1

UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

CATEDRA DE ECONOMIE și MANAGEMENT în AFACERI și SERVICII

CONSPECT

la disciplina

DOCTIRNE ECONOMICE

Elaborat de: GÎRNEȚ SLAVIC

lector super. univ.

2

Introducere Cursul „Istoria doctrinelor economice” reprezintă un element constitutiv al ciclului disciplinelor

generale ale specialităţii „Economie”, iar studierea lui este necesară pentru formarea culturii general –

profesioniste a specialiştilor de profil economic.

Cursul de bază include premisele apariţiei unei anumite doctrine, reprezentanţii ei principali,

problema centrală de cercetare, conceptele şi teoriile de bază, instrumentarul metodologic utilizat,

legătura dintre postulatele teoretice şi acţiunile practice în vederea promovării politicii economice. Un

deosebit interes îl prezintă aplicaţiile metodice cum ar fi: - schemele logice, fragmentele din texte

originale, testele de control, denumirea de referate şi recomandările bibliografice. Astfel, la dispoziţia

studenţilor se află un ansamblu de cunoştinţe esenţiale şi un instrument de lucru individual în domeniul

istoriei doctrinelor economice.

Cursul de “Istoria doctrinelor economice” este destinat studenţilor anului II de la specialităţile

Finanţe şi bănci, Business şi administrare, Contabilitate, Turism. Obiectul are drept scop analiza

doctrinelor economice în procesul constituirii, dezvoltării şi confruntării lor pe parcursul evoluţiei

economico-sociale. În elaborarea acestui curs s-a ţinut cont de faptul în perioada de tranziţie la economia

de piaţă sporirea importanţei studierii doctrinelor economice este condiţionată de lărgirea orizontului

cunoaşterii dezvoltării gândirii economice, a concepţiilor economice destul de variate, promovarea

spiritului critic constructiv ca o condiţie a dezvoltării ştiinţei economice, înzestrarea celor ce studiază

disciplina dată cu criterii de apreciere obiectivă a doctrinelor economice, formarea capacităţilor de

sesizare a legăturilor dezvoltării gândirii economice dar şi de interpretare proprie a întregului proces şi nu

în ultima instanţă depistarea legăturilor dintre teorii, doctrine şi politici economice practicate în trecut şi

prezent relevând influenţe reciproce.

3

CUPRINS Paj.

1. Obiectul de studiu. Mercantilismul 4

2. Fiziocraţii 12

3. Doctrina liberalismului economic

16

4. Doctrina naţionalismului economic

34

5. Doctrina economică socialistă

40

6. Doctrina neoclasică

54

7. Instituţionalismul

71

8. Keynisismul

80

9. Neokeynisismul

86

10 Neoliberalismul

92

11 Gândirea economică română de la începuturi şi până la 1918

99

12

Gândirea economică românească în perioada interbelică. Caracterul

doctrinei perioadei de tranziţie la economia de piaţă.

99

4

Tema 1: Obiectul de studiu la istoria doctrinelor economice. Mercantilismul

1.1 Importanţa I.D.E.; obiectul de studiu; gândirea economică a vechilor indieni;

1.2 Originea termenului de Mercantilism şi condiţiile apariţiei doctrinei;

1.3 Concepţia despre bogăţie şi izvorul bogăţiei;

1.1 Importanţa I.D.E.; obiectul de studiu; gândirea economică a vechilor indieni;

De secole puşi în situaţia de a concura cu alte popoare în domeniu economic, am tot dat înapoi..

Iar când, la răscrucea deceniului opt şi nouă în fosta URSS s-a procedat la o liberalizare vieţii economice,

cei mai mulţi dintre populaţie au rămas pasivi la aceste schimbări. Acest fapt a generat ca unele persoane

ce convieţuiesc alături de noi, au acumulat milioane, făcând primul pas în a deveni stăpânii noştri de

mâine.

De această situaţie care s-a instaurat, într-o oarecare măsură de vină este caracterul nostru

naţional, căci activitatea economică cere şi duritate şi capacitatea de a înfrunta riscul, calităţi cu care nu

ne prea lăuda. La mijloc e şi faptul că am rămas cu o structură socială similară celor mai înapoiate

popoare din Africa. Iar ţăranii, dintotdeauna, într-un fel sau altul, au fost dominaţi şi storşi de orăşeni.

Ei bine, pe lângă lipsa durităţii, a faptului de a merge la risc şi a unui alt şir de factori, ne mai

lipseşte o calitate, poate cea mai însemnată, numită de francezi „savoir - fair”, iar de englezi „know -

how” – ceea ce înseamnă a şti să faci, a fi întreprinzător.

Exemplu: Producţia agricolă la ţărani

Astfel, după obţinerea independenţei politice, lupta pentru eliberarea naţională nu s-a terminat. Pur

şi simplu ea a trecut în domeniul economic. Dacă nu vom şti cum să ne apărăm rodul muncii, vom fi

nevoiţi să ne spetim şi de acum înainte pentru bunăstarea altora, cu mai multe cunoştinţe economice. Din

acest motiv să vedem de ce este necesară studierea istoriei doctrinelor economice.

De notat: Ideile apărute în gândirea economică nu dispar nici o dată, deoarece după o perioadă de

uitare, ele reapar din nou pe prim plan, poate cu mici modificări. Ca urmare, unele idei formulate cândva

de Aristotel sau Platon le regăsim reînnoite şi dezvoltate de către economiştii medievali, fiziocraţi sau

chiar marxişti. Exemplu: Intervenţia statului în economie, sterilitatea sferei comerţului la fiziocraţi şi

Aristotel „Legea sterilităţii schimbului” etc. Mai mult, o bună parte din teoriile contemporane nu sunt

decât nişte variante ale unor vechi concepte, adaptate la împrejurările zilei.

Cunoaşterea ideilor , teoriilor şi doctrinelor economice, lansate cu sute şi chiar mii de ani în urmă,

este oportună şi din simplul motiv că evoluţia lor în timp are loc nu într-o direcţie oarecare, ci în spirală.

Un alt argument în favoarea studierii IDE este şi faptul că „bagajul” de cunoştinţe economice, acumulate

5

de omenire pe parcursul mai multor secole, trebuie mereu „regândit” şi analizat nu numai de pe poziţiile

momentului dat, ci şi pornind de la interesele, specificul şi obiectivele urmărite de poporul respectiv.

În fine, între realitatea economică concretă şi cunoştinţele economice puse în circulaţie, există o

strânsă interdependenţă. Un economist francez J. Lajugue afirma: „Un Aristotel şi un Toma d' Aquino, un

Adam Smith şi un Karl Marx au exercitat asupra istoriei economice a omenirii o influenţă la fel de

profundă ca şi descoperirea morii de apă sau a maşinii cu aburi. ” Doctrinele Economice au apărut mai

târziu decât Gândirea Economică. Astfel putem vorbi despre doctrina lui Platon şi Aristotel – cu o

anumită aproximaţie. Cei mai mulţi dintre specialişti însă consideră că deja în cazul mercantiliştilor se

poate vorbi despre o doctrină economică în sensul actual al cuvântului.

La început IDE, era o parte componentă a economiei politice. Apoi în lucrarea „Avuţia

Popoarelor” A. Smith analizează ideile economice ale mercantiliştilor şi fiziocraţilor, iar K. Marx a

adunat un material voluminos despre gândirea economică, care a fost publicat în anii 1905 – 1910.

Lucrarea se intitula „Capitalul”, unde al IV volum se denumea „Teorii asupra plusvalorii”, volum pe care

francezii l-au editat aparte sub denumirea de „Istoria gândirii Economice.” Paralel cu aceasta încă din

prima jumătate a secolului XIX – lea IDE se transformă treptat într-un domeniu de sine stătător ajungând

ca azi să ocupe în sistemul e învăţământ mondial un loc de prim rang.

Concepţiile Economice ale Vechilor Indieni

1. Principal particularitate a vechii civilizaţii indiene constă în divizarea societăţii în caste:

brahman, cşatria, vaişa etc şi şudra.

Conform „Vedelor” (culegere de imnuri religioase) reprezentanţii primelor trei caste, aveau

misiunea de a acumula avere, îmbogăţirea fiind o faptă lăudabilă, o datorie sfântă. Deoarece, ei socoteau

că cel ce reuşeşte să se îmbogăţească este un ales al zeilor, pe când cel sărac este lipsit de bunăvoinţa lor.

S. Vivekanada (1863 - 1902) – mare cugetător şi reformator indian scria în lucrarea sa „Kharma -

yoga”: „Mireanul trebuie să lupte energic pentru a acumula două lucruri – mai întâi cunoştinţe, apoi

avuţie. Aceasta este datoria lui şi este un om de nimic, dacă nu-şi îndeplineşte datoria.”

2. Averea acumulată, urma să fie utilizată pentru înfăptuirea diferitor ritualuri religioase , jertfite

zeilor. Odată jertfite zeii le trimit oamenilor timp favorabil, belşug, ploaie etc.

3. „Teoria valorii produsului” – valoarea bunului este determinată de numărul de zile cheltuite la

crearea lui. Dar, deoarece concurenţa duce la creşterea preţului peste valoarea mărfii – M ≠ P

4. „Problema repartizării venitului” – averea nu este un rezultat al hărniciei sau leneviei, ci se

explică prin acţiunile legii Kharma. Avuţia sau sărăcia oamenilor este au o recompensă sau o pedeapsă,

pentru păcatele săvârşite în viaţa precedentă.

5. „Rolul statului” – „Arthasatra” – tratat despre arta conducerii statului (sec IV – III î.e.n.) Statul

avea misiunea:

6

a) Să strângă impozite

b) Să construiască şi să menţină sistemele de irigare, drumurile, podurile

c) Să reglementeze preţurile

d) Să aloce mijloace necesare pentru dezvoltarea comerţului

e) Să-şi organizeze activitatea astfel ca veniturile sa fie mai mari ca cheltuielile

f) Aplicarea celor mai dure metode contra corupţiei, falsificarea banilor etc.

Doctrina Elitei în opera lui Platon şi Aristotel

Ei condamnau avuţia, dar numai în măsura în care aceasta îl lega pe om de lucruri, îl înrobea, făcându-l

mai degrabă să degradeze

1. Adepţi ai intervenţiei statului în economie

2. Subordonau drepturile individului intereselor economice

3. sclavia era un fenomen firesc, iar sclavii nişte unelte vorbitoare.

Xenofon: „Dezvoltarea diviziunii muncii se află în dependenţă directă de volumul pieţei”

Platon: 428 – 347 î.e.n. – discipolul lui Socrate, profesor – Aristotel

Principalele opere: „Statul” şi „Legile”.

Elaborează modelul unui „stat ideal”, unde analizează diviziunea muncii, proprietatea, banii.

Diviziunea muncii: cea mai importanţă lege economică, duce la creşterea cantităţii şi calităţii bunurilor.

Dar el vorbeşte de o diviziune naturală şi nu socială a muncii. (Omul este înzestrat de a efectua un lucru.

Astfel, nobilii conduc statul, iar ţăranii meşteşugul – să producă, lipsiţi de drepturi politice )

Rolul statului: el consideră că amestecul trebuie să fie subordonat atingerii unor obiective de ordin moral,

politic, religios şi nu economic. Trebuie să ţină sub control „setea de îmbogăţire” prin reglarea dobânzii

pentru împrumut şi vânzarea mărfurilor în credit, la preţ stabil – profit moderat.

Reglementarea comerţului exterior (interzicând exportul mărfurilor de care societatea are nevoie şi

importând bunurile ce nu sunt strict necesare pentru viaţă (obiecte de lux))

Proprietatea:

1. Suprimarea proprietăţii private şi înlocuirea cu cea colectivă

2. Până şi femeile şi copiii trebuie să fie comuni, se interzice de a avea obiecte de aur şi argint, de a

duce un mod de viaţă luxos

Divizând societatea în trei clase (filosofii, militarii, producătorii) el susţine că comunitatea de avere şi

familii este proprie doar primelor două clase, iar ţăranii vor avea şi ei proprietate privată.

Aristotel 382 – 322 î.e.n.

Meritul: a studiat un şir de probleme pur economice ca: banii, valoarea, preţul, proprietatea, schimbul.

Opere: „Politica” şi „Opera nicomachică”

Economia domestică şi hremastica

Distinge două forme ale bogăţiei:

7

- bunurile necesare satisfacerii nevoilor cotidiene

- acumularea de bani (o condamnă)

Distinge două forme de sporire a avuţiei:

- economia domestică, activitatea de a obţine prima formă de bogăţie

- hremastica, o formă de organizare a activităţii economice, bazată pe schimb şi care are ca scop

acumularea de bani.

Legea sterilităţii schimbului:

El constă în aceea că economia domestică tinde să se transforme în hremastică, din acest motiv el optează

pentru o intervenţie a statului. În procesul schibului de mărfuri mărimea avuţiei nu poate spori (este doar

parţial justă, deoarece valoarea mărfii creşte cu mărirea efortului depus pentru a o trece de la producător

la consumator).

Legea dominaţiei supreme:

Justifică sclavia, considerând-o ca o consecinţă a unei legi proprii atât naturii cât şi societăţii. Deci sclavii

sunt predestinaţi de la natură pentru a munci, iar nobilii pentru a conduce. Fiind o lege universală se

răsfrânge şi asupra popoarelor. Unele popoare domnesc, iar altele se supun

Doctrina justiţiei sociale Sfântul Toma D' Aquino 476 e.n.

Scolastici – profesori din Universitatea timpului

Canonişti – cei mai iluştri reprezentanţi ai bisericii

Caracterul justiţiei sociale: la temelie stă principiul „dreptăţii comutative” - adică orice drept implică şi o

obligaţie. Adică toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi ei trebuie să ducă un mod de viaţă

moderat, să fie buni etc.

Sfântul Toma D' Aquino – 1225-1274, a fost canonizat în 1879.

Opera: „Summa teologică” – 1266 – 1273

Proprietatea: dumnezeu este proprietarul suprem al bunurilor, admite existenţa proprietăţii private

necesară pentru existenţă. În proprietatea privată, bunurile sunt mai bine administrate, au o ordine mai

perfectă. El o admite doar cu condiţia ca ea să fie folosită în interesul general, spre binele societăţii.

Teoria preţului just şi salariului just

Mărimea preţului nu trebuie să fie determinată de jocul cererii şi ofertei, ci fixă, pornind de la anumite

principii:

a) Cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce marfa respectivă

b) Situaţia materială şi socială a producătorului

Adică o marfă identică poate fi vândută la preţuri diferite. Şi salariile trebuie plătite în dependenţă de

starea socială, ce i-ar permite să trăiască decent la nivelul poziţiei sale sociale.

8

1.2 Originea termenului de Mercantilism şi condiţiile apariţiei doctrinei;

Adam Smith este considerat părintele economiei ţi el pentru prima dată defineşte termenul de

mercantilism (de la italianul „merkante” – comerţ, „merkantile” – setos de bani).

Mercantilismul a fost o doctrină economică care susţinea ideea ca aurul şi argintul constituie forma

principală a bogăţiei atât pentru indivizi cât şi pentru stat. Totodată, această doctrină reprezintă o politică

economică promovată de tinerele state. Mercantilismul este opera unor autori care au dominat gândirea

economică circa trei secole (1450 - 1750). Cei mai de seamă mercantilişti au fost:

Francezii, Jean Bodin (1530 - 1596),

Antoine de Monchrestien (1575 - 1621),

Englezul Thomas Mun (1571 - 1641), lucrarea sa principală este „Avuţia Angliei în comerţul

extern” (1664). El analizează în exclusivitate sfera circulaţiei,comerţul considerat a fi sfera în

care se obţine sporul avuţiei.

Italieni: Boterro, Serra care publică în 1613 o lucrare intitulată „O scurtă tratare a cauzelor care fac

abundenţa de aur ţi argint într-o ţară”

Mercantilismul ca teorie şi politică economică apare într-o perioada când:

1. O lume rurală şi meşteşugărească este înlocuită cu o lume comercială şi manufacturieră.

2. În locul principatelor feudale, slabe şi fărâmiţate, apar state naţionale, unificate ţi puternice, care

până la urmă câştigă lupta cu biserica. Aceste state se constituie sub forma monarhiilor absolute.

3. Efectuarea marilor descoperiri geografice a sec. XV – XVI, care erau într-un raport direct cu

dezvoltarea capitalului comercial şi a comerţului exterior

4. Mica producţie artizanală nu mai putea satisface cererea crescătoare a pieţei.

Odată cu renaşterea filosofiei şi artei antice bogăţia încetează a mai fi condamnată iar viaţa terestră

nu mai este considerată doar ca o etapă de pregătire spirituală pentru viaţa veşnică de după moarte.

Transformări revoluţionare se produc chiar în sânul bisericii. Luther şi Calvin au schimbat din

temelie felul de a judeca succesul economic şi setea de îmbogăţire. Potrivit învăţăturii lui Calvin, soarta

omului este pecetluită în ceruri. Omul nu este în stare să cunoască voinţa divină. Dar indirect, analizând

rezultatele activităţii sale, el poate afla, dacă-i este sortit să fie mântuit sau nu. Dacă prosperă, dacă are

venituri mari, sa fie liniştit, nu va arde în flăcările Tartarului. Dar atenţie (să ne amintim de concepţiile

vechilor indieni, precum şi de ale canoniştilor) profitul obţinut nu poate fi risipit în vânt, nu poate fi

consumat pentru procurarea obiectelor de lux. Rezultatele muncii, programate în ceruri, nu aparţin celor

muritori, de aceea profitul urmează să fie acumulat, apoi să fie reinvestit în producţie.

În aşa mod, reuşita economică, tratată cu dispreţ în Evul Mediu devine o datorie de morală, un

semnal bunăvoinţei divine, al mântuirii. Ca urmare, în locul unei dispoziţii de aşteptare a milei cereşti se

înscăunează mentalitatea acţiunii, cultul muncii, dorinţa de a spori rezultatele activităţii economice.

9

Astfel un şir de circumstanţe majore aduc în centru preocupărilor societăţii problema reuşitei,

problema îmbogăţirii. A suveranului, mai întâi de toate, ca simbol al naţiunii, apoi a fiecărui individ în

parte.

1.3 Concepţia despre bogăţie şi izvorul bogăţiei;

Mercantiliştii au fost primii care au studiat în mod special procesele economice, şi nu tangenţial şi

printre altele, ca în Antichitate şi Evul Mediu. Ei au scos gândirea economică de sub presiunea dogmelor

morale şi religioase, transformând-o într-un domeniu aparte de cercetare, într-o ştiinţă autonomă.

Din secolul XVI până la sfârşitul secolului XIX, începând cu primul mercantilist şi până la Adam

Smith, întrebarea principală la care toţi economiştii vroiau să răspundă era:

Prin ce procedee şi cum să îmbogăţeşti naţiunea şi prinţul, şu cum să asiguri pentru ţară

maximul posibil de activitate? Răspunsul a fost găsit, de către mercantilişti în sfera

comerţului.

Concepţia despre bogăţie

Mercantiliştii au fost primii care au declarat la nivel de teorie, că îmbogăţirea este o faptă lăudabilă. Din

acest motiv ei au înaintat şi au argumentat teza, precum că preocuparea principală atât a indivizilor cât şi

a statului trebuie să fie sporirea avuţiei. Ei identificau bogăţia cu banii (deoarece la acea epocă domina

sistemul monetar bimetalic, când monedele de aur şi argint circulau liber între ţări), mercantiliştii au

aşezat la temelia doctrinei lor ideea că semnul şi măsura avuţiei unei ţări este determinată de cantitatea de

aur şi argint pe care o posedă. J. Colbert chiar afirma că: „Grandoarea şi forţa unui stat nu se manifestă

decât prin abundenţa de bani”.

Potrivit opiniei unor economişti, o asemenea mentalitate era condiţionată de faptul că în secolul XIV –

XV se simţea un deficit enorm de bani lichizi. Astfel, pentru a plăti răscumpărarea din captivitate a

regelui Ioan cel Bun (sec. XIV), Franţa se văzu nevoită să adune practic toţi banii de care dispunea.

Oricum, identificând avuţia unei ţări oarecare cu stocul de argint şi aur de care ea dispunea, mercantiliştii

ignorau celelalte forme ale avuţiei, cum ar fi pământul, construcţiile, bunurile de consum etc.

Dacă forma ideală a bogăţiei o constituie aurul şi argintul, care-i mijlocul cel mai bun de obţinere a unei

cantităţi tot mai însemnate de metale preţioase. Căutând răspuns la întrebarea dată ei au ajuns la concluzia

că izvorul, mijlocul bogăţiei este comerţul, circulaţia mărfurilor, în mod special comerţul exterior.

A cumpăra pentru a vinde mai scump, iată principiul capitalului circulant. Dar, după cum ştim, înainte ca

să cumperi ceva, este necesar ca să produci, pentru a efectua schimbul. Deci sursa profitului trebuie

căutată nu în sfera circulaţiei ci în sfera producţiei bunurilor materiale.

Mercantiliştii afirmau că sporul de bani, de bogăţie se capătă în cazul când cantitatea de bani care

iese din ţară este mai mică decât cea care intră (mercantilismul timpuriu), sau când valoarea mărfurilor

exportate depăşeşte pe cea a mărfurilor importate. Din acest motiv în secolul XVII – XVIII, mercantiliştii

aplică o politică mai constructivă. Ei au înţeles că un mijloc mai sigur de a atrage banii în ţară era de a

10

dezvolta producerea de mărfuri destinate exportului, cu condiţia ca exportul să fie mai mare decât

importul. Astfel, mercantiliştii apărau ideea unei balanţe monetare (sau comerciale ) active şi a creării

unui surplus de bani în ţară. Conform acestei teorii bogăţia este furnizată de comerţul exterior.

Preocupările mercantiliştilor cu problemele comerţului, banilor şi a preţurilor s-au materializat şi

prin lansarea unor teorii mai concrete. Astfel, Jean Bodin formulează celebra teorie cantitativă a banilor,

potrivit căreia puterea de cumpărare a unei unităţi monetare depinde de cantitatea de bani aflată în

circulaţie.

După forma de sporire a avuţiei deosebim 4 forme de mercantilism

1. Bullionist

2. Industrial

3. Comercial

4. Cameralist

Politica economică:

Deşi au elaborat o doctrină economică originală, mercantiliştii au abordat şi anumite aspecte ale politicii

economice a statului. Ei justifică un amestec masiv al statului în economie.

Funcţiile statului:

- Misiunea de a asigura o balanţă monetară activă prin instituirea punctelor vamale, stabilirea

taxelor vamale, încurajarea producerii mărfurilor pentru export.

- Promovarea unei politici economice protecţioniste ca: interzicerea scoaterii din ţară a materiilor

prime, necesare funcţionării industriei naţionale; limitarea pătrunderii pe piaţă a produselor

manufacturiere străine; dezvoltarea manufacturilor de stat pentru forţarea exportului de mărfuri

industriale.

Deci, principalele trăsături ale mercantilismului ca teorie şi politică economică sunt:

a) Considerarea banilor (aur, argint, lingouri comori) drept esenţă a bogăţiei

b) Analiza aproape în exclusivitate a sferei circulaţiei mărfurilor, comerţul

c) Promovarea unei politici economice active (export > import)

d) Încurajarea dezvoltării industriei naţionale, prin stimularea importului de materie primă şi

a exportului de produse manufacturate.

Locul mercantiliştilor în dezvoltarea gândirii economice.

1. Mercantiliştii au fost primul curent de gândire economică modernă, care a înlocuit

scolastica medievală, încătuşată de numeroase norme morale şi religioase, cu o nouă mentalitate, liberă,

întreprinzătoare, activă

2. Ei au fost primii care au pus problema economiei naţionale ca obiectiv major a ştiinţei

economice

11

3. Lor le aparţine meritul de a fi formulat teoria cantitativă a banilor, conceptul de balanţă

comercială, noţiunea de politică protecţionistă.

4. Prin teoria şi politica lor economică, mercantiliştii au grăbit transformarea economiei

naturale, în economie de schimb, mult mai eficientă

5. Încurajând intervenţia statului în economie mercantiliştii au contribuit la formarea pieţelor

naţionale, la adâncirea diviziunii sociale a muncii, la susţinerea progresului tehnic şi economic.

Dar în gândirea lor economică mercantiliştii au avut şi unele erori, rătăciri, ca:

1. Mercantiliştii au supraapreciat rolul circulaţiei mărfurilor în raport cu sfera de producţie,

care de fapt era neglijată de ei complet.

2. Mercantiliştii au identificat în mod eronat banii cu capitalul, deşi se ştie că banii nu

constituie decât o parte neînsemnată din întreg capitalul unei ţări.(Capital fix – Capital

circulant)

3. Aplicarea în viaţă a teoriei mercantiliştilor s-a făcut cu preţul multor sacrificii. Anume în

această perioadă se înregistrează o scădere a nivelului de trai şi o adâncire a diferenţierii

între cei bogaţi şi cei săraci. Mercantiliştii încurajau exportul diferitor produse ceea ce

contribuie la creşterea preţurilor. Pe de altă parte, echivalentul produselor exportate, în aur

şi argint, se concentra în mâinile unui număr tot mai mic de întreprinzători.

12

Tema 2: Fiziocrații

2.1 Instituirea cultului raţiunii şi ordinii naturale;

2.2 Ideile principale ale doctrinei fiziocrate;

2.3 F. Quesnay – fondatorul şcolii fiziocrate şi autorul ,,Tabloului economic”.

2.4 Instituirea cultului raţiunii şi ordinii naturale;

Fiziocraţii au fost reprezentanţii economiei politice clasice în Franţa, sau altfel spus - precursorii

liberalismului economic. Fiziocraţia este compusă din două cuvinte greci: „Phisis” – natură, „kratos” –

putere. Factorii care au dus la apariţia doctrinei fiziocrate au fost:

1. Marea criză a sistemului feudal şi declinul economic în Franţa

2. Instituirea cultului raţiunii şi „ordinii naturale”, are loc o zeificare a naturii, o

recunoaştere a existenţei unei „ordini naturale”. Omul încetează de a mai considerat drept o creaţie divină,

ci doar o parte componentă a naturii, comportamentul căruia este determinat de acţiunea legilor ei eterne

şi universale. Nerespectarea acestor legi se află la originea tuturor relelor.

3. Necesitatea libertăţilor economice:

Devenind o forţă economică, burghezia nu mai are nevoie de sprijinul statului, astfel ea doreşte o

independenţă deplină, un neamestec absolut în afacerile ei, ea nu mai vrea să fie subordonată nici

anumitor principii morale şi religioase, nici interesul suveranilor. Ea doreşte aplicarea ideilor libertăţii

personale, a unei ordini naturale perfecte şi în viaţa economică.

4. Triumful ideilor lui Calvin:

În Antichitate şi în Evul Mediu munca era socotită drept pedeapsă pentru păcatele săvârşite sau drept un

efort dezgustător, o activitate rezervată doar pentru sclavi. Calvinismul, din contra, glorifică munca

(învăţătura lui Calvin). Treptat, de respectul societăţii începe să se bucure omul muncitor sau

întreprinzătorul. Totodată asigurându-i pe foştii ţărani, izgoniţi de pe domeniile feudale, cu un loc de

muncă, el îndeplinea şi o funcţie socială de primă importanţă.

Astfel, în urma evenimentelor enumerate mai sus, în societate apare o nouă clasă de întreprinzători, care

aveau nevoie de o doctrină economică capabilă să le justifice şi să le apere interesele economice. Această

misiune avea să-i revină liberalismului economic clasic.

Caracteristica şcolii fiziocrate:

1. Au fost primii care îşi ziceau economişti

2. Au fondat prima şcoală a liberalismului economic

3. Au supus unei critici vehemente ideile mercantilismului, demonstrând că izvorul avuţiei este

producţia materială şi ne sfera comerţului.

4. Au lansat în circuitul ştiinţific un şir de concepte ca: ideea ordinii naturale, produsul net, clasele

sociale etc.

13

Reprezentanţii de bază:

Anne Turgot: 1727 – 1781, ministru de finanţe în vremea lui Ludovic al XVI. În 1766 apare celebra sa

lucrare „Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor”. Este considerat de unii specialişti drept un

„desident” al şcolii fiziocrate, pentru ideile sale originale.

Francois Quenay: 1694 – 1774, fondatorul şi principalul teoretician al şcolii fiziocrate. S-a născut în

familia unui ţăran francez. Devenind medic, însuşeşte foarte bine flebotomia (alegerea unei vene pentru

lăsare de sânge), folosită pe atunci pentru tratarea mai că a tuturor bolilor. În 1730, publică un studiu

asupra vaselor sangvine, dând dovadă de măiestrie în flebotomie, scoaterea dinţilor şi asistarea la naştere,

încât este invitat la Curte unde devine medic personal al Marchizei de Pompadour, apoi şi al regelui.

Atingând vârsta de 60 ani, el începe să se intereseze de problemele economice. După apariţia în 1758 a

„Tabloului Economic” el devine părintele şcolii fiziocrate.

2.2 Ideile principale ale Doctrinei Fiziocrate

La temelia sistemului economic al fiziocraţilor se află teoria produsului net. Criticând teza

mercantiliştilor, precum că izvorul sporirii avuţiei unei naţiuni este comerţul exterior, ei afirmă că acest

izvor trebuie căutat în agricultură, singurul domeniu în care se creează un surplus de bunuri materiale,

numit de ei, produs net, care reprezintă diferenţa dintre producţia agricolă obţinută şi cheltuielile

efectuate.

Exemplu: Un bob de grâu, semănat în pământ aduce toamna o mulţime de boabe, acelaşi lucru are loc şi

în cazul creşterii animalelor.

În industrie şi în comerţ, un asemenea produs suplimentar nu se creează, de aceea aceste ramuri sunt

sterile. Este o rătăcire ce pornea de la convingerea că produsul net nu este un rezultat al muncii ci un dar

al naturii (identificată cu renta funciară). Deci, ei considerau că numai munca din agricultură este

productivă, unde se creează produsul net, iar industria şi comerţul sunt sterile deoarece muncitorul din

industrie nu măreşte valoarea produsului ci doar îi modifică forma.

Concepţia „laisser - faire”

Una din tezele teoretice de bază ale fiziocraţilor, era cea a neamestecului statului în economie. Adică,

indivizii trebuie lăsaţi să procedeze aşa cum consideră ei de cuviinţă, fără a fi strâmtoraţi în activitatea lor

de către stat. Statul procedează greşit când îi titulează pe producători, când îi ajută, le permite ceva, iar alt

ceva le interzice. Căci libertatea economică este un drept legitim, un drept natural al omului, drept care i-a

fost oferit de către Părintele ceresc.

Lozinca lor era: „Laisser – faire, laisse – passer le monde va de lui - meme” – nu vă amestecaţi, lăsaţi

lumea să-şi urmeze calea ei firească.

Legile economice

Fiziocraţii credeau în existenţa lui Dumnezeu şi afirmau că de la el a fost stabilită o anumită ordine natură

de existenţă şi dezvoltare a societăţii şi a naturi, având la bază anumite legi ce-o guvernează. Aceste legi,

14

eterne şi universale, reglementează toate aspectele vieţii economice. Deoarece aceste legi au fost stabilite

de voinţa divină, oamenii sunt obligaţi să le cunoască şi să-şi organizeze activitatea în deplină

concordanţă cu ele.

Divizarea societăţii în clase:

F. Quesnay afirma că naţiunea se reduce la trei clase de locuitori:

a) Clasa producătorilor (agricultorilor), prin munca lor scot din pământ venitul global, o parte

însuşind – o ca recompensă a muncii depuse, cealaltă (produsul net) cedând-o

proprietarilor funciari.

b) Clasa proprietarilor, adică regii, nobilii şi toţi acei care sub o formă sau alta dispun de

produsul net.

c) Clasa sterilă sunt incluşi toţi ceilalţi cetăţeni, adică meseriaşii, negustorii, oamenii

profesiunilor libere etc. Sterilă nu înseamnă şi inutilă. Această clasă este sterilă deoarece

nu participă la crearea produsului net, ea doar transformă forma naturală a produsului creat

de agricultură.

F. Quesnay distinge trei forme de proprietate:

1. Proprietate personală – dreptul omului de a beneficia de toate calităţile fizice şi intelectuale

2. Proprietate mobiliară – dreptul omului de a dispune de rodul muncii sale.

3. Proprietate funciară

Teoria capitalului: F. Quesnay a introdus în teoria economică, noţiunea de capital, ca bogăţie acumulată

înainte de începerea producţiei. Spre deosebire de mercantilişti, care identificau capitalul cu banii, el arată

că nu banii ca atare, ci acele mijloace de producţie care sunt procurate pe bani constituie capitalul. (Ei

folosesc cuvântul avansuri, în loc de capital – introdus abia de A. Smith).

F. Quesnay a divizat capitalul folosit în agricultură în două categorii:

a) Avansuri iniţiale (capital fix) – cheltuieli pentru construcţii, animale, utilaje etc.

b) Avansuri anuale (capital circulant) – cheltuieli pentru procurarea seminţelor, plata muncii

etc.

2.3 F. Quesnay – fondatorul şcolii fiziocrate şi autorul „Tabloului economic”

Meritul cel mai însemnat al fiziocraţilor constă în analiza circuitului economic, efectuată pentru

prima dată de F. Quesnay în „Tabloul Economic”.

Medic de profesie Quesnay vede o asemănare între circulaţia sângelui şi activitatea economică,

rolul inimii revenindu-i, desigur, agriculturii. Iar „sângele” economiei este „produsul net” care se mişcă

sub formă de zigzag. În „Tabloul Economic” găsim toate componentele sistemului economic fiziocratic:

produsul net, capitalul, clasele. Tabloul este împărţit în trei coloane: Coloana centrală este rezervată

proprietarilor funciari, suveranului şi a celor ce încasează dijma, cea din stânga – producătorilor, cea din

15

dreapta – clasei sterile. Se presupune că la începutul anului clasa productivă dispune de întreaga sumă a

venitului naţional egală cu 5 miliarde. Ea se va utiliza în felul următor:

Fig. Circuitul economic al lui Fr. Quesnay

1. 2m – pentru continuarea procesului de producţie; 2m – pentru plata arendei proprietarilor; 1m –

procurarea de produse manufacturate de la clasa sterilă (săgeata e).

2. Clasa proprietarilor va cheltui: 1m – producţia alimentară (săgeata a ) şi 1m – producţie

manufacturieră (săgeata b).

3. Clasa sterilă va cheltui cele 2m astfel:

1m – procurarea de materii prime (săgeata c) de la agricultori

1m – produse alimentare (săgeata d)

Ca rezultat al circulaţiei mărfurilor şi a banilor de la o clasa la alta la sfârşitul anului se restabileşte

situaţia de la începutul anului respectiv. Anul următor procesul de producţie poate să reîncepă în aceleaşi

proporţii.

Reproducţia simplă: cât s-a produs, atât s-a cheltuit

Deci putem face următoarele concluzii:

1. Au fondat prima şcoală economică şi au reorientat cercetările economice din domeniul

circulaţiei mărfurilor în cel al producţiei.

2. Au inventat teoria, termenul şi politica „laiser - faire”

3. Au elaborat un prim model al circuitului economic

Erori:

4. Afirmă că industria şi comerţul sunt sterile, unde nu se creează nici un fel de produs

5. Afirmaţia lor despre caracterul universal şi continuu al legilor economice

6. Afirmă că o balanţă comercială pozitivă duce la sărăcirea ţării, deoarece ţara exportă mai

mult decât importă.

16

Tema 3: Doctrina liberalismului clasic

3.1 Condiţiile apariţiei liberalismului clasic.

3.2 Gândirea economică a lui A. Smith; viaţa şi operele principale.

3.3 Teoria pesimistă a lui T. Malthus; viaţa şi opera.

3.4 Aportul teoretic a lui D. Ricardo la dezvoltarea gândirii economice.

3.5 Originalitatea şcolii franceze clasice – J. B. Say.

3.6 Locul doctrinei liberalismului clasic în gândirea economică;

3.1 Condiţiile apariţiei liberalismului clasic.

Gândirea economică liberală s-a afirmat în luptă cu mercantilismul, doctrină ce subordona interesul

personal celui naţional şi justifica amestecul statului în economie.

Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el îşi va găsi expresia

maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză crease cadrul propice afirmării concepţiilor liberale, la care

aderă şi Pierre de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne Bonnot de Condillac, etc. Richard Cantillon

(1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franţa, a enunţat principii economice dintre cele mai

sistematice. Contribuţiile lui Cantillon vizează concepţia despre avuţie şi factorii ei; banii şi rolul lor în

economie; comerţul exterior şi efectele sale asupra creşterii avuţiei. Asemenea lui William Petty,

Cantillon determină valoarea intrinsecă prin doi factori: munca şi natura. Munca, factor de producere a

avuţiei, nu este egală, ci diferă în funcţie de cantitatea, priceperea lucrătorului, fiind influenţată de

condiţiile de lucru şi risc. Prin urmare şi veniturile obţinute din muncă sunt diferenţiate, iar această

deosebire s-ar întemeia pe argumente naturale, deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle

în raport bine determinat cu propriile produse şi servicii realizate. Deşi Cantillon a fost printre primii

gânditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuşi, Adam Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia

fiziocrată, dând muncii un statut şi un rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă şi,

înainte de toate, are calitatea de măsurătoare a valorii. În teoria banilor, contribuţiile lui Cantillon vizează

analiza valorii lor, a cererii şi ofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal

preţios, considerată ea însăşi ca fiind marfă, este determinată ca valoarea oricărei alte mărfi. Cantitatea de

masă monetară aflată în circulaţie este determinată de volumul schimburilor şi de viteza de circulaţie a

banilor. Prin excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă impulsuri,

argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Sub aspect doctrinar,

liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte:

Liberalii clasici sunt adepţi ai individualismului, al nonintervenţionalismului şi ai ordinii

naturale. Afirmă că ordinea naturală care se stabileşte în mod spontan, este valabilă nu numai pentru

fenomenele biologice (naturale) ci şi pentru cele economice. Temelia unei economii bazate pe ordinea

17

naturii poate fi numai proprietatea privată. Statul are rol de asigurator a cadrului juridic, în special rolul de

„paznic de noapte”, având sarcina de a apăra proprietatea, liniştea politică, interesele naţionale. Forma de

organizare a economiei este libera concurenţă – o condiţie necesară pentru menţinerea ordinii naturale.

Simbolul doctrinei liberal clasice: „Homo economicus”, un individ ce se conduce în activitatea

sa de principiul hedonist, adică el tinde să obţină maximum de avantaj cu minim de efort.

Problematica: în centrul preocupărilor clasicilor se află sfera producţiei şi munca. Deci ca

domeniu de investigaţie pentru liberalii clasici este: diviziunea muncii, preţurile, capitalul, salariul,

profitul, renta, echilibrul economic, comerţul exterior.

Teoria valorii bazată pe muncă: Cea mai complicată problemă în ştiinţa economică este

problema valorii şi a mărimii preţului. De felul cum ea este explicată depinde înţelegerea procesului de

repartiţie a venitului naţional, cât şi a mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă. În antichitate

Aristotel a înţeles că schimbul presupune o egalitate valorică între mărfurile destinate schimbului.

Întrucât, după valoarea lor de întrebuinţare acestea sunt foarte diferite, schimbul presupune existenţa unui

element comun. Care – i el? În Antichitate şi Evul Mediu nu s-a dat răspuns. Liberalii au ajuns la

concluzia că la baza egalităţii mărfurilor stă munca. Teoria dată a fost analizată încă de W. Petty şi

F.Quesnay, doar că Petty considera că munca creează valoare doar în minerit, iar fiziocraţii numai în

agricultură. Numai A.Smith şi D. Ricardo au dovedit că izvorul, mărimea valorii mărfurilor în toate

ramurile o constituie munca.

Mărimea valorii: este determinată de cantitatea de muncă ce este depusă pentru a obţine marfa

respectivă. „În toate timpurile şi în toate locurile, este scump ceea ce se obţine cu greutate, sau costă

multă muncă pentru a o dobândi şi ieftin ceea ce se obţine uşor, sau cu foarte puţină muncă”. „Dacă la un

popor de vânători este nevoie de o muncă d două ori mai mare pentru a ucide un castor decât pentru a

vâna o căprioară rezultă că un castor se va schimba pe două căprioare sau va valora cât două. E natural ca

ceea ce este produsul unei munci de două zile să valoreze de două ori cât ceea ce reprezintă produsul unei

munci de o zi sau de o oră.”

Repartizarea veniturilor: Repartizarea veniturilor se face în dependenţă cu apartenenţa

individului la clasa socială, adică: ce factor de producţie posedă:

Muncitorii – munca – salariu

Capitaliştii – capitalul – profitul

Proprietarii funciari – pământul – renta funciară

Spre deosebire de fiziocraţi că venitul se creează numai în agricultură şi provine de la natură,

clasicii afirmă că el se formează în toate ramurile.

Salariul – singurul venit bazat pe muncă, şi reprezintă doar o parte din valoarea creată, şi se

stabileşte la minimum de existenţă. A. Smith: „Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar

salariul trebuie să cel puţin suficient pentru a se întreţine. Sau chiar ceva mai mare decât atât, altfel ar fi

imposibil pentru muncitori să întemeieze şi să ţină o familie.”

18

Profitul: forţa motrice a dezvoltării economice. Mărimea lui este proporţională cu capitalul.

Profitul este munca neplătită a muncitorului.

Banii: o marfă specială desprinsă de celelalte mărfuri, care au apărut spontan în procesul

dezvoltării schimbului. Deoarece la sporirea avuţiei se află munca, nu comerţul, banii nu influenţează

nemijlocit dezvoltarea economică. Nu-i nimic mai puţin important ca banii. În acest sens ce rost mai are

acumularea lor? Odată câştigaţi ei urmează a fi investiţi în producţie. A. Smith: „Banii pot fi foarte bine

comparaţi cu o şosea, care deşi serveşte circulaţia şi transportul la târg a tuturor mărfurilor, totuşi ea nu

produce nici măcar o singură claie de cereale sau fân.”

Teoria schimbului internaţional: Clasicii sunt fondatorii liberului schimb. Mercantiliştii

afirmau că în procesul schimbului, dacă o ţară câştigă, cealaltă neapărat trebuie să piardă. Clasicii,

lansează teza potrivit căreia schimbul între două ţări este reciproc avantajos. Iar echilibrul dintre export -

import, e stabileşte de la sine, fără amestecul statului (Un dezechilibru de lungă durată al balanţei era

imposibil).

3.2. Gândirea economică a lui A. Smith; viaţa şi operele principale.

S-a născut la 1723, într-un mic port din Scoţia, în familia unui funcţionar al vămii. La trei ani este

furat de o bandă de nomazi de unde scapă ca prin minune. Visa să devină preot. La Universităţile din

Glasgow şi Oxford , studiază teologia, filosofia şi literatura. După terminarea învăţăturii devine profesor

de etică, apoi de filozofie la Glasgow. În 1759 – „Teoria sentimentelor morale” . În 1764 -1766,

întreprinde o călătorie în Franţa unde face cunoştinţă cu fiziocraţii F.Quesnay şi Turgot, precum şi cu

marii filosofi ai timpului ca Rousseau, D' Alembert etc.

În 1776, A. Smith publică celebra sa operă „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzele

ei” Sintetizând cele mai de seamă realizări ale predecesorilor săi, A. Smith creează un sistem teoretic,

analizează în ansamblu toate fenomenele economiei de piaţă, structura şi mecanismul ei de funcţionare.

Cartea dată conţine cinci cărţi:

I. Este expusă diviziunea muncii şi se face analiza valorii şi a a plusprodusului (profit, renta)

II. Despre natura, acumularea şi întrebuinţarea capitalului

III. Despre creşterea în mod diferit a belşugului la diferite naţiuni

IV. Despre sistemele de economie politică

V. Despre venitul suveranului sau a statului

Moare la 1790.

Concepţia despre bogăţie. Factorii creşterii ei, Scopul: cercetarea naturii şi izvorului bogăţiei,

precum şi factorii care contribuie la sporirea ei.

A. Smith consideră concepţia mercantiliştilor (avuţia şi izvorul) absolut greşită, iar pe cea a

fiziocraţilor unilaterală. El afirmă că bogăţia unei naţiuni se compune din toate bunurile necesare vieţii,

19

iar izvorul ei este munca. Dar cere sunt factorii creşterii acestei bogăţii? La care el răspunde: „Creşterea

productivităţii muncii ca urmare a diviziunii muncii ca urmare a diviziunii muncii şi raportul dintre

numărul celor întrebuinţaţi într-o muncă folositoare şi cei care sunt întrebuinţaţi în munci neproductive.”

Productivă spune A. Smith, este munca din industrie şi agricultură, deoarece-i plătită din capital şi

aduce un sor de valoare peste cheltuielile de producţie. Restul, munca funcţionarilor, medicilor, savanţilor

pedagogilor este neproductivă, deci ei sunt întreţinuşi din producţia creată de cei care fac o muncă

productivă. Deci cu cât munca productivă este mai mare decât munca neproductivă va creşte bogăţia în

stat. Ponderea lucrătorilor productivi depinde de capitalul utilizat în procesul de producţie.

A. Smith afirma că capitalul reprezintă suma de bani care fiind investită în producţie poate aduce

venit. Capitalul este de două tipuri:

a) Capital fix aduce venit fără a circula (unelte, clădiri , utilaje)

b) Capital circulant – aduce venit numai daca circulă (banii, materii prime etc.)

Capitalul provine din economii, deoarece veniturile nu se consumă integral, ci o parte se

economisesc de unde rezultă creşterea economiilor, iar ca rezultat are loc creşterea capitalului utilizat în

producţie.

Diviziunea muncii: „Colosalul progres realizat în dezvoltarea forţei productive a muncii şi o parte

însemnată a iscusinţei, măiestriei şi agerimii cu care ea este organizată şi aplicată, au fost probabil,

rezultatul diviziunii muncii.” A. Smith

Şi el dă un exemplu: Zece lucrători, acţionând izolat, confecţionau câte 20 articole pe zi. Împărţind

însă între ei funcţiile şi specializându-se, au început să producă zilnic, fiecare câte 4800 de articole. Astfel

diviziunea muncii a garantat sporirea W cu 240 ori.

Diviziunea muncii face posibilă inventarea şi aplicarea maşinilor. Numai în măsura în care munca

manuală se descompune în operaţii elementare devine realizabilă industrializarea ţării.

Dar piaţa - este condiţia principală a progresului tehnic, temelia oricărui progres, Deoarece,

specializarea producătorilor va depinde în mare măsură de dezvoltarea pieţii. În acelaşi timp diviziunea

duce la creşterea cantităţii de mărfuri produse care trebuie realizată mai repede.

Diviziunea muncii are loc atât în industrie cât şi în agricultură, doar că în agricultură acest proces

se face mai greu. Naţiunile superioare sunt cele industrializate.

Interesul personal. Principiul „mâinii invizibile”

A. Smith adept al ordinii economice naturale, dar spre deosebire de fiziocraţi (se bazau pe legile

economice), el pune accent pe „homo economicus” care mânat de interesul său personal, egoist şi îngust

este ghidat în activitatea sa de o „mână invizibilă” mâna lui Dumnezeu. Prin voinţa divină se realizează

echilibrul economic, piaţa se autoreglează şi se realizează o armonie între interesele individuale şi

interesul general al societăţii.

20

Motorul activităţii economice: Interesul personal, care-l impune pe om să muncească şi să-şi

sporească avuţia, în conformitate cu principiul hedonist (obţinerea maximului de rezultat cu minim de

efort).

Individul fiind liber în activitatea sa economică poate duce la apariţia unei anarhii în producţie.

Dar acest lucru este imposibil, afirmă A. Smith, deoarece individul urmărind scopul obţinerii unui câştig

cât mai mare, este ghidat de o „mână invizibilă”, care asigură concordarea interesului personal cu cel

social. Mai mult, vrând să-şi atingă scopul său pur personal, individul contribuie la satisfacerea interesului

social într-o mai mare măsură.

Deoarece, „mâna invizibilă”, armonizează interesul personal cu cel social, reglează preşurile prin

intermediul concurenţei, alocă resurse, distribuie factorii de producţie şi asigură echilibrul dintre cerere şi

ofertă, este absolut inutilă orice intervenţie a statului în economie.

Foram cea mai perfectă de organizare a vieţii economice este libera concurenţă, deplina libertate a

agenţilor economici şi nu intervenţionalismul. Deoarece:

a) Statul utilizează banii câştigaţi de alţii şi nu de sine

b) El nu cunoaşte totalitatea caracteristicilor activităţii agenţilor economici, pentru a le acorda

ajutorul necesar

c) Funcţionarii publici sunt administratori răi, fiind plătiţi din fondurile publice, nefiind

interesaţi în administrare.

Dar în cazul când interesul personal vine în contradicţie cu cel social, atunci este nevoie de o intervenţie

uşoară a statului, pentru a apăra concurenţa, să fixeze rata maximală dobânzii, să introducă monopolul

său asupra unor domenii de activitate economică.

Rolul statului în acest caz este cel de „paznic de noapte” care trebuie să se limiteze la trei funcţii

principale:

a) Apărarea ţării

b) Administrarea justiţiei

c) Producerea bunurilor publice şi finanţarea învăţământului primar – cu cât omul este mai

instruit, cu atât mai greu el aderă la ideile fanatice care reprezintă izvorul permanent al

tulburărilor sociale.

Teoria valorii: Distinge două forme ale valorii ca şi Aristotel:

a) Valoare de întrebuinţare – pentru satisfacerea nevoilor (utilitate)

b) Valoare de schimb - (muncă)

Utilitatea nu poate sta la baza valorii schimb, deoarece sunt bunuri (ex, apa) la care creşte

utilitatea dar valoarea de schimb e mică. Ex. (diamantele) sunt bunuri utilitatea cărora e scazută dar

valoarea de schimb este mare deci la baza valorii de schimb se află un alt izvor, decât al utilităţii:

21

a) Stadiul primitiv: bunurile erau produse de un singur factor – munca. Mărimea valorii era

determinată de cantitatea de muncă depusă sau obţinută prin schimb, iar măsura acestei munci era

dată de timpul de muncă mediu utilizat pentru producerea bunului respectiv

b) Stadiul capitalist: deoarece la producţie în afară de muncă participă alţi factori: natura ţi capitalul,

valoarea mărfurilor este determinată de suma celor trei venituri primare: VB = Sl + Pr + R

Această valoare (preţul natural al mărfii) este limita inferioară care stimulează producătorul de a produce

bunuri destinate pieţii. Dar pe piaţă, bunul nu se vinde la preţul natural, ci la cel de piaţă – se formează

liber în dependenţă de cerere şi oferta bunurilor.

Teoria repartiţiei bogăţiei la A. Smith: Totalitatea bunurilor produse în societate timp de un an,

în expresie monetară, formează „Produsul social” ce se distribuie în societate sub formă de venituri. Dacă

mercantiliştii deosebeau o formă de venit (profitul comercial), iar fiziocraţii două (renta funciară şi

salariul), A. Smith evidenţiază trei forme de venit, distribuit între clasele sociale.

Salariul (muncitorii salariaţi): venitul obţinut în urma muncii prestate, de către muncitorii

salariaţi ţi care este influenţat de următorii factori:

a) Cantitatea ţi preţul mijloacelor de existenţă necesare muncitorilor ţi familiei sale (preţul natural

al muncii)

b) Cererea de braţe de muncă: preţ de piaţă a muncii

c) Starea în care se află economia: progresivă(salariul creşte), regresivă (salariul descreşte)

d) Raportul de forţe dintre salariaţi ţi patroni (muncitorii vor salarii mari, iar patronii vor salarii

mici)

Profitul (capitaliştii): venitul obţinut de la utilizarea capitalului, fiind influenţat de trei factori:

a) Dimensiunile capitalului investit

b) Riscul investiţiei

c) Mărimea salariului ţi rentei, profitul fiind un venit rezidual

Renta (proprietate funciară): venitul obţinut de la utilizarea pământului, depinzând de doi

factori:

a) Fertilitatea şi amplasarea terenurilor agricole

b) Raportul de forţe dintre proprietarii funciari şi arendaşi.

Deoarece salariul ajunge doar pentru existenţă, iar renta funciară este utilizată cu precădere, în

scopuri neproductive, rezultă că doar profitul poate asigura investiţiile necesare şi prin acumularea

capitalului, rezultă creşterea economiei.

3.3. Teoria pesimistă a lui T. Malthus; viaţa şi opera.

Succesorii şcolii liberalismului clasic s-au divizat în două şcoli diferite:

a) Liberalii britanici pesimişti – D. Ricardo, T. Malthus

b) Liberalii francezi optimişti – J.B.Say, Bastiot

22

Pesimismul liberalilor britanici era condiţionat de faptul că ei au trăit în acea perioadă când se dezvolta

şomajul, crizele economice, creşterea mizeriei etc.

Thomas Malthus: Născut la 1766 în familia unui moşier englez, îşi face studiile la Universitatea

din Cambridge. După terminarea învăţăturii se stabileşte la ţară slujind ca preot. Mai apoi va lucra ca

profesor de istorie şi economie politică la un colegiu. În 1798, publică „Eseu asupra principiului

populaţiei”. Deşi domeniul de cercetare a lui Malthus este mic, aportul său la dezvoltarea ştiinţelor

economice prin „legea populaţiei”, „teoria rentei”, „legea randamentelor descrescânde” este enorm de

mare. „Un om care se naşte într-o lume deja ocupată, dacă familia sa nu poate să-l hrănească, sau dacă

societatea nu poate utiliza munca lui, nu are nici un drept de a pretinde la o anumită porţie de hrană, prin

urmare el este de prisos pe pământ. La marele banchet al naturii nu există loc pentru el. Natura îl

condamnă să plece şi să nu întârzie de a executa chiar la acest verdict” Thomas Malthus. S-a stins din

viaţă la 1834.

Legea populaţiei

Afirmaţia lui A. Smith, precum că creşterea avuţiei duce la bunăstare pentru toată lumea este

caracterizată de Malthus ca un proces ce duce la o creştere excesivă a populaţiei, sărăciei şi mizeriei.

Malthus înaintează o nouă problemă în faţa economiei politice ca: raportul dintre numărul populaţiei şi

mijloacele de existenţă de care dispune economia. În 1562, în Anglia există un sistem de asistenţă socială

pentru nevoiaşi, finanţat printr-un impozit numit taxă pentru săraci. În urma revoluţiei industriale numărul

şomerilor creşte foarte tare şi atunci apare întrebarea dacă să se mai dea acest ajutor sau nu.

Malthus răspunde prin următoarea teorie: Capacitatea biologică de reproducere a omului se

efectuează în progresie geometrică, pe când mijloacele de alimentaţie cresc şi ele dar în progresie

aritmetică. Astfel, în două secole, populaţia va creşte de 356 ori, iar producţia alimentară doar de 9 ori,

dacă nu ar exista anumite obstacole ca: războiul, epidemiile, foamea etc. Teoria elaborată de Malthus

are la bază trei principii:

a) Populaţia este în mod necesar limitată de mijloacele de existenţă

b) Populaţia creşte acolo unde mijloacele de existenţă cresc, dacă nu este împiedicată de unele

obstacole foarte puternice şi inevitabile

c) Aceste obstacole se reduc toate la: scădere morală, viciu, mizerie

d) El condamnă orice politică de asistenţă socială, se pronunţă pentru stimularea căsătoriei la o vârstă

înaintată. Salariul real nu se poate stabili la un nivel mult mai înalt decât nivelul de subexistenţă.

Deoarece creşterea bunăstării oamenilor duce la creşterea mâinilor de muncă ceea ce ar duce la scăderea

salariului, şi dacă salariul scade sub nivelul de existenţă atunci rezerva de forţă de muncă este supusă

foametei şi maladiei.

Teoria lui Malthus n-a fost din fericire confirmată de viaţă. Nu este cunoscut nici un caz de

creştere a populaţiei în ordine geometrică. În Europa legea nu s-a adeverit din cauza epidemiilor,

războaielor, precum şi a reducerii ritmurilor de creştere a populaţiei.

23

La numai trei ani de la publicarea “Principiilor” lui David Ricardo, apare şi lucrarea malthusiană,

“Principii de economie politică” (1820). Aici Malthus încearcă o tranşare a disputei privind legăturile

ştiinţei economice cu o serie de domenii înrudite, autorul susţinând că “economia politică are mai mult

relaţii cu morala şi politica decât cu ştiinţele matematice”. El va susţine ca economia politică a devenit

ştiinţă atunci când a putut fi în măsură să explice avuţia naţiunilor, sursele acesteia, modul de

întrebuinţare, de reproducere şi sporire. Potrivit concepţiei malthusiene, avuţia cuprinde acele bunuri şi

servicii materiale şi imateriale care pot servi omului şi care au valoare de schimb sau, cum spune însuşi

autorul, acele “obiecte materiale necesare, utile sau plăcute omului care au solicitat un efort al activităţii

umane pentru a fi apropiat”. Crearea avuţiei presupune efort uman, dar nu orice muncă este creatoare de

avuţie, consideră Malthus. Avuţia este creată de către munca productivă. Munca productivă poate fi

estimată prin cantitatea şi valoarea obiectului produs. Serviciile personale “sunt acel gen de muncă sau de

activitate care, în ciuda marii sale utilităţi şi marii sale importanţe nu poate intra în estimarea avuţiei

naţionale”. Malthus adoptă concepţia, potrivit căreia, avuţia trebuie să crească continuu şi în acelaşi mod

să se consume. Criticând legea lui Say, Malthus sesizează că, prin acumularea accentuată de capital pot

apărea şi se pot manifesta o serie de nepotriviri între creşterea cererii şi cea a ofertei. Acumularea

accentuată de capital stimulează oferta generală de mărfuri şi servicii, concomitent cu limitarea cererii

solvabile, fapt care pregăteşte terenul pentru crize şi şomaj. El caută să explice şi să găsească posibile

soluţii la problema sărăciei şi a lipsei de locuri de muncă în condiţiile creşterii avuţiei şi a capitalului; la

problema supraaglomerării pieţelor cu mărfuri şi crizelor prin intermediul teoriei demo-economice. În

ceea ce priveşte valoarea şi avuţia, precum şi raporturile ce se stabilesc între acestea, Malthus le consideră

a fi categorii economice intim legate între ele şi totuşi diferite ca origine, substanţă, natură şi mărime.

Malthus recunoaşte meritul lui Ricardo de a fi arătat că valoarea, ca substanţă socială, este creată de

muncă, în timp ce avuţia este rezultatul conlucrării omului cu natura, ajutat de capital. După îndelungi

căutări şi oscilaţii, Malthus, va adera la teoria ricardiană a considerării muncii drept izvor al valorii mărfii.

Pornind de la ipoteza, potrivit căreia, capitalul este considerat muncă acumulată, Malthus face distincţie

între capitalul constant, numit capital “care comandă” şi capitalul variabil, în accepţiunea sa, “capitalul

care este comandat”. În abordarea teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie a raporturilor dintre

ele şi clasele sociale ce şi le însuşesc, Malthus se află în opoziţie faţă de teoria ricardiană de aceeaşi

factură. Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care aceasta îl 43

plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană socoteşte renta drept un venit

justificat şi meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu funcţii mai importante decât ele, în contextul

realizării reproducţiei. Ideea malthusiană era, că prin menţinerea acelei clase parazitare se asigura un

consum permanent de bunuri în societate, ceea ce determina reluarea procesului reproductiv. Se ridica

însă o mare problemă: de ce să se reducă posibilităţile de acumulare a capitalului pentru întreţinerea clasei

parazitare, când foarte bine s-ar fi putut spori veniturile celor săraci şi ridicarea standardului lor de viaţă?

La această întrebare Malthus răspunde că orice îmbunătăţire a nivelului de trai al populaţiei sărace nu ar

24

determina decât stimularea înmulţirii ei naturale şi prin aceasta s-ar ajunge într-un “cerc vicios” – la

viitorul sumbru preconizat omenirii de teoria malthusiană a creşterii populaţiei.

3.4. Aportul teoretic a lui D. Ricardo la dezvoltarea gândirii economice.

D. Ricardo (1772 - 1823), s-a născut la Londra într-o familie de evrei - spanioli, strămutaţi cu

traiul din Anglia. La 13 ani se lansează împreună cu tatăl său la bursa de valori din Londra. La 21 de ani

se căsătoreşte şi rămâne fără sprijin material. Lucrând de unul singur la Bursă el la vârsta de 42 ani devine

multimilionar şi se retrage de la bursă la ţară.

În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al ştiinţei economice, sesizând

şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele, şi nu puţine, confirmate ulterior în timp, altele

infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă de economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact

întâmplător cu lucrarea “Avuţia naţiunilor”, la vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca

destinul şi-l va încadra în perimetrul gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru

direcţii esenţiale: teoria valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi

avantajelor relative în schimburile dintre ţări. Principala operă a lui David Ricardo este volumul intitulat

“Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie

1817. Interesant este că, potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei corespondenţe,

[peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti, bancheri, politicieni, gânditori

de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică pornind de la considerente economice. În

mare măsură animat de dorinţa de a contribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul

economico-financiar care se ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Tocmai de

aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea judecăţilor sale economice

având la bază o multitudine de exemple cifrice. Esenţa concepţiei ricardiene se concetrează în primele

şase capitole ale lucrării sale fundamentale şi întregit cu unele precizări interesante rezultate din studiul

“Valoare absolută şi valoare de schimb” (1823) scris în ultimul an al vieţii sale.

Teoria valorii, Dacă A. Smith, pune pe primul plan creşterea avuţiei naţiunilor, diviziunea

muncii, atunci Ricardo debutează cu analiza valorii. Ricardo arată legătura între progresul tehnic,

productivitatea muncii şi mărimea valorii şi anume: „Orice perfecţionare a maşinilor duce la economisirea

muncii şi ca rezultat se modifică valoarea.” Valoarea este un produs al muncii şi numai al ei. Bogăţia este

rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de care se serveşte. Dacă la A. Smith, valoarea are

o dublă substanţă (determinată de muncă şi valoare egală cu suma veniturilor), la Ricardo: Valoarea de

schimb este determinată strict de munca cheltuită pentru producerea mărfurilor. La determinarea valorii,

Ricardo, ia în considerare atât munca vie cât şi trecută.

Munca vie: munca întrebuinţată direct în producerea mărfurilor

25

Munca trecută: munca întrebuinţată la producerea de instrumente, unelte, clădiri etc. Mijloacele

de producţie nu creează valoare nouă, ei doar îşi transmit valoarea pe care o au.

Mărimea valorii bunului este determinată de timpul de muncă cel mai îndelungat. Valoarea

bunului se află în raport direct proporţional cu cantitatea de muncă depusă şi invers proporţional cu

productivitatea muncii respective. Există însă anumite mărfuri a căror valoare este determinată de

raritatea lor (tablouri, sculpturi etc.) Valoarea unor astfel de bunuri nu depinde de munca depusă ci de

posibilităţile şi înclinaţiile acelor indivizi care doresc să le posede.

Repartiţia veniturilor: A. Smith , mercantiliştii, fiziocraţii au pus accent în lucrările lor pe

analiza izvoarelor de îmbogăţire a statului. Ricardo, însă, analizează problema repartiţiei valorii (avuţiei)

şi legile care guvernează acest domeniu. Repartiţia se face în dependenţă de apartenenţa oamenilor la una

din aceste trei clase:

Salariul: este fixat la nivelul minimului de existenţă al muncitorului şi familiei sale şi care

depinde de preşul alimentelor. De ce? Fiind că preţul la producţia agricolă are tendinţă de creştere, în timp

ce preţul mărfurilor industriale descreşte (diviziunea muncii şi mecanizarea lui A. Smith.)

Profitul: venitul ce-i rămâne capitalistului după ce a scăzut renta şi salariul. Creşterea profitului

duce la înnoirea şi modernizarea producţiei, pe când scăderea lui duce la micşorarea capacităţii de

producţie şi ocupării forţei de muncă. Ricardo spune că profitul este invers proporţional cu salariul,

deoarece dacă preţul la alimente creşte va rezulta creşterea salariului, reducerea profitului şi apariţiei

situaţiilor de crize, mizerie, şomaj etc.

Renta: venitul obţinut ca rezultat al posedării unuia din factorii de producţie (munca, capital,

pământ). De aceea şi formele rentei sunt multiple ca: renta minieră, renta în construcţii, renta în raritate,

renta funciară etc.

Fiziocraţii şi Maltus: renta este un dar al naturii şi o confundau cu profitul şi dobânda.

A. Smith face o deosebire între rentă şi profit. Renta este o parte din produsul muncii muncitorului

care este însoţită de proprietarul funciar. El afirmă că renta întră în mărimea preţului mărfii, pe când

salariul şi profitul sunt cauzele preţului. Adică preţul rentei creşte , creşte salariul, iar profitul scade.

D. Ricardo respinge teze fiziocraţilor şi teza lui A. Smith. Renta funciară este acea parte din

produsul pământului care se plăteşte proprietarului pentru caracteristicile specifice ale solului. Adică este

un excedent de venit peste profitul normal, un profit suplimentar. Ea este generată de nivelul ridicat al

preţului la principalele produse agricole şi nu cum spunea A. Smith (renta duce la creşterea preţului). Ea

apare ca rezultat al acaparării pământului în proprietate privată. Odată cu creşterea populaţiei este nevoie

de a prelucra pământul mai puţin fertil. Deoarece preţul la producţia agricolă se stabileşte la nivelul

cheltuielilor pe pământurile cele mai puţin fertile, rezultă că pe pământurile cu p productivitate mai mare

se obţine un surplus de venit care se numeşte renta diferenţială.

26

Renta se obţine şi pe pământurile mai puţin fertile, din cauza caracterului limitat al pământului. Din

acest motiv el presupune că pământul şi resursele naturale să fie naţionalizate de stat pentru ca renta să

treacă în mâinile societăţii.

Pesimismul lui D. Ricardo: Întemeindu-şi teoria sa pe legea populaţiei a lui T. Malthus el

judecă în felul următor:

a) Pământul este limitat. Odată cu creşterea populaţiei va creşte cererea la produsele alimentare

ceea ce va duce la creşterea producţiei agricole şi ca rezultat la creşterea rentei funciare. Rezultă că odată

cu creşterea preţului la mijloacele de existenţă , salariile cresc , profitul scade ceea ce duce la reducerea

creşterii economice

b) Dacă creşte profitul , salariile scad de unde rezultă ca muncitorii vor trăi în mizerie revoltându-

se întruna

Teoria costurilor comparative. (legea avantajului relativ) Se află la teoria liberului schimb, la

circulaţia liberă a mărfurilor.

Amploarea crescândă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada revoluţiei industriale ca şi

preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniile deţinute pe alte continente, au adus în atenţia

economiştilor timpului şi problemele comerţului internaţional şi ale politicii comerciale. Persistenţa unor

restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi rezistenţa unor ţări faţă de tendinţele expansioniste ale

Marii Britanii constituiau veritabile provocări. Răspunsul la aceste provocări l-a constituit teoria

costurilor comparative şi a avantajelor absolute în comerţul internaţional, elaborată de David Ricardo și

A. Smith, menite să explice cauzele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii, precum şi

principiile alocării raţionale a resurselor şi câştigul ce poate fi obţinut prin practicarea comerţului

internaţional de către statele participante.

A. Smith: „teoria costurilor absolute” – fiecare ţară urmează să se specializeze în acele produse

pentru care obţine costuri absolute mai mici în comparaţie cu alte ţări.

Noţiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi ani înaintea lui David Ricardo,

de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea “Eseu asupra comerţului exterior cu cereale” (1815),

unde autorul urmăreşte să demonstreze că practicarea comerţului exterior este avantajoasă chiar şi în

cazul în care mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai mari decât ar putea fi

obţinute în ţara importatoare. Preluând noţiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o

teorie coerentă asupra comerţului internaţional cunoscută sub denumirea de “teoria costurilor

comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional - fiecare ţară se va specializa

în producerea şi exportul acelor mărfuri pe care le fabrică cu cheltuieli relativ mai mici şi va importa

mărfurile pe care le produce cu cheltuieli relativ mai mari.”.

Astfel criteriul de diviziune internaţională a muncii este productivitatea muncii care diferă de la o

ţară la alta. Idei principale:

27

1. Nu este posibil şi nici necesar ca fiecare ţară să producă toate felurile de mărfuri de care are

nevoie

2. Mai raţional este specializarea ţărilor în producerea anumitor mărfuri pentru care dispune de

anumite avantaje fie naturale fie dobândite.

3. Criteriul specializării trebuie să fie avantajul comparativ, adică munca cheltuită pentru producerea

mărfurilor respective.

4. Avantajul relativ, constă în posibilitatea de a produce o marfă cu cheltuieli de timp de muncă

relativ mai mici în comparaţie cu altă marfă din aceeaşi ţară, chiar dacă pentru ea s-a cheltuit mai mult

timp de muncă decât în alte ţări.

3.5. Originalitatea şcolii franceze clasice – J. B. Say.

Optimismul lor se datora faptului că revoluţia industrială în Franţa a început cu mult mai târziu

decât în Anglia pentru că nu făcuseră încă cunoştinţă cu crizele, şomajul, mizeria, etc. Ei afirmau că ele

sunt trecătoare şi că toate problemele ce par se rezolvă de la sine, iar un dezechilibru economic general

este imposibil.

J. B. Say (1767 - 1832)

Provine dintr-o familie de negustori de aceea şi devine un mare fabricant. Este primul profesor de

economie politică din Franţa. Conceptele analizate: factorii de producţie, întreprinzătorul,piaţa, consumul.

1803 – „Tratat de economie politică”, 1829 – „Curs complet de economie politică”

În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o sistematizează şi

o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe “aproape că se deduc singure”. Say,

cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le colorează cu un colorit propriu care

va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say, n.n.) caracterul ei original faţă de economia

politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismul lui

Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă”. Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa

care studiază producţia, repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a

celor trei factori de producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă

stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod

spontan a ordinii vieţii economice. Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau

de recunoaştere în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forţată

să lucreze împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl are

direct de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc.”. Ideea este corectă deşi,

Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod primar şi care mai târziu s-a numit “monopolul

asupra pământului ca obiect al economiei” şi “monopolul asupra pământului ca obiect al proprietăţii

private. Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi coroborată cu o alta, la

28

fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din agricultură ci toate muncile care

creează utilităţi şi sunt productive nu numai muncile care creează, direct bunuri materiale, ci toate

muncile care amplifică capacitatea lucrurilor de a răspunde nevoilor noastre şi de a satisface dorinţele

noastre”. Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră productive

toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor săi. Sistematizarea teoriei

smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii şi ea

ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu realizează o distincţie clară între valoare şi avuţie.

Aflat sub influenţa teoriei utilităţii a lui Condillac, Say consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate

bunurilor de cei trei factori de producţie şi prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a veniturilor

celor trei factori de producţie, respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii – utilitate.

Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va determina pe Say să

întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a industriei. Un merit important în această

direcţie constă în surprinderea “întreprinzătorului” ca personaj central al vieţii economice. Pentru Say,

“agentul principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios,

agricultor inventiv, omul de afaceri îndrăzneţ, acel om care se implică în toate în măsura în care se fac

descoperirile ştiinţifice şi se extind debuşeele. El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis,

care dă banii şi încasează redevenţele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decât

lucrătorul care primeşte ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producţia şi domină distribuirea

bogăţiilor”. Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe

piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt cerute de

întreprinzătorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri - şi combinate în aşa fel

încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de consumatori. Prin urmare, legea cererii

şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor (procentul arenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul

produselor. “Mulţumită întreprinzătorului, arăta Say, valoarea produselor se repartizează între diferite

servicii productive şi diferitele servicii se repartizează între industrii. Teoria distribuţiei se coordonează

astfel cu teoria schimbului şi a producţiei” Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia

fiziocrată, unde produsele se schimbau de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ. Totodată,

Say are meritul de a fi făcut distincţie între remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee relativ

confuză la Adam Smith. Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea

tuturor economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice. Acestei idei îi vor da consistenţă

fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosirea noţiunilor de “ordine naturală” şi “legi naturale”, preluate

ulterior de Adam Smith. La baza acestei concepţii s-a situat convingerea economiştilor liberali în

autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Ei recunoşteau că, în mod

accidental, pot apărea neconcordanţe între cererea şi oferta totală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin

manifestarea libertăţii de acţiune a agenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa

emite semnale adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor lua măsurile necesare

29

restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv). La sfârşitul secolului al XVIII-

lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a cunoscut două forme concrete de răspândire şi

anume: “teoria mâinii invizibile” enunţată de Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi

“teoria pieţelor sau a debuşeelor”, formulată de Jean Baptiste Say. Teoria debuşeelor porneşte de la ideea

că “produsele se schimbă pe produse” dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului

de mărfuri.

Fig. Circuitul economic al lui J.B.Say (legea debușeelor)

Aceasta are drept consecinţă faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi crează în mod automat cererea

corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piaţă factorii de producţie

corespunzători. Mărfurile, conchide Say, îşi servesc reciproc ca debuşee şi deci, “interesul unei ţări care

produce mult este ca şi celelalte ţări să producă tot atât”. În planul abstract al ideilor sale, totul părea

absolut verosimil, autorul însuşi apreciind că “teoria debuşeelor va schimba politica lumii”. Economistul

francez aplică “teoria debuşeelor” la analiza crizelor de supraproducţie. Forţând în mod evident

raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se constată greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă,

ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explică prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă,

Say trage concluzia că, nu ar exista pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample

şi contestă posibilitatea apariţiei şi manifestării crizelor economice specifice economiei de piaţă. Say

considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare parţială” a pieţelor, fenomen rezultat dintr-o

posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin urmare, o creştere nepermisă a cantităţii

dintr-un produs sau altul. Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţa crizelor.

Totuşi, trebuie remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care dacă ar fi

reprimat “libertatea industrială ar suferi”. Se referea, în acest sens, printre altele, atât la părerea lui

Malthus, adept al ideii “menţinerii bogaţilor trândavi ca supapă pentru supraproducţie”, cât şi la ideile lui

Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al crizelor, încetinirea procesului industrial şi oprirea

invenţiilor.

3.6. Locul doctrinei liberalismului clasic în gândirea economică.

John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mill s-a format într-un mediu

propice studiului gândirii economice clasice. Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham,

30

concepţie publicată în lucrarea “Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze

sistematic şi lucrarea lui David Ricardo, “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”. În 1820

Stuart Mill vizitează Franţa, unde se întâlneşte cu economistul Jean Baptiste Say, precum şi cu Saint-

Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de economie politică. Se

instruieşte temeinic în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un club al tineretului, “Utilitarism

Society”, unde îşi expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri pe probleme de morală şi politică. Paralel

cu activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de 30 de ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o

serie de articole saintsimoniene în cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the Age”. O dată cu

anul 1829 publică lucrarea “Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să îi apară lucrarea de

factură filozofică “Sistem de logică”. În 1848 tipăreşte lucrarea sa economică fundamentală “Principii de

economie politică”, “considerată un gen de sumum al economiei clasice”. Ulterior va mai publica

lucrările: “Despre libertate” (1859) şi “Utilitarismul” (1861). În “Principii de economie politică”, Stuart

Mill face o veritabilă sinteză a economiei clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această

lucrare sunt evidenţiate, din perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii spre o stare

staţionară, o serie de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor

şi preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor şi

ale claselor ce le obţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare; funcţiile guvernării;

intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina protecţiei industriei naţionale,

încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor, legile împotriva coaliţiilor muncitorilor),

bazele şi limitele principiului “laissez-faire-ului” sau al non-intervenţiei guvernării; cazurile în care

intervenţia guvernării este necesară. În concepţia lui Mill şi a predecesorilor săi, ştiinţa economică este

chemată să studieze avuţia creată de oameni în procesul de producţie, cu ajutorul elementelor constitutive

ale capitalului sau altfel spus, obiectul ştiinţei economice îl reprezintă studiul “naturii şi legilor producerii

şi ale distribuirii avuţiei”. Dar nu numai de stadiul avuţiei trebuie să se ocupe ştiinţa economică, ci şi de

investigarea condiţiilor economice ale naţiunii şi indivizilor, consideră Mill, din punctul de vedere al

instituţiilor şi relaţiilor sociale, al naturii umane, precum şi al cauzelor morale şi psihologice. Munca este

considerată un factor de producţie important, creator de utilităţi fixate şi încorporate în obiecte materiale.

Numai munca care participă la crearea utilităţilor este în accepţiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte

munci, deşi utile, intră în categoria celor neproductive. Condiţiile producţiei sunt sociale şi naturale,

concretizate prin intermediul acţiunii conjugate a celor trei factori de producţie: munca, natura şi

capitalul. Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuţia acumulată creată prin intermediul muncii şi

utilizată în producerea şi reproducerea avuţiei, sau, cum spune Mill, “stocul acumulat al produsului

muncii se numeşte capital”. Mărimea şi modul de utilizare a capitolului poate lărgi sau diminua crearea

avuţiei, iar menirea capitalului este să fie utilizat, şi nu conservat. Funcţia capitalului în procesul

productiv este “în realitate funcţia muncii sub o formă indirectă”, prin mijloacele şi obiectivele în care ea

s-a materializat. Agenţii naturali, respectiv materiile şi forţele motrice furnizate de natură, constituie un al

31

treilea factor de producţie. Meritoriu la Mill este faptul că împarte agenţii naturali în două categorii:

reproductibili, care se refac şi epuizabili, cei care se consumă în procesul de producţie. Prin această

clasificare, Mill pune în evidenţă o serie de probleme importante, şi anume: legătura indisolubilă dintre

om-tehnică-natură şi raporturile dintre acestea; precum şi raporturile ce se stabilesc între mediul

economic, tehnic, social şi ecologic. Mill a studiat şi implicaţiile pe care factorii de producţie le au asupra

creşterii productivităţii muncii, pe fundalul manifestării legii creşterii producţiei, aceasta din urmă fiind

considerată “o consecinţă a utilizării legilor ce guvernează aceşti factori; limitele creşterii producţiei

trebuie să fie determinate, indiferent de cum se ajunge la aceasta, de limitele fixate de aceste legi”. Ele

sunt: legea populaţiei, legea creşterii sau acumulării capitalului, legea creşterii producţiei pământului.

Legea populaţiei, scrie Mill, nu frânează modalitatea de manifestare a legii creşterii producţiei căci

populaţia are mari posibilităţi de sporire, condiţia de bază este să se creeze suficiente locuri de muncă, iar

aceasta depinde de modul în care acţionează legea acumulării capitalului. În evoluţia lor, spune Mill,

economiile pot atinge stări staţionare, atunci când profiturile obţinute diminuează dorinţa de acumulare

din partea agenţilor economici. Din aceste stări staţionare se poate ieşi numai atunci când apar stimuli

pentru motivaţia acumulării de capital. Ieşirea din starea staţionară este însoţită de consolidarea poziţiei

agenţilor economici puternici şi abili în lupta de concurenţă şi eliminarea agenţilor economici sărăciţi şi

ale căror active vor alimenta ulterior procesul de centralizare a capitalurilor. Legea creşterii producţiei

având la bază folosirea agenţilor naturali se izbeşte de legea randamentului descrescând al atragerii în

circuitul economic a unor categorii de agenţi din ce în ce mai greu, mai costisitor de exploatat şi al

investiţiilor succesive. După Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o barieră de netrecut ci,

dimpotrivă, realizările din ştiinţă, tehnică, tehnologie, pot reduce din dificultăţi, eforturi şi costuri. În

concepţia lui Mill, producţia este privită dintr-un unghi mai mult tehnico-economic. În ceea ce priveşte

teoria repartiţiei avuţiei, ea este puternic ancorată în planul socialului şi evident legată de manifestarea

raporturilor sociale. Aşa se explică de ce problema repartiţiei avuţiei debutează cu proprietatea, iar

proiectul său despre socialismul liberal vizează schimbarea repartiţiei şi nu a producţiei sau a circulaţiei.

Proprietatea individuală este socotită bună, în principiu, dacă regulile gestionării ei şi ale împărţirii

rezultatelor sunt bune. Repartiţia se realizează sub forma împărţirii veniturilor claselor sociale, contribuţia

lui Mill pe acest segment al gândirii economice constând în adâncirea analizei structurii claselor sociale şi

a formelor de venit ce şi le apropie fiecare dintre acestea. La baza mărimii salariilor se află raportul

cerere-ofertă de forţă de muncă, marcând o tendinţă de scădere a salariilor căreia se opun diverşi factori

cu acţiune contrară. Rata profitului este considerată a fi proporţională cu costul muncii, profitul apare

divizat în dobândă, asigurare şi salariul conducerii. Renta apare definită ca “rezultat al unui monopol

natural şi care nu face parte din cheltuielile de producţie ale agriculturii”. În contextul demersului teoretic

pe care Mill îl întreprinde faţă de problemele repartiţiei şi proprietăţii, este adus în prim plan şi viitorul

societăţii. Viziunile prospective ale lui Mill îl determină să oscileze între libertate şi socialism.

Contradicţiile, distorsiunile din societatea capitalistă i-au îndreptat paşii spre acest socialism sui-generis.

32

Potrivit lui Stuart Mill, problema socială a viitorului constă în “a concilia cea mai mare libertate de

acţiune a individului cu dreptul tuturor asupra proprietăţii materiilor prime oferite pe glob, şi cu

participare a tuturor la profiturile muncii în comun”. Rezolvarea ei era lăsată pe seama tuturor oamenilor

de bine care, prin instruire vor ajunge să găsească soluţia concilierii individului cu societatea, avuţia

creată cu bunăstarea tuturor. În ceea ce priveşte teoria valorii, Mill o analizează în contextul schimbului

ţinând seama de importanţa ei pentru acest moment al procesului de producţie. Marea majoritate a

operaţiunilor economice bazate pe piaţă implică manifestarea teoriei valorii, lucru cu care ulterior unii

economişti nu au mai fost de acord. Dacă teoria valorii este confuză, atunci şi ştiinţa economică devine

confuză. Teoria despre valoare prezentată de clasici este considerată de Mill ca fiind completă şi

desăvârşită, singurul lucru ce ar fi trebuit realizat era transformarea ei într-o teorie operaţională, care să

ducă, măcar parţial, la rezolvarea problemelor sociale. Faţă de comerţul internaţional primele contribuţii

ale lui Stuart Mill sunt formulate într-o lucrare din 1844, ce se axează pe analiza legităţilor ce stau la baza

efectuării schimburilor dintre ţări şi repartiţia avantajelor dintre ele. În ceea ce se va numi “teoria valorilor

internaţionale”, Mill porneşte de la teoria ricardiană a comerţului, dar luând în considerare posibilităţile şi

disponibilităţile de factori de producţie. El aduce în discuţie noi aspecte ale schimburilor economice

internaţionale cum ar fi: rolul cererii de mărfuri în explicarea valorilor internaţionale, problema

repartizării avantajelor relative între parteneri şi influenţa progresului tehnic, respectiv a creşterii

productivităţii muncii asupra preţurilor din tranzacţiile internaţionale. “Teoria valorilor internaţionale”

încearcă să dea o explicaţie plauzibilă principiului pe baza căruia se desfăşoară schimbul de mărfuri dintre

ţări şi să determine raportul de schimb dintre ele, depărtându-se de teoria ricardiană a valorii-muncă. 46

În ciuda denumirii ei pretenţioase, această teorie nu face decât să rezume constatarea empirică a agenţilor

economici din care rezultă că mărfurile pe care le importă o ţară, sunt plătite cu exporturile pe care ea le

face în ţara cu care efectuează aceste tranzacţii. Mill recunoaşte că nu se poate explica valoarea mărfurilor

care constituie obiectul tranzacţiilor internaţionale înainte de desfăşurarea lor, ci numai după ce a avut loc

operaţiunea respectivă. Concluzia la care se ajunge este că, raportul de schimb este cu atât mai avantajos

cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile străine este mai

mică. Deci, în timp ce Ricardo este consecvent şi ia în considerare numai oferta de mărfuri atunci când

explică preţul lor, pornind de la costul lor exprimat în timp de muncă, John Stuart Mill are o atitudine

ambiguă şi contradictorie. El susţine că, în timp ce, pe piaţa internă, schimbul de mărfuri are loc în funcţie

de costurile de producţie, exprimate uneori în timp de muncă cheltuit, alteori în veniturile agenţilor

economici, pe piaţa internaţională, schimbul de mărfuri depinde de raportul dintre cererea şi oferta de

mărfuri, respectiv de cantitatea de produse indigene cu care se schimbă mărfurile importate. Împărţirea

avantajelor se face, potrivit lui Mill, între toţi partenerii, chiar dacă nu în mod egal. El exclude ipoteza în

care unul din parteneri ar avea de pierdut. Ducând la extrem acest raţionament, Mill ajunge la un

“paradox”, ce îi poartă numele. “Paradoxul Mill” constă în ideea că cel mai mult ar avea de câştigat din

comerţul internaţional ţările mici, nedezvoltate şi sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste

33

condiţii ar realiza un raport de schimb mai avantajos, în timp ce ţările bogate, ce au o cerere mult mai

mare de mărfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase. John Stuart Mill are în vedere două feluri de

avantaje în comerţul internaţional: avantaje directe şi avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din

tranzacţiile internaţionale au în vedere obţinerea de produse cât mai ieftine. Avantajele indirecte se referă

la propagarea progresului tehnic, ca şi al răspândirii culturii în lume. Mill recunoaşte faptul că, progresul

tehnic permite ieftinirea produselor şi aceasta favorizează cererea mărfurilor respective pe piaţa mondială,

dar nu are în vedere şi consecinţele pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în ceea ce

priveşte competitivitatea diferitelor ţări şi rezultatul schimburilor internaţionale pe termen lung pentru

toate categoriile de parteneri, inegali dezvoltaţi.

Locul doctrinei liberal clasice în gândirea economică

1. Au elaborat un sistem complet de teorie economică, bazat pe „ordinea naturală”, individualism şi

nonintervenţionalism

2. În centrul doctrinei se află „homo economicus”, care dirijat de „mâna invizibilă satisface

interesele sociale”

3. Creşterea avuţiei este cauzată de muncă

4. Au introdus următoarele concepte:teoria valoare muncă, teoriile profitului , rentei, salariului,

factorii de producţie, circuitul economic, schimbul internaţional

5. Teoria lor: creşterea volumului producţiei, precum şi creşterea calităţii mărfurilor

Neajunsuri:

1. Apărarea foarte tare a liberalismului ce duce la diferenţierea averii, ruinarea celor slabi etc.

2. Au optat ca să elibereze viaţa economică de orice influenţă politică, morală, religioasă. În realitate

cei care au ocupat o poziţie puternică pe piaţă îşi modificau aparatul de conducere după placul lor.

3. Au negat problemele macroeconomice efectuând o analiză la nivel micro.

4. Unele teorii greşite ca: imposibilitatea crizelor economice, echilibrul economic, forţa de muncă

5. Teoria valorii bazată pe muncă, ignoră alţi factori ca: capitalul, cererea şi oferta utilitatea gustul,

raritatea etc.

6. Principiul lui Say se respectă doar în economia de troc. În condiţiile unei economii monetare banii

au şi funcţia de acumulare. Astfel, nu toţi banii economisiţi sunt investiţi. Ceea ce creează o ruptură în

circuitul optimistului francez.

34

Tema 4: Doctrina naționalismului economic

4.1. Condiţiile apariţiei şi principalele trăsături ale naţionalismului economic.

4.2. Politica protecţionismului vamal elaborată de F. List.

4.3. Doctrina naţionalismului economic şi actualitatea.

4.1. Condiţiile apariţiei şi principalele trăsături ale naţionalismului economic.

Reactia nationala fata de liberalismul clasic a aparut in Germania, aceasta tara manifestând ritmuri

mult mai lente de dezvoltare comparativ cu celelalte puteri europene. Printre cauzele retardarii economice

a Germaniei fata de Anglia, Olanda si Franta a fost, in primul rând, pierderea pozitiilor de mare centru

comercial din bazinul marii Baltice (confederatia oraselor hanseatice a dominat comertul european in sec.

XII – XV ). În urma marilor descoperiri geografice caile comerciale au ocolit Germania, ele deplasându-

se in Oceanul Atlantic. În al doilea rând, cautarea altor izvoare externe de acumulare primitiva a

capitalului si cotropirile coloniale s-au ciocnit de factorul dezintegrarii teritoriale. În sec. XVIII –

inceputul sec. XIX pe teritoriul german erau amplasate peste 300 regate, knezate si episcopii, precum si

50 orase imperiale, acest conglomerat purtând denumirea de „Sfântul Imperiu roman al natiunii

germane”.

Dezintegrarea teritoriala crea obstacole serioase dezvoltarii economice. În lipsa statului unitar erau

diferite unitatile de masura si greutate. Neexistând o moneda unica, circulau peste 600 feluri de unitati

monetare. Aceasta determina existenta frontierelor vamale in interiorul Imperiului, hotarele lui exterioare,

datorita lipsei puterii centrale efective, fiind in mare masura deschise marfurilor straine. Când in anul

1815, dupa batalia de la Waterloo, a fost anulata blocada continentala a Angliei, stocurile ei de marfuri s-

au indreptat in Europa. Respinse din Franta, unde Restauratia stabilise un regim prohibitiv, ele s-au

orientat spre Germania, care s-a pomenit inundata de produsele industriale engleze, mai ieftene si

calitative. Mica si slaba industrie germana, bazata pe activitatea manufacturiera, a devenit total

necompetitiva.

Astfel s-a impus protectia urgenta a pietei interne, argumentarea si justificarea acestei protectii

revenindu-i lui Friedrich List.

List era un spirit prea practic si prea mult legat de problemele vitale ale mersului economiei

nationale ca sa-si inchege un sistem bazat pe cercetari la nivelul intregii omeniri. Sistemul sau economic

vizeaza prioritar acele momente si elemente interne si internationale, care ar fi putut impiedica sau

accelera progresul rapid si afirmarea natiunii germane. De fapt, scopul intregii lui vieti si activitati

stiintifice poate fi redus la urmatoarele idei majore:

Realizarea unitatii economice si politice a Germaniei.

Lansarea dezvoltarii economiei germane pe cale industriala.

35

Progresul economic rapid al Germaniei si atingerea, cel putin, a nivelului de dezvoltare a

Angliei.

List a operat in cercetarile sale cu notiunea de „natiune”. Societatea nu reprezinta o suma a

indivizilor egoisti care produc si schimba bunuri urmarind doar propriul lor interes, considera el. Indivizii

traiesc intr-o comunitate care este natiunea. Însa daca la mercantilisti natiunea se identifica cu statul si

regele, caracterizându-se prin solidaritate in interiorul tarii si ostilitate fata de exterior, List evidentiaza

contradictiile in interiorul tarii – intre interesele indivizilor si cele ale natiunii. Astfel, o natiune cu o

industrie slab dezvoltata este in pierdere, desi unii comercianti pot prospera pe contul importului

produselor straine. Când ei importa leacuri sau iaduri, opiu si rachiu lor le este indiferent efectul

importurilor lor asupra bunastarii poporului, moralitatii societatii si prosperitatii statului. Şi invers: pentru

o natiune adesea este mai avantajos sa produca in tara anumite marfuri industriale, chiar daca o costa mai

scump decât daca le-ar cumpara din strainatate. În acest caz apare o contradictie intre interesul individual

al cumparatorului, care ar prefera marfa straina mai ieftena, si interesul natiunii care, prin dezvoltarea

industriilor producatoare ale bunului respectiv, poate deveni mai puternica si mai bogata. De aceea,

considera List, este necesar de a trece de la tratarea problemelor economice prin prisma individului

la tratarea lor prin prisma natiunii, ea fiind veriga de legatura intre individ si umanitate. Daca indivizii

au interes sa se imbogateasca prin crearea si manipularea valorilor de schimb, apoi natiunea, dupa el, are

interes sa se consolideze si sa-si asigure maretia. Prin aceasta difera, in opinia lui List, „economia

cosmopolita” clasica de „economia politica a natiunii”.

4.2 Politica protecţionismului vamal elaborată de F. List.

Natiunea fiind plasata in centrul cercetarilor, List elaboreaza o teorie a evolutiei economice a

natiunilor.Ea se bazeaza, in primul rând, pe conceptul celor 5 stari prin care trece, in dezvoltarea sa,

orice natiune:

Starea salbatica;

Starea pastorala;

Starea agrara;

Starea agroindustriala;

Starea agroindustriala-comerciala.

Efectuând un studiu comparativ al nivelului de dezvoltare al tarilor europene, List ajunge la concluzia

ca economia Spaniei si Portugaliei se caracterizeaza prin stare agrara, cea a Frantei – agroindustriala, cea

a Angliei – agroindustriala-comerciala. Cât priveste economia statelor germane ea se afla, in aprecierea

lui, in perioada de tranzitie de la starea agrara la cea agroindustriala. Sarcina stringenta pentru statele

germane devine, deci, atingerea nivelului Angliei – a starii agroindustrial-comerciale, Anglia fiind

considerata natiune „normala”. Fiecare natiune „normala”, in opinia lui List, trebuie sa posede

urmatoarele caracteristici de baza:

36

Teritoriu vast, pentru a dispune de resurse economice variate

De mentionat ca List a fost primul din economisti care a pus in cercetare corelatia dintre puterea

natiunii si dimensiunile teritoriului national. Un teritoriu bine arondat trebuie sa cuprinda câmpii, paduri,

iesire la mare, cursuri de apa. Statele care nu dispun de aceste conditii, le-ar putea obtine pe doua cai:

a) cucerirea prin forta militara ori economica;

b) asocierea benevola la natiunile mai dezvoltate.

Considerând natiunea germana lipsita de conditii teritoriale optime, List considera ca daca Germania

in comun cu Olanda, Belgia si Elvetia ar fi format o puternica uniune politica si comerciala, aceasta ar

crea premise pentru o indelungata pace pe continentul european si slabirea pozitiilor detinute de Anglia pe

pietele europene. În plus, el cerea emigrarea germanilor in regiunile bazinului Dunarii pentru a extinde

pietele agricole ale Germaniei. Deci, se poate considera ca List a creat nu doar o „economie politica

nationala”, ci o „economie geopolitica” care, ulterior, a fost utilizata la fundamentarea teoretica a

spatiului si raihului german.

Populatie numeroasa, pentru a produce mult si, prin consum, a stimula dezvoltarea ulterioara a

productiei.

Economie dezvoltata complex.

Dar care este factorul care determina trecerea de la o stare a evolutiei economice la alta ? În opinia lui

List acesta este nivelul de dezvoltare a fortelor productive ale natiunii. Categoria data este apreciata de

el destul de vag si include tot ce exista in societatea germana si poate fi mobilizat benefic in directia

progresului:

Fortele naturale (clima, caracterele solului);

Fortele materiale (utilaje, instrumente, obiecte infrastructurale);

Fortele institutionale – incepând cu religia crestina, monogamia si terminând cu organele de

securitate nationala.

În modelul listian, cu cât mai bune si dezvoltate vor fi aceste forte, cu atât va fi mai ridicat nivelul de

dezvoltare a fortelor productive ale natiunii, natiunea aflându-se intr-o stare mai avansata de dezvoltare

economica. Deci, puterea unei natiuni, considera List, nu se poate aprecia dupa bogatia pe care o poseda

la un moment dat. Aceasta poate fi consumata si, daca nu exista forte productive corespunzatoare care sa

asigure crearea ei, natiunea poate sa decada. List aduce un exemplu care explica clar ideea inaintata.

„Traiau doi tati, fiecare din ei la un moment dat posedând o avere identica, estimata la 1000 taleri, si un

numar egal de feciori – câte cinci. Diferita era, insa, strategia utilizarii banilor posedati. Primul tata si-a

depus banii la banca in vederea obtinerii dobânzilor si majorarii sumei posedate, feciorii sai fiind

preocupati cu indeplinirea lucrarilor gospodaresti. Al doilea tata si-a cheltuit banii pentru instruirea

feciorilor sai. În aceste conditii, mentiona List, comportamentul primului tata se bazeaza pe teoria

bogatiei, iar celui de-al doilea tata – pe teoria fortelor productive. În momentul decesului lor, primul tata

va fi mai bogat, insa ulterior cei cinci feciori ai sai neinstruiti vor risipi rapid avutia acumulata de el. Cât

37

priveste situatia din cea de-a doua familie, cei cinci feciori instruiti nu numai ca vor restitui sumele

cheltuite pentru instruirea lor, ci vor multiplica averea prin inteligenta lor.

Politica protectionismului vamal. Atacul a fost indreptat, in primul rând, asupra politicii

comerciale liber-schimbiste, considerata de liberalii clasici valabila pentru toate tarile in toate

timpurile. În conditiile nivelurilor diferite de dezvoltare ale natiunilor liber-schimbismul

avantajeaza doar tarile mai dezvoltate, dezavantajându-le pe cele ramase in urma, aprofundând

prapastia intre ele si favorizând crearea situatiei de monopol pentru tarile dezvoltate. „Cu timpul,

mentiona List, s-ar fi creat o situatie când natiunile europene continentale s-ar fi pierdut asemenea unor

rase sterile. Franta, Spania si Portugalia ar fi asigurat Anglia cu cele mai bune vinuri, singure

consumându-le pe cele mai rele, Germania ar fi asigurat-o cu jucarii, ceasuri de lemn, iar uneori si cu

oameni indreptati sa lucreze in Asia si Africa”. Reflectând asupra cauzelor hegemoniei economice a

Angliei, List ajunge la concluzia ca, creându-si in sec. XVII-XVIII potentialul sau industrial si comercial

prin aplicarea protectionismului vehement, englezii special doresc sa induca celelalte natiuni in eroare

prin aplicarea politicii liber-schimbiste. De ce ? Pentru a-si asigura si pe viitor suprematia sa economica.

Deci unicul mijloc de a ridica nivelul tarilor ramase in urma la nivelul tarilor avansate, conchide List, este

promovarea politicii protectionismului vamal. Protectionismul listian, spre deosebire de cel mercantilist,

se baza pe trei caracteristici de baza:

1. Caracter selectiv tarifele vamale erau prevazute a fi aplicate nu la toate marfurile straine, ci doar

la cele care erau mai competitive comparativ cu marfurile nationale. Deci, ele nu erau aplicate la

produsele agricole, ci doar la cele industriale - pentru a sustine producatorii industriali germani. Opera lui

List cuprinde multe idei si demonstratii cu privire la rolul si avantajele industriei in economia moderna,

despre contributia ei la ridicarea economiei tarii si a asigurarii unei pozitii favorabile in schimburile

internationale. Astfel, List mentiona ca la o natiune curat agricola o parte considerabila din fortele

productive ramân in zacere si neintrebuintare. Natiunea agricola depinde de natiunile straine, ea fiind

dependenta de cererea lor, extrem de instabila in diferiti ani ( mare in anii cu conditii climaterice

defavorabile si mica – cu conditii favorabile). În plus, concurenta pe pietele produselor agricole este mai

mare decât pe cele ale produselor manufacturate, natiunea agricola fiind permanent amenintata de

concurentii sai. Adversarii sustinerii dezvoltarii industriale inaintau argumentul ca industrializarea s-ar

face pe contul dezvoltarii agriculturii si in detrimentul acesteia, acest lucru fiind demonstrat prin

consecintele politicii colbertiste in Franta. Contraargumentele aduse de List au fost urmatoarele:

Industria creeaza unelte si utilaje care, fiind utilizate in agricultura, ridica randamentul ei;

Industria creeaza noi locuri de munca pentru populatia agricola devenita suplimentara in urma

cresterii randamentului agriculturii;

Industria, utilizând materie prima agricola, asigura o piata sigura pentru produsele

agriculturii.

38

Deci, conchide List, prin dezvoltarea sa industria asigura atât dezvoltarea agriculturii, cât si

veniturile celor preocupati de activitatea agricola sau industriala, pierderile de la preturile sporite in urma

aplicarii masurilor protectioniste fiind compensate intr-o masura mai mare de veniturile de la extinderea

pietelor de desfacere. În plus, prin industrializare se inlatura caracterul unilateral al economiei, ea capata

un caracter complex, iar forta productiva a muncii nationale creste considerabil, inlaturând pericolul de a

fi dezavantajata in schimburile internationale si, cu atât mai mult, de a fi subjugata economia nationala de

alte tari.

2. Caracter temporar în opinia lui List tipul politicii comerciale trebuie sa depinda de faza de

dezvoltare a natiunii. Ea trebuie sa fie liber-schimbista pentru a iesi din barbarie, dar inlocuita cu una

protectionista in cazul tranzitiei de la starea agricola la cea agroindustriala. Pe masura ce produsele

nationale devin competitive fata de cele straine, protectia statului devine inutila, politica comerciala fiind

din nou orientata spre liber-schimbism. În acceptie contemporana se poate mentiona ca pâna ajung la un

asemenea stadiu, tarile in dezvoltare trebuie sa-si creeze propriile blocuri regionale, liberalizând

schimburile dintre ele si negociind in colectiv cu statele avansate conditiile comertului si investitiilor.

3. Caracter educativ pentru a stimula producatorii autohtoni, populatia trebuie sa fie educata in

spirit patriotic, cererea ei fiind indreptata la produsele autohtone si nu la cele straine, chiar daca acestea

din urma sunt mai bune sau ieftene. Prin aceasta tara se va dezvolta in baza fortelor sale interne,

asigurându-si securitatea economica. De mentionat ca acest spirit patriotic este prezent la natiunea

germana pâna in prezent, el asigurând in mare parte suprematia economica a Germaniei in cadrul Europei

unificate. Rezulta, deci, ca protectionismul este un pret pe care il suporta consumatorii intr-un

termen scurt si mediu de timp. Dar cum numai industria nationala devine competitiva,

consumatorii incep sa beneficieze de acest sacrificiu. Totodata, List pleda pentru importul masiv al

competentelor straine si reintoarcerea, prin intermediul primelor platite, a competentelor germane

ce activeaza in exterior. Putini au fost gânditori economisti care sa fi avut o asa mare influenta asupra

derularii ulterioare a evenimentelor cum a avut-o F.List.

4.2. Doctrina naţionalismului economic şi actualitatea.

1. Doctrina naţionalistă este o reacţie normală a ţărilor mai tinere contra efectelor negative ce reeşeau

de la aplicarea teoriei liberului schimb. Protecţionismul a permis unor ţări ca SUA, Germania să-şi

recapete puterile sale actuale.

2. Teoria liberului schimb în totalitate nu a fost aplicată nici o dată chiar şi de Anglia, deoarece toate

statele avansate şi-au protejat piaţa internă. Un argument în plus pentru doctrina naţionaliştilor.

3. Istoria liberului schimb şi protecţionismul:

Până 1846 – protecţionismul

1846 – 1875 – liberul schimb (în Anglia până 1933)

39

1875 – 1945 – protecţionismul

1945 – 1974 – liber schimb

1974 – prezent – liber schimb îmbinat cu protecţionism

În ţările în curs de dezvoltare se observă o renaştere a teoriei protecţioniste.

4. Protecţionismul s-a dezvoltat şi în România. Cartea lui List a fost prima tradusă în limba română

(1887). Reprezentant P.Aurelian.

Protecţionismul nord – american (SUA)

Odată cu obţinerea independenţei în 1776, SUA a adoptat o politică protecţionistă de dezvoltare a

economiei. Reprezentanţi:

Alexandr Hamilton (1757 - 1864)

H.Carey (1793 - 1879)

N. Patten (1852 - 1922)

Protecţionismul american critică şi el politica liberului schimb şi apără interesele naţionale.

H.Carey – afirmă că clasicii englezi au adoptat o astfel de politică care duce la divizarea ţărilor în

agrare şi industriale, la monopolizarea producţiei industriale de un grup de ţări.

Teoria liberului schimb este un instrument al dominaţiei britanice. Admitea o îmbinare a

protecţionismului cu liberul schimb.

Un teoretician ala armoniei unde sunt bine dezvoltate toate ramurile economiei (industria,

agricultura, comerţul).

Statul trebuie să promoveze o politică protecţionistă permanentă, atât la produsele industriale cât

şi la cele agricole, creând astfel condiţiile necesare pentru dezvoltarea unei economii complexe.

40

Tema 5: Doctrina economică socialistă

5.1. Viziunea generală a doctrinei economice socialiste;

5.2. Ideile economice ale socialismului utopic;

5.3. Economia politică a micilor burghezi;

5.4. Gândirea economică marxistă; viaţa şi opera;

5.1. Viziunea generală a doctrinei economice socialiste.

Prima reactie critica fata de ideile liberalismului clasic a fost cea din partea reprezentantilor

paturilor nevoiase. Liberalismul clasic a declarat libertatea individului si a proprietatii, insa aceasta nu i-a

facut pe toti fericiti. A aparut o contradictie serioasa – intre ideea ca munca este izvorul bogatiei si

practica reala in care clasa sociala, care indeplinea cel mai mare volum de munca, ocupa treapta inferioara

a societatii, cu greu asigurându-si mijloacele de existenta. Situatia precara a clasei muncitoare s-a datorat

mai multor factori. Pâna in sec. XIX domina mica productie de marfuri, bazata pe munca manuala. Dat

fiind faptul ca instituirea unei asemenea productii nu cerea mari capitaluri, multi sperau sa devina, cu

timpul, gospodari independenti. Însa aparitia masinilor in urma revolutiei industriale a pus capat acestor

sperante. Primele masini erau scumpe, putini având posibilitatea sa le cumpere. Iar cei care le cumparau

erau nevoiti sa-si recupere cât mai rapid cheltuielile efectuate, aceasta putând fi facut doar pe seama

prelungirii zilei de munca, ziua de munca de 12-14 ore devenind norma. Utilizarea masinilor a ridicat

brusc productivitatea muncii, facând suplimentara o buna parte din lucratori si generând, prin aceasta,

somajul in masa. Iar veniturile minimale ale somerilor si salariile reduse ale muncitorilor, pe de o parte, si

masa crescuta de bunuri in urma cresterii productivitatii muncii, pe de alta parte, au provocat aparitia

crizelor de supraproductie.

Conceperea acestor consecinte si nazuinta de a le inlatura au dat nastere unui sir de teorii, cunoscute

sub titlul comun – doctrina socialista. Izvoarele ei le gasim inca la Platon si T. d’Aquino, in lucrarile lui

T.Moore si T.Campanella. Însasocialismul modern s-a nascut in Franta la sfârsitul sec. XVIII-lea prin

autori ca Morelly, J.-J.Rousseau si Mabli. Plecând de la considerarea indianului salbatic ca superior

europeanului pentru necunoasterea distinctiei intre „al meu” si „al tau”, Morelly considera ca omul este

impus la apropierea de semenii sai prin actiuni de cooperare mutuala. J.-J.Rousseau a incercat sa

gaseasca o forma de asociatie care ar proteja atât bunurile fiecarui asociat, cât si libertatea lui, varianta

propusa fiind contractul social. Libertatea primitiva, considera el, trebuie inlocuita printr-o forma de

libertate civica, sociala, care presupune, insa, respectarea de catre fiecare a Legii. Deci, egalitatea poate fi

restaurata cu ajutorul legii prin interventia puterii politice. Constatarea de la care pleaca

abatele Mably este existenta raului in lume. Ordinea sociala nu se poate baza, prin urmare, pe cea

naturala. Societatea trebuie sa aiba la baza egalitatea oamenilor si comunitatea bunurilor, problema

dreptatii si a pacii sociale fiind mai importanta decât cea a producerii si sporirii bogatiei. Proprietatea

41

fiind fundamentul ordinii si al securitatii sociale, toti trebuie sa aiba un acces facil la ea. În Anglia ideile

socialiste au fost promovate prin lucrarile pastorului W.Godvin. Principala tinta a criticii sale a constituit-

o proprietatea privata, considerata creatoare de inegalitati. Conform opiniei lui, „proprietatea nu este

legitima decât daca bunurile sunt distribuite proportional cu nevoile fiecaruia”. În Germania s-a evidentiat

filosoful social J.Fichte. Liberalismul i se parea un fel de libertate a oamenilor de a se autodistruge. De

aceea, cu cât se va accentua diviziunea muncii si se vor diversifica nevoile consumatorilor, considera el,

cu atât reglementarile statale vor trebui sa fie mai numeroase, ajungându-se pâna la controlul total al

schimburilor si introducerea planificarii ca instrument de administrare a activitatilor economice. Prin

aceasta a fost inaintata ideea socialismului de stat. În dezvoltarea sa doctrina socialista a cuprins perioada

anilor 1800-1920, fiind reprezentata de 4 scoli mai importante: a socialismului utopic,

anarhista,marxista si postmarxista.

5.2. Ideile economice ale socialismului utopic.

De fapt „utopic” inseamna tip de societate ideala, dorita. Provenienta notiunii vine de la lucrarea

englezului T.Moore „Utopia”, in care se descria societatea bazata pe proprietatea colectiva, belsug si

fericirea oamenilor. Ideile socialismului utopic au fost expuse in anii 1800-1840 de H. Saint-Simon,

Ch.Fourier si R.Owencare, utilizând metoda evolutionista, si-au concentrat atentia asupra

disfunctionalitatilor sistemului capitalist si a necesitatii crearii unei organizari sociale mai perfecte.

Autorii clasici erau convinsi ca economia capitalista este vesnica, fiind eterne si universale legile

dupa care ea se dezvolta. Socialistii utopici, insa, au fost primii care au inaintat teoria

determinismului istoric – a caracterului trecator al oricarei societati, inclusiv a celei

capitaliste. Societatea umana, considerau ei, se afla in permanenta evolutie, trecând de la forme mai

inferioare de dezvoltare la cele mai superioare. Astfel, Saint-Simon distingea epoca sclavagista, feudala si

industriala, iar Ch.Fourier:

perioade premergatoare industriei ( haotica, primitiva si salbatica);

perioade industriale ( a patriarhatului cu o mica industrie, a barbariei cu o industrie mijlocie, a

civilizatiei cu marea industrie );

perioade ale industriei asociate ( a garantismului – semiasociatiei, a scientismului – a

asociatiei simple, a armoniei – a asociatiei complexe).

Trecerea de la o perioada a evolutiei la alta se efectueaza, in opinia socialistilor utopici, sub

influenta diversilor factori:

a progresului stiintei, moralei si religiei, considera Saint-Simon;

a dezvoltarii nevoilor umane, mentiona Ch.Fourier;

a ratiunii oamenilor instruiti, insista R.Owen.

Socialistii utopici au fost primii care au criticat mecanismul de functionare a sistemului

capitalist. Liberalii clasici considerau drept criteriu al existentei claselor tipul venitului obtinut (clasa

42

proprietarilor funciari obtinea renta, cea capitalista – profit, cea muncitoare – salariu ). Socialistii au

aplicat un alt criteriu – posedarea proprietatii. Una din cauzele tuturor relelor era considerata proprietatea

privata, privita ca ramasita a feudalismului. Datorita ei muncitorul este nevoit sa cedeze gratuit o parte din

produsul muncii sale proprietarului, aceasta obligatie fiind conceputa ca o exploatare a unui om de catre

altul. Relatia de exploatare este reprodusa permanent prin institutia mostenirii, mentiona Saint-Simon.

Daca interesul social cere ca proprietatea sa se afle in mâinile oamenilor cei mai destoinici, mostenirea

face ca aceasta sa fie repartizata „prin hazardul mostenirii”.

O alta lacuna era considerata concurenta, care genera razboiul fiecaruia contra tuturor. Cu cât

progreseaza industria, afirmau utopistii, cu atât muncitorul este nevoit sa accepte un salariu mai derizoriu,

dat fiind faptul ca sporeste populatia, iar aceasta, la rândul sau, mareste oferta de brate de munca,

determinând cresterea concurentei intre muncitori.

O a treia lacuna a capitalismului era apreciata anarhia productiei, cauzata de interesele personale.

Dupa cum mentiona Ch.Fourier, medicul este cointeresat in mai multi bolnavi, judecatorul – in mai multi

infractori, zidarul – in mai multe incendii, cizmarul – in a produce incaltaminte de calitate inferioara,

deoarece consumatorii vor fi nevoiti sa se adreseze mai des la ei, marindu-le prin aceasta câstigul. Maresc

anarhia productiei si bursele de valori, denumite de Fourier „cloaca oficializata si protejata de autoritatea

publica”. Provocând scaderi ori urcari temporare de preturi la marfuri si efecte in scopul obtinerii de

beneficii personale ilicite ele, prin fluctuatii de preturi si penurii artificiale de marfuri, dezorganizeaza

intreaga activitate economica. În timp ce perioadele de razboi si tulburari politice sunt defavorabile pentru

marea majoritate a populatiei, pentru speculatorii de la bursa acestea sunt vremurile cele mai bune, de

mari câstiguri. Anarhia este sustinuta si de crizele de supraproductie, in urma carora o parte din produsele

create in loc a fi distribuite saracilor este lichidata in vederea mentinerii unor preturi inalte. Structura

economica ineficienta, considerau utopistii, determina structura sociala precara. Saint-Simon mentiona ca

„daca vor dispare 3 mii din cei mai distinsi oameni natiunea se va transforma intr-un corp lipsit de suflet,

in timp ce ea nu va pierde nimic daca vor disparea 30 mii functionari si clerici, inclusiv 10 mii din

proprietarii cei mai bogati”. Ca urmare, societatea actuala nu este altceva decât o lume rasturnata, care

trebuie restabilita in pozitia corecta prin perfectionarea „ordinii sociale”.

Utopistii au inaintat conceptul unei societati noi, mai echitabile.Aceasta societate era denumita in

mod diferit: industrialism (Saint-Simon), armonism (Ch.Fourier),comunism (R.Owen). Care erau

caracteristicile ei definitorii?

La Saint-Simon noua societate era organizata sub forma asociatiilor indistrialilor, compuse din

reprezentanti a trei clase: agricultori, fabricanti si comercianti. Anume ei, considera Saint-Simon,

alcatuind 24/25 din natiune, produc totalitatea bogatiilor societatii, depasind celelalte clase in capacitatile

lor mentale. Conducerea activitatii lor se prevedea a fi asigurata prin „Constitutia industriala”, de „consilii

ale industriei” si „tribunale de comert si industrie”, iar coordonarea – prin programe si planuri de

dezvoltare. Pentru a inlatura „hazardul nasterii” statul trebuia sa devina unicul mostenitor, care va

43

distribui resursele in concordanta cu nevoile reale. În acest caz, mentiona Saint-Simon, indivizii vor avea

sanse egale de afirmare, fara ca aceasta sa insemne egalitarism. Repartitia era prevazuta a fi infaptuita

dupa munca, conform principiului „de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa aportul adus”.

Constituirea societatii noi era preconizata in cadrul unei Europe unificate cu un parlament unic si un

guvern al talentelor.

La Ch.Fourier noua societate era organizata sub forma falansterelor – asociatii industrial-agrare

pe actiuni cu un numar de 1500-3000 persoane si totalitatea resurselor si infrastructurii necesare: terenuri

agricole, ateliere industriale, magazine, scoli, spatiu locativ. Toti membrii falansterelor erau preconizati a

fi nu salariati, ci coproprietari, repartitia veniturilor efectuându-se in mod deosebit: 3/12 conform

talentului, 4/12 conform capitalului si 5/12 conform muncii. Ca urmare a lucrului in comun, a

diversificarii activitatilor si a repartitiei echitabile munca se va transforma dintr-o obligatie in placere,

asigurând cresterea rapida a productivitatii muncii si a bunastarii oamenilor. Falansterele, considera

Fourier, se vor asocia intre ele, formând organizatii regionale si, ulterior, o asociatie mondiala cu capitala

la Constantinopol, in care va domina armonia deplina, va functiona o singura limba de comunicatie, o

singura unitate monetara si unice masuri de greutate, unice obiceiuri si traditii. Aceasta va permite,

conform calculelor lui Fourier, de a multiplica de 20 ori veniturile obtinute de la organizarea rationala a

activitatii economice.

Spre deosebire de alti utopisti, R.Owen a pornit nu de la modele teoretice, ci de la experiente

practice, in baza carora a inaintat o serie de principii teoretice. La el noua societate se prevedea a fi

organizata pe principii cooperatiste,in care proprietatea ar apartine cooperativei, iar repartitia s-ar

efectua conform muncii. În conditiile lichidarii pietei, circulatia se prevedea a fi efectuata prin

intermediul crearii magazinelor de schimb, in care muncitorii vor putea cumpara bunurile necesare cu

ajutorul asa-numitilor „bani-munca” – certificate pe care erau inscrise orele de munca prestate de ei in

cooperativa. Succesul va fi atins, considera Owen, daca va fi schimbata mentalitatea oamenilor prin

schimbarea mediului in care ei traiesc. Aceasta conditiona solutionarea problemelor sociale de trai si

munca (ziua de munca fiind limitata la 10 ore, fiind interzisa munca copiilor pâna la 10 ani si lichidate

amenzile numeroase) , lucru educativ enorm, protectia sociala a lucratorilor, introducerea elementelor de

autogestiune. Anume de la experimentele lui Owen porneste legislatia muncii, ingineria sociala si

paternalismul, larg raspândite in activitatea contemporana.

Socialistii utopici considerau ca unica cale de trecere la noua societate sunt experimentele

locale, difuzarea lor prin imitatie si propaganda scrisa si orala, convingerea paturilor avute in

acordarea ajutorului financiar necesar. Numai Owen timp de 10 ani a elaborat 500 petitii, a tinut peste

1000 cuvântari, a scris circa 2000 articole. Pâna la sfârsitul zilelor sale a dorit sa fie auzit si Ch.Fourier. El

a tiparit chiar un aviz in care era scris ca fiecare capitalist ce doreste sa-si investeasca mijloacele in

crearea falansterelor poate sa-l gaseasca acasa zilnic, la orele 12.00. Însa zadarnica i-a fost asteptarea.

Prin aceasta modul de actiune al socialistilor utopici tinea mai mult de secta decât de o adevarata miscare

44

sociala. Cu ei reflectia economica devine o arta a criticii societatii burgheze si trasarii unor societati

ideale. Desi ideea cooperatiei a prins radacini, in 1895 fiind creata Alianta Cooperatista Internationala –

cea mai mare organizatie non-guvernamentala din lume. Conform aprecierii Conferintei Internationale a

Muncii de la Geneva ( iunie 2002 ), “echilibrul social impune existenta unui sector public si a unui sector

privat puternic, precum si a unui puternic sector reprezentat de cooperative, organizatii mutuale si alte

forme de organizare sociala si non-guvernamentala.

5.3. Economia politică a micilor burghezi;

A apărut în Europa Occidentală, după revoluţia burgheză Franceză din 1848ţi revoluţia industrială

engleză. Principalii reprezentanţi:

Jean Charles Leonard Simon de Sismondi (1773 - 1842)

Pierre – Joseph Proudhon (1809 - 1865)

Jean Charles Leonard Simon de Sismondi – s-a născut în familia unui pastor în Elveţia. Istoric

şi economist, este socotit a fi precursor a mai multor şcoli economice, inclusiv şi a socialismului, pentru

critica făcută capitalismului. Principalele lucrări:

„Noi principii de economie politică” – 1819

„Stadiu de economie politică” – 1838

1. Iniţial este adept a lui A. Smith, apoi devine un critic al liberalismului clasic.

2. Neagă existenţa legilor obiective afirmând că situaţia omului şi societăţii depinde nu de legi

obiective, ci de forţa şi influenţa lor economică.

3. Critică libera concurenţă – duce nu la armonie, belşug ci la concentrarea avuţiei în mâinile

unora ţi sărăcirea altora.

4. Respinge teza precum că omul contribuie la prosperarea întregii societăţi, atunci când îşi

satisface propriile interese.

5. Respinge legea lui Say, afirmând că crizele sunt specifice capitalismului

6. Se ridică contra marii proprietăţi private, care dă naştere la venituri exagerate

7. Condamna maşinismul şi introducerea inovaţiilor în producţie.

8. Critică principiul „laisser - faire”, cerând amestecul statului în economie.

Parintele anarhismului a fost francezul Pierre Joseph Proudhon,ideile lui fiind preluate, dezvoltate

si raspândite de rusii Mihail Bakunin siPiotr Kropotkin. Anarhismul reprezinta o fuziune intre ideile

liberale si cele socialiste. De la socialisti a fost preluata critica proprietatii si teoria exploatarii

muncitorilor, iar de la liberali – critica interventiei economice a statului si exagerarea liberei initiative.

Cercetarea lui Proudhon incepe cu analiza proprietatii, pe care o imparte in doua categorii: marea si

mica proprietate. Marea proprietate o caracterizeaza drept un „furt”, ea având la temelie „dreptul celui

mai puternic”. Mica proprietate, insa, bazata pe munca personala, era considerata necesara, ea fiind o

45

garantie a libertatii individului si o protectie contra „actiunii arbitrare a puterii publice”. Ceea ce se cerea

a fi lichidat, mentiona Proudhon, era nu proprietatea insusi, ci „dijma” proprietarilor – veniturile

neprovenite din munca - renta, chiria, dobânda, profitul. Aceasta pe motivul ca doar munca este creatoare

de bogatie, cum au demonstrat-o liberalii clasici si, deci, numai ea trebuie sa fie remunerata. Deci, pentru

a asigura echitatea sociala forma predominanta de proprietate trebuia sa fie proprietatea bazata pe

munca personala, iar forma predominanta de organizare a activitatii economice – mica productie

de marfuri.

Proudhon nu ocoleste nici vesnica problema a stiintei economice – cea a valorii produselor. El

afirma ca in diferite epoci si tari unul si acelasi produs continea diferite cheltuieli de timp si de fabricatie:

in unele cazuri mai mari, in altele – mai mici. Însa intr-un moment determinat valoarea produsului este

absolut constanta, ea nefiind influentata nici de doleantele cumparatorilor, nici de cele ale producatorilor,

ci doar de conditiile de productie la momentul dat. Deci, valoarea produsului nu se formeaza pe piata,

conchide el, ci se „constituie”in cadrul procesului de productie pe baza cheltuielilor temporale si a

celor de fabricatie. O asemenea valoare a fost denumitavaloare constituita.

Exploatarea muncitorilor, in opinia lui Proudhon, decurge din faptul capatronul plateste fiecarui

lucrator valoarea muncii individuale, dar opreste pentru sine produsul fortei colective a

tuturor, produs mult superior celui pe care l-ar putea da suma fortelor lor individuale. Dupa cum

mentiona el, “200 grenadiri au ridicat in câteva ore obeliscul din Luxor. Se poate presupune ca un singur

om, in 200 de zile, ar fi facut-o ? Şi totusi, suma salariilor platite ar fi fost aceeasi. Astfel, lucratorul se

crede platit, dar e numai in parte, profitul fiind surplusul de valoare creat prin coeziunea muncitorilor

uniti”. Pe lânga exploatarea in sfera productiei, Proudhon considera ca muncitorii mai sunt exploatati si in

sfera circulatiei. Eliberarea lor el o vedea prin efectuarea unei serii de reforme in aceasta sfera:

lichidarea banilor prin inlocuirea lor cu „bonuri de schimb”, care vor permite accesul la

marfurile necesare consumului in dependenta de munca prestata in economie;

anularea dobânzii prin organizarea creditului gratuit acordat de Banca populara. Se preconiza

ca dobânda sa constituie o suma simbolica de 0,25% pentru acoperirea cheltuielilor de functionare ale

bancii, astfel fiecare putând imprumuta mijloacele necesare pentru a fonda o intreprindere sau a incepe o

afacere oarecare;

lichidarea guvernului, devenit in timp institut inutil. Reformarile in sfera circulatiei vor crea

conditii, sustinea Proudhom, pentru formarea clasei mijlocii care, devenind nucleul societatii, va pune

capat conflictelor de clasa si de interese. Astfel guvernul, ca mediator intre clasele sociale, isi va pierde

functia sa principala, el devenind inutil, societatea autodezvoltându-se in baza libertatii oamenilor

posesori si truditori.

Proudhon aduce un adevarat elogiu libertatii sub toate formele sale de manifestare: libertate de

constiinta, libera concurenta, libertatea muncii, a schimbului, a presei, etc., respingând comunismul pe

care-l considera „religie a mizeriei”. În opinia lui, proprietatea privata este exploatarea celui slab de catre

46

cel puternic, proprietatea comuna, insa, este exploatarea celui puternic de catre cel slab. Ca

urmare, anarhia este conditia de existenta a societatii adulte, dupa cum ierarhia este conditia de

existenta a societatilor primitive.

Principiile fundamentale ale anarhismului au fost axate in opera lui Max Stirner „Omul unic si

proprietatea sa” (1844), ele reducându-se la urmatoarele.

Toate interesele sunt legitime daca poseda taria necesara.

Eu sunt acela care decid asupra dreptului meu. În afara de mine nu mai exista un alt decident.

Se poate ca aceasta sa nu convina altora. Treaba lor, nu au decât sa se apere.

Daca nu mi-o interzic singur, am dreptul la orice fapta. Am dreptul sa rastorn pe Isus,

Dumnezeu, Iehova daca pot. Am dreptul de a ucide daca nu-mi interzic singur aceasta fapta, daca nu mi-e

frica chiar mie de ea ca de un rau.

Lucratorii care se plâng ca sunt exploatati, nenorociti, care nu au nici o proprietate, nu au

altceva de facut decât sa-si recunoasca dreptul de a lua proprietatea care le place.

5.4. Gândirea economică marxistă; viaţa şi opera;

K. Marx, 1818- 1883, nascut în Germania, în regiunea Rin, a fost al doilea din cei opt copii ai

unui avocat de origine evreiască. A absolvit facultatea de drept a Universităţii din Berlin. Desfăşurând o

activitate revoluţionară, este expulzat din Germania. Este nevoit să emigreze în Franţa unde face

cunoştinţă cu Proudhon.

În 1848 Marx şi Engels au publicat: „Manifestul Partidului Comunist” – una din principalele

opere ale socialismului ştiinţific, unde se proroce apropierea pieirii capitalismului. După eşecul

revoluţiilor de la 1848 se stabileşte la Londra unde îşi dedică întreaga viaţă activităţii teoretice. Opera

economică de bază este „Capitalul” compus din patru volume:

I.„Procesul de producţie a capitalului” – 1867

II.„Procesul de circulaţie a capitalului”

III.„Procesul de ansamblu a producţiei capitaliste”

IV.„Teorie asupra plusvalorii” – 1905 – 1910

Sistemul economic marxist s-a format in baza criticii socialismului utopic, precum si a

sintezei ideilor valorii a lui D.Ricardo cu metoda dialectica a lui Hegel. Marx mentiona ca

predecesorii sai, socialistii utopisti, au inaintat idei indraznete, insa ireale, fiind o absurditate critica

morala a societatii existente si descrierea detaliata a societatii viitoare. În plus, el considera imposibila

crearea „insulitelor socialiste” in interiorul societatii capitaliste, apreciind asociatiile cooperatiste ca

elemente de adaptare a clasei muncitoresti la capitalism si nu de eliberare de la exploatarea capitalista.

Transformarea societatii, mentiona el, poate rezulta doar dintr-un proces global, experimentele izolate

fiind sortite esecului.

47

Pornind de la aceasta, K.Marx si-a propus sa creeze un socialism cu adevarat stiintific, care ar

descoperi legile societatii capitaliste si destinul ei istoric. Fiind un curent minoritar in anii 50-60 ai sec.

XIX marxismul, cu crearea Internationalelor, a primit o larga raspândire in Germania, Austria, Italia,

Rusia, partidele politice si miscarile masive formate influentând substantial istoria secolului XX. Catre

contributiile teoretice principale ale lui Marx se pot evidentia conceptul modului de productie,

dezvoltarea teoriei valorii, crearea teoriei plusvalorii, imbogatirea teoriei capitalului, perfectionarea

teoriei reproductiei produsului social.

Conceptul modului de productie si noul obiect de studiu

La liberalii clasici motorul evolutiei il reprezenta interesul personal si concurenta. Marx, insa, ca

filosof istoric, cauta acest motor in alt domeniu. Ca si Hegel, el concepe societatea nu ca o suma de

indivizi, ci ca un tot intreg (holism metodologic), inaintând conceptul modului de productie ca totalitate

a fortelor de productie si a relatiilor de productie. În fortele de productie Marx includea nivelul de

dezvoltare a fortei de munca, a mijloacelor si obiectelor muncii. Relatiile de productie cuprindeau cele din

cadrul productiei, repartitiei, schimbului si consumului, ele fiind determinate de forma de proprietate

asupra mijloacelor de productie. Anume ea implica acestor relatii fie un caracter de ajutor si solidaritate,

fie un caracter exploatator, bazat pe dominatie si supunere. Acest mod de productie, considera Marx,

determina „suprastructura”, constituita din formele juridice, politice, religioase, filosofice proprii

societatii existente, el proclamând prin aceasta primatul materialului asupra spiritualului.

Analizând procesul istoric, Marx demonstreaza ca modurile de productie se schimba continuu pe o

linie mereu ascendenta si ca istoria omenirii este, inainte de toate,istoria succesiunii modurilor de

productie. Cauza schimbarii modurilor de productie de la inferior la superior trebuie cautata intr-un

proces care se petrece chiar in interiorul modului de productie. În ce consta acest proces?

În unitatea dialectica a fortelor si relatiilor de productie, considera Marx, rolul determinant il au

fortele de productie. Relatiile care domina pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii sunt

determinate de caracterul fortelor de productie. Deci, ele nu pot fi liber alese de oameni, fiind determinate

obiectiv. Însa relatiile de productie nu ramân pasive: daca sunt corespunzatoare caracterului si nivelului

fortelor de productie, ele contribuie la dezvoltarea acestora, daca, insa, nu mai corespund caracterului

fortelor de productie, atunci ele le frâneaza dezvoltarea. Dezvoltarea productiei, mentiona Marx, incepe

totdeauna cu schimbari in fortele de productie si, in primul rând, cu dezvoltarea uneltelor de munca.

Lucrând zilnic cu mijloacele de munca, având tendinta de a-si usura eforturile, de a obtine mai multe

produse cu sfortari mai putine, oamenii amelioreaza mijloacele de munca, le perfectioneaza, creeaza

altele noi, mai bune, si o data cu aceasta isi imbogatesc experienta de productie, maresc productivitatea

muncii, iar cu timpul schimba intregul proces de productie.

Relatiile de productie se pot dezvolta, insa, numai in cadrul permis de forma de proprietate si de

posibilitatile ei de evolutie. Însa posibilitatile fiecarei forme de proprietate sunt limitate de insasi natura

ei. Ca urmare, fortele de productie fiind primele care se modifica, cu timpul relatiile de productie ramân

48

in urma lor, le frâneaza. Apare o discordanta intre fortele de productie noi, dezvoltate, si relatiile de

productie ramase in urma, invechite. De aici necesitatea inlocuirii relatiilor perimate cu altele noi,

superioare, potrivite nivelului mai inalt al fortelor de productie, capabile sa le asigure cresterea.

Restabilirea concordantei relatiilor cu caracterul si nivelul fortelor de productie nu are loc

automat, sustinea Marx. Clasele legate de vechile relatii de productie, avantajoase lor, se opun

inlaturarii acestor relatii. Ca urmare, inlaturarea vechii forme de proprietate si instaurarea celei

noi sunt posibile numai pe calea luptei dintre clase, pe calea revolutiei sociale. Astfel, dezvoltarea

schimbului de marfuri si a productiei manufacturate au venit in contradictie cu sistemul de relatii feudale,

ce a si provocat revolutia engleza din sec. XVII si revolutia franceza din sec. XVIII. Conform unui proces

analog, la o anumita etapa de dezvoltare, fortele de productie capitaliste vor intra in contradictie cu

relatiile de productie capitaliste, ce va determina necesitatea istorica a unei noi revolutii sociale.

Capitalismul apare, astfel, ca un mod de productie istoriceste trecator, o veriga in lantul istoriei.

Marx mentiona ca studierea fortelor de productie este obiectul de studiu al diverselor stiinte

economice concrete, in timp ce esenta si evolutia relatiilor de productie trebuie sa constituie obiectul

de studiu al economiei politice. Studierea aparitiei, dezvoltarii, pieirii si inlocuirii unui tip de relatii

economice cu altul denota ca economia politica are un caracter istoric, puterea, dominatia si supunerea –

probleme centrale ale paradigmei marxiste – venind in contradictie cu armonia dominanta in marea

majoritate a teoriilor liberale. Aceasta explica subtitlul lucrarii capitale a lui Marx - „Capitalul. Critica

economiei politice”.

Reconceperea teoriei ricardiene a valorii

Studierea relatiilor de productie capitaliste presupune, considera Marx, cunoasterea prealabila a

marfii, a raporturilor dintre producatorii de marfuri, capitalismul fiind o economie marfara in care „avutia

apare ca o uriasa ingramadire de marfuri, iar fiecare marfa, luata separat, ca forma elementara a acestei

avutii”. Marx a preluat teoria valorii marfii de la liberalii clasici, in special de la D.Ricardo,

sistematizând-o si imbogatind-o cu elemente noi. El accepta descoperirile facute de clasici precum ca la

temelia valorii marfii si a schimbului se afla munca materializata in ele, ca marfa are doua proprietati –

valoarea de intrebuintare si valoarea de schimb, pe care, de altfel, clasicii nu au reusit sa le explice.

Marx ajunge la concluzia ca dubla proprietate a marfii este conditionata de dublul caracter al

muncii intruchipate in ea – munca abstracta si munca concreta. Munca concreta mentiona Marx,

este activitatea productiva a omului desfasurata intr-o forma speciala – cu anumite unelte si obiecte

de munca, indreptata spre un scop anumit, având ca rezultat o valoare de intrebuintare de un anumit fel

(de exemplu, munca brutarului sau munca croitorului). Spre deosebire de munca concreta, care poseda un

caracter eterogen, munca abstracta este omogena, egala calitativ, ea reprezentândcheltuielile fizice si

intelectuale pecare le depune muncitorul la crearea marfii. Astfel, cum nu s-ar deosebi munca

brutarului de cea a croitorului, ambii depun eforturi fizice si intelectuale pentru confectionarea pâinii si a

49

hainelor. Deci, munca abstracta este munca privita ca simpla cheltuire de forta de munca umana in

general. De aceea,anume ea creeaza valoare, considera Marx, descoperire cu care se mândrea in mod

deosebit. Daca munca abstracta este acel element obiectiv care reprezinta substanta valorii, sustine Marx,

atunci marimea ei este data de cantitatea de munca abstracta materializata inmarfa. La rândul ei,

cantitatea de munca se masoara prin timp de munca. Dar producatorii de marfuri lucreaza in conditii de

productie diferite: unii cheltuiesc pentru producerea aceluiasi produs un numar mai mare de ore de

munca, altii un numar mai mic. De aceea Marx precizeaza, ca valoarea marfurilor nu este data de timpul

de munca individual pentru producerea lor, ci detimpul de munca socialmente necesar, adica timpul de

munca in care se produce majoritatea marfurilor de o anumita speta. De exemplu, la un moment dat se

produc 30 ml de metri de pânza, din care 3 ml au necesitat câte 5 ore de munca, 25 ml – 3 ore de munca si

2 ml - 2 ore de munca pentru fiecare metru de pânza. În acest caz, timpul de munca socialmente necesar

pentru producerea unui metru de pânza va fi de 3 ore. Ca urmare, intreprinderile ce au cheltuieli mai mici

de munca obtin un câstig suplimentar, iar cele cu cheltuieli mai mari se afla in pierdere.

Considerând egale diferite marfuri pe care le schimba intre ei, producatorii de marfuri considera,

de fapt, egale muncile pe care le-au depus pentru producerea lor. Asadar, in acceptiunea

marxista, valoarea marfii reprezinta o relatie intre oameni, proprie economiei de marfuri, ce se

infaptuieste in procesul schimbului, iar legea valorii este o lege care presupune efectuarea schimbului

pe baza de echivalente de munca. În societatea capitalista, sustine Marx, devine marfa si forta de

munca, adica capacitatea omului de a munci. Ca si orice alta marfa ea poseda, deci, valoare de

intrebuintare si valoare. Valoarea fortei de munca, afirma Marx, se exprima in salariu, marimea caruia

trebuie sa corespunda valorii bunurilor necesare reproducerii muncitorului si familiei sale. Însa mai

importanta pentru capitalist este valoarea de intrebuintare a fortei de munca – capacitatea ei de a produce

pentru capitalist plusvaloare. Ricardo si ceilalti clasici mentionau ca starea defavorabila a clasei

muncitoare este determinata de faptul ca salariul tinde spre nivelul valorii mijloacelor de subzistenta,

adica nivelul ei natural. Prin teoria plusvalorii Marx a demonstrat, insa, ca la orice nivel al salariului

muncitorul nu primeste ca remunerare totul ce produce, starea lui ramânând defavorizata in orice conditii.

Teoria plusvalorii, sau esenta exploatarii capitaliste.

În societatile precapitaliste, considera Marx, circulatia marfurilor poate fi descrisa sub forma M –

B – M, ea exprimând vânzarea marfii proprii de catre micul producator pentru cumpararea altei marfi care

sa-i satisfaca o anumita nevoie. Cu totul altfel are loc circulatia marfurilor in conditiile modului de

productie capitalist, forma ei fiind B – M – B’, in care B’ = B + b. Acest excedent de valoare peste

valoarea initiala a fost denumit de Marx plusvaloare. Care este izvorul lui? La prima vedere, formula B

– M – B’ contrazice legii valorii, care presupune schimb de echivalente. În conformitate cu cerintele legii

valorii B’ ar trebui sa fie egal cu B, iar in realitate el este mai mare. Aceasta formula contrazice in mod

aparent si teoriei valorii munca. Conform acestei teorii, valoarea se creeaza numai in procesul de

50

productie, ea reprezentând munca umana materializata in marfa. Or, formula B – M – B’ creeaza impresia

ca plusvaloarea ar lua nastere in procesul circulatiei. Cum se rezolva aceasta contradictie ?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Marx analizeaza elementele componente ale formulei –

banii si marfa. Banii, prin ei insusi, nu pot fi izvorul plusvalorii, deoarece sunt un simplu mijlocitor al

schimburilor. Prin urmare, conchide Marx, cresterea valorii decurge din celalalt element – din marfa. Însa

marfa are doua caracteristici: valoarea de intrebuintare si valoarea. Valoarea marfii nu poate fi izvorul

plusvalorii, deoarece ea nu este altceva decât munca abstracta materializata. Ramâne, deci, ca izvorul

plusvalorii sa fie cautat in valoarea de intrebuintare a marfii. Însa valoarea de intrebuintare a marfurilor

obisnuite (haina, carte) nu are calitatea de a naste valoare. Prin urmare, izvorul plusvalorii trebuie de

cautat in valoarea de intrebuintare a unei marfi speciale, care in procesul folosirii are calitatea de a

produce o valoare mai mare decât propria ei valoare. Asemenea marfa speciala, sustine Marx, este forta

de munca a omului. Plusvaloarea este, deci, valoarea creata de muncitorii salariati in procesul

productiei peste valoarea fortei de munca si insusita gratuit de capitalist in virtutea proprietatii

private asupra mijloacelor de productie (acestei notiuni i s-a atribuit simbolul „m”).

K.Marx nu numai ca a descoperit esenta exploatarii capitaliste, dar a aratat si modul in care poate

fi determinata marimea ei, aceasta fiind exprimata in rata plusvalorii (m’). Rata plusvalorii exprima

raportul reciproc dintre doua parti ale zilei de munca, indicând cât din ziua de munca muncitorul lucreaza

pentru sine si cât pentru capitalist. Acea parte a zilei de munca in cursul careia muncitorul reproduce

valoarea fortei sale de munca Marx a numit-o timp de munca necesar, iar munca efectuata in decursul

ei, munca necesara. Cealalta parte a zilei de munca, in cursul careia muncitorul creeaza plusvaloarea

pentru capitalist, a fost numita timp de supramunca, iar munca cheltuita in decursul

ei, supramunca. Deci, rata plusvalorii a fost exprimata prin raportarea supramuncii la munca necesara.

Împartirea zilei de munca in timp de munca necesar si timp de supramunca nu presupune o

delimitare precisa a orelor in care muncitorul lucreaza pentru sine de orele in care lucreaza pentru

capitalist. O asemenea delimitare, mentiona Marx, este posibila numai in teorie. În practica, muncitorul

lucreaza simultan si pentru sine si pentru capitalist, astfel incât fiecare ora, minut, fiecare secunda a zilei

de munca contine si munca necesara, si supramunca. Tocmai aceasta particularitate a productiei

capitaliste de marfuri ascunde, mascheaza exploatarea in societatea burgheza.

Rata plusvalorii este expresia gradului de exploatare a fortei de munca de catre capital.

Determinând prin calcule tendinta evolutiva a acestui indicator, Marx ajunge la concluzia ca capitalistii

sunt niste „vampiri ce sug seva din clasa muncitoare”, aceasta facând-o pe doua cai: productia plusvalorii

absolute si productia plusvalorii relative. Deoarece scopul productiei capitaliste nu este pur si simplu

obtinerea de plusvaloare, ci de cât mai multa plusvaloare, capitalistul este interesat sa prelungeasca timpul

de supramunca, ceea ce face ca, in conditiile in care timpul de munca necesar ramâne neschimbat, sa

creasca gradul de exploatare. Plusvaloarea obtinuta prin prelungirea zilei de munca dincolo de

limitele timpului de munca necesar Marx a numit-o plusvaloare absoluta. Daca ziua de munca creste

51

la 10 ore, iar timpul de munca necesar ramâne acelasi (4ore), atunci rata plusvalorii sporeste la 150% (6:4

x100). Daca ar fi posibil, capitalistul ar prelungi ziua de munca la 24 de ore. Dar ziua de munca are

anumite limite. Limita minima o constituie timpul de munca necesar, deoarece nu ar mai fi posibila

productia plusvalorii. Limita maxima depinde de limita fizica, necesara satisfacerii nevoilor fiziologice, si

limita morala, necesara satisfacerii nevoilor social-culturale ale muncitorilor.

Limitele producerii plusvalorii absolute si dezvoltarea fortelor de productie creeaza noi posibilitati

de a mari gradul de exploatare fara a prelungi extensiv ziua de lucru, prin reducerea timpului de munca

necesar. Plusvaloarea obtinuta ca urmare a reducerii timpului de munca necesar si maririi

corespunzatoare a timpului de supramunca, in conditiile in care ziua de munca ramâne neschimbata, a

fost denumita de Marx plusvaloare relativa. Daca in cadrul unei zile de lucru de 8 ore timpul de munca

necesar scade de la 4 la 2 ore, timpul de supramunca creste corespunzator de la 4 la 6 ore, deci si gradul

de exploatare se majoreaza de la 100% (4:4) la 300% (6:2). Cum poate fi redus timpul de munca necesar

? Marx explica ca reducerea timpului de munca necesar poate sa aiba loc numai prin micsorarea marimii

valorii fortei de munca. La rândul ei, marimea valorii fortei de munca este determinata de timpul de

munca socialmente necesar pentru producerea mijloacelor de subzistenta necesare muncitorului si familiei

sale. Ca atare, prin cresterea productivitatii muncii in ramurile care produc bunuri de consum, precum si

in cele care fabrica elementele materiale pentru producerea mijloacelor de subzistenta, se poate reduce

timpul de munca necesar. Acest proces, care se desfasoara spontan, duce la scaderea valorii sociale a

marfurilor ce intra in consumul muncitorilor, implicit la scaderea valorii fortei de munca si la cresterea

plusvalorii.

Legea economica fundamentala a modului de productie capitalist, conchide Marx, este legea

plusvalorii. „Asigurati-i capitalistului 10% câstig si el va fi de acord la orice amplasare a banilor sai, la

50% el este gata sa-si puna capul la bataie, la 100% - incalca brutal orice legi umane, la 300% - nu exista

crima la care n-ar recurge capitalistul pentru a obtine acest câstig, chiar cu amenintarea spânzuratorii”.

Plusvaloarea obtinuta in procesul de productie se imparte, ulterior, intre diferite grupe de capitalisti

(industriasi, comerciali, financiari, agricoli), luând forma profitului industrial, profitului comercial,

dobânzii si a rentei funciare.

Teoria capitalului.

Rolul esential al capitalului ca o componenta a avutiei nationale a fost analizat de A.Smith si

D.Ricardo, care l-au abordat mai ales sub aspect tehnic. Marx aprofundeaza analiza istorica si natura

sociala a capitalului, punând in discutie noi aspecte ale acestei categorii economice. Definind notiunea de

capital el arata ca acesta nu reprezinta doar o suma de bani sau cantitate de bunuri materiale ci, in primul

rând, o relatiede productie, raport determinat intre doua clase sociale care au roluri diferite in

desfasurarea activitatii economice : capitalistii, care iau deciziile de productie, si muncitorii salariati, care

sunt factori de executie. Capitalul este o valoare care contine plusvaloare. Ocupându-se de structura

52

capitalului, Marx l-a divizat in capital constant si capital variabil.Capitalul constant

(c) reprezinta partea de capital banesc utilizat pentru cumpararea mijloacelor de productie care isi

transmit fie gradual, fie integral valoarea sa marfurilor confectionate.Capitalul variabil

(v) este partea de capital banesc utilizat pentru angajarea fortei de munca care, prin cheltuirea

muncii concrete, creeaza o valoare de intrebuintare noua, iar prin cheltuirea muncii abstracte – o

valoare noua.

Dorinta de a obtine un câstig cât mai mare si lupta de concurenta il impinge pe capitalist sa nu

consume toata plusvaloarea obtinuta. El o imparte in doua parti: o parte o consuma, pe când cealalta o

utilizeaza pentru extinderea si perfectionarea productiei. Transformarea plusvalorii in capital este

numita de Marx acumularea capitalului, iar cresterea proportiilor capitalului prin acumulare –

concentrarea capitalului. Prin aceste notiuni Marx ajunge la concluzia ca tot capitalul, toata bogatia

societatii capitaliste, concentrata in mâinile proprietarilor mijloacelor de productie, a fost creata prin

munca muncitorilor salariati. Atunci, deci, când muncitorii vor proceda la nationalizarea fabricilor si

uzinelor, a cailor ferate si bancilor, ei vor intoarce ceea ce le apartine in mod legitim. Anume aceasta

concluzie constituie baza teoretica a luptei proletariatului pentru trecerea bogatiei in mâinile sale. Pornind

de la aceasta, Marx inainteaza renumitalege a acumularii capitalului: cresterea bogatiei determina

cresterea exploatarii si pauperizarii (saracirii) celor ce o produc. De aici necesitatea pentru proletariat

de a se organiza pentru a lupta contra acestei exploatari si a crea o noua societate, mai echitabila. Cu acest

scop este lansata lozinca: „Proletari din toate tarile, uniti-va!”, capitalistii activând nu doar pe plan

national, ci si cel mondial.

Destinul capitalismului

Analizând problemele pe care le genereaza modul de productie capitalist, Marx ajunge la

concluzia ca, in sânul lui se formeaza 3 contradictii fundamentale:

intre caracterul social al productiei si caracterul privat capitalist de insusire a rezultatelor

productiei;

intre anarhia in societate in intregime si caracterul organizat in cadrul fiecarei intreprinderi;

intre productie si consum.

Aceste contradictii, provocând crize, vor genera revolutia, care va deschide calea unei societati noi

– comuniste. Caracteristica acestei societati a fost data in liniile cele mai generale, provocând ulterior

erori practice. Catre trasaturile mai importante se refera urmatoarele:

Proprietatea colectiva asupra mijloacelor de productie

De la proprietatea colectiva, comuna asupra mijloacelor de productie si vine denumirea de

comunism. Numai acest tip de proprietate va da posibilitate ca supraprodusul sa nu fie insusit de o

minoritate, ci sa apartina tuturor.

Transformarea si disparitia ulterioara a statului

53

Statul, in conceptia lui Marx, este un instrument politic de exploatare a unei clase de catre alta

clasa. Daca, in urma lichidarii proprietatii private, va dispare exploatarea, vor dispare clasele si, deci,

necesitatea in existenta statului. Însa disparitia statului va fi treptata, considera Marx. Îndata dupa

revolutia sociala se va incepe o perioada tranzitorie a transformarilor economico-politico-sociale si statul

muncitorilor, sub forma dictaturii proletariatului, trebuie sa fie in fruntea acestor transformari. Dar pe

masura efectuarii acestor transformari rolul statului se va reduce succesiv, pâna la disparitia lui totala.

Disparitia pietei

Lichidarea proprietatii private va determina lichidarea relatiilor marfare, disparând astfel de

categorii economice ca valoarea, moneda, salariul. Coordonatorul activitatii economice nu va mai fi piata

prin raportul „cerere-oferta”, ci planul, care va determina caracteristicile cantitative si calitative ale

nevoilor si posibilitatilor de productie.

Dublul principiu de repartitie

În faza initiala, tranzitorie ( socialism ), repartitia se va efectua dupa munca pentru a asigura

bunastarea societatii prin cresterea productivitatii muncii. În faza superioara va fi posibil de a trece la

repartitia dupa necesitati, deoarece vor fi inalt dezvoltate fortele de productie si va exista o mentalitate

adecvata a oamenilor, munca transformându-se dintr-o obligatie intr-o necesitate vitala, placere.

Experienta istorica din sec. XX a infirmat multe din ideile lui K.Marx, insa el ramâne, totusi, unul

din marii economisti ai sec. XIX, prin metoda si problematica cercetarii.

54

Tema 6: Doctrina economică neoclasică

6.1. Geneza neoclasicismului. Asemănările şi deosebirile dintre clasici şi neoclasici Condiţiile

apariţiei;

6.2. Şcoala austriacă şi contribuţia sa la dezvoltarea teoriei utilităţii.

6.3. Şcoala de la Lausanne şi teoria echilibrului economic general.

6.4. Şcoala de la Cambridge – sinteza teoriei neoclasice.

6.5. Contribuţia neoclasicilor la dezvoltarea teoriei economice.

6.1. Geneza neoclasicismului. Asemănările şi deosebirile dintre clasici şi neoclasici Condiţiile

apariţiei.

Pentru istoria stiintei este ceva obisnuit de a delimita „clasicul” de „contemporanul”, acest hotar in

stiinta economica fiind stabilit prin „revolutia marginalista” din anii 70 a sec. XIX. În aceasta perioada in

teoria economica au intervenit schimbari care au provocat o revedere radicala a obiectului, metodelor de

cercetare si chiar a denumirii teoriei economice. Începând cu A.Marshall, in tarile anglo-saxone termenul

depolitical economy a fost inlocuit cu cel de economics, dupa analogie cumatematics si phisics (pentru a

atribui stiintei economice un caracter exact si nu descriptiv sau revolutionar). Rezultatele

comportamentului rational (maximizator ) si a situatiilor de echilibru, utilizarea marimilor marginale in

domeniul productiei, repartitiei, schimbului si consumului au permis economistilor, interesati de diverse

probleme, sa gaseasca un „limbaj comun”. Aceste schimbari au reprezentat o reactie intelectuala fata de

liberalismul clasic, primind denumirea de „revolutie marginalista”. Ce a determinat aparitia ei?

Rolul contextului istoric pare a fi putin semnificativ. Desi revolutia marginalista s-a desfasurat in

perioada celei de-a doua revolutii industriale, este dificil de a gasi careva paralele semnificative intre ele.

Factorul decisiv a fost , mai degraba, profesionalizarea stiintei economice. Anume in aceasta perioada in

toate centrele universitare au fost deschise catedre economice specializate, economia devenind una din

disciplinele obligatorii de studiu. Totodata, au aparut organizatii profesionale ale economistilor (American

Economic Association, Royal Economic Society ) in SUA si Anglia si o multitudine de reviste,

prestigioase si astazi ( Economic Journal, Journal of Political Economy, American Economic Review ),

aceasta accelerând difuzarea cunostintelor si a cercetarilor economice la nivel international.

Cronologic, inceputul revolutiei marginaliste este marcat prin aparitia aproape simultana a trei

lucrari fundamentale : „Teoria economiei politice”(1871) a lui J.S. Jevons, „Bazele economiei

politice”(1871) a lui K. Menger si„Elemente de economie politica pura”(1874) a lui L. Walras. Desi

aceste trei opere au aparut independent una de alta in trei tari cu conditii social-economice si traditii

spirituale foarte diferite ( Anglia, Austria, Elvetia ), toate ele au avut o unica orientare teoretica principial

noua, ce le-a permis urmasilor de a-i califica pe autorii lor ca initiatori ai revolutiei marginaliste.

De mentionat ca ideile lor nu au avut un larg ecou in rândul colegilor economisti. Deoarece noile

lucrari teoretice se ciocneau cu dificultati in procesul traducerii, iar reuniuni internationale ale

55

economistilor inca nu se convocau, Jevons, Menger si Walras timp indelungat nu stiau de existenta

reciproca, contemporanii concepându-i ca cercetatori izolati. Şi numai la mijlocul anilor 80 ai sec. XIX,

datorita eforturilor active ale discipolilor lui Menger si Walras, precum si a lui A. Marshall,

marginalismul a inceput sa cucereasca pozitiile dominante in gândirea economica, fiind puse

fundamentele doctrinei neoclasice.

Denumirea de „neoclasica”, data doctrinei, are o semnificatie dubla. Pe de o parte, ea denota unele

elemente de continuitate cu liberalii clasici, iar pe de alta parte – ruptura dintre ei.

Asemănări între doctrina clasică şi neoclasică:

1. Recunoaşterea existenţei unei „ordini naturale”

2. Cea mai bună formă de organizare a activităţii economice, este economia de piaţă, fondată pe

proprietatea privată.

3. acceptarea principiului „mâinii invizibile”

4. considerarea profitului drept motorul dezvoltării economice

5. calificarea concurenţei ca un factor al progresului.

Diferenţele între doctrina clasică şi neoclasică:

1. Clasicii afirmă că activitatea economică este reglementată de către legile obiective şi

universale, neoclasicii deplasează cercetările teoretice de la domeniul obiectiv la cel subiectiv. În timp ce

clasicii pornesc de la producţie, neoclasicii încep de la consum spre alte sfere ale activităţii economice,

studiind în primul rând procesul de circulaţie a mărfurilor.

2. Acuzându-i pe clasici că au ideologizat ştiinţa economică, neoclasicii şi-au pus scopul să creeze

o ştiinţă „pură” separată de economia socială. Ei renunţă la termenul de „economie politică” în favoarea

unui termen mai neutru „Economix” – 1890 (A. Marshall) în centrul căruia se află omul cu vocaţia, gustul

şi preferinţele sale.

3. Marginaliştii consideră că societatea este compusă nu din clase diferite, ci din producători şi

consumatori.

4. Dacă la baza sistemului clasic se găseşte teoria valoare – muncă, neoclasicii o găsesc greşită şi

o înlocuiesc cu o teorie subiectivă a utilităţii marginale numită teoria valoare – utilitate.

Stanley Jevons, afirmă că dacă de la fundul mării sunt scoase doar nişte pietre simple atunci efortul

lui nu creează nici o valoare. Chiar şi în cazul când pescarul va scoate nişte perle, el prin efortul său nu-i

conferă perlei nici o valoare. Dar, totuşi valoarea perlei este forte mare, care provine nu din muncă ci din

utilitate.

5. Clasicii, explicau mărimea preţului mărfurilor omogene, prin cantitatea de muncă depusă

pentru a obţine bunul dat, care au aceeaşi valoare. În viziunea neoclasicilor preţul este determinat de

utilitatea marginală bunului respectiv. Neoclasicii afirmă că utilitatea bunurilor economice scade pe

măsura satisfacerii nevoilor. Ei fac deosebire între utilitatea individuală, finală (marginală), totală.

56

6.2. Şcoala austriacă şi contribuţia sa la dezvoltarea teoriei utilităţii.

Şcoala austriaca s-a format la Universitatea din Viena, la catedra pe care multi ani a condus-o Carl

Menger. Particularitatile ei metodologice pot fi caracterizate prin urmatoarele momente:

Individualism metodologic extrem de riguros

Reprezentantii austrieci au pus la baza teoriei lor „metoda robinsonadei”, care plaseaza in centrul

cercetarilor comportamentul economic al unui individ izolat – a lui Robinzon. Trasaturile caracteristice

gospodariei acestuia sunt extinse, ulterior, asupra economiei in ansamblu.

Subiectivism consecvent

Valoarea de schimb a bunurilor de consum este considerata a fi dedusa de consumatori in mod

subiectiv, reiesind din importanta pe care ei o atribuie acestor bunuri. Iar valoarea de schimb a bunurilor

productive era determinata de aprecierile subiective ale valorii bunurilor de consum produse cu ajutorul

acestor bunuri productive.

Analiza cauzala si caracter discret al cercetarii

„Austriecii” dadeau preferinta analizei cauzale si nu celei functionale. Spre deosebire de celelalte

curente marginaliste, ei se opuneau divizarii infinite a bunurilor (nu intâmplator in calitate de exemplu a

bunului schimbat la ei figurau caii – bun indivizibil, in timp ce Marshall opera cu ceaiul – bun perfect

divizibil). Ca urmare, considerau ei, este posibila doar scala discreta a cererii si ofertei si, deci, nu poate

exista un singur punct care ar indica pretul de echilibru. Exista doar intervalul in care acest pret se

stabileste.

Refuzul de la utilizarea instrumentarului matematic de analiza

Marginalismul austriac este pur verbal, fara formule si diagrame. Şi nu pe motivul ca reprezentantii

acestei scoli nu posedau suficiente cunostinte in domeniul matematicii. Ei tindeau sa reprezinte

postulatele lor teoretice intr-un mod maximal realist, cuvântul fiind considerat mai concret decât schema.

Ultra-individualismul lui Carl Menger

Conceptul cu privire la nevoi si bunuri

Categoria de baza de la care porneste cercetarea lui Menger este „nevoi umane”. Ele apar, in

viziunea lui, ca reactie a gradului de adaptare a organismului uman la mediul ambiant. În cazul când

exista discordante intre om si mediu apar insatisfactii, care genereaza nevoi. Şi doar satisfacerea acestor

nevoi restabileste echilibrul pierdut. Deci,nevoile, in opinia lui Menger, reprezinta niste dorinte umane

nesatisfacute. Anume nevoile transforma produsele in „bunuri” (categorie nou introdusa de Menger in

cercetare, pâna la el fiind utilizate notiunile de „produs” si „marfa”). Bunurile sunt definite caproduse

care satisfac o anumita nevoie umana. Deci, ca un produs sa se transforme in bun este necesara

prezenta a 4 conditii de baza:

sa existe o anumita nevoie;

sa fie prezent un produs care ar putea satisface aceasta nevoie;

57

omul sa cunoasca capacitatea produsului dat de a satisface nevoia data;

omul sa poata dispune de produsul dat pentru satisfacerea nevoii date.

Moment important in conceptul referitor la bunuri este delimitarea lor in bunuri de rangul I, care

satisfac in mod nemijlocit nevoile umane, si bunuri de rang superior(II, III etc.), care servesc la

producerea bunurilor de rangul I, satisfacând nevoile umane in mod indirect. Spre exemplu, explica

Menger, pâinea este un bun de rangul I deoarece ea satisface direct nevoia noastra in alimentatie, faina

este un bun de rangul II deoarece serveste ca materie prima la producerea pâinii, iar grânele si morile sunt

bunuri de rangul III deoarece reprezinta conditii pentru producerea fainii. Bunurile de diferite ranguri sunt

in strânsa interdependenta. Daca, din careva motive, nevoia in bunurile de rangul I dispare ( spre exemplu

in tutun ), toate plantatiile, utilajele, bratele de munca necesare producerii tutunului inceteaza de a mai fi

necesare, deci de a mai fi bunuri. Şi invers: daca dispare careva din bunurile complementare de rangurile

superioare, devine imposibila producerea bunurilor de rangul I, deci devine imposibila satisfacerea nevoii.

Transformarea bunurilor de rang superior in bunuri de rangul I (obtinerea veselei din metal, a

pâinii din grâne, a articolelor vestimentare din bumbac ) necesita timp, pe care Menger il

denumeste „perioada de productie”. Ea devine din ce in ce mai indelungata pe masura cresterii etapelor

de transformare a bunurilor productive in bunuri de consum. Iar aceasta genereaza greseli si inexactitati,

mentiona Menger. În plus, creste numarul populatiei si se diversifica nevoile ei, se epuizeaza resursele

economice. Ca urmare, majoritatea bunurilor propuse pe piata sunt intr-o cantitate insuficienta fata de

nevoi. Bunurile, nevoile in care depasesc cantitatile lor disponibile intr-o perioada determinata de

timp au fost calificate de K.Menger ca bunuri economice.Anume in cazul lor omul face alegere intre

diferitele nevoi care se cer a fi satisfacute si cele care pot ramâne nesatisfacute. Celelalte bunuri, a caror

cantitati disponibile intr-o perioada determinata de timp depaseste nevoile in eleau fost calificate ca

bunuri non-economice( „libere” in acceptiunea contemporana). Menger nu excludea faptul ca pe masura

dezvoltarii societatii umane cercul acestor bunuri va deveni tot mai restrâns. Întrucât numai bunurile

economice sunt apropriate, numai ele poseda valoare, afirma Menger.

Conceptul valorii bunurilor.

Valoarea unui bun, sustinea K.Menger, este importanta pe care acesta o prezinta pentru om. Dar

cum poate fi cuantificata marimea acestei valori ? În conformitate cu 2 factori:

subiectiv – ce loc in ierarhia nevoilor ocupa nevoia satisfacuta de bunul dat;

obiectiv – câte unitati de bun, care satisfac nevoia data, se afla la dispozitia noastra.

Aceasta teza este ilustrata de Menger prin intermediul faimosului sau Tablou

alsatisfactiilor(tab.1).Cifrele pe orizontala denota ierarhia nevoilor: I – nevoia in alimentatie, cea mai

importanta pentru om; II – nevoia in vestimentatie, mai putin importanta comparativ cu prima; III –

nevoia in adapost, mai putin importanta comparativ cu cea de-a doua; X – cea mai putin importanta

nevoie. Cifrele pe verticala semnifica gradul de satisfactie pe care il aduce consumul fiecarui bun

58

suplimentar, exprimat in indici conventionali (aceasta reprezentare primind denumirea de

cuantificare „cardinala”).

Analiza tabelului denota ca pe masura cresterii cantitatii bunurilor consumate gradul de satisfactie

a nevoii descreste, adica utilitatea pentru om a fiecarui bun consumat suplimentar devine tot mai mica.

Deci, marimea valorii bunului este determinata de marimea ofertei lui, sau de raritatea lui: cu cât oferta

bunului este mai mica, adica bunul este relativ mai rar, cu atât valoarea acestui bun este mai mare,

si invers. Alta concluzie care rezida din viziunea lui Menger consta in faptul ca valoarea bunului nu

este o calitate intrinseca a bunului, ci doar un rationament cu privire la importanta bunului destinat

satisfacerii unei anumite nevoi umane. În calitate de rationament ea nu poate exista decât in constiinta

umana, si nu in viata reala. Întrucât importanta diferitor nevoi pentru diferiti indivizi este diferita, rezulta

ca valoarea aceluiasi bun pentru diferiti indivizi este diferita. Anume aceste concluzii majore i-au

atribuit scolii fondate de Menger calificativul de „scoala austriaca subiectiva”. Pornind de la faptul ca

consumatorul se orienteaza la maximizarea satisfacerii nevoilor sale cu veniturile disponibile el, in opinia

lui Menger, isi va repartiza venitul de asa maniera incât sa satisfaca nevoile de egala intensitate. Astfel,

daca pretul unei unitati din fiecare bun este de 1 u.m., venitul disponibil al consumatorului fiind de 10

u.m. el, in alegerea sa, se va opri la indicele 7, varianta aleasa permitându-i sa-si satisfaca nevoia prin

consumul a 4 bunuri ce satisfac nevoia I, a 3 bunuri – nevoia II, a 2 bunuri – nevoia III si a 1 bun – nevoia

IV. Aceste reflectii se refera la bunurile de gradul I, adica la bunurile de consum. Dar cum poate fi

apreciatavaloarea bunurilor productive, sau de grade superioare? Deoarece ele servesc pentru

producerea bunurilor de gradul I valoarea lor, conchide Menger, depinde de valoarea acestora din

urma, dat fiind faptul ca scopul activitatii economice este satisfacerea nevoilor umane.

Conceptul cu privire la schimbul bunurilor.

Ce va sta la baza schimbului – utilitatea cea mai mare sau cea mai mica ? Marginalistii considerau

ca utilitatea cea mai mica – marginala, individul fiind predispus sa schimbe pe un bun strain, necesar lui,

bunul personal cel mai putin important pentru dânsul. Deci, schimbul este avantajos pentru ambii

contragenti, dar fiecare obtine prin schimb mai mult decât ofera. Aceasta devine posibil datorita

faptului ca fiecare vine pe piata cu evaluarile sale subiective. Deci, schimbul bunului X pe bunul Y va

avea loc in conditiile când individul A apreciaza bunul X mai mult decât bunul Y, iar individul B

apreciaza mai mult bunul Y decât bunul X. Acest schimb va continua pâna la momentul când valorile

relative ale acestor doua bunuri pentru ambii indivizi se vor egala, indivizii ne mai fiind incitati la

schimbul bunurilor de importanta egala. Prin urmare, proportiile de schimb ale bunurilor sunt

determinate de valoarea subiectiva atribuita bunurilor.

Dar la ce pret se efectueaza schimbul ? Pentru a raspunde la aceasta intrebare K. Menger studiaza

formarea pretului in cazul schimbului ocazional, a concurentei unilaterale si bilaterale.

59

Cazul schimbului ocazional (un vânzator si un cumparator). Daca puterea economica a indivizilor

aflati in schimb reciproc si experienta lor de schimb sunt egale, raportul de schimb se stabileste, in opinia

lui Menger, la nivelul mediu al aprecierilor lor individuale. Astfel, daca individul A apreciaza valoarea a

40 l de vin in 100 kg pâine, iar individul B – in 80 kg, raportul de schimb se va stabili la nivelul 40 l de

vin = 90 kg de pâine.

Cazul concurentei unilaterale (un vânzator si mai multi cumparatori). Aceasta situatie este

analizata sub aspect dublu. Daca bunul schimbat este indivizibil (cal), pretul lui se stabileste intre

aprecierile vânzatorului si a cumparatorului cel mai puternic, gata sa ofere pentru cal cea mai mare

cantitate de pâine. Daca, insa, bunul este divizibil ( se vând mai multi cai ), repartitia lui intre diferiti

cumparatori se supune unor legitati mai complexe. Tabela denota ca primul cumparator este gata sa

schimbe 1 cal pe 80 kg pâine, al doilea – pe 70 kg, etc. În cazul când vânzatorul schimba un cal, acest cal

va reveni cumparatorului A1 , la raportul cuprins intre 70 si 80 kg. Daca pe piata sunt propusi 3 cai, doi

din ei vor fi vânduti cumparatorului A1, iar al treilea – cumparatorului A2 la raportul cuprins intre 60 si 70

kg. Deci, raportul si pretul se afla intre aprecierile celui mai slab cumparator participant la

tranzactii si celui mai puternic cumparator ramas in afara ei.

În cazul schimbului bazat pe concurenta bilaterala situatia anterioara se repeta, deosebindu-se doar

prin faptul ca caii apartin mai multor cumparatori, mecanismul stabilirii raportului de schimb fiind

identic.

Contributiile teoretice ale lui E. von Bohm-Bawerk

Principiul utilitatii marginale.

Bohm-Bawerk, considerat cel mai important reprezentant al scolii austriece, a expus mai clar si

exact esenta principiului utilitatii marginale, aplicând in cercetarile sale „metoda robinsonadei”. Sa ni-l

inchipuim pe Robinzon, mentiona el, pe o insula stâncoasa cu un izvor de apa potabila. Sa presupunem ca

nevoile lui zilnice in apa se repartizeaza in felul urmator: l litru pentru a-si potoli setea, 2 litri pentru

alimentatie, 5 litri – pentru a ingriji gradina, 10 litri – pentru spalatul rufelor si efectuarea lucrarilor

gospodaresti si ultimii 2 litri – pentru stropirea florilor. Deci, nevoile zilnice in apa alcatuiesc 20 litri. Sa

presupunem, continua Bohm-Bawerk, ca izvorul il asigura zilnic cu 100 litri de apa. Care va fi in aceste

conditii valoarea unui litru de apa? Ea va fi egala cu zero, deoarece pierzând 1litru, el va avea la

dispozitia sa alte 99 litri, aceasta depasind cu mult totalitatea nevoilor sale. Şi daca pe insula va aparea

Vinerea, Robinzon nu va avea nici un motiv economic de a-i impune o plata pentru consumul apei

potabile.

Sa presupunem, acum, ca in urma unei secete dure izvorul a secat considerabil, oferta zilnica de

apa alcatuind doar 20 litri. Robinzon si in acest caz isi satisface totalitatea nevoilor, insa pierderea macar

a unui litru de apa genereaza anumite pierderi: florile vor primi mai putina apa si vor incepe sa se usuce.

Daca va aparea Vinerea insetat, Robinzon ii va permite acestuia sa-si potoleasca setea, insa deja nu

60

gratuit, ci contra unui bun cu o valoare pentru Robinzon nu mai mica decât florile care s-au uscat. Cu cât

izvorul va seca mai mult, cu atât mai simtitor pentru Robinzon va deveni fiecare litru pierdut de apa.

Pierzând 10 litri, Robinzon va fi nevoit sa umble murdar, pierzând alte 5 litri – el va fi lipsit de legume si

fructe, ulterior intervenind chiar problema supravietuirii. Şi la fiecare litru Robinzon va cere de la Vineri

o plata crescânda, pâna când nimic in lume nu-l va impune sa se lipseasca de ultimul litru de apa.

Deci, valoarea unitatii de bun este determinata de gradul de importanta a nevoii care este

satisfacuta cu ajutorul acestei unitati. Primul litru de apa are o valoare infinit de mare. O valoare

considerabila au si urmatorii litri, insa aceasta valoare este in descrestere – pâna la limita când ea devine

nula. Totodata este evident ca primul litru de apa nu se deosebeste cu nimic de toti ceilalti litri. Unitatile

identice de bun nu pot avea o valoare diferita, deoarece fiecare unitate poate fi substituita cu alta.

Deci,valoarea bunului este determinata de valoarea ultimei unitati a bunului disponibil, sau, cu alte

cuvinte, de utilitatea lui marginala. Daca consumatorul va pierde o unitate din bunul posedat, el va

refuza de la satisfacerea celei mai putin importante nevoi.

Principiile schimbului.

La Bohm-Bawerk schimbul se baza pe aceleasi principii ca si la Menger, insa el opera cu

categoria „pret” si nu „troc”.Astfel, mentiona el, pe vânzator il intereseaza limita inferioara a pretului,

care ii recupera costul de productie si ii aduce un anumit venit. Pe cumparator, insa, il intereseaza limita

superioara a pretului, care nu depaseste capacitatea lui de cumparare. La intersectia acestor interese se

formeaza nivelul pretului de piata, el exprimând egalitatea utilitatilor marginale. Aceasta sugestie Bohm-

Bawerk a exprimat-o prin urmatorul exemplu de pe piata de cai:

Datele tabelului denota ca daca pe piata se intâlnesc primul cumparator cu primul vânzator, pretul

se va stabili in limita 300-100 u.m. În cadrul acestui interval, daca pretul se va opri la nivelul 115 u.m.,

tranzactia va fi realizabila, insa câstigul cumparatorului ( 185 u.m.) va depasi cu mult pe cel al

vânzatorului ( 15 u.m. ). La acest pret sa cumpere cai ar dori toti cumparatorii, insa sa-i vânda ar fi de

acord doar primii doi vânzatori. Acest pret „injust” genereaza concurenta cumparatorilor, determinând

majorarea pretului. La pretul de 225 u.m. doresc a vinde cai 6 vânzatori, pe când sa-i cumpere – doar 4

cumparatori. Concurenta vânzatorilor, in acest caz, va cobori pretul de vânzare. În urma ajustarii

doleantelor cumparatorilor si a vânzatorilor, cele mai mici divergente se stabilesc in intervalul pretului

210-215 u.m. În interiorul acestui interval si se va forma pretul tranzactiei. În baza acestui model, Bohm-

Bawerk propune doua principii majore ale schimbului:

Cu cât numarul agentilor pe piata este mai mare, cu atât limitele intervalului de formare

a pretului sunt mai inguste.

Pretul se formeaza din interactiunea „marimilor marginale” – a utilitatii maximale

pentru cumparator si a pierderilor minimale pentru vânzator.

61

Teoria capitalului si a dobânzii.

Aceasta teorie reprezinta cea mai importanta si originala contributie a lui Bohm-Bawerk la

dezvoltarea stiintei economice. Prin aceasta teorie el a incercat sa demonstreze ca dobânda la capital este

o categorie vesnica si nu una legata de relatiile de exploatare, cum considerau reprezentantii doctrinei

socialiste. Pentru Bohm-Bawerk exista doi factori de productie „originali” – pamântul si munca,

originalitatea lor fiind bazata pe faptul ca oferta lor este determinata de alti factori decât cei economici

(naturali si demografici). Capitalul, ca factor de productie, are o alta origine, el fiind produs al combinarii

factorilor originali cu factorul timp. Ideea centrala a teoriei se reduce la faptul ca capitalul majoreaza

productivitatea factorilor de productie originali prin utilizarea metodelor de productie „ocolite”. Exemplul

care explica aceasta afirmatie este urmatorul: omul poate prinde peste in mod nemijlocit, utilizând doar

bratele sale. Însa cheltuind ceva timp el poate confectiona o undita, care ii va ajuta sa sporeasca cantitatea

de peste prins. Cheltuind o noua portiune de timp, el poate confectiona o plasa, care va spori si mai mult

randamentul eforturilor depuse. Cu cât ansamblul momentelor intermediare este mai mare, adica cu cât

este mai prelungit „ocolisul”, cu atât productivitatea sub aspect cantitativ si valoric a factorilor de

productie originali este mai mare. Deci, capital sunt bunurile intermediare care, prin cheltuieli de timp,

au menirea de a face mai productiv procesul de productie.

Pornind de la principiul „productiei ocolite” , Bohm-Bawerk a inaintat o noua ipoteza a esentei

dobânzii, total diferita de cele anterioare. El a afirmat ca dobânda apare ca rezultat al influentei factorului

timp asupra bunurilor, formulând, in fond,preferinta pentruconsumul prezent.Conform acestei preferinte

bunurile prezente sunt mai valoroase comparativ cu bunurile viitoare din trei motive:

Paturile putin asigurate ale societatii, fiind destul de numeroase, isi cheltuiesc veniturile

totalmente pentru consumul curent ( acest motiv a fost criticat de colegii sai, care mentionau ca batrânii

isi reduc intentionat consumul lor cotidian pentru a face ceva rezerve pentru „zile negre”).

Oamenii subestimeaza viitoarele nevoi si, deci, bunuri, din motivul incertitudinii viitorului si

a imaginatiei limitate ( si acest motiv a fost criticat de colegii sai, ei mentionând ca indivizii sunt rationali

si ca anume impreviziunile vietii ii fac sa economiseasca). Aceste doua motive psihologice fac, in opinia

lui Bohm-Bawerk, caindividul sa plateasca un anumit pret – dobânda pentru a putea consuma bunurile

viitoare in prezent. Şi invers, individul va accepta consumul prezent in viitor numai daca o sa i se

plateasca o recompensa – dobânda.

Bunurile intermediare prezente sunt disponibile de a fi imediat incluse in procesul de

productie, contribuind la cresterea numarului de bunuri de consum produse si, deci, la satisfacerea

nevoilor.

Deci, dobânda este un rezultat al timpului si nu a productivitatii factorului capital, cum

considerau colegii sai marginalisti. În dependenta de marimea capitalului si durata procesului de

productie (transformarea bunurilor indirecte in cele directe, mai valoroase), se obtine o dobânda mai mare

sau mai mica de la capital.

62

Aplicând teoria sa la sistemul relatiilor creditare si salariale, Bohm-Bawerk a ajuns la concluzia ca

daca posesorul unui capital de 200 u.m. acorda aceasta suma cu imprumut, el are tot dreptul ca, dupa o

perioada, sa primeasca 220 u.m. datorita deprecierii in timp a valorii prezente. Numai astfel cele doua

sume se vor egala. În aceeasi maniera sunt explicate toate veniturile factoriale. Întreprinzatorul, angajând

muncitorul, ii plateste un bun prezent – salariu. Acest muncitor creeaza un bun viitor, deci de o valoare

mai mica decât salariul primit. De aceea, pentru a respecta echivalenta schimbului, muncitorul va trebui

sa creeze o valoare suplimentara – profitul, care va trece in posesia intreprinzatorului in baza echivalentei

schimbului si nu a exploatarii. Folosind termenii contemporani,salariul, in acceptiunea lui Bohm-Bawerk,

reprezinta valoarea viitorului produs marginal al factorului munca, multiplicat la cantitatea bunurilor

produse si discontat la momentul zilei(in calitate de discont apare rata dobânzii la momentul dat). Acelasi

rationament se foloseste si la explicarea marimii rentei funciare si a capitalului. Renta este discontul de pe

valoarea viitorului produs marginal multiplicat la cantitatea bunurilor produse. Dobânda reprezinta

discontul de pe valoarea viitorului produs marginal, creat de bunurile productive prezente.

Friedrich von Vieser : initiatorul costului alternativ

Aportul lui F. von Vieser la dezvoltarea teoriei economice se exprima in doua momente mai

importante. În primul rând, el a propus o noua modalitate de calcul a valorii bunurilor. Daca Bohm-

Bawerk concepea valoarea totala ca suma consecutiva a utilitatii diferitor portiuni de bunuri, Vieser

considera acest mod de calcul incorect si greoi. Pornind de la faptul ca valoarea oricarei unitati a bunului

consumat se apreciaza dupa utilitatea marginala, el a propus ca valoarea totala sa fie calculata ca

multiplicarea acestei utilitati marginale la numarul unitatilor de bun. Aceasta a reprezentat-o prin

urmatorul exemplu: Utilitatea si valoarea totala

Numarul unitatilor de bun 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Utilitatea marginala 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Utilitatea totala 10 19 27 34 40 45 49 52 54 55

Valoarea totala 10 18 24 28 30 30 28 24 18 10

În al doilea rând, Vieser a introdus in cercetare o noua categorie, larg utilizata in teoria economica

contemporana – cost alternativ,incercând prin aceasta sa faca o punte de legatura intre utilitate si cost.

Astfel, mentiona el, resursele economice pot fi utilizate la confectionarea diverselor bunuri. Însa

producând un fel de bun noi pierdem posibilitatea de a utiliza resursele necesare producerii lui la

confectionarea altor bunuri. Cu alte cuvinte, producerea unor bunuri determina sacrificarea altor variante

alternative de utilizare a resurselor economice. Pornind de la aceasta constatare, Vieser a formulat

urmatoarea regula, denumita ulterior legea lui Vieser: valoarea bunului reprezinta utilitatile neprimite

de la consumul altor bunuri, care ar fi putut fi produse (cumparate) cu resursele utilizate la

producerea (cumpararea) bunului dat.

63

Deci, costul bunului sunt utilitatile neprimite si nu cheltuielile reale ale factorilor de productie,

cum considerau liberalii clasici. Ca urmare, costul devine comensurabil cu utilitatea, devenind posibil

calculul „efect-cost”.F. von Vieser sublinia ca ceea ce exista in exces nu este apreciat de oameni. De

aceea notiunea de cost alternativ are sens doar in cazul in care resursele sunt relativ limitate sau fixe,

aceasta notiune fiind valabila doar pentru situatiile staticii economice.

6.3. Şcoala de la Lausanne şi teoria echilibrului economic general.

Tendinta de a da expresie matematica oricarui rationament economic deosebeste scoala elvetiana de

celelalte scoli marginaliste. Reprezentantii ei principali – L.Walras si V.Pareto considerau ca cuvântul, ca

instrument de rationare, poate fi echivoc si polisemantic, redând sensul lucrurilor inexact. Ca urmare,

unicul instrument de rationare trebuie sa fie expresia numerica, masura, ecuatiile matematice, dat fiind

faptul ca:

este veridic doar ceea ce este evident;

este evident doar ceea ce poate fi masurat si exprimat numeric;

teoria este stiintifica in masura in care utilizeaza instrumentarul matematic.

Anume prin lucrarile lor matematica s-a transformat din mijloc de ilustrare in modalitate de

expunere a principalelor interdependente economice.

Leon Walras : creatorul modelului echilibrului general

Fiind martorul criticii liberalismului clasic din partea nationalistilor si a socialistilor, Walras si-a

pus scopul de a plasa stiinta economica pe un fundal teoretic mai solid. El considera ca opera lui A.Smith

si a succesorilor lui clasici era depasita, deoarece nu facea distinctie neta intre teoria economica si

problemele de natura istorica, politica si etica. În opinia lui stiinta economica trebuie sa se divida in 3

compartimente distincte:

Ştiinta economica pura, care trebuie sa se preocupe de studiul legitatilor circulatiei bogatiei.

Ştiinta economica aplicativa,care are menirea de a studia modalitatile producerii bogatiei.

Ştiinta economica sociala,orientata spre analiza modalitatilor de repartitie a bogatiei produse.

L.Walras si-a concentrat toata atentia asupra stiintei economice pure, intitulând lucrarea sa de

baza„Elemente de teorie economica pura”,in care locul central il ocupaproblema formarii preturilor si

a echilibrului.

Modelul concurenţei pure şi perfecte:

Elaborarea modelului unui tip de concurenţă, care nu există în realitate, dar care permite de a

analiza mecanismul formării preţului în condiţiile de liberă concurenţă, condiţii asigurate de intervenţia

statului. El este convins că în condiţiile unei asemenea concurenţe economia se autoreglează. Concurenţa

perfectă are loc doar când sunt prezente simultan cinci premise:

Atomicitatea participanţilor la tranzacţii (număr mare de cumpărători şi vânzători)

64

Omogenitatea produselor – bunurile sunt identice, astfel că cumpărătorilor le este indiferent de

la care producător să cumpere

Fluiditatea pieţei – intrarea liberă a producătorilor pe piaţa dorită

Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie

Transparenţa pieţei – accesul la informaţie

Teoria echilibrului general:

L.Walras a oferit prima idee de echilibru general al economiei, obţinut într-un mediu de

concurenţă pură şi perfectă. El deosebeşte trei tipuri de pieţe:

a) Piaţa produselor

b) Piaţa serviciilor

c) Piaţa capitalului

Echilibrul economic necesită egalarea posibilă a cererii şi a ofertei pe toate trei pieţe. Cel care

realizează acest echilibru este „întreprinzătorul”. În cazul concurenţei perfecte preţul la bunurile şi

serviciile productive se egalează, iar profitul întreprinzătorului scade la zero. Diferenţa între clasici şi

L.Walras constă în faptul că primii afirmă că concurenţa perfectă se realizează spontan, pe când L.Walras

o consideră ca o stare ipotetică care nu poate fi atinsă (stabilită) numai de politica „Laisser - faire”

Vilfredo Pareto : teoreticianul optimului economic

Succesorul lui L.Walras, V.Pareto diviza si el teoria economica in teorie pura si aplicativa.

Economia pura o concepea ca prim pas in cunoasterea fenomenelor economice, obiect principal de

cercetare fiind interdependentele si echilibrul economic general. În cadrul acestei economii, mentiona

Pareto, trebuie utilizat instrumentarul stiintelor fizico-matematice. Urmatorul pas este inserarea succesiva

a unor situatii reale si efectuarea sintezei, acest pas fiind din domeniul economiei aplicative. În acest caz

se cere aplicarea instrumentarului stiintific al istoriei si sociologiei.

Pana la publicarea lucrarii sale „Curs de economie politica” economistii utilitaristi calculau

utilitatea totala prin insumarea utilitatilor individuale. Însa insumarea presupune identitatea unitatilor de

masura pentru diversi consumatori. Or, Pareto sublinia ca este imposibil de a efectua comparatii

interpersonale a utilitatii, dat fiind faptul ca fiecare individ este unicul arbitru a satisfactiei sale, ea

depinzând de parametri personali. Totusi, adauga el, aceasta nu ne impiedica sa afirmam ca fiecare

consumator alege in mod rational cantitatile bunurilor dorite. Consumatorul stie, in realitate, ca pentru el

o anumita combinare a bunurilor este mai avantajoasa decât alta sau ca cele doua combinatii ii sunt

indiferente (cuantificare „ordinala”). Se poate, deci, afirma ca pentru preturile existente el cumpara

bunurile care formeaza combinatia cea mai avantajoasa. Aceasta semnifica, daca inlocuirea unei cantitati

qa din bunul A cu o cantitate qb din bunul B da o combinatie echivalenta combinatiei initiale, aceasta

inlocuire va avea loc, daca valoarea monetara a lui qb este mai scazuta decât a lui qa, adica daca avem:

Pb * qb < pa * qa, sau qb/qa < pa/pb

65

Daca consideram qb/qarata marginala de substituire a produsului A cu produsul B, se poate

aprecia ca consumatorul va inlocui bunul A prin bunul B atâta timp cât rata marginala de substituire a lui

A prin B va fi inferioara raportului dintre pretul lui A si pretul lui B. Când rata marginala de substituire va

fi egala cu raportul intre preturile celor doua bunuri, orice combinatie intre cele doua bunuri devine

indiferenta consumatorului, aducându-i aceeasi satisfactie. În felul acesta, consumatorul egalizeaza

raporturile dintre utilitatile marginale in raport cu preturile bunurilor cumparate. Daca, de exemplu, se

substituie 2 unitati din B pe 1 unitate din A, inseamna ca utilitatea marginala a lui B este de doua ori mai

mica decât a lui A. Rata marginala de substituire a celor doua bunuri este egala cu raportul dintre

utilitatile lor marginale.

Cercetarile efectuate de L.Walras au generat intrebarea: echilibrul economic general este o stare

optimala de repartizare a bunurilor si resurselor economice in orice conditii ? Poate exista cazul când

pentru societate se atinge un efect global, iar pentru unii indivizi – un câstig unilateral ? De exemplu, in

cazul cresterii volumului de bunuri si reducerii profiturilor unitare va câstiga doar o parte de indivizi –

consumatorii. Efectul pozitiv de la majorarea extragerii petrolului il vor resimti doar salariatii ce activeaza

in ramura petroliera, pe când populatia din imprejurimi va resimti un efect negativ sub forma poluarii

mediului ambiant. Care este, deci, criteriul utilitatii sociale, si-a pus intrebare Pareto. Raspunsul a decurs

din cercetarile bazate pe rata marginala de substituire. În situatia echilibrului general al economiei fiecare

consumator cumpara cantitatile de bunuri pentru care raporturile dintre utilitatile lui marginale sunt egale

cu raporturile dintre preturile lor. Rezulta ca, daca nu se schimba nimic in nivelul preturilor bunurilor si in

cantitatile produselor, este imposibil sa creasca satisfactiile obtinute de un consumator fara diminuarea

celor obtinute de un altul. De ce ? Pentru a avantaja un consumator trebuie sa i se ofere contra unei unitati

din bunul A o cantitate din bunul B superioara raportului existent intre pretul lui A si a lui B. Dar, pentru

a opera aceasta substituire, trebuie prelevata cantitatea dorita din B din consumul unui alt individ care

este, astfel, dezavantajat. Acelasi rationament se refera la resursele economice. Sa consideram doi factori

de productie cu preturi si productivitati marginale egale. Deplasând o unitate a primului factor din ramura

A in ramura B, se pierde cantitatea qa din A si se câstiga cantitatea qb din B. Pentru a recupera cantitatea

pierduta din A, este suficient sa se deplaseze din B catre A o unitate din factorul al doilea. Dar aceasta

deplasare duce la pierderea cantitatii qb din B, egala cu cea câstigata anterior. Deci, nu este posibil cu

aceleasi resurse sa se obtina sporuri la un produs fara a se diminua corespunzator cantitatea de alt produs.

Situatia este optimala, deduce Pareto, daca se respecta urmatoarea conditie: este imposibil de a majora

bunastarea unora fara a diminua bunastarea altora. Cu alte cuvinte, situatie optimala este cea care

denota cea mai eficienta distribuire a bunurilor si alocare a resurselor economice. Pornind de la cercetarile

lui Pareto economistii au inceput sa delimiteze doua stari posibile ale economiei: stare optimala si stare

sub-optimala.

Ulterior a fost demonstrata teorema ca echilibrul economic general si este starea optimala a pietei,

când toti participantii la piata, fiecare orientându-se la propriul lui interes, ating maximizarea utilitatilor

66

sale. Prin aceasta a fost confirmat, formalizat si actualizat principiul smithian al „mâinii invizibile”.

Sensul practic al concluziilor lui W.Pareto se reduce la faptul ca,daca economia activeaza in regim de

optimalitate, interventia statului in economie este inutila. Daca, insa, se inregistreaza stare sub-

optimala statul, prin impozite si reglementarea unor preturi, trebuie sa compenseze actiunea

factorilor destabilizatori.

6.4. Şcoala de la Cambridge – sinteza teoriei neoclasice.

Specificitatea scolii marginaliste engleze s - a bazat pe doua considerente. În primul rând, britanicii

au avut al sau fondator – W.S.Jevons. În al doilea rând, scoala liberala clasica, de la care doreau sa se

dezica in Austria si Elvetia, a fost cu precadere engleza. Noua generatie de economisti nu dorea sa-si

subaprecieze invatatorii numai pe motivul ca au aparut noi teorii. Ei au preferat sa modernizeze tezaurul

clasic.

Utilitarismul economic a lui William Stanley Jevons

W.S.Jevons a fost primul dintre pionerii neoclasicismului. El dorea mult sa creeze o teorie

economica originala si exacta, asemenea matematicii. Daca cercetarile lui ar fi fost mai minutioase si

consistente, el si-ar fi atins scopul, insa multe din ideile lui reprezentau doar ipoteze. Când rationamente

analogice au fost aprofundate in lucrarile reprezentantilor scolii austriece, argumentarea riguroasa le-a

asigurat un deplin succes.

Teoria utilitatii

Jevons a fost serios influentat de doctrina filosofica utilitarista a lui I.Bentham, care considera drept

temelie a tuturor actiunilor umane si criteriu al moralitatii tendinta oamenilor spre atingerea utilitatii, spre

obtinerea placerii maximale cu suferinte minimale. Aplicând aceasta doctrina filosofica la stiinta

economica, el a creatmodelul homo oeconomicus rational, care in permanenta apreciaza in memorie

diversele variante de consum, comparând costurile lor (suferintele) cu intensitatea satisfacerii nevoii

(placerile). Maximizarea utilitatii, afirma Jevons,reprezinta problema de baza a cercetarii in cadrul

stiintei economice. În acest scop el delimiteaza doua categorii de utilitate.Utilitatea totala a unitatilor

existente de bun depinde de cantitatea lor: U = f(x), dependenta fiind directa. Însa exista si utilitate a

sporului de bunuri, pe care Jevons a numit-o grad de utilitate, apreciat ca raport intre DU/DX. Pe

economisti, mentiona Jevons, ii intereseaza in primul rând utilitatea ultimului spor al bunurilor, acesta

fiind denumit grad final de utilitate.Pe masura cresterii cantitatii bunurilor consumate acest ultim spor are

tendinta de a se reduce, sublinia el. Totodata, Jevons a precizat ca nu el a fost acela care a descoperit acest

„major principiu”, insa lui ii apartine formularea lui mai exacta.

Valoarea bunurilor, mentiona Jevons, este determinata de gradul final de utilitate. Însa aceasta nu

inseamna ca costurile de productie nu joaca nici un rol. Rolul lor in formarea valorii este indirect,

deoarece „costul de productie determina oferta, oferta determina gradul final de utilitate, iar gradul final

67

de utilitate determina valoarea”. Consumul optimal al bunurilor, in opinia lui Jevons, trebuie sa fie

repartizat intre perioade in asa portiuni, incât in fiecare moment dat gradul final al utilitatii

bunurilor consumate, cu rectificarea probabilitatii obtinerii lor si apropierii in timp, sa fie identic.

Teoria de compromis a lui Alfred Marshall (1842 - 1924)

S-a născut la Londra, în familia unui funcţionar mărunt de la Banca engleză. Era de mic copil

pasionat de matematică, deşi părintele îl impunea să înveţe literatura clasică şi teologia. Intrând la

Universitatea din Cambridge, el studiază matematica, filosofia şi darwinismul, ca până la urmă să

studieze economia politică. Marshall efectuează o sinteză a economiei politice clasice şi reuneşte unele

teze ale lui Ricardo, Malthus, Say, cu cele ale lui K.Menger, S.Jevons, L.Walras. În 1890 publică lucrarea

„Principiile economiei politice”. Ca si J.S.Mill in doctrina liberala clasica, A.Marshall a fost figura finala,

de sinteza a revolutiei marginaliste. Asemenea operei lui J.S.Mill „Principii de economie politica”,

„Principiile stiintei economice” ale lui Marshall au reprezentat cadrul cel mai deplin de cunostinte

economice de la finele sec. XIX si manualul principal al studentilor economisti pâna la

aparitia „Economics”-ului lui P.Samuelson, în care efectuiază studierea vieţii reale:

1. Respinge conceptul clasicilor cu privire la „Homo economicus” ca fiind prea general,

afirmând că în viaţa economică avem de a face nu cu simboluri ci cu oameni adevăraţi.

2. Îndreaptă cercetările teoretice de la abstracţionism (neoclasicii) spre studierea fenomenelor

reale. Astfel dacă L.Warlas a elaborat modelul concurenţei pure şi perfecte inexistente, Marshall

studiază comportamentul preţurilor în condiţiile concurenţei imperfecte, situaţie ce corespunde realităţii.

3. El propune ca termenul de „economie politică” să fie înlocuit cu termenul de „economix”,

tinzând să transforme astfel ştiinţa despre economie într-o ştiinţă exactă.

Înclinatia lui Marshall spre sinteza s-a manifestat in câteva directii. În primul rând, Marshall avea

o proprie viziune asupra gradului de utilizare in cercetarea economica a metodelor matematice. Fiind

matematician de forta el, spre deosebire de colegii sai Jevons si Walras, acorda matematicii un rol destul

de modest, toate diagramele din lucrarea sa fiind date in notele de subsol, iar ecuatiile algebrice – in

anexe. Scopul era nu doar de a reda materialul mai simplu si accesibil. Marshall considera ca

supraaprecierea matematicii in analiza economica poate deveni un pericol, „reorientând atentia noastra la

probleme imaginare”. Însa dezvoltarea ulterioara a teoriei economice nu a mers pe calea indicata de el,

metodele matematice devenind unul din instrumentele principale ale analizei economice contemporane.

În al doilea rând, considerând marginalismul drept o evolutie si nu o revolutie, Marshall a incercat

sa combine abordarea marginalista cu cea clasica si istorica. Asemenea clasicilor, el punea pe prim plan

problema cresterii economice si a repartitiei veniturilor, iar criticând unilateralismul lui Jevons, a integrat

in teoria marginalista analiza costului de productie. Spre deosebire de alti economisti englezi, Marshall

aprecia inalt realizarile teoretice ale scolii istorice germane, fiind interesat de metoda evolutionista,

analiza comparativa a diferitor epoci si tari, de studierea aspectelor etice si juridice.

68

Economia ca parte a biologiei: El formulează o lege, conform căreia între agenţii economici are

loc în permanenţă aceeaşi luptă pentru existenţă, luptă în care învinge cel mai puternic, care reuşeşte să se

adapteze mai bine la condiţiile existente. Ea este binevenită pentru societate, deoarece duce la dispariţia

elementelor slabe, neefective, economia scăpând astfel de factorii care-i reţin dezvoltarea.

Sinteza teoriei valoare – muncă şi valoare - utilitate A.Marshall, ultimul neoclasic încearcă să

găsească o reconciliere între teoria obiectivă a valorii, cu cea subiectivă.

După părerea lui, a încerca să determini dacă valoarea bunului este determinată de costul de

producţie sau utilitate, e ca şi cum ai dori să determini dacă lama superioară sau inferioară a unui foarfece

este aceea care taie hârtia. Valoarea, spune A.Marshall, este bazată pe utilitatea finală şi pe cheltuielile de

producţie.

Teoria preţurilor Potrivit acesteia preţul este stabilit prin interacţiunea a trei factori importanţi:

a) Cheltuielile de producţie

b) Utilitatea marginală

c) Cererea şi oferta

El susţine că preţul pe care consumatorul este predispus să-l plătească este determinat de utilitatea

marginală a bunului, pe când vânzătorul are ca punct de reper, la fixarea preţului, mărimea cheltuielilor de

producţie. Astfel, ţinând cont de aceşti doi factori, preţul depinde de cerere şi ofertă. Şi în punctul în care

cererea se întâlneşte cu oferta se şi află preţul la marfa respectivă.

Totodată, A. Marshall introduce conceptul de elasticitate a cererii şi ofertei.

Cerere elastică – există în cazul când cererea se va schimba într-o măsură mai mare decât preţul

mărfii.

Cerere inelastică – cererea se va schimba într-o măsură mai mică decât schimbarea preţului. Cea

mai neelastică cerere este la produsele de primă necesitate ca: pâinea, cartofi, lapte etc.

Teoria salariului A. Marshall a dezvoltat teoria lui D. Ricardo, cu privire la repartizarea

venitului, evidenţiind patru şi nu trei categorii de venit:

1. Renta – pământ

2. Salariu – muncă

3. Dobânda – capital

4. Profit – spirit de iniţiativă

Primele trei categorii de factori sunt cerute de către oamenii de afaceri şi oferiţi de către alţi

indivizi. Spiritul de iniţiativă, din contră, este cerut de societate şi oferit de oamenii de afaceri.

El vorbeşte de salariu, ca o formă dependentă de nivelul civilizaţiei, care i-ar asigura muncitorului

un nivel de viaţă decent, o educaţie şi o formare profesională.

69

6.5. Contribuţia neoclasicilor la dezvoltarea teoriei economice.

Revolutia marginalista a condus la o revedere radicala a obiectului,metodelor de cercetare si

chiar a denumirii teoriei economice, doctrina neoclasica, generata de ea, constituind o reactie intelectuala

fata de doctrina liberalismului clasic.

Elementele de comunitate intre doctrina clasica si cea neoclasica pot fi reduse la urmatoarele:

individualism metodologic, concurenta perfecta, autoreglarea economiei, interventia minimala a statului

in economie.

Neoclasicii au introdus un nou obiect de studiu a teoriei economice – alocarea eficienta a

resurselor disponibile, si noi subiecti de studiu – consumatorii si producatorii cu interese interdependente.

Abordarea marginalista a valorii este opusa abordarii liberalilor clasici: teoria valoare-

munca/costuri este inlocuita cu teoria valoare-utilitate.

Postulatele fundamentale ale doctrinei neoclasice se reduc la urmatoarele: preferinte stabile ale

indivizilor, detinerea de catre indivizi a informatiilor complete, rationalitatea alegerii, tendinta spre

atingerea echilibrului pe piata.

Începuturile revolutiei marginaliste se caracterizeaza prin formarea a trei scoli –

austriaca,elvetiana si anglo-americana, ale caror fondatori au fost C.Menger, L.Walras si W.S.Jevons.

Şcoala austriaca a acordat o atentie deosebita mai ales problemelor legate de nevoi, bunuri,

valoare si proportiile de schimb. Anume in cadrul ei s-a ajuns la concluzia ca valoarea bunului este un

rationament subiectiv si nu o calitate intrinseca a bunului; ca cu cât bunul este mai abundent, cu atât

valoarea lui este mai mica; ca marimea valorii se masoara prin utilitatea marginala.

Prin lucrarile lui E. von Bohm-Bawerk au fost aduse contributii originale la teoria capitalului si a

dobânzii. Capitalul este conceput nu ca factor de productie ci, mai degraba, ca mijloc de majorare a

productivitatii celorlaltor factori de productie. Dobânda este apreciata ca rezultat al timpului datorita

preferintei indivizilor spre consumul curent.

Prin cercetarile lui F. von Vieser in circulatia stiintifica a fost introdusa una din cele mai

importante categorii ale teoriei economice contemporane – costul alternativ.

Şcoala elvetiana se deosebeste de celelalte scoli marginaliste prin tendinta de a da expresie

matematica oricarui rationament economic. Anume prin contributiile reprezentantilor ei matematica s-a

transformat din mijloc de ilustrare in modalitate de expunere a principalelor interdependente economice.

Problema centrala de cercetare in cadrul scolii de la Lausanne a fost cea a interdependentelor

subiectilor sistemului economic si a determinarii mecanismului de stabilire a echilibrului economic

general si a optimului economic.

Deosebit de eterodoxa a fost scoala anglo-americana. De la ultra-utilitarism, care recunoaste doar

utilitatea drept element constitutiv a valorii si pretului (pozitia lui W.S.Jevons) s-a ajuns la o sinteza a

teoriei valoare-costuri cu teoria valoare utilitate (pozitia lui A.Marshall).

70

O contributie considerabila la dezvoltarea teoriei repartitiei a adus-o reprezentantul

neoclasicismului american J.B.Clark. Prin teoria productivitatii marginale a factorilor de productie au fost

unificate legitatile formarii diferitor tipuri de venituri.

În cadrul primei etape de dezvoltare a doctrinei neoclasice figura de sinteza a fost A.Marshall, a

carui contributii majore pot fi reduse la urmatoarele momente: cercetarea factorilor si legitatilor stabilirii

echilibrului partial; studierea mecanismului formarii preturilor in diferite perioade de timp; propunerea

conceptului surplusului consumatorului; analiza elasticitatii cererii si ofertei si a legitatilor modificarii ei;

introducerea in cercetare a costurilor de productie si a factorului „organizare”.

Prin cercetarile sale neoclasicii „au imbinat” sfera productiei cu cea a consumului intr-un unic

obiect de analiza, extinzând utilizarea marimilor marginale si asupra sferei de repartitie si schimb.

Doctrina neoclasica ramâne a fi dominanta la inceputul mileniului III, aceasta dominatie fiind

calificata cu termenul de „mainstream”. Fixându-si atentia asupra comportamentului individual al

producatorilor si consumatorilor, aceasta doctrina a creat premise pentru aparitia teoriei microeconomice.

71

Tema 7: Instituționalismul

7.1. Trăsăturile caracteristice ale instituţionalismului; reprezentanţii; condiţiile de apariţie;

7.2. Instituţionalismul protestatar şi pozitivist; etapele de evoluţie; reprezentanţii;

7.3. Şcoala sociologică franceză; condiţiile de apariţie; reprezentanţii;

7.4. Neoinstituţionalismul contemporan; viaţa şi opera lui J. Galbraith;

7.1. Trăsăturile caracteristice ale instituţionalismului; reprezentanţii; condiţiile de apariţie.

Cei mai de seamă reprezentanţi ai instituţionalismului au fost:

T.Veblen (1857 - 1929)

J.M.Clark (1884 - 1963)

J.K.Galbraith (1908)

F. Perraux (1903 - 1987)

A apărut în perioada interbelică în SUA şi în curând devine un curent mondial, răspândindu-se în

Franţa, Suedia, Germania, Anglia etc. În decurs de un secol, în interiorul acestei doctrine au apărut o

mulţime de microcurente care diferă între ele. Cu toate acestea există câteva trăsături esenţiale ale

instituţionalismului:

1. Nu erau de acord cu nivelul ridicat al abstractizării ştiinţei economice neoclasice

2. Solicitarea integrării ştiinţei economice cu alte ştiinţe sociale

3. Dezaprobarea empirismului cauzal al economiei clasice şi neoclasice, exprimată prin

propunerea de a efectua investigaţii cantitative detaliate.

4. Critică anumite aspecte ale capitalismului, precum şi unele concepte teoretice clasice şi

neoclasice.

5. Calificarea instituţiilor drept forţă motrică a dezvoltării social – economice

6. Justificarea amestecului statului în economie pentru a evita crizele, şomajul

7. Fac o analiză a fenomenelor economice la nivel macroeconomic

8. Promovează ideea primatului socialului în raport cu economicul.

Instituţiile: sunt statul, biserica, monopolurile, familia, sindicatele, partidele politice, obiceiuri,

legislaţie etc, adică nişte fenomene cu caracter stabil, care exercită o influenţă decisivă asupra vieţii

economice.

La întrebarea care-i instituţia cea mai însemnată, reprezentanţii doctrinei date, dau un răspuns

diferit. Astfel:

Veblen – psihologia socială şi instinctele

Galbraith – statul şi tehnostructura

Justificarea amestecului statului în economie: Au fost primii critici ai monopolurilor, cerând

un amestec masiv al statului în domeniul economic, pentru a lichida anarhia din producţie, dar şi pentru a

lupta cu jaful, veniturile provenite din speculă etc.

72

Ei promovează ideea primatului socialului asupra economicului afirmând că ştiinţa economică nu

este decât una din părţile componente ale sociologiei. Deci ei înlocuiesc conceptul „Homo economicus”

cu „omul sociologic”, afirmând că agenţii economici trebuie studiaţi în strânsă legătură cu mediul în care

aceştia îşi desfăşoară activitatea.

Afirmaţia clasicilor: „Motorul activităţii economice este profitul”, Instituţionaliştii o califică

primitivă, deoarece comportamentul omului este determinat nu numai de factorii economici, ci şi de cei

sociali, psihologici, politici.

Şcoala istorică Germană

1. Au respins metoda deductivă a economiştilor clasici şi au înlocuit-o cu metoda istorică a

comparaţiei.

2. A trecut prin două etape de evoluţie:

a) Mijlocul sec. XIX – „vechea şcoală istorică” în frunte cu Wilhhelm Roscher (1817 - 1894)

b) După 1870 atinge apogeul numindu-se „noua şcoală istorică”

Obiectul de studiu:

1. Economia politică, trebuie să fie o ştiinţă despre economia naţională, care urmează a fi descrise

în modul cel mai detaliat.

2. Îi criticau pe clasici, pentru că ar fi limitat cercetările lor numai la domeniul pur economic,

ignorând un şir de fenomene ce influenţează activitatea omului ca: politica, morala, obiceiurile,

psihologia etc. care joacă un rol decisiv în determinarea motivelor activităţii economice a omului.

3. Au criticat legile economice ale clasicilor, deoarece condiţiile economice şi sociale diferă de la

ţară la ţară, de la epocă la epocă. Astfel, fondatorul şcolii, Wilhelm Roscherm scria că: „Nu poate exista

un singur ideal economic pentru toate popoarele, tot aşa cum hainele nu se cos toate după aceeaşi

mărime”

Metoda: resping metoda deductivă (teoretică, ştiinţifică), elaborând o nouă metodă de cercetare

economică bazată pe fapte concrete, detalii etc. Ei fug de teorie şi acceptă istoria, declarând că

fenomenele economice trebuie cercetate aşa cum se prezintă ele, fără a face multă filozofie. Au acordat o

importanţă exagerată descriptivismului în defavoarea teoriei.

Critică nu numai doctrina clasică, ci şi pe cea marxistă, afirmând că problemele economice,

sociale şi politice, trebuie soluţionate pe calea reformelor şi nu a revoluţiilor.

Vechea Şcoală istorică germană

A fost ilustrată de Wilhelm Roscher, Bruno Hildebrand şi Karl Knies. Fondatorul ei, economistul şi

sociologul W.Roscher, este autorul lucrării Sistemul economiei politice (1854), în care aduce înnoiri

teoretice şi metodologice în ştiinţa economică. El critica teoria liberală clasică pentru că s-a rezumat la

enunţarea unor legi pretins naturale, a căror existenţă nu a putut fi demonstrată. Economia naţională,

susţinea Roscher, reprezenta o entitate organică, a cărei studiere impunea utilizarea metodei inductive

73

comparatiste. Menirea ştiinţei economice era aceea de a studia particularităţile fiecărui popor şi ale

fiecărei epoci istorice şi de a formula, pe această bazată, recomandări privind politica economică

corespunzătoare situaţiei date.

În opinia lui B.Hildebrand, ştiinţa economică era chemată să aprofundeze factorii dezvoltării

economice a popoarelor. Progresul economic, considera el, nu era rezultatul funcţionării unor legităţi

general valabile, ci al acţiunii umane conştiente. Hildebrand distingea trei etape succesive ale istoriei

economice: economia naturală, economia bănească şi economia de credit.

Mai categoric decât alţi adepţi ai acestui curent, K.Knies contesta existenţa oricăror legi în evoluţia

economică a societăţii omeneşti. Economia politică, aprecia el, făcea parte din categoria ştiinţelor istorice,

obiectul ei de studiu fiind latura economică a vieţii poporului. De aceea, considera Knies, economia

politică ar trebui să se mărginească să cerceteze numai asemănările şi deosebirile prezente în evoluţia

istorică a popoarelor.

Noua Şcoală istorică germană

A fost reprezentată, în principal, de Gustav Schmoller şi Ludwig Joseph (Lujo) Brentano. Ei

contestau existenţa oricăror legi economice, pe motiv că fenomenele şi procesele economice sunt extrem

de complexe şi nu pot fi izolate în vederea unei cercetări temeinice; de aceea, considerau fără rost

discuţiile pe această temă.

Obiectul de studiu al ştiinţei economice, aprecia G. Schmoller, îl constituiau faptele economice

izolate, nerepetabile, care puteau fi studiate prin metoda inductivă şiistorică. Această poziţie era respinsă

de Karl Menger, fondatorul Şcolii liberale neoclasice de la Viena, care considera că obiectul ştiinţei

economice îl formau doar fenomenele şi procesele cu caracter general, care trebuiau cercetate prin metoda

deductivă. Între G.Schmoller şi K.Menger s-a purtat, în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea, o

dispută de mare rezonanţă în lumea ştiinţifică, numită "disputa asupra metodei".

Unii adepţi ai protecţionismului şi ai Şcolii istorice germane au susţinut înfăptuirea unor reforme

sociale moderate, cum erau acordarea dreptului de organizare sindicală a muncitorilor, introducerea

asigurărilor sociale, respectarea legislaţiei muncii, protejarea categoriilor sociale defavorizate şi altele. Ei

au fost desemnaţi prin termenul generic desocialişti de catedră, dată fiind preocuparea lor pentru

problemele muncitoreşti, pe de o parte, şi popularizarea acestei problematici de la catedrele universitare

pe care le ocupau, pe de altă parte.

7.2. Instituţionalismul protestatar şi pozitivist; etapele de evoluţie; reprezentanţii;

Instituţionalismul a trecut prin trei etape:

1. Instituţionalismul negativist (protestatar): primele patru decenii ale sec. XX. Au pus accent

pe critica capitalismului şi a liberalismului economic. Reprezentanţii sunt: Thorstien Veblen (1857 -

1929) , J. Commons

74

2. Instituţionalismul pozitivist:Apare imediat după război, prin operele lui J.M. Clark, A.Berle. Se

caracterizează prin schimbarea accentului de la critica capitalismului la înaintarea diferitelor propuneri cu

privire la perfecţionarea lui.

3. Neoinstituționalismul : Mijlocul anilor 60-70 şi se caracterizează prin mărirea ariei geografice,

cât şi a caracterului investigaţiilor. John Kennet Galbraith este teoreticianul de bază.

Instituţionalismul negativist (protestatar): T. Veblen a fost al şaptelea din cei doisprezece copii

ai unei familii de norvegieni, emigraţi în SUA. De mic copil a cunoscut „farmecul” sărăciei şi mizeriei.

După încheierea studiilor superioare, a predat teoria economică la universităţile din Chicago, Stanford şi

Missouri. Între anii 1919-1926 a făcut parte din colectivul Noii Şcoli de cercetare socială din New-York.

T. Veblen este considerat figura cea mai reprezentativă a instituţionalismului protestatar. El s-a făcut

remarcat prin cercetările sale asupra structurilor economice ale societăţii în care a trăit şi pentru analizele

referitoare la sistemul economic contemporan. T. Veblen şi-a expus opiniile sale instituţionaliste în

lucrările: „Teoria clasei fără ocupaţii” (1893), „Teoria întreprinderii de afaceri” (1904), „Inginerii şi

sistemul de preţuri (1921) ş. a. T. Veblen examinează în aceste lucrări trei probleme majore ale societăţii

contemporane:

- motivaţia activităţii economice;

- rolul clasei fără ocupaţii;

- „suveranitatea” consumatorului.

Motivaţia activităţii economice este analizată de economistul american sub două aspecte. În primul

rând, el critică conceptul liberalilor clasici şi neoclasici care au pus în centrul cercetărilor lor ştiinţifice

aşa-numitul „homos economicus” (o persoană abstractă) care în activitatea sa economică este îndrumată

numai de interesul obţinerii unui profit cât mai mare. În viaţa reală, spune T. Veblen, nu a existat

niciodată un asemenea om. Apoi argumentează teza potrivit căreia agentul economic fizic sau juridic are

ca motivaţie a activităţii sale nu atât scopul majorării profitului, cât, mai ales, un şir de instincte, cum ar fi

instinctul paternităţii, instinctul curiozităţii şi chiar necesitatea îndeplinirii unei activităţi utile societăţii.

În al doilea rând, T. Veblen respinge noţiunea de legi economice universale, lansată de economiştii

clasici. Aplicând, asemenea altor savanţi (de ex. A. Marshall), darwinismul în activitatea economică, el

afirmă că viaţa este nimic altceva decât o luptă permanentă pentru existenţă, iar evoluţia structurilor

sociale este doar „un proces al selecţiei naturale a instituţiilor”.

Clasa fără ocupaţii este considerată de fondatorul instituţionalismului protestatar ca una din

principalele instituţii dăunătoare ale societăţii capitaliste. În această clasă T. Veblen include proprietarii

mijloacelor de producţie, intermediarii, bancherii, rentierii şi alte persoane care, fără a produce ceva,

obţine pe diferite căi necinstite câştiguri fabuloase, cheltuindu-le apoi pentru satisfacerea unor pretenţii

anormale. Ducând un mod de viaţă parazitar, clasa fără ocupaţii reduce posibilităţile statului pentru solu-

ţionarea problemelor sociale ale producă- torilor de bunuri materiale şi de prestare a serviciilor utile.

75

Comparând diferite etape din istoria dezvoltării omenirii, T. Veblen ajunge la concluzia că, în esenţa sa,

comportamentul individului contemporan nu se deosebeşte prin nimic de cel al omului din societatea

primitivă. Atâta doar că individul contemporan este mai camuflat, mai viclean, mai şmecher, mai înstrăi-

nat. Şi în trecut, şi în prezent, clasa care domină nu îndeplineşte niciun fel de munci fizice şi nu produce

nimic. Pentru a ajunge în vârful piramidei sociale, trebuie să fii carierist, să jefuieşti, să minţi, să-ţi

materializezi egoismul, cruzimea, setea de pricopsire. Criteriul rangului social al clasei fără ocupaţii îl

constituie cheltuielile neproductive care au la temelia lor nu anumite nevoi raţionale, ci dorinţa

nenormală, aiurită chiar de a-şi demonstra superioritatea de a se deosebi, de a-şi satisface orgoliul.

Concepţia privind „suveranitatea consumatorului” reprezintă o reacţie critică a lui T. Veblen la

teza lansată de neoclasicii S. Jerons, C. Menger, L. Walras ş. a., potrivit căreia consumatorul ar fi într-un

anumit sens un „rege”, deoarece are privilegii de a beneficia de cele mai bune mărfuri şi servicii,

procurate la cele mai convenabile preţuri. T. Veblen argumentează că o astfel de afirmare este o iluzie, o

rătăcire, întrucât consumatorul nu este suveran în alegerea sa, ci este supus unor puternice presiuni, care îl

impun, în cazul procurării mărfurilor la un comportament neindependent, neraţional. Aşa se întâmplă că

cei bogaţi consumă adeseori nu pentru a-şi satisface nişte nevoi raţionale, ci fiindcă sunt mânaţi de

necesitatea de a-i impresiona pe cei din jur, de a-i întrece pe alţii, de a se lăuda, de a se arăta originali.

Acest comportament este mai apoi „imitat” şi de reprezentanţii altor categorii sociale. Până la urmă se

declanşează o goană tot mai intensă după originalitate, după modă ş. a. În consecinţă, se creează o situaţie

paradoxală, când la unele mărfuri cererea creşte paralel cu creşterea preţurilor, şi nu invers. În asemenea

condiţii consumatorul îşi pierde orice suveranitate, el devine un sclav al modei, al ambiţiilor. Un adept al

instituţionalismului protestatar a fost J. Commons. În lucrările sale „O istorie documentară a societăţii

americane industriale” (1910-1911), „Istoria muncii în SUA” (1918) a demonstrat că structura instituţiilor

evoluează pe măsura schimbărilor fenomenelor şi proceselor economice şi sociale care au loc în societate.

Un susţinător şi promotor al instituţionalismului negativist a fost W. Mitchell. El s-a pronunţat pentru

acumularea unor date şi fapte sistematice în vederea identificării tendinţelor de dezvoltare ale vieţii

economice şi pentru aprobarea pe această bază a unor măsuri de politică economică adecvate. În celebra

sa lucrare „Ciclurile de afaceri” (1913), W. Mitchell introduce pentru prima dată în gândirea economică

noţiunea de „ciclu de afaceri” ca instituţie a societăţii contemporane.

Instituţionalismul pozitivist: cuprinde perioada de timp dintre anii ’30-’70 ai secolului trecut şi se

caracterizează prin schimbarea accentului de la critica capitalismului la înaintarea diferitelor propuneri cu

privire la perfec- ţionarea lui. Printre aceste propuneri se află:

- difuziunea proprietăţii;

- constituirea economiei mixte;

- revoluţia în distribuirea veniturilor.

Principalii promotori ai propunerilor menţionate sunt consideraţi J. M. Clark (1884- 1963) şi A. A.

Berle (1895-1971). Ei susţin ideea că, începând cu anii ’50 ai secolului al XX-lea, în cele mai dezvoltate

76

ţări cu economie de piaţă a avut loc o schimbare radicală în structura proprietăţii capitaliste. Pe lângă

proprietatea individuală, care cedează treptat poziţiile dominante, devin tot mai răspândite asemenea

forme, precum proprietatea acţionară, proprietatea corporatistă şi proprietatea publică. Mai mult, forma

principală a întreprinderii devine societatea pe acţiuni, iar muncitorii coproprietari ai acestei societăţi şi

deţinători de acţiuni (hârtii de valoare), care dau dreptul de însuşire a unei părţi a venitului nou creat sub

denumirea de „dividend”. Din aceste considerente A. A. Berle declară că în secolul al XX-lea a avut loc o

revoluţie în instituţia proprietăţii, esenţa căreia constă în înlocuirea proprietăţii individuale cu proprietatea

societară capitalistă. Transformările în instituţia proprietăţii au contribuit la apariţia şi constituirea

economiei mixte. Economia mixtă reprezintă forma contemporană de activitate economică în componenţa

căreia funcţionează şi se influen- ţează reciproc două sectoare principale: unul privat şi altul public.

Economia mixtă este, în esenţă, o economie descentralizată, o economie concurenţială, o economie

deschisă. De notat că în prezent toate ţările Terrei, indiferent de nivelul dezvoltării lor, de potenţialul

economic şi cultural, de modul de guvernare, sunt economii mixte. Concomitent cu difuziunea proprietăţii

capitaliste şi formarea economiei mixte a avut loc, după părerea instituţionaliştilor „pozitivişti”, şi o

revoluţie în distribuirea veniturilor. Muncitorii coproprietari ai societăţilor pe acţiuni, paralel cu salariile

nominale, însuşesc şi un venit suplimentar numit „dividend”. Mă- rimea dividendului depinde de masa

venitului net al întreprinderii acţionare şi de numărul de acţiuni deţinute de coproprietarul acesteia. Statul,

instituţia principală a societăţii contemporane, promovează şi alte măsuri de justiţie socială, care au ca

scop atenuarea enormei „diferenţieri de venituri între păturile sociale”.

7.3. Şcoala sociologică franceză; condiţiile de apariţie; reprezentanţii.

1. Apariţia este condiţionată de unele particularităţi ale gândirii economice franceze ca:

a) Caracterul revoluţionar şi aspiraţiile lui spre echitate socială şi umanism

b) Existenţa unei tradiţii vechi, de amestec al statului în economie (timpul mercantiliştilor)

c) Consideră că economia politică trebuie plasată într-un cadru mai larg al sociologiei

2. Francois Perraux (1903 - 1987), s-a născut la Lyon. Ca marea majoritate a economiştilor

francezi el nu este nici neoclasic nici keynisist, marxist şi neoliberal. Lucrarea sa de bază este „Economia

secolului XX” – 1961

Teoria economiei dominante

Dominaţia – o influenţă ireversibilă, intenţionată sau nu, pe care un individ, o firmă, o naţiune o

exercită asupra altor unităţi mai puţin puternice.

Dominantă este întreprinderea care datorită proporţiilor activităţii sale (obţinerea creditelor în

condiţii avantajoase, rezerve financiare) are o influenţă decisivă asupra concurenţilor cât şi

consumatorilor. Fiind liberă în deciziile sale, ea impune altor firme voinţa sa, făcându-le să se adapteze la

cerinţele ei. El extinde teoria dată şi la nivel de naţiune, astfel, afirmând că economiile naţionale se împart

în:

77

Economii dominante

Economii dominate (legea dominaţiei supreme - Aristotel)

Relaţiile economice dintre ţări se stabilesc în urma unei lupte mari de concurenţă, unde învinge cel

mai puternic. Mai mult, cu timpul, „efectul dominaţiei” se accentuează ceea ce duce la adâncirea

decalajului dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

7.4. Neoinstituţionalismul contemporan; viaţa şi opera lui J. Golbraith;

Începe pe la mijlocul anilor ’60-’70 ai secolului trecut şi se distinge prin lărgirea ariei geografice

şi a caracterului cercetărilor efectuate. Teoreticianul principal al acestei perioade este John Kenneth

Galbraith (1908-2006). J. K. Galbraith s-a născut în Canada, a absolvit Universitatea din Toronto, unde

capătă studii preponderent agrare. Susţine doctoratul în economia agriculturii. A activat în calitate de

profesor la universităţile din SUA, Canada şi Franţa. Se bucură de o popularitate enormă printre studenţi.

Fiind consilierul economic principal al Preşedintelui SUA J. Kennedy, i-a propus acestuia ideea de a pune

accentul în practica sa economică pe teoria dirijismului economic al lui J. M. Keynes. Între anii 1961-

1963 a fost ambasador al SUA în India. J. K. Galbraith a publicat mai multe lucrări, cele mai cunoscute

fiind „Noul stat industrial” (1967) şi „Ştiinţa economică şi interesul public” (1967). Din aceste şi alte

lucrări fondatorul neoinstituţionalismului desprinde concluzia că societatea contemporană este, în esenţă,

o societate bazată nu pe raporturi de egalitate în lupta de concurenţă şi cu suport în mecanismele

autoreglatoare ale pieţei, ci pe relaţii asimetrice, de inegalitate. Temelia unor astfel de raporturi o

constituie concentrarea şi centralizarea producţiei ca urmare a progresului ştiinţifico-tehnic şi

transformările economice şi sociale. Principalele instituţii examinate de J. K. Galbraith sunt:

- marea întreprindere;

- tehnostructura;

- planificarea;

- mediul economic;

- piaţa și statul.

În viziunea lui J. K. Galbraith forţa economică şi, ca o consecinţă, şi cea politică a societăţii

contemporane o constituie marea întreprindere. Evoluţia economică a fost de aşa natură, explică J. K.

Galbraith, că în SUA două sute de întreprinderi uriaşe folosesc două treimi din numărul de muncitori

industriali. Câteva mari linii de aviaţie, două companii de linii telefonice, trei reţele de televiziune, câteva

companii electrice au acaparat sectoarele lor de activitate. Cincizeci de mari bănci domină piaţa

financiară. Concentrarea în domeniul asigurărilor şi a comerţului, cu excepţia comerţului de detaliu, este

şi mai mare. Aproximativ două mii de mari întreprinderi furnizează mai mult de jumătate din producţia de

bunuri şi servicii create în cele 10-12 milioane de întreprinderi mijlocii şi mici. Marile întreprinderi

determină condiţiile de producţie şi de preţ. În astfel de împrejurări nu numai consumatorul este la

78

dispoziţia acestora, manevrat prin publicitatea adesea înşelătoare, ci şi însuşi statul este influenţat şi dirijat

să ia măsuri şi decizii favorizante marii firme. Totodată, J. K. Galbraith a observat că oricât s-ar concentra

şi centraliza o economie, ea nu va exclude niciodată mica întreprindere şi pe micul întreprinzător.

Dimpotrivă, adeseori existenţa acestuia din urmă devine o necesitate pentru cea dintâi. Între marea şi mica

producţie există numeroase legături de interdependenţă. Prin urmare, o economie este unică şi

indivizibilă. Dar marea producţie întotdeauna va avea influenţă asupra celei mici.

O altă instituţie examinată de J. K. Galbraith este tehnostructura. El consideră că în fond

capitalismul contemporan este unul fără capitalişti cu nume proprii, anonim, impersonalizat. Astfel de

întreprinzători de tipul lui Ford, Carnegie, Nalon ş. a. nu mai există. În marea întreprindere deciziile sunt

luate de judecăţile colective ale managerilor, directorilor comerciali, directorilor tehnici, inginerilor,

oamenilor de ştiinţă, contabililor, şefilor de personal sau ai altor profesionişti de înaltă calificare. Anume

ei formează tehnostructura societăţii contemporane. În marea societate pe acţiuni puterea tinde să treacă

din mâna proprietarilor în cea a gestionarilor. În întreprinderile uriaşe nimeni nu posedă mai mult de 1%

din acţiuni. Rar când se mai întâlnesc firme mari cu acţionari care să posede de la 2% la 10% din acţiuni.

În general, acţionarii sunt neinformaţi cu privire la afacerile curente ale întreprinderilor. Tehnostructura

derivă din cerinţele tehnologice moderne, din necesitatea îmbinării talentelor specializate, a planificării,

care, la rândul său, presupune o amplă cantitate de informaţie.

Una dintre instituţiile importante ale realităţii contemporane este considerată de către J. K.

Galbraith planificarea. De notat că ideea de planificare în sensul raportului conştient între prezent şi

viitor a fost formulată cu mai mult de trei secole în urmă de cardinalul Armand Richelieu (1585-1643),

care în anul 1624 a devenit cârmuitor al Franţei. El intuise clar necesitatea de „a trasa planuri pentru a

permite prezentului să fie legat fără daună de viitor”. De la apariţia sa, planificarea a evoluat atât în ceea

ce priveşte conţinutul, cât şi sfera de aplicabilitate. Astăzi, fără o planificare bine determinată, nu poate fi

realizată o economie de piaţă avansată şi, ca urmare, o politică economică şi socială a unei ţări. „Toate

economiile industrializate sunt, prin forţa lucrurilor, larg planificate”. Deosebit de importantă este

planificarea în cadrul marilor întreprinderi. Acestea trebuie să facă faţă unui câmp crescut de activităţi, să

răspundă imperativului unei producţii de masă. Planificarea în cadrul marilor întreprinderi decurge din

necesitatea modernizării factorilor direcţi şi a factorilor indirecţi de producţie, intensificării proceselor

integraţioniste, lărgirii fluxurilor de export-import ş. a.

Mediul economic ca instituţie a societăţii contemporane este analizat de J. K. Galbraith în

contextul activităţii marilor întreprinderi şi a planificării în cadrul acestora. El constată că mediul

economic este dat de modul organiză- rii şi programării proceselor de producţie şi de desfacerea bunurilor

materiale şi a serviciilor. Fondatorul neoinstituţionalismului afirmă că în alegerea formei societăţii

economice determinante sunt nu concepţiile teoretice, ci „imperativele tehnologice şi organizatorice”. J.

K. Galbraith ajunge la concluzia că dezvoltarea economică a vremurilor noastre nu este autoreglabilă prin

sistemul pieţei, că organizarea, planificarea şi gestionarea sunt direcţiile-cheie în prosperarea oricărei

79

unităţi economice. Galbraith este conştient de pericolul supramonopolizării economiei. Prin

întreprinderile mari se creează societatea belşugului. Totodată, el ţine să atenţioneze că marea firmă poate

să sufoce şi să subordoneze mediul economic în condiţiile în care înlătură orice formă de concurenţă.

J. K. Galbraith analizează sub toate aspectele şi rolul pieţei ca instituţie a societăţii contemporane.

După părerea sa, la origini piaţa era locul unde se întâlneau vânzătorii şi cumpărătorii, realmente, pentru a

schimba produsele lor alimentare, îmbrăcămintea, vitele şi alte mărfuri. Piaţa astăzi, apreciază el, „este,

desigur, un concept abstract care implică vânzări ori cumpărări de bunuri şi servicii”, fiind golită de orice

sens geografic. Şefii unor uriaşe întreprinderi fac tranzacţii deseori foarte complexe pe pieţe unde ei n-au

pus niciodată piciorul. În trecut piaţa era unicul regulator al vieţii economice. Ea dispunea de mecanisme

proprii de stabilire a preţurilor în conformitate cu cererea şi oferta. În astfel de condiţii rolul decisiv îi

revenea concurenţei perfecte. Asemenea tranzacţii se puteau realiza numai în cazul în care guvernele nu

interveneau deloc în activitatea economică. Până şi marii producători erau constrânşi să se supună acestui

joc, acestui mecanism. Evoluţia economică a fost însă de aşa natură, explică J. K. Galbraith, încât

concurenţa perfectă nu mai acţionează în economiile dezvoltate. Ea este înlocuită de câteva societăţi

anonime – monopoluri sau oligopoluri – care au puterea de a fixa preţurile lor şi de a-şi regla interesele.

Marea întreprindere sinonimă cu sistemul industrial a distrus, astfel, mecanismele pieţei cu concurenţă

perfectă. Cu toată puterea deosebită a marilor întreprinderi în societatea contemporană şi cu toată

creşterea rolului statului în viaţa economică, afirmă J. K. Galbraith, piaţa n-a dispărut. Multe întreprinderi

exercită doar un control imperfect asupra preţurilor. Piaţa cu mecanismele sale de funcţionare există

pentru o mulţime de întreprinderi mici şi mijlocii, pentru micii comercianţi, pentru fabrici mari, dar care

nu au o situaţie de monopol, într-o oarecare măsură pentru agricultură ş. a. Autorul

neoinstituţionalismului consideră că dezvoltarea sistemului industrial, punând capăt autotputernicei pieţe

libere, nu va conduce niciodată la dispariţia acesteia ca unul din fundamentele esenţiale ale economiei de

piaţă.

J. K. Galbraith consideră statul ca fiind instituţia supremă a societăţii. Rolul şi funcţiile acestei

instituţii au evoluat pe măsura dezvoltării civilizaţiei umane. În etapa actuală statul a devenit nu numai un

reglator al proceselor politice, economice şi sociale, ci şi un mijloc de sprijinire a concurenţei loiale şi a

pieţei. Statul impune sau stabileşte preţuri minimale pentru produsele agricole, în particular, poate decreta

cota beneficiilor minimale pentru micii comercianţi. Guvernul poate acorda subvenţii sau asistenţă

financiară unor producători pentru sporirea competitivităţii produc- ţiei, poate asigura salarii minimale

garantate lucrătorilor nesindicalizaţi ş. a. Aşadar, economia naţională la proporţiile sale actuale nu se

poate dezvolta fără o intervenţie activă a statului.

80

Tema 8: Keynesismul

8.1. Necesitatea apariţiei unei noi paradigme în gândirea economică;

8.2. Bazele teoriei macroeconomice Keynesiste; metodologia;

8.3. Modelul economic Keynesist bazat pe cererea efectivă;

8.4. Măsurile de politică economică preconizate de Keynes;

8.1. Necesitatea apariţiei unei noi paradigme în gândirea economică.

Primul război demonstrase că principiul „laiser - faire” se epuizase şi economia capitalistă nu mai

putea funcţiona normal fără o intervenţie masivă a statului, deoarece situaţia economică continuă să se

înrăutăţească, crizele adânci şi pustiitoare, şomajul,inflaţia şi marile conflicte sociale puneau sub semnul

întrebării însăşi viabilitatea economiei de piaţă, a capitalismului. Practica critica la tot pasul unul dintre

conceptele principale ale liberalismului economic, precum că economia de piaţă este capabilă să se

autoregleze prin jocul liber al cererii şi ofertei.

Altfel spus, odată cu complicarea mecanismului de funcţionare a economiei, cu creşterea

instabilităţii ei, însuşi regimul capitalist părea să dea faliment, să se prăbuşească sub povara neputinţei de

a face faţă problemelor de primă importanţă.

În noile condiţii, rolul hotărâtor în economie îl jucau grupurile de întreprinzători, puţin numeroase,

preţurile de monopol, concurenţa imperfectă, precum şi o mare diferenţiere a veniturilor. Dar problema

principală, era şomajul.

Astfel, începe să se contureze tot mai puternic o ruptură între teoria şi practica economică,

deoarece, în timp ce în teorie dominau conceptele liberalismului economic, peste tot în lume, statul

recurgea tot mai mult la amestecul său în viaţa economică.

Era nevoie de a înnoi atât metodologia, cât şi teoria economică, lucru pe care începuse să-l facă

unii economişti ca:

A.C. Pigon (1877 - 1959) , englez

M. Kalecki (1899 - 1970), polonez

Wicksell (1851 - 1926), suedez

Însă misiunea de a elabora o nouă doctrină şi de a propune noi metode eficiente de ieşire din criză

avea să-i revină lui Keynes.

John Maynard Keynes (1883 - 1946) Sa născut la Cambridge, în familia unui economist vestit.

Pasionat de matematică şi teoria probabilităţii, el se orientează şi spre studierea problemelor economice.

Ia avut ca profesori pe A.Marshall, A.Pigon. La intervenţia lui Marshall, el este numit profesor de

economie politică la Universitatea din Cambridge. Dar se simte strâmtorat în cadrul unei cariere

universitare şi se avântă în activitatea practică. În urma unor speculaţii reuşite la bursă, adună o avere

mare.

81

La începutul carierei sale, el era pasionat de studierea monedei. În 1930 publică „Tratat asupra

banilor”, apoi în 1936 publică celebra sa lucrare: „Teoria generală a folosirii braţelor de muncă, a

dobânzii şi a banilor” unde efectuează o analiză de ansamblu a economiei de piaţă. Pentru enorma sa

contribuţie la dezvoltarea ştiinţei despre economie el devine lord al Marii Britanii. La puţin timp după

acest eveniment, în 1946 J. M. Keynes se stinge din viaţă.

În timpul războiului, Keynes a jucat un rol important în cadrul Trezoreriei Britanice, fixându-şi ca

obiectiv principal refacerea ordinii economice de după război. În 1943, Keynes face publică ideea sa cu

privire la Bancor, o propunere pentru o uniune internaţională de clearing. Consultându-se şi cu

americanii, în cele din urmă, Keynes renunţă la ideea sa în favoarea „Planului Alb American”, plan care

viza crearea unui fond internaţional din monedele ţărilor participante. În orice caz, unele aspecte ale

uniunii de clearing previzionate de Keynes au fost incluse în acest proiect. În 1944, Keynes a condus

delegaţia britanică la conferinţa internaţională de la Bretton Woods, unde au fost stabilite detaliile acestui

sistem. A fost acceptat „Planul Alb American”, ţările au adoptat rate de schimb fixe, monedele fiind

fixate în funcţie de dolarul american, în timp ce dolarul însuşi putea fi schimbat pe o cantitate de aur.

Două instituţii, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională au fost create pentru a supraveghea

noul sistem monetar internaţional

8.2. Bazele teoriei macroeconomice Keynesiste; metodologia.

1. S-a inspirat din lucrările mercantiliştilor şi din lucrarea lui T.Malthus „Eseu asupra

principiului populaţiei”

2. Respinge concepţia unei ordini naturale, şi a unor legi obiective ce ar asigura funcţionarea

spontană a economiei, echilibrul economic. El plasează la temelia activităţii economice înclinaţiile

psihologice ale oamenilor, pe care le ridică la nivel de legi economice. Principalele legi psihologice sunt:

a) Legea psihologică fundamentală – înclinaţia spre consum şi economii

b) Legea imboldului spre investiţii

c) Legea preferinţei pentru lichidităţi

Anume aceste înclinaţii, având un caracter ştiinţific şi incontrolabil, se află la temelia fluctuaţiilor

economice, a crizelor şi a şomajului. În acelaşi timp, deoarece ţin însăşi de natura omului, ele rămân

veşnice, universale, influenţând dezvoltarea economică în toate societăţile.

3. Afirmă că forţa majoră care mişcă societatea şi viaţa economică sunt ideile.

4. Ca şi neoclasici Keynes împarte societatea în producători şi consumatori şi nu în clase sociale,

cum procedează clasicii şi marxiştii.

5. Spre deosebire de neoclasici, care au efectuat o analiză microeconomică a proceselor

economice lanivelul firmei, producătorului şi consumatorului, Keynes respinge însă „Legea Say” şi

susţine că economia de piaţă are un şir întreg de neajunsuri ca dezechilibrele, şomajul, diferenţierea de v

nituri etc. Dorind să propună autorităţilor statale remedii concrete şi eficiente de depăşire a acestor

82

neajunsuri, el pune accentul în analiza sa pe studierea: venitului naţional, consum, investiţii, economii

etc. Efectuarea unei analize macroeconomice i-au permisă descopere o serie de greşeli ale clasicilorşi

neoclasicilor ca:

a) Ipoteza transformării automate şi integrale în orice moment a economiilor în investiţii

b) Afirmaţiile ca:

Rata dobânzii este reglată numai de cerere şi ofertă de capital

Salariul este reglat de cererea şi oferta forţei de muncă

Forţa de muncă de nivelul salariilor

6. Dacă neoclasicii au plasat în centrul preocupărilor lor piaţa cu elementele ei (preţul, cererea,

oferta etc.), Keynes pune accentul pe studierea fluxurilor, adică acircuitului mărfurilor globale. Pentru

piaţa nu este decât unul dintre momentele acestui circuit.

Schimbarea ordinii priorităţilor: Autorii clasici plasează în centrul cercetărilor problema banilor

şi finanţelor deoarece, considerau că stabilitatea monetară şi echilibrul bugetar sunt condiţiile cheie ale

prosperităţii economice. Apoi urma economia, ghidată de jocul spontan al preţurilor. Şi pe ultimul loc se

află socialul deoarece pentru a repartiza mai mult, trebuie mai întâi să se producă mai mult.

Keynes stabileşte o altă ordine:

I. Plasează socialul – mai întâi trebuie a sigurată utilizarea completă a forţei de muncă, de care va

depinde atât securitatea socială, cât şi stabilitatea politică.

II. Plasează economia – odată asigurată utilizarea completă a braţelor de muncă prosperitatea şi

belşugul vor veni de la sine, cauzate de creşterea inevitabilă a veniturilor.

III. Plasează moneda şi finanţele – pentru a asigura realizarea obiectivelor de mai sus trebuie să

sacrifice ceva.

Problema echilibrului economic: Clasicii considerau că în condiţiile economiei de piaţă

producţia oscilează în jurul unui punct de echilibru între cerere şi ofertă. Potrivit „legii lui Say” oferta îşi

creează cererea sa, deci echilibrul se stabileşte automat, iar crizele şi şomajul sunt imposibile. În acest

caz, circuitul economic, care asigură echilibrul economic arată astfel:

Fig. Circuitul economic al lui J.B.Say (legea debușeelor)

83

Keynes respinge legea dată, spunând că echilibrul economic nu se stabileşte în mod automat.

Deoarece economia capitalistă se menţine pe o perioadă îndelungată într-o stare cronică de activitate

subnormală şi între actul economisirii şi cel al inv estirii există deosebiri de spaţiu şi timp. Astfel, schema

circuitului economic se prezintă astfel:

Fig. Circuitul economic al lui J.M. Keynes

Aici circuitul economic nu se mai înfăptuieşte automat, deoarece între economii şi investiţii, există

o ruptură, adică nu tot ce se economiseşte se şi investeşte. Deci, economia capitalistă nu poate asigura

echilibrul economic fără o intervenţie însemnată a statului.

Problema şomajului: Potrivit teoriei clasice şi neoclasice, şomajul poate fi numai voluntar,

deoarece, orice muncitor, care doreşte să obţină un loc de lucru, va fi angajat, deoarece economia de piaţă

poate asigura utilizarea deplină atât a capacităţilor de producţie, cât şi a braţelor de muncă. Cauza

şomajului sunt salariile prea ridicate revendicate, de muncitori fapt care-i înclină pe agenţii economici să

cumpere maşini şi utilaje, în loc să angajeze noi braţe de muncă. Însă în realitate şomajul devenise un

fenomen permanent, iar în timpul crizelor economice muncitorii nu puteau găsi un loc de lucru nici chiar

cu cel mai mic salariu.

Keynes, afirmă că şomajul nu constituie un rău absolut, până la un anumit nivel el este un factor

pozitiv, stimulându-i pe oameni să lucreze mai bine. El pune sub îndoire capacitatea ratei dobânzii de a

armoniza economiile şi investiţiile. El afirmă că la originea şomajului se află nu salariile prea ridicate,

cum ziceau neoclasicii, ci necoincidenţa dintre economii şi investiţii, iar în ultimă instanţă, salariile mici.

De existenţa şomajului sunt vinovaţi cei bogaţi, care supuşi acţiunii legii psihologice, cheltuiesc tot mai

puţin din veniturile obţinute, economisind o parte tot mai mare, în loc s-o investească. În cest caz, şomajul

poate fi redus numai prin intervenţia statului în economie pentru a încuraja investiţiile.

8.3. Modelul economic Keynesist bazat pe cererea efectivă.

Pentru a-şi argumenta răspunsul, că nivelul ocupării depinde de cererea efectivă de mărfuri, el a

elaborat o teorie sub forma unui model economico-matematic, operând îndeosebi cu şase elemente

esenţiale:

84

E – volumul braţelor de muncă folosite în cadrul întregii economii

Y – venit naţional global

I – investiţiile

S – economiile

D – cererea efectivă de mărfuri

C – consumul de bunuri

Keynes, afirmă că cererea tinde să rămână mereu în urma ofertei ceea ce duce la apariţia crizei şi

şomajului. Acest lucru se întâmplă din cauza că întreprinderile îşi fixează nivelul de activitate nu în

dependenţă de factorii de producţie disponibili, ci în funcţie de previziunea referitoare la cererea efectivă:

Fig. Modelul macroeconomic Keynesist

Dacă Y=C+I – se realizează o ocupare integrală a braţelor de muncă. Însă în realitate Y>C+I,

adică o parte din producţie nu se realizează, ceea ce şi provoacă dezechilibre. Deci, ponderea mare a

şomajului involuntar este ponderea mare a economisirii în venitul global, datorită acţiunii a trei legi

psihologice fundamentale:

Legea psihologică fundamentală: Respinge ordinea naturală şi neagă existenţa unor legi

economice obiective. El explică relaţia dintre venit şi consum prin acţiunea unei legi psihologice

fundamentale, care cuprinde înclinaţia spre consum şi economii. Astfel: „psihologia omului este de aşa

natură că atunci când se măreşte venitul real global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime.” J.

Keynes.

Deoarece tind ca o parte din venit să o economisească sub formă de bani. Pe măsură ce cresc

veniturile, scade înclinaţia spre consum şi creşte înclinaţia spre economii. Deci:

1.Creşterea venitului duce la creşterea economiilor şi la scăderea consumului

2.Scăderea consumului duce la scăderea cererii globale, la scăderea volumului producţiei şi la

creşterea şomajului.

Legea imboldului spre investiţii: În cazul unui nivel neschimbat al consumului, cererea globală

şi nivelul ocupării braţelor de muncă depinde de volumul investiţiilor curente ceea ce depinde de

cointeresarea întreprinzătorului de a investi. Ei sunt predispuşi să investească doar în cazul când va obţine

un profit care i-ar satisface, adică când eficienţa marginală a investiţiilor noi este mai mare – nu rata

85

profitului reală, existentă în momentul investirii, ci cea viitoare care trebuie să fie mai mare decât rata

dobânzii. Dacă eficienţa marginală = < d' – preferă să depună banii la bancă

Legea preferinţei pentru lichidităţi: Este predispunerea oamenilor de a-şi păstra economiile sub

formă lichidă, care sunt uşor de transformat în orice alte bunuri. Motivele unui asemenea comportament

sunt:

1. Mobilul precauţiei – dorinţa de a avea numerar pentru a face unele cheltuieli imediate

2. Mobilul afacerilor - pentru efectuarea operaţiilor curente de afaceri între perioada de

cumpărare şi vânzare.

3. Mobilul speculaţiilor

4. Incertitudinea ratei dobânzii

8.4. Măsurile de politică economică preconizate de Keynes.

Stimularea investiţiilor: Keynes spune că nu economiile ci consumul favorizează investiţiile.

Pentru stimularea cererii globale, el propune mărirea investiţiilor publice atât în sfera productivă cât şi în

cea neproductivă (şomerul cu groapa). Stimularea investiţiilor private urmau să se înfăptuiască prin

intermediul micşorării ratei dobânzii.

Stimularea consumului: Propune promovarea unei politici de sporire a consumului de stat şi de

redistribuire a veniturilor. Dar o mare diferenţiere a veniturilor are urmări negative pentru dezvoltarea

economică deoarece stimulează tendinţa de mărire a economiilor şi de limitare a investiţiilor. Pentru

asigurarea unei repartiţii mai echitabile, Keynes propune:

1.Introducerea impozitului progresiv pe venit

2.Introducerea unui sistem eficient de asistenţă socială, servicii publice

Politica monetară: Clasicii afirmau că moneda este un simplu instrument neutru care nu face

decât să mijlocească schimbul. Keynes afirma că banii joacă un rol activ în viaţa economică. Unul din

scopurile principale ale politicii monetare este menţinerea ratei dobânzii la cel mai scăzut nivel posibil.

Reducerea ei, poate fi realizată pe calea sporirii cantităţii de bani aflaţi în circulaţie, dar apare inflaţia. Din

două rele Keynes alege răul cel mai puţin periculos pentru societate - inflaţia.

Critica teoriei liberului schimb: El consideră ineficientă politica liberului schimb (laisser –

faire) nu numai la scară macroeconomică ci şi mondoeconomică. Atunci când într-o ţară nivelul

şomajului este ridicat, ea urmează să-şi închidă frontierele pentru a opri pătrunderea pe piaţa internă a

mărfurilor străine ceea ce duce la producerea lor, chiar şi cu cheltuieli mai mari, în cadrul ţării respective.

Aceasta va duce la apariţia unor noi întreprinderi. Dar politica dată nu poate fi promovată pe termen lung.

Odată cu problema şomajului dispare se poate reveni la principiile liberului schimb.

86

Tema 9: Neokeynesismul

9.1. Keynesismul şi Neokeynisismul: trăsături comune şi deosebiri; condiţiile de apariţie;

9.2. Particularităţile neokeynesismului în diferite ţări;

9.3. Sinteza neoclasică înfăptuită de P. Samuelson.

9.4. Postkeynesismul; condiţiile apariţiei; reprezentanţii;

9.1. Keynesismul şi Neokeynisismul: trăsături comune şi deosebiri; condiţiile de apariţie.

Neokeynesismul este un curent format din mai multe microcurente, care pun accentul pe diferite

nuanţe ale doctrinei keynesiste. Anume prin doctrina dată, doctrina lui Keynes, adoptată la noile condiţii,

a dominat gândirea economică pe parcursul a trei decenii. Apariţia neokeynesismului este condiţionată

de:

1. Transformarea economiei bazată pe proprietatea privată în una mixtă, în care pe lângă

sectorul individual există şi un mare sector public

2. Statul în aceste condiţii nu mai era un simplu paznic, ci devenise principalul agent economic,

cu o influenţă hotărâtoare asupra întregii economii.

Înainte, în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial succesul keynesismului, sprijinit

de realizările politicilor economice inspirate de el, făcea dificilă observarea carenţelor doctrinei legate de

fundamentele statice, prin excelenţă, ale analizei şi de orizontul scurt de timp, de axarea pe soluţii privind

moderarea crizelor şi şomajului fără luarea în considerare a cerinţelor creşterii economice, de

suprasolicitarea factorilor macro şi lăsarea pe plan secundar a celor microeconomici, inclusiv a

mecanismelor pieţei, de subaprecierea rolului interdependenţelor economice crescânde la scara lumii.

Economişti de seamă ca R.F.Harrod, E.Domar, J.Monnai, P.A.Samuelson, S.Tsuru, G.Myrdal,

J.Robinson, P.Sraffa şi alţii, observândule, au căutat să le îndepărteze. Dintre contribuţiile aduse de

neokeynesisşti ne vom opri asupra câtorva cum sunt: teoria dinamicii economice, teoria sintezei

neoclasice şi teoria producerii de mărfuri prin intermediul mărfurilor.

Neokeynesiştii erau de acord cu Keynes, care considera instabilitatea politică şi dezechilibrele

economice drept manifestări fireşti ale economiei de piaţă contemporană fapt ce justifica intervenţia

statului în economie, dar în timp ce Keynes a pus accent pe studierea problemelor consumului,

neokeynesiştii au acordat o atenţie primordială analizei producţiei. Obiectivul primordial al politicii

economice Keynes era ocuparea completă a forţei de muncă, pe când al neokeynesismului era asigurarea

unor ritmuri stabile de creştere economică.

Keynesismul – o intervenţie a statului indirectă şi eficientă

Neokeynesismul – erau pentru un amestec sistematic şi direct.

Ei au acordat o atenţie mare factorului timp, elaborând teoria şi practica creşterii economice.

Teoria dinamicii economice: Deoarece dezvoltarea economică poartă un caracter ciclic,

neokeynesiştii au elaborat şi unele politici de stabilizare şi de stimulare a creşterii economice. Ei au optat,

87

pentru alcătuirea unui buget pe un termen de zece ani, astfel ca excedentele mari din anii de prosperitate

să acopere deficitele din anii de criză.

Neokeynesiştii au analizat în primul rând problemele inflaţiei, bugetului, formării capitalului etc.

Tot ei au orientat ştiinţa economică de la analiza statică spre cea dinamică, punând în centrul

preocupărilor lor problema unei creşteri economice echilibrate.

Astfel, dacă Keynes afirma că înclinaţiile spre consum şi investiţii sunt constante – neokeynesiştii

au ajuns la concluzia că ambele înclinaţii variază.

Înclinaţia spre economii - depinde de structura consumului, de cea mai mică elasticitate, dând

dovadă cheltuielile pentru hrană.

Înclinaţia spre economii – variază în funcţie de grupul social. La ţărani această înclinaţie este mai

puternică decât la orăşeni.

9.2. Particularităţile neokeynesismului în diferite ţări.

După război centrul doctrinei neokeynesiste devine Statele Unite ale Americii. În 1946 a fost

adoptată o lege, care obliga guvernul să-şi asume responsabilitatea menţinerii ocupării braţelor de muncă

la un nivel ridicat, cât şi a micşorării fluctuaţiilor economice. Deci de aici rezultă că aici neokeynesismul

s-a afirmat mai mult în domeniul politicilor economice. Reprezentantul de bază este considerat Alvin

Hansen (1887 - 1975) – profesor la Harvard. El afirmă că importanţa factorilor care asiguraseră în trecut o

dezvoltare economică furtunoasă, Statele Unite, a scăzut deoarece au dispărut terenurile de pământ

nevalorificat s-au micşorat ritmurile progresului tehnic etc. În acest caz, creşterea economică poate avea

loc numai prin promovarea unei politici cât mai eficientă de folosire a factorilor existente.

În viziunea sa, principalul instrument de reglementare a proceselor economice este Bugetul de

Stat. El poate asigura un echilibru şi o dezvoltare economică, prin redistribuirea venitului naţional (peste

40 – 50% din venit).

Instrumentele economice utilizate de stat sunt:

Diferenţierea impozitelor pe venit

Diferenţierea ratei dobânzii

Îndemnizaţiile pentru şomaj

În perioada de avânt economic, impozitele sunt mari şi indemnizaţiile pentru şomaj sunt mici, pe

când în perioada de recesiune – invers.

Pentru influenţarea cererii societăţii, statul în politica sa economică gestionează îndeosebi

cheltuielile publice. Astfel:

1) Crizelor economice – statul măreşte cheltuielile publice pentru a compensa în aţa mod

micşorarea valorii celor private

2) Avânt economic – comenzile de stat scad simţitor

Izvorul cheltuielilor publice sunt:

88

Impozitele

Împrumuturile de stat

Punerea în circulaţie a unei cantităţi de bani neacoperiţi, dar numai atâţi cât permit o

inflaţie moderată.

Neokeynesismul Francez:

Aici, principala metodă de intervenţie a statului în economie, pentru stimularea cererii, este planul

şi nu bugetul. Fără a neglija rolul pieţei şi a concurenţei în reglementarea economiei, ei mizează şi pe

reglementare înfăptuită sub formă de plan.

Planul este destinat să rezolve problema contradicţiei dintre libertatea individuală şi interesele

naţionale, să asigure menţinerea echilibrului general precum şi schimbarea structurii economiei în direcţia

dorită. Prin el, se efectuează redistribuirea venitului naţional pentru a asigura instaurarea în societate a

unei păci sociale durabile.

Planul indicativ – arată proporţiile în care venitul naţional este destinat consumului şi

economiilor. El este obligatoriu doar pentru întreprinderile publice, pentru cele private el poartă un

caracter indicativ. Conţine pe lângă obiectivele economice şi sociale ce urmează a fi atinse , un şir de

metode, instrumente care au misiunea de a cointeresa întreprinderile private să acţioneze în direcţiile

indicate de plan.

Ei au mai analizat – raportul dintre piaţă şi plan, dintre libera iniţiativă şi restricţiile impuse de

plan, dintre sectorul privat şi cel public.

Curba lui Phillips:

În1958, Phillips englez de origine, publică un articol cu denumirea „Raport dintre şomaj şi rata de

creştere a salariilor nominale în Regatul Unit 1867 - 1957”. Astfel curba lui Phillips este cunoscută sub

denumirea „dilema inflaţie - şomaj”.

Keynes afirmă că stimulând cererea ridicăm volumul producţiei şi micşorăm numărul şomerilor.

Phillips afirmă că gradul de folosire a forţei de muncă depinde de nivelul preţurilor şi de rata şomajului.

Astfel, cu cât şomajul e mai mare, cu atât preţurile cresc mai puţin şi cu cât şomajul e mai mic, cu atât

preţurile cresc mai mult – inflaţia e mare.

În asemenea condiţii statul urmează să aleagă între inflaţie şi şomaj. Ori reduc şomajul cu preţul

inflaţiei, ori menţin o stabilitate monetară şi inflaţia la un anumit nivel, dar admiţând în cazul dat o rată

ridicată a şomajului.

9.3. Sinteza neoclasică înfăptuită de P. Samuelson.

„Sinteza neoclasică” – este o îmbinare a analizei microeconomice neoclasice cu analiza

macroeconomică keynesistă, o combinare a virtuţilor economiei de piaţă cu avantajul dirijismului

capitalist.

89

Accentuarea postbelică a caracterului mixt al economiilor occidentale (combinaţie a sectorului

particular cu cel public) a fost un factor important care a stimulat eforturile de ducere pe mai departe a

teoriei keynesiste macroeconomice, prin combinarea ei cu elemente ale microeconomiei neoclasice. Din

efortul teoretic respectiv datorat, în bună măsură, economistului american P.A.Samuelson a rezultat o

sinteză numită, poate impropriu, neoclasică. În plan teoretic ea reflectă modul în care se îmbină în

mecanismul economic pârghiile bazate pe libera iniţiativă, cu cele ale sectorului public, cum pot fi şi cum

sunt folosite instrumentele de politică economico-socială de care dispune statul, în diverse scopuri.

Paul Samuelson – 1915 în Indiana (Statele Unite). Şi-a făcut studiile la Chicago şi Harvard. La

vârsta de 30 de ani devine profesor universitar. A fost consultant economic al preşedintelui SUA, J.

Kennedy. Este laureat al premiului Nobel pentru economie. Are contribuţii importante în aşa domenii ca:

Teoria consumului

Teoria comerţului internaţional

Finanţele publice, rolul statului etc.

Reprezintă sub formule matematice un şir de legi fundamentale ale economiei de piaţă. Manualul

său de teorie economică „Economics” a fost publicat în 1948. Iniţial efectuează o critică a neoclasicilor şi

a doctrinei Keynesiste afirmând:

Formele acute de instabilitate din anii ’30 ale economiei de piaţă au provocat reacţii critice dintre

cele mai dure faţă de economia politică clasică şi cea neoclasică, axate pe ideea capacităţii mecanismelor

pieţei, ale cererii şi ofertei de a soluţiona automat toate problemele asigurând eficienţa şi echitatea

creşterii economice. Conţinutul şi sensul criticilor sunt astfel sintetizate de Samuelson: “De ce să ne

vorbiţi de raritate? Sau de eficacitate? Sau de creştere? Sau de echitate? Aruncaţi, deci la rebut legile

voastre ale ofertei şi cererii, teoriile voastre savante cu privire la formarea preţurilor şi piaţă. Distrugeţi

culegerile voastre de precepte tradiţionale. Noi am intrat într-o eră nouă în care toate adevărurile de ieri

au devenit erorile de astăzi; în care încercările de economisire ruinează investiţiile; în care un uragan sau

un război sunt binefaceri ale cerului, în măsura în care asemenea dezastre creează locuri de muncă şi

umplu pântecele şomerilor”).

Deoarece în ţările contemporane persistă sistemul economic mixt (privat şi public) autorii sintezei

sunt pentru intervenţia statului în economie. Cu atât mai mult că mai mult activităţi economice ca

sănătatea, învăţământul, industriile de prelucrare a deşeurilor etc. Statul trebuie să stabilească nivelul

salariului minim. Ei nu resping în întregime doctrinele clasicilor şi neoclasicilor , ci le adaptează la noile

condiţii existente. Ei au evidenţiat o serie de neajunsuri ale doctrinei Keynesiste ca:

1) Transformarea inflaţiei într-un fenomen foarte negativ

2) Creşterea exagerată a cheltuielilor publice şi a intervenţiei statului ceea ce duce la

strâmtorarea activităţii sectorului privat

Pentru autorii neoclasici rolul cheie în reglementarea economiei îl are politica fiscală şi monetară.

Ele nu trebuie folosite separat, ci combinate printr-o activitate coordonată a Guvernului şi Băncii centrale.

90

Pentru P. Samuelson obiectivele principale ale politicii macroeconomice sunt:

a) Asigurarea unui nivel ridicat al produsului real

b) Un şomaj real

c) Nivel stabil al preţurilor

d) Asigurarea unei balanţe de plăţi favorabile.

Formele de politici macroeconomice:

1. Politica fiscală – constă în cheltuielile guvernamentale şi impozite. Impozitele reduc

veniturile şi cheltuielile particulare, ele efectuează investiţiile şi produsul potenţial. Politica fiscală

afectează cheltuielile globale şi aceasta influenţează asupra mărimii produsului naţional brut şi a inflaţiei.

2. Politica monetară – se face de Banca centrală, determinând oferta de bani. Schimbările în

oferta de bani modifică rata dobânzii – cheltuielile pentru investiţii.

3. Politica economică externă

Politici comerciale

Politici de fixare a cursului de schimb sau chiar politici monetare şi fiscale

Au ca scop menţinerea importurilor la acelaşi nivel cu exporturile.

4. Politica veniturilor – acţiunile statului pentru atenuarea inflaţiei, prin măsuri directe, fie prin

controlul salariilor şi preţurilor pe cale legislativă.

9.4. Postkeynesismul; condiţiile apariţiei; reprezentanţii.

Apare în deceniile şapte – opt ale sec. XX ca rezultat al prezenţei unui şir de fenomene negative

ca: simultaneitatea inflaţiei, şomajului, crizei valutar financiare, economiei mondiale etc. Ca rezultat al

acestor efecte keynesismul intră într-o criză.

Ideea keynesistă de reformare a economiei de piaţă a cunoscut dezvoltări prin optica diverselor

sisteme de interese, inclusiv ale stângii burgheze şi ale muncitorimii laburiste, social-democrate şi

socialiste. Chiar la Cambridge, sediul iniţierii doctrinei keynesiste, s-a creat o şcoală de stânga, printre

promotorii ei înscriindu-se Pierro Sraffa, Joan Robinson, Nocholas kaldor, Tibor Balogh, etc. Ideea

călăuzitoare este cea de conciliere, prin măsuri practice, a intereselor muncii cu cele ale capitalului, iar în

plan teoretic, de îmbinare a unor realizări teoretice din doctrina lui J.M.Keynes cu altele din doctrina lui

D.Ricardo şi/sau K.Marx.

Astfel apare o grupare nouă care avea ca obiectiv să apere ideile cele mai de preţ din doctrina

keynesistă. Reprezentantul principal este:

Joan Robinson (1903 - 1983) – cea mai celebră femeie economist din sec XX, a fost timp de 40

de ani profesoară la Universitatea din Cambridge. Este considerată autoarea teoriei concurenţei

imperfecte. Astfel concurenţa imperfectă este un neajuns al sistemului economic capitalist, deoarece

menţinând preţurile la niveluri mari - la profit mare al firmelor – pierderea consumului – reducerea

producţiei – creşterea şomajului – instabilitate politică.

91

Operele principale:

„Economia concurenţei imperfecte” – 1933

„Eseu asupra economiei lui Marx” – 1941

„Acumularea capitalului” – 1955

Principalele direcţii de investire ale postkeynesiştilor:

1. Analiza dinamicii dezvoltării economice

2. Rolul repartiţiei în funcţionarea economiei de piaţă

3. Rolul banilor în economia contemporană

4. Respingerea analizei microeconomice neoclasice bazate pe modele abstracte şi premise ideale.

Postkeynesiştii efectuează :

1. O analiză macroeconomică – găsirea unei modalităţi optimale de creştere economică,

scăderea şomajului,stabilitatea preţurilor.

2. Sprijină politica fiscală, bugetară şi monetară a statului

3. Analizează rolul marilor corporaţii în economie, problemele inflaţiei şi comerţului exterior

4. Resping teoria valoare - utilitate şi revin la teoria valoare – muncă

Afirmă că ritmurile creşterii economice depinde de felul cum se înfăptuieşte repartizarea venitului

naţional prin salariu şi profit. În economiile de piaţă contemporane un rol important, după Sraffa, îl au

“raporturile dintre muncă şi mijloacele de producţie”, în condiţiile în care cei ce depun munca sunt

organizaţi pentru apărarea intereselor lor, inclusiv pentru apropierea unei părţi din surplus, iar deţinătorii

mijloacelor de producţie sunt şi ei organizaţi ca să-şi apere interesele şi să ia o parte cât mai substanţială

din surplus. Statul, angajat în viaţa economică şi socială, se cuvine să intervină prin diverse politici

(inclusiv ale veniturilor, taxelor, impozitelor, indexării, ajutoarelor de şomaj etc) prin care să contribuie la

realizarea unei drepte repartiţii a surplusului de valoare. Spre deosebire de Smith, ricardo şi Marx, care

considerau că distribuirea plusvalorii avea loc în condiţiile pieţei libere concurenţiale numai între clasele

deţinătoare de capital şi proprietăţi funciare, în teoria lui Sraffa la împărţirea acesteia mai iau parte

salariaţii şi statul.

J.Robinson spune că salariile mari duc la facilizarea bunurilor şi serviciilor. Mărirea salariului este

o condiţie a stimulării progresului tehnic, deci rezultă că creşterea salariului reprezintă nu numai

interesele muncitorului ci şi a capitalului.

92

Tema 10: Neoliberalismul

10.1. Apariţia neoliberalismului şi deosebirile lui de liberalismul clasic şi neoclasic;

10.2. Neoliberalismul şcolii de la Freiburg; apariţia;

10.3. Monetarismul american; contrarevoluţia monetaristă;

10.4. Şcoala ultraliberală austriacă. F. Hayek;

10.1. Apariţia neoliberalismului şi deosebirile lui de liberalismul clasic şi neoclasic.

Dominând aproape patru decenii gândirea şi viaţa economică, în perioada 1974 – 1977 gândirea

economică keynisistă este înlocuită cu teoriile clasicilor şi neoclasicilor, condiţionate de:

1. Prezenţa stagflaţiei – a compromis doctrina lui Keynes

2. Inconsistenţa curbei lui Phillips

Neoliberalismul este o revalorificare a ideilor liberalismului economic atât la nivel teoretic cât şi

la nivel de politică economică. Curentul cuprinde următoarele şcoli:

1. Şcoala de la Freiburg (Germania)

2. Şcoala monetaristă din Cicago

3. „Noii economişti francezi”

4. Şcoala ultraliberală austriacă

Neoliberalii critică atât liberalismul cât şi dirijismul.

Dirijismul: nu este capabil să asigure un echilibru economic durabil, dând naştere unei birocraţii

numeroase, parazitare şi ineficiente, care duce la instaurarea dictaturilor de tot soiul. Intervenţia statului în

economie se manifestă nu numai prin limitarea libertăţilor economice ci şi politice. „Intervenţia statului

înseamnă întotdeauna sau acţiune de forţă sau ameninţarea cuo asemenea acţiune. Guvernul recurge, în

ultimă instanţă la sprijinul oamenilor înarmaţi, poliţişti, închisori şi călăi ”

Liberalismul – este criticat pentru apărarea unei idei a libertăţii economice abstracte şi nu

concrete, fără a înţelege că libertatea trebuie să fie controlată şi păstrată, în caz contrar de ea profită cei

mai vicleni ceea ce duce la apariţia monopolurilor.

Caracteristicile neoliberalilor:

1. Respectarea „ordinii naturale” dar nu absolute

2. Libertatea economică şi responsabilitatea întreprinzătorului

3. Concurenţa fără monopoluri

4. Libertatea formării preţurilor

5. Stabilitatea circulaţiei monetare

6. Intervenţia limitata ă a statului în economie – nu pentru limitarea libertăţilor economice

(dirijismul), ci pentru apărarea lor, prin crearea unui cadru legislativ care ar apăra piaţa şi concurenţa.

Ei fac deosebire între concurenţă şi politica „laisser - faire”, apărând ideea libertăţilor depline le

agenţilor economici şi a pasivităţii totale a statului, a adus prejudicii economiei de piaţă, ceea ce a dus la

93

apariţia monopolurilor, crizelor, diferenţierea societăţii. Statul interzice anumite forme şi metode de

activitate economici, precum şi încurajează apariţia şi dezvoltarea micilor întreprinderi.

10.2. Neoliberalismul şcolii de la Freiburg; apariţia.

Rolul principal în elaborarea și aplicarea în viață a ideilor doctrinei neoliberale le aparține

nemților. Neoliberalismul german a apărut și s-a afirmat paralel cu keynesismul, constituind o sinteză

originală a ideilor noii școli istorice germane, ale marginalismului și ale liberalilor clasici. Pentru

neoliberali, ca și pentru keynesițti, obiectivul principal îl constituia salvarea capitalismului, care, în

perioada interbelică, se confrunta cu problem grave ce nu-și puteau găsi nicidecum rezolvare.

Neoliberalismul german este numit și ordoliberalism, de la denumirea revistei științifice a

adepților școlii de la Freiburg – Ordo ,cuvânt care, în limbalatină, înseamnă orînduire. Bazele

neoliberalismului au fostpuse de către Walter Eucken , profesor de la Universitatea Freiburg,într-o lucrare

scrisă încă pînă la război, dar publicată abia în anul 1952. Printre reprezentanții de vază ai școlii de la

Freiburg se numără Ludwig Wilhelm Erhard(1897-1977), devenitprimul cancelar al Republicii Federale

Germania, Alfred Muller-Armack(1901-1977), căruia îi aparține sintagma economie socială de piață și

Franz Bohm (1895-1977).

Școala de la Freiburg a fost recunoscută drept principalul centru al neoliberalismului international.

Școala de la Freiburg s-a făcut remarcată, în primul rînd, prin elaborarea teoriei economiei sociale de

piață și a teoriei tipurilor ideale de economie. La realizarea acestor teorii au contribuit și socio-

economiștii liberali- elvețianul Wilhelm Ropke(1899-1966), precum și Alexander Rustow(1885-1963),

profesor de la Universitatea din Koln.

Începînd cu anul 1948, ordoliberalismul devine doctrina economică oficială a Republicii Federale

Germania. Se consideră că anume aplicarea ideilor școlii de la Freiburg se află la originea “miracolului

economic german”. Autorii liberalismului clasic și neoclasic considerau că tipul de economie în care

domină propietatea privată și libera concurență este singurul posibil, universal șiveșnic și au certat

ordinea economică a acestui tip de economie. Adepții școlii de la Freiburg însă consideră că acest concept

este cu desăvîrșire greșit.

Walter Eucken (1891 - 1950), este originar din orașul german Jena,devine doctor în economie la

numai 21 de ani. Şeful catedrei de economie politică de la Universitatea din Feiburg. Operele principale

sunt:

„Bazele economiei politice” – 1940

„Principiile politicii economice” – 1952

Teoria tipurilor ideale de economie: Spre deosebire de liberali, care s-au limitat la o analiză

teoretică a ordinii economice dominate de libera concurenţă, el cercetează pe de o parte ordinea socială,

iar pe de alta – toate varietăţile de ordini economice care au existat. Şi el ajunge la concluzia că sunt două

tipuri de ordini economice:

94

1. Economia liberă – unde legăturile între agenţii economici se stabilesc prin intermediul pieţei.

2. Economia centralizată – conduse de un centru, unde relaţiile dintre agenţii economici sunt

stabilite pe baza regulilor elaborate de stat

Acestea sunt modelele create de mintea oamenilor, sunt forme ideale. Neexistând în realitate,

aceste forme formează axa pe care se înclină o economie sau alta, economia reală fiind o îmbinare a

acestor tipuri.

Concepţia „echipei de fotbal”

Economia de piaţă nu poate funcţiona în mod automat, deoarece ea are nevoie de anumite

elemente ale celuilalt tip ideal şi anume de intervenţia statului. Societatea este un uriaş câmp de fotbal

unde jucătorii sunt agenţii economici, iar funcţiile de arbitru le îndeplineşte statul. Deci, statul nu i-a parte

la viaţa economică, el garantează doar desfăşurarea activităţii economice.

10.3. Monetarismul american; contrarevoluţia monetaristă.

Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în

macroeconomie. De alfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930

a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele

mai semnificative:

1. piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;

2. componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;

3. statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.

Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al

elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai

liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării

economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt între

abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al

economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjucturale care garantau creşterea

economică fără derapajul preţurilor.

Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuţie

originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă. Termenul de monetarism a fost inventat de

Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul monetarist:

1. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;

2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;

3. autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.

Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror concluzii

sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se

pronunţa pentru ratele de schimb fixe. Pentru a înţelege mai bine această diversitate, este importantă

95

precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de

origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în

consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi

timp periculoase.

Monetarismul Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M.Friedman. născut

în 1912 la New – York, într-o familie de emigranţi. În 1948 devine profesor la Universitatea din Cicago,

el a contribuit mult prin ideile sale la alegerea în funcţia de preşedinte al SUA a lui R.Regan. În 1976

devine laureat al premiului Nobel pentru contribuţii importante la analiza istoriei şi teoriei monetare. El a

definit conceptul de rată naturală a şomajului. Cele mai importante lucrări sunt:

„Capitalismul şi libertatea” – 1962

„Istoria monetară a SUA” – 1963

Dintre principiile friedmaniene reţinem:

Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei

pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare

optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a

calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.

Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului

de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde

aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă

parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.

Teoria venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul

numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite

înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul monetar şi

venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real

evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:

a) să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu

caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi

scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.

b) să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită

eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor

de a-şi menţine intact patrimoniul.

Funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii

comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi: �

moneda este un bun de consum; � cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub

care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman); � Politica

monetară este structurată şi nu conjuncturală.

96

Rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se comporte faţă

de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a

lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în

raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite

reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale caror monede se

devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, în absenţa instituţiilor

internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere oricărei ţări politică economică autonomă,

de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt

fiabile, conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale.

10.4. Şcoala ultraliberală austriacă. F. Hayek.

Prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bohm-Bawerk şi

Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării preţurilor (Menger) şi în

explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk).

A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare faţă de

celelalte şcoli de gândire economică. Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises

numit şi decanul şcolii austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi

Friedrich von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei

austriece. Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl.

A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic

a eşecului teoriei keynesiste. Această renaştere are la bază seminariile lui Mises din anii '50 de la

universitatea din New York, prin care a reuşit să obţină o nouă generaţie de economişti, care să ducă mai

departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numără printre cei mai

importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauză că austriecii s-au constituit ca singura şcoală care

s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au

aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.

Particularităţile şcolii ultraliberale austriece:

1. Moştenitoarea şcolii psihologice de la Viena a lui K.Menger

2. Se mai numesc extremişti şi sunt apărători ai economiei de piaţă

3. Resping ideea economiei mixte

4. Apărători ai individualismului şi „ordinii naturale”

5. Acordă o atenţie deosebită analizei comportamentului subiectiv al consumatorului

6. Individul este figura centrală a sistemului economic, iar statul îl încurcă

7. Acceptă amestecul limitat al statului pentru: - elaborarea legislaţiei necesare; controlul

îndeplinirii legilor; perceperea impozitelor.

97

Ludwig von Mises Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg, în Galiţia, provincie a

Austro-Ungariei. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena, unde l-a avut ca

profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei, preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de

marxism. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia

sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului de catedră (având ca bază

Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident, Viena). Totuşi, Şcoala austriacă pierduse încet,

încet teren. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. În cursul studiului său, Mises îşi dă seama că

ceva nu mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. În 1903, descoperă Şcoala austriacă citind

„Principiile economiei” de Carl Menger. Aceasta reprezintă un punct de cotitură în formarea sa ştiinţifică.

Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906,

lucrează pe lângă judecători şi devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai important

post, până la plecarea din Austria, şi anume acela de economist la Camera de Comerţ din Viena. Din

această poziţie a devenit unul dintre cei mai importanţi consilieri ai guvernului după primul război

mondial. Prin William Volker Fund, primeşte un post de professor la universitatea din New York, unde,

în 1949, reîncepe atât de celebrele seminarii de economie. A continuat să profeseze până în 1969, fiind la

acea dată cel mai bătrân profesor activ din S.U.A. Până la retragerea sa din mediul universitar,va rămâne

un scriitor prolific pe diverse teme economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai

apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la ştiinţa economică i-au

asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă

socialismului fiind printre cele mai importante.

Friederich August von Hayek, sa născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din

Viena (Ludwig Wittgenstein era vărul său de-al doilea). În 1918 a început studiile de drept la

universitatea din Viena, unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea, Hayek era

interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează cursurile lui Friedrich von Wieser,

unul dintre membrii renumiţi ai şcolii austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe

sociale. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această perioadă, la Londra îl

întâlneşte pentru prima dată pe J.M. Keynes. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima

sa carte "Monetary Theory and the Trade Cycle", unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste

şi non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste crează distorsiuni în

preţurile relative, conducând la o proastă alocare a resurselor.

În 1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în1969 este numit

profesor onorific al universităţii din Frieburg. În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un

post de profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele

trei ale capodoperei "Drept, legislaţie, libertate". Această carte este într-un fel, continuarea reflexiilor sale

din "Constituţia libertaţii". De fapt, el demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul

constă în a-l menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976 respectiv

98

1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate

şi premiul Nobel pentru Economie.

A efectuat o analiză a legăturilor dintre economie, psihologie, drept şi sociologie. În centrul

cercetărilor se află problemele comportamentului individului în condiţiile economiei de piaţă. Statul de

drept, sistemul preţurilor.

Concepţia despre economia de piaţă şi statul de drept

El susţine că termenul de „economie” care presupune autoritatea unei persoane este învechit şi

propune ca el să fie înlocuit cu termenul „catalaxie” care este un sistem economic care se autoreglează

spontan prin intermediul preţurilor. „Ordinea spontană” constituie însăşi esenţa pieţei, pe când „ordinea

dirijată” se află la temelia economiei de comandă.

Comparând relaţiile dintre agenţii economici în economia de piaţă cu un joc, el afirmă că în acest

joc sunt două laturi:

a) Presupune existenţa şi respectarea anumitor reguli

b) Jucătorii sunt confruntaţi cu anumite împrejurări favorabile cât şi nefavorabile

Regulile jocului se respectă doar într-un cadru legislativ unde domneşte nu statul, persoan ci

legea, care-i obligatorie pentru toţi. Statul de drept şi economia de piaţă sunt două elemente care nu pot

exista una fără alta.

El respinge orice intervenţie a statului, care limitează valoarea umană supremă - libertatea.

Teoria economiei bazate pe ofertă şi curba lui Lafer.

Teoria dată este o reformulare a „legii lui Say”. Autorii „economiei ofertei” sunt:

Arthur Lafter 1940

George Childer 1941

Teoria economiei bazate pe ofertă este o reacţie contra politicii intervenţioniste promovate în anii

30 de statele occidentale, precum şi contra teoriei lui Keynes - cererea este factorul principal de care

depinde producţia. Ei spun că nu cererea (consumatorul), ci oferta (întreprinzătorul) este punctul de

dezvoltare a economiei, deoarece creând şi distribuind veniturile, întreprinzătorul asigură realizarea

bunurilor pe care le produc.. Ei propun stimularea investiţiilor private prin reducerea impozitelor pe venit

(impozitele mari duc la creşterea consumului, acesta ducând la reducerea economiilor şi investiţiilor).

Curba lui A.Laffer – profesor la Universitatea din Los Angeles, consilier al preşedintelui Regan.

El expune grafic ideea: până la un punct oarecare, odată cu creşterea ratei impozitele cresc şi veniturile

statului. De la acest punct, o creştere în continuare a ratei are ca urmare reducerea veniturilor. Deoarece

impozitele mici duc la creşterea investiţiilor, la creşterea suprafeţei fiscalităţii şi la creşterea veniturilor

fiscale. Impozitele mari duc la reducerea producţiei şi scăderea veniturilor. Deci la rate ale impunerii

diferite se obţin aceleaşi venituri fiscale (15% - 65%).

99

Tema 11: Gândirea economică română

11.1. Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice româneşti; ideile economice ale

geto-dacilor.

11.2. Mercantilismul lui D. Cantemir; viaţa şi opera; ideile economice

11.3. Fiziocratismul lui N. Bălcescu; viaţa şi opera;

11.4. Naţionalismul lui P. Aurelian; omul şi opera;

11.5. Contribuţia lui V. Madgearu la dezvoltarea gândirii economice;

11.6. Doctrina economică a lui M. Manoilescu;

11.1. Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice româneşti; ideile economice

ale geto-dacilor.

Formarea şi dezvoltarea gândirii economice româneşti au fost determinate de împrejurările

istorice, interne şi externe, în care poporul nostru şi-a desfăşurat activităţile economice. Ca urmare, ea are

atât trăsături comune cu cea a altor popoare, cât şi unele particularităţi. Referindu-se la istoria poporului

român, A.D. Xenopol sublinia că “nu este popor pe lume care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat,

atâtea lupte necurmate de susţinut pentru apărarea fiinţei şi traiului”. În aceste împrejurări, obiectul

reflecţiilor economice l-au constituit nu numai probleme ale organizarii, funcţionării şi dezvoltării

economiei româneşti în diferite etape istorice, ci şi implicaţii pe care le-au avut asupra acestora separarea

vremelnică a teritoriilor româneşti prin graniţe politice şi stăpânirile străine relativ îndelungate.

Particularităţi:

1. Îmbinarea problemelor pur economice cu idealurile luptei de eliberare naţională (ideea

independenţei naţiunii)

Aşezarea fizico – geografică

Psihologia naţională

Destinul istoric

2. O particularitate a fost încă de pe timpul lui Burebista şi Deceneu, cea a Unirii. Chiar după

unirile din 1600, 1859, 1918, 1941 – problema Unirii le domina pe celelalte, deoarece se impunea

necesitatea întregirii economiilor fărâmiţate, a formării unui complex naţional unic, în cadrul unor noi

frontiere.

3. Datorită lipsei unei stabilităţi politice şi economice, a certitudinii că avuţia creată nu va fi

jefuită (vecinătatea cu popoarele puse mereu pe jaf: tătarii, turcii, hunii, cazacii, ruşii), psihologia

populară – înclină spre cheltuirea banilor în petrceri şi nu pentru a înfiripa manufacturi şi întreprinderi.

4. Prezenţa unei gândiri emotive şi nu raţionale, încătuşată de tot felulde principii morale şi

tradiţii. La baza acţiunii noastre se află sentimentele, instinctele, emoţiile şi nu calculul, agerimea,

judecata.

100

Gândirea economică românească a apărut, ca şi în alte ţări, din timpuri îndepărtate. Dar de izvoare

scrise mai importante care permit prezentarea dezvoltării ei istorice, dispunem abia începând cu formarea

statelor feudale româneşti. Până la constituirea lor într-un domeniu distinct al ştiinţei, cunoştinţe şi idei

economice întâlnim în cronici, scrieri istorice, filosofice, juridice etc., în note de călătorie, acte ale

domnitorilor, documente ale mişcărilor pentru înnoiri economico-sociale şi politice. Susţinând rânduielile

feudale, cronicarii au criticat abuzuri ale boierilor şi domnitorilor, tendinţa acestora de a se îmbogăţi cu

orice preţ şi de a risipi, precum şi starea grea a ţăranilor. M. Costin condamna pe acei care “caută

desfrânaţi numai în avuţie să strângă, care apoi totuşi se risipeşte”, acea “nesăţioasă hire a domnilor spre

lăţire şi avuţie oarbă”. Iar I. Neculce aprecia că abuzurile şi samavolniciile boierilor şi domnitorilor duc la

ruinarea ţării şi la starea deosebit de grea a ţăranilor. Cronicarii au dezvăluit consecinţele cotropirilor

străine, distrugerile şi jafurile care le însoţeau pe acestea şi pericolul care-l prezentau pentru desfăşurarea

firească a vieţii economico-sociale şi politice a românilor.

11.2. Mercantilismul lui D. Cantemir; viaţa şi opera; ideile economice

Se naşte în 1673 în Iaşi, decedează în 1723 în Rusia

1714 – membru al Academiei din Berlin

1716 – „Descrierea Moldovei”; „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”

Preocupările economice se află în jurul doctrinei mercantiliste

Problemele principale:

Problema comerţului exterior şi asigurării unei balanţe comerciale active

Consecinţele nefaste ale Imperiului Otoman pentru economia Moldovei

Originea proprietăţilor funciare boiereşti

Politica fiscală promovată de stat.

Astfel, în analiza genezei marii proprietăţi funciare boiereşti şi a relaţiilor de dependenţă a

ţăranilor faţă de boieri, el pune un accent deosebit pe “daniile domneşti” şi pe aducerea unor ţărani şerbi

din ţările învecinate. În acelaşi timp, el relevă împrejurări care au dus la extinderea marilor proprietăţi

funciare boiereşti şi la transformarea ţăranilor liberi în şerbi, când scrie despre “răzeşii care şi-au

înstrăinat moşia lor strămoşească din pricina sărăciei şi care asemenea au fost siliţi cu strâmbătate să-şi

pună grumazul în jugul şerbiei”. Totodată, deşi susţine rânduielile feudale, D. Cantemir dezvăluie abuzuri

ale boierilor şi statului feudal, arătând că “ţăranii sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stapânii lor;

nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să

fie puşi la muncă” şi că ţăranul “plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la aceasta nu se

hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată”. Ca urmare, conchide el, ţăranii moldoveni “sunt cei mai

nenorociţi ţărani din lume”. D. Cantemir consideră că dominaţia otomană constituie o mare piedică în

calea dezvoltării economice a ţării, a punerii în valoare a resurselor acesteia în folosul locuitorilor săi.

Tributul şi alte obligaţii către Poarta Otomană şi diferiţi demnitari ai acesteia, precum şi desele schimbări

101

de domnie, însoţite de creşterea tributului perceput la fiecare schimbare, îi afectează în mod deosebit pe

ţărani, întrucât toate obligaţiile acestora “nu sunt hotărâte după puterile supuşilor, ci după măsura

lăcomiei turcilor” şi “ambiţia celui ce năzuieşte la domnie”. Iar scurgerea peste hotarele ţării a unor

imense sume de bani, pe care “trebuie să-i dea ţara, nu domnul din punga sa”, limitează posibilităţile de

acumulări băneşti şi, deci, dezvoltarea activităţilor economice, cu toate că ţara dispune de numeroase

bogăţii. D. Cantemir scrie: “Aceste locuri par nişte grădini dintre cele mai frumoase; câmpiile dau din

belşug roade", iar “munţilor noştri nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a munţilor, adică mineralele.

Numai din pricina cumpătării domnitorilor şi a lipsei de săpături în munte nu s-au putut face săpături mai

înainte. În vremea noastră, lucrul îl împiedică cunoscuta lăcomie a turcilor şi teama ca nu cumva, săpând

după bogăţii, să-şi piardă odată cu ţara şi truda şi roadele ei“. Imperativul dobândirii independenţei ţării

este însoţit de ideea unirii tuturor românilor de pe teritoriul Daciei, “pe care acum Ţara Moldovei, Ţara

Românească şi Ardealul stau”. Consideraţiile lui D. Cantemir despre unirea românilor, necesitatea

întăririi statului feudal centralizat, în care să fie instituită domnia ereditară spre a evita luptele pentru

domnie, înlăturarea dominaţiei otomane, pentru a opri scurgerea peste hotarele ţării a unor mari avuţii,

sub formă bănească în primul rând, dar şi sub alte forme, creşterea bogăţiei ţării, prin dezvoltarea

agriculturii, meşteşugurilor, comerţului exterior ş.a., consideraţii care se sprijină pe idei raţionaliste şi

umaniste, alcătuiesc o doctrină mercantilistă, care, desigur, faţă de mercantilismul occidental sau din alte

părţi ale lumii, are anumite particularităţi legate de problemele economice şi politice ale Ţărilor Române.

11.3. Fiziocratismul lui N. Bălcescu; viaţa şi opera;

Nicolae Bălcescu (1819–1852) a formulat o doctrină a problemei agrare, alcătuită din teorii şi

soluţia care se impunea şi expusă în mai multe lucrări, între care Chestiunea economică în Principatele

Române, publicată în 1850 la Paris. Această lucrare este o variantă a principalei sale lucrări economice

Reforma socială la Români (1850).

Se pronunţă pentru împroprietărirea ţăranilor, ca primă condiţie de modernizare a agriculturii

şi de prosperare a economiei, ceea ce ne permite să-l calificăm drept un adept al fiziocratismului.

a) Avuţia creată prin muncă

b) Agricultura - unicul mijloc de creştere a avuţiei

c) Ţăranii principala forţă producătoare

Susţine că la originea mizeriei Principatelor Române se află nu jugul otoman , ci marea

proprietate feudală şi structurile generate de ea, la baza căruia se află nu munca şi hărnicia ci jaful şi

înşelăciunea.

Demonstrează viabilitatea Gospodăriei Ţărăneşti, precum şi condiţiile economiei în care

aceste economii s-ar dezvoltam dar totodată nu cere lichidarea totală marilor întreprinderi, optând în mare

măsură pe o conlucrare între mica şi marea proprietate.

Domeniile feudale trebuie împărţite în trei părţi egale:

102

a) Două împărţite ţăranilor

b) Una lăsată la boieri(înlocuind boierescul cu munca salariată)

Pământul trebuie dat ţăranilor nu gratuit, ci contra unei răscumpărări. Pentru aceasta urma să se

organizeze un credit de stat accesibil micilor producători. (Boierilor se vor împotrivi mai puţi

Una dintre teoriile formulate de N. Bălcescu este teoria proprietăţii, potrivit căreia proprietatea

este un “fapt social supus la modificări pe măsură ce societatea progresează”; fiind “baza societăţii”, ea

generează modul de guvernare şi, ca atare, “a face procesul ocârmuirii însemnează a face procesul

proprietăţii; răul în societate, inegalitatea excesivă de bunuri nu vine din principiul proprietăţii, ci din

legile rele care o guvernează”. De aceea, el analizează, înainte de toate, marea proprietate funciară şi

consecinţele ei: “Instituirea marii proprietăţi, întemeiată, după cum am văzut, de către domni în folosul

boierilor, al clerului şi al comunităţilor religioase, a fost fatală egalităţii şi ucigătoare pentru mica

proprietate”. Concluzia formulată este aceea că “nu munca, nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii succesive

sunt originea proprietăţilor mari în ţările noastre, sunt titlurile stăpânitorilor de azi ai pământului”.

O altă teorie a lui N. Bălcescu, este teoria despre clacă şi şerbie, prin care explică economic

apariţia şi generalizarea şerbiei. Exploatarea prin clacă, arată el, a fost din ce în ce mai mult folosită, s-a

generalizat, aducând “rezultate dezastruoase”. Dispunând de pământ şi de puterea politică, marii

proprietari funciari au “silit în scurt timp populaţia rurală să subscrie la cele mai împovărătoare condiţii.

Muncitorii, chinuiţi de foame, siliţi să accepte orice, sfârşiră repede prin a pierde chiar libertatea

individuală şi ajunseseră şerbi ai pământului. Şerbia a fost deci urmarea fatală a sistemului de exploatare

prin clacă; servajul apare în istorie în acelaşi timp, sau vine îndată după dânsa”. În comparaţie cu sclavia,

servajul este “un progres”, dar un fenomen trecător, un rău care ca “să poată dispărea, el trebuia, prin

legea necesară şi logică a progresului, să se generalizeze.

Marea proprietate funciară feudală trebuia înlocuită cu cea modernă: 2/3 să fie dată, cu sau

fără răscumpărare, în proprietate absolută ţăranilor, iar 1/3 să rămână în proprietate, de asemenea

absolută, boierilor. Ca urmare, ţăranii dobândesc un nou statut social, devin liberi de obligaţiile feudale pe

care le au în schimbul folosirii pământului şi proprietari asupra pământului pe care ei l-au lucrat în

decursul timpului. N. Bălcescu preconiza, deci, statornicirea proprietăţii funciare particulare moderne, a

“proprietăţii mari şi mici, care fac posibilă cultura mare şi mică”, iar acestea din urmă sunt considerate de

el ca fiind “indispensabile ca să prevină variaţiile nefireşti de preţuri, să echilibreze consumaţia, să

preîntâmpine în acelaşi timp monopolul şi foametea”. În aceste condiţii, ţăranul “va lucra bine, serios şi

conştiincios, ştiind că rodul muncii sale nu mai aparţine altuia”, iar “marea cultură făcută cu lucrători

salariaţi, cu ziua, cu anul sau cu bucata, este mai productivă şi mai economică decât aceea care se face cu

muncă obligatorie; căci întrebuinţarea maşinilor şi a ştiinţei agricole economisesc proprietarului mâna de

lucru”; folosirea maşinilor şi ştiinţei, a asolamentelor, irigaţiilor şi îngrăşămintelor permite să se obţină “o

mai mare cantitate de produse cu un mai mic număr de braţe”. În acelaşi timp, mai arată N. Bălcescu,

“organizarea culturii mari şi mici, prin dezvoltarea agriculturii, va da avânt industriei, comerţului şi

103

bogăţiei naţionale; buna stare va dezvolta populaţia”. Convins de necesitatea stringentă a înscrierii ţării

noastre pe calea dezvoltării moderne, N. Bălcescu sublinia strânsa legătură dintre transformările ce se

cereau a fi înfăptuite în domeniul economic, al proprietăţii, al raporturilor sociale, în viaţa politică, în

întreaga societate, pe de o parte, şi realizarea unirii şi independenţei naţionale, pe de altă parte. “Revoluţia

viitoare – scria el în 1850 – nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de

pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea

dinlăuntru, care este peste putinţă a dobândi fără libertate din afară, libertatea de sub domnia străină, ci va

cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi: dreptate, frăţie, unitate”. Numai atunci când naţiunea

va fi reîntregită “în libertatea şi unitatea sa, adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze în

pace toate reformele politice de care el are nevoie şi să constituieze domnirea democraţiei, domnirea

poporului prin popor”. Privite în totalitate, ideile şi teoriile lui N. Bălcescu despre statornicirea unor noi

raporturi de proprietate şi de muncă, a unor noi raporturi sociale şi a unui nou sistem politic constituie

schiţa unei paradigme a tranziţiei în modernitate.

11.4. Naţionalismul lui P. Aurelian; omul şi opera;

P.Aurelian (1833 - 1909). Militar de profesie, Petre S. Aurelian este cel mai de seamă economist

român din a doua jumătate a sec. XIX, şi un om politic, deputat, ministru şi un timp chiar prim – ministru.

A fost membru şi preşedinte ala Academiei Române. Cele mai importante lucrări economice ale lui P.S.

Aurelian sunt: „Catehismul economiei politice” (1871) , „Cum se poate fonda industria în România”

(1881), „Politica noastră vamală” (1890), „Viitorul nostru economic ” (1890).

Spre deosebire de mai mulţi economişti care au pornit de la interesele unui sau altui partid politic,

Aurelian analizează fenomenele economice, plasând în centrul doctrinei sale problema formării

complexului naţional unic, ale industrializării, viitorului economic al României, acordând o atenţie

deosebită politicii economice a statului. Trăind într-o perioadă când România pe măsură ce se elibera de

sub dominaţia politică a celor trei imperii vecine (Turcia, Rusia şi Austro - Ungaria), era ameninţată cu un

nou jug, de data aceasta pur economic, acest economist punea accentul în activitatea sa teoretică şi

practică pe ideea apărării independenţei economice a ţării printr-o politică protecţionistă şi prin

dezvoltarea industriei naţionale.

De asemenea , Aurelian critică cu asprime ideile liberalismului clasic, mai cu seamă teoria şi

politica liberului schimb, care, susţine dânsul este avantajoasă numai pentru ţările avansate, dar

păgubitoare şi periculoasă pentru tinerele state în curs de dezvoltare.. El demonstrează cu argumente

puternice că singura garanţie a independenţei ţării este industrializarea ei. Deşi posibilităţile reale ale

industrializării sunt modeste de tot Aurelian este optimist, crede în viitorul ţării, subliniind că „materii

prime avem, dibăcia românilor este proverbială, ce ne lipseşte pentru a vedea ridicându-se uzinele şi

fabricile de postav, de stofă, de lână şi de aţă?” Şi tot el răspunde: „Voinţa şi mai mult durerea de inimă

pentru interesele economice ale ţării noaste”.

104

Aurelian afirmă: „Fabricile mari reclamă bani mulţi, braţe multe şi capacitatea profesională variată.

Nedispunând de asemenea mijloace, trebuie să începem cu ceea ce putem, cu capitalurile şi cu braţele de

care dispunem şi introduce mai ci seamă acele industrii care se pot altoi pe vigurosul arbore al agriculturii

noastre”.

Dar pornind de la agricultura domestică, România trebuie să opteze treptat pentru dezvoltarea marii

industrii. Crearea unei industrii, fie mari sau mici, era imposibilă fără promovarea de către stat a unei

politici protecţioniste. Astfel, P. Aurelian s-a pronunţat categoric contra convenţiei comerciale cu Austro

– Ungaria, potrivit căreia începând cu anul 1876 ţara vecină obţinea acces la piaţa românească. Cerând

promovarea unei politici economice protecţioniste considera că politica protecţionistă a României trebuie

să fie provizorie şi diferenţiată ca şi List.

11.5 Contribuţia lui V. Madgearu la dezvoltarea gândirii economice.

Gândirea economică română din perioada interbelică a fost influenţată şi caracterizată îndeosebi de

doi factori principali:

a) Încheierea în 1918 (01 decembrie, Alba-Iulia) a procesului de unificare a statului român.

Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România avut ca efect:

Crearea unei situaţii favorabile de accelerare a progresului social – economic

S-a mărit potenţialul economic al ţării

S-a lărgit piaţa internă

b) Reforma agrară din 1918 – 1921 – ca circa ⅔ din domeniile boiereşti au fost împărţite ţăranilor.

Aceste schimbări au aşezat în centrul preocupărilor naţiunii, nu atât chestiuni politice ca până la

Marea Unire, ci chestiuni de natură economică ca:

Locul românilor în economia mondială

Formarea complexului economic naţional

Regândirea problemei industrializării şi a politicii economice externe

În această perioadă gândirea economică română era dominată îndeosebi de două curente:

a) Neoliberalismul român – apărut mai devreme decât cel european, are unele particularităţi:

1. Optau pentru intervenţia masivă şi multilaterală a statului în economie

2. Admiteau un şir de concepte ale lui J.M.Keynes, promovând ideea unei planificări elastice

şi orientative

3. Renunţă la politica „laisser - faire”, plasând în centrul cercetărilor ideea privind caracterul

capitalist al economiei României – dezvoltarea marii industrii bazate pe folosirea materiilor prime proprii,

obiectiv care se putea de realizat numai prin promovarea unei politici protecţioniste.

Reprezentanţi: M.Manoilescu (1891 -1950); Vintilă Brătianu (1867 - 1930); Ştefan Zeletin (1882 -

1934)

105

b) Curentul Ţărănist Român

1. Interesele ţărănimii şi micii burghezii

2. Contestă caracterul capitalist al economiei române afirmând ca România este o ţară agro –

ţărănească

3. Plasează industria pe un loc secundar

4. Intervenţia statului avea ca prim scop apărarea Gospodăriilor Ţărăneşti

5. Apărau principiul „porţilor deschise”, adică pătrunderea liberă a capitalului străin

Curentul ţărănist de gândire economică s-a dezvoltat între deceniile treicinci ale secolului al XX-

lea. Preocupările privind problematica social-economică a ţărănimii, manifestate în gândirea economică

românească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în primele două decenii ale secolului

al XX-lea. Apariţia efectivă a curentului economic ţărănist la începutul deceniului al treilea a fost

impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după primul război mondial,

cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc. Sub aspect conceptual, metodologic şi al

recomandărilor de politică economică, curentul economic ţărănist îmbina reflecţii de factură liberală

neoclasică, poporanistă, cooperatistă şi în mai mică măsură, de alte orientări.

Curentul economic ţărănist a avut numeroşi reprezentanţi de seamă, dintre care se disting Virgil

N.Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Gromoslav Mladenatz.

Virgil N.Madgearu (1887-1940) a fost cel mai însemnat exponent al curentului economic ţărănist

şi în general, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori economici români interbelici. După absolvirea

studiilor medii şi superioare în ţară, şi-a continuat pregătirea în Germania, unde şi-a susţinut doctoratul în

economie. A desfăşurat o bogată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la

Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, întemeietorul şi directorul Institutului Român pentru

Studierea Conjuncturii Economice, editorul unor publicaţii economice. Participant de tânăr la viaţa

politică, a devenit principalul ideolog al Partidului Ţărănesc şi apoi, al Partidului Naţional-Ţărănesc,

parlamentar şi ministru. Adversar redutabil al forţelor politice fasciste, a fost asasinat în anul 1940.

Principalele sale lucrări sunt: Doctrina ţărănistă (1923), Agrarianism, capitalism, imperialism

(1936) şi Evoluţia economiei româneşti româneşti după războiul mondial (1940). Sub aspect conceptual

şi metodologic, V.N.Madgearu s-a format sub influenţa atât a şcolii istorice germane, cât şi a

liberalismului neoclasic. El admitea existenţa unor legităţi în viaţa economică, a căror studiere presupunea

cercetarea sub aspect economic, social şi practic a unui material faptic bogat. Apariţia şi dezvoltarea

economiei de piaţă în România, aprecia V.N.Madgearu, a cunoscut trăsături diferite în raport cu cele din

ţările Europei apusene. Pe de o parte, dezvoltarea capitalismului în ţara noastră a fost accelerată de

pătrunderea capitalurilor şi a mărfurilor străine. Pe de altă parte, acest proces a fost frânat sau după caz,

distorsionat de factori cum erau:

• slăbiciunea burgheziei comerciale indigene, care se comporta, potrivit formulării lui

V.N.Madgearu, ca o anexă a capitalismului extern;

106

• insuficienta dezvoltare a pieţei interne, datorată structurilor economice înapoiate, cu precădere

din agricultură, şi dependenţei acesteia de fluctuaţiile cererii de produse industriale din partea ţărănimii;

• fragilitatea industriei naţionale (definită din sintagma „industrie de seră”), decurgând din

dependenţa întreprinderilor industriale de facilităţile acordate de către stat;

• existenţa unei rupturi între preţurile produselor industriale, stabilite la un nivel artificial ridicat

ca rezultat al unor înţelegeri de tip monopolist, şi preţurile produselor agricole, stabilite la niveluri modice

prin mecanismele concurenţiale. Decalajul dintre cele două categorii de preţuri tindea să se adâncească în

situaţii de criză economică, de felul celei din 1929-1933.

De pe poziţiile curentului economic ţărănist, V.N.Madgearu a respins ideea înlăturării

subdezvoltării economice prin industrializare. În opinia sa, asigurarea independenţei economice ca

rezultat al procesului de industrializare era iluzorie, iar subordonarea politicii economice intereselor

acestuia ducea inevitabil atât la declinul agriculturii, cât şi la deteriorarea situaţiei economice, în general.

Aveau, în schimb, perspective de dezvoltare ramurile industriale care valorificau produse agricole, în

măsura în care dispuneau de cerere pe piaţa internă şi pentru export.

În privinţa rolului statului în economie şi a tipului de relaţii economice externe, poziţia sa a

cunoscut modificări notabile. Astfel, până la începutul anilor 1930, V.N.Madgearu a criticat intervenţia

statului în viaţa economică, în general, şi în sfera comerţului exterior, în particular. El se pronunţa pentru

o largă cooperare internaţională, bazată pe liberul schimb şi pe complementaritate economică. Acţionând

în acest spirit, a contribuit la intensificarea relaţiilor economice dintre România şi unele ţări din Europa

centrală. Pe baza învăţămintelor desprinse din criza economică din 1929-1933 şi din evoluţiile economice

ulterioare, V.N.Madgearu şi-a revizuit unele puncte de vedere. În ultimele sale lucrări, el considera

benefică întărirea funcţiei de control a statului asupra sectorului economic privat, în special în domeniul

financiar-bancar şi al marii industrii. Relaţiile comerciale bazate pe complementaritatea economică,

aprecia economistul român referindu-se la acţiunile de subordonare economică a ţării noastre desfăşurate

de Germania nazistă la sfârşitul anilor 1930, presupuneau egalitatea în drepturi a ţărilor partenere.

Totodată, el reproşa comerţului exterior românesc caracterul individualist şi anarhic, recomandând

disciplinarea acestuia prin intervenţia statului.

11.6. Doctrina economică a lui M. Manoilescu.

Născut în 1891, în Tecuci, într-o familie de institutori, originară din Basarabia

1915 obţine diploma de inginer la Institutul Politehnic din Bucureşti

Membru al Partidului Naţional Liberal

1931 – guvernator al Băncii Naţionale

1940 – este numit Ministru de externe

1950 – se stinge din viaţă

107

Principala sa lucrare apărută în 1929 la Paris se intitulează „Teoria protecţionismului şi a

schimbului internaţional”, în limba română apare abia în 1986 cu titlul „Forţele naţionale productive şi

comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. ”

Trăsături specifice:

a) Apără interesele burgheziei şi elitei, considerându-le drept forţa cea mai importantă a

progresului economic

b) Adept al liberei iniţiative, dar respinge caracterul universal al concepţiilor clasice, susţinând că

economia trebuie să studieze nu comportamentul individului, ci economia naţională, adică, „forţele

naţionale productive” – munca şi capitalul.

c) Respinge următoarele principii ale liberalismului:

Teoria schimburilor internaţionale

Importanţa acordată individului

nonintervenţionalismul

d) Problema industrializării – fiind ferm convins de superioritatea industriei faţă de agricultură, el

afirmă că industrializarea ţărilor slab dezvoltate are ca obiectiv nu numai creşterea venitului naţional,

reducând deosebirile dintre nivelul de dezvoltare al ţărilor bogate şi cel al ţărilor sărace ci şi afirmarea

independenţei naţionale şi economice. În acest proces trebuie să fie cointeresate ţările dezvoltate pentru că

aceasta va duce la creşterea puterii de cumpărare a statelor sărace.

e) Teoria schimburilor internaţionale şi protecţionismul – la temelia protecţionismului se află

decalajul existent între W m industriale şi W m agrare. Nici F.List, nici H.Ch. Carey şi S.N.Patten nu

determinaseră criteriile după care unele ramuri trebuie să fie protejate, precum şi gradul de protecţie a lor.

Meritul lui M.Manolescu este că el a elaborat o teorie generală a protecţionismului, care include atât

industria cât şi agricultura el este permanent şi aplicabil pentru toate ţările.

Având la temelie teoria valoare – muncă, el alege drept criteriu, de determinare a ramurilor

protejate nivelul W m, afirmând că au nevoie de protecţie acele ramuri ce au o W m mai mare decât media

naţională. Astfel el face o ierarhizare a ramurilor economice în funcţie de valoarea medie anuală a

producţiei create de un muncitor în diferite ramuri ale economiei naţionale.

industrie W m> Wm agricultură

1:10

În schimburile interne nu are importanţă pentru că valoarea rămâne în ţară. În schimburile

internaţionale asta este o exploatare, care a început odată cu era industrială a omenirii.

Prin industrializare are loc deplasarea muncii şi a capitalului din ramurile cu o W m mai mică

(agricultură ), într-o ramură cu o W m mai mare (industria), în această perioadă promovându-se o politică

protecţionistă.

108

Referindu-se la teoria şi practica relaţiilor economice internaţionale, el constata că politicile

economice liberschimbiste dispuneau de o argumentare ştiinţifică impecabilă, dar erau infirmate de

practica economică. În schimb, politicile economice protecţioniste, practicate pe scară largă, nu

beneficiau de un suport ştiinţific satisfăcător. Astfel, el reproşa teoriei protecţioniste clasice a lui F. List

că avea serioase carenţe teoretice şi era lipsită de consecvenţă, întrucât aceasta:

• considera fenomenul protecţionist drept o simplă excepţie în raport cu cel liberschimbist, care ar

fi reprezentat situaţia firească în practica comercială internaţională;

• aprecia existenţa unei industrii protejate drept o pierdere momentană pentru economie, ce urma

să fie compensată prin beneficii ulterioare incerte;

• nu conţinea criterii ştiinţifice pentru determinarea atât a duratei şi a nivelului protecţiei, cât şi a

ramurilor economice care trebuiau să fie protejate.

Propunându-şi să elaboreze o teorie generală a protecţionismului, care să depăşească neajunsurile

semnalate, M.Manoilescu a utilizat un instrumentar metodologic şi conceptual propriu. Principalele

premise metodologice ale demersului său ştiinţific sunt următoarele:

• problematica era abordată din perspectiva strict economică, fără luarea în considerare a

factorilor sociali, psihologici, politici şi filosofici;

• comerţul intern (desfăşurat înăuntrul statului naţional, privit ca o entitate economică) era rupt de

comerţul internaţional, desfăşurat între entităţi economice diferite;

• preţurile mondiale erau considerate, în mod convenţional, drept mărimi fixe, corespunzând unei

situaţii de echilibru permanent între volumul cererii şi cel al ofertei.

Pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării unor întreprinderi cu o productivitate a muncii ridicată,

M.Manoilescu recomanda adoptarea unei politici economice protecţioniste, caracterizată prin următoarele

trăsături:

a) ramurile de producţie care urmau să fie protejate erau acela în care nivelul productivităţii

muncii era superior mediei naţionale. Aplicarea consecventă a acestui criteriu în toate ramurile de

producţie şi în toate ţările ar fi exclus agricultura din rândul ramurilor beneficiare ale protecţiei, fapt

socotit inadmisibil de G.Taşcă, I.Răducanu şi alţi economişti români interbelici;

b) nivelul şi durata protecţiei erau determinate strict de diferenţa dintre productivitatea muncii

aferentă mărfii importate şi cea aferentă mărfii indigene. În aceste condiţii, aplicarea unor taxe vamale de

100% sau 200% apărea, nota M.Manoilescu, pe deplin îndreptăţită;

c) limita naturală a aplicării sistemului protecţionist era economia naţională, dar în condiţiile în

care s-ar înregistra o diferenţă favorabilă a productivităţii muncii, era justificat exportul unor mărfuri

chiar şi la preţuri inferioare costurilor de producţie.

109

Bibliografie utilizată:

1. D. Moldovan ,,Doctrine economice”, Chişinău 1994

2. S. Sută-Selejan ,,Doctrine şi curente de gândire economică modernă şi contemporană”, Bucureşti

1994

3. M.Todosia ,,Doctrine economice”, Iaşi 1992

4. I. Nicolae Văleanu ,,Istoria gândirii economice”, Bucureşti 1992

5. A. Smith ,,Avuţia naţiunilor …” – Chişinău 1992

6. D. Ricardo Opere alese, Chişinău 1993

7. K. Marx ,,Capitalul”

8. J. Galbraith ,,Ştiinţa economică şi interesul public”, Bucureşti 1982

9. M. Manoilescu ,,Forţele naţionale productive şi comerţul exterior”, Bucureşti 1986

10. A. Rugină ,,Principii economice”, Bucureşti 1993

11. E. Făuraş ,,Analiza doctrinelor economice prin prisma întrebărilor de control”, Chişinău 1994

12. Dictionnaire des auteurs de tous les temps et les pays , Paris 1990

13. ,,Histoire des pensees economiques. Les contemporains”, Paris 1988