DOCTRINE POLITICE – Seminar 12.03.2003

Reaganismul. Thacherismul. Stalinismul

1. MisiuneSeminarul urmăreşte să ofere posibilitatea completării cunoştinţelor în

domeniul doctrinelor politice pentru studenţii anului II de studiu ai Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii din Oradea.

2. Obiective2.1. Obiectivul major îl reprezintă acumularea de informaţii şi date în legătură

cu cele mai reprezentative modele ale neoliberalismului: reaganomie şi thatcherism, în antiteză cu stalinismul.

2.2. Pentru atingerea acestui obiectiv major, este necesară urmărirea unor obiective subordinate. Acestea sînt următoarele:

2.2.1. La sfîrşitul orelor de seminar, studenţii trebuie să dobîndească o instrucţie, care să-I ferească de abordarea greşită a problemelor sau de judecată falsă asupra fenomenului politologic.

2.2.2. La sfîrşitul seminarului, fiecare student trebuie să ştie să utilizeze în mod adecvat liniile specifice reaganomiei, thatcherismului şi stalinismului. Acest obiectiv este urmărit prin temele de cercetare propuse de profesor după ce a încheiat partea de prezentare a celor trei subiecte.

2.2.3. La finalul seminarului, studenţii trebuie să deprindă spiritul de lucru în echipă.

2.2.4. La sfîrşitul seminarului, fiecare student trebuie să exprime o opţiune, în sensul alegerii unuia dintre aspectele prezentate în cursul seminarului.

3. Durata de studiu2 ore4. Bibliografie

- Demier, Francis, Istoria politicilor sociale: Europa, sec.XIX-XX, Institutul European, Iaşi, 1998

- Lijphart, Arend, Modele ale democraţiei: Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi sase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000

- Millon-Delsol, Chantal, Ideile politice ale secolului XX, Editura Polirom, Iaşi, 2002

- Stacate, Jean-Luc, Un dicţionar al lumii moderne: Geopolitică, Economie, Istorie, Geografie, Editura Lucman, Bucureşti, 2000

- Teulon, Frederic, Cronologia economiei mondiale, Institutul European, Iaşi, 1998

Ronald Reagan – (n.1911 – 1980-1988 – cel de-al 40-lea preşedinte al SUA)

Ronald Wilson Reagan s-a născut la 6 februarie 1911 în Tampico-Illinois. În 1937 a cîştigat un contract la Hollywood, moment ce a culminat pentru următorii 20 de ani cu apariţia sa în 53 de filme. Reagan a deţinut şi poziţia de lider al Screen Actors Guild, unde s-a dovedit a fi un opozant feroce împotriva comunismului. Acţiunile sale anticomuniste I-au adus desemnarea ca Guvernator al Californiei în 1966 şi realegerea în aceeaşi funcţie în 1970. În 1980 a cîştigat nominalizarea pentru preşedinţia Statelor Unite din partea Partidului Republican, devansîndu-l pe George Bush Sr. Porecla atribuită de tatăl său este “The Ducth”.

În 20 ianuarie 1981, Ronald Reagan devine al 40-lea preşedinte al Statelor Unite, însă la doar 69 de zile de la investire este împuşcat, fapt ce îi asigură popularitatea în rîndul opiniei publice. El lansează un program economic ambiţios bazat pe restabilirea capacităţilor de producţie a întreprinderilor (economie de ofertă) şi pe reducerea impozitelor. Acelaşi an coincide cu prima descriere de caz pentru SIDA (sindromul imuno-deficienţei dobîndite).

- 9 martie 1981 – Preşedintele Reagan afirmă că este gata să ofere arme “combatanţilor păcii” (rezistenţa afgană)

- 5 august 1981 – Reagan concediază 12.000 de controlori aerieni, funcţionari federali care, chiar dacă nu aveau dreptul la grevă, încetaseră lucrul

- noiembrie 1981 – Deşi ştia înainte cu şase săptămîni de problema “Solidarităţii” din Polonia, nu a intervenit în nici un fel, motiv pentru care generalul Jaruzelski a considerat că are acceptul SUA pentru înăbuşirea mişcării sindicale. Analiştii consideră că Reagan a preferat să aleagă calea reprimării interne decît să accepte o eventuală invazie a URSS, precum în cazul Cehoslovaciei

- 7 iunie 1982 – Reagan se întîlneşte cu Papa Ioan Paul al-II-lea, cu care promite să conlucreze pentru pace şi dreptate.

- 26 august 1982 – Puternică scădere a ratei dobînzilor nominale americane (în mărime de 2 puncte). Această destindere privind preţul argintului nu încetineşte creşterea dolarului (plus 50% în raport cu francul începînd cu iunie 1981).

- Octombrie 1982 – Reagan retrage Poloniei clauza comercială a “naţiunii cea mai favorizată” după dizolvarea Solidarităţii

- Martie 1983 – Preşedintele Reagan lansează un program spaţial militar american de mare amploare, intitulat oficial Strategic Defense Initiative (Iniţiativa de apărare strategică IAS) şi popularizat de presă cu numele de Star War (războiul stelelor după filmul realizat în 1977 de Georges Lucas). Obiectul proiectului este acela de a proteja teritoriul american de un eventual atac sovietic cu rachete intercontinentale. Acest program relansează cursa înarmărilor şi sufocă economia sovietică, incapabilă să facă faţă escaladei cheltuielilor militare. Proiectul s-a născut pe fondul îngrijorării preşedintelui Reagan legată de progresele sovieticilor din 1975 pînă în 1979 şi de supraînarmarea URSS. SDI avea să constituie un scut spaţial care să protejeze pămîntul american de un atac nuclear sovietic. Sateliţi de supraveghere, tunuri electromagnetice şi lasere satelizate aveau să formeze astfel un sistem de apărare antiaeriană. Reagan a fost hotărît să aplice acest program pînă la venirea la puterea URSS a lui Mihail Gorbaciov. Programul SDI a fost oficial abandonat în 1990, în schimbul unei strategii mai puţin costisitoare. Reagan îşi dăduse, oricum, seama că un astfel de sistem nu numai că era costisitor, dar nici nu avea posibilitatea să intercepteze rachetele de croazieră care zboară la nivelul solului, nici cele lansate de pe submarinele nucleare.

- Septembrie 1984 – SUA părăsesc UNESCO căreia îi furnizaseră un sfert din resursele financiare. Statele Unite consideră că această organizaţie este prost gestionată şi excesiv de politizată.

- 6 noiembrie 1984 – Preşedintele Reagan este reales- decembrie – Creşterea PIB în 1984 a fost de 6,9%, creştere fără

precedent după 1951- februarie 1985 – Dolarul atinge cursul record de 10,61 franci şi

se menţine la un nivel crescut în ciuda intervenţiei băncii centrale- august 1988 – În Statele Unite, Senatul adoptă Omnibus and

Competitiveness Act, care prevede un ansamblu de măsuri protecţioniste, în special acţiuni unilaterale de răspuns ţărilor practicînd un comerţ considerat “neloial”, de-a lungul secţiunii “super 301”.

Baroana Margaret Thatcher (n. 1929 – 1979-1990 – premierul Marii Britanii)

- martie 1985 – minerii englezi reiau lucrul după un an de grevă fără ca vreuna din revendicările lor să fie satisfăcute. Este vorba de o victorie personală a primului-ministru, Margaret Thatcher în faţa mişcării lansate de sindicalistul Arthur Scargill.

- 20 ianuarie 1986 – inaugurează împreună cu preşedintele Franţei, Francois Mitterand, Eurotunelul care leagă Franţa de Anglia

- 1986 – Actul Unic European pregătea Piaţa Unică, însă Thatcher s-a dovedit la început a fi extrem de reticentă, acceptînd pînă la urmă, deoarece circulaţia capitalurilor este o politică economică liberală.

- Aprilie 1988 – În Marea Britanie, Margaret Thatcher este autoarea unei vaste reforme a sistemului de protecţie socială. Statul-providenţă definit în 1942 de Beverige este în parte dărîmat.

- 6 noiembrie 1990 – demisionează din funcţia de prim-ministru

Reducerea impozitelor din anii 80 făcută de Reagan a avut drept consecinţă o reducere drastică a bugetului social al statului. De aici a rezultat o accentuare a inegalităţii sociale. La sfîrşitul mandatului său, SUA se bucura de cea mai longevivă perioadă de bunăstare şi pace fără recesiune sau depreciere economică.

Timp de opt ani a fost preşedintele Dreptei Religioase, o mişcare politico-religioasă care promova valorile familiei tradiţionaliste şi naţionalismul american. Adepţii acestei organizaţii s-au arătat nemulţumiţi de faptul că Reagan nu îi sprijinise pe perioada sa de şedere la Casa Albă.

Reagan este recunoscut pentru politica sa de stimulare a creşterii economice şi a forţei naţionale de apărare, reducînd, în acelaşi timp, rata şomajului şi a inflaţiei.

Milton Friedman, a căror părinţi erau de origine din Bucovina, laureat al Premierul Nobel pentru economie, pune eficienţa unei economii în strînsă legătură cu libertatea şi iniţiativa privată. Ele erau considerate “locomotivele care trag vapoarele” economiei. În climatul reacţiilor americane faţă de dirijismul total, broşura lui Friedman – Libertatea de a alege – a contribuit la alegerea ca preşedinte a lui Reagan. În viziunea lui Friedman se recunoştea rolul unui sector public moderat în economie şi nevoia unor intervenţii statale cînd apar fenomene periculoase. Cu toate acestea, Reagan nu l-a luat pe Friedman consilier, ci a preferat un liberal moderat. După 1980, drepturile omului şi lupta pentru apărarea păcii încetează să mai facă parte din priorităţile prezidenţiale, cum a fost în cazul lui Jimmy Carter, considerat de opinia publică şi, în special, de presă, un political looser.

Anul în care americanii au început să lucreze mai bine este 1981. În 1982, cheltuielile pentru protecţia socială, pensii şi înlesniri depăşeau pe cele de apărare, înghiţind mai bine de jumătate de buget. Unul din capitolele devizului de cheltuieli era subsidarea sectoarelor industriale neperformante.

În 1983, PIB-ul SUA a crescut cu 8%, inflaţia s-a redus de la 14%, cît era în 1980, la 4% în 1985. În ceea ce priveşte economia subterană, ea nu se regăseşte nici la 9% din PIB.

Reagan se înscrie şi el la statutul de naţionalist, considerînd că individul este tratat ca persoană particulară şi ca fiinţă socială, colectivă.

Politicile acomodative, urmate după primul şoc petrolier, se dovediseră contraproductive. Economia americană consuma mai mult decat producea, iar asta se vedea în creşterea semnificativă a inflaţiei (care a ajuns la un vîrf de circa 15% în 1980), în dezechilibrul extern, în slăbiciunea dolarului.

Ronald Reagan a fost primul care a crezut în tratamentul monetarist, chiar înainte ca Margaret Thatcher să culeagă roadele strategiei de aceeaşi inspiraţie. Spre deosebire de Thatcher, care a aplicat un monetarism apropiat de caracteristicile recomandate de teoreticieni, Reagan a declarat cheltuielile militare tabu, pornind de la obiectivul său politic de a sufoca Uniunea Sovietică printr-o aprigă cursă a înarmărilor. Opţiunea politică a complicat mult construirea politicii economice. Cheltuielile militare au împiedicat, de fapt, o politică fiscală cu adevărat austeră, astfel încît opţiunea antiinflaţionistă a avut un singur pilon de sprijin - politica monetară, care a trebuit să fie şi mai restrictivă decît ar fi fost "optim", dacă politica fiscală ar fi tras în aceeaşi direcţie. Această combinaţie de expansiune fiscală şi restricţie monetară a primit ulterior numele de reaganomics.

Rezultatele acestei politici au fost destul de lente. Ca şi în Marea Britanie, primul efect al restricţiei monetare (dobînzile la credite depăşeau 20%, cînd rata inflaţiei era de 10-12%) a fost de comprimare brutală a cererii. În perioada 1979-1984, analizele realizate de specialişti au evidenţiat faptul că scăderea inflaţiei structurale de la 9 la 4% a condus la o pierdere cumulată de producţie estimată la 1.075 miliarde dolari, adică 215 miliarde dolari anual, sau 0,7% din PIB, pentru fiecare punct procentual de reducere a inflaţiei.

Încet, dar sigur, economia americană a ieşit din recesiune, în timp ce inflaţia a continuat să scadă de la o medie de 6,5% anual în perioada 1978-1987, la 4% in 1992 şi puţin peste 1% în prezent.

Anii '90 au marcat cea mai prelungită perioadă de expansiune neîntreruptă, într-un ritm care a depăşit semnificativ ceea ce este cunoscut drept rata naturală de creştere (socotită în Statele Unite a fi în jurul valorii de 3% anual), iar rata şomajului a scăzut sub 5%, fără a genera un puseu inflaţionist.

Experienţa americană marchează triumful incontestabil al unei orientări în politica economică în lumea civilizată:

- politici fiscale orientate spre reducerea cheltuielilor statului, eliminarea deficitului public şi, astfel, eliberarea unor resurse suplimentare pentru alocarea lor prin mecanismele pieţei. Cu alte cuvinte, creşterea economică se realizează nu prin stimulente bugetare costisitoare, ci dimpotrivă;

- politici monetare orientate ferm spre reducerea inflaţiei. Acestea pot fi costisitoare, iniţial, dar rezultatele de ansamblu răsplătesc din plin consecvenţa cu care sunt urmate;

- la nivel microeconomic, constrîngerile bugetare se manifestă prin preocuparea pentru creşterea productivităţii şi reducerea relativă a costurilor salariale, oferind astfel un fundament solid pentru o creştere economică susţinută şi neinflaţionistă.Comparaţie cu situaţia României:

- deficitul public este în creştere rapidă, deci finanţarea acestuia este scumpă. Cu toate acestea se militează foarte mult pentru acordarea de subvenţii - pentru agricultură, de exemplu - deşi s-a dovedit că acestea nu ajung decît să stimuleze ineficienţa şi să îndestuleze o administraţie publică coruptă;

- politica monetară nu reuşeşte să controleze inflaţia decît pe perioade scurte de timp, după care se „predă”, sub povara unei economii în agonie. Ca urmare, o rată a inflaţiei de 25 de ori mai mare decît în UE şi de cel puţin 3 ori mai mare decît în oricare altă ţară asociată la UE ar fi considerată un succes, după standarde dâmboviţene;

- cercul vicios este închis de ineficienţa întreprinderilor, preocupate doar de creşterea salariilor şi a preţurilor de desfacere.

Bazat pe filosofia politică a lui Hayek, alimentat cu soluţiile economice ale lui Milton Friedman şi pus în aplicare în anii '80 de guvernările Thatcher şi Reagan, neo-liberalismul contemporan încearcă să redefinească rolul statului, plasînd libertatea iniţiativei particulare şi eficienţa economică pe poziţii cel puţin egale cu răspunderea autorităţilor faţă de bunăstarea colectivă.

Primul nume care trebuie amintit atunci cînd vorbim asupra ultimelor decenii de viaţă politică britanică este cel al lui Margaret Thatcher. Lider al Partidului Conservator din 1976 şi prim-ministru pînă în 1990, "doamna de fier" a lăsat o amprentă adîncă asupra societăţii britanice. Numele ei este pomenit în contextul dezbaterilor privind rolul statului în economie. Thatcher a intrat în manuale ca reprezentantă de seamă a liberalismului anilor 1970-1980, asociat cu doctrina

monetaristă şi nume precum Milton Friedman. Succesul, total sau numai parţial, al politicilor sale trebuie însă pus în perspectivă. În primul rînd, deoarece în cele trei decade postbelice a existat un relativ consens între cele două mari partide cu privire la rolul statului în economie şi în viaţa socială. Margaret Thatcher nu a făcut decît să dea coerenţă şi să restrîngă la minimul necesar prezenţa sporadică şi inefectivă a statului în afacerile întreprinderilor industriale şi ale altor prestatori de servicii. Terenul era pregătit de o cultură politică şi un liberalism latent într-o populaţie foarte puţin obişnuită cu o prezenţă economică masivă a statului. Asta nu înseamnă, trebuie subliniat de pe acum, că, sub Thatcher, statul în sine ar fi fost debilitat. Dimpotrivă. Multe din puterile autorităţilor locale au fost readuse la centru, iar "restrîngerea frontierelor statului", un celebru dictum liberal, s-a dovedit a fi un mit.

În 1979 se produce prima fisură în blocul politic de stînga care guvernase multă vreme Europa, prin revenirea la putere a Partidului Conservator în Marea Britanie. Politica liberală şi reformistă a premierului Margaret Thatcher (care avea sa locuiască în 10 Downing Street pînă în 1990!), dublată de guvernarea republicanilor conservatori ai lui Ronald Reagan în Statele Unite (1980-1988) au adus la conceptualizarea Noii Drepte şi la revenirea în forţă a liberalismului, în special în economie. Modelul neo-liberal a fost ulterior preluat şi de alte ţări europene, chiar şi de cele cu ,,vechi tradiţii socialiste": Franţa, Italia, Spania. Neoliberalismul a evidenţiat faptul că nu numai economia trebuia restructurată şi eficientizată, ca simplă reducere a impozitelor nu era suficientă pentru deblocarea situaţiei şi că era obligatorie o înnoire complexă, profundă şi radicală a întregului sistem instituţional. La acel moment devenise imperios necesară reforma la toate nivele şi în toate sectoarele de activitate, pentru ca Europa occidentală să recupereze deficitul de dezvoltare şi competitivitate faţă de Statele Unite şi Japonia. Globalizarea, internaţionalizarea capitalului şi mondializarea economiei, la care se adaugă revoluţia tehnologică, au constituit tot atâtea provocări majore cărora sistemele Welfare State naţionale, închise şi rigide, nu le-au putut face faţă.

Din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrină de referinţă pentru procesul construcţiei europene şi chiar acolo unde guvernează social-democraţii sau socialiştii, s-a adoptat o politică economică mult mai liberală decât în trecut.

Administraţia conservatoare a premierului Margaret Thatcher a demarat un proces energic de restrîngere a competenţelor şi atribuţiilor economico-sociale ale statului, transferînd treptat responsabilitatea bunăstării spre sectorul privat şi non-guvernamental. Această descărcare a statului (şi implicit a bugetului) a fost

asociată cu un pachet de măsuri stimulative pentru creşterea performanţei în sectorul privat. De exemplu, scăderea presiunii fiscale a permis relansarea investiţiilor private mici şi mijlocii, coborînd pînă la nivelul firmelor ,,de familie", al micilor ,,business"-uri care s-au înmulţit ,,peste noapte", contribuind la consolidarea ofertei pe piaţă. Acest climat favorabil în mediul afacerilor, la care s-a adăugat desfiinţarea salariului minim pe economie a făcut ca şomajul să scadă în cîţiva ani de la 12% la 3-4%, pe fondul a ceea ce s-a numit ,,the British Job Miracle".

În domeniul bunăstării publice, cabinetul Thatcher a operat cîteva reforme importante. Sistemul pensiilor de stat (SERPS - State Earnings Related Pension Scheme), înfiinţat spre finalul ultimei legislaturi laburiste (1978), şi-a diminuat efortul compensator de la 25% la 20% din venitul anterior ieşirii din activitate, restul fiind compensat prin pensii ocupaţionale şi private opţionale. Totuşi, încercarea conservatorilor de a privatiza SERPS a eşuat în 1985. Beneficiul social în cazul şomajului, rebotezat ,,Alocaţia pentru căutarea unui loc de muncă" (JSA - Jobseeker's Allowance) a fost diminuat, tocmai pentru a motiva şomerii să caute şi să accepte locurile de muncă, indiferent de nivelul salarizării, în contextul în care salariul minim fusese desfiinţat. Durata acordării acestui beneficiu a fost scurtata de la 12 la 6 luni, iar valoarea a fost stabilită la 39,85 lire sterline/săptămînă în cazul tinerilor între 18-24 ani, respectiv 50,35 lire sterline/săptămînă după împlinirea vîrstei de 25 ani (Departamentul Securităţii Sociale, 1998).

Dintre politicile sociale sectoriale, singura care nu corespunde modelului liberal este politica în domeniul sănătăţii. Serviciile de asistenţă medicală sînt furnizate în cadrul renumitului NHS (National Health Service), fondat de laburişti în 1948, care reprezintă şi astăzi un punct de referinţă şi de unicitate pentru bunăstarea britanică. Spre deosebire de sistemele sanitare din majoritatea ţărilor europene şi din Statele Unite, cel din Regatul Unit nu este organizat pe baza asigurărilor sociale şi a contribuţiilor, ci este finanţat de stat din impozitările generale (ca în modelul social-democrat), garantînd accesul universal şi gratuit al populaţiei. Pe lîngă sistemul public NHS, s-a dezvoltat un sistem medical privat, foarte competitiv, dar în acelaşi timp unul dintre cele mai scumpe din lume. Guvernarea conservatoare, fără să demoleze vechiul NHS, a reuşit să introducă o serie de măsuri de reformă în politica sănătăţii, în sensul eficientizării manageriale ale actului medical. Ideea fundamentală a fost crearea unei pieţe interne în cadrul NHS, incluzând ,,autonomizarea bugetară" a spitalelor, fapt care a condus în scurt timp la apariţia concurenţei benefice între institutiile prestatoare de servicii medicale. Diferenţierea finanţării în funcţie de performanţe a produs la

început o serie de reacţii ostile din partea managerilor şi a medicilor, însă acestea au scăzut în intensitate, opinia publică şi furnizorii de servicii au acceptat reforma şi performanţele sistemului au crescut.

Politica locuinţelor sociale a suferit transformări importante după instalarea guvernului conservator. Housing policy a intrat în atentia cabinetului Thatcher înca din 1980. Conservatorii şi-au făcut din politica locuinţelor un adevărat ,,port drapel" al reformelor derulate sub doctrina Noii Drepte.

,,Dreptul chiriaşilor de a cumpăra”, în condiţii speciale, locuinţele sociale asupra cărora deţineau contracte de închiriere, pe lîngă faptul că a însemnat privatizarea întregului domeniu de activitate (1.500.000 de locuinţe sociale au fost cumpărate între 1979-1997) şi acumularea unor resurse substanţiale la dispoziţia consiliilor locale, a adus un număr mare de voturi conservatorilor, dovedindu-se şi un succes electoral.

Politica educaţională a Noii Drepte a însemnat o liberalizare a competiţiei între şcoli, promovarea educaţiei în sistem privat şi introducerea selecţiei elevilor în funcţie de statutul şcolii. Programul şi măsurile noii politici a învăţămîntului britanic au fost cuprinse în ,,Actul Reformei Educaţionale" din 1988. Se acordă şcolilor o mult mai pregnantă libertate în procesul de selecţie a elevilor şi profesorilor, autonomie financiară şi dreptul de a concura pe piaţa resurselor pentru finanţări extra-bugetare. La un interval de 5 ani fiecărei şcoli îi venea rîndul să fie audiată de o comisie independentă de experţi, iar rezultatele evaluării erau aduse la cunoştinţa părinţilor. Şcolile care pierdeau numeric elevi, datorită deprecierii lor în cataloagele publice de audit, pierdeau în consecinţă şi o parte din finanţarea de la buget, find în acest fel sancţionate de Ministerul Educaţiei, iar cele care erau bine cotate şi solicitate obţineau finanţări suplimentare.

Serviciile sociale personale (al 5-lea ,,pilon" al politicii sociale britanice) acoperă o diversitate de activităţi suportive, care conferă sprijin social copiilor, vârstnicilor, persoanelor cu deficienţe fizice sau psihice etc. Acestea sînt servicii specializate de asistenţă socială bazate pe principiul „community care”. Doctrina liberală a Noii Drepte a introdus piaţa şi dimensiunea privată a serviciilor inclusiv în acest domeniu, reglând finanţările pe baza mecanismelor de licitaţie a programelor, la care puteau participa atît agenţiile publice locale (specializate), cât si firme private sau ONG-uri de profil. În plus, guvernul a introdus o serie de măsuri reformiste în stil neo-conservator, punând accentul pe îngrijirea asumată de propria familie, în acest caz acordându-se unele stimulente financiare. Politica socială a Marii Britanii respectă în linii mari tiparele modelului liberal. Ea

răspunde unei culturi politice liberale (sau ,,liberal-conservatoare", pentru a folosi un termen hibrid evocat si de Milton Friedman) al cărei epicentru este plasat în Statele Unite.

Timp de 18 ani, guvernările conservatoare Thatcher (1979-1990) şi apoi Major (1990-1997) au acţionat pe linia flexibilizării, eficientizării manageriale, privatizării (contractării) serviciilor sociale, a ,,marketizării" bunăstării publice şi selectivităţii în acordarea beneficiilor sociale, bazată pe testarea veniturilor. Consecinţele în planul politicii sociale corespund următoarelor tendinţe: contestarea statului-providenţă, revizitarea conceptului de stat-naţiune, ,,refluxul" proprietăţii de stat şi extinderea sectorului privat, respectiv a capitalului multinaţional, dezvoltarea societăţii civile şi ,,revoluţia comunităţilor locale".

În Europa, privatizările au început în Marea Britanie, în 1979, cînd Margaret Thatcher a devenit prima femeie prim-ministru din istoria acestui stat. În această ţară s-a realizat cel mai complet program de privatizare. Întreprinderile publice care reprezentau 15% din PIB-ul britanic în 1979, azi reprezintă mai puţin de 5%. În anii 1980, privatizările au avut o conotaţie ideologică. Partidul conservator britanic voia să sancţioneze astfel carenţele considerate dovedite ale întreprinderilor publice.

A bancrutizat (prin reducerea alocaţiilor de stat) întreprinderile nerentabile, a privatizat multe din sectoarele strategice. Rezultatele au venit foarte bine: dacă PIB-ul în 1981 a înregistrat o creştere de pînă la 1,5%, atunci în 1985 ea a fost la nivelul de 3,5%. În şase ani (1980-1985), productivitatea a crescut cu 5% pe an.

Conform declaraţiei lui Pierre Manent, student al lui Raymond Aron, Thatcher a reuşit cu Reagan o foarte abilă sinteză între ideea naţională şi ideea liberală. Thatcher a dat dovadă de un naţionalism frapant, abordînd un discurs ultra-naţionalist. Atitudinea constant demarcată de restul ţărilor din UE pe care o cultivă constant Marea Britanie I se datorează şi fostului premier Thatcher.

Thatcherismul se referă, deci, la reformele liberalizante cerute de teoria pieţei libere pe care Margaret Thatcher a înţeles să le aplice.

Ţara cea mai afectată era Marea Britanie, numită "bolnavul Europei". Acolo, puterea aproape dictatorială a sindicatelor şi politicile expansioniste duse de guvernele laburiste duseseră economia în pragul dezastrului. Exasperat, electoratul a încredinţat puterea unui guvern conservator, cu un mandat ferm de reformă structurală majoră.

În anul 1979, Partidul Conservator condus de Margaret Thatcher a cîştigat alegerile şi a început să aplice un program amplu de privatizări în economia

naţională. Marea Britanie a fost primul stat din Europa în care au fost privatizate telecomunicaţiile (cazul British Telecom este astăzi un exemplu clasic, fiind folosit ca studiu de caz chiar şi la marile universităţi americane); de asemenea, au fost privatizate căile ferate şi transporturile feroviare, industriile producătoare de materii prime, utilităţi şi resurse de bază (industria minieră, industria siderurgică, industria energetică, industria petrolieră şi de gaze naturale, utilităţile publice din oraşe etc.; aici trebuie precizat că unele din aceste ramuri industriale erau deja parţial în proprietate privată, iar privatizarea a afectat, logic, numai obiectivele economice aflate anterior în proprietatea statului).

Prin aceste privatizări, suma dintre proprietatea de stat în economie şi proprietatea privată a indivizilor nu s-a schimbat cu nimic. Pur şi simplu o parte foarte importantă a mijloacelor de producţie deţinute de stat a fost transferată contra cost unor capitalişti individuali sau unor firme, bănci, fonduri de investiţii şi altor persoane juridice în spatele cărora se aflau, în ultimă instanţă, tot nişte investitori (capitalişti) individuali.

Procesul a fost însoţit de nenumărate conflicte sociale. În acea perioadă au avut loc cele mai lungi greve, cu cea mai largă participare din istoria postbelică a întregii Europe. Sindicatele au mobilizat clasa muncitoare şi s-au opus din toate puterile acestor reforme capitaliste, dar nu au avut succes. În ciuda opoziţiei lor formidabile, guvernul şi-a impus în cele din urmă punctul de vedere. Prin aceste privatizări s-a accentuat caracterul capitalist al economiei britanice, deci şi societatea în ansamblul său a devenit mai capitalistă. Exploatarea forţei de muncă a devenit mai intensă, clasa muncitoare a pierdut o serie de cuceriri sociale de care beneficiase imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, şomajul a crescut spectaculos, rolul şi importanţa sindicatelor au cunoscut o scădere foarte semnificativă, toate acestea s-au întîmplat datorită faptului că o parte mai mare din mijloacele de producţie se afla de acum în proprietatea privată a unor indivizi, a unor capitalişti.

Thatcher a îmbinat energic un program în care, în plan politic, a redus sindicatele la tăcere, iar în plan economic a aplicat la sînge preceptele şcolii monetariste. "După operaţie, pacientul se simte mai rău, înainte de a se simţi bine" - răspundea ea, inflexibil, criticilor care o blamau că se ocupa de scăderea inflaţiei şi a deficitului public, în loc să lupte împotriva şomajului. Petrolul descoperit în Marea Nordului a contat în succesul programului, Thatcher dovedind că teoria monetaristă oferă tratamentul cel mai indicat pentru o economie care consumă mai mult decît produce, întrucît ea răspunde cauzelor, nu efectelor dezechilibrului.

Simplificînd lucrurile, Thatcher a încercat să "facă curăţenie": să retragă sprijinul statului întreprinderilor fără viitor, să privatizeze tot ce fusese naţionalizat, dar şi multe alte monopoluri ce păreau de neclinit (telecomunicaţiile, căile ferate), să dea în gestiune privată multe servicii străine. Susţinînd, în acelaşi timp o monedă forte şi rolul internaţional al centrului financiar londonez, Margaret Thatcher a continuat politici mai vechi, care au condus treptat la o deindustrializare accentuată a Marii Britanii şi la transformarea economiei acesteia într-o economie predominant de servicii.

Anii 80 au fost caracterizaţi de confruntările rigide dintre guvernul conservator a lui Margaret Thatcher şi sindicatele muncitoreşti, exact opusul concertării şi al corporatismului. După cum spuneau David Gallagher, Michael Laver şi Peter Mair (1995), Marea Britanie “fără dubii, nu este un sistem corporatist” din două motive întemeiate: lipsa integrării generale a sindicatelor şi a conducerii într-un proces decizional şi aparenta preferinţă a ambelor părţi pentru confruntare.

Trasaturile thathcherismului ar fi: 1. -liberalismul economic-in stilul secolului XIX opus Keynesismului; 2. -monetarismul-inflatia rezulta din excedentul de masa monetara în

circulatie şi stocarea acesteia. El este strictul control monetar în emisiune şi circulatie asa cum crede Friedman.

3. -individualismul.In general, thatcherismul se opune realizarii de servicii colective, crezind ca alegera publica este mai bine promovata prin piata. Statul facator de bine promoveaza "cultura dependentei". De aici scaderea cheltuielilor publice şi micsorarea taxelor. Aceste idei au fost expuse în The Right Approach to the Economy, 1977, care proclama necesitatea de "a-i lasa pe oameni liberi" reducind rolul guvernului.

4. -anti-corporatismul-opozitia fata de amestecul şi influenta sindicatelor, gruparilor profesionale şi altor grupuri de presiune. Dupa Hayek(1960) şi Brittan(1975) puterea sindicatelor slabeste procesul de democratizare. Doamna Thatcher s-a comportat ca atare cu minerii considerati neguvernabili de catre guvernarea labourista.

5. -autoritarismul-In contrast cu orice retorica despre libertatea personala,thatcherismul puternic autoritar promoveaza strict ascultarea, supunerea fata de cei investiti cu autoritate şi fata de legi. Legea şi ordinea au reprezentat manifestul programului conservator la alegerile din 1979.

Thatcherismul cere autodisciplina, moralitate inalta şi considera ca acestea sunt datorii ale scolii şi familiei fata de copii. Sprijina ferm politica autorotara şi

favorizeaza pedepsele severe. D-na Thatcher insasi a sustinut reintoarcerea la pedeapsa cu moartea.

6. -populism: Thatchterismul a adoptat o perspectiva populista fata de probleme ca legea, ordinea, familia, educatie şi caritate, sindicate, rasa şi neam. A cautat sa construiasca prin mijloace mass-media un nou consens popular în interpretarea acestor probleme. Populismul ei a fost numit "populism autoritar". Reintorcindu-se la valorile traditionale de viata thatcherismul a atacat "societatea permisiva"si noile drepturi pe care le-a adus ea şi a promovat notiuni ca "natiunea alba"si "familia patriarhala ".

(ap.John Benyon- Ten Years of Thatcherism în "Social Studies Review". May l989- p.l78.)

Concluzie la politica lui Margaret Thatcher: Intervenţia statului a fost limitată la maximum, puterea sindicatelor distrusă, piaţa liberă şi iniţiativa privată susţinute prin toate mijloacele.

Iosif Visarionovici Djugaşvili zis Stalin (1879-1953) – conducător al URSS în perioada 1928-1953

- 21 ianuarie 1924 – Moare Lenin. Stalin se impune în faţa lui Trotski prin “construcţia socialismului într-o singură ţară”. Stalin ridică lagărele de detenţie la rangul de sistem de guvernare. Gulagul lui Stalin permite eliminarea “inamicilor socialismului” şi utilizarea de mînă de lucru gratuită pentru marile lucrări de industrializare.

- Decembrie 1927 – Stalin decide să înceapă colectivizarea satelor. La finele anului 1929, el anunţă “lichidarea culacilor ca clasă”: între 1 şi 4 milioane de ţărani recalcitranţi au fost masacraţi. Rezultat final: 25 de milioane de ferme particulare dispar în profitul a 250.000 de colhozuri.

- 1928 – Stalin lansează primul plan cincinal. Planificarea sovietică este imperativă (fondată pe ordine), centralizată (un singur centru de decizie: Gosplan la Moscova) şi favorizează industria grea pe cheltuiala agriculturii (şi ea colectivizată). Combinatul de la Magnitogorsk, creat în 1929, va fi simbolul industrializării accelerate în anii 1930, bazate pe valorificarea producţiei de fier şi de oţel (supranumele Stalin semnifică chiar “omul de oţel”.

- 1934 – URSS intră în Societatea Naţiunilor- 23 august 1939 – Semnarea pactului germano-sovietic care va antrena

anexarea de către URSS a celor trei state baltice (Lituania, Estonia, Letonia)- decembrie 1941 – Contraofensiva din faţa Moscovei pornită de

Armata Roşie marchează oprirea războiului fulger german (Blitz-krieg).

- 4-11 februarie 1944 – Conferinţa de la Yalta (Crimeea) îi reuneşte pe Roosevelt, Stalin şi Churchill: Înfiinţarea rapidă a ONU, definirea frontierelor la est de Polonia, constituirea unei zone de ocupaţie franceză în Germania şi la Berlin, constituirea zonelor americane şi britanice.

- 17 iulie – 2 august 1945 – Conferinţa de la Postdam, la care participă Stalin, Truman şi Churchill. Sînt definite principiile politice şi economice ce se vor aplica în Germania ocupată. Noile frontiere occidentale ale Germaniei sînt acceptate de ţările occidentale (linia Oder-Neisse). Pomerania, Prusia orientală şi Silezia, teritorii germane de mai multe secole şi populate aproape în întregime cu nemţi, vor face parte din Polonia şi URSS. Nemţii ce trăiau în aceste regiuni sînt expulzaţi în Germania. URSS se doreşte a fi recunoscută ca o zonă de influenţă în Europa de Est.

- 1945-1948 – Partidele comuniste preiau puterea în ţările europene din Est. “Îngheţul defensiv” dorit de Stalin se constituie. Încă de pe 12 mai 1945, Churchill, într-o telegramă trimisă preşedintelui Truman, vorbea de o “cortină de fier” care s-a lăsat peste Est.

- 5 martie 1953 – Moare Stalin. Hruşciov începe destalinizarea.

Planificarea economică se referă la organizarea economiei după un plan. Ea cuprinde totdeauna trei aspecte: defineşte obiectivele ce trebuie atinse, îşi alege mijloacele pentru realizarea lor şi fixează nişte termene în acest scop. Acestea pot să varieze. Planurile au fost deseori cincinale (pe cinci ani).

Prima planificare apărută în istorie este planificarea imperativă, instaurată de Iosif Stalin în URSS începînd cu 1928. Din acea perioadă şi pînă în 1991, economia URSS a fost una de tip planificat. Planificarea se substituie pieţei. Rolul ei este să ajusteze cererile populaţiei şi ofertele întreprinderilor. Ea nu numai că fixează cantităţile de producţie ce trebuie realizate, ci şi preţurile bunurilor şi resurselor ce trebuie folosite pentru producerea lor. Acest sistem ierarhizat şi centralizat a dus la apariţia în URSS a Gosplanului. Planificarea sovietică nu a fost niciodată în măsură să asigure ansamblul de ajustări între oferte şi cereri.

De numele lui Stalin se leaga şi soarta a două mari instituţii politice. Kominternul, mai precis Internaţionala a III-a creată de Lenin în 1919, permite Partidului Comunist al Uniunii Sovietice să-şi stabilească hegemonia asupra celorlalte partide comuniste. În 1943, Stalin dizolvă Kominternul ca semn de bunăvoinţă faţă de SUA şi Marea Britanie, însă în septembrie 1947 creează Kominformul, în ruseşte “birou de informaţii” pentru partidele comuniste din Europa. Prin înfiinţarea acestuia, Stalin a încercat să dea o replică Planului

Marshall, pe care l-a şi refuzat. După moartea lui Stalin, Hruşciov a dizolvat Kominformul în 1956.

Gulagul, adică orice sistem concentraţionar instalat de comunişti într-o anumită ţară, îşi leagă numele tot de Stalin, care între 1945 pînă în 1953, trimisese în gulaguri peste 2,5 milioane de persoane, considerate colaboratorii reali sau presupuşi, prizonieri de război sovietici etc. Stalin a trimis în astfel de lagăre de concentrare un sovietic din opt, adică circa 20 de milioane de oameni, care au jucat un rol economic important realizînd canale, ca cele care leagă Marea Albă de Marea Baltică sau Volga de Don, construind oraşe, precum Komsomolsk în Extremul Orient. Gulagul a fost instalat mai întîi pe insulele Solovski, pe malul Mării Albe, în nordul Rusiei europene, de unde şi numele dat de Alexander Soljenţîn – Arhipelagul Gulag în 1972. Gulagurile au fost desfiinţate abia în 1991.

Chantal Millon-Delsol susţinea că “leninismul şi stalinismul nu au realizat marxismul”, iar statul totalitar nu este opera lui Stalin, deoarece el s-a organizat prin mîna lui Lenin chiar din primele zile, însă urmarea va dezvolta o logică fatală, pe care caracterul lui Stalin o va amplifica, fără să creeze vreo schimbare notabilă şi fără să propună vreo soluţie de continuitate.

Stalinismul – Senso strictu, interpretare teoretică dată comunismului aplicat de către Stalin, conducătorul URSS din 1928 pînă în 1953, şi politica dusă de el. Stalinismul prezintă patru trăsături originale:

1.O reabilitare a Statului şi Naţiunii. Stalin a dezvoltat tema încercuirii capitaliste ca s-o justifice pe prima. Stalin recunoaşte un rol conducător naţiunii ruse în cadrul URSS şi a acesteia în rîndul ţărilor din blocul comunist evocînd mobilizarea lor în timpul celui de-al doilea război mondial

2.Un partid comunist instrument doar al puterii secretarului său general, obiect al unui cult al personalităţii

3.Folosirea sistematică a terorii ca metodă de guvernare4.Colectivizarea satelor şi planificarea imperativă a economiei

privilegiind industria greaPentru explicarea stalismului au fost formulate trei teze principale:

- Nikita Hruşciov, succesorul lui Stalin la vîrful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a expus într-un raport din februarie 1956 că stalinismul ar fi produsul perversităţii şi megalomaniei individului Stalin. Această teză de natură psihologică a predominat în URSS pînă la momentul apariţiei politicii perestroika, concepută şi promovată de Mihail Gorbaciov. Comunistul Italian Togliatti consideră că analiza acestei teorii este superficială

- Pentru o serie de analişti politici, stalinismul ar fi produsul trecutului rusesc, cel al Rusiei tradiţionaliste, lipsită de orice tradiţie democratică. Stalin ar fi fost noua icoană rusească. Aceasta este considerată teza istorică.

- Pentru istoricii anticomunişti, stalismul ar rezulta din Marxism-leninism. Istaurînd un partid puternic în 1918, unde orice mişcare organizată era interzisă din 1921, Lenin ar fi favorizat astfel apariţia stalinismului. Aceasta este teza ideologică.Apogeul stalinismului se situează între 1945 şi 1953. Începînd de la

mijlocul anilor 50, Hruşciov a pus capăt mitului Stalin. De teamă să nu pună sub semnul întrebări însuşi existenţa şi funcţionalitatea comunismului, Hruşciov a evitat să realizeze o analiză aprofundată a stalinismului. O parte din blocul comunist – Albania lui Enver Hodja, Coreea lui Kim II Sung şi, mai ales, China lui Mao, s-a opus destalinizării chiar artificiale, respingîng raportul lui Hruşciov.

În sens larg, stalinismul înseamnă orice politică represivă dusă de comunişti.