Prof. univ.dr Rusalim PETRIŞCONTABILITATE APROFUNDATĂ

Sumar: Partea I. Dreptul contabil. Noţiuni generale. Partea a II –a. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale Partea a III-a. Fuziunea şi divizarea Societăţilor Comerciale Partea a IV-a Consolidarea conturilor Partea a V-a Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare Partea a VI-a Reflectarea în standardele internaţionale de contabilitate a ciclulului investiţional Partea a VII-a Reflectarea în standarde internaţionale de contabilitate a ciclului de exploatare Partea a VIII-a Reflectarea în standarde internaţionale a ciclului de finanţare CONTABILITATE APROFUNDATĂ Bibliografie selectivă: Duţescu, A., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea si aplicarea Standardelor Internaţionale , ediţia a doua revizuită, Editura CECCAR, Bucureşti, 2002. Feleagă, N., şi colab. Contabilitate aprofundată, Editura Economică, Bucureşti, 1996.Gîrbină, Maria Mădălina şi Bunea, Ştefan, Sinteze, studii de caz şi texte grilă privind aplicarea IAS (revizuite)- IFRS, ediţia a III a , revizuită, vol.1 şi vol. 2, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007.Malciu, L., ŞI Feleagă, N.,Reglementare şi practici de consolidare a conturilor, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004.Monchal Alain şi colab., Comptabilité aprofondie, Ėditions Nathan, Paris, 1994.M.F.P.,Colegiul Consultativ al Contabilităţii, Norme metodologice privind reflectarea în contabilitate a principalelor operaţiuni de fuziune, divizare, dizolvare şi lichidare a societăţilor comerciale, precum şi retragerea sau excluderea unor asociaţi din cadrul societăţilor comerciale şi tratamentul fiscal al acestora, Editura CECCAR, 2004.Petriş Rusalim , Contabilitate aprofundată, Note de curs. Universitatea „ Ştefan cel Mare”Suceava, 2007.Petriş, R., şi Istrate, C.,Analize contabile şi tehnici de consolidare, Editura Gorun, Iaşi, 2003.Ristea, M., ŞI Dumitru, C.,G., Contabilitate aprofundată, Editura Universitara, Bucureşti, 2005.x x x Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) 2006, Editura CECCAR, Bucureşti, 2006.

1. Formarea dreptului contabilDreptul contabil este o disciplina nouă care regrupează multe elemente vechi.

El poate fi definit ca o ramură a dreptului privat care reglementează contabilitatea şi activitatea contabilului.Încadrarea dreptului contabil în dreptul privat are în vedere faptul că el reglementează ,de regulă, raporturi între persoane precum: reglementările privind misiunea contabilului; valoarea probatorie a conturilor; aspecte legate de difuzarea conturilor în beneficiul asociaţilor, salariaţilor, terţelor persoane.

Dreptul contabil. Noţiuni generale.Dreptul contabil reglementează măsurile, responsabilităţile şi modul de exercitare

a profesiunii de către cei care produc sau examinează informaţia contabilă, inclusiv obţinerea calităţilor necesare a unui expert contabil, contabil autorizat sau cenzor.

Pe de altă parte, dreptul contabil fixează norme privind tehnica contabilă 1

Dreptul contabil se opreşte îndeosebi asupra contabilităţii financiare şi a contabilităţii naţionale şi mai puţin a contabilităţii de gestiune.

Nu poate fi pus semnul egalităţii între dreptul contabil şi contabilitate. Dreptul contabil fixează norma în timp ce contabilitatea fixează fapta contabilizabilă în interpretarea profesionistului care este obligat să ţină seama de norma de drept contabil dar nu numai de ea. Specialistul în domeniu contabilităţii trebuie să ţină seama şi de normele care reglementează materia respectivă în dreptul comercial, dreptul fiscal,în dreptul muncii etc.

Deşi aceleaşi fapte şi fenomene sunt reglementate şi de alte ramuri de drept, dreptul contabil le reglementează dintr-un unghi specific.

La progresul dreptului contabil , rolul profesionistului contabil este, fără îndoială, cel mai important. Înainte de a deveni o obligaţie legală, imaginea fidelă a fost stabilită ca obiectiv a imaginii contabile in spaţiul Uniunii Europene de către contabili.

La ora actuală nevoia de lege contabilă izvorăşte în principiu din : nevoia de protecţie a terţilor care intră în relaţiile cu societăţile care oferă ca garanţie doar patrimoniul social; internaţionalizarea activităţii economice, care obligă la căutarea unor comparabilităţi a informaţiilor contabile.

Izvoare legale şi reglementate de drept contabil. Aceste izvoare pot fi structurate ierarhic Pentru a înţelege esenţa acestei ierarhii trebuie să ne oprim mai întâi asupra tipologiei izvoarelor de drept contabil. Statul nu este singurul care poate interveni în elaborarea regulilor. În domeniul dreptului contabil organismele profesionale au un rol important .Pe plan mondial se constată pe lângă eforturile de reglementare imperativă şi mişcarea de reducere a imperativului în favoarea interpretativului. Rolul profesiunii contabile este în acest context în creştere .

Ca tipologie sursele de drept contabil pot fi: statale (legi şi regulamente şi jurisprudenţa); profesionale (decizii şi recomandări); mixte (planuri de conturi).

Legile şi regulamentele sunt procedeele clasice de creare a regulilor de drept. În materie de drept contabil, trebuie să recunoaştem că sunt texte de legi şi regulamente care nu se referă decât indirect la contabilitate şi, în acelaşi timp, legi şi regulamente care tratează nemijlocit tehnica contabilă.

Nu toate normele care reglementează faptele contabile , au primit şi o tratare în dreptul contabil. (aşa se face că încă sunt lacune în această materie)

Jurisprudenţa este săracă în materie strict contabilă. Pe plan mondial sunt ţări în care profesiunea contabilă deţine monopolul reglementărilor privind contabilitatea , după cum există şi ţări în care statul este cel care reglementează aproape în totalitate această materie. Un astfel de mod de abordare a existat la noi până în anul 1994. În prezent modalitatea adoptată în România se situează între cele două tendinţe.

În perspectivă profesiunea va fi cea care v-a reglementa normele în contabilitate. În afară de izvoarele de drept naţional putem vorbi şi de o normalizare

contabilă internaţională. Avem în acest context organisme publice care emit norme în domeniul contabilităţii şi auditului cum sunt: Cooperaţia pentru Dezvoltare Economică (OCDE); Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU).precum şi organisme private cum este Consiliul Internaţional de Standarde de Raportare Financiară (IASC/ IASB).

La nivel regional avem : Organisme publice: Uniunea Europeană.

2

Organisme private: Federaţia Experţilor Contabili Europeni (FEE); Asociaţia Interamericană de Contabilitate ( IAA);Confederaţia Contabililor din Asia de S-E ( ANASE); Corpurile Contabililor din Africa de Vest (ABWA).. Ierarhizarea surselor de drept contabil Sursele de drept contabil se cer a fi structurate ierarhic. Această structurare îmbracă, în dreptul contabil, anumite note particulare. Astfel, în general în domeniul juridic , textele internaţionale sunt de ordin superior celor naţionale. În dreptul contabil, există forme specifice. Astfel, directivele emise de Comunitatea Economică Europeană sunt aplicabile abia după ce au fost incluse în legislaţia naţională şi în limitele în care au fost acceptate. Ierarhizarea care se poate face pentru izvoarele de drept în România este următoarea: A. Izvoare legale şi reglementare ; B. Alte surse de drept.

În categoria izvoarelor legale şi reglementare putem pune atât problema izvoarelor naţionale cât şi a izvoarelor de drept ale Uniunii Europene. În această categorie sunt cuprinse legi administrative, legi guvernamentale şi texte reglementate, hotărâri guvernamentale etc. În categoria alte surse drept contabil sunt cuprinse:• jurisprudenţa şi• doctrina . Ele joacă în dreptul contabil un rol foarte important Izvoarele de doctrină contabilă pot fi divizate astfel: - izvoare de doctrina internaţională; -izvoare de doctrină regională; - izvoare de doctrină naţională. Principalele acte normative care reglementează contabilitatea în România sunt: Legea contabilităţii nr. 82, din 24 decembrie 1991, republicată; Reglementările contabile conforme cu Directivele europene, aprobate prin Ordinul nr. 1752/ 17.11. 2005; Ordinul M.F.P. nr. 2374 din 12.12.2007 privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1752/ 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene; Reglementări contabile specifice domeniului asigurărilor armonizate cu directivele europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate aprobate prin Ordinul comun al ministrului finanţelor publice şi al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 2328/2390/2001 aplicabile societăţilor din domeniul asigurărilor; Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, aprobate prin Ordinul comun al ministrului finanţelor publice şi al preşedintelui Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 1742/106/2002 aplicabile instituţiilor reglementate şi supravegheate de CNVM; Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene nr. 86/635/CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de credit, aprobate prin Ordinul comun al ministrului finanţelor publice şi al guvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 1982/5/2001, aplicabile instituţiilor de credit;

3

Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.829/2003 privind aprobarea Reglementărilor contabile pentru persoanele juridice fără scop patrimonial; Ordinul MFP nr. 1917/2005 privind aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, a planului de conturi şi instrucţiunile de aplicare a acestuia. Partea a-II-a. Divizarea şi lichidarea Societăţilor Comerciale Cuprins: 1.Consideraţii generale privind lichidarea; 2.Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului; 3.Contabilizarea lichidării Societăţii Comerciale: Lichidarea unei societăţi constă dintr-un „ansamblu de operaţii care, după dizolvarea societăţii au ca obiect realizarea elementelor de activ (transformarea activului în bani) şi plata creditorilor în vederea partajului activului net rămas între asociaţi.”( Memento pratique comptable 1990, Ėditions Francis Lefebre, Paris, pag.911) Lichidarea unei societăţi reprezintă, aşadar, o formă particulară de desfiinţare, căci, atunci când o societate comercială este lichidată, activitatea ei economică nu mai continuă. Lichidarea unei Societăţi reprezintă procesul de încetare a activităţilor de exploatare, urmată de vânzarea activelor pentru a rambursa datoriile asociaţiei şi de repartizare a activelor rămase între asociaţi. După cum rezultă din cele de mai sus lichidarea este precedată de dizolvarea societăţii comerciale. Cauzele dizolvării unei societăţi comerciale Se poate vorbi de: cauze comune tuturor societăţilor comerciale şi cauze specifice doar pentru o anumită formă de societate comercială.

Actul normativ care reglementează această materie este Legea 31/1990,republicată , actualizată cu modificările de până la 20 iulie 2006)

Potrivit legii 31/1990, Societatea Comercială se poate dizolva prin: a) trecerea timpului stabilit pentru durata societatii; b) imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al societatii sau realizarea acestuia; c) declararea nulitatii societatii; d) hotarîrea adunarii generale; e) hotarîrea tribunalului, la cererea oricarui asociat, pentru motive temeinice, precum neîntelegerile grave dintre asociati, care impiedica functionarea societatii; f) falimentul societatii; g) alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv al societatii.

În cazul în care se pune problema trecerii timpului stabilit pentru durata societăţii,asociaţii trebuie să fie consultaţi de către adminiustrator cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii cu privire la eventuala prelungire a acesteia.În lipsă, la cererea oricăruia dintre asociaţi , Tribunalul poate dispune prin încheiere, efectuarea consultării.. Societatea pe actiuni se dizolva: a) Daca administratorii constata ca, în urma unor pierderi, activul net, determinat ca diferenta între totalul activelor si datoriile societatii, reprezinta mai putin de jumatate din valoarea capitalului social, vor convoca adunarea generala extraordinara, pentru a hotarî reîntregirea capitalului, reducerea lui la valoarea ramasa sau dizolvarea societatii. Prin actul constitutiv se poate stabili ca adunarea extraordinara sa fie convocata si la o pierdere mai mica.

4

Pentru validitatea deliberarilor adunarii generale extraordinare, cînd actul constitutiv nu dispune altfel, sunt necesare: - la prima convocare, prezenta actionarilor reprezentînd trei patrimi din capitalul social, iar hotarîrile sa fie luate cu votul unui numar de actionari care sa reprezinte cel putin jumatate din capitalul social; - la convocările urmatoare, prezenta actionarilor reprezentînd jumatate din capitalul social, iar hotarîrile sa fie luate cu votul unui numar de actionari care sa reprezinte cel putin o treime din capitalul social. In cazul cînd nici în a doua convocare nu s-a întrunit cvorumul prevazut, administratorii vor cere instantei din raza teritoriala în care se afla sediul societatii numirea unui expert, care va verifica pierderea din capitalul social. Instanta, pe baza expertizei, constatînd pierderea prevazuta, va da o încheiere, autorizînd administratorii sa convoace adunarea generala, care va putea sa hotarasca limitarea capitalului la suma ramasă sau dizolvarea societatii, cu orice numar de actionari prezenti;

b) cînd capitalul social se reduce sub minimul legal; c) cînd numarul actionarilor scade sub minimul legal.Societatea în comandită pe acţiuni, sau societăţile cu răspundere

limitată se dizolvă: În cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social sau după caz al reducerii sub minimul legal. Dacă în termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau reducerii capitalul social acesta este reîntregit ori este redus la suma rămasă ori la minimul legal , sau când societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social existent corespunde, dispoziţia de dizolvare nu se aplică. De asemenea dacă în termen de 9 luni de la data constatării numărul de acţionari sub minimul legal acest număr este completat, dispoziţia de dizolvare nu se aplică. Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată, se dizolvă prin falimentul,incapacitatea , excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi când datorită acestor cauze , numărul de asociaţilor s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauze de continuare a activităţii cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic. Cele de mai sus se aplică şi societăţilor în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni , dacă acele cauze privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar. In societatile în nume colectiv, dacă un asociat decedeaza si daca nu exista conventie contrara, societatea trebuie sa plateasca partea ce se cuvine mostenitorilor, dupa ultimul bilant contabil aprobat, în termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului, dacă asociatii rămaşi nu prefera să continue societatea cu moştenitorii care consimt la aceasta. La fel se procedează şi în cazul societăţilor în comandită simplă în caz de deces a unuia dintre asociaţi comanditaţi în afară de cazul când moştenitorii săi nu preferă să rămână în societate în această calitate. În caz de dizolvare a societăţii prin hotărâre a asociaţilor acesteia vor putea reveni cu majoritatea cerută prin modificarea actului constitutiv asupra hotărârii luate atâta timp cât nu s-a făcut nici o repartiţie din activitate. Noua hotărâre se menţionează în Registrul Comerţului , după care o va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare în partea a patra pe cheltuiala societăţii. Creditorii şi orice parte interesată pot face opoziţie la Tribunal împotriva hotărârii în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii sau a actului adiţional în Monitorul Oficial al României.

5

Opoziţia se depune la Oficiul Registrului Comerţului, care în termen de 3 zile de la data depunerii o va menţiona în Registru şi o va înainta instanţei judecătoreşti competente.. Opoziţia suspendă faţă de oponenţi executarea hotărârii asociaţilor până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti . Opoziţia se judecă în camera de consiliu a tribunalului, cu citarea părţilor. Dizolvarea societăţilor comerciale trebuie să fie înscrisă în Registrul Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României în afara situaţiei în care societatea se dizolvă prin trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii, sau în alte cauze prevăzute de lege.Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni, în caz contrar ei sunt personal şi solidar răspunzător pentru operaţiunile pe care le-au inteprins .

Această interdicţie se aplică din ziua expirării termenului fixat pentru durata societăţii, ori de la data la care dizolvarea a fost hotărâtă de Adunarea Generală , sau declarată prin sentinţă judecătorească. Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării până la lichidarea acestora. Dizolvarea societăţii înaintea de expirarea termenului fixat pentru durata sa are efect faţă de terţ numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicare în Monitorul Oficial al României, partea a patra. In societatile în nume colectiv, în comandita simpla si în cele cu raspundere limitata, asociatii pot hotarî, o data cu dizolvarea, cu cvorumul si majoritatea prevazute pentru modificarea actului constitutiv, şi modul de lichidare a societăţii, atunci cînd sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societaţii si când asigura stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.

Dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic , atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic fără lichidare.

În acest caz transmiterea patrimoniului are loc pe data expirării termenului de introducere a opoziţiei respective, pe data la care a devenit irevocabilă hotărârea de respingere a opoziţiei sau hotărârea prin care se constată că societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a oferit garanţii acceptate de creditor , ori a convenit cu aceştia un angajament pentru plata datoriilor.

Dizolvarea societăţii poate fi cerut Tribunalului de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului sau oricare alte persoane interesate care se va putea pronunţa în cazurile în care: societatea nu mai are organe statutare( sau acestea nu se mai pot întruni); societatea nu a depus în cel mai mult şase luni de la expirarea termenului legal ,situaţiile financiare sau alte acte care, potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comerţului societatea şi-a încetat activitatea , nu are sediul social cunoscut ,ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliu ori reşedinţă cunoscută; societatea nu si-a completat capitalul social în condiţiile legii.

Dacă societatea comercială a fost în inactivitate temporară anunţată organelor fiscale şi înscrisă în Registrul Comerţului , iar durata inactivităţii nu depăşeşte 3 ani , dizolvarea nu se aplică.

Hotărârea Tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în Registrul Comerţului, se comunică direcţiei gnenerale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi se publică în M.O.R partea IV-a pe cheltuielile titularului cererii de dizolvare, aceasta putând să se îndrepte împotriva societăţii .

6

În cazul mai multor hotărâri judecătoreşti de dizolvare, în situaţiile în care cererea pentru dizolvare este cerută de mai multe persoane interesate, publicitatea se poate realiza în M.O.R partea IV-a ,în forma unui tabel cuprinzând :codul unic de înregistrare , denumirea , forma juridică şi sediul societăţii dizolvate ,instanţa care a dispus dizolvarea, numărul dosarului, numărul şi data hotărârii de dizolvare.În aceste cazuri tarifele de publicare în M.O.R se reduc cu 50%

Orice persoană interesată poate face recurs împotriva hotărârii de dizolvare în termen de 30 de zile de la efectuarea publicităţii.

La data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, persoana juridică intră în lichidare. Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare nu se procedează la numirea lichidatorului, judecătorul delegat, la cererea oricărei persoane interesate, numeşte un lichidator de pe lista practicienilor în reorganizare şi lichidare Remunerarea lichidatorului urmează a fi făcută din averea persoanei juridice dizolvate sau în lipsa acesteia din fondul de lichidare constituit în temeiul legii 64/1995, lege privind procedura reorganizării judiciare si a falimentului. Acest fond de lichidare este constituit de taxele plătite de persoanele fizice şi/sau juridice registrului comerţului pentru serviciile prestate de acesta.

Dacă judecătorul delegat nu a fost sesizat cu nici o cerere de numire a lichidatorului în termen de 3 luni la expirarea acestui termen , persoana juridică se radiază din oficiu din registrul comerţului prin încheiere a judecătorului delegat, pronunţată la cererea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, cu citarea părţilor, conform dreptului comun.

Încheierea de radiere se înregistrează în Registrul Comerţului şi se comunică persoanei juridice la sediul social, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF) şi direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene,respectiv a municipiului Bucureşti, pe cale electronică şi se afişează pe pagina de internet al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi la sediul Oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunalul în raza căruia societatea îşi are înregistrat sediul .

Bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din registrul comerţului în condiţiile de mai sus revine acţionarilor. Acest drept se prescrie în termen de 6 luni de la comunicarea încheierii de radiere.

Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social , chiar dacă în actul constitutiv se prevăd norme în acest scop sunt obligatorii potrivit legii 31/1990 următoarele reguli: până la preluarea funcţiilor de către lichidator , administratorii continuă mandatul lor, ei nu mai pot întreprinde noi operaţiuni . În caz contrar ei sunt solidari pentru operaţiunile pe care le-au întreprins.Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării până la terminarea acestora.Dizolvarea societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa are efect faţă de terţ numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în M.O..R , partea a IV-a. actul de numire a lichidatorilor sau sentinta care îi tine locul si orice act ulterior, care ar aduce schimbari în persoana acestora, trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comertului, pentru a fi înscrise de îndata si publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Numai dupa îndeplinirea formalitatilor de mai sus lichidatorii vor depune semnatura lor în registrul comertului şi vor exercita aceasta functie. In urma efectuarii publicarii prevazute mai înainte, nici o actiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decît în numele lichidatorilor sau impotriva lor. Toate actele emanînd de la societate trebuie sa arate ca aceasta este în lichidare.

7

Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice. Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenti - persoane fizice ale societatii lichidatoare - trebuie sa fie lichidatori autorizati, în conditiile legii Lichidatorii au aceeasi raspundere ca si administratorii. Lichidatorii sunt datori, îndata dupa preluarea functiei, ca împreuna cu administratorii societatii sa faca un inventar si sa încheie un bilant, care sa constate situatia exacta a activului si pasivului societatii, si sa le semneze. Lichidatorii sunt obligati sa primeasca si sa pastreze patrimoniul societatii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori si actele societatii. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate operaţiunile lichidarii, în ordinea datei lor. Lichidatorii isi îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor.

In cazul societatilor comerciale a caror activitate s-a desfasurat în baza autorizatiei de mediu prevazute de Legea protectiei mediului nr. 137/1995, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, lichidatorii sunt obligaţi sa ia masuri pentru efectuarea bilantului de mediu, prevăzut de această lege, şi să comunice rezultatele acestui bilant agenţiei teritoriale pentru protecţia mediului.

In afara de puterile conferite de asociati, cu aceeasi majoritate ceruta pentru numirea lor, lichidatorii vor putea: a) sa stea în judecata si sa fie actionati în interesul lichidarii; b) să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare; c) să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii; vînzarea bunurilor se va putea face individual sau în bloc ; d) să facă tranzacţii; e) să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii, chiar în caz de faliment al debitorilor, dând chitanţă; f) să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească orice alte acte necesare.

Lichidatorii nu pot , în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în actul lor de numire, să constituie ipoteci asupra bunurilor societaţii, dacă nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul cenzorilor.Lichidatorii care întreprind noi operaţiuni comerciale ce nu sunt necesare scopului lichidării sunt răspunzatori personal şi solidar de executarea lor.

Lichidatorii nu pot plati asociatilor nici o suma în contul partilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitarii creditorilor societatii.

Asociatii vor putea cere ca sumele reţinute sa fie depuse la Casa de Economii si Consemnatiuni - C.E.C. - S.A. ori la o bancă sau la una dintre unităţile acestora şi să se facă repartizarea asupra acţiunilor sau părţilor sociale, chiar în timpul lichidării, dacă, în afară de ceea ce este necesar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii, scadente sau care vor ajunge la scadenţă, mai ramâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul lor.

Impotriva deciziilor lichidatorilor creditorii societăţii pot face opoziţie în condiţiile legii.

Lichidatorii care probeaza, prin prezentarea situaţiei financiare anuale, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil trebuie să ceară sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele, dacă aceştia sunt obligaţi, potrivit formei societăţii, să le procure sau, dacă sunt debitori fată de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care erau obligaţi în calitate de asociat.

Lichidatorii care au achitat datoriile societăţii cu proprii lor bani nu vor putea să exercite impotriva societăţii drepturi mai mari decît acelea ce aparţineau creditorilor plătiţi.

8

Creditorii societăţii au dreptul de a exercita contra lichidatorilor acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen, până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii, şi numai după aceea de a se îndrepta împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul social.

Lichidarea societatii trebuie terminata în cel mult 3 ani de la data dizolvarii. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani. In termen de 15 zile de la terminarea lichidarii, lichidatorii vor cere radierea societatii din registrul comertului, sub sanctiunea unei amenzi judiciare de 2.000.000 lei pentru fiecare zi de întîrziere, care va fi aplicată de judecătorul delegat, în urma sesizării oricărei părţi interesate, prin încheiere. Incheierea judecatorului delegat este executorie şi supusă recursului.

Radierea se poate face si din oficiu. Lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu impiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii.

Dupa aprobarea socotelilor şi terminarea repartiţiei, registrele şi actele societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, ce nu vor fi necesare vreunuia dintre asociaţi, se vor depune la asociatul desemnat de majoritate.

In societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni registrele vor fi depuse la registrul comerţului la care a fost înregistrată societatea, unde orice parte interesată va putea lua cunoştinţă de ele cu autorizarea judecătorului delegat, iar restul actelor societăţii vor fi depuse la Arhivele Nationale. Registrele tuturor societatilor vor fi pastrate timp de 5 ani.

Numirea lichidatorilor în societatile în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va fi facută de toţi asociaţii, dacă în contractul de societate nu se prevede altfel. Dacă nu se va putea întruni unanimitatea voturilor, numirea lichidatorilor va fi făcuta de instantă, la cererea oricarui asociat ori administrator, cu ascultarea tuturor asociaţilor şi administratorilor. Impotriva sentinţei se poate declara numai recurs de către asociaţi sau administratori, în termen de 15 zile de la pronunţare.

După terminarea lichidarii societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, lichidatorii trebuie să întocmească situaţia financiară şi să propună repartizarea activului între asociaţi. Asociatul nemulţumit poate face opoziţie, în termen de 15 zile de la notificarea situatiei financiare de lichidare si a proiectului de repartizare.

Pentru solutionarea opozitiei, problemele referitoare la lichidare vor fi separate de acelea ale repartizarii, fata de care lichidatorii pot ramâne straini.

După expirarea termenului prevăzut sau după ce sentinta asupra opoziţiei a ramas irevocabilă, situaţia financiară de lichidare si repartizare se consideră aprobată şi lichidatorii sunt liberaţi.

Numirea lichidatorilor în societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni se face de adunarea generală, care hotărăşte lichidarea, dacă, prin actul constitutiv, nu se prevede altfel.

Adunarea generala hotărăşte cu majoritatea prevăzută pentru modificarea actului constitutiv.

Dacă majoritatea nu a fost obtinută, numirea se face de tribunal, la cererea oricaruia dintre administratori sau asociaţi, cu citarea societăţii si a celor care au cerut-o. Impotriva sentinţei tribunalului se poate declara numai recurs în termen de 15 zile de la pronunţare. Administratorii vor prezenta lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii, pentru timpul trecut de la ultima situaţie financiară aprobată până la începerea lichidării.

9

Lichidatorii au dreptul să aprobe darea de seamă şi să facă sau să sustină eventualele contestaţii cu privire la aceasta. Când unul sau mai mulţi administratori sunt numiţi lichidatori, darea de seama asupra gestiunii administratorilor se va depune la oficiul registrului comertului şi se va publica în Monitorul Oficial al Romîniei, Partea a IV-a, împreuna cu bilanţul final de lichidare. Când gestiunea trece peste durata unui exercitiu financiar, darea de seama trebuie anexată la prima situaţie financiară pe care lichidatorii o prezintă adunarii generale. Orice actionar poate face opoziţie în termen de 15 zile de la publicare. Toate opoziţiile făcute vor fi conexate, pentru a fi soluţionate printr-o singura sentinţa. Orice acţionar are dreptul să intervină în instantă, iar hotarârea va fi opozabila şi acţionarilor neintervenienţi. Dacă lichidarea se prelungeşte peste durata exerciţiului financiar, lichidatorii sunt obligaţi să întocmească situaţia financiară anuală, conformându-se dispoziţiilor legii şi actului constitutiv. După terminarea lichidării, lichidatorii întocmesc situaţia financiară finală, aratînd partea ce se cuvine fiecarei actiuni din repartizarea activului societătii, însotită de raportul cenzorilor sau, dupa caz, raportul auditorilor financiari. Situaţia financiară, semnată de lichidatori, se va depune, pentru a fi menţionată, la oficiul registrului comertului şi se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Orice acţionar poate face opoziţie. Dacă termenul prevăzut a expirat fară a se face opoziţie, situaţia financiară se consideră aprobată de toti acţionarii, iar lichidatorii sunt liberaţi, sub rezerva repartizării activului societăţii. Independent de expirarea termenului, chitanţa de primire a celei din urma repartiţii ţine loc de aprobare a contului şi a repartiţiei făcute fiecarui acţionar. Sumele cuvenite acţionarilor, neîncasate în termen de doua luni de la publicarea situaţiei financiare, vor fi depuse la o banca sau la una dintre unităţile acesteia, cu arătarea numelui şi prenumelui acţionarului, dacă acţiunile sunt nominative, sau a numerelor acţiunilor, dacă ele sunt la purtator. Plata se va face persoanei arătate sau posesorului acţiunilor, reţinîndu-se titlul. Numirea lichidatorilor în societăţile pe acţiuni , în comandită pe acţiune se face de Adunarea Generală care hotărăşte lichidarea când actul constitutiv nu se prevede astfel. Adunarea Generală hotărăşte cu aceiaşi majoritate cu cea prevăzută pentru modificarea actului constitutiv. Dacă majoritatea nu a fost obţinută , numirea se face de Tribunalul la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi cu citarea societăţii şi a celor care au cerut-o. Administratorii vor prezenta lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii pentru timpul trecut de la ultimul bilanţ contabil aprobat şi până la începerea lichidării . Dacă lichidarea se prelungeşte peste durata exerciţiului financiar , lichidatorii sunt obligaţi să întocmească situaţii financiare anuale. După terminarea lichidării , lichidatorii întocmesc situaţia financiară finală , arătând partea ce se cuvine fiecărei acţiune. Situaţia finală semnată de lichidatori şi însoţită de raportul cenzorilor se va depune pentru a fi menţionată la oficiul Registrului Comerţului şi se va publica în MOR (partea a IV-a). Sumele cuvenite acţionarilor neîncasate în termen de 2 luni de la întocmirea situaţiilor financiare , vor fi depuse la o bancă sau la una dintre unităţile acesteia cu arătarea numelui şi prenumelui

10

acţionarului dacă acţiunile sunt normative sau a numerelor acţiunilor dacă ele sunt la purtător. Plata se va face posesorului acţiunii reţinându-se titlul.

Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului L E G E privind procedura insolvenţei nr. 85 din 5 aprilie 2006 Procedura generală prevăzută de lege se aplică următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă, cu excepţia celor prevăzuţi la alin.(2) lit.c) şi d): 1. societăţile comerciale; 2. societăţile cooperative; 3. organizaţiile cooperatiste; 4. societăţile agricole; 5. grupurile de interes economic; 6. orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice. (2) Procedura simplificată prevăzută de lege se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în una din următoarele categorii: a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual; b) asociaţii familiale; c) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin.(1) şi îndeplinesc una din următoarele condiţii: nu deţin nici un bun în patrimoniul lor; actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; administratorul nu poate fi găsit; sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului. d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin.(1),care nu au prezentat documentele prevăzute în termenul prevăzut de lege şi anume:o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din registrele de publicitate; o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă; o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le desfăşoare în perioada de observaţie; o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit la alin.(2), se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii simplificate; e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.

Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.Termeni şi expresii În înţelesul Legii insolvenţei , termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile; a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori; b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti, la scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei;

11

averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale - inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei - care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Codul de procedură civilă; procedura colectivă este procedura în care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor,în modalităţile prevăzute de prezenta lege; data deschiderii procedurii reprezintă: a) în cazul cererii debitorului de deschidere a procedurii, data pronunţării încheierii ; b) în cazul cererii creditorului de deschidere a procedurii, data pronunţării sentinţei judecătorului-sindic; debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte dintr-una din categoriile, al cărei patrimoniu este în stare de insolvenţă; prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile; prin creditor se înţelege persoana fizică sau juridică care deţine un drept de creanţă asupra averii debitorului şi care a solicitat, în mod expres, instanţei să îi fie înregistrată creanţa în tabelul definitiv de creanţe sau în tabelul definitiv consolidat de creanţe şi care poate face dovada creanţei sale faţă de patrimoniul debitorului, în condiţiile prezentei legi. Au calitatea de creditor, fără a depune personal declaraţiile de creanţă, salariaţii debitorului; creditorul îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei este acel creditor care a formulat şi i-a fost admisă, total sau în parte, o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelul definitiv al creanţelor contra debitorului şi care are dreptul de a participa şi vota în adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară admis de judecătorul-sindic, de a fi desemnaţi în calitate de membri ai comitetului creditorilor, de a participa la distribuţiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii debitorului, de a fi informat sau notificat cu privire la desfăşurarea procedurii şi de a participa la orice altă procedură reglementată de prezenta lege; creanţele garantate sunt creanţele persoanelor care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ garant faţă de persoanele beneficiare ale garanţiilor reale; creanţele salariale sunt creanţele ce izvorăsc din raporturi de muncă între debitor şi angajaţii acestuia. Aceste creanţe sunt înregistrate din oficiu în tabelul de creanţe de către administratorul judiciar/lichidator; creanţele bugetare reprezintă creanţele constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora; valoare prag reprezintă cuantumul minim al creanţei,pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 10.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie; creditorii chirografari sunt creditorii debitorului care nu au constituite garanţii faţă de patrimoniul debitorului şi care nu au privilegii însoţite de drepturi de retenţie, ale căror creanţe sunt curente la data deschiderii procedurii, precum şi creanţe noi, aferente activităţilor curente în perioada de observaţie; activităţile curente reprezintă acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi: a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate; b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora;

12

c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente; perioada de observaţie este perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului sau, după caz, a intrării în faliment; tabelul preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele născute înainte de data deschiderii procedurii curente, scadente, sub condiţie sau în litigiu, acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării acestora. În tabel va fi menţionată atât suma solicitată de către creditor, cât şi suma acceptată şi rangul de preferinţă. În cazul procedurii simplificate, în acest tabel se vor înregistra şi creanţele născute după deschiderea procedurii şi până la momentul intrării în faliment; prin tabel definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor. În acest tabel se arată suma solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate a creanţei; tabelul suplimentar cuprinde toate creanţele născute după data deschiderii procedurii generale şi până la data începerii procedurii falimentului, acceptate de către lichidator în urma verificării acestora. În tabel va fi menţionată atât suma solicitată de către creditor,cât şi suma acceptată şi rangul de preferinţă; tabelul definitiv consolidat va cuprinde totalitatea creanţelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe şi cele din tabelul suplimentar necontestate, precum şi cele rezultate în urma soluţionării contestaţiilor la tabelul suplimentar. În situaţia în care s-a dispus intrarea în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, urmează a se întocmi o variantă actualizată a tabelului definitiv consolidat, în concordanţă cu programul de plată a creanţelor, cuprins în planul de reorganizare şi cu deducerea sumelor achitate pe parcursul desfăşurării acestuia; reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanţelor. Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau separat: a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului; b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului; categoria de creanţe defavorizate este prezumată a fi categoria de creanţe pentru care planul de reorganizare prevede cel puţin una dintre modificările următoare pentru oricare dintre creanţele categoriei respective: a) o reducere a cuantumului creanţei; b) o reducere a garanţiilor sau a altor accesorii, cum ar fi reeşalonarea plăţilor în defavoarea creditorului; c) valoarea actualizată cu dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României, dacă nu este stabilit altfel prin contractul privind creanţa respectivă sau prin legi speciale, este mai mică decât valoarea la care a fost înscrisă în tabelul definitiv de creanţe; prin program de plată a creanţelor se înţelege tabelul de creanţe menţionat în planul de reorganizare care cuprinde cuantumul sumelor pe care debitorul se obligă să le plătească creditorilor, prin raportare la tabelul definitiv de creanţe şi la fluxurile de numerar aferente planului de reorganizare, şi care cuprinde: a) cuantumul sumelor datorate creditorilor conform tabelului definitiv de creanţe pe care debitorul se obligă să le plătească acestora; b) termenele la care debitorul urmează să plătească aceste sume; prin procedura falimentului se înţelege procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia

13

pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat; procedura generală reprezintă procedura prevăzută de legea insolvenţei prin care un debitor care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.1 alin.(1), fără a le îndeplini simultan şi pe cele de la art.1 alin.(2), intră, după perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura de faliment, sau separat, numai în reorganizare judiciară sau doar în procedura de faliment; procedura simplificată reprezintă procedura prevăzută de Legea insolvenţei prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.1 alin.(2) intră direct în procedura de faliment, fie o dată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de maximum 60 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele arătate la art.1 . administratorul special este reprezentantul desemnat de adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, să efectueze în numele şi pe seama acestuia, actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să-şi administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare. Adunarea generală a acţionarilor, asociaţilor sau membrilor persoanei juridice va fi convocată de administratorul judiciar sau de lichidator, pentru desemnarea administratorului special, în termen de maximum 20 de zile de la deschiderea procedurii sau, după caz, de la ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea. Adunarea generală va fi prezidată de administratorul judiciar sau de lichidator, după caz. administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de reorganizare; lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura generală, cât şi în cea simplificată; buletinul procedurilor de insolvenţă reprezintă publicaţia editată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului care are drept scop publicarea citaţiilor, convocărilor, notificărilor şi comunicărilor actelor de procedură efectuate de instanţele judecătoreşti, administratorul judiciar/lichidator după deschiderea procedurii prevăzute de Legea insolvenţei; ridicarea dreptului de administrare atrage suspendarea mandatului administratorului special sau al consiliului de administraţie al debitorului. În cazul ridicării dreptului de administrare al debitorului, conducerea acestuia este preluată de administratorul judiciar sau de lichidator, după caz; prin contract financiar calificat se înţelege orice contract având ca obiect operaţiuni cu instrumente financiare derivate realizate pe pieţele reglementate, pieţele asimilate sau pieţele la buna înţelegere, astfel cum sunt acestea reglementate; prin consumator captiv se înţelege consumatorul care, din considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnizorul; operaţiunea de compensare bilaterală (netting) presupune realizarea, în legătură cu unul sau mai multe contracte financiare calificate, a uneia sau a mai multora dintre următoarele: a) încetarea unui contract financiar calificat şi/sau accelerarea oricărei plăţi sau îndepliniri a unei obligaţii ori realizări a unui drept în baza unuia sau a mai multor contracte financiare calificate având ca temei un acord de compensare bilaterală ( netting);

14

b) calcularea sau estimarea unei valori de compensare, valori de piaţă, valori de lichidare ori valori de înlocuire a oricăreia dintre obligaţiile sau drepturile la care se referă lit.a);c) conversia într-o singură monedă a oricărei valori, calculată potrivit lit. b); d) compensarea, până la obţinerea unei sume nete (off-set), oricăror valori calculate potrivit lit. b) şi convertite potrivit prevederilor lit. c); prin acord de compensare bilaterală (acord de netting) se înţelege: a) orice înţelegere sau clauză în cadrul unui contract financiar calificat dintre două părţi prin care se prevede un netting al unor plăţi ori o îndeplinire a unor obligaţii sau o realizare a unor drepturi prezente ori viitoare rezultând din, sau având legătură cu, unul ori mai multe contracte financiare calificate („acord master de netting”); b) orice acord master de netting între două părţi prin care se prevede netting-ul între două sau mai multe acorduri master de netting („acord master-master de netting”); c) orice înţelegere de garantare subsecventă ori în legatură cu unul sau mai multe acorduri master de netting; prin înţelegere de garantare se înţelege orice contract/instrument de garantare a unui acord de netting sau a unor contracte financiare calificate, incluzând fără limitare: gajuri, scrisori de garanţie, garanţii personale şi altele asemenea. Toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar şi/sau lichidator vor fi suportate din averea debitorului. Plăţile se vor face dintr-un cont deschis la o unitate a unei bănci, pe bază de dispoziţii emise de debitor sau, după caz, de administratorul judiciar, iar în cursul falimentului - de lichidator. Disponibilităţile băneşti vor putea fi păstrate într-un cont special de depozit bancar. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare, plăţile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioadă de cel puţin 3 luni, aprobat de judecătorul-sindic. Judecătorul-sindic va putea autoriza, pe baza documentelor justificative ataşate la raportul lunar al administratorului judiciar/lichidatorului elaborat potrivit legii, plata, din fondul de lichidare a cheltuielilor ce au depăşit bugetul previzionat. Fondul prevăzut va fi constituit prin: a) majorarea cu 20% a taxelor percepute de oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale pentru operaţiunile de înregistrare; b) majorarea cu 20% a taxelor percepute pentru operaţiunile de înregistrare în registrul societăţilor agricole şi, în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor ce desfăşoară activităţi economice, în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Sumele prevăzute mai înainte vor fi virate de către oficiile registrului comerţului, prin Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în contul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, (denumită U.N.P.I.R.), iar taxele prevăzute vor fi achitate la orice unitate bancară în contul menţionat. U.N.P.I.R. va comunica la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi la instanţele judecătoreşti pe lângă care funcţionează registrul societăţilor agricole, respectiv registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, numărul contului şi unitatea la care acesta este deschis şi orice modificări ulterioare ale acestuia. Sumele menţionate vor fi considerate cheltuieli de lichidare în conformitate şi vor fi înscrise în planul de distribuire Participanţii la procedura insolvenţei Organele care aplică procedura sunt: 1. instanţele judecătoreşti;

15

2. judecătorul-sindic; 3. administratorul judiciar şi 4. lichidatorul.

Aceste organe trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni. Instanţele judecătoreşti Toate procedurile prevăzute de legea insolvenţei, cu excepţia recursului, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt exercitate de un judecător-sindic. Citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi notificărilor faţă de participanţii la proces al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Buletinul procedurilor de insolvenţă va fi realizat şi în formă electronică. În procedurile contencioase reglementate de Legea insolvenţei, vor fi citate în calitate de părţi numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului-sindic, în condiţii de contradictorialitate. În toate celelalte cazuri se aplică dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă, în măsura în care nu contravin unor dispoziţii exprese prevăzute de Legea insolvenţei. Pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în lista prevăzută , procedura notificării prevăzute va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. În cazul în care debitorul este o societate tranzacţionată pe o piaţă reglementată, judecătorul-sindic va comunica Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare hotărârea de deschidere a procedurii. Formatul şi conţinutul-cadru ale actelor care se publică în Buletinul procedurilor de insolvenţă şi ale dovezii privind îndeplinirea procedurii de citare, convocare, notificare şi comunicare se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei şi sunt utilizate, în mod obligatoriu, de toţi participanţii la procedură. Notificările, cu excepţia cazului în care sarcina notificării aparţine altor organe care aplică procedura, şi convocările prevăzute de Legea insolvenţei cad în sarcina administratorului judiciar sau a lichidatorului, după caz. Creditorii care au înregistrat cereri de admitere a creanţelor sunt prezumaţi că au în cunoştinţă termenele prevăzute , după caz, şi nu vor mai fi citaţi. În vederea publicării citaţiilor, convocărilor şi notificărilor actelor de procedură efectuate de instanţele judecătoreşti, după deschiderea procedurii prevăzute de Legea insolvenţei, se editează Buletinul procedurilor de insolvenţă, publicaţie editată de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti în Buletinul procedurilor de insolvenţă înlocuieşte, de la data publicării acestuia, citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual faţă de participanţii la proces, acestea fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării.

Curtea de apel va fi instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic . Termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.

16

Recursul va fi judecat de completuri specializate, în termen de 30 de zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel. Citarea părţilor se face prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. În vederea soluţionării recursului, se trimit la curtea de apel, în copie certificată de grefierul-şef al tribunalului, numai actele care interesează soluţionarea căii de atac, selectate de judecătorul-sindic. În cazul în care instanţa de recurs consideră necesare şi alte acte din dosarul de fond, va pune în vedere părţilor interesate să le depună, în copie certificată. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului Prin derogare de la prevederile art.300 alin.(2) şi (3) din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârile judecătorului-sindic nu vor putea fi suspendate de instanţa de recurs. Prevederile de mai înainte nu se aplică în cazul judecării recursului împotriva următoarelor hotărâri ale judecătorului-sindic: a) sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului, introdusă de judecătorul-sindic; b) sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată; c) sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile în care debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată sau debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare; d) sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe. Pentru toate cererile de recurs formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic în cadrul procedurii se constituie un singur dosar. Judecătorul-sindic Repartizarea cauzelor având ca obiect procedura prevăzută de Legea insolvenţei judecătorilor desemnaţi ca judecători-sindici se realizează potrivit art.53 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, în mod aleatoriu, în sistem informatizat. În îndeplinirea îndatoririlor sale, judecătorul-sindic va putea desemna, prin încheiere, persoane de specialitate, stabilindu-le şi remuneraţia. Remuneraţiile vor fi plătite din contul deschis de debitor sau ,după caz, de administratorul judiciar iar în cursul falimentului de lichidator. În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului se va utiliza fondul de lichidare, plăţile făcându-se din contul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă , în conformitate cu criteriile stabilite prin hotărâre a Guvernului. Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul Legii insolvenţei, sunt:a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;c) desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în insolvenţă care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea sau, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor, stabilirea remuneraţiei în conformitate cu criteriile stabilite prin legea de organizare a profesiei de practician în insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această perioadă. În vederea desemnării provizorii a administratorului judiciar, judecătorul-sindic va ţine cont de toate ofertele de servicii depuse de către practicieni, de cererile în acest sens depuse de creditori şi, după caz, de debitor, dacă cererea introductivă îi aparţine;

17

d) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului desemnat de adunarea creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu adunarea creditorilor;e) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului;f) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;g) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art.138, sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.143-147;h) judecarea acţiunilor introduse de dministratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase si a unor constituiri sau transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;i) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator;j) admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui de către creditori;k) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;l) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului;m) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;n) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.

Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar sau lichidatorului sau, în mod xcepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora. Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate separat cu recurs. Dispoziţiile art.20 alin.(1) din Codul de procedură civilă privind incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătorului-sindic care pronunţă succesiv hotărâri în acelaşi dosar, cu excepţia situaţiei rejudecării, după casarea hotărârii în recurs. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor Adunarea creditorilor va fi convocată şi prezidată de către administratorul judiciar sau, după caz, de către lichidator, dacă legea sau judecătorul-sindic nu dispune altfel; secretariatul şedinţelor adunărilor creditorilor este în sarcina administratorului judiciar sau,după caz, a lichidatorului. Creditorii cunoscuţi vor fi convocaţi de administratorul judiciar sau de lichidator în cazurile prevăzute expres de lege şi ori de câte ori este necesar. Adunarea creditorilor va putea fi convocată şi de către comitetul creditorilor sau la cererea creditorilor deţinând creanţe în valoare de cel puţin 30% din valoarea totală a acestora. Convocarea creditorilor va trebui să cuprindă ordinea de zi a şedinţei. Orice deliberare asupra unei chestiuni necuprinse în convocare este nulă, cu excepţia cazului în care la şedinţă participă titularii tuturor creanţelor. Creditorii pot fi reprezentaţi în adunare prin împuterniciţi cu procură specială autentică sau, în cazul creditorilor bugetari şi al celorlalte persoane juridice, cu delegaţie semnată de conducătorul unităţii.

18

Dacă legea nu interzice în mod expres, creditorii vor putea vota şi prin corespondenţă. Scrisoarea prin care se exprimă votul,semnată de creditor, semnătura fiind legalizată de notarul public ori certificată şi atestată de către un avocat, sau înscrisul în format electronic, căruia i s-a încorporat, ataşat sau asociat semnătura lectronică extinsă, bazată pe un certificat calificat valabil, poate fi comunicată prin orice mijloace şi înregistrată la administratorul judiciar/lichidator, cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru exprimarea votului. La şedinţele adunării creditorilor vor putea participa doi delegaţi ai salariaţilor debitorului, votând pentru creanţele reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti. Deliberările şi hotărârile adunării creditorilor vor fi cuprinse într-un proces-verbal, care va fi semnat de preşedintele şedinţei, membrii comitetului creditorilor, precum şi de administratorul judiciar sau de lichidator, după caz. Procesul-verbal va fi depus, prin grija administratorului judiciar/lichidatorului, la dosarul cauzei, în termen de 2 zile lucrătoare de la data adunării creditorilor. Hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor. Cu excepţia cazurilor în care legea cere o majoritate specială, şedinţele adunării creditorilor vor avea loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor împotriva averii debitorului şi un număr de membri ai comitetului creditorilor care reprezintă majoritatea simplă a acestora, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul titularilor unei majorităţi, prin valoare, a creanţelor prezente.

Calculul valorii totale a creanţelor prevăzute mai sus împotriva averii debitorului se va determina prin raportare la următoarele criterii: a) ulterior afişării tabelului preliminar şi până la afişarea tabelului definitiv, valoarea creanţelor verificate şi acceptate de administratorul judiciar, aşa cum reiese din cuprinsul tabelului preliminar; b) ulterior afişării tabelului definitiv şi până la confirmarea unui plan de reorganizare, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului definitiv; c) ulterior confirmării planului de reorganizare şi până la afişarea tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din planul de reorganizare confirmat; d) ulterior afişării tabelului definitiv consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul acestuia. Planul de reorganizare va fi supus votului adunării Creditorilor Judecătorul-sindic va desemna, în raport cu proporţiile cazului, un comitet format din 3 – 7 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare cele mai mari, prin valoare. Desemnarea se va face, prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de creanţe. Pentru necesităţile procedurii, judecătorul-sindic va desemna, pe baza propunerii creditorilor, un preşedinte al comitetului creditorilor. Comitetul creditorilor va fi citat în persoana preşedintelui astfel desemnat, iar în lipsă, prin oricare dintre membrii comitetului creditorilor. În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar; comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.

19

Dacă nu se va obţine majoritatea necesară, se va menţine comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic. La propunerea administratorului judiciar sau a celorlalţi membri ai comitetului,judecătorul-sindic va consemna, prin încheiere, modificarea componenţei acestuia, astfel încât criteriile prevăzute mai înainte să fie respectate în toate fazele procedurii. În cursul derulării procedurii, judecătorul-sindic va putea cere asistenţa comitetului creditorilor sau a unui delegat al acestuia Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii: a) să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse; b) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie desemnat de către creditori în dosar condiţiile numirii şi să recomande adunării creditorilor astfel de numiri; c) să ia la cunoştinţă rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de lichidator, să le analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea; d) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri; e) să solicite ridicarea dreptului de administrare al debitorului; f) să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute de debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau de lichidator. Comitetul creditorilor se întruneşte lunar şi, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, după caz, ori a cel puţin doi dintre membrii săi, ori de câte ori este necesar. Deliberările comitetului creditorilor vor avea loc în prezenţa administratorului judiciar/lichidatorului şi vor fi consemnate într-un proces-verbal, care va reţine pe scurt conţinutul deliberărilor, precum şi hotărârile luate. Deciziile comitetului creditorilor se iau cu majoritatea simplă din totalul numărului de membri ai acestuia. Dacă un membru al comitetului creditorilor se află, datorită interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanţi la procedură, se va abţine de la vot. Împotriva acţiunilor, măsurilor şi deciziilor luate de comitetul creditorilor, orice creditor poate formula contestaţie la adunarea creditorilor, după ce, în prealabil, a sesizat comitetul creditorilor cu privire la măsurile contestate, iar soluţia adoptată de acesta nu răspunde intereselor creditorului. Administratorul special După deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului.

După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor. Administratorul special are următoarele atribuţii:a) exprimă intenţia debitorului de a propune un plan de reorganizare, recunoscând starea de insolvenţă;b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor privind anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor în cei

20

trei ani premergători deschiderii procedurii sau anularea constituirilor sau a transferurilor de drepturi patrimoniale în dauna creditorilor;c) formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de Legea privind procedura insolvenţei;d) propune un plan de reorganizare;e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea dministratorului judiciar, după confirmarea planului;f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului;g) primeşte notificarea închiderii procedurii. Administratorul judiciar Practicienii în insolvenţă interesaţi vor depune la dosar o ofertă de preluare a poziţiei de administrator judiciar în dosarul respectiv, la care vor anexa dovada calităţii de practician în insolvenţă şi o copie după poliţa de asigurare profesională. În ofertă, practicianul în insolvenţă interesat va putea arăta şi disponibilitatea de timp şi de resurse umane precum şi experienţa generală sau specifică necesare preluării dosarului şi bunei administrări a cazului. În cazul în care nu există nici o astfel de ofertă, judecătorul-sindic va desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvenţă ales în mod aleatoriu din Tabloul U.N.P.I.R. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului La recomandarea comitetului creditorilor, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia. În cazul în care remuneraţia se va achita din fondul constituit , aceasta va fi stabilită de către judecătorul-sindic, pe baza criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă . Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat provizoriu de către judecătorul-sindic. Creditorii pot contesta, pe motive de nelegalitate, decizia de mai sus , în termen de 3 zile, la judecătorul-sindic care va soluţiona, de urgenţă şi deodată, toate contestaţiile printr-o încheiere prin care va desemna administratorul judiciar/lichidatorul propus de creditori sau, după caz, va solicita adunării creditorilor desemnarea unui alt administrator judiciar/lichidator. Dacă în termenul stabilit decizia adunării creditorilor nu este contestată, judecătorul-sindic, prin încheiere, va desemna administratorul judiciar propus de creditori, dispunând totodată încetarea atribuţiilor administratorului judiciar provizoriu pe care l-a desemnat prin sentinţa de deschidere a procedurii. Administratorul judiciar, persoană fizică sau persoană juridică, inclusiv reprezentantul acesteia, trebuie să aibă calitatea de practician în insolvenţă, potrivit legii. Sunt incompatibile cu calitatea de lichidator (expert în insolvenţă), următoarele categorii de persoane:a) persoana fizică ce are calitatea de fondator, administrator, cenzor sau reprezentant al unui comerciant, persoană juridică, potrivit art.6 şi art. 138 din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;b) executorii judecătoreşti;c) persoanele fizice sau juridice având calitatea de lichidator (expert în insolvenţă), cărora le sunt aplicabile prevederile art.27 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă. În situaţiile prevăzute la art.149 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, administratorul judiciar/lichidatorul are obligaţia de abţinere. În cazul

21

neconformării, persoana interesată poate iniţia procedura recuzării, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător. Înainte de desemnarea sa, administratorul judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere profesională, prin subscrierea unei poliţe de asigurare valabile, care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecinţa activităţii administratorului judiciar pe perioada exercitării calităţii sale. Este interzis administratorului judiciar, sub sancţiunea revocării din funcţie şi a reparării eventualelor prejudicii cauzate, să diminueze, în mod direct sau indirect, valoarea sumei asigurate prin contractul de asigurare.

Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt: a) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse conform prevederilor Legii procedurii insolvenţei şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 30 de zile de la desemnarea administratorului judiciar; b) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării răspunderii acestora, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar; c) întocmirea actelor prevăzute, în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor; d) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul raportului prevăzut la lit.a) şi în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea privind procedura insolvenţei; e) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului; f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului; g) convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor,adunării creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică; h) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta,susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor; i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative; j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor; k) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor; l) încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi;

22

m) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale; n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta. Judecătorul-sindic poate stabili administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte atribuţii în afara celor stabilite la alin.(1), cu excepţia celor prevăzute de lege în competenţa exclusivă a acestuia. La fiecare termen de continuare a procedurii, administratorul judiciar va prezenta judecătorului-sindic un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului. Baza de raportare este luna întreagă, raportul putând cuprinde mai multe luni. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului Debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar. Contestaţia trebuie să fie înregistrată în termen de 5 zile de la depunerea raportului Judecătorul-sindic va soluţiona contestaţia, în termen de 10 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor, putând, la cererea contestatorului, să suspende executarea măsurii contestate. În cazul în care un practician în insolvenţă desemnat refuză numirea, acesta are obligaţia de a notifica instanţa, în termen de 5 zile de la comunicarea sentinţei de numire. Judecătorul-sindic va sancţiona cu amendă judiciară de la 500 lei la 1.000 lei necomunicarea în termen a refuzului, fără motive temeinice. În orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice. Încheierea de înlocuire se pronunţă în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor. Judecătorul-sindic va sancţiona administratorul judiciar cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul în care acesta, din culpă sau cu rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic. Dacă prin fapta sa administratorul judiciar a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părţi interesate, să-l oblige pe administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs. În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul judiciar va putea desemna persoane de specialitate. Numirea şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor, cu excepţia cazurilor în care va fi stabilit că acestea vor fi achitate din fondul constituit conform art.4 din Legea prin procedura insolvenţei. Lichidatorul În cazul în care dispune trecerea la faliment,judecătorul-sindic va desemna un lichidator. Atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului de către judecătorul-sindic. Poate fi desemnat lichidator şi administratorul judiciar desemnat anterior. Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt:

23

a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiazăprocedura simplificată în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor angajării răspunderii acestora şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;b) conducerea activităţii debitorului;c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi;h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile prezentei legi; j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.__

Procedura1. Cererile introductive Procedura va începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor sau de către creditori, precum şi de orice alte persoane sau instituţii prevăzute expres de lege. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare introduce cerere împotriva entităţilor reglementate şi upravegheate de aceasta care, potrivit datelor de care dispune, îndeplinesc criteriile prevăzute de dispoziţiile legale speciale pentru iniţierea procedurii prevăzute deLegea privind procedura insolvenţei. Cererea debitorului Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prevăzute de Legea privind procedura insolvenţei în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor aceleiaşi legi şi debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă. Cererile persoanelor juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta. Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către debitor a unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau juridică, pentru prejudiciile pricinuite.

24

Cererea debitorului trebuie să fie însoţită de următoarele acte: a) bilanţul certificat de către administrator şi cenzor/auditor, balanţa de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii; b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din registrele de publicitate; c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă; d) o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive; e) o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le desfăşoare în perioada de observaţie; f) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii; g) o listă a membrilor grupului de interes economic sau, după caz, a asociaţilor cu răspundere nelimitată, pentru societăţile în nume colectiv şi cele în comandită; h) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii sau prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declaraţie nu va fi depusă până la expirarea termenului stabilit , se prezumă că debitorul este de acord cu iniţierea procedurii simplificate; i) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea activităţii; j) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată la notar sau certificată de un avocat, sau un certificat de la registrul societăţilor agricole ori, după caz, oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află domiciliul profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a mai fost supus procedurii prevăzute de Legea privind procedura insolvenţei într-un interval de 5 ani anterior formulării cererii introductive; k) o declaraţie pe proprie răspundere autentificată de notar sau certificată de avocat, din care să rezulte că nu a fost condamnat definitiv pentru fals sau pentru infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr.21/1996 şi că administratorii, directorii şi/sau asociaţii nu au fost condamnaţi definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr.21/1996, în ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii; l) un certificat de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a valorilor mobiliare sau a altor instrumente financiare emise. Dacă debitorul nu dispune, la momentul înregistrării cererii, de vreuna dintre informaţiile prevăzute la alin.(1) lit.a)-f) şi h), va putea înregistra acea informaţie la tribunal, în termen de 10 zile; dacă nu o va face, cererea sa va fi considerată o recunoaştere a stării de insolvenţă a patrimoniului său, caz în care judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de intrare în procedură simplificată. Nu pot formula o cerere de reorganizare judiciară debitorii, persoane juridice, care în ultimii 5 ani, precedenţi hotărârii de deschidere a procedurii, au mai fost supuşi unei astfel de proceduri. Cererile creditorilor Orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei;

25

b) existenţa unei garanţii reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare. Creditorul va anexa documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Dacă între momentul înregistrării cererii de către un creditor şi cel al judecării acestei cereri sunt formulate cereri de către alţi creditori împotriva aceluiaşi debitor, tribunalul va verifica, din oficiu, la data înregistrării, existenţa dosarului pe rol, va dispune conexarea acestora şi va stabili îndeplinirea condiţiilor prevăzute.referitoare la cuantumul minim al creanţelor, în raport cu valoarea însumată a creanţelor tuturor creditorilor care au formulat cereri şi cu respectarea valorii prag prevăzută de prezenta lege. Dacă există o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de către debitor şi una sau mai multe cereri formulate de creditori, nesoluţionate încă, toate cererile de deschidere a procedurii se conexează la cererea formulată de debitor. Dacă s-a deschis o procedură într-un dosar, celelalte eventuale dosare aflate pe rol, cu acelaşi obiect, vor fi conexate la acelaşi dosar. 2. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii Dacă cererea debitorului corespunde condiţiilor prevăzute , judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii generale, iar, dacă prin declaraţia făcută debitorul îşi arată intenţia de a intra în procedura simplificată sau nu depune documentele prevăzute la termenele prevăzute sau se încadrează într-una dintre categoriile prevăzute, judecătorul va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii simplificate. Prin încheierea de deschidere a procedurii judecătorul va dispune administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului să efectueze notificările prevăzute . În termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, judecătorul-sindic va comunica cererea, în copie, debitorului. În termen de 10 zile de la primirea copiei, debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască existenţa stării de insolvenţă. Dacă debitorul contestă starea de insolvenţă iar contestaţia sa este ulterior respinsă, el nu va mai avea dreptul să solicite reorganizarea judiciară. La cererea debitorului, judecătorul-sindic îi poate obliga pe creditorii care au introdus cererea să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor. Cauţiunea va fi restituită creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă. Dacă cererea va fi respinsă, cauţiunea va fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitori. Dacă nu este consemnată în termen cauţiunea, cererea introductivă va fi respinsă. Dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este în stare de insolvenţă, îi va respinge contestaţia şi va deschide, printr-o sentinţă, procedura generală, situaţie în care un plan de reorganizare poate fi formulat numai de către administratorul judiciar sau de către creditorii deţinând împreună sau separat minimum 20% din valoarea masei credale şi numai dacă aceştia îşi exprimă intenţia de a depune un plan în termenul prevăzut.

26

Dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul nu este în stare de insolvenţă, respinge cererea creditorilor, care va fi considerată ca lipsită de orice efect chiar de la înregistrarea ei. Prin sentinţa de deschidere a procedurii generale, judecătorul-sindic va desemna un administrator judiciar, iar în cazul deschiderii procedurii simplificate va desemna un lichidator provizoriu. De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. – În vederea aplicării prevederilor de mai sus, prin sentinţa de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului declarat la Registrul comerţului şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi. Orice furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea - nu are dreptul, în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare, să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit legii. Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numite generic accesorii, nu vor putea fi adăugate creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii. Prin excepţie, creanţele garantate se înscriu în tabelul definitiv şi/sau în tabelul definitiv consolidat, după caz, la valoarea garanţiilor,dar nu mai mult decât valoarea totală a creanţei garantate de acea garanţie. La distribuţia preţului garanţiei, creditorul garantat va fi îndreptăţit să calculeze accesoriile la creanţa garantată până cel mult la data vânzării bunului, cu condiţia ca preţul bunului să fie corespunzător mai mare decât valoarea iniţial evaluată. În cazul în care preţul va fi inferior valorii evaluate, la distribuţie se va ajusta corespunzător raportul dintre partea garantată şi cea negarantată a creanţei. În cazul în care se confirmă un plan de reorganizare,dobânzile, majorările sau penalităţile de orice fel ori cheltuielile accesorii la obligaţiile născute ulterior datei deschiderii procedurii generale se achită în conformitate cu actele din care rezultă şi cu prevederile programului de plăţi. Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numite generic accesorii, nu vor putea fi adăugate creanţelor născute ulterior datei deschiderii procedurii simplificate cât şi celei generale, în cazul în care nici un plan de reorganizare nu este confirmat După ce s-a dispus deschiderea procedurii este interzis administratorilor debitorilor, persoane juridice, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile ori părţile lor sociale sau de interes deţinute de debitorul care face obiectul acestei proceduri. Judecătorul-sindic va dispune indisponibilizarea acţiunilor ori a părţilor sociale sau de interes, în registrele speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate electronic. Debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţie administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta, precum şi toate informaţiile apreciate ca necesare, cu privire la activitatea şi averea sa, precum şi lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii. După rămânerea irevocabilă a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele şi corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidator vor cuprinde, în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză şi franceză, menţiunea în insolvenţă, in insolvency, en procédure collective.

27

După intrarea în reorganizare judiciară sau faliment, actele şi corespondenţa vor purta menţiunea în reorganizare judiciară, in judicial reorganisation, en redressement sau, după caz în faliment, in bankruptcy, en faillite. După intrarea în procedura simplificată se va face de asemenea menţiunea în faliment, inbankruptcy , en faillite. Prejudiciile suferite de terţii de bună-credinţă, ca urmare a nerespectării obligaţiei debitorului, menţionate mai sus , vor fi reparate în mod exclusiv de persoanele care au încheiat actele ca reprezentanţi legali ai debitorului, fără a fi atinsă averea debitorului 3. Primele măsuriÎn urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor , debitorului şi oficiului Registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole sau altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii. Dacă creditorii cu sediul sau cu domiciliul în străinătate au reprezentanţi în ţară, notificarea va fi trimisă acestora din urmă.Notificarea se realizează conform prevederilor Codului de procedură civilă şi se va publica, totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în Buletinul procedurilor de insolvenţă. Notificarea va cuprinde:a) termenul-limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilorla sentinţa de deschidere a procedurii, pronunţată ca urmare a cererii formulate de debitor, precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor, care nu va depăşi 10 zile de la data expirării termenului de depunere a acestora;b) termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, care va fi de maximum 60 de zile de la deschiderea procedurii, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă;c) termenul de verificare a creanţelor, întocmire, afişare şi comunicare a tabelului preliminar al creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile pentru procedura generală sau, respectiv, 15 zile, în cazul procedurii simplificate, de la expirarea termenului prevăzut la lit.b);d) termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile în cazul procedurii generale şi, respectiv, 15 zile în cazul procedurii simplificate, de la expirarea termenului corespunzător fiecărei proceduri, prevăzut la lit.c);e) locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor, care va avea loc în maximum 5 zile de la expirarea termenului prevăzut la lit.c).

În funcţie de circumstanţele cauzei şi pentru motive temeinice, judecătorul-sindic va putea hotărî o majorare a termenelor prevăzute la alin.(1) lit.b), c) şi d) cu maximum 30, 15, respectiv 15 zile.

Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii; cererile de creanţe vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. Prevederile alin.precedent se aplică, în mod corespunzător,titularilor de acţiuni la purtător. Cererea va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de preferinţă sau garanţii. La cerere vor fi anexate documentele justificative alecreanţei şi ale actelor de constituire de garanţii.

28

Posesorii de titluri de valoare la ordin sau la purtător pot solicita administratorului judiciar restituirea titlurilor originale şi păstrarea la dosar a unor copii certificate de acesta. Administratorul judiciar va face menţiunea pe original despre prezentarea acestora. Originalele vor fi prezentate din nou la orice repartiţie de sume între creditori, precum şi la exercitarea votului în adunarea creditorilor. Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de Legea privind procedura insolvenţei , cu excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii. Nu sunt supuse acestei proceduri creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale. Toate creanţele prezentate pentru a fi admise şi înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate valabile şi corecte dacă nu suntcontestate de către debitor, administratorul judiciar sau creditori. Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe. În vederea îndeplinirii atribuţiei prevăzute mai înainte,administratorul judiciar va putea solicita explicaţii de la debitor, va putea să poarte discuţii cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informaţii şi documente suplimentare. După ce toate contestaţiile la creanţe au fost soluţionate, administratorul judiciar/lichidatorul va înregistra, de îndată, la tribunal şi va avea grijă să fie afişat la sediul acestuia tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia - garantată sau negarantată - a fiecărei creanţe. După înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv pot să participe la votul asupra planului de reorganizare sau la orice repartiţii de sume în caz de faliment în procedura simplificată. Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii. Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor sau a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele acte: a) acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar; b) operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; c) acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile; d) acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer; e) constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii; f) plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii; g) actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenţia de a ascunde/

29

întârzia starea de insolvenţă sau de a frauda o persoană fizică sau juridică faţă de care era la data efectuării transferului unor operaţiuni cu instrumente financiare derivate, inclusiv ducerea la îndeplinire a unui acord de compensare bilaterală (netting), realizate în baza unui contract financiar calificat, sau a devenit ulterior debitor, în sensul prezentei legi. Următoarele operaţiuni, încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii cu persoanele aflate în raporturi juridice cu debitorul, vor putea, de asemenea, să fie anulate şi prestaţiile recuperate, dacă sunt în dauna creditorilor:a) cu un asociat comanditat sau cu un asociat deţinând cel puţin 20% din capitalul societăţii comerciale ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, atunci când debitorul este respectiva societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată;b) cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes economic;c) cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din acţiunile debitorului ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a acţionarilor, atunci când debitorul este respectiva societate pe acţiuni;d) cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere a debitorului, societate cooperativă, societate pe acţiuni cu răspundere limitată sau, după caz, societate agricolă;e) cu orice altă persoană fizică ori juridică, deţinând o poziţie dominantă asupra debitorului sau a activităţii sale;f) cu un coindivizar asupra unui bun comun. Acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă prevederile de mai sus , poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului asupra cauzelor şi împrenjurărilor insolvenţei dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii. Comitetul creditorilor poate introduce la judecătorul-sindic o astfel de acţiune, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu o face. Terţul dobânditor în cadrul unui transfer patrimonial, anulat, va trebui să restituie averii debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia de la data transferului efectuat de către debitor. Terţul dobânditor, care a restituit averii debitorului bunul sau valoarea bunului ce-i fusese transferat de către debitor, va avea împotriva averii o creanţă de aceeaşi valoare, cu condiţia ca terţul să fi acceptat transferul cu bună-credinţă şi fără intenţia de a-i împiedica, întârzia ori înşela pe creditorii debitorului. În caz contrar, terţul dobânditor pierde creanţa sau bunul rezultat din repunerea în situaţia anterioară, în favoarea averii debitorului. Reaua-credinţă a terţului dobânditor trebuie dovedită. Terţul dobânditor cu titlu gratuit de bună-credinţă va restitui bunurile în starea în care se găsesc, iar în lipsa acestora, va restitui diferenţa de valoare cu care s-a îmbogăţit. În caz de rea-credinţă, terţul va restitui, în toate cazurile, întreaga valoare, precum şi fructele percepute. Dacă un bun mobil, vândut debitorului şi neplătit de acesta, era în tranzit la data deschiderii procedurii şi bunul nu se află încă la dispoziţia debitorului şi nici alte părţi nu au dobândit drepturi asupra lui, atunci vânzătorul îşi poate lua înapoi bunul. În acest caz, toate cheltuielile vor fi suportate de către vânzător şi el va trebui să restituie debitorului orice avans din preţ. Dacă vânzătorul admite ca bunul să fie livrat, el va putea recupera preţul prin înscrierea creanţei sale în tabelul de creanţe. Dacă

30

administratorul judiciar/lichidatorul cere ca bunul să fie livrat, el va trebui să ia măsuri să se plătească din averea debitorului întregul preţ datorat în baza contractului.

Planul Următoarele categorii de persoane vor putea propune un plan de reorganizare în condiţiile de mai jos: a) debitorul, cu aprobarea adunării acţionarilor/asociaţilor, în termen de 30 de zile de la afişarea tabelului definitiv de creanţe, cu condiţia formulării intenţiei de reorganizare, dacă procedura a fost declanşată de acesta, şi în cazul în care procedura a fost deschisă ca urmare a cererii unuia sau a mai multor creditori; b) administratorul judiciar, de la data desemnării sale şi până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor, cu condiţia să-şi fi manifestat această intenţie până la votarea raportului ; c) unul sau mai mulţi creditori ,care şi-au anunţat această intenţie până la votarea raportului, deţinând împreună cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv, în termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al creanţelor. La cererea oricărei părţi interesate, judecătorul-sindic poate scurta, pentru motive temeinice, perioadele prezentate mai sus. Planul va putea să prevadă fie restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a celor două variante de reorganizare. Nu va putea propune un plan de reorganizare debitorul care, într-un interval de 5 ani anteriori formulării cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite în baza Legii privind procedura insolvenţei şi nici debitorul care a fost condamnat definitiv pentru falsificare sau pentru infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr.21/1996, sau ai cărui administratori, directori şi/sau asociaţi au fost condamnaţi definitiv pentru: bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori infracţiuni prevăzute în Legea concurenţei nr.21/1996, în ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii. Nerespectarea termenelor prevăzute conduce la decăderea părţilor respective din dreptul de a depune un plan de reorganizare şi, ca urmare, la trecerea, din dispoziţia judecătorului-sindic, la faliment. Planul de reorganizare va indica perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului, şi va cuprinde măsuri concordante cu ordinea publică, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a administratorilor şi a directorilor. Planul de reorganizare va cuprinde în mod obligatoriu programul de plată a creanţelor. Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani, socotiţi de la data confirmării. La recomandarea administratorului judiciar, după trecerea unui termen de cel mult 18 luni de la confirmarea planului, această perioadă va putea fi extinsă cu cel mult încă o perioadă de un an, dacă propunerea este votată de cel puţin două treimi din creditorii aflaţi în sold la acea dată. Planul de reorganizare va menţiona: a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate, în sensul legii; b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate;

31

c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere; d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă se va calcula la data propunerii planului. Planul va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare, cum ar fi: A. păstrarea, în întregime sau în parte, de către debitor, a conducerii activităţii sale, inclusiv dreptul de dispoziţie asupra bunurilor din averea sa, cu supravegherea activităţii sale de către administratorul judiciar desemnat în condiţiile legii; B. obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de provenienţă a acestora; C. transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituite anterior sau ulterior confirmării planului; D. fuziunea debitorului, în condiţiile legii; E. lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului, separat sau în bloc, libere de orice sarcini, sau distribuirea acestora către creditorii debitorului, în contul creanţelor pe care aceştia le au faţă de averea debitorului; F. lichidarea parţială sau totală a activului debitorului în vederea executării planului ; G. modificarea sau stingerea garanţiilor reale, cu acordarea obligatorie, în beneficiul creditorului garantat, a unei garanţii sau protecţii echivalente; H. prelungirea datei scadenţei, precum şi modificarea ratei dobânzii, a penalităţii sau a oricărei alte clauze din cuprinsul contractului sau a celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale; I. modificarea actului constitutiv al debitorului, în condiţiile legii; J. emiterea de titluri de valoare de către debitor sau oricare dintre persoanele menţionate la lit.C şi D, în condiţiile prevăzute de Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale şi de Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital. K. prin derogare de la prevederile lit.J, planul de reorganizare nu poate prevedea conversia creanţelor bugetare în titluri de valoare; L. inserarea în actul constitutiv al debitorului – persoană juridică - sau al persoanelor menţionate la lit.C şi D a unor prevederi: a) de prohibire a emiterii de acţiuni fără drept de vot; b) de determinare, în cazul diferitelor categorii de acţiuni ordinare, a unei distribuţii corespunzătoare a votului între aceste categorii; c) în cazul categoriilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar faţă de alte categorii de acţiuni, de reglementare satisfăcătoare a numirii administratorilor reprezentând categoriile de acţiuni respective în ipoteza neonorării obligaţiei de plată a dividendelor. Prin derogare de la prevederile Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale şi ale Legii nr.297/2004 privind piaţa de capital, planul propus de creditori poate prevedea modificarea, fără acordul statutar al membrilor sau asociaţilor/acţionarilor debitorului, a actului constitutiv, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) planul propus de debitor oferă o recuperare mai redusă a creanţelor debitorului; b) în caz de faliment, membrilor sau asociaţilor/acţionarilor debitorului nu li s-ar cuveni nimic din distribuire; c) membrii sau asociaţii/acţionarii debitorului refuză să participe la planul propus de creditori.

32

Câte o copie de pe planul propus va fi depusă la grefa tribunalului şi la oficiul registrul comerţului sau, după caz, la registrul societăţilor agricole şi va fi comunicată debitorului, prin administratorul special, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor. Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă, în termen de 20 de zile de la înregistrarea planului la tribunal, la care vor fi citaţi cei care au propus planul şi persoanele menţionate la alin.(1) şi în care planul va fi admis sau respins de judecătorul-sindic, după audierea persoanelor citate. Judecătorul-sindic va putea admite un plan propus de părţile legal îndreptăţite, care conţine toate informaţiile prevăzute de lege. Judecătorul-sindic poate să ceară unui practician în insolvenţă să-şi exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului, înainte de admiterea lui. Dacă au fost exprimate mai multe intenţii de depunere a unor planuri de reorganizare, judecătorul-sindic va fixa un termen maxim până la care acestea pot fi depuse, cu respectarea dispoziţiilor astfel încât votarea planurilor admise să se facă în aceeaşi şedinţă a adunării creditorilor. După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar convocarea adunării creditorilor şi a debitorului într-un termen cuprins între 20 şi 25 de zile, dar nu mai înainte de afişarea tabelului definitiv al creanţelor. Judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar, în termen de 5 zile de la admitere, publicarea unui anunţ referitor la propunerea planului în Buletinul procedurilor de insolvenţă, cu indicarea celui care l-a propus, a datei când se va vota cu privire la plan şi a faptului că este admisibilă votarea prin corespondenţă, precum şi a datei de confirmare a planului, care nu va depăşi 15 zile de la data exprimării votului asupra planului. Din momentul publicării, toate părţile interesate vor fi socotite că au cunoştinţă de plan şi de data de exprimare a votului. În toate cazurile, debitorul va asigura posibilitatea consultării planului la sediul său, pe cheltuiala solicitantului. Fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă. Următoarele creanţe constituie categorii distincte de creanţe, care votează separat: a) creditorii cu creanţe garantate; b) creditorii bugetari; c) creditorii chirografari; d) ceilalţi creditori chirografari. La data stabilită, un plan va fi confirmat de către judecătorul-sindic, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: A. cel puţin jumătate plus una din categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul; B. în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul; C. fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan. Tratament corect şi echitabil există atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) nici una dintre categoriile care resping planul şi nici o creanţă care respinge planul nu primesc mai puţin decât ar fi primit în cazul falimentului; b) nici o categorie sau nici o creanţă aparţinând unei categorii nu primeşte mai mult decât valoarea totală a creanţei sale;

33

c) în cazul în care o categorie defavorizată respinge planul, nici o categorie de creanţe cu rang inferior categoriei defavorizate neacceptate, astfel cum rezultă din ierarhia prevăzută de Legea insolvenţei; nu primeşte mai mult decât ar primi în cazul falimentului. Doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat. Confirmarea unui plan de reorganizare împiedică propunerea, admiterea, votarea sau confirmarea oricărui alt plan. Când sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan. În cazul intrării în faliment ca urmare a eşuării planului sau a unei executări silite, planul confirmat va fi socotit ca o hotărâre definitivă şi irevocabilă împotriva debitorului. Pentru executarea silită a acestor creanţe, calitatea de titlu executoriu o va avea sentinţa de confirmare a planului. Dacă nici un plan nu este confirmat şi termenul pentru propunerea unui plan a expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a procedurii falimentului. Remuneraţiile persoanelor angajate şi alte cheltuieli administrative vor fi achitate la momentul prevăzut, după caz, de lege, cu excepţia cazurilor în care părţile interesate ar accepta, în scris, alte termene de plată. Planul trebuie să precizeze în programul de plăţi cum va fi asigurată această plată. Plata va putea fi făcută trimestrial, pe bază de acte legale.

Reorganizarea În urma confirmării unui plan de reorganizare, debitorul îşi va conduce activitatea sub supravegherea administratorului judiciar şi în conformitate cu planul confirmat, până când judecătorul-sindic va dispune, motivat, fie încheierea procedurii insolvenţei şi luarea tuturor măsurilor pentru reinserţia debitorului în activitatea comercială, fie încetarea reorganizării şi trecerea la faliment, Pe parcursul reorganizării, debitorul va fi condus de administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar. Acţionarii, asociaţii şi membrii cu răspundere limitată nu au dreptul de a interveni în conducerea activităţii ori în administrarea averii debitorului, cu excepţia şi în limita cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege şi în planul de reorganizare. Debitorul va fi obligat să îndeplinească, fără întârziere, schimbările de structură prevăzute în plan. Prin excepţie,judecătorul-sindic poate, la cererea furnizorului, să dispună ca debitorul să depună o cauţiune la o bancă, drept condiţie pentru îndatorirea furnizorului de a-i presta serviciile sale în timpul desfăşurării procedurii prevăzute în prezenta secţiune. O astfel de cauţiune nu va putea depăşi 30% din costul serviciilor prestate debitorului şi neachitate ulterior deschiderii procedurii. Dacă debitorul nu se conformează planului sau desfăşurarea activităţii aduce pierderi averii sale, administratorul judiciar, comitetul creditorilor sau oricare dintre creditori, precum şi administratorul special poate solicita oricând judecătorului-sindic să aprobe intrarea în faliment. Înregistrarea cererii menţionate mai înainte nu suspendă continuarea activităţii debitorului până când judecătorul-sindic nu hotărăşte asupra ei, prin încheiere. Debitorul, prin administratorul special, sau, după caz, administratorul judiciar va trebui să prezinte, trimestrial, rapoarte comitetului creditorilor asupra situaţiei financiare a averii debitorului.

34

Ulterior aprobării de către comitetul creditorilor, rapoartele vor fi înregistrate la grefa tribunalului, iar debitorul sau, după caz, administratorul judiciar va notifica aceasta tuturor creditorilor, în vederea consultării rapoartelor. De asemenea, administratorul judiciar va prezenta şi situaţia cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activităţii, în vederea recuperării acestora care va fi avizată de către comitetul creditorilor. În termen de 5 zile de la şedinţa comitetului creditorilor menţionată mai sus , comitetul creditorilor va putea convoca adunarea creditorilor pentru a prezenta măsurile luate de debitor şi/sau administratorul judiciar, precum şi efectele acestora şi să propună motivat şi alte măsuri. Falimentul Judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă sau, după caz, prin încheiere, intrarea în faliment în următoarele cazuri: A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată; b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-sindic; c) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat; B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat; C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale; D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune intrarea debitorului în faliment. Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune: a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului; b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, precum şi stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate prin hotărâre a Guvernului; c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea, în calitate de lichidator al administratorului judiciar d) termenul maxim de la intrarea în faliment în cadrul procedurii generale, de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar către lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii e) întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidator, în termen de maximum 10 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii; f) notificarea intrării în faliment.În cazul intrării în faliment în procedura generală, lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor/administratorul judiciar, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este nmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. Notificarea va cuprinde: a) termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor în vederea întocmirii tabelului suplimentar, care va fi de maximum 45 de zile de la data

35

intrării în faliment, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă; b) termenul de verificare a creanţelor de întocmire, afişare şi comunicare a tabelului suplimentar al acestora, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului . c) termenul de depunere la tribunal a contestaţiilor, care va fi de cel puţin 10 zile înainte de data stabilită prin încheierea de intrare în faliment, pentru definitivarea tabelului definitiv consolidat; d) termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va depăşi 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut . Vor fi supuse verificării toate creanţele asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare, născute după data deschiderii procedurii sau, după caz, al căror cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv al creanţelor sau faţă de programul de plată din planul de reorganizare, ca urmare a plăţilor făcute după deschiderea procedurii. Creanţele admise în tabelul definitiv de creanţe, nu vor mai fi supuse verificării; titularii acestor creanţe vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de lichidator în tabelul suplimentar Tabelul definitiv consolidat va cuprinde totalitatea creanţelor admise împotriva averii debitorului, existente la data intrării în faliment. În cazul intrării în faliment prin procedura simplificată, lichidatorul va trimite o notificare privind intrarea în procedura falimentului şi, în cazul debitorului persoană juridică, ridicarea dreptului de administrare şi dizolvarea acestuia, tuturor creditorilor notificaţi, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori registrului asociaţiilor şi fundaţiilor în care debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. În cazul în care este justificată majorarea, termenelor de afişare a tabelului preliminar şi de definitivare a tabelului creanţelor , noile termene astfel fixate vor fi notificate creditorilor. În cazul în care, până la aprobarea propunerii administratorului judiciar ,debitorul aflat în faliment prin procedură simplificată şi-a continuat activitatea, lichidatorul va notifica, în termen de 5 zile de la data intrării în faliment, creditorii deţinând creanţe asupra debitorului, având prioritate, născute în perioada de observaţie, solicitându-le să înscrie, în termen de 10 zile de la primirea notificării, cereri de creanţă însoţite de documente justificative. Notificarea va cuprinde şi termenele de afişare a tabelului preliminar şi de definitivare a tabelului creanţelor aşa cum au fost cuprinse şi în notificarea prevăzută . În cazul intrării în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, titularii creanţelor participă la distribuiri cu valoarea acestora, astfel cum au fost prezentate în planul confirmat, mai puţin cota încasată în cursul reorganizării. Garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora potrivit planului de reorganizare. Creditorii nu sunt obligaţi să restituie sumele încasate în cursul reorganizării. Actele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmării planului de reorganizare şi intrarea în faliment, sunt nule. Măsuri premergătoare lichidării Vor fi puse sub sigilii: magazinele, magaziile, depozitele, birourile, corespondenţa comercială, arhiva, dispozitivele de stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele, mărfurile şi orice alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului. Inventarul bunurilor debitorului se va face după obţinerea relaţiilor scrise privind situaţia bunurilor debitorului. Dacă în urma demersurilor efectuate, administratorul judiciar nu identifică

36

nici un bun, inventarul se încheie pe baza comunicărilor scrise transmise de autorităţile relevante. Nu vor fi puse sub sigilii:

a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă, pentru a seevita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare;b) registrele de contabilitate;c) cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în

scurt timp, precum şi acţiunile ori alte titluri de participaţie ale debitorului, care vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate sau pentru a efectua activităţile de conservare cerute;

d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul averii debitorului. Când debitorul are bunuri şi în alte judeţe judecătorul-sindic va trimite notificări tribunalelor din acele judeţe, în vederea sigilării de urgenţă a bunurilor. Documentele întocmite de alte tribunale, certificând că sigiliile au fost aplicate, vor fi trimise judecătorului-sindic. În timpul acţiunii de sigilare, lichidatorul va lua măsurile necesare pentru conservarea bunurilor. Dacă averea debitorului poate fi inventariată complet într-o singură zi, lichidatorul va putea proceda imediat la inventariere, fără a aplica sigiliile. În toate celelalte cazuri, se va proceda la inventariere în cel mai scurt timp posibil. Debitorul va trebui să fie de faţă şi să asiste la inventar, dacă judecătorul-sindic dispune astfel. Dacă debitorul nu se va prezenta, el nu va putea contesta datele din inventar. Lichidatorul, pe măsura desfăşurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar. Inventarul va trebui să descrie toate bunurile identificate ale debitorului şi să indice valoarea lor aproximativă la data inventarului. Cu aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului, pentru evaluarea bunurilor atât separat, cât şi ca unul sau mai multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul. Actul de inventar va fi semnat de lichidatorul judiciar, de debitor, prin administratorul special, iar dacă acesta nu participă la inventariere, numai de către lichidatorul judiciar.

Efectuarea lichidării Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere pe piaţă, într-o formă adecvată a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului. Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de funcţionare – sau individual. Metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. Lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare corespunzător. Lichidatorul va angaja, în numele debitorului, un evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului creditorilor, un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare. În funcţie de circumstanţele cauzei şi, pe cât posibil, bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât individual, cât şi în bloc; prin bloc, ca ansamblu

37

funcţional, se înţelege o parte sau toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe bunurile componente. În cazul propunerii de vânzare în bloc, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport în care vor fi indicate, descrise şi evaluate bunurile ce urmează a fi vândute împreună, precizându-se şi sarcinile de care, eventual, sunt grevate, însoţit de propuneri vizând modalităţile de vânzare. O copie de pe raport va fi depusă la grefa tribunalului, unde va putea fi studiată de orice altă parte interesată. Raportul va cuprinde propuneri privind modalitatea de vânzare în bloc, după cum urmează: a) vânzare prin negociere directă către un cumpărător deja identificat, cu precizarea condiţiilor minime ale contractului, cum ar fi preţul şi modalitatea de plată; b) vânzare prin negociere directă, fără cumpărător identificat, cu precizarea preţului minim propus. În acest caz, lichidatorul poate negocia preţul concret al vânzării bunurilor, iar dacă preţul minim nu se poate obţine, adunarea creditorilor se va întruni din nou pentru a decide dacă preţul minim iniţial scade sau urmează să se treacă la vânzarea individuală a bunurilor; c) vânzarea la licitaţie. Imobilele vor putea fi vândute direct, în urma propunerii lichidatorului, aprobată de adunarea creditorilor. Propunerea lichidatorului va trebui să identifice imobilul, prin situaţia de pe teren şi prin datele din registrele de publicitate imobiliară, să arate sarcinile de care este grevat şi să indice pasul de supraofertare şi data până la care, în caz de aprobare a vânzării, sunt acceptate supraoferte. Lichidatorul va convoca adunarea creditorilor, în termen de maximum 20 de zile de la data propunerii, notificând propunerea administratorului special, creditorilor cu garanţii reale asupra bunului, titularilor unor drepturi de retenţie de orice fel şi comitetului creditorilor, supunând votului adunării creditorilor propunerea de vânzare. Ulterior aprobării de către adunarea creditorilor, vânzarea va putea fi făcută, sub sancţiunea nulităţii, numai după 30 de zile de la data ultimei publicări făcute de lichidator în ziar a anunţului privind condiţiile de supraofertare. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate 2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile. În cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe garantate, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare,potrivit naturii lor. Dacă după plata sumelor prevăzute la alin.(1) rezultă o diferenţă în plus, aceasta va fi depusă, prin grija lichidatorului, în contul averii debitorului. La fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării şi cuprinse într-un program de administrare a lichidării care trebuie întocmit în 30 de zile de la numire, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei sale şi a celorlalte cheltuieli

38

Pentru motive temeinice, judecătorul-sindic poate prelungi cu cel mult o lună sau poate scurta termenul de prezentare a raportului şi a planului de distribuire. Planul de distribuire va fi înregistrat la grefa tribunalului şi lichidatorul va notifica aceasta fiecărui creditor. O copie de pe raport şi o copie de pe planul de distribuire vor fi afişate la uşa tribunalului. Comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţii la raport şi la plan, în termen de 15 zile de la afişare. O copie de pe contestaţie se comunică, de urgenţă, lichidatorului. În termen de 20 de zile de la afişare, judecătorul-sindic va ţine cu lichidatorul, cu debitorul şi cu creditorii o şedinţă în care va soluţiona deodată, prin sentinţă, toate contestaţiile. Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: 1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate 2. creanţele izvorâte din raportul de muncă; 3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de instituţii de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii; 4. creanţele bugetare; 5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă; 6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică; 7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; 8. alte creanţe chirografare; 9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic;b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit. Sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul menţionat Titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute. În cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii valorii integrale a creanţelor cu acelaşi rang de prioritate, titularii acestora vor primi o cotă falimentară, reprezentând suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în categoria creanţelor respective. În cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de interes economic ori a unei societăţi în nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat al creanţelor, împotriva grupului sau a societăţii, judecătorul-sindic va autoriza executarea silită, în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată sau, după caz, a membrilor, pronunţând o sentinţă definitivă şi executorie, care va fi pusă în executare de lichidator, prin executor judecătoresc.

39

Cu ocazia distribuirilor parţiale, următoarele sume vor fi provizionate: 1. sume proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat încă; 2. sume proporţionale datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor, dar nu le-au prezentat; 3. sume proporţionale datorate creanţelor admise provizoriu; 4. rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului. După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoţit de situaţiile financiare finale; copii de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la uşa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afişarea raportului final. Creditorii pot formula obiecţii la raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării. La data şedinţei, judecătorul-sindic va soluţiona, prin încheiere, toate obiecţiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia. Creanţele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiţie nu vor participa la ultima distribuire. După ce judecătorul-sindic aprobă raportul final al lichidatorului, acesta va trebui să facă distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile nereclamate în termen de 90 de zile de către cei îndreptăţiţi la acestea vor fi depuse de către lichidator la bancă, în contul averii debitorului, iar extrasul de cont, la tribunal.

Închiderea procedurii În orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea insolvenţei dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. O procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau lichidare pe bază de plan va fi închisă, prin sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în planul confirmat. Dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi închisă . O procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului,judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând şi radierea acestora. Dacă creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii de faliment şi de radiere a debitorului din registrul în care este înmatriculat: a) chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, în cazul în care toţi asociaţii persoanei juridice sau persoana fizică, după caz, solicită acest lucru în termen de 30 de zile de la notificarea lichidatorului făcută administratorului special, urmând ca bunurile să treacă în proprietatea indiviză a asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social; b) în toate celelalte cazuri, procedura se închide numai după lichidarea completă a activului, eventualele sume reziduale ultimei distribuiri urmând a fi depuse într-un cont la dispoziţia asociaţilor sau persoanei fizice, după caz.

40

Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de situaţii, el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii. La data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan. Descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorului sau a codebitorului principal.

Răspunderea membrilor organelor de conducere La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.

3. Contabilizarea lichidării societăţii comerciale.3.1. Operaţiunile care se efectuează în situaţia dizolvării societăţii comerciale sunt prezentate în Norme metodologice aprobate prin ordinul Ministerului Finanţelor Publice 1376/ 17 septembrie 2004. În succesiunea lor aceste operaţiuni sunt: 1) Inventarierea şi evaluarea elementelor de activ şi pasiv ale societăţilor comerciale care urmăresc să se lichideze potrivit Legii contabilităţii nr.82/1991 republicată a normelor şi reglementărilor contabile , urmată de înregistrarea rezultatele inventarierii şi ale evaluării efectuate cu această ocazie;. 2.a) Întocmirea situaţiilor financiare de către societatea comercială care urmăreşte să se lichideze şi care aplică Reglementările contabile nr. 1752, din 17 noiembrie 2005 , conforme cu Directivele Europene care depăşesc limitele a două din criteriile de mărime fixate prin acest ordin, şi anume: total active: 3.650.000€ ,cifra de afaceri: 7.300.000€, nr.mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar :50;

41

2.b) Întocmirea situaţiilor financiare simplificate de către societăţile comerciale care urmează să se lichideze şi care nu depăşesc limitele a două dintre criteriile de mărime prevăzute în reglementările contabile aprobate prin OMFP 1752/2005 şi prezentate mai sus; 3). Stabilirea de către Adunarea generală a acţionarilor sau a asociaţilor a operaţiunilor care urmează să fie efectuate de către lichidator în numele societăţii comerciale; 4) Valorificarea elementelor de activ (vânzarea imobilizărilor şi a stocurilor , încasarea creanţelor, a investiţiilor financiare pe termen scurt etc.); 5) Achitarea datoriilor societăţii comerciale către bugetul de stat , bugetul asigurărilor sociale de stat precum şi a celorlalte obligaţii sociale către alte fonduri, salariaţi şi alţi terţi. 6) Stabilirea rezultatului lichidării ( profit sau pierdere ); 7) Calcularea , reţinerea şi virarea impozitului pe profit / venit şi a impozitului pe dividende în urma acţiunii de dizolvare/lichidare; 7.1) Calcularea şi virarea impozitului pe profit/venit. Profitul impozabil în cazul dizolvării/lichidării se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, calculate cumulat de la începutul anului fiscal luându-se în calcul profitul din lichidarea patrimoniului , sumele din anularea provizioanelor, sumele înregistrate în conturi de capitaluri proprii , constituite din profitul brut şi care nu a fost impozitat la data constituirii. În cazul micro- intreprinderilor plătitoare de impozit pe venit, la momentul începerii acţiunii de dizolvare/lichidare , impozitul pe venit se calculează luându-se în seamă veniturile evidenţiate în creditul conturilor din clasa a 7-a ,,conturi de venituri” cu excepţia celor înregistrate în grupa 78,, venituri din provizioane,, şi veniturile rezultate din anularea datoriilor şi majorărilor la bugetul de stat, luându-se în calcul şi veniturile din lichidarea patrimoniului. La calculul impozitului pe profit datorat de contribuabilii care îşi încetează existenţa, în urma operaţiunilor de dizolvare sau lichidare nu sunt impozitate rezervele constituite din profitul net , inclusiv sumele aferente unor reduceri ale cotei de impozitare repartizate ca surse proprii de finanţare pe parcursul perioadei de funcţionare acestea fiind tratate potrivit impozitului pe dividende. Acelaşi tratament se aplică şi rezervelor constituite din diferenţe de curs valutar favorabile capitalului social în devize sau din evaluarea, în conformitate cu actele normative în vigoare, a disponibilului în devize, dacă legea nu prevede altfel. În cazul divizării şi fuziunii societăţii comerciale ,precum şi a dizolvării unei societăţi comerciale cu asociat unic ce atrage transmiterea universală a elementelor de activ şi de pasiv ale societăţii către asociatul unic , fără lichidare , nu sunt impozitate rezervele constituite din profitul brut, dacă sunt înregistrate în aceleaşi conturi la societatea care preia elementele respective. 7.2) Calculul , reţinerea şi virarea impozitelor pe dividende . Se determină, se reţine şi se virează impozitul pe dividende după ce a fost calculat impozitul pe profit sau pe venit pentru următoarele elemente:. profit obţinut în urma operaţiunilor de lichidare a societăţilor comerciale; capital social majorat prin utilizarea unor elemente de capitaluri proprii (diferenţe provenite din evaluarea imobilizărilor şi a stocurilor, potrivit legii, sume înregistrate la rezerve din diferenţe de curs valutar, etc.); capitaluri proprii (activ net) constituite din profitul brut , potrivit prevederilor legale(rezerve legale, reduceri sau scutiri de impozit pe profit pentru profitul reinvestit etc.); capitaluri proprii (activ net), constituite în conformitate cu prevederile legale, fără ca sumele cuprinse în capitaluri să fie evidenţiate în prealabil la venituri (diferenţe

42

provenite din reevaluarea imobilizărilor, diferenţe de curs valutar pentru subvenţii pentru investiţii). Pentru elementele de capital propriu (activul net) constituite din profitul net (rezerva statutară, alte rezerve , profit net realizat în exerciţiile precedente a cărui repartizare a fost amânată, etc.) se calculează şi se virează numai impozitul pe dividende. Înaintea de încheierea lichidării societăţii comerciale, repartizarea capitalului propriu (activului net) între asociaţi sau acţionari reprezintă livrarea de bunuri pentru activele în natură şi este supusă taxei pe valoarea adăugată, în conformitate cu prevederile legii, iar din punct de vedere al impozitului pe profit sau pe veniturile microîntreprinderilor este asimilată cu o valorificare a elementelor de activ.r întregi. 8). Întocmirea bilanţului de partaj în conformitate cu situaţiile prevăzute la punctul 2. 9). Efectuarea partajului capitalului propriu (activului net) a societăţii comerciale rezultat din lichidarea societăţii comerciale în funcţie de: a).prevederea statutului şi /sau a contractului de societate b). hotărârea AGA sau asociaţilor consemnaţi în registrul şedinţelor c).cota de participare a capitalului social Partajul constă în înpărţirea capitalului propriu (activului net) rezultat din lichidare între acţionarii sau asociaţii societăţii comerciale. 3.2 Operaţiunile care se efectuează în cazul în care societatea comercială intră în faliment sunt: 1).sigilarea şi conservarea bunurilor care fac parte din averea societăţii comerciale; 2).inventarierea şi evaluarea elementelor de activ şi pasiv ale societăţii comerciale, înregistrarea rezultatelor inventarierii şi ale evaluării efectuate cu această ocazie ; 3).întocmirea situaţiei financiare detaliate sau simplificate după caz în funcţie de mărimea intreprinderii;. 4).vânzarea bunurilor perisabile sau supuse deprecierilor iminente; 5).vânzarea bunurilor importante din averea debitorului (terenuri, instalaţii, fabrici) cât mai repede, cu acordul prealabil al creditorilor; 6).depunerea la bancă în contul debitorului a sumelor realizate din vânzarea bunurilor; 7).stabilirea , potrivit legii, a masei pasive; 8). Distribuirea sumelor realizate din lichidare, potrivit planului de distribuire între creditori, în ordinea prevăzută de lege; 9).întocmirea şi aprobarea raportului final; 11). întocmirea situaţiilor financiare finale. Dacă lichidarea se prelungeşte peste durata unui exerciţiu financiar , lichidatorii sunt obligaţi să întocmească situaţii finale anuale ale societăţii comerciale aflate în proces de lichidare . În optica normalizatorilor români , operaţiunile ocazionate de lichidarea unei societăţii comerciale sunt contabilizate ca şi în ipoteza continuităţii activităţii. Rezultatul lichidării profit sau pierdere este determinat prin preluarea veniturilor şi pierderilor aferente lichidării de către contul 121 (Profit şi pierdere) Principalele legături de corespondenţă între conturile care intră în funcţiune în situaţia dizolvării şi lichidării unei societăţi comerciale se prezintă astfel:3.3 Studiu de caz nr.1. lichidare hotărâtă de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, în situaţia în care se obţine profit din lichidare.

43

Să considerăm că situaţia SC ,,X'‘ s.a. la începerea lichidării se prezintă astfel: BILANT

NR CRT

DENUMIREA ELEMENTELOR DE ACTIV

SUME NR.

CTT

DENUMIREA ELEMENTEL

OR DE PASIV

SUME

1

Construcţii 3.000.000

1

Capital subscris vărsat

9.000.000

2

Instalaţii tehnice şi

maşini

5.000.000

2

Rezerve legale

800.000

3Mărfuri 4.000.00

0 3Provizioane pt cheltuieli

1.000.000

4Clienţi 2.500.00

0 4Furnizori 5.200.00

05 Clienţi incerţi 500.000

6Cont la bănci 1.000.00

0TOTAL 16.000.0

00TOTAL 16.000.0

00

Operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale efectuate de lichidator sunt: a). Construcţiile având valoarea contabilă de 7.000.000 lei şi amortizarea înregistrată de 4.000.000 lei, au fost vândute cu 5.000.000 lei; b). Instalaţii tehnice au fost valorificate cu 6.500.000 lei: valoarea contabilă 10.000.000 lei, amortizarea 5.000.000 lei ; c). Mărfurile au fost vândute cu 3.500.000 lei faţă de preţul de aprovizionare de 4.000.000 lei; d). Clienţii cerţi sunt de 2.500.000 lei iar pentru încasarea înainte de termen s-a acordat un spor de 100.000 lei; e). De la clienţii incerţi în suma de 500.000 lei s-au încasat 400.000 lei; f). Pentru plata înainte de termen a datoriilor faţă de furnizori , aceştia au acordat un scont de 200.000 lei; g). Cheltuielile efectuate cu lichidarea SC „X”s.a. se ridică la 450.000 lei

44

Prezentarea în jurnal a operaţiunilor de lichidare se prezintă astfel:

461

Înregistrarea facturii

%

7583

4427

5 950 000 -

5 000 000

950 000

%

6583

2812

descărcarea gestiunii

212 -

3 000 000

4 000 000

7 000 000

5121

Încasarea banilor

461 5 950 000 5 950 000

461

Înregistrarea facturii

%

7583”Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital” 4427

7 773 500 -

6 500 000

1 235 000

%

2813

6583”Cheltuieli privind

activele cedate şi alte operaţii de

capital”

Descărcarea gestiunii

213

-

5 000 000

5 000 000

10 000 000

45

Operaţiunile de partaj: Înainte de efectarea partajului situaţia din conturile 121 „Profit şi pierdere” şi 5121 „Conturi la bănci în lei” se prezintă în lei.

46

47

3.4 Studiu de caz nr.2 Falimentul unei societăţi comerciale, în situaţia în care disponibilităţile băneşti rezultate în urma lichidării asigură achitarea datoriilor. Situaţia patrimoniului Societăţii comerciale „A”, conform bilanţului contabil de începere a lichidării se prezintă astfel (bilanţul a fost întocmit pe baza datelor de contabilitate puse de acord cu datele inventarierii).

Operaţiunile efectuate de lichidator şi aprobate de judecătorul sindic pentru a asigura disponibilităţile băneşti în vederea achitării datoriilor sunt: 1. au fost vândute active cu 6 000 000 lei faţă de valoarea contabilă netă de 7 500 000 lei 2. mărfurile au fost vândute cu 6 000 000 lei faţă de valoarea contabilă netă de 5 000 000 lei 3. s-au încasat de la clienţi 1 900 000 lei , acordându-se un scont de 5% 4. s-a rambursat împrumutul de 500 000 lei şi s-a achitat dobânda de 60 000 lei. 5. au fost achitaţi furnizorii în sumă de 4 500 000 lei 6. au fost achitaţi furnizorii de imobilizări de 3 500 000 lei obţinând un scont de 175 000 lei 7. pentru efectuarea operaţiunilor de lichidare s-au făcut cheltuieli în sumă de 600 000 lei, reprezentând cheltuielile cu licitaţiile.

48

49

Partea a III-a Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale

Fuziunea este operatiunea prin care:

50

a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societatile beneficiare si, eventual, al unei plăti în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate; sau b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către actionarii societăţii divizate. Divizarea este operatiunea prin care: a) o societate, după ce este dizolvată fară a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi totalitatea patrimoniului sau, în schimbul repartizarii de acţiuni la societatile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către actionarii societăţii divizate; b) o societate, dupa ce este dizolvată fară a intra în lichidare, transferă toate activele şi pasivele sale mai multor societăţi nou-constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate. Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite. Fuziunea sau divizarea, astfel cum sunt definite mai sus pot fi efectuate chiar daca societăţile dizolvate sunt în lichidare, cu condiţia ca acestea sa nu fi început încă distribuirea între asociaţi a activelor ce li s-ar cuveni în urma lichidarii. Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societăţii. Când acţiunile sunt de mai multe categorii, hotărârea asupra fuziunii/divizării este subordonata rezultatului votului pe categorii. Dacă, prin fuziune sau divizare, se infiinţează o nouă societate, aceasta se constituie în condiţiile prevazute de Legea societăţilor comerciale pentru forma de societate convenită Administratorii societăţilor care urmează a participa la fuziune sau la divizare vor întocmi un proiect de fuziune sau de divizare, care va cuprinde: a) forma, denumirea şi sediul social ale tuturor societăţilor implicate in fuziune sau divizare; b) fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării; c) condiţiile alocării de acţiuni la societatea absorbantă sau la societăţile beneficiare; d) data de la care acţiunile sau părţile sociale prevazute la lit. c) dau detinătorilor dreptul de a participa la beneficii şi orice condiţii speciale care afecteaza acest drept; e) rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale şi cuantumul eventualelor plăţi în numerar; f) cuantumul primei de fuziune sau de divizare; g) drepturile conferite de către societatea absorbantă sau beneficiară deţinătorilor de acţiuni care conferă drepturi speciale şi celor care deţin alte valori mobiliare în afară de acţiuni sau măsurile propuse în privinta acestora; (continuare pe slide-ul următor) h) orice avantaj special acordat experţilor şi membrilor organelor administrative sau de control ale societătilor implicate în fuziune sau in divizare; i) data la care au fost aprobate situaţiile financiare ale societăţilor participante, care au fost folosite pentru a se stabili condiţiile fuziunii sau ale divizarii;

51

j) data de la care tranzacţiile societătii absorbite sau divizate sunt considerate din punct de vedere contabil ca aparţinând societăţii absorbante sau uneia ori alteia dintre societatile beneficiare; k) în cazul divizarii: - descrierea şi repartizarea exactă a activelor şi pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre societăţile beneficiare; - repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectiv părţi sociale, la societăţile beneficiare şi criteriul pe baza caruia se face repartizarea. Daca un element de activ nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, elementul de activ în cauză sau contravaloarea acestuia se repartizează între toate societăţile beneficiare, proporţional cu cota din activul net alocat societăţilor în cauza, în conformitate cu proiectul de divizare. Dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi daca interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză. Proiectul de fuziune sau de divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor participante, se depune la oficiul registrului comerţului unde este înmatriculată fiecare societate, însotit de o declaraţie a societăţii care încetează a exista în urma fuziunii sau divizării, despre modul cum a hotarât să stingă pasivul său. Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul delegat, se publică în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţilor, integral sau în extras, potrivit dispoziţiei judecătorului delegat sau cererii părtilor, cu cel putin 30 de zile înaintea datelor şedinţelor în care adunarile generale extraordinare urmează a hotarî asupra fuziunii/divizării. Creditorii societăţilor care iau parte la fuziune sau la divizare au dreptul la o protecţie adecvată a intereselor lor. Orice astfel de creditor, a cărui creantă este anterioară datei publicării proiectului de fuziune sau de divizare şi care nu este scadenta la data publicării, poate face opozitie.. Opoziţia suspendă executarea fuziunii sau a divizării până la data la care hotarârea judecătorească devine irevocabilă, în afară de cazurile în care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor. In cazul divizării, dacă un creditor al societăţii căreia ii este transferată obligaţia în conformitate cu proiectul de divizare nu a obţinut realizarea creanţei sale, toate societăţile beneficiare sunt răspunzatoare pentru obligaţia în cauză, în limita activelor nete care le-au fost transferate prin divizare, cu exceptia societăţii careia i-a fost transferată obligaţia respectivă, care raspunde nelimitat. In cazul unei fuziuni, detinătorilor de valori mobiliare, altele decat acţiuni, care conferă drepturi speciale, trebuie să li se acorde in cadrul societăţii absorbante drepturi cel putin echivalente cu cele pe care le deţineau la societatea absorbită, cu exceptia cazului în care modificarea drepturilor în cauza este aprobată de o adunare a deţinătorilor de astfel de titluri ori individual de către deţinătorii de astfel de titluri sau a cazului în care detinătorii au dreptul de a obţine răscumpararea titlurilor lor. - In cazul unei divizări, deţinătorilor de valori mobiliare, altele decât acţiuni, care conferă drepturi speciale, trebuie să li se acorde în cadrul societăţilor beneficiare carora li se pot opune drepturile decurgând din asemenea valori mobiliare, în conformitate cu proiectul de divizare, drepturi cel puţin echivalente cu cele de care beneficiau în societatea divizată, cu excepţia cazului în care modificarea drepturilor în cauză este aprobată de o adunare a deţinătorilor de astfel de valori mobiliare ori de către aceştia

52

în mod individual sau a cazului în care deţinătorii au dreptul de a obţine răscumpararea valorilor mobiliare deţinute. Administratorii societăţilor care participă la fuziune sau la divizare trebuie să întocmească un raport scris, detaliat, în care să explice proiectul de fuziune sau de divizare şi să precizeze fundamentul său juridic şi economic, în special cu privire la rata de schimb a acţiunilor. In cazul divizării, raportul va include, de asemenea, criteriul de repartizare a acţiunilor. Raportul trebuie să descrie, de asemenea, orice dificultăţi speciale apărute în realizarea evaluarii. In cazul divizării, raportul administratorilor va include şi informaţii referitoare la întocmirea raportului de evaluare, pentru societăţile beneficiare, şi registrul la care acesta trebuie depus. Administratorii societăţii divizate trebuie să informeze adunarea generala a societatii divizate, precum şi pe administratorii societăţilor beneficiare, astfel încât aceştia să poata informa, la rândul lor, adunările generale ale societăţilor respective asupra oricărei modificări substanţiale a activelor şi pasivelor, intervenită între data întocmirii proiectului de divizare şi data adunării generale a societăţii divizate care urmează să decidă asupra proiectului de divizare. Unul sau mai mulţi experţi, persoane fizice ori juridice, acţionand pe seama fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau divizare, dar independent de acestea, vor fi desemnaţi de către judecatorul-delegat pentru a examina proiectul de fuziune sau de divizare şi a întocmi un raport scris către acţionari. Acest raport va preciza dacă rata de schimb a acţiunilor sau părtilor sociale este corectă şi rezonabilă. Raportul va indica, de asemenea, metoda sau metodele folosite pentru a determina rata de schimb propusă, va preciza dacă metoda sau metodele folosite sunt adecvate pentru cazul respectiv, va indica valorile obţinute prin aplicarea fiecareia dintre aceste metode şi va conţine opinia experţilor privind ponderea atribuită metodelor în cauză pentru obţinerea valorii reţinute în final. Raportul va descrie, de asemenea, orice dificultăţi deosebite în realizarea evaluării. La cererea comună a societăţilor care participă la fuziune sau la divizare, judecatorul-delegat desemnează unul sau mai mulţi experţi acţionand pentru toate societăţile implicate, dar independent de acestea. Fiecare dintre experţii desemnaţi are dreptul de a obţine de la oricare dintre societăţile care participă la fuziune sau la divizare toate informaţiile şi documentele relevante şi de a face toate investigaţiile necesare. Cu cel puţin o luna înainte de data adunării generale extraordinare care urmează să se pronunţe asupra proiectului de fuziune sau de divizare, organele de conducere ale societatilor care iau parte la fuziune sau la divizare vor pune la dispozitia acţionarilor/asociaţilor, la sediul societăţii, urmatoarele documente: a) proiectul de fuziune sau de divizare; b) raportul intocmit de catre organele de conducere ; c) situaţiile financiare anuale şi rapoartele de gestiune pentru ultimele 3 exercitii financiare ale societăţilor care iau parte la fuziune sau la divizare; d) situaţiile financiare, întocmite nu mai devreme de prima zi a celei de-a treia luni anterioare datei proiectului de fuziune sau de divizare, dacă ultimele situaţii financiare anuale au fost întocmite pentru un exercitiu financiar incheiat cu mai mult de 6 luni înainte de această dată; e) raportul cenzorilor sau, dupa caz, raportul auditorului financiar; f) raportul scris întocmit de expertul sau experţii desemnaţi de judecătorul – delegat pentru a examina proiectul de fuziune sau de divizare;

53

g) evidenţa contractelor cu valori depăşind 10.000 lei fiecare şi aflate în curs de executare, precum şi repartizarea lor în caz de divizare a societăţii. Actionarii sau asociatii vor putea obţine gratuit copii de pe actele enumerate mai sus sau extrase din ele. Administratorii societăţii absorbite sau ai societăţii care este divizată răspund civil fată de acţionarii sau asociaţii acelei societăţi pentru neregularităţile comise în pregatirea şi realizarea fuziunii sau divizării. Expertii care intocmesc raportul pe seama societăţii absorbite sau divizate, răspund civil faţa de acţionarii/asociaţii acestor societăţi pentru neregularităţile comise în îndeplinirea îndatoririlor lor. În cel mult două luni de la expirarea termenului de opoziţie sau, după caz, de la data la care fuziunea sau divizarea poate fi efectuată adunarea generală a fiecărei societăţi participante va hotări asupra fuziunii sau divizării. In cazul unei fuziuni prin înfiinţarea unei noi societăţi sau al unei divizări prin înfiintarea unor noi societăti, proiectul de fuziune sau de divizare şi, dacă sunt conţinute într-un document separat, actul constitutiv sau proiectul de act constitutiv al noii/noilor societăti vor fi aprobate de către adunarea generală a fiecareia dintre societăţile care urmează să îşi înceteze existenţa. Atunci când fuziunea sau divizarea are ca efect mărirea obligaţiilor asociaţilor uneia dintre societăţile participante, hotărârea se ia cu unanimitate de voturi. Actul modificator al actului constitutiv al societăţii absorbante se înregistrează în registrul comerţului în a cărui circumscripţie îşi are sediul societatea şi, vizat de judecătorul delegat, se transmite, din oficiu, la Monitorul Oficial al Romaniei, spre publicare în Partea a IV-a, pe cheltuiala societăţii. Publicitatea pentru societăţile absorbite poate fi efectuată de societatea absorbantă, în cazurile în care acele societăţi nu au efectuat-o, în termen de 15 zile de la vizarea actului modificator al actului constitutiv al societăţii absorbante de către judecatorul delegat. Fuziunea/divizarea produce efecte: a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, de la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele; b) în alte cazuri, de la data înregistrării hotărârii ultimei adunari generale care a aprobat operaţiunea, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează ca operaţiunea va avea efect la o altă dată, care nu poate fi însă ulterioară încheierii exercitiului financiar curent al societăţii absorbante sau societăţilor beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului exercitiu financiar încheiat al societăţii sau societăţilor ce îşi transferă patrimoniul Fuziunea sau divizarea are urmatoarele consecinte: a) transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată şi societatea absorbantă/societăţile beneficiare, cât şi în raporturile cu terţii, către societatea absorbantă sau fiecare dintre societătile beneficiare al tuturor activelor şi pasivelor societăţii absorbite/divizate; acest transfer va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare; b) acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv asociaţi ai societătii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare; c) societatea absorbită sau divizată încetează să existe. Nici o acţiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru acţiuni/părţi sociale emise de societatea absorbită şi care sunt deţinute: a) de catre societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane acţionand în nume propriu, dar în contul societăţii; sau

54

b) de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii. Nici o acţiune sau parte socială la una dintre societatile beneficiare nu poate fi schimbată pentru acţiuni la societatea divizată, deţinute: a) de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane acţionand în nume propriu, dar pe seama societăţii; sau b) de catre societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii Prevederile referitoare la divizare se aplica şi atunci când o parte din patrimoniul unei societăţi se desprinde şi este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori unor societăţi care sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor beneficiare către: a) acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele (desprindere în interesul acţionarilor ori asociaţilor); sau b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societăţii) Nulitatea unei fuziuni sau divizări poate fi declarată numai prin hotarare judecatorească. De la data realizării sale fuziunea, respectiv divizarea, poate fi declarată nulă doar dacă nu a fost supusă unui control judiciar sau dacă hotărârea uneia dintre adunarile generale care au votat proiectul fuziunii sau al divizării este nulă ori anulabilă. Procedurile de anulare nu pot fi iniţiate dupa expirarea unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea sau divizarea a devenit efectivă sau dacă situaţia a fost rectificată. Dacă neregularitatea ce poate conduce la declararea nulităţii unei fuziuni sau divizări poate fi remediată, instanţa competenta acorda societăţilor implicate un termen pentru rectificarea acesteia. Hotararea definitivă de declarare a nulităţii unei fuziuni sau divizări va fi înaintată din oficiu de către instantă oficiilor registrului comerţului de la sediile societăţilor implicate în fuziunea sau divizarea respectivă. Hotararea definitivă de declarare a nulităţii unei fuziuni ori divizări nu aduce atingere prin ea insăşi valabilităţii obligaţiilor născute în sarcina sau în beneficiul societăţii absorbante ori societăţilor beneficiare, angajate după ce fuziunea sau divizarea au devenit efective şi înainte ca hotărârea de declarare a nulităţii să fie publicată. În cazul declarării nulităţii unei fuziuni, societăţile participante la fuziunea respectivă raspund solidar pentru obligaţiile societăţii absorbante, angajate după ce fuziunea sau divizarea au devenit efective. În cazul declarării nulităţii unei divizări, fiecare dintre societăţile beneficiare răspunde pentru propriile obligaţii, angajate după ce fuziunea sau divizarea au devenit efective. Societatea divizată răspunde, de asemenea, pentru aceste obligaţii, în limita cotei de active nete transferate societăţii beneficiare în contul căreia au luat naştere obligaţiile respective Fuziunea societăţii comerciale se realizează prin două modalităţi : fuziunea prin absorbţie şi fuziunea prin contopire 3.1. Fuziunea prin absorbţie. Potrivit fuziunii prin absorbţie o societate absoarbe, adică dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile uneia sau mai multor societăţi comerciale care se dizolvă Operaţiunile care se efectuează cu ocazia fuziunii prin absorbţie sunt: 1. Inventarierea şi evaluarea elementelor de activ şi de pasiv ale societăţilor comerciale care fuzionează înregistrarea rezultatelor inventarierii şi ale evaluării;

55

2. Întocmirea situaţiilor financiare detaliate sau simplificate ,după caz, potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directivele Europene aprobate prin OMFP nr.1752/2005; 3. Evaluarea globală a societăţilor (determinarea aportului net) Pentru evaluarea societăţilor intrate în fuziune se poate folosi una din următoarele metode: metoda patrimoniului sau metoda activului net ; metoda bursieră; metoda bazată pe rezultate; metode mixte ; metode bazate pe fluxul financiar sau cash-flow- ului . Valoarea globală a societăţii stabilită prin una din metodele menţionate , reprezintă valoarea aportului net de fuziune al fiecărei societăţi întrate în fuziune. Pe baza acestei valori se stabileşte raportul de schimb. Valoarea activului net contabil este egală cu valoarea aportului net numai în cazul în care s-a folosit metoda patrimonială de evaluare globală a societăţii. În cazul în care cele două valori nu sunt egale, la societatea absorbită sau intrată în contopire diferenţele sunt recunoscute ca elemente de câştiguri sau pierderi din fuziune astfel: dacă valoarea aportului net este mai mare decât activul net contabil , diferenţa este recunoscută ca profit. în situaţia inversă situaţia este recunoscută ca pierdere. Recunoaşterea se poate face fie prin conturile 6583 „Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital” respectiv 7583” Venituri din cedarea activelor şi alte operaţii de capital „, iar pe această bază în contul 121 „Profit şi pierdere”,fie la rezultat reportat , contul 117”Rezultatul reportat”. Pentru respectarea principiului independenţei exerciţiului , recunoaşterea câştigurilor şi pierderilor aferente perioadei anterioare se va reflecta în contul 117 „Rezultatul reportat” cu identificarea acestora pe exemplu financiar dacă acesta este posibilă ; 4. Determinarea raportului de schimb a unei acţiuni sau părţi sociale pentru a acoperi capitalul social al societăţilor comerciale absorbite. În cazul acestei etape se efectuează: a). determinarea valorii contabile a acţiunilor sau părţilor sociale ale societăţilor comerciale care fuzionează, prin raportarea aportului net la numărul de acţiuni sau de părţi sociale emise. Valoarea contabilă a unei acţiuni sau părţi sociale se poate obţine şi prin raportarea activului net contabil la numărul de acţiuni sau părţi sociale. b). stabilirea raportului de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale, prin raportarea valorii contabile a unei acţiuni sau părţi sociale a societăţii absorbite de valoarea contabilă a unei acţiuni sau părţi sociale a societăţii absorbante, raport verificat şi aprobat de experţi 5. Determinarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale de emis pentru remunerarea aportului net de fuziune. a). determinarea numărului de acţiuni sau părţi sociale ce trebuie emise de societatea comercială care absoarbe, fie prin raportarea capitalului propriu ( activului net ) al societăţilor comerciale absorbite la valoarea contabilă a unei acţiuni sau părţi sociale a societăţii comerciale absorbante, fie prin înmulţirea numărului de acţiuni/ părţi sociale ale societăţii comerciale absorbite cu raportul de schimb; b). majorarea capitalului social la societatea comercială care absoarbe, prin înmulţirea numărului de acţiuni/ părţi sociale care trebuie emise de societatea

56

comercială care absoarbe cu valoarea nominală a unei acţiuni sau a unei părţi sociale de la aceasta societate comercială; c). calcularea primei de fuziune, ca diferenţă între valoarea contabilă a acţiunilor sau părţilor sociale şi valoarea nominală a acestora. Societăţile comerciale care sunt absorbite se dizolvă şi îşi pierde personalitatea juridică, o dată cu înregistrarea în registrul comerţului a situaţiei de încetare a existenţei.. Societăţile comerciale care au aplicat reglementările contabile conforme cu directivele europene şi întocmesc situaţii financiare detaliate , iar în urma divizării nu mai îndeplinesc criteriile de mărime stabilite prin Ordinul ministerului finanţelor publice 1752/2005, au obligaţia să continue aplicarea acestei reglementări pentru a se putea realiza comparabilitatea situaţiei financiare . Situaţiile financiare detaliate sunt supuse auditului financiar. Ele se audiază de către auditorii financiari persoanele fizice sau persoanele juridice, autorizate potrivit legii. În conformitate cu prevederile Codului fiscal, în cazul operaţiunilor de fuziune între două sau mai multe persoane juridice române în care participanţii la oricare persoană juridică care fuzionează primesc titluri de participare la persoana juridică succesoare, transferul activelor şi pasivelor nu se tratează ca un transfer impozabil. Ca atare , veniturile provenite din transferul activelor (ct 7583 „Venituri din cedarea activelor şi alte operaţiuni de capital” sunt venituri neimpozabile. În mod similar, cheltuielile privind activele cedate (Ct. 6583 „Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital”) sunt cheltuieli nedeductibile. Schimbul unor titluri de participare deţinute de o persoană juridică română cu titluri de participare la o altă persoană juridică română nu se tratează ca transfer impozabil. Distribuirea de titluri de participare în legătură cu fuziunea ori divizarea unei persoane juridice nu se tratează ca dividend; Valoarea fiscală a unui activ este egală pentru societatea comercială care primeşte un astfel de activ , cu valoare fiscală pe care respectivul activ a avut-o la societatea care l-a transferat. Valoarea fiscală a unui activ, a unui pasiv sau a unui titlu de participare este valoarea utilizată pentru calculul amortizării şi al câştigului sau pierderii. Transferul unui provizion sau al unei rezerve nu se consideră o reducere sau anulare a provizionului sau rezervei , dacă celălalt contribuabil le preia şi le menţine la valoarea avută înainte de transfer; Cu ocazia operaţiunii de fuziune sau divizare elementele de activ primite de persoane juridice implicate în astfel de operaţiuni vor fi recunoscute sau amortizate fiscal la valoarea acceptată ca deducere fiscală pentru acel activ , la persoana care a cedat activul înaintea evaluării acesteia. Societăţile comerciale absorbante sau absorbite care deţin titluri de participare la societăţile comerciale absorbite sau absorbante vor anula titlurile respective la valoarea contabilă prin diminuarea altor rezerve , a primei de fuziune sau a capitalului social cuantumuri care vor fi aprobate de adunarea generalăa acţionarilor. La data întocmirii bilanţului de fuziune , divizarea sau încetarea activităţii , diferenţele de curs valutar dintre cursul de schimb de la această dată şi cursul de schimb de la data înregistrată în contabilitate , diferenţe rezultate din evaluarea disponibilităţilor în valută şi a altor valori de trezorerie cum sunt titlurile de stat în valută , acreditivele pe termen scurt în valută , se înregistrează la veniturile sau cheltuielile din diferenţe de curs valutar după caz.

57

Operaţiunile care au loc după întocmirea bilanţului de fuziune sau de divizare se efectuează numai cu aprobarea acestora de către societatea absorbantă sau de către societăţile care primesc prin divizare elementele de activ si pasiv. Activităţile respective vor fi evidenţiate în contabilitate societăţii absorbite sau care se divizează şi vor fi avute în vedere la întocmirea documentelor privind protocolul de predare primire şi balanţa de verificare. Înregistrarea preluării elementelor de activ şi de pasiv ale societăţii absorbite la societatea absorbantă se face înainte de radierea societăţii comerciale absorbite de la Registrul Comerţului. Societăţile comerciale care fuzionează ori care se divizează şi care are înregistrat pierdere contabilă vor stipula în documentele de fuziune sau divizare încheiate între părţi , modalităţile de acoperirea pierderii. Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin divizare sau fuziune , nu se recuperează de la contribuabilii nou înfiinţaţi sau de către cei care preiau activele sociale absorbite după caz. Societăţile comerciale care îţi încetează existenţa prin fuziune sau divizare şi care au activul net şi capitaluri proprii negative , li se preiau elementele de activ şi de pasiv fără emisiune de acţiuni. Determinarea activului net pe baza bilanţului întocmit înainte de începerea fuziunii se face în baza următoarei formule. Activul net =Total active minus datorii curente((F) - Datorii( sumele ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de 1 an )(G) - Provizioane (H) - Venituri în avans(I). (sau) Activul net = Capital (I)+Prime de capital(II)+Rezerve din reevaluare (III)+Rezerve (IV) Profitul sau pierderea reportată (V) Profitul sau pierderea exerciţiului financiar (VI). Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor de fuziune Studiu de caz nr.1 . Fuziunea prin absorbţie – model general Societatea comercială „X”- absorbantă Societatea comercială „Y” absorbită 1 Inventarierea şi evaluarea elementelor de activ şi de pasiv ale societăţilor comerciale care fuzionează (Societatea X- absorbantă şi societatea Y – absorbită): Reevaluarea imobilizărilor corporale ale Societăţii X, efectuată de evaluatori autorizaţi, înregistrază un plus de 3.125.000 lei ( valoarea justă este de 8.500.000 lei faţă de valoarea netă contabilă de 5.375 .000 lei). Regularizarea diferenţelor din reevaluare la Societatea X 212 = 105 3.125.000 La societatea Y diferenţa de evaluare se va regăsi în venituri cu prilejul formulării articolului 461=7583

58

Evaluarea globală a societăţilor: Valoarea globală a Societăţii Y rezultată în urma evaluării înregistrează o creştere de 1 350 000 lei faţă de activul net contabil. Societatea X Activ net contabil rezultat în urma evaluării = 11 875 000 – 3 875 000 = 8 000 000 Aport net = Activ net contabilSocietatea Y Activ net contabil = 3 625 000 – 1 225 000 = 2 400 000 Aport net = 2 400 000 + 1 200 000 = 3 600 000 Determinarea raportului de schimb al acţiunilor, pentru a acoperi aportul societăţii absorbite: Stabilirea valorii contabile a acţiunilor Societăţilor X şi Y Societatea X 8 000 000 : 200 000 acţiuni = 40 lei Societatea Yc 3 600 000 : 120 000 = 30 lei Stabilirea raportului de schimb al acţiunilor, prin raportarea valorii contabile a unei acţiuni a societăţii absorbite la valoarea contabilă a unei acţiuni a societăţii absorbante: 30 : 40 = ¾, adică se schimbă 4 acţiuni ale Societăţii Y pentru 3 acţiuni ale Societăţii X. 5. Determinarea numărului de acţiuni de emis de Societatea X , fie prin raportarea aportului net al societăţilor comerciale absorbite la valoarea contabilă a unei acţiuni a societăţii comerciale absorbante, fie prin înmulţirea numărului de acţiuni ale societăţii absorbite cu raportul de schimb: Valoarea aportului net al Societăţii Y este de 3 600 000 lei Valoarea contabilă a unei acţiuni la Societatea X este de 40 lei; 3 600 000 : 40 = 90 000 acţiuni. sau 120 000 x ¾ = 90.000 acţiuni

59

●Determinarea creşterii capitalului social la Societatea X, prin înmulţirea numărului de acţiuni care trebuie emise de Societatea X cu valoarea nominală a unei acţiuni de la această societate comercială: 90 000 acţiuni x 10 lei (valoarea nominală a unei acţiuni ) = 900 000 lei- capital social; ●Calcularea prime de fuziune, ca diferenţă între valoarea contabilă a acţunilor şi valoarea nominală a acestora: 3 600 000 – 900 000 = 2.700.000 primă de fuziue; sau ● Calcularea primei de fuziune, ca diferenţă între valoarea contabilă a acţiunilor şi suma dată de valoarea nominală a acţiunilor şi valoarea rezervlor: 3.600.000 – (900.000 +1.200.000) = 1.500.000 Acţionarii de la Societatea Y vor primi, ca urmare a fuziunii 90.000 de acţiuni a 10 lei- valoare nominală.

60

6.2 Contabilitatea fuziunii la Societatea X – absorbantă ●înregistrarea majorării capitalului social şi a primei de fuziune:

456 = % 3.600.0001012 900.0001o42 2.700.000

Notă: În cadrul contului 1042 se vor ţine analitice distincte cu sumele reprezentând rezerva legală şi alte rezerve formate cu facilităţi fiscale.

După înregistrarea fuziunii la Oficiul registrului comerţului se efectuează înregistrarea contabilă pentru rezervele care au fost deduse fiscal şi se doreşte menţinerea lor în contabilitatea societăţii absorbante: 1042/ analitic- rezerva legală =1061 150.000 1042/ analitic- alte rezerve =1068 1.000.000

61

Notă: În cazul în care prima de fuziune nu acoperă rezervele constituite cu facilităţi fiscale, transfeul se va face în limitaprimei de fuziune, iar diferenţa până la nivelul rezervei respective se impozitează.

Implicaţii fiscale Societatea absorbită Y

62

1.Veniturile provenite din transferul activelor (contul 7583 „ Venituri din cedarea activelor şi alte operaţii de capital”) în sumă de 4.825.000 lei sunt venituri neimpozabile. În mod similar , cheltuielile privind activele cedate ( contul 6583 „Cheluieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital”) în sumă de 3.625.000 lei sunt cheltuieli nedeductibile. 2. Situaţia imobilizărilorcorporale se prezintă astfel: Societatea Y deţine o clădire având valoarea de intrare de 2.125.000 lei; amortizarea fiscală cumulată până la data fuziunii este de 1.025.000 lei.Rezultă, deci, o valoare fiscală a clădirii de 1.100.000 lei. Societatea Y comunică Societăţii X valoarea fiscală a clădirii.. 3. Faptul că rezerva legală de 150.000 lei şi alte rezerve de 1.000.000 lei , pentru care Societatea Y a beneficiat de facilităţi fiscale, au fost preluate de Societatea X în aceleaşi conturi face ca Societatea Y să nu fie obligată la impunere. Societatea absorbantă X Societatea absorbantă X va amortiza din punct de vedere fiscal clădirea primită respectând aceleaşi reguli ca şi cele care s-ar fi aplicat de către societatea absorbită. Ea va amortiza valoarea de 1.100.000 lei, pe perioada de amortizare rămasă şi prin aceeaşi metodă de amortizare; Fondul comercial de 1.200.000 lei nu se amortizează din punct de vedere fiscal; Diferenţa din reevaluarea imobilizărilor corporale stabilită în procesul de fuziune , de 3.125.000 lei nu sunt luate în calcul la determinarea deducerilor de amortizare. 3.2. Fuziunea prin contopire 1. Situaţia elementelor de activ şi de pasiv, conform bilanţurilor celor două societăţi care se dizolvă ( Societatea A şi Societatea B ), în baza datelor din contabilitate , date care au fost puse de acord cu rezultatele inventarierii efectuate cu această ocazie, se prezintă astfel:

63

64

2.Evaluarea globală a societăţilor : Valoarea globală a societăţilor care fuzionează, aşa cum se prezintă ea în urma evaluării, înregistrază creşteri faţă de activul net, după cum urmează: Societatea A = 160.000 lei; Societatea B = 900.000 lei Societatea A

Activ net contabil = 3.880.000 lei – 2.440.000 lei = 1.440.000 lei;Aport net = 1.440.000 lei + 160.000 lei = 1.600.000 lei.

Societatea BActiv net contabil = 6.400.000 lei – 3.680.000 lei = 2.720.000 lei;Aport net = 2.720.000 lei + 900.000 lei = 3.620.000 lei.

3.Determinarea raportului de schimb al acţiunilor, pentru a acoperi aportul societăţilor contopite: Determinarea numărului de acţiuni noi care trebuie emise de noua societate pe baza aportului net al Societăţilor A şi B , valoarea nominală a unei acţiuni fiind de 10 lei:Pentru Societatea A: 1.600.000 : 10 = 160.000 acţiuni;Pentru Societatea B: 3.620.000 : 10 = 262.000 acţiuni.

65

66

67

Contabilitatea fuziunii la societatea nou înfiinţată, Societatea C

Varianta făra conturi rectificative Varianta cu conturi rectificative

a) preluarea elementelor de activ;

% = 456 11.340.000

212 4.740.000

371 1.840.000

411 4.600.000

5121 160.000

b) preluarea elementelor de pasiv:

456 = % 6.120.000

401 2.440.000

404 3.680.000

c) înregistrarea preluării capitalului

propriu:

456 = % 5.220.000

1012 2.600.000

1061 520.000

1068 1.040.000

117 1060.000

a)preluarea elementelor de activ;

% = 456 11.940.000

212 4.740.000

372 1.840.000

412 5.200.000

5121 160.000

c) preluarea elementelor de pasiv:

456 = % 6.720.000

401 2.440.000

404 3.680.000

491 600.000

c) înregistrarea preluării capitalului

propriu:

456 = % 5.220.000

1012 2.600.000

1061 520.000

1068 1.040.000

117 1060.000

Am presupus că în studiul de caz prezentat , protocolul de predare – primire prevede ca elementele capitalului propriu să fie preluate în aceaşi structură ca şi aceea existentă la fiecare societate care fuzionează. De asemenea am considerat că în totalitate creşterea de valoare poate fi identificată pe active corporale.

Bilanţul întocmit de Societatea C rezultată prin contopirea Societăţilor A şi B se prezintă

astfel:

: Bilanţul Societăţii C

I n d i c a t o r i

Nr. S o l d

A B 1

A. ACTIVE IMOBILIZATE

I.IMOBILIZĂRI NECORPORALE 01

II. IMOBILIZĂRI CORPORALE (ct.212)

(2.240.000 + 2.500.000)

02

4.740.000

ACTIVE IMOBILIZATE- TOTAL (rd. 01 la 03) 04 4.740.000

B. ACTIVE CIRCULANTE

I. STOCURI ( ct.371)(400.000 + 1.440.000) 05 1.840.000

II. CREANŢE ( Sumele care urmează să fie încasată după o perioadă

Mai mare de un an trebuie prezentate separat pentru fiecare element).

(ct. 411-491) ( 1.380.000 +3.820.000 -100.00 -500.000)

06 4.600.000

IV. CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI ( ct.5121)(120.000+40.000) 08 160.000

ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL ( rd. 05 la 08 ) 09 6.600.000

68

Implicaţii fiscale Societatea A 1.Veniturile provenite din transferul activelor (contul 7583 „ Venituri din cedarea activelor şi alte operaţii de capital”) în sumă de 4.040.000 lei sunt venituri neimpozabile. În mod similar , cheltuielile privind activele cedate ( contul 6583 „Cheluieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital”) în sumă de 3.880.000 lei sunt cheltuieli nedeductibile. 2. Situaţia imobilizărilorcorporale se prezintă astfel: Societatea A deţine o clădire având valoarea de intrare de 3.560.000 lei; amortizarea fiscală cumulată până la data fuziunii este de 2.560.000 lei.Rezultă, deci, o valoare fiscală a clădirii de 1.000.000 lei. Societatea A comunică Societăţii C valoarea fiscală a clădirii.. 3. Faptul că rezerva legală de 200.000 lei şi alte rezerve de 240.000 lei , pentru care Societatea A a beneficiat de facilităţi fiscale, au fost preluate de Societatea C în aceleaşi conturi face ca Societatea A să nu fie obligată la impunere. Societatea B 1.Veniturile provenite din transferul activelor (contul 7583 „ Venituri din cedarea activelor şi alte operaţii de capital”) în sumă de 7.300.000lei sunt venituri neimpozabile. În mod similar , cheltuielile privind activele cedate ( contul 6583 „Cheluieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital”) în sumă de 6.400.000 lei sunt cheltuieli nedeductibile. 2. Situaţia imobilizărilorcorporale se prezintă astfel: Societatea B deţine o clădire având valoarea de intrare de 2.920.000 lei; amortizarea fiscală cumulată până la data fuziunii este de 1.920.000 lei.Rezultă, deci, o valoare fiscală a clădirii de 1.000.000 lei. Societatea B comunică Societăţii C valoarea fiscală a clădirii.. 3. Faptul că rezerva legală de 320.000 lei şi alte rezerve de 800.000.000 lei , pentru care Societatea B a beneficiat de facilităţi fiscale, au fost preluate de Societatea C în aceleaşi conturi face ca Societatea B să nu fie obligată la impunere. Societatea C În cazul în care surplusul rezultat ( ct, 117) este distribuit sub formă de dividende, acesta va fi impus cu impozitul pe dividende.

69

Divizarea societăţilor comerciale Divizarea unei societăţi comerciale se poate face, fie prin împărţirea integrală a patrimoniului unei societăţi comerciale între două sau mai multe societăţi existente sau care iau fiinţă , fie prin împărţirea parţială a patrimoniului unei societăţi între două sau mai multe societăţi existente sau care iau fiinţă. Divizarea societăţilor comerciale, la nivel european este reglementată prin directiva a 6-a nr.82/891 din 17 decembrie 1982. La noi în ţară ea este reglementată prin Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare,. Divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv ,iar dacă prin divizare se înfiinţează noi societăţi acestea se constituie în condiţiile prevăzute prin Legea societăţilor comerciale. Întreaga esenţă a unei operaţiuni de divizare constă în aceea că divizarea are ca efect dizolvarea fără lichidare a societăţii , care îşi incetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau către societăţile beneficiare , în starea în care se găsesc la data divizării în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către acţionarii sau asociaţii societăţii care încetează activitatea şi eventual a unei sume de bani care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale atribuite. Proiectul de divizare .În baza hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor din fiecare societate care participă la divizare , administratorii acestora întocmesc un proiect de divizare care va cuprinde : forma , denumireaă şi sediul social al tuturor societăţilor participante la operaţiune; Fundamentarea şi condiţiile divizării; Stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului care se transmit societăţilor beneficiare; Modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor sociale şi data de la care acestea dau dreptul la dividende; Raportul de schimb al acţiunilor sau părţilor sociale şi, dacă este cazul, cuantumul sultei.; Cuantumul primei de divizare; Drepturile care se acordă obligatarilor şi orice alte avantaje speciale Data bilanţului contabil de divizare, dată care va fi aceeaşi pentru toate societăţile participante Studiu de caz: Să presupunem că Societatea comercială X se divizează. Societatea comercială A, care este deja înfiinţată , preia 40% din patrimoniu, iar Societatea comercială B care se înfiinţează preia 60% 1.Inventarierea şi evaluarea elementelor de activ şi de pasiv ale societăţilor comerciale care participă la divizare: Reevaluarea imobilizărilor corporale ale Societăţii A , pe baza evaluării efectuate de evaluatori autorizaţi, înregistrează un plus de 400.000 .(Valoarea justă este de 2.400.000 lei, faţă de valoarea contabilă netă de 2.000.000 lei). Regularizarea diferenţelor din reevaluare la Societatea A seprezintă, în conturi , astfel: 213 = 105 400.000 Rezultatele evaluării Societăţii X sunt reflectate la venituri

70

Situaţia elementelor de activ şi de pasiv, conform bilanţurilor celor două societăţi comerciale existente care participă la divizare, în baza datelor din contabilitate, date care au fost puse de acord cu rezultatele inventarierii efectuate cu această ocazie, se prezintă astfel:

71

Evaluarea globală a societăţilor: Valoarea globală a societăţilor rezultată în urma evaluării ( de exemplu, a mijloacelor de transport) înregistrează urmtoarele creşteri faţă de activul net contabil: Societatea X : 175.000 lei; Societăţile A şi B preiau, prin divizare, cota-parte din valoarea globală a societăţii X evaluate.

72

Determinarea cotei-părţi din aportul net după evaluare al Societăţii X care se divizează, preluat de Societatea A: 175.000 x 40% = 70.000 lei. Aportul net după evaluare = (4.303.350 – 2.693.350) x40 % + 70.000 = 714.000 lei Determinarea activului net contabil al Societăţii A: Activ net contabil = 5.200.000 lei – 3.258.000 lei = 1.942.000 lei. 4.Determinarea raportului de schmb al părţilor sociale, pentru a acoperi aportul Societăţii comerciale X Stabilirea valorii contabile a părţilor sociale ale Societăţilor X şi A: Societatea X 714.00 lei : 2 000 părţi sociale = 357,000 lei Societatea A 1.942.000 lei : 3.500 = 554,857 lei Stabilirea raportului de schimb al părţilor sociale, prin raportarea valorii contabile a unei părţi sociale a Societăţii X la valoarea contabilă a unei părţi sociale a Societăţii A: 357,000 : 554,857 = 0,6434, adică se schimbă o parte a societăţii X pentru 0,6434 părţi ale Societăţii A. 5. Determinarea numărului de părţi sociale ce trebuie emise de Societatea comercială A, fie prin raportarea aportului net după evaluare al Societăţii comerciale X la valoarea contabilă a unei părţi sociale a Societăţii comerciale A, fie prin înmulţirea numărului de părţi sociale ale Societăţii comerciale X cu raportul de schimb: Valoarea aportului net după evaluare al Societăţii X este de 714.000 lei; Valoarea contabilă a unei părţi sociale la Societatea A este de 554.857 lei. 714.000 lei : 554,857 lei = 1287 părţi sociale ( cifra exactă 1 286,818 părţi sociale); sau 2.000 părţi sociale x 0,6434 (raportul de schimb) = 1287 părţi socale. Determinarea creşterii capitalului social la Societatea A, prin înmulţirea numărului de părţi socale care trebuie emise de Societatea A cu valoarea nominală a unei părţi sociale de la această societate: 1.287 părţi sociale x 10 lei / valoarea nominală a unei părţi sociale = 12.870 lei. Calcularea primei de divizare, ca diferenţă între valoarea contabilă a acţiunilor şi valoarea nominală a acestora: 714.000 – 12.870 = 701.130 lei. Asociaţii Societăţii X vor primi , ca urmare a divizării , 1.287 părţi sociale a 10 lei ( valoarea nominală a unei părţi sociale). 6.Reflectarea în contabilitatea societăţilor a operaţiunilor efectuate cu ocazia divizării:Contabilizarea la Societatea X a) Contabilizarea activului transferat la Societăţile A şi B: 461/ A = 7583 1.791.340 calculat (4.303.350+ 175.000) x 40% 461/ B = 7583 2.687.010 calculat (4.303.350+ 175.000) x 60% b) scăderea din contabilitate a elementelor de activ transferate Societăţilor A şi B:

Soc.A Soc. B 6583 = % 4.303.350 1 721 340 2 582 010 213 1.325.000 530.000 795 000 371 1.580.000 632 000 948 000 411 973.350 389.340 584 010 5121 425.000 170.000 255 000 c) închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli: 121 = 6583 4.303.350 7583 = 121 4.478.350

73

% = 461/A 1.077.340 401 924.000 419 153.340 % = 461/B 1.616.010 • 401 1.386.000• 419 230.010 % = 456 1.785.000 1012 50.000 1068 10.000 121 225.000 105 1.500.000 regularizarea conturilor 456 şi 461 456 = 461 /A 714.000 456 = 461/ B 1.071.000 a) Contabilizarea la Societatea A înregistrarea majorării capitalului social şi a primei de divizare: 456 = % 714.000 1012 12.870 1042 701.130

74

75

Implicaţii fiscale Veniturile provenite din transferul activelor (contul 7583 „Venituri din cedarea activelor şi alte operaţiuni de capital”) în sumă de 4.478.350 sunt venituri neimpozabile. În mod similar, cheltuielile privind activele cedate ( contul 6583 „Cheltuiel i privind activele cedate şi alte operaţii de capital „) în sumă de 4.303.350 lei sunt cheltuieli nedeductibile. 2. Situaţia imobilizărilor corporale se prezintă astfel: Mijlocul de transport A are o valoare de intrare de800.000 lei; amortizarea fiscală cumulată până la data fuziunii este în sumă de 300.000 lei (prin diferenţă ; valoarea fiscală a imobilizării corporale este de 500.000 lei. Societatea X comunică Societăţii A ( către care se transferă mijlocul de transport) valoarea fiscală a imobilizării;

76

Mijlocul de transport B are o valoare de intrare de 1.200.000 lei; amortizarea fiscală cumulată până la data fuziunii este în sumă de 700.000 lei (prin diferenţă ; valoarea fiscală a imobilizării corporale este de 500.000 lei. Societatea X comunică Societăţii B ( către care se transferă mijlocul de transport) valoarea fiscală a imobilizării;

2. Societatea X are obligaţia să depună declaraţia de impunere şi să plătească impozitul pe profit cu 10 zile înainte de data înregistrării încetării existenţei la registrul comerţului.

Partea a III-a Consolidarea conturilor 1.1. Conceptul şi scopurile consolidării Consolidarea poate fi definită ca o tehnică ce permite întocmirea de conturi unice si reprezentative privind activitatea globală şi situaţia unui ansamblu de societăţi ce au legături de interese comune sau care dispun de un centru de decizie comun, dar care îşi păstrează fiecare, personalitatea juridică proprie. Grupul este ansamblul constituit de o societate numită societate mamă (dominantă) şi una sau mai multe alte întreprinderi pe care prima le controlează. Controlul semnifică, aici, puterea de a dirija politicile financiare şi operaţionale ale unei întreprinderi, în scopul de a obţine avantaje din activităţile acesteia. Rezultatul procesului de consolidare îl reprezintă conturile consolidate, al căror scop este prezentarea patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor întreprinderilor cuprinse în perimetrul de consolidare, ca şi cum ar fi vorba de o singură întreprindere. 1.2. Beneficiarii activităţii de consolidare conducerea întreprinderii mamă, ca izvor de date pentru luarea de decizii; acţionarii grupului de întreprinderi, pentru o mai bună cunoaştere a modului în care se gestionează interesele lor patrimoniale; viitorii investitori care doresc să facă predicţii privind viitorul întreprinderii; angajaţii şi, în general, oricine doreşte să cunoască situaţia reală a grupului; statul - care are nevoie de aceste conturi ca instrument de control şi fiscalitate. 1.3. Conceptul şi structura grupului de societăţi Se disting, în general, trei tipuri de grupuri cu combinaţii posibile între acestea • grupuri financiare; • grupuri personale;• grupuri contractuale. Doar grupurile financiare sunt recunoscute în mod explicit de norme. Grupurile financiare presupun două condiţii fundamentale: pe de o parte - unitate de conducere şi pe de altă parte, deţinerea unui anumit procentaj de acţiuni. Grupurile financiare se nasc, de regulă, pe următoarele căi:• prin constituirea de societăţi;• aport parţial de active;• subscrierea la o creştere de capital;• cumpărări de acţiuni sau părţi sociale. În cadrul grupului financiar întâlnim:• Societatea mamă (dominantă);• Filiala (societatea dominată);• Societatea dominată in comun (co-întreprinderea);• Societatea asociată. Societatea mamă poate fi definită ca acea entitate care controlează una sau mai multe filiale;

77

Atunci când societatea mamă nu exercita nici o activitate industrială sau comercială, singurul său obiectiv fiind deţinerea de titluri de participare, suntem în prezenţa societăţii cunoscute sub numele de holding. Sunt doua modalităţi de control: • Controlul exclusiv;• Controlul în comun. Controlul exclusiv rezultă: fie din deţinerea directă sau indirectă a majorităţii drepturilor de vot într-o alta întreprindere (control de drept); fie din desemnarea, în două exerciţii succesive imediat anterioare, a majorităţii membrilor organelor de administraţie, de conducere sau de supraveghere ale altei întreprinderi (control de fapt); fie din dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra unei întreprinderi, în virtutea unui contract sau a unor clauze statutare, atunci când legislaţia o permite şi când societatea dominantă este acţionar sau asociat la societatea dominată (control contractual). Controlul în comun reprezintă împărţirea convenită prin contract a controlului asupra unei activităţi economice si există numai atunci când deciziile financiare şi operaţionale strategice ce ţin de activitate necesita consensul unanim al părţilor ce împart controlul (asociaţii). Filiala poate fi definită ca o entitate care este controlata de o alta entitate, cunoscută drept societate mama. Co-întreprinderea este o entitate controlată în comun. Societăţile sau întreprinderile asociate sunt entităţile în care investitorul are o influenţa notabila şi care nu reprezintă pentru acesta nici filiala si nici întreprindere controlata în comun. Grupurile personale se caracterizează prin unitate de conducere, urmare a faptului că aceleaşi persoane asigură conducerea mai multor societăţi diferite, fără ca între acestea să existe legături de capital. În cadrul acestor grupuri nu se pune, în fapt, problema consolidării. Grupurile contractuale se constituie în urma unor acorduri fixate, de regulă, prin contracte de exclusivitate, de concesiune, acorduri cu alţi acţionari privind drepturile de vot în desemnarea administratorilor. Şi aceste grupuri pot fi supuse obligaţiei de consolidare a conturilor. Dominaţia societăţii-mamă asupra celorlalte societăţi ale grupului poate îmbrăca următoarele forme de autoritate : directă; indirectă; reciprocă; triunghiulară; circulară; radială sau arborescentă; multigrup. 1.4. Tipuri de autorităţi în cadrul grupului 1.4.1. Diagrama corespunzătoare autorităţii directe poate fi reprezentată astfel:

78

Se exercită o autoritate directă totală, când societatea dominantă deţine în întregime acţiunile (drepturile de vot) sau desemnează totalitatea membrilor consiliului de administraţie al societăţii dependente. Autoritatea directă parţială apare atunci când societatea dominantă posedă doar o parte din capital (din drepturile de vot) sau va numi o parte din membrii consiliului de administraţie al societăţii dependente. 1.4.2. Autoritatea indirectă

Se poate vorbi de autoritate indirectă atunci când o societate aflată în raporturi de dependenţă faţă de societatea dominantă este la rândul ei dominantă faţă de o a treia societate. Diagrama corespunzătoare acestui tip de autoritate se poate reprezenta astfel:

1.4.3. Autoritatea reciprocăAcest tip de autoritate apare atunci când o societate dependentă,

controlată majoritar de către o societate dominantă, deţine, la rândul ei, participaţii în capitalul societăţii dominante sau când două societăţi schimbă participaţii între ele.

Aceasta relaţie se poate reprezenta astfel:

1.4.4. Autoritatea triunghiularăÎn cadrul acestui tip de autoritate întâlnim în acelaşi timp, relaţii specifice

atât tipului de autoritate directă, cât şi tipului de autoritate indirectă. Diagrama acestui tip de autoritate se poate reprezenta astfel:

Se observă că asupra societăţii dependente C se exercită de către A atât o autoritate directă, cât şi o autoritate indirectă, prin intermediul societăţii B. 1.4.5. Autoritatea circulară

Vorbim de o autoritate circulară atunci când există mai multe societăţi între care se întâlnesc relaţii reciproce, urmând adică o singură linie de dependenţă între societăţile componente ale grupului. Acest tip de legături poate fi reprezentat prin următoarele variante de diagrame:

1.4.6. Autoritatea complexă (radială sau arborescentă)Acest tip de autoritate constă într-o combinaţie de relaţii liniare care au ca

punct de pornire societatea dominantă. Diagrama corespunzătoare s-ar putea reprezenta astfel:

79

Societatea dominantă exercită o autoritate directă asupra societăţilor din linia B si, în acelaşi timp, o autoritate indirectă asupra celor din linia C.

1.4.7. Autoritatea în comunAcest tip de autoritate îl întâlnim acolo unde întreprinderea

dominată este controlată în comun de mai multe societăţi. Diagrama de principiu poate îmbrăca următoarea forma:

Societatea dominată (filiala comună) este societatea M.

1.5. Drepturile de vot şi determinarea lor; modificări ale procentajului de control Prin procentaj de control se înţelege cota parte a drepturilor de vot deţinute de către societatea dominantă în fiecare din societăţile grupului. Procentajul de interes exprimă cota-parte deţinută de către societatea mamă în fiecare din societăţile grupului în legătură cu distribuirea capitalului, rezervelor şi rezultatelor. Determinarea drepturilor de vot ale societăţii dominante într-o societate dependentă se face astfel:

Număr de voturi Voturi directe ale societăţii dominante Voturi ale celorlalte societăţi dependente din grup (voturi indirecte) Voturi ale altor persoane ce acţionează direct sau indirect pentru dominantă Total voturi

Exemplul nr 1:

Societatea dominantă A deţinând 80% din drepturile de vot asupra societăţii B, o controlează în mod exclusiv. Prin societatea B, controlată exclusiv, societatea A

80

influenţează politica societăţii C, pentru că deţine, indirect, 40% din drepturile de vot în societatea C. Procentajul de interes al lui A în societatea B este de 80%, în timp ce în societatea C are doar de 32% (0,8 x 0,4 x 100). Exemplul nr 2:

Societatea dominantă A controlează exclusiv societatea B (drepturile de vot depăşesc 50%) si, indirect, prin B, controlează exclusiv şi societatea C, unde are 60% din drepturile de vot. Procentajele de interes ale lui A sunt de 80% în B şi de 48% în C (0,80 x 0,60 x 100). Exemplul nr 3:

Atunci când întâlnim simultan atât autoritate directă cât şi indirectă, procentajele de control şi de interes se determină ca în exemplul de mai jos:

Nr. de voturi

în B în C Voturi directe ale societăţii dominante 70

%40%

Voturi ale celorlalte societăţi dependente din grup (v.indirecte) - 60% Voturi ale altor persoane ce acţionează direct sau indirect pentru dominantă

- -

Total voturi 70%

100%

Procentajul de interes al societăţii A asupra societăţii B este de 70%, iar asupra societăţii C este de 82% (40% direct + 0,7 x 0,6 x 100 indirect). Exemplul nr 4 –în care are loc o rupere a lanţului de control

Determinarea % de control si % de interes a soc. A în societăţile grupului Exemplul nr 5 –Organigrama unui grup se prezintă astfel:

Explicaţii F1 F2

SF1 SF2 SF3

SF4

% de control 95

51

25 90 60 91

% de interes 95

51

23,75

85,5

59 52,75

1.6.Fazele consolidării Etapele procesului de consolidare:

81

a) determinarea perimetrului de consolidare;b) stabilirea metodelor de consolidare;c) retratarea conturilor individuale anuale ale societăţilor de consolidat, prealabil

consolidării lor, pentru a le face conforme cu metodele de evaluare reţinute în conturile consolidate;

d) omogenizarea prezentării conturilor individuale ale societăţilor de consolidat;e) ajustarea conturilor reciproce;f) conversia conturilor societăţilor străine ce vor fi consolidate;g) cumulul conturilor individuale retratate convertite;h) eliminarea efectelor tranzacţiilor dintre societăţile din cadrul grupului, a

dividendelor intragrup, a provizioanelor pentru depreciere şi a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli legate de societăţile consolidate;

i) eliminarea incidenţei înregistrărilor efectuate pentru aplicarea legislaţiei fiscale, legate de amortizări derogatorii, provizioane reglementate, subvenţii pentru investiţii;

j) eliminarea titlurilor de participare şi a capitalurilor proprii ale societăţilor consolidate;

k) elaborarea conturilor consolidate. Etapele procesului de consolidare:A. Pregătirea consolidării - se definesc regulile de evaluare şi regulile de prezentareB. Pre-consolidarea - se determină perimetrul de consolidare, se operează excluderile şi se alege metoda de consolidare aplicabilă la fiecare întreprindere.C. Consolidarea propriu-zisă - vom întâlni întotdeauna cel puţin următoarele momente:• omogenizarea şi ajustările corespunzătoare;• agregarea (însumarea) mărimilor individuale omogenizate;• eliminări specifice;• elaborarea conturilor consolidate. Conceptul de omogenizare

Dacă în tratarea unor operaţiuni şi evenimente similare, care se produc în circumstanţe analoge, o întreprindere membră a grupului utilizează metode contabile diferite de cele reţinute prin planul contabil de consolidare, atunci trebuie să fie aduse ajustările necesare pentru a se obţine omogenizarea urmărită. De regulă, aceasta punere în armonie nu mai are loc atunci când elementele la care se referă sunt nesemnificative (în privinţa patrimoniului, rezultatelor, modificării capitalurilor proprii şi fluxurilor de trezorerie) sau atunci când costurile generate de acest proces sunt disproporţionate în raport cu efectele obţinute de e urma deţinerii informaţiilor ajustate. Conceptul de omogenizareOmogenizarea poate îmbrăca următoarele aspecte:• omogenizare temporală;• omogenizarea evaluărilor;• omogenizare în vederea eliminărilor;• omogenizare în vederea agregării. Omogenizarea temporală

Când situaţiile financiare individuale folosite în consolidare sunt întocmite pentru date de raportare diferite, trebuie făcute ajustări pentru a se ţine seama de tranzacţiile semnificative care au loc între aceste date şi data reţinută în consolidare.

Conturile anuale consolidate se stabilesc la aceeaşi dată de închidere şi pentru aceeaşi perioadă ca şi conturile individuale ale societăţii dominante.

82

Dacă data de închidere a exerciţiului unei întreprinderi cuprinse în consolidare este anterioară cu mai mult de trei luni datei de închidere a exerciţiului, reţinută în consolidare, se vor lua în calcul mărimile fixate în conturi interimare certificate de cenzori. Conturile interimare se vor întocmi în aceleaşi condiţii ca şi conturile individuale.

Dacă data de închidere este anterioară, dar cu mai puţin de trei luni, consolidarea se poate realiza:

• fie pe baza conturilor interimare, întocmite la data consolidării;•fie pe baza conturilor individuale retratate pentru a ţine cont de

operaţiunile şi evenimentele semnificative ce au avut loc în perioada interimară;•fie pe baza conturilor individuale aşa cum s-au prezentat ele, cu obligaţia

de a menţiona în anexă evenimentele posterioare închiderii conturilor, care ar fi putut afecta situaţiile financiare anuale în mod semnificativ . Exemplul nr.1

Societatea C a fost cuprinsă în grupul ABC, începând cu 1 octombrie N, dată la care societatea dominantă A a reuşit să preia controlul a 70% din capitalul şi drepturile de vot ale societăţii C.

Contul de profit şi pierdere al societăţii C încheiat la 31.12.N, în u.m., se prezintă astfel:

Complementar, se cunosc şi următoarele date:a) Activitatea societăţii C s-a desfăşurat uniform în cursul exerciţiului,

ceea ce presupune o repartizare uniformă în timp, atât a veniturilor de exploatare cât şi a cheltuielilor privind costul mărfurilor vândute, a consumurilor de materii prime şi materiale, a cheltuielilor cu personalul, ca şi a celorlalte cheltuieli de exploatare.

b) În structura amortizări şi provizioane, partea corespunzătoare amortizărilor, se ridică la 120.000 u.m., diferenţa se referă la ajustari pentru deprecieri (12.000 u.m.).

c) Situaţia ajustărilor pentru depreciere, aferente activităţii de exploatare, se prezintă astfel:

83

d) Societatea C a înregistrat în cursul anului următoarele intrări de mijloace fixe:

Se determina partea corespunzătoare ultimelor trei luni ale lui N, perioadă în care societatea C face parte din perimetrul de consolidare, astfel:1) costul mărfurilor vândute 216.000/12 x 3 = 54.000; 2) materii prime şi materiale consumabile 24.000/12 x 3 = 6.000;3) cheltuieli cu personalul 336.000/12 x 3 = 84.000;4) alte cheltuieli de exploatare 48.000/12 ´ 3 = 12.000;5) a) provizioane constituite la 31. 12. N: 12.000; b) amortizări: din totalul de 120.000 u.m., partea aferentă mijloacelor fixe intrate în cursul anului se ridică la:

•clădiri industriale: 300 u.m., din care 100 u.m. aferente trim. IV;•strunguri: 600 u.m., din care 300 u.m. aferente trim. IV;•autoturisme: 720 u.m., din care 540 u.m. aferente trim. IV.

Total amortizări aferente intrărilor din cursul anului şi care corespund trimestrului IV: 940 u.m. Determinarea volumului total al amortizărilor aferente trim. IV:

120.000 - (300 + 600 + 720) = 120.000 – 1.620 = 118.380 u.m.118.380 / 12 x 3 = 29.595 u.m.29.595 + 940 = 30.5356) cheltuieli financiare 30.000/12 x 3 = 7.500;7) vânzări de mărfuri 448.000/12 x 3 = 112.000;8) producţia vândută 300.000/12 x 3 = 75.000;9) producţia stocată 24.000/12 x 3 = 6.000;10) producţia imobilizată 36.000/12 x 3 = 9.000;11) venituri din provizioane de exploatare 32.000. Acestea se preiau în totalitate,

determinarea lor făcându-se la finele anului, deci în trim. IV;12) venituri financiare 36.000/12 x 3 = 9.000.Contul de profit şi pierdere corespunzător ultimului trimestru al anului N, de

inclus în consolidare, se prezintă astfel:

84

Exemplul nr.2 Să presupunem existenţa unui grup ABCD format din societatea dominantă

A şi societăţile dependente (filialele) B,C şi D.Societatea dominantă A închide exerciţiile la 31 decembrie al fiecărui an.

Societatea B, având ca obiect de activitate fabricarea articolelor de sezon, îşi încheie exerciţiul financiar în momentul în care stocurile necesare au nivelul cel mai mic, adică la 30 noiembrie. Societatea C este o întreprindere de comercializare a jucăriilor şi, din acelaşi motiv ca şi B, întocmeşte conturi anuale la 31 ianuarie. Societatea D îşi întrerupe procesul de producţie în perioada vacanţei din luna august, întocmind documente de sinteză la 31 august.

Se cere: • să se determine data de închidere pentru conturile consolidate;• să se determine ce trebuie să facă fiecare societate pentru a îndeplini cerinţele privind închiderea conturilor în vederea întocmirii documentelor consolidate.

Soluţii: Conturile individuale ale societăţilor grupului care se consolidează trebuie să aibă aceeaşi data de închidere şi să se refere la aceeaşi perioada ca şi conturile anuale consolidate. Conturile anuale consolidate se stabilesc la aceeaşi dată şi pentru aceeaşi perioada ca şi conturile anuale ale societăţii dominante. Nu încape nici o îndoială ca data de închidere a conturilor consolidate ale grupului ABCD este 31 decembrie, aceeaşi cu data de închidere a conturilor anuale ale societăţii dominante A. Nu rezultă din enunţul problemei că vreuna din societăţi ar avea o durată a exerciţiului diferită de 1 an.

Societatea B întocmeşte conturi anuale individuale pentru exerciţiul încheiat la 30 noiembrie. Ca urmare a faptului că aceasta nu-i anterioară cu mai mult de 3 luni faţă de 31 decembrie, societatea B se va putea include în consolidare cu valori contabile corespunzătoare ultimului exerciţiu închis, adică cel de la 30 noiembrie. Evident, se va avea în vedere ca durata exerciţiului închis să fie aceeaşi cu durata exerciţiului luată în considerare pentru conturile consolidate (1 an).

Pentru societatea C situaţia este diferită, în sensul că aceasta îşi închide conturile individuale la o dată posterioară datei de consolidare (31 ianuarie N+1). Este evident că, la 31 decembrie N nu se dispune de conturi anuale individuale ale societăţii C, pentru a fi incorporate în conturile consolidate. În aceasta situaţie, este rezonabil să se întocmească conturi anuale individuale interimare de către societatea C pentru a

85

putea fi incluse în consolidare la 31 decembrie N, păstrându-se, evident, aceeaşi perioadă de un an, ca şi pentru dominantă.

În fine, societatea D, al cărui exerciţiu se închide la 31 august N va trebui să-şi întocmească şi ea conturi anuale interimare cu data de închidere 31 decembrie N şi perioada anul de consolidare, pentru că sunt mai mult de trei luni între 31 august N, când îşi încheie exerciţiul, şi 31 decembrie, dată reţinută în consolidare. Deci nu se poate invoca situaţia de excepţie prevăzută de normele internaţionale, amintită de noi. Omogenizarea evaluărilor

Elementele de activ şi pasiv, de venituri şi cheltuieli ale societăţilor incluse în consolidare trebuie să fie evaluate după metode uniforme şi în acord cu principiile şi normele prevăzute în reglementările legale în vigoare. Dacă vreun element de activ sau pasiv, de venituri sau cheltuieli a fost evaluat după metode diferite de cele stabilite a fi aplicate în consolidare, în vederea consolidării, acel element trebuie să fie evaluat din nou, conform cu metodele folosite de către societatea dominantă, urmat de efectuarea ajustărilor necesare. Exemplul nr.1:

Filiala B a societăţii dominante A prezintă în bilanţul individual de la 31.12.N, între altele, valoarea de 2.575 lei pentru un stoc de ambalaje pe care societatea B le vinde societăţii A.

Societatea A evaluează ieşirile după metoda FIFO, iar societatea B foloseşte în acest scop metoda LIFO. Se cunosc, de asemenea, următoarele informaţii cu privire la tranzacţiile cu ambalaje realizate de B în timpul exerciţiului:

Se cere să se stabilească:a) ce trebuie să facă A şi B pentru a omogeniza bilanţurile?b) ce corecţii se vor aduce posturilor de bilanţ şi contului de profit şi pierdere?

Soluţie: Societatea dominantă A trebuie să aplice, pentru evaluarea elementelor din

conturile anuale ale filialelor ce se consolidează, propriile metode de evaluare. Deci, societatea A va folosi în consolidare metoda FIFO, pe care o foloseşte şi în conturile individuale.

Societatea B (care este filială) foloseşte pentru evaluarea ieşirilor din stocuri, metoda LIFO. Va fi necesar ca pentru consolidare, ieşirile din stocurile de ambalaje de la societatea B să fie recalculate conform FIFO, metodă reţinută de grup. Această retratare va trebui efectuată şi în exerciţiile următoare. Dar, cum societatea B se află sub controlul exclusiv al societăţii A, aceasta din urmă poate impune societăţii B schimbarea metodei de evaluare a stocurilor, astfel încât, în exerciţiile următoare să nu se mai pună problema unei astfel de omogenizări. Exemplul nr.1 (continuare)

Determinarea efectivă a noilor mărimi, ca urmare a aplicării metodei FIFO:

86

Evaluarea stocurilor prin metoda LIFO duce la o valoare a stocului final de ambalaje la societatea B de 2.575, în timp ce prin aplicarea metodei FIFO obţinem 2.675. Diferenţa de 100 va fi înregistrată astfel:• în bilanţ: va spori cu 100 postul de stocuri ale societăţii B şi, în contrapartidă, va spori şi rezultatul cu 100;• în contul de profit şi pierdere al societăţii B, care va fi cuprins în consolidare, costul ambalajelor vândute este adus de la 77.170 conform LIFO, la 77.070 conform FIFO, deci diferenţa de 100 se regăseşte într-un supliment de profit. Exemplul nr.2

Filiala B intră în perimetrul de consolidare la 1.01.N. Aceasta a cumpărat în decembrie N-3 un mijloc fix cu 3.200 u.m., ce va fi amortizat degresiv în 8 ani. La nivelul grupului s-a reţinut, pentru mijloacele fixe în cauză, metoda amortizării liniare. Regimul de amortizare practicat de filială este cel degresiv, fără influenţa uzurii morale (AD1) iar cota anuală este de 25% (12,5% x 2). Anuităţile de amortizare sunt următoarele:• în N-2: 3.200 x 25% = 800 u.m.;• în N-1: 2.400 x 25% = 600 u.m.;• în N: 1.800 x 25% = 450 u.m.

Aplicarea prevederilor grupului ar conduce la o amortizare anuală de 400 u.m.. Diferenţele între amortizarea anuală în regim degresiv (AD1) şi amortizarea în regim liniar sunt următoarele:• în N-2, cheltuieli mai mari cu 400 u.m.;• în N-1, cheltuieli mai mari cu 200 u.m.;• în N, cheltuieli mai mari cu 50 u.m.

În conturile filialei vom avea la 31.12.N:

87

La aceeaşi dată, în vederea consolidării, se vor modifica mărimile din conturile de amortizare şi de cheltuieli cu amortizarea. Astfel, amortizările cumulate de până în N se vor diminua de la 1.400 la 800, deci cu 600, în contrapartidă cu un cont de rezerve, iar cheltuielile cu amortizarea înregistrată în anul N se diminuează, la rândul lor cu 50 (de la 450 la 400). Conturile de luat în calcul la consolidare vor arăta astfel:

În conturile consolidate, cheltuielile vor fi de 400 iar amortizarea cumulată de 1.200, ceea ce corespunde amortizării liniare.

Evaluări efectuate după criterii diferite pot avea loc şi în ceea ce priveşte provizioanele pentru depreciere, pentru riscuri şi cheltuieli sau reglementate. Ca şi în cazul amortizării, retratarea provizioanelor aferente exerciţiului pentru care se face consolidarea va afecta contul de profit şi pierdere, în timp ce retratarea provizioanelor constituite anterior exerciţiului de consolidat va afecta rezervele. Exemplul nr.3

O filială are la începutul exerciţiului, provizioane pentru fluctuaţii de curs de 8.000 u.m., pe care le suplimentează la finele exerciţiului cu 2.000 u.m. Planul contabil de grup nu prevede acest tip de provizioane. Retratările se pot schematiza astfel:

În consolidare vor fi luate în considerare mărimile determinate după retratare, atât pentru posturile de bilanţ (Provizioane pentru fluctuaţii de curs şi Rezerve) cât şi pentru cele ale contului de profit şi pierdere (Cheltuieli cu provizioanele).

Să considerăm şi o altă situaţie: o societate dominantă şi o altă societate filială din altă ţară, utilizează baze tehnice similare în activitatea lor productivă. Societatea dominantă ia în calculul amortizării o durată medie de funcţionare de 15 ani, în timp ce societatea dependentă, ia în calcul o perioadă medie de 10 ani. Se cere să se interpreteze ce trebuie să facă fiecare societate atunci când se pune problema omogenizării evaluărilor în vederea consolidării.

Soluţie: Este posibil ca elementele similare ale activului imobilizat să aibă durate de

funcţionare diferite, ca urmare a unor condiţii tehnice sau economice diferite precum:• orarul zilnic de muncă;• mediul ambiant mai mult sau mai puţin ostil;• evoluţia tehnologică mai lentă sau mai rapidă într-o ţară decât în alta, etc.

De aceea, este posibil ca principiul uniformizării să primească o interpretare flexibilă. Dacă aceste diferenţe nu pot fi demonstrate, atunci trebuie să se opereze omogenizarea recalculându-se amortizarea si, implicit, valoarea netă contabilă a imobilizărilor, ţinând seama de duratele de funcţionare reţinute de societatea dominantă în consolidare.

1.6.Fazele consolidării - Omogenizarea operaţiunilor interne Atunci când au loc operaţiuni între unităţile grupului, trebuie să se asigure omogenizarea acestora. Omogenizarea constă aici în confruntarea şi punerea de acord a mărimilor înscrise în contabilitatea partenerilor. Acest demers este necesar pentru că

88

uneori, tranzacţia apare în contabilitatea unei societăţi fără a exista reflectarea corespunzătoare şi în contabilitatea celeilalte părţi. 1.6.Fazele consolidării - Omogenizarea în vederea realizării agregării Atunci când structurile conturilor anuale ale unei societăţi a grupului nu coincid cu structurile conturilor fixate prin planul de consolidare este necesară o reclasificare a acestora. Acest fel de omogenizare se referă şi la convertirea în monedă naţională a conturilor anuale exprimate în monedă străină.

Conceptul de agregare Prin agregare se înţelege cumularea posturilor cuprinse în conturile anuale individuale omogenizate. Această însumare poate fi integrală sau proporţională, după cum relaţiile dintre dominantă şi filiale se încadrează în controlul exclusiv sau în controlul în comun. Exemplu

Fie grupul de societăţi AB format din societatea dominantă A şi de filiala B, ale căror bilanţuri individuale la 31. 12. 20N se prezintă astfel (în u.m.):

Observăm că preţul de achiziţie al titlurilor de participare coincide cu fondurile proprii ale filialei. De asemenea, presupunem că nu există operaţiuni reciproce între cele două societăţi. Se cere să se obţină bilanţul agregat al grupului AB. 1.6.Fazele consolidării - Conceptul de agregare Exemplu

Soluţie: Cum societatea B este o filială deţinută 100% de către societatea A, avem de-a face cu o integrare globală. Bilanţul agregat se obţine astfel:

Conceptul de eliminarePrincipiul fundamental al consolidării conturilor este de a se gândi grupul ca şi

cum ar fi o entitate unică. De aici rezultă necesitatea eliminării înregistrărilor din conturile societăţilor care fac parte din grup şi care privesc tranzacţii reciproce, generatoare sau negeneratoare de rezultate, precum a dividendelor distribuite în interiorul grupului.După natura lor, eliminările pot fi:• eliminări de natură patrimonială;• eliminări de natură financiară;• eliminări de natură economică. Eliminări de natură patrimonială

89

Aceste eliminări se referă la titlurile de participare din bilanţul societăţii dominante în contrapartidă cu capitalurile proprii ale societăţii sau societăţilor dependente. Exemplu:

Să presupunem că societatea A prezintă următorul bilanţ simplificat:Făcând abstracţie de aspectele legale, presupunem că societatea A creează o

filială - societatea B – punându-i la dispoziţie ca aport totalitatea activului său lichid. Bilanţul societăţii B se prezintă astfel:

Se cere să se întocmească bilanţul consolidat al grupului AB.Este un exemplu simplu, care urmăreşte doar înţelegerea tipului de eliminări de

natură patrimonială.Bilanţul societăţii A în urma creării filialei B.

Se observă că diferenţa între bilanţul societăţii A întocmit înainte de crearea filialei B şi cel întocmit după crearea acesteia o reprezintă faptul că în locul postului Trezorerie din Activ apare postul Titluri de participare în B.

90

Eliminări de natură financiarăAceste eliminări privesc conturile reciproce care apar în situaţiile financiare

anuale ale societăţii grupului sub forma creanţelor, la o societate, şi a datoriilor la alta sau sub forma veniturilor la o societate şi a cheltuielilor la alta, fără a avea vreo incidenţă asupra rezultatului. Exemplul nr.1:

Să considerăm grupul AB, format din societatea dominantă A şi din filiala B, ale căror bilanţuri individuale, întocmite la 31.12.N, în u.m. lei, se prezintă astfel:

Presupunem că societatea B a avut nevoie de resurse financiare suplimentare de 500 u.m., care i-au fost puse la dispoziţie de către societatea dominantă, pe termen scurt. Ele figurează în Pasivul societăţii B ca datorii şi, în acelaşi timp în Activul societăţii A (la creanţe). În urma omogenizării operaţiunilor interne, va trebui ca suma respectivă să apară distinct în Activ la societatea dominantă în postul Decontări în cadrul grupului-activ cu 500 u.m., precum şi în Pasivul societăţii B în postul Decontări în cadrul grupului-pasiv tot cu 500 u.m. Aceste operaţiuni reciproce vor fi eliminate.

Exemplul nr.2: La 31.12.N conturile de profit şi pierdere simplificate ale firmelor A şi B se

prezintă astfel:

91

În cursul exerciţiului, întreprinderea A a prestat servicii către B (care este filială deţinută 100%) în valoare de 300 u.m. şi a înregistrat venituri din dobânzi la creditele acordate lui B în valoare de 150 u.m. În Contul de profit şi pierdere consolidat aceste venituri şi cheltuieli din operaţiuni reciproce trebuie eliminate:

Aceste eliminări se referă, cu deosebire, la operaţiunile care generează rezultate la una sau alta din societăţile grupului, ca urmare a tranzacţiilor interne dintre acestea. Asemenea tranzacţii pot privi:1. Cesiunea de imobilizări 2. Vânzările intragrup de produse3. Ajustări pentru depreciere interne. Cesiunea de imobilizări: apare atunci când preţul de vânzare este mai mare sau mai mic decât valoarea netă contabilă, cazuri în care se înregistrează profituri sau, respectiv, pierderi. Exemplu:

Societatea A cedează societăţii B o construcţie (amortizabilă liniar în 20 ani) la începutul celui de-al şaselea an de funcţionare. Cunoaştem:• preţul de cesiune încasat de A de la B: 180 u.m.;• preţ de achiziţie (valoare de intrare) la A: 200 u.m. Exemplu:

Valoarea netă contabilă a construcţiei, conform datelor din contabilitatea societăţii A este de 150 u.m., determinată astfel: valoare intrare (200 u.m.) minus amortizare (50 u.m.).

Profitul realizat de societatea A este de 180 - 150 = 30 u.m. şi, în consolidare, va fi eliminat.

Se mai ridică aici încă o problemă, aceea legată de amortizarea suplimentară calculată de societatea B (30/15 ani = 2 u.m./an). Această diferenţă va trebui să fie şi ea eliminată, în consolidare. Vânzările intragrup de produse. Problema eliminării apare atunci când produsele sau mărfurile vândute de o unitate din grup alteia au generat, pentru prima

92

un rezultat. El trebuie eliminat atunci când şi în măsura în care bunurile se găsesc încă în stoc, în cadrul grupului. Exemplu: La închiderea exerciţiului N, societatea B deţine în stocurile sale mărfuri

cumpărate de la societatea dominantă A. În urma acestei operaţiuni, societatea A a realizat un profit de 100 u.m. Eliminarea va consta în diminuarea concomitentă şi cu aceeaşi sumă de 100 u.m. a valorii stocului înscrisă în Activul bilanţului agregat, cât şi a rezultatului din Pasivul bilanţului agregat.

Ajustări pentru depreciere interne. Ajustările constatate în cadrul grupului şi care se referă, de exemplu, la deprecieri reversibile ale unor creanţe generate de operaţiuni reciproce în cadrul grupului trebuie eliminate. Exemplu: Societatea A a consimţit acordarea unui împrumut filialei sale B în cursul exerciţiului. La finele exerciţiului, societatea A înregistrează, în conturile sale individuale ajustări pentru deprecierea respectivului împrumut, în valoare de 50 lei. În procesul de consolidare, aceste ajustări pentru depreciere vor fi eliminate concomitent cu sporirea rezultatului agregat.

1.7. Metode şi procedee de consolidareÎn principal, sunt folosite două metode de consolidare:

• metoda integrării globale;• metoda integrării proporţionale.

Corespondenţa între aceste metode şi tipurile de control este următoarea:

În afara acestor două metode, în consolidare se întâlneşte şi procedeul punerii în echivalenţă. Uneori punerea în echivalenţă este definită şi ea ca metodă de consolidare.

Metoda integrării globale comportă:• adunarea, post cu post, a conturilor filialei integrate cu cele ale

societăţii dominante.• eliminarea, din conturile agregate, a titlurilor de participare care

figurează în Activ şi a capitalurilor proprii ale filialelor, care figurează în Pasiv. De asemenea, se elimină ansamblul posturilor ce reflectă operaţiuni reciproce între societăţile grupului .

O problemă specifică o reprezintă reflectarea în conturile consolidate a intereselor asociaţilor externi şi a părţii care le revine din rezultatul filialelor în condiţiile în care participaţia dominantei la societăţile filiale nu se ridică la 100% din capitalul acestora. Prin interesele asociaţilor externi sau „interese minoritare” se înţelege acea parte a Activului net şi a rezultatului net ale unei filiale atribuibilă participaţiilor care nu sunt deţinute direct sau indirect de către societatea mamă.

Exemplu: Aplicarea metodei integrării globale în condiţiile existenţei asociaţilor externi.Societăţile A şi B formează un grup. Bilanţurile şi conturile de profit şi pierdere

individuale ale acestor societăţi la 31.12.N se prezintă astfel (în u.m.):

93

Cunoaştem, de asemenea, următoarele:1. Societatea A a achiziţionat 100% din acţiunile societăţii B la 31.12.N-2, la

valoarea de 2.200 u.m. (valoarea activului net contabil al filialei la acea dată).2. În exerciţiul N-1, societatea A înstrăinează 20% din titlurile de participaţie pe

care le avea la societatea B, la preţul de achiziţie, aşa că în N, societatea A dispune doar de 80% din capitalul şi drepturile de vot ale societăţii B. Vânzând participaţiile la preţul la care au fost achiziţionate nu avem beneficiu sau pierdere din vânzarea participaţiilor.

3. Presupunem de asemenea că nu avut loc operaţiuni financiare sau comerciale între cele două societăţi şi deci nu există datorii şi creanţe reciproce între ele.

Se cere:a) să se formuleze, în jurnalul de consolidare articolele contabile privind

eliminările;b) să se întocmească foaia de lucru pentru bilanţul şi a contul de profit şi

pierdere consolidate, pentru exerciţiul N.Soluţie:În cazul de faţă, participaţia societăţii A în B nu mai este, în exerciţiul N, de 100%,

ci numai de 80%; diferenţa de 20% nu mai aparţine, deci, grupului, ci unor asociaţi externi ai acestuia. De aceea, trebuie să se determine interesele asociaţilor externi în capitalurile proprii şi în rezultatul filialei.

Contul Interesele asociaţilor externi, pe care îl vom pune în funcţiune, nu presupune o exigibilitate pentru grup, ci oglindeşte doar efectele formal-contabile ale deţinerii de participaţii de către asociaţi externi grupului.

1. Articolul contabil care consemnează eliminarea titluri de participare - capitaluri proprii, va fi:

94

2. Înregistrarea părţii asociaţilor externi în rezultatele filialei B, generează următorul articol contabil:

Metoda integrării proporţionale

95

• Caracteristica distinctivă a acestei metode faţă de integrarea globală o constituie faptul că Bilanţul şi Contul de profit şi pierdere ale societăţii multi-grup nu se încorporează în totalitate, ci doar proporţional cu partea deţinută în această societate de către grupul respectiv, pentru care se întocmesc documente consolidate.Exemplu: Societăţile A, B şi C formează un grup de societăţi consolidabile, A fiind societatea dominantă. Ea are 90% din acţiunile societăţii B şi 1/3 din acţiunile societăţii C. Grupul Y şi grupul Z posedă fiecare câte 1/3 din acţiunile societăţii C. Grupurile Y şi Z sunt cele care au creat la finele anului N-1 societatea C. Societatea A a cumpărat participaţiile în C, în ianuarie N şi de atunci societatea C este condusă în comun de cei trei asociaţi (A, Y şi Z).

Pentru a simplifica prezentarea, nu vom consolida societatea B (pentru care s-ar aplica metoda integrării globale).Documentele de sinteză ale societăţilor A şi C, la 31.12.N, se prezintă astfel (în u.m.):

Se cere:• să se prezinte articolele de jurnal pentru eliminări în vederea obţinerii conturilor consolidate la 31.12.N;• să se întocmească Foile de lucru pentru elaborarea bilanţului şi, respectiv, a contului de profit şi pierdere consolidate.

Soluţii:• Articol contabil pentru eliminări patrimoniale:

96

• Foaia de lucru pentru întocmirea contului de profit şi pierdere consolidat se prezintă astfel:

Punerea în echivalenţă• Este procedeul de consolidare care se aplică întreprinderilor asociate asupra

cărora societatea mamă exercită o influenţă notabilă. In bilanţul consolidat, în locul postului Titluri de participare din activ, va apărea postul Titluri de participare puse în echivalenţă cu o mărime egală cu partea corespunzătoare titlurilor în capitalurilor proprii ale societăţii puse în echivalenţă. În pasivul bilanţului consolidat vor fi reţinute, la structurile corespunzătoare, diferenţele dintre valoarea calculată pentru titlurile puse în echivalenţă şi valoarea la cost de achiziţie a acestora.

Exemplu • În exerciţiul N, societatea A achiziţionat 25% din titlurile de participare ale

societăţii B, în momentul în care capitalurile proprii ale acesteia erau de 800 u.m. (din care 400 u.m. capital social şi 400 u.m. rezerve). Costul de achiziţie a fost de 200. La 31. 12. N, bilanţurile celor două societăţi se prezintă astfel:

97

• Conturile de profit şi pierdere, în variantă simplificată sunt:

• Titlurile de participare puse în echivalenţă:

• Bilanţul consolidat va apărea astfel:

• Contul de profit şi pierdere consolidat se va prezenta astfel:

1.8. Ansambluri şi perimetre de consolidare • Ansamblul consolidabil este alcătuit din societăţile cărora li se aplică

metoda integrării globale şi metoda integrării proporţionale. • Perimetrul de consolidare este format atât din societăţile care alcătuiesc

ansamblul consolidabil cât şi din societăţile cărora li se aplică procedeul punerii în echivalenţă. Bilanţ consolidat A. Active imobilizate I. Imobilizări necorporale II. Imobilizări corporale III. Imobilizări financiare IV. Titluri puse în echivalenţă B. Active circulante I. Stocuri II. Creanţe III. Investiţii financiare

98

IV. Casa şi conturi la bănci C. Conturi de regularizare D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an E. Active circulante, respectiv obligaţii curente nete F. Total active minus obligaţii curente G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli I. Conturi de regularizare J. Fond comercial negativ K. Capital şi rezerve I. Capital II. Prime legate de capital III. Rezerve din reevaluare IV. Rezerve V. Diferenţe din conversie VI. Rezultatul reportat VII. Rezultatul exerciţiului 1. Rezultatul grupului 2. Rezultatul aferent participaţiilor minoritare L. Participaţii minoritare Diferenţe de achiziţie În acest post se cuprinde partea din diferenţa de primă consolidare (fond comercial de consolidare) care nu poate fi afectată unor active identificabile. Reamintim că diferenţa de primă consolidare este diferenţa constatată în momentul intrării unei filiale în perimetrul de consolidare, între costul de achiziţie al titlurilor de participare şi partea corespunzătoare acestora în capitalurile proprii ale filialei (inclusiv rezultatul înregistrat de la acea dată). Această diferenţă poate fi pozitivă sau negativă. Când diferenţa de primă consolidare este pozitivă şi doar la întocmirea conturilor consolidate, această diferenţă se va imputa în mod direct şi atât cât este posibil elementelor patrimoniale ale societăţii dependente, fie mărind valoarea diferitelor active, fie diminuând valoarea unor elemente de pasiv, în limita părţii ce revine societăţii dominante. Odată realizată imputarea de mai sus, valoarea atribuită diverselor posturi de bilanţ va fi amortizată după criterii identice celor aplicate elementelor respective înainte de această imputare. Partea din diferenţa pozitivă de primă consolidare care nu a putut fi atribuită direct elementelor patrimoniale ale filialei, se va reflecta într-un post distinct de activ “Fond comercial de consolidare”. Dacă diferenţa de consolidare este negativă şi, de asemenea, doar în consolidare, se va imputa în mod direct şi în limita posibilităţilor, asupra elementelor patrimoniale ale filialei, mărind valoarea posturilor de pasiv corespunzătoare sau diminuând valoarea posturilor de activ, în limita diferenţei atribuite societăţii dominante, calculată în funcţie de procentajul participaţiilor la capitalul social al filialei. Şi în acest caz, diferenţa astfel repartizată se va amortiza după criterii identice celor aplicate structurilor corespunzătoare înainte de imputare. Partea din diferenţa de primă consolidare negativă rămasă după imputare, se va reflecta într-un post distinct de pasiv intitulat “Diferenţă negativă de consolidare”. Rezultă că diferenţa de primă consolidare se divide în două părţi: parte denumită diferenţă de evaluare, cea cu care s-au mărit sau micşorat elementele de activ sau de pasiv;

99

altă parte, diferenţa de achiziţie, care poate îmbrăca forma “fondului comercial de consolidare” sau a “diferenţei negative de consolidare”. Cu prilejul primei consolidări, evaluarea elementelor patrimoniale ale filialei se face astfel: imobilizările corporale, cu excepţia terenurilor, la valoarea de înlocuire sau, dacă sunt destinate vânzării, la valoarea probabilă de realizare; imobilizările necorporale identificabile la valoarea de utilitate estimată; alte active imobilizate, inclusiv terenurile şi titlurile de participare necotate la bursă, la valoarea de utilitate estimată; stocurile de produse finite şi mărfuri, la preţul de vânzare probabil, diminuat cu cheltuielile de desfacere estimate şi cu cota parte responsabilă din profitul ce urmează a se realiza; producţia în curs de execuţie, la cota parte corespunzătoare din preţul de vânzare, diminuată cu aceleaşi elemente ca la produsele finite; stocurile de materii prime şi de materiale, la valoarea de înlocuire; creanţele, la valoarea actuală determinată în funcţie de rata dobânzii la data operaţiunii şi diminuată cu cheltuielile estimate a fi făcute pentru încasarea lor şi eventual cu provizioanele pentru deprecierea creanţelor; titlurile mobiliare de plasament, la valoarea de piaţă (diminuată cu cheltuielile de vânzare); datoriile de exploatare şi financiare, precum şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, la valoarea actualizată, determinată în funcţie de rata dobânzii la operaţiuni. Reestimarea elementelor de activ şi de pasiv este posibilă în condiţiile în care toate elementele de activ şi de pasiv, cuprinse în consolidare sunt supuse acestei operaţiuni şi când toate întreprinderile întrate în perimetrul de consolidare vor face acelaşi lucru. Totuşi, în cazul întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea în ţări cu o inflaţie mare, reestimarea poate să se refere doar la aceste întreprinderi, fără ca celelalte membre ale grupului să fie supuse acestui proces. Exemplu : Eliminări “Titluri de participare - capitaluri proprii. Diferenţă pozitivă de primă consolidare. Fond comercial de consolidare” Societatea dominantă A a achiziţionat la 01.01.N totalitatea acţiunilor societăţii B, cu 10.000 u.m. La 31.12.1994, bilanţul societăţilor A şi B se prezintă astfel: Diferenţe de achiziţie. Exemplu:

Bilanţ la 31.12.N Explicaţii Soc.A Soc.B Activ Construcţii 18.000 4.000 Amort.construcţiilor -6.000 -2.000 Utilaje 4.000 1.600 Amort.utilajelor -2.600 -1.200 Titluri de part.în B 10.000 Alte active

100

44.000 9.600 Total activ 67.400 12.000 Pasiv Capital social 20.000 4.000 Rezerve 16.000 4.000 Rezultat 4.000 1.000 Datori 27.400 3.000 Total pasiv 67.000 12.000

Se cunosc, de asemenea, următoarele elemente: Preţul acţiunilor B s-a determinat având în vedere că valoarea estimată a clădirilor era de 1.300 u.m. şi a utilajelor de 400 u.m. Societatea A achiziţionat titlurile B în scopul de a pătrunde pe piaţa dominată de B. Utilajele se amortizează liniar în 8 ani iar clădirile liniar în 50 de ani. Se cere: 1. Să se realizeze eliminarea titlurilor de participare - fonduri proprii corespunzătoare datei primei consolidări. 2. Să se înregistreze, sub formă de articol contabil în jurnalul de consolidare, amortizările corespunzătoare în baza datelor furnizate, în vederea întocmirii bilanţului consolidat. 3. Să se întocmească foaia de lucru pentru bilanţul consolidat la 31.12.N. Soluţii: În cazul de faţă, participaţiile deţinute de societatea A în societatea B sunt evaluate în bilanţul A în postul “Titluri de participare” la 10.000 u.m. Totalul capitalurilor proprii ale filialei este de 8.000 u.m. (capital social + rezerve); deoarece nu există alţi acţionari ai societăţii B, partea proporţională a lui A în B este de 100%. În acest caz, diferenţa dintre valoarea titlurilor de participare deţinute de A şi capitalurile proprii ale lui B este de 2.000 u.m. (10.000 - 8.000) şi reprezintă diferenţa de primă consolidare. Ne punem întrebarea: cum se repartizează această diferenţă de 2.000 u.m.? Ştim că valoarea de realizare a clădirilor la 1.01.N, înainte deci de calculul amortizării pe acest an, era de 2.600 u.m., iar în bilanţul B la sfârşitul anului, ele apar cu o valoare de 2.000. Amortizarea clădirilor se face pe durata de 50 de ani, deci anuitatea de amortizare este de 40 u.m. De aici deducem că la 1.01.N, valoarea netă contabilă a clădirilor era de 2.080 u.m.. Apare astfel o diferenţă de 520 u.m. (2.600 - 2.080) care va veni să diminueze diferenţa de primă consolidare, atribuindu-se postului “Construcţii”. După acelaşi raţionament, se vor imputa 200 u.m. postului “Utilaje”. Din diferenţa de primă consolidare de 2.000 u.m., mai rămân nerepartizate 1.280 u.m. ((2.000 - (520 + 200)), care va forma fondul comercial de consolidare. Eliminarea titluri de participare - capitaluri proprii, se prezintă în următorul articol contabil: % = Participaţii în B _ 10.000 Capital social 4.000 Rezerve 4.000

101

Construcţii 520 Utilaje 200 Fond comercial de consolidare 1.280Înregistrat eliminarea titlurilor de participare-Capitaluri proprii şi constatarea dif. de consolidare Amortizări de înregistrat în vederea întocmirii bilanţului consolidat Profit şi pierderi = Amortizarea construcţiilor 20 20 Înregistrat amortizarea suplimentară a clădirilor 520/26=20 Profit şi pierderi = Amortizarea utilajelor 66 66 Înregistrat amortizarea suplimentară a utilajelor 200/3=66 3. Foaia de lucru pentru întocmirea bilanţului consolidat la 31.12.N: Postul Soc.A Soc.B Bilanţ Eliminări Bilanţ agregat Debit Credit consolidatConstrucţii 18000 4000 22000 520 22520-amort.constr. -6000 -2000 -8000 20 -8020Utilaje 4000 1600 5600 200 5800-amort.utilajelor -2600 -1200 -3800 - 66 -3866Participaţii în B 10000 - 10000 10000 -Alte active 44000 9600 53600 - - 53600Fd. Com. de consolidare - - - 1280 320 960Total ACTIV 67400 12000 79400 70994Capital social 20000 4000 24000 4000 20000Rezerve 16000 4000 20000 4000 16000Rezultat 4000 1000 5000 406 4594Datorii 27400 3000 30400 30400Total PASIV 67400 12000 79400 10406 10406 70994

Contabilitate aprofundată.Partea a IV-a

Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB) , cu sediul la Londra, a început operaţiunile în 2001. IASB s-a arătat hotărât să elaboreze, în interesul publicului , un set unic de standarde de contabilitate de înaltă calitate, globale, care solicită informaţii transparente şi comparabile pentru raportările financiare pentru obiective generale. În scopul atingerii acestui obiectiv, IASB cooperează cu alţi normalizatori pentru realizarea convergenţei standardelor de contabilitate din întreaga lume. Membrii IASB au o pregătire profesională foarte largă şi au responsabilităţi de legătură în întreaga lume. IASB este ales, supervizat şi finanţat de către Fundaţia Comitetului pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC). Sprijinul financiar este primit din partea marilor firme de contabilitate, a instituţiilor financiare particulare şi a companiilor industriale din întreaga lume, a băncilor centrale şi de dezvoltare şi a altor organizaţii internaţionale şi profesionale Douăzeci şi doi de administratori sunt responsabili cu supravegherea activităţilor Fundaţiei IASC şi ale IASB. Responsabilităţile administratorilor includ nominalizarea membrilor IASB, ai Consiliului Consultativ pentru Standarde şi ai Comitetului pentru Interpretări Internaţionale de Raportare Financiară; monitorizarea eficienţei IASB şi aderarea la procedurile sale stabilite şi la procedurile consultative; stabilirea şi

102

menţinerea acordurilor corespunzătoare de finanţare; aprobarea bugetului pentru Fundaţia IASC; şi responsabilităţi în domeniul modificărilor regulamentului. Administratorii sunt persoane individuale care, ca grup, creează un echilibru al experienţelor profesionale, incluzând auditori, pe cei care întocmesc situaţiile financiare, utilizatorii, cadrele universitare şi alţi oficiali care servesc interesul public.

Administratorii sunt nominalizaţi astfel încât şase să fie din Asia/Oceania, şase din Europa, şase din America de Nord şi alţi patru din orice altă zonă, astfel încât să se menţină echilibrul geografic.

IASB este format din paisprezece membri individuali (12 membri cu normă întreagă şi 2 membri cu normă parţială) şi deţine autoritatea completă de a elabora şi de a urmării agenda tehnică de normalizare contabilă.

Principalele calificări pentru a deveni membru IASB sunt competenţa profesională şi experienţă practică. Administratorii trebuie să selecteze membrii astfel încât IASB , ca grup, să cuprindă cea mai bună combinaţie de experienţă tehnică şi experienţă în domeniul afacerilor internaţionale şi al pieţei, precum şi pentru a se asigura că IASB nu este dominat de nici un interes specific, geografic sau de alcătuire. De asemenea, se aşteaptă ca în cadrul IASB să existe o combinaţie potrivită de experienţe practice recente printre auditori, cei care întocmesc situaţiile financiare, utilizatori şi cadre universitare. Se preconizează, de asemenea, ca IASB, în urma consultărilor cu Administratorii, să stabilească şi să menţină legătura cu normalizatorii naţionali şi cu alte organisme oficiale care se ocupă de normalizare,pentru a promova convergenţa standardelor naţionale şi a IFRS-urilor. Publicarea unui standard, a unui proiect de expunere sau a unei Interpretări finale IFRIC necesită aprobarea a nouă din patrusprezece membri ai IASB.

Pentru selecţia membrilor IASB s-au fixat un număr de 8 criterii, şi anume:1. Competenţă tehnică şi cunoştinţe demonstrate de contabilitate şi raportare financiară;

2. Capacitatea de analiză;3. Abilităţi de comunicare;4. Adoptarea de decizii judicioase;5. Cunoaşterea mediului de raportare financiară;6. Abilitate de a lucra într-o atmosferă colegială;7. Integritatea, obiectivitatea şi disciplina;8. Angajamentul faţă de misiunea Fundaţiei IASC şi de interesul public. Comitetul pentru Interpretări Internaţionale de Raportare Financiară (IFRIC). IFRIC este format din 12 membri votanţi, numiţi de Administratori pentru mandate de trei ani, care pot fi reînoite . Administratorii vor numi un membru al IASB, Directorul tehnic sau un alt membru superior din personalul IASB, sau o altă persoană corespunzătoare calificată, la preşedinţia Comitetului. Preşedintele are dreptul să ia cuvântul privind problemele tehnice analizate, dar nu are drept de vot. Dacă este necesar, Administratorii îi vor numi ca observatori , fără drept de vot, pe reprezentanţii organizaţiilor de reglementare, care vor avea dreptul să participe şi să ia cuvântul la întruniri.Aprobarea unei Interpretări în stadiul de proiect sau finale va trebui să nu înregistreze

mai mult de trei voturi împotrivă. Fiecare membru va avea un singur vot. Consiliul Consultativ pentru Standarde (SAC ) este format din aproximativ 40 de membri şi se reuneşte de cel puţin trei ori pe an. Este un forum la care pot participa

103

organizaţii şi persoane individuale care deţin un interes în raportarea financiară internaţională, de diferite formaţii geografice şi funcţionale.

Obiectivul SAC este de a consilia IASB asupra deciziilor de pe agentă şi a priorităţilor activităţii sale, de a informa IASB asupra opiniilor membrilor SAC cu privire la proiectele majore de normalizare şi de a oferi consultanţă în alte domenii pentru IASB sau Administratori.

Preşedintele SAC este numit de către Administratori şi nu poate fi un membru al IASB sau al personalului IASB. Preşedintele este invitat să fie prezent şi să participe la reuniunile Administratorilor.

Procesul de normalizare al IASB cuprinde şase stadii, Administratorii având ocazia să asigure conformitatea cu diverse puncte pe parcursul procesului, şi anume:

1. Etapa 1: Stabilirea agendei;2. Etapa 2: Planificarea unui proiect;3. Etapa 3: Elaborarea şi publicarea unui document de discuţii;4. Etapa 4: Elaborarea şi publicarea unui proiect de expunere;5. Etapa 5: Elaborarea şi publicarea unui IFRS;6. Etapa 6: Proceduri ulterioare emiterii unui IFRS.Termenul de Standard Internaţional de Raportare Financiara (IFRS) include :

1. IFRS-uri2. Interpretările IFRIC3. IAS-uri4. Interpretări SIC

In unele cazuri, standardele permit diverse tratamente pentru anumite tranzacţii si evenimente. In cazuri limitate, un tratament este identificat drept „tratament de baza”, iar in alte cazuri el este identificat drept „tratament alternativ permis”.

Standarde Internaţionale de Raportare Financiară 1. IFRS 1 Adoptarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară;

2. IFRS 2 Plata pe bază de acţiuni;3. IFRS 3 Combinări de întreprinderi;4. IFRS 4 Contracte de asigurări;5. IFRS 5 Active imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi întrerupte;6. IFRS 6 Explorarea şi evaluarea resurselor minerale;7. IFRS 7 Instrumente financiare: informaţii de furnizat;8. IFRS 8 Segmente de activitate. Standarde Internaţionale de Contabilitate (29 IAS-uri) 1. IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare;2. IAS 2 Stocuri;3. IAS 7 Situaţiile fluxurilor de trezorerie;4. IAS 8 Politici contabile, modificări în estimările contabile şi erori;5. IAS 10 Evenimente ulterioare datei bilanţului;6. IAS 11 Contracte de construcţii;7. IAS 12 Impozitul pe profit;8. IAS 16 Imobilizări corporale;9. IAS 17 Contracte de leasing;10. IAS 18 Venituri;11. IAS 19 Beneficiile angajaţilor;12. IAS 20 Contabilitatea subvenţiilor guvernamentale şi prezentarea informaţiilor legate de asistenţa guvernamentală;

13. IAS 21 Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar;14. IAS 23 Costurile îndatorării;

104

15. IAS 24 Prezentarea informaţiilor privind părţile afiliate;16. IAS 26 Contabilizarea şi raportarea planurilor de pensii;17. IAS 27 Situaţii financiare consolidate şi individuale;18. IAS 28 Investiţii în entităţile asociate;19. IAS 29 Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste;20. IAS 31 Interese în asocierile în participaţie;21. IAS 32 Instrumente financiare: prezentare;22. IAS 33 Rezultatul pe acţiune;23. IAS 34 Raportarea financiară interimară;24. IAS 36 Deprecierea activelor;25. IAS 37 Provizioane, datorii contingente şi active contingente;26. IAS 38 Imobilizări necorporale;27. IAS 39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare;28. IAS 40 Investiţii imobiliare;29. IAS 41 Agricultura. Interpretări IFRIC (=11 IFRIC-uri)1. IFRIC 1 Modificări ale datoriilor existente din lichidare, restaurare şi de natură similară;

2. IFRIC 2 Acţiunile membrilor în entităţi de tip cooperatist şi instrumente similare;3. IFRIC 4 Determinarea dacă un angajament conţine un contract de leasing;4. IFRIC 5 Drepturi la interese din fonduri de lichidare, de reconstituire şi de reabilitare a mediului;

5. IFRIC 6 Datorii care decurg din participarea pe o piaţă specifică- deşeuri ale echipamentelor electrice şi electronice;

6. IFRIC 7 Aplicarea metodei retratării conform IAS 29 Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste;

7. IFRIC 8 Aria de aplicabilitate a IFRS 2;8. IFRIC 9 Reevaluarea instrumentelor derivate încorporate;9. IFRIC 10 Raportarea financiară interimară şi deprecierea;10. IFRIC 11 IFRS 2 – Tranzacţii cu acţiunile grupului şi cu acţiuni de trezorerie;11. IFRIC 12 Acorduri de concesiune a serviciilor. Interpretări SIC (11 SIC-uri)1. SIC 7 Introducerea monedei euro;2. SIC 10 Asistenţa guvernamentală – Absenţa corelaţiilor specifice activităţilor de exploatare;

3. SIC 12 Consolidare – Entităţi cu scop special;4. SIC 13 Entităţi controlate în comun – Contribuţii nemonetare ale asociaţilor;5. SIC 15 Leasing operaţional – Stimulente;6. SIC 21 Impozitul pe profit – Recuperarea activelor neamortizabile reevaluate;7. SIC 25 Impozitul pe profit – Modificări ale statutului fiscal al unei entităţi sau al acţionarilor săi;

8. SIC 27 Evaluarea fondului economic al tranzacţiilor care implică forma legală a unui contract de leasing;

9. SIC 29 Acorduri de concesiune a serviciilor: Prezentări de informaţii;10. SIC 31 Venituri – Tranzacţii barter care presupun servicii de publicitate;11. SIC 32 Imobilizări necorporale – Costuri asociate creării de website-uriIFRS-urile sunt elaborate printr-un: sistem formal al procedurii stabilite şi pe baza consultărilor internaţionale largi care implica:

1. Contabili;2. analişti financiari;3. alţi utilizatori ai situaţiilor financiare

105

1. - comunitatea de afaceri, 2. - bursele de valori, 3. - autoritatile de reglementare si legiferare4. - universitare5. - alte persoane sau organizaţii interesate din întreaga lume

IASB (Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate) are unica responsabilitatea de a elabora standarde de contabilitate.

Si-a început activitatea in aprilie 2001, când IASC (Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate) înfiinţat în 1973 devine IASB. Pâna in ianuarie 2006, IASB a revizuit 30 din cele 34 de standarde internaţionale de contabilitate ramase de la organismul sau predecesor şi a retras alte patru. De asemenea, din cele 30 de interpretări elaborate de fostul Comitet Permanent pentru Interpretări, IFRIC (Comitetul pentru Interpretarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară) cu care a fost înlocuit în 2002- a retras 19 interpretări rămânand 11.Procesul continuă

In anul 2007 erau în funcţiune 8 IFRS-uri complet noi si 11 interpretări IFRIC. Ca atare, când vorbim de Standarde Internaţionale de Raportare Financiara avem in vedere:

8 IFRS-uri;11 IFRIC-uri;29 IAS-uri ;11 SIC-uri.

Referenţialul contabil internaţional cuprinde pe lângă pachetul flexibil de standarde şi interpretări şi un cadru contabil conceptal cunoscut sub numele de “Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare”.

IASB este format din 14 membri, din care doi au norma redusa. Calificarea esenţiala pentru a deveni membru IASB este aceea de a avea expertiza tehnica si ca administratorii sa-si exercite cea mai buna judecată pentru a se asigura ca IASB nu este dominat de nici un interes regional sau de circumscripţie:

Cel puţin 5 membri trebuie sa aibă formaţie de auditori practicieniCel puţin trei sa aibă cunostinte in stabilirea situaţiilor financiareCel puţin trei sa aibă formaţie in ceea ce priveste utilizarea situaţiilor financiareCel puţin unul sa aibă formaţie universitară.7 dintre cei 14 membri IASB au responsabilităţi definite in domeniul legăturii cu unul sau mai mulţi normalizatori naţionali.

Publicarea unui standard, proiect de expunere sau a interpretărilor financiare IFRIC presupune aprobarea a 8 din cei 14 membri.

Comitetul pentru Interpretarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiara (IFRIC) este numit de către administratorii fundaţiei IASC pentru a sprijini IASB in stabilirea si imbunătăţirea standardelor pentru contabilitatea si raportarea financiara in beneficiul utilizatorilor, normalizatorilor si al auditorilor situaţiilor financiare.

Administratorii au stabilit componenta IFRIC in martie 2002, când au înlocuit fostul Comitet Permanent de Interpretare (SIC) cu IFRIC.

Rolul IFRIC este de a asigura îndrumarea periodica in legătura cu nou identificatele elemente de raportare financiara neabordate in mod special în standardele IASB (IFRS) sau cu elementele în cazul cărora s-au ivit intrepretări nesatisfăcătoare sau conflictuale sau care par să genereze astfel de situaţii.

106

IFRIC are 12 membri cu drept de vot la care se adăuga un preşedinte fara drept de vot.

Fundaţia IASC are sediul la New York. IASB are sediul la Londra. Fundaţia era condusă în 2007 de către un număr de 22 administratori. In conformitate cu actualul regulament al fundaţiei IASC, revizuit in 2002, administratorii sunt nominalizaţi astfel încât :

6 sa fie din America de Nord; 6 sa fie din Europa; 6 din regiunea Asia-Pacific; 4 din oricare alta zona astfel încât să se mentina echilibrul geografic.

Administratorii sunt persoane individuale care, ca grup, creează un echilibru al experienţelor profesionale, incluzând auditorii, pe cei care întocmesc situaţiile financiare, utilizatorii, cadrele universitare şi alţi oficiali care servesc interesul public.

Intreprinderile din intrega lume intocmesc situatii financiare pt a fi prezentate utilizatorilor externi.Aproape toti utilizatorii iau decizii care se incadreaza in unul sau altul din urmatoarele 8 tipuri:

1. a hotara cand sa cumpere,sa pastreze sau sa vanda o investitie de capital; 2. a evalua raspunderea sau gestionarea manageriala; 3. a evalua capacitatea intreprinderii de a plati si de oferi alte beneficii angajatilor sai;

4. a evalua garantiile pentru creditele acordate de intreprindere; 5. a determina politicile de impozitare; 6. a determina profitul si dividentele ce se pot distribui; 7. a elabora si utiliza date statistice despre venituri nationale; 8. a reglementa activitatea intreprinderii. Cadrul general stabileste conceptele ce stau la baza intocmirii si prezentarii situatiilor financiare pt utilizatorii externi.

Obiectivul acestui cadru este: sprijinirea Consiliului IACS ( astazi Comitetul IACS) în elaborarea standardelor internationale de contabilitate si revizuirea celor existente.

Sprijinirea Consiliului IACS în promovarea armonizării reglementării standardelor şi procedurilor de contabilitate referitoare la prezentarea situatiilor financiare prin realizarea unor concepte de baza care să reducă numărul tratamentelor contabile alternativ permise de IACS.

Sprijinirea organelor internationale de elaborare a standardelor în procesul de dezvoltare a standardelor nationale.

Sprijinirea celor care întocmesc situaţii financiare conform standardelor (IFRS-urilor) şi pentru a face faţa problemelor care nu se regasesc în acestea.

Sprijinirea auditorilor la formarea unei opinii referitoare la conformitatea situaţiilor financiare cu standardele .

Sprijinirea utilizatorilor la interpretarea informaţiilor prezentate în situaţiile financiare elaborate în conformitate cu standardele

Furnizarea de informatii celor interesaţi de activitatea IASB (BORD) privind modul de elaborare a standardelor.

Acest cadru general nu constituie un standard international de contabilitate şi prin urmare nu defineşte standardele privind evaluarea sau prezentarea unor elemente de evaluare sau informare.

Prevederile acestui cadru general nu primeaza în faţa standardelor internationale. S-ar putea ca într-un număr limitat de cazuri să existe un conflict între acest cadru general şi standarde, în această situaţie cel care primează este standardul.

107

În perspectivă se apreciază ca aceste conflicte vor fi din ce în ce mai puţine. Cadrul general va fi şi el periodic revizuit.

Standardele nu spun cum să faci, pornind de la reflectarea în documente a tranzacţiei trecând la reflectarea în conturi continuând cu prelucrările în conturi, ci ele spun ce informaţii trebuie să se reflecte în situaţiile financiare, ce trebuie recunoscut în situaţiile financiare, cum trebuie făcuta evaluarea şi sub ce forma trebuie să se regăsească în situaţiile financiare.

Uneori sunt considerate ca valabile mai multe tratamente. În aceste condiţii un tratament este considerat de bază iar celelalte alternativ permise. Tendinţa este ca numărul tratamentelor alternativ permise să fie redus.

Din 2005 în UE întreprinderile cotate sunt obligate să întocmească situaţiile financiare consolidate potrivit standardelor internationale.

Cadrul general abordează: 1.obiectivul situaţiilor financiare; 2.caracteristicile calitative care determina utilitatea informaţiilor din situaţiile financiare ;

3.definirea,recunoasterea şi evaluarea elementelor pe baza cărora sunt întocmite situaţiile financiare ;

4.conceptele de capital şi de menţinere a nivelului capitalului. Cadrul general se refera la situaţiile financiare cu scop general denumite situaţii financiare, inclusiv situaţii financiare consolidate. Aceste situaţii financiare sunt întocmite şi prezentate cel puţin anual si se adresează unei sfere largi de utilizatori. Situaţiile financiare constituie o parte a procesului de raportare financiară.

Un set complet se situaţii financiare include de regula: Bilanţ; Cont de profit si pierderi; Situaţie a modificărilor poziţiei financiare( care poate fi prezentată în diverse moduri, de exemplu, ca situaţie a fluxurilor de trezorerie sau ca situaţie a fluxurilor de fonduri) precum şi acele

note precum si alte situaţii şi materiale explicative care sunt parte integrantă a situaţiilor financiare. Situaţiile financiare nu includ rapoartele directorilor, declaraţiile preşedintelui, discuţiile şi analizele conducerii şi elemente similare care pot fi incluse intr-un raport financiar anual.

Cadrul general se aplică situaţiilor financiare ale tuturor întreprinderilor comerciale, industriale fie din sectorul public fie din cel privat.

Întreprinderea raportoare este întreprinderea pentru care există utilizatori de informaţii pentru care situaţiile financiare reprezintă principala sursa de informarea a acestora.

Cadrul general prezintă utilizatorii situaţiilor financiare şi necesităţile de informare ale acestora oprindu-se la 7 tipuri de utilizatori:

Investitorii – ofertanţii de capital şi consultanţii lor sunt preocupaţi de riscul inerent al tranzacţiilor şi de beneficiile aduse de investiţiile lor. Ei au nevoie de informaţii pentru a decide dacă ar trebui să cumpere, să păstreze sau să vândă acţiunile sau părţile lor sociale. Acţionarii sunt interesaţi şi de informaţiile care să le permită să evalueze capacitatea întreprinderii de a plăti dividende.

Angajaţii – personalul angajat şi grupurile lor reprezentative (sindicatele) sunt interesaţi de informaţii privind stabilitatea şi profitabilitatea întreprinderii lor Aceştia sunt interesaţi şi de informaţiile care le permit să evalueze capacitatea întreprinderii de a oferi remuneraţii, pensii şi alte avantaje precum şi oportunităţi profesionale.

Creditorii financiari – sunt interesaţi de informaţii care le permit să determine dacă împrumuturile acordate şi dobânzile aferente vor fi rambursate la scadenţă.

108

Furnizorii si alţi creditori comerciali – sunt interesaţi de informaţii care le permit să determine dacă sumele care le sunt datorate vor fi plătite la scadenţa. Creditorii comerciali sunt interesaţi de o întreprindere pe o perioadă mai scurtă de timp decât creditorii numai dacă nu sunt dependenţi de continuarea activităţii întreprinderii ca principal client.

Clienţii –sunt interesaţi de informaţii despre continuitatea activităţii unei întreprinderi în special atunci când au o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă sau sunt dependenţi de ea.

Guvernul şi instituţiile sale – sunt interesaţi de alocarea resurselor şi implicit de activitatea întreprinderilor. Acestea solicită informaţii si pentru a reglementa activitatea întreprinderii pentru a determina politica fiscală şi ca bază pentru calcularea venitului naţional şi a altor indicatori statistici similari.

Publicul – este influenţat de întreprinderi intr-o varietate de moduri. Întreprinderile pot avea o contribuţie substanţială la economia locală având în vedere numărul de angajaţi şi colaborarea cu furnizorii locali. Situaţiile financiare pot ajuta publicul prin oferirea de informaţii despre evoluţia recentă şi tendinţele legate de prosperitatea întreprinderii şi a sferei activităţii acestora.

Deşi nu toate necesităţile de informare ale utilizatorilor pot fi satisfăcute de situaţiile financiare, exista cerinţe comune tuturor utilizatorilor. Se consideră că investitorii, adică ofertanţii de capital de risc a întreprinderii sunt cei care trebuie avuţi în vedere în primul rând şi că situaţiile financiare trebuie să satisfacă necesităţile acestora. Satisfăcând necesităţile investitorilor se apreciază că se satisfac majoritatea necesităţilor altor utilizatori.

Obiectivul situaţiilor financiare Este de a furniza informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificarea poziţiei financiare a întreprinderilor care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice.

Deciziile economice care sunt luate de utilizatorii situaţiilor financiare necesita evaluarea capacităţii unei întreprinderi de a genera numerar sau echivalent de numerar şi a perioadei şi siguranţei generării lor.

Utilizatorii sunt în măsura să evalueze această capacitate de a genera numerar sau echivalent de numerar dacă le sunt oferite informaţii concentrate asupra poziţiei financiare, performantei si modificărilor poziţiei financiare ale întreprinderilor.

Poziţia financiară a unei întreprinderi este influenţată de resursele economice pe care le controlează, de structura sa financiară , de lichiditatea şi solvabilitatea sa şi de capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea.Informaţiile privind poziţia financiara sunt oferite in primul rând de bilanţ

Informaţiile despre structura financiară sunt utile pentru anticiparea nevoilor viitoare de creditare şi a modului în care profitul, fluxul de trezorerie vor fi repartizate între cei care au un interes faţă de entitate. Aceste informaţii sunt utile şi pentru anticiparea şanselor entităţii de a primi finanţare în viitor.

Informaţiile despre lichiditate şi solvabilitate sunt utile pentru a anticipa capacitatea entităţii de a-şi onora angajamentele financiare scadente.

Lichiditatea se referă la disponibilităţile de numerar în viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare aferente acestei perioade.

Solvabilitatea se refera la disponibilităţile de numerar pe o perioada mai lungă de timp în care urmează sa se onoreze angajamentele financiare scadente.

Informaţiile despre performanţa unei întreprinderi, despre profitabilitatea acesteia sunt necesare pentru evaluarea modificărilor potenţiale de resurse economice pe care entitatea le va putea controla în viitor.

109

Informaţiile despre performanţa sunt utile pentru anticiparea capacităţii entităţii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente. Ele sunt utile pentru formularea raţionamentelor despre eficienţa cu care entitatea poate utiliza noi resurse. Informaţiile privind performanta sunt oferite în primul rând de Contul profit şi pierdere.

Informaţiile privind modificarea poziţiei financiare ale întreprinderii sunt utile pentru a evalua activităţile sale de exploatare, finanţare şi investiţii în perioada de raportare.

Informaţiile privind modificarea poziţiei financiare sunt furnizate în situaţiile financiare prin intermediul unor componente distincte: situaţia fluxurilor de numerar şi situaţia modificării capitalurilor proprii.

Părţile componente ale situaţiilor financiare se corelează deoarece ele reflecta diferite aspecte ale aceloraşi tranzacţii sau ale altor evenimente.Desi fiecare situatie ofera informatii diferite este probabil ca niciuna să nu servească unui singur scop sau să ofere toate informaţiile impuse de necesitătile specifice ale utilizatorilor. Astfel, contul de profit şi pierdere ofera o imagine incompletă a performantei dacă nu este folosit impreună cu bilanţul şi situaţia modificării pozitiei financiare.

2.Concepte de bază Cadrul general se opreste asupra 2 concepte de baza în baza cărora sunt elaborate situaţiile financiare:

• contabilitatea de angajamente; • continuitatea activităţii. Contabilitatea de angajamente Pentru a-şi atinge obiectivele, situaţiile financiare sunt elaborate conform contabilităţii de angajamente. Aceasta înseamnă că efectele tranzacţiilor si ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacţiile si evenimentele se produc si nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit şi sunt înregistrate în evidenţele contabile si raportate in situaţiile financiare ale perioadelor aferente.

Situaţiile financiare întocmite pe baza acestor principii oferă informaţii utilizatorilor nu numai despre tranzacţiile trecute care au implicat plaţi /încasări dar şi despre obligaţiile de plată in viitor si despre resursele privind incasările viitoare.

Deci contabilitatea de angajamente furnizează cele mai utile informaţii referitoare la tranzacţii si alte evenimente care sunt necesare utilizatorilor în luarea deciziilor economice.

Principiul continuităţii activităţii Situaţiile financiare sunt elaborate de regula pornind de la prezumţia că o întreprindere îşi va continua activitatea şi in viitorul previzibil aşa încât se presupune că întrepriderea nu are intenţia şi nici nevoia de a-şi lichida sau reduce în mod semnificativ activitatea.

Dacă astfel de intenţii sau nevoie există, s-ar putea să fie necesar ca situaţiile financiare să fie întocmite pe o baza diferită de evaluare şi în acest caz vor fi prezentate informaţii referitoare la baza utilizată.

3.Caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare Caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare sunt atributele care determina utilitatea informaţiei oferite de situaţiile financiare.

Sunt 4 caracteristici calitative principale: 1.inteligibilitatea 2.relevanţa 3.credibilitatea

110

4.comparabilitatea 1.Inteligibilitatea Este o calitate esenţiala a informaţiei furnizate de situaţiile financiare, este aceea ca ele pot fi uşor înţelese de utilizatori. În acest scop se presupune ca utilizatorii dispun de cunoştinţe suficiente privind desfăşurarea afacerilor şi a activităţilor economice, de noţiuni de contabilitate şi au dorinţa de a studia informaţiile prezentate cu diligenţele cuvenite.

Totuşi informaţiile asupra unor probleme complexe care ar trebui incluse in situaţiile financiare datorită relevanţei lor în luarea deciziilor economice nu ar trebui excluse doar pe motivul ca ar putea fi prea dificil de înţeles pentru anumiţi utilizatori.

2.Relevanţa Pentru a fi utilizate informaţiile trebuie să fie relevante faţa de necesitatea de luare a deciziilor de către utilizator. Informaţiile sunt relevante atunci când influenţează deciziile economice ale utilizatorilor confirmând sau corectând evaluările lor anterioare.

Informaţia este relevantă atunci când dacă ar fi lipsit decizia luată ar fi fost alta. Relevanţa informaţiei este influenţată de natura sa şi de pragul de semnificaţie. În unele cazuri natura informaţiei este suficientă prin ea însăşi pentru a determina relevanţa sa, în alte cazuri atât natura cât şi pragul de semnificaţie sunt importante.

Informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronata ar putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor luate pe baza situaţiilor financiare .Pragul de semnificaţie depinde de mărimea elementelor sau erorilor judecate în împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării greşite astfel încât pragul de semnificaţie oferă mai degrabă o limită decât să reprezinte o caracteristică primară pe care informaţia trebuie să o aibă pentru a fi utilă.

3.Credibilitatea Pentru a fi utilă informaţia trebuie să fie credibilă. Informaţia are calitatea de a fi credibilă atunci când nu conţine erori semnificative, nu este părtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere că reprezintă corect ceea ce informaţia şi-a propus să reprezinte sau se aşteaptă în mod rezonabil să reprezinte.

Informaţia poate fi relevantă dar atât de puţin credibilă sub aspectul naturii sau reprezentării aşa încât recunoaşterea acesteia poate induce in eroare.

Pentru a fi credibilă informaţia trebuie să ofere: a) o reprezentare fidelă; b) prevalenţa economicului asupra juridicului; c) neutralitate; d) prudenţă; e) integritate (exhaustivitate). a) Reprezentarea fidelă Pentru a fi credibila informaţia trebuie să prezinte cu fidelitate tranzacţiile şi alte evenimente pe care aceasta, fie şi-a propus să le reprezinte, fie se aşteaptă în mod rezonabil să le reprezinte.

Cea mai mare parte a informaţiei financiare e supusă unui anumit risc de a da o reprezentare mai puţin credibilă decât ar trebui. Aceasta se datorează dificultăţilor inerente identificării tranzacţiilor şi a altor evenimente ce urmează a fi evaluate precum şi conceperii şi aplicării tehnicilor de evaluare şi prezentare ce pot transmite mesaje ce corespund acestor tranzacţii şi evenimente

b) Prevalenţa economicului asupra juridicului Pentru ca informaţia să prezinte în mod credibil evenimente şi tranzacţii este necesar ca aceasta să fie contabilizată şi prezentată în concordanţa cu fondul lor şi cu realitatea economică şi nu doar cu forma juridică.

111

c) Neutralitatea Pentru a fi credibilă informaţia cuprinsă în situaţiile financiare trebuie să fie neutră adică lipsită de influenţe.

Situaţiile financiare nu sunt neutre dacă prin selectarea şi prezentarea informaţiei influenţează luarea unei decizii sau formarea unui raţionament pentru a realiza un rezultat sau obiectiv predeterminat.

d) Prudenţa Cei care elaborează situaţiile financiare se confruntă cu incertitudini care planează asupra multor evenimente şi circumstanţe cum ar fi:

- încasarea creanţelor îndoielnice; durata de utilizare probabila a utilajelor si echipamentelor;- numărul eventualelor reclamaţii cu privire la produsele în garanţie etc.

Astfel de incertitudini sunt recunoscute prin exercitarea prudenţei în întocmirea situaţiilor financiare. Prudenţa înseamnă includerea unui grad de precauţie în exercitarea raţionamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiţii de incertitudine aşa încât activele şi veniturile să nu fie supraevaluate iar datoriile şi cheltuielile să nu fie subevaluate.

Exercitarea prudenţei nu permite constituirea de rezerve ascunse sau provizioane excesive şi nici subevaluarea deliberată a activelor şi veniturilor sau supraevaluarea datoriilor şi cheltuielilor deoarece situaţiile financiare nu ar fi neutre şi deci nu ar mai avea calitatea de a fi credibile.

e)Integritatea( exhaustivitatea) Pentru a fi credibilă informaţia din situaţiile financiare trebuie să fie completă în limitele rezonabile ale pragului de semnificaţie şi ale costului obţinerii acestei informaţii.

O omisiune poate face ca informaţia să fie falsă sau să inducă în eroare şi astfel să devină ne credibilă şi defectuoasă din punct de vedere al relevanţei.

4.Comparabilitatea Utilizatorul trebuie să poată compara situaţiile financiare ale unei întreprinderi în timp pentru a identifica tendinţele în poziţia financiară şi performanţele sale.

Utilizatorii trebuie totodată să poată compara situaţiile financiare ale diverselor întreprinderi pentru a le evalua poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare. De aceea măsurarea şi prezentarea efectului financiar al aceloraşi tranzacţii şi evenimente trebuie efectuate într-o manieră consecventă în cadrul întreprinderii şi de a lungul timpului pentru acea întreprindere cât şi pentru diferite întreprinderi.

O implicaţie importantă a caracteristicii calitative a informaţiei de a fi comparabilă este ca utilizatorii trebuie să fie informaţi despre politicile contabile utilizate în elaborarea situaţiilor financiare şi despre orice schimbare a acestei politici şi despre efectele unei astfel de schimbări.

Utilizatorii trebuie sa fie în măsură să identifice diferite politici contabile pentru tranzacţii şi alte evenimente asemănătoare utilizate de acea întreprindere de la o perioadă la alta precum şi de diferite întreprinderi.

Se apreciază că, conformitatea cu standardele internaţionale de contabilitate inclusiv prezentarea politicii contabile utilizate de întreprindere ajută la realizarea comparabilităţii.

Cadrul general se opreste şi asupra unor limite ce privesc informaţia relevantă şi credibilă. Sunt avute în vedere:

1.oportunitatea; 2. raportul cost/beneficiu; 3.echilibrul dintre caracteristicile calitative.

112

1.Oportunitatea Se consideră că dacă există o întârziere exagerată în raportul informaţional aceasta îşi poate pierde relevanţa, conducerea poate fi nevoită să aleagă între valoarea relativă a raportării la un moment şi furnizarea de informaţii credibile.

Pentru a realiza un echilibru între relevanţă şi credibilitate este satisfacerea adecvată a necesităţilor utilizatorilor în procesul luării deciziilor economice cunoscând faptul că dacă raportarea este întârziată pană ce toate aspectele sunt cunoscute informaţia poate fi credibilă dar de utilitate redusă pentru utilizatori, aceştia fiind nevoiţi între timp să ia decizii.

2.Raportul cost/ beneficiu este mai degrabă o constrângere generală decât o caracteristică de calitate. Se consideră ca beneficiile de pe urma acestor informaţii ar trebui să depăşească costul furnizării acestora. Evaluarea beneficiilor şi a costurilor reprezintă în fond rezultatul unui raţionament profesional, costurile ne fiind suportate neaparat de utilizatorii care se bucura şi de beneficii. De obicei se bucură de beneficii şi alţi utilizatori decât cei pentru care informaţia este pregătită.

3.Echilibrul dintre caracteristicile calitative În practică stabilirea echilibrului dintre caracteristicile calitative este deseori necesară pentru a satisface obiectivul situaţiilor financiare.

Importanta relativa a caracteristicilor în diferite cazuri este o problema de raţionament profesional.

Conceptul de imagine fidelă vizavi de prezentarea fidelă. Situaţiile financiare sunt frecvent descrise ca reprezentând o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei şi a modificărilor poziţiei financiare a unei întreprinderi.

Aplicarea caracteristicilor calitative principale şi a standardelor adecvate de contabilitate se apreciază ca are in mod normal ca rezultat întocmirea unor situaţii financiare care reflectă o imagine fidelă a întreprinderii.

Structurile situaţiilor financiare Situaţiile financiare descriu rezultatele financiare ale tranzacţiilor şi ale altor evenimente grupându-le în clase cuprinzătoare conform caracteristicilor comune. Aceste clase sunt numite „structurile situaţiilor financiare”.

Structurile bilanţului legate direct de evaluarea poziţiei financiare sunt: activele ; datoriile; capitalul propriu Structurile contului profit si pierdere legate in mod direct de evaluarea performantei sunt:

veniturile ; cheltuielile. Cadrul general nu identifică structuri specifice celorlalte componente. Prezentarea structurilor de mai sus în bilanţ respectiv contul de profit şi pierdere implică un proces de subclasificare.

Un activ reprezintă o resursă controlată de întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii eonomice viitoare pentru întreprindere

O datorie reprezintă o obligaţie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice (flux de încasări, flux de plăţi)

Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.

La stabilirea momentului în care un element satisface definiţia activelor sau datoriilor sau capitalului propriu trebuie acordată atenţie substanţei şi realităţii economice a acestuia si nu numai formei sale juridice.

113

Astfel de exemplu: în cadrul contractului de leasing financiar substanţa şi realitatea economică reprezintă faptul ca locatarul obţine beneficii din utilizarea activului contractat pe cea mai mare parte a duratei de utilizare a acestuia in schimbul obligaţiei de a plăti pentru acest drept o suma aproximativ egală cu valoarea justă a activului şi dobânda aferentă. Din acest motiv leasingul financiar dă naştere unor elemente ce satisfac definiţia activelor si datoriilor şi care sunt recunoscute în consecinţă în bilanţul locatarului.

1.Active Beneficiile economice viitoare încorporate în active reprezintă potenţialul de a contribui în mod direct sau indirect la fluxul de numerar si echivalentul de numerar către întreprindere.

Acest potenţial poate fi unul productiv fiind parte a activităţii de exploatare a întreprinderii. De asemenea el se poate transforma în numerar sau echivalent de numerar sau poate avea capacitatea de a reduce ieşirile de numerar. De obicei o întreprindere îşi utilizează activele pentru a produce bunuri sau pentru a presta servicii capabile să satisfacă dorinţele sau necesităţile clienţilor ca urmare a faptului ca aceste bunuri/servicii pot satisface aceste dorinţe /necesităţi clienţii fiind dispuşi să plătească pentru a le obţine contribuind astfel la fluxul de trezorerie al întreprinderii.

Beneficiile economice viitoare încorporate în active pot intra în întreprindere în mai multe moduri. De exemplu un activ poate fi:

utilizat separat sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii/producţia de bunuri destinate vânzării de către întreprindere;

schimbat cu alte active; utilizat pentru stingerea unei datorii; repartizat acţionarilor întreprinderii. Multe active ( ex. terenuri şi mijloace fixe) au o formă fizică cu toate acestea forma fizica nu este esenţială pentru existenta unui activ, astfel brevetele, drepturile de autor, copiraitul sunt active dacă se aşteaptă sa genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere şi dacă sunt controlate de aceasta deşi nu au forma fizică.

Multe active (ex. creanţele, terenurile, clădirile) sunt asociate cu drepturi legale inclusiv cu dreptul de proprietate. Cu toate acestea dreptul de proprietate nu este esenţial pentru determinarea existentei unui activ exemplu îl reprezintă contractul de leasing financiar pentru că în acest contract întreprinderea controlează beneficiile oferite de proprietatea respectivă.

Deşi capacitatea unei întreprinderi de a controla beneficiile este de obicei rezultatul drepturilor legale, un element poate satisface definiţia unui activ chiar şi fără a exista un control legal. Cadrul general dă exemplul know how-ului obţinut dintr-o activitate de dezvoltare care poate satisface definiţia unui activ atunci când întreprinderea controlează beneficiile acestui know how ţinându-l secret.

Activele unei întreprinderi rezultate din tranzacţii sau evenimente anterioare. In mod normal entităţile obţin activele prin cumpărarea sau producerea acestora, dar şi alte tranzacţii sau evenimente pot genera active. Aşa de exemplu .proprietăţile primite de întreprindere de la guvern ca parte a unui program de încurajare a creşterii economice într-o regiune şi de descoperire a rezervelor minerale sunt active.

Tranzacţiile sau evenimentele care sunt aşteptate în viitor nu generează prin ele însăşi active. De aceea intenţia de a cumpăra un bun nu satisface prin ea însăşi definiţia unui activ

Exista o legătură strânsă între ieşirile de numerar şi generarea de active dar nu este neapărat necesar ca cele două să coincidă, de aceea în momentul în care se produce o ieşire de numerar aceasta poate însemna că se urmăreşte obţinerea de

114

beneficii economice viitoare dar nu este o dovada concludenta ca elementele obţinute corespund definiţiei unui activ.

În mod similar absenţa ieşirii numerarului nu exclude posibilitatea ca un element să satisfacă definiţia unui activ care poate fi recunoscut în bilanţ (ex. active donate)

2.Datorii O caracteristica esenţială a unei datorii este faptul că entitatea are o obligaţie actuală, o obligaţie reprezentând un angajament sau o responsabilitate de a acţiona într-un anumit fel.

Legea poate impune întreprinderii să-şi respecte obligaţiile ce decurg dintr-un contract sau cerinţă legală. În mod normal aceasta este situaţia sumelor ce trebuie plătite pentru bunuri şi servicii primite.

Obligaţii pot să apară şi din activitatea normală, din dorinţa de a menţine relaţii bune în afaceri sau de a se comporta într-o maniera echitabilă. Este cazul entităţii care decide să remedieze defecţiunile produselor sale chiar după ce perioada de garanţie a expirat. Sumele ce se aşteaptă să fie cheltuite în legătură cu bunurile deja vândute reprezintă datorii.

Trebuie făcută distincţia între o obligaţie actuală şi un angajament viitor. Decizia conducerii unei entităţi de a achiziţiona active în viitor nu reprezintă prin ea însăşi o obligaţie prezentă. În mod normal obligaţia apare în momentul livrării activelor sau în momentul în care întreprinderea are un acord irevocabil de cumpărare a activului.

Stingerea unei obligaţii prezente implică de obicei renunţarea întreprinderii la anumite resurse care încorporează beneficii economice în scopul satisfacerii cererii celeilalte părţi. Stingerea unei obligaţii prezente se poate face în mai multe moduri:

plata în numerar; transferul altor active; prestări de servicii; înlocuirea respectivei obligaţii cu altă obligaţie; transformarea obligaţiei în capitaluri proprii; o obligaţie poate fi stinsă şi prin alte mijloace (renunţarea de către creditor la drepturile sale)

Datoria rezultă din tranzacţii sau evenimente trecute . De exemplu achiziţia de bunuri sau utilizarea serviciilor dă naştere unor datorii comerciale (în afara cazului în care se face plata în avans sau se plăteşte în momentul livrării) iar primirea unui credit de la bancă dă naştere obligaţiei rambursării creditului

O entitate poate recunoaşte reduceri viitoare pe baza cumpărărilor anuale făcute de clienţi ca fiind obligaţii. În acest caz vânzarea bunurilor din perioada anterioară este tranzacţia care dă naştere datoriei respective.

Unele entităţi consideră datoriile cu grad mare de estimare drept provizioane. În anumite ţari asemenea provizioane nu sunt privite ca datorii deoarece conceptul de datorie este definit mai restrâns în aşa fel încât să includă doar sumele ce pot fi stabilite fără să fie necesar să se facă estimări. Definiţia prezentată este bazată pe o abordare mai cuprinzătoare.

Când un provizion implică o obligaţie prezentă şi satisface restul cerinţelor definiţiei este o datorie chiar dacă suma trebuie să fie estimată. Ne referim la provizioanele pentru plăti ce trebuie făcute pentru garanţiile existente..

3.Capitalul propriu Capitalul propriu este definit ca interes rezidual al acţionarilor, acesta poate fi subclasificat în bilanţ distingându-se: contribuţiile acţionarilor, rezultatele nedistribuite, rezervele ce reprezintă distribuirea rezultatului şi rezervele ce reprezintă ajustări pentru menţinerea capitalului.

115

Asemenea clasificări pot fi relevante pentru procesul de luare a deciziilor de către utilizatorii situaţiilor financiare când exista restricţii legale sau de altă natură privind capacitatea entităţii de a distribui sau de a utiliza într-un alt mod capitalul propriu.

Suma cu care este înregistrat capitalul propriu în bilanţ depinde de evaluarea activelor şi datoriilor, în mod normal suma cumulată a capitalurilor proprii nu poate corespunde decât din întâmplare cu valoarea de piaţa a acţiunilor întreprinderii sau cu suma care ar putea fi obţinută din vânzarea pe elemente a activului net sau a întreprinderii în întregime presupunând continuitatea activităţii.

În legătură cu performanţa - profitul este frecvent utilizat ca o măsură a performanţei sau bază de referinţă pentru alţi indicatori (rentabilitatea investiţiilor sau rezultatul pe acţiune)

Veniturile şi cheltuielile constituie structuri direct legate de măsurarea profitului. Recunoaşterea şi măsurarea veniturilor şi cheltuielilor şi deci a profitului depind parţial de conceptele de capital şi de menţinere a nivelului capitalului, concepte utilizate de întreprinderi în elaborarea situaţiilor financiare.

Veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă intrări sau creşteri ale activelor şi descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contributiile actionarilor.

Cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari.

Veniturile şi cheltuielile se pot regăsi în contul profit si pierdere în diferite moduri aşa încât să furnizeze informaţia relevanta pentru procesul decizional.

Se foloseşte adesea distincţia între acele elemente de venituri şi cheltuieli care sunt rezultatul activităţilor curente ale întreprinderii şi cele care nu sunt rezultatul acestei activităţi. Această distincţie se realizează plecându-se de la prezumţia ca sursa unui element de venituri şi cheltuieli este relevantă în procesul de evaluare a capacităţii întreprinderii de a genera în viitor numerar sau echivalent de numerar.

În procesul de separare a veniturilor şi cheltuielilor în funcţie de caracterul lor curent sau extraordinar este necesară analiza naturii şi activităţii întreprinderii. Elemente care pentru unele întreprinderi sunt rezultatul unor activităţi curente pot reprezenta în cazul altor întreprinderi activităţi extraordinare.

Veniturile Definiţia veniturilor include atât venituri din activităţi curente cât şi câştiguri din oricare alte surse. Veniturile din activităţi curente se pot regăsi sub diferite denumiri cum ar fi: vânzări, comisioane, dobânzi, dividende, redevenţe şi chirii.

Câştigurile reprezintă alte elemente care corespund definiţiei veniturilor şi pot apărea sau nu ca rezultat al activităţii curente a întreprinderii. Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice, şi din acest punct de vedere nu diferă ca natură de veniturile din activitatea curentă, de aceea Cadrul general nu le priveşte ca elemente separate. Câştigurile includ, de exemplu, sumele rezultate în urma cedării activelor imobilizate.

Definiţia veniturilor include şi câştigurile nerealizate (ca cele rezultate din reevaluarea titlurilor de plasament şi cele rezultate din creşterea valorii contabile a activului pe termen lung).

Prezentarea câştigurilor în contul profit şi pierdere se realizează distinct deoarece cunoaşterea existenţei acestora este importanta pentru procesul decizional.

Câştigurile sunt prezentate, de regulă, la valoarea netă, exclusiv cheltuielile aferente.

116

Cheltuielile Definiţia cheltuielilor include pierderile precum şi acele cheltuieli care apar în procesul desfăşurării activităţilor curente ale întreprinderii cum ar fi costul vânzărilor, salariile, amortizarea. Ele se regăsesc de obicei sub forma ieşirilor sau scăderi din valoarea activelor (ex. numerarul sau echivalentele de numerar, stocurile, şi imobilizările corporale.

Pierderile reprezintă alte elemente care corespund definiţiei cheltuielilor şi care pot aparea sau nu pot apărea pe parcursul desfăşurării activităţilor curente ale întreprinderii.

Pierderile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice şi din acest punct de vedere nu diferă ca natură de alte tipuri de cheltuieli. De aceea Cadrul general nu le consideră într-o structura distinctă. În categoria pierderilor sunt incluse cele rezultate din dezastre, inundaţii, incendii precum şi cele rezultate din ieşirea activelor pe termen lung.

Definiţia cheltuielilor include şi pierderile nerealizate ( cum sunt cele rezultate din creşterea cursului de schimb valutar în cazul unor împrumuturi pe care întreprinderea le-a contractat în valută.)

În contul profit şi pierderi, pierderile sunt prezentate distinct datorită importanţei cunoaşterii acestora în procesul decizional.

Ele sunt raportate de regula la valoarea neta exclusiv veniturile aferente. Ajustări pentru menţinerea nivelului capitalului Reevaluarea sau ajustarea valorii activelor şi datoriilor determină creşteri sau diminuări ale capitalului propriu. Deşi aceste creşteri sau diminuări corespund veniturilor şi cheltuielilor ele nu sunt incluse în contul profit şi pierdere în baza anumitor concepte legate de menţinerea capitalului în schimb ele sunt incluse în capitalul propriu ca ajustări pentru menţinerea capitalului sau ca rezerve din reevaluare.

În legătură cu recunoaşterea structurilor situaţiilor financiare Cadrul general face următoarele precizări:

Recunoaşterea este procesul încorporării în bilanţ sau contul profit şi pierdere a unui element care îndeplineşte criteriile de recunoaştere stabilite în Cadrul general. Acest proces implică descrierea în cuvinte a respectivelor elemente şi asocierea unei anumite sume precum şi includerea respectivei sume în totalul bilanţului sau contul profit si pierdere.

Toate elementele care satisfac criteriile de recunoastere trebuie prezentate în bilanţ sau contul de profit şi pierdere. Nerecunoaşterea acestor elemente nu poate fi corectată nici prin prezentarea politicilor contabile folosite nici prin note şi informaţii suplimentare.

Un element care corespunde definiţiei unei structuri a situaţiilor financiare trebuie recunoscut în cazul în care:

este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat elementului să intre sau să iasă în sau din entitate;

elementul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat(ă) în mod credibil. Exista o interdependenţă între structuri în sensul că în cazul în care un element corespunde definiţiei şi îndeplineşte criteriile de recunoaştere pentru o anumită structură se impune automat recunoaşterea unei alte structuri. De exemplu un activ impune automat recunoaşterea unei alte structuri, de exemplu, venituri sau datorii.

În legătură cu probabilitatea realizarii unor beneficii economice viitoare conceptul de probabilitate este utilizat pentru criteriile de recunoastere referitoare la gradul de incertitudine în realizarea unui beneficiu economic viitor asociat unui element.

Acest concept este impus de incertitudinea ce caracterizează mediul în care îşi desfăşoară activitatea orice întreprindere.

117

Evaluarea gradului de incertitudine legate de beneficiile economice viitoare ia în calcul informaţia disponibilă în momentul întocmirii situaţiilor financiare.

În legătură cu credibilitatea evaluării, a doua condiţie pe care un element trebuie să o îndeplinească pentru a fi recunoscut, este ca acesta să aibă un cost sau valoare ce poate fi evaluată în mod credibil.

În unele cazuri costul sau valoarea trebuie estimată . În cazul în care nu poate fi realizată o estimare rezonabilă elementul nu va fi recunoscut în bilanţ sau contul profit şi pierdere.

Ex .încasările previzionate în urma unui proces în instanţă pot corespunde definiţiei activului şi veniturilor precum şi criteriului de probabilitate a realizării. Dacă nu este posibilă evaluarea credibilă a câştigului acestea nu pot fi înregistrate ca active sau venituri.

Aceste încasări previzionale trebuie totuşi prezentate în note sau explicaţii suplimentare.

Un element care la un anumit moment nu mai corespunde celor doua criterii de recunoaştere poate fi recunoscut mai târziu ca urmare a unor circumstanţe sau evenimente ulterioare.

Informaţiile referitoare la un element care are caracteristici esenţiale ale unei structuri a situaţiilor financiare dar nu îndeplineşte criteriul de recunoaştere pot fi totuşi prezentate în note şi informaţii suplimentare.

Recunoaşterea activelor Un activ este recunoscut în bilanţ în momentul în care este probabilă realizarea unui beneficiu economic viitor de către întreprindere şi activul are un cost sau valoare care poate fi evaluată în mod credibil.

Un activ nu este recunoscut în bilanţ atunci când este improbabil ca intrarea de numerar să genereze beneficii economice pentru întreprindere în perioadele viitoare, în schimb o astfel de tranzacţie va avea ca efect recunoaşterea unei cheltuieli în contul profit si pierdere.

Acest tratament nu înseamnă că scopul pentru care s-au efectuat cheltuielile a fost altul decât obţinerea unui beneficiu economic pentru întreprindere sau că managementul a fost deficitar. Singura implicaţie este aceea ca gradul de siguranţa privind obţinerea unui beneficiu într-o perioada contabilă ulterioară este insuficient pentru a garanta recunoaşterea unui activ.

Recunoaşterea datoriilor O datorie este recunoscuta în bilanţ în momentul în care este probabil ca o ieşire de resurse purtatoare de beneficii economice va rezulta din lichidarea unei obligaţii prezente iar valoarea la care se va realiza aceasta lichidare poate fi evaluata în mod credibil.

În practica obligaţiile rezultate din contracte în care nu s-au respectat obligaţiile contractuale (ex. datorii pentru stocuri comandate dar neprimite încă) nu sunt în general recunoscute ca datorii în situaţiile financiare. Totuşi astfel de obligaţii pot corespunde definiţiei datoriilor şi în cazul în care criteriile de recunoaştere sunt îndeplinite în anumite circumstanţe acestea pot fi recunoscute.

În astfel de circumstanţe recunoaşterea datoriilor implică si recunoaşterea activelor sau cheltuielilor aferente.

Recunoasterea veniturilor Veniturile sunt recunoscute în contul profit si pierdere atunci când a avut loc o creştere a beneficiilor economice viitoare aferente creşterii unui activ sau diminuării unei datorii modificări ce pot fi evaluate în mod credibil.

Aceasta presupune că recunoaşterea veniturilor se realizează simultan cu recunoaşterea creşterii activelor sau reducerii datoriilor.

118

Procedurile adoptate în practică pentru recunoaşterea veniturilor (ex. cerinţa ca venitul să fie obţinut) constituie aplicaţii ale criteriilor de recunoaştere prezentate în cadrul general.

Astfel de proceduri conduc în mod general la limita recunoaşterii ca venituri numai a acelor elemente ce pot fi evaluate în mod credibil şi care au un grad suficient de credibilitate.

Recunoaşterea cheltuielilor Cheltuielile sunt recunoscute în contul profit si pierdere atunci când a avut loc o reducere a beneficiilor economice viitoare aferente diminuării unui activ sau creşterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil. Aceasta înseamnă că recunoaşterea cheltuielilor are loc simultan cu recunoaşterea datoriilor sau reducerii activelor

Cheltuielile sunt recunoscute în contul profit si pierdere pe baza asocierii directe între costurile implicate şi obţinerea elementelor specifice de venit.

Acest proces este recunoscut sub numele de „conectarea costurilor la venituri” si implică recunoaşterea simultană sau combinată a veniturilor şi cheltuielilor care rezultă direct şi concomitent din aceste tranzacţii sau din alte evenimente.

Cheltuielile sunt recunoscute în contul profit si pierdere pe baza unei proceduri de alocare sistematică si raţională atunci când se aşteaptă să se obţină beneficii economice în decursul mai multor perioade contabile şi când asocierea acestora cu veniturile poate fi determinată doar în mod vag sau indirect.

Aceasta modalitate este deseori necesara în procesul recunoaşterii cheltuielilor asociate cu utilizarea unor active (terenuri, mijloace fixe, fond comercial, licenţe şi mărci de comerţ ).În astfel de cazuri cheltuiala este prezentată ca amortizare.

Aceste proceduri de alocare au drept scop recunoaşterea cheltuielilor în cadrul perioadei contabile în care se consumă sau expiră beneficiile economice asociate acestor elemente.

Cadrul general prevede că o cheltuială este recunoscută imediat în contul profit şi pierdere atunci când un cost nu generează beneficii economice viitoare sau atunci când şi în măsura în care viitoarele beneficii economice nu corespund sau încetează să mai corespundă condiţiilor pentru recunoaşterea în bilanţ sub formă de activ.

O cheltuială este de asemenea recunoscută în contul profit şi pierdere în acele situaţii în care apare o datorie fără recunoaşterea unui activ ( datoria apare ca urmare a acordării de garanţii pentru produsele vândute)

Evaluarea structurilor situatiilor financiare Evaluarea este procesul prin care se determina valorile la care structurile situaţiilor financiare vor fi recunoscute în bilanţ şi în contul profit şi pierdere .Aceasta presupune alegerea unei anumite baze de evaluare. Diverse baze de evaluare sunt utilizate în situaţiile financiare în combinaţii variate, ele includ următoarele:

costul istoric Activele sunt înregistrate la suma plătită în numerar sau echivalent de numerar sau valoare justa din momentul cumpărării lor.

Datoriile sunt înregistrate la valoarea echivalentului obţinut în schimbul obligaţiei sau în anumite împrejurări (ex. impozit pe venit) la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalent de numerar pentru a stinge datoriile potrivit cursului normal al afacerilor.

costul curent Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau echivalent de numerar care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi achiziţionat în prezent.

Datoriile sunt înregistrate la valoarea neactualizată în numerar/echivalent de numerar necesară pentru a deconta în prezent obligaţia.

119

valoarea realizabilă( de decontare a obligaţiei) Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar/echivalent de numerar care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea normală a activelor.

Datoriile sunt înregistrate la valoarea lor de decontare, aceasta reprezintă valoarea neactualizată în numerar/echivalent de numerar care trebuie plătită pentru a achita datoriile potrivit cursului normal al afacerilor.

valoarea actualizată Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor intrări nete de numerar care urmează să fie generate în derularea normală a activităţii întreprinderii.

Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri de numerar care se aşteaptă să fie necesare pentru a deconta datoriile potrivit cursului normal al afacerilor

Baza de calcul cel mai frecvent adoptată de întreprindere în elaborarea situaţiilor financiare este costul istoric.

Aceasta este de obicei combinată cu alte baze de evaluare (ex. Stocurile sunt de obicei înregistrate la minimul dintre cost şi valoarea realizabilă neta, titlurile tranzacţionabile la valoarea de piaţă)

Întreprinderile utilizează costul curent ca răspuns la incapacitatea modelului contabil bazat pe costul istoric de a rezolva probleme legate de efectul modificării preţurilor activelor.

Concepte de capital şi de menţinere a nivelului capitalului Concepte de capital In elaborarea situaţiilor financiare majoritatea întreprinderilor adoptă conceptul financiar al capitalului.

Conform acestui concept banii investiţi sau puterea de cumpărare investită , capitalul, este sinonim cu activele nete sau capitalul propriu al întreprinderii.

Conform conceptului fizic al capitalului ,cum ar fi capacitatea de exploatare, capitalul reprezintă capacitatea de producţie a întreprinderii exprimată de exemplu în unităţi de producţie pe zi.

Selectarea de către întreprindere a celui mai potrivit concept privind capitalul trebuie să aibă la bază necesitatea utilizatorilor situaţiilor financiare. Astfel trebuie adoptat conceptul financiar al capitalului în cazul în care utilizatorii situaţiilor financiare sunt preocupaţi în primul rând de menţinerea capitalului nominal investit sau a puterii de cumpărare a capitalului investit.

Daca principala preocupare a utilizatorilor o reprezintă capacitatea de exploatare a întreprinderii trebuie utilizat conceptul fizic al capitalului . Conceptul ales indica obiectivul urmărit în determinarea profitului deşi pot apărea anumite dificultăţi de evaluare la punerea în practică a conceptului.

Conceptul de menţinere a nivelului capitalului şi de determinare a profitului

Conceptele privind capitalul conduc la apariţia următoarelor concepte de mentinere a capitalului şi anume:

menţinerea capitalului financiarConform acestui concept profitul se obţine doar dacă valoarea financiară

(monetară) a activelor nete la sfârşitul perioadei este mai mare decât valoarea financiară (monetară) a activelor nete de la începutul perioadei după excluderea oricăror distribuiri către proprietar şi a oricăror contribuţii din partea proprietarului în timpul perioadei analizate.

Menţinerea capitalului financiar poate fi evaluată atât în unităţi monetare nominale cât şi în putere constantă de cumpărare.

menţinerea capitalului fizic 120

Conform acestui concept, profitul se obţine doar atunci când capacitatea fizică productivă (sau capacitatea de exploatare) a întreprinderii (sau resursele, respectiv fondurile necesare atingerii acestei capacităti) la sfârşitul perioadei depăşeşte capacitatea fizică productivă de la începutul perioadei după ce s-a exclus orice distribuiri către proprietari şi a oricăror contribuţii din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.

IFRS 1„Standarde internaţionale de raportare financiara 1- Adoptarea pentru prima data a standardelor internaţionale de raportare financiara”

Acest IFRS înlocuieşte SIC 8 „Aplicarea pentru prima data a IAS-urilor, ca baza primara pentru contabilitate”.

IASB a elaborat acest IFRS din următoarele cauze: unele aspecte ale cerinţei SIC 8- pentru aplicarea retroactiva completa au produs costuri care au depăşit beneficiile probabile pentru utilizatorii situaţiilor financiare.

SIC 8 putea cere unei entităţi care adopta pentru prima data IAS-urile sa aplice 2 versiuni diferite ale unui standard daca versiunea noua a fost introdusa in cursul perioadelor acoperite de primele sale situaţii financiare întocmite conform IAS-urilor si noua versiune interzicea aplicarea retroactiva.

SIC 8 nu clarifica daca o entitate care aplica pentru prima data IAS-uri sa folosească înţelegerea ulterioara în aplicarea retroactiva a deciziilor de recunoaştere si evaluare

au existat unele dubii referitoare la modul in care SIC 8 a interacţionat cu anumite prevederi tranzitorii ale unor standarde individuale.

IFRS 1 se aplică atunci când o entitate adopta pentru prima data IFRS- uri, prin intermediul unei declaraţii explicite şi fără rezerve în conformitate cu IFRS-urile.

În general , acest IFRS solicită unei entităţi să se conformeze cu fiecare IFRS în vigoare la data raportării pentru primele sale situaţii financiare IFRS. În particular, IFRS-ul solicită unei entităţi să facă următoarele operaţiuni în bilanţul IFRS de deschidere pe care îl întocmeşte ca un punct de plecare pentru contabilitatea conformă cu IFRS-urile şi anume:

să recunoască toate activele şi datoriile a căror recunoaştere e cerută de IFRS-uri;

sa nu recunoască elemente drept active sau datorii dacă IFRS-urile nu permit această recunoaştere;

să reclasifice elementele care au fost recunoscute conform principiilor contabile general acceptate anterioare ca un tip de activ , datorie sau componentă de capitaluri proprii, dar care sunt un tip diferit de activ, datorie sau componentă a capitalurilor proprii conform IFRS-urilor; şi

aplicarea IFRS-urilor în evaluarea tuturor activelor şi datoriilor recunoscute. Acest IFRS permite scutiri limitate de a îndeplini aceasta cerinţa în domenii specifice, unde costul conformităţii cu ele ar putea depaşi beneficiile utilizatorilor situaţiilor financiare.

El interzice aplicarea retroactiva a IFRS-urilor în anumite domenii, în particular acolo unde aplicarea retroactivă ar necesita evaluări făcute de conducere asupra condiţiilor din trecut, după ce forma de finalizare a unei anumite tranzacţii este deja cunoscută.

Acest IFRS solicită descrieri care să arate cum a afectat trecerea de la principiile contabile general acceptate anterioare la IFRS-uri :

-poziţia financiara raportata a entitati; -performanţa financiară; -fluxurile de trezorerie

121

In concluzie, obiectivul acestui IFRS este să asigure că primele situaţii financiare IFRS ale unei entităţi şi raportările sale financiare interimare pentru partea din perioada acoperită de acele situaţii financiare conţin informaţii de înaltă calitate care:

sunt transparente pentru utilizatori şi comparabile pentru toate perioadele prezentate;

asigură un punct de plecare adecvat pentru o contabilitate conformă cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară;

pot fi generate cu un cost care nu depăşeşte beneficiile utilizatorilor. Potrivit acestui standard, o entitate trebuie să pregătească un bilanţ IFRS de deschidere la data tranziţiei la IFRS-uri. Acesta este punctul de începere a contabilităţii sale conform cu IFRS-urile.

Ex: Data de raportare pentru primele situaţii financiare IFRS ale entitati A este 31 dec.2008.

Entitatea A decide să prezinte în acele situaţii financiare informaţii comparative doar pentru un an. Deci, data trecerii sale la IFRS-uri este începutul activităţii la 1 ian.2007 sau echivalent, închiderea activitatii la 31 dec. 2006.

Entitatea A a prezentat situaţiile financiare conform principiilor contabile general acceptate anterioare în fiecare an la 31 decembrie, inclusiv la 31 decembrie 2008.

Aplicarea cerinţelor Entitatea A trebuie să aplice IFRS-uril în vigoare pentru perioada care se sfârşeşte la 31 decembrie 2008 în:

a) întocmirea bilanţului IFRS de deschidere la 1 ianuarie 2007; şi b) întocmirea şi prezentarea bilanţului pentru 31 dec.2008,( inclusiv valorile comparative pentru anul 2007),contul de profit si pierdere, situaţia modificărilor capitalurilor proprii şi situaţia fluxurilor de trezorerie pentru anul în curs până la 31 dec. 2008 ( inclusiv valorile comparative pentru 2007) şi prezentarea informaţiilor ( inclusiv informaţiile comparative pentru 2007)

Dacă un IFRS nou nu este încă obligatoriu, dar permite aplicarea anticipată, entităţii A i se permite, dar nu i se solicită să aplice acel IFRS în primele sale situaţii financiare IFRS.

O entitate va utiliza aceleaşi politici contabile pentru Bilanţul contabil de deschidere IFRS precum şi pentru toate perioadele prezentate în primele situaţii financiare IFRS.

Respectivele politici contabile vor fi conforme cu toate IFRS-urile în vigoare la data de raportare pentru primele sale situaţii financiare conforme cu IFRS

Aplicarea pas cu pas a IFRS 1 presupune:1. Identificarea datei şi primelor situaţii financiare conform IFRS;2. Identificarea diferenţelor dintre politicile contabile aplicate şi cele potrivit IFRS şi selectarea politicilor ce trebuie aplicate conform IFRS,

3. Stabilirea excepţiilor ce se vor aplica;4. Întocmirea bilanţului de deschidere de trecere la IFRS;5. Prezentarea situaţiilor financiare prevăzute de IFRS.

Întreprinderile vor trebui să întocmească un bilanţ de deschidere la data trecerii la IFRS, bilanţ ce reprezintă punctul de plecare pentru contabilizarea ulterioară în conformitate cu referenţialul internaţional. Data trecerii la IFRS reprezintă începutul primei perioade pentru care se prezintă informaţii comparative în conformitate cu IFRS

În vederea intocmirii bilanţului de deschidere: Activele şi datoriile nerecunoscute potrivit referenţialului aplicat anterior, dar care îndeplinesc condiţiile de recunoaştere precizate în normele IAS/IFRS vor trebui incluse în bilanţul de deschidere;

122

Activele şi datoriile recunoscute anterior dar care nu îndeplinesc criteriile de recunoaştere trebuie să fie derecunoscute (eliminate din bilanţ);

Activele, datoriile şi capitalurile proprii trebuie să fie clasificate, evaluate şi prezentate potrivit cerinţelor IFRS;

Retratările efectuate vor afecta, cu unele excepţii, capitalurile proprii. Se poate folosi contul 1172 Rezultatul reportat din adoptarea pentru prima dată a IFRS, cont folosit în practica din România.

Primele situaţii financiare sunt întocmite folosind politici contabile în conformitate cu standardele în vigoare la data de raportare ( data de închidere a bilanţului), politici ce sunt aplicate retrospectiv pentru bilanţul de deschidere şi toate perioadele prezentate în situaţiile financiare.

Principiul de bază al IFRS 1 vizează aplicarea retrospectivă a standardelor internaţionale în vigoare la data bilanţului de închidere de la care sunt permise anumite excepţii opţionale şi sunt impuse câteva oblgatorii.

Excepţii opţionale de la aplicarea retrospectivă Scopul acestor excepţii este de a simplifica sarcina întreprinderilor, deşi nici aplicarea acestor excepţii nu este întotdeauna facilă.

Excepţia 1 . Combinări de întreprinderi. Potrivit principiului stipulat de normă, Întreprinderile ar trebui să aplice retrospectiv IFRS 3 “Combinări de întreprinderi”. Prin aplicarea excepţiei, informaţiile referitoare la combinările de întreprinderi care au fost recunoscute înainte de data trecerii la IFRS nu trebuie să fie retratate. Dacă întreprinderile aleg să retrateze informaţiile referitoare la o combinare de întreprinderi anterioară trecerii la IFRS, toate combinările care au avut loc ulterior sunt retratate.

Excepţia 2 . Valoarea justă considerată drept cost prezumat. Pin aplicarea acestei excepţii, întreprinderile nu trebuie să reconstituie informaţii din trecut pentru determinarea costului. Valoarea justă la data trecerii la IFRS este considerată cost prezumat şi reprezintă punctul de plecare pentru determinarea amortizărilor şi pierderilor din deprecieri viitoare. Întreprinderile care aplică această excepţie nu sunt obligate să aplice tratamentul alternativ al IAS 16.

Excepţia 3. Beneficiile angajaţilor. Potrivit IAS 19 “Beneficiile angajaţilor”, planurile de pensii sunt clasificate în două categorii: planuri cu contribuţii determinate şi planuri cu beneficii determinate. Pentru acestea din urmă regulile de contabilizare sunt mult mai complexe, provizioanele pentru planurile de pensii cu beneficii determinate sun evaluate pe baza a numeroase prezumţii actuariale. Pe termen lung, câştigurile şi pierderile se pot compensa. Prin urmare, IAS 19 nu solicită recunoaşterea lor imediată. Potrivit IAS 19, câştigurile şi pierderile cumulate la sfârşitul perioadei de raportare anterioare ce depăşesc 10% din maximul dintre obligaţia privind beneficiile determinate şi valoarea justă a activelor planului (coridorul) sunt amânate şi recunoscute în perioadele viitoare pe durata medie de serviciu rămasă a salariaţilor participanţi la plan. Câştigurile şi pierderile ce nu depăşesc “coridorul” nu sunt recunoscute.

IFRS 1 permite întreprinderii să aplice prospectiv abordarea “coridor” şi să recunoască toate câştigurile şi pierderile actuariale cumulate până la data trecerii la IFRS. Dacă o întreprindere alege să aplice această excepţie facultativă, atunci ea trebuie aplicată pentru toate planurile de pensii.

Excepţia 4: Diferenţe din conversie cumulate. Potrivit IAS 21, anumite diferenţe de curs valutar sunt recunoscute în capitalurile proprii. IFRS 1 scuteşte întreprinderile care adoptă prima dată IFRS să determine retrospectiv diferenţele din conversie, iar diferenţele înregistrate potrivit reglementărilor anterioare sunt anulate la data trecerii la IFRS.

123

Excepţia 5: Instrumente financiare compuse. Potrivit IAS 32, instrumentele financiare compuse sunt scindate în componenta de datorie şi de capitaluri proprii, pe baza condiţiilor existente la recunoaşterea iniţială. IFRS 1 permite întreprinderilor să nu identifice separat cele două elemente dacă elementul de datorie nu mai există la data trecerii la IFRS ( deoarece aplicarea retrospectivă ar însemna practic identificarea a două elemente de capitaluri proprii).

Excepţia 6: Activele şi datoriile filialelor, întreprinderilor asociate şi asocierilor în participaţie. O societate mamă poate adopta IFRS la o dată diferită de filialele sale. Când societatea mamă aplică IFRS înaintea unei filiale, aceasta din urmă poate evalua activele şi datoriile fie la valorile incluse în situaţiile consolidate, fie la valori determinate în conformitate cu IFRS 1 la data trecerii la IFRS. Dacă societatea mamă aplică IFRS la o dată ulterioară, în bilanţul consolidat activele şi datoriile sunt evaluate la valorile contabile din conturile filialei. O opţiune similară este disponibilă şi întreprinderilor asociate sau asocierilor în participaţie care aplică pentru prima dată IFRS la o dată anterioară sau ulterioară societăţii mamă.

Excepţia 7. Desemnarea instrumentelor financiare recunoscute anterior. IAS 39 permite ca un instrument financiar să fie desemnat la recunoaşterea iniţială ca datorie sau activ financiar evaluat la valoarea justă, cu recunoaşterea de valoare în contul de profit şi pierdere. IFRS 1 permite ca această desemnare să poată fi făcută la data trecerii la IFRS. De asemenea, activele financiare pot fi clasificate ca disponibile pentru vânzare la data trecerii la IFRS.

Excepţia 8. Tranzacţiile cu plata pe bază de acţiuni. Standardul IFRS 2 “Plăţi pe bază de acţiuni” conţine prevederi referitoare la tratamentul contabil al emisiunilor de acţiuni sau opţiuni pe acţiuni către salariaţi sau alte părţi care furnizează bunuri şi servicii întreprinderii. Întreprinderile sunt încurajată e, fără a fi obligate, să aplice prevederile IFRS 2 “Plăţi pe bază de acţiuni” instrumentelor de capital acordate înainte de 7 noiembrie 2002 şi celor acordate după 7 noiembrie 2002 care devin legitime înainte de data trecerii la IFRS sau la 1 ianuarie 2005. În acest caz,o întreprindere poate aplica IFRS 2 doar dacă a publicat anterior valoarea justă a instrumentelor emise, determinată la data evaluării. Întreprinderile nu sunt obligate să retrateze informaţia comparativă pentru perioadele anterioare datei de 7 noiembrie 2002 pentru datoriile rezultate din tranzacţiile pe bază de acţiuni ( pentru care se aplică prevederile IFRS 2).

Excepţia 9. Contractele de asigurare. Un asigurator poate alege să aplice prevederile tranzitorii ale IFRS 4 “Contracte de asigurare”, ce presupune o aplicare prospectivă a normei începând cu ianuarie 2005.

Excepţia 10. Modificările în valoarea provizionului pentru dezafectare inclus în costul imobilizărilor corporale. O întreprindere care aplică pentru prima dată IFRS nu trebuie să aplice retrospectiv prevederile IFRIC 1 pentru modificările în valoarea provizionului pentru dezafectare care au avut loc înainte de data trecerii la IFRS.

Excepţia 11. Aranjamente contractuale care conţin contracte de locaţie. O întreprindere poate aplica prevederile tranzitorii ale IFRIC 4 “ Determinarea dacă un aranjament conţine un contract de leasing”, adică poate analiza dacă aranjamentele existente conţin un contract de locaţie la data trecerii la IFRS.

Excepţia 12. Evaluarea activelor şi datoriilor financiare la valoarea justă. O întreprindere poate aplica prevederile IFRS 1 fie prospectiv pentru tranzacţiile încheiate după 25 octombrie 2002 fie prospectiv pentru tranzacţiile încheiate după 1 ianuarie 2004.

Excepţii de la aplicarea retroactivă a altor IFRS-uri : IFRS 1 interzice aplicarea retroactivă a unor aspecte din alte IFRS-uri legate de :

Derecunoaşterea activelor financiare şi a datoriilor financiare; Contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor;

124

Estimări; Activele clasificate ca deţinute pentru vânzare şi pentru activităţi întrerupte. 1. Derecunoaşterea activelor financiare şi a datoriilor financiare; Activele şi datoriile financiare vor fi recunoscute şi evaluate în bilanţul de deschidere în conformitate cu prevederile versiunii IAS 39 în vigoare la data de raportare. Ca excepţie de la principiul general, activele şi datoriile care au fost derecunoscute înainte de data trecerii la IFRS nu sunt recunoscute în bilanţul de deschidere.

2. Contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor; O întreprindere care aplică pentru prima dată IFRS trebuie să evalueze toate instrumentele financiare derivate la valoarea justă la data trecerii la IFRS şi să elimine eventuale câştiguri sau pierderi referitoare la acestea care au fost amânate anterior.

Cel care adoptă pentru prima dată IFRS trebuie să analizeze dacă relaţiile de acoperire îndeplinesc criteriile IAS 39 ( legate în principal de desemnare, documentaţie şi eficienţă) pentru aplicarea regulilor specifice contabilităţii de acoperire a valorii juste împotriva riscurilor ratei dobânzii . Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, atunci se aplică prevederile IAS referitoare la întreruperea contabilităţii de acoperire împotriva riscului de rată a dobânzii. Desemnarea unei relaţii de acoperire nu se poate face retrospectiv.

3. Estimări. IFRS 1 interzice utilizarea înţelegerii ulterioare a unui eveniment pentru corectarea estimărilor, decât în cazul unei erori. Estimările anterioare sunt corectate doar dacă nu au fost făcute în conformitate cu IFRS şi trebuie să reflecte condiţiile existente la data trecerii la IFRS

Conform IFRS- urilor, estimările unei entităţi la data trecerii la IFRS-uri vor fi compatibile cu estimările făcute pentru aceaşi dată conform principiilor contabile general acceptate (GAAP) anterioare ( după ajustările care vor reflecta orice diferenţe din politicile contabile), în afară de cazul când există o dovadă obiectivă că aceste estimări au fost greşite.

De exemplu Să presupunem că data trecerii unei entităţi la IFRS-uri este 1 ianuarie 2008, iar noile informaţii din data de 15 iulie 2008 impun revizuirea unei estimări făcute conform principiilor contabile general acceptate (GAAP) anterioare la 31 decembrie 2007. Entitatea nu trebuie să reflecte aceste noi informaţii în bilanţul IFRS de deschidere ( în afară de cazul când estimările necesită ajustări pentru orice diferenţe ale politicilor contabile sau există o dovadă obiectivă că estimările au fost greşite). În schimb, entitatea trebuie să reflecte aceste noi informaţii în contul său de profit şi pierdere pentru anul care se încheie la 31 dec. 2008.

1. Activele clasificate ca deţinute pentru vânzare şi pentru activităţi întrerupte.

IFRS 5 Active imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi întrerupte solicită aplicarea sa prospectivă activelor imobilizate ( sau grupurilor destinate cedării) care întrunesc criteriile de a fi clasificate ca deţinute pentru vânzare şi pentru activităţi care întrunesc criteriile de a fi clasificate drept întrerupte după data intrării în vigoare a IFRS 5.

O entitate cu data trecerii la IFRS-uri înainte de 1 ianuarie 2005 trebuie să aplice prevederile tranzitorii ale IFRS 5. O entitate cu data trecerii la IFRS-uri la sau după 1 ianuarie 2005 va aplica IFRS 5 retroactiv.

IFRS 2- Plata pe baza de acţiuni Motive pentru emiterea IFRS-ului Entităţile acorda adesea acţiuni sau opţiuni de acţiuni angajaţilor sau altor parţi. Planurile de acţiuni sau de opţiuni pe acţiuni sunt o caracteristică obişnuită a modului de remunerare a angajaţilor , nu numai pentru directori şi cadrele superioare,

125

ci şi pentru mulţi alţi angajaţi. Unele entităţi lansează emisiuni de acţiuni sau opţiuni pe acţiuni pentru a-i plăti pe unii furnizori ca cei de servicii profesionale.

Până la momentul emiterii acestui IFRS, nu exista un standard care să acopere recunoaşterea şi evaluarea acestor tranzacţii. Au apărut, de aceea, îngrijorări cu privire la acest gol, având în vedere preponderenţa crescândă în multe ţari a tranzacţiilor cu plata pe baza de acţiuni.

Caracteristicile principale ale IFRS 2 Acest IFRS cere ca o entitate să recunoască tranzacţiile cu plata pe baza de acţiuni în situaţiile sale financiare, inclusiv tranzacţiile cu angajaţii sau alte parţi care vor fi decontate în numerar, alte active sau instrument de capitaluri proprii ale entităţii.

Nu exista excepţii la acest IFRS, altele decât pentru tranzacţiile pentru care se aplică alte Standarde.

Acest IFRS stabileşte principiile de evaluare şi cerinţele specifice pentru 3 tipuri de tranzacţii cu plata pe baza de acţiuni:

tranzacţii cu plata pe baza de acţiuni cu decontare în instrumente de capitaluri proprii ale entităţii, în care entitatea primeşte bunuri sau servicii drept contravaloare pentru instrumentele sale de capitaluri proprii (inclusiv acţiuni sau opţiuni pe acţiuni)

tranzacţii cu plata pe bază de acţiuni cu decontare în numerar, în care entitatea achiziţionează bunurile sau serviciile angajând datorii către furnizorul acelor bunuri sau servicii pentru sume bazate pe preţul (sau valoarea) acţiunilor sau altor instrumente de capitaluri proprii ale entităţii; şi

tranzacţii în care entitatea primeşte sau achiziţionează bunuri sau servicii, şi termenii acordului permit fie entităţii, fie furnizorului acelor bunuri sau servicii alegerea modului de decontare: fie în numerar, fie prin emiterea unor instrumente de capitaluri proprii.( continuare pe slide 140).

Pentru tranzacţiile cu plata pe baza de acţiuni cu decontare în instrumente de capitaluri proprii ale entitati, acest IFRS cere ca o entitate să evalueze bunurile sau serviciile primite şi creşterea aferentă în capitalurile proprii direct, la valoarea justă1 a bunurilor sau serviciilor primite, cu excepţia cazului când această valoare justă nu poate fi estimata credibil. Dacă entitatea nu poate estima credibil valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite, entităţii i se cere să evalueze valoarea acestora şi creşterea corespunzătoare în capitalurile proprii indirect, în raport cu valoarea justă a instrumentelor de capitaluri proprii acordate.

In plus, pentru tranzacţiile cu angajaţii si alte persoane care prestează servicii similare, entităţii i se cere să evalueze valoarea justa a instrumentelor de capitaluri proprii acordate, deoarece în general, nu e posibil să se estimeze în mod credibil valoarea justă a serviciilor primite din partea angajaţilor. Valoarea justa a instrumentelor de capitaluri proprii acordate este evaluată la data acordării.

Pentru tranzacţiile cu alte parţi decât angajaţii (şi acele persoane care prestează servicii similare) există o prezumţie care poate fi răsturnată, conform căreia valoarea justa a bunurilor sau serviciilor primite poate fi estimata în mod credibil Acea valoare justă este evaluată la data la care entitatea obţine bunurile sau partenerul prestează serviciile.În cazuri rare, dacă prezumţia este răsturnată, tranzacţia este evaluată prin raportare la valoarea justă a instrumentelor de capiteluri proprii acordate, evaluate la data la care entitatea obţine bunurile sau partenerul prestează serviciile.

1 Valoare justa=suma pentru care ar putea fi tranzacţionat un activ sau deconta o datorie intre parţi interesate, in cunostinta de cauza, in cadrul unor tranzacţii obiective

126

Pentru bunuri sau servicii evaluate prin raportarea la o valoarea justa a instrumentelor de capitaluri proprii acordate, IFRS 2 specifică faptul ca acele condiţii pentru intrarea în drepturi, altele decât condiţiile de piaţa nu sunt luate în consideraţie la estimarea valorii juste a acţiunilor sau opţiunilor la data relevantă a evaluării. In schimb, condiţiile pentru intrarea în drepturi sunt luate in considerare prin ajustarea numărului de instrumente de capitaluri proprii, incluse în evaluarea valorii tranzacţiei, astfel încât , in cele din urmă, valoarea recunoscuta pentru bunurile sau serviciile primite drept contraprestaţie pentru instrumentele de capitaluri proprii acordate se bazează pe numărul de instrumente de capitaluri proprii care, în cele din urmă, au intrat în drepturi. De aici, pe o bază cumulativă, nici o valoare nu este recunoscută pentru bunurile sau serviciile primite dacă instrumentele de capitaluri proprii acordate nu intră în drepturi datorită neindeplinirii condiţiei pentru intrarea în drepturi (alta decât condiţia de piaţa).

Acest IFRS cere ca valoarea justa a instrumentelor de capitaluri proprii acordate să se bazeze pe preţuri de piaţă, dacă sunt disponibile, şi să ia în considerare termenii şi condiţiile pe baza cărora acele instrumente de capitaluri proprii au fost acordate. În absenţa preţurilor de piaţă, valoarea justa este estimată utilizând o tehnică de evaluare pentru a aprecia care ar fi fost preţul acelor instrumente de capitaluri proprii la data evaluării într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, între părţi interesate şi în cunoştinţă de cauză.

Acest IFRS stabileşte, de asemenea, cerinţe în cazul în care termenii şi condiţiile unei opţiuni sau acţiuni acordate se modifică ( de exemplu, preţul opţiunii se modifică), sau dacă instrumentele acordate sunt anulate, răscumpărate sau înlocuite cu altă acordare de instrumente de capitaluri proprii. De exemplu, indiferent de orice modificare, anulare sau decontare a unei acordări de instrumente de capitaluri proprii către angajaţi, IFRS-ul cere în general ca entitatea să recunoască cel puţin serviciile primite, evaluate la valoarea justă la data acordării a instrumentelor de capitaluri proprii acordate.

Pentru tranzacţiile cu plata pe bază de acţiuni cu decontare în numerar, acest IFRS cere unei entităţi să evalueze bunurile sau serviciile achiziţionate şi datoriile angajate la valoarea justă a datoriei. Până în momentul decontării datoriei, entităţii i se cere să reevalueze valoarea justă a datoriei la fiecare dată de raportare şi la data decontării, iar orice modificări ale valorii să fie recunoscute în contul de profit şi pierdere al perioadei.

Pentru tranzacţii cu plata pe bază de acţiuni în care termenii acordului permit fie entităţii, fie furnizorului de bunuri sau servicii alegerea modului de decontare fie în numerar, fie prin emiterea unor instrumente de capitaluri proprii, entităţii i se cere să contabilizeze acea tranzacţie sau componentele acelei tranzacţii ca o tranzacţie cu plata pe bază de acţiuni cu decontare în numerar dacă, şi în măsura în care, entitatea a angajat o datorie de a deconta în numerar (sau cu alte active), sau ca o tranzacţie cu pata în acţiuni cu decontare în instrumente de capitaluri proprii ale entităţii dacă, şi în măsura în care, nu a fost angajată nici o astfel de datorie.

IFRS 2 prescrie diferite cerinţe de prezentare a informaţiilor pentru a permite utilizatorilor situaţiilor financiare să înţeleagă:

a) Natura şi dimensiunile acordurilor de plată pe bază de acţiuni care au existat în timpul perioadei;

b) Modul în care a fost determinată valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite sau valoarea justă a instrumentelor de capitaluri proprii acormate în timpul perioadei;

c) Efectul tranzacţiilor cu plata pe bază de acţiuni asupra profitului sau pierderii entităţii aferente perioadei şi asupra poziţiei sale financiare

127

d) Dacă o entitate acordă tuturor deţinătorilor unei clase particulare de instrumente de capitaluri proprii dreptul de a achiziţiona instrumente de capitaluri proprii suplimentare ale entităţii la un preţ care este mai mic decât valoarea justă a acelor instrumente de capitaluri proprii şi un angajat primeşte un astfel de drept deoarece este deţinătorul instrumentelor de capitaluri proprii din acea clasă particulară, acordarea sau exercitarea acelui drept nu face obiectul cerinţelor acestui IFRS.

e) IFRS 2 se aplică tranzacţiilor cu plata pe bază de acţiuni în care entitatea achiziţionează sau primeşte bunuri sau servicii. Bunurile includ stocuri, consumabile, imobilizări corporale, imobilizări necorporale şi alte active nefinanciare. Cu toate acestea, o entitate nu va aplica acest IFRS tranzacţiilor în care entitatea achiziţionează entitatea achiziţionează bunuri ca parte a activelor nete achiziţionate într-o combinare de întreprinderi la care se aplică IFRS 3 Combinări de întreprinderi . De aici, instrumentele de capitaluri proprii emise într-o combinare de întreprinderi în schimbul controlului asupra entităţii dobândite nu intră în aplicabilitatea IFRS 2. Cu toate acestea, instrumentele de capitaluri proprii acordate angajaţilor entităţii, dobândite în calitatea lor de angajaţi ( de exemplu, în scimbul activităţii neintrerupte) intră în aria de aplicabilitate a IFRS 2 . În mod similar, anularea, înlocuirea sau altă modificare a acordurilor cu plata pe bază de acţiuni datorită unei combinări de întreprinderi sau altei restructurări a capitalurilor proprii va fi contabilizată în conformitate cu IFRS 2.

Recunoaştere O entitate va recunoaşte bunurile sau serviciile primite sau achiziţionate într-o tranzacţie cu plata pe bază de acţiuni atunci cînd obţine bunurile sau când serviciile sunt prestate. Entitatea va recunoaşte o creştere corespunzătore a capitalurilor proprii dacă bunurile sau serviciile au fost primite într-o tranzacţie cu plata pe bază de acţiuni cu decontarea în instrumente de capitaluri proprii ale entităţii, sau o datorie dacă bunurile sau serviciile au fost achiziţionate într-o tranzacţie cu plata pe bază de acţiuni cu decontare în numerar.

Atunci când bunurile sau serviciile primite sau achiziţionate într-o tranzacţie cu plata pe bază de acţiuni nu se califică pentru recunoaşterea ca active, acestea vor fi recunoscute drept cheltuieli.

Exemplul 1. O entitate acordă 100 e opţiuni pe acţiuni fiecăruia dintre cei 500 de angajaţi. Fiecare acordare este condiţionată de faptul că angajatul va munci pentru entitate în următorii trei ani. Entitatea estimează că valoarea justă a fiecărei opţiuni pe acţiuni este de 15 u.m.

Aplicarea cerinţelor Dacă toate aşteptările sunt îndeplinite, entitatea recunoaşte următoarele valori pe parcursul perioadei pentru satisfacerea condiţiilor de intrare în drepturi, pentru serviciile primite drept contravaloare a opţiunilor pe acţiuni.

128

600.000600.000200.000200.000(50.000 opţiuni x 80% x 15 (50.000 opţiuni x 80% x 15 u.m. X 3/3) – 400.000 u.m.u.m. X 3/3) – 400.000 u.m.

33

400.000400.000200.000200.000(50.000 opţiunix 80% x 15 (50.000 opţiunix 80% x 15 u.m.x 2/3 )- 200.000 u.m.u.m.x 2/3 )- 200.000 u.m.

22

200.000200.000200.000200.00050000 opţiuni x 80%x15 50000 opţiuni x 80%x15 u.m.x !/3u.m.x !/3

11

Cheltuieli Cheltuieli cumulative cu cumulative cu remunerarearemunerarea

Cheltuieli cu Cheltuieli cu remunerarea pentru remunerarea pentru

perioadăperioadă

CalculCalculAnulAnul

Aplicaţia 2. Societatea A acordă unui angajat dreptul să aleagă fie 1000 de acţiuni-fantomă( adică dreptul de a încasa numerar în echivalenţa a 1000 de acţiuni) fie 1200 de acţiuni. Acordarea este condiţionată de efectuarea a trei ani de serviciu. Dacă angajatul alege alternativa acţiunilor , acţiunile trebuie păstrate spre administrare timp de trei ani după data intrării în drepturi. La data acordului preţul pe acţiune al entităţii este de 50 lei/ acţiune. La sfârşitul anului 1 preţul pe acţiune este de 52 lei, la sfârşitul anului 2 de 55 lei, iar la sfârşitul anului 3 de 60 lei/ acţiune. Nu se preconizează să se plătească dividente în următorii trei ani. După ce se iau în considerare efectele restricţiilor legate de transferul ulterior intrării în drepturi, entitatea estimează că valoarea justă la data acordării echivalentului în acţiuni este de 48 lei/ acţiune. La sfârşitul celor trei ani , angajatul alege:

Scenariul 1: Alternativa în numerar; Scenariul 2: Alternativa în capitaluri proprii. Rezolvare: La data evaluării - valoarea justă a alternativei de decontare în capitaluri proprii este de 57.600 lei ( 1200 acţiuni x 48 lei/ acţiune= 57.600 lei)

- valoare justă a alternativei de decontare în numerar este de 50.000 lei ( 1.000 acţiuni x 50 lei / acţiune = 50.000 lei)

- Valoarea justă a componentei de capitaluri proprii este de 7.600 lei ( diferenţa dintre valoarea justă a instrumentului financiar compus ( 57.600 lei) şi valoarea justă a alternativei decontării în numerar ( 50.000 lei). 7.600 lei : 3 ani = 2.533 lei pe an

Cheltuielile generate de plata pe bază de acţiuni vor fi recunoscute pe măsura prestării serviciilor de către salariaţi.

Pe parcursul celor trei ani înregistrările ce trebuie efectuate, indiferent de alternativa aleasă sunt:

Exerciţiul financiar N: 17.333 Cheltuieli aferente plăţilor pe = Datorii faţă de angajaţi 17.333

bază de acţiuni( datorii) 2.533 Cheltuieli aferente plăţilor pe = Rezerve de valoare justă 2.533 bază de acţiuni ( capitaluri proprii) Exerciţiul financiar N + 1: 19.333 Cheltuieli aferente plăţilor pe = Datorii faţă de angajaţi 19.333

bază de acţiuni( datorii) 2.533 Cheltuieli aferente plăţilor pe = Rezerve de valoare justă 2.533 bază de acţiuni ( capitaluri proprii) Unde: 19.333 = 1000 acţiuni x 55 lei/ acţiune x 2/3 – 17.333 = 19.333 lei Exerciţiul financiar N + 2: 23.334 Cheltuieli aferente plăţilor pe = Datorii faţă de angajaţi 23.334

bază de acţiuni( datorii) 2.533 Cheltuieli aferente plăţilor pe = Rezerve de valoare justă 2.533 bază de acţiuni ( capitaluri proprii) Unde: 23.334 = 1000 acţiuni x 60 lei/ acţiune x 3/3 – 17.333 – 19.333 = 23.334 lei

Înregistrarea efectuată la sfârşitul celui de-al treilea an , în situaţia în care angajaţii aleg decontarea în numerar presupune derecunoaşterea datoriei înregistrată pe parcursul celor trei ani concomitent cu diminuarea trezoreriei

60.000 Datoriile faţă de angajaţi = Conturi la bănci în lei 60.000

129

Înregistrarea efectuată la sfârşitul celui de-al treilea an , în situaţia în care angajaţii aleg decontarea în instrumente de capitaluri proprii ale entităţii, presupune derecunoaşterea datoriei înregistrată pe parcursul celor trei ani concomitent cu creşterea capitalurilor proprii

60.000 Datoriile faţă de angajaţi = % Capital subscris vărsat valoarea nominală Prime de emisiune diferenţa

IFRS 3-Combinari de întreprinderi Acest standard înlocuieşte standardul 22 (anulat). De asemenea, IFRS 3 înlocuieşte următoarele interpretări:

SIC- 9 Combinări de întreprinderi - Clasificarea fie ca achiziţii fie ca uniuni de interese

SIC -22 Combinări de întreprinderi - Ajustarea ulterioară a valorilor juste şi a fondului comercial raportate iniţial

SIC- 28 Combinări de întreprinderi - data schimbului si valoarea justa a instrumentelor de capitaluri proprii

Motivele pentru emiterea IFRS sunt următoarele: IAS 22 permitea doua metode diferite de contabilizare a combinărilor de întreprinderi:

- metoda punerii in comun de interese; -metoda achiziţiei . Deşi în conformitate cu IAS 22, metoda punerii în comun de interese era permisă doar în cazul combinărilor de întreprinderi ce se încadrau în categoria uniunilor de interese, s-a arătat de către analişti financiari si de către alţi utilizatori ai situaţiilor financiare că utilizarea a doua metode de contabilizare diferite pentru tranzacţii în mare parte similare, afectează comparabilitatea situaţiilor financiare.

Alţii au argumentat ca utilizarea a mai mult de o metodă de contabilizare pentru astfel de tranzacţii creează interese în structurarea tranzacţiilor din punct de vedere contabil pentru a ajunge la rezultatul dorit, mai ales având în vedere faptul că cele doua metode de contabilizare dau rezultate destul de diferite.

Aceşti factori combinaţi cu interzicerea metodei punerii în comun de interese în Australia, Canada si SUA au făcut Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB) să încerce să determine dacă, având în vedere că doar un număr redus de combinări de întreprinderi puteau fi contabilizate folosindu-se metoda punerii în comun de interese în conformitate cu IAS 22, ar fi avantajos ca standardele internaţionale să preia modelul australian şi nord –american şi să interzică de asemenea această metodă.

Tratamentul contabil al combinărilor de întreprinderi era diferit de la o jurisdicţie la alta şi în alte privinţe. Printre acestea contabilizarea fondului comercial şi a imobilizărilor necorporale dobândite în cadrul unei combinări de întreprinderi, tratamentul contabil folosit în situaţiile în care proporţia deţinuta de dobânditor din valoarea justa a activelor nete identificabile obţinute depăşeşte costul aferent combinării de întreprinderi, precum şi recunoaşterea datoriilor rezultate din terminarea sau reducerea activităţii entităţi dobândite.

În plus, IAS 22 conţinea o opţiune în modul de aplicare a metodei achiziţiei: activelor identificabile dobândite şi datoriile asumate puteau fi evaluate iniţial folosindu-se fie un tratament contabil de bază, fie un tratament contabil alternativ permis.

130

prin tratamentul contabil de bază, activele identificabile dobândite şi datoriilor asumate erau evaluate iniţial ca o combinaţie de valori juste (în limita participaţiei obţinute de dobânditor) şi valori contabile dinainte de achiziţie (în limita participaţiei minoritare).

prin tratamentul contabil alternativ permis, activele identificabile dobândite si datoriile asumate erau evaluate iniţial la valoarea justă la data achiziţiei.

Consiliul a ajuns la concluzia că, dacă se permite ca tranzacţii similare să fie contabilizate prin metode alternative, utilitatea informaţiilor oferite utilizatorilor de situaţii financiare este afectată întrucât se diminuează atât comparabilitatea cât şi credibilitatea acestora.

Prin urmare a fost emis IFRS 3, in vederea unificării pe plan internaţional a contabilizării combinaţiilor de întreprinderi, în ceea ce priveşte:

metoda contabilă folosită pentru combinările de întreprinderi; evaluarea iniţiala a activelor identificabile dobândite şi a datoriilor şi datoriilor contigente asumate într-o combinare de întreprinderi;

recunoaşterea datoriilor în vederea terminării sau reducerii activităţii entităţii dobândite;

tratamentul contabil folosit pentru orice surplus obţinut în situaţiile în care proporţia determinată de dobânditor din valoarea justa a activelor nete identificabile dobândite depăşeşte costul aferent combinării de întreprinderi; şi

contabilizarea fondului comercial şi a imobilizărilor necorporale dobândite în urma unei combinări de întreprinderi.

Caracteristicile principale ale IFRS 3 sunt: solicita ca toate combinările de întreprinderi care intra sub incidenţa sa să fie contabilizate folosindu-se metoda achiziţiei

solicită să fie identificat dobânditorul pentru toate combinările de întreprinderi care intră în aria sa de aplicabilitate. Dobânditorul este entitatea participantă la combinare care dobândeşte controlul asupra celorlalte entităţi sau întreprinderi participante la combinare.

solicită dobânditorulului să evalueze costul combinării de întreprinderi ca suma a: valorilor juste, la data transferului, a activelor transferate, a datoriilor contractate sau asumate şi a instrumentelor de capitaluri proprii emise de dobânditor în schimbul controlului asupra entităţi dobândite; la care se adaugă orice costuri direct atribuibile combinării.

4.solicită dobânditorului să recunoască în situaţiile sale financiare, separat, la data achiziţiei, activele identificabile ale entităţii dobândite, datoriile şi datoriile contingente ale entităţii dobândite care satisfac următoarele criterii de recunoaştere la data respectivă, indiferent dacă au fost sau nu înregistrate anterior în situaţiile financiare ale entităţii dobândite:

în cazul unui activ, altul decât o imobilizare necorporală, este probabil ca toate beneficiile economice ulterioare aferente să se transfere dobânditorului, iar valoarea sa justă poate fi evaluată credibil;

în cazul unei datorii, alta decât o datorie contingentă, este probabil ca un flux de resurse ce încorporează beneficii economice să fie necesar pentru acoperirea obligaţiei create, iar valoarea sa justă poate fi evaluată credibil;şi

în cazul unui imobilizări necorporale sau al unei datorii contingente, valoarea sa justă poate fi evaluată credibil.

5.solicită ca activele identificabile, datoriile şi datoriile contingente care satisfac criteriile de recunoaştere sus menţionate să fie evaluate iniţial de către dobânditor la

131

valoarea lor justă la data achiziţiei, fără a ţine seama de participaţia minoritară rezultată.

6. solicită ca fondul comercial dobândit ca rezultat al unei combinări de întreprinderi să fie recunoscut de către dobânditor ca activ, începând de la data achiziţiei şi să fie evaluat iniţial ca surplusul de cost aferent combinării de întreprinderi şi proporţia deţinută de dobânditor din valoarea justă netă a activelor identificabile, datoriilor şi datoriilor contingente ale entităţii dobândite, recunoscute în conformitate cu punctul 4 de mai sus.

7. interzice amortizarea fondului comercial dobândit într-o combinare de întreprinderi şi, în schimb, solicită testarea deprecierii fondului comercial anual sau chiar mai frecvent, dacă anumite evenimente sau schimbări în circumstanţe indica posibilitatea ca activul să fie depreciat, în conformitate cu IAS 36 „Deprecierea activelor”.

8. solicită ca dobânditorul să reanalizeze identificarea şi reevaluarea activelor, datoriilor şi datoriilor contingente identificabile ale unităţii dobândite, precum şi evaluarea costului aferent combinării de întreprinderi, dacă proporţia deţinută de dobânditor din valoarea justă netă a elementelor contabile recunoscute în conformitate cu punctul 4 de mai sus depăşeşte costul aferent combinării de întreprinderi.Orice surplus rămas după reanalizare trebuie recunoscut imediat de dobânditor în contul de Profit şi Pierdere

9. solicită prezentarea informaţiilor care permit utilizatorilor situaţiilor financiare ale unei entităţi să evalueze natura şi efectul final al:

• combinărilor de întreprinderi care au avut loc în timpul perioadei respective;

• combinărilor de întreprinderi care au avut loc după data bilanţului, dar înainte de data la care se autorizează emiterea situaţiilor financiare; şi

• anumitor combinări de întreprinderi care au luat fiinţa anterior.10. solicită prezentarea informaţiilor care permit utilizarea situaţiilor financiare ale unei entităţi să evalueze modificările survenite în valoarea contabilă a fondului comercial pe parcursul perioadei respective.

Metoda de contabilizare.În conformitate cu IFRS 3 ,toate combinările de întreprinderi care intră sub

incidenţa sa se vor contabiliza folosindu-se metoda Achiziţiei. În conformitate cu IAS 22, combinările de întreprinderi Puteau fi contabilizate folosindu-se una dintre următoarele două metode: metoda punerii în comun de interese pentru combinările clasificate ca uniuni de interese şi metoda achiziţiei pentru combinările clasificate ca achiziţii.O uniune de interese este o combinare de întreprinderi în care acţionarii întreprinderilor participante la combinare îşi reunesc controlul asupra ansamblului activelor nete şi operaţiunilor, cu scopul de a partaja riscurile şi beneficiile generate de entitatea rezultantă, astfel încât nici una din părţi nu poate fi identificată drept dobânditor. Într-o uniune de interese nu există nici o recunoaştere a nici unui nou fond comercial sau fond comercial negativ.

132

Obiectiv Obiectivul Ifrs 3 este de a prescrie tratamentul contabil urmat de entităţile care devin parte a unor combinări de întreprinderi. În special, acesta precizează că toate combinările de întreprinderi trebuie contabilizate folosindu-se metoda achiziţiei. În acest sens, dobânditorul este obligat să recunoască activele identificabile, datoriile şi datoriile contingente ale entităţii dobândite la valoarea justă a acestora ladata achiziţiei precum şi fondul comercial, care ulterior trebuie supus testării pentru depreciere şi nu se amortizează.

Cu excepţia cazurilor menţionate mai jos, IFRS 3 se aplică în toate cazurile combinărilor de întrprinderi.Excepţiile se referă la:a) În cazul combinărilor de întreprinderi în care entităţi sau întreprinderi individuale sunt reunite pentru a forma asocieri în patrticipaţie.

b) În cazul combinărilor de întreprinderi între entităţi sau întreprinderi aflate sub control comun.

c) În cazul combinărilor de întreprinderi ce includ două sau mai multe entităţi mutuale.

d) În cazul combinărilor de întreprinderi în care entităţi sau întreprinderi individuale fuzionează într-o singură entitate raportoare doar pe bază de contract, fără transfer de proprietate ( de exemplu, combinări în care entităţi individuale fuzionează doar pe bază de contract pentru a forma o corporaţie cotată dual la bursă).

Identificarea unei combinări de întreprinderi. O combinare de întreprinderi reprezintă fuzionarea unor entităţi individuale într-o singură entitate raportoare. În aproape toate cazurile de combinări de întreprinderi, una dintre entităţi, dobânditorul, obţine controlul asupra unuia sau mai multor întreprinderi, entităţile dobândite . Dacă o entitate obţine controlul asupra uneia sau mai multor entităţi care nu sunt întreprinderi, rezultatul acestei fuziuni nu reprezintă o combinare de întreprinderi. Atunci când o entitate dobândeşte o grupare de active sau active nete care nu constituie o întreprindere, entitatea respectivă va aloca câte o parte din costul grupării de active activelor şi datoriilor individuale identificabile pe baza valorilor juste relative ale acestora la data achiziţiei.

O combinare de întreprinderi poate fi structurată într-o varietate de moduri din motive juridice, fiscale sau din alte motive. Aceasta poate presupune cumpărarea de către o entitate a capitalurilor proprii ale altei entităţi, cumpărarea totalităţii activelor nete ale unei alte entităţi, asumarea datoriilor unei alte entităţi sau cumpărarea unei părţi din activele nete ale unei alte entităţi care împreună formează una sau mai multe întreprinderi. Combinarea se poate efectua prin emiterea de acţiuni, prin transfer de numerar, echivalent de numerar sau alte active, sau printr-o combinaţie a acestor metode. Tranzacţia poate avea loc între acţionarii entităţţilor care participă la combinare sau între o entitate şi acţionarii celeilalte entităţi. În urma combinării se poate înfiinţa o entitate nouă care să controleze entităţile combinate sau activele nete transferate, sau poate avea loc restructurarea uneia sau mai multora dintre entităţile care participă la combinare.

O combinare de întreprinderi poate avea ca efect o relaţie de tip societate mamă – filială, în care dobânditorul este societatea – mamă, iar entitatea dobândită devine o filială a dobânditorului. În această situaţie dobânditorul va aplica IFRA 3 în situaţiile sale consolidate. Acesta va include interesul său în entitatea dobândită în situaţiile sale financiare individuale pe care le întocmeşte ca investiţie într-o filială.

O combinare de întreprinderi poate implica cumpărarea activelor nete, inclusiv fondul comercial, dacă există, ale unei alte entităţi, mai degrabă decât cumpărarea

capitalurilor proprii ale acelei entităţi. O astfel de combinare nu are ca rezultat o relaţie de tip societate mamă – filială.

Aplicarea metodei achiziţiei include următoarele etape:a) Identificarea dobânditorului;b) Evaluarea costului aferent combinării de întreprinderi;c) Alocarea, la data achiziţiei, a costului combinării de întreprinderi în activele dobândite şi în datoriile şi datoriile contigente asumate.

Identificarea dobânditorului În cazul tuturor combinărilor de întreprinderi se va identifica dobânditorul.Dobânditorul se defineşte ca entitatea participantă la combinare ce obţine controlul asupra celorlalte entităţi sau întreprinderi ce participă la combinare.

Deoarece prin metoda achiziţiei o combinare de întreprinderi este privită din perspectiva dobânditorului, se presupune că una din părţile implicate în tranzacţie poate fi identifivată ca dobânditor.

Controlul reprezintă autoritatea de a guverna politicile financiare şi operaţionaleale unei entităţi sau întreprinderi în vederea obţinerii de beneficii din activităţile acesteia. Se va presupune că o entitate ce participă la combinare a obţinut controlul asupra alteia atunci când controlează mai mult de jumătate din voturile celei de-a doua entităţi, cu excepţia cazului în care se demonstrează că deţinerea acestora nu constituie drept de control.

Chiar dacă una dintre entităţile ce participă la combinare nu controlează mai mult de jumătate din voturile celei de-a doua entităţi, se consideră că cea dintâi a obţinut controlul asupra celei de-a doua dacă, în urma combinării, cea dintâi obţine:

Controlul a mai mult de jumătate din voturile celei de-a doua entităţi, în virtutea unor acorduri cu alţi investitori; sau

Autoritatea de a guverna strategiile financiare şi operaţionale ale celei de-a doua entităţi în virtutea unui statut sau a unui acord; sau

Autoritatea de a numi sau de a înlătura din funcţie majoritatea membrilor consiliului de administraţie sau ai unei autorităţi de guvernare echivalentea celei de a doua entităţi; sau

Autoritatea de a exprima majoritatea voturilor la întrunirile consiliului de administraţie sau ale unei autorităţi de guvernare echivalente a celei de-a doua entităţi.

Deşi uneori poate fi dificil săse identifice dobânditorul, de obicei există anumite indicii că aacesta există. De exemplu:

a) Dacă valoarea justă a uneia dintre entităţi este semnificativ mai mare decât a celeilalte entităţi ce face parte din combinare, entitatea a cărei valoare justă este mai mare este probabil dobânditorul;

b) Dacă o combinare de întreprinderi este efectuată printr-un schimb de acţiuni comune cu drept de vot contra numerar sau alte active, entitatea care renunţă la numerar sau la alte active este probabil dobânditorul; şi

c) Dacă o combinare de întreprinderi are ca rezultat posibilitatea conducerii unei entităţi de a domina alegerea membrilor conducerii pentru entitatea rezultată din combinare, entitatea dominantă este probabil dobânditorul.

Costul unei combinări de întreprinderi. Dobânditorul va evalua costul aferent combinării de întreprinderi ca sumă agregată:

A valorilor juste, la data transferului, ale activelor date, datoriilor contractate sau asumate şi instrumentelor de capitaluri proprii emise de dobânditor în schimbul obţinerii controlului asupra entităţii dobândite; şi

A tuturor costurilor atribuibile direct combinării de întreprindeData achiziţiei reprezintă data la care dobânditorul preia efectiv controlul entităţii dobândite. Când acest lucru se realizează prin intermediul unei singure tranzacţii de schimb, data transferului coincide cu data achiziţiei. Totuşi, o combinare de

întreprinderi poate cuprinde mai multe tranzacţii de schimb, de exemplu, atunci când combinarea se realizează în urma cumpărării de acţiuni în mai multe tranşe. În acest caz:

Costul aferent combinării este reprezentat de costul agregat al tranzacţiilor individuale;şi

Data transferului reprezintă data la care are loc fiecare tranzacţie de schimb( adică data la care este înregistrată fiecare investiţie individuală în situaţiile financiare ale dobânditorului), în timp ce data achiziţiei reprezintă data la care dobânditorul preia controlul entităţii dobândite.

Alocarea costului aferent unei combinări de întreprinderi activelor dobândite şi datoriilor şi datoriilor contingente asumate.La data achiziţiei, dobânditorul va atribui cost aferent combinării de întreprinderi prin recunoaşterea activelor, datoriilor şi datoriilor contingente identificabile ale entităţii dobândite care îndeplinesc criteriile de recunoaştere la valoarea justă la data respectivă, cu excepţia imobilizărilor necorporale ce sunt clasificate ca disponibile pentru vânzare potrivit IFRS 5 Active imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi întrerupte care vor fi recunoscute la valoarea justă minus costurile aferente vânzării.

La data achiziţiei, dobânditorul: • Va recunoaşte fondul comercial dobândit în contextul combinării de întreprinderi ca activ; şi• Va evalua iniţial respectivul fond comercial la cost, respectiv surplusul de cost aferent combinării de întreprinderi peste interesul dobânditorului din valoarea justă netă a activelor, a datoriilor şi a datoriilor contingente identificabile recunoscute.

Aplicaţie: La data de 1 septembrie N Societatea A a achiziţionat 70% din acţiunile Societăţii B la preţul de 5 lei/ acţiune vărsat în numerar. Capitalul social al Societăţii B este divizat în 10.000 acţiuni cu o valoare nomonală de 2 lei/ acţiune. La data achiziţiei bilanţurile celor două societăţi sunt următoarele:

Bilanţ întocmit la data de 01 septembrie NElemente Soc.

ASoc.B

Active imobilizate corporale

150000

10000

Stocuri 45000

10000

Creanţe comerciale

86000

15000

Disponibilităţi

72000

5000

Total active 353000

60000

Capital social 100000

20000

Rezerve 75000

15000

Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

8000 5000

Datorii comerciale

170000

20000

Total capitaluri proprii şi datorii

353000

60000

Achiziţia Soc.B generează evaluări ale elementelor acesteia, valorile juste stabilite fiind următoarele:

Imobilizări corporale...................................................35.000 lei Stocuri...........................................................................9.000 lei Provizionul pentru riscuri şi cheltuieli............................5.500 lei Pentru celelalte elemente, valorile juste coicid cu valorile contabile Pentru calculul impozitului amânat se va lua în considerare o cotă de 16%

1.Calculul activului net la valoarea justă al Soc. BElemente Lei

Imobilizări corporale 35000

Stocuri 9000Creanţe comerciale 1500

0Disponibilităţi 5000Activ de impozit amânat aferen stocurilor(1000x16%)

160

Activ de impozit amânat aferent provizionului pentru riscuri (500x 16%)

80

Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

(5500)

Datorii comerciale (20000)

Datorie cu impozitul amânat aferentă imobilizărilor Corporale (5000x 16%)

800

Active nete la valoarea justă 37.940

2. Calculul fondului comercial generat de combinareCost de achiziţie a titlurilor( 10.000x70%x5 ).............35.000 lei(-) Partea lui A în activul net în valoare justă allui B ( 70% x 37.940)..................................................26.558 lei-----------------------------------------------------------------------------------= Fond comercial ( diferenţa de achiziţie)....................8.442 lei3.Calculul intereselor minoritare:Interes minoritar = 30% x 37.940 = 11.382 lei4. Reflectarea contabilă a achiziţiei titlurilor în contabilitatea Soc.A Titluri de participare = Disponibil 35.000 35.000

Reflectarea modificărilor determinate de evaluarea la valoarea justă a activelor şi datoriilor preluate de Soc A ( impozitul amânat va fi reflectat pe o bază netă ( 160+80-800= 560 lei), respectiv Datorie netă cu impozitul amânat)

5.000 Imobilizări corporale = % Stocuri 1.000 Provizioane pentru riscuri şi cheltieli 500 Datorie cu impozitul amânat 560 Titluri de participare (5.000–1.000–500-560)x70% 2.058 Interes minoritar (5.000-1.000-500-560)x30% 882 Recunoaşterea fondului comercial8.442 Fond comercial = Titluri de participare 8.442 Eliminări de natură patrimonială % = %20.000 Capital social B Titluri de participare 24.50015.000 Rezerve B Interes minoritar 10.500 (11382-882 sau 30%x 35000)Foaie de lucru privind întocmirea bilanţului consolidat la 01 sept.NElemente Soc.A Soc.B Bilanţ

agregatEliminări Bilanţ

consolidat

Fond comercial 8.442 8442Active imobilizate corporale

150000

30000 180000 5000 185000

Titluri de participare

35000

35000 -35000 -

Stocuri 45000

10000 55000 -1000 54000

Creanţe comerciale

86000

15000 101000 101000

Disponibilităţi 37000

5000 42000 42000

Total activ 353000

60000 413000 -22558 390442

Capital social 100000

20000 120000 -20000 100000

Rezerve 75000

15000 90000 -15000 75.000

Interes minoritar   11382 11382Prov.pt. riscuri şi cheltiieli

8000 5000 13000 500 13500

Datorii cu impozitul amânat

560 560

Datorii 1700 20000 190000 19000

comerciale 00 0Total pasiv 3530

0060000 413000 -22558 39044

2

IFRS 4- Contracte de asigurări Motivele pentru emiterea IFRS-ului sunt:

-este primul IFRS care se ocupa de contractele de asigurare-practicile contabile referitoare la contractele de asigurări au fost diverse si,

adesea, au diferit de practicile din alte sectoare. IASB a emis acest IFRS pentru a face îmbunătăţiri limitate ale contabilităţii contractelor de asigurare până ce Consiliul finalizează a doua fază a proiectului sau privind contractele de asigurări precum şi pentru a cere oricărei entităţi care emite contracte de asigurări (asigurator) să prezinte informaţii despre acele contracte.

Acest IFRS este punctul de plecare pentru faza a doua a acestui proiect. Consiliul şi-a asumat obligaţia de a finaliza faza a doua fără întârziere după investigarea tuturor chestiunilor conceptuale şi practice relevante şi încheierea întregului proces.

Caracteristicile principale ale IFRS-ului sunt: IFRS-ul se aplică tuturor contractelor de asigurare( inclusiv celor de reasigurare) pe care le emite o entitate, precum şi contractelor de reasigurare pe care aceasta le deţine, cu excepţia contractelor specifice acoperite de alte IFRS-uri. Nu se aplică altor active şi datorii ale asigurătorului ca : activele financiare şi datoriile financiare care intră în aria de aplicabilitate a IAS 39 „Instrumente financiare: recunoaştere si evaluare”.In plus nu se adresează contabilizării de către deţinatorii de poliţe.

Scuteşte, temporar, un asigurător ( în timpul fazei întâi al acestui proiect) de unele cerinţe ale altor IFRS-uri, inclusiv de cerinţa de a lua în considerare Cadrul general atunci când selectează politicile contabile pentru contractele de asigurări.

Totuşi, IFRS-ul: interzice crearea unor rezerve pentru despăgubiri posibile în cadrul unor contracte care nu sunt în vigoare la data raportării (cum ar fi rezervele pentru catastrofe şi cele de egalizare).

cere un test privind adecvarea datoriilor de asigurare recunoscute în situaţiile financiare şi un test privind deprecierea pentru activele de reasigurare.

cere asigurătorului să menţină datoriile de asigurare în bilanţ până când acestea sunt achitate sau anulate, sau până când expiră şi se prezintă datoriile de asigurare fără a le compensa cu activele de reasigurare aferente

IFRS-ul permite unui asigurător să îşi schimbe politicile contabile privind contractele de asigurare doar dacă, drept rezultat, situaţiile sale financiare prezintă informaţii care sunt mai relevante şi nu mai puţin credibile, sau care sunt mai credibile şi nu mai puţin relevante.

In special, un asigurător nu poate introduce nici una dintre practicile următoare, deşi el poate continua utilizarea unor politici contabile care să le implice, şi anume:

a)să evalueze datoriile de asigurare pe o bază neactualizată b)să evalueze drepturile contractuale ale comisioanelor viitoare pentru managementul investiţiilor la o valoare care să depăşească valoarea lor justă, rezultată în urma comparării cu comisioanele curente percepute de alţi participanţi de pe piaţă pentru servicii similare,

c)să folosească politici contabile neuniforme pentru datoriile de asigurare ale filialelor

IFRS-ul permite introducerea unei politici contabile care să implice reevaluarea completă a datoriilor clasificate ca datorii de asigurări în fiecare perioadă, pentru a reflecta ratele de dobândă curente pe piaţă (şi, dacă asiguratorul alege, alte estimări şi ipoteze curente). Fără aceasta permisiune, unui asigurător i s-ar fi cerut să implementeze modificarea politicilor contabile pentru toate datoriile similare

Un asigurător nu are nevoie să modifice toate politicile sale contabile pentru contractele de asigurare pentru a elimina prudenţa excesivă. Cu toate acestea, dacă un asigurător evaluează deja contractele sale de asigurări cu suficientă prudenţă, el nu trebuie să manifeste prudentă suplimentară.

Exista o presupunere nefondată potrivit căreia situaţiile financiare ale unui asigurător vor deveni mai puţin relevante şi mai puţin credibile dacă el implementează o politică contabilă care să reflecte marjele de investiţii viitoare în evaluarea contractelor de asigurare.

Atunci când un asigurător îşi schimbă politicile sale contabile referitoare la datoriile de asigurare, el poate să reclasifice unele sau toate activele sale financiare „ la valoarea justă prin intermediul contului de Profit si Pierdere.”

IFRS-ul a. clarifică faptul ca un asigurător nu are nevoie să justifice în mod separat la valoarea justă un instrument derivat încorporat, dacă instrumentul derivat încorporat este conform cu definiţia unui contract de asigurare.

b. solicita unui asigurător să separe (cu alte cuvinte, sa contabilizeze in mod separat) componentele de depozit ale unor contracte de asigurări pentru a se evita astfel omiterea unor active si datorii din bilanţul sau contabil.

c.clarifică aplicabilitatea practicii cunoscute sub numele de „contabilitate colaterala”.

d.permite o prezentare detaliata a contractelor de asigurare obţinute în urma unei combinări de întreprinderi sau a unui transfer de portofoliu.

e. tratează aspectele limitate ale caracteristicilor de participare discreţionară, existente în contractele de asigurare sau în instrumentele financiare.

IFRS solicita o prezentare pentru a ajuta utilizatorii să înţeleagă:a. sumele din situaţiile financiare ale asigurătorilor care provin din contractele de asigurare,

b. sumele, planificarea şi incertitudinea fluxurilor viitoare de trezorerie rezultate din contractele de asigurare.

IFRS 5- Activele imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi întrerupte Acest standard stabileşte cerinţele pentru clasificarea, evaluarea şi prezentarea activelor imobilizate deţinute pentru vânzare şi înlocuieşte IAS 35- „Activitatii întrerupte”

In al doilea rând, armonizarea standardelor contabile la nivel internaţional este unul dintre obiectivele primordiale ale IASB. În atingerea acestui obiectiv, una dintre strategiile adoptate de Consiliu a fost de a încheia un memorandum de înţelegerea cu Consiliul Standardelor de Contabilitate Financiara din SUA (FASB), memorandum care declară aderarea celor doua consilii la armonizare.

Ca rezultat al acestei înţelegeri, consiliile au început un proiect comun pe termen scurt având drept obiectiv reducerea diferenţelor între IFRS-uri si US GAAP, capabile a fi armonizate intr-un timp relativ scurt şi care pot fi rezolvate în afara unor proiecte mari.

În al treilea rând unul dintre aspectele acestui proiect presupune ca fiecare dintre cele două consilii să analizeze standardele recente ale celeilalte părţi în scopul adoptării celor mai bune soluţii contabile. Necesitatea conceperii IFRS –ului a rezultat din analiza IASB efectuată asupra Declaraţiei nr.144 a FASB – „Contabilitatea deprecierii sau cedării activelor cu durată lungă de viaţă” (SFAS 144/2001)

În al patrulea rând SFAS 144 se referă la următoarele trei domenii: (i) deprecierea activelor imobilizate pe termen lung deţinute pentru a fi utilizate; (ii) clasificarea, evaluarea şi prezentarea activelor deţinute pentru vânzare; (iii) clasificarea şi prezentarea activităţilor întrerupte. Deprecierea activelor pe termen lung deţinute pentru a fi utilizate este un domeniu în care există diferenţe majore între IFRS-uri şi USGAAP-uri, ele neputând fi rezolvate în timp scurt. Armonizarea celor doua domenii s-a considerat a fi mai facilă în contextul proiectelor pe termen scurt.

În al şaselea rând IFRS 5 îndeplineşte, într-o măsură considerabilă, cerinţele SFAS 144 în ceea ce priveşte : activele deţinute pentru vânzare, momentul de clasificare a activităţilor ca întrerupte şi prezentarea de astfel de activităţi.

Caracteristicile principale ale IFRS 5: IFRS –ul adopta denumirea de „deţinute pentru vânzare”; introduce conceptul de grup destinat cedării ca fiind acel grup de active imobilizate în curs de a fi cedate, prin vânzare sau altă modalitate, ca grup, printr-o singură tranzacţie, precum şi pasivele directe legate de activele ce urmează a fi cedate în cadrul acestei tranzacţii;

stipulează faptul că activele sau grupurile destinate cedării catalogate ca deţinute pentru vânzare sunt înregistrate la valoarea cea mai mică dintre valoarea contabilă şi valoarea justă, din care se scad cheltuielile de vânzare;

Stipulează faptul că un activ deţinut pentru vânzare sau aparţinând unui grup destinat cedării nu este supus amortizării

Stipulează că un activ deţinut pentru vânzare, precum şi activele şi pasivele incluse de un grup destinat cedării deţinut pentru vânzare sunt prezentate separat în bilanţul contabil propriu-zis;

6) IFRS 5 înlocuieşte prevederile IAS 35-„Activităţi întrerupte” cu următoarele cerinţe: modificarea momentului clasificării unei activităţii ca fiind întreruptă. IAS 35 consideră o activitatea ca fiind întreruptă (a) începând cu momentul în care entitatea încheie un acord de vânzare pe care nu-l poate revoca sau (b) atunci când Consiliul de Administraţie aprobă şi anunţă un plan oficial de cedare de active. IFRS-ul clasifică o activitate drept întreruptă în momentul în care aceasta îndeplineşte criteriile deţinerii pentru vânzare sau atunci când firma a cedat activul în cauză.

menţiunea că rezultatele activităţilor întrerupte trebuie reflectate separat în contul de Profit si Pierdere

interzicerea clasificării retroactive a unei activităţi drept întreruptă, atunci când criteriile de clasificare nu sunt îndeplinite decât după data bilanţului contabil.

Obiectiv. Obiectivul acestui IFRS este de a descrie contabilizarea activelor deţinute pentru vânzare, precum şi prezentarea activităţilor întrerupte. În special, IFRS-ul se referă la următoarele cerinţe:

(a) activele care întrunesc condiţiile pentru a fi catalogate drept active deţinute pentru vânzare trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre valoarea contabilă şi valoarea justă minus costurile de vânzare, precum şi întreruperea înregistrării depreierii acestor active; şi

(b) activele care întrunesc condiţiile pentru a fi catalogate drept active deţinute pentru vânzare trebuie prezentate în mod separat în bilanţ, iar rezultatele activităţilor întrerupte trebuie prezentate în mod separat în bilanţ, iar rezultatele activităţilor întrerupte trebuie să fie prezentate separat în contul de profit şi pierdere.

Arie de aplicabilitate. Cerinţele de clasificare şi prezentare impuse de IFRS-5 se aplică tuturor activelor imobilizate şi tuturor grupurilor destinate cedării ale unei entităţi. Cerinţele de evaluare ale acestui IFRS tuturor activelor imobilizate şi tuturor grupurilor destinate cedării, cu excepţia: (a) activelor de natura impozitelor amânate (IAS 12 Impozitul pe profit); (b) active de natura beneficiilor angajaţilor (IAS 19 Beneficiile angajaţilor); (c) active financiare (care fac obiectul IAS 39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare); (d) active care sunt contabilizate în conformitate cu modelul valorii juste în IAS 40 Investiţii imobiliare;(e) active imobilizate evaluate la valoarea actuală minus costurile estimate la momentul vânzării în conformitate cu IAS 41 Agricultura. (f) drepturi contractuale decurgând din contractele de asigurări, aşa cum sunt ele definite în IFRS 4 Contracte de asigurări.

Activele clasificate drept active imobilizate în conformitate cu IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare nu vor fi reclasificate în active circulante până nu vor îndeplini

criteriile pentru a fi clasificate drept deţinute pentru vânzare în conformitate cu acest IFRS. Activele aparţinând unei anumite categorii pe care o entitate economică le-ar considera active imobilizate achiziţionate exclusiv cu intenţia de a fi revândute nu vor fi clasificate drept active circulante, cu excepţia cazului în care ele îndeplinesc acele criterii de încadrare în active deţinute pentru vânzare conform acestui IFRS

În anumite cazuri o entitate poate ceda un grup de active, ceea ce ar putea conduce la stingerea unor datorii conexe în cadrul unei singure tranzacţii. Un asemenea grup de cedare poate genera un grup de unităţi generatoare de numerar, un element unic generator de numerar sau o componentă a unui element generator de numerar. Grupul poate include orice active sau datorii ale unei entităţi, inclusiv active circulante, datorii curente sau active scutite de la cerinţele de evaluare ale acestui IFRS. Dacă un activ imobilizat în cadrul ariei de evaluare a acestui IFRS se aplică asupra întregului grup, astfel încât întregul grup este evaluat la valoarea cea mai mică dintre valoarea contabilă şi valoarea justă minus costurile de vânzare.

Exemplu: Societatea A intenţionează să cedeze un spaţiu de depozitare, motiv pentru care a început să caute cumpărători.

Situaţia a) Spaţiul de depozitare este liber şi gata în orice moment pentru vânzare.

Deoarece activul este disponibil pentru o vânzare imediată iar conducerea entităţii are capacitatea de a transfera acest activ în starea sa actuală către cumpărători el va fi clasificat în bilanţ ca activ disponibil pentru vânzare.

Situaţia b) Spaţiul de depozitare nu este liber. Societatea comercială a început deja transferul mărfurilor în noul depozit.Este foarte probabil ca eliberarea depozitului să se realizeze până la găsirea unui potenţial cumpărător având în vedere că transferul mărfurilor se poate realiza într-o singură zi.

Deoarece este foarte probabil ca eliberarea depozitului să se realizeze într-un termen foarte scurt se consideră că activul este disponibil pentru vânzarea imediată.

Situaţia c) Spaţiul de depozitare nu este liber. În depozit sunt stocate foarte multe obiecte fragile al căror transfer într-un alt depozit necesită o perioadă mare de timp de peste un an.

Chiar dacă întreprinderea intenţionează să vândă clădirea, intervalul mare de timp necesar pentru realizarea transferului de mărfuri, de peste un an, scoate în evidenţă faptul că spaţiul de depozitare nu este disponibil pentru o vânzare imediată.

Situaţia d) Spaţiul de depozitare nu este liber. Societatea va continua să folosească depozitul până când va fi finalizat noul depozit.

Întârzierea în cedarea spaţiului de depozitare nu este disponibil pentru o vânzare imediată. Prin urmare activul continuă să fie prezentat în bilanţ în cadrul imobilizărilor corporale.

Situaţia e) Spaţiul de depozitare nu este liber. Mărfurile depozitate sunt cu grad ridicat de toxicitate. Din neglijenţă anumite produse au provocat pagube asupra mediului înconjurător spaţiului de depozitare. Întreprinderea este condiţionată în cedarea activului de către autoritatea locală pentru remedierea pagubelor produse mediului.

Deoarece spaţiul de depozitare nu poate fi cedat până la terminarea lucrărilor de remediere, întârzierea transferului de proprietate impusă de factori externi ( adinistraţia locală) în condiţiile în care nu esistă un angajament ferm de cumpărare, demonstrează faptul că proprietatea nu este disponibilă pentru o vânzare imediată.

Situaţia f) S paţiul de depozitare nu este liber. Mărfurile depozitate sunt cu grad ridicat de toxicitate. Din neglijenţă anumite produse au provocat pagube asupra mediului înconjurător spaţiului de depozitare. Întreprinderea a găsit un potenţial cumpărător care este dispus să preia depozitul în starea în care se găseşte şi să remedieze pagubele produse. Deoarece spaţiul spaţiul de depozitare poate fi cedat în starea în care se găseşte iar întreprinderea a găsit un cumpărător dispus să

achiziţioneze spaţiul de depozitare, acest activ va fi prezentat distinct în bilanţ ca activ disponibil pentru vânzare.

Situaţia g) Spaţiul de depozitare a fost clasificat la sfârşitul anului N ca disponibil pentru vânzare. În cursul anului N+1, condiţiile de piaţă, existente la data clasificării activului ca deţinut pentru vânzare, se deteriorează iar societatea, deşi a solicitat în mod activ, nu a primit nici o ofertă rezonabilă de cumpărare, fiind nevoită să reducă preţul.

Deoarece spaţiul de depozitare a fost promovat în mod activ pe piaţă la un preţ rezonabil, chiar dacă nu a fost vândut în termen de un an de la data prezentării ca disponibil pentru vânzare, societatea va putea să-l clasifice în continuare la sfârşitul anului N+1 ca disponibil pentru vânzare.

Situaţia h). Spaţiul e depozitare a fost clasificat anului N ca disponibil pentru vânzare. În cursul anului N+1 societatea nu a reuşit să vândă activul deoarece condiţiile de piaţă existente la data clasificării activului ca deţinut pentru vânzare s-au deteriorat. Deoarece societatea a estimat o ameliorare a condiţiilor de piaţă nu a redus preţul de vânzare la preţul pieţei , astfel încât activul este recunoscut la o valoare mai mare decât valoarea sa justă la data respectivă.

Neaplicarea unei reduceri de preţ demonstrează faptul că activul nu este disponibil pentru o vânzare imediată. În plus IFRS 5 solicită ca activele clasificateca disponibile pentru vânzare să fie promovate la un preţ care să corespundă valorii sale juste curente.

Un activ imobilizat sau un grup destinat cedării care este prezentat ca deţinut pentru vânzare trebuie evaluat la cea mai mică valoare dintre valoarea contabilă şi valoarea justă minus costurile de vânzare. Această evaluare este valabilă şi pentru activele clasificate ca deţinute pentru vânzare, achiziţionate în cadrul unei combinări de întreprinderi, deşi toate celelalte active şi datorii achiziţionate în cadrul unei combinări de întreprinderi sunt evaluate la valoarea justă. Activele clasificate ca disponibile pentru vânzare nu se mai amortizează.

Atunci când se aşteaptă ca vânzarea să intervină într-o perioadă mai mare de un an costurile privind vânzarea trebuie actualizate.

Creşterea valorii actuale a costurilor privind vânzarea care apare ca urmare a trecerii timpului trebuie să fie prezentată în contul de profit şi pierderi drept cost de finanţare.

În cazul în care la o evaluare ulterioară valoarea justă minus costurile vânzării a crescut, entitatea nu poate relua o depreciere mai mare decât cea înregistrată pentru actul respectiv.

Exemplul 2. Societatea A la 31 decembrie N deţine o clădire pe care intenţionează să o cedeze. Clădirea este liberă şi societatea a întreprins acţiuni pentru găsirea unui cumpărător. Societatea clasifică clădirea la data bilanţului ca disponibilă pentru vănzare. Valoarea de intrare a clădirii este de 100.000 lei iar amortizarea cumulată 20.000 lei.

Situaţia a) La data bilanţului societatea stabileşte valoarea justă a clădirii la 120.000 lei.

Costurile estimate pentru organizarea licitaţiei de vânzare sunt estimate la 5.000 lei iar cheltuielile de cadastru la 3.000 lei.

Valoarea contabilă = valoarea de intrare – amortizarea cumulată 80.000 = 100.000 - 20.000Valoarea justă – costurile vânzării = 120.000 – (5.000+ 3.000) =112.000 leiMinim = valoarea contabilă = 80.000 lei Clasificarea activului ca disponibil pentru vânzare: 80.000 Clădiri/active disponibile = Clădiri/ Imobilizări 100.000 pentru vânzare corporale 20.000 Amortizarea clădirilor

Situaţia b) La data bilanţului societatea stabileşte valoarea justă a clădirii la 82.000 lei. Costurile estimate pentru organizarea licitaţiei de vânzare sunt estimate la 5.000 lei iar cheltuielile de cadastru la 3.000 lei.

Valoarea contabilă = valoarea de intrare – amortizarea cumulată 80.000 = 100.000 - 20.000Valoarea justă – costurile vânzării = 82.000 – (5.000+ 3.000) =74.000 lei Minim : Valoarea justă – costurile vânzării = 74.000 leiClădirea este depreciată pentru suma de 6.000 lei (80.000 – 74.000)Clădirea va fi prezentată distinct în bilanţ ca activ pentru vânzare fiind evaluată la 74.000 lei, sumă care reprezintă valoarea justă minus costurile vânzării

Clasificarea activului ca disponibil pentru vânzare: 74.000 Clădiri/active disponibile = Clădiri/ Imobilizări 100.000 pentru vânzare corporale 20.000 Amortizarea clădirilor 6.000 Cheltuiel privind deprecierea clădirii Situaţia c) A ctivul prezentat la situaţia b) nu a fost vândut până la sfârşitul exerciţiului financiar N+1. La această dată societatea estimează valoarea justă la 90.000 lei iar costurile vânzării sunt estimate în anul N+1 la suma de 7.800 lei

Valoarea contabilă la 31 decembrie N+1 = 74.000 lei.Valoarea justă – costurile vânzării = 90.000 – 7.800 = 82.000 leiValoarea contabilă< Valoarea justă – costurile vânzării Activul nu mai este depreciat. Pierderea din depreciere recunoscută la sfârşitul anului precedent va fi reluată. O entitate va recunoaşte un câştig din orice creştere ulterioară a valorii juste minus costurile vânzării, dar fără a depăşii pierderea din depreciere care a fost recunoscută anterior fie în conformitate cu acest IFRS, fie anterior, în conformitate cu IAS 36 Deprecierea activelor

6000 Clădiri/ Active disponibile = Venituri din reluarea 6.000 pentru vânzare deprecierii clădiriiClădirea va fi prezentată distinct în bilanţ ca activ disponibil pentru vânzare fiind evaluată la 80.000 lei, sumă care reprezintă valoarea contabilă pe care clădirea ar fi avut-o dacă nu ar fi fost depreciată.

Situaţia d) La data bilanţului societatea stabileşte valoarea justă a clădirii la 82.000 lei.Se estimează că vânzarea clădirii se va realiza peste un an. Rata de actualizare este 10%. Costurile estimate a fi suportate peste un an cu organizarea licitaţiei de vânzare sunt de 7.000 lei iar cele privind cheltuielile de cadastru de 4.000 lei

Valoarea contabilă = valoarea de intrare - amortizarea cumulată = 100.000 – 20.000 = 80.000 lei;

Valoarea justă - conturile vânzării actualizate = 82.000 – (7.000 + 4.000): ( 1 + 0.1) = 72.000 lei;

Minim = valoarea justă – costurile vînzării actualizate = 72.000 leiClădirea este depreciată pentru suma de 8.000 lei (80.000 – 72.000) Clasificarea activului ca disponibil pentru vânzare: 72.000 Clădiri/active disponibile = Clădiri/ Imobilizări 100.000 pentru vânzare corporale 20.000 Amortizarea clădirilor 8.000 Cheltuiel privind depreci- erea clădirii

Activele care au fost reevaluate în conformitate cu IAS 16 şi IAS 38 ar trebui tratate ca şi cum înaintea clasificării ca deţinute pentru vânzare nu ar fi fost reevaluate. Alocarea unei pierderi unui grup destinat cedării se aplică mai întâi fondului comercial şi apoi pe bază de prorată activelor imobilizate ale întreprinderii.

IFRS 6- Explorarea şi evaluarea resurselor minerale Motivele pentru emiterea acestui IFRS sunt următoarele: Până în prezent, nu a existat nici un IFRS care să se refere în mod special la contabilitatea acestor activităţi, iar ele sunt excluse din aria de aplicabilitate a IAS 38- „Imobilizări necorporale”

In plus,” drepturile privind mineralele si resursele minerale, cum sunt petrolul, gazele minerale şi resursele similare neregenerative” sunt excluse din aria de aplicabilitate a IAS 16„Imobilizări corporale”. Astfel, o entitate trebuia să-şi stabilească politica contabilă pentru explorarea şi evaluarea resurselor minerale în conformitate cu IAS 8-„Politici contabile- modificări în estimările contabile şi erori”

Exista păreri diferite privind modul în care trebuie contabilizate, în conformitate cu IFRS-urile, cheltuielile privind explorarea şi evaluarea.

3. Practicile contabile privind explorarea şi evaluarea activelor, impuse prin cerinţele altor organisme de normalizare sunt variate şi adesea diferă de practicile privind cheltuielile din alte sectoare ce ar putea fi considerate analoage (Ex: practicile contabile pentru costurile cu cercetarea şi dezvoltarea, în conformitate cu IAS 38).

4. Cheltuielile cu explorarea şi evaluarea sunt importante pentru entităţile angajate în activităţi extractive.

5. Un număr mare de entităţi care au cheltuieli de explorarea şi de evaluare îşi întocmesc situaţiile lor financiare în conformitate cu IFRS-urile şi se aşteaptă ca şi mai multe să facă acest lucru începând cu anul 2005.

Organizaţia predecesoare Consiliului, IASC, a înfiinţat in 1998 un Comitet Consultativ care să efectueze lucrările iniţiale privind contabilitatea şi raportarea financiară pentru entităţile angajate în activităţi extractive. In noiembrie 2000, Comitetul Consultativ a publicat o Lucrare de concluzii: „Industrii extractive”

În iulie 2001, Consiliul a anunţat că va redemara proiectul atunci când timpul îi va permite acest lucru. Consiliul a recunoscut importanţa contabilizării într-o modalitate generală a activităţilor extractive, dar a decis în septembrie 2002 că nu sunt fezabile încheierea analizei detaliate necesare pentru acest proiect, obţinerea informaţiilor corespunzătoare de la membri şi desfăşurarea procesului normal, la timp, pentru implementarea modificărilor înainte de 2005, când multe entităţi adoptă IFRS-urile.

Obiectivele Consiliului pentru această fază a proiectului său privind activităţile extractive sunt următoarele:

să efectueze îmbunătăţiri limitate ale practicilor contabile privind cheltuielile de explorare şi evaluare, fără a solicita modificări majore, ce ar putea fi anulate când Consiliul va întreprinde o revizuire comprehensivă a politicilor contabile utilizate de entităţile angajate în explorarea şi evaluarea resurselor minerale.

să specifice împrejurările în care entităţile care recunosc active de explorare şi evaluare trebuie să testeze aceste active pentru depreciere, în conformitate cu IAS 36 „Deprecierea activelor”

să solicite entităţilor angajate în explorarea şi evaluarea resurselor minerale să prezinte informaţii despre activele de explorare şi evaluare, nivelul la care aceste active sunt evaluate pentru depreciere şi orice pierderi din depreciere recunoscute.

Caracteristicile principale ale IFRS : IFRS-ul permite unei entităţi să elaboreze politici contabile pentru activele de explorare şi evaluare fără să ia în considerare în mod special paragrafele 11-12 ale IAS 8. Aşadar, o entitate care adopta IFRS 6 poate să continue să utilizeze politicile contabile ce se aplicau înainte de adoptarea IFRS-ului. Aceasta include continuarea utilizării practicilor de recunoaştere şi evaluare care fac parte din acele politici contabile.

solicită entităţilor care recunosc active de explorare şi evaluare să efectueze un test de depreciere pentru aceste active atunci când faptele şi împrejurările sugerează că valoarea contabilă a activelor ar putea depăşi valoarea lor recuperabilă.

nu recunoaşte deprecierea conform IAS 36, dar evaluează deprecierea conform acelui Standard odată ce deprecierea este identificată

Obiectivul acestui IFRS este de a specifica modul de raportare financiară pentru explorarea şi evaluarea resurselor minerale.

În special, IFRS-ul solicită: îmbunătăţiri limitate ale practicilor contabile existente pentru cheltuielile de explorare şi evaluare.

entităţilor care recunosc active de explorare şi evaluare să testeze aceste active pentru depreciere în conformitate cu acest IFRS şi să evalueze orice depreciere î conformitate cu IAS 36 Deprecierea activelor.

Prezentarea informaţiilor care identifică şi explică valorile din situaţiile financiare ale entităţii care provin din explorarea şi evaluarea resurselor minerale şi ajută utilizatorii acelor situaţii financiare să înţeleagă valorile, momentul producerii lor şi certitudinea fluxurilor viitoare de trezorerie din orice active de explorare şi evaluare recunoscute.

Arie de aplicabilitate O entitate va aplica IFRS –ul cheltuielilor cu explorările şi evaluările care sunt angajate.

IFRS-ul nu abordează alte aspecte ale contabilităţii entităţilor implicate în explorarea şi evaluarea resurselor minerale.

O entitate nu va aplica IFRS-ul cheltuielilor angajate: Înainte de explorarea şi evaluarea resurselor minerale, cum sunt cheluielile ce au avut loc înainte de momentul în care entitatea a obţinut dreptul legal de a explora o anumită zonă;

După ce sunt demonstrabile fezabilitatea tehnică şi viabilitatea comercială a extragerii unor resurse minerale.

IFRS 7 Instrumente financiare: informaţii de furnizat Motive pentru emiterea IFRS-ului. În ultimii ani au evoluat tehnicile utilizate de către entităţi pentru evaluarea şi gestionarea expunerilor la riscurile ce provin din instrumentele financiare şi aufost acceptate noi concepte şi abordări de gestionare a riscului. În plus, multe iniţiative din sectorul public şi din cel privat au propus îmbunătăţiri ale cadrului general al prezentărilor de informaţii privind riscurile ce provin din instrumentele financiare.

IASB consideră că utilizatorii situaţiilor financiare au nevoie de informaţii privind expunerea unei entităţi la riscuri şi privind modul în care sunt gestionate respectivele riscuri. Acest tip de informaţii poate influenţa evaluarea unui utilizator cu privire la poziţia financiară şi performanţa financiară a unei entităţi, sau cu privire la valoarea, momentul de realizare şi incertitudinea viitoarelor sale fluxuri de trezorerie. O mai mare transparenţă privind aceste riscuri permite utilizatorilor să realizeze raţionamente mai informate cu privire la riscuri şi rentabilitate.

În consecinţă, Consiliul a decis că era necesară revizuirea şi extinderea prezentărilor de informaţii din IAS 30 Informaţii prezentate în situaţiile financiare ale băncilor şi ale instituţiilor financiare similare şi din IAS 32 Instrumente financiare: prezentare şi descriere. Ca parte a acestei revizuiri, Consiliul a eliminat prezentările duble de informaţii şi a simplificat prezentările de informaţii privind concentrarea riscului, riscul de credit, riscul de lichiditate şi riscul de piaţă din IAS 32.

Principalele caracteristici ale IFRS-ului IFRS 7 se aplică tuturor riscurilor ce provin din toate investiţiile financiare, cu excepţia acelor instrumente prezentate în IAS 30 şi IAS 32. IFRS-ul se aplică tuturor entităţilor, inclusiv entităţilor care deţin puţine instrumente financiare ( de exemplu, un producător ale cărui singure instrumente financiare sunt creanţele şi datoriile) şi celor care deţin multe instrumente financiare ( de exemplu, o instituţie

financiară ale cărei active şi datorii sunt în principal instrumente financiare). Totuşi, cantitatea de informaţii de furnizat depinde de măsura în care entitatea utilizează instrumente financiare şi de expunerea acesteia la risc.

IFRS-ul solicită informaţii de furnizat privind: importanţa instrumentelor financiare pentru poziţia şi performanţa financiară a unei entităţi. Aceste prezentări de informaţii încorporează o mare parte din cerinţele ce se regăseau anterior în IAS32.

informaţii calitative şi cantitative privind expunerea la riscurile provenind din instrumentele financiare, inclusiv prezentările minime de informaţii specifice privind riscul de credit, riscul de lichiditate şi riscul de piaţă. Informaţiile calitative de furnizat descriu obiectivele conducerii, politicile şi procesele de gestionare a riscurilor. Prezentările cantitative de informaţii oferă informaţii privind măsura în care entitatea este expusă la risc, pe baza informaţiilor oferite intern personalului-cheie de conducere ale entităţii. Împreună, aceste prezentări de informaţii oferă o imagine de ansamblu a modului în care entitatea utilizează instrumente financiare şi a expunerilor la riscuri pe care acestea le generează.

IFRS-ul include în Anexa B un ghid de aplicare obligatoriu care explică modul de aplicare a cerinţelor din acest IFRS. IFRS-ul este însoţit de un Ghid de implementare care nu este obligatoriu şi care descrie modul în care o entitate poate oferi prezentările de informaţii cerute de acest IFRS.

IFRS-ul înlocuieşte IAS 30 şi cerinţele de prezentare de informaţii din IAS 32. Cerinţele de descriere din IAS 32 rămân nemodificate.

IFRS-ul va intra în vigoare pentru perioade anuale cu începere de l ianuarie 2007. Este încurajată aplicarea înainte de această dată.

Obiectivul IFRS-ului Obiectivul acestui IFRS este de a solicita entităţilor să ofere în situaţiile lor financiare prezentări de informaţii care să permită utilizatorilor să evalueze:

importanţa instrumentelor financiare pentru poziţia şi performanţa financiară a entităţii; şi

natura şi amploarea riscurilor ce provin din instrumentele financiare la care este expusă entitatea în decursul perioadei şi la data raportării, precum şi modul în care entitatea gestionează acele riscuri.

Principiile din acest IFRS completează principiile de recunoaştere, evaluare şi prezentare a activelor financiare şi datoriilor financiare din IAS 32 Instrumente financiare: prezentare şi IAS 39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare.

Arie de aplicabilitate Acest IFRS va fi aplicat d către toate entităţile tuturor tipurilor de instrumente financiare, cu excepţia:

acelor interese în filiale, entităţi asociate şi asocieri în participaţie care sunt contabilizate în conformitate cu IAS 27 Situaţii financiare consolidate şi individuale, IAS 28 Investiţii în entităţile asociate sau IAS 31 Interese în asocierile în participaţie. Totuşi, în unele cazuri, IAS 27; IAS 28 sau IAS 31 permit unei entităţi să contabilizeze un interes într-o filială, entitate asociată sau asociere în participaţie în conformitate cu IAS 39; în aceste cazuri, entităţile vor aplica, în plus faţă de cerinţele de prezentare a informaţiilor din acest IFRS, şi cerinţele de prezentare din IAS 27, IAS 28 sau IAS 31. Entităţile vor aplica, de asemenea, acest IFRS tuturor instrumentelor derivate aferente intereselor în filiale, entităţi asociate sau asocieri în participaţie, cu excepţia cazului în care instrumentul derivat respectă definiţia unui instrument de capitaluri proprii din IAS 32.

drepturilor şi obligaţiilor angajatorului ce provin din planuri de beneficii pentru angajaţi la care se aplică IAS 19 Beneficiile angajaţilor.

contractelor pentru contraprestaţii contingente într-o combinare de întreprinderi (a se vedea IFRS 3 Combinări de întreprinderi).Această excepţie se aplică numai dobânditorului.

contractelor de asigurări, aşa cum sunt definite în IFRS 4 Contracte de asigurări. Totuşi, acest IFRS se aplică instrumentelor derivate care sunt încorporate în contractele de asigurări dacă IAS 39 solicită entităţii să contabilizeze aceste instrumente separat. Mai mult, un emitent va aplica acest IFRS contractelor de garanţii financiare dacă emitentul aplică IAS 39 în recunoaşterea şi evaluarea contractelor, dar va aplica IFRS 4 dacă emitentul alege, în conformitate cu IFRS 4, şi să aplice IFRS 4 în recunoaşterea şi evaluarea acestora.

instrumentelor financiare, contractelor şi obligaţiilor din cadrul tranzacţiilor cu plata pe bază de acţiuni la care se aplică IFRS 2 Plata pe bază de acţiuni, cu sigura excepţie că acest IFRS se aplică acelor contracte care intră în aria de aplicabilitate a IAS 39.

Acest IFRS se aplică instrumentelor financiare recunoscute şi nerecunoscute. Instrumentele financiare recunoscute includ active financiare şi datorii financiare care se află în aria de aplicabilitate a IAS 39. Instrumentele financiare nerecunoscute includ unele instrumente financiare care, chiar dacă sunt în afara ariei de aplicabilitate a IAS 39, intră în aria de aplicabilitate a acestui IFRS ( cum ar fi unele angajamente de împrumut).

Acest IFRS se aplică contractelor de cumpărare sau vânzare a unui element nefinanciar care intră în aria de aplicabilitate a IAS 39.

STANDARDELE INTERNAŢIONALE DE CONTABILITATE (IAS_URILE) Standardele Internaţionale de Contabilitate în vigoare în 2007 sunt: IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare; IAS 2 Stocuri; IAS 7 Situaţiile fluxurilor de trezorerie; IAS 8 Politici contabile, modificări în estimările contabile şi erori; IAS 10 Evenimente ulterioare datei bilanţului; IAS 11 Contracte de construcţii; IAS 12 Impozitul pe profit; IAS 14 Raportarea pe segmente; IAS 16 Imobilizări corporale; IAS 17 Contracte de leasing; IAS 18 Venituri; IAS 19 Beneficiile angajaţilor; IAS 20 Contabilitatea subvenţiilor guvernamentale şi prezentarea informaţiilor legate de asistenţa guvernamentală;

IAS 21 Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar; IAS 23 Costurile îndatorării; IAS 24 Prezentarea informaţiilor privind părţile afiliate; IAS 26 Contabilizarea şi raportarea planurilor de pensii; IAS 27 Situaţii financiare consolidate şi individuale; IAS 28 Investiţii în entităţile asociate; IAS 29 Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste; IAS 31 Interese în asocierile în participaţie; IAS 32 Instrumente financiare: prezentare; IAS 33 Rezultatul pe acţiune; IAS 34 Raportarea financiară interimară; IAS 36 Deprecierea activelor; IAS 37 Provizioane, datorii contigente şi active contingente; IAS 38 Imobilizări necorporale; IAS 39 Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare; IAS 40 Investiţii imobiliare; IAS 41 Agricultura.Prezentarea situaţiilor financiare (IAS 1)

IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare înlocuieşte IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare ( revizuit în 1997) şi a început să fie aplicat pentru perioade anuale care au început la sau după 1 ianuarie 2005.El include amendamentele rezultate din IFRS-urile noi şi amendate până la 31 decembrie 2005.

IASB a pus la punct IAS 1 revizuit ca parte din proiectul său de a aduce îmbunătăţiri la IAS-uri. Proiectul a fost început în urma întrebărilor şi criticilor asupra Standardelor, critici şi întrebări venite din partea organelor de reglementare de valori mobiliare, a contabililor profesionişti şi a altor părţi interesate. Obiectivele proiectului au fost de a reduce sau de a elimina alternativele, redundanţele şi conflictele din cadrul Standardelor, de a se ocupa de câteva aspecte privind convergenţa şi de a face alte îmbunătăţiri.

Pentru IAS 1, principalele obiective au fost: să ofere un cadru în care entitatea să evalueze cum să prezinte corect efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente, şi să evalueze dacă rezultatul respectării cerinţei unui Standard sau a unei Interpretări induce într-atât de mult în eroare încât nu oferă o prezentare fidelă;

să îşi bazeze criteriul de clasificare a datoriilor în curente şi necurente doar pe condiţiile existente la data bilanţului;

să interzică prezentarea articolelor de venituri şi cheltuieli ca fiind „ elemente extraordinare”;

să specifice prezentări privind raţionamentele pe care le-a făcut conducerea în aplicarea politicilor contabile ale entităţii, în afară de cele care implică estimări care au cel mai semnificativ efect asupra sumelor recunoscute în situaţiile financiare; şi

să specifice prezentări despre sursele- cheie de incertitudini privind estimarea la data bilanţului, care prezintă un risc semnificativ de a cauza o ajustare semnificativă asupra sumelor reportate ale activelor şi datoriilor în următorul exerciţiu financiar.

Principalele modificări faţă de versiunea anterioară a IAS 1 sunt descrise mai jos. Prezentarea fidelă şi abateri de la IFRS-uri Standardul include îndrumări privind sensul expresiei „prezentare fidelă” şi accentuează faptul că aplicarea IFRS-urilor este preconizată a avea drept rezultat situaţii financiare care să aibă o prezentare fidelă.

Standardul cere unei entităţi ca în situaţii extrem de rare, în care conducerea conchide că respectarea unei cerinţe dintr-un Standard sau dintr-o Interpretare ar induce într-atât de mult în eroare încât ar intra în conflict cu obiectivele situaţiilor financiare stabilite în Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, să nu respecte acea cerinţă, cu excepţia momentului în care nerespectarea este interzisă de către cadrul de reglementare relevant. În oricare dintre cazuri, entităţii i se cere să facă raportări specifice.

Clasificarea activelor şi datoriilor Standardul cere unei entităţi să prezinte activele şi datoriile în ordinea lichidităţii doar atunci când o prezentare în funcţie de lichiditate oferă informaţii care sunt credibile şi mai relevante decât o prezentare ce grupează activele şi datoriile în curente şi imobilizate.

Standardul cere ca o datorie deţinută în principal în scopul de a fi tranzacţionată să fie clasificată ca fiind curentă.

Standardul cere ca datorie financiară care are scadenţă după douăsprezece luni de la data bilanţului sau pentru care entitatea nu are un drept necondiţionat de a amâna stingerea sa pentru cel puţin încă douăsprezece luni după data bilanţului să fie clasificată ca fiind datorie curentă. Clasificarea aceasta este cerută chiar dacă este încheiat un acord de refinanţare sau de reprogramare a plăţilor pe termen lung după data bilanţului şi înainte de autorizarea emiterii situaţiilor financiare.(Un asemenea acord s-ar califica pentru raportare ca fiind un eveniment care nu conduce la ajustarea situaţiilor financiare după data bilanţului în conformitate cu IAS 10 Evenimente ulterioare datei bilanţului). Totuşi, această cerinţă nu afectează clasificarea unei datorii ca fiind necurentă atunci când entitatea are, conform condiţiilor unei facilităţi de

împrumut existente, posibilitatea de refinanţare sau reportare a obligaţiilor sale pentru o perioadă de cel puţin douăsprezece luni de la data bilanţului.

În unele cazuri, o datorie financiară pe termen lung este plătibilă la cerere deoarece entitatea a încălcat o condiţie a acordului său de împrumut la data bilanţului sau înainte de acesta. Standardul cere ca acea datorie să fie clasificată ca fiind curentă la data bilanţului chiar dacă după data bilanţului şi înainte ca emiterea situaţiilor financiare să fie autorizată, creditorul a fost de acord să nu ceară plata în urma încălcării. (Un asemenea acord s-ar califica pentru raportare ca fiind un eveniment care nu conduce la ajustarea situaţiilor financiare după data bilanţului în conformitate cu IAS 10 Evenimente ulterioare datei bilanţului.) Totuşi, datoria trebuie clasificată ca fiind necurentă dacă creditorul a fost de acord până la data bilanţului să acorde o perioadă de graţie care să se încheie la cel puţin douăsprezece luni după data bilanţului. În acest context, o perioadă de graţie este o perioadă în care entitatea poate rectifica încălcarea acordului şi în timpul căreia creditorul nu poate să ceară restituirea imediată a împrumutului

IFRS 8 Segmente de activitate Este aplicabil situaţiilor financiare începând cu 01 ianuarie 2009, putând fi adoptat ţi înaintea acestei date.

Odată cu aplicarea lui IFRS 8, raportarea pe segmente conform cu prevederile IFRS şi US GAAP SFAS 131 vor fi convergente, cu mici excepţii.

IFRS 8 va extinde în mod semnificativ cerinţele pentru informaţia segmenţială la datele de raportare interimară.

Identificarea segmentelor. IFRS 8 cere ca segmentele de activitate să fie identificate pe baza rapoartelor interne referitoare la părţile componente ale întreprinderii, revizuite în mod regulat de persoana de conducere decidentă, în scopul alocării resurselor spre segmentul aferent şi evaluării performanţei sale.

IAS 14 cerea întreprinderii să identifice două seturi de segmente ( de activitate şi geografic), folosind o abordare de risc şi beneficiu. Sistemul intern de raportare financiară către personalul de conducere cheie al întreprinderii serveşte doar ca un punct de plecare în identificarea acestor segmente.

IFRS 8 prevede că o componentă a întreprinderii care vinde în principal sau în exlusivitate către alte segmente operaţionale , joacă rolul de segment de raportare dacă întreprinderea este organizată în acest mod.

IAS 14 limita segmentele de raportare la cele care obţin majoritatea veniturilor din vânzări către terţe părţi şi nu solicita ca diferitele stagii ale unei întreprinderi integrate pe verticală să fie identificate ca segmente separate.

Măsurarea informaţiei segmenţialeIFRS 8 solicită ca suma raportată pentru fiecare element al segmentului să fie valoarea raportată persoanei de conducere decidente în scopul alocării resurselor spre segmentul aferent şi evaluării performanţelor sale.

IAS 14 cerea ca informaţia segmenţială să fie pregătită în conformitate cu politicile contabile adoptate pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare consolidate.

IFRS 8 , în contrast cu IAS 14, nu defineşte veniturile segmenţiale, cleltuielile segmenţiale, rezultatul pe segment, activele şi datoriile pe segment, ci doar cere o explicaţie referitoare la modul de evaluare a profitului sau pierderii pe segment, activelor şi datoriilor pe segment. Consecinţa utilizării practicilor de raportare internă este o mai mare discreţie în determinarea a ceea ce se include în profitul sau pierderea segmenţială.

Prezentarea. Nou apărute sunt informaţiile referitoare la modul în care identifică segmentele de activitate şi tipurile de produse şi servicii pe fiecare segment generatoare de venituri.

Principiu de bază.

IFRS 8 are ca principiu de bază prezentarea de informaţii de către întreprindere pentru a permite utilizatorilor situaţiilor financiare să evalueze natura şi efectele financiare ale diferitelor activităţi în care aceasta este angajată şi ale mediului economic în care operează.

Segmente de activitate. • IFRS 8 defineşte segmentele de activitate astfel:oSegmentele în care se desfăşoară activităţi din care se obţin venituri şi se efectuează cheltuieli, inclusiv cele legate de tranzacţii cu alte componente ale aceleiaşi întreprinderi;

oSegmentele ale căror rezultate din exploatare sunt revizuite cu regularitate de către persoana de conducere decidentă în scopul adoptării dew măsuri referitoare la resuresle ce pot fi alocate segmentului şi pentru estimarea performanţei acestuia;

oPentru care informaţia internă este disponibilă. Segmente raportabile. Informaţia segmenţială este solicitată să fie prezentată pentru fiecare segment de activitate care îndeplineşte următoarele puncte de plecare cantitative:

oVenitul raportat, provenit de la clienţi externi, dar şi între segmente sau transferuri, este cel puţin 10% din veniturile totale ale întreprinderii;

oMărimea absolută a profitului sau pierderii raportate este cel puţin 10% din maximul, în valoare absolută, dintre profitul total raportat al tuturor segmentelor raportabile care nu au raportat pierdere şi pierderea totală a tuturor segmentelor raportabile care au raportat pierdere.

oActivele sale sunt cel puţin 10% din activele totale ale tuturor segmenteloroDacă totalul veniturilor raportate de către segmentele de activitate reprezintă mai puţin de 75% din totalul veniturilor întreprinderii, segmentele de activitate adiţionale trebuie identificate ca şi segmente raportabile, până când cel puţin 75% din veniturile totale este inclus în segmentele raportabile.

o IFRS 8 are un ghid detaliat despre momentul în care segmentele de activitate pot fi combinate pentru a crea un segment raportabil. Acest ghid este consecvent cu criteriile de agregare prevăzute în IAS 14.

IAS 2 Stocuri IAS 2 Stocuri . IASB a elaborat acest standard IAS 2 revizuit ca parte a proiectului său de Îmbunătăţire a Standardelor Internaţionale de Contabilitate. Proiectul a fost întreprins în lumina întrebărilor şi criticilor ridicate în legătură cu Standardele de către organismele de reglementare a valorilor mobiliare, profenioniştii contabili şi alte părţi interesate. Obiectivele proiectului au vizat reducerea sau eliminarea alternativelor, redundanţelor şi conflictelor din cadrul standardelor, tratarea unor probleme de convergenţă şi efectuarea altor îmbunătăţiri.

Pentru IAS 2, principalul obiectiv al IASB a fost o revizuire limitată, în vederea reducerii altenativelor pentru evaluarea stocurilor. IASB nu a reanalizat abordarea fundamentală de contabilizare a stocurilor cuprinsă în IAS 2 ( revizuit în 1993)

El trebuie aplicat perioadelor anuale cu începere de la 1 ianuarie 2005. Obiectivul IAS 2. Obiectivul acestui standard este acela de a descrie tratamentul contabil pentru scopuri. O problemă fundamentală în contabilizarea stocurilor o constituie valoarea costului ce urmează a fi recunoscută drept activ şi reportată până cănd veniturile aferente sunt recunoscute. Acest Standard furnizează recomandări referitoare la determinarea costului şi la recunoaşterea ulterioară drept cheltuială, incluzând orice diminuare a valorii până la valoarea realizabilă netă.

DE asemenea, Standardul furnizează recomandări cu privire la formulele de determinare a costului care sunt utilizate la calcularea costurilor stocurilor.

Arie de aplicabilitate. Acest Standard se aplică tuturor stocurilor, cu excepţia:a) Producţiei în curs de execuţie în cadrul contractelor de construcţie, incluzând şi contractele de prestări de servicii direct legate de acestea.Aceste active fac obiectul IAS 11 Contracte de construcţii.

b) Instrumentelor financiare. Se aplică IFRS 7.

c) Activelor biologice legate de activitatea agricolă şi de producţia agricolă în momentul recoltării. Se aplică IAS 41 Agricultura.

Acest Standard nu se aplică la evaluarea stocurilor deţinute de :a) Producătorii de produse agricole şi forestiere, producţie agricolă după recoltare şi minereuri şi alte produse minerale, în măsura în care acestea sunt evaluate la valoarea realizabilă netă în conformitate cu practicile bine stabilite din acele sectoare de activitate. Când astfel de stocuri sunt evaluate la valoarea realizabilă netă, modificările acelei valori sunt recunoscute în profitul sau pierderea perioadei în care are loc modificarea.

b) Intermediari brokeri de la bursa de mărfuri care îşi evaluează stocurile la valoarea justă minus costurile de vânzare. Când astfel de stocuri sunt măsurate la valoarea justă minus costurile de vânzare, modificările în valoarea justă minus costurile de vânzare sunt recunoscute în profitul sau pierderea perioadei în care are loc modificarea.

c) Stocurile la care s-a făcut referire în slide 166 punctul a) sunt evaluate, în anumite faze ale producţiei, la valoarea realizabilă netă. Aceste cazuri apar, de exemplu, atunci când recoltele au fost culese sau minereurile au fost extrase, iar vânzarea este asigurată printr-un contract la termen sau garanţie guvernamentală, sau atunci când există o piaţă activă, iar riscul de a rămâne cu producţia nevândută este neglijabil. Aceste categorii de stocuri sunt exceptate doar de la cerinţele de evaluare din acest Standard.

d) Intermediarii brokeri sun cei care cumpără sau vând bunuri pentru alţii sau în contul lor propriu. Stocurile la care se face referire în slide 166. punctu b) sun dobândite, în principal, în scopul vânzării în viitorul apropiat şi generează un profit din fluctuaţiile de preţ sau din marja intermediarilor brokeri. Când aceste stocuri sunt evaluate la valoarea justă minus costurile de vânzare, ele sunt exceptate doar de la cerinţele de evaluare din acest Standard.

Definiţii. Următorii termeni sunt folosiţi în acest Standard cu sensurile:1. Stocurile sunt active:(a) Deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii;(b) În curs de producţie în vederea vânzării în aceleaşi condiţii ca mai sus; sau(c) Sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii.

2. Valoarea realizabilă netă este preţul de vânzare estimat, ce ar putea fi obţinut pe parcursul desfăşurării normale a activităţii, mai puţin costurile estimate pentru finalizarea bunului şi costurile estimate necesare vânzării.

3. Valoarea justă este suma pentru care ar putea fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, între părţi interesate, în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective.

Valoarea realizabilă netă se referă la suma netă pe care o entitate se aşteaptă să o realizeze din vânzarea de stocuri pe parcursul desfăşurării normale a activităţii. Valoarea justă reflectă suma pentru care acelaşi stoc ar putea fi schimbat pe piaţă, între cumpărători şi vânzători interesaţi şi în cunoştinţă de cauză. Prima este o valoare specifică entităţii; a doua nu este. Valoarea realizabilă netă pentru stocuri poate să nu fie egală cu valoarea justă minus costurile de vânzare.

Stocurile includ bunurile cumpărate şi deţinute cu scopul revânzării, cum sunt mărfurile achiziţionate de un detailist în vederea revânzării sau terenurile şi alte proprietăţi imobiliare deţinute cu scopul de a fi revândute. Stocurile includ, de asemenea, produsele finite sau producţia aflată în curs de execuţie de către entitate, precum şi materialele şi alte consumabile destinate utilizării în procesul de producţie. În cazul unui prestator de servicii, stocurile includ costul serviciilor pentru care entitatea nu a recunoscut încă venitul aferent ( cf. IAS 18 Venituri).

Evaluarea stocurilor. Stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost şi valoarea realizabilă netă.

Costul stocurilor. Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziţiei şi prelucrării, precum şi alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma şi în locul în care se găsesc în prezent.

Costuri de achiziţie. Costurile de achiziţie a stocurilor cuprind preţul de cumpărare, taxele de import şi alte taxe ( cu excepţia acelora pe care entitatea le poate recupera de la autorităţile fiscale), costurile de transport, manipulare şi alte costuri care pot fi atribuite direct achiziţiei de produse finite, materiale şi servicii. Reducerile comerciale, rabaturile şi alte elemente similare sunt deduse pentru a determina costurile de achiziţie.

Costuri de prelucrare. Costurile de prelucrare a stocurilor includ costurile directe aferente unităţilor produse , cum ar fi costurile cu manopera directă. De asemenea, ele includ şi alocarea sistematică a regiei de producţie, fixă şi variabilă, generată de transformarea materialelor în produse finite. Regia fixă de producţie constă în acele costuri indirecte de producţie care rămân relativ constante, indiferent de volumul producţiei, cum sunt: amortizarea, întreţinerea secţiilor şi utilajelor, precum şi costurile cu conducerea şi administrarea secţiilor. Regia variabilă de producţie constă în acele costuri indirecte de producţie care variază direct proporţional sau aproape direct proporţional cu volumul producţiei, cum sunt materiile prime şi forţa de muncă indirectă.

Alocarea regiei fixe de producţie asupra costurilor de prelucrare se face pe baza capacităţii normale de producţie. Capacitatea normală de producţie este producţia estimată a fi obţinută , în medie, de-a lungul unui anumit număr de perioade sau sezoane, în condiţii normale, având în vedere şi pierderea de capacitate rezultată din întreţinerea planificată a echipamentului.

Dacă se consideră că nivelul actual de producţie aproximează capacitatea normală, aceasta poate fi folosită drept capacitate normală. Valoarea regiei fixe alocate fiecărei unităţi produse nu se majorează ca urmare a obţinerii unei producţii scăzute sau a neutilizării unor active. Regia nealocată este recunoscută drept cheltuială în perioada în care a apărut. În exerciţiile în care se înregistrează o producţie neobişnuit de mare, valoarea regiei fixe alocate fiecărei unităţii produse este diminuată, astfel încât stocurile să nu fie evaluate la o valoare mai mare decât costul lor. Regia variabilă este alocată fiecărei unităţi produse pe baza folosirii reale a facilităţilor productive.

UN proces de producţie poate duce la obţinerea simultană a mai multor produse. Este cazul produselor cuplate sau cazul în care un produs este principal şi altul este un produs secundar. Atunci când costurile de prelucrare nu se pot identifica distinct, pentru fiecare produs în parte, acestea se alocă pe baza unei metode raţionale, aplicate cu consecvenţă.

Alocarea se poate baza, de exemplu, pe valoarea de vânzare relativă pe fiecare produs, fie în stadiul de producţie în care produsele devin identificabile, fie în momentul finalizării procesului de producţie. Prin natura lor, majoritatea produselor secundare au o valoare nesemnificativă. În aceste cazuri, ele sunt adesea evaluate la valoarea realizabilă netă şi această valoare se deduce din costul produsului principal. Ca urmare, valoarea contabilă a produsului principal nu diferă în mod semnificativ faţă de costul său.

Alte costuri Alte costuri se includ în costul stocurilor numai în măsura în care reprezintă costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma şi locul în care se găsesc în prezent. De exemplu, poate fi adecvată includerea în costurile stocurilor a regiilor generale sau a costului proiectării produselor destinate anumitor clienţi.

Exemple de costuri care nu trebuie incluse în costul stocurilor, ci sunt recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit:

a) Pierderi de materiale, manoperă sau alte costuri de producţie înregistrate peste limtele normal admise;

b) Cheltuieli de depozitare, cu excepţia cazurilor în care astfel de costuri sunt necesare în procesul de producţie, anterior treceri într-o nouă fază de fabricaţie;

c) Regii generale de administraţie care nu participă la aducerea stocurilor în forma şi locul în care se găsesc în prezent; şi

d) Costuri de desfacere.e) O entitate poate achiziţiona stocuri în condiţii de decontare amânată. Când acordul conţine efectiv un element de finanţare, acel element, de exemplu, o diferenţă între preţul de cumpărare în condiţii normale de creditare şi suma plătită, este recunoscut ca o cheltuială cu dobânda de-a lungul perioadei de finanţare.

f) Exemplu Aprovizonări cu mărfuri de 112.000 lei cu plata peste un an. Pe piaţa financiă dobânda care se practică este de 12%. Valoarea actualizată este de 112000 : (1+0,12) = 100000

% = Furnizori 112000 Mărfuri 100000 Cheltuieli cu dobânzile 12000 Costul stocurilor unui prestator de servicii. În măsura în care prestatorii de servicii au stocuri, ei le evaluează la costurile de producţie. Aceste costuri constau, în primul rând, din manoperă şi din alte costuri legate de personalul direct angajat în furnizarea serviciilor, inclusiv personalul însărcinat cu supravegherea, precum şi din regiile corespunzătoare. Costurile cu personalul angajat în activitatea de desfacere şi administraţie nu se includ, ci sunt recunoscute drept cheltuieli în perioada în care au loc. Costul stocurilor unui prestator de servicii nu include marjele de profit sau regiile neatribuibile, care sunt adesea facturate la preţurile impuse de prestatorii de servicii.

Costul producţiei agricole recoltate din activele biologice. Conform IAS 41 Agricultura stocurile compuse din producţia agricolă pe care o entitate a recoltat-o din activele sale biologice sunt măsurate, la momentul recunoaşterii iniţiale, la valorile juste, mai puţin costurile estimate la punctul de vânzare la momentul recoltării. Acesta este costul stocurilor la acea dată de aplicare a acestui Standard.

Tehnici de măsurare a costurilor. Diversele tehnici de măsurare a costurilor stocurilor, cum sunt metoda costului standard sau metoda preţului cu amănuntul, pot fi folosite pentru simplificare, dacă se consideră că rezultatele acestor metode aproximează costul. Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale materialelor şi consumabilelor, manoperei, eficienţei şi capacităţii de producţie. Aceste niveluri trebuie revizuite periodic şi ajustate, dacă este necesar, în funcţie de condiţiile actuale.

Metoda preţului cu amănuntul este adesea folosită în comerţul cu amănuntul pentru a măsura costul stocurilor de articole numeroase şi cu mişcare rapidă, care au marje similare şi pentru care nu este practic să se folosească altă metodă de determinare a costului. Costul stocurilor este calculat prin deducerea valorii marjei brute din preţul de vânzare al stocurilor. Procentajul marjei brute utilizat ia în considerare stocurile al căror preţ a fost redus sub preţul de vânzare iniţial. Adesea este utilizat un procent mediu pentru fiecare departament de vânzare cu amănuntul.

Formul de determinare a costului. Costul acelor stocuri care nu sunt de obicei fungibile şi al acelor bunuri sau servicii produse şi destinate unor comenzi distincte va fi determinat prin identificarea specifică a costurilor individuale. Identificarea specifică a costului presupune atribuirea costurilor specifice elementelor identificabile ale stocurilor. Acest tratament contabil este adecvat pentru acele elemente care fac obiectul unei co9menzi distincte, indiferent dacă au fost cumpărate sau produse. Totuşi, identificarea specifică nu poate fi folosită în cazurile în care stocurile cuprind un număr mare de elemente care sunt, de regulă, fungibile. În aceste cazuri, metoda care permite selectarea acelor elemente ce rămân în stoc ar putea fi folosită pentru obţinerea unor efecte dorite asupra profitului sau pierderii.

Costul stocurilor ,care sunt de obicei fungibile, trebuie determinat cu ajutorul formulei “primul intrat- primul ieşit”(FIFO) sau a “costului mediu ponderat”.O entitate va folosi aceeaşi formulă de determinare a costului pentru toate stocurile de natură şi utilizare

similară pentru entitate. Pentru stocurile de natură sau utilizare diferite, pot fi justificate formule diferite de determinare a costului.

De exemplu, stocurile utilizate într-un segment de afaceri pot avea pentru entitate o utilizare diferită faţă de acelaşi tip de stocuri utilizate într-un alt segment de afaceri. Cu toate acestea,o diferenţă în ceea ce priveşte localizarea geografică a stocurilor ( sau reglementările fiscale respective), prin ea însăşi , nu este suficientă pentru a justifica utilizarea de formule diferite de determinare a costurilor.

Formula FIFO presupune ca primele elemente cumpărate sunt cele care se şi vând primele şi, prin urmare, elementele care rămân în stoc la sfârşitul perioadei sunt cele care au fost cumpărate sau produse cel mai recent. Formula costului mediu ponderat calculează costul fiecărui element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la începutul perioadei şi a costului elementelor similare produse sau cumpărate în timpul perioadei. Media poate fi calculată periodic sau după recepţia fiecărui transport, în funcţie de circumstanţele în care se găseşte entitatea.

Valoarea realizabilă netă. Costul stocurilor nu este recuperabil, dacă acele stocuri au suferit deteriorări, au fost uzate moral integral sau parţial, sau preţurile lor de vânzare s-au diminuat. Costul stocurilor este, de asemenea, nerecuperabil şi în condiţiile în care au crescut costurile estimate pentru finalizare sau costurile estimate necesare pentru a efectua vânzarea. Practica diminuării valorii stocurilor sub cost, până la valoarea realizabilă netă, este consecventă cu principiul conform căruia activele nu trebuie reflectate în bilanţ la o valoare mai mare decât valoarea care se poate obţine prin utilizarea sau vânzarea lor.

De obicei, stocurile sunt diminuate până la valoarea realizabilă netă, element cu element. Uneori însă poate fi mai adecvat să se grupeze elementele similare sau conexe. Acesta poate fi cazul unor elemente de stoc care aparţin aceleiaşi game de produse, care au scopuri sau utilizări similare, care sunt produse şi comercializate în aceeaşi zonă geografică şi care nu pot , practic, să fie evaluate distinct faţă de alte elemente din acea gamă de produse. Nu este adecvat să se înregistreze stocurile pe baza unei clasificări, de exemplu, produse finite, sau stocurile dintr-un anumit sector sau o anumită zonă geografică. În general, prestatorii de servicii cumulează costurile în funcţie de fiecare serviciu pentru care va fi stabilit un preţ de vânzare distinct. De aceea, fiecare dintre aceste servicii va fi tratat ca un element separat.

Estimarea valorii realizabile nete se bazează pe cele mai credibile dovezi în momentul în care are loc estimarea valorii stocurilor care se aşteaptă a fi realizată. Aceste estimări iau în considerare fluctuaţiile de preţ şi cost care sunt direct legate de evenimente ce au intervenit după terminarea perioadei, în măsura în care aceste evenimente confirmă condiţiile existente la sfârşitul perioadei.

Estimarea valorii realizabile nete ia în considerare, de asemenea, scopul pentru care stocurile sunt deţinute. De exemplu, valoarea realizabilă netă a stocurilor care urmează să fie livrate în baza unor contracte ferme pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii este preţul stabilit contractual. În situaţia în care cantitatea contractată este mai mică decât cantitatea deţinută, valoarea realizabilă netă a surplusului se va determina pornind de la preţurile generale de vânzare practicate pe piaţă. Provizioanele pot apărea din contractele ferme de vânzare, peste stocurile deţinute, sau din contractele ferme de cumpărare. Asemenea provizioane vor fi tratate conform IAS 37 Provizioane, datorii contigente şi active contingente.

Valoarea materialelor şi consumabilelor folosite în producţie nu este diminuată sub cost dacă se estimează că produsele finite în care urmează să se încorporeze vor fi vândute pentru un preţ mai mare sau egal cu costul lor. Totuşi, dacă se estimează că acel cost al produselor finite va depăşi valoarea realizabilă netă, atunci şi costul materialelor aferente se diminuează până la valoarea realizabilă netă. În aceste cazuri, costul de înlocuire a materialelor poate fi cea mai adecvată măsură a valorii realizabile nete.

Pentru fiecare perioadă ulterioară se efectuează o nouă evaluare a valorii realizabile nete. Dacă acele condiţii care au determinat decizia de a diminua valoarea stocului până la valoarea realizabilă netă au încetat să mai existe sau când există o evidenţă

clară în valoarea netă realizabilă din cauza schimbării circumstanţelor economice, valoarea de intrare este stornată ( adică stornarea este limitată la valoarea înregistrării originale), astfel încât noua valoare contabilă a stocului să fie egală cu cea mai mică valoare dintre valoarea de intrare şi valoarea realizabilă netă revizuită. Aceasta se întâmplă, de exemplu, când un produs din stoc, care este înregistrat la valoarea realizabilă netă pentru că preţul său de vânzare a scăzut, este încă în stoc într-o perioadă ulterioară, iar preţul său de vânzare creşte.

Recunoaşterea drept cheltuială. Atunci cănd mărfurile sunt vândute, valoarea contabilă a stocurilor va fi recunoscută ca o cheltuială în perioada în care a fost recunoscut venitul corespunzător.

Valoarea oricărei diminuări a valorii stocurilor până la valoarea realizabilă netă şi toate pierderile destocuri vor fi recunoscute drept cheltuială în perioada în care are loc diminuarea sau pierderea. Valoarea oricărei stornări a diminuării valorii stocurilor ca urmare a unei creşteri a valorii realizabile nete va fi recunoscută ca o reducere a cheltuielii cu stocurile în perioada în care stornarea a avut loc.

Unele stocuri pot fi alocate altor conturi de active, de exemplu, un stoc folosit drept componentă pentru o imobilizare corporală construită în regie proprie. Astfel de stocuri încorporate într-un alt activ sunt recunoscute drept cheltuieli pe parcursul duratei de viaţă utilă a acelui activ.

Prezentarea informaţiilor. Situaţiile financiare vor prezenta următoarele informaţii:

a) Politicile contabile adoptate la evaluarea stocurilor, inclusiv formulele folosite pentru determinarea costului;

b) Valoarea contabilă totală a stocurilor şi valoarea contabilă a categoriilor de stocuri, grupate într-un mod adecvat entităţii;

c) Valoarea contabilă a stocurilor înregistrate la valoarea justă minus costurile de vânzare;

d) Valoarea stocurilor recunoscută drept cheltuială pe parcursul perioadei;e) Valoarea oricărei diminuări a valorii stocurilor recunoscută drept cheltuială în cursul perioadei;

f) Valoarea oricărei stornări a oricărei diminuri de valoare care este recunoscută ca o cheltuială a perioadei;

g) Circumstanţele sau evenimentele care au condus la stornarea unei diminuări a valorii stocurilor;

h) Valoarea contabilă a stocurilor gajate în contul datoriilor.IAS 7 SITUAŢIILE FLUXURILOR DE TREZARERIE Obiectiv şi Arie de aplicare. Informaţiile referitoare la fluxurile de trezorerie ale unei entităţi sunt utile utilizatorilor de situaţii financiare, punându-le la dispoziţie o bază de evaluare a capacităţii entităţii de a genera numerar şi echivalent de numerar, şi a nevoilor sale de a utiliza acele fluxuri de trezorerie. Deciziile economice luate de către utilizatori impun o evaluare a capacităţii unei entităţi de a genera numerar şi echivalente de numerar, precum şi a momentului şi siguranţei concretizării acestora.

Obiectivul acestui Standard este acela de a impune furnizarea de informaţii cu privire la istoricul mişcărilor de numerar şi de echivalente de numerar ale unei entităţi, prin intermediul situaţiei fluxurilor de trezorerie, clasificând flexurile de trezorerie din timpul perioadei în fluxuri din activităţi de exploatare, investiţie şi finanţare.

O entitate va întocmi o situaţie a fluxurilor de trezorerie în conformitate cu cerinţele IAS 7 şi o va prezenta ca parte integrantă a situaţiilor sale financiare, pentru fiecare perioadă pentru care sunt prezentate situaţiile financiare.

Utilizatorii situaţiilor financiare ale unei entităţi sunt interesaţi de modul în care entitatea generează şi foloseşte numerarul şi echivalentele de numerar. Acest lucru se întâlneşte indiferent de natura activităţilor entităţii şi chiar dacă numerarul poate fi privit ca produs al entităţii, aşa cum ar fi cazul unei instituţii financiare. Entităţile au nevoie numerar în esenţă, din aceleaşi motive, ori cât ar fi de diferite principalele lor

activităţi producătoare de venituri. Acestea au nevoie de numerar pentru a-şi desfăşura activităţile, a-şi plăti obligaţiile şi pentru a asigura rentabilitatea investitorilor. În consecinţă, acest Standard cere tuturor entităţilor să prezinte o situaţie a fluxurilor de trezorerie.

Beneficii ale informaţiilor referitoare la fluxurile de trezorerie. Atunci când este utilizată împreună cu restul situaţiilor financiare, situaţia fluxurilor de trezorerie furnizează informaţii care permit utilizatorilor să evalueze modificările în activele nete ale unei entităţi, structura sa financiară ( inclusiv lichiditatea şi solvabilitatea sa), precum şi capacitatea întreprinderii de a influenţa valoarea şi momentul de apariţie a fluxurilor de trezorerie, în vederea adaptării la circumstanţele şi oportunităţile în continuă schimbare. Informaţiile referitoare la fluxurile de trezorerie sunt folositoare la stabilirea capacităţii unei entităţi de a genera numerar şi echivalente de numerar şi dau posibilitatea utilizatorilor să dezvolte modele de evaluare şi comparare a valorii actualizate a fluxurilor de trezorerie viitoare ale diferitelor entităţi. De asemenea, aceste informaţii sporesc gradul de comparabilitate al raportării rezultatelor din exploatare între diferite entităţi, deoarece elimină efectele utilizării unor tratamente contabile diferite pentru aceleaşi tranzacţii şi evenimente.

Definiţii. Numerarul cuprinde disponibilităţile băneşti şi depozitele la vedere. Echivalentele de numerar sunt investiţiile financiare pe termen scurt, extrem de lichide, care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar şi care sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.

Fluxurile de trezorerie sunt intrările sau ieşirile de numerar şi echivalente de numerar.

Activităţile de exploatare sunt principalele activităţi producătoare de venit ale entităţilor, precum şi ale acivităţi care nu sunt activităţi de investiţie sau finanţare.

Activităţile de investiţie constau în achiziţionarea şi cedarea de active imobilizate şi de alte investiţii care nu sunt incluse în echivalentele de numerar.

Activităţile de finanţare sunt activităţi care au ca efect modificări ale dimensiunii şi compoziţiei capitalurilor proprii şi datoriile entităţii.

Numerar şi echivalente de numerar. Echivalentele de numerar sunt deţinute, mai degrabă, în scopul îndeplinirii angajamentelor în numerar pe termen scurt, decât pentru investiţii sau în ale scopuri. Pentru a califica un plasament drept echivalent de numerar, acesta trebuie să fie uşor convertibil într-o sumă prestabilită de numerar, acesta trebuie să fie uşor convertibil într-o sumă prestabilită de numerar şi să fie supus unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii. Prin urmare, o investiţie este în mod normal calificată drept echivalent de numerar doar atunci când are o scadenţă mică de, să zicem, trei luni sau mai puţin de la data achiziţiei. Investiţiile în capitaluri proprii nu sunt considerate echivalente de numerar, cu excepţia cazului în care sunt, în fondul lor economic, echivalente de numerar, de exemplu, în cazul acţiunilor preferenţiale achiziţionate în cursul unei perioade scurte înaintea scadenţei lor şi cu o dată de răscumpărare specificată.

În general împrumuturile bancare sunt considerate activităţi de finanţare. Totuşi, în anumite ţări, descoperirile de cont care sunt rambursabile la vedere fac parte integrantă din gestiunea numerarului unei entităţi. În aceste circumstanţe, descoperirile de cont sunt considerate ca o componentă a numerarului şi echivalentelor de numerar. O caracteristică a acestor aranjamente bancare este faptul că soldul bancar fluctuează, deseori, între pozitiv şi negativ.

Fluxurile de trezorerie exclud mişcările între elemente care constituie numerar sau echivalente de numerar, deoarece aceste componente fac parte din gestiunea numerarului unei entităţi, şi nu din activităţile de exploatare, investiţie şi finanţare. Gestiunea numerarului presupune plasarea excedentului de numerar în echivalente de numerar.

Prezentarea unei situaţii a fluxurilor de trezorerie. Situaţia fluxurilor de trezorerie va prezenta fluxurile de trezorerie din cursul unei perioade, clasificate în activităţi de exploatare, investiţie şi finanţare.

O entitate prezintă fluxurile sale de trezorerie din activităţile de exploatare, investiţie şi finanţare într-o manieră care corespunde cel mai bine activităţii sale. Clasificarea pe activităţi furnizează informaţii ce permit utilizatorilor să stabilească impactul respectivelor activităţi asupra poziţiei financiare a entităţii, precum şi valoarea numerarului şi a echivalentelor de numerar. Aceste informaţii pot fi folosite, de asemenea, pentru a evalua relaţiile ce apar între activităţile respective.

O singură tranzacţie poate include fluxuri de trezorerie care sunt clasificate diferit. De exemplu, când rambursarea în numerar a unui împrumut include atât dobânda, cât şi capitalul împrumutat, elementul dobândă poate fi clasificat drept activitate de exploatare, iar elementul de capital, drept activitate de finanţare.

Activităţi de exploatare. Valoarea fluxurilor de trezorerie ce provin din activităţi de exploatare este un indicator-cheie al măsurii în care activităţile entităţii au generat suficiente fluxuri de trezorerie pentru a rambursa împrumuturile, a menţine capacitatea de funcţionare a entităţii, a plăti dividende şi a face noi investiţii, fără a recurge la surse externe de finanţare. Informaţiile cu privire la componentele specifice ale istoricului fluxurilor de trezorerie din exploatare, împreună cu alte informaţii, sunt folositoare în prognozarea viitoarelor fluxuri de trezoreriedin exploatare.

Fluxurile de trezorerie provenite din activităţi de exploatare sunt derivate, în primul rând, din principalele activităţi producătoare de venit ale entităţii. Prin urmare, ele rezultă, în general, din tranzacţuiile şi alte evenimente care intră în determinarea profitului sau a pierderii. Exemple de fluxuri de trezorerie provenite din activităţi de exploatare sunt:

Intrările de numerar din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii; Intrările de numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri; Plăţile de numerar efectuate către furnizorii de bunuri şi prestatorii de servicii; Plăţile de numerar efectuate către şi în numele angajaţilor; Încasările şi plăţile în numerar ale unei entităţi de asigurare pentru prime şi daune, anuităţi şi alte beneficii generate de poliţele de asigurare;

Plăţile în numerar sau restituiri ale impozitelor pe profit, cu excepţia cazului în care ele pot fi identificate în mod specific cu activităţile de investiţie şi finanţare;

Încasările şi plăţile în numerar provenite din contracte încheiate în scopuri de plasament sau tranzacţionare.

Anumite tranzacţii, cum ar fi vânzarea unei instalaţii de producţie, pot da naştere unui câştig sau unei pierderi, care este inclus(ă) în determinarea profitului sau a pierderii. Cu toate acestea, fluxurile de trezorerie aferente acestor tranzacţii sunt fluxuri de trezorerie provenite din activităţi de investiţie.

O entitate poate deţine valori mobiliare şi titluri de credit pentru scopuri de tranzacţionare sau plasament, caz în care sunt similare stocurilor de mărfuri achiziţionate special pentru a fi revândute. Prin urmare, fluxurile de trezorerie generate de cumpărarea şi vânzarea titlurilor de tranzacţionare şi plasament sunt clasificate drept activităţi de exploatare. În mod similar, avansurile în numerar şi creditele acordate de instituţiile financiare sunt de obicei, clasificate drept activităţi de exploatare, din moment ce se referă la principala activitate producătoare de venit a respectivei entităţi.

Activităţi de investiţie. Prezentarea separată a fluxurilor de trezorerie provenite din activităţi de investiţie este importantă deoarece fluxurile de trezorerie reprezintă măsura în care cheltuielile au servit obţinerii de resurse menite a genera viitoare venituri şi fluxuri de trezorerie. Exemple de fluxuri de trezorerie provenite din activităţi de investiţie sunt:

a) Plăţile în numerar pentru achiziţionarea de imobilizări corporale, necorporale şi alte active imobilizate. Aceste plîţi le includ şi pe acelea care se referă la costurile de dezvoltare capitalizate şi la contrucţia , în regie proprie, a imobilizărilor corporale;

b) Încasările în numerar din vânzarea de imobilizări corporale, necorporale şi alte active imobilizate;

c) Plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capitaluri proprii sau de datorie ale altor entităţi de interese în asocierile în participaţie (altele decât plăţile pentru aceste instrumente considerate a fi echivalente de numerar sau acelea păstrate în scopuri de plasament şi de tranzacţionare);

d) Încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capitaluri proprii sau de datorie ale altor entităţi şi de interese în asocierile în participaţie (altele decât încasările pentru acele instrumente considerate a fi echivalente de numerar sau acelea păstrate în scopuri de plasament şi de tranzacţionare);

e) Avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi ( altele decât avansurile şi împrumuturile efectuate de o instituţie financiară).

f) Încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi ( altele decât avansurile şi împrumuturile unei instituţii financiare);

g) Plăţile în numerar aferente contractelor futures, forward, de opţiuni şi swap, în afara cazului când acestea sunt deţinute în scopuri de plasament sau de tranzacţionare sau când plăţile sunt clasificate ca fiind activităţi de finanţare; şi

h) Încasările în numerar aferente contractelor futures, forward, de opţiuni şi swap, în afara cazului când acestea sunt deţinute în scopuri de plasament sau de tranzacţionare sau când plăţile sunt clasificate ca fiind activităţi de finanţare; şi

Activităţi de finanţare. Prezentarea separată a fluxurilor de trezorerie provenite din activităţi de finanţare este importantă deoarece este utilă în previzionarea fluxurilor de trezorerie viitoare aşteptate de către finanţatorii entităţii. Exemple de fluxuri de trezorerie provenite din activităţi de finanţare sunt:

a) Încasările în numerar provenite din emisiunea de acţiuni sau alte instrumente de capital;

b) Plăţile în numerar efectuate către proprietari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile entităţii;

c) Încasările în numerar provenite din emisiunea titlurilor de creanţă, a împrumuturilor, obligaţiunilor, ipotecilor şi a altor împrumuturi pe termen scurt sau lung;

d) Rambursările în numerar ale unor sume împrumutate; şie) Plăţile în numerar efectuate de locatar pentru reducerea obligaţiilor aferente unui contract de leasing financiar;

Raportarea fluxurilor de trezorerie din activităţi de exploatare. O entitate va raporta fluxurile de trezorerie din activităţi de exploatare folosind una din următoarele două metode:

a) Metoda directă, prin care sunt prezentate clasele principale de plăţi şi încasări brute în numerar; sau

b) Metoda indirectă , prin care profitul sau pierderea este ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăţi sau încasări în numerar din exploatare, trecute sau viitoare, şi elementele de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de trezorerie din investiţii sau finanţări.

Entităţile sunt încurajate să raporteze fluxurile de trezorerie obţinute din activităţi de exploatare folosind metoda directă. Metoda directă furnizează informaţii care sunt folositoare în estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare şi care nu sunt disponibile prin metoda indirectă. Pe baza metodei directe, informaţiile privind clasele principale de plăţi şi încasări brute în numerar pot fi obţinute fie:

a) din înregistrările contabile ale entităţii; fieb) Prin ajustarea vânzărilor, a costului vânzărilor ( dobânzi şi alte venituri similare şi cheltuieli cu dobânda şi alte cheltuieli similare pentru instituţii financiare) şi a altor elemente în contul de profit şi pierdere cu:

i Modificările pe parcursul perioadei ale stocurilor şi ale creanţelor şi datoriilor din exploatare;

iiale elemente nemonetare; şiIii alte elemente pentru care efectele numerarului sunt fluxurile de trezorerie din investiţii sau finanţare.

Prin metoda indirectă , fluxul de trezorerie net din activităţi de exploatare este determinat prin ajustarea profitului sau a pierderii cu efectele:

a) Modificărilor survenite, pe parcursul perioadei în stocuri şi în creanţele şi datoriile din exploatare;

b) Elementelor nemonetare cum ar fi amortizarea, provizioanele, impozitele amânate, pierderile şi câştigurile asociate valutelor, profiturilor nerepartizate ale întreprinderilor asociate şi interesele minoritare; şi

c) Tuturor celorlalte elemente pentru care efectele în numerar sunt fluxurile de trezorerie din investiţii şi finanţare.

Alternativ, fluxul de trezorerie net din activităţile de exploatare poate fi prezentat folosind metoda indirectă, prin evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor prezentate în contul de profit şi pierdere şi a modificărilor de pe parcursul perioadei survenite în valoarea stocurilor şi a creanţelor şi datoriilor din exploatare.

Raportarea fluxurilor de trezorerie din activităţi de investiţie şi finanţare.

Entităţile vor raporta separat clasele principale de încasări şi plăţi brute în numerar provenite din activităţi de investiţie şi finanţare, făcându-se excepţie în măsura în care fluxurile de trezorerie sunt raportate pe o bază netă.

Din Contul de Profit şi pierdere al Soc. Com. A , încheiat la 31 dec. 2007 rezultă următoarele date:

Venituri din vânzări de mărfuri 5760

Costul mărfurilor vândute (4032)

Marja brută 1728

Venituri din cedarea activelor imobilizate

116

Cheltuieli privind activele imobilizate cedate

86

Alte cheltuieli de exploatare (606)

Rezultatul brut 1152

Alte cheltuieli de exploatare sunt alcătuite din: Cheluieli cu amortizarea imobilizărilor.....................172 Pierderi din creanţe..................................................... 68 Cheltuieli cu salariile.................................................. 202 Amenzi plătite.............................................................. 164 Total Din bilanţul contabil întocmit la 31 dec. 2007 reţinem:

Explicaţii 31.12.2007

31.12.2006

Stocuri 768 672

Creanţe 1244 1128Furnizori 806 662

Fluxul de numerar- metoda indirectă

Rezultatul brut 1152

+ Cheltuieli cu amortizarea 172

- Profit din vânzarea activelor imobilizate

(30)

Variaţia stocurilor ( Si - Sf ) (96)

Variaţia creanţelor ( Si - Sf) (116)

Variaţia furnizorilor ( Si – Sf ) 144

Cash flow din activitatea de exploatare 1226

Fluxul de numerar din activitatea de exploatare- metoda directă

Încasări de la clienţi (Si+ Ven Vz – Pierderi din creanţe – Sf)

5576

Plăţi către furnizori( Si + Achiziţii – Sf )

(3984)

Plăţi către salariaţi (202)

Alte plăţi (164)

Cach flow din activitatea de exploatare

1226

Raportarea fluxurilor de trezorerie pe o bază netă. • Fluxurile de trezorerie provenite din următoarele activităţi de exploatare, investiţie şi finanţare pot fi raportate pe o bază netă:

a) Plăţile şi încasările în numerar efectuate în numele clienţilor, atunci când fluxurile de trezorerie reflectă, mai degrabă, activităţile clientului decât pe acelea ale entităţii; şi

b) Plăţile şi încasările în numerar pentru elementele pentru care rulajul este rapid, sumele sunt mari, iar termenul de scadenţă este scurt.

Exemle de plăţi şi încasări în numerar la care s-a făcut referire în paragraful (a) sunt: Acceptarea şi rambursarea depozitelor la vedere ale unei bănci; Fondurile deţinute pentru clienţi de către o entitate de investiţii; şi Chiriile încasate în numele proprietarilor de proprietăţi imobiliare şi plătite acestora.

Exemple de încasări şi plăţi de numerar la care s- a făcut referire în paragraful (b) sunt avansurile pentru rambursarea:

Valorilor capitalului aferent clienţilor care folosesc cărţi de credit; Achiziţii şi cedări de investiţii; şi

Altor împrumuturi pe termen scurt, de exemplu, acelea care au un termen de scadenţă de trei luni sau mai puţin.

Fluxurile de numerar provenite din fiecare dintre următoarele activităţi ale unei instituţii financiare pot fi raportate pe o bază netă:

a) Încasările şi plăţile de numerar pentru acceptarea şi rambursarea depozitelor cu o dată fixă de scadenţă;

b) Plasarea depozitelor la şi retragerea acestora de la alte instituţii financiare; şic) Avansurile în numerar şi împrumuturile acordate clienţilor, precum şi rambursarea acestor avansuri şi împrumuturi.

• Fluxuri de trezorerie în valută. • Fluxurile de trezorerie provenite din tranzacţiile efectuate în valută vor fi înregistrate în moneda funcţională a unei entităţi prin aplicarea cursului de schimb dintre moneda funcţională şi valută, asupra valorii în valută, la data fluxului de trezorerie.

• Fluxurile de trezorerie ale unei sucursale din străinătate vor fi convertite la cursul de schimb dintre moneda funcţională şi valută, la data fluxului de trezorerie.

• Fluxurile de trezorerie exprimate în valută sunt raportate într-o manieră conformă cu IAS 21 Efectele variaţiei cursurilor de schimb valutar. Aceasta permite utilizarea unui curs de schimb ce aproximează cursul curent. De exemplu, la înregistrarea tranzacţiilor în valută sau pentru convertirea fluxurilor de trezorerie ale unei sucursale din străinătate se poate folosi, pentru o perioadă, un curs de schimb mediu ponderat. Cu toate acestea, IAS 21 nu permite folosirea cursului de schimb de la data bilanţului atunci când se convertesc fluxurile de trezorerie ale unei sucursale din străinătate.

Profitul şi pierderile nerealizate ce provin din variaţia cursurilor de schimb valutar nu sunt fluxuri de trezorerie. Totuşi, efectul variaţiei cursului de schimb valutar asupra numerarului ăi echivalentelor de numerar deţinute sau datorate în valută este raportat în situaţia fluxului de trezorerie pentru a reconcilia numerarul şi echivalentele de numerar la începutul şi la sfârşitul perioadei. Această valoare este prezentată separat de fluxurile de trezorerie provenite din activităţi de exploatare, investiţie, finanţare şi include diferenţele, dacă există, ale acestor fluxuri de trezorerie care au fost raportate la cursul de schimb de la sfârşitul perioadei.

Exemplu: Societatea X are ca obiect al explatării de bază importul şi exportul de utilaje agricole. La inceputul anului N soldul contului bancar în euro era de 45600 €, curs valutar 1€=3,56 lei. În cursul anului se încasează de la clienţi externi 512600€, curs valutar 1€=3,60 lei. Se plătesc furnizorilor externi 492000 €, curs valutar 1€=3,65 lei. Cursul valutar la 31.12.N este de 1€=3,70 lei.

Sold final în euro: 45600+ 512600-492000 = 66200€ x 3,70 = 244940 lei Sold final în lei: 45600x3,56 + 512600x 3,60 – 492000x 3,65 = 162336 + 1845360 – 1795800 = 211896.

Diferenţa decurs valutar nerealizată: 244940 – 211896 = 33044 leiExtras din situaţia fluxurilor de numerar:

Încasări 1845360

Plăţi 1795800

Cash flow 49560

Diferenţă de curs valutar 33044

Flux de trezorerie (Flux de trezorerie= Sf-Si ; 244940 – 162336 = 82604)

82604

Dob â n z i şi dividende. Fluxurile de trezorerie din dobânzi şi dividende încasate sau plătite vor fi prezentate separat. Fiecare dintre acestea va fi clasificat într-o manieră consecventă de la o perioadă la alta, ca fiind generat fie de activităţi de exploatare, fie de investiţie sau finanţare.

Valoarea totală a dobânzilor plătite de-a lungul unei perioade este prezentată în situaţia fluxului de trezorerie indiferent dacă a fost recunoscută drept cheltuială în contul de profit şi pierdere sau capitalizată în conformitate cu tratamentul alternativ permis de IAS 23 Costurile îndatorării.

Atât dobânda plătită, cât şi dobânda şi dividendele încasate sunt clasificate de instituţiile financiare de obicei drept fluxuri de trezorerie din exploatare. Totuşi, nu există un consens privind clasificarea acestor fluxuri de trezorerie de către alte entităţi. Atât dobânda plătită, cât şi dobânda şi dividendele încasate pot fi clasificate drept fluxuri de trezorerie din exploatare, deoarece intră în determinarea profitului sau a pierderii. Alternativ, dobânda plătită şi dobânda şi dividendele încasate pot fi clasificate drept fluxuri de trezorerie din finanţare şi, respectiv, din investiţie, deoarece ele reprezintă costuri ale atragerii surselor de finanţare sau a rentabilităţii investiţiilor.

Dividentele plătite pot fi clasificate drept fluxuri de trezorerie din finanţare, deoarece reprezintă costuri ale atragerii resurselor de finanţare. Alternativ, dividendele plătite pot fi clasificate drept componentă a fluxului de trezorerie din activităţi de exploatare pentru a ajuta utilizatorii să determine capacitatea unei entităţi de a plăti dividende din fluxurile de trezorerie de exploatare.

Impozitul pe profit. Fluxurile de trezorerie provenite din impozitul pe profit vor fi prezentate separat şi vor fi clasificate drept fluxuri de trezorerie din activităţi de exploatare, cu excepţia situaţiei în care ele pot fi alocate în mod specific activităţilor de finanţare şi investiţie.

Impozitele pe profit sunt generate în urma tranzacţiilor care dau naştere unor fluxuri de trezorerie clasificate în situaţia fluxurilor de trezorerie ca activităţi de exploatare, investiţie şi finaţare. În timp ce cheltuielile cu impozitul pot fi alocate fără dificultate activităţilor de investiţie şi finanţare, fluxurile de trezorerie aferente impozitelor respective sunt, adesea, imposibil de alocat şi pot apărea într-o perioadă diferită de cea a fluxurilor de trezorerie aferente tranzacţiei de bază. Prin urmare, impozitele plătite sunt clasificate, de obicei drept fluxuri de trezorerie din activităţi de exploatare. Totuşi, atunci când este posibilă identificarea fluxurilor de trezorerie din impozite şi alocarea lui unei tranzacţii individuale care dă naştere unor fluxuri de trezorerie clasificate drept activităţi de investiţie sau finanţare, fluxul de trezorerie din impozite va fi clasificat îm mod corespunzător ca activitate de investiţie sau finanţare. Atunci când fluxurile de trezorerie din impozite sunt aferente mai multor clase de activităţi, este prezentată valoarea totală a impozitelor plătite.

Investiţii în filiale, enttăţi asociate şi asocieri în participaţie. Atunci când se contabilizează o investiţie într-o entitate asociată sau filială pe baza metodei punerii în echivalenţă sau a metodei costului, investitorul limitează informaţiile raportate în situaţia fluxurilor de trezorerie la acele fluxuri de trezorerie generate între el şi întreprinderea în care s-a investit, de exemplu, la dividende şi avansuri.

O entitate care prezintă interesul său într-o entitate controlată în comun folosind consolidarea proporţională, va include în situaţia consolidată a fluxurilor de trezorerie ponderea aferentă ei din fluxurile de trezorerie ale entităţii controlate în comun. O entitate care prezintă un asemenea interes folosind metoda punerii în echivalenţă include în situaţia fluxurilor de trezorerie, fluxurile de trezorerie generate de investiţia sa în entitatea controlată în comun, precum şi repartizările şi alte vărsăminte sau încasări apărute între aceasta şi entitatea controlată în comun.

Achiziţionarea şi cedarea filialelor şi a altor unităţi de afaceri. Fluxurile de trezorerie globale provenite din achiziţiile şi din cedările de filiale şi alte unităţi de afaceri vor fi prezentate separat şi clasificate drept activităţi de investiţie.

Entităţile vor prezenta cumulativ, în cursul perioadei, fiecare dintre următoarele aspecte, atât în ceea ce priveşte achiziţiile, cât şi înstrăinările filialelor sau ale altor unităţi de afaceri:

a) Contraprestaţia totală aferentă achiziţieisau cedării;b) Ponderea din contraprentaţia aferentă achiziţiei sau cedării, primită sub forma numerarului şi a echivalentelor de numerar;

c) Valoarea numerarului şi a echivalentelor de numerar din filiala sau unitatea achiziţionată sau cedată; şi

d) Valoarea rezumată pe fiecare categorie principală a activelor şi datoriilor din filiala sau unitatea de afaceri care a fost achiziţionată sau cedată, altele decât numerarul sau echivalentele de numerar.

e) Prezentarea separată a efectelor fluxurilor de trezorerie generate în urma achiziţiei sau cedării de filiale şi alte unităţi de afaceri, ca elemente rânduri distincte, împreună cu prezentarea separată a valorii activelor şi obligaţiilor achiziţionate sau înstrăinate, ajută la distingerea fluxurilor de trezorerie respective de fluxurile de trezorerie provenite din alte acticităşi de exploatare, investiţie şi finanţare. Efectele fluxurilor de trezorerie ale înstrăinărilor nu sunt deduse din acelea ale achiziţiilor.

f) Valoarea cumulată a numerarului plătit sau încasat drept contraprestaţie a achiziţiilor sau vânzărilor este raportată în situaţia fluxurilor de trezorerie, după deducerea numerarului şi a echivalentelor de numerar achiziţionate sau cedate.

Tranzacţii nemonetare. Tranzacţiile de natură investiţională şi de finanţare care nu necesită întrebuinţarea numerarului sau a echivalentelor de numerar vor fi excluse din situaţia fluxului de trezorerie. Astfel de tranzacţii vor fi prezentate în altă parte a situaţiilor financiare intr-un mod care să furnizeze toate informaţiile relevante cu privire la aceste activităţi de investiţie şi finanţare.

O mare parte a activităţilor de investiţie şi finanţare nu au un impact direct asupra fluxurilor de trezorerie curente, cu toate că ele afectează structura capitalului şi a activelor unei entităţi. Exluderea tranzacţiilor nemonetare din situaţia fluxului de trezorerie este consecventă cu obiectivul unei situaţii a fluxului de trezorerie, deoarece aceste elemente nu implică fluxuri de trezorerie în perioada curentă. Exemple de tranzacţii nemonetare sunt:

a) Achiziţionarea de active fie prin asumarea directă a obligaţiilor aferente, fie prin intermediul unui leasing financiar;

b) Achiziţionarea unei entităţi prin intermediul emiterii de acţiuni; şic) Convertirea datoriilor în capital.d) Componente ale numerarului şi ale echivalentelor de numerar. e) O entitate va evidenţia componentele numerarului şi ale echivalentelor de numerar şi va prezenta o reconciliere a sumelor din situaţia fluxurilor sale de trezorerie cu elementele echivalente raportate în bilanţ.

f) Având, în vedere diversitatea practicilor de gestiune a numerarului şi a practicilor bancare utilizate în lume şi pentru a respecta IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare, o entitate va indica politica adoptată în determinarea componentelor numerarului şi ale echivalentelor de numerar.

g) Efectul oricărei modificări în politica de determinare a componentelor numerarului şi echivalentelor de numerar, de exemplu, o modificare în clasificarea instumentelor financiare anterior considerate ca făcând parte din portofoliul de investiţii ale entităţii, este raportat în conformitate cu IAS 8 Politici contabile, modificări în estimările contabile şi erori.

h) Prezentarea separată a fluxurilor de trezorerie care reprezintă creşteri ale capacităţii de exploatare şi fluxurilor de trezorerie necesare menţinerii capacităţii de exploatare este folositoare, oferind posibilitatea utilizatorilor să determine dacă entitatea investeşte în mod adecvat pentru mentţinerea capacităţii sale de exploatare. O entitate care nu investeşte în mod adecvat în menţinerea capacităţii sale de exploatare. O entitate care nu investeşte în mod adecvat în menţinerea capacităţii sale

de exploatare poate prejudicia profitabilitatea sa pe viitor pentru lichiditatea curentă şi repartizările către acţionari.

i) Prezentarea pe segmente a fluxurilor de trezorerie oferă utilizatorilor posibilitatea de a obţine o înţelegere mai bună a relaţiilor dintre fluxurile de trezorerie ale societăţii, per ansamblu, şi acelea ale părţilor sale componente, pe de o parte, şi gradul de disponibilitate şi variabilitatea a fluxurilor de trezorerie pe segmente, pe de altă parte.