CREAREA LUMII

Pr.Prof. Peșetz Emil

Targoviste, 2005

Originea lumii a preocupat dintotdeauna pe om. După unii filosofi,

lumea a fost creată de Dumnezeu, dar nu din nimic, ci dintr-o materie eternă,

el având numai rolul de arhitect sau Demiurg. Această concepţie este numită

dualism (spirit-materie). Alţii spun că lumea este rezultatul atomilor care

alcătuiesc materia. Ca materie, lumea este veşnică, dar ca formă, este

produsul evoluţiei (materialismul). Ambele concepţii atacă credinţa în

Dumnezeu: fie că-I neagă în mod direct existenţa (materialismul), fie că-L

reduce la rolul de arhitect.

Biserica creştină a învăţat că lumea este opera lui Dumnezeu şi că a

fost creată din nimic şi nu dintr-o materie coeternă cu El.

„Aceasta înseamnă că Dumnezeu Însuşi a creat substanţa lumii şi din

această substanţă a creat apoi lumea”.1

Cuvântul „nimic" nu trebuie înţeles ca un principiu, ca o cauză

materială, ci ca o noţiune ce explică lipsa oricărei realităţi.

„Creaţia din nimic arată că lumea şi omul nu-şi au originea într-o potentă

de sine stătătoare şi nici nu sunt din fiinţa lui Dumnezeu. Raţiunile plasticizate

ale lumii sunt create din nimic, dar au ca model şi ca susţinătoare raţiunile

eterne ale Logosului. Dumnezeu produce energia din care se alcătuiesc formele

lumii, ca un efect al energiei Lui spirituale, imprimând în ea în mod potenţial

formele ce se vor actualiza în timp, sau aşa-zisele raţiuni ale lucrurilor de care

vorbesc Sfinţii Părinţi.”2

Revelaţia divină ne arată că lumea este opera lui Dumnezeu.

„Creaţia nu este expresia unei necesităţi interne sau externe. Dumnezeu

1 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. Ioan Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică,Cluj-Napoca, 2004, ed a II-a, vol. I., p. 349.2 Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, EIBMO, Bucureşti, 1978, vol. I. p. 336 – 337.

1

creează în mod liber şi din iubire, motiv pentru care, în integralitatea sa,

creaţia este destinată îndumnezeirii.”3

În Sfânta Scriptură se spune: „La început, a făcut Dumnezeu cerul şi

pământul" (Geneza I, 1), iar în Faptele Apostolilor: „Dumnezeu Cel ce a făcut

lumea aceasta şi toate cele ce sunt într-însa, fiind El Domnul cerului şi al

pământului…” (F. Ap. 17, 24), adevăr de credinţă confirmat şi formulat în

Simbolul de credinţă care îl numeşte pe Dumnezeu „Făcătorul cerului şi al

pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute".

„Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Acesta din urmă

dă sens şi valoare lumii. Părinţii Bisericii aprofundând datele Sfintei

Scripturi, prezintă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei, opunându-se

ideii că Dumnezeu, ar fi creat lumea dintr-o necesitate internă, ceea ce ar

duce la panteism sau dintr-o necesitate dinafară de Dumnezeu, căci nu există

o ştiinţă superioară lui Dumnezeu spre care ar tinde El…Deci motivul şi

scopul lumii trebuie căutate în Dumnezeu Însuşi.”4

Crearea lumii nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu,

deoarece ideea lumii a existat în Dumnezeu din veci şi numai

realizarea ei s-a făcut în timp. Creaţia nu-L schimbă pe Dumnezeu, pentru

că lumea n-a fost creată din substanţa lui Dumnezeu, ci din voinţa Sa, prin

energiile Sale necreate.

Lumea este opera Sfintei Treimi. Sfânta Scriptură spune: „Să facem

om după chipul şi asemănarea noastră" (Geneza L, 26).

„Tatăl este Dumnezeu Atotţiitor (Pantocarator), Dumnezeu

Atotputernic Care creează lumea în timp şi în spaţiu adică aduce din

nefiinţă la fiinţă creaţia sensibilă, empirică şi cea inteligibilă, nevăzută.

Biblia creştină se deschide cu cartea Facerii (Geneza), după care,

Dumnezeu Tatăl creează din voia Sa liberă şi personală, prin Cuvântul

Său creator şi pronietor… Iar prin Duhul Său, Care acoperea, la început 3 Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie dogmatică şi simbolică, vol. 1, EIBM AL BOR Bucureşti, 2003, p. 149.4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, coord. Îndrumări misionare, EIBM AL BOR Bucureşti, Bucureşti, 1983, p.141.

2

apele,(Fac. 1,2), Dumnezeu a pus în făpturi suflare de viaţă.(Fac. 1,32;

2,7)5

Filosofia şi cultura antică se bazau pe opoziţia dintre spirit şi

materie. Pornind de la faptul că lumea a fost creată de Logos, Sfinţii Părinţi

au depăşit acest dualism, arătând că spiritul este fundamentul materiei, pentru

că lumea este creată de o ordine logică, care nu este altceva decât reflectării

raţionalităţii Logosului în structura internă a întregului univers.

Ştiinţa a descoperit această raţionalitate ce stă la baza universului, dat

din cauza abisului dintre lume şi Dumnezeu (promovat de scolastica

apuseană, care a vorbit despre o lume autonomă, care pierde legătura cu

Dumnezeu), nu mai văd legătura dintre Dumnezeu şi lume. Savanţii au

început să cocheteze cu religiile orientale (hinduism, budism), care vorbesc

de nişte vibraţii ce există în adâncul universului şi care ar explica unitatea

universului şi dependenţa creaţiei „de marele tot" sau de „entitatea originară"

impersonală, ceea ce înseamnă panteism ştiinţific. Deci, putem vorbi de

trei tipuri de cosmologii:

Prima ar fi cosmologia autonomă, după care Dumnezeu creează lumea,

dar apoi o lasă să acţioneze prin ea însăşi, în virtutea unor legi mecanice,

întemeiate pe legătura exterioare dintre cauză şi efect.

Această cosmologie face abstracţie de prezenţa Duhului Sfânt în creaţie şi

transformă lumea într-o uriaşă maşinărie care funcţionează în mod autonom,

deci independent de Creatorul ei, pentru că acesta rămâne izolat într-o

transcendenţă inaccesibilă.

Această cosmologie a favorizat apariţia teoriilor evoluţioniste, după care

crearea cosmosului se datorează unor procese cu caracter mecanic şi

independent. Datorită prăpastiei introduse între Dumnezeu şi lume, omul se

substituie lui Dumnezeu şi transformă lumea într-un obiect care poate fi

stăpânit, fără nici un fel de discernământ. Din această atitudine s-a născut

5 Pr. Prof. Dr.Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. Creştină, Bucureşti, 1999, p. 98.

3

tendinţa de a desacraliza lumea, de a o seculariza, iar secularizarea, la rândul

ei a provocat criza ecologică contemporană.

A doua concepţie despre lume este panteismul, specific religiilor orientale.

Acesta se întemeiază pe confuzia dintre Creator şi creaţie. Mai mult, nici nu se

poate vorbi de creaţie, pentru că materia este şi ea eternă şi se confundă cu

divinitatea. Panteismul are trei consecinţe negative: anulează entitatea personală

a omului, datorită ideii reîncarnărilor succesive; face ca omul să rămână pasiv şi

neputincios în faţa naturii sacralizată la maxim, din cauza confuziei între divinitate

şi lume şi îi răpeşte omului bunul său cel mai de preţ, adică libertatea.

A treia concepţie este cea teonomă. Conform acestei concepţii, după fiinţa Sa,

Dumnezeu este total transcendent faţă de lumea pe care a creat-o din nimic, dar

în acelaşi timp este prezent în lume prin energiile Sale necreate, care izvorăsc

din fiinţa divină. Deci, între Dumnezeu şi lume există o legătură dinamică,

datorată acestor energii divine.

„Din această cauză, cosmologia teonomă nu acceptă nici creaţionismul, care

consideră că lumea a fost perfectă din momentul creării ei, dar nici evoluţionismul,

fiindcă acesta consideră că lumea se dezvoltă prin ea însăşi, Iară nici o

legătură cu Dumnezeu. Cosmologia teonomă depăşeşte aceste două tendinţe prin

concepţia de creaţie continuă, care îşi are izvorul în creaţia de la început, prin

care Dumnezeu a scos lumea din neant şi se încununează în creaţia finală, când

totul se va transforma în Hristos, în calitate de Logos creator şi mântuitor, într-un

cer nou şi într-un pământ nou.”6

Teoria creaţionistă sau creaţionismul (din creaţie, lat.: creatio, creationis),

este teoria care postulează faptul că Universul a fost creat de un zeu suprem,

care se află în afara Universului (un Creator). Teoria creaţionistă intră în

contradicţie cu tezele evoluţioniste.

Unele variante creaţioniste, care admit o evoluţie de la forma în care a fost

creată iniţial lumea la cea actuală, dezbat atât realitatea acestei evoluţii (încă

6 Pr. Lector Tache Sterea, Îndrumător, Ed. Episcopia Argeşului, Curte de Argeş, 1997, p.56.

4

insuficient dovedită ştiinţific) cât şi eventuala ei desfăşurare pe baza unor

principii mecaniciste sau a intervenţiei divine directe.

Conform Sfintei Scripturi, primul om a fost un bărbat, Adam, creat din

pământ. Mai târziu, din una din coastele sale a fost creată femeia, Eva. Studii

genetice recente - cum este de exemplu The Genographic Project (Proiectul

genografic) organizat de societatea National Geographic - folosesc numele

Adam şi Eva pentru a denumi cei doi indivizi, un bărbat şi o femeie, a căror

informaţie genetică este moştenită de toţi oamenii care trăiesc astăzi. Evoluţia,

în sens biologic, poate fi descrisă ca procesul prin care speciile actuale nu sunt

create de Dumnezeu ci se schimbă prin transformări succesive pornite de la alte

organisme şi nu prin generare spontană. Ideea evoluţiei s-a dezvoltat începând

cu secolul XIX pe baza unor ipoteze încă nedovedite niciodată.

Scopul teoriilor evoluţioniste este de a dovedi şi explica ipoteza modificarii

speciilor pe parcursul timpului, formarea lor prin evoluţie. Aceste teorii au

început prin a descrie evoluţia ca un aspect al existenţei fiinţelor vii (Lamarck şi

Darwin). În cursul secolului XX, noţiunea de evoluţie a fost extinsă în totalitatea

universului, deci la toate organismele, de la particulele subatomice la societatea

umană de teologi şi oameni de ştiinţă.7

Teoriile evoluţioniste, având la baza ideea religioasă a neexistenţei lui

Dumnezeu sau a retragerii Acestuia după crearea lumii, intră în contradicţie cu

teoria creaţionistă. In acest context trebuie arătat că evoluţionismul, ca şi

creaţionismul sunt două teorii care se bazează pe autonomia lumii naturale faţă

de cea supranaturală şi încearcă să explice existenţa omului şi a lumii fără să ia

în consideraţie Logosul divin şi ordinea raţională şi unitară a întregii creaţii prin

care toate au fost create (Ioan 1,1-2).

„Datorită acestui fapt, ambele teorii consideră că lumea naturală sau

văzută apare şi se dezvoltă în două direcţii contradictorii. în opoziţie cu

evoluţionismul, creaţionismul consideră că lumea naturală, creată de Dumnezeu

7 Pierre Teilhard de Chardin, Julian Huxley şi James Lovelock (teoria Gaia).

5

în chip desăvârşit la început, a fost profund afectată de păcat şi cunoaşte un

proces de degradare din ce în ce mai accentuat, dominat de legea entropiei, care

sfârşeşte cu distrugerea ei finală” 8.

Creaţionismul infirmă Sfânta Scriptură, pentru că izolează pe Dumnezeu în

transcendent din cauza caracterului autonom al lumii naturale, conferă timpului şi

erelor geologice o semnificaţie metaforică şi rămâne legat simplu de sfârşitul

tragic al lumii, „ca şi cum răul n-ar ţine de voinţa omului, ci de însăşi fiinţa

creaţiei, această teorie pretinde, în mod contradictoriu, că lumea creată de

Dumnezeu în mod perfect ar fi fost distrusă de păcat. Dar cum putea păcatul să

distrugă lumea dacă ea a fost creată în chip desăvârşit de Dumnezeu?”9

Teoria evoluţiei este una dintre cele mai importante teorii ştiinţifice, şi

totodată una dintre cele mai puţin înţelese. Teoria evoluţiei nu numai că explica

diversitatea vieţii pe pământ şi apariţia speciilor, inclusiv apariţia omului, dar

este singura teorie care face acest lucru.

A accepta teoria evoluţiei doar parţial este imposibil. A spune totuşi „Da,

sunt de acord ca animalele pot sa evolueze, dar nu cred oamenii au evoluat din

maimuţe"; este absolut ridicol. A accepta ca o specie (oricare) se poate schimba

în timp înseamnă a accepta teoria evoluţiei, inclusiv evoluţia omului.

În timp ce teoria evoluţiei este universal acceptată printre oamenii de

ştiinţa, este regretabil că mulţi oameni inga mai au îndoieli cu privire la

validitatea ei.

Creaţionismul este o teorie ştiinţifică ce studiază apariţia vieţii, din

perspectivă creştină, inspirată de Sfânta Scriptură şi de scrierile Sfinţilor Părinţi

ai Bisericii.

Majoritatea oamenilor trăiesc cu impresia că ştiinţa şi religia sunt

incompatibile. Nimic mai fals!

8 Ion Străinescu, Creaţionismul ştiinţific, Editura Universităţii Bucureşti, 2000, p. 10.9 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 159.

6

Iată ce spunea părintele cuanticii, marele fizician german Max Planck, în

cuvântarea rostită la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru fizică

(1918):

„Ca un om care şi-a dedicat întreaga viată ştiinţei exacte – studiului

materiei - vă pot spune, ca rezultat al cercetărilor mele în legatură cu atomii,

doar atât: nu există materie ca atare. Tot ceea ce numim ‘materie’ îşi are

originea şi există doar în virtutea unei forţe care face să vibreze particulele unui

atom, şi care menţine integritatea acestui minuscul sistem solar al atomului.

Suntem obligaţi să presupunem că în spatele acestei forţe există minte

conştientă şi inteligentă. Această minte este matricea întregii creaţii.”

Deşi puţini cunosc aceasta în România, unde darwinismul este încă dogmă

de netăgăduit, un mare număr de savanţi de primă importanţă au crezut în

Creaţie. Numele lor alcătuieşte o pleiadă importantă, fie că vorbim de oameni de

ştiinţă pre-darwinişti fie post-darwinişti. Dintre ei, amintim doar câţiva: Francis

Bacon, Galileo Galilei, Johannes Kepler, Blaise Pascal, Robert Boyle, Wilehlm

Leibnitz, John Woodward, Johnathan Edwards, John Dalton - în perioada

timpurie; Humphrey Davy, Michael Faraday, Samuel Morse - în perioada

imediat pre-darwinistă; Richard Owen, Henry Rogers, James Joule, Loius

Pasteur, William Thompson Kelvin, James Maxwell, John Pettigrew, John

Fleming - din perioada imediat post-darwinistă; Howard Kelly, Paul Lemoine,

John Mann, William Ramsey, Arthur Wilder-Smith - contemporani.

În ţările occidentale, îndeosebi în Statele Unite ale Americii, Creaţionismul

este în atenţie de câteva decenii, dezbaterile publice punând în dificultate teoria

evoluţionistă, care îşi arată astfel limitele. Chiar şi aşa, canalele TV de

specialitate, de exemplu National Geographic ori Discovery continuă să prezinte

Evoluţia ca pe un fapt dovedit, în timp ce termenul „creaţionism” nu este

menţionat niciodată.

În România, sub influenţa programelor de şcolarizare rămase nemodificate

din perioada ateismului comunist, subiectul Creaţionism este foarte puţin

7

abordat, iar Creaţionismul ca disciplină ştiinţifică este practic necunoscut opiniei

publice.

„Creaţionismul ignoră ordinea unitară a creaţiei dată în Logosul divin şi

oscilează contradictoriu între desăvârşirea iniţială a creaţiei şi sfârşitul ei

apocaliptic, provocat de păcat. În opoziţie cu creaţionismul, evoluţionismul

face abstracţie de crearea lumi de Dumnezeu şi consideră că lumea poate

evolua la nesfârşit spre forme noi de existenţă, în mod autonom, această teorie

nu admite existenţa sau influenţa unui agent extern în evoluţia lumii, căci

universul evoluează prin el însuşi, la nivelul lui cosmic, biologic, uman şi

cultural, fără să fie orientat anticipat către un scop definit”. 10

Deşi se prezintă ca o teorie ştiinţifică, evoluţionismul nu poate fi demonstrat

pe calea experimentelor de laborator. Nimeni nu poate reproduce în laborator

fenomene care s-au produs de-a lungul unor perioade considerabile de timp. Cu

tot caracterul ştiinţific de care se prevalează, evoluţionismul intră în conflict cu

realitatea când susţine că lumea evoluează la nesfârşit. Creaţia a avut loc odată

pentru totdeauna şi evoluţia s-a oprit la om, pentru că „omul poartă în el nu

numai chipul lumii inferioare lui, ci şi chipul !u Dumnezeu, Care 1-a creat după

planul Său veşnic, ca inel de legătură între lume şi Creatorul ei.

Evoluţionismul face abstracţie de Logosul divin şi de ordinea raţională a

creaţiei şi pretinde că lumea se transformă la nesfârşit fără un scop definit”11.

Este evident că cele două teorii s-au inspirat din referatul biblic despre

crearea lumii, pentru că în sistemele filosofice sau religioase unde nu există un

astfel de referat, nu există nici creaţionism şi nici evoluţionism. Dacă aceste

două teorii devin în cele din urmă contradictorii, această se datorează faptului că

ambele rămân influenţate mai mult de filozofia omenească decât de Revelaţia

divină.

Ambele teorii fac abstracţie de ordinea unitară şi raţională a creaţiei în

10 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 160 – 161, notele 36 şi 37.11 Ibidem, p. 160.

8

Logosul etern al Tatălui şi rămân tributare modului de gândire omenesc. Sfânta

Scriptură nu terorizează lumea cu sfârşitul ei apocaliptic şi nici nu

propovăduieşte o evoluţie nesfârşită a lumii, întrucât consideră că lumea este

menită să treacă printr-un proces de transfigurare şi îndumnezeire datorită rolului

pe care Dumnezeu 1-a încredinţat omului.

„Creaţionismul şi evoluţionismul rămân profund marcate de gândirea

omenească şi ignoră procesul de prefacere şi îndumnezeire al creaţiei, întemeiat

pe ordinea unitară a creaţiei în Logosul divin, despre care ne vorbeşte Revelaţia

dumnezeiască”12.

Sfânta Scriptură consideră că lumea naturală, ca şi lumea spirituală, a fost

creată şi este menţinută în existenţă de către Logosul creator al Tatălui, Care

păstrează unitatea creaţiei în Duhul lui Dumnezeu, prin ordinea universală a

întregii Sale creaţii. Această ordine raţională a creaţiei, pe care constituie

modul prin care Dumnezeu intervine personal în actul creaţiei, ca în cele din

urmă să creeze pe om ca o cunună a întregii zidiri.

„Lumea s-a dezvoltat prin dirijarea exercitată de Dumnezeu asupra

energiilor ei componente până când printr-o lucrare specială a lui Dumnezeu

(mâna lui Dumnezeu) a fost format organismul biologic în care a apărut în

acelaşi timp, prin „suflarea” lui Dumnezeu, sufletul raţional al omului după

chipul Creatorului său”13.

Expunerea biblică despre creaţie începe de jos în sus, astfel că fiecare regn

şi fiecare specie apar ca mijloc de existenţă şi condiţie pentru cele imediat

superioare: cel anorganic pentru cel vegetal, cel vegetal pentru cel animal, iar

acesta din urmă pentru om.

O specie superioară le presupune pe toate cele inferioare ei. Aceasta nu

înseamnă însă că speciile inferioare ar fi cauzele producătoare ale speciilor

superioare.

„Rolul speciilor inferioare în raport cu cele superioare, care le urmează, se 12 Ibidem, p.161.13 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 334

9

reduce la acela de a fi condiţie de existenţă pentru cele din urmă, dar şi

aceasta prin orânduirea voinţei dumnezeieşti. Fiecare specie îşi datorează însă

existenţa ei unui act creator special al lui Dumnezeu, pe care îl săvârşeşte în

legătură cu cele ce preced şi cu cele ce urmează”.14

Ordinea unitară a creaţiei în Logosul divin pune în evidenţă relaţia dintre

timp şi eternitate în procesul de creaţie a lumii de către Dumnezeu, din două

motive. Această ordine ne ajută să înţelegem mai întâi greşeala creaţionismului,

care consideră că omul şi lumea au fost create de Dumnezeu într-o clipă, deoarece

consideră „creaţia şi omul din perspectiva eternităţii lui Dumnezeu, dincolo de

timp”.15

Datorită tendinţelor sale deiste, creaţionismul ignoră timpul şi mişcarea şi

se refugiază în eternitatea lui Dumnezeu într-un mod platonic şi maniheic.

„ Această intervenţie repetată a lui Dumnezeu în crearea lumii, care

depăşeşte autonomia lumii naturale admisă de creaţionism şi de evoluţionism,

este expresia creaţiei continue pe care Dumnezeu Tatăl o realizează prin Lo-

gosul Creator şi a ordinii universale a creaţiei în Duhul Sfânt, potrivit

planului Său veşnic cu privire la om şi lume.”16

Ordinea unitară a creaţiei în Logosul divin arată că omul şi lumea nu sunt

închise în timp şi nu rămân afara timpului, ci au fost create de Dumnezeu în

timp ca să tindă spre eternitatea Creatorului. Deşi omul a căzut în păcat şi n-a

mai urmat scopul pentru care fost creat, adică să înainteze împreună cu creaţia

către eternitatea lui Dumnezeu, el îşi continuă drumul său sprijinit de

energiile necreate ale creatorului Său, pe care i le oferă în continuare din

dragostea sa nesfârşită.

Din iubire faţă de creaţia pe care a zidit-o, Logosul Se întrupează şi

pătrunde în timp la plinirea vremii, ca să ne arate sensul creaţiei şi să pună

baza procesului de îndumnezeire a omului şi a creaţiei, care începe de fapt pe

14 N. Chiţescu, I. Todoran, I. Petreuţă, op.cit, p. 50115 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. Cit. p. 163, nota 42.16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. Cit. p. 162.

10

pământ şi se va desăvârşi la a doua venire a Sa.

„Creaţionismul şi evoluţionismul sunt două teorii contradictorii care

contribuie la secularizarea lumii şi provoacă derută în rândul celor ce le

studiază, fiindcă ignoră locul central al Logosului Creator în întreaga

creaţie, văzută şi nevăzută, şi raţionalitatea creaţiei atestată de Revelaţia

divină şi de ştiinţa contemporană.”17

17 Ibidem. P. 163.

11

Bibliografie

Bria, Pr. Prof. Dr., Ion Tratat de Teologie dogmatică şi ecumenică, Ed.

Creştină, Bucureşti, 1999.

Chiţescu, Prof. N., Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petreuţă, Pr. Prof. Ioan,

Teologia dogmatică şi simbolică,Cluj-Napoca, 2004, ed a II-a, vol. I.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru coord., Îndrumări misionare, EIBM BOR,

Bucureşti, Bucureşti, 1983.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, EIBMO,

Bucureşti, 1978, vol. I.

Sterea, Tache, Pr. Dr., Teologie dogmatică şi simbolică, vol. 1, EIBMBOR,

Bucureşti, 2003.

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR,

Bucureşti, 2005.

Străinescu, Ion, Creaţionismul ştiinţific, Editura Universităţii, Bucureşti,

2000.

12