CURS 7INCHEIEREA CONTRACTULUI*Va spun doar cei care au luat puncte, cei care n-au luat stiti cat au luat nu? 0.

Deci, Doroftei Georgiana 0,5, Filip Alexandru 0,5, Bud Alexandra 0,5, Burzo Bogdana 0,5, Gal Diana 0,5 si laureatul acestei serii, Druta Dan Vlad.. cine este, il stiti? E un tocilar? Cel mai tocilar? Da, se si vede..are 1,5 puncte, dar sa stiti ca nu e tocmai tocilar deoarece proba nu era de tocit cum au crezut altii, care mi-au scris definitii din cod. Asteptam corelatii.De pilda colegul dumneavoastra care spuneti ca e tocilar, dar nu e, a facut corelatii cu alte institutii in special cu vanzarea lucrului altuia, cu leziunea, cu pretul derizoriu, deci astea erau lucrurile pe care le asteptam de la dumneavoastra, deci nu sa spuneti buchiseli din niste lucrari anonime. Stati de vorba cu domnul Druta. Detasat de celalalt e foarte orientat in materie, trimiterile pe care le face si ce a citit, si de pe internet, nu sunt platitudini. Va rog faceti selectie la autori, nu mai citati pe cine nu spune nimic, acolo se vede nimic. Cand citati asa sau pe cine spune prostii, atunci stiu ca lucrarea nici nu-I buna. Unii nici n-au inteles despre ce e vorba, tema era obiectul cauza contractului vs obiectul cauzei obligatiei, una au inteles ba una ba alta si au batut cu reproduceri. Deci nu reproduceri! *Cu asta trecem la dezbaterea temei care am propus-o astazi, deci astazi ne-am propus sa discutam despre incheierea contractului deci despre oferta si acceptare si despre promisiunile de vanzae si de cumparare.

Inainte de a face o analiza a reglemantarilor din NCC stiu ca se impune o scurta trecere in revista a situatiei anterioare, sau care era situatia sub VCC.

Codul Civil anterior, nu reglementa nici oferta si acceptarea si nici promisiunile de contract, dar asta nu inseamna insa, ca nu erau cunoscute in practica judiciara si in doctrina numai ca sigur, nefiind reglementate institutiile, au fost anumite discutii, evolutii care ulterior, s-au concretizat in noua reglementare.

Oferta este o propunere ferma de contract, de pilda daca provine de la proprietarul unui bun care vrea sa vanda dar tot asa poate veni de la cealalta parte, care vrea sa cumpere.Deci, este o propunere ferma, care se refera la un bun anume si la un pret anume,caci astea sunt elementele esentiale ale vanzarii. Si din acea propunere trebuia sau trebuie in prezent, sa rezulte dorinta neindoielnica de a incheia contractul, la simpla acceptare survenita din partea destinatarului sau destinatarilor ofertei. Sigur ca nefiind reglementata oferta si acceptarea pentru ca in conceptia autorilor VCC care urma modelul Codului civil lui Napoleon, contractul era o chestiune care se rezolva instantaneu, deci ofertantul ii zicea celuilalt care era de fata si celalalt ii zicea: da sau nu, si contractul se incheia sau nu se incheia. Ulterior, pe parcursul timpului s-a demonstrat ca pot exista si discutii prealabile a unei discutii ferme, deci negocieri, sau ca oferta poate fi facuta la un moment si la un loc si acceptarea poate sa survina la un alt moment si la un alt loc. Si de aici in practica s-au pus mai multe probleme, si in esenta problemele care s-au pus au fost in legatura cu intrebarea: oferta este sau nu obligatorie pentru ofertatant? In conceptia clasica a dreptului civil francez si a dreptului nostru, se considera ca actul unilateral nu creeaza obligatii pentru ca Codul Civil lui Napoleon si de la 1864 nu reglementa decat acordul bilateral ca fiind izvor de obligatii si celelalte doar in mod exceptional, cum era cazul testamentului, care era reglementat expres de cod, dar oferta nu era reglementata. Ideea de baza in conceptia clasica era ca oferta nu este obligatorie pentru ofertant, deci, cu alte cuvinte, el se putea razgandi chiar daca celalalt mai avea timp sa se gandeasca. De plida, daca s-a facut o oferta cu termen, putea zice ofertantul: nu mai vreau sa ofertez, si se considera ca nu se poate naste valabil contractul. Mai aproape de zilele noastre, s-a pus problema daca nu cumva ofertantul care isi retrage fara nici un motiv oferta sau fara sa-l lase pe celalalt sa isi dea seama ce face, este sanctionabila sau nu. S-a ajuns la concluzia ca este, si s-a considerat pentru ca este o obligatie de a face, pentru a sustine oferta, putea fi sanctionata cu acordarea de daune-interese daca cealalta parte dovedea ca a suferit un prejudiciu. Si mai aproape de zilele noastre s-a considerat ca fiind vorba de o raspundere delictuala pentru ca este vorba de la o faza prealalbila incheierii contractului, si pornind de la ideea ca reparatia in cazul raspunderii delictuale poate consta in orice, unii au zis ca incheierea contractului poate fi acceptata ca o sanctiune a neindeplinirii obligatiei de a face, deici in loc de daune interese, au zis ca e posibila acceptarea incheierii contractului. Conceptiile astea erau valabile in sistemele de drept de inspiratie franceza, care au urmat constructiile proprii Codului Civil Napoleon. Trebuie sa stiti insa, ca existau si exista si la ora actuala, sisteme de drept in care oferta era considerata obligatore de la momentul la care ajunngea la destinatarul acesteia. De pilda in codul civil german si elvetian( astia mai temeinici, mai seriosi), considerau ca daca ai spus ceva, daca ai facut o oferta, esti tinut sa o respecti. In sistemele de drept latine, putem sa discutam daca este asa sau nu este asa. Sigur ca sub influenta reglemantarilor din dreptul german, elevetian, care au fost preluate in reglementarile internationale, in principiile unidroit, in principiile dreptului European al contractelor sau in Conventia de la Viena cu privire la vanzarea internationala de marfuri, legiuitorul nostru a ajuns si el la ideea fericita ca oferta e obligatore( cel putin cea cu termen). Cea fara termen o sa vedem cum o scranteste legiuitorul roman. Cea cu termen o considera ca este obligatorie.

In NCC, vedem foarte bine ca avem texte speciale si destul de numeroase care se refera la mecanismul de formare al contractului. Sigur ca, aceste regelmentari se refera la contracte in general, deci nu la vanzare-cumparare anume, dar pentru ca vanzarea-cumpararea este cel mai important contract, evident ca i se aplica aceste dispozitii legale.

In privinta promisiunilor la fel, ca in cazul ofertei, nu existau reglementari exprese sub regimul Codului Civil anterior, dar pactica judiciara si doctrina au recunoscut 3 categorii de asemenea intelegeri ca fiind producatoare de efecte juridice:

1. Mai intai s-au recunoscut efecte promisiunii unilaterale de contract sau promisiunii unilaterale de vanzare sau cumparare, ca poate fi si dintr-o parte si din alta. In cazul promisiunii unilateral de vanzare(ce e valabil pentru vanzare e valabil si pentru cumparare), era vb despre un angajament ferm din partea promitentului-vanzator de a vinde, deci zicea: vand bunul cutare pentru pretul cutare, daca tu te vei hotari sa cumperi bunul acesta.Prin urmare era un acord de vointa in care de o parte exista o manifestare de vointa ferma in sensul vanzarii unui anumit bun la un anumit pret, de partea cealalta-beneficiarului promisiunii unilaterale -era un acord de vointa in sensul ca: accept sa ma gandesc la oferta care mi-ai facut-o, si pe durata de timp a promisiunii, am dreptul sa decid daca voi cumpara sau nu. In ipoteza in care declara beneficiarul ca accepta, ca este de acord, in momentul acela, ca principiu( existau si derogari), se considera ca, contractul de vanzare este format. Discutii au existat in legatura cu natura juridica a obligatiilor promitentului-vanzator, ca el se angaja, ( puteau exista obligatii si din punctul de vedere al promitentului-cumparator) pentru ca promisiunea unilaterala de vanzare presupunea si prespupune indisponibilizarea bunului, adica tinerea lui in patrimoniul promitentului-vanzator o anumita perioada de timp pentru ca celalalt sa se gandeasca daca il cumpara sau nu, aceasta indisponibilizare putea fi cuantificata , era posibil si in practica se intampla lucrurul acesta : beneficiarul promisiunii unilaterale, platea indemnizatia de imobiilizarea, adica un pret al indisponibilizarii bunului. Ceea ce trebuie retinut este ca din punctul de vedere al promitentului-vanzator, din promisiunea unilaterala nu se nastea o obligatie sau nu era vorba de un transfer de proprietate cum se intampla in cazul vanzarii propriu-zise, se considera ca e vorba de o obligatie de a face, si aici existau unele discutii. Unii ziceu ca obligatia de a face este aceea de a reitera consimtamantul la vanzarea propriu- zisa daca celalalt zicea ca este de acord sa cumpere, altii ziceau ca obligatia de a face era de a tine oferta la dispozitia beneficiarului pe duata de timp a promisinii. In conceptia clasica a dreptului francez si a dreptului nostru, care a ramas valabila pana in zilele noastre, cel putin la majoritatea autorilor, se considera ca in cazul in care promitentul-vanzator nu mai este de acord cu vanzarea, acesta poate fi obligat la daune-interese, pentru ca principiul ce era sub regimul VCC era ca orice obligatie de a face neexecutata se schimba, practic ca nu e posibil sa constrangi fizic pe cel ce a promis sa incheie contractul, sa-l incheie daca nu vrea. Asta era ideea de baza.

In dreptul francez, lucrurile au evoluat, in sensul ca in ultimele decenii, a ajuns sa se considere ca din promisiunea unilaterala, rezulta in sarcina promitentului, obligatia de a transfera proprietatea, deci din punctul de vedere al promitentului-vanzator se considera ca exista deja consimtamantul la vanzare care este fixat si pus la dispozitia beneficiarului, si ca beneficiarul daca accepta automat se considera ca s-a format deja contractul de vanzare, deci nu mai era nevoie de o reiterare a consimtamantului ca in conceptia clasica, ci automat ce venea acceptarea se considera vanzarea formata.

In dreptul nostru, majoritatea autorilor au ramas fixati pe conceptia clasica din dreptul francez, n-au mai evoluat odata cu dreptul francez care a ajuns la concluzia pe care v-am spus-o. Stiu ca trebuie sa va spun ca solutia asta care mie mi se pare practica si logica este sustinuta de marea majoritate de autori francezi dar nu si de Curtea de Casatie, care este in opozitie cu autorii si se tot lupta cu acestia de cateva decenii si nu vrea sa se lase. Ea merge pe conceptia clasica ca e obligatie de a face si chiar daca beneficiarul zice ca accepta contractul, nu poate fi constrans promitentul-vanzator sa incheie contractul ci beneficiarul are dreptul la daune-interese.

2. O alta promisiune recunoscuta in practica judiciara si in doctrina noastra, sigur, inspirandu-se si din alte sisteme de drept, era aceea a pactului de preferinta.

Pactul de preferinta este si el un contract, acord de vointa, dar spre deosebire de promisiunea unilaterala, in aceasta situatie era vorba in esenta despre conferirea unui drept de preemptiune, doar ca nu era o preemptiune instituita de lege ci instituita pe cale contractuala. Deci era vorba de un angajament prin care promitentul se angaja in ipoteza in care si daca se va hotari sa vanda, sa il prefere pe beneficiar in conditii egale de pret. Aici, nu mai era vorba de un angajament ferm de a vinde din partea promitentului(nici nu ii putem spune promitent-vanzator ci doar promitent), era vorba doar despre o limitare a libertatii de a-si alege cocontractantul in conditii egale de pret, dar pretul putea fi stabilit la nivelul la care vrea promitentul, deci nu avea nicio constrangere(partile se puteau intelege ca preferinta functioneza la un anumit pret, dar o astfel de intelegere ar fi dezastroasa pentru promitent pentru ca promisiunea asta, pactul fiind valabil pe o perioada mai lunga de timp pot surveni fluctuatii in privinta pretului bunurilor si atunci daca e legat de un anumit pret, pot rezulta consecinte nefavorabile pentru el), deci in cazul pactului de preferinta era vorba de acordarea unui drept de preemptiune. Ceea ce era valabil in legatura cu preemptiunile legale era valabil si in legatura cu preemptiunile contractuale.

3. A 3-a cateogire de promisiuni era aceea a promisiunilor sinalagmatice de vanzare-cumparare, un acord de vointa prin care o parte, promitentul-vanzator se angaja sa vanda un anumit bun pe un anumit pret, pe cand cealalta parte, promitentul-cumparator se angaja sa cumpere bunul respectiv pe un anumit pret si atunci va intrebati: daca e un acord de vointa asupra bunului si pretului nu s-ar forma chiar vanzarea? ce rost ar mai avea promisiunea silnalagmatica? Pana in 1945 s-a recunoscut la nivel teroretic ca exista aceasta promisiune sinalagmatica dar practica judiciara nu a prea apelat la ea pentru ca nu era nevoie, dar dupa 1945 cand s-au instituit reguli constrangatoare in privinta ciorculatiei unor anumite bunuri, mai importante,s-au instituit forme autentice ad validiltatem si necesita obtinerea unei autorizatii administrative( in acele vremuri nu vedeai cat voiai tu, puteai sa te intelegi cu unul ca iti da pretul nu stiu care, dar trebuia sa iti dea atorizatie Primaria, sau Consiliul Judetean ca e de acord cu vanzarea-asa era pe vremea statului totalitar petru ca aia doreau sa urmareasca tot, nu se putea vinde cum se poate acuma, pe langa acordul de vointa in forma autentica era nevoie si de aceasta autorizatie aministartiva). Sigur ca intre momentul cand partile se intelegeau cu privire la pret si la bun si momentul cand partile obtineau autorizatia adminstrativa, interveneau luni sau chiar ani de zile, partile se razgandeau,si apoi incepeau disputele judiciare. Unul zicea: mi-ai promis, celalalt: numai ti-am promis, nu m-am angajat la vanzare. Practica judiciara confruntata cu astfel de dispute, a zis:daca legea instituie forma autentica ad validitatem si autorizarea administrativa tot ad validitatem, daca nu exista forma autentica si autorizatia, nu exista vanzare deci nu exista nimic, deci nu are nicio consecinta nerespectarea agajamentului anterior. Ulterior, practica judiciara influentata de dorctina a zis ca nu e vanzare pentru ca nu sunt indeplnite formalitatile prevazute de lege dar e vorba despre un contract nenumit din care se nasc obligatiide a face din patea ambelor parti, sa faca tot ceea ce este necesar pentru a autentifica actul si a obtine autorizatiile administrative necesare, si daca una sau alta nu isi indeplineste obligatiile in mod nejustificat, cealalata parte poate obtine daune-interese. Deci, potrivit conceptiei clasice, nerespectarea obligatiilor de a face, e sanctionata cu acordarea de daune interese. Penru ca aceasta practica s-a extins mult si inspirandu-se din dr. francez(dar gresit), legiuitorul roman a adoptat un act normativ, Drecretul nr.144/1958 pin care in situatia in care s-a incheiat o promisiune de vanzare printr-un act sub semnatura privatata, articolul 12 din acest act normativ, permitea partii care si-a indeplinit obligatiile sau s-a declarat gata sa si le indeplineasca, sa obtina o hotarare judecatoreasca care sa tina loc de act autentic, deci sa suplineasca consimtamantul partii recalcitrante. Legiuitorul roman s-a inspirat din dreptul francez unde intr-adevar exista si exista si in prezent un text intr-un act normativ din 1955, care spune in esenta- trebuie sa stiti ca in dreptul francez si atunci si acum, vanzarea e un act consensual, chiar si la imobile vanzarea se naste in mod valabil chiar daca partile nu au facut un act scris. Intr-o astfel de ipoteza sigur ca se pun probleme de probatiune, dar daca partile nu contestau, actul e valabil intre parti. Numai ca acest act normativ din 1955 care se referea la indeplinirea formelor de publicitate imobiliare, pentru ca in materie de vanzare nu e suficient sa devii proprietar, ci ai nevoie si sa indeplinesti si formele de publicitate pentru ca altfel dreptul tau nu e opozabil tertilor(cel putin la imobile), deci contractul produce efecte translative intre parti dar nu si fata de terti, ori in aceste conditii insecuritatea era maxima, si pentru a rezolva aceste probleme, legiutorul a spus asa: vaznarea e consensuala intre parti, s-a transferat propretatea, dar pentru realizarea opozabilitatii fata de terti, acel act normativ impunea incheierea actului in forma autentica si in ipoteza in care una sau alta dintre parti nu era dispusa sa incheie actul autentic, deci nu se prezenta la notar, instanta de judecata putea sa dea o hotarare judecatoreasca care sa tina loc de act autentic, dar atentie: aici era vorba despre o vanzare propriu-zisa intre parti, urmata de o formalitate pentru indeplinirea formelor de publicitae. Ori in dreptul nostru, lucrurile nu stateau deloc asa, la noi era vorba doar despre o promisiune deci nu despre un act translativ de proprietate si pe de-o alta parte, de o hotarare judecatoreasca care nu recunostea ca s-a incheiat o vanzare valabila inainte ci instanta construia ea actul de vanzare. Din punct de vedere juridic, asta era o aberatie, dar nimeni nu si-a dat seama de asta, pana acum 10-15 ani. Proful: si eu cand am facut contractul de vanzare-cumparare la facultate am fost de acord, asa spunea toata lumea, deci toti am crescut in aceasta idee. Pe urma sigur, s-au deschis posibilitatile de a vedea ce mai este prin alte sisteme de drept, ne-am putut da seama ca acea conceptie era cu totul gresita

Mai trebuie subliniat un singur lucru: decretul 144/1958 nu se referea la toate imobilele ci doar la acelea cu sau fara constructive din perimetrul localitatilor cu planuri de sistematizare. Deci despre marile orase, despre orase si comune care aveau planuri de sistematizare. Marea majoritate nu aveau, si in privinta terenurilor agricole nu se aplica acest act normativ.

Deci pana in 1989 in materie de imobile agricole( terenuri agricole) nu s-a admis nici in practica judiciara nici in doctrina, ca instanta judecatoreasca poate pronunta o hotarare care sa tina loc de act autentic, pentru ca era vb de dispozitiile din decretul 144, care era un act normativ derogatoriu de la deptul comun si regula de interpretare cand e vorba de o lege speciala este ca e de stricta interpretare deci nu poate fi exitinsa pe cale de interpretare. Dupa 1989, un timp lucrurile au mers ca si inainte, dar la un moment dat, decretul 144 a fost abrogat odata cu celebrul articol 12. A fost un moment de cumpana, bulversare pentru practica judiciara si doctirina. Unii au zis ca daca nu mai au articolul 12 nu se mai poate pronunta hotarare judecatoreasca care sa tina loc de act autentic, unii au zis ca se poate, gasim noi articole in codul civil. Au apelat la articole care se refereau la obligatia de a face, fara legatura cu consimatamantul. S-a zis ca si fara reglementare, se pot pronunta hotarari in continuare. Si nota bene: s-a admis ca se pronunta hotarari care sa tina loc de act autentic pentru toate imobilele, si pentru cele care inainte de 1989 nu s-a permis acest lucru. Debandada totala.Intr-un tarziu, in 2005, printr-o lege care modifica vreo 10-15 legi s-a reintrodus o dispozitie similara aceleia din decretul144/1958, dar discutiile au persistat si persista si in present si sub actuala reglementare, daca e valabila promisiunea susceptibila de a duce la pronuntarea unei hotarari care sa tina loc de act autentic daca nu e incheiat actul in forma autentica. Daca de pilda cum e cazul in prezent si era si inainte de NCC, in privinta imobilelor, legea impune forma autentica ad validitatem, intr-o logica riguroasa urmata de siteme de drept cum e cel german, francez, italian si multe altele, si promisiunea trebuie sa imbrace foma autentica pentru ca formalitatile astea ad validitatem se considerea ca sunt instituite din ratiuni de a proteja consimtamantul partilor, adica sa nu dea un consimtamant pripit, negandit la incheierea unui contract, ci sa fie obligat omul sa se duca la notar, notar care are obligatia de a atrage atentia asupra diferitelor consecinte, astfel incat cel ce isi da consimtamantul la un astfel de contract, e unul care stie ce face. Tot asa se intampla de pilda si la donatie. In principiu, donatia e valabila daca este incheiata doar in forma autentica.

Daca astea sunt ratiunile pentru care era si este instituit formalismul ad validitatem atunci daca admitem ca e valabila o priomisiune incheiata consensual sau sub forma unui act sub sematura privata si ca dupa aceea la cererea uneia dintre parti, se pronunta hot. care tine loc de act de act autentic nu se ocolesc oare dispozitiile imperative legale referitoare la fomra? Mie mi se parte evident. Si va spun ca am avut o speta in care pe langa un sat in care in subsol este ceva pretios in care se face ceva cu el. La un moment dat geologii ce stiau ce este pe dedesubt au vandut informatiile unor smecheri care voiau sa investeasca acolo si au strans pe sateni la bufetul din comuna(smecherii), le-au dat de baut si le-au zis: haideti vindeti parcele astea. Au vandut aia pe nimic, nu stia ce va urma, au semnat intr-o veselie, si mai ales ca erau totidaca e o prostie facuta in comun treaba e foarte buna nu? Majoritatile sunt coplesitoare. Atunci toti au semnat si dupa aceea au aflat ce prostie au facut, ca pretul pe care au vandut era de nimic in comparatie cu valoarea terenului care in subsol avea caolin. Instantele noastre, indiferent ce s-a invocat, inclusiv eroarea esentiala, dol prin reticenta,tot ce vreti, nu au admis nimic. A pronuntat hotarerea care tine loc de act autentic. Deci va dati seama la ce se poate ajunge daca admitem aceasta constructie juridica care e cu totul inacceptabila.

Asta a fost evolutia pe scurt a ideilor in legatura cu oferta si acceptarea si cu promisiunea sub regimul codului civil anterior.

Sa vedem care e situatia sub regimul NCC in care avem reglementari speciale.

Sa mergem la consimtamant, formarea contractului, articolul 1182 NCC (1): Contractul se incheie prin negocierea lui de catre parti sau prin acceptarea fara rezerve a unei oferte de a contracta. Deci din acet text rezulta ceea ce se stia de multa vreme, ca un contract poate fi incheiat instantaneu sau poate fi precedat de o anumita perioada mai lunga sau mai scurta, de negociere a contractului.

*( Aici fac o paranteza ca sa va spun : vine cineva care vrea sa-si faca lucrarea la materia contractelor si zice oferta si aceeptarea. Zic daca intai citeste ceva ca sa stii si pe urma vii cu un plan. Vine zice am citit, iata planul. Si mi-am dat seama dupa aceea ca a citit textul asta, si desi tema era oferta si acceptarea, lucrarea incepea cu acceptarea. Poi zic, e clar ca nu ai citit nimic, deci du-te la alta materie, nu avem ce discuta in aceste conditii. Fiti atenti cand vi se recomanda o lucrare sa si cititi. Nu luati primul text de principiu si cadeti in capcana! Ala nu era plan)*Articolul 1182 NCC (2): zice ca e suficient ca partile sa se puna de acord asupra elementelor esentiale ale contractului, deci in cazul vanzarii asupra lucrului vandut si asupra pretului, chiar daca lasa unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior, ori incredinteaza determinaea acestora unei alte persone. Partial putem fi de accord cu acest text, se poate intampla si asa, dar iata ce citim la anineatul 3: in conditiile prevazute la alineatul 2, daca partile nu ajung la un acord cu privire la elementele secundare, ori persoana careia i-au fost incredintate determinarea lor, nu ia o decizie, instanta va dispune, la cererea oricareia dintre parti, completarea contractului, tinand seama dupa imprejurari de natura acesteia si de intentia partilor. Sa luam un caz concret, de pilda, partile cad de acord: vaznarea are ca obiect cantitatea X de marfa, pretul este Y, dar discutiile au loc in legatura cu locul predarii si cu modalitatea de plata a pretului. Cumparatorul zice: vreau sa platesc pretul in rate, vanzatorul zica ca dintr-o data. In ,,lumina acestui text,daca partile s-au inteles asupra marfii si lucrurilor, la cererea partii interesate, oricare din ele, instanta poate sa completeze contractul, adica sa spuna: platesti in rate sau nu platesti in rate, dupa care criterii vrea instanta. Sau marfa se preda in locul cutare sau in alt loc. Este admisa o astfel de conceptie? Mie mi se pare ca este o aberatie totala. Chestia asta cu completarea contractului este o chestiune care este inacceptabila din punct de vedere juridic. Sigur ca exista unele reglementari care zic ceva asemanator, dar care in esenta inseamna altceva. De pilda in codul elvetian al obligatiilor. Art2(2) in situatia de genul acesta se spune ca judecatorul regleza diferendul tinand cont de natua afecerii, iar practica judiciara si doctrina spun ca judecatorul va face acest lucru prin apel la principiile de interpretare ale contractului. Deci cu alte cuvinte, judecatorul trebuie sa aiba elemente din care sa poata deduce vointa partilor, pentru ca daca nu are elemente de interpretare nu poate sa construiasca nimic. Aceeasi idee rezulta din principiile unidroit, unde se spune ca o astfel de posibilitate a instantei, dar nu de a completa contractul, ci de interpretare. Textul spune ca judecatorul va putea face aceasta interpretare cu conditia sa existe un mijoc alternativ de a defini clauza respectiva, care sa fie rezonabila pe circumstantele date, in ceea ce priveste intentia partilor. Rezulta in mod indubitabil ca daca nu exista probe din care sa rezulte ca partile implicit, chiar daca sunt in divergenta, au realizat un oarecare acord pe elementul/elementele respective, in acele situatii instanta nu se poate substitui vointei partilor si sa spuna:asta e clauza care vi se impune. Aceasta formulare e atata de abrupta si hotarata, in sensul ca instanta completeaza contractul, cred ca va trebui serios nuantata pentru a o corela cu normele si cu principiile care sunt aplicabile in materie. Prin umarare va rog sa retineti ca aceasta asa zisa completare a contractului, instanta nu o poate face decat daca are elemente prin care se poate interpreta vointa partilor. Sigur ca aici, in dreptul nostru intram pe un teren minat pentru ca instanta interpreteaza cum vrea ea. De pilda, am avut o speta in care partea adversa invocase o imbogatire fara justa cauza pretinzand ca a facut niste imbunatatiri la un imobil, aratand ca nu sunt indeplinite conditiile imbogatirii fara justa cauza, si instanta confruntata cu aceasta problema a rezovat problema in felul urmator: argumentele aduse de apelant nu sunt inetemeiate, sunt indeplinite conditiile imbogatirii fara justa cauza. Noroc ca mai aveam si calea recursului dar lucrul asta se poate intampla in recurs cand nu mai ai ce spune. Instanta, trebuie sa stiti, e obligata sa motiveze hotararea pentru ca altfel mergem la Conventia Europeana a Drepturilor Omului care spune ca fiecare are dreptul la un process just si echitabil. Una din coinditiile procesului just si echitabil e motivarea hotararii. Cand instanta nu motiveaza, nu indeplineste aceasta cerinta si te poti plange la CEDO.Articolul 1183 care se refera la buna credinta in negociere: alin 1 spune ca partile au libertatea intitierii desfasurarii si ruperii negocierilor si nu pot fi tinute raspunzatoare pentru esecul acestora. Chiar asa si este, deci daca partile au intrat in negocieri, nu inseamna ca si-au asumat si obligatia de a ajunge la un rezultat, au insa obligatia si acest lucru s-a recunoscut si in dreptul nostru chiar fara reglementare expresa, de a negocia cu buna credinta si lucrul acesta li se impune si in situatia in care exista un acord de negociere, deci un contract in care partie se oblige reciproc sa negocieze cu buna credinta, dar si in situatia in care nu exista un astfel de acord dar partile au intrat in negocieri, astfel incat una sau alta dintre parti rupe negocierile cu rea credinta sau le continua cu rea credinta, atunci poate fi sanctionata prin acordarea de daune-interese.Daca dupa ce ai negociat 2 luni cu privire la un contract, si punct cu punct s-au realizat niste intelegeri si s-a ajuns intr-o faza finala, ultima si in aceasta ultima faza tu, parte in negocierile respective, zici: nu mai inchei contractul, m-am saturat si nu ai nicio justificare, in aceasta ipoteza pot fi sanctionat pe temei delictual pentru ca exista aceasta obligatie care acum e expresa, de a negocia cu buna credinta.

Articolul 1183(2) mai adauga ca partile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligatii. Aceasta ce inseamna? Ca este o chestiune de ordine publica, deci partie nu pot sa deroge sa spuna ca pot negocia cu rea-credinta, pentru ca contravine principiilor care definesc ordinea publica, o astfel de clauza nu e valabila.

Articolul 1183(3) spune ca e contrara exigentelor bunei-credinte, intre altele, conduita partii care initiaza sau continua negcieri fara intentia de a incheia un contract. De pilda, o parte intra in negocieri, il cheama pe celalalt in ngeocieri, dar scopul sau se demonstreaza a nu fi acela de a incheia contractul in privinta caruia au inceput negocierile ,ci de a-l impedica pe celalalt de a incheia un contract cu un tert. Un caz in care s-a negociat fara buna credinta.Poate fi vorba si de continuarea negocierilor cand e sigur ca nu se va ajunge la rezultatul final. Tot e contrar bunei-credinte.

Articolul 1183(4) partea care initiaza, continua sau rupe negocierile contrar bunei-credinte, raspunde pentru prejudiciul cauzat celeilate parti. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va tine seama de cheltuielile angajate in vederea negocierilor, de renuntarea de catre o parte la alte oferte si de orice imprejurari asemanatoare. In esenta, ceea ce trebuie sa retinem este vorba despre prejudiciul efectiv suferit nu despre castigul nerealizat. Deci daca nu se incheie un anumit contract, nu poate veni unul sa zica : uite, daca s-ar fi incheiat contractul, eu as fi castigat atata. In aceasta ipoteza nu exista un prejudiciu cert si nu exista o legatura de cauzalitate intre intreruperea negocierilor si pretinsul rezultat prejudiciar.

De regula, aceste lucruri ii sunt imputabile uneia din parti dar exista si situatii in care pot fi imputate astfel de conduite ambelor parti. Intr-o astfel de ipoteza, cand ambele parti au contravenit principiilor de negociere cu buna-credinta, se partajeaza raspunderea, deci prejudiciul reparabil nu mai este 100% ci eventual 50%-50% sau in functie de culpa fiecaruia dintre parti.

Art.1184-obligatia de confidentialitate in negocierile precontractuale(acestea sunt reglementari aplicabile mai curand raporturilor dintre profesionisiti nu celor dintre particulari, la particulari doar teoretic s-ar putea sa survina astfel de imprejurari): cand o obligatie confideniala e comunicata de o parte in cursul negocierilor, cealalata parte e tinuta sa nu o divulge si sa nu o foloseasca in interes propriu, indiferent daca se incheie sau nu contractul,incalcarea acestei obligatii atrage raspunderea partii in culpa. De pilda, dvs. care sunteti avocat si vine o firma la dvs. ce are o problema juridica. Ca sa convingeti firma sa va angajeze ii spuneti ce veti face, si solutia dvs e una originala. Cealalta parte dupa ce afla solutia originala sa nu mai incheie contractul. In aceasta ipoteza poate surveni o raspundere intemeiata pe acest text de lege pentru ca cealalalta parte foloseste intr-un mod neonest informatiile pe care le-a obtinut de la cealalata parte, sau daca in cursul negocierilor una dintre parti comunica celeilalte, daca obiectul e cesiunea clientelei unui fond de comert si partea care vrea sa vanda ii comunica celeilalte care este componenta clientelei respective si cealalata parte afland informatiile nu mai incheie contractul, si foloseste informatiile ce le-a obtionut in legatura cu clientela. De exemplu contacteaza clientii si ii fura celui care voia sa ii cedeze clientela. In temeiul acestui text de lege, art 1184 NCC, poate fi angajata raspundeerea celui ce este vnovat de o astfel de conduita.Articolul 1185 se refera la elementele de care depinde incheierea contractului si textul spune ca atunci cand in cursul negocierilor, o parte insista sa se ajunga la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se incheie pana nu se ajunge la un acord cu privire la acestea. E o reglementare fireasca numai ca vine in contradictie cu alte texte-art1242(2) din NCC,care spune exact contrariul, ca daca partile de pilda se inteleg cu privire la incheierea contractului intr-o anumita forma pe care legea nu o impune ad validitatem contractul e valabil incheiat de la momentul acordului de vointa.

Regula fireasaca este cea din 1185.Articolul 1186-momentul si locul incheierii contractului

Alineatul 1-contractul se incheie in momentul si locul in care acceptarea ajunge la ofertanat, chiar daca acesta nu ia cunostinta de ea din motive care nu-i sunt imputabile. Aici stiti ca sub VCC nu exista o reglementare de principiu cu privire la momentul incheierii contractului, la locul, mai bine n-ar fi fost nici in NCC. Cu privire la momenetul incheierii contractului sunt doua mari teorii:

1) Care spune ca momentul incheirii contractului este acela al acceptarii2) Alta care spune ca momentul este acela la care acceptarea ajunge la ofertant. Si aici sunt doua variante.

Intr-o varianta se considera ca se incheie contractul in momentul cand ajunge, indiferent daca ofertantul ia cunostiinta de continutul ei

Alta varianta care spune ca contractul nu ia fiinta in mod valabil decat atunci cand ia cunostiinta ofertantul de continutul acceptarii.

Principiul care rezulta din art 1186(1) este ca contractul ia fiinta la momentul cand acceptarea ajunge la ofertant indiferent daca acesta a cunoscut-o sau nu. Asta e principiul dar in materie de donatie e art 1031(1) care spune in mod foarte discutabil ca contractul de donatie se naste in momentul in care ofertantul donatiei a luat cunostiinta efectiv de continutul acceptarii, ceea ce da nastere la o serie de probleme despre care vom discuta la momentul potrivit.Acum retinem aceasta idee ca contractul este consifderat incheiat la momentul si locul la care ofertantul primeste acceptarea. In alte sisteme legislative, reglementarea priveste momentul formarii contractului dar nu si locul incheierii acestuia pentru ca daca, de pilda ofertantul e sa zicem din Bucuresti, acceptantul din Paris, si la momentul cand ofertantul primeste acceptarea el se afla in Insulele Hawaii sau pe unde nu sunt reglementari. Potrivit acestui text de lege daca partile nu au avut prudenta sa spuna care e locul formarii contractului, textul e supletiv, se poate si chiar e obligatoriu avand in vedere consecintele care rezulta din cuprinsul lui- retineti ca e posibil ca ofertantul sa se afle intr-un loc in care nu are nicio legatura cu niciuna dintre parti si potrivit acestui text de lege dat fiind ca contractul e considerat la acel loc, inseamna ca va fi guvernat de legea aia pe care nu o cunoaste nici ofertantul nici acceptantul si nici judecatorul care trebuie sa o judece. Consecintele pot fi dezastroase.De aceea de pilda Conventia de la Viena cu privire la vanzarea interationala a marfurilor, principiile unidroit, principiile europene cu privire la contracte, nu spun nimic cu privire la locul formarii contractului, pentru ca consecintele sunt foarte importante. Daca zic norma supletiva, si pana s-a format contractul la locul unde ofertantul primeste acceptarea, atunci s-ar putea ca legea aplicabila sa fie una cu totul iprevizibila pentru parti si consecintele sa fie cu totul si cu totul inacceptabile.La alineatul 2 se spune ca de asemenea, contractul se considera incheiat in momentul in care destinatarul ofertei savarseste un act sau un fapt concludent fara a-l instiinta pe ofertanat daca (prin exceptie) in temeiul ofertei, al practicii stabilite intre parti, a uzantelor, sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face in acest mod-doar in cazurile acestea. E vorba despre o acceptare tacita. Daca de pilda partile, au desfasurat raporturi contractuale de lunga durata, pe parcursul carora in temeiul unui contract-cadru fabricantul livra celeilalte parti cantitatile de marfuri solicitate de fiecare data si sa zicem ca raporturile contractuale s-au intins pe ani de zile. Daca dupa astfel de raporturi care s-au intins pe parcursul unor ani de zile, survine un nou raport in care ca urmare a cererii partii interesate, furnizorul livreaza marfa fara sa ii mai comunice: vezi ca am acceptat oferta de a-ti livra marfa respectiva, contractul se considera valabil incheiat. Deci trebuie sa fie vorba de o situatie in care partile sa poata prevedea ca contractul poate fi incheiat si intr-o asemenea maniera. E vorba de o acceptare tacita dar numai prin exceptie, in anumite cazuri doar.

A nu se confunda acceptarea tacita cu tacerea pur si simpla. Tacerea pur si simpla nu e acceptare. De exemplu, primiti pe net tot felu de oferte in care zice ca daca nu raspunzi se considera ca ai incheiat contractul. O astfel de pretentie( ca s-a format contractul daca tu ai tacut), nu produce efecte juridice pentru ca tacerea in principiu nu este o acceptare, este o acceptare numai prin exceptie in cazurile anume prevazute de lege, de pilda in materie de mandat, daca mandatarul este unul profesionist si i se adreseaza o oferta, si el nu o respinge imediat, atunci exista un text in NCC care spune ca se considera contractul format. Iata un exemplu in care prin exceptie, tacerea valoreaza acceptare, dar numai prin exceptie pentru ca altfel nu valoreaza.

Executarea insa, in conditiile prevazute la art 1186(2), are efecte, adica contractul se considera incheiat daca se trece la executare. Pentru ca discutam despre oferta si acceptare, o sa vedem cand vom discuta putin mai incolo despre acceptare, intre propunerea ofertantului si acceptare trebuie sa existe o concordanta perfecta. Daca de pilda in exemplul cu contractul-cadru, solicitantul cere sa i se livreze o cantitate de 1.000 de tone si frunizorul ii livreaza mai mult, in acea ipoteza nu s-a format contractul, pentru ca oferta nu concorda cu acceptarea. E altceva, e o contraoferta.

O executare trebuie sa se plieze exact pe oferta, pentru ca daca e partiala, daca unul plateste partial pretul al carui plata daca ar fi concordant exact cu pretul stipulat in contract ca echivaleaza cu acceptarea, nu e acceptare. Deci fiti atenti la concordanta ofertei cu acceptarea si la principiul ca executarea in anumite conditii are valoare de acceptare si de contract valabil incheiat. Are doar daca executarea corespunde exact oertei.

Articolul 1187 spune ca oferta si acceptarea trebuie emise in forma ceruta de lege pentru incheierea valabila a contractului. Este o norma fireasca, logica, pentru ca daca prin definitie oferta presupune o initiativa de incheiere a unui anumit contract in conditii foarte concrete, initiativa care la simpla acceptare duce la formarea contractului, atunci daca legea impune anumite cerinte ad validitatem, oferta ca sa produca aceste efecte trebuie sa indeplineasca conditiile de forma impuse de lege- ca si acceptarea de altfel. De pilda, o oferta de donatie trebuie facuta in forma autentica, la fel si acceptarea. Numai in aceste conditii aceste oferte si acceptari pot sa produca efectul de formare al contractului.Articolul 1188- se refera la oferta de a contracta, la conditiile pe care trebuie sa le intruneasca oferta. Sunt cam aceleasi ca in VCC.

La alineatul 1 se spune ca o propunere constituie oferta de a contracta daca aceasta contine suficiente elemente pentru formarea contractului si exprima intentia ofertantului de a se obliga in cazul acceptarii ei de catre destinatar. Cu alte cuvinte, oferta trebuie sa fie precisa si neindoielnica, adica sa rezulte din cuprinsul ei dorinta ofertantului de a considera contractul incheiat la simpla acceptare a acestuia. Daca de pilda, introduce rezerve de genul: vand imobil nu stiu unde la pretul de cutare, se adreseaza unei anumite personae, destinatarului, cu conditia de a mi se comunica intr-un termen X daca acceptati sau nu, deci isi rezerva dreptul de a mai zice o data daca sau nu. Aici e vorba de asa zisa oferta cu rezerve care nu produce efecte decat in conditiile in care le-a stabilit ofertantul.

E posibil ca in cazul existentei unui drept de preemptiune legal, proprietarul sa spuna: vand bunul la pretul cutare, sub conditia suspensiva de a nu exercita preemptorul dreptul pe care i-l confera legea. Aici e vorba tot de o oferta cu rezerve, valabile doar pentru altcineva decat preemptorul.

Art 1188(2)-oferta poate proveni de la persoana care are initiativa incheierii contractului, care ii determina continutul dupa imprejurari sau care propune ultimul element esential. E vorba de acele situatii in care exista o propunere. A ii zice lui B: iti vand imobilul la 100.000 euro, B nu accepta la pretul ala, zice: cumpar la 90.000 euro. In aceasta ipoteza avem de-a face cu o oferta si cu o contraoferta. Ceea ce spune B nu e o acceptare, nu se pliaza exact pe propunerea lui A, ci este o contraoferta, la care A poate zice: bine sunt de acord la 95.000 euro-este o contra-contraoferta. Lucrul acesta se poate intampla de mai multe ori.

Art 1188(2): spune ca contractul se considera format chiar daca nu mai putem identifica in final cine e ofertantul si cine e acceptantul. Problema e numai sa se poata determina cu precizie care e ultima intelegere, care va produce efecte si care va fi guvernata de intelegerea partilor.

Articolul 1189 -propunerea adresata unor persone nedeterminate

Alineatul 1- propunerea adresata unor persone nedeterminate chiar daca e porecisa, nu valoreaza oferta ci dupa imprejurari, solicitare de oferta sau intentie de negociere. Daca de exemplu, la mica publicitate o persoana zice: vand imobil, vila, in cartier X pe pertul de 100.000 euro, dar fiindca oferta se adreseaza unor personae nedeterminate, potrivit acestui text de lege, ea nu valoreaza oferta, deci contractul nu se consiera a fi incheiat cu primul acceptant.Sigur ca exemplul cu mica publicitate in cazul imobilelor nu respecta conditia formei autentice, deci putem lua un alt exemplu cand e facuta oferta in forma autentica si se adreseaza unui grup de persone zice: fac o oferta in forma autentica si o pun pe pun un panou de afisare si zic: inchei contractul in conditiile X cu privire la imobilul cutare. Este o oferta care respecta conditiile de forma si se adreseaza unor personae nedeterminate, dar in aceasta situatie din ratiuni de inteles, adica nu este chiar indifierent celui care face oferta cu cine incheie contractul, poate fi vorba de solvabilitate, sau alte elemente care pot fi importante pentru el, astfel incat legiuitorul are prudenta sa spuna si e corecta aceasta regelementare, ca intr-o astfel de situatie, aceasta propunere nu valoreaza oferta. Sigur ca ofertantul poate sa zica: ma adresez unor persoane nedeterminate si voi incheia contractul cu primul acceptant. Poate, pentru ca norma e supletiva.

La alineatul 2 se precizeaza ca propunerea valoeaza oferta daca aceasta rezulta din lege, din uzante, ori in mod neindoilenic din imprejurari,cum este in exemplu de mai sus.

Articolul 1190-solicitarea de oferte-solicitarea de a formula oferte adresate uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie prin ea insasi, ofera de a contracta. E firesc sa fie asa, e de la sine inteles ca atunci cand te adresezi unora: faceti-mi oferte, nu constituie oferta ci cerere de oferte sau o intentie la negocieri.

Articolul 1191, text de mare importanta spune la alineatul 1 ca oferta este irevocabila de indata ce autorul ei se oblige sa o mentina un anumit termen. Oferta este de asemenea irevocabila atunci cand poate fi considerata astfel, in temeiul acordului partilor, al practicilor stabilite intre acestea, al negocierilor al continutului ofertei ori al uzantelor, deci in esenta retinem ca in cazul ofertei cu termen, deci fie ca vand imobilul x la pretul x si oferta e valabila o luna de zile, in aceasta situatie e vorba de o oferta cu termen si potrivit acestui text, oferta il tine pe ofertant, astfel incat asa cum rezulta din dispozitiile exprese din alineatul 2, declaratia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect. Cu alte cuvinte, daca oferta a fost facuta cu termn, chiar daca zice ofertantul: nu mai vreau sa inchei contractul, acceptarea duce la formarea contractului. Iata un semn de seriozitate din partea legiutorului roman care a preluat conceptiile similare din dreptul german si elvetian. Singura obiectiune ce poate fi facuta este cea care priveste afirmatia ca oferta e irevocabila atunci cand a fost considerata astfel in temeiul acordului partilor. Ca daca exista un acord de vointa intre A si B. A zice iti fac o oferta irevocabila pe un termen de 1 an. B zice: bine, ma gandesc si vad daca accept. In aceasta situatie despre ce este vorba? Este un pact de optiune, nu mai e vorba de oferta pentru ca e un act bilateral. Daca este o intelegere a partilor, ea trece din domeniul specific al actelor unilaterale, in categoria carora se include oferta, in categoria contractelor sau a promisiunilor de contract. Deci chestia cu acordul partilor nu se aplica la oferta.Ceea ce e important este ca oferta cu termen e irevocabila, cu alte cuvinte, cel ce a facut-o e obligat sa respecte oferta pe termenul pe care a facut oferta. Sigur ca o sa vedem ca oferta poate deveni caduca inaintea implinirii termenului daca destinatarul ofertei zice: nu ma intreseza oferta ta. In aceasta ipoteza, ofertantul nu mai este obligat, devine caduca oferta, astfel incat ea nu mai produce efecte. Dar daca nu a survenit o astfel de situatie, ea este producatoare de efecte juridice.

Articolul 1192-termenul de acceptare-precizeaza ca termenul de acceptare curge din momentul in care oferta ajunge la destinatar. E firesc sa fie asa, pentru ca si anterior NCC se considera ca oferta nu produce efecte decat din momentul cand ajunge la destinatar, iar asta insemna ca pana la acel moment putea fi retractata, deci se putea razgandi ofertantul, sa zica: nu mai mentin oferta, dar conditia era ca retractarea sa ajunga la destinatar inainte sau cel mai tarziu odata cu oferta.

Articolul 1193-oferta fara termen adresata unei persone absenteAlineatul 1 spune ca oferta fara termen de acceptare, deci spre deosebire de cea anterioara care era cu termen aici e vorba de o oferta fara termen de acceptare, adresata unei personae care nu este prezenta( in cazul celor prezente, oferta chiar daca e fara temen, daca nu e urmata de acceptare pe loc, nu mai produce efecte-articolul 1194 prevede acest lucru), trebuie mentinuta un termen rezonabil spune textul, dupa imprejurari pentru ca destinatarul sa o primeasca, sa o analizeze si sa expedieze acceptarea. E rezonabil in afara de prevederea ca: acest termen include si perioada de timp pentru ca destinatarul sa primeasca oferta. Asta ne-ar duce la concluzia ca o astfel de oferta ar putea fi retractata inainte de a ajunge la destinatar, ori aceasta idee este cu totul inacceptabila, deci sintagma asta: ca destinatarul sa o primeasca- ar trebui sa lipseasca pentru ca unii vor interpreta ad literam textul si vor spune ca o oferta fara termen e obligatore pentru ofertant din momentul in care a fost trimisa, nu ne mai intereseaza alte considerente, deci trebuie mentinuta, neconferindui-se ofertantului intr-o astfel de ipoteza, posibilitatea sa se razgandeasca inainte ca oferta sa ajunga la destinatar. O asemenea idee nu poate fi aceptata, e o scapare a legiuitorului. Nicidecum nu o putem accepta pentru ca nu are nicio justificare logica sau juridica. Alineatul 1 e un text rezonabil in ansamblu.Alineatul 2- spune ca revocarea ofertei nu impiedica incheierea contractului decat daca ajunge la destinatar inainte ca ofertantul sa primeasca acceptarea sau dupa caz, inaintea savarsirii actului sau faptului care potrivit art.1186(2) determina incheierea contractului.

Potrivit acestui alineat, revocarea ofertei care a survenit din partea ofertantului nu impiedica formarea contractului, adica incheierea lui, decat daca ajunge la destinatar inainte ca ofertantul sa primeasca acceptarea. Aici deja incepe sa vina textul in contradictie cu dispozitiile alineatului 1. Si la alineatul 3 se spune ca ofertantul raspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei inaintea expirarii termenului prevazut la alineatul 1. Raspunderea survine cand se savarseste o fapta indezirabila pentru legiuitor ori in ipoteza asta avem teza de la alin 1 ca oferta fara termen de fapt are un termen-termenul rezonabil, alin 2 ne spune ca ea poate fi retrasa in interiorul termenului rezonabil si la alin 3 ne zice ca chiar daca alineatul 2 ne zice ca poate fi retrasa in conditiile prevazute acolo, ea e culpabila pentru ca obliga la daune-interese. Deci e un text de neinteles care se bate cap in cap. Cred ca teza de la alineatul 1 era suficietnta, o astfel de regelementare exista in codul elvetian al obligatiilor si in esenta ideea e ca oferta fara termen e considerate ca fiind facuta pe durata unui termen rezonabil, si atunci daca are un temen fie el rezonabil, o astfel de oferta, pe durata temenului rezobabil, e obligatorie ca si oferta cu termen expres. Mi se pare perfect logic si coerent.

Art 1194-oferta fara termen adresata unei personae prezente, daca e de fata destinatarul ofertei, chiar daca e fara termen, nu mai e valabila daca nu este acceptata pe loc.

Alin 2 spune ca dispozitiile se aplica si in cazul in care oferta e comunicata prin telefon sau prin alte mijloace similare, e vorba de o comunicare directa intre ofertant si destinatar.

Art 1195 se refera la caducitatea ofertei spune ca oferta devine caduca, adica e lipsita de efecte atunci cand acceptarea nu ajunge la ofertant in termenul stabilit sau in lipsa, in temenul prevazut la art 1193(1) , adica termenul rezonabil. Deci ideea este ca daca a survenit acceptarea si nu ajunge la ofertant in termenul stabilit, de pilda, a facut oferta si a zis: mentin oferta timp de 3 luni, interval de timp in care trebuie sa primesc acceptarea si in acest interval de timp nu ajunge acceptarea la ofertant, atunci se considera caduca oferta. Sigur ca atunci cand intarzierea nu e imputabila acceptantului, deci nu din motive care ii sunt imputabile survine intarzierea, ofertantul poate sa considere contractul incheiat, dar trebuie sa spuna imediat acest lucru pentru ca altfel asteptarea legitima a celeilalte parti..stiind ca oferta a ajuns peste termen, crede ca ea caduca.

La alineatul 2- decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci cand natura o afacerii sau imprejurarile o impun, deci regula este ca decesul sau incapacitatea ofertantului survenite intre momentul ajungerii ofertei la acceptant si momentul cand primeste acceptarea, nu produce consecinte asupra formarii contractului. Cu alte cuvinte ideea este ca oferta ramane valabila. Sigur ca prin exceptie, si asta rezulta din acest text de lege, daca survine decesul/incapacitatea, de la caz la caz oferta si acceptarea nu mai pot duce la formarea contractului. E vorba de contractele intitu personae unde daca un regizor cunoscut s-a angajat sa faca nu stiu ce film si decedeaza, nu se mai poate forma in mod valabil contractul, chiar daca acceptarea ajunge la ofertant, pentru ca nu se mai poate pune problema executarii contractului.Articolul 1196-acceptarea ofertei- alin 1: orice act/fapt al destinatarului constituie acceptare daca indica in mod neindoilenic acordul sau cu privire la oferta, astfel cum aceasta a fost formulta,si ajunge in termen la autorul ofertei. Dispozitiile articolulul 1186 raman aplicabile spune textul. Deci ideea e ca acceptarea trebuie sa se plieze exact pe oferta, ca numai in aceste conditii ea este susceptibila a duce la formarea contractului.

Alineatul 2 prevede ceea ce am spus deja-tacerea/ inactiunea destinatarului nu valoreaza acceptare decat daca aceasta rezulta din lege( exemplul cu contractul de mandat), din acordul partilor( atentie accord!!! nu cand ofertantul zice: daca taci e incheiat),din practicile stabilite intre acestea( exemplul cu contractul de lunga durata), sau din uzante sau orice alte imprejurari. Acestea sunt exceptii, altfel tacerea nu constituie acceptare. Atentie: executarea nu e tacere- e o comunicare implicita ca vreau sa execut contractul, o acceptare tacita! Acceptarea tacita nu inseamna tacere. Tacerea e un simplu fapt de non-actiune. Nu ma manifest nicicum. Art 1186 se refera la executare- ma manifest intr-un anumit fel si acea executare e neindoielnica in sensul ca am acceptat oferta.

Art 1197 acceptarea necorespunzatoare-alin.1-lit:

a) raspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci cand cuprinde modificari-asta e o contraoferta.b) nu respecta forma prevazuta de ofertant. Daca ofertantul a zis ca acceptarea nu poate fi decat in scris, atunci nu poate trece la executare pentru ca nu respecta conditiile din oferta. Chiar daca de exemplu i-a dat telefon si a zis ca accepta, nu e valabil.c)situatia cand raspunsul destinatarului ajunge la ofertant dupa ce oferta devine caduca- a fost facuta pe un anumit termen, a expirat termenul, nu mai produce efecte

La alineatul 2 se precizeaza ca raspunsul destinatarului exprimat potrivit alineatului 1 poate fi considerat dupa imprejurarri, o contraoferta, ceea ce am si precizat.

Art 1198- despre acceptarea tardiva, am amintit deja ca in anumite situatii chiar daca ajunge acceptarea peste termenul stipulat in oferta, ofertantul poate sa accepte dar si trebuie sa-l anunte de indata pe destinatar.

Art.1199 care se refera la retragerea ofertei sau acceptarii, spune ca oferta sau acceptarea poate fi retrasa daca retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau dupa caz cu acceptarea. Am vorbit deja si despre aceasta. Regula e unanim acceptata si porneste de la ideea ca oferta nu produce efecte decat din momentul cand ajunge la destinatar, si acceptarea la fel, i se aplica aceleasi reguli. De pilda daca destinatarul zice accept si nu a ajuns inca acceptarea la ofertant pentru a se considera contractul valabil format, el si-o poate retrage unilateral si daca retragerea ajunge la cunostinta ofertantului inainte sau cel tarziu odata cu ajungerea acceptarii la el, contractul nu se formeaza.Articolul 1200 spune la alin.1 ca oferta, acceptarea precum si revocarea acestora, produc efecte numai din momentul in care ajung la destinatar, chiar daca acesta nu ia cunostiinta de ele din motive care nu ii sunt imputabile. Deci o idee care a fost valabila si anterior, restul cu clauzele externe, clauzele standard sunt chestiuni specifice contractelor comericiale, nu mai insist asupra lor pentru ca deja trebuia sa trecem demult la promisiuni, dar deja am evocat in mare cam care a fost evolutia cu promisiunile in dreptul nostru.

Ceea ce trebuie sa remarcam e faptul ca in NCC avem reglementari cu privire la promisiuni. Cu privire la pactul de preferinta avem numai o aluzie in dispozitiile NCC, care spune ca: dreptul de preemptiune poate rezulta din lege sau din contract. Dreptul de preemptiune care rezulta din contract este tocmai rezultatul unui pact de preferinta, dar nu avem o reglementare propriu zisa a pactului de preferinta, asta inseamna ca se aplica regulile unanim recunoscute- e vorba de un acord de vointa prin care promitentul se angajeaza ca in cazul in care vrea sa vanda, sa il prefere pe X, in conditii egale de pret. Deci e vorba de un drept de preemptiune conventional, si am vorbit atunci cand am evocat preemptiunea legala, care este esenta reglementarii din NCC in aceasta privinta si care se aplica si pactului de preferinta.In schimb, in privinta promisiunii unilaterale, a pactului de optiune si a promisiunii sinalagmatice avem norme exprese in NCC.

Pactul de optiune e definit la art.1278(1)NCC ca fiind o conventie prin care una dintre parti se obliga sa ramana legata de propria declaratie de vointa, iar cealalta sa o poata accepta sau refuza. Acea declaratie se considera o oferta, irevocabila si produce efectele prevazute de art 1281-oferta irevocabila.

Problema care e discutabila in legatura cu aceste reglementari este ca asa cum se observa, inspirandu-se din codul civil italian, NCC reglementeaza ca fiind institutii distincte, pactul de optiune(art.1278(1)) si promisiunea unilaterala. Sub regimul VCC, cel putin in doctrina noastra, promisiunea unilaterala si pactul de optiune sunt unul si acelasi lucru, diferenta exista numai in privinta evolutiei istorice a conceptiei cu privire la efectele unei astfel de promisiuni. In conceptia traditionala se considera ca se naste o obligatie de a face, care daca nu este respectata de catre promitent e sanctionata cu daune-interese si in conceptiile contemporane, se considera ca din promisiune rezulta chiar consimtamantul la vanzare a promitentului astfel incat acceptarea duce la formarea contractului.

NCC urmand exemplul coduui civil italian, reglementeaza pe de-o parte pactul de optiune cand exista angajamentul ferm al promitentului de a vinde, deci pune la dispozitia beneficiarului, dreptul de a accepta oferta irevocabila pe care a facut-o, situatie in care contractul se considera format, si situatia in care promitentul nu pune la dispozitia beneficiarului consimtamantul la vanzare ci isi asuma doar obligatia de a consimti ulterior la vanzare. Din NCC rezulta ca poate fi pronuntata o hotarare care sa tina loc de contract, poi daca tot la incheierea contractului fortata se ajunge si intr-un caz si intr-altul care e subtilitatea? Nu am reusit sa inteleg. In practica-promisiunile de contract daca o luam logic, trebuie sa fie ceva mai mult decat oferta pentru ca exista cel putin din partea unuia dintre cei care se inteleg un consimtamant la vanzare deci e cel putin oferta. Ori in cazul promisiunii unilaterale ar trebui sa zicem ceea ce considera NCC ca ar fi o promisiune unilaterala diferentind-o de pactul de optiune ar trebui sa deduca ca e mai putin decat oferta, deoarce acceptarea nu duce la incheierea contractului, ar trebui sa vina instanta sa-mi dea o hotarare care sa tina loc de acord. Deci practic, e doar o amanare a incheierii contractului. Intr-o situatie a pactului de optiune ajung la incheierea contractului prin simpla acceptare in cealalta situatie ajunge la incheierea contractului prin pronuntarea unei hotarari. Nu are niciun rost daca tot se ajunge la acea hotarare care tine loc de contract. In practica partea care vrea sa amane va zice ca nu a incheiat un pact de optiune ci o promisiune unilaterala ca sa mai traga de timp. E un dezastru legislativ fara ratiune. Mai normal era sa se reglementeze ca reglemetare supletiva ceea ce e pactul de optine deci posibilitatea ca promitentul sa-si asume angajamentul ferm de a vinde in anumite conditii, celalalt avand dreptul sa decida daca accepta sau nu. Daca partile nu doresc sa se angajeze ferm pot sa incheie orice alta conventie decat una care sa poata duce direct la formarea contractului. Pentru ca in actuala configuratie a textelor, atat in cazul pactului de optiune si in cazul promisiunii unilaterale rezultatul e acelasi-incheierea contractului de vanzare. Numai ca o cale e directa si cealalta e mai ocolita.

Si sub NCC se mentine problema in legatura cu valabilitatea promisiunii care nu indeplineste conditiile de forma pe care legea le impune pentru validitatea contractului la care se refera. 17