Course 3.4

INDICATORI DE ANALIZĂ A TRANSPORTULUI MARITIM

17 October 2013 Lect.univ.dr. Cătălin POPA 1

© Academia Navală "Mircea cel Bătrân" (ANMB). Orice formă de copiere, stocare, modificare şi/sau transmitere a acestui material fără acordul prealabil şi scris al ANMB este strict interzisă.

http://www.anmb.ro

Metode de calcul a costurilor în

transportul maritim

Timp mediu de studiu: 90 minute

Sarcini de învăţare: Prin parcurgerea acestei unităţi de studiu, studentul va fi

capabil să:

definească principalele metode de calculaţie a costurilor

definească fiecare metodă in parte

Metode de analiză a costurilor de transport maritim

Analiza costurilor este înţeleasă cel mai adesea ca un proces de evaluare a

impactului financiar al deciziilor manageriale alternative. Spre deosebire de aceasta,

analiza strategică a costurilor este o analiză de cost în care elementele strategice devin

evidente şi unele date privind costul sunt utilizate pentru a dezvolta strategii privind

obţinerea de avantaje competitive substanţiale1.

Direct sau indirect, calculaţia şi analiza costurilor joacă un rol important în

fundamentarea deciziilor strategice, constituind instrumente de bază ale pilotajului

strategic al întreprinderii2.

Metodele de analiză a costurilor se pot împărţi în două mari categorii:

Metode calitative;

Metode cantitative.

Cele mai importante metode şi procedee de analiză calitativă care pot fi utilizate în

analiza costului unitar în cadrul firmelor care au ca obiect de activitate transportul maritim

şi prestările de servicii portuare sunt:

1. Comparaţia;

2. Diviziunea şi descompunerea rezultatelor;

3. Gruparea;

4. Metode de stabilire a relaţiilor cauzale

1E. Hlaciuc, Metode moderne de calculaţie a costurilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999

2M. Niculescu, Diagnostic economic, Ed. Economică, Bucureşti, 2005

Metode de calcul a costurilor in transportul maritim


© Academia Navală "Mircea cel Bătrân" (ANMB)

1. Comparaţia

Orice cost nu se apreciază ca o mărime în sine ci, în raport de anumite criterii sau

baze de comparaţie. Acestea pot fi de mai multe feluri, şi anume:

- comparaţii în timp, adică se compară rezultatele perioadei raportate cu cele

ale unei perioade anterioare sau posterioare;

- comparaţii în spaţiu, adică între subdiviziuni organizatorice din cadrul firmei

analizate, între întreprinderi similare ca profil;

- comparaţii mixte, adică având în vedere o îmbinare între mai multe criterii;

- comparaţii în funcţie de un criteriu prestabilit (plan, standard, etalon,

statistici, etc);

- comparaţii cu caracter special, în funcţie de domeniul analizat.

Pentru a se putea asigura comparabilitatea datelor, acestea trebuie să aibă un

character omogen, să fie exprimate într-un etalon unic şi să fie determinate după o

metodologie unitară.

Astfel, fiindcă activitatea analizată are un caracter sezonier comparaţiile în timp ale

datelor sunt semnificative dacă se fac între aceeaşi lună din ani diferiţi. De exemplu,

statistic s-a constatat că lunile de vârf în prestările de servicii portuare sunt martie-mai şi

septembrie-noiembrie. Pentru a asigura o comparabilitate ridicată a datelor este de

preferat să se analizeze evoluţia în timp a datelor însă ţinând cont de acest criteriu special.

De asemenea, s-a constatat că cele mai slabe luni din ani sunt iulie-august şi decembrie-

februarie. Aceste fenomene, pe lângă faptul că pot produce întârzieri foarte mari în

realizarea operaţiunilor, determină şi creşteri semnificative de cost deoarece manopera

pentru serviciile executate este mult mai mare şi utilajele folosite sunt mult mai solicitate.

2. Diviziunea şi descompunerea costurilor

Diviziunea şi descompunerea costurilor ca metodă de analiză se utilizează în

scopul asigurării cercetării, al localizării elementelor componente ale costurilor. Costurile

unitare se divid, se descompun, pentru a asigura profunzimea studierii faptelor.

Diviziunea şi descompunerea acestora se poate face în diverse componente:

costuri fixe-costuri variabile, costuri directe-costuri indirecte. La rândul lor acestea se pot

descompune pe componente principale, ca de exemplu: în cadrul cheltuielilor directe să se

detalieze tipurile acestora, şi anume: materiale directe, manoperă directă etc.




Descompunerea pe părţi sau elemente componente permite aprofundarea analizei

din punct de vedere structural. Ea este o condiţie pregătitoare pentru stabilirea, gruparea

corelată şi măsurarea legăturilor cauzale3.

3. Gruparea

Prin grupare, colectivitatea cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi,

după variaţia uneia sau mai multor caracteristici. Semnificativă pentru domeniu studiat

este analiza cheltuielilor pe tipuri de cheltuieli şi în special a celor de exploatare, precum şi

analiza cheltuielilor directe şi indirecte pe componente.

Grupările se pot face după criterii diferite, în funcţie de conţinutul, forma de

exprimare şi variaţia caracteristicii de grupare. De exemplu în analiza costurilor în

transportul maritime şi prestările de servicii portuare gruparea acestora se poate face în

funcţie de locul de provenienţă sau pe activităţi: aferente atelierului de reparaţii, aferente

manipulărilor de laminate, manipulărilor de cherestea, etc.

Analiza cantitativă are rolul de a cuantifica influenţele elementelor sau factorilor

care explică creşterea sau descreşterea costului.

Pentru separarea influenţelor factorilor se pot folosi diferite metode:

1. Indicatorii economico-financiari;

2. Indicii;

3. Coeficienţii (ratele) de structură, echilibru şi eficienţă;

4. Ratele;

5. Tehnicile scorurilor;

6. Metoda substituirilor în lanţ;

7. Metoda determinării izolate a acţiunii factorilor;

8. Metoda calculului matricial;

9. Metoda ABC;

10. Metoda cercetării operaţionale;

11. Metoda analizei regresionale;

12. Metode sociologice;

13. Metoda calculului marginal;

14. Teoria fenomenelor de aşteptare.

1. Indicatorii economico-financiari reprezintă o modalitate de măsurare a

fenomenului prin care acesta capătă o dimensiune cantitativă sau calitativă.

3Al. Gheorghiu, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004




De exemplu, pentru domeniul studiat un indicator important ar fi costul mediu, costul

marginal, costul total, cost efectiv, cost prestabilit.

2. Indicii reprezintă o metoda frecvent utilizată în analiza costurilor, cu ajutorul

cărora se stabileşte dinamica faţă de o bază fixă sau o bază în lanţ, se construiesc ritmuri,

se fac aprecieri asupra performanţelor unei firme. Evoluţiile în timp ale costurilor ar putea fi

mult mai elocvente dacă prezentarea lor s-ar face atât valoric cât şi procentual.

Pentru a stabili ponderi, trebuie satisfăcută în prealabil posibilitatea însumării pe

baza unui criteriu unic. Fără asigurarea unui criteriu unitar, care are o anumită putere

informativă, nu poate fi asigurată însumarea unor elemente eterogene4.

3. Coeficienţii de structură se obţin prin raportarea unei componente la ansamblul

fenomenului cercetat5:

𝐾𝑖 =𝑒𝑖

𝑒𝑖,

unde:

Ki = coeficientul de structură.

Pentru firmele care au ca obiect de activitate transportul maritim şi prestările de

servicii portuare o relevanţă deosebită o are calcularea ponderilor tipurilor de cheltuieli în

total cheltuieli, atât pe total producţie realizată cât şi individual pe fiecare serviciu prestat.

4. Ratele reprezintă un raport între două mărimi comparabile. Ele sunt utile pentru a

sesiza diferite aspecte ale eficienţei economice. Eficienţa presupune confruntarea efectului

cu efortul pentru o anumită activitate, bazându-se pe următoarele concepte6:

Eficacitate – atunci când efortul este constant şi efectul este variabil (efect

variabil/efort constant);

Economicitate – atunci când efectul este constant şi efortul este variabil

(efect constant/efort variabil);

Eficienţă – atunci când ambii termeni sunt variabili.

Exprimarea eficienţei economică se poate face în două feluri:

Fie prin raportul efect/efort, respectiv ce efect se obţine pe o unitate de efort;

Fie prin raportul efort/efect, respectiv ce efort se depune pe o unitate de

efect.

4Al. Gheorghiu, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004

5D. Mărgulescu, Gh. Vâlceanu, I. Cişmaşu, C. Şerban, Analiza economico-financiară, Ed. Fundaţiei

„România de mâine”, Bucureşti, 1999 6Al. Gheorghiu, Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Ed. Economică, Bucureşti, 2004




Ratele de eficienţă ale structurii privesc: fie structura eforturilor (efort/efort), fie

structura efectelor (efect/efect). Efortul efectuat se exprimă în mod obişnuit prin capitalul

investit sau angajat, prin cheltuieli, costuri etc., iar efectele prin produse şi rezultate.

5. Metoda substituirilor în lanţ permite cuantificarea contribuţiei diferitelor

elemente sau factori la formarea şi modificarea rezultatului faţă de un nivel de comparaţie.

Metoda presupune respectarea următoarelor principii7:

a. substituirea factorilor se face obligatoriu în ordinea: factorul de ordin

cantitativ, factorul structural şi factorul calitativ;

b. operaţiile de substituire se efectuează în mod succesiv, nu simultan;

c. un factor substituit rămâne în această poziţie şi în operaţiile ulterioare.

O semnificaţie importantă o poate avea analiza factorială a rezultatului exploatării

pentru a putea determina factorii care au influenţat în mod direct variaţia acestuia. De

asemenea pentru domeniul transporturilor şi al prestărilor de servicii portuare relevant este

şi analiza cheltuielilor la 1000 lei venituri sau a cheltuielilor de exploatare la 1000 lei

venituri din exploatare.

6. Metoda ABC se foloseşte frecvent în analiza stocurilor, a costurilor, a puterii de

negociere a întreprinderii cu furnizorii şi clienţii, a cifrei de afaceri, etc. Ea presupune

studierea unui fenomen prin acordarea de importanţe identice tuturor componentelor sale

care nu au un grad de utilitate echivalent efortului de investigare depus.

Metoda ABC permite o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau

rezultat în funcţie de poziţia lor în cadrul întregului. Etapele aplicării metodei sunt:

- definirea fenomenului şi a parametrului specific acestuia;

- stabilirea valorilor parametrului specific;

- clasarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC (în

ordinea descrescătoare a parametrului specific);

- determinarea valorii cumulate a parametrului specific;

- determinarea celor trei grupe de semnificaţie ABC;

- reprezentarea grafică a fenomenului cu ajutorul curbei ABC.

7. Metodele cercetării operaţionale se utilizează în adoptarea deciziilor în cazul în

care intervin numeroşi factori care trebuie avuţi în vedere. Modelele cele mai des utilizate

sunt: programarea liniară, programarea dinamică, metoda PERT, lanţurile Markov,

procesele Poisson, metoda Monte Carlo, metoda simplex etc.

7Al. Gheorghiu, Analiza activităţii întreprinderilor industriale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967




Metoda simplex este un procedeu de cercetare sistematică a soluţiilor admisibile de

bază ale unui program liniar în formă standard (P). Ea presupune cunoscută o asemenea

soluţie, numită soluţie iniţială sau de start şi în continuare construieşte un şir de soluţii

admisibile de bază dealungul căruia valoarea funcţiei obiectiv creşte progresiv. Metoda

simplex oferă un test simplu de recunoaştere a optimalităţii unei soluţii de bază şi

deasemeni un test de recunoaştere a optimului infinit. Practica numerică a arătat că

numărul soluţiilor admisibile de bază efectiv generate este de regulă mult mai mic decât

numărul total al acestora8.

O calitate remarcabilă a algoritmului simplex este aceea că produce nu numai

soluţia optimă a problemei căreia i se aplică ci şi soluţia optimă a problemei duale.

Eficacitatea practică a metodei constă în faptul că acesta s-a dovedit a fi o procedură

foarte robust fiind capabilă să rezolve programe liniare de dimensiuni impresionante

conţinînd sute de restricţii şi mii de variabile.

În analiza costurilor metoda simplex poate fi utilizată pentru determinarea unei

corelaţii multiple între mai mulţi factori în vederea determinării cantităţii optime de mărfuri

care ar trebui manipulate prin port, în nişte condiţii date, astfel încât profitul obţinut de

firmă să fie unul maximal.

8. Metoda analizei regresionale se utilizează atunci când între variabilele

dependente şi cele independente ale unui fenomen există o dependenţă probabilistică.

Formulele matematice utilizate de această metodă poartă denumirea de funcţii de

regresie, care pot fi de mai multe feluri:

- cu un factor independent:

liniară: y = ax + b;

parabolică: y = ax2 + bx + c;

hiperbolică: 𝒚 = 𝒂+𝒃

𝒙;

semilogaritmică: y = a*bx;

logaritmică: y = a*xb.

- cu doi factori independenţi: 𝒚 = 𝒂𝟎 + 𝒂𝟏𝒙𝟏 + 𝒂𝟐𝒙𝟐;

- cu mai mulţi factori independenţi: 𝒚 = 𝒂𝟎 + 𝒂𝒊𝒙𝒊.

8Corneliu Ouatu, „Analiză economică”, Editura fundaţiei Clemona, Iaşi, 1999




9. Metodele sociologice pun în evidenţă factorii indirecţi sau cauzele prezumtive,

care conduc la obţinerea de informaţii esenţiale pentru realizarea unui diagnostic corect şi

eficient.

10. Metoda calculului marginal este un instrument utilizat în analiza cantitativă a

costurilor care se bazează pe corelarea dintre consumul de factori ai procesului cu

rezultatele obţinute. Indicatorii marginali reflectă cheltuielile sau rezultatele adiţionale

generate de modificarea cu o unitate a volumului de activitate sau a factorilor care

influenţează în mod direct activitatea desfăşurată9.

Modelul de calcul folosit în analiza costului marginal este:

𝐶𝑚 =∆𝐶ℎ

∆𝑄,

unde:

ΔCh reprezintă sporul de cheltuieli;

ΔQ reprezintă sporul de cantităţi manipulate.

Pentru a putea lua decizii operative în baza analizei costului marginal este necesară

compararea acestuia cu costul mediu.

11. Teoria fenomenelor de aşteptare este o ramură a matematicii ce studiază

fenomenele de aşteptare, stabilind tipul de repartiţie al sosirilor şi al servirilor şi criteria

după care trebuiesc luate deciziile de îmbunătăţire a acestora. Drept funcţie economică

într-un fenomen de aşteptare se consideră costul total al aşteptărilor şi al staţiilor.

Evoluţia costurilor şi relevanţa acestora în raport cu dezvoltarea activităţii

portuare

Apariţia mijloacelor de transport pe apă a impus, implicit şi apariţia porturilor. De

asemenea, dezvoltarea comerţului, mai ales în epoca descoperirilor geografice, a făcut să

crească importanţa porturilor în multe părţi ale lumii10.

Orice port, indiferent de mărimea sa, are cel puţin două funcţii principale, şi anume:

funcţia de transbordare şi funcţia de depozitare şi reexpediere.

Marile porturi moderne, ca unităţi economice complexe de importanţă naţională,

regională sau mondială au, de regulă, şi o a treia funcţie importantă şi anume, funcţia

industrială.

Funcţia de transbordare sub aspect economic este organic legată de operaţiile de

transport şi de încărcare-descărcare a navelor, în timp ce funcţia de depozitare şi

9K. Ebbeken, L. Possler, M. Ristea, „Calculatia si managementul costurilor”, Ed. Teora, Bucuresti, 2002

10A. Călin, Dreptul transporturilor, partea generală, Ed. Pax Aura Mundi, Galaţi




reexpediere, face din portul maritim un rezervor imens de mărfuri, materii prime sau

produse, legat în majoritatea cazurilor de interesele majore ale economiei naţionale.

Funcţia industrială a marilor porturi vizează o activitate complexă, de mare

importanţă regională sau naţională dar care este numai servită de port, fără a intra în

atribuţiile sale economice de producţie.

Un port este aşadar atât o mare poartă de tranzit a milioane de tone de mărfuri

anual către căile maritime şi terestre, cât şi un terminal naval, ca unitate organizatorică de

perfecţionare a tranzitării şi de prelucrare locală sau zonală a unor mărfuri de masă, fapt

ce conduce la dezvoltarea economico-industrială a zonei adiacente11.

Complexitatea activităţii portuare, chiar la nivelul unui port mai mic, constă nu numai

în coordonarea muncii pe teritoriul propriu şi cu navele aflate la danele de operare, dar şi

în organizarea relaţiilor sale cu numeroase unităţi industriale producătoare, cu expeditori,

încărcători, primitori, navlositori, asigurători, etc.

În etapa actuală, costurile sunt încă ridicate la manipularea unităţilor de sarcină din

cauza investiţiilor mari în utilarea danelor specializate şi terminalelor, însă sistemul este

incomparabil mai avantajos prin durata scurtă a staţionării navei sub operaţiuni în raport cu

mărfurile generale manipulate bucată cu bucată sau în butoaie, colete, etc.

Prin studiile privind costurile pe tona de marfă transportată în transportul de linie, s-

a constatat că 60-80% din valoarea totală a acestui cost pe întregul voiaj se efectuează în

port.

Deşi cuantumul cheltuielilor pentru diferite tipuri de mărfuri ar trebui să fie acelaşi în

toate porturile, în realitate acesta diferă în raport cu eficienţa tehnico-economică şi

organizatorică a portului şi cu cuantumul plăţii operatorilor portuari12.

În porturile cu eficienţă scăzută se înregistrează cele mai mari costuri pe tona de

marfă manipulată şi invers în porturile bine utilate şi organizate, unde operativitatea şi

eficienţa sunt ridicate, costurile sunt mai scăzute.

În ceea ce priveşte durata staţionării navei în port, din statisticile întocmite în

numeroase porturi, la diferite grade de dezvoltare şi eficienţă, rezultă că din timpul total de

staţionare în port a unei nave numai un procent redus este consumat pentru operarea

navei, de regulă cam 15% pentru descărcare şi 12% pentru încărcare. Pentru o navă care

11

Beizadea H., „Management portuar” – note de curs, 2006 12

Beizadea H., Golea P., Popa C. „Management naval şi portuar”, note de curs, 2007




face într-un port ambele operaţiuni restul de 75% din timpul de staţionare în port este

consumat prin13:

Aşteptarea rândului la operare;

Formalităţi prelungite la sosirea şi plecarea navei;

Sărbători legale şi duminici (nelucrătoare);

Schimbarea danei de operare în raport de mărfuri, de organizarea danelor şi

de nevoile urgente ale portului;

Întârzierea echipelor de lucru, absenţe în componenţa acestora;

Aglomerări survenite în depozite, pe cheiuri şi platforme din cauza

deficienţelor organizatorice sau a modificărilor în ordinea normală de manipulare a

mărfurilor etc.

Parte din aceste neajunsuri se manifestă chiar în porturile relativ bine organizate,

unde activitatea de operare a navelor este zilnic şi precis planificată în prezenţa tuturor

organizaţiilor portuare interesate.

Centre de servicii

Asigurarea unei game diverse de servicii este esenţială pentru orice port venind în

întâmpinarea cerinţelor oricărui client al portului. Satisfacerea acestor cerinţe reprezintă un

factor important pentru afirmarea pe o “piaţă a porturilor” deja existentă şi puternică în

lume şi în special în Europa.

Serviciile tradiţionale ale portului, de exemplu: manipularea, depozitarea mărfurilor

etc., reprezintă “coloana vertebrală” a activităţilor dintr-un port. Însă, alte categorii de

servicii moderne pot determina o creştere a eficienţei şi productivităţii unui port modern ca

de exemplu14:

Serviciile oferite de terminalele specializate;

Asigurarea unei reţele de transport intermodal;

Introducerea unui sistem de informatizare la nivel de port;

Introducerea sistemului EDI (schimb electronic de date) între porturi etc.

În ceea ce priveşte serviciile oferite de porturi, acestea se diferenţiază funcţie de

anumite criterii, astfel:

I. Servicii “tradiţionale” şi servicii “modern;

II. Servicii prestate navelor, mărfurilor, echipajelor, celorlalţi clienţi ai portului:

A. servicii prestate navelor;

13

N. Chebac, Informaţiile contabilităţii în procesul de analiză şi decizie, Ed. Alma, Galaţi 14

Beizadea H., “Management Maritim”, note de curs, 2005




B. servicii prestate mărfurilor;

C. servicii prestate echipajelor;

D. alte servicii prestate navelor, mărfurilor, echipajelor;

E. servicii generale.

Figura 4.1 Categorii de servicii portuare

Ansamblul acestor servicii principale constituie activitate tehnico-economică, iar

planul de producţie constă în îndeplinirea acestor sarcini.




Figura 4.2 Schema activităţii de bază în exploatarea portuară




Funcţiile portuare

Portul modern a devenit o unitate economică extrem de complexă a cărei

funcţionare este adesea dirijată către o activitate productivă şi pentru dezvoltarea unei

zone întinse a hinterlandului.

În economia ţărilor maritime, marile porturi proprii au o pondere din ce în ce mai

mare nu numai în sfera transportului maritim, dar şi în întreaga activitate productivă şi de

comerţ interior şi exterior15.

Particularităţi ale activităţii de transport maritim şi de prestări

servicii portuare în raport cu definirea structurii costurilor

Desfăşurarea activităţilor de prestări de servicii portuare au o serie de particularităţi

prin faptul că, relaţiile ce se formează între factorii de producţie materiali, financiari şi

umani diferă de cele din cadrul celorlalte tipuri de prestări de servicii.

Astfel, mijloacele de muncă şi forţa de muncă sunt în mare parte în mişcare.

Deplasarea continuă a lor are drept scop ajungerea acestora la locurile de încărcare /

descărcare, respectiv la danele operative, în funcţie de tipul de navă care trebuie operată,

de tipul de marfă care trebuie manipulată şi de tipurile de utilaje care trebuie utilizate.

O altă particularitate a activităţii de prestări de servicii portuare este aceea că

înainte de efectuarea operaţiunilor de manipulare trebuiesc întocmite cargo-planurile sau

altfel spus, planul de aranjare a mărfii pe nave. Pe baza acestuia operatorul portuar

răspunde pentru eventualele daune cauzate de aranjarea necorespunzătoare a mărfii pe

navă.

Deplasarea continuă a locurilor de muncă prin variaţia prestărilor executate, a

condiţiilor hidrologice sau climaterice determină apariţia în structura organizatorică a unor

sectoare de activităţi speciale pentru amenajarea danelor portuare, dragarea acvatoriului

portului, dirijarea navelor pentru acostare, remorcarea acestora, acordarea de servicii

portuare pentru nave (reparaţii, aprovizionare, etc)16.

Condiţiile specifice în care se desfăşoară activităţile de prestări de servicii portuare

generează consumuri mari de factori de producţie pe unitatea de serviciu prestată, în

special consumuri mari de muncă vie, echipele de lucru fiind numeroase, formate atât din

docheri, cei ce manipulează marfa manual, cât şi din mecanizatori, cei ce manipulează

utilajele.

15

Beizadea H., Golea P., Popa C. „Organizarea sistemului portuar”, note de curs, 2007 16

Golea P., „Management. Abordare procesuală”, Editura Muntenia, Constanţa, 2002




De asemenea, având în vedere poziţia strategică a porturilor, ca legătură între apă

şi uscat, este necesară asigurarea accesului în zonă, realizarea de depozite pentru

păstrarea mărfurilor, racordarea la reţelele locale şi naţionale de transport, realizarea

reţelelor de alimentare cu apă, energie electrică şi energie termică. Rezolvarea unor astfel

de probleme necesită efectuarea unor lucrări de investiţii care presupun existenţa

fondurilor financiare corespunzătoare.

Diversitatea mărfurilor manipulate presupune specializarea danelor. Astfel apar

dane specializate pentru manipularea laminatelor, cherestelei, cerealelor. Diferă de

asemenea şi utilajele de manipulare în funcţie de marfa ce face obiectul prestaţiilor

portuare.

Pentru păstrarea mărfurilor sunt organizate hambare speciale, cu pază şi protecţie

asigurată. Se efectuează astfel mari cheltuieli de investiţii pentru obiectivele portuare,

influenţate direct sau indirect de condiţiile speciale de manipulare a diferitelor mărfuri.

Influenţa omului asupra mediu, cauzată de activităţile de prestări de servicii

portuare trebuie să aibă în vedere două mari probleme: eficienţa economică globală şi

evaluarea efectelor activităţilor desfăşurate asupra mediului natural în vederea conceperii

şi aplicării unor soluţii pentru protecţia şi înlăturarea efectelor poluării mediului natural

când acesta a fost deteriorate.

Deversările de uleiuri uzate de către nave, scurgerile de combustibili şi uleiuri de la

utilaje şi nave pot provoca poluări ale apei în zonă. De asemenea, datorită încărcărilor

defectuoase navele se pot scufunda şi provoca mari pagube.

Managementul firmei pe baza informaţiilor privind costurile

transportului maritim

Realităţile societăţii moderne ne arată că odată cu dezvoltarea economiei de piaţă

şi sporirea gradului de complexitate a acesteia trebuie să se dezvolte corespunzător – ca

arie, conţinut şi operativitate – şi informaţia economică, pentru ca ea să poată furniza

elementele necesare luării deciziilor, să poată reflecta exact situaţia patrimonială a

agenţilor economici şi rezultatele economico-financiare, obiectivul principal fiind creşterea

valorii firmei.

Mediul economic, întreprinderea, piaţa, inclusiv comportamentul subiectului

economic se află în continuă mişcare. Ceea ce a fost valabil „ieri” poate fi depăşit „mâine”.

Astfel, menţinerea echilibrului care corespunde aceluiaşi obiectiv, creşterea valorii firmei,




necesită mereu acţiuni corective care revin gestiunii, modului de administrare şi

conducere17.

Managementul firmei, prin funcţiile şi atributele sale, este cel care determină

obiectivele întreprinderii, resursele necesare realizării lor precum şi distribuirea rezultatelor

create prin utilizarea acestor resurse. Materiile prime pe care se fundamentează

managementul firmei sunt informaţiile şi oamenii.

Materializarea procesului de conducere are loc prin actul de decizie ce implică trei

sisteme18:

sistemul operaţional sau sistemul de acţionare în care se desfăşoară

fenomenele economice respective;

sistemul de conducere care, reprezintă ansamblul centrelor de decizie şi

acţiunea acestora în funcţionarea sistemului informaţional;

sistemul informaţional, care face legătura între sistemul operaţional şi cel de

conducere.

Interacţiunea dintre cele trei sisteme, în procesul de conducere, este prezentată în

figura 4.3:

Figura 4.3 Interacţiunea dintre sistemele operaţional, informaţional şi de conducere

Fundamentarea deciziilor este de neconceput fără aportul esenţial al contabilităţii.

Cadrul general al IASB arată că pe baza contabilităţii ca sistem informaţional toţi utilizatorii

17

Beizadea H., „Managementul, marketingul şi relaţiile contractuale pentru activităţi conexe”, Editura Muntenia, 2002 18

M. Dumitrescu, Conducerea colectivă în unităţile economice de stat, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977




iau decizii economice pentru: a hotărî când să cumpere, să păstreze sau să vândă o

investiţie de capital; a evalua capacitatea întreprinderii de a plăti şi de a oferi alte beneficii

angajaţilor săi; a evalua răspunderea sau gestionarea materială; a evalua garanţiile pentru

creditele acordate întreprinderii; a determina politicile de impozitare; a determina profitul şi

dividendele ce se pot distribui; a elabora şi utiliza date statistice despre venitul naţional; a

reglementa activitatea întreprinderilor. Contabilitatea financiară împreună cu contabilitatea

de gestiune formează contabilitatea agenţilor economici19. Alături de contabilitatea

financiară, contabilitatea de gestiune este o primă sursă de informare a întreprinderii,

indiferent de solicitanţii informaţiei.

Contabilitatea împreună cu analiza economico-financiară constituie instrumentele

principale de cunoaştere, gestiune şi control ale patrimoniului, principalele obiective ale

acestora fiind20:

înregistrarea cronologică şi sistematică a mişcărilor patrimoniale;

asigurarea integrităţii patrimoniului şi controlul operaţiunilor patrimoniale

efectuate;

urmărirea şi furnizarea rezultatelor obţinute atât pentru necesităţile proprii cât

şi pentru informarea asociaţilor sau acţionarilor, clienţilor şi furnizorilor, băncilor, organelor

fiscale şi altor persoane fizice şi juridice;

furnizarea informaţiilor necesare întocmirii documentelor de sinteză

contabilă;

supravegherea activităţii şi a performanţelor firmei;

creşterea eficienţei economice.

Analizată prin prisma domeniului informaţional şi decizional al unei întreprinderi,

contabilitatea financiară împreună cu analiza economico-financiară produce şi comunică,

asistă şi decide cu privire la poziţia financiară a întreprinderii, performanţa economică şi

financiară, precum şi la fluxurile de numerar generate de investirea/finanţarea,

angajarea/utilizarea resurselor, producţia/distribuţia bogăţiei create de către entitate, care

este, simultan, juridică, economică şi financiară.

Contabilitatea de gestiune nu este o entitate independentă faţă de contabilitatea

financiară, ambele formând un tot organic. Aceasta are ca scop să furnizeze urmatoarele

tipuri de informaţii21:

19

C. Iacob şi colectiv, Costurile- calculaţie, contabilizare, previziune, Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti,

2002 20

Popa Cătălin, „Contabilitate financiară”, note de curs, Ed. Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2007




informaţiile care pot contribui la determinarea analitică a costurilor de

producţie, a preţurilor de vânzare şi la analiza şi controlul rentabilităţii;

informaţiile necesare controlului condiţiilor interne de exploatare, prin analiza

costurilor şi a evoluţiei lor; compararea acestora cu datele prestabilite şi găsirea cauzelor

care au generat eventualele abateri; furnizarea informaţiilor necesare evaluării

componentelor de activ; furnizarea datelor necesare elaborării şi urmăririi bugetelor de

venituri şi cheltuieli, a bugetelor de costuri; realizarea contabilităţii analitice a stocurilor

pentru a asigura un circuit corect, precum şi integritatea patrimoniului unităţii.

Locul contabilităţii de gestiune în structura informaţională a întreprinderii este dat de

aptitudinea de a oferi informaţii despre procesele interne care se desfăşoară exclusive sub

autoritatea firmei. Aşa cum se poate vedea în figura de mai jos, deşi ea este o component

a ansamblului contabilităţii, se desfăşoară pe un circuit informaţional separat care se

integrează dispozitivului general de comunicare al întreprinderii22.

De calitatea informaţiilor oferite de contabilitate depinde în mod direct calitatea

analizei economico-financiare efectuate, aceasta generând decizii competente.

Figura 4.4 Tripticul informaţie-analiză-decizie

21

D. Câţu, D. Calu, A. Ştefănescu, L. Ilincuţă, Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor, Ed. Fundaţiei

„România de mâine”, Bucureşti, 1999 22

T. Aslău, Controlul de gestiune dincolo de aparenţe, Ed. Economică, Bucureşti, 2001




Cheltuielile din contabilitatea financiară sunt preluate şi analizate în contabilitatea

de gestiune după trei criterii interdependente: câmpul de aplicare al costurilor (funcţional,

structural, operaţional), conţinutul economic al costurilor (complet, parţial) şi momentul de

referinţă al costurilor (prestabilit, efectiv, etc.). Simbioza dintre cele două laturi ale

contabilităţii este redată schematic în figura 4.5:

Figura 4.5 Simbioza dintre contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune

prin analiza costurilor de producţie

Locul si rolul contabilităţii in domeniul costurilor trebuie privit din mai multe puncte

de vedere, dintre care cele mai semnificative sunt următoarele:

a) constituirea şi evoluţia istorică a legăturilor reciproce dintre studiul şi practica

costurilor şi ale contabilităţii;

b) volumul şi structura datelor informaţionale care circulă permanent între

contabilitate şi calculaţia costurilor, controlul şi analiza costurilor;

c) furnizează date pentru analiza economico-financiară.

În cadrul sistemului informaţional economic general al întreprinderii, contabilitatea

furnizează aproximativ 50% din totalul datelor informaţionale ce se vehiculeaza în acest

sistem. Această proporţie, nu numai ca se regăseşte şi in domeniul costurilor, dar ea se




amplifică şi se diversifică substanţial în condiţiile create prin aplicarea noului sistem de

contabilitate al agenţilor economici. Contabilitatea este considerată principalul instrument

decizional deoarece23:

înregistrează prin intermediul documentelor justificative, mijloacele şi sursele

unei gestiuni economice, sub aspectul mărimii, poziţiei, structurii şi destinaţiei lor;

parametrii obiectivi pe care agentul economic tinde să-i realizeze (cost,

profit, cifră de afaceri, solvabilitate) sunt consemnaţi în dinamica lor internă;

urmăreşte realizarea stării de echilibru valoric între efort şi efect, venituri şi

cheltuieli, mijloace şi surse. Ţinerea sub control a acestor relaţii implică utilizarea

obligatorie a contabilităţii şi a utilizării corecte a metodelor şi tehnicilor de analiză

economico-financiară;

legitimitatea conducerii şi a competenţei manageriale este realizată prin

intermediul contabilităţii;

cea mai mare parte a informaţiilor economice din mediul firmei, cca. 47%,

sunt de natură contabilă şi sunt sintetizate prin intermediul analizei economico-financiare.

Se pune deci problema utilizării unei contabilităţi „active” care, în principal, prin

calculul costurilor şi analiza rezultatelor, să pregătească previziunile, controlul realizării lor,

situaţia şi explicarea abaterilor, măsurile de redresare pe care trebuie să le ia

conducerea24.

Exerciţii – Întrebări de verificare

1. Care sunt metodele de calcul?

2. Care sunt particularităţile ale activităţii de transport maritim şi de prestări servicii

portuare în raport cu definirea structurii costurilor?

3. Care este rolul contabilităţii in domeniul costurilor?

23

Popa Cătălin, „Contabilitatea întreprinderii”, note de curs, Ed. Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa,

2007 24

C. Iacob, R. Drăgcea, Contabilitate analitică şi de gestiune, Ed. Tribuna Econimocă, Bucureşti, 1998

Course 3.4

Documents

Transcript of Course 3.4