducerea factorilor externi. - stabilirea consecinţelor acestora. - controlul şi dirijarea variabilelor urmărite.

Scopul declarat al experimentului îl constituie verificarea cu exactitate a ipotezelor întrucât observarea lasă întotdeauna dubii, pete albe în domeniul cercetat.

Experimentul criminologic constă în analiza efectelor unor variabile independent asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată cu scopul verificării ipotezelor cauzale. Aceste variabilele se clasifică în patru categorii:

- variabile exploratorii: - variabile independente şi dependente. - variabile controlate. - variabile exterioare necontrolate, şi - conceptul central în metodologia experimentului – grupul experimental de

control. Pentru a alcătui grupuri cât mai asemănătoare se folosesc următoarele

categorii: a) controlul de precizie – grup de control asemănător celui experimental b) controlul statistic – verificarea frecvenţei elementelor c) controlul la întâmplare – alcătuirea unor eşantioane aleatorii. Metoda istorică se foloseşte pentru a studia evoluţia fenomenului infracţional

de-a lungul timpului.

Metoda istorică în cercetarea ştiinţifică criminologică constă în analiza condiţiilor ecologice, sociologice, psihologice, economice, culturale, educaţionale, politice ş.a., în care a evoluat criminalitatea în diferite perioade istorice, de-a lungul diferitelor orânduiri sau în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape.

Metoda istorică

Metoda comparativă face parte din categoria metodelor generale transversale şi se foloseşte în paralel sau asociată cu alte metode. Se afirmă că: „metoda comparativă reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în ştiinţele sociale şi că nu avem decât un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan şi de-a cerceta dacă variaţiile pe care le reprezintă în aceste combinaţii diferite de împrejurări dovedesc că unul depinde de celălalt”.

Metoda comparativă

Comparaţia se defineşte ca operaţiunea prin care cercetătorul fenomenului criminalităţii urmăreşte să constate, să fixeze elementele identice sau divergente la două fenomene cercetate. Criminologia foloseşte procedeele concordanţei, ale diferenţelor şi al variaţiilor concomitente.

Metoda de predicţie foloseşte raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional, opţiunea cu privire la factorii predicţiei de natură individuală, activitatea de planificare în domeniul previziunii şi controlului criminalităţii. Aceste metode urmăresc formularea de previziuni privind evoluţia criminalităţii pe o perioadă de timp dată şi evaluarea posibilităţilor de delincvenţă.

Metoda de predicţie

22

Metoda tipologică – se înscrie în cadrul metodelor particulare longitudinale, cvasi-experimentale şi constă în descrierea tipului criminal în opoziţie cu noncriminalul.

Metoda

tipologică Primele tipologii au fost create de Caesare Lombroso şi Enrico Ferri, care au încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut. Acestora li s-a alăturat şi criminologul austriac T. Seeling, în opinia căruia există opt tipuri de criminali:

- criminali profesionişti. - criminali contra proprietăţii. - criminali agresivi. - criminali cărora le lipseşte controlul sexual. - criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie criminală. - criminali dezechilibraţi psihic. - criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive. Metoda clinică constă în explorarea criminalului în general şi mai puţin a unui

criminal determinat, obiectul cercetării fiind cazul individual într-un anumit scop bine determinat, acela de a stabili un diagnostic şi prescrierea unei terapii. Metoda clinică operează cu istoria cazului, evoluţia cazului pentru a studia personalitatea criminalului.

Metoda clinică

Criminologia clinică orientează regimul de executare al sancţiunilor penale şi programul de resocializare al infractorului în raport cu concluziile ce rezultă din examenul clinic al acestora. Pentru realizarea metodei clinice se foloseşte un complex de tehnici de investigare de la observaţie, studierea documentelor, la testele psihologice, examene de laborator. Studiile de caz, studiile follow-up, studiile descriptive ne arată în timp ce devin criminalii eliberaţi din penitenciar. Exemplu – experimentul realizat de soţii Glueck: un eşantion de 510 bărbaţi (într-o perioadă de 10 ani) eliberaţi condiţionat, a căror pedepse expirau între 1921 – 1922. Rezultatele obţinute au relevat că 21% succes total, 16.8% succes parţial şi 61,1% eşec total. Pe baza acestui studiu soţii Glueck au formulat observaţii cu privire la perfecţionarea mijloacelor de supraveghere şi asistenţă socială în timpul eliberării condiţionate.

Tehnicile de cercetare

criminologică b.2. Tehnici de cercetare criminologică. b.2.1.Tehnicile macrocriminologice sunt procedee ce permit obţinerea de date

cu privire la criminalitate (măsurarea acestuia). În principal sunt tehnici cantitative şi servesc cunoaşterii descriptive. Printre acestea se numără: statisticile criminale, tehnicile de evaluare a cifrei negre (între care se numără ancheta şi sondajul) şi estimările privind costul crimei.

Tehnici macro

I. Statisticile criminale, care au devenit cu timpul o ştiinţă în sine, reprezintă un procedeu prin care se exprimă diferite categorii de criminalitate.

În funcţie de organul care le realizează, statisticile pot fi: - oficiale, atunci când sunt realizate de organe oficiale ale statutului care se

ocupă de fenomenul infracţional, cum ar fi poliţia, parchetul, instanţele de judecată, oficiile de probaţiune.

Statisticile criminale: - private, realizate de cercetători, de diferite persoane în cadrul unor programe

de cercetare, sau de diferite instituţii private, asociaţii sau organizaţii nonguvernamentale.

- oficiale - private

23

În funcţie de datele folosite, statisticile sunt: - statistici internaţionale ce sunt realizate de organisme internaţionale, cum ar

fi INTERPOL, EUROPOL, Uniunea de Luptă contra Fraudei (UCLAF), Societatea Internaţională de Criminologie, Institutele O.N.U., institute ce oferă date statistice, dinamica şi starea criminalităţii, analize comparative a fenomenului în diferite ţări.

- statistici naţionale, care sunt realizate de structurile implicate în lupta împotriva criminalităţii la nivel intern: statistica Poliţiei (Ministerul Administraţiei şi Internelor), statistica Ministerului Public şi a Ministerului Justiţiei, statistica din penitenciar, pe baza cărora se elaborează studii privind dinamica şi starea fenomenului infracţional în ansamblu, pe genuri de fapte şi se stabilesc măsuri de cooperare pentru înfăptuirea justiţiei, la noi în ţară.

Vom prezenta succint fiecare dintre cele trei tipuri de statistic amintite mai-sus.

Statisticile poliţiei sunt alcătuite din date referitoare la criminalitatea aparentă şi reclamată, la autorii infracţiunilor. Ele conţin informaţii referitoare la totalul infracţiunilor constatate, la numărul de infracţiuni constatate în funcţie de mediul urban, rural, la rata criminalităţii, la numărul infracţiunilor săvârşite în dauna avutului public sau privat, la infracţiuni contra persoanei, la regimul circulaţiei rutiere, sau al unor activităţi economice, la infracţiuni de corupţie, de evaziune fiscală, de contrabandă, la numărul total de infractori cercetaţi în stare de arest, fără ocupaţie, şomeri, recidivişti, minori şi tineri, majori, bărbaţi, femei.

Statisticile Ministerului Justiţiei, ale Ministerului Public sau ale Ministerului de Interne ce prezintă date referitoare la criminalitatea legală şi respectiv o formă a criminalităţii reclamate organelor judiciare, după trecerea acesteia printr-un filtru – Poliţia – care a decis existenţa faptei infracţionale.

Statisticile întocmite de Direcţia Penitenciarelor ce cuprind date cu privire la persoanele condamnate la pedeapsa închisorii.

Dintre toate tehnicile de cercetare criminologică, statisticile sunt cele mai frecvent utilizate atât ca procedeu în sine cât şi ca instrumente în cadrul altor tehnici. Ele au o importanţă deosebită nu numai în cercetarea criminologică, dar şi în justiţia penală, în politica anticriminală. În aceste condiţii se impune semnalizarea caracterului relativ al acestei tehnici, care doar în aparenţă sunt totuşi foarte exacte.

Aspecte care trebuie avute la aprecierea unor statistici: - modificările intervenite în legislaţie; jocul incriminare – dezincriminare. - modificările intervenite în sistemul de înregistrare şi prelucrare a datelor, la

care se adaugă eventualele erori materiale. - fluctuaţiile intervenite în activitatea organelor represive. Aceste trei situaţii sunt de natură involuntară. Dar există şi situaţii în care

statisticile sunt modificate în mod voit, cum ar fi: - falsificarea datelor. - prezentarea trunchiată a datelor şi punerea în lumină a unor anumite cifre. - campaniile anti “X” infracţiune prin care organele de justiţie penală sunt

direcţionate spre anumite fapte care vor creşte numeric, fără ca fenomenul criminalităţii să se modifice, în realitate.

II. Tehnicile de evaluare a cifrei negre. Ancheta reprezintă cea mai complexă metodă de investigaţie ce se confundă

în mod nepermis cu cercetarea. Importanţa ei a crescut abia în anii 1920 – 1930, în strânsă legătură cu introducerea tehnicilor de analiză calitativă în criminologie.

Ancheta

24

Constituie una din modalităţile de cunoaştere ştiinţifică a opiniilor, atitudinilor, aspiraţiilor şi totodată un mijloc de influenţare.

Obiectul anchetelor criminologice, poate viza: - opiniile, atitudinile, comportamentele, aspiraţiile, trebuinţele. - motivaţiile care stau la baza acţiunilor, condiţiilor, atitudinilor. - cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre faptele antisociale, criminalitate. - caracteristici demografice, structuri familiale, structuri de vârstă, structuri

socio-profesionale etc. - caracteristici ale mediului social şi al modului de viaţă al oamenilor. Ancheta, în calitate de metodă descriptivă oferă posibilitatea de a obţine

informaţii cu privire la criminalitate. Ea ajută la descrierea şi tipologia infracţiunilor, oferă date care permit explicaţii cauzale, teoretice, permite culegerea unei mari varietăţi de informaţii.

Ancheta criminologică reprezintă o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor, asupra subiectivităţii umane, dar nu se opreşte la ele, constituind totodată un mijloc de influenţare.

Sondajul este o formă specifică anchetei criminologice, este o metodă

statistică de stabilire pe baza eşantionării, a stratificării opiniilor în raport de tipologia criminalităţii studiate.

Sondajul

Sondajele cele mai frecvent folosite sunt: - sondajele de victimizare – chestionarea unui eşantion constituit dacă a fost

victima unui gen sau mai multor infracţiuni, dacă au reclamat aceste fapte şi în caz contrar de ce s-au abţinut.

- sondajele recunoscute (autoraportate) – chestionarea unui eşantion similar dacă au comis fapte penale, în ce au constat şi dacă autorii au fost sau nu descoperiţi.

- sondajul de opinie – cercetarea criminologică privind sentimentele de insecuritate.

III. Estimările privind costul crimei, presupune evaluarea prejudiciilor

materiale cauzate prin comiterea diverselor infracţiuni, la care se adaugă evaluarea cheltuielilor necesare întreţinerii şi funcţionării aparatului preventiv – represiv.

b.2.2. Tehnicile microcriminologice sunt acele procedee care permit

cunoaşterea crimei ca fenomen individual.

Tehnici micro Printre aceste procedee se numără: examenul clinic, biografia criminală,

studiile de urmărire (follow up studies) şi studiile prin cohorte. Examenul clinic presupune observarea delicventului condamnat la locul de

detenţie, şi are în vedere un examen medical (general patologic, psihiatric şi psihanalitic), studierea dosarului de personalitate al infractorului realizat în penitenciar precum şi realizarea unei anchete sociale complete care să vizeze aspecte materiale, familiale şi profesionale ale celui condamnat.

Examenul

clinic

25

Biografia criminală este acel procedeu de investigare care vizează trecutul infractorului. Se realizează prin interviuri cu delicventul, precum şi prin exploatarea oricăror alte surse biografice – cum ar fi fişele medicale, cazierul judiciar, acte civile, etc. în unele cazuri se utilizează şi mărturisirile condamnaţilor, aşa numitele autobiografii spontane.

Biografia criminală

Studiile de urmărire, cunoscute şi sub denumirea de follow up studies comportă, spre deosebire de precedentul procedeu, devenirea infractorului, o evaluare a acestuia pe termen lung de timp (5-15 ani), după momentul executării pedepsei.

Studiile de urmărire Studiile prin cohorte au fost inspirate din studiile de urmărire şi se aseamănă

oarecum cu acestea. Reprezintă un procedeu destinat a observa devenirea colectivă a unui ansamblu de subiecţi aparţinând unei anumite categorii (cohorta). Prin urmare, cohorta reprezintă ansamblul indivizilor care au trăit în cursul aceleiaşi perioade un eveniment fundamental în existenţa lor (naşterea, căsătoria, etc.).

Studiile prin

cohorte În concluzie, putem spune că atât metodele cât şi tehnicile sunt specifice

pentru cercetarea fundamentală. Nu este exclusă însă utilizarea acestor procedee şi în cercetarea aplicativă.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

5. Scopul şi funcţiile criminologiei.

a. Scopul criminologiei. Criminologia are un scop general şi un scop particular imediat. Prin scopul general criminologia urmăreşte fundamentarea unei politici penale

eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Scopul general este stabilirea unei politici eficiente de luptă împotriva criminalităţii care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină fenomenul infracţional iar cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală. Scopul general pare a fi identic cu cel al dreptului penal şi al ştiinţelor penale. Fiind o disciplină a fenomenologiei penale, în criminologie nu se exclud raporturile cu alte discipline, exemplu dreptul penal, care este o ştiinţă normativă.

Scopul

criminologiei

Prin scopul imediat criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină criminalitatea şi a măsurilor de profilaxie.

b. Funcţiile criminologiei. Criminalitatea are două funcţii principale: una teoretică, explicativă şi cealaltă

aplicativă sau prospectivă. În temeiul funcţiei sale teoretice, explicative cercetarea ştiinţifică este

interdisciplinară şi analitic sintetic, îşi propune investigaţia criminalităţii ca fenomen social, cunoaşterea cauzelor criminalităţii şi analiza măsurilor de luptă împotriva criminalităţii.

Criminologia este preocupată să identifice şi să evolueze impactul criminalităţii asupra societăţii în ultimă instanţă şi a propune opţiuni pentru a măsura cât mai exact, prin mijloace moderne (statistice, economice, informatice) întinderea consecinţelor criminalităţii deopotrivă asupra cetăţenilor cât şi asupra vieţii economice, sociale şi pentru a sugera măsuri eficiente de limitare a fenomenului.

Funcţiile

criminologiei

În temeiul funcţiei aplicative şi prospective criminologia investighează complexitatea problemelor cauzalităţii criminalităţii pentru a identifica modelele de

26

interacţiuni cauzale la nivelul diverselor grupe de infracţiuni, precum şi la scara fenomenului criminalităţii în ansamblu şi a oferi o bază pentru cunoaşterea veridică a criminalităţii şi pentru direcţionarea de către factorii de decizie a intervenţiilor preventiv educative.

Criminologia prin funcţiile sale aplicativă şi prospectivă urmăreşte perfecţionarea luptei contra criminalităţii prin măsuri preventive şi de combatere a acesteia.

Criminologia românească reconsideră sistemul de prevenire primară şi secundară a criminalităţii, sistemul de apărare socială contra criminalităţii şi de tratament al delicvenţilor.

Alte opinii ale unor specialişti români în materie pornesc de la două funcţii (descriptivă şi explicativă) şi sfârşesc cu un număr dublu de funcţii (descriptivă, explicativă, predictivă şi profilactică).

a) Funcţia descriptivă. Criminologia observă şi colectează date referitoare la criminalitate, criminali, tipologiile infracţiunilor şi ale comportamentelor infracţionale, caracteristicile fizice-psihice ale acestora, evoluţia carierei criminale, starea şi dinamica faptelor antisociale.

Funcţia

desciptivă

Funcţia descriptivă operează cu: mediul, terenul, personalitatea şi actul. Mediul reprezintă totalitatea elementelor şi structurilor economice, juridice,

politice, culturale care formează cadrul specific al desfăşurării activităţii membrilor unei societăţi concret determinate pe o anumită treaptă a dezvoltării ei istorice şi care la rândul său este permanent schimbat, modelat de această activitate. Acest concept are mai multe accepţiuni: mediul fizic, mediul social, mediul social-global, mediul personal ş.a.

Mediul

Mediul poate fi subîmpărţit la rândul lui în: - mediul fizic sau geografic – este cel natural înconjurător în care trăiesc

oamenii, adică formele de relief, climă ş.a. - mediul social – micro sau macrosocial, ecologic, cultural, economic: - mediul social global -mediul personal sau psihosocial – relaţiile interpersonale, scopurile şi

acţiunile colective, sistemul de norme şi valori. Din mediul personal fac parte: - mediul familial. - mediul şcolar, profesional, etc. - anturajul (mediul acceptat). - mediul impus (armata, penitenciar) Terenul defineşte conceptul folosit pentru a determina trăsăturile de ordin

bioconstituţional ale individului: Terenul are la bază ereditatea, moştenirea informaţională, genetică. Dacă la

ereditate se adaugă mutaţiile genetice se obţine nativul. Dacă la nativ se adaugă modificările intervenite asupra fătului în uter se obţine congenitalul. Dacă la congenital se adaugă modificările somatice care intervin odată cu creşterea, se obţine constituţionalul, iar dacă la constituţional se adaugă modificările rezultate ca urmare a unor influenţe fizice şi psihice se obţine terenul.

Terenul

Personalitatea reprezintă ansamblul trăsăturilor psihice ale unui individ. Personalitatea antisocială se referă la indivizii care nu sunt socializaţi: incapabili de loialitate faţă de semenii lor, sunt dualişti, nesimţitori, iresponsabili şi incapabili de a se simţi vinovaţi sau de a învăţa ceva din experienţă şi pedeapsă .

Personalitatea

27

Situaţia este ansamblul de împrejurări obiective şi subiective ce precede actul criminal în care este implicată personalitatea.

Situaţiile precriminale se disting în : Situaţia - situaţii specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie căutată de

infractor. - situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată de infractor. - situaţii mixte sau intermediare în care situaţia este căutată, iar pe de altă

parte există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului pentru a comite fapta.

Actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii.

Complexul de personalitate este aceea situaţie ce constituie pentru infractor schema fundamentală a explicaţiei trecerii la act.

Actul

infracţional b) Funcţia explicativă. Importanţa funcţiei explicative decurge din scopul

imediat al criminologiei „stabilind cauzele care determină criminalitatea şi a măsurilor de profilaxie”.

Funcţia explicativă

Conceptele operaţionale de ordin explicativ sunt: - cauza – fenomen sau complex de fenomene care precede şi produce un alt

fenomen numit efect. - efectul – fenomen care urmează unui alt fenomen numit cauză şi care este

generat în mod succesiv de acesta. - factorul – ceea ce face să ia naştere un proces, o acţiune, element obiectiv

care intervine în producerea fenomenului.

- indicele - simptom care permite un diagnostic grupului de fenomene sau fenomenului studiat.

Obiectul de studiu al criminologiei ?

Cauza este elementul în prezenţa căruia se săvârşeşte crima, efectul este

infracţiunea datorată unei cauze, condiţiile sunt elemente favorizatoare, iar mobilul este acel imbold ce determină trecerea la acţiune, de comitere a infracţiunii.

c) Funcţia predictivă. Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative si calitative în dinamica fenomenului infracţional, atât în ce priveşte tipologiile infracţionale cât şi autorii implicaţi.

Funcţia

predictivă Conceptele operaţionale de ordin predictiv folosite în criminologie sunt: - prezent – care se referă la contemporaneitate, contemporan, actual. - viitor – care urmează după momentul de faţă, care va exista, va apărea, se va

întâmpla. - probabilitate – care are şanse de reuşită.

- similitudine – asemănare, potrivire. - extrapolare – extindere ipotetică a unei noţiuni de la un domeniu la altul. - hazard – întâmplare neprevăzută, neaşteptată. - risc – pericol posibil, inconvenient posibil. - prognoza – cunoaştere, estimare a valorilor probabile pe care le vor lua în

viitor, anumite mărimi nesigure, inconstante d) Funcţia profilactică presupune identificarea, studierea şi elaborarea unor

programe ştiinţifice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. Funcţia

28profilactică

Conceptele operaţionale de ordin preventiv sunt : - reacţia socială – răspunsul dat de societate, comunitate la o acţiune

infracţională, la un fenomen infracţional pentru a contracara acest fenomen, acţiune. - control social – verificarea periodică sau inopinată a fenomenului

infracţional în vederea menţinerii acestuia la valori cât mai scăzute. - modelul clasic de prevenire – prevenire generală, specială. - modelul social de prevenire – cale pragmatică de reducere a ocaziilor de

săvârşire a informaţiilor, prin măsuri realiste şi cu costuri cât mai mici. - modelul situaţional de prevenire – primară, secundară, terţiară. - răspuns social – replica dată de comunitate, de societate la un fenomen

infracţional. - tratament – complex de acţiuni realist în scopul recuperării pentru societate a

unui delincvent. - resocializare – reintegrare în societate.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

6. Relaţia criminologiei cu celelalte ştiinţe penale.

Criminologia prezintă o serie de legături, sau conexiuni cu alte ştiinţe penale,

după cum urmează:

- interrelaţia criminologiei cu statistica. Statistica reprezintă o sursă de documentare pentru cercetare ştiinţifică în criminologie, măsoară dimensiunile necunoscute ale criminalităţii, asigură progresul aplicativ al cercetării criminologice şi oferă o viziune asupra laturii cantitative a criminalităţii. Nu trebuie omis faptul că cercetarea statistică reprezintă o latură indispensabilă a criminologiei. Datele statistice exprimă o anumită stare şi dinamica a criminalităţii, la un moment dat şi într-un sistem social determinat, date care exprimă fapte şi făptuitorii şi care, deşi înregistrate statistic, alcătuiesc unităţi componente ale criminalităţii. Programele de cercetare criminologică au la activ, în marea lor majoritate, datele oferite de statistică, ajutând la prognozarea criminologică pe anumite termen (scurt, mediu şi lung). Totuşi statistica nu este atotcuprinzătoare, lăsând la o parte datele privind cifra neagră a fenomenului infracţional. Cu toate limitările inerente oricărei ştiinţe, statistica ajută criminologia prin oferirea de date care să explice cauzele criminalităţii într-oi anumită zonă, pe o anumită perioadă de timp, pe categorii sau grupe de infracţiuni sau de participanţi.

Criminlogia -

statistica

- interrelaţia dintre criminologie şi sociologie juridică. Sociologia are un rol important în investigarea relaţiilor juridice. Cele două ştiinţe sunt complementare, ele susţinându-se reciproc, împrumutându-şi noţiuni, principii, concepte, reguli teoretice şi metodologii ale societăţii şi membrilor săi. În acelaşi timp sunt şi două ştiinţe convergente ambele având în comun metodele şi mijloacele de apărare şi prevenire a faptelor de natură penală.

Criminologia –

sociologia juridică

- interrelaţia criminologiei cu psihologia. - interrelaţia criminologiei cu criminalistica. Criminalistica intervine după

producerea infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului. Totuşi ambele ştiinţe au în comun faptul că obiectul lor de analiză ştiinţifică este infracţiunea, infractorul şi victima. Totuşi, dacă prin intermediul criminalisticii aflăm cum s-a produs fapta, prin intermediul criminologiei aflăm de ce s-a produs fapta.

Criminologia -

psihologia

Criminologia - criminalistica

29

Între cele două ştiinţe există un anumit raport de dependenţă, atât cu privire la personalitatea infractorilor şi a victimei, care scoate în relief ajutorul pe care criminologia îl oferă criminalisticii, ajutând-o la perfecţionarea metodelor de cercetare, cât şi sprijinul pe care criminalistica îl oferă criminologiei, prin datele ce fac referire la diferite moduri de acţiune, la relaţiile dintre infractor şi victimă, date ce servesc la perfecţionarea tipologiilor criminologice, a faptelor, făptuitorilor şi victimelor infracţiunii. Acest raport de intercorelare a dus la crearea în ţara noastră a Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică.

- interrelaţia criminologiei cu ştiinţa dreptului penal. Poate una dintre cele mai strânse relaţii pe care criminologia o are, este aceea cu dreptul penal. Dacă dreptul penal abordează criminalitatea prin referire la normele de drept penal, criminologia abordează fenomenul criminal prin raportare la cauzele lui, urmărind explicarea fenomenului prin prisma a diverselor sale laturi. Conexiunea dintre cele două este puternic reliefată şi prin faptul că ambele ştiinţe au drept cadru de referinţă criminalitatea, ca realitate unică, social-umană, economică, dar şi biologică, psihologică, psihiatrică sau juridică-penală. Ambele ştiinţe slujesc aceluiaşi scop şi anume cel al înfăptuirii unei politici penale de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, chiar dacă cele două discipline abordează fenomenul în etape şi momente diferite. În acest sens, aparţin criminologiei, etapa formării mecanismelor delicvenţei, apariţia stărilor conflictuale şi cauzele ce favorizează declanşarea actelor delictuale, pe de o parte, iar pe de altă parte., manifestarea obiectivă a faptei penale, începând de la faza actelor preparatorii şi până la cea a consumării faptei ilicite aparţin în exclusivitate dreptului penal. Criminologia este o ştiinţă penală nejuridică, în timp ce dreptul penal apare ca o ramură a dreptului, deci o ştiinţă juridică. Ca ştiinţă, dreptul penal abordează criminalitatea prin referire la sistemul normelor dreptului penal, ca drept al apărării normelor sociale care iau naştere în cadrul societăţii. De asemenea, dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice care au conţinut normativ şi care reglementează o anumită sferă de relaţii sociale. Criminologia studiază fenomenul infracţional prin prisma stării, dinamicii şi a cauzalităţii socio-umane care demarează acest fenomen, precum şi metodele şi mijloacele prin care se realizează şi se combate criminalitatea, inclusiv prin aplicarea şi punerea în executare a sancţiunilor cu caracter penal. Din acest punct de vedere criminologia împrumută dreptului penal concluzii esenţiale privind dinamica, starea, cauzalitatea şi legităţile criminalităţii, precum şi strategia ce trebuie adoptată pentru prevenirea şi combaterea fenomenului criminal. Criminologia este o ştiinţă însă care este dependentă de dreptul penal, ea “manifestându-se până acolo un dreptul penal îi permite”. Totuşi, trebuie subliniat faptul că diferenţa semnificativă care există între dreptul penal şi criminologie, ca ştiinţă, se materializează în aceea că prima este o ştiinţă normativă care operează cu metoda deducţiei, în timp ce a doua este o ştiinţă empirică care utilizează preponderent raţionamentele inductive.

Criminologia – dreptul penal

- interrelaţia criminologiei cu ştiinţa dreptului procesual penal. Dacă dreptul procesual penal studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele ce reglementează procesul penal, criminologia oferă acestei ştiinţe o imagine reală, detaliată şi complexă asupra realităţii fenomenului criminalităţii, care constituie un fenomen soci-uman asupra căruia se poate acţiona şi prin alte metode decât cele ale tragerii la răspundere şi sancţionării penale a celor vinovaţi. De asemenea, este de subliniat faptul că criminologia este interesată de principiile şi normele care stau la baza activităţilor desfăşurate în cadrul procesului penal, iar analiza reacţiei sociale

Criminologia –

dreptul procesual

penal

30

asupra fenomenului criminalităţii, constituie una din preocupările principale asupra căreia cercetarea criminologică îşi îndreaptă atenţia.

- interrelaţia criminologiei cu ştiinţa dreptului execuţional penal. Dreptul execuţional penal reglementează raporturile ce se nasc în cadrul executării sancţiunilor de drept penal, fiind o ştiinţă cu un obiect practic de activitate, ceea ce reprezintă pentru criminologie un izvor foarte important de informaţie. În aceeaşi măsură, fiind o ştiinţă ce studiază metodele şi mijloacele terapeutice de resocializare a condamnaţilor, şi de prevenire a fenomenului infracţional, criminologia oferă dreptului execuţional penal datele, informaţiile şi concluziile privind mijloacele cele mai adecvate pentru reeducarea condamnaţilor aflaţi în executarea pedepsei.

Criminologia –

dreptul execuţional

penal

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Amza, Tudor, Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

2. Bulai, Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti,

1997.

3. Cioclei, Valerian, Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996.

4. Popa, Gheorghe, note de curs.

5. Stănoiu, Rodica Mihaela, Criminologie, Ed. Oscar Print, Ed. a VII – a, revăzută

şi adăugată, Bucureşti, 2006.

31

MODULUL II TEORII CRIMINOLOGICE

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Dezvoltarea temei 5. Bibliografie selectivă

Cuprins:

U.I. 7. Orientarea biologică. U.I. 8. Orientarea psihologică U.I. 9. Orientarea sociologică

= 3 ore

Obiectiv general: cunoaştare principalelor teorii criminologice. Obiective operaţionale: a observa modul cum a evoluat concepţi

criminologică în ceea ce priveşte analiza fenomenului infracţionalităţii şi infractorilor, cu privire la acuzele şi motivele comiterii unei faote antisociale, ce devine, prin gravitatea ei,m faptă penală; au fost prezentate cele mai relevante teorii criminologice, plecând de la orientarea biologic, trecând prin cea psihologică şi ajungând în cea sociologică.

32

MODULUL II

TEORII CRIMINOLOGICE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 1. Orientarea biologică. a.Teoria atavismului. Această teorie atribuie un rol şi o contribuţie importantă eredităţii la cauzarea

crimei. Ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia caracterul omului primitiv poate apare la anumite persoane sub forma unor stigmate anatomice a avut la baza concepţia lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile craniului si funcţiile creierului şi alte trăsături ale individului, extinsă de Lombroso prin includerea noţiunilor de degenerescenţă epileptică împreună cu alte anomalii de natură constituţională, fiziologică si psihologică.

Orientarea biologică

a.1. Teoria lui Cesare Lombrozo. Dezvoltând teoria lui Lombrozo, precizăm că în opera sa “Cauzele şi

remediile criminalităţii” acesta susţine influenţa eredităţii morbide asupra criminalităţii cu date statistice şi probe clinice; de exemplu, într.u studiu efectuat de Lombrozo din 104 criminali examinaţi 71 prezentau fenomene ereditare. În inchisoarea din Pavia, a găsit un copil având un prognatism enorm-păr stufos, fizionomie feminină şi strabism, care a comis un asasinat la vârsta de 12 ani, apoi a fost condamnat de 6 ori pentru furt; doi fraţi ai lui erau hoţi, mama lui gazdă de hoţi, iar 3 surori prostituate.

Teoria lui

Cesare Lombrozo

Un alt studiu efectuat de Dugdale asupra familiei Juke, începând cu anul 1750 scotea la iveală faptul că această familie a dat câteva generaţii de criminali, prostituate, alienaţi şi indivizi atinşi de boli şi infirmităţi; membrii familiei au petrecut în total 116 ani de închisoare; în a 5 generaţie, toate femeile erau prostituate şi toţi bărbaţii criminali; în familiile din a-4-a generaţie fraţii erau criminali, surorile prostituate şi criminalitatea acestora consta exclusiv din atentate la pudoare; printre părinţii criminalilor, sunt mai mulţi alienaţi, epileptici, alcoolici.

Henri Marro (istoric francez 1904-1977) a găsit pentru un număr de 230 părinţi de delicvenţi drept cauze ale decesului alcoolismul, sinuciderea, alienarea mintală şi boli cerebrale în proporţie de 32,1% în timp ce la părinţii oamenilor normali aceste cauze s-au regăsit doar în proporţie de 16%. Alte exemple: printre părinţii a 500 criminali, 40 % dintre taţi erau alcoolici şi 5% dintre mame alcoolice în timp ce la indivizii normali numai 16% prezentau taţi alcoolici. Nebunia a găsit-o la 42% din părinţii criminalilor şi la 13% din cei ai oamenilor normali, epilepsia la 5% din părinţii celor dintâi şi la 2% din ai celor din urmă, 45% dintre hoţi au avut părinţi vicioşi, 14,2% dintre părinţii infractorilor erau incendiatori. Sub un alt aspect, epilepsia părinţilor predomină la hoţi, alcoolismul la violatori şi hoţi şi mai puţin la escroci şi incendiatori.

În aceeaşi familie se găsesc adeseori mai mulţi criminali. Concluzia este susţinută de Thomson a găsit printre 109 condamnaţi 50 de rude: două surori si trei fraţi hoţi ai căror tată, unchi, mătuşe şi verişoare erau asasini. Mayhew a găsit că dintre 175 de deţinuti, 10 aveau taţi, 6 mame şi 53 fraţi condamnaţi. Parent

33

Duchatelet a găsit printre 5583 criminali, 252 surori, 13 mame şi fiice, 32 de verişoare, 4 mătuşi şi nepoate.

Lombroso rezumă legile ereditare expuse de Orchanski, astfel: - fiecare dintre părinţi manifestă tendinţa de a transmite sexul său propriu.

Reuşita va fi a aceluia care este mai apropiat de epoca maturităţii, în fiecare familie copiii sunt în majoritate de sexul primului născut.

-în ceea ce priveşte trasmiterea structurii prevalează influenţa tatălui a cărui structură prezintă mai multă variabilitate faţă de mama la care este specific stabilitatea.

- ereditatea morbidă la tată este progresivă iar la mamă este regresivă. Ea depinde de doi factori: sexul părintelui bolnav şi intensitatea stării sale morbide.

- băieţii moştenesc de la părinţi o foarte mare doză de ereditate morbidă cu tendinţa de a o transforma în ereditate organică, pe când fetele prezintă tendinţa opusă.

- mama atenuează întotdeauna ereditatea morbidă, reducând gradul eredităţii sale morbide şi combătând pe aceea a tatălui.

- influenţa rasei asupra criminalităţii. Pe lângă diferenţele şi analizele de sex cu privire la determinarea

criminalităţii, mai putem face şi o analiză mai extinsă, care vizează rasele. Rasele, indiferent de originea şi natura lor, au caractere particulare,

temperament, aptitudini, însuşiri, vicii particulare care influenţează manifestările, comportările, actele lor. Caracterul articular al rasei dă criminalitaţii o direcţie specifică. Criminalitatea unei rase poate avea tendinţa pronunţată împotriva persoamelor, iar a alteia împotriva patrimoniului. O rasă poate avea mai multă dispoziţie la crimă, decât alta. Printre cauzele care influenţează criminalitatea unei rase, observăm: timpul, solul, ocupaţia, cultura, condiţiile economice, organizarea politică.

Chiar dacă am ales aspectul cel mai general, teoria se poate “diviza” şi la aspecte mai reduse, cum ar fi o naţiune, o comunitate dintr-un judeţ, sau oraş. În acest sens, s-a dexcoperit că nici la acelaşi popor nu se repartizează criminalitatea peste tot, existând unele centre, focare criminale în care se identifică un procent mai mare de crime.

Când studiem eraditatea ca o posibilă cauză, şi am văzut destul de frecventă, ne punem întrebarea: Ce se moşteneşte în cazul crimei ? Răspunsul este complex:

- crima şi comportamentul criminal s-au explicat ca deviaţii morale şi sociale şi mai puţin ca nişte însuşiri sau calităţi native ale psihicului, situaţie în care omul este înzestrat de natură cu simţ moral, putând astfel să distingă binele de rău. În această situaţie unii indivizi au înăscut simţul imoral sau criminal. Lombroso a susţinut că, criminalul înnăscut, este caracterizat prin lipsă de orice simţ moral, atribuind conduitei o însuşire biologică.

- psihologii neagă existenţa însuşirilor şi calităţilor psihice, morale şi imorale fiind de acord cu existenţa conduitei morale şi imorale. Omul este înzestrat cu tendinţe şi trebuinţe necesare activităţii şi vieţii, în societate existând însă norme de conduită pe care individul trebuie să le respecte. Ceea ce este imoral şi criminal este conduita, nu tendinţele care determină conduita, ceea ce este moştenit sunt trebuinţele care pot fi altruiste, egoiste şi care determină o conduită bună sau rea, morală sau criminală. Nu conduita criminală este nativă, ci native sunt trebuinţele care conduc la asemenea act; crima nu este nativă, este nativă structura psihică ce împinge la asemenea acte.

34

Studiul criminalităţii ne conduce şi la studierea varietăţii factorilor criminogeni, precum şi a raportului dintre aceştia. Se constată că din multitudinea factorilor criminogeni influenţa factorului antropologic este cea mai nefastă. Anomaliile, caracterele fizico-chimice ereditare prezintă gravitate mai mare decât cele dobândite: cazul criminalului care la producerea crimei contribuie mai mult şi mai intens anomaliile fizico-chimice, prezintă un caracter mai primejdios decât criminalul asupra căruia au acţionat mai mult influenţele exterioare, sociale şi fizice.

Diversitatea combinaţiilor factorilor criminogeni face ca nu toţi criminalii să fie consideraţi înăscuţi, neuroastenici, epileptici, astfel că unii vor prezenta anomalii anatomice sau fiziologice sau psihologice, câte una în mod izolat, sau mai multe împreună, însoţite în mare sau mai mică măsură de influenţa socială.

a.2. Concepţia lui Teodule Armand Ribot. Teodule Armand Ribot profesor de psihologie care a trăit între anii 1839-

1916, este autor al lucrării “L’ heredite,etude psychologique sur ses phenomenes, ses lois,ses causes, ses consequences”. Teoria lui Teodule ribot se prezintă în următoarele coordonate principale:

Concepţia lui

Teodule Armand Ribot

- distinge ereditatea fiziologică de ereditatea psihologică. - ereditatea fiziologică presupune transmiterea însuşirilor fiziologice. - ereditatea psihologică presupune transmiterea însuşirilor psihologice şi a

facultăţilor mintale. - “ereditatea este legea biologică, în virtutea căreia toate fiinţele vii tind a se

repeta în descendenţii lor, ea este pentru specie ceea ce este identitatea personală pentru individ; prin ea natura se copiază şi se imită neîncetat sub forma ideală, ereditatea ar fi reproducerea pură şi simplă a semenului prin semen”.

- ereditatea fiziologică este mai demonstrată şi mai evidentă decât ereditatea psihologică. În interiorul acesteia ereditatea structurii externe este mai evidentă (exemplele privind influenţa ereditară la copii).

- ereditatea are o influenţă şi asupra conformaţiei interne, întocmai ca asupra structurii externe. Sunt supuse eredităţii: sistemul circulator, sistemul digestiv, sistemul muscular; ereditatea influenţează sistemul nervos acţionând asupra dimensiunilor generale ale creierului, a supra volumului şi circumvoluţiilor acestuia.

- ereditatea modificărilor, caracterelor achiziţionate este foarte restrânsă, chiar şi când ele sunt reunite în ambii părinţi. Circumcizia practicată la evrei nu se moşteneşte. Din părinţi surdo-muţi se pot naşte copii care aud şi vorbesc.

- în cazul eredităţii psihologice Ribot admite că prin ereditate sunt retransmise atât instinctele primare sau naturale, cât şi cele achiziţionate; ”instinctul este un mod inconştient al inteligenţei”.

- autorul susţine existenţa eredităţii facultăţilor senzoriale (pipăitul, văzul, mirosul şi gustul)

- recunoaşte ereditatea memoriei menţionând că sunt puţine probe care dovedesc existenţa ei. Memoria are un rol secundar, şters, nu produce opere ca inteligenţa şi imaginaţia, nici acţiuni puternice ca voinţa; ea se constată material ca o diformitate senzorială, nu cade sub incidenţa legii ca pasiunile.

- imaginaţia reproductivă cât şi cea creatoare este supusă legii eredităţii. - inteligenţa e supusă legii eredităţii. Sunt transmise prin ereditate bunul simţ,

nebunia, geniul, talentul, fineţea, aptitudinea pentru studii abstracte.

35

- sentimentele şi pasiunile sunt trasmisibile prin ereditate. De exemplu, voinţa ca şi altă facultate este supusă eredităţii. La fel se pretrece şi cu caracterul naţional care este supus şi el eredităţii.

- există ereditate psihologică morbidă. Anomaliile psihologice de toate categoriile sunt trasmisibile. Autorul susţine interdependenţa între ereditatea psihologică şi cea fiziologică. Astfel, bolile mintale au o cauză organică. Între ele există un raport de cauzalitate în sensul că ereditatea fiziologică reprezinta cauza iar ereditatea psihologică efectul; raportul de cauzalitate dintre cele două ereditaţi este un caz particular al raporturilor dintre fizic si moral. Eereditatea fiziologică este imediată pe când cea psihlogică este mediată.

- ereditatea este lege, neereditatea este excepţie. - influenţa eredităţii asupra criminalităţii există fără dubii; toate manifestările,

actele omului şi prin urmare şi criminalitatea, sunt în relaţie cu ereditatea. În final, Ribot distinge următoarele forme ale eredităţii: ereditate directă,

atavică, colaterală sau indirectă şi ereditate de influenţă. Sub aspectul intelectului, Ribot a analizat şi ereditatea intelectuală, constatând

următoarele: - este mai puţin frecventă decât cea fiziologică. Dispoziţiile naturale ale

spiritului sunt susceptibile de modificări prin educaţie, exemple, mediu, profesiune. - nu este consecinţa necesară şi permanentă a eredităţii fiziologice. - anumite caractere patologice pot fi moştenite, dar ereditatea lor poate fi

totuşi înlăturată printr-un control pe care îl putem exercita asupra descendenţilor. - dispoziţiile, inclinaţiile rele, moştenite de la părinţi, le putem modifica prin

educaţie şi voinţă. Astfel, criminalitatea nu este ereditară, dacă crima ar fi ereditară, criminalii ar trebui să descindă toţi din părinţi criminali.

a.3. Teoria lui Etienne Rabaud.

Etienne Rabaud a fost profesor la Universitatea din Paris şi şi-a expus opinia cu privire la factorii criminalităţii în lucrarea aprută la Paris în anul 1921 intitulată “L’ heredite”. Teoria lui

Etienne Rabaud Conform opiniei sale ereditatea este un fapt de continuitate şi de similitudine între doi indivizi care descind unul din altul. De asemenea, E. Rabaud consideră că nu trebuie privită ca un factor care locuieşte în organism şi determină transmiterea de particularităţi diverse de-a lungul generaţiilor. Prin ea nu trebuie să se înţeleagă transmiterea de caractere de la ascendent la descendent în felul transmiterii de proprietate între aceştia.

Dacă există ereditate normală înseamnă că este firesc să existe şi ereditate morbidă. Se moştenesc de la ascendenti însuşiri bune şi relesau viciile. Copilul se naşte sănătos sau bolnav, robust sau debil, bun sau rău, inteligent sau nu, înalt sau mic, brunet sau blond, fiindcă aşa sunt ascendenţii săi. Sunt ereditare nu numai dispoziţiile fizice ci şi psihice şi morale.

Rabaud apreciează că este de necontestat influenţa eredităţii asupra criminalităţii, adică importanţa acesteia ca factor criminogen.

a.4.Concepţia românească prin ideile lui C.I. Urechia.

Potrivit concepţiei autorului român:

Concepţia românească 36

Ereditatea este fiziologică şi psihologică sau intelectuală şi morală, omul fiind supus influenţei tuturor acestor categorii de ereditate.

Ereditatea fiziologică este mai evidentă şi mai controlabilă, mai frecventă, mai regulară şi în general mai dificil de combătut decât ereditatea psihologică, fiindcă dispoziţiile fizice create de ereditatea fiziologică sunt mai constante, mai puţin susceptibile de modificări, ameliorări ulterioare, decât dispoziţiile dăruite de ereditatea psihologică , acestea fiind sentimente, pasiuni.

Ereditatea nu transmite însuşiri, caractere formate, de la părinţi la copii, cum se transmite proprietatea de la unii la alţii, ci prin ea copiii primesc de la părinţi dispoziţii, înclinaţii, influenţe bune şi rele, acestea nu sunt însă invariabile, imutabile. Dispoziţiile bune se pot păstra şi dezvolta în caractere bune, pot rămâne latente, pot fi anihilate prin influenţe exterioare, adică prin influenţa mediului, în timp ce dispoziţiile rele, sub influenţa mediului, de asemenea se pot modifica, fiind sufocate, înfrânate sau din contra, sub o influenţă rea a mediului se pot dezvolta în vicii sau defecte.

Influenţa eredităţii este mare, dar este mare şi influenţa mediului. Puterea eredităţii este mai mare, mai primejdioasă şi mai greu de combătut decât puterea mediului. În primul caz avem de a face cu dispoziţii săpate mai mult sau mai puţin în organism pe când în cazul din urmă avem de a face cu influenţe mai uşor controlabile şi modificabile.

Este mai usor să schimbi un mediu vicios, decât a vindeca o epilepsie, neurastenie. O ereditate fericită, (fizic si psihic) înfrânge adeseori influenţele cele mai viguroase ale unui mediu vicios, în timp ce o ereditate morbidă, vicioasă poate fi fatală deşi influenţa mediului a fost favorabilă.

Ereditatea este unul din factorii criminogeni cei mai importanţi, prin gravitatea naturii sale. Este de menţionat că ereditatea nu este fatală, ea se poate modifica prin influenţa mediului.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

2. Orientarea psihologică.

aa.. CCoonnssiiddeerraaţţiiii iinnttrroodduuccttiivvee..

Orientarea psihologică

Teoriile psihologice şi psihiatrice iau în calcul factorii situaţionali şi biologici, explică comportamentul infracţional prin prisma relaţiilor dintre circumstanţe şi caracteristicile biologice ale individului.

Comportamentul infracţional îşi are originile în personalitatea infractorului care reprezintă setul complex de însuşiri emoţionale şi de comportament care tind să rămână relativ constante în funcţie de situaţiile prin care trece individul: conştiinţa deficitară, imaturitate emoţională, o copilărie inadecvată din punct de vedere social, lipsa atenţiei materne, etc.

Trăsătura comună a acestor teorii rezidă în centrarea explicaţiei cauzale pe factorii psihologici. Ceea ce le diferenţiază sunt modalitatea de abordare, metodele, tehnicile utilizate şi caracterul mai mult sau mai puţin exclusivist al determinismului psihologic.

37

b.Perspectiva psihiatrică. b.1. Freud şi psihanaliza în criminologie. PPssiihhiiaattrriiaa a luat naştere din experienţa doctorilor în confruntarea cu problema

fundamentală a bolilor mintale.

Freud şi criminalitatea Până în timpul lui S. Freud (1856 – 1939) conceptele de bază ale psihologiei

anormale fuseseră dezvoltate; se făcea distincţie între tulburările organice (leziuni cerebrale) şi tulburările funcţionale în care exista un comportament ciudat, dar neavând o provenienţă organică cunoscută.

Psihanaliza este o ştiinţă relativ recent dezvoltată, asociată cu viaţa şi munca lui S. Freud şi a câtorva elevi de-ai săi.

Psihanaliza freudiană a avut un profund impact asupra întregii gândiri moderne.

Ca tehnică de tratament a acestor probleme, Freud a inventat tehnica numită ”psihanaliză”. Freud îşi revizuieşte conceptele sale de conştient şi inconştient, în sensul redefinirii conştientului ca „Eu” (Ego) şi împărţirii subconştientului în „Sine” (Id) şi „Super –eu” (Super Ego).

Eul (Ego) reprezintă conştiinţa de sine reprezintă nucleul personalităţii: cunoştinţele şi imaginile despre sine, atitudinile conştiente sau inconştiente. Sine-le (Id) reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive şi răspunde la ceea ce Freud a numit, principiul plăcerii”.

- Eul

- Sinele Super-eul este acea forţă conştientă şi autocritică, care evidenţiază cerinţele ce te opresc să faci ceea ce-ţi place din motive care ţin de experienţa socială a individului.

- Superel Eul

Cu privire la crimă, Freud, vede în aceasta o expresie a sentimentului de

culpabilitate tipic nevrozelor. El sugerează că unii indivizi comiteau acte infracţionale pentru că aveau un Super-eu foarte dezvoltat ceea ce conducea la sentimente de vină şi anxietate. Există o diferenţă consecventă ca pedeapsa să îndepărteze sentimentele de vină şi să instaureze balanţa cuvenită între bine şi rău.

Freud explică vinovăţia ca pe o expresie a unui conflict ambivalent, a luptei eterne între Eros (sistem pulsional hedonic şi vital) şi Tanatos (sistem distructiv), conflict care se naşte în familie şi care se amplifică ulterior în viaţa comunitară.

b.2. Teoria „fiinţei umane lipsite de Supra-eu” a lui August Aichhorn. August Aichhorn un psiholog orientat spre psihanaliză, sugerează surse

alternative pentru declanşarea comportamentului criminal. Acesta a constatat că mulţi copii din instituţia pe care o conducea aveau un

Super-ego subdezvoltat, astfel că delincvenţa şi criminalitatea erau expresiile unui Id nereglat. Părinţii acestor copii nu existau, ori îi neglijau, astfel încât copii nu au reuşit să-şi formeze ataşamentul sentimental necesar dezvoltării corecte a Super-ego-ului lor.

Teoria lui August Aichhorn

Aichhorn a sugerat şi existenţa altor tipuri de delincvenţi: o categorie o formau acei delincvenţi cărora părinţii mult prea indulgenţi le permiteau să facă orice doresc şi o altă categorie ear creată din cei care aveau un Super-ego bine dezvoltat dar

38

care se identificau cu părinţii infractori, pentru fiecare categorie tehnicile de tratament fiind diferite.

b.3. Teoria ataşamentului expusă de John Bowlby s-a concentrat asupra

privării de căldură şi atenţia maternă şi consecinţele acesteia. A propus teoria ataşamentului cu şapte trăsături importante: Teoria lui Specificitate: ataşamentele sunt selective, îndreptate asupra uneia sau

mai multor persoane, într-o anumită ordine de preferinţă. John Bowlby

Durata: ataşamentele rezisă uneori pe întreaga durată a vieţii. Sentimente dezvoltate: sentimente corelate cu relaţiile de ataşament. Octogenie (cursul dezvoltării): copiii se ataşează de o fiinţă principală în primele 9 luni de viaţă. Învăţarea: ataşamentele nu sunt rezultatul unor recompense sau încurajări ci a unei interacţiuni sociale de bază. Organizare: ataşamentul urmează o organizare crescândă de la naştere. Funcţia biologică: supravieţuirea. În concluzie, pentru J. Bowlby infractorii obişnuiţi nu au capacitatea de a

stabili legături afective, de cele mai multe ori copilăria unor astfel de indivizi fiind tulburată de moartea, divorţul sau separarea părinţilor sau de alte evenimente care au dus la ruperea legăturilor afective.

b.4. Teoria criminalului nevrotic expusă de Frantz Alexander şi H. Staub

reiau şi dezvoltă teoria lui Aichhorn şi clasifică criminalitatea în: criminalitate imaginară ce relevată în vise, stările de reverie. În

majoritatea cazurilor individul nu trece la comiterea infracţiunii, totuşi existând posibilitatea de a trece şi la executare.

Teoria lui Frantz

Alexander şi H. Stausb criminalitatea ocazională în care Supra-eul îşi suspendă funcţia

morală, iar Eul este incapabil să mai realizeze echilibrul individului. criminalitatea obişnuită. Criminalitatea se prezintă şi ea sub trei forme:

criminalii organici, a căror personalitate priveşte psihiatria clasică; criminalii normali care sănătoşi din punct de vedere psihic dar sunt socialmente anormali şi criminalii nevrotici care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente, Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supra-Eu-lui. b.5. Teoria complexului de inferioritate a lui Alfred Adler acordă o mai mare

atenţie slăbiciunii umane, susţinând că sentimentul de inferioritate al individului declanşează dorinţa acestuia de a-şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare. Adler adaugă sentimentului de inferioritate lipsa de cooperare datorată sentimentelor de frustrare în condiţiile unei copilării nefericite.

Teoria lui

Alfred Adler b.6.Teoria condiţionării a lui Hans J. Eysenck dezvoltă şi îmbunătăţeşte o

teorie a relaţiilor dintre criminalitate şi personalitate formată din două părţi. În prima parte susţine că toate personalităţile umane pot fi analizate în trei

dimensiuni: Teoria lui Hans J. Eysenck psihoticii în care predomină ca trăsături de comportament

agresivitatea, egocentrismul şi impulsivitatea.

39

extrovertiţii care se prezintă drept căutători de senzaţii, dominatori, insistenţi. Neuroticii care prezintă puţină încredere de sine, stare de anxietate excesivă şi schimbări bruşte de comportament. Eysenck elaborează un chestionar de personalitate, E.P.Q. (Eysenck

Personality Questionnaire). În cea de a doua parte sugerează că oamenii îşi dezvoltă o conştiinţă prin

condiţionare, chiar începând cu fenomenul naşterii, indivizii fiind recompensaţi pentru un comportament social şi pedepsiţi pentru unul antisocial.

Extrovertiţii sunt mai greu de condiţionat decât introvertiţii. Diferenţele de condiţionare depind de anumiţi factori psihologici cum ar activarea cortexului cerebral.

Indivizii care sunt uşor de condiţionat şi dezvoltă o conştiinţă au un grad ridicat de activare corticală.

c. Perspectiva psihomorală. c.1. Teoria dezvoltării morale a lui Lawrence Kohlberg.

O primă teorie ce o vom anliza în acest context este Teoria dezvoltării morale elaborată de către Lawrence Kohlberg care susţine că raţiunea morală se dezvoltă pe trei nivele:

Teoria lui Lawrence Kohlberg - nivelul 1 - moralitatea preconvenţională (copii sub 9 – 11 ani), ce prezintă

două stadii: stadiul I – pedeapsa şi stadiul II – recompensa. - nivelul 2 - moralitatea convenţională specifică adolescenţilor, ce se prezintă

la fel în două stadii: stadiul III – moralitatea de tip „băiat bun” şi stadiul IV – autoritatea şi menţinerea ordinii sociale (“Este ilegal să furi, deci nu ar trebui să fur în nici o împrejurare, circumstanţă”).

- nivelul 3 - moralitatea postconvenţională specifică adulţilor peste 20 ani, ce prezintă, de asemenea, două stagii: stadiul V – ideea de contract, drepturi ale individului şi lege acceptată în mod democratic şi stadiul VI – principiile individuale şi conştiinţa.

Kohlberg şi colegii săi susţin că cei mai mulţi delincvenţi raţionează la nivelul 1. Principiile de bază şi normele sociale se învaţă prin interacţiunea socială şi participarea în societate: copii învaţă să îşi formeze o moralitate prin legătura cu alte persoane care se află la un nivel superior de dezvoltare morală.

c.2. Teoria procesului criminogen a lui Etienne de Greef. Etienne de Greef, prin lucrările sale, a pus bazele teoriei personalităţii

criminale, teorie ce a fost continuată de criminologul francez Jean Pinatel.

Teoria lui Etienne de

Greef

În concepţia lui, individul este guvernat în comportamentul său afectiv de două grupări fundamentale de instincte: apăsare şi simpatie.

În cadrul ideii de “apăsare” apare ca stare predominantă degradarea morală a individului care se distinge prin trei faze principale:

- faza „asentimentului temperat” – iniţial normal, individul suferă o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a frustrării; ia, astfel, naştere ideea de crimă.

- faza „asentimentului formulat” se caracterizează prin mutaţii profunde în felul de a fi şi de a se exprima, în care ideea de crimă este acceptată total.

- faza cea mai profundă este „criza” ce reprzintă starea psihică periculoasă în decursul căreia individul acceptă eliminarea victimei prin trecerea la act.

40

Trăsătura psihică-fundamentală care permite individului trecerea la act este indiferenţa afectivă a individului. Între infractor şi non infractor există o diferenţă de grad care face ca infractorul să treacă mai uşor la comiterea actului. Sentimentul de „eu” care există la unii criminali face ca delictul să fie considerat un act lipsit de gravitate, tolerabil (crima pasională).

c.3 Teoria personalităţii criminalea lui Jean Pinatel.

Renumit criminolog francez, Jean Pinatel elaborează teoria personalităţii criminale, plecând de la două premise ce dau naştere la două faze succesive total antagonice, ale personalităţii criminale, şi anume:

Teoria lui Jean Pinatel

- prima fază de deviaţie lombrosiană care susţine specificul absolut al personalităţii criminale, şi

- a doua fază neagă acest specific mai ales în cazul criminologiei psihanalitice. Jean Pinatel nu se limitează însă la o analiză a ceea ce există deja, şi

elaborează o a treia fază fundamentată pe inexistenţa diferenţei de natură între delincvent şi nedelincvent. În viziunea lui gradul reprezintă nivelul de la care impulsurile endogene şi excitaţiile exogene îl determină pe individ să comită o faptă antisocială. Diferenţele de grad între indivizi de tip infracţional se realizează prin evidenţierea trăsăturilor psihologice.

Teoria personalităţii criminale a constituit pentru Pinatel o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei clinice vizând tratamentul şi resocializarea infractorilor.

Pinatel a concluzionat că starea periculoasă este pentru 20% din criminali cronică, pentru 25% dintre ei este episodică, iar pentru 55% este marginală, din această categorie fiind recrutaţi cei mai mulţi infractori recidivişti şi ocazionali.

Elementele esenţiale care susţin aspectul psihologic al personalităţii criminalului sunt, în opinia sa:

- nivelul de instrucţie scăzut al criminalului (analfabeţi). - starea de imaturitate socială: neînţelegerea şi nerecunoaşterea răspunderii

faţă de alţi oameni. Pinatel consideră criminalitatea ca o maladie morală a societăţii criminogene,

caracterizată printr-o profundă deteriorare a valorilor fundamentale.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

3. Orientarea sociologică. a. Precursorii orientării sociologice. Orientarea sociologică abordează factorii exogeni ai criminalităţii din punct de

vedere social, prezentându-i ca pe determinări. Unii dintre precursorii orientpării sociologice au fost o serie de personalităţi grupate, în ceea ce a rămas cunoscut drept Şcoala geografică (cartografică). Între aceste personalităţii sunt cuprinse Lambert Adolphe, Jaques Quetelet şi francezul Andre-Michel Guerry, jurist de formatie. Prima “pagină” a acestei şcoli este scrisă prin studiul publicat în 1829 şi intitulat “Eseu asupra statisticii morale în Franţa”. Eseul conţine câteva idei generale şi premise, care vor sta la baza dezvoltării uterioare a şcolii geografice, potrivit căreia, criminalitatea poate fi anliazată, cel puţin, şi sub aspectul georgrafic, adică realizând o analiză a

Şcoala

geografică

41

raportului număr şi tipuri de infracţiuni/aria geografică în care au fost realizate acestea. Aceste idei şi premise sunt următoarele:

- rata criminalităţii variază în funcţie de anumiţi factori sociali. - interesat de aspectele geografice, Andre-Michel Guerry repartizează

departamentele franceze în cinci secţiuni. - regiunea cea mai dezvoltată economic prezenta rata cea mai ridicată a

infracţionalităţii asupra proprietăţii. Concluzia: factorul principal în cazul infracţiunilor contra proprietăţii îl constituie oportunitatea.

- secţiunea cu cel mai înalt nivel educaţional avea rata infracţiunilor comise cu violenţă mult mai ridicată decât secţiunile cu un grad scăzut de nivel educaţional.

Evoluţia teoriilor criminologice de la orientarea biologică la orientarea sociologică.

Tot din şcoala geografică se prezintă şi A.J.Quetelet, care era de profesie

matematician, şi care s-a concentrat mai mult asupra grupurilor decât asupra indivizilor. În studiile sale, el aprecia că din perspectiva unei personalităţi înclinate către criminalitate comportamentul său este previzibil, regulat şi uşor de înţeles. Totodată, comportamentul uman este condus de forţe externe individului, cunoaşterea acestora înlesnind prevederea comportamentală. Din punctul său de vedere un ideal major al cercetărilor criminologice ar trebui să fie identificarera factorilor în legătură cu infracţiunea şi stabilirea “gradului de influenţă corect”. A.J.Quetelet a accentuat importanţa educaţiei morale şi a susţinut că nu sărăcia generează criminalitatea ci, mai de grabă “discrepanţa între posibilităţile materiale şi nevoile, aspiraţiile oamenilor”.

b. Şcoala sociologică a lui Emile Durkheim (1858-1917).

Prima şi una dintre cele mai semnificate şcoli ce au abordat criminalitatea din persopectivă sociologiocă, este Şcoala sociologică, al cărei promotor şi eminent om de ştiinţp a fost Emile Durkheim. El aprecia că fenomenul “criminalităţii este atât normal cât şi funcţional şi nu poate lipsi complet din nici o societate”.

Şcoala sociologică

Aabordarea sa priveşte structura societăţii şi instituţiile sale, precum şi cum ia naştere infracţiunea şi cum ea este legată de funcţionarea unei societăţi. Neexistând o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca unele dintre aceste abateri să prezinte caracter infracţional. Definind infracţiunea, Durkheim susţinea că:

- infracţiunea este produsul existenţei normelor; conceptul “greşit” este necesar pentru a da sensul lui “corect”.

- infracţiunea este funcţională şi este o premisă pentru schimbarea socială. Pentru ca sentimentul colectiv să fie îndeajuns de flexibil, să permită schimbări pozitive, trebuie de asemenea să permită schimbări negative. Dacă nici o schimbare nu este permisă, societatea va deveni stagnantă.

- infracţiunea ajută societatea să se pregătească pentru asemenea schimbări. Infractorul nu trebuie văzut că o fiinţă umană complet inacceptabilă, “dimpotrivă el joacă un rol bine definit în viaţa socială. Crima este unul din preţurile pe care le plătim pentru libertate”.

42

În lucrarea sa “Diviziunea muncii în societate” care a constituit şi teza sa de doctorat, Durkheim a introdus conceptul de “anomie” (de la grecescul nemos – fără norme) analizând schimbările sociale ca urmare a industrializării societăţii franceze. Anomia, în concepţia sa, desemnează o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize economice ) societatea fiind incapabilă să regleze tendinţele crescânde ale individului pentru satisfacerea unor idealuri de confort material şi prestigiu social.

Durkheim susţine că unul dintre cele mai importante elemente ale societăţii este coeziunea ei socială, sau solidaritatea socială definind astfel două tipuri de societăţi: mecanică si organică.

Societatea mecanică este caracteristică societăţilor primitive, dominată de conştiinţa colectivă. Ea se caracterizează prin:

- necesitatea faptului că legea rezidă în împiedicarea indivizilor de a pune în pericol conştiinţa colectivă.

Societatea mecanică - pedeapsa trebuie să fie severă pentru a servi acestor scopuri.

- fiecare grup social este relativ izolat. - indivizii în interiorul acestor grupuri trăiesc în general în circumstanţe

identice. - diviziunea muncii este aproape inxistentă. - solidaritatea societăţii este bazată pe uniformitatea membrilor săi. Societatea organică este caracteristică societăţilor complexe, şi se

caracterizează prin faptul că: - legea devine restitutivă.

Societatea organică

- pedeapsa este evaluată în raport cu răul facut, cu scopul restituirii şi al restaurării ordinii.

- există o nevoie crescândă pentru diviziunea muncii. - izolarea socială şi pierderea identităţii cu o inevitabilă stare de anomie,

înlocuieşte vechea stare de solidaritate şi conduce la o atmosferă în care infracţiunea poate “prospera”.

Trăsături ale teoriei lui Durkheim: - criminalitatea este un fenomen social normal care se manifestă inevitabil în

toate societăţile. - inevitabilitatea crimei se datorează eterogenităţii condiţiei umane. Trăsături ale

teoriei lui Durkheim

- întrucât nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca dintre aceste abateri unele să prezinte caracter infracţional;

c. Şcoala mediului social. Teoria sociologică a dr.Lacassagne. Posibilităţile şi potenţialităţile criminologilor francezi nu s-au oprit la

Durkheim. Profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon dr. Lacassagne îşi elaborează propria teorie, cunoscută şi sub denumirea teoria mediului social. Potrivit acesteia criminalitatea este un fenomen produs de cauze sociale, mediul social fiind cel care a creat criminalul.

Această şcoală nu absolutizează dependenţa exclusivă de acest factor, acordându-i doar un rol preponderent în formarea tipului de criminal. “Mediul social, - spunea aceasta - este bulionul de cultură al criminalităţii, microbul este criminalul, un element care nu are importanţă,decât în momentul în care găseşte bulionul care îl face să fermenteze”; continuând ideea, teoria sociologică a lui Lacassagne susţine că

43

acordând un rol primordial factorului individual patologic înseamnă că nu avem de a face cu un criminal, ci cu un nebun.

Aceste anomalii patologice provin din starea socială precară la care infractorii au fost supuşi. Condiţiile economice pot modifica organismul creând anomalii psihice şi fizice (în acest fel se explică frecvenţa mai mare a bolilor sistemului nervos care se regăsesc la clasele inferioare datorită condiţiilor economice relevate de Lombroso şi considerate de acesta deterministe.

Acestei şcoli i se atribuie formula devenită celebră că “societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită”.

Teoria sociologică a lui Lacassagne admite influenţa factorilor fizici în geneza fenomenului infracţional, fiind de acord cu legea termică a criminalităţii, întocmind în acest sens şi un calendar al crimelor (concluziile bazate pe legea termică au fost ulterior infirmate de criminologie).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Amza, Tudor, Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

2. Bulai, Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti,

1997.

3. Cioclei, Valerian, Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996.

4. Popa, Gheorghe, note de curs.

5. Stănoiu, Rodica Mihaela, Criminologie, Ed. Oscar Print, Ed. a VII – a, revăzută

şi adăugată, Bucureşti, 2006.

44

MODULUL III ANALIZA UNOR TIPURI DE FAPTE

ANTISOCIALE DIN PERSPECTIVĂ CRIMINOLOGICĂ

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Dezvoltarea temei 5. Bibliografie selectivă

Cuprins: U.I.10. Crima organizată. U.I.11. Traficul de droguri. U.I.12. Criminalitatea gulerelor albe.

= 3 ore

Obiectiv general: Cunoaşterea unor fenomene particulare de infracţionalitate, recent apărute din perspectivă criminologică. Obiective operaţionale: printre cele mai mari flageluri ale secolelor

XX şi XXI se numără criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea afacerilor, cu o nouă componentă a criminalităţii pe computer. Terorismul urmează sau precede oricare dintre aceste forme de criminalitate, de multe ori fiind în strânsă corelaţie cu acestea.

45

MODULUL III ANALIZA UNOR TIPURI DE FAPTE ANTISOCIALE

DIN PERSPECTIVĂ CRIMINOLOGICĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

1. Crima organizată. a. Concept. În concepţia specialiştilor din ţările unde crima organizată se manifestă în

mod pregnant în viaţa de zi cu zi, aceasta este definită prin “existenţa unor grupuri de infractori, structurate în ideea înfăptuirii unor activităţi ilegale, conspirative, având drept scop principal obţinerea de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate”.

Conceptul de

crimă organizată

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţia Mexicană, adoptată în 1993, conceptul de crimă organizată este definit ca: “acţiunea a trei sau mai mulţi indivizi care se organizează în conformitate cu anumite reguli de disciplină, sub o anumită comandă ierarhică, pentru a comite infracţiuni cu violenţă, îndeosebi în scopuri lucrative”.

Şi unele dintre organismele internaţionale au definit conceptul de crimă organizată. Astfel, la cea de a V-a Conferinţă a O.N.U., privind “prevenirea criminalităţii şi tratamentul infractorilor”, s-a elaborat o rezoluţie specială cu privire la Crima ca formă de afaceri în care sunt subliniate patru criterii definitorii pentru crima organizată, respectiv:

-- ssccooppuull oorrggaanniizzaaţţiieeii ccrriimmiinnaallee: obţinerea de câştiguri substanţiale. - leeggăăttuurriillee oorrggaanniizzaaţţiieeii ccrriimmiinnaallee: bine structurate şi delimitate ierarhic în

cadrul grupului. - sppeecciiffiiccuull oorrggaanniizzaaţţiieeii ccrriimmiinnaallee: folosirea atribuţiilor şi relaţiilor de serviciu

ale participanţilor. -- nniivveell llaa ccaarree ppaarrttiicciippăă cceeii ccee ccoonnssttiittuuiiee ggrruuppuull llaa nniivveell ssttaattaall: ocuparea de

către participanţi a unor funcţii superioare în economie şi societate. O altă definiţie care suscită interes este cea inserată în “Proiectul Convenţiei

Internaţionale împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate”, potrivit căreia, “crima organizată reprezintă activitatea desfăşurată de orice grup, format din cel puţin trei persoane, care permit celor aflaţi la conducere să se îmbogăţească sau să controleze teritorii ori pieţe interne sau străine, prin folosirea violenţei, intimidării, corupţiei, urmărind fie să desfăşoare o activitate infracţională, fie să se infiltreze în economia legală”.

În fine, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate nu defineşte în sine noţiunea de crimă organizată, în schimb în cadrul art. 2 alin. 1 lit. a) este definită noţiunea de grup infracţional organizat, ca fiind: “grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material”.

b. Caracteristicile crimei organizate. Activităţile ilegale specifice acestui segment infracţional prezintă un grad

sporit de periculozitate, afectând grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice. În cadrul grupului organizat Activitatea infracţională este sistematizată, planificată, conspirată, cu caracter de continuitate.

Caracteristicile crimei

organizate

46

De cele mai multe ori indivizii dornici de câştiguri imediate şi foarte mari îşi creează un “parteneriat temporar”, pentru început. Pe parcurs dacă afacerea dă roade, aceste parteneriate se port dezvolta în asociaţii permanente care, de fapt nu sunt altceva decât nişte grupări infracţionale. Aceste grupări sau bande sunt caracterizate ca o diviziune a muncii bine definită în care membrii ei, sub comanda unui şef recunoscut îşi folosesc diferitele “cunoştinţe” într-un efort coordonat de a realiza sarcini dificile şi cât mai profitabile. Infractorii care fac parte din categoria celor ce comit infracţiuni într-un mod organizat au ca cel mai înalt nivel de organizare aşa-zisul “sindicat”, care, de fapt este o asociaţie cu caracter permanent în care infractorii operează într-un mod asemănător ca o organizaţie legală de afaceri.

Aceste asociaţiile criminale reprezintă subiecţi infracţionali care, în raport de nivelul de organizare şi structurare, metodele şi mijloacele folosite, scopul urmărit şi gradul de periculozitate socială a activităţilor infracţionale desfăşurate de natură să afecteze sectoarele vieţii economice, sociale şi politice, se raportează la unul din cele trei concepte enunţate.

Asociaţiile criminale şi

caracteristicile lor Asociaţiile infracţionale compatibile cu acest concept se caracterizează prin:

- stabilirea unităţii infracţionale. - existenţa liderului şi ierarhia subordonării. - specializarea membrilor asociaţiei, decurgând din divizarea atribuţiilor

vizând obţinerea de mijloace financiare, spălării banilor prin investirea acestora în activităţi economice oficiale, etc.

- existenţa unor mecanisme de neutralizare a controlului social. Preocuparea permanentă a membrilor asociaţiilor infracţionale de a corupe

persoane influente din toate sectoarele vieţii economice, sociale şi politice, în special a funcţionarilor din sistemul justiţiei penale este o caracteristică a grupului organizat, la care se adaugă informatizarea ca un indiciu al gradului avansat la care se situează asociaţiile criminale compatibile cu conceptul de crimă organizată.

c. Mafia – ca tip de organizaţie criminală. Mafia reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi

ilegale deosebit de periculoase, desfăşurate prin metode agresive de asociaţii de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar, având la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi o lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie ale societăţii şi a obţinerii de câştiguri fabuloase.

Mafia

- ca tip de organizaţie criminală

Mafia se caracterizează prin: - dezvoltarea organizaţiei în concordanţă cu evoluţia structurilor statale,

economice, politice şi sociale.

Caracteristicile Mafiei

- prezentarea unui grad de periculozitate deosebit, deoarece urmăreşte instituirea controlului asupra unor sectoare economice şi niveluri de decizie, în activitatea asociaţiilor criminale de tip mafiot prevalează metodele de acţiune agresive.

Scopul final al activităţilor mafiei îl constituie obţinerea unor câştiguri ilicite uriaşe.

Mafia prezintă diverse moduri de organizare şi specificităţi în funcţie de locul unde apare şi de componenţa lor. Printre cele mai cunoscute organizaţii de acest fel se numără:

47

48

- familiile de mafii: În care se regăsesc, de regulă, structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de conduită şi o anumită diversitate de activităţi ilicite (cartelurile columbiene ale drogurilor, bandele de motociclişti etc.)

- organizaţiile profesionale ai căror membrii se specializează în una sau două tipuri de activităţi criminale (traficul de maşini furate, laboratoarele clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri organizate, etc.)

- organizaţiile criminale etnice apărute ca rezultat al unui concurs de împrejurări cum ar fi imensa disparitate a nivelurilor de viaţă, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare, expansiunea geografică, slăbiciunea legilor (“Triadele”-societăţi criminale chineze, “Yacuza”-grupări japoneze, etc.)

- organizaţiile teroriste internaţionale: Care practică asasinatele, deturnările de avioane, răpirile de persoane, etc. sub diferite motivaţii (politice, militare, religioase sau rasiale).

d. Crima organizată în România. Analizând fenomenul crimei organizate ca un rău social de mare pericol,

specialiştii români, având în vedere formele de manifestare a acestuia în ţara noastră corelate cu evoluţia sa în plan internaţional, definesc ccrriimmaa oorrggaanniizzaattăă ca fiind: “aaccttiivviittăăţţiillee ddeessffăăşşuurraattee ddee oorriiccee ggrruupp ccoonnssttiittuuiitt ddiinn cceell ppuuţţiinn ttrreeii ppeerrssooaannee,, îînnttrree ccaarree eexxiissttăă rraappoorrttuurrii iieerraarrhhiiccee oorrii ppeerrssoonnaallee,, ccaarree ppeerrmmiitt aacceessttoorraa ssăă ssee îîmmbbooggăăţţeeaassccăă ssaauu ssăă ccoonnttrroolleezzee tteerriittoorriiii,, ppiieeţţee oorrii sseeccttooaarree aallee vviieeţţiiii eeccoonnoommiiccee şşii ssoocciiaallee,, iinntteerrnnee ssaauu ssttrrăăiinnee,, pprriinn ffoolloossiirreeaa şşaannttaajjuulluuii,, iinnttiimmiiddăărriiii,, vviioolleennţţeeii oorrii ccoorruuppţţiieeii,, uurrmmăărriinndd ffiiee ccoommiitteerreeaa ddee iinnffrraaccţţiiuunnii,, ffiiee iinnffiillttrraarreeaa îînn eeccoonnoommiiaa lleeggaallăă””..

Doctrina românească a stabili următoarele trăsături: - organizare, planificare, lider şi ierarhie stabilite în cadrul grupului. - concentrarea scopului principal al activităţii infracţionale în direcţia obţinerii

unor profituri mari, ilicite, dar care vor reveni în circuitul legal. - folosirea violenţei, a altor forme de intimidare şi preocuparea constantă de a

corupe persoane responsabile din sistemul de apărare a ordinii publice şi din sfera justiţiei.

- logistică şi dotare cu tehnică corespunzătoare pentru realizarea scopului urmărit.

- ermetism şi conspirativitate pentru a se evita pătrunderea unor elemente străine, folosirea forţei în interior pentru respectarea ordinii şi ierarhiei.

- crearea şi utilizarea unei reţele de tăinuitori. - cooperarea planificată şi pe termen lung între infractori, motivată de dorinţa

de profit sau putere. - utilizarea de mijloace frauduloase, care vizează neutralizarea mecanismelor

controlului statului. - flexibilitate, rapiditate şi capacitate de penetrare a altor medii, organizaţii şi

autorităţi. Potrivit Legii nr. 39/2003 infracţiunile care pe fi săvârşite de către grupul

infracţinal trebuie să fie infracţiuni grave, cum ar fi: infracţiunile de omor (174-176 c.p.), lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia, şantajul, infracţiunile contra patrimoniului, care au produs consecinţe deosebit de grave (furtul sau traficul ilicit de bunuri ori valori care aparţin patrimoniului cultural şi fondului arhivistic precum şi cele susceptibile a face parte din acestea, furtul sau operaţiunile interzise cu arme, muniţii, materiale sau alte materii radioactive, etc.), traficul de substanţe psihotrope,

Fenomenul

criminalităţii organizate în

România

Trăsăturile

criminalităţii organizate

droguri sau precursori, falsul de monedă sau alte valori, traficul de persoane, spălarea banilor, contrabandă, bancrută frauduloasă, etc.

Pentru a stopa constituirea unei astfel de reţele legea sancţionează iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, precum şi aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup. Cu o pedeapsă cu închisoarea de la 5 la 20 de ani, fără ca pedeapsa pentru această infracţiune să poată fi mai mare decât pedeapsa pentru infracţiunea pentru care s-a constituit grupul. Dacă acest grup şi realizează vreuna din infracţiunile grave pe care le-am amintit şi pe care legea le prevede, atunci se aplică regulile concursului de infracţiuni. Dacă grupul organizat nu săvârşeşte vreuna din infracţiunile prevăzute în art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 atunci pot fi aplicabile dispoziţiile art. 167 (complotul) sau 323 (asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni) din codul penal.

Prevenirea

criminalităţii organizate

În realizarea de măsuri preventive şi de combatere a acestei infracţiuni legea dă posibilitatea autorităţilor să colaboreze cu O.N.G.-urile şi cu societatea civilă. Totodată, în cadrul Comitetului Naţional de Prevenire a Criminalităţii autorităţile şi instituţiile publice îşi vor desfăşura activitatea de prevenire a criminalităţii organizate în cadrul grupului central de analiză şi coordonare a activităţii de prevenire a criminalităţii. totodată, Ministerul Justiţiei, alături de Ministerul Public şi de Ministerul de Interne vor realiza studii periodice pentru a identifica cauzele care determină şi favorizează săvârşirea unei astfel de infracţiuni. Legea dă posibilitatea pentru a putea descoperi şi proba infracţiunile de crimă organizată ca procurorul să autorizeze pe o durată de cel mult 30 de zile punerea sub supraveghere a conturilor bancare, a sistemelor de comunicaţii precum şi a altor sisteme informaţionale, precum şi folosirea de poliţişti sub acoperire.

O altă măsură o reprezintă ruperea secretului de care sunt ţinute anumite instituţii ale societăţii civile. Astfel, cu excepţia avocatului celui/celor pus/puşi sub urmărire secretul bancar şi cel profesional nu este opozabil procurorului.

Ministerul Justiţiei, alături de Ministerul Public şi de Ministerul de Interne sunt îndrumate prin lege să colaboreze în mod direct şi nemijlocit cu instituţii având atribuţii similare sin alte state, precum şi cu organisme internaţionale specializate în domeniu.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

2. Traficul de droguri. Producţia şi traficul de droguri reprezintă forma cea mai activă de manifestare

a crimei organizate: profiturile deosebite din această activitate veroasă au determinat apariţia a zeci şi sute de grupări şi bande criminale care au ca principală preocupare producţia şi traficul de droguri. Îngrijorător este faptul că această activitate se desfăşoară, în unele ţări, sub privirile îngăduitoare ale guvernanţilor şi şefilor de state.

Traficul de

droguri Organizaţiile criminale deţin în posesie mii de hectare de pământ arabil pentru

culturile de plante opiacee, mii de angajaţi pentru procesul de fabricare a drogurilor, specialişti în domeniul chimiei, informaticii, economico-financiar, mijloace de transport de toate categoriile, inclusiv mini submarine s.a.m.d.

După căderea „Cortinei de Fier”, ţările fostului sistem comunist au devenit segmente principale ale rutelor de transport al drogurilor, pieţe de desfacere, numărul de consumatori crescând în mod surprinzător.

„Zonele cenuşii” acoperă teritorii din Asia Centrală (Afganistan, republicile musulmane din fosta URSS) şi din America Latină (Columbia, Ecuador, Bolivia,

Ideea de

“zone cenuşii”

49

Peru). Există în prezent zeci de mii de indivizi înarmaţi care controlează sute de mii de Km.p., inaccesibili pentru oamenii legii.

Acest flagel a cuprins şi continentul european: Ţările de Jos, Italia, Spania, Amsterdam, fostele ţări ale URSS, etc. Zonele cenuşii au intrat în preocuparea ecologiştilor datorită ameninţării echilibrului ecologic: poluarea apelor provocate de rafinarea cocainei. De asemenea, aceste zone sunt adevărate „depozite” de plasare a deşeurilor toxice, cancerigene, radioactive şi contaminate, zone care se extind de la an la an. Astfel de locuri le găsim în Africa sahariană, Cornul Africii, între Somalia şi Sudan, în Asia, de la nord de Birmania şi Thailanda (Triunghiul de Aur), spre provincia chineză Yunnan, sunt circa 2000 km de frontieră necontrolabilă.

a. Tipuri de droguri şi efectele lor nocive. a.1. Heroina sau diamorfina este un drog vertical din clasa „A”, extras din

opium de mac şi se prezintă sub formă de pudră de culoare maro sau albă. Opiumul este un latex rezultat dintr-un lichid extras din capsulele de mac. În

contact cu aerul capătă o culoare cu tentă neagră datorită oxidării, în amestec cu apa caldă, filtrat, opiumul este supus unor reacţii chimice (mediu bazic şi acid) pentru extragerea morfinei de bază. În amestec cu amoniac, morfina formează o sare solubilă, trecerea în mediul acid permite recuperarea morfinei bază (această operaţie repetată de 3-4 ori duce la obţinerea morfinei bază cu puritatea 70-90%).

Heroina sau

dimorfina Consumatorii drogului prezintă simptome ca: stare de euforie, somnolenţă,

pupilele se contractă, apar pete pe mâini şi picioare, iar în urma administrării apar o serie de pericole: supradoza duce la deces, infestare cu virusul HIV, hepatită, infecţii ale sângelui etc.

Principalele centre de cultivare ale acestui drog sunt în Asia de Sus-Est – Triunghiul de Aur: Myanmar, Laos, Thailanda, în China Asia de Sud-Vest – Cornul de Aur: Pakistan şi Afganistan.

Triadele chinezeşti deţin monopolul traficului de heroină către SUA, iar bandele criminale turceşti controlează traficul către Europa.

Cartelurile columbiene deţin monopolul cocainei pe plan mondial. Exportă heroină în SUA şi Europa. Cartelurile columbiene obţin acest drog de la bandele criminale turceşti în schimbul cocainei.

Cartelurile mexicane produc şi trafică heroină. După un declin brusc înregistrat în anul 2001, producţia mondială ilicită de

opium şi heroină a revenit la parametrii anteriori în anul 2002, în ciuda unei reduceri a culturilor cu 23% în Myanmar şi cu 18% în Laos. Această creştere s-a datorat refacerii pe scară largă a culturilor de mac opiaceu în Afganistan.

În 2002 distribuţia relativă a producţiei ilicite de opium între principalele ţări sursă a fost: Afganistan (76%), Myanmar (18%), Laos (2%) şi Columbia (1%). Cele trei procente rămase vin din alte ţări (Mexic, Pakistan, Tailanda, Vietnam) unde a fost raportată o producţie marginală.

a.2. Cannabisul, denumit în latină Cannabis Satira este o plantă care creşte în

multe zone ale globului. Sub formă de droguri este traficat şi consumat ca: marijuana (iarbă), haşiş (răşină) şi ulei vegetal.

Cannabisul

Marijuana se obţine din frunzele sau florile de cannabis. După ce sunt puse la uscat timp de două luni, se taie ca şi tutunul. Marijuana obţinută conţine 10% THC (tetrahidrocanabinol). Zonele de producere ale acestui drog sunt Africa de Vest, Caraibe şi America de Sud iar destinaţia o reprezintă ţările vest-europene şi SUA.

50

Monopolul traficului cu marijuana îl deţine grupările criminale din Africa de Vest, cartelurile columbiene şi mexicane în cooperare cu bandele indigene din Europa de Vest.

Haşişul sau răşina de cannabis se obţine prin măcinarea mecanică a plantelor pentru separarea de seminţe, tulpini şi rădăcini, obţinându-se o substanţă cu conţinut de 40% THC. Răşina rezultată este transformată în turte de haşiş de cca 1 kg sau care să servească extragerii uleiului de cannabis, care este filtrat, expus la soare 7 ore pentru evaporarea alcoolului. În final se fierbe în baie marină pentru solidificare şi comercializare; substanţa obţinută conţine 60% THC. Cele mai producătoare ţări de haşiş sunt Marocul şi Pakistanul. Rutele de transport către Europa de Vest trec prin Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord după ce tranzitează Spania şi Franţa.

Cannabisul sub formă de ulei vegetal este mai puţin consumat în Europa, ponderea deţinând-o SUA. Drogurile extrase din cannabis sunt din clasa „B” şi se administrează prin fumarea de ţigări sau pipe, prin înghiţire sau amestecate în mâncăruri.

Consumatorii prezintă următoarele simptome: lipsă de coordonare în mişcări, ochi înroşiţi, pupile dilatate, tensiune arterială crescută, tendinţă de a roade fără motiv, lipsă de reacţie la stimuli externi.

Cea mai mare cantitate de droguri capturată în lume a fost de canabis “iarbă” în 2001 în Mexic, iar de cannabis răşină a fost capturată în Spania

a.3. Cocaina este un drog din clasa „A” care se obţine din frunzele de coca,

care conţin 0,2-1,8% cocaină. Se pun la uscat mai multe zile, pe suprafeţe pardosite, frunzele se amestecă cu kerosen şi carbonat de calciu, sodiu sau potasiu, apoi timp de o noapte sunt călcate cu picioarele. Cocaina care este un eter se transformă în carbonat de cocaină care se dizolvă în kerosen, se filtrează şi se amestecă cu acid sulfuric. Rezultă o pastă de bază, depusă pe fundul vasului, care se pune la uscat înainte de a se purifica pentru eliminarea kerosenului. Se adaugă din nou acid sulfuric şi permanganat de acetonă sau eter etilic pentru distilarea sulfatului de cocaină. În final se adaugă acid clorhidric şi alcool care se cristalizează în timp şi se formează forma finală pentru comercializare. Cei mai mari producători de cocaină sunt Peru, Bolivia şi Columbia. Cartelurile columbiene controlează întreaga producţie din zona latino-americană. Cocaina pătrunde în Europa, via Ecuador, Brazilia, Venezuela, Caraibe, Africa. În Europa este fabricată în cantităţi mici în Spania, Italia şi Liban.

Cocaina

Cocaina se administrează prin prizare şi injectare, prezentând simptome fizice ca: stare de agitaţie, euforie, creşterea pulsului şi a tensiunii arteriale, dilatarea pupilelor.

a.4. Crack-cocaina este un amestec de cocaină cu o pudră de bază şi se

comercializează sub formă de bile sau feliuţe de culoare albă sau galbenă. Se administrează prin fumare cu pipa sau prin agitarea cutiilor cu crack perforate deasupra unei surse de căldură şi inhalarea fumului rezultat. Este mai puternic decât cocaina iar afecţiunea toxică asupra inimii poate fi fatală.

Crack-cocaina

51

a.5. Drogurile sintetice sunt fabricate în laboratoare, din produse chimice. Sunt trei grupe principale:

- stimulente. Drogurile sintetice - halucinogene.

- depresive Amfetaminele (sulfatul de amfetamină) este un drog din clasa „B” care se

comercializează sub formă de tablete sau capsule. Pudra de culoare roz, alb sau galben se administrează prin inspirare pe nas, înghiţire sau injectare. Consumatorii prezintă simptome fizice ca: stare de indispoziţie, agresivitate, gândire confuză, insomnii, creşterea tonusului muscular.

L.S.D. (Acid Lysergic) este unul dintre cele mai periculoase droguri sintetice din clasa „A” şi se administrează sub formă de tablete, pătrate, impregnate cu hârtie, micropicături, capsule. Se administrează pe cale orală, cu efecte după 30 de minute şi simptome fizice: deteriorarea percepţiei, tulburări de vedere şi auz, halucinaţii, stări de paranoia, pupile dilatate.

L.S.D.

Extasy (lectileum dioximetamina) sau M.D.M.A. este un drog din clasa „A” care se prezintă sub formă de tablete de culoare albă inscripţionate cu o pasăre neagră sau turturea. Se produce în Anglia şi ţările Europei de Vest. Extasy se administrează oral, sub formă de capsule, fiind cunoscut ca drogul dansului dezlănţuit cu simptome fizice: creşterea energiei, senzaţie de sete, insomnii, stare depresivă, transpiraţie, creşterea pulsului. Drogul atacă căile receptoare către creier, uneori producând distrugerea totală a acestora. Potrivit unor estimări, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord se consumă săptămânal între 500.000-1.000.000 de doze de extasy.

Extasy

Printre alte droguri sintetice cunoscute se numără M.D.A.-ul sau „Eva” care este un drog produs de grupările criminale din Ungaria, Polonia şi Slovacia şi meta amfetamina cristalizată sau „ICE” care este produs de yakuza japoneză.

Alte droguri

Statele cu cel mai mare consum de droguri îl reprezintă SUA, Olanda, Germania, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Portugalia, Polonia şi Slovenia.

Bazinele cele mai uzitate pentru transportul drogurilor în Europa sunt: Marea Mediterană, Marea Adriatică, Marea Neagră, iar porturile cele mai solicitate: Istambul, Kazmir (principalele puncte de plecare şi transport al drogurilor spre Europa Occidentală), Coasta de Nord a Portugaliei şi Constanţa.

b. Priorităţile actuale ale luptei antidrog la nivel mondial. Problema drogurilor aduce cu sine nu doar probleme sociale ci şi economice,

politice şi chiar educaţionale. Banii pe care unele ţări îl au din traficul de droguri sunt de greu de obţinut altfel; însă ceea ce este mai grav este lisa unei voinţe politice la nivel mondial de a încheia acest capitol dezastruos al istoriei şi criminologiei în acelaşi timp.

Lupta antidrog

în lume Reconversia economiilor bazate pe producţia de droguri presupune programe speciale de ajutorare, un proces de substituire a culturilor de plante opiacee, proces dificil deoarece culturile de coca, cannabis şi mac aduc venituri foarte mari în comparaţie cu orice altă cultură de pe o suprafaţă arabilă echivalentă. Plantele opiacee servesc nu numai la producerea drogurilor ci şi a unor medicamente, produse alimentare şi furaje.

52

În America Latină s-au iniţiat măsuri de distrugere a culturilor de coca prin folosirea unor produse chimice şi ierbicide. Acest program este coordonat de SUA şi are un caracter mai mult psihologic decât represiv. Pentru culturile de mac se aplică o tehnică a „pământului pârjolit”. În 1989 au fost arse şi defrişate 2000 ha de plantaţii cu mac în Thailanda şi 816 ha în Pakistan.

Agenţia de Combatere a Drogurilor din SUA consideră oportun distrugerea laboratoarelor clandestine Mi degrabă decât a culturilor.

Divizia pentru Stupefiante a O.N.U. a făcut apel la satelitul francez „Spot”, satelitul american „Landsat”, la cele militare ruse şi americane, în scopul controlării zonelor din Bolivia, Thailanda, Peru, Pakistan, Afganistan, Turcia şi India. Fondurile alocate, de 35 miliarde franci francezi, au servit pentru o perioadă de supraveghere de 5 ani (1991-1996), astfel:

- Turcia a reuşit să înlăture orice cultivatori clandestini ai producătorilor de opium.

- cultivatorii de coca, terorizaţi de brigăzile militare, au apelat la organizaţii paramilitare în scopul protejării, cum au fost „Calea luminoasă” în Peru, „Forţele de guerilă” în Columbia etc.;

- distrugerea laboratoarelor de cocaină din Columbia (1988), ca urmare a sprijinului bănesc acordat de guvernul american guvernului columbian, în valoare de 65 milioane de dolari, a avut drept efect triplarea preţului cocainei pe piaţa drogurilor.

Printre alte modalităţi de luptă contra drogurilor se numără şi Programul ONU Contra Abuzului de Droguri care derulează diferite programe de dezvoltare pe plan agricol, social şi sanitar, bazate pe modelul programelor aplicate în Asia, în Bolivia, Peru şi Columbia. În timp ce ONU finanţează programe de cooperare internaţională în vederea eradicării câmpurilor de coca (ţările latino-americane) Banca Mondială şi F.M.I. impun acestor state o politică economică ultra-liberală care le determină să acţioneze în mod contrar !

Din punct de vedere al măsurilor legislative şi juridice a fost semnată în cadrul O.N.U. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante semnată la 19 septembrie 1988 şi ratificată în 20 de state care inserează în art.12 o serie de măsuri în vederea împiedicării determinării în scopuri ilicite a unor produse chimice. Statele semnatare ale Convenţiei se angajează să supravegheze comerţul, în strânsă legătură cu producătorii, importatorii, exportatorii, en-gross-iştii şi cei care le desfac en-detail. Aceştia au obligaţia de a semnala autorităţilor competente orice operaţiune suspectă. Ţările semnatare ale Convenţiei se angajează să coopereze şi să facă schimb de informaţii susceptibile care să intereseze serviciile de vamă şi poliţia. În ceea ce priveşte vânzarea şi achiziţionarea de precursori există o reglementare între ţările membre ale C.E.E. şi ţări terţe şi o directivă privind circulaţia acestor produse în interiorul Comunităţii Europene. Toate comenzile de produse prohibite sunt transmise către OCTRIS în scopul controlării atât a beneficiarilor cât şi a producătorilor. Se impune ca fiecare stat, la nivel naţional, mai ales cele implicate în producţia de droguri, să elaboreze strategii proprii de combatere a acestei activităţi, să ia măsuri concrete împotriva organizaţiilor criminale care au astfel de preocupări.

c. Traficul de droguri în România. Care este situai în România cu privire la traficul şi consumul de droguri ? România şi

lupta antidrog Să vedem mai întâi factorii care facilitează traficul de droguri în România.

53

În primul rând poziţia geografică deosebită a României care o face să devină un „cap de pod” ce face legătura dintre Orient şi Occident, prin întreaga gamă a căilor de transport accesibile reţelelor de traficanţi.

Apoi, o altă cauză ce a facilitat traficul de droguri a fost situaţia conflictuală dintre statele ex-iugoslave ce a făcut ca traficul de droguri să se transfere pe segmentul „rutei balcanice” care include şi ţara noastră.

Ceea ce proteja înainte de 1989 România a fost şi faptul că graniţele erau închise iar mişcarea persoanelor şi a capitalului era supusă unui control foarte mare. Prin urmare, deschiderea graniţelor României a dat posibilitatea organizaţiilor criminale să tranzitare a teritoriului ţării noastre.

Pe de altă parte unii dintre români, în special cei cu antecedente penale ori dornici de înavuţire rapidă, a făcut ca aceştia să fie atraşi prin sume tentante, oferite de traficanţi, în rândul reţelelor de traficaţi .

În dorinţa lor de expansiune, organizaţiile criminale privesc România nu numai ca o ţară de tranzit dar şi ca o piaţă de desfacere a drogurilor.

În primii doi ani post-totalitari, datorită lipsei unui aparat poliţienesc specializat în acest domeniu, dotat cu tehnică corespunzătoare, o legislaţia insuficient de conturată au determinat încurajarea traficului de droguri.

România reprezintă principalul tronson al celei de-a doua rute balcanice de transport droguri. Această rută porneşte din Turcia, traversează Bulgaria, intră în România, pe la Vama Ruse-Giurgiu, trece prin Bucureşti, traversează zona sub-carpatică spre vest şi intră în Ungaria pe la Vărsand, trece prin Budapesta, intră în Slovacia prin Rajka, ajunge în Cehia de unde pătrunde în Germania. O altă variantă a rutei balcanice: Istambul-Constanţa (pe Marea Neagră)-Bucureşti, după care continuă traseul spre vest. Tot din Bucureşti, o altă variantă este cea care traversează zona estică a României, intră în Ucraina, unde se formează alte două trasee: Polonia-Germania şi Slovacia-Cehia.

Principalele categorii de substanţe haluginogene ?

c.1.Măsuri de combatere a traficului de droguri. În primul rând orice măsură de început trebuia să fie şi una legală. Imediat

după Revoluţie, România nu numai că nu avea o poliţie pregătiră în acest sens, dar şi legislaţia ei era sumară în domeniu. În afară de dispoziţiile art. 312 din codul penal, care reuneau atât traficul de substanţe psihitrope şi a drogurilor cât şi a substanţelor toxice, nu mai exista nici o altă dispoziţie egală care să se ocupe de acest fenomen. Este adevărat că până atunci nici nu era foarte necesar, cazurile fiind destul de rare, mai degrabă referindu-se la substanţele toxice, decât la droguri. Prin urmare, prin Decretul nr. 124 din 24.06.1992 România a aderat la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului şi consumului ilicit de substanţe stupefiante şi psihotrope de la Viena. Însă marele pas, în domeniul legislaţie l-a făcut prin adoptarea Legii nr. 143/2000 privind prevenirea, descoperirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, urmând în continuare ca dispoziţiile art. 312 din codul penală să se

Măsuri de

combatere a traficului de

droguri

54

refere doar la substanţele toxice. Legea a fost un suport pentru ca organele şi organizaţiile interesate din România care asigură un control sever asupra producţiei şi circuitului legal al substanţelor şi produselor stupefiante, al precursorilor în fabricarea medicamentelor cu conţinut stupefiant, precum şi a unităţile care cultivă mac opiaceu pentru uz medical cât şi a agenţilor economici din industria chimică să ia măsuri în comun.

Un alt ajutor a venit din partea organelor administraţie publice locale şi centrale. Acestea au luat măsuri de avizare, în special ministerele de resort a importurilor şi exporturilor de substanţe chimice esenţiale şi precursori. Astfel, s-a prevenit, cel puţin până în prezent, înfiinţarea în România de laboratoare clandestine de fabricare a drogurilor sintetice.

Din punct de vedere al unor organe specializate în combaterea fenomenului s-a constituit la nivel naţional Brigada de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog, a Agenţiei Naţionale Antidrog din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, care, împreună cu alte structuri s-au angajat în acţiuni concrete de prevenire, combatere şi estompare a acestui fenomen, obţinând rezultate pozitive în depistarea unor reţele de traficanţi şi confiscarea a importante cantităţi de stupefiante.

În concluzie, putem spune că:

profiturile deosebit de ridicate ce se realizează ca urmare a traficului de droguri au făcut ca această activitate să fie sprijinită de partide politice, oficialităţi şi personalităţi cu funcţii de stat. Concluzii:

- o activitate sprijinită din umbră de partidele politice.

“zonele cenuşii” sunt acele zone unde puterea autorităţilor în stat este slab reprezentată sau lipseşte cu desăvârşire, reprezentând locurile ideale pentru culturile de plante opiacee şi funcţionarea laboratoarelor de fabricare a drogurilor.

- puterea autorităţilor lipseşte în “zonele cenuşii”.

colapsul comunist din zona europeană a determinat ca ţările din acest perimetru să intre în preocupările organizaţiilor criminale, fie ca principale tronsoane de transport, fie ca potenţiale pieţe de desfacere. pe zone geografice, principalele ţări cultivatoare de plante opiacee şi producătoare de droguri sunt:

- colapsul comunist a permis intrarea

drogurilor in Europa de est şi centrală.

America de Sud – coca, macul opiaceu, în timp ce Argentina, Brazilia, Chile şi Uruguay sunt folosite ca tronsoane de tranzit al drogurilor spre SUA şi Europa.

- prezentarea ţărilor

producătoare de droguri în lume.

America Centrală – cannabis (marijuana, haşiş, ulei vegetal). America de Nord – Mexic principala ţară unde se cultivă macul

opiaceu (heroina). - porturile sunt o

poartă de intrare a drogurilor.

Asia de Est şi Sud-Est – macul opiaceu şi cannabisul, în Birmania, Laos, Thailanda, Vietnam. În Triunghiul de “Aur” sunt instalate laboratoarele de rafinare a heroinei. Thailanda şi Taiwanul sunt principalele producătoare de droguri sintetice.

Asia de Sud - macul opiaceu se cultivă în special în India, Nepal, iar cannabisul în Sri-Lanka, Bangladesh, India şi Nepal.

Asia de Vest – macul opiaceu , care se cultivă în Afganistan, iar în Pakistan există laboratoare de extracţie heroină. Cannabisul se cultivă în Afganistan, Pakistan, Liban, Kazakstan, Kargasta.

Africa – mac opiaceu, care se cultivă în Maroc, Nigeria, Zair, Leshoto, Malawi, Africa de Sud, Uganda, Zambia. În Ghana există laboratoare de extracţie a cocainei-crack.

55

Oceania – cannabis, în special în Australia, Fidji, Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee şi Samoa.

Europa este mai degrabă piaţă de desfacere pieţe de desfacere a cocainei, heroinei, haşişului, marijuanei şi drogurilor sintetice. ţările unde se înregistrează cel mai mare număr de consumatori de droguri:

Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, consumatoare de „mate de coca”, Jamaica, consumatoare de droguri derivate din cannabis şi cocaina-crack.

SUA, Canada – întreaga gamă de droguri; Mexic – droguri sintetice. Indonezia, Malayezia, Filipine, Japonia, Coreea, Hong-Kong, droguri

derivate din cannabis; Thailanda – droguri sintetice. Sri-Lanka, Nepal şi Insulele Maldive – heroina; India – cea mai mare

consumatoare de droguri sintetice. Iran, Iordania, Arabia Saudită, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Yemen

– consumatoare de cannabis; Israel – consumatori de droguri tari şi sintetice. Kenia, Africa de Sud, Zambia – metaqualonă, iar Ghana, Leshoto,

Nigeria, Senegal – cocaină. Australia, Noua Zeelandă – heroină adusă din ţările asiatice şi cocaină

din America Latină, droguri sintetice: Noua Zeelandă. Germania, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

Spania şi Portugalia – consumatoare de droguri de toate categoriile. porturile turceşti Istambul şi Kazmir, cele portugheze şi spaniole sunt cele mai vizitate de către traficanţii de droguri pentru Europa.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

3. Criminalitatea gulerelor albe. Termenul de “gulere albe” este destul de des folosit în literatura juridică, el

fiind folosit pentru prima în 1939 de către criminologul american Edwin Sutherland . Criminalitatea “gulerelor albe” se produce cel mai frecvent prin prezentarea

eronată a situaţiei financiare a întreprinderilor, prin manipularea bursei şi mituirea persoanelor publice în scopul de a asigura contracte avantajoase, prin mita care se dă pentru realizarea unor tranzacţii comerciale, deturnarea de fonduri financiare şi folosirea lor în alte scopuri ce vizează încălcarea legii cât şi practicarea pe scară largă a bancrutei frauduloase, etc.

Criminalitatea gulerelor albe

Se apreciază că persoanele care comit astfel de infracţiuni sunt de obicei, cele care au un statut socio-economic de înaltă clasă în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară. Tocmai datorită acestui aspect, se constată aceştia sunt cel mi adesea “imuni” la condamnarea penală datorită puterii clasei din care provin care are posibilitatea de a influenţa justiţia. Prin urmare, din păcate, în cazul acestora există o diferenţă de răspundere; în timp ce indivizii care aparţin claselor de jos sunt traşi la răspundere penală, cei care intră în clasa criminalilor “gulerelor albe” sfârşesc într-o suită de procese civile sau administrative şi fiscale. De aceea, criminologul George B. Vold “criminalii “gulerelor albe” sunt din punct de vedere administrativ separaţi de ceilalţi criminali şi cavo consecinţă a acestui fapt nu sunt priviţi ca nişte criminali reali de către public, criminologi şi chiar de către ei înşişi”.

E. Sutherland includea în cadrul acestui tip de criminalitate şi practicile de concurenţă neloială, de furt de inteligenţă precum şi cele de discriminare între cumpărători.

56

Trebuie însă făcută precizarea că faptele ilegale comise de către “gulerele albe” nu trebuie să fie confundate cu faptele ilegale ordinare (furt, viol, omor, fals) comise de indivizi care aparţin înaltei societăţi, chiar dacă uneori acestea pot fi în strânsă legătură cu cele dintâi.

Potrivit opiniei profesorului Tudor Amza “criminalitatea gulerelor albe implică evaziuni fiscale şi violări ale legii ca o parte a unei ocupaţii sau afaceri, în scopul de a-şi asigura un profit mai mare.”

Potrivit teoriei, se pare că criminalitatea “gulerelor albe” apare ca urmare a necorelării intereselor comunităţii de politicieni cu cele ale comunităţii de afacerişti. La un moment dat, politicienii nu-şi pot impune voinţa în a face ca legea să fie ascultată de toţi, în timp ce comunitatea “gulerelor albe” este mai puternică în a-şi impune practicile antisociale şi antijuridice.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă legea americană ce s-a aplicat între 1917-1933 de interdicţie a consumului de alcool, când legea a fost de nenumărate ori încălcate cu toate eforturile instituţiilor guvernamentale de a impune legea. În final, guvernanţii au fot nevoiţi să se recunoască înfrânţi şi să abroge legea.

Totuşi, finalul nu este identic ca cel de mai-sus, peste tot. În ţările în care comunitatea afacerilor are o mică influenţă, situaţi este diferită. De exemplu, la polul opus, în China infractorii “gulerelor albe” sunt executaţi pentru infracţiuni care în America sunt ofense civile sau penale, dar pedepsite mult mai uşor.

Din perspectiva teoriilor clasice, criminalii cu “gulere albe” sunt trataţi ca nişte criminali raţionali care, înainte de a-şi desfăşura activitatea delictuală, cântăresc care sunt costurile şi beneficiile pe care le vor obţine. Dacă, legiuitorul ar fixa o pedeapsă mult mai mare care să depăşească beneficiile crimei, criminalii cu “gulere albe”, fiind raţionali, vor decide să se supună legii, cel puţin marea lor majoritate.

Întrebarea majoră este totuşi de ce comit infracţiuni astfel de persoane ? Răspunsul este plauzibil: vor să realizeze profituri mari, sigure şi fără multă muncă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Amza, Tudor, Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

2. Bulai, Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti,

1997.

3. Cioclei, Valerian, Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996.

4. Popa, Gheorghe, note de curs.

5. Stănoiu, Rodica Mihaela, Criminologie, Ed. Oscar Print, Ed. a VII – a, revăzută

şi adăugată, Bucureşti, 2006.

57

II. Legi:

1. Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.

2. Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului

ilicit de droguri.

58

MODULUL IV CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ

ŞI REACŢIA SOCIALĂ

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Dezvoltarea temei 5. Bibliografie selectivă

Cuprins:

U.I.13. Criminologia preventivă. U.I.14. Reacţia socială

= 2 ore

Obiectiv general: cunoaşterea noţiunilor de criminalitate preventivă şi de reacţie socială. Obiective operaţionale: una din misiunile sau funcţiile criminologiei

vizează şi a face propuneri în ceea ce priveşte politica penală a statutului atât în ceea ce priveşte reducerea criminalităţii cât şi în ceea ce priveşte protejarea victimelor acestui fenomen.

59

MODULUL IV

CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ ŞI REACŢIA SOCIALĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

1. Criminologia preventivă. Criminologia modernă are ca stadiu de cercetare lupta contra crimei şi

criminalităţii, structurată atât în plan preventiv dar şi în plan regresiv. În sens criminologic, prin prevenire se înţelege luarea unor măsuri care să

conducă la împiedicarea comiterii de crime, vizează acele comportamente care prezintă grad de pericol social în măsură să necesite o reacţie prin mijloace de drept penal. Acţiunea de prevenire trebuie să vizeze fenomenul în ansamblul său şi nu izolat pe domenii sau genuri de infracţiuni. Societatea va lua măsuri adecvate pentru prevenirea condiţiilor de formare a crimei printr-o luptă intensă, sistematică, pentru combaterea cauzelor criminalităţii.

1.a. Conceptul de prevenire. - prevenirea predelictuală – un ansamblu de măsuri socio-economice luate de

organele de stat care constă în identificarea, neutralizarea şi înlăturarea factorilor cauzatori de infracţionalitate, care vizează educarea permanentă a membrilor societăţii în spiritul legii;

- prevenirea postdelictuală vizează resocializarea celor care au încălcat legea: măsuri de asistenţă postpenală prin asigurarea unui climat psiho-material adecvat cât şi de încadrare în muncă, arătând drept scop contracararea posibilităţii de recidivare a actului criminal.

Ideea de prevenire în criminologie

1.b.Metode de prevenire a criminalităţii. I - „Modelul clasic” care împarte prevenirea criminalităţii sub două aspecte:

- prevenirea generală – protejarea societăţii împotriva crimei prin măsuri penale şi extrapenale în vederea neutralizării delincventului, fie prin eliminare, fie prin metode educative; Metoda clasică

- prevenirea specială – un complex de măsuri în vederea împiedicării săvârşirii unor fapte antisociale de către persoanele care au săvârşit deja o infracţiune: introducerea unor pedepse deosebit de aspre persoanelor recidiviste.

II - „Modelul social” presupune utilizarea de măsuri cu caracter social anticipativ prin participarea comunităţii în vederea prevenirii criminalităţii. în cadrul modelului social se face distincţia se trei grupe sau niveluri de prevenire:

Metoda socială

- prevenirea primară ce constă în măsuri specifice în domeniul social, economic, cultural, educativ cu scopul eradicării factorilor criminogeni şi a consecinţelor nefaste ale criminalităţii (locuri de muncă şi recreere, asistenţă medicală, condiţii civilizate de învăţământ, în familie). S-au elaborat programe de prevenire pentru tineri şi minori. Ex.- O.N.U. „Principiile directoare de la Riyad” în care tinerii au un rol activ de parteneri în societate, nu sunt consideraţi simple obiecte de socializare şi control.

- prevenirea secundară ce constă în elaborarea unor politici penale de prevenire prin identificarea din timp şi anihilarea factorilor criminogeni, activitate

60

desfăşurată de organele legislative. România are o legislaţie adecvată în prevenirea delicvenţei juvenile, plecând de la legea fundamentală, Constituţia României, care prin art.49 reglementează „Protecţia copiilor şi a tinerilor”, reglementare ce este completată prin alte legi în cele mai diverse domenii, atât la nivel social cât şi penal. Printre aceste alte reglementări generale se înscrie şi Codul familiei care am putea spune că este dreptul comun în materia de ocrotire a minorilor şi care prevede o serie de dispoziţii în favoarea ocrotirii minorului (art.8 – oprirea căsătoriei între tutore şi minorul pe care îl ocroteşte, art. 38 alin 2 lit. b) – oprirea divorţului prin acord, atunci când există copii minori rezultaţi din căsătorie, art. 42 – 44 cu privire la încredinţarea copiilor minori după divorţ, art. 53 – ce instituie prezumţia de paternitate în favoarea soţului mamei, art. 62-65 privind situaţia legală a copilului, art. 97-141 privind ocrotirea minorului). Codul civil a reprezentat şi el principalul mijloc civil de ocrotire a intereselor minorului, mai ales până în 1954 odată cu adoptarea codului familiei dar şi după aceea (de exemplu, art. 1000 alin. 2). Putem aminti de asemenea ca acte normative în domeniul protecţiei copilului, Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, etc. În ceea ce priveşte legislaţia penală aceasta prezintă o bogată suită de articole ce urmăresc protecţia minorilor, precum şi mijloace specifice sancţionării acestora faţă de infractorii majori. Printre acestea amintim: art.202 (corupţia sexuală), art.306 (rele tratamente aplicate minorului), art. 198 (raport sexual cu o minoră),art.199(seducţia), art. 197, alin. 2 lit. b şi b1 şi alin. 3 teza a – II- a, sau art. 38 alin.1 lit. a) (neconsiderarea ca recidivă a infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii), art. 50 (minoritatea ca şi cauză care înlătură caracterul penal al faptei), art. 75 alin. 1 lit. b şi c (circumstanţe agravante), art. 99 – 1101 (privind minoritatea). Pe lângă codul penal şi codul de procedură penală prevede o procedură specială în cauzele cu minori (480-493 c.p.p.) şi de asemenea, legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane sau Legea nr. 196/2003 privind combaterea pornografiei adaugă un plus de protecţie minorilor. O prevedere specială o întâlnim în Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, act normativ prin care se înfiinţează penitenciare speciale pentru minori şi tineri, sau dacă acest lucru nu este posibil, secţii speciale pentru minori şi tineri în penitenciarele pentru adulţi (art. 12 alin. 2 lit. a)). Pe lângă legislaţia naţională România a aderat la o serie de convenţii internaţionale ce protejează şi ocrotesc drepturile minorului şi viaţa acestuia (de exemplu, Rezoluţia 40/33 din 29 nov. 1985 privind Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori denumite Regulile de la Beijing).

- prevenirea terţiară ce include activităţile destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au săvârşit infracţiuni: reeducare, resocializare şi reinserţie socială.

III.- „Modelul situaţional” se adresează infractorilor potenţiali. În acest caz au fost concepute o serie de măsuri, unele privind securitatea, alte de influenţare a costurilor şi beneficiilor infracţionale.

Metoda

situaţională Dintre măsurile de securitatea amintim: - obiectivele vizate de infractori devin tot mai dificile – sunt îndreptate

împotriva furturilor prin efracţie; - măsuri prin care este protejat obiectul infracţiunii; - măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a actului infracţional; - măsuri de supraveghere formală;

61

- măsuri de prevenire în interiorul instituţiilor, societăţilor comerciale, companii sau în transporturi aero-navale;

- măsuri de amenajarea împrejurimilor de manieră să prevină infracţiunile (stadioane).

Printre măsurile de influenţare a costurilor şi beneficiilor infractorilor,se numără:

- marcarea proprietăţii (poansonarea autoturismelor, a bicicletelor, marcarea lucrurilor din locuinţe);

- supravegherea tehnică prin utilizarea unor dispozitive electronice care creează riscuri pentru infractori (supravegherea locuinţelor, folosirea interfonului, supravegherea deplasării autoturismelor prin satelit);

- asigurarea supravegherii zonelor de impact de către organele de poliţie . Activitatea de combatere a criminalităţii, constituie un ansamblu de măsuri

juridico-penale luate de organele de stat specializate, în temeiul legii pentru realizarea scopului procesului penal şi anume constatarea operativă a infracţiunilor şi tragerea la răspundere a autorilor acestora.

În România, activitatea de prevenire constă în luarea unor măsuri cu caracter permanent, în care Statul joacă un rol prioritar. Astfel de măsuri sunt:

- formarea profesională şi ajutor pentru integrare socială. - dezvoltarea unei educaţii specifice, de formare profesională şi dezvoltare a

aptitudinilor sociale. - crearea de locuri de muncă pentru personalul mai puţin calificat (măsuri de

supraveghere socială crescute). - adoptarea unor măsuri legislative care să ajute în particular grupurile

economice defavorizate şi vulnerabile de a se apăra împotriva crimei. - consiliile de prevenire a crimei la scară naţională, regională şi locală vor

trebui să coopereze cu comunitatea locală.

Care sunt principalele metode de prevenire a criminalităţii ?

1.c. Concepte, principii, structuri şi modele europene de prevenire a

criminalităţii. În marea majoritate a ţărilor europene au fost create şi funcţionează „Consilii

Naţionale pentru Prevenirea Criminalităţii” care coordonează activităţile de prevenire la toate nivelurile, constituite din reprezentanţi ai diferitelor servicii publice şi private, din diverse secţiuni sociale, care pun în aplicare programe de cercetare şi prevenire. Activitatea de prevenire la nivel european este organizată şi coordonată de „Comitetul European pentru Problemele Criminale asupra Organizării Prevenirii Criminalităţii”.

Organisme europene de combatere a criminalităţii

Principalele organisme europene în cadrul diverselor ţări europene: În Belgia la nivel naţional este constituit şi funcţionează Consiliul Superior de

Prevenire a Criminalităţii alcătuit din reprezentanţi ai jandarmeriei, poliţiei comunale precum şi din funcţionari publici ai administraţiei poliţiei generale ai regatului, organism creat în 1985. La nivel subunitar, structura anticriminală în Belgia este variată. Spre exemplu, la nivel local funcţionează comisari de arondismente şi primării în timp ce la nivel provincial Comisia Provincială de Prevenire a Criminalităţii.

62

În Danemarca nivelul naţional este acoperit de Consiliul pentru Prevenirea Criminalităţii creat în 1971, ca organism în cadrul Ministerului de Justiţie, n timp ce la nivel regional funcţionează cinci divizii de prevenire a criminalităţii.

În Ţările de Jos a fost creat încă din 1974 la nivel naţional o structură ce poartă denumirea de Coordonatorul Naţional al Anticriminalităţii şi Biroul său, organism aflat sub tutela Ministerului Justiţiei şi Ministerului de Interne. Totodată, ca şi celelalte ţări şi aici funcţionează la nivel regional Biroul Regional de Prevenirea Criminalităţii, care acţionează prin intermediul funcţionarilor poliţiei, iar la nivel local există desemnat aparte un funcţionar local al Poliţiei, în acest scop.

În Norvegia s-a constituit din 1980 Consiliul pentru Prevenirea Criminalităţii tot ca strictură în cadrul Ministerului de Justiţie, în timp ce în Marea Britanie la nivel naţional funcţionează Conferinţa Permanentă a Ministerului de Interne pentru Prevenirea Criminalităţii, organism creat încă din 1966.

Activitatea de prevenire infracţională este săvârşită de diverse categorii de organisme şi structuri, după cum urmează:

- organisme de coordonare a activităţilor de prevenire la nivel de poliţie (centre de consultare a populaţiei pentru a se proteja, campanii de prevenire prin mass-media, distribuire de broşuri de informare).

- prevenirea asigurată de poliţie şi de alte autorităţi, fără intervenţia unui organism specific de coordonare (activităţile de prevenire sunt desfăşurate de către Ministerele de Justiţie, Poliţie, diverse servicii provinciale, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Public etc.).

- asociaţii particulare care se ocupă de coordonarea şi planificarea activităţilor de prevenire existente în marea majoritate a ţărilor: Canada, Suedia, Anglia şi Ţara Galilor.

- asociaţii de supraveghere şi securitate. În toate statele membre cu excepţia Turciei, există societăţi particulare de securitate care protejează persoanele şi bunurile private, completând munca poliţiei (Austria, Belgia, Danemarca, Suedia, Grecia, Germania, Anglia etc.), care sunt supuse controlului autorităţilor, prevăzut printr-o legislaţie specială (ex.: legea franceză nr. 83-629/1983); Austria, Belgia, Canada, Cipru, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Ţările de Jos, Portugalia, Spania, etc.). Relativ la personalul acestor societăţi în anumite state (Cipru, Irlanda, Marea Britanie) acesta nu are drepturi sau avantaje mai mari decât orice cetăţean, şi nu au dreptul de a purta arme de foc. În ceea ce priveşte relaţiile dintre poliţie şi societăţile de supraveghere şi securitate ele se bazează pe o strânsă colaborare, iar munca acestor societăţi este considerată ca o completare a activităţii Poliţiei.

Într-o societate deschisă, de tranzitare, care tinde spre edificarea unui Stat de drept, aşa cum este România, se impune elaborarea unei strategii în domeniul de prevenire. Această strategie ar trebui să cuprindă printre altele:

Organisme de combatere a criminalităţii în România

- o activitate educativ-informativă. - o activitatea de înlăturare a condiţiilor favorizante ale infracţiunii. - să existe un organism interdepartamental „Consiliul Naţional al Prevenirii”

care să aibă în subordine organisme la nivelul unităţilor teritorial – administrative; - Consiliul Naţional al Prevenirii să formuleze necesităţile imediate de

prevenire precum şi cele de perspectivă; - Crearea în cadrul organismelor judiciare a unor structuri specializate pentru

activitatea de prevenire, subordonate profesional unităţilor şi ministerelor din care fac parte şi coordonate de „Consiliul Naţional al Prevenirii”.

63

64

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

2. Reacţia socială. a. CCoonnssiiddeerraaţţiiii pprriivviinndd rreeaaccţţiiaa ssoocciiaallăă:: pprroobblleemmee şşii eevvoolluuţţiiee.. Realizarea unei infracţiuni sau a unei fapte penale dezvoltă în rândul celor

celui care o săvârşeşte precum şi a celui/celor care o suportă diverse reacţii, de la regret, la furie şi sau un sentiment predominant de nefericire şi neşansă. Totuşi, a limita aceste reacţii doar la cei implicaţi într-o faptă antisocială fie că sunt cei acre o săvârşesc fie cei care o suferă, ar presupune să nu avem în vedere întregul tablou infracţional. O altă latură, uneori mai apropiată sau alteori mai depărtată de acesta o reprezintă reacţia socială. Analiza reacţiei sociale este la fel de greu de realizat ca şi a fenomenului infracţional în sine. De aceea pentru acesta au fost puse o serie de întrebări-probleme de la care se pleacă în cercetarea criminologică.

Iată care sunt acestea: -- o descriere atentă a variaţiilor reacţiei societăţii cu privire la crimă,

clasificarea şi generalizarea acestor variaţii. Această descriere trebuie făcută însă în corelare şi cu variaţiile ce apar în cadrul politicilor oficiale privitoare la implementarea reacţiei societăţii.

-eficienţa politicilor criminale adoptate de stat. În această situaţie se pune întrebarea firească: “Este rata criminalităţii într-adevăr diminuată atunci când este aplicată legea sau atunci când este folosită discreţia şi „bunul simţ” în lăsarea în stare de libertate a celui ce ar trebui arestat ?”; “Este controlul crimei mai eficient când sunt aplicate politicile punitive sau cele de tratament ?”. Un criteriu preliminar general este acela că sistemul este cu atât mai eficient cu cât criminalitatea scade.

-- Studierea în profunzime a cauzalităţii criminale şi a găsirii unor politici penale în concordanţă cu acestea. Cu alte cuvinte această problemă presupune stabilirea relaţiilor dintre variatele reacţii la încălcarea legii şi metode ale controlului, la cunoştinţele actuale ale cauzelor comportamentului criminal – fiecare metodă de control a crimei este bazată pe o teorie a cauzelor crimei.

-- “De ce politicile şi metodele privitoare la crimă variază de la o perioadă la alta şi de la un loc la altul ?”

“De ce politicile şi metodele privitoare la crimă variază de la o perioadă laalta şi de la un loc la altul ?”

AAnnaalliizzaa ffeennoommeennuulluuii rreeaaccţţiieeii ssoocciiaallee aa dduuss şşii llaa ggăăssiirreeaa uunnoorr eexxpplliiccaaţţiiii aallee oorriiggiinniilloorr şşii vvaarriiaaţţiiiilloorr aacceesstteeiiaa aattuunnccii ccâânndd lleeggeeaa aa ffoosstt îînnccăăllccaattăă.. UUnneellee ddiinnttrree aacceessttee eexxpplliiccaaţţiiii ss--aauu ggăăssiitt îînn::

-- „„mmooddaalliittăăţţiillee”” ttrraaddiiţţiioonnaallee aallee ppeeddeeppsseeii:: sseevveerriittaattee,, uunniiffoorrmmiittaattee,, cceelleerriittaattee şşii cceerrttiittuuddiinnee ((ppeeddeeaappssaa ppooaattee ffii sseevveerrăă,, uunniiffoorrmmăă,, iiaarr îînn aallttee ssoocciieettăăţţii rreeaaccţţiiaa llaa îînnccăăllccaarreeaa lleeggiiii ppooaattee ffii ppuunniittiivvăă ddaarr nnuu sseevveerrăă))..

-- mmeettooddeellee ssppeecciiffiiccee ddee iimmpplleemmeennttaarree aa rreeaaccţţiieeii ppuunniittiivvee ccaa:: ppeeddeeaappssaa ccuu mmooaarrtteeaa,, ppeeddeeppssiirreeaa ccoorrppoorraallăă,, ddeetteennţţiiaa şşii aammeennddaa..

-- mmeettooddeellee ssppeecciiffiiccee ddee iimmpplleemmeennttaarree aa rreeaaccţţiieeii ddee ttrraattaammeenntt ccaa:: aanncchheettaa ssoocciiaallăă iinnddiivviidduuaallăă şşii aaccttiivviittăăţţiillee ccoommuunniittaarree ccuu ccrriimmiinnaalliiii,, tteerraappiiii ddee ggrruupp şşii rreeoorrggaanniizzaarree ccoommuunniittaarrăă..

-- eexxpplliiccaarreeaa ddiiffeerreennţţeelloorr ddiinnttrree rreeaaccţţiiaa ssoocciiaallăă ooffiicciiaallăă ssaauu ffoorrmmaallăă llaa ccrriimmăă şşii cceeaa nneeooffiicciiaallăă ssaauu iinnffoorrmmaallăă..

Evoluţia şi problemele

reacţiei sociale

65

b. CCoorreeccţţiiaa ccoommppoorrttaammeennttuulluuii ccrriimmiinnaall.. Criminalii necesită mai degrabă corecţie decât pedeapsă, pedeapsa produce

suferinţă pe care ceilalţi cred că o merită, infractorul – fiind folosită ca factor de intimidare, potrivit lui Bentham, oamenii sunt fiinţe care caută plăcerea şi evită durerea – s-a sugerat că pedepsirea are un efect benefic asupra criminalului, în penitenciare nu se „învaţă” respectarea legii ci eludarea ei, acestea fiind adevărate „şcoli ale delincvenţei” în care deţinutul se „califică” pentru săvârşirea unei noi infracţiuni în condiţii mai sigure.

cc.. TTrraattaammeenntt şşii rreeaabbiilliittaarree –– rreessoocciiaalliizzaarree.. Reabilitarea a fost definită ca rezultatul oricăror intervenţii sociale sau psihice

care încearcă să reducă viitoarea activitate criminală a unui infractor prin: - programe psihologice (psihoterapii şi terapii ale comportamentului). - programe educaţionale. - programe vocaţionale. Deoarece prezintă un specific aparte, vom prezenta în continuare diferite

metode folosite în programele psihologice de tratament în reabilitarea infractorilor. aa)) MMooddiiffiiccaarreeaa ccoommppoorrttaammeennttuulluuii pprriinn ffoolloossiirreeaa rreeccoommppeennsseelloorr ppeennttrruu

îînnttăărriirreeaa ccoommppoorrttaammeennttuulluuii ddoorriitt şşii//ssaauu ffoolloossiirreeaa ppeeddeeppsseeii ppeennttrruu eelliimmiinnaarreeaa ccoommppoorrttaammeennttuulluuii nneeddoorriitt.. PPssiihhoolloogguull JJaammeess VV..MMcc..CCoonnnneellll aaffiirrmmăă „„ccrreedd ccăă aa vveenniitt zziiuuaa ccâânndd ppuutteemm ccoommbbiinnaa pprriivvaarreeaa sseennzzoorriiaallăă ccuu ddrroogguurriillee,, hhiippnnoozzaa şşii mmaanniippuullaarreeaa ppeerrssppiiccaaccee aa rreeccoommppeennsseelloorr şşii ppeeddeeppsseelloorr ppeennttrruu aa ddoobbâânnddii ccoonnttrroolluull aabbssoolluutt aassuupprraa ccoommppoorrttaammeennttuulluuii iinnddiivviidduulluuii.. ÎÎnnttrreevvăădd zziiuuaa îînn ccaarree vvoomm ppuutteeaa ttrraannssffoorrmmaa cceell mmaaii rrăăuu ccrriimmiinnaall îînnttrr--uunn cceettăăţţeeaann ddeecceenntt,, rreessppeeccttaabbiill,, îînn ccââtteevvaa lluunnii ssaauu ppooaattee cchhiiaarr mmaaii ppuuţţiinn””..

bb)) TTeerraappiiaa rreeaalliittăăţţiiii ddeezzvvoollttaattăă ddee WWiilllliiaann GGllaasssseerr ccee ccoonnssttăă îînnttrr--uunn eeffoorrtt ppeennttrruu aajjuuttaarreeaa ppaacciieennţţiilloorr îînn aa ssee aaddaappttaa pprroopprriieeii ssiittuuaaţţiiii ssaauu ccoonnddiiţţiiii ssoocciiaallee.. TTooţţii ppaacciieennţţiiii nneeaaggăă rreeaalliittaatteeaa lluummiiii ccaarree--ii îînnccoonnjjooaarrăă.. TTeerraappiiaa vvaa aavveeaa ssuucccceess ccâânndd eeii vvoorr ffii ccaappaabbiillii ssăă rreennuunnţţee llaa nneeggaarreeaa lluummiiii şşii ssăă rreeccuunnooaassccăă eexxiisstteennţţaa rreeaalliittăăţţiiii,, ssăă--şşii ssaattiissffaaccăă nneevvooiillee îînn lliimmiitteellee rreeaalliittăăţţiiii.. TTeeoorriiaa rreeaalliittăăţţiiii ppuunnee aacccceenntt ppee ssuuppuunneerreeaa ffaaţţăă ddee vvaalloorriillee ssoocciiaallee şşii mmoorraallee,, îînncceeaarrccăă ssăă ccrreeaassccăă îînnggrriijjoorraarreeaa ppaacciieennţţiilloorr pprriivviittoorr llaa îînnccăăllccaarreeaa nnoorrmmeelloorr ssoocciieettăăţţiiii,, ssccooppuull tteerraappiieeii eessttee ccoorreeccttaarreeaa ccoommppoorrttaammeennttuulluuii..

cc))TTeerraappiiiillee ccoolleeccttiivvee aauu ccaa ssccoopp ffiinnaall oo sscchhiimmbbaarree ddee bbaazzăă îînn oorriieennttaarreeaa iinnddiivviidduulluuii,, şşii aannuummee:: rreessppiinnggeerreeaa ddee ccăăttrree ssuubbiieecctt aa ssttiimmuulliilloorr//mmoottiivveelloorr ccrriimmiinnaallee şşii aacccceeppttaarreeaa cceelloorr nnoonnccrriimmiinnaallee..

ee.. AAlltteerrnnaattiivvee ccoommuunniittaarree llaa ddeetteennţţiiee.. ÎÎnncchhiissooaarreeaa ddee lluunnggăă dduurraattăă pprroodduuccee pprroobblleemmee ddeeoosseebbiittee ppeennttrruu ddeeţţiinnuutt şşii

aannuummee:: iizzoollaarreeaa ssoocciiaallăă,, ddeeppeennddeennţţaa ttoottaallăă,, sseeddeennttaarriissmmuull,, oo aabbssttiinneennţţăă sseexxuuaallăă pprreelluunnggiittăă,, ssiinngguurrăăttaatteeaa şşii ppiieerrddeerreeaa sseennttiimmeennttuulluuii rreessppoonnssaabbiilliittăăţţiiii,, aassoocciiaattee ccuu mmoonnoottoonniiaa şşii uunniiffoorrmmiizzaarreeaa vviieeţţiiii.. DDee aacceeeeaa,, îînnccăă ddee llaa ffiinnaalluull sseeccoolluulluuii XXIIXX ss--aauu ccăăuuttaatt mmăăssuurrii aalltteerrnnaattiivvee llaa ppeeddeeaappssaa îînncchhiissoorriiii,, pprriinnttrree ssoolluuţţiiii ffiiiinndd şşii mmeettooddeellee ddee iinnddiivviidduuaalliizzaarreeaa aa eexxeeccuuttăărriiii ppeeddeeppsseeii ccuu ssuussppeennddaarreeaa ccoonnddiiţţiioonnaattăă,, ssaauu ssuubb ssuupprraavveegghheerree ssaauu eevveennttuuaall,, eexxeeccuuttaarreeaa ppeeddeeppsseeii llaa llooccuull ddee mmuunnccăă..

Pe lângă aceste aspect, devenite acum “clasice” în mai toată Europa au pătruns în acest spaţiu şi unele soluţii propuse de dreptul penal anglo-saxon şi aplicate de mult timp în ţări ca Anglia, SUA, Suedia. Una dintre aceste soluţii a fost

Corecţia

comportamentului criminal

Tratamentul şi

reabilitarea comportamentului

criminal

Alternative

comunitare la detenţie

eliberarea sub supraveghere sau „probation” ce constă în eliberarea unui infractor pedepsit cu închisoarea, în interiorul comunităţii sub supravegherea unei persoane de încredere şi limitat de anumite condiţii:

Probaţiunea - să nu încalce legea.

Bine sau Rău ? - să nu părăsească jurisdicţia. - să-şi menţină serviciul. Scopul este de a integra infractorul, sub supraveghere, într-o societate

conformă. Infractorii pot avea grijă de propriile familii şi îşi pot îndeplini celelalte obligaţii financiare fără să devină o povară pentru stat. Eliberarea sub supraveghere presupune însă protecţia comunităţii prin supraveghere continuă şi reabilitarea infractorului. În America, din 1956, toate statele şi-au înfiinţat un sistem al eliberării sub supraveghere deoarece sunt eliberaţi sub supraveghere aproximativ de patru ori mai mulţi infractori decât sunt trimişi la închisoare.

Un al doilea sistem a fost eliberarea condiţionată „pe cuvânt” sau „parole”. Un astfel de sistem uşor diferit de primul presupune anumite constrângeri pentru infractor, constrângeri care sunt impuse pentru a-l determina pe acesta să se îndrepte, fără a fi nevoie de a executa pedeapsa în penitenciar. Condiţiile care se impun într-un astfel de sistem sunt următoarele:

- deţinutul este eliberat din închisoare şi „plasat” în eliberare condiţionată. - eliberarea condiţionată este o măsură „de sfârşit”. - consiliul eliberării condiţionate acordă această eliberare şi deţine jurisdicţia. - supraveghetorul celor eliberaţi condiţionat este un demnitar în serviciul

guvernului. - infractorii periculoşi (la origine) câştigă eliberarea condiţionată printr-un

comportament corespunzător în închisoare. - eligibilitatea depinde de îndeplinirea cu succes a îndatoririlor în timpul

deţinerii. Rata succesului eliberării condiţionate nu a fost niciodată prea ridicată. În

1990 în S.U.A. numai 45% din cei eliberaţi condiţionat şi-au îndeplinit termenii condiţionării. Această măsură se presupune a fi o recompensă pentru reabilitarea în închisoare, dar închisorile nu reabilitează deţinuţi, deţinuţilor le sunt interzise recompensele.

Programe de deţinere la domiciliu – arestul la domiciliu este o sentinţă impusă de instanţă prin care infractorilor li se ordonă să rămână consemnaţi în propria casă pe durata condamnării. Condamnatului i se poate permite să părăsească locuinţa din motive medicale, de serviciu, religioase. Infractorul poate să îndeplinească o muncă comunitară şi să plătească daunele victimei şi onorariul supravegherii. Poate fi folosit şi un echipament de monitorizare a infractorului în locuinţă.

Avantajele acestui program: sunt punitive, astfel încât să satisfacă scopurile pedepsei, infractorilor li se permite să muncească şi să-şi susţină familia.

Aceste alternative se bucură de o largă aplicare dar nu se poate aprecia cu certitudine eficienţa acestora.

66

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Amza, Tudor, Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

2. Bulai, Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti,

1997.

3. Cioclei, Valerian, Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996.

4. Popa, Gheorghe, note de curs.

5. Stănoiu, Rodica Mihaela, Criminologie, Ed. Oscar Print, Ed. a VII – a, revăzută

şi adăugată, Bucureşti, 2006.

6. O.N.U. – Serviciul de Prevenire a Crimei şi Justiţie Penală - , Viena Austria,

1994 – Închisoarea pe viaţă, traducerea de Viorica Roş, articol publicat în Revista de

ştiinţă penitenciară nr. 2/1995.

67

MODULUL V ANALIZĂ TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ DIN

PUNCT DE VEDERE CRIMINOLOGIC ASUPRA VIOLENŢEI DOMESTICE

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Dezvoltarea temei 5. Bibliografie selectivă

Cuprins:

U.I. 15. Introducere. U.I. 16. Încadrare teoretică şi conceptualizare U.I. 17. Dimensiuni ale violenţei în familie: statistici internaţionale şi

naţionale. U.I. 18. Diferenţe de gen. U.I. 19. Factori de risc ai violenţei domestice U.I. 20 Femeia ,,criminal” – dimensiuni psiho-sociale.

= 2 ore

Obiectiv general: cunoaşterea unui fenomen din ce în ce mai frecvent în societate, atât la nivel mondial cât şi naţional. Obiective operaţionale: analiza violenţei de gen sau a violenţei

domestice din perspectiva cauzelor sale.

68

MODULUL V ANALIZĂ TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ DIN PUNCT DE VEDERE

CRIMINOLOGIC ASUPRA VIOLENŢEI DOMESTICE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 15 1. Introducere. Violenţa umană are nenumărate forme de manifestare. Securitatea personală

este ameninţată cotidian în diferite locuri şi diferite circumstanţe: acasă sau în alte locuinţe, la şcoală, la locul de muncă, în cursul desfăşurării unor evenimente sportive, pe stradă.

Violenţa şi frica de a fi victimizat afectează neîndoielnic calitatea vieţii oricărui individ, dar diferite grupuri – femeile, copiii şi persoanele vârstnice – sunt de obicei considerate drept ţinte predilecte ale actelor de violenţă.

Violenţa

domestică Secretarul General al Consiliului Europei a lansat un proiect integrat, intitulat

“Răspunsuri la violenţa cotidiană într-o societate democratică” (2002- 2004) pentru a mobiliza resursele necesare confruntării cu acest fenomen îngrijorător, în vederea prevenirii şi controlului. Ca urmare, o serie de publicaţii, documente şi recomandări, dar şi instrumente de lucru au fost realizate pentru a preveni şi ameliora manifestarea violenţei. Dintre acestea, “Violenţa împotriva femeilor: răspunsuri ale Consiliului Europei”, volum realizat de Sheila E.Henderson, cuprinde şase secţiuni referitoare la următoarele aspecte esenţiale în abordarea violenţei împotriva femeii: dezvoltarea înţelegerii violenţei împotriva femeii ( I ); necesitatea unor politici şi strategii la nivel internaţional, naţional şi local ( II ); tipurile de activităţi cerute: preventive, de protecţie şi servicii pentru victime (III-V ); ceea ce s-a învăţat până acum din activitatea Consiliului Europei în acest domeniu (VI ); documente ale Consiliului Europei, relevante abordării violenţei împotriva femeii ( Appendix ). Cartea Sheilei E. Henderson este consistentă şi coerentă, fiind focalizată pe femeia adultă şi neacoperind alte aspecte cum ar fi cele referitoare la copii, deşi se recunoaşte unanim faptul că violenţa împotriva femeii afectează profund copiii.

La noi, violenţa domestică s-a impus datorită preocupării privind statutul femeii, criticilor aduse sexismului, manifestat în societatea românească în diferite domenii ale vieţii politice, sociale şi culturale. Secundar, ea a inclus şi problemele legate de statutul copilului, de problematica socială a copilului – abandon, copii străzii, absenteism şcolar, abuzul şi exploatarea copilului, situaţia copilului instituţionalizat, drogurile etc. -, conturând un conţinut în care femeile şi copiii se reunesc în mod predilect în categoria victimelor.

Cu toate eforturile de a asigura un climat de egalitate între sexe în sfera publică, o privire mai atentă asupra familiei, relaţiilor intrafamiliale şi a relaţiilor în cuplu, a evidenţiat contraste şi realităţi disfuncţionale. Presiunile către modernizarea şi democratizarea relaţiilor intrafamiliale au dus, în mod paradoxal, la supraîncărcarea femeii şi la criminalizarea ei în raport cu statutul parental. Unii autori conchid, în urma “analizei structurilor actuale de protecţie a copilului, modurilor lor de funcţionare şi intervenţie”, că “femeia este adesea considerată primul şi adesea unicul părinte, răspunzător de situaţia precară în care se află copilul. De regulă mama este blamată pentru disfuncţiile familiei, inclusiv pentru violenţa domestică şi acuzată că nu îşi îndeplineşte bine rolul de mamă şi soţie.”

69

La noi, violenţa domestică, ca preocupare a specialiştilor din diferite domenii, a politicienilor, mass-mediei şi publicului larg, s-a impus în perioada 1995-1996, iar acest lucru s-a petrecut în bună parte datorită presiunilor externe, nevoii de aliniere la spiritul şi standardele europene şi internaţionale şi, mai ales, în dimensiunea ei de protecţie şi ajutor acordat victimei, fie ea copil sau femeie. Toate acestea s-au făcut în contextul în care politicile de promovare a femeii au obligat la considerarea raporturilor ei cu bărbatul, la reconsiderarea familiei, rolului ei social şi la statutul ei legal.

Violenţa

domestică în România

În România, violenţa domestică nu apare în statistici rafinate - deşi se distinge între criminalitatea masculină şi cea feminină -, care să includă categorii nuanţate de victimizare, probabil şi pentru faptul că statisticile dau predominant atenţie agresorilor şi mai ales criminalităţii masculine.

În anul 1993 a avut loc cea de a 3-a Conferinţă Europeană Ministerială asupra Egalităţii între Femei şi Bărbaţi, la care s-a subliniat faptul că “violenţa împotriva femeilor este un fenomen universal, prezent în toate straturile sociale şi toate societăţile, independent de nivelul lor de dezvoltare, stabilitate politică, cultură sau religie.”

Un ultim studiu, la nivel naţional, asupra violenţei în familie, realizat în iulie-august 2003, a arătat că în ultimele 12 luni anterioare perioadei de referinţă “aproape un milion de românce” au suportat în mod frecvent violenţa în familie sub diferite forme şi 370.000 copii, sub 14 ani, au asistat la insulte şi înjurături frecvente între părinţi. S-a constatat că aproape jumătate din populaţia României nu ştie de existenţa unui instrument juridic care reglementează violenţa în familie, iar 80% din victimele violenţei nu au apelat niciodată la instituţii specializate. Populaţia României este mai tolerantă faţă de problematica violenţei în familie decât populaţia altor ţări din Uniunea Europeană, întrucât patru din zece români consideră că violenţa fizică în familie nu sunt acte foarte grave, comparativ cu alte ţări din UE în care doar un individ din zece este mai tolerant.

Violenţa împotriva femeii este generată în majoritatea cazurilor de bărbaţi – mai ales de parteneri şi rude, dar şi de cunoştinţe sau necunoscuţi -, cu scopul de a exercita control, iar cauzele sale sunt istorice, avându-şi originea în inegalitatea de gen. Unii autori se întreabă “de ce discutăm unilateral chestiunea violenţei împotriva femeilor” şi răspund că acest lucru se întâmplă “pentru că există o asimetrie evidentă între proporţiile agresiunilor reciproce între femei şi bărbaţi. Cu sau fără statistici, femeile suportă sistematic şi simptomatic violenţe de diferite tipuri, de la cele fizice la cele subtil psihologice. Fără îndoială că şi bărbaţii sunt ţinte ale violenţelor, dar în cele mai multe cazuri ei sunt ţinta agresiunii altor bărbaţi”. Explicaţia rezidă în “perpetuarea paradigmei dominaţiei masculine, care se manifestă în fiecare societate, mai primitiv sau mai rafinat, în funcţie de datele şi condiţiile respectivei societăţi“. Violenţa împotriva femeilor este o reflectare a relaţiilor de putere inegale între femei şi bărbaţi, servind perpetuarea acestor raporturi dezechilibrate şi exprimă, mai ales, aşa cum vom vedea şi din statisticile româneşti, existenţa unei relaţii intime între structurile de dominaţie masculină şi violenţa în sfera sexualităţii.

Violenţa de

gen şi femeile

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 16

2. Încadrare teoretică şi conceptualizare. Violenţa domestică este astăzi un subdomeniu al cercetării criminologice în

multe ţări. În sfera de preocupări ale ştiinţelor sociale din întreaga lume, ea s-a impus

70

relativ recent, între anii 1960-1970, rămânând un teren de cercetare în care conceptualizările suportă controverse, nepotriviri şi diverse dificultăţi. Cu toate dificultăţile pe care le creează includerea unor aspecte diferite – uneori acestea de combină sau se suprapun - ca violenţa fizică, sexuală şi psihologică – în definirea violenţei, se recunoaşte că ea se structurează în patru tipuri generale:

- violenţa domestică/abuz. - violul, agresiunea şi hărţuirea sexuală. - mutilări genitale /sexuale şi practici tradiţionale şi/sau culturale. - trafic pentru exploatare sexuală/ sclavia domestică. Violenţa domestică are, în definirea ei, apropieri sau suprapuneri cu alte două

concepte: violenţa împotriva femeii şi violenţa în familie sau violenţa intrafamilială. Datorită faptului că în cadrul violenţei domestice, din punct de vedere victimologic, femeia este suprareprezentată, în discursul oficial despre violenţa domestică primează viziunea privind violenţa faţă de femei. Astfel, se fac referiri frecvente la definiţia derivată din Declaraţia Naţiunilor Unite privind violenţa împotriva femeii, prin care se precizează: “orice act de violenţă, bazat pe diferenţa de gen şi care are ca rezultat o rănire sau o suferinţă fizică, sexuală sau psihologică, produsă femeii, incluzând ameninţări sau acţiuni de coerciţie, precum şi de privare arbitrară de libertate, fie că aceasta se petrece în public, fie că se petrece în viaţa privată.”

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 17

3. Dimensiuni ale violenţei în familie: statistici internaţionale şi naţionale. Majoritatea evenimentelor de violenţă domestică şi violenţă intrafamilială nu

apar în statisticile oficiale nicăieri în lume, decât mai recent. Informaţii mai rafinate găsim, mai ales, în statistici furnizate de sondaje, date clinice, cercetări neoficiale, literatura de specialitate sau în rapoarte ale unor ONG-uri. Majoritatea agresorilor nu sunt pedepsiţi, nici arestaţi, ei rămânând nedescoperiţi, nefiind raportaţi. Majoritatea victimelor sau victimele potenţiale previn victimizările ulterioare prin metode informale de control: ele nu apelează la poliţie, evită agresorul, părăsesc temporar locuinţa sau spaţiul de coabitare, revenind după ce consideră că pericolul a trecut. Ele resimt ruşine, caută să uite experienţele lor de victimizare, sunt speriate, manifestă neîncredere sau frică faţă de poliţie şi autorităţi. În cazul copiilor, victime ale agresiunilor sexuale, se consideră că la vârste mici – între 4 şi 9 ani -, ei nu realizează statutul lor de victimă, neînţelegând natura sexuală şi caracterul agresiv al interacţiunii în care este implicat, ştiind că adultul, şi mai ales părintele, este o sursă de securitate şi de iubire.

Câteva

statistici internaţionale şi naţionale

Statisticile ne ajută să cunoaştem dimensiunea unui fenomen şi să construim strategii, în acest caz, de prevenire şi control. După M. Felson metodele informale de control social al prevenirii victimizării sunt folosite ca strategii personale tocmai pentru că fenomenul nu este cunoscut şi nu este privit ca o problemă de interes public. Astfel, metodele informale de control social al prevenirii victimizării exprimă neasumarea metodelor naturale prin care persoanele descurajează sau deturnează infracţiunea în cursul activităţii de rutină şi a aranjamentelor sociale. Metodele mai formale şi secundare de control – asprimea legii şi a instanţelor judecătoreşti – se folosesc de victime numai când controlul informal eşuează, este inadecvat sau evoluează către forme grave de violenţă.

- În 1991, în Franţa, 95% dintre victimele violenţei erau femei şi 50% dintre femei erau “la mâna” soţului sau partenerului.

71

- În SUA, o femeie este violată la fiecare şase minute. - În Africa, 80 milioane de femei suportă mutilări genitale. - 62% dintre crimele comise de femei în lume se datorează maltratării lor de

către bărbaţi. - 23% dintre femeile din Australia care au fost sau sunt într-o relaţie au avut

experienţe de violenţă de către parteneri; 46% dintre ele au copii în grijă şi numai 4.5% dintre cele agresate fizic au contactat un serviciu de criză.

- victimele au fost agresate în medie de 35 de ori înainte de a chema politia. - 35% dintre apelurile la poliţie în Australia sunt privitoare la violenţa

domestică. Statisticile privind situaţiile de violenţă domestică în care bărbaţii sunt victime

sunt frecvent neglijate. Totuşi, comparaţiile între procente de criminalitate masculină şi feminină în violenţa domestică arată că ambii parteneri manifestă violenţe. În SUA, în studii efectuate în 1990, s-a constatat că primul gest agresiv – prima lovitură – aparţine, în mod egal, fie bărbatului, fie femeii (44%).

- În Spania violenţele domestice se menţine – din motive bine cunoscute – până mai ieri. Abia în 1963 se derogă de la privilegiul unei pedepse minimale, aproape de nepedepsire, al bărbatului care îşi ucidea femeia surprinsă în flagrant delict de adulter. În 1977 se dezincriminează adulterul şi s-a suprimat discriminarea pe care codul penal o făcea faţă de femeie care trebuia să ceară în cazul adulterului bărbatului recunoaşterea publică a relaţiei acestuia de adulter. În cazul femei era suficientă o unică neglijenţă involuntară, în timp ce în cazul bărbatului era necesară expunerea publică a acestuia pentru a ne afla în faţa unui adulter. Mai mult, rezultă semnificativ că în legislaţia istorică s-au prevăzut în mod constant şi în mod singular două tipuri de infracţiuni uşoare1 (denumite faltas în dreptul spaniol): aceea a soţului care îşi maltratează femeia, chiar când nu-i produce leziuni, şi al femeii „neascultătoare faţă de bărbatul ei care l-a provocat şi la injuriat”, prevăzute în art. 483.1 din codul penal din 1848, articol reprodus în art. 602.2 şi 3 din codul penal din 1870 şi care se menţine în codul din 1932, ocazie cu care se pierde referinţa la neascultarea femeii, în timp ce provocarea şi injuria sunt înlocuite cu maltratarea prin cuvinte şi în fapt şi care continuă a exista până la reforma codului penal din 1983, reformă ce creează delictul bilateral de rele tratamente. Referinţele istorice ne folosesc pentru a scoate în relief înţelepciunea legislatorilor codurilor din secolul XIX faţă de unii contemporani: soţii îşi maltratează soţiile, iar acestea devin neascultătoare şi se răscoală.

Un caz

aparate: Spania şi

violenţele de gen

Supunerea femeii era explicită în cadrul moralei oficiale şi în legislaţia în vigoare până în timpuri foarte apropiate nouă. Nu trebuie să ne surprindă că o astfel de morală istorică oficială este încă foarte prezentă în minţile multor bărbaţi, inclusiv în cele ale victimelor lor, femeile, iar această concepţie de dominare naturală a femeii la care mulţi sunt sensibili, sau pe care o au ascunsă undeva în rezervorul memoriei lor emoţionale, reînvie într-o Spanie modernă în care femeia şi-a deschis uşa spre a fi autonomă şi egală, în ciuda tuturor limitărilor cunoscute sau a acelora pe care a trebui să le înveţe.

1 Pentru un cititor care nu cunoaşte Dreptul spaniol trebuie să-l avertizăm că în legislaţia penală spaniolă, trecută şi prezentă, lipsesc infracţiunile penale mai uşoare, care până în anul 1995 se pedepseau cu închisoare până la o lună, iar în noul cod se pedepsesc cu amendă şi interzicerea unor drepturi neprivative de libertate, v. art. 33.4. Acestea se judecă printr-o procedură diferită faţă de restul delictelor.

72

Dar, alături de morala oficială şi de legi găsim întotdeauna concepţia lumii celor care aplică dreptul penal şi, la marginea unui procentaj încă relevant de mentalităţi medievale, nu este mai puţin adevărat că până la actuala criză ideea generală predominantă consta în aceea că cel mai bine şi mai prudent era minima intervenţie în conflictele din viaţa familială, din viaţa privată. Cu aceasta, ceea ce nu se vedea era acompaniat de ceea ce nu se dorea să se vadă.

Situaţia violenţelor familiale a izbucnit totuşi, la un moment dat, devenind principala ştire a ziarelor şi a emisiunilor TV, fapt ce a demolat iluzia paradisului egalităţii dintre bărbaţi şi femei a tinerei democraţii spaniole, scoţând la iveală un infern în mod radical intolerabil. O idee completă asupra fenomenului nu o dau datele anuale cu privire la numărul femeilor omorâte de către partenerii lor, ci numărul denunţurilor făcute în legătură cu violenţa de gen pe care l-am cunoscut după ce s-au stabilit mecanismele ordinelor de protecţie.

Pentru anul 2004 Consiliul General al Puterii Judiciare din Spania a ajuns să înregistreze 91.865 de denunţuri pentru violenţa domestică asupra femeii, precum şi admiterea de către judecători a 26.020 din cele 33.766 de ordine de protecţie solicitate de victime, constatându-se un număr de 72 de omoruri a femeilor de către partenerii lor sau de către foştii lor parteneri, o adevărată barbaritate.

Revenind la România, un studiu privind omuciderea în anul 2002 arată că atât în categoria inculpaţilor, cît şi în cea a victimelor sunt incluşi atât bărbaţii, cît şi femeile. Deşi studiul este structurat pe două secţiuni mari – inculpaţi şi victime -, deci fără a interpreta datele prin variabila de gen, se pot extrage informaţii referitoare la acest aspect. Astfel, autorii, în proporţie covârşitoare, sunt bărbaţi (90.42%, adică 1165 din totalul de 1250), dar şi procentul de victime-bărbaţi este mult mai mare decât cel al victimelor-femei (74.5% faţă de 25.5%, respectiv 836 şi 324 din totalul de 1160 victime). Cu alte cuvinte, bărbaţii sunt mult mai reprezentativi numeric atât ca autori ai infracţiunii de omor, cît şi ca victime ale acestuia.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 18

4. Diferenţe de gen. Întrucât violenţa domestică se manifestă în relaţiile între indivizi aparţinând

celor două categorii de sex, există în statisticile româneşti criteriul gen, specificat în sens tradiţional de sex. Ca urmare a numărului crescut de persoane condamnate definitiv, creşte inevitabil atât numărul de bărbaţi, cît şi cel de femei. Anul 1997 în România se relevă ca un an cu cel mai mare număr de condamnaţi definitiv pentru ambele sexe; după acest an, tendinţa este de scădere uşoară, cu excepţia anului 2000, când are loc o creştere a numărului de condamnaţi. Analizând comparativ persoanele condamnate definitiv, pe sexe, se constată că situaţia criminalităţii masculine este mai gravă decât cea a criminalităţii feminine: ea a fost în anul 1990 de 7.7 ori mai mare decât cea a femeilor, de 8.16 ori în 1997 şi de 7.6 ori în anul 2001 (Numărul bărbaţilor condamnaţi definitiv pentru infracţiuni cu violenţă este cu mult mai mare decât cel al femeilor: anul 1990: 33.850 bărbaţi şi 4.262 femei; anul 2001: 73.264 bărbaţi şi 9648 femei.). În acest fel, indiferent de dinamica populaţiei feminine condamnate definitiv, criminalitatea este net superioară în mediul masculin, nu numai în ceea ce priveşte violenţele domestice. Totuşi, deşi numărul de bărbaţi deţinuţi este mai mare decât al femeilor, numărul lor a crescut în perioada 1994-2002 de 1.28 ori, în timp ce cel al femeilor a crescut de 2.5 ori. Numărul bărbaţilor deţinuţi în 2002 reprezenta 95.7% din totalul deţinuţilor, iar restul de 4.3% era reprezentat de

Violenţa de

gen: un aspect al violenţelor domestice

73

populaţie feminină. În acest fel, evoluţia criminalităţii feminine trebuie privită ca un fenomen în ascensiune.

a. Dimensiunea gen: criminalitatea masculină şi criminalitatea feminină. a.1.Feminizarea violenţei domestice. Violenţa în familie nu este decât o parte a violenţei împotriva femeilor şi

implică relaţii personale sau intime între agresori şi victime. Dar, când vorbim despre violenţă împotriva femeilor, aria violenţei se lărgeşte, incluzând şi violenţe care au loc în spaţiul public, fie atunci când agresorii sunt cunoscuţi – la locul de muncă, de pildă -, fie când agresorii sunt necunoscuţi, situaţia ultimă fiind mai ales reprezentată de violenţa stradală sau în alte spaţii publice.

Accentuarea violenţelor

asupra femeilor

Violenţa care are loc în familie este cel mai delicat aspect al violenţei împotriva femeilor, dar şi al violenţei în general. Violenţa în familie sau violenţa domestică este un fenomen foarte răspândit, dar victimele pot fi nu numai femeile, ci şi bărbaţii şi copiii, sau alte rude apropiate. Întrucât violenţa domestică şi violenţa intrafamilială sunt incluse în categoria mai largă a violenţei împotriva persoanei şi recunoscând că victimizarea predilectă este feminină, trebuie să luăm în consideraţie concepţia profană despre violenţa împotriva femeilor. Unii consideră că femeile înseşi o provoacă şi că agresorul masculin trebuie scuzat atunci când este stresat, în stare de ebrietate sau bolnav.

Deşi alcoolul este asociat cu violenţa, el nu este cauză a violenţei. Există agresori care sunt abuzivi când nu sunt în stare de ebrietate şi există indivizi în stare de ebrietate care nu manifestă comportament abuziv. Folosirea violenţei presupune o alegere, iar stereotipul de bărbat violent este considerat inexact şi periculos.

Definiţiile legale, ca şi sensurile simţului comun nu reflectă şi aspecte mai subtile ale violenţei, fenomenologia violenţei psihologice fiind mult mai complexă, nuanţată şi variată decât formele pe care le are violenţa fizică. În plus, orice formă de violenţă fizică are o componentă psihologică, atâta vreme cît durerea antrenează o stare mentală şi emoţională cu expresii diferite de la individ la individ.

Consiliul Europei a recunoscut mai demult că violenţa împotriva femeilor este legată de inegalităţile structurale mai largi din societate şi de abuzul de putere masculină, fiind sprijinit de structuri sociale care promovează inegalitatea de gen. La cea de a 3-a Conferinţă Ministerială asupra Egalităţii între Femei şi Bărbaţi (1993) s-a arătat că “violenţa împotriva femeilor …poate fi văzută ca un mijloc de a controla femeile şi îşi are originea în relaţia de putere inegală care încă persistă între femei şi bărbaţi. Multe societăţi tolerează şi perpetuează în cultură şi tradiţie, mai ales violenţa domestică şi violenţa intrafamilială.”

Definiţie dată de Consiliul În România, contribuţia adusă de unele organizaţii neguvernamentale la

abordarea şi cunoaşterea fenomenului violenţei domestice trebuie remarcată. Astfel, organizaţia ŞEF (Şanse Egale pentru Femei), preocupată de promovarea drepturilor femeilor din România, înregistrând femeile care au apelat la ajutorul organizaţiei, au constatat următoarele:

România şi violenţele familiale

- violenţa masculină în familie se manifestă de trei ori mai mult atunci când bărbaţii au consumat alcool.

- abuzul emoţional este preponderent, el fiind prezent în 73.9% dintre cazuri. - violenţa continuă şi după separarea partenerilor, ei ne mai locuind împreună:

19.2% dintre femei fiind victime în continuare ale abuzului. - situaţia socio-economică precară a femeilor face, pentru majoritatea lor,

imposibilă separarea de agresor.

74

- femeile, în 38.18% de cazuri, au apelat la organizaţie pentru a li se furniza informaţii privind divorţul, iar dintre acestea 90% au susţinut violenţa domestică drept motiv al separării; dintre victime, 50% doar au solicitat informaţii privind pedepsirea partenerului, interesul lor fiind mai ales legat de aspectul juridic şi costurile procedurii.

Chiar dacă, în decursul istoriei, se menţionează forme diferite de rezistenţă a femeilor faţă de violenţa masculină sau de solidaritate, majoritatea preferă mijloacele informale, fie din necunoaştere, din neconştientizare, acceptare sau resemnare sau fie din dorinţa de a găsi o soluţie rapidă (procedura juridică este îndelungată, complicată şi costisitoare). Pe de altă parte, criminalizarea bărbatului capătă forme acceptabile în mentalul profan, fapt criticat de diferitele curente feministe sau de specialişti. Ele lasă loc asocierii violenţei masculine cu iresponsabilitatea sau absenţa controlului de sine datorat unor tulburări de personalitate, asocierii între natura masculină şi reprezentarea virilităţi sau unor aspecte exterioare ca provocarea feminină. Într-un raport efectuat de organizaţia ARAPAMESU, privind violenţa faţă de fetele din liceu, se arată că violenţa verbală este foarte răspândită în cotidian şi că ea tinde să fie minimalizată ca gravitate şi considerată ca un fapt banal de viaţă, cu care orice femeie este obişnuită: una din două fete sunt agresate fizic de către băieţi, considerându-se ca abuz fizic şi gesturile repetate şi frecvente de atingere insistentă a unor părţi ale corpului, trei din patru fete au suferit cel puţin o formă de abuz verbal, iar 18% dintre fete sunt implicate în relaţii personale sau intime cu parteneri care le abuzează emoţional.

Violenţele masculine

Un studiu asupra violenţei masculine şi, implicit, a victimizării feminine (Gallup, 2003) a avut ca obiective: identificarea atitudinilor femeilor faţă de multiplele forme de violenţă în familie; estimarea dimensiunilor violenţei împotriva femeilor în familie, la lucru şi în locuri publice; cauze şi consecinţe ale violenţei împotriva femeilor.

Cauzele violenţei domestice identificate sunt: lipsa banilor, probleme cu copiii, alcool, amestecul părinţilor în problemele cu care se confruntă cuplul; infidelitatea, gelozia.

Cauze ale violenţelor domestice

Percepţia violenţei este incorectă şi lipsită de congruenţă, doar un procent redus dintre femeile care au fost intervievate au considerat că abuzul verbal şi emoţional reprezintă forme ale violenţei. Se confundă hărţuirea sexuală cu violul, fapt care exprimă ignoranţă şi confuzia conceptelor ce definesc diferitele forme de violenţă; unele femei consideră hărţuirea sexuală ca implicând avansuri şi propuneri indecente, nedînd atenţie caracterului repetitiv şi adesea gradual agresiv al hărţuirii sexuale. Totuşi 8% au studii superioare şi 6% provin din familii cu venituri mari. Consecinţele acestor situaţii sunt scăderea respectului de sine şi dezvoltarea unor sentimente de inferioritate.

Din procentul de 42% femei abuzate de soţ sau partener, 35% au mărturisit cuiva experienţa, şi tot acelaşi procent (42%) consideră că situaţia este inacceptabilă şi trebuie pedepsită de lege. Părinţii care îşi maltratează copiii au avut experienţe în copilărie sau au fie tulburări psihice, fie psihiatrice. Datele mai arată că pentru:

Copii şi

violenţele d ti

- 23% dintre ei hărţuirea este ceva obişnuit în Bucureşti. - 17% au avut experienţa hărţuirii la lucru sau la şcoală. - 44% dintre cele abuzate sexual la locul de muncă nu au făcut nimic şi doar

9% au făcut o plângere oficială. Profilul demografic al victimei-femeie arată, într-o aproximare susţinută de

rezultatele sondajului, astfel:

75

- între 18-24 de ani predomină abuzul verbal şi cel emoţional. - între 35-44 de ani, predomină abuzul sexual. - victimele au un nivel scăzut de instrucţie – nivel primar. - victimele au trei sau mai mulţi copii. - autorii agresiunilor au un nivel redus de instrucţie. Expresii ale violenţei domestice sunt: insulte, acuze de infidelitate; izolare şi

control; ameninţări; lovituri cu palma. În ceea ce priveşte hârţuirea sexuală, cele mai multe dintre victime sunt:

tinere, cu un statut educaţional ridicat (studii superioare), cu o vechime mai mică de doi ani în meserie/ocupaţie. Definiţiile legale, ca şi sensurile simţului comun nu reflectă şi aspecte mai subtile ale violenţei, fenomenologia violenţei psihologice fiind mult mai complexă, nuanţată şi variată decât formele pe care le are violenţa fizică. În plus, orice formă de violenţă fizică are o componentă psihologică, atâta vreme cît durerea antrenează o stare mentală şi emoţională cu expresii diferite de la individ la individ.

Creşterea vizibilităţii sociale a abuzurilor este necesară pentru ca actele de violenţă să nu rămână “ascunse”. Femeile trebuie să recunoască nevoia de a face vizibilă violenţa masculină şi de a fi receptive la problemele altor femei. Respingerea oricărei forme de violenţă şi de abuz de putere reprezintă un mod conştient de a respinge violenţa masculină îndreptată împotriva femeilor. Cazul clasic al femeii bătute, care a şi conturat “sindromul femeii bătute”, apare în unele statistici româneşti din anul 2000 ca fiind răspândit: 17% dintre cei intervievaţi (bărbaţi) cunosc bărbaţi care-şi bat soţiile sau partenerele, 18% dintre intervievate (femei) recunosc că au fost bătute şi doar 1% dintre cei intervievaţi (bărbaţi) admit că au fost bătuţi de soţii sau partenere. Din datele altui sondaj, realizat în anul 2002, făcut doar pe populaţie feminină, reiese că 48,7% din divorţuri se desfac din cauza violenţei domestice, ceea ce indică faptul că în cuplu se comunică prin mijloace fizice, iar argumentele iau adesea forma palmelor sau pumnilor.

Ideea de viaţă

privată ascunde

majoritatea violenţelor familiale

Explicaţiile profane date violenţei masculine sunt diferite de cele avansate de diferitele curente feministe sau de către specialişti de diferite formaţii sau curente teoretice. Ele lasă loc asocierii violenţei masculine cu iresponsabilitatea sau absenţa controlului de sine datorat unor tulburări de personalitate, asocierii între natura masculină şi reprezentarea virilităţii sau unor aspecte exterioare ca provocarea feminină.

De ce criminalitatea masculină este mai frecventă în spaţiul intimităţii? Există explicaţii diferite privind prevalenţa criminalităţii masculine faţă de cea

feminină care se pot aplica indiferent de victima agresorului masculin: - teoriile dominaţiei masculine. - teoriile psihanalitice. - teoria istoriei individuale: violenţa în familia de origine este o variabilă

critică care ne poate face să înţelegem mai bine violenţa masculină; totuşi, nu toţi copiii care au crescut într-o familie violentă sau au un trecut traumatic devin violenţi; această teorie este mereu invocată şi când vorbim despre violenţă ca învăţare socială;

- teoria rutinei; - teoriile situaţionale.

76

a.2. Criminalitatea feminină: neglijarea victimizării masculine. Timp de trei decenii, bărbaţii au rămas “victimele ascunse” ale violenţei

domestice, în timp ce victimele-femei au fost subiectul unor cercetări extinse, primind o mare atenţie din partea mediei, serviciilor de ajutor şi sistemului justiţiei criminale.

Şi bărbaţii pot fi victime ale violenţelor domestice

Totuşi, cercetările atestă existenţa bărbaţilor bătuţi, iar în media se fac referiri la imaginea bărbatului abuzat. Prioritizarea victimologică a femeii este unul dintre reproşurile recente aduse victimologiei în sferaviolenţei domestice; acest lucru relativizează, trivializează sau chiar exclude victimizarea masculină.

Studiile criminologice au neglijat foarte mult subiectul comportamentului criminal feminin. Acest lucru se datorează, în mare parte, înregistrării reduse a ratei criminalităţii feminine comparate cu cea masculină. Pe măsură ce corpul de date şi investigaţii privind criminalitatea feminină a crescut, s-a simţit nevoia considerării acestui subiect şi găsirii unor explicaţii şi interpretări care să distingă şi să apropie, în acelaşi timp, criminalitatea feminină de cea masculină. Există păreri diferite şi controverse privind evoluţia criminalităţii feminine. Unii autori se îndoiesc de tendinţa de creştere a acestui fenomen, în timp ce alţii, nu numai că acceptă acest lucru, dar şi susţin ritmul de creştere a criminalităţii feminine, subliniind faptul că acesta are o creştere mult mai mare decât cea a criminalităţii masculine. Majoritatea autorilor susţin faptul că statisticile oficiale nu furnizează informaţii de o mare acurateţe privind rata criminalităţii feminine. De aceea, orice interpretare a acesteia trebuie privită cu prudenţă întrucât criminalitatea feminină este mai “ascunsă cultural” şi mai puţin raportată. Unii autori sugerează faptul că o mare parte din comportamentul criminal feminin este evaluat diferit prin medicalizarea acestuia, migrând astfel din sistemul justiţiei criminale în sistemul sănătăţii mentale.

Invizibilitatea femeii în criminologie nu se extinde numai la comportamentul criminal, ci şi la victimizarea femeii. Astfel, începând cu 1970, în victimologie s-a impus înţelegerea criminalităţii exprimată prin incest şi viol care afectează mai ales populaţia feminină.

În general, masculinitatea este asociată cu poziţia de putere. Prestigiul masculinităţii ar păli odată ce bărbaţii ar admite că ei nu deţin controlul, că nu sunt capabili să-şi rezolve problemele decât apelând la metode formale – justiţie şi ajutor social. Imaginea bărbatului în media a fost multă vreme şi mai este suficient de conservatoare, dar mai recent media a început să abordeze, în ciuda imaginii tradiţionale a bărbatului şi a faptului că oamenilor li se pare că bărbatul ar fi agresor şi nu victimă, bărbatul ca victimă.

Există trei mituri proeminente privind victimele-bărbaţi în domeniul violenţei în familie: - între violenţa domestică şi abuzul feminin se pune semnul de egalitate: toţi bărbaţii sunt agresori şi toate victimele sunt femei sau, cu alte cuvinte, agresorii sunt numai bărbaţi, iar victimele sunt numai femei; unii autori consideră că suprareprezentarea criminalităţii masculine face ca atenţia să fie îndreptată în mod incorect asupra bărbatului, mergând până la asimilarea/asocierea aproape exclusivă a criminalului serial cu bărbatul.

Mit sau adevăr ?

- se fac referiri frecvente la blamarea victimei, victima-bărbat facilitează, precipită sau provoacă agresorul-femeie, făcând-o să acţioneze violent.

- victime-bărbaţi există numai în măsura şi cazul în care victimele-femei răspund la violenţa masculină ca reacţie de autoapărare, devenind astfel agresoare.

77

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 19 5. Factori de risc ai violenţei domestice. Există actualmente, în literatura de specialitate, tendinţa de a vorbi mai puţin

despre cauzele violenţei în general sau a diferitelor forme de violenţă particulară şi mai mult despre riscurile care pot face ca situaţiile şi evenimentele de violenţă să se producă. În acest fel, analiza riscurilor vizează focalizarea pe ideea de prevenire şi control – strategii şi planuri de acţiune – şi distinge categorii de riscuri urmând distincţiile între abordările violenţei din perspective disciplinare. Astfel, înţelegerea violenţei şi naturii sale urmează îndeaproape abordările biologice, antropologice, sociologice, culturale, politice, făcând eforturi de a le integra, pentru a realiza un tablou complex aşa cum este viaţa.

Factorii de risc ai violenţelor

domestice

a. Individul violent

Teoria criminologică ne furnizează o varietate de explicaţii ale comportamentului violent, printre care cele referitoare la personalitatea umană – trăsături de personalitate, profil psihologic -, apartenenţa la familia disfuncţională şi traumele din copilăria timpurie sau expunerea la violenţă, natura instinctuală umană, abuzul de substanţe – droguri, alcool -, comportamentul colectiv şi individual, sistemul de valori.

Individul violent

Socio-biologia şi psihologia ne arată că investigaţiile asupra indivizilor condamnaţi pentru violenţă au anumite trăsături de personalitate, anumite atribute definitorii, care îi fac să se diferenţieze semnificativ de alţi indivizi, consideraţi normali. Conceptualizările medicale – terminologia psihiatriei - , ca şi cele psihologice – terminologia psihopatologiei şi a psihologiei normalităţii – acordă prioritate unor concepte ca tulburări de personalitate, boală mentală, disfuncţii biologice cu expresie comportamentală. În ultima vreme, stresul posttraumatic (PTSD) a căpătat un prestigiu cognitiv deosebit, impunându-se ca instrument diferenţial în analiza comportamentului uman.

Actele violente diferă în motivaţie – motivele trecerii la act (a se vedea în acest sens, teoria trecerii la act) -, în felul în care ele se exprimă, astfel încât trăsăturile de personalitate nu determină în mod singular – cu excepţia anormalităţii -, comportamentul violent. Ar fi foarte simplist să credem că o trăsătură de personalitate este răspunzătoare de comportamentul violent exprimat simbolic sau fizic de către personalitatea umană, poate, după unii autori, la fel de simplist ca atunci când se încearcă explicarea comportamentului violent şi a agresivităţii prin determinisme pur genetice. Etiologia criminalităţii rămâne un domeniu foarte dificil de abordat.

Cercetările au stabilit ferm asocierea între boala mentală şi omucidere, sprijinind ideea după care omuciderea comisă de femei este mai ales corelată cu tulburările de personalitate; ele au pus, de asemenea, în evidenţă faptul că atât psihoticele, cît şi nonpsihoticele omoară copii – de regulă, proprii lor copii, inclusiv neonaticidul (pruncuciderea) -, dar că nonpsihoticele îşi omoară mai ales partenerii intimi.

Cu toate acestea, profilul psihologic al criminalului, indiferent de diferenţele interindividuale, conţine unele trăsături particulare, corelate unui anumit tip particular de criminalitate. Trăsături de personalitate, precum insuficienta dezvoltare sau chiar absenţa autocontrolului – adesea asimilat de nonpsihologi impulsivităţii, iar de criminologi, “raţionalităţii limitate” – sau, dimpotrivă, accentuata reprezentare a controlului altei persoane -, nivelul redus sau chiar absenţa empatiei, conflictualitatea

78

şi agresivitatea, intoleranţa la frustrare, nivelul de inteligenţă şi cel de instrucţie şi educaţie, imaginea de sine negativă (low self-esteem), sunt ingredientele frecvente ale criminopatului.

b. Familia şi disfuncţionalităţile ei. Cercetări recente întăresc plasarea riscului de violenţă individuală în

parentalitatea abuzivă, ostilă, chiar indiferentă sau neglijentă şi în familia de origine cu istorie de violenţă. Opinia publică, de asemenea, sancţionează deficienţele parentalităţii, în sens de stil educaţional defectuos, punîndu-le drept cauze ale abandonului copiilor.

Disfuncţiile famililale

Un studiu naţional privind percepţia copiilor în dificultate de către opinia publică românească arată că alcoolismul (77%) şi delincvenţa parentală (71%), absenţa responsabilităţii parentale (66%), dezorganizarea familiei (64%) sunt principalele cauze ale dificultăţilor în care se află unii copii. De remarcat este faptul că starea economică a familiei, adică sărăcia, este privită ca un factor. În ultima vreme, în criminologie se fac din ce în ce mai dese referiri la aşa numitul tip de control (controlling person), care poate dezvolta forme de comportament violent mergând până la omucidere.

Dintre toate tipurile şi categoriile de personalităţi care tind către agresiune şi violenţă au reţinut atenţia personalitatea psihopată şi asocială. Aceste personalităţi arogante, iritative, vindicative, ostile sunt, prin însăşi structura personalităţii lor, predispuse, în orice moment, să intre în conflicte cu legea penală.

Mediul emoţional al familiei este decisiv în procesul dezvoltării stimei de sine, necesar construcţiei identitare, a formării conceptului de sine pozitiv. Respingerea, izolarea, ignorarea, neglijenţa, ameninţarea, umilirea, ironizarea, suprasolicitarea sunt expresii nuanţate ale bogatei fenomenologii a abuzului emoţional asupra copilului, fie că unele dintre ele au loc în public, în prezenţa unor martori, sau în mediul exclusiv al familiei. Vizibilitatea socială a abuzului emoţional în general, ca şi a celui asupra copilului55 este recentă în conştiinţa publică la noi, ea nefiind încă asimilată în realităţile juridice.

O cercetare realizată în anul 2003, privind cunoaşterea opiniei publice asupra abuzului emoţional faţă de copii, a pus în evidenţă faptul că adulţii manifestă dezacord total faţă de următoarele comportamente parentale: certarea copilului (67.8%), ameninţarea copilului (61.3%), bătaia spre binele copilului (61.2%), lăsarea copilului singur acasă (62.7%). În acelaşi timp, o mare parte dintre adulţi cunosc situaţii în care părinţii se bat în prezenţa copiilor (52.1%) sau susţin că cel puţin jumătate dintre copii sunt expuşi la scene de violenţă conjugală (56.3%). Respondenţii au afirmat că ei cunosc situaţii în care copiii sunt sancţionaţi verbal (51.6%), batjocoriţi (75.9%), înjuraţi (43.3%) sau puşi să cerşească sau să muncească (44.6%). Din datele obţinute reiese că abuzul psihologic, exprimat prin violenţă verbală, urmărind umilirea şi înfricoşarea copilului, ca şi exploatarea lor prevalează asupra violenţei fizice; doar 14.7% consideră că aproape toţi copiii sunt bătuţi, în mod repetat, iar 17% susţin că jumătate dintre copii sunt bătuţi în mod repetat.

Rezultatele unui alt studiu privind abuzul fizic şi sexual asupra minorilor, care a continuat o cercetare din 1996, pe un eşantion de 1279 liceeni, dintre care 851 fete şi 416 băieţi -, cu vârste între 14-16 ani, din Cluj-Napoca, a demonstrat că familia poate fi atât sprijin pentru copilul abuzat – când membrii familiei sunt persoane de încredere-, cît şi factor de pericol – când părinţii, mai ales, sau fraţii sunt agresori pentru copil. Tatăl este desemnat agresor în 36.7% de cazuri; mama şi fraţii nu

79

reprezintă un pericol semnificativ în comparaţie cu tatăl ( mama: 9%; fraţii: 6.5%), iar fraţii, mai mult decât surorile (5% faţă de 1.5%). În ceea ce priveşte relaţia dintre agresorul sexual – membru al familiei – şi forma de abuz, rezultatele arată: atingeri forţate (6.3%), tentativă de viol (16.7%). Bărbaţii sunt mai frecvent agresori ai copiilor. Copiii raportează mai frecvent victimizarea lor de către taţi, taţi vitregi sau o rudă de sex masculin. Părinţii absenţi sau devianţi, lipsa unui climat preponderent ordonat, lipsa supravegherii – inclusiv neglijenţa cu urmări grave, adesea tragice -, indiferenţa şi lipsa de implicare afectivă (aşa numita frigiditate maternă), carenţele de alocaţie psihologică, toate acestea pot determina comportamente violente, adesea stabilizate şi structurate, persistente în timp, ca reacţie a copiilor la felul în care trăiesc şi sunt trataţi.

Într-un studiu la nivel naţional s-a constatat că 35.42% dintre copiii străzii îşi părăsesc locuinţa familială datorită violenţelor petrecute între părinţi, iar 2% din cauza abuzurilor sexuale. De asemenea, 39% dintre copiii străzii au declarat că cel puţin unul dintre părinţi este alcoolic. Din lotul de copii, 50% proveneau din familii disfuncţionale. O investigaţie, desfăşurată în judeţul Cluj-Napoca, a arătat faptul că părinţii au fost responsabili de o treime din cazurile dse agresiune fizică asupra copiilor. Astfel, la noi, cercetări numeroase, ca şi statistici convingătoare, efectuate pe eşantioane reprezentative, arată că violenţa fizică este asociată cu copilăria, fie ca experienţă personală – 41% dintre femei şi 59% dintre bărbaţi au fost agresaţi în copilărie-, fie ca definind raporturile între părinţi – 25% dintre femei şi 26 dintre bărbaţi au fost martori în copilărie la bătăile între părinţi.

Criminalitatea feminină, factori şi condiţii ?

Aceleaşi cercetări au pus în evidenţă faptul că dincolo de diferenţele

interindividuale, felul în care este tratat în copilăria timpurie un individ poate fi definitoriu pentru destinul său. Agresivitatea manifestă a unor adulţi – care au sau nu un potenţial nativ de agresivitate – îşi are, uneori, rădăcinile şi în modul în care au fost trataţi de către părinţi sau în expunerea repetată la scene de violenţă între părinţi.

Analiza cazurilor de abuz şi neglijenţă parentală a evidenţiat faptul că violenţa în familie este o cauză a relaţionării inconsistente sau defectuoase între membrii familiei. Această perspectivă care pune accentul pe interacţiunile din cadrul familiei acordă importanţă potenţialului parental de agresivitate, devianţei, sănătăţii mentale, dar şi stilului şi conţinuturile comunicării intrafamiliale. Mai mult decât atât, prezenţa unui climat pozitiv, afectuos în familie contribuie la diminuarea şanselor de exprimare a criminalităţii infantile, chiar atunci când copiii au tendinţe native către comportamente violente. Ca atare, nu contează structura sau forma de organizare a familiei, cît mai ales funcţionalitatea ei, concretizată în relaţii afective şi de comunicare adecvate mediului intim al familiei, în stilurile educaţionale adoptate de părinţi, strategiile de control parental, practicile cotidiene de relaţionare şi comportamentul moral.

Copiii care provin din familii violente vor tinde să reproducă violenţa din familie , vor transfera violenţa ca ceva firesc în relaţiile cu alţii, vor deveni la rândul lor agresori, folosind violenţa fizică ca modalitate de gestionare a conflictelor şi divergenţelor interpersonale.

Se ştie, totuşi, că nu orice victimă devine agresor. Totuşi, trebuie subliniat faptul că traumele suferite în copilărie, au consecinţe de ordin psihologic bine

80

conturate în cercetarea criminologică din perspectiva psihologiei dezvoltării, manifestate prin:

- imagine de sine negativă. - depresie şi/sau izolare socială. - probleme dificile din sfera sexualităţii. - dificultăţi de relaţionare. - sentimentul victimei că este diferită de alţi oameni. - sentimentul că este puternic în sens malign ( se dă o conotaţie pozitivă

comportamentelor violente, pozitivarea negativului în condiţiile ataşamentului între agresor şi victimă).

- stări de confuzie privind propria persoană (disocierea eu-lui) sau ale valorilor existenţiale.

- anxietate. c. Familia ca realitate penală: spaţiul conflictelor şi violenţei. Familia este spaţiul unei interactivităţi intense şi frecvente. Datele statistice

privind cauzele soluţionate prin trimitere în judecată, în perioada 1999-2002, pun în evidenţă un număr de 18.515 victime. Dacă luăm în consideraţie, ca variabile, tipul de criminalitate şi familia – relaţiile între membrii familiei -, deci dacă extragem victimele violenţei domestice, obţinem următorul tablou:

Familia ca realitate penală

Omucidere: - 27% din totalul victimelor aparţin familiei, adică aproape o treime din cele

18.515 victime; - omuciderea este mai mare între soţi (7.7%), urmată de victime părinţi (5.3%)

şi victime-copii (3.2%); un procent mai redus, îl reprezintă victimele-fraţi şi surori (2.3%) şi rudele de până la gradul IV (2.2%);

Omoruri - anul 2000 are rata cea mai mare de omucidere şi cea mai mare rată de

omucidere implicând soţii; - victimele-părinţi au avut rata de climax în anul 2000 (5.9%) faţă de anul

1999 (4.6%), apoi scade şi iar creşte ( 2000:5.3%; 2002:5.4%). Vătămare corporală (VC): - din totalul victimelor de VC, 3% aparţin familiei; - frecvenţa victimelor de VC este mai mare pentru rude până la gradul IV

(1.75%), urmate de victime-soţi (1.1%), victime surori, fraţi şi părinţi (0.8%) şi victime-copii (0.25%).

Vătămare corporală

Vătămare corporală gravă (VCG): - din totalul victimelor de VCG, 3.7% aparţin familiei; - frecvenţa cea mai mare apare, ca în cazul VC, o au victimele rude până la

gradul IV (1.8%); urmează victimele - părinţi (1%), copiii (0.5%), fraţi-surori (0.4%);

Vătămare corporală

gravă

- victimele-copii scad în această perioadă de la 0.8% la 0.2%; - victimele-soţi au crescut de la 1% la 2%. Lovituri cauzatoare de moarte (LCM): - victimele-membri ai familiei ai LCM reprezintă un procent semnificativ de

mare (20.2%); - victimele-soţi sunt cele mai numeroase (8.3%), urmate de victimele-părinţi

(7.2%), victimele-fraţi, surori (2.3%), alte rude de gradul până la IV (1.9%) şi victime-copii (0.9%);

- anul 2002 a avut o rată de victimizare a părinţilor de trei ori mai mare decât

anul 2001 (12.8% faţă de 4.3%).

Lovituri cauzatoare de

moarte

81

Lipsirea de libertate în mod ilegal: - din totalul victimelor lipsirii de libertate, 3.3% aparţin familiei; - victimele cele mai numeroase ale lipsirii de libertate sunt soţii (1.6%), copiii

(1.3%) şi părinţii (0.4%);

Lipsirea de libertate - dacă numărul victimelor-soţi şi părinţi a scăzut între 1999-2002, numărul

victimelor-copii a crescut de la an la an (1%, 1.7%, 2%). Victimizarea sexuală: am inclus în acestă categorie violul, actul sexual cu

minor, perversiunile sexuale şi corupţia sexuală. - din totalul victimelor de viol, 7.7% sunt membri ai familiei; copiii sunt

victimele cele mai frecvente (4.6%), urmează părinţii (1.5%); s-a înregistrat în această perioadă o creştere a victimelor-copii ( anul 1999: 2.6%, anul 2002: 5.3%), victimele-soţi ( 0.1% şi 0.4%) şi vitimele-fraţi şi surori (0.2% şi 0.7%);

Infracţiuni

sexuale - victimele actului sexual cu minor reprezintă 12% din totalul acestui tip de

infracţiune, iar cel mai ridicat procent îl au victimele-copii (2.4%); - din totalul victimelor de perversiune sexuală aparţinînd familiei (7.8%),

copiii sunt cei mai reprezentativi (4.7%), iar numărul lor a crescut semnificativ de la 1.3% în 1999 la 8.5% în 2000, ca apoi să scadă la 1.6% în 2002; victimele- rude pînă la gradul IV au crescut în mod constant ( 1.3%, 1.7%, 5.3%);

- victimele corupţiei sexuale reprezintă 15.3 % din totalul victimelor de acest tip; cei mai afectaţi sunt minorii ( media celor 4 ani este de 11.9%; se constată o creştere mult semnificativă a victimelor-copii de la 5.6% în 1999 la 21.6% în 2002.

Abandonul de familie: - copiii reprezintă categoria cea mai răspîndită de victime, adică 81.5% din

totalul victimelor de acest tip, numărul lor fiind în creştere de la 78.4% în anul 1999 la 91.9% în 2002; victimele-părinţi sunt, de asemenea, în creştere constantă, de la 2.2% în anul 1999 la 5.2% în anul 2002.

Abandonul de

familie Concluziile acestei statistici sunt îngrijorătoare, ele dovedind că: - familia este locul unor stări emoţionale negative de o mare intensitate: ură,

dorinţă de răzbunare, dorinţa de a produce rău şi suferinţă, dorinţa de a distruge pe cei apropiaţi;

- cu cît este mai intimă relaţia (VI) şi mai strînsă interacţiunea între unii membri ai familiei – soţ şi soţie sau parteneri de cuplu -, cu atît violenţa este mai mare şi victimizarea mai gravă: omor, lovituri cauzatoare de moarte;

- cu cît este mai personală relaţia şi mai strînsă interacţiunea – părinţi şi copii -, cu atît tendinţa către victimizare sexuală este mai mare: act sexual cu minor;

- în familie, copiii sunt victime “preferate”, ei fiind cei mai afectaţi mai ales în sfera sexualităţii: viol, act sexual cu minor, perversiuni şi corupţie sexuală;

- copiii sunt victimele predilecte, într-un procent foarte mare ale abandonului de familie.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 20

6. Femeia ,,criminal” – dimensiuni psihosociale.

a. Omorul – analiză conceptuală. Omuciderea este un termen generic, folosit mai mult în criminologie, decât în

dreptul penal, sub forma sa substantivală, care defineşte trimiterea la moarte a unei persoane : fie involuntar (omuciderea prin imprudenţă), fie deliberat (omuciderea voluntară este un omor), fie cu premeditare (acesta este un asasinat). Adjectivul

Femeia – poate fi un criminal ?

82

„omicid” este utilizat pentru a caracteriza o conduită mortală. Denumită şi „crimă de sânge”, omuciderea a fost împărţită în şase categorii : crimă prin delectare, prin contaminare, prin impuls, prin prejudecată, prin laşitate (crima „mârşavă”), prin descărcare, în cazul dezechilibraţilor.

Studiul fenomenologic al procesului omicid a fost întreprins de E. De Greef, care distinge trei etape de conversie criminală: ideea veleitară, asentimentul formulat şi criza care se va sprijini pe elementele precipitante ale victimei pentru trecerea la act sau pentru devierea executării printr-o omucidere neterminată. Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană este omorâtă de o altă persoană. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii: crima pasională (comisă într-un moment de furie intensă sau frustrare) şi crima înfăptuită cu sânge rece (se distinge printr-o premeditare atentă, motivată, adeseori în speranţa unui câştig personal. (J. Selosse, 1999,p.553)

Omorul concept

Termenul asasinat provine din cuvântul arab haş-sasin (consumator de pulbere din frunze de cânepă) aplicat în sec. al XII-lea membrilor unei secte conduse de şeicul Hassan Ibn Sabbah, care erau fanatizaţi şi se drogau înainte de a efectua raiduri teroriste. În limbaj juridic, asasinat este utilizat pentru a califica o crimă, un omor cu premeditare. (J. Selosse, op.cit.p.85).

Criminologia diferenţiază crimele (ca sens general – a se vedea capitolul I) după natura lor (crimă împotriva bunurilor, a persoanelor, a moravurilor, a ordinii publice), după motivaţie (crime pasionale, răzbunare, terorism, interese) şi după modul lor de realizare (crimă individuală sau colectivă, ocazională, organizată sau spontană, crimă pe timp de pace, crimă de război). În limbajul curent, cuvântul crimă este utilizat pentru calificarea infracţiunilor contra persoanei (crimă de sânge şi infracţiuni sexuale).(J. Selosse, op.cit.,p.199).

Trecerea la act este un proces de transformare a unei intenţii în realizarea ei motorii. De regulă, termenul se aplică la acte impulsive care încalcă interdicţiile colective sau individuale. Este folosit în criminologie pentru a desemna acte agresive şi atentate sexuale. Trecerea la act poate exterioriza, de asemenea, o intenţie inconştientă; în acest caz, existenţa acestei intenţii indică o patologie. (J. Widlöcher, op.cit.p. 798-799).

Culpabilitatea este un termen polisemic care caracterizează fie starea unui individ recunoscut vinovat, fie sentimentul de greşeală legat de transgresiunea unei interdicţii sau violarea unei reguli morale. Sentimentul de vinovăţie poate căpăta un caracter mai mult sau mai puţin morbid şi poate fi uneori nemotivat...Mai frecvent culpabilitatea se disimulează sub simptome anxioase şi fobice. Ispăşirea legată de sentimentul de vinovăţie se găseşte şi la originea conduitelor criminale. (J. Selosse, op.cit.p.205).

b. Femeile autoare ale infracţiunii de omor. La 1 ianuarie 2002 în unităţile penitenciare din România se aflau 2122 femei

(2068 majore şi 54 minore), din care 1524 condamnate definitiv, 275 condamnate la prima instanţă, 206 arestate preventiv şi 117 contraveniente, reprezentând 4,25% din totalul populaţiei penitenciare. Peste 2500 de copii au mamele în penitenciare. Din aceste femei, 74,17% erau infractoare primare, 20,23% recidiviste şi restul de 5,65% fiind contraveniente. Rata recidivei la femei este de aproape 2 ori mai mică decât la bărbaţi. Dintre acestea 25,09% au comis infracţiuni contra persoanei, 66,61% în dauna avutului particular, 0,86% infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială şi 5,36% alte infracţiuni. Din cele 431 de femei condamnate

Infracţiuunea

de omor – comisă de către femei

83

pentru infracţiuni contra persoanei, 351 (81,43%) au comis infracţiunea de omor, iar dintre acestea 180 se găsesc în penitenciarul de femei de la Târgşor. Aproape 50% dintre femeile condamnate au recunoscut că, înainte de condamnare, au suferit abuzuri sexuale (10,9%), fizice (34,3%), psihice (34,2), sexuale şi fizice (9,35%), sexuale, fizice şi psihice (9,2%), sexuale şi psihice (3%). Un procent de 26,7% din ele au afirmat că au avut tentative de sinucidere înainte de depunerea în penitenciare, 33,3% au consumat, înainte de condamnare alcool (71,8%) sau au fost dependente de droguri sau alte medicamente (28,2%). (Ana Bălan, 2003).

Într-o altă statistică privind infracţiunea de omor (Ioaneta Vintileanu, 2000) se arată că în 1997, erau deţinute 82 de femei, în 1998- 58 de femei, în 1999 - 54, iar în 2000 (pe primele 9 luni) 43 de femei.

Infracţiunea de pruncucidere este un capitol deosebit în criminalitatea feminină deoarece reprezintă, potrivit reglementărilor normativului penal, o infracţiune cu autor exclusiv femeie. Datele prezentate de autoare arată că numărul de femei autor al infracţiunii de pruncucidere este relativ scăzut, reprezentând 0,3% din totalul femeilor deţinute. Dinamica acestui număr este neomogenă: în 1997- 36 de femei au comis pruncucidere, în 1998 numărul lor scade la 23, pentru ca în 1999 să crească din nou la 30.

Pruncuciderea

Se mai remarcă şi creşterea vârstei femeilor care comit omoruri : dacă în 1997 majoritatea o reprezentau femeile până la 40 de ani, în anul 2000 acest tip de criminale se încadrează în categoria 40 de ani şi peste, o creştere speectaculoasă înregistrând categoria de peste 50 de ani (de la 18% în 1997 la 37% în 2000).

În ceea ce priveşte starea civilă a femeilor care comit infracţiunile de omor, lovituri cauzatoare de moarte şi vătămare corporală, majoritatea femeilor autor au avut/au un partener de viaţă, fie el soţ, fie concubin. În cazurile de pruncucidere, majoritatea femeilor sunt celibatare, înregistrându-se, însă, o creştere a ponderii celor care trăiesc în concubinaj.

Vorbind despre mediul de provenienţă, 55% dintre autoarele omorului sunt din mediul urban. De asemenea se produce o modificare semnificativă în ceea ce priveşte educaţia acestor femei: dacă în 1997 majoritatea autoarelor de omoruri erau fără studii, în 1999 această majoritate este reprezentată de femeile cu studii gimnaziale. În plus, a crescut ponderea celor cu liceu (de la 11% în 1997 la 25% în 2000). UN procent de 80% din femei, în anul 2000, erau fără ocupaţie, în timp ce 47% în 1997 şi 32% în 2000 au consumat alcool, iar 47% (1997) şi 43% (2000) au fost victime ale violenţei în familie.

Statistici

În National Profile of the Female Offender (2001), în urma unui studiu realizat de American Correctional Association pe 2.094 de femei condamnate pentru omor, deţinute în penitenciarele din Florida, se arată că media vârstei era de 35,1 ani şi cele mai multe se încadrează în categoria 35-39 de ani; majoritatea criminalelor aparţineau minorităţilor, aveau un statut socio-economic scăzut, aveau copii; cele mai multe nu sunt căsătorite, aproape jumătate din ele au fugit de acasă în adolescenţă, 25% au avut cel puţin o tentativă de sinucidere; mai mult de jumătate au fost victime ale abuzului fizic, 30% ale abuzului sexual, aproape un sfert erau şomere de mai bine de trei ani înainte de a merge la închisoare; majoritatea femeilor condamnate pentru omor şi-au ucis concubinul sau soţul care a abuzat de ele, mai mult de jumătate erau condamnate pentru prima dată.

Un alt studiu (Constance L. Hardesty şi colab., 2003) arată că în Oklahoma sunt deţinute 70 de femei închise pentru omor. Media lor de vârstă este de 31 de ani, nivelul lor de educaţie se prezintă după cum urmează : studii superioare 28,6%, liceu

84

şi postliceală 28,6%, numai liceu 8,6%; statut socio-econoomic scăzut – 48,5%, 26,5% autoclasificându-se în clasa săracă, 16% au mai fost arestate înaintea vârstei de 18 ani. Peste jumătate dintre ele au raportat că au fost abuzate fizic şi emoţional în copilărie, un număr semnificativ din ele au fost abuzate sexual sau violate înainte de 18 ani. Numai 28,6% erau căsătorite, dar 80% aveau copii. Femeile închise pentru omor primesc mai puţine vizite, comparativ cu celelalte deţinute. Foarte puţine (20%) au consumat în mod obişnuit alcool înainte de încarcerare, numai 25,7% au fost consumatoare de droguri. În ceea ce priveşte problemele emoţionale, 28,6% au primit ajutor calificat pentru aceasta înainte de încarcerare. Dar după încarcerare, mult mai multe (34,3%) au recurs la ajutor. Un procent semnificativ dintre criminale au afirmat că au avut probleme de sănătate înainte de depunerea în penitenciar, dar acest procent creşte după eliberarea din închisoare (60%).

Prin urmare, din statisticile prezentate mai sus, statistici elaborate în România sau SUA, rezultă că femeile închise pentru omor sunt, în majoritatea cazurilor, de vârstă mijlocie (40-50 de ani) în România şi ceva mai tinere în SUA (31-39 de ani), au un statut socio-economic de nivel scăzut (în ambele ţări), sunt căsătorite sau au un partener (în România) sau sunt singure (în SUA), au copii, nivelul de instruire este semnificativ mai scăzut în România decât în SUA, victimele omorului săvârşit de ele au fost de cele mai multe ori partenerii (fie ei soţi, fie concubini) în ambele ţări luate în discuţie.

c. Omorul în cadrul intrafamilial. „A fost un coşmar, un coşmar pe care încă îl retrăiesc. Este un coşmar prin

care nici o altă femeie n-ar mai trebui să treacă” spune una din victimele violenţei domestice care a trecut graniţa, devenind din victimă agresor.

În dicţionare, cuvântul violenţă trimite la ceea ce se efectuează cu „o forţă intensă” brutală şi adesea distructivă, la abuzul de forţă pentru a constrânge pe cineva la ceva. Această trimitere este apropiată de sensul dat de Weber noţiunii de putere – a şti să faci să triumfe propria voinţă în cadrul unei relaţii sociale, chiar împotriva rezistenţei din partea celuilalt. (Rachid Amirou, 2003, 36).

Femei criminal

în familie

Violenţa domestică, manifestarea ei cronică, îşi pune amprenta, indubitabil, asupra celor doi poli ai conflictelor. De obicei, agresorii au avut copilării violentate, ei nu sunt persoane sigure de ele, cu un sentiment clar al valorii personale. Sunt incapabili de a-şi identifica sentimentele şi manifestă o instabilitate a atitudinilor. Nu au abilităţi de comunicare.

Într-o relaţie abuzivă, victima şi agresorul se mişcă în cadrul a trei stadii care se repetă ciclic, ceea ce face să crească intensitatea şi destructurarea: stadiul 1 este faza construirii tensiunii în care presiunile asupra victimei încep să se structureze; în această fază, victima încearcă să controleze comportamentul abuzatorului, prin alterarea propriului comportament; stadiul al 2-lea este faza incidentelor cu bătaie severă, implică uneori perioade prelungite astfel de bătăi; stadiul al 3-lea este numit şi stadiul dragostei şi căinţei, pocăinţei, care nu implică neapărat acte de tandreţe, ci o perioadă de calm, de încetare a bătăilor; ea poate fi de mai lungă sau mai scurtă durată, după care ciclul se reia. Teoria ciclului violenţei ne arată, prin urmare, cum femeile sunt încet, încet „învăţate” că nu pot face nimic ca să scape de agresorii lor. Ciclul începe încet şi adeseori cea de-a treia fază este cea mai lungă şi are cel mai mare impact asupra femeilor. La începutul relaţiei conflictuale, violente, această fază implică aproape întotdeauna o formă de promisiune a agresorului că se va schimba şi că nu se va mai întâmpla niciodată. Desigur, mai sunt şi alte cauze pentru care femeia

85

prezintă, ca primă reacţie la violenţa la care este supusă, un comportament de evitarea problemei, dezvoltând strategii de scoaterea din minte a ceea ce i s-a întâmplat. Aceste cauze merg de la dragostea pentru partener până la sentimentul că nu are alte opţiuni valabile. Calea abordată de femeie îl determină pe bărbat să creadă că ea îşi asumă o parte din vină pentru acţiunile lui, ceea ce-l face să se simtă îndreptăţit în abuzarea ei. Din păcate, statisticile arată că această cale este complet greşită, deoarece mare parte din femei ajung să moară în fiecare an din cauza bătăilor la care sunt supuse, chiar după ce au încercat în final să-şi părăsească partenerul violent, sau ajung să omoare pentru a scăpa de furia care se abate asupra lor, într-un moment de declic mental, când autocontrolul se apropie de zero. (Leonore Walker, 1989). Este adevărat că multe omoară în legitimă apărare, dar sunt şi altele care omoară când nu are loc vreun episod violent, brusc, victima, care este femeia atât de îndelung abuzată, trece graniţa şi devine ea agresorul. Se petrece ceea ce s-ar putea numi acel fenomen de transgresare, de schimbarea bruscă şi aproape neaşteptată a rolurilor.

Violenţa între partenerii unui cuplu escaladează uneori într-un act de omor. Durkheim (1951) afirma că, de vreme ce viaţa de familie are un efect moderat asupra sinuciderii, ea stimulează mai degrabă omorul. Cu toate acestea, în general, femeile au mai puţin tendinţa de a comite un omor prin raportare la bărbaţi. Campbell (1991) a remarcat, în urma investigării a 10.000 de cazuri de omor în 1988, că femeile au atacat în proporţie de 10,5%, iar bărbaţii – 89,5%; femeile au comis numai 6,8% din totalul omuciderilor în afara familiei, dar erau responsabile pentru 40,7% din omorurile comise în spaţiul domestic (omorul soţilor). Totuşi o mică parte din femeile abuzate încheie violenţa prin omorârea agresorilor lor. Cercetătorii (Engel, 1994; Browne, 1987, Haley, 1992) caută să descopere acei factori care diferenţiază femeile abuzate care ucid de cele abuzate care nu trec la act, identificând următorii factori: frecvenţa incidentelor violente, severitatea atacurilor, ameninţările cu moartea din partea bărbaţilor, ameninţările femeilor că se vor sinucide, folosirea de către bărbaţi a drogurilor şi alcoolului, violul marital.

Factorii adiţionali sunt consideraţi prezenţa armelor în casă şi ameninţarea cu moartea copiilor de către bărbat. S-a arătat că femeile care şi-au ucis partenerii de viaţă au fost bătute mai frecvent, au suferit atacuri mai grave, au fost obiectul unei escaladări a abuzului fizic. Se vorbeşte chiar de sindromul femeii bătute. Este mai mare probabilitatea, în cazul acestora să fi fost violate sau abuzate sexual de soţii lor. Au trăit într-un mediu în care, de regulă, arma era prezentă, iar partenerii lor erau consumatori de alcool sau droguri. În plus, se pare că sunt ceva mai în vârstă, au un nivel de educaţie mai scăzut, sunt mai izolate social decât femeile bătute care nu ucid.

Teoriile feministe afirmă că relaţia bărbat-femeie este construită social pe o distribuţie inegală a puterii de gen, femeile sunt devalorizate, violenţa este cea mai vizibilă formă de control pe care bărbatul o exercită asupra femeii. O femeie care se apără împotriva violenţei bărbatului desfidă mituri şi idealuri culturale ale feminităţii. Femeia dă viaţă, nu ia viaţă, femeia este slabă şi are nevoie de protecţia bărbatului, o femeie care-şi ucide bărbatul este fie bolnavă, fie are un comportament criminal deviant. O femeie bătută care-şi ucide bărbatul şi care spune că a fost în legitimă apărare încalcă prea multe norme, comunitatea o condamnă spunând că „putea să-l părăsească, nu să-l omoare”. Dar trebuie ştiut că frica în care trăieşte acest tip de femeie îşi are rădăcinile în experienţele trecute şi poate fi considerată până la un punct rezonabilă. Multe din aceste femei au un self-esteem scăzut, au porniri de tip masochist, sunt dependente sau aderă la credinţele tradiţionale despre familie şi femeie, despre rolul ei, care sunt cel mai adesea bazate pe stereotipul puterii

86

masculului. ( A.Palmer, 1987). Acest tip de femei învaţă neputinţa, dezvoltă trăsături de personalitate care sunt urmarea mecanismelor defensive puse în funcţiune pentru a face faţă situaţiilor de conflict. Acestea sunt cu atât mai persistente cu cât durata relaţiei violente (fie în familia de origine, fie în cea proprie) a fost mai mare şi fragilitatea psihică dobândită în copilărie este mai accentuată. Ele dezvoltă neîncredere în sine, depresie. Au diferite probleme de comportament de tipul agresivităţii sau al pasivităţii la agresivitatea celor din jur, au probleme cu somnul. Frica, furia şi sentimentul că este prinsă într-o capcană, asociate abuzului poate conduce o femeie să se răzvrătească împotriva agresorului.

Dar se pune o întrebare firească: „De ce mai rămân aceste femei cu agresorul lor? Poate pentru că nu simt că li se face o nedreptate, pentru că nu văd nici o variantă de ieşire din situaţie, sau poate că nu suportă ideea că nu sunt capabile să se ridice la nivelul aşteptărilor familiei, comunităţii în care trăiesc. Sau poate pentru că femeile bătute, agresate verbal sau emoţional au un comportament asemănător ostaticilor: simt că supravieţuirea lor depinde de faptul că într-un fel sunt „speciale” pentru persoana care le ameninţă viaţa, dar de care nu pot scăpa. Iar, dacă vor scăpa, pot trăi toată viaţa cu teama de a nu fi urmărite de partenerul agresor şi de răzbunarea lui. De cele mai multe ori, când o astfel de femeie cedează şi îşi omoară partenerul violent, nu o face din răzbunare sau violenţă răspuns, ci din cauza fricii că furia lui a escaladat şi îi poate ameninţa viaţa. Se poate aduce în discuţie un model explicativ care presupune că o femeie abuzată în mod constant îşi creează un profil psihologic aparte şi care, în anumite circumstanţe, se manifestă prin agresivitate maximă împotriva agresorului : uciderea acestuia.

După cum se poate observa, în general, femeile sunt în mai mare măsură omorâte de către soţi , deşi numărul crimelor comise de soţii este destul de mare. Este foarte important, în stabilirea responsabilităţilor victimei, să se cunoască istoricul relaţiilor interpersonale intramaritale, frecvenţa şi evoluţia conflictelor conjugale în vederea evaluării potenţialului conflictogen al diadei maritale, stabilirea responsabilităţii fiecăruia, fie el victimă, fie agresor, la instalarea distorsiunilor funcţionalităţii cuplului conjugal.

Când femeia răspunde tratamentului abuziv la care este supusă, agresiunea ei urmăreşte câţiva paşi : întâi se lasă pradă supărării, furiei (furia înăbuşe autocontrolul), dacă provocarea continuă, furia creşte în intensitate, femeia începe mai întâi să strige, apoi, intensitatea disconfortului emoţional fiind şi mai mare, recurge la agresiuni fizice, ajungându-se în cazurile grave la omorârea agresorului. În acel moment, femeia conştientizează că, deşi a încălcat norma, este în sfârşit liberă. De fapt, nivelul crescut al frustrării este cel care suscită trecerea la actul agresiv. Ted Gurr (cf. R. Amirou) arată că, dacă nivelul de aspiraţii al indivizilor nu este însoţit de o ameliorare a vieţii lor, acolo apare violenţa. Aceasta este şi opinia lui Merton care a propus conceptul de privare sau frustrare relativă, pentru a descrie acest fenomen.

Femeile care au suferit timp îndelungat violenţă fizică şi emoţională din partea partenerilor lor de viaţă au fost supuse de fapt unor evenimente care le-au traumatizat. Din punct de vedere psihanalitic, trauma a fost considerată ca „eveniment din viaţa subiectului ce se defineşte prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în mod adecvat, tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică (Laplanche, J.; Pontaks, J.B., 1994). Unii psihanalişti consideră tulburările post-traumatice ca fiind cauzate de unele predispoziţii psihologice, iar traumatismele nu fac decât să precipite debutul unei astfel de tulburări desemnate în termeni psihanalitici ca „nevroză post-traumatică”.

87

J.L.Herman (1992) include între traumele de lungă durată, asociată situaţiei de captivitate, şi abuzurile domestice, fie ele fizice sau emoţionale.

Dintr-un studiu realizat la penitenciarul Târgşor a rezultat că majoritatea deţinutelor au săvârşit infracţiuni de omor în cadrul domestic şi au fost supuse violenţelor înainte de depunerea în penitenciar, atât în familia de origine cât şi în familia proprie.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Amza, Tudor, Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

2. Arroyo Zapatero, Luis, Dreptul penal în Spania şi violenţa de gen, articol tradus

de lect. drd. Lavinia Mihaela Vlădilă, aflat în curs de publicare la Revista de

Drept penal.

3. Cioclei, Valerian, Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996.

4. Liiceanu , Aurora; Saucan, Doina Ştefana; Micle, Mihai Ioan, Violenţa

domestică şi criminalitatea feminină, studiu de caz.

5. Mastacan, Olivian, Violenţa în familie, Ed. Valahia Univesity Press, Târgovişte,

2005.

6. Stănoiu, Rodica Mihaela, Criminologie, Ed. Oscar Print, Ed. a VII – a, revăzută

şi adăugată, Bucureşti, 2006.

88

MODULUL VI ASPECTE CRIMINOLOGICE TEORETICE

ŞI PRACTICE PRIVIND DELICVENŢA JUVENILĂ

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Dezvoltarea temei 5. Bibliografie selectivă

Cuprins:

U.I. 21. Etiologia delicvenţei juvenile în România după 1989. U.I. 22. Diverse conduite delictive la minori. U.I. 23.Conduite delincvente specifice minorilor.

= 2 ore Obiectiv general: cunoaşterea unui fenomen din ce în ce mai frecvent în

societate, atât la nivel mondial cât şi naţional. Obiective operaţionale: prezentarea succintă a fenomenului cauzalităţii

infracţionale a minorilor în România, mai ales după 1990, precum şi modul cum sunt organizate şi săvârşite cele mai importante tipuri de infracţiuni de către aceştia.

89

MODULUL VI ASPECTE CRIMINOLOGICE TEORETICE ŞI PRACTICE

PRIVIND DELICVENŢA JUVENILĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 21

1. Etiologia delincvenţei juvenile în România după 1989.

Abordând sarcinile ce revin criminologiei româneşti în perioada de tranziţie se afirmă că o atenţie specială va trebui acordată delincvenţei juvenile, dat fiind faptul că epocile post-revoluţionare, prin mutaţiile sociale pe care le antrenează, prin schimbările pe scara de valori, pot conduce la efecte negative cum ar fi marginalizarea, pierderea identităţii, derivă şi pierderea încrederii printre tineri.

Era o previziune pe care viitorul imediat a confirmat-o. Astfel, dacă în anul 1990 în custodia instituţiilor aparţinând Ministerului Justiţiei - Direcţia Generală a Penitenciarelor se aflau 2.518 minori, în 1991, numărul lor aproape s-a dublat, ajungând la 5.077 şi la 5.625 în 1992.

România şi delicvenţa

juvenilă după 1989

Potrivit specialistei în criminologie Rodica Stănoiu unul dintre cele mai grave fenomene cu care societatea românească s-a confruntă la începutul anilor 1990 este creşterea criminalităţii. De la o rată de 192,5 infracţiuni, la 100.000 locuitori, în 1988, s-a ajuns la o rată de 699 în 1992 (cifrele reprezintă rata criminalităţii aparente fiind vorba de infracţiunile înregistrate la poliţie).

Îngrijorător pentru perioada de început a anilor 1990 a fost nu numai ritmul de creştere, dar mai ales modificările în structura criminalităţii în direcţia "marii criminalităţi" şi mai ales a celor de violenţă.

Despre un alt fenomen, necunoscut înainte de 1989, şi anume "copiii străzii" se arată: "La noi în ţară, copiii străzii constituie numai partea vizibilă a icebergului care se numeşte "sărăcia" infantilă". Un studiu aprofundat în această direcţie ar fi de natură să pună mai bine în lumină gravitatea fenomenului, care nu se limitează numai la deteriorarea imaginii României în lume, ci, poate constitui în următorii ani, o adevărată sursă de criminalitate explozivă.

Din statisticile oferite de Ministerului Justiţiei - Direcţia Generală a Penitenciarelor rezultă că din totalul celor 2.518 minori sancţionaţi în 1990, 210 săvârşiseră infracţiuni de omor, 439 de viol, iar 607 de tâ1hărie, în timp ce, în 1991, din cei 5.077 minori, 319 săvârşiseră infracţiuni de omor, 625 viol şi 1.134 tâlhărie, iar în 1992 din cei 5.625 minori, 270 erau condamnaţi pentru omor, 565 viol şi 1.338 pentru tâlhărie. Este edificator că după 1990, infracţiunile grave şi mai ales cele de violenţă s-au dublat din punct de vedere numeric.

Un amplu studiu statistic realizat de către Ortansa Brezeanu privind evoluţia criminalităţii în România în perioada 1988-1993, prezintă unele concluzii şi explicaţii ale creşterii criminalităţii în perioada postrevoluţionară, pe care le vom reproduce în sinteză.

O primă explicaţie ar fi, în opinia autoarei precitate, multitudinea actelor de

90

clemenţă apărute în perioada 1988-1990, care au pus în libertate o mare parte a condamnaţilor aflaţi în penitenciare, din care mulţi au recidivat.

O altă explicaţie ar fi deschiderea graniţelor, fără să existe un suficient control, ceea ce a determinat creşterea dorinţei de a se obţine profituri mari şi repede.

Concentrarea populaţiei în marile oraşe, de cele mai multe ori fără să aibă asigurate condiţii decente de locuit şi un loc de muncă, ar fi o altă condiţie favorizantă.

Creşterea criminalităţii juvenile este explicată şi prin scăderea influenţei instanţelor de control social (familie, şcoală etc.).

Grava slăbire a simţului moral, etalării violenţei în mass-media, reprezintă o altă sursă a delincvenţei juvenile şi nu numai.

O ultimă explicaţie se referă la lipsa unui cadru legislativ coerent, atât pentru delincvenţi, cât şi pentru "predelincvenţi" (minorii handicapaţi, cu comportamente deviante şi cei aflaţi în ocrotire şi supraveghere).

Alţi autori, analizând delincvenţa juvenilă în societatea românească, atât la nivel individual, cât şi ca fenomen social, identifică anumite elemente de continuitate şi discontinuitate care o caracterizează în perioada de tranziţie.

Elementele de continuitate vizează menţinerea unor disfuncţii, preluate din vechiul sistem, manifestate la nivelul principalelor instituţii de socializare şi integrare morală a tinerilor precum şi al unor factori de risc care potenţează şi în prezent manifestări de delincvenţă juvenilă.

În aceeaşi opinie, elementele de discontinuitate se referă la faptul că tineretul nu mai reprezintă o categorie demografică omogenă sau nediferenţiată, ca în trecut, existând o serie de particularităţi de vârstă, statut social, sistem valoric şi normativ între diferiţi tineri, ca şi apariţia unor stiluri şi moduri de viaţă şi a unor "subculturi" juvenile cu tendinţe de contestare a lumii adulţilor.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 22

2. Diferite conduite delictive la minori.

Astăzi, delincvenţa juvenilă relevă forme multiple, de la furt la violenţa publică ocazională, de la droguri la prostituţia hetero şi homosexuală, de la violenţa bandelor, la vandalism şi vagabondaj. Conduite

infracţionale la minori

Putem să clasificăm conduitele delincvente ale minori lor în patru mari categorii:

- infracţiuni împotriva proprietăţii. - infracţiuni împotriva persoanelor. - infracţiuni împotriva moravurilor, şi - alte conduite delincvente care sunt specifice minorilor (delincvenţa în grup,

violenţa tinerilor, delincvenţa legată de droguri, alcool). Vom analiza în continuare fiecare dintre aceste mari categorii de infracţiuni

prin raportare la delicvenţa juvenilă.

a. Infracţiuni contra patrimoniului. Pentru perioada 1990-2002, conform statisticilor Ministerului Justiţiei

infracţiunile contra patrimoniului ocupă cea mai importantă poziţie, în topul infracţiunilor săvârşite de minori. Pentru a argumenta cele menţionate, revelăm cu câteva date statistice comparative. Astfel, în anul 1990, din totalul de 2518 minori care săvârşiseră infracţiuni, 1791 erau condamnaţi pentru infracţiuni contra

Infracţiuni

contra patrimoniului săvârşite de

91minori

patrimoniului, adică un procent de 71%. Pentru anul 1997 din totalul de 2613 minori, 2270 săvârşiseră infracţiuni contra patrimoniului, adică un procent de 86%, iar pentru anul 2002 din 1366 de minori, 1171 erau sancţiuni tot pentru infracţiuni contra patrimoniului, reprezentând 85%.

Dintr-o altă statistică a Ministerului de Interne a rezultat că pentru anii 1994-1995 numărul de infractori minori care nu răspundeau penal datorită vârstei (deci, minori până la 14 ani) era mai mare decât cel minorilor care, în mod normal răspund penal (având vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani). Această tendinţă de scădere a vârstei infracţionalităţii este un fenomen general la nivel mondial, însă deloc îmbucurător.

Printre alte tendinţe, în afara aceleia de scădere a vârstei de săvârşire a infracţiunilor printre minori au mai fost identificate şi următoarele:

- creşterea gradului de pericol social al infracţiunilor săvârşite corelativ cu creşterea numărului lor.

- creşterea numărului de infracţiuni împotriva patrimoniului săvârşite de aceiaşi participanţi ceea ce denotă tendinţa de organizare în grup.

- atragerea minorilor în grupuri infracţionale conduse de majori. Şi în acest domeniu putem vorbi despre o criminalitate transfrontalieră,

existând adevărate reţele criminale care folosesc minorii la săvârşirea infracţiunilor de furturi din locuinţe sau furturi din buzunare.

În cadrul infracţiunilor contra patrimoniului cea mai reprezintă pentru delicvenţa juvenilă este furtul.

Legat de aceasta s-a constat că cea mai des întâlnită modalitate de realizare a infracţiunii de furt în ţările puternic dezvoltate este furtul din magazine, în unele legislaţii penale având o incriminare de sine stătătoare. De exemplu, în Germania, mai mult de 300.000 de astfel de furturi sunt semnalate poliţiei în fiecare an, iar în Canada furtul din magazine reprezintă 54% din totalul furturilor săvârşite de minori.

Furtul din magazine

Spre deosebire de aceste ţări puternic industrializate, la nivelul anului 1993 în România furtul din magazine reprezenta doar 4% din totalul infracţiunilor contra patrimoniului, explicaţia constituind-o, pe atunci, lipsa unui sistem generalizat de supermagazine.

O altă caracteristică a infracţiunii de furt este dată de furtul din locuinţe. Pe când în ţările dezvoltate acest tip de furt nu depăşeşte 10-15% din totalul infracţiunilor împotriva patrimoniului, în România el se situează la circa 30%.

Diferenţa este dată de aspectul utilitar al actului criminal săvârşit de minori. Astfel, în ţările dezvoltate forţarea uşilor şi a ferestrelor este de multe ori făcută din spirit de aventură decât o acţiune deliberată orientată către profit. În plus, tehnoprevenţa este mult mai dezvoltată, locuinţele fiind asigurate cu sisteme de alarmă sau circuite de televiziune.

Furtul din locuinţe

Specificul pentru România este dat de dezvoltarea, după 1989, a unei înfloritoare "pieţe negre" care a "motivat" pe mulţi tineri să fure din locuinţe obiecte de valoare: TV color, combine muzicale, aparate electrice şi electrocasnice, covoare, tablouri, obiecte de colecţie, etc.

Toate aceste bunuri devin "marfă" pentru "piaţa neagră" la preţuri mult mai mici decât valoarea lor reală, întrucât infractorii doresc să le plaseze cât mai repede.

O altă conduită delincventă specifică minorilor o regăsim în furtul de vehicule cu motor: autoturisme sau motociclete, ea reprezentând o cincime din criminalitatea totală a minorilor şi 1/3 din infracţiunile contra patrimoniului.

Furtul de

autoturisme Se constată că în aglomerările urbane, proporţia este încă şi mai mare.

Apariţia acestui tip de furt este de dată relativ recentă şi este într-o strânsă legătură cu

92

evoluţia socio-economică a societăţii, cu nivelul de industrializare sau de urbanizare al regiunii sau ţării.

Statisticile indică faptul că în Franţa rata este de 10 ori mai ridicată în oraşele cu peste 100.000 locuitori decât în localităţile de până la 2000 de locuitori. În România acelaşi procent este de 85%.

Ceea ce deosebeşte net acest tip de furt de restul infracţiunilor este faptul că aproape în totalitate furturile de vehicule cu motor sunt apanaju1 băieţilor şi este singura infracţiune pentru care, în unele statistici, numărul minorilor depăşeşte numărul majorilor.

Şi în ceea ce priveşte motivaţia săvârşirii actului criminal constatăm caracteristici, diferenţe. Dacă în ţările dezvoltate în imensa majoritate a cazurilor vehiculul este imediat utilizat pentru plimbări, întreceri de viteză, pentru a facilita întoarcerea acasă pe timp de noapte, uneori pentru a săvârşi o infracţiune, în România furtul de vehicule are ca scop prioritar vânzarea obiectului furat în întregime sau demontat, pe piaţa neagră sau ocazional (taxiuri, baruri de noapte, etc.)

b. Infracţiunile contra persoanei. Raportându-ne la aceeaşi perioadă de referinţă 1990-2002, să vedem în

continuare ce ne relevă statisticile criminalistice ale Ministerului de Justiţie cu privire la delicvenţa juvenilă îndreptată împotriva persoanei şi concluziile care le putem trage de aici.

Infracţiuni

contra persoanei

săvârşite de minori

De exemplu, pentru anul 1990, din totalul de 2518 minori aflaţi în custodie, 210 săvârşiseră infracţiuni de omor, adică un procent de 8%. Dublarea numărului de infractori minori pentru anul 1991 şi 1992 raportat la 1990, nu a dus şi la dublarea numărului de minori care săvârşiseră infracţiunea de omor, dar totuşi a reprezentat o creştere (în 1991 din totalul de 5.077 de minori, 319 săvârşiseră infracţiunea de omor, adică 6%, pe când în 1992 din totalul de 5625, doar 270 fuseseră condamnaţi pentru această infracţiune, adică 4%.). Totuşi, acesta se pare că a fost vârful criminalităţi juvenile din perioada d referinţă, căci, la nivel total numărul de infractori minori începe să scadă simţitor şi constant, acest fapt reflectându-se şi ca în cadrul infracţiunilor de omor. Se ajunge ca în anul 1999 din 1792 de infractori minori doar 59 săvârşiseră infracţiuni de omor, adică un procent de 3%, iar pentru anul 2002, din totalul de 1396 de infractori minori 61 fuseseră condamnai pentru omor, adică ceva mai mult de 4%.

Dincolo de cifre, I alte aspecte criminologice merită a fi scoase la iveală. De exemplu, pentru anii 1994-1995 s-au constat cazuri de minori între 13-15 ani care au comis dublu asasinat din interes material.

În prezent, în lume se exprimă îngrijorarea la adresa incidenţei crescute a crimelor violente săvârşite de copii cu vârste tot mai mici: uciderea unui coleg de şcoală de 13 ani de către o elevă din Franţa, în 1996, uciderea unui băiat de 11 ani, în Japonia de către un băiat de 14 ani, în 1997, uciderea unui copil de 2 ani de doi băieţi de 10 ani în Anglia în 1993.

Un alt aspect care atrage atenţia este faptul că, în cele mai multe cazuri infracţiunile împotriva persoanei au fost săvârşite sub influenţa consumului de alcool, ceea ce evidenţia tendinţa de labilitate psihică a minorilor precum şi aceea de a domina la modul agresiv alte persoane.

O altă caracteristică a acestui tip de conduită delincventă este aceea că minorii care comit agresiuni fac apel la alcool sau drog şi fac parte dintr-un grup de 2-3 persoane.

Mai mult ca în perioadele precedente, actele delincvente săvârşite împotriva

93

persoanelor nu au de multe ori o motivaţie reală, fiind săvârşite de multe ori împotriva unei persoane necunoscute făcându-se apel la forţa fizică şi care mai ales implică o escaladă a intimidării victimei.

Infracţiunile de omor apar de cele mai multe ori ca fapte impulsive şi puţin organizate. În acelaşi timp ele se disting prin caracterul şi potenţialul distructiv foarte ridicat şi prin utilizarea unei arme în fiecare din aceste fapte.

c. Infracţiuni contra moravurilor. În cadrul acestei categorii de infracţiuni vom cuprinde infracţiunile de

viol (individual şi colectiv), de proxenetismul şi prostituţia şi de incestul. Luând ca infracţiune de bază violul, tabloul ce prezintă datele statistice ale

Ministerului Justiţiei pentru perioada 1990-2002 oferă o situaţie similară cu celelalte tipuri de conduite delincvente ale minorilor, analizate anterior.

Infracţiuni contra

moravurilor săvârşitre de

minori

Astfel, dacă în 1990 constatăm un număr de 439 minori la un număr total de 2518, reprezentând un procent de 17%, în 1991 procentul scade la 12% (623 minori din totalul de 5077), iar în 1992 la 10% (565 minori din totalul de 5625).

Scăderea este la fel de constantă şi semnificativă ajungându-se la 4-5% în ultimii ani. Cel mai mic număr de minori care fuseseră condamnaţi pentru viol raportat la numărul total minori infractori a fost în anul 2000 (82/1521, adică un procent de 5,4%).

Infracţiuni

având conotaţie sexuală

În orice caz, din statisticile Ministerului de Justiţie se poate observa că numărul infracţiunilor de viol săvârşite de către minori este constant mai mare, uneori dublu faţă de numărul infracţiunilor de omor săvârşire de aceştia. De asemenea, un alt aspect de luat în calcul este faptul că a în domeniul criminalităţii sexuale, cifra neagră este foarte mare. După unele sondaje aceste in fracţiuni (în special violurile, incestul frate-soră) descoperite de organele de poliţie nu reprezintă mai mult de 5 % din numărul real de infracţiuni comise.

Un număr mare de violuri rămâne cunoscut doar de autori şi victime care nu fac publică fapta din raţiuni diverse: teama de sancţiuni, de răzbunare, de dezonoare, etc.

La fel, marea majoritate a relaţiilor frate-soră rămâne necunoscută. De multe ori dacă "fapta" ajunge la cunoştinţa părinţilor, aceştia fac din ea "o afacere de familie" păstrând secretul.

Specialiştii consideră că incestul între frate şi soră se înscrie în cadrul unei "crize pasagere" la unii adolescenţi adesea frustraţi, favorizaţi de promiscuitate şi în absenţa unor reguli elementare de educaţie.

În ceea ce priveşte violul, autorii acestui tip de conduită delincventă sunt de obicei minori lipsiţi de preocupări în timpul liber: lectură, sport, etc. Mulţi manifestă tulburări de comportament anterioare actului criminal. Această inadaptare precoce este într-o strânsă relaţie cu perturbările de ordin afectiv (infantilism, egocentrism, instabilitate) şi cu cele de ordin familial (hiperprotecţie sau respingere). Au fost semnalate şi cazuri de tulburări de comportament generate de pubertate.

Un fenomen aparte îl reprezintă în cadrul infracţiunilor contra moravurilor prostituţia juvenilă, care îmbracă diverse forme de la abuz sexual la producerea de materiale ponografice. Ca şi alte ţări care au ieşit din fostul “lagăr” comunist, şi România s-a confruntat în special după 1990 cu acest flagel deloc de neglijat.

Fenomenul exploatării sexuale a copiilor este dificil de controlat şi identificat. Este practic imposibil de cunoscut amploarea acestuia, dar se poate încerca o estimare cât mai realistă.

Exploatarea

sexuală a copiilor

94

În ultimii ani a început să se acorde şi în România o atenţie sporită cunoaşterii şi prevenirii acestui fenomen având în vedere că pe plan mondial se constată o puternică expansiune a industriei "sexului" care afectează şi un număr din ce în ce mai mare de copii, implicaţi în modalităţi diversificate de manifestare ale acesteia, cum ar fi prostituţia sau producerea de materiale pornografice.

Este cunoscut faptul că o parte importantă a reţelelor crimei organizate este implicată în traficul şi exploatarea sexuală a copiilor atât în ţară, cât şi în străinătate.

Dacă înainte de 1989, principalele puncte de "atracţie" pentru prostituţia juvenilă erau Tailanda, Malayezia, Brazilia şi unele ţări din America Latină, ulterior o sursă importantă au devenit ţările din Europa Centrală şi de Est incluzând aici şi ţările fostei Uniuni Sovietice.

În România după Revoluţie ca urmare a deteriorării vieţii materiale, dar în special a celei morale, din ce în ce mai mulţi copii, şi în special fete acceptă să se prostitueze în marile oraşe: Bucureşti, Constanţa, Timişoara pentru a dobândi avantaje materiale din această activitate.

Statisticile arată că pentru perioada 1989-1999 ponderea medie a prostituţiei juvenile pe ansamblul delincvenţei juvenile a fost de 18,8% dar atragem atenţia încă o dată că întinderea fenomenului este greu de stabilit cu exactitate.

Dintr-un studiu întocmit de Ministerul de Interne pentru perioada 1990-1996 privind exploatarea sexuală a copiilor în România, rezultă că au fost folosiţi un număr de 524 de copii în scopul prostituţiei. Din cazurile constatate, evoluţia fenomenului evidenţiază o sporire a numărului copiilor exploataţi, direct proporţională cu vârsta acestora. Pe categorii de vârstă situaţia se prezintă astfel:

- 10 - 12 ani (13); - 12 - 14 ani (30); - 14 - 16 ani (169); -16-18 ani (312). După cum se observă, se înregistrează o evoluţie ascendentă de la minimul

categoriei de vârstă 10-12 ani, la maximul categoriei 16-18 ani. Acelaşi studiu constată o concentrare a minorilor care practică prostituţia în

unele judeţe de graniţă ale ţării şi în cele cu potenţial turistic ridicat, unde posibilităţile de manifestare ale fenomenului sunt mai mari.

Se pot constata şi o serie de alte caracteristici ale fenomenului. Astfel, absenţa "caselor de toleranţă" legal înfiinţate a dus la dezvoltarea altor

modalităţi de practicare a prostituţiei, cum ar fi prostituţia pe drumul public sau în preajma acestuia (parcări, străzi şi autostrăzi, campinguri, moteluri etc.).

S-au înmulţit în egală măsură anumite case de "rendez-vous" clandestine, cluburi private sau sub paravanul unor agenţii matrimoniale. Aceste stabilimente sunt locul de desfăşurare a prostituţiei "de lux" unde se percep tari re ridicate.

O altă modalitate de desfăşurare a activităţilor legate de prostituţie, o reprezintă reţelele de call girls sau cele care s-au dezvoltat sub paravanul unor agenţii de manechine, agenţii de plasare a dansatoarelor sau de plasare a "secretarelor-interprete" pentru oamenii de afaceri străini.

Sunt, de asemenea, cunoscute reţelele de prostituţie cu tinere ce proveneau din România, identificate în Turcia, Italia şi recent În Spania, aspecte intens mediatizate în presă.

În ultima vreme au fost dezvăluite de presă adevărate scandaluri privind folosirea unor minori români (în special copii ai străzii) de către reţele de pedofili provenind din mai multe ţări occidentale.

95

Dificil de evaluat cu precizie, datorită naturii sale şi extremei sale discreţii, prostituţia juvenilă rămâne un fenomen marginal dar aşa cum mai arătam, în materie de prostituţie a minorilor este recomandat să rămânem prudenţi, întrucât nici o statistică nu poate oferi date exacte asupra amplorii fenomenului.

Deşi este un fenomen care preocupă, fiind semnalat atât de specialişti cât şi de presă, deşi prostituţia nu a fost dezincriminată şi a luat amploare, nu au fost percepute activităţi oficiale de prevenire.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 23

3. Conduite delincvente specifice minorilor. a. Delincvenţa în grup. Încă de la începutul lucrării arătam că delincvenţa juvenilă ridică probleme

specifice, care uneori o diferenţiază de delincvenţa majorilor. Aceste diferenţe decurg din specificul vârstei, sunt legate de preocupări,

aptitudini, dar şi din uşurinţa cu care minorii (tinerii în general) pot să devieze pe panta delincvenţei. Vom prezenta în continuare 4 din conduitele delincvente specifice minorilor: delincvenţa în grup, violenţa, delincvenţa legată de droguri şi furtul vehiculelor cu motor.

Delicvenţa în

grup

Potrivit statisticilor, delincvenţa în grup reprezintă în prezent mai mult de 1/3 din ansamblul faptelor de delincvenţă juvenilă.

Pot fi identificate două categorii de fapte şi două categorii diferite de delincvenţi în grup:

a) gupuri spontane de tineri care nu constituie un fenomen permanent şi stabil şi pentru care nu pot fi identificate anumite caracteristici.

Acest tip de delincvenţă în grup îl întâlnim ocazional la săvârşirea anumitor infracţiuni (furtul calificat la care participă mai mulţi minori sau violurile în grup) şi este favorizat de mai mulţi factori printre care amintim: slaba preocupare a familiei, consumul de alcool, anturajul.

Grupuri spontane

b) grupurile organizate (bandele), reprezintă acea formă de delincvenţă organizată, colectivă, în cadrul căreia membrii constitutivi trăiesc un mod de viaţă antisocial, majoritatea acţiunilor fiind caracterizate de încălcarea legii.

Grupuri

organizate Fenomenul bandelor are forme incipiente în perioada dintre cele două

războaie mondiale în Statele Unite iar după unii autori originea lor este chiar în secolul XVIII. - bande -

Însă fenomenul bandelor, aşa cum îl cunoaştem astăzi se dezvoltă după cel de-al doilea război mondial în Statele Unite, el fiind foarte repede importat în Europa la începutul anilor' 50.

Alcătuită la început, în general, din minori şi tineri (circa 50 % sunt minori şi 90 % băieţi) care făceau parte din acelaşi cartier de la suburbiile marilor oraşe, în prezent bandele sunt organizate în majoritate pe baze etnice (în S.U.A. - San Fancisco, Los Angeles, Washington etc., în Franţa – Paris, Lyon).

Dintre caracteristicile bandelor şi prin raportarea la cele adulte amintim: - faţă de bandele de adulţi, cele constituite din minori se bazează mai mult pe

labilitatea specifică vârstei. - o altă caracteristică este aceea că bandele cunoscute în prezent acţionează cu

mai multă violenţă, iar în ţările cu o puternică imigraţie sunt constitui te din ce în ce mai mult pe baze etnice.

- manifestarea actelor de violenţă în cadrul acestora, fie că ea este utilizată ca

96

mijloc sau ca scop, devine mai mult un act simbolic, o "dovadă iniţiatică". Astfel, pentru a fi admis în bandă, minorul este supus unei "iniţieri" care se transpune prin agresiune, viol sau chiar crimă.

- caracteristica "culturală" a bandelor juvenile prin integrarea individului minor în modul de viaţă al grupului, prin recursul din ce în ce mai frecvent la violentă într-un climat de indiferentă faţă de suferinţa produsă altuia.

Organizarea în bande distincte determină existenţa unor caracteristici pentru cei ce fac parte din aceeaşi bandă:

- un anumit limbaj în care argoul este pigmentat cu cuvinte inventate sau cărora li se dă un alt sens cunoscut numai de membrii grupului;

- un anumit "look" care serveşte la individualizarea grupului prin tunsoare, sau îmbrăcăminte, pantaloni largi, centuri, şepci cu efigia bandei, un anumit tip de încălţări (pantofi de sport sau cizme militare) etc.;

- practicarea sistematică a delimitării zonelor de influenţă prin graffiti (pictarea cu spray-uri speciale a zidurilor imobilelor);

- o anumită muzică: rap sau sub genul hip-hop. Textele, de obicei facile, descriu viaţa în cartier, în familie, relaţiile încordate cu poliţia, justiţia, denotă în general o atitudine antisocială;

- o "ură iraţională" împotriva "adversarilor", "duşmanilor" (ei revin obsedant în textele muzicale sau în limbajul cotidian) care reprezintă în acelaşi timp un fel de explicaţie justificativă a actelor de violenţă;

- o "ideologie" contradictorie amestecând imagini şi mituri violente cu cele nonviolente;

- un mod de viaţă sugerând ideea de "risc", cu practici cotidiene în acest sens, cu o prezenţă constantă în spaţii închise sau cvasinterzise "altora", (străinilor de grup), culoare, pasaje subterane, staţii de metrou, şantiere părăsite, vagoane etc.

b . Violenţa tinerilor.

Rodica Mihaela Stănoiu aprecia în lucrarea Tranziţie şi criminalitate că “violenţa a înregistrat creşteri spectaculoase mai ales în rândul minori lor şi tinerilor şi reprezintă fenomenul de care populaţia se teme cel mai mult”. Violenţa

tinerilor Studiile criminologice efectuate asupra fenomenului violenţei juvenile, în general au relevat că ceea ce alarmează în egală măsură, sunt modificările de natură calitativă ce au intervenit. Dacă anterior predominau actele de violenţă "primitivă" produse pe fondul consumului de alcool, precum şi violenţa de tip pasional, în prezent, a crescut violenţa de tip utilitar sau cea asociată crimei organizate. O noutate este şi aceea că a crescut numărul faptelor de violenţă în care victima este necunoscută pentru infractor.

Despre violenţa minori lor s-a scris mult, datele prezentate în diferite studii fiind îngrijorătoare. Astfel, anual în S.U.A. se comit câteva mii de omoruri de către minori, de multe ori victimele fiind, tot minori (numai pentru anul 1989 în Detroit, poliţia a comunicat că 68 de minori au fost ucişi de alţi minori).

O serie de lucrări recente abordează o altă componentă a violenţei minorilor, şi anume violenţa în şcoli.

Maurice Cusson arată că experienţa şcolară se finalizează de cele mai multe ori cu succes, dar sunt şi multe cazuri când se finalizează cu un eşec. Dacă experienţa se derulează normal, elevul se maturizează, comunică şi îşi reglează diferendele cu alţii prin cuvinte. În cazurile de eşec elevul va privi şcoala cu aversiune şi treptat va aluneca spre delincvenţă.

Violenţa în şcoli

Violenţa în şcoli este menţionată şi într-o altă lucrare editată de Consiliul

97

Europei în care se precizează că faptele de natură infracţională, care se produc în şcoli, îmbracă forme diferite, de la bătăi între elevi până la tâlhării, violuri şi chiar omoruri.

Fenomenul a luat proporţii şi în şcolile din România, organele de poliţie şi gardienii publici fiind solicitaţi să asigure ordinea şi securitatea elevilor, în unele şcoli din mediul urban.

Factorii care generează delincvenţa de grup ?

Aceleaşi aspecte au fost semnalate şi de presă, care atribuie, de cele mai multe

ori această stare de delincvenţă juvenilă, mutaţiilor care au avut loc în societate, la nivelul familiei şi în special, lipsei de autoritate din sistemul de învăţământ.

Violenţa minori lor şi în special violenţa în şcoli sunt considerate pe bună dreptate un fenomen important căruia trebuie să i se acorde o atenţie pe măsură.

O altă problematică, de mare actualitate, o reprezintă atitudinile violente dobândite de minori şi tineri prin vizionarea unor filme la televiziune sau cinema în care abundă scenele de violenţă.

Televiziunea şi

violenţa tinerilor

Modificarea în perioada anilor '60-'70 a tematicii abordate de marile companii cinematografice prin centrarea subiectelor pe filme de acţiune cu scene de violenţă gratuită, erotice sau macabre (aşa numitele thriller-uri), a determinat studierea mai aprofundată a consecinţelor unor asemenea producţii cinematografice asupra dezvoltării şi comportamentului adolescenţilor.

Cu toate că s-au efectuat studii care concluzionează asupra aspectelor negative pe care filmele şi jocurile ce prezintă scene de violenţă o au în special asupra minorilor, acestea au proliferat nestingherite, ele constituind şi în prezent cele mai profitabile producţii din punct de vedere al încasărilor.

În activitatea judiciară (poliţie, parchet, instanţe) se întâlnesc nenumărate cazuri când minorii săvârşesc in fracţiuni cu violenţă, unele cu o cruzime greu de Înţeles, ca urmare a unor "modele" copiate din filme.

Dintre măsurile abordate în România legat de violenţa TV în anul 2002 s-au luat măsuri de către Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) pentru ca filmele ce sunt prezentate la televizor, să aibă afişate pe ecran categoriile de vârstă care au interdicţia de a le viziona, iar anumite tipuri de emisiuni să fie programate numai după orele 2400.

c. Delincvenţa legată de droguri şi de alcool. Pentru majoritatea tinerilor din Europa Occidentală "revoluţia drogurilor" din

anii 1960-1980 a reprezentat una din modalităţi le de revoltă împotriva adulţilor, a societăţii şi împotriva normelor morale tradiţionale.

Drogurile şi alcoolul –

principalele cauze ale violenţei tinerilor

Mişcarea "hippy" şi curentul ''flower power" au marcat o perioadă de opoziţie tacită, prin diferite forme, faţă de lege şi cutume, dar formele de manifestare au fost nonviolente.

În prezent tinerii devin consumatori de droguri sau de alcool, la vârste timpurii, din motive cu totul diferite, dar ceea ce îi separă net de tinerii anilor '60-'80 este mediul social din care provin.

Toate statisticile şi lucrările recente care au abordat această temă, subliniază creşterea cazurilor de trafic şi consum de droguri în cartierele mărginaşe, defavorizate, precum şi legătura directă (un raport direct proporţional) între traficul de droguri şi creşterea ratei criminalităţii în zonă (delinquency area).

98

Dacă impactul drogurilor asupra ratei criminalităţii rezultă din studiile efectuate după anii 1960, faptul că alcoolul este responsabil de producerea în special a infracţiunilor de violenţă, este relevat încă de la începutul sec. XX de Enrico Ferri, în lucrarea sa Sociologia Criminală. Acesta semnalează că numărul infracţiunilor de omor, loviturile cauzatoare de moarte etc., creşte sau descreşte în acelaşi timp cu producţia de vin. Ferri constată ironic, că în acest fel, "filoxera" (boală a viilor n.n.), este mai eficace în diminuarea infracţiunilor de violenţă decât rigoarea dreptului penal.

Nu trebuie omis nici faptul că în România, la începutul anilor '90, "copii străzii" începuseră să utilizeze diluanţi şi alte produse care le dădeau senzaţii halucinogene, acelaşi fenomen fiind cunoscut la începutul anilor '50 şi în ţările din vestul Europei.

Din păcate acest tip primar de toxicomanie a apărut şi în şcoli, unde, în ultimii ani au pătruns şi drogurile tari.

Deteriorarea situaţiei în special în rândul minori lor şi tinerilor, a determinat o schimbare de atitudine şi pe plan legislativ, unde în domeniul drogurilor şi în special al traficului s-au produs mutaţii importante, în sensul înăspririi sancţiunilor.

Astfel, în Grecia pedeapsa este de până la 20 de ani, iar în Irlanda, Marea Britanie şi România ajungându-se până la detenţiunea pe viaţă.

Sunt ţări în Europa, în care consumul de stupefiante nu este sancţionat: Germania, Danemarca, Spania, Italia, Olanda etc. şi altele unde se pedepseşte:

Franţa, Irlanda, Luxemburg, România etc. Deşi regimul sancţionator este deosebit de sever, proliferarea, în toată Europa

a traficului şi implicit a consumului de droguri, demonstrează că sancţiunile nu au fost de natură să descurajeze acest fenomen astfel că, opinăm pentru extinderea măsurilor de prevenţie în rândul minori lor şi tinerilor, pentru cunoaşterea efectelor nocive ale acestui flagel.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Amza, Tudor, Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

2. Cioclei, Valerian, Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996.

3. Coca-Cozma, Maria, coordonator, Justiţia pentru minori, Ed. Universul juridic,

Bucureşti, 2003.

4. Stănoiu, Rodica Mihaela, Criminologie, Ed. Oscar Print, Ed. a VII – a, revăzută

şi adăugată, Bucureşti, 2006.

5. Stănoiu, Rodica Mihaela; Brezeanu, Ortansa Tranziţia şi criminalitatea, Ed.

Oscar Print, Bucureşti, 1994.

99